Aducţiuni/ apeducte pentru municipiul Bucureşti1

Alimentarea cu apă a municipiului Bucureşti este

caracterizată prin mărimea debitului (10-20 mc./s),
diversitatea surselor de apă şi amplasarea acestora
la distanţă faţă de oraş. Dacă la aceasta se adaugă
faptul că sistemul de alimentare cu apă s-a dezvoltat
pe o periodă de cca. 120 ani (Arcuda 1888, staţia de
tratare Crivina 2006) se poate imagina că sistemul
de transport este mare şi complicat. Aducţiunile
existente ale oraşului pot fi clasificate în două
grupe: aducţiuni pentru apă brută şi aducţiuni pentru apă potabilă. În total sunt cca. 20
elemente de transport însumând aproape 200 km. Aducţiunile de apă brută sunt:
aducţiunea Crivina-Arcuda, realizată în anii ’50 din beton armat turnat pe loc; diametrul
1,5 m, debit transportat cca. 1,5 mc/s; aducţiunea a fost dublată în anii ’70 cu o conductă
din tuburi PREMO. A două aducţiune de mari dimensiuni, cea mai mare din ţară, este
aducţiunea Crivina staţia de tratare Roşu; o casetă dublă de cca. 3x3 m, lungă de cca 17
km aduce cca. 15-16 mc/s apă necesară tratării în staţia Roşu dar şi folosirii pe
Dâmboviţa sau pentru răcire la termocentrale. Realizată în anii’ 60 a fost una dintre
aducţiunile care, în exploatare, a îngheţat în timpul iernii din cauza pătrunderii gheţii şi
zaiului din Argeş. Dezgheţarea s-a făcut cu foarte mari eforturi. Aducţiunile de apă
potabilă sunt mult mai numeroase deoarece apa produsă are diferite locaţii iar
rezervoarele sunt amplasate la mari distanţe. Totodată realizarea lucrărilor s-a făcut în
etape. Sunt cca. 17 apeducte dintre care: cele mai vechi (120 ani) asigură transportul apei
de la staţia de tratare Arcuda la rezervoarele Cotroceni (lungi de cca. 20 km sunt realizate
din zidărie de cărămidă sau beton); cele mai mari sunt aducţiunile de la staţia de tratare
Arcuda la rezervoarele Nord (conducte de 2,2 m diametru, lungi de peste 20 km);
apeductul cel mai nou, apeductul Staţia de tratare Crivina nodul Dragomireşti (caseta din
beton armat de 3x3 m), lung de cca. 12 km, în funcţiune din 2006. Lungimea mare şi
relativ complicată, dispunerea lor are însă şi avantaje mari: apa oricărei surse poate
ajunge la oricare rezervor; prin dimensiunile lor mari au scutit reţeaua de distribuţie să
aibă diametre foarte mari (diametrul maxim este 1,0 m); energia de pompare în reţea este
mai mică.

Aducţiunea Izvarna2- Craiova

În anii ’60 când necesarul de apă a crescut mult s-a pus

problema dezvoltării sistemului existent de alimentare cu
apă (din Gioroc). Sursa aleasă a fost izvorul Izvarna, izvor
care avea o apă de foarte bună calitate şi în cantitate mare
(este cel mai mare izvor din ţară, cu un debit de cca. 1-2,5
mc/s). Izvorul prezenta însă un inconvenient: se afla la cca
100 km de oraş deci era nevoie de o conducta etanaşă

1
Cocos C; Managementul apei in municipiul Bucuresti
2
I. Paslarasu , sa Alimentari cu apa; Ed Tehnica 1980.

1
pentru aducerea apei şi păstrarea calităţii acesteia. La nivelul anilor ’60 singurul material
disponibil era tubul din oţel, dar pentru păstrarea calităţii apei era nevoie de o bună
protecţie anticorosivă a tuburilor, lucru complicat. S-a decis o soluţie radicală: realizarea
aducţiunii din tuburi PREMO, tuburi din beton precomprimat realizate în ţară după un
procedeu suedez, cu licenţă cumpărată. Tuburile lungi de 6m şi un diametru de 1000 mm.
erau produse la Progresul-Bucureşti, linie de execuţie cu o capacitate de cca. 20 km /an.
Acest „mic amănunt “ a impus şi durata de execuţie a aducţiunii. Lucrările realizate de
Trustul de Construcţii Craiova, după un proiect elaborat de IPACH (Institutul pentru
Planuri de Amenajare şi Construcţii Hidrotehnice) au durat cca. 5 ani. Cu această ocazie
s-a câştigat o bună experienţă în folosirea materialului, experienţă folosită la realizarea
aducţiunilor executate mai târziu. Au fost realizate şi conducte din reţeaua de distribuţie
precum şi multe dintre sistemele de irigaţie din ţară. Ulterior producţia s-a diversificat
tuburile având diametre de 400-1400 mm şi presiuni de lucru de 4-19 bari. Pe conductă
există o mulţime de lucrări speciale pentru depăşirea accidentelor de teren (traversări de
cursuri de apă, traversări de drumuri naţionale, CF etc). În figură este dată o construcţie
necesară pentru trecerea peste râul Amaradia. Aducţiunea are o particularitate: iniţial a
lucrat gravitaţional (asigura cca. 600 l/s), după un timp presiunea a fost crescută printr-o
staţie de pompare amplasată lângă captare (capătul amonte, debitul a crescut la cca. 900
l/s) şi ulterior prin a două staţie de pompare situată lângă Filiaşi, când debitul a crescut la
cca 1200 l/s. Lucrarea s-a comportat bine dar după un timp s-a constatat ca unele tuburi
încep să facă explozie: protecţia armăturii de postcomprimare este protejată de un strat de
torcret din mortar; în timp acest mortar crapă şi sub influenţa agenţilor de coroziune din
pământ armătura este corodată; tubul nemai având rezistenţa transversală asigurată se
sparge. Aducţiunea este în proces de reabilitare în vederea refacerii capacităţii de
transport.

Aducţiunea nouă Timişeşti3,4-Iaşi

La începutul sec. 20 a
fost realizat drenul
Timişeşti I şi
aducţiunea Timişeşti-
Iaşi. Aducţiunea avea
diametrul 600 mm,
era din fontă şi avea o
lungime de peste 120
km. Din cauza
alunecărilor de teren
de pe traseu au existat dificultăţi în exploatare. Când s-a decis cresterea cantităţii de apă,
în anii ’60, a fost nevoie de o nouă aducţiune. Pentru debitul de cca. 1,0-1,5 mc/s s-a
realizat drenul Timişeşti II şi a fost adoptată o conductă din tuburi PREMO, cu diametrul
de 1000 mm; lungimea conductei a fost scurtată (faţă de conducta veche) dar cu două
probleme: conducta trebuia să treacă pe sub dealul Strunga (acest lucru a fost realizat
3
Bul Soc Politehnica
4
Manescu Al Studiu privind capacitatea de transport a apeductelor Iasi; manuscris 1992

2
printr-o galerie) şi realizarea unei microcentrale în porţiunea aval (după Strunga)
deoarece energia apei era prea mare (s-a realizat o microcentrală de cca. 60 m cădere
hidraulică). Este una dintre cele mai mari aducţiuni din ţară, la ora actuală. Conducta
funcţionează gravitaţional şi pentru creşterea debitului transportat pe primul tronson
conducta a fost dublată. Pe aducţiune există şi una dintre cele mai mari traversări peste o
apa-trecerea peste râul Siret.

Alimentarea cu apă Alexandria

Oraş cu aşezare în zonă de câmpie, cu resurse mici de

apă în zonă, s-a dezvoltat mai ales după cel de al
doilea război mondial. Până la acea dată alimentarea
cu apă se facea din puţuri proprii. Primul sistem de
alimentare cu apa s-a dezvoltat folosind apa subterană
din zona Laceni. Captarea este formată din puţuri
aşezate în valea râului Teleorman. Captarea s-a extins
treptat ajungând la un moment dat să asigure peste
300 l/s. Din păcate apa avea un conţinut ridicat de fier
şi trebuia tratată. Staţia de tratare este în perimetrul
captării. Apa tratată este adusă gravitaţional la rezervoare (2x5000 mc) de unde
alimentează gravitaţional reţeaua. Puţurile au avut mari dificultăţi în exploatare din cauza
agresivităţii apei; unele dintre puţuri au fost reforate, altele au fost realizate din nou pe
amplasamente diferite. Dezvoltarea industrială şi lipsa unei surse de apă de suprafaţă a
făcut ca să fie nevoie de dezvoltarea sistemului. A fost dezvoltată a două ramură a
alimentării cu apă: un front lung de puţuri dezvoltat spre Roşiori de Vede, captarea
Plosca; putea asigura până la 400 l/s. Apa avea conţinut de fier (mai mic decât cea din
frontal Laceni) şi drept urmare a fost construită o importantă staţie de tratare lângă oraş.
În timp conţinutul de fier s-a redus astfel că staţia de tratare nu a funcţionat decât
periodic. Apa stocată în rezervoare (2x5000 mc) era pompată direct în reţea. Reţeaua de
distribuţie a devenit insuficientă şi ca urmare s-a dezvoltat progresiv până la cca. 160 km;
reţeaua este în curs de reabilitare. Pentru consumatorii înalţi din oraş apa este repompată
cu staţii de pompare cu hidrofor. Dezinfectarea cu clor se face la rezervoare. Sistemul
poate asigura peste 20000 mc/zi. Lucrările de dezvoltare au fost proiectate în cea mai
mare parte de Institutul de Proiectări Judeţene Alexandria.

Alimentarea cu apă a oraşului Arad5

Oraşul Arad s-a dezvoltat de timpuriu datorită poziţiei

sale, de cetate veche. Poziţia să într-o zonă plată şi
lângă un important curs de apa (Mureş şi derivaţia
Canalul Morilor) a permis alimentarea locuitorilor atâta
vreme cât calitatea nu s-a deteriorat mult. Între anii
1893-1995, pe baza unui proiect elaborat de o firmă din

5
prospecte, doc. pe teren

3
Anglia, s-a început realizarea actualului sistem de alimentare cu apă. Apa era captată din
subteran (puţ de 3 m diametru până la cca 40 m adâncime), era stocată într-un rezervor de
2400 mc şi apoi pompată într-un castel de apa de 300 mc (34 m înălţime) şi distribuită
într-o reţea de 30 km lungime. Oraşul avea deja 40000 locuitori în 1895 şi cantitatea de
apă ce revenea era mică (cca 6 l/om.zi). Din 1920 pompele acţionate cu abur sunt
înlocuite cu pompe electrice. Cum apa avea ceva fier (care producea dificultăţi în
consum-gust, pătează) s-a realizat între 1931-1935 o staţie de deferizare (aerare şi
filtrare). În 1953 pe baza unui proiect elaborat de Institutul pentru Planuri de Amenajare
şi Construcţii Hidrotehnice s-a realizat o extindere importantă a sistemului. Captarea s-a
extins spre Nord (puţuri echipate cu pompe submersibile), aducţiune de mare diametru,
extindere rezervoare şi reţea de distribuţie. S-a constatat că puţurile depărtate de râul
Mureş (spre Chişinău Criş) nu mai conţine fier astfel că s-a renunţat la staţia de tratare şi
la puţurile apropiate de oraş. Funcţionarea liberă a puţurilor şi cerinţa mare de apă a pus
mari probleme de asigurare a apei. Drept urmare între anii 1997-2003 s-a făcut
reabilitarea sistemului (reţea cu conducte noi, înlocuirea unora dintre cele vechi,
reabilitarea staţiei de pompare, reechiparea puţurilor cu pompe performante şi cu control
automat). Este unul dintre cele mai simple şi sigure sisteme şi care furnizează o apă de
foarte bună calitate. Având rezerve va începe să alimenteze cu apă şi comunele vecine.
Are o reţea de peste 450 km şi poate furniza 50000-150000 mc/zi. Oraşul are una dintre
cele mai mari captări din apa subterană.

Alimentarea cu apă a oraşului Bacău6,7

Primul proiect de alimentare cu apă a fost elaborat de ing.
Tancred Constantinescu, în 1908. Proiectul prevedea
captarea apei din sursa subterană Gherăeşti, realizarea unui
castel de apă de 800 mc şi o reţea de distribuţie de
dimensiuni mari pentru acele vremuri. Sistemul a fost
realizat de firma Motzoi şi Reschovschy. Sistemul s-a
dezvoltat treptat prin captările Gherăeşti, Mărgineni,
dezvoltarea rezervoarelor în amplasamentul Gherăeşti
(alimentare retea prin pompare) şi Barati (alimentare
gravitaţională a reţelei) precum şi a celui de la Mărgineni
(rezervor tampon). Rezervoarele sunt alimentate prin
pompare. Reţeaua s-a dezvoltat continuu alimentând cu apa
apropare tot oraşul. Problemele au început în momentul în
care apele uzate de la complexele industriale Piatra Neamţ
şi Roznov nu au fost suficient de bine epurate. Drept urmare apa subterană (obţinută ca
apă de infiltrare din râul Bistriţa) s-a deteriorat din punct de vedere calitativ. Ca atare s-a
încercat obţinerea apei şi din altă sursă. O sursă bună de apă curată era lacul de
acumulare Poiana Uzului (pe râul Uz din bazinul râului Trotuş), lac de cca 90 mil mc
construit ca să asigure cu apă complexul industrial Oneşti. Lacul era departe şi aducerea
apei nu se putea face cu uşurinţă. În anii ‘80 a fost construită o conductă între Lacul
Poiana Uzului (prin staţia de tratare Cătămăraşti) din tuburi Premo, până la rezervoarele
6
Bul. Soc Ploit 1931
7
Docum pe teren

4
 Barati. Conducta a functionat cu greutate din cauza
dificultatilor de pe traseu (pompare, rupere de presiune) dar
şi a imperfecţiunilor de execuţie. Conducta are cca 40 km
lungime. Proiectele au fost elaborate de Institutul Judeţean de
Proiectare Bacău, Institutul Judeţean de Proiectare Iaşi şi
Institutul de Proiectări pentru Lucrări Edilitare (PROED).
Sistemul a suportat un important proces de reabilitare între
anii 1997-2002 şi este în curs de dezvoltare. Este în curs de
execuţie o nouă aducţiune pentru apa brută şi o staţie de
tratare a apei lângă rezervorul Barati. Poate asigura 40-
120000 mc/zi apă potabilă distribuită printr-o reţea de peste
250 km lungime.

Alimentarea cu apă a localităţii Bistriţa8

Alimentarea cu apă în localitatea Bistriţa s-a realizat

în sistem individual, din râul Bistriţa, Canalul
Morilor şi puţuri în incinta, până după anul 1900.
Studii detaliate au confirmat că există apă subterană,
ca apă de izvor, în zona localităţii Cusma. Apa era de
bună calitate iar cota ridicată, lucru care permite
alimentarea gravitaţională. Între anii 1906-1909 au
fost captate izvoarele, apa a fost transportată cca 20
km pînă la rezervorul de 600 mc, amplasat la cota,îi
distribuită în oraş (o parte din oraş) printr-o reţea de
16 km lungime. Debitul asigurat 7 l/s. Cerinţa de apă fiind crescătoare s-a extins captarea
şi aducţiunea până la un debit de cca 120 l/s; acest debit însă nu putea fi asigurat în
perioadele de secetă. Din 1950 apa a fost clorizată.
Acest sistem a fost singurul disponibil până în 1950 şi
singurul rămas în funcţiune la inundaţia din 1970.
Sistemul funcţionează şi astăzi după ce rezervoarele
au fost extinse la fel ca şi aducţiunea.
În etapa a două sistemul a căutat să fie dezvoltat
folosind toată apa subterană. S-a executat un dren de
cca 360 m pe malul permeabil al râului Bistriţa,
amonte de oraş şi apa captată era pompată în
rezervoarele captării Cusma extins cu 750 mc.
Captarea a fost grav avariată la viitura din 1970 şi nu a mai fost refăcută.
După 1970 s-a căutat o soluţie stabilă şi dezvoltabilă pentru necesarul crescând de apă al
oraşului. Deoarece tehnica se dezvoltase şi mijloacele materiale puteau fi procurate s-a
adoptat soluţia de alimentare cu apă din singura mare sursă din zonă: râul Bistriţa.
Captarea cu prag deversor realizată amonte de oraş putea asigura până la 1,5 mc/s apă
bună dar şi apă pentru alimentarea ştrandului din oraş (construit pe malul stâng) precum
8
Master Plan, 2006

5
şi energie electrică printr-o microhidrocentrală. Apa captată era pompată în staţia de
tratare realizată pe malul drept al râului. Tratarea apei se face cu reactiv şi limpezire în
decantoare şi filtre rapide şi dezinfectarea finală cu clor gazos. Apa tratată (staţia s-a
dezvoltat în două etape, 300 l/s şi încă 1000 l/s) este pompată în rezervoarele amplasate
pe dealul numit Burry (partea dreapta a râului), rezervoare de mare volum-peste 30 000
mc şi în reţeaua de distribuţie la consum mare. Apa este distribuită locuitorilor printr-o
reţea care s-a dezvoltat treptat până la peste 240 km. Sistemul retehnologizat între anii
1997-2002 asigură cu apă practic pe toţi locuitorii din oraş iar din disponibil (reducerea
pierderilor din sistem precum şi a consumului specific de apă care a scăzut ca urmare a
contorizarii şi creşterii tarifului) se asigură apa şi localităţilor vecine. Unele localităţi sunt
deja alimentate (Cusma, Viişoara, Şieu Măgheruş, Lechinţa etc) iar altele sunt în curs. Pe
schema alimentării cu apa sunt marcate limitele propuse de dezvoltare (apa subterana în
zonă este în cantităţi mici şi de calitate slabă). Sistemul a fost echipat cu sistem de
dispecerizare şi laborator pentru un control calitativ al apei distributite.

Alimentarea cu apă a municipiului Botoşani

Oraşul Botoşani este atestat documentar

din 1439. După alte mărturii în 1768
oraşul (târgul) avea deja 7-8000 locuitori.
Primul sistem de alimentare cu apa a
început să fie proiectat de ing. S. Varnav,
originar din Botoşani. Proiectantul a avut
de ales între alimentarea din Siret (apa de
suprafaţă care necesită tratare) şi apa din
izvoarele din zona Bucecea. Proiectul
adoptă soluţia din izvoare. Lucrările au
început în 1897 şi urmau să asigure apă
pentru comuna Bucecea şi pentru oraşul Botoşani (2500 mc/zi). Captarea a fost executată
în două etape şi a constat din galerii drenante (iniţial din cărămidă, ulterior din bolţari de
beton, bolţari care erau greu de montat) în lungime totală de 370 m. Aducerea apei urma
să se facă gravitaţional printr-o conductă de cca 12 km din tuburi din beton şi fontă. Apa
ajungea la dealul Catamarasti unde a fost realizat “un castel de apa” existent şi astăzi
(este de fapt un rezervor suprateran). S-a realizat şi o reţea de distribuţie în lungime de
cca 34 km din de fontă cu diametrul de 200 mm. Lucrarea a durat cca cinci ani (1902).
Extinderea lucrărilor s-a făcut în 1908 şi 1928 pe baza unui proiect făcut de ing. Elie
Radu şi el originar din Botoşani. Se preconiza lungirea galeriilor cu cca 1600 m; în final
galeria de drenaj a ajuns la 2112 m. Lucrările au avansat greu şi au necesitat multe
intervenţii pentru menţinerea în funcţiune. Cantitatea de apă de cca 4-5000 mc/zi nu mai
era suficientă pentru cei 30000 locuitori cât avea oraşul în 1938. Se constată că apa avea
o mineralizare medie, ceva cam mult fier şi un conţinut ridicat de substanţă organică.
Totodată reţeaua pierdea destul de multă apă. Proiectul nu s-a realizat din lipsa
fondurilor. Lucrările au fost reluate abia în anii ’60. Sistemul cuprindea: trei zone de
captare cu puţuri săpate, staţie de tratare pentru deferizarea apei (aerare şi filtrare), o
aducţiune de 400 mm, lungă de 20 km, rezervoare noi de 2x2500 mc. Se asigura cca 250

6
l/s apă în oraş. A început să funcţioneze în 1964. În 1972 a mai fost adaugată o capacitate
de 200 l/s prin extinderea staţiei de tratare şi refacerea staţiilor de pompare. Saltul
calitativ a fost făcut în 1984 când s-a realizat staţia de tratare de la Catamarasti (700 l/s)
cu rezervoare de 5000 mc volum, o aducţiune nouă de 1200 mm diametru şi o nouă
dezvoltare a reţelei de distribuţie. Sistemele puteau asigura (pentru oraşul Botoşani dar şi
pentru oraşul Dorohoi) debitul de 2100 l/s; rezervoarele au ajuns la 52000 mc iar reţeaua
la cca 280 km; reţeaua era însă destul de veche (conductele vechi aveau peste 70 ani şi
mare parte erau din azbociment şi oţel neprotejat) din care cauza pierderea de apă era
mare. Apa era asigurată din râul Siret prin lacul Bucecea de 8 mil.mc. În anii 1996-2002
s-a refăcut mare parte din reţea şi au fost contorizaţi toţi consumatorii. Pentru
îmbunătăţirea funcţionării reţeaua a fost separată în două zone de presiune. Asigurarea
apei în zona de înaltă presiune se face printr-un castel de apă de 1000 mc. Ţinând seama
de faptul că în zona problema surselor de apă este grea, s-a extins sistemul şi pentru
comunele vecine Ipotesti, Agafton, Flamânzi şi Stăuceni. Pentru îmbunătăţirea
funcţionarii reţeaua a fost separată în două zone de presiune. Deoarece s-a constatat o
colmatare progresivă a lacului Bucecea se încerca dezvoltare sistemului prin realizarea
unei noi lucrări complexe cu captarea apei din râul Prut prin lacul Stanca Costeşti.

Alimentare cu apă a oraşului Brăila9

Alimentarea cu apă a oraşului Brăila a fost

dezvoltată de către un consorţiu englez între
anii 1886-1888. Oraşul era important întrucat
era port la Dunăre. Sursa de apă o constituia
Fluviul Dunărea. Captarea se facea printr-o
conducta de 350 mm aşezată pe piloţi în
Dunăre, sub adâncimea de etiaj. Apa era
pompată cu pompe cu piston, acţionate de
abur, în staţia de tratare aşezată pe malul stâng
al Dunării; staţia de tratare era compusă din 8
bazine de decantare, fiecare de 6000 mc, 6 filtre lente de 208 m2 fiecare şi un rezervor de
1100 mc. Se putea asigura cca 4000 mc/zi. Din 1912 pomparea apei se va face cu pompe
acţionate electric. În anul 1912 s-a realizat şi staţia de tratare cu ozon, procedeul OTTO.
Staţia a trebuit mărită şi în 1920 au fost construite încă trei filtre (912 m 2). Se putea
asigura 6500 mc/zi. Apa era distribuită în reţeaua de distribuţie în lungime de cca 70 km.
La extinderea din 1912, extindere făcută sub coordonarea ing. Dionisie Germani, a fost
realizat şi castelul de apa din parc (doua cuve, cu 1200 mc capacitate totală). Cu această
ocazie s-a dezvoltat şi reţeaua cu înca 21 km. În acest fel partea centrală a oraşului avea o
alimentare bună cu apă.
După război oraşul s-a dezvoltat mult şi pe verticală şi pe orizontală. Noile cartiere
construite şi refăcute au făcut ca necesarul de apă să crească foarte mult iar distribuţia
apei să fie dificilă din cauza creşterii presiunii. O consecinţă a acestui fapt este acela că a
trebuit scos din schemă castelul de apă; era mai mic decât înălţimea consumatorilor din

9
prospecte,

7
zonă. Castelul a devenit însă „un castel fericit” deoarece a fost transformat în restaurant,
drept pentru care a mai „căpătat” încă două turnuri pentru poziţionarea unor lifturi. Într-o
prima etapă s-a contat pe apa adusă din captarea Suraia Calieni, captare comună cu oraşul
Galaţi. Apa din puţuri era pompată într-un rezervor tampon aşezat lângă Sendreni; de aici
apa era repompată prin două conducte până la rezervoarele Nord (2x20000 mc) de unde
era repompată în reţea. Apărând dificultăţi în asigurarea apei a trebuit realizată a parte
nouă a sistemului, folosind apa de suprafaţă. S-a procedat la realizarea unei modificari
importante a sistemului: captarea apei s-a făcut din Dunăre, în amonte de Combinatul de
Celuloză şi Hârtie, cca 10 km amonte de oraş, printr-un cheson de mal. Chesonul de mal
a fost prima lucrare de acest fel şi dimensiune din ţară (cca 50 înălţime şi 20 m diametru).
Chesonul alimenta cu apă şi combinatul. Apa era pompată la staţia de tratare existentă,
modernizată prin transformarea cuvelor de filtru în filtre rapide. Cum amplasamentul
staţiei era în oraş şi nu se putea extinde s-a realizat o staţie nouă între captare şi oraş;
staţia are decantoare performante şi filtre rapide (apa este tratată cu reactivi pentru o bună
limpezire; apa din Dunăre nu se tratează uşor). Apa din staţie este pompată în rezervorul
Radu Negru (15000mc) de unde este repompată în oraş.
În anii 1997-2002 tot sistemul a fost modernizat: s-a realizat captarea apei din priza
termocentralei (mai aproape, mai sigură, apa mai bună), s-a modernizat staţia de tratare şi
staţia de pompare, s-a realizat o conductă de mari dimensiuni pentru a aduce apa în
rezervoarele Nord (2x20000 mc) şi repomparea în reţea. În acest fel sistemul s-a extins
pentru toţi consumatorii, a raţionalizat consumul de energie şi a redus cheltuielile de
exploatare. Reţeaua a ajuns să aibă 580 km lungime şi este în curs de înlocuirea
conductelor din oţel sau din azbociment. Complexul de alimentare cu apa are şi un sistem
de control al funcţionării, sistem Scada.

Alimentarea cu apă Braşov10,11

Oraşul Braşov a fost de timpuriu un important
centru istoric, nod de comunicaţii şi comercial. Ca
atare s-a încercat rezolvarea problemei alimentării
cu apă în modul cel mai simplu; folosirea apei
izvoarelor din versanţii vecini. Între anii 1890-
1913 captările s-au dezvoltat progresiv funcţie de
debit şi distanţă; la început a fost captat izvorul
Răcădău (la 2 km), apoi izvoarele Schei (care de
la 10 l/s au ajuns la 24 l/s şi apoi la 44 l/s) . În
1920 a fost realizat şi rezervorul Tampa (2x1000
mc). Reţeaua de distribuţie ajunsese deja la 45 km
în 1920 şi era alimentată gravitaţional din
rezervoarele Tampa şi Solomon (600 mc).
Pentru salvarea apei bune furnizate de izvoare s-a recurs la captarea râului Timiş pentru
apa industrială. Transportul se făcea (şi se face) gravitaţional printr-un canal deschis lung
de 15 km. Începând cu anul 1915 (când oraşul avea deja 48000 locuitori) s-a rediscutat
problema apei. Între anii 1935-1936 s-a captat izvorul Ciucaş aflat la cca 30 km în munţi
10
prospecte, decumentare pe teren
11
Dams in Romania; Bucharest 2000

8
 (în funcţiune şi astăzi). Cum apa nu era
suficientă s-a trecut la apa de suprafaţă, râul
Săcel. O captare cu baraj de derivaţie
(proiectată de ing. Cristea Mateescu) aducea
apa într-o staţie de tratare (staţia de la
Tarlung) unde se limpezea complet. Apa
limpezită era pompată în rezervoarele
oraşului, rezervoare a căror capacitate a
crescut la 10000 mc. S-a dezvoltat şi reţeaua
de distribuţie ajungând la peste 190 km.
Aceasta situaţie s-a păstrat până după război
când dezvoltarea industrială şi creşterea
oraşului au impus găsirea unei soluţii de mari
dimensiuni. Cum apa râului Tarlung avea
debite foarte variabile a fost proiectat şi realizat (AQUAPROIECT şi Trustul de Lucrări
Speciale) barajul Tarlung, cca 15 mil. mc. În fotografie se poate vedea priza din lac, priza
turn pentru 2-3 mc/s. A fost realizată o noua staţie de tratare, noi aducţiuni şi rezervoare.
Deoarece în unele perioade apa nu era suficientă s-a realizat şi un front de puţuri la
Sânpetru.
În anii 1997-2003 sistemul a fost reabilitat (înlocuirea conductelor vechi, reabilitarea
staţiei de tratare, înlocuirea pompelor, realizarea rezervorului Dealul Mecilor,
dispecerizarea sistemului).
Sistemul asigura o apă bună la peste 250000 locuitori, printr-o reţea de distribuţie de
peste 450 km.

Alimentarea cu apă a municipiului Bucureşti12,13,14,15

Numeroase încercări au fost făcute pentru
alimentarea cu apă a oraşului Bucureşti în ultimii
300 ani. Era nevoie de rezolvarea a două probleme
importante- asigurarea apei de calitate pentru
populaţie cu reducerea cazurilor de îmbolnăvire
prin apă (majoritatea locuitorilor folosea apă din
Dâmbovita, apă adusă cu sacaua) şi asigurarea
posibilităţilor de combatere a incendiilor (casele din
oraş erau în cea mai mare parte construite din lemn). Primul proiect mai mare prin care se
dorea alimentare cu apă a oraşului a fost realizat în 1845; proiectul prevedea captarea
apei din Dâmboviţa (pe un amplasament aproximativ în dreptul Palatului Parlamentului),
filtrarea acesteia prin filtre de lână şi pomparea printr-o reţea scurtă la fântâni publice din
oraş; lucrarea a funcţionat puţin timp din cauza performanţelor slabe a filtrelor. După
aceasta au fost numeroase discuţii şi proiecte propuse, dar abia în 1888 s-a asigurat apa
12
prospecte, lucrari la simpozioane,/ publicatii, /
13
Buletinul Societatii Politehnica/ 1905, 1909
14
O Cocos- Managementul apei in municipiul Bucuresti- 2006.
15
F Georgescu - Probleme edilitare bucurestene, 1966

9
 bună prin primul sistem centralizat de apă:
alimentarea cu apă din Dâmboviţa cu tratare
la Arcuda şi înmagazinare în rezervoarele de
la Cotroceni. Deoarece la acea dată nu exista
energie multă şi nu se ştia cum să se trateze
apa a fost aleasă o solutie în care apa să fie
bună la sursa şi transportul să fie
gravitaţional: captarea la Brezoaiele, 40 km
amonte de oraş, aducerea apei prin canal la Arcuda, unde tratarea se facea prin mijloace
naturale (4 decantare de un km lungime, filtrarea lentă a apei-cuve de 17 mii mp),
transport gravitaţional la rezervoarele Cotroceni (beton simplu, volum 10 mii mc) şi
distribuţia gravitaţională în reţea. Se asigura cca 20 mii mc/zi apă bună dar insuficientă.
Modernizate în repetate rânduri o parte dintre construcţii sunt şi acum în funcţiune
(captarea, canalul aducţiune, decantoarele, aducţiunile de apă potabilă, rezervoarele).
Necesarul de apă fiind din ce în ce mai mare a început dezvoltarea sistemului existent
prin dezvoltarea reţelei, construirea staţiei de pompare Grozăveşti (a funcţionat până în
2000 cînd a fost înlocuită cu una nouă, mai performantă) şi a castelului de apă – actualul
Foişor de foc. Cum apa din Arcuda nu mai ajungea, a fost aprobat şi s-a executat
proiectul ing. Elie Radu: apa subterană de la
Bragadiru a fost captată şi pompată în
sistemul existent (rezervoarele Cotroceni au
fost extinse cu încă 7000 mc); debitul a
crescut cu cca 30 mii mc/zi, începând cu
anul 1900. În 1908 s-a dat în exploatare
captarea făcută la
Ulmi, după
proiectul ing.
german W. Lindley
(captare funcţională până în 2000-una dintre cele mai mari
captări cu puţuri din ţară). Apa era adusă gravitaţional la Arcuda.

10
În 1910 s-a modernizat Arcuda crescând debitul la 60 mii mc /zi. În 1927 a mai fost
facută o modernizare astfel încât în 1930 oraşul
(care avea cca 700000 loc.) primea cca 140 mii
mc/zi (rezrvoarele Cotroceni ajunseseră la 50 mii
mc volum). Din 1936 s-a introdus clorizarea apei
la Arcuda. În 1923 s-a înfiinţat Uzinele Canal Apa
Bucureşti (UCB), transformată în ICAB în 1948
(Intreprinderea Canal Apa Bucureşti) şi
transformata în RGAB în 1990). Astăzi sistemul
este exploatat de Sc Apa Nova Sc. Staţia de
tratare Arcuda a mai fost modernizată şi extinsă în
1957, 1970, 2000 astfel că acum poate asigura până la 700 mii mc /zi apă potabilă. După
anii 1960 a început o dezvoltare rapidă a sistemului de alimentare: (1) în 1964-1970 s-a
realizat Staţia de tratare Roşu , modenizată în anii 2000; poate asigura până la cca 500
mii mc/zi apă potabilă; poate funcţiona în regim automat; au crescut capacităţile de
înmagazinare (Nord, Sud, Drumul Taberii, Griviţa) până la cca 300 mii mc, a crescut
capacitatea de transport a apei prin apeducte de mari dimensiuni (până la 2,2 m
diametru). Deoarece oraşul s-a extins pe suprafaţă apa nu mai putea curge gravitaţional
astfel că au fost construite mari staţii de pompare (Nord, Sud, Griviţa, Dr. Taberii,
Grozăveşti) precum şi un număr mare de staţii de repompare a apei. În anul 2006 s-a dat
în funcţiune staţia de tratare Crivina cu un debit de cca 269 mii mc/zi, staţie de tratare cu
proces tehnologic performant (tratare cu ozon, sulfat de aluminiu, polimeri, cărbune
activ, clor etc). Apa potabilă este adusă în sistemul de apeducte prin apeduct separat.
Reţeaua de distribuţie s-a dezvoltat până la cca 2800 km; viteza mare de execuţie a
condus însă la folosirea unor materiale şi tehnologii necorespunzătoare astfel că astăzi
reţeaua trebuie refăcută deoarece pierderea de apă este mare, iar ţara noastra nu este prea
bogata în apă.

O problemă importantă care trebuia rezolvată a

fost asigurarea surselor de apă. Municipiul
Bucureşti este amplasat într-o zonă cu puţină
apă. Pentru creşterea siguranţei au fost realizate
mari lacuri de acumulare pe Argeş (Vidraru-450
mil. mc, Goleşti 90 mil. mc, etc) şi Pecineagu
(60 mil mc) pe Dâmboviţa. Apa din lacuri are şi
alte utilizări în afară asigurării apei pentru
populaţie. Totodată apa captată la barajul Crivina-pe Argeş, principala sursă de apă
(terminat în 1949), poate ajunge şi la Arcuda prin două conducte sub presiune, când pe
Dâmboviţa nu este apă suficientă. Pentru protecţia la o eventuală poluare pe râul Argeş
este realizat, dar neracordat în filieră, o captare nouă şi un Bazin de Apa. În momentul cel
mai solicitat în funcţionarea să sistemul de alimentare cu apă a asigurat cca 1800 mii
mc/zi. Astăzi sistemul, a cărei funcţionare este controlată printr-un sistem centralizat de
dispecerizare, asigură cca 7-800 mii mc/zi, apă controlată calitativ în concordanţă cu
prevederile legi 458/2002-legea calităţii apei potabile. Dacă în timp se va putea reface şi
reţeaua de distribuţie, sistemul va deveni performant din toate punctele de vedere.
Deoarece oraşul avea nevoie şi de apă industrială în sistemul de lacuri din valea

11
Colentina au fost realizate două prize (în lacul Cernica şi în lacul Pantelimon), două staţii
de tratare, şi pomparea apei într-o reţea specializată. La capacitate maximă putea asigura
cca 3-400 mii/zi. Astăzi lucrările sunt în conservare.
Sunt date pentru exemplificare desene cu: captarea Brezoaiele (I), Aductiunea de la
Bragadiru (II), galeria pupitrelor de la filtrele vechi de la Arcuda (III) „castelul de apa-
Foişorul de foc” (IV), vederea generală a decantoarelor Arcuda (V), Vedere asupra
decantoarelor staţiei de tratare Roşu (VI) şi vedere asupra staţiei de pompare Ulmi (VII).

Alimentarea cu apă a municipiului Buzău16,17

Alimentarea cu apă a oraşului Buzău a început să
fie realizată sub forma unui sistem coerent abia în
anul 1896, după un proiect realizat de ing. N. Cucu.
Proiectul prevedea captarea apei subterane (un puţ) ,
existentă în cantitate suficientă în zona oraşului,
pomparea acesteia într-un castel de apă de 100 mc,
şi o reţea de distribuţie de 4 km. Sistemul a început
să funcţioneze în 1987. Sistemul s-a dezvoltat
progresiv astfel că în 1932 (când oraşul avea deja
36000 locuitori) reţeaua ajunsese la 32 km.
Dezvoltarea industrială a condus la un necesar sporit de apă pentru populaţie şi pentru
platforma industrială. Astfel sursele au fost diversificate şi numite fronturi: frontul Crang
a ajuns la 21 puţuri, cu două staţii de pompare şi trei rezervoare de 2500 mc, debit cca
900 l/s; frontul Sud (1968) are 16 puţuri forate, staţie de pompare pentru 500 l/s şi
rezervoare de 6000 mc; frontul Est (1975) are şase puţuri forate, staţie de pompare şi
rezervor de 2000 mc; frontul Zahar (1986) are 34 puţuri forate, pentru cca 450 l/s,
rezrvoare de 20000 mc şi două staţii de pompare etc. În total astăzi oraşul are cca 100 000
locuitori iar apa este asigurată din şase fronturi de apă subterană (puţuri forate la 10-150
m) cu 66 foraje, patru gospodării de apă, rezervoare însumând cca 35000 mc şi o reţea de
distribuţie de cca 172 km; reţeaua este realizată din tuburi de oţel (115 km), fontă
(reţeaua veche) şi azbociment (35 km).
Odată cu dezvoltarea industrială s-a recurs la captarea apei din râul Buzău: captare din
râu, staţie de tratare pentru cca 500 l/s, pomparea apei la consumatori unde se asigură o
gospodărie de apă. Sistemul se află în curs de reabilitare (în special reţeaua de
distribuţie), contorizarea consumatorilor şi instalarea unui sistem-dispecer pentru
controlul rapid al funcţionării.

Alimentarea cu apă a oraşului Câmpina.18,19,20,21

16
Bul. Soc. Politehnica 1931
17
Prospecte
18
Bul Soc. Politehnica 10/1941
19
C Avram Betonul armat in Romania
20
UTCB prioiect de alimentare cu apa Campina
21
UTCB- Studiu de impact al sistemului de alimentare si canalizare Campina-1996

12
Oraşul Câmpina cu o bună poziţie geografică şi o dezvoltare timpurie a industriei, mai
ales petrolieră, se află amplasat pe o platformă aflată la cca 100 m deasupra râului
Prahova dar şi despărţită de un bot de deal de râul Doftana. Ca atare problema alimentării
cu apă a fost complicată şi este scumpă şi astăzi. Primul proiect de alimentare cu apă a
fost realizat în 1910-1915. Proiectul prevedea realizarea unei captări de apă pe râul
Doftana şi aducerea apei în oraş. În 1926 ing. H. Schmidt
a realizat de fapt primul proiect important de alimentare
cu apă. Captarea apei din râul Doftana, tratarea acesteia
într-o staţie de tratare pe un amplasament aflat în
vecinatate şi pomparea apei printr-o conductă care
ajungea direct pe dealul Voila (actualul drum nu există,
accesul fiind făcut numai pe calea ferată necesară
transportului lemnului exploatat pe vale); staţia de
pompare asigură o presiune de cca 200 m coloană de
apă; pe dealul Muscel a fost realizat un rezervor de 2000
mc, după proiectul ing. D. Hanganu. Din rezervor,
amplasat la o cota foarte mare, se alimentează
gravitaţional reţeaua de distribuţie. Cum presiunea era
foarte mare s-a prevazut un cămin de rupere de presiune,
cămin care urma să fie înlocuit cu o microhidrocentrală
construcţie care nu s-a realizat nici astăzi. Staţia de
tratare avea decantoare statice orizontale şi filtre lente
(acopertite din motive de climă aspră). Captarea s-a rupt la o viitură şi a trebuit refăcută;
a funcţionat până în 1975 când a fost ruptă din nou şi nu a mai fost refăcută; captarea apei
s-a făcut şi se face şi astăzi din lacul Voila realizat pe sistemul Paltinu (pentru oraşul
Ploieşti). Staţia de tratare a fost transformată ulterior: introducerea reactivului de
coagulare, dezinfectarea cu clor, transformarea filtrelor în filtre rapide spălate cu apă din
rezervor amplasat la cota.
La nivelul anilor ’80, pe baza unui proiect făcut de
Universitatea Tehnică de Construcţii, sistemul a fost
mărit şi modificat: staţia de tratare a fost dezvoltată
pentru cca 400 l/s prin decantoare suspensionale, filtre
rapide, dezinfectare cu clor şi folosirea de reactivi de
coagulare; aducţiunea a fost amplasată în lungul
drumului actual iar staţia de pompare modificată pentru
o înălţime de pompare de cca 120 m; rezervoarele au
fost mărite cu două cuve de 5000 mc. Reţeaua a fost completată pe baza unor proiecte
realizate de Institutul de Proiectări Judeţene. Ulterior pentru completarea necesarului de
apă s-a realizat o staţie de pompare ce funcţionează cu apă luată din aducţiunea Paltinu,
care acum avea apă disponibilă. Sistemul existent astăzi, destul de complicat şi scump,
asigură apă suficientă în oraş, dar cu un consum mai mare de energie. Volumul de apă
asigurat este de cca 20000 mc/zi, printr-o reţea de peste 45 km.

13
Alimentare cu apă Călăraşi22

Prima alimentare cu apă datează din 1907.

Funcţionarea era deficitară şi producea apă
puţină. În 1934 ing. H. Theodoru a realizat
extinderea şi perfecţionarea sistemului. Apa era
captată din Braţul Borcea şi era pompată în
staţia de tratare (decantoare orizontale şi filtrare
lentă) şi apoi pompată într-un castel de apă (280
mc) din oraş. Se asigura cca 750-800 mc/zi.
Apa nu era sigură din punct de vedere
bacteriologic. Alimentarea cu apă era
discontinuă. Constatându-se că apa era deficitară din punct de vedere al conţinutului
bacteriologic se prevede şi clorizarea, după 1940. Pomparea apei în reţea se făcea în mod
special: când cerinţa de apă era mică apa ajungea în castel, iar când cerinţa de apă era
mare apa era pompată în reţea iar o parte din apă acumulată în castel alimenta reţeua.
Pentru limpezire mai bună s-a propus folosirea sulfatului feros, produs în ţară şi deci mai
ieftin (înainte sulfatul de aluminiu se aducea din Anglia). Deoarece doza de clor putea fi
mare se putea face un control al conţinutului prin tratarea cu cărbune activ praf (CAP) şi
reţinerea acestuia pe filtru. Reţeaua ramificată avea cca 19 km. La dimensionarea
lucrărilor se face o estimare a consumului peste cca 35 ani. Pentru siguranţa funcţionării
staţia de pompare avea , în rezervă, un generator electric.
În anii ’70 s-a dezvoltat un sistem nou: captarea a fost mutată în aval de comuna Modelu,
staţia de tratare avea decantoare radiale ţi filtre rapide iar apa obţinută era pompată în
oraş. Dezvoltarea lucrărilor la Combinatul de Celuloză şi Hârtie, Combinatul Siderurgic
Călăraşi a modificat drastic cantitatea de apă necesară. Ţinând seama şi de celelate lucrări
noul sistem (proiectat de Institutul de Proiectari Edilitare- PROED) are: captare din
Dunăre la Chiciu (7 km de oraş), staţie de tratare în aceeaşi zonă (decantoare
suspensionale, cu reactiv), pomparea apei în oraş la staţia de filtre (filtre rapide),
dezinfectarea cu clor şi stocarea în rezervoare (peste 23000 mc); pomparea se face direct
în reţea. Reţeaua a fost total reconfigurată ajungând la peste 180 km lungime. Debitul
asigurat 1100-340 l/s. Lucrările la CSC nu au progresat astfel că acum Autorităţile locale
(pe baza unui proiect elaborat de Universitatea Tehnică de Construcţii- Bucureşti) este în
curs de reabilitare a sistemului. Modificarea esenţială este legată de captare: s-a
descoperit că se poate asigura apă subterană relativ uşor de tratat pentru a obţine apa de
bună calitate. Având în vedere marile dificultăţi pe care le-au avut în anul 2000 când prin
accidentul de la Baia Mare o mare cantitate de cianuri (de la prepararea mineralelor cu

22
Bul. Soc Politehnica 4/1941

14
aur) au ajuns în apă (Someş-Tisa-Dunăre) iar oraşul nu a putut folosi apa din Dunăre
aproape o săptămână, se încearcă dezvoltarea captării din apă subterană.

Alimentarea cu apă Câmpulung Muscel

Oraşul Câmpulung Muscel prin poziţia să geografică, pe drumul de legătură cu oraşul

Braşov a căpătat o dezvoltare timpurie. Deşi este străbătut de râul Doamnei s-a alimentat
multă vreme cu apă din izvoare. Când necesarul a crescut peste limita acestuia s-a adoptat
un proiect de mari dimensiuni, la nivelul anilor ’70. Lucrarea este în funcţiune şi astăzi.
Proiectul realizat de ISLGC (Institutul de Studii şi Lucrări de Gospodărie Comunală)
conţine următoarele lucrări: captarea apei din galeria Uzinei Hidroelectrice Voineşti,
transportul gravitaţional al apei pe strada Pietroasa în nordul oraşului, tratarea apei prin
limpezire şi dezinfectare, stocarea apei în rezervoare mari, 5000 mc. O mare parte din apă
este distribuită gravitaţional în reţea iar o parte este repompată în alte rezervoare. Pentru
cartierul Grui apa este pompată direct în reţea. Reţeaua are cca. 150 km şi va fi extinsă,
iar rezervoarele au în total 15000 mc. Staţia de tratare a fost parţial reabilitată la nivelul
anului 2000. Oraşul beneficiază de o sursă de apă cu calităţi excelente, dintr-un lac la
cotă superioară, lac neeutrofizat. Tratarea apei este mai mult de păstrare a calităţii. Din
aceasta cauză costul apei este mic. Autoritatea locală are în plan extinderea sistemului
pentru oraş, cca. 50 km reţea, dar şi pentru extinderea alimentarii cu apă la localităţile
vecine: Valea Mare-Pravăt, Bugea, Schitu Goleşti etc. Asigură apă şi pentru Holcim
Valea Mare. Poate asigura cca. 380-1100 l/s, deci are mari rezerve.

Alimentarea cu apă a municipiului Cluj-Napoca23

Oraşul Cluj este unul dintre cele mai vechi
localităţi din ţară. Localitatea cunoscută încă
din vremea romanilor a trebuit să îşi rezolve
problema apei; probabil izvoare captate pe
versanţii Feleacului erau aduse în oraş
pentru folosire; se folosea şi apa râului
Someş preluată direct. Prin poziţia şi
echiparea să este un important centru
cultural şi economic. Oraşul avea deja
27000 locuitori în 1870 dar până în anul
1882 nu a avut alimentare cu apă şi
canalizare în sistem centralizat. Apa era luată din Someş, Canalul Morii şi din fântâni
săpate în oraş. În acea vreme oraşul avea deja peste 30000 locuitori.
În 1882 s-a realizat, de către o firmă germană, un raport asupra soluţiilor de alimentare cu
apă şi canalizare; se propunea un consum specific de 75 l/om. zi pentru o populaţie de
30000 locuitori. Soluţia conţinea: captarea apei subterane de la Floreşti, pomparea apei
într-un rezervor de 140 mc şi o reţea de 20 km.
Raportul a fost aprobat dar lucrările nu s-au executat.
Primul sistem de alimentare cu apă se realizează în
1882 pentru Universitatea Liberă de Ştiinţe (înfiinţată
23
Leonida Truta: Apa Clujului, Ed. STUDIA; Cluj-Napoca, 2005

15
în 1872). Acest lucru a fost impus de situaţia sanitară dificilă din oraş; se aprecia ca în 10
ani (1973-1882) au murit 1600 locuitori din cauza condiţiilor sanitare proaste. Sistemul
avea apă subterană dintr-un front de puţuri situat în zona stadionului de astăzi; apa era
pompată cu pompe cu piston acţionate cu abur; printr-o conductă din fontă apa ajungea
într-un rezervor de 140 mc şi apoi în reţeaua de distribuţie de 1700 m (conducta este şi
astăzi în funcţiune). Deoarece apa era suficientă a fost asigurat şi spitalul Carolina
precum şi câteva case din oraş. Sistemul putea asigura cca. 1-1400 mc/zi.
În 1891 este reluată problema deoarece situaţia devenise complicată; oraşul avea deja
35000 loc, primea cca. 2270 mc/zi apă şi avea o reţea de 27 km. Sunt analizate trei
proiecte: Schlieck, Knuth şi Schwartz. Primăria acceptă proiectul Schlieck. Pentru
realizarea lui se înfiinţează Uzinele de Apă Cluj (1892). Proiectul conţinea: captarea apei
cu puţuri din stratul freatic din Floreşti, pe malul drept al râului Someşul mic.
Pomparea apei în rezervoare (700 mc) de cotă astfel că reţeaua era alimentată
gravitaţional; reţeaua s-a dezvoltat treptat astfel că în 1919 avea 76 km; oraşul primea
cca. 8000 mc/zi ; apa era introdusă în case, cişmelele se desfiinţează în 1901. Progresiv
sursa se extinde cu noi lucrări şi pentru transportul apei se preconizează executarea unei
conducte de mari dimensiuni, conducta „Vianinii” din beton armat centrifugat; conducta
este realizată într-o „fabrică” funcţionând sub licenţa elveţiană; este prima conductă din
ţară de mari dimensiuni (700 mm diametru) realizată din beton (în arhive se păstrează
documente privind programul de producţie şi control a calităţii, document ce ar fi bine de
văzut pentru a putea aprecia grija cu care se lucra acum peste 100 ani). În figura 1 este
dată o vedere a conductei Vianini şi modul de îmbinare. Apa era transportată
gravitaţional la staţia de pompare Grigorescu (staţia extinsă, modernizată în trei etape
este în funcţiune şi astăzi). În anul 1931 se înfiinţează Uzinele de Apă şi Canalizare Cluj.
Pentru prima dată oraşul avea apă suficientă (1933): cca. 16700 mc/zi, rezervoare de
5700 mc, pompe acţionate electric, o reţea de peste 130 km lungime; în 1938 reţeaua
acoperea cca. 85% din lungimea străzilor. În figura 2 este dată o vedere interioară a
staţiei de pompare Floreşti.
După război sistemul începe să se dezvolte rapid, în 1950 oraşul depăşise 50000 locuitori.
S-a extins la maximum sursa Floreşti inclusiv prin aplicarea unui sistem nou de
îmbogăţire a sursei de apă subterană, cu bazine folosind apa din râul. Someş; s-a atins
cca. 60000 mc/zi. Din păcate sursa este inundată în 1970 de către viitura de pe Someş;
reluarea activităţii s-a făcut cu dificultăţi.
În 1960 se realizează un studiu, urmat succesiv de
proiectele adecvate, pentru dezvoltarea în perspectivă
a sistemului; se trece la sursa de apă de suprafaţă, râul
Someş, prin lacul de la Gilău, staţia de tratare Gilău,
aducţiune de mari dimensiuni (peste 17 km),
transportul gravitaţional al apei şi re-pomparea
adecvată pe diverse nivele; reţeaua este structurată pe
patru nivele (zone) de presiune alimentate din
rezervoare mari care erau alimentate la rândul lor cu
staţii de pompare adecvate. Se putea asigura peste
2600 l/s apă potabilă de bună calitate. Staţia de tratare
(limpezire prin decantare şi filtrare şi dezinfectare) s-a
dezvoltat în trei etape iar aducţiunea în două etape (tuburi PREMO de 1200 şi 1400 mm).

16
Totodată pentru creşterea siguranţei debitului pe râu, producerea de energie şi protecţia
oraşului contra inundaţilor au fost realizate în amonte două lacuri de mari dimensiuni,
cca. 300 mil. mc (Tarniţa şi Fântânele). Sistemul s-a extins treptat până în 1994 şi apoi în
1997 a intrat într-un important proces de reabilitare şi extindere. Astăzi sistemul de
alimentare cu apă cuprinde: captări de apă pentru cca. 3,5 mc/s, transport gravitaţional al
apei prin conducte de mare diametru cca. 30 km, rezervoare mari de peste 40000 mc în
total, reţea de distribuţie de peste 450 km, contorizarea totală a consumului, sistem de
control al funcţionarii prin dispecerizare, controlul calităţii apei în laboratoare acreditate,
modernizarea sistemului de conducere. Totodată sistemul s-a extins şi se va extinde în
continuare pentru alimentarea cu apă a localităţilor vecine; deja sunt realizate reţele în
lungime de peste 350 km. În figura 3 este dată o vedere asupra conductei de 1200 mm
diametru iar în figura 4 o vedere generală asupra staţiei de tratare Gilău.
În 1973 s-a înfiinţat GIGCL, în 1991 RAJAC, iar în 2004 Compania de Apă Someş-Cluj,
companie care asigură managementul întregului sistem de alimentare cu apă şi canalizare
în oraş şi în localităţile învecinate.
Se poate vedea că în cca. 120 ani sistemul a crescut de la 20 km conducte la aproape 800
km, iar consumul de apă de la 1200 mc/zi la peste 350000 mc/zi.
Compania de apă, la entuziasmul dlui ing. Truţa, a realizat un muzeu al apei unicat în
ţară, în amplasamentul captării Floreşti. În acelaşi amplasament s-a dezvoltat mai târziu şi
un centru de instruire a personalului, sub coordonarea ARA (Asociaţia Română a Apei).
Complexul de lucrări este arătat în figurile anexate.

Alimentarea cu apă Constanţa24

Oraş cu tradiţie milenară, important port în

epoca romană, oraşul s-a dezvoltat în jurul celor
două activităţi de bază: dezvoltarea portuară şi
folosirea litoralului ca mijloc de destindere şi
tratament. Oraşul a avut alimentare cu apă încă
din vremea romanilor: un dren executat la
Cişmea şi o aducţiune din olane asigurau cu apă
populaţia oraşului aşezată în special în
“peninsulă”; de altfel băile termale presupun
existenţa unei bune alimentări cu apă. Sistemul
s-a deteriorat şi până la sfârşitul sec. 19
alimentarea cu apă se făcea prin puţuri
individuale.
Primul mare sistem de alimentare cu apă
datează din 1905 când ing. Virgil Ionescu a
realizat proiectul lucrării. Proiectul prevedea
captarea apei din Dunăre, puţin amonte de
Cernavodă, pomparea apei pe dealul Hinogului, limpezirea apei prin decantare şi filtrare
lentă, transportul apei la Constanţa printr-o conductă din fontă lungă de 60 km (diametru

24
prospecte; documentare pe teren.

17
450 mm), până la oraş în rezervoarele “obor” cu un volum de 3000 mc şi distribuţia
acesteia printr-o reţea de conducte lungă de 60 km. Lucrările au început în 1910, au fost
întrerupte şi reluate astfel că sistemul a funcţionat numai între anii 1913-1916 când, din
cauza războiului au fost din nou întrerupte; după război a fost reluată dar cu funcţionare
intermitentă. Datorită dificultăţilor întâmpinate (cel mai mare sistem abandonat) s-a
hotărât reluarea captării apei subterane de la Caragea-Dermeni, după proiecte făcute de
ing. N. Cucu, D. Ghermani etc. Sistemul a lucrat deficitar până după cel de al II-lea
război mondial. Sistemul actual a început să se dezvolte în anii ’50 şi a continuat până la
obţinerea unui sistem regional de alimentare cu apă ce poate fi considerat al doilea ca
mărime din ţară. Sistemul are şi o particularitate importantă: pe lângă consumatorii
obişnuiţi, care folosesc apă tot timpul anului, în perioada de vară numărul acestora
sporeşte foarte mult, cu sute de mii, fapt care conduce la creşterea bruscă a necesarului de
apă, aproape la dublu. Din această cauză sistemul trebuie “să fie elastic”. Baza alimentării
cu apă o constituie marele bazin de apă subterană existent în podişul Dobrogean. Foraje
de adâncime mare captează debite importante, zeci de litrii pe secundă, apă de bună
calitate. Această apă are diferite locaţii începând de la Ovidiu şi terminând cu Dulceşti.
Apa este captată şi distribuită printr-un important sistem de aducţiuni şi rezervoare
amplasate pe tot litoralul. Astăzi sistemul asigură apă pentru 9 oraşe şi 44 localităţi, cu un
debit de cca. 1,0 mil. mc/zi din care cca. 800 mii mc /zi din cele peste 300 puţuri.
Deoarece în unele veri foarte secetoase era nevoie de multa apă s-a recurs la captarea apei
din Canalul Dunăre Marea Neagră-ramura Poarta Alba-Năvodari (la Galeşu). Apa captată
este pompată pe platforma Palas, tratată şi înmagazinată. După nevoi este pompată în
sistemul de transport din cele două rezervoare de mari dimensiuni. Apa are unele
complicaţii date de o scoică ce se dezvoltă în sistem producând un miros neplăcut (scoica
a ajuns prin Canalul Dunăre-Marea Neagră). Proiectele au fost realizate de Institutul
pentru Planuri de Amenajare şi Construcţii Hidrotehnice şi Institutul Judeţean de
Proiectare. Mărimea şi complexitatea sistemului au condus la o importantă reabilitare
începută după 1997 (înlocuirea conductelor cu pierderi mari de apă, înlocuirea pompelor
neperformante, extinderea reţelei, refacerea unor tronsoane de aducţiune etc.) Astăzi
sistemul are 1700 km de reţea, aproape 300000 mc de volum de rezervoare (cele mai
mari rezervoare din beton precomprimat-20000 mc), peste 40 staţii de pompare şi
aproape 500 km de aducţiuni. Poate fi considerat unul dintre cele mai mari sisteme
regionale de alimentare cu apă din ţară. Schema generală a lucrărilor este dată în schiţa
anexată.

Alimentarea cu apă a municipiului Craiova25,26

Localitatea Craiova este menţionată ca oraş la
1582 iar în 1596 era menţionat ca “oraş mare,
important şi plin de tot belşugul”. Deşi se află pe
malul râului Jiu, una dintre apele importante din
ţară, nu a putut fi alimentat cu apă de timpuriu din
cauză că apa trebuie tratată şi la acea perioadă nu

25
Coordonator: L Nicolaescu - Craiova; Pagini de istorie şi civilizaţie - 1997
26
Buletinul Soc. Politehnică 1905

18
se cunoştea tehnologia, iar transportul necesita energie care nu era disponibilă. În 1832
oraşul avea peste 11000 locuitori, în 1861 avea 25000 locuitori, iar în 1899 avea peste
55000 locuitori; în 1997 avea deja peste 300000 locuitori. Deşi era un oraş mare şi
important în economia ţării alimentarea cu apa s-a făcut prin fântâni până la sfârşitul
secolului 19; unele dintre ele au dominat sute de ani peisajul oraşului (fântâna Popova,
fântâna Obedeanului, fântâna Jianului etc). Pe lângă
necesarul de apă bună pentru protecţia sănătăţii populaţiei şi
combaterea incendiilor (construcţii multe din lemn) oraşul
avea nevoie şi de apă pentru stropirea străzilor ne pavate ,
străzi care vara se umpleau de praf. Un prim proiect realizat
de C. T. Moulan nu a fost promovat: el preconiza captarea
izvoarelor din vecinătate cu un debit de peste 5000 mc/zi.
Nu a fost aprobat de Consiliul Tehnic Superior. Hidrologul
german W. Lindley (cunoscut din lucrările realizate la Iaşi
şi Ploieşti) a fost însărcinat cu proiectul. Dintre mai multele
posibilităţi a fost preferată sursa subterană Gioroc, izvoare
aflate la cca 30 km la Sud de oraş. Proiectul prevedea
aducerea a cca 5000 mc/zi apă de bună calitate, cu duritatea
puţin cam mare. Proiectul cuprindea: dren-galerie pentru
captarea izvoarelor, o conductă de 27 km, o staţie de
pompare (Balta Verde) ce pompa apă la o distanţă de 6 km
în rezervoarele de 5000 mc amplasate “ pe şoşeaua Bucureşti”, şi o reţea de distribuţie
care trebuia să acopere o suprafaţă de 1200 ha (conducte de fontă cu diametrul 400
-100mm) . Un conglomerat de firme au executat lucrarea şi au furnizat conductele astfel
că în 1911 lucrările au fost terminate şi asigurau 4200 mc/zi. Sistemul a fost extins la
14000 mc/zi în 1914. Pentru contribuţiile lor la realizarea alimentării cu apă inginerii W.
Lindley şi A. M. Colleanu au fost propuşi de care Primărie să fie decoraţi cu Steaua
României / Coroana României. Populaţia a crescut astfel că în 1834 consumul specific de
apă scăzuse sub 100 l/om·zi, valoare considerată necorespunzătoare. Sistemul funcţiona
discontinuu, cca. 7 ore/zi
Soluţii de extindere au fost analizate de inginerii O. Hasselman-Carada, D. Germani , cu
surse din Jiu şi Elie Radu – apă din izvoarele Izvarna, extinderea sursei Gioroc etc. La
recomandarea ing. D. Germani s-a făcut un foraj la 300 m, dar apa găsită avea amoniac şi
substanţe organice, deci nu era bună. Consiliul Tenhic Superior a apreciat că nu este
nevoie de apă în plus, ci de reducerea pierderilor şi risipei de apă.
În anii 1953-1954 situaţia devenise dramatică deoarece consumul scăzuse sub 45 l/om·zi.
În 1958 s-a elaborat studiul de fezabilitate (de către IPCH) pentru realizarea sistemului
din izvoarele Costeni-Izvarna, izvoare care puteau asigura până la 3000 l/s (cele mai mari
izvoare din ţară). Proiectul cuprindea: captarea izvorului Izvarna (o lucrare foarte
frumoasă), realizarea unei aducţiuni de 105 km, realizarea de rezervoare pe dealul
Simnic. La început apa cugea gravitaţional, debit 600 l/s, apoi prin două pompări
succesive debitul a crescut la 1200 l/s. Pentru realizarea aducţiunii (una dintre cele mai
mari din ţară) a fost ales ca material betonul precomprimat în procedeul PREMO;
diametrul conductei-1000 mm; pentru această conductă a fost importată licenţa, iar
tuburile au fost produse la Progresul-Bucureşti, în ritm de cca 25 km/an. O parte din apă a
fost destinată Combinatului Chimic Craiova astfel că apa ajunsă în oraş nu era suficientă.

19
Pentru compensare a fost dezvoltată captarea Breasta cu apă din Jiu, dar infiltrată prin
malul râului; apa avea fier. Pentru captare au fost realizate cca. 260 puţuri de 20 m
adâncime, puţuri echipate cu coloană din material plastic (coloane distruse 50% de
cutremurul din 1977). Apa captată prin sifonare era tratată într-o staţie adecvată prin
aerare cu agitatoare mecanice, şi filtrare în filtre rapide; debitul asigurat era de cca. 750
l/s. Apa era pompată în acelaşi sistem de
rezervoare extins treptat.
Necesarul de apă a crescut şi edilii s-au întors
la singura sursă mare de apă din zonă, râul Jiu
(chiar dacă apa râului era murdărită de
preparaţiile de cărbune din amonte).
În anii '70 s-a dezvoltat sistemul de alimentare
din Jiu: captare din deznisipatorul prizei de
apă pentru termocentrala Craiova, tratarea
apei pentru limpezire (decantare, cu reactivi,
filtrare), aerare şi dezinfectare cu clor, pomparea în sistem; debitul asigurat este de cca
600-1000 l/s. Au fost realizate şi alte captări dar de mică importanţă. Reţeaua de
distribuţie s-a dezvoltat progresiv astfel că astăzi are două zone de presiune şi peste 600
km lungime. Se apreciază că este necesară reabilitarea reţelei şi creşterea cantităţii de apă
adusă în oraş.

Alimentare cu apă oraş Curtea de Argeş27,28

Oraşul Curtea de Argeş are un rol special în istoria ţării
noastre: are o bogată istorie, are o mulţime de monumente
istorice şi este poarta de intrare într-o zonă turistică
extraordinară-munţii Făgăraş. Pe de altă parte este aşezat pe
unul dintre puţinele râuri din ţară a cărui amenajare
energetică este totală (lacul Vidraru este principalul rezervor
de apă pentru capitala ţării-Bucureşti). Fiind un oraş de
munte s-a alimentat cu apă din izvoare de munte.
Dezvoltarea oraşului a pus însă problema alimentării cu apă
în sistem centralizat. Primul proiect de alimentare cu apă
aparţine ing. D. Germani, în 1914. Proiectul nu a fost
realizat din cauza războiului. Primele lucrări de alimentare
cu apă au fost făcute după proiectul ing. H. Theodoru în 1928 când populaţia oraşului era
relativ mică, cca 6500 persoane. Proiectantul a apreciat un consum specific de 80 l/om.zi
şi prin urmare necesarul de apă era de 17 l/s. Proiectul a analizat mai multe soluţii şi a
definitivat-o pe aceea care asigura apă din apa subterană din malul râului Argeş în
comuna Albeşti. Cota era suficientă pentru alimentarea gravitaţională chiar şi a reţelei de
distribuţie. A fost realizat un dren (cca 400 m lungime), o aducţiune de cca 9 km cu
diametrul 200 mm, şi un rezervor de 1200 mc (după proiectul ing. M. Hanganu). Reţeaua
de distribuţie a fost realizată din tuburi din fontă cu diametre de 70-250 mm. A început să

27
Bul Soc Polit. 6/1942
28
Doc pe teren

20
funcţioneze în 1941. Captarea este şi astăzi în funcţiune dar alimentează cu apă comuna
Albeşti.
După război oraşul s-a dezvoltat mult din cauza dezvoltării industriale şi amenajărilor
hidrotehnice din zonă. Bazat pe faptul că se realizaseră lucrările de regularizare a râului
Argeş pentru noul sistem de alimentare cu apă, pentru cca 400 l/s, a oraşului s-a apelat la
apa de suprafaţă; din lacul Cerbureni a fost captată apa, apa a fost pompată la staţia de
tratare (limpezire prin decantare în decantoare radiale, filtrare în filtre rapide şi
dezinfectare cu clor) şi apoi repompată în noile rezervoare de 5000 mc. Reţeaua a fost
extinsă corespunzător la cca 57 km cu integrarea vechii reţele. Deoarece au apărut
probleme legate de calitatea apei (colmatare lac) ulterior s-a realizat o priză noua; apa
este captată imediat aval de ieşirea din galeria de fugă a centralei Vidraru (centrala
subterană-cca 120 m sub pământ) şi pompată printr-o conductă e cca 5 km la staţia de
tratare existentă. Reţeaua de distribuţie este construită din fontă, oţel, azbociment; din
cauza extinderii oraşului pentru unele zone locuite la cote mari apa este repompată.
Sistemul aşteaptă fonduri pentru reabilitare şi modernizare în vederea optimizării
funcţionării în noile condiţii (asigură cca 100 l/s). Asigură cu apă şi comunele vecine
Valea Iaşului, Albeşti, Baiculeşti, Tigveni. Are capacitate de extindere.

Alimentarea cu apă a municipiului Focşani29

Oraşul Focşani a avut alimentare cu apă de timpuriu. Între anii 1880-1885 inginerii S.
Ghiorghiu şi C. Mironescu au făcut studiile pentru sursa de apă şi apoi proiectul lucrărilor
necesare. Sistemul cuprindea: captarea cu dren a apelor din malul râului Putna la cca. 25
km amonte de oraş, captarea Babele, aducerea apei gravitaţional printr-o conductă de
cca. 23 km până la rezervoare, rezervoare de 2x1000 mc, amplasate la 5 km de oraş şi
transportul gravitaţional al apei într-o reţea de distribuţie de peste 30 km. Sistemul a fost
realizat între anii 1886-1889 şi asigură cca. 5000
mc/zi apă de bună calitate. Execuţia s-a făcut de
întreprinderi diferite pentru fiecare lucrare. În 1960
sistemul s-a extins şi cu modernizările inerente
funcţionează şi astăzi cu menţiunea că pentru
ridicarea presiunii în reţea s-a realizat o staţie de
pompare lângă rezervoare.
În anii’70 a fost realizată noua alimentare cu apă
deoarece oraşul a crescut mult şi s-a dezvoltat zona
industrială din vestul oraşului. Sistemul cuprinde:
captarea cu puţuri din straţele subterane de la 63 m şi 170 m, în estul oraşului; apa este
pompată din puţuri direct în noile rezervoare de 2x5000 mc; apa era clorizată; din
rezervor apa era pompată în reţeaua de distribuţie, de fapt în aducţiunea de apă pentru
platforma industrială la care se branşa şi reţeaua oraşului; deoarece presiunea în reţea era
mică a fost nevoie de un mare număr de staţii de pompare cu hidrofor pentru alimentarea
cu apă a blocurilor de locuinţe; reţeaua a fost extinsă cu materiale slabe (oţel şi
azbociment). În acest fel consumul de energie era ridicat.

29
UTCB- Modernizare sistem de alimentare cu apă Focşani, 1996

21
În anii 1997-2000 un program de reabilitare şi retehnologizare a fost derulat. Captarea a
fost re echipată cu pompe noi, cu funcţionare controlată, rezervoarele au fost extinse cu
încă 10000 mc, staţia de pompare s-a refăcut prin echipare cu pompe cu turaţie variabilă,
performante, reţeaua a fost refăcută astfel că numai blocurile foarte înalte mai aveau
nevoie de hidrofor (din 60 SPH au rămas 5). Totodată s-a dezvoltat laboratorul de control
a calităţii şi sistemul de monitorizare a reţelei. Ca un aspect particular, încălzirea spaţiilor
din gospodăria de apă se face cu biogaz obţinut în staţia de epurare.

Alimentarea cu apă a oraşului Galaţi.

Oraşul Galaţi, prin pozitia să de limită a tronsonului maritim al Dunării navigabile s-a
dezvoltat de timpuriu. Importanţa oraşului a făcut ca preocuparea pentru asigurarea apei
să fie mai acută deoarece o mulţime de străini treceau prin oraş şi deci expunerea la
îmbolnăvirea sub influenţa traficului portuar era mare. În 1872 o societate engleză a
realizat primul proiect de alimentare cu apă, din păcate cu apă de Dunăre-sursa cea mai
apropiată de apă. O captare cu sorburi în Dunăre, aval de confluenţa cu râul Siret asigura
apă prin pompare. Apa ajungea într-o staţie de tratare (limpezire şi filtrare în filter lente);
au fost realizate 3 decantoare statice de 770 m2 fiecare, 3 filtre lente de 660 m2 fiecare; în
1913 au fost realizate şi 3 filtre rapide metalice
(10 m diametru), filtre care au funcţionat până în
anii ’70; apa era stocată în 2x2500 mc rezervoare
şi repompată în oraş; debitul asigurat cca 400
mc/h. Ca multe alte sisteme cu apă din Dunăre a
existat şi posibilitatea de dezinfectare cu ozon a
apei distribuite. Sistemul a funcţionat până în
anii’70. Creşterea necesarului de apă a condus la
căutarea de apă subterană concretizată în
realizarea captării Suraia-Calieni (cca 40 km
amonte de oraş). Apa de bună calitate era
transportată prin pompare într-un rezervor de
10000 mc amplasat la Serbesti. Din rezervor apa era împărţită în două: o parte (mai mare)
era pompată la Brăila iar cealaltă la Galaţi. Apa era repompată în reţea. În parte şi din
cauza exploatării deficitare a puţurilor (pompe neperformante) cât şi creşterii necesarului
de apă a trebuit dezvoltat sistemul. Multe dificultăţi au apărut ca urmare a întreruperii
cugerii apei prin aducţiune; conductă din oţel a trebuit să transporte apă cu nisip
(exploatarea deficitară a puţurilor); nisipul a sablat continuu conducta ducând la găurirea
acesteia; repararea conductei era o problemă complicată (era o singură conductă şi
oprirea ei nu era uşoară). Ulterior aducţiunea a fost dublată cu o conductă de 1000 mm
diametru din tuburi PREMO.
S-a revenit la Dunăre şi s-a refăcut complet sistemul de alimentare cu apă; o captare cu
cheson, o noua staţie de tratare şi noi rezervoare au întregit sistemul.de alimentare. Apa
Dunării nu este uşor de limpezit din care cauza încet încet toată apa din captarea Suraia a
fost dirijată la Galaţi. Sistemul poate asigura 70-280000 mc/zi apă potabilă. Are mari
pierderi de apă din care cauza sistemul are nevoie de reabilitare totală. Reţeaua are o
lungime de cca 550 km şi este alcătuită din tuburi din fontă, oţel, azbociment. Pierderile

22
de apă au consecinţe mari asupra stabilităţii terenului, de tip loessoid în acea zonă şi mai
ales asupra construcţiilor de locuinţe. Pentru prima dată în ţară conductele reţelei de
distribuţie au fost amplasate în galerii edilitare, pentru controlul pierderilor de apă.

Alimentarea cu apă a oraşului Giurgiu30,31,32

Oraşul Giurgiu, deşi port la Dunăre de multa vreme, nu şi-a dezvoltat decât târziu
sistemul de alimentare cu apă. Până în anul 1892 apa era asigurată din Dunăre prin
transport cu sacaua, sistem în multe oraşe din ţară la acea vreme. În 1892 Primăria
însărcinează pe ing. N. St. Cucu să
elaboreze un proiect. Sunt analizate
două variante: apa din Dunăre sau apa
din izvoarele (de fapt un strat acvifer
superficial) Ghizdaru, strat aflat la
cca. 9 km de oraş. Se putea capta cca.
3000 mc/zi dar exista părerea că stratul
nu este suficient de sigur (la seceta din
1905 a secat). Apa din Dunăre nu este
acceptată din cauză că se consideră că
modul de tratare nu este satisfăcător.
Captarea din Ghizdaru a fost
abandonată. S-a trecut la captarea altor surse de apă tot din adâncime. Astăzi sistemul are
patru surse de apă . Caracteristic este faptul că o serie de puţuri sunt forate la aproape 600
m adâncime, în puţuri fără coloană de filtru (puţuri în carst); deşi teoretic aceasta apă ar
trebui să fie caldă (din cauza gradientului termic) apa este rece şi bună. Apa din captări
este transportată la cele două gospodării de apă (Nord şi Sud) unde este stocată şi prin
pompare introdusă în reţea. Reţeaua de distribuţie asigură presiunea pentru consumatorii
din casele cu cel mult două nivele; pentru consumatorii din blocuri apa este re pompată
prin staţii de pompare cu hidrofor. Lungimea reţelei este de peste 115 km şi poate asigura
peste 12000 mc/zi. Sistemul este în faza de extindere şi modernizare.

Alimentarea cu apă a municipiului Iaşi 33,34,35

Oraşul Iaşi, oraş cu mari rezonante în istoria şi cultura ţării, deşi s-a dezvoltat la
dimensiuni relativ mari nu a căpătat un sistem de alimentare cu apă decât târziu. Oraşul
vechi era aşezat pe deal iar locuitorii se asigurau cu apă din izvoarele şi pâraiele care
brăzdau oraşul. Primul proiect de alimentare cu apă este elaborat de ing. Paianu în anul
1901. Proiectul prevedea captarea izvoarelor Ruseni din albia Siretului. Proiectul nu s-a
realizat. Proiectul este reluat de W. Lindley. El elaborează un proiect relativ costisitor dar
care asigura oraşul cu apă bună şi suficientă; proiectul prevedea captarea stratului acvifer
30
Bul. Soc. Polit 5/1906
31
Doc. pe teren
32
Master Plan 2007
33
Bul Soc Polit 1931
34
Pisalarasu I. Alimentari cu apa ET 1984
35
Doc pe teren

23
de pe malul drept al râului Moldova în amplasamentul confluenţa râului Ozana cu râul
Moldova. Un strat foarte bogat care putea asigura ca 300l/s; captarea a fost prevăzută sub
forma de dren, dren realizat şi aflat în funcţiune şi cunoscut ca drenul Timişeşti I;
problema a constituit-o aducerea apei la oraş deoarece între captare şi oraş erau peste 120
km; a fost adoptată soluţia cu conducta sub presiune, cu curgere gravitaţională; apa din
dren ajungea în final la rezervoarele
Păcurari. Conducta a fost realizată din
fontă adusă din Belgia. Realizarea
proiectului s-a făcut de către firma
Gesselschaft din Viena lucrările fiind
supravegheate de ing. Tancred
Constantinescu. Odata cu aducerea apei au
fost realizate şi rezervoarele Păcurari şi o
parte din reţeaua de distribuţie. Oraşul a
rezistat cu această sursă până după război
când cerinţa sporind mult a trebuit găsită o
altă soluţie. Deoarece râul Prut se găsea la
distanţa mult mai mică iar tehnica de
tratare a apei evoluase mult s-a decis dezvoltarea sistemului cu apă de Prut. A fost
realizat chesonul de mal din Prut (în 1957), la Tutora, pentru cca. 0,3 mc/s, o aducţiune
de cca. 10 km până la Chirita de unde apa era re pompată până pe un amplasament
deasupra oraşului-dealul Sorogari; aici a fost amplasată staţia de tratare (limpezire în
decantare şi filtrare rapidă; spălarea filtrelor se făcea cu apa stocată într-un castel de apă
de 300 mc. Apa limpezită şi dezinfectată era stocată în rezervoare mari (5000 mc) şi apoi
distribuită gravitaţional în reţea. Sistemele au funcţionat în combinaţie. Cum necesarul de
apă a continuat să crească s-a extins sursa Timişesti, drenul Timişesti II-cel mai mare
dren din ţară, cca. 4 km, realizarea unei noi aducţiuni de 1,0 m diametru şi cca. 120 km
lungime şi dezvoltarea reţelei odată cu mărirea şi diversificarea amplasamentelor
rezervoarelor. Cum debitul era
limitat s-a revenit la sursa Prut care
a fost dezvoltată cu încă un cheson
de mal (1984) şi încă patru
conducte. În acest fel se putea
capta până la 5,0 mc/s ; apa era
folosită 60% pentru apa potabilă şi
restul pentru apa industrială. Apa era pompată în lacul Chirita, unde era stocată pentru
siguranţa şi pentru limpezire parţială şi apoi tratată în staţia nouă de tratare Chirita. Apa
industrială era folosită direct din lac. O parte din apă era pompată la Sorogari. Proiectele
au fost elaborate de Institutul pentru Planuri de amenajare şi Construcţii Hidrotehnice şi
Institutul judeţean de Proiectări. Sistemul a devenit încet foarte complicat şi cu parametrii
dezavantajoşi de exploatare. Drept urmare în două etape sistemul a fost supus unui proces
de modernizare, eficientizare şi informatizare, proces care se află în faza finală. Este unul
dintre cele mai complicate sisteme de alimentare din ţară. Poate asigura cca. 100000-
400000 mc/zi apa distribuita printr-o retea de peste 1000 km şi prin intermediul unui
mare număr de staţii de pompare. Volumul rezervoarelor depăşeşte 100000 mc. Sistemul
este schiţat în planul anexat. Asigură apă şi pentru localităţile vecine.

24
Alimentare cu apă oraşul Oradea.36,37
Oradea este o localitate de mari dimensiuni
aflată în partea de nord-vest a ţării. Prin poziţia
geografică şi a nivelului de dezvoltare socială
precum şi datorită faptului că se află în zona de
câmpie şi-a pus problema alimentării cu apă de
timpuriu. Prima lucrare importantă de
alimentare cu apă este un dren pe malul drept al
râului Criş. Drenul asigura un debit modest ,cca
6 l./s. în anii 1910-1911 s-a realizat un dren de
mari dimensiuni. Apa captată era de fapt apă de
râu filtrată natural prin malul râului. Debitul scontat era de 250 l/s, un debit foarte mare
pentru acea dată. Din păcate drenul s-a colmatat
progresiv asfel că la nivelul anilor 1960-1961 s-
a realizat un nou dren (lungime de 2,5 km şi
debit scontat 5-800 l/s). Drenul s-a colmatat şi s-
a încercat creşterea debitului prin îmbogăţirea
artificială prin bazine de infiltrare ajungându-se
la nivelul anilor ’70 la un debit captat de cca
600 l/s. Cum cerinţa de apa a crescut mereu s-a
trecut la o captare cu totul specială: apa din râu, parţial limpezită era infiltrată prin bazine
dreptunghiulare şi recaptată prin drenuri
paralele cu bazinele. S-a realizat astfel cel
mai mare sistem de colectare a apei prin
infiltrarea artificială (BI-D)-cca 600 l/s.
Sistemul este dezvoltat pe malul stâng al
râului (realizat între 1975-1981). Proiectele
lucrărilor realizate după 1960 au fost
elaborate de ISLGC (Institutul de Studii şi
Lucrări de Gospodărie Comunală).
Ulterior s-a trecut la captarea directă a apei
din râu şi tratare separate, pentru cca 500 l/s.
Apa captată este colectată în patru sisteme de
pompare şi trimisă într-o reţea de distribuţie
de mari dimensiuni. În ansamblu sistemul
poate asigura peste 1900 l/s apă de bună
calitate. Tot sistemul a fost supus unui
program de reabilitare (staţii de pompare,
reţea) şi informatizare între anii 1997-2003.
El poate asigura debite de peste 120000
mc/zi, apă potabilă.

36
doc pe teren
37
Prospecte ale Regia Autonomă de Gospodărie Comunală şi Locativă -Oradea

25
Alimentarea cu apă a oraşului/ municipiului Piteşti 38,39
Oraş cu importanţă economică, culturală şi turistică oraşul Piteşti şi-a dezvoltat relativ
timpuriu un sistem de alimentare cu apă. Practic sunt două etape mari în rezolvarea
alimentării cu apă: (1) etapa iniţială când sursa de apă era numai apă subterană şi (2)
etapa modernă când sursa de apă este apă de suprafaţă, râul Argeş.
Primul proiect de alimentare cu apă aparţine ing. W. Lindley din anul 1905. Proiectul
prevedea captarea apei subterane, stratul freatic, din malul stâng al râului Argeş între
Piteşti şi localitatea Mărăcineni (captare cunoscută sub numele captarea Mărăcineni);
colectarea apei captate din puţuri se făcea
prin sifonare. Prin pompare, apa captată era
înmagazinată într-un rezervor de cotă
amplasat în vecinătatea captării. Probabil că în
prima etapă apa ajungea direct în reţeaua de
distribuţie dar ulterior pe măsură extinderii
oraşului apa a fost pompată în reţea. Castelul
de apă, existent şi astăzi dar nefuncţional, avea
volumul de 200 mc. Sistemul s-a dezvoltat
progresiv ajungând ”în zilele bune“ să aibă
trei fronturi de captare prin extindere inclusiv
pe malul râului Doamnei. Debitul maxim atins a fost de cca. 500 l/s. Din cauza
regularizării Argeşului şi a dezvoltării spaţiului construit şi a îmbătrânirii puţurilor
debitul s-a redus la cca. 200 l/s, debit furnizat astăzi. La început apa nu a fost dezinfectată
dar ulterior s-a introdus dezinfectarea cu clor. În timp în apă a crescut conţinutul de fier ,
dezvoltat de regulă la apele infiltrate prin malul râurilor şi a crescut şi conţinutul unor
poluanţi datoraţi activităţii omeneşti, precum azotaţii, pesticidele. Astăzi captura tinde să
fie dezafectată deoarece intră în traseul autostrăzii, în estul oraşului Piteşti.
Odată cu dezvoltarea oraşului, astăzi are cca. 170000 locuitori, şi în special a industriei
(petrochimică, automobile, alimentară etc.) a fost nevoie de apă multă. Beneficiind de
regularizarea integrală a cursului râului Argeş, deci de o sursă sigură şi bună de apă, s-a
realizat al doilea mare proiect: captarea apei din lac (la început din lacul Bascov şi apoi
din Budeasa-mai mare şi cu o cotă mai bună); pomparea apei în staţia de tratare
amplasată pe malul stâng în localitatea Budeasa unde prin limpezire (decantare cu
reactivi şi filtrare cu filtre rapide) şi dezinfectare cu clor gazos se obţinea apă potabilă;
pomparea apei în trei gospodării de apă (rezervoare mari şi staţii de pompare la Găvana,
Războieni şi ZIN), amplasate în oraş pe malul drept al râului de unde reţeaua este
alimentată gravitaţional sau prin pompare; în etapa I, 1981, debitul asigurat era 750 l/s iar
ulterior prin extindere (etapa II) s-a putut ajunge la cca. 2500 l/s. Apa lacului este
deosebit de bună astfel că tratarea se face relativ uşor şi economicos. Reţeaua care are
peste 240 km este în continuă extindere deoarece multe localităţi vecine au o şansă mai
mare să ia apa din rezervă existentă decât să-şi realizeze sursa proprie. Pe schiţa anexată
se poate vedea întinderea sistemului. Sistemul se va extinde treptat. Pentru protecţia
sursei de apă în caz de poluare pe Argeş se preconizează realizarea unui front de puţuri
din stratul subteran de adâncime 250-300 m unde s-a descoperit apă bună. Astăzi sistemul

38
documentare directă pentru realizarea Master Planului.
39
Bul. Soc Politehnice 1931

26
se află într-un proces de modernizare şi extindere în vederea reducerii pierderilor de apă,
înlocuirii conductelor din oţel şi azbociment, înlocuirea pompelor pentru reducerea
consumului de energie etc. Apa este controlată calitativ într-un laborator autorizat.

Alimentarea cu apă a oraşului Ploieşti.

Oraşul Ploieşti s-a dezvoltat relativ de

timpuriu deoarece se află pe drumul de acces
către Braşov şi către Moldova. Mai târziu un
argument suplimentar a apărut: dezvoltarea
industrială în special cea petrolieră. Drept
urmare a avut nevoie de apă atât pentru oraş
cât şi pentru industrie. Oraşul este avantajat
deoarece se află aşezat peste un important strat
acvifer format de conul aluvionar Prahova-
Teleajen.
Primul proiect de alimentare cu apă a fost
elaborat de ing. W. Lindley (din Germania) în
anul 1908. Proiectul a fost realizat de ing. M.
Colteanu. Proiectul cuprindea: captarea apei
subterane la Crângul lui Bot, o localitate aflată
pe drumul spre Târgovişte, pomparea apei în rezervoare (10000 mc) şi repomparea în
reţeaua de distribuţie (la început alimentarea reţelei se putea face gravitaţional). Apa era
de bună calitate dar stratul acvifer avea o particularitate: se afla la cca. 40-60 m sub
pământ şi nu avea nivel ascendent. Din această cauză a fost realizată o captare cu totul
particulară. Cele trei puţuri puteau asigura cca. 150-180 l/s. Puţurile sunt cu diametru
mare (1000-2200 mm) şi cu coloane de filtru din oţel galvanizat, 1000 mm diametru.
Aducţiunea din fontă , cu diametrul de 500 mm asigura cu apă oraşul prin reţeaua de cca
42 km. În cea mai mare parte lucrările sunt şi astăzi în funcţiune (s-a schimbat sistemul
de colectare a apei).
Dezvoltarea industrială de după al II-lea război mondial
a făcut ca necesarul de apă să crească mult. Din păcate
o mare parte din apa bună din acvifer a fost dată
industriei iar pentru oraş s-a apelat la apă de suprafată.
Cel mai apropiat râu cu apa bună era Doftana, astfel că:
s-a realizat lacul de acumulare Paltinu (cca 60 mil mc)
şi o mică hidrocentrală iar apa cu debit controlat a fost
captată aval pentru staţia de tratare Paltinu (la cca 5 km
de Câmpina). Apa limpezită (etapa I a staţiei a fost
realizată în anii ’60, etapa II în anii ’70) era transportată
la rezervoarele de la Movila Vulpii printr-o aducţiune
de cca 40 km. Din rezervoare apa ajunge gravitaţional în reţeaua de distribuţie. Ulterior s-
a executat şi a două conductă de aducere a apei; apa din treapta a două de tratare (apa
nedezinfectată) era considerată apă industrială şi asigura procesele tehnologice din
Combinatul Petrochimic Brazi. Sistemul putea asigura 3,0 mc/s. Pentru creşterea

27
siguranţei în funcţionare sistemul Paltinu a fost cuplat cu amenajările făcute pe râul.
Teleajen: barajul Maneciu, cu un lac de cca 40 mil mc, producerea de energie, captarea
apei la Văleni de Munte, limpezirea şi dezinfectarea în staţia de tratare Văleni de Munte
şi transportul gravitaţional la rezervoarele Movila Vulpii. Aducţiunea de cca. 30 km este
din tuburi PREMO; a fost executat un fir iar al doilea este în curs. Debit asigurat 1,5
mc/s. Lucrările au fost proiectate de IPACH (Institutul pentru Planuri de Amenajare şi
Construcţii Hidrotehnice). Pentru echilibrarea sistemului şi asigurarea şi de apa subterană
au fost realizate captări la nordul oraşului (captare cu puţuri, colectarea apei în
rezervoarele de lângă Spitalul Judeţean, şi pomparea apei în reţea) şi în est. Ansamblul
sistemului are disponibil de apă astfel că o serie de consumatori de pe traseu sunt
alimentaţi: Brebu, Câmpina, Cornu, Breaza, Floreşti, Băicoi etc. Pentru oraşul Ploieşti
poate asigura cca 0,5-1,0 mc/s printr-o reţea de cca 600 km lungime.

Alimentarea cu apă a oraşului Râmnicu Vâlcea40

Oraş de dimensiuni mici, la sfârşitul sec 19, are o

bună poziţie turistică (acces în munţii Făgăraş,
mânăstiri şi biserici cu mare rol în istorie), se află
pe drumul de legatură dintre localităţile de dincolo
şi dincoace de Carpaţi, dar şi într-o zonă cu mari
posibilităţi de tratament balnear (Olăneşti, Govora
etc).Primul sistem de alimentare cu apă a fost
realizat dupa proiectul elaborat de ing. Al.
Davidescu în 1897. Proiectul cuprindea: un dren pe
valea râului Olăneşti, transportul gravitaţional al
apei la rezervoare de cotă şi distribuţia în reţea. Se
asigură o apă de bună calitate (din păcate puţină) şi
cu efort mic de folosire. A funcţionat ca singură sursă
până în anii ’60. Dezvoltarea oraşului şi industriei a
cerut un nou sistem de alimentare. Pe baza unui
proiect al IPACH a fost realizată o priză în râul Olt şi
apa a fost pompată în staţia de tratare. Staţia de tratare
limpezea apa şi tratată cu ozon, cea mai veche staţie
de ozonizare din perioada modernă a Ţării;
dezinfectată apa era pompată în rezervoarele extinse.
Din rezervoare apa era distribuită populaţiei. Au fost
nemulţumiri ale consumatorilor învătaţi cu o apă rece
şi gustoasă. Din păcate râul Olt a continuat să fie
poluat cu toate măsurile întreprinse. Astfel că după
regularizarea pentru producerea de energie a Oltului
sistemul a trebuit schimbat. În anii ’80 s-a realizat
captarea apei din lacul Brădişor, pe valea râul Lotru, tratarea apei în staţia de tratare
“Valea lui Stan” şi transportul apei potabile printr-o conductă de mari dimensiuni pană la

40
Bul Soc Polit, 1931

28
rezervoarele existente. Conducta este pozată pe malul stâng al râului Olt după ce
traversează râul pe o lucrare specială. Aducţiunea, lungă de cca 40 km, din oţel, a fost
reabilitată recent. Se asigură cca 25000 mc/zi apă de bună calitate; apa este distribuită
printr-o reţea de cca 180 km.. Va intra în procesul de reabilitare pentru imbunătăţirea
reţelei şi contorizare.

Alimentarea cu apă a oraşului Reşiţa41

Oraşul Reşiţa a avut de timpuriu o industrie legată de

prelucrarea metalului (siderurgie, construcţii de
maşini). Ca atare a trebuit să asigure apă pentru
populaţie deoarece oraşul fiind aşezat pe o vale îngustă
păstrarea sănătăţii populaţiei era dificilă râul Bârzava
era şi sursa de alimentare cu apă dar şi receptor al
apelor uzate produse. După un proiect, al carui autor nu
este cunoscut, s-a realizat în 1880 primul sistem de
alimentare cu apă. Acesta cuprindea: captarea a trei izvoare din valea Sohodolului,
aducerea apei printr-o aducţiune cu cămin de ruperea presiunii la un rezervor de 150 mc
şi distribuţia gravitaţională în reţeaua de distribuţie lungă de 20 km. Tubulatura pentru
conducte a fost din fontă. Se asigură cca 7-8 l/s (din cauza aducţiuni care avea capacitatea
limitată). În 1938 la cei 23000 locuitori se asigurau 25 l/om.zi.
Când oraşul a crescut s-a preluat apa din galeria de fugă a centralei hidroelectrice
Crainicel şi distribuţia în reţeaua care s-a dezvoltat în special în zona de câmpie. În
anii’70 a fost realizat sistemul
de alimentare cu apă aflat în
funcţiune şi astăzi. Sistemul
are: captare din lacul Secu,
imediat amonte de oraş,
transportul gravitaţional la
staţia de tratare unde se face
limpezirea şi dezinfectarea
apei. Apa tratată este
transportată la rezervoare şi
distribuită gravitaţional sau
prin pompare la consumatori.
Sistemul poate asigura cca
20000 mc/zi printr-o reţea de
peste 145 km.

41
Ion –Figura Iliasa; Pagini din istoria serviciilor de Gospodărie Comunală şi Locativă din Reşiţa (1948-1998). Ed Timpul 1998-
Reşiţa

29
Alimentare cu apă Sibiu 42,43,44
Ca şi în alte oraşe din vechea provincie Transilvania, două au fost comandamentele care
au impus dezvoltarea lucrărilor de alimentare cu apă şi de canalizare: epidemiile tansmise
prin apă (ciuma din 1554 a făcut 3200 victime) şi incendiul (marea majoritate a caselor
erau făcute din lemn sau cu elemente din lemn); în 1556 la un singur incendiu în Sibiu au
ars 556 case. Epidemiile apăreau deoarece de regulă râurile care străbăteau oraşele erau
sursa de apă dar şi mijloc de evacuare a unei părţi din apa uzată. Totodată sursa de apă
era folosită în devălmăşie cu animalele. F. Georgescu în lucrarea “Probleme edilitare în
Bucureşti”, 1966, are o exprimare foarte plastică; moş Gheorghe, mecanic la prima staţie
de tratare din ţară- filtre de lână pentru filtrarea apei din Dâmboviţa, pentru Bucureşti, pe
la 1900 spunea “din când în când sorburile pompelor se înfundau; cu ce se înfundau? Din
mai nimica, venea câte un câine mort sau o pisica moartă pe gârlă şi intra în sorb”. Pentru
protejarea populaţiei contra îmbolnăvirii din cauza calităţii proaste până la introducerea
clorului pentru dezinfectare (abia dupa 1930) sursa de apă era de obicei apă subterană din
stratul freatic sau din izvoare.
Oraşul Sibiu a urmat aceeaşi cale: până în 1780 a fost
folosită direct apa râului Cibin şi Canalul Morilor, la
început netratată şi din 1863 filtrată (din 1908 s-a
încercat şi dezinfectare cu ozon). Prima lucrare de mari
dimensiuni s-a realizat în 1882 când din lunca râului
Cibin se capta apă subterană, cca 4600 mc/zi folosind
un dren din bazalt. Apa era transportată printr-o
aducţiune din fontă, diametru 250 mm şi era distribuită
locuitorilor. Apa ar fi fost suficientă dar nu ajungea din
cauza pierderilor mari. Lucrarea a fost realizată după
proiectul Solbach. Ulterior au fost captate izvoarele din
zona Paltiniş.
Rezolvarea totală a alimentării cu apă s-a făcut după
anii ’60. Râul Cibin a fost barat şi prin lacul Gura
Apelor s-a regularizat debitul pe râu. Apa preluată din
lac era transportată gravitaţional în staţia de tratare;
tratarea este facută prin filtrare directă în filtre de
construcţie specială- filtre cu dublu curent; după filtratre şi dezinfectare apa este stocată
provizoriu în rezervoare de unde este distribuită în oraş printr-o reţea care s-a dezvoltat
continuu ajungând la peste 320 km. Cantitatea distribuită poate fi între 25000 şi 150000
mc/zi. Pentru acoperirea consumului mare de apă în anii ’80 a fost realizată captarea
râului Sadu, apa transportată şi tratată într-o nouă staţie de tratare. După tratare apa era
pompată în reţeaua oraşului. După anii ’90 structura consumului schimbându–se sistemul
a intrat într-un lung proces de retehnologizare şi optimizare (înlocuire conducte din reţea,
contorizarea consumului, dispecerizarea pentru urmărirea funcţionării).

Alimentarea cu apă a oraşului Suceava

42
Bul. Soc Politehnica ....
43
Documentare pe teren/ prospete.
44
Dams in Romania- Bucharest 2000

30
Deşi oraşul Suceava are o veche tradiţie istorică, pe vremea lui Ştefan cel Mare se spune
că ar fi avut chiar 100000 locuitori (!!); nu sunt date despre alimentarea cu apă. Ori la o
asemenea populaţie alimentarea cu apă era esenţială mai ales dacă se ţine seama de
poziţia geografică a oraşului-aşezare pe un vârf de deal, dealul Zamca. La începutul
secolului 20 (1909-1911) după un proiect al inginerului Thiem s-a analizat apa din terasa
râului Suceava şi s-a constatat ca are un conţinut relativ mare de fier. Au fost însă
realizate puţuri din care oraşul s-a alimentat cu apă.
Primul proiect important de alimentare cu apă s-a realizat însă la nivelul anilor ’60-62.
După un proiect al Institutului pentru Planuri de Amenajare şi Construcţii Hidrotehnice
(IPACH) s-a realizat sistemul care cuprindea: captare cu puţuri săpate la Mihoveni,
tratarea apei pentru deferizare, în sistemul cunoscut la acea vreme (aerare prin
pulverizare, trecere prin pat de cocx, filtrare) şi pomparea apei în rezervoare; au fost
realizate rezervoare pentru două zone de presiune;
pentru zona superioară s-a realizat un castel de apă
pe dealul Zamca (500 mc) şi un rezervor de 2000
mc. Din păcate sistemul constructiv al captării nu
a fost adecvat calităţii apei şi ca urmare captarea s-
a colmatat (cu toate încercările de reabilitare prin
bazine de infiltrare suplimentară a apei). Din
această cauză şi datorită dezvoltării oraşului s-a
trecut la realizarea sistemului care şi astăzi este în
funcţiune, sistem cu apă subterană din albia râului
Moldova- în zona Berchiseşti. Debit cca 0,5 mc/s.
Proiectul a fost realizat tot de IPACH..
Proiectul cuprinde: captarea cu puţuri forate (unele
dintre cele mai bune puţuri din ţară prin debitul
asigurat), realizarea unei conducte din tuburi
Premo cu diametrul de 1,0 m prin care apa era
pompată la rezervoarele “de la Spital”, rezervoare de 10000 mc, şi distribuţia
gravitaţională a apei (sau prin pompare) în reţea pentru zonă medie şi joasă; pentru zona
superioară apa era pompată; reţeua de distiribuţie a fost realizată pentru cerinţa
momentului şi nu a fost suficientă astfel ca mai târziu a fost dezvoltată continuu
ajungând la forme complicate. Materialul folosit a fost azbocimentul material care a pus
mari probleme în exploatare. Sistemul, cu dezvoltările ulterioare (dezvoltare captare,
dublare aducţiune etc) este în funcţiune şi astăzi.
Dezvoltarea industrială masivă a condus la dezvoltarea unui sistem separat de alimentare
cu apă din Suceava prin amenajarea a două captări (lacul Dragomirna şi Suceava) şi a trei
staţii de tratare; prin pompare succesivă apa ajungea la destinaţie, inclusiv pentru
cartierele nou dezvoltate (Burdujeni etc). Sistemul are cca 250 km de reţea şi poate
asigura pâna la 150000 mc/zi.

31
Alimentarea cu apă a municipiului Târgovişte.

Deşi oraşul are o mare importanţă

istorică nu a avut un sistem de
alimentare cu apă decât în 1910. Ing.
Bruneanu a realizat proiectul
alimentării cu apa din izvoarele Rateiu.
Proiectul prevedea captarea a 1300
mc/zi (capacitatea izvorului era
apreciată la 3500 mc/zi), transporul
printr-o aducţiune de 53 km, realizarea
unui rezervor la Sotanga şi distribuirea
apei oraşului Târgovişte, la Pucioasa şi
altor 11 comune (probabil este primul proiect de alimentare cu apă în sistem regional).
Reţeaua de distribuţie era de mici dimensiuni în lungime totală de cca 30 km. Ca material
la conductă s-a folosit în afară de fontă şi un oţel special produs de Mannesmann. După
război sistemul s-a dezvoltat succesiv prin folosirea surselor de apă subterană din zonă:
Văcăreşti, Butoiu, Hulubeşti, Dragomireşti, Gheboaia etc. Sursele din vestul oraşului
pompează apă în rezervoarele de pe dealul Priseaca de unde este distribuită gravitaţional
(în reţea apa este repompată
pentru consumatorii înalţi).
Apa din sursa Văcăreşti este
înmagazinată la sursă şi
pompată apoi direct în reţea, la
presine mare. Apa este de bună
calitate astfel că nu necesită
decât dezinfectare de siguranţă
(cu clor gazos). Pentru
acoperirea necesarului de apă, din anii ‘80, o parte din staţia de tratare a apei
combinatului de oţeluri speciale a fost cedată oraşului; staţia putea asigura cca 150 l/s.
Sistemul a suportat un important proces de reabilitare între anii 1997-2002 (înlocuire
pompe neperformante, înlocuiri de reţea, controlul presiunii în reţea etc). Poate asigura
până la 90000 mc/zi apă potabilă distribuită prin cca. 115 km de reţea. Capacitatea de
stocare este de peste 21000 mc. Sistemul şi-a păstrat caracteristica de sistem regional; are
mari rezerve.

Alimentarea cu apă a oraşului Târgu Mureş

Înainte de sfârşitul secolului 19 apa oraşului era asigurată în sistem local, din fântâni şi
izvoare. Mai multe fântâni asigurau apa în diferite zone. Fântânile erau alimentate din
diferite surse; este menţionată “fântâna lui Bodor” care era alimentată cu apă printr-o
conductă din lemn, 100 mm diametru, în lungime de 350 m. O firmă din Budapesta a
realizat proiectul primului sistem de alimentare cu apă, ca şi pe cel de canalizare.
Lucrările au fost realizate în 1908-1911. Lucrările conţineau: patru puţuri săpate în strat
freatic şi o conductă de aducţiune de 250 mm, lungă de 3 km. Apa era transportată direct

32
 în reţeaua de joasă presiune iar pentru zona
înală apa era acumulată într-un rezervor de
900 mc înainte de distribuţie. Lungimea
reţelei era de 25 km, reţea ramificată.
Actualul sistem de alimentare cu apă este
început în anii ’40 şi s-a extins continuu.
După un proiect realizat de Institutul
Judeţean de Proiectare Mureş (DSAPC), s-a
realizat: două captări în râul Mureş,
aducerea apei la staţia de tratare, pomparea apei în rezervoare şi distribuţia în reţeaua de
distribuţie care are trei zone de presiune. În 1948 intră în funcţiune uzina 2 cu o
capacitate de 12000 mc/zi. În 1965 uzina se extinde, se îmbunătăţeşte tratarea cu reactivi
(se adaugă silice active pe lângă sulfatul de aluminiu şi tratarea pentru fluorizare, singura
uzină din ţară cu o asemenea tratare). În 1974 se
realizează o noua linie de tratare pentru 400 l/s. O
nouă extindere se face în 1984. În 1981 se realizează
captarea din Mureş pentru un debit de 1500 l/s. Atât
staţia de tratare cât şi reţeaua de distributie s-au
dezvoltat treptat. Tratarea apei se face prin limpezire
în decantoare (are trei tipuri de decantoare-inclusiv
decantoare suspensionale şi decantoare orizontale
acoperite cu pământ, pentru protecţie termică), filtrare
(filtre rapide) şi dezinfectare cu clor. Este singura
staţie de tratare care peste 20 ani a practicat
fluorizarea apei pentru protecţia sistemului dentar (mai ales la copii). Apa distribuită este
contorizată iar funcţionarea se face controlat prin dispecer. Sistemul este în continuă
perfecţionare. Sistemul poate asigura un debit de peste 140000 mc/zi printr-o reţea de
peste 245 km. Sistemul de alimentare cu apă a fost modernizat începând cu anul 2000.

Alimentare cu apă Timişoara 45,46

Oraşul Timişoara s-a dezvoltat de multă vreme din cauza cetăţii.
Astăzi este un oraş cu mari implicaţii în dezvoltarea industrială
culturală şi socială în aceasta parte a ţării. Oraşul este aşezat pe râul
Bega.
Zona de câmpie a făcut ca Bega să aibă un curs sinuos şi din această
cauză toată zona era mlăştinoasă. Din această cauză sistemul de
alimentare cu apă şi cel de canalizare s-au dezvoltat simultan. Prin
realizarea canalizării s-a obţinut şi drenarea terenului astfel că oraşul
s-a putut dezvolta mai rapid. Între anii 1911-1914 ing. Stan Vidrighin
a realizat proiectele pentru alimentarea cu apă şi de canalizarea apelor
uzate. Deoarece tehnologia tratării apei era slab dezvoltată la noi în
ţară s-a apelat la apa subterană. În partea de răsărit a oraşului a fost găsită apă la adâncimi
de 60-80m. Din păcate apa avea un conţinut ridicat de Fe şi Mn. Soluţia alimentării cu
45
prospecte, informaţii de pe teren
46
I Vlaicu; Apa Timişoarei –istorie in imagini, Timişoara 2004

33
 apă cuprindea: captarea cu puţuri forate (puţ
cu diametru mare în care erau forate 3-4
puţuri până la cota apei subterane); apa
pompată din puţuri (cu pompe cu ax
orizontal) era ridicată într-o staţie de tratare
pentru reducerea fierului şi manganului;
tratarea constă într-o aerare dublă
(pulverizare şi trecerea aerată printr-un pat de
cocx), filtrarea prin filtre rapide de nisip; apa
era pompată în reţeaua de distribuţie din
tuburi de fontă. Reţeaua a fost prevazută cu două castele de apă, de 500 mc fiecare,
castele care asigurau regularizarea consumului. Reţeaua era dezvoltată cca 90 km.
Sistemul refăcut în anii ’70 este în funcţiune şi astăzi. Staţia de tratare a fost complet
refăcută; sistemul este cunoscut sub numele –Uzina 1.
Ulterior necesarul de apa crescând s-a trecut pe apa de suprafaţă (râul Bega fusese deja
regularizat). Amonte de oraş, din lacul uzinei hidroelectrice apa a fost captată şi tratată.
Tratarea constă în decantare (decantoare orizontale), cu reactiv, filtrare în filtre rapide
speciale –numite filtre Bollmann, cu spălare continuă numai cu apă- stocare în rezervoare
şi pompare în reţea. Acest sistem s-a dezvoltat continuu pe acelaşi amplasament
construindu-se uzinele 3 şi 4; sistemul de decantoare s-a păstrat dar filtrele au devenit
filtre rapide normale; rezervoarele au fost dezvoltate precum şi staţia de pompare în reţea.
Acum se pompează într-o singură treaptă în
reţeaua care are cca 600 km. Urmare a
reabilitării din anii ’90 staţia de pompare a
fost reechipată cu pompe cu turaţie variabilă.
Pentru protecţia oraşului la viitură şi pentru
asigurarea debitului captat (care a ajuns şi la
peste 3-400000 mc/zi) râul Bega a fost
regularizat şi legat de Timiş. Există şi un
sistem de captare din apa subterană din zona
sudică a oraşului. Sistemul este controlat ca funcţionare iar apa corespunde nivelului
calitativ stabilit prin Legea 458/2002.

Alimentarea cu apă Turnu-Severin (Drobeta)47

Oraş important pentru traficul pe Dunăre (înainte de

“Cazane”) s-a dezvoltat încă de pe vremea romanilor. Abia
la începutul secolului 20 însă şi-a dezvoltat un sistem
centralizat de apă (până în acel moment apa era transportată
de sacagii şi vândută în oraş). Proiectul a fost realizat de
ing. Elie Radu (publicat în Bul. Soc. Politehnica din 1909). Proiectul cuprindea: captare
din Dunăre, cu cheson amonte de oraş (cam în dreptul actualului şantier naval), pomparea
apei pe platforma de sus unde era supusă limpezirii. Limpezirea era făcută prin
decantoare cu funcţionare discontinuă, filtre lente şi dezinfectare cu ozon (ozonatoare tip

47
Bul Soc. Politehnica 8/1909.

34
 Otto); dezinfectarea cu ozon a funcţionat până în
1944 când a fost distrusă de război. Sistemul
asigura 4-5000 mc/zi. Din rezervoarele tampon
apa era pompată într-un castel de apa cu două
cuve; fiecare din cuve asigură cu apă o parte a
reţelei (două zone de presiune). Castelul de apă
realizat “de meşteri italieni” este construcţia care,
la noi în ţară, se apropie cel mai mult de noţiunea de “castel de apă” în loc de cea reală
care este rezervor suspendat. O reţea de 64 km întregea sistemul. Sistemul a funcţionat
până în anii ’60 când s-a introdus şi coagularea apei cu sulfat de aluminiu.
Un nou proiect a fost aplicat în anii ’70. Proiectul realizat de IPACH (Institutul pentru
Planuri de Amenajare şi Construcţii Hidrotehnice) conţinea: o
noua priză în Dunăre, refacerea completă a staţiei de tratare,
suplimentarea volumului rezervoarelor şi pomparea apei direct
în reţea. Acest sistem poate asigura 25-100000 mc/zi printr-o
reţea de 140 km lungime. Sistemul este în curs de reabilitare
pentru reţea şi sursa de apă. Se încearcă aducerea gravitaţională
a apei din bazinul Cerna din zona Topleţului deoarece apa
Dunării este greu de tratat. Traseul aducţiunii este însă foarte
greu deoarece trebuie să strabată zona amenajată cu lucrări la
Porţile de Fier.

Alimentarea cu apa a oraşului Vaslui 48,49

Oraşul Vaslui, oraş cu rezonanţe istorice şi amplasat de drumul
spre Iaşi, s-a dezvoltat relativ lent. Din aceasta cauză şi
lucrările edilitare au fost dezvoltate mai târziu. În 1912, după
proiectul ing. Al Davidescu, a fost realizat primul sistem de
alimentare cu apă. Apa era captată din izvoarele de pe muntele Chitac şi adusă
gravitaţional în oraş. Ulterior la acest sistem a fost adăugată captarea izvoarelor „de lângă
gara” şi pomparea acesteia la rezervoarele „din gradina publică” rezervoare funcţionale şi
astăzi. Reţeaua era puţin dezvoltată. Primul sistem de alimentare cu apă de mari
dimensiuni a fost realizat începand cu anii ’60. Proiectul elaborat de IPACH (Institutul
pentru Planuri de Amenajare şi Construcţii Hidrotehnice) prevedea: realizarea unui baraj
stăvilar pe râul Rediu şi apa captată să fie pompată pe dealul de deasupra oraşului unde
era prevăzută staţia de tratare; apa potabilă produsă era împărţită în două; o parte, cea mai
importantă, era condusă la rezervoarele oraşului pentru zona medie-joasă, iar cealaltă
parte era pompată în castelul de apă (300 mc) aflat în staţia de pompare; apa din castel
alimenta consumatorii de cote înalte şi ajuta la spălarea filtrelor rapide (decantoarele erau
de tip suspensional cu recircularea nămolului). Reţeaua a fost dezvoltată mult dar a fost
realizată din tuburi de azbociment. S-a constatat că în perioadele de secetă debitul râului
este mic (micul lac Puşcaşi s-a colmatat) astfel că s-a căutat o nouă sursă de apă.
Rezolvarea a fost dată prin realizarea lacului Soleşti pe râul Vaslui (proiect
AQUAPROIECT). Apa este transportată la o staţie de pompare de lângă oraş, staţia de

48
Bul Soc Politehnica. 1931
49
Doc pe teren

35
pompare “la spital”, de unde este pompată în staţia de tratare extinsă; staţia de tratare,
rezervoarele şi reţeaua de distribuţie au fost extinse corespunzător. Reţeaua dezvoltată în
etape trebuia să funcţioneze cu trei zone de presiune. Sistemul se afla în proces de
reabilitare. Reţeaua de distribuţie, lungă de cca. 180 km, din azbociment a îmbătrânit şi
pierde multă apă. Sistemul poate asigura cca. 10000 mc/zi. Sistemul se află în proces de
reabilitare şi extindere.

Canalizarea oraşului Bistriţa50

O reţea reală de canalizare a fost dezvoltată

între anii 1910-1912, odată cu dezvoltarea
sistemului de alimentare cu apă din sursa
Cusma. O reţea de 16 km a fost realizată iar
la căpătul aval s-a executat şi o staţie de
epurare. staţia avea numai treapta mecanică
iar debitul era redus. Este însă remarcabil că
problema epurarii a capatat cel putin o
solutie partiala. Apa epurata era evacuata în
râului Bistriţa. Reţeaua este din tuburi din
beton, cu secţiune ovoidală 30/45..80/120
cm; unele tronsoane de reţea sunt în funcţiune şi astăzi.
O etapă importantă în dezvoltarea canalizării a constituit-o etapa dintre anii 1968-1970.
Debitul evacuat depăşise valoarea de 100 l/s şi a continuat să crească ajungând la peste
250 l/s. Reţeaua s-a extins continuu şi astăzi are peste 240 km. O parte din apa produsă în
zonele depărtate este pompată în reţea. Odată cu dezvoltarea industriei s-a realizat o reţea
separată pentru apele industriale. Apele industriale erau tratate separat într-o staţie de
epurare. Este unul dintre puţinele oraşe care are o reţea de canalizare în comun a apelor
menajere şi meteorice (numit în general sistem unitar) dar şi o reţea de canalizare a apelor
industriale.
Staţia de epurare s-a dezvoltat treptat în trei etape de 100, 250 respectiv 250 l/s. Dotarea
era completă pentru acei ani; tratare în treapta mecanică şi apoi în treapta biologică, cu
tratarea completă a nămolului. Fiind un sistem unitar, numai o parte din apă era tratată;
cealaltă parte de ape meteorice era evacuată în râu printr-un deversor existent amonte de
staţia de epurare. între anii 1997-2002 staţia de epurare şi partial sistemul de canalizare, a
fost retehnologizată prin executia unei noi părţi în care s-a adaugat şi treapta a treia de
tratare, treapta de reducere a conţinutului de azotaţi şi fosfor. Acest lucru este cerut de
noile norme de protecţia mediului având în vedere că Marea Neagră a fost declarată zonă
sensibilă. Retenologizarea a adus cel puţin două noutăţi în astfel de amenajări: stocarea
provizorie a biogazului se face în recipienţi cu membrane în locul celor clasici din
rezervoare din beton şi clopot metalic; folosirea biogazului prin aşa zisul proces de
cogenerare; gazul este folosit de un motor specializat care produce energie iar apa de
răcire este folosită pentru încălzirea rezervoarelor de fermentare. Energia produsă asigură

50
Master Plan, 2006

36
cca 1/3 din energia electrică necesară funcţionării staţiei. Este una dintre ele mai moderne
staii de epurare din tara.

Canalizarea oraşului Brăila51,52,53

Oraşul Brăila are mai multe particularităţi: este aşezat
pe un sol foarte sensibil la înmuiere; în mediu uscat
săpătura poate avea taluz vertical dar în caz de
umezire pământul se prăbuşeşte pur şi simplu; este
aşezat pe o porţiune de teren de cotă înaltă, o jumătate
de con şi are o reţea stradală bine sistematizată în
zona centrală (canale pe cercuri orizontale şi pe
generatoare la conul pe care stă oraşul. Cele mai mari
necazuri le-a avut din cauza pământului loessoid
(sensibil la înmuiere). Câtă vreme oraşul a primit puţină apă solul nu a fost afectat. În
momentul însă în care apa a fost relativ abundentă o parte din aceasta s-a pierdut prin
infiltrare în sol; solul s-a prabuşit şi odată cu el şi construcţiile de deasupra. Fenomentul a
început să fie grav prin anii ’50 şi au trebuit luate măsuri grabnice. Una dintre măsuri a
fost închiderea conductelor importante în galerii vizitabile. Urmare a pierderii continue
de apă şi a drenajului foarte redus pe orizontală pe care îl are loessul, nivelul apei
subterane a crescut în timp cu peste 20 m.
Primul sistem de canalizare a fost proiectat de ing.
Dionisie Germani. El a realizat o soluţie raţională
pentru acea periodă: un colector de mari dimensiuni
care este aşezat la baza suprafeţei tip semicon a
oraşului, colector cu descărcare în Dunăre în aval de
oraş, aproximativ în zona debarcaderului actual.
Colectorul transporta toată apa adusă de
colectoarele mai mici de pe suprafaţa oraşului (ca
nişte meridiane şi generatoare la con). Colectorul
principal, cu dimensiuni de cca 280x300 cm, a fost realizat din beton turnat pe loc
(secţiune tip mâner de coş realizat în tunel). Condiţia a fost ca pe strada pe care este
amplasat colectorul nu vor circula vehicule cu sarcini mari. Din păcate la un colector
mare era necesară o stradă mare iar mai tarziu o stradă mare a fost tentantă pentru un
trafic mare (pe traseu există acum linie dublă de tramvai şi trafic greu spre calea de pe dig
pentru a merge la Galaţi); consecinţa–în timp colectorul, în funcţiune şi astăzi, s-a rupt şi
există riscul prăbuşirii cu consecinţe catastrofale pentru canalizare. Au fost date soluţii de
remediere dar nu au fost aplicate. Este aproape gata un colector de 300 cm diametru,
realizat în tehnologia cu scutul, pe o strada paralelă colector care să preia sarcinile
colectorului Germani. În viitor colectorul Germani va trebui reabilitat.

51
Prospecte
52
D Germani Canalizarea oraşului Brăila; Bul Soc Politehnica
53
Documentare pe teren

37
 Un nou proiect pe o schemă elaborat de Institutul
de Proiectări Lucrări Edilitare, Institutul de
Proiectări Judeţene şi Universitatea Tehnică de
Construcţii a fost dezvoltat pentru preluarea apei
de pe suprafaţa extinsă a
oraşului, cartierele
Chercea, Radu Negru, Progresul etc. Sistemul a devenit foarte
complicat; în aval suprafaţa are cote mai mari decât cotele din
amonte. Proiectul prevede colectarea apei, cu reabilitarea
colectorului Germani, în secţiunea de început a drumului pe dig
spre Galaţi şi pomparea apei la cca 2 km aval unde va fi
amplasată staţia de epurare (acum oraşul nu are staţie de
epurare). Staţia de epurare în echipare completă, inclusiv
controlul azotaţilor şi fosforului este în curs de a fi executată
pentru un debit de 2-3 mc/s. În schemă se poate vedea zona
canalizată iniţial (limitată de Dunăre şi colectorul Germani) şi
suprafaţa ocupată astăzi de oraş. Lungimea reţelei este mare, peste 200 km.O parte din
apă trebuie pompată mai ales când debitul Dunării este mare şi plouă în zona oraşului.
Proiectul este în curs de
realizare. Este unul din primele
oraşe din ţară la care
retehnologizarea colectoarelor
prin metoda fără transee
“relining” ar putea fi luată în
considerare (sunt de reabilitat
cca 70 km colectoare). În
figură sunt date prima schemă
de canalizare şi actuala schema
de canalizare.

Canalizarea municipiului Bucureşti.54,55

Lucrări pentru eliminarea apelor uzate şi a apelor
meteorice de pe cuprinsul oraşului Bucureşti au început
de multă vreme. Apa pentru consum era puţină dar se
producea apa uzată. Cum oraşul era dezvoltat pe valea
râului Dâmboviţa
apele uzate curgeau
către râu; dar râul era
şi sursa de alimentare
cu apă şi de aici o
54
O. Cocos- Managementul apei in Municipiul Bucureşti- 2006
55
Solutii pentru diminuarea riscului de inundatie determinat de reţeaua de canalizare din M. Bucureşti/ ROMAQUA nr54-2007;
prospecte/ lucrari la simpozioane.

38
mulţime de cazuri de îmbolnăvire. Reţeaua de canalizare sistematică a început însă odată
cu dezvoltarea sistemului de alimentare cu apă (1888). Structura reţelei de canalizare a
fost stabilită prin proiectul Burkli-Ziegler şi s-a păstrat ulterior în linii mari (în figură sunt
date prima schemă a reţelei dar şi actuala formă a reţelei de canalizare). în 1920 reţeaua
avea deja aproape 100 km lungime. Din păcate, spre deosebire de alimentarea cu apă
unde-la curgerea sub presiune-extinderea reţelei se face mai uşor, la canalizare
dimensiunea colectoarelor începe de la secţiunea de vărsare. Dacă reţeaua a fost gândită
pentru o anumită mărime a localităţii extinderea ulterioară este dificilă. Aşa s-a întamplat
cu oraşul Bucureşti care a crescut de cca 10 ori (ca populaţie) în ultima sută de ani iar
suprafaţa s-a mărit de multe ori. Aceasta a făcut ca oraşul să se dezvolte pe o suprafaţă de
cca 300 km2 cât are acum faţă de cca 30- 50 km2 , suprafaţa rar construită, cât avea când a
început dezvoltarea reţelei de canalizare. Un alt factor defavorabil este faptul că apa
colectată se evacuează într-un râu cu capacitate mică de transport. Râul Dâmboviţa,
foarte meandrat în vechime şi cu fenomene repetate de inundaţii în oraş, a fost regularizat
de două ori: prima dată în 1882 când putea transporta cca 100 mc/s, cu inundarea reţelei
de canalizare însă şi în anii ’70 la dimensiunile date care se văd acum. În mod automat
reţeaua de canalizare a fost realizată în legatură cu amenajarea Dâmboviţei: la început
reţeaua avea două colectorare de cca 3,5 /3 m dimensiune pe fiecare mal al râului,
colectoare care primeau apele din reţea iar la punerea sub presiune puteau să se descarce
în Dâmboviţa prin legături speciale. La cea de a două regularizare a albiei Dâmboviţa (la
forma care este acum) şi din cauza metroului, colectorul de pe dreapta a fost desfiinţat.
Sarcina lui a fost luată de un canal colector chiar sub actuala albie vazută a Damboviţei,
caseta de transport a apelor din canalizare cu capacitatea de transport până la 100 mc/s.
Riscul de inundaţii a trebuit să fie drastic redus deoarece pe malul Damboviţei s-a realizat
şi una dintre ramurile Metroului. Au fost adoptate mai multe măsuri de combatere a
inundaţiilor în metroul Bucureşti. Reţeaua a fost alcătuită astfel că deversarea să se facă
în aval de oraş, în comuna Glina unde se preconiza realizarea staţiei de epurare staţie care
să reţină substanţele poluante până la o limită suportabilă de apele râului (ape folosite
pentru irigarea grădinilor de zarzavat, în aval de Bucureşti). Din păcate staţia de epurare,
începută abia în anii ’80, nu a fost finalizată nici acum; întotdeauna s-a invocat lipsa de
bani, de fapt în tot acest timp oraşul împrumutându-se tot timpul de la râu pentru
acoperirea deficienţelor noastre. Astăzi s-a început o noua fază în realizare staţiei de
epurare care să sperăm că va fi dusă până la capăt. Aceasta ar face ca râul Dâmboviţa să
devină râu şi în aval de Bucureşti (o parte din apă provine din râul Argeş-principala sursă
de alimentare cu apă a capitalei) şi nu un canal deschis de apa uzate. Nu trebuie să uităm
că în regim natural pe Dâmboviţa curge cca 1-2mc/s iar din canalizare se poate descărca
până la 100 mc/s. Şi nu trebuie uitat că dacă la începutul canalizării oraşul avea foarte
multe spaţii verzi (grădini, spaţii neconstruite ) acum spaţiul este din ce în ce mai acoperit
cu construcţii sau asfalt; drept urmare capacitatea pământului de a absorbi o parte din apa
de ploaie s-a redus probabil de 3-4 ori.
Reţeaua s-a dezvoltat continuu, fără a se putea spune că toţi
locuitorii sunt racordaţi (cca 90% din suprafaţa oraşului
este “acoperită” de
canalizare), astfel că astăzi
are cca 2300 km lungime
dintre care 300 km colectoare

39
cu dimensiunea peste 100 cm. Dacă reţeaua veche era facută din beton pentru
colectoarele mici şi zidăria de caramidă pentru colectoarele mari ulterior s-a ajuns la
utilizarea în totalitate a betonului şi betonului armat. Problema s-a complicat prin
extinderea de suprafaţă deoarece zonele joase nu puteau evacua apa gravitaţional; au fost
puse în funcţiune 13 staţii de pompare de diferite capacităţi,. în epoca târzie s-a mai
acceptat o soluţie dezavantajoasă pentru reţea: şi apele colectate din localitatile vecine să
fie aduse în Bucureşti pentru a fi epurate în aceeasi staţie de epurare (inexistentă de fapt);
chiar şi apa uzată de la Buftea urmează să ajungă în reţeaua oraşului. Capacitatea de
evacuare este apreciata la peste 20 mc/s. Reţeaua realizată în sistem unitar (toată apa
ajunge în aceeaşi reţea de canalizare) nu poate transporta însă apa meteorică peste o
anumită intensitate a ploii; se apreciază ca la o ploaie care se repetă la 3 ani reţeaua ar
trebui ‘sa tina’. Din păcate plouă şi cu intensitate mai mare iar ploaia este neuniformă pe
suprafaţa oraşului. De aici riscul de staţionare a apelor pe stradă la fiecare ploaie
importantă. Reţeaua actuală are şi o mulţime de probleme legate de vechime, de condiţii
rele de execuţie, de capacităţi insuficiente de transport pe unele tronsoane, de drenarea
apelor subterane etc. În schiţe sunt date o schemă generală a reţelei şi o secţiune prin
albia raului Dâmboviţa după ultima regularizare, secţiune care conţine colectoarele
esenţiale în evacuarea apei. Este stabilită o strategie generală de dezvoltare viitoare a
reţelei de canalizare

Canalizarea oraşului Buzău56

Deşi oraşul avea o populaţie relativ numeroasă

canalizarea a fost realizată târziu. Apa uzată era
drenată prin râul Buzău şi canalul Morilor. Primul
proiect de canalizare a fost făcut de ing. Lorenti în
1914; era un proiect scump dar care din păcate s-a
pierdut (era scump deoarece prevedea canalizare în
procedeu unitar pentru tot oraşul). Marea
sistematizare a oraşului a fost făcută în 1920 de către
arh. Diuliu Marcu. Proiectul care a fost aprobat de
primărie a fost elaborat de către ing. H. Theodoru în
1937. Proiectul a fost publicat în Buletinul Societăţii
Politehnica din 1948 şi poate constitui un model şi pentru lucrările elaborate astăzi.
Proiectul prevedea o soluţie mixtă: canalizare în procedeu divizor în partea nordică, cu
descărcarea apei meteorice în canalul Morii reamenajat şi canalizare în sistem unitar în
partea sudică, descărcarea apei fiind făcută în râul Buzău, într-un amplasament aval de
podul Buzău Focşani. Cu această ocazie s-a constatat că la realizarea canalizării este
necesară şi regularizarea cursurilor de apă vecine. Proiectul nu cuprindea şi zonele foarte
joase pentru care urma să se găsească mai târziu o soluţie. Reţeaua de canalizare însuma
cca. 84 km şi acoperea mare parte din oraş. Canalizarea a fost dimensionată pentru o
56
Buletinul Şcolii Politehnica, 1948

40
populaţie estimată peste 50 ani cca 87000 loc. Astăzi oraşul are cca 90000 locuitori şi
cca. 160 km de canalizare. Pentru ploaia de calcul a fost adoptată valoarea 140 l/s·ha.
Dimensiunea colectoarelor este între 25 cm şi 220 cm. Execuţia a fost localizată funcţie
de posibilităţile financiare.
În figură sunt date câteva dintre secţiunile tuburilor de canalizare din reţea precum şi
organizarea actuală a sistemului de canalizare. Canalizarea nu a fost prevazută cu staţie
de epurare. S-a calculat că diluţia apei uzate în apa râului. Buzău este suficient de bună,
apa din râu nu este prea tare afectată.
Staţia de epurare a fost proiectată de către Institul de Planuri de Amenajare şi Construcţii
Hidrotehnice, după anii ’60 . Lucrarea executată cuprinde două trepte de tratare a apei
(mecanică şi biologică), pentru un debit de 31-114000 mc/zi. Lucrarea va trebui
reabilitată pentru a căpăta şi treapta a treia prin care să se reducă azotul şi fosforul.

Canalizarea în oraşul Cluj/ municipiul Cluj-Napoca.57

Canalizarea oraşului Cluj, actualul municipiu Cluj Napoca începe din 1882 şi încă nu este
încheiată. Ca şi alimentarea cu apă şi sistemul de canalizare se dezvoltă şi se
modernizează odată cu localitatea pe care o serveşte. Unul dintre oraşele dinamice din
ţară Clujul a crescut de la o populaţie de cca 30000 loc în 1882 la peste 400000 locuitori
cât are astăzi. Canalizarea sistematică începe în anul 1882 cand s-a realizat evacuarea
apelor uzate de la Universitatea Liberă de Ştiinţe (înfiinţată în 1872) şi a spitalului
Carolina. Colectorul avea 400 m lungime. Apa uzată era evacuată în canalul morilor. Mai
târziu acest sistem a trecut şi a fost înglobat în patrimoniul oraşului.
Canalizarea propriu zisă a oraşului începe în 1887 când se adoptă proiectul Schlieck;
proiectul prevedea colectoare de canalizare cu descărcarea în Someş cu justificarea că
diluţia este suficientă şi nu necesită epurare. Pe baza acestui proiect şi a dezvoltării
ulterioare a ajuns la urmatoarele dimensiuni : în 1895 – 5 km, în 1900- 22 km, în 1926-
45 km; în 1916 se dispune desfiinţarea foselor septice din oraş.
Etapă importantă de dezvoltare a reţelei este după anul 1935. Deşi în 1938 reţeaua avea
67 km ea nu acoperea decât 35% din lungimea străzilor.
Abia după război începe dezvoltarea substanţială
a sistemului de canalizare; în 1950 reţeaua avea
71 km şi 75 km În 1960 se refac deja 14 km din
reţeaua veche pentru reparaţii şi mărirea
dimensiunilor. În 1965 se realizează un proiect de
dezvoltare de perspectivă a oraşului. Se preconiza
cca 300000 locuitori pentru anul 1990. Proiectul
prevede şi executarea staţiei de epurare pe
amplasamentul actual, în aval de oraş, la
Someşeni. Cu mici excepţii apa era transportată
gravitaţional. Sunt începute şi realizate, în
aproape 40 ani, cele două colectoare principale de pe malul drept şi de pe malul stâng.
Aceste colectoare primesc apă de la colectoarele secundare de la întreaga platformă a
oraşului, oraş dezvoltat pe cei doi versanţi. Colectoarele au dimensiuni de 100..300 cm şi
57
ing Leonida Truta- Apele Clujului, 2006

41
au fost realizate în condiţii destul de grele fiind amplasate în terasa râului Someş. În anii
’90 în special s-a dezvoltat şi un sistem regional de canalizare şi un sistem care cuprinde
un număr important de localităţi vecine oraşului. Astfel astăzi reţeaua are cca 310 km în
oraş şi cca 340 km în exteriorul oraşului.
Un pas mare a fost realizarea staţiei de epurare. Staţia avea două trepte de epurare,
mecanică şi biologică şi era realizată la nivelul cunoştinţelor şi posibilităţilor anilor ’70;
decantoare orizontale, bazine de aerare, rezervoare de fermentare şi deshidratarea
nămolului pe platforme deschise. Staţia a lucrat cu bune rezultate dar nu la cele necesare
în noile condiţii de protecţie a mediului.
În anii 1997-2002 municipiul Cluj-Napoca a realizat un important program de
retehnologizare a sistemului de canalizare; reţeaua s-a extins şi în unele zone s-a separat
în reţea sistem divisor. Staţia de epurare este cea care s-a modernizat şi retehnologizat
astfel că astăzi lucrează la parametrii foarte buni, un grad de epurare de peste 94-95%.
Biogazul rezultat din fermentare este folosit la producerea de apă caldă şi energie
electrică, iar nămolul este deshidratat mecanic. Capacitatea staţiei este de cca 2,23 mc/s şi
poate fi considerată una dintre cele mai performante din ţară.

Canalizarea oraşului Constanţa58

Canalizarea oraşului Constanţa s-a dezvoltat relativ târziu din cauză că se aducea apă
puţină în oraş iar fondurile erau reduse. Prima canalizare a fost executată între anii 1907-
1912 după un proiect al ing. P. A. Zahariade, două colectoare de ape uzate menajere
asigurau colectarea şi evacuarea acestora în mare în zona actulului port Tomis.
Canalizarea “acoperea” numai zona peninsulară (zona actualului Cazinou). Colectoarele
au fost executate din tuburi de bazalt emailat, tuburi aduse din Anglia. Au mai fost
executate şi două colectoare pentru evacuarea apelor meteorice, canale care din păcate au
fost transformate în colectoare mixte prin racordare şi a apelor menajere.
Adevaratul sistem de canalizare a fost dezvoltat după cel de al doilea război mondial.
Aceast lucru a fost impus de dezvoltarea oraşului,
de dezvoltare a zonei turistice şi industriale-
portuare. În anii buni în zona litoralului afluxul de
turişti era de cca un milion/ sezon. Sistemul de
canalizare are o particularitate: apele colectate
trebuie să fie deversate în mare. Cum Marea Neagră
era şi locul de îmbăiere pe perioada de vară
problema era spinoasă. A fost adoptată o soluţie de
dezvoltare progresivă: au fost realizate canalizările
de la Constanţa şi Mangalia şi dezvoltate cele de la
Eforie, dar simultan s-a realizat şi staţiile de epurare adecvate. Pentru a se evita o
mulţime de descărcări în mare apele uzate de la unele localităţi au fost colectate şi tratate
centralizat. Staţiile de epurare aveau două trepte de tratare (mecanică şi biologică) iar în
cazul Constanţei apa epurată era chiar evacuată pe câmpuri de irigaţie pe durata verii.
Odată cu realizarea Canalului Dunăre-Marea Neagră s-a dezvoltat şi canalizarea oraşului
Medgidia (apele canalului servesc ca sursă de apă pentru Constanţa). Canalizarea apelor

58
Prospecte şi documentare la faţa locului.

42
avea şi are de rezolvat o problemă complicată: cum sunt transportate apele epurate în
mare la o asemenea distanţă faţă de mal încât amestecul de apă să nu fie întors la mal de
către curenţi. Au rezultat conducte de evacuare pâna la 2 km, conducte realizate în apa
agresivă şi protejate contra acţiunii valurilor şi navigaţiei.
După anul 1997 a început un important proces de retehnologizare a staţiilor de epurare:
staţiile de epurare Constanţa Sud şi Mangalia au încheiat procesul; în ele pot fi reţinuţi
poluanţii inclusiv azotaţii şi fosforul. Staţia de epurare Constanţa Nord este în construcţie
iar cea de la Eforie se apropie de finalul retehnologizării. În final toate staţiile vor fi
reabilitate deoarece în conformitate cu reglementările în vigoare Marea Neagră a fost
declarată zona sensibilă şi care trebuie protejată. Pentru nămolul produs în staţiile de
epurare s-a amenajat, pentru prima dată la noi în ţară, un depozit controlat de stocare, în
locul unei foste cariere de piatră, Luminiţa. Transportul nămolului este însă destul de
scump (35 km distanţă).
Schema generală a sistemului de canalizare în zona litoralului este dată în figură.
Sistemul cuprinde acum: 9 staţii de epurare cu o capacitate de cca 600 mii mc/zi, 52 staţii
de pompare cu o capacitate de 1,5 mil. mc/zi, conducte de refulare de peste 160 km,
reţele de canalizare cu lungimea de peste 1200 km (60% lucrează în sistem unitar).
Sistemul este în operarea unui singur agent Sc RAJA Constanţa.

Canalizarea oraşului Iaşi.59

Primele lucrări la reţeaua de canalizare au fost realizate între anii 1880-1884; erau lucrări
care evacuau apa în pâraiele vecine cu debuşeu în râul Bahlui. Oraşul fiind aşezat pe deal
nu erau probleme complicate. Sistemul a început să se dezvolte odata cu oraşul în special
după 1955. Sistemul de canalizare are o structură de reţea mixtă: o parte din apa
meteorică este evacuată direct în râu dar cea mai mare parte este colectată într-o reţea
unitară. Apele uzate de pe malul stâng al râului Bahlui sunt colectate în două mari
colectoare şi conduse în avalul oraşului la staţia de epurare (în localitatea Dancu). Apele
uzate de pe malul drept al râului Bahlui sunt colectate într-un colector de mari dimensiuni
şi subtraversate pe sub râu în colectoarele de pe malul stâng. Colectoarele principale
funcţionează greu deoarece sunt paralele cu râul Bahlui, râu caracterizat prin pantă mică.
Parte din apa colectată este deversată controlat în râu. Acelaşi lucru se întamplă şi cu
excesul de apă meteorică devesat în râu imediat amonte de staţia de epurare. Este una
dintre cele mai dezvoltate reţele de canalizare cu cei cca 400 km lungime. Reţeaua are
probleme de funcţionare în periodele de ape mari pe Bahlui; mai multe staţii de pompare
pompează apa din colectoare în râu deoarece cota apei în râu este mai mare decât cea din
colectoare (aceste fiind puse sub presiune). Dezvoltarea regularizării bazinului Bahlui va
conduce la creşterea siguranţei în funcţionarea reţelei de canalizare. Apa uzată este
condusă la staţia de epurare, staţie dezvoltată succesiv până la o capacitate de cca 350000
mc/zi, una dintre marile staţii de epurare din ţară. Staţia are două trepte de epurare:

59
Prospecte, doc pe teren

43
mecanică şi biologică. Urmare a modernizării din anii ’90 o parte din apă este tratată
astfel că se reduce şi conţinutul de azot şi fosfor; cealaltă parte este în curs de reabilitare.
O vedere asupra staţiei de epurare este dată în fotografie. Staţia are în dotare cel mai mare
decantor radial realizat în ţară cu un diametru de 65 m.

Canalizarea oraşului/ municipiului Piteşti.60

Reţeaua de canalizare a oraşului Piteşti s-a dezvoltat continuu în ultimii 80 ani şi continuă
să se dezvolte. Reţeaua a fost începută ca reţea în procedeu unitar dar mai târziu , datorită
dezvoltări oraşului în lungul râului Argeş, s-a diversificat astfel ca astăzi este o reţea
mixtă; cea mai mare parte a oraşului are o singură reţea pentru apele uzate menajere şi
meteorice iar o parte este echipată cu reţele separate. Acest lucru a fost impus de forma
suprafeţei oraşului, alungit pe vale pe o lungime de peste 12 km, a diferenţelor de cotă
relativ mari şi a unor văi care traversează oraşul. Toată apa uzată colectată în reţeaua
unitară este condusă în staţia de epurare amplasată în partea de jos a oraşului, Prundu.
Reţeaua este executată din tuburi din beton cu dimensiuni mici, 69% din lungime. O parte
relativ mică are secţiune vizitabilă (până la 280/345 cm). Reţeaua are o lungime totală de
cca. 96 km şi prin extinderea în curs va ajunge la peste 130 km. Extinderea preconizată
va conduce şi la realizarea unui colector de mari dimensiuni prin care să se evite, în cazul
ploilor mari, inundarea oraşului în partea de jos; acest lucru a apărut ca urmare a
îndiguirii râului pentru realizarea lacurilor de acumulare Piteşti.
Staţia de epurare dezvoltată în anii’60 era considerată cea mai performantă din ţară; acest
lucru era impus din cauza ca receptorul de apă epurată este râul Arges râu, care 90 km
aval, este principala sursa de alimentare cu apă a municipiului Bucureşti. Staţia de
epurare aflată acum în proces de retehnologizare şi modernizare, are două linii de lucru,
linii dezvoltate în etape. Fiecare linie are două trepte de epurare, mecanică şi biologică.
Apa epurată este evacuată în Argeş iar nămolul este fermentat pe loc. Nămolul stabilizat
60
Documentare locală

44
este deshidratat natural sau mecanic şi este depozitat în lagune speciale. Biogazul rezultat
este folosit pentru încălzirea rezervoarelor de fermentare. După mai bine de 40 ani de
exploatare staţia are nevoie de realibitare şi completare a procesului de tratare cu treapta a
treia pentru reducerea azotaţilor şi fosforului. Normele de evacuare a apei epurate sunt
mai severe decât cele existente atunci când s-a realizat staţia. Ca particularităţi: staţia de
epurare este printre foarte puţinele din ţară care au bazin de retenţie parţială a apei de
ploaie (14000 mc); în staţia de tratare au fost făcute studii intense de epurare a apelor
uzate folosind plante specializate. Sistemul preia şi va prelua şi apele uzate produse în
localităţile vecine (Ştefăneşti, Bascov etc).

Canalizarea oraşului Târgovişte.61

Deşi oraşul Târgovişte este un oraş cu mare rezonanţă

în istoria ţării şi a fost organizat ca localitate de multă
vreme, o reţea de canalizare sistematizată şi
funcţională nu a avut până în anul 1915 când
alimentarea cu apă din izvorul Ratei începe să
funcţioneze (un proiect elaborat în 1905 nu a fost
realizat).
Primul proiect al canalizării, realizat de ing. B.
Giuliani şi refăcut de ing. D. Germani a fost făcut în
1915. Proiectul prevedea un singur colector principal în lungul râului Ialomiţa până în
avalul oraşului unde apa era descărcată direct în râu. Colectorul de tip ovoid era prevăzut
din beton, protejat pe zonele cu viteză mare. În acest colector apa era adusă de mai multe
colectoare secundare. Reţeaua de canalizare acoperea întregul oraş. Lucrările au început
în 1915 dar din cauza războiului nu s-a realizat decât cca 800 m din colectorul principal.
Lucrările au fost reluate după anul 1932. Canalizarea era gândită în procedeu unitar,
ploaia de calcul având intensiatea de 200 l/s.ha.
După război oraşul s-a dezvoltat masiv şi ca atare a trebuit realizată şi canalizarea. S-a
păstrat structura reţelei gândite în 1915 adaptată la noile condiţii. Modificările au fost
legate de prevederea staţiei de epurare. Staţia de epurare are două trepte de tratare a apei,
mecanică şi biologică şi poate prelucra cca 64000 mc/zi. În noile condiţii de exigenţă
asupra calităţii apei epurate începând cu anul 2005 staţia se află într-un important proces
de modernizare şi extindere prin realizarea treptei de tratare avansată, pentru reducerea
conţinutului de azot şi fosfor.

Captare de mal (cu cheson de mal) la Brăila.62,63,64,65

61
Prospecte, Documentare pe teren

62
C Avram - Betonul armat în România, 1978
63
Hidrotehnica 8/1960
64
Documentare pe teren
65
P Trofin Alimentări cu apă; Ed Didactică şi Pedagogică, 1962

45
 Institutul pentru Planuri de Amenajare şi Construcţii
Hidrotehnice a elaborat, în 1957, proiectul pentru realizarea
noii captări de apă din Dunăre pentru oraşul Brăila şi
Combinatul de Celuloză şi Hârtie Chişcani. Priza trebuia să
asigure un debit de cel puţin 4,0 mc/s; o priză de mari
dimensiuni. Cum Dunărea are în acea zonă o adâncime de
afuiere foarte mare (peste 15 m) problema era complicată atît
din cauza execuţiei cât şi a siguranţei în funcţiune. Soluţia
aleasă a fost una relativ normală-cheson în malul Dunării.
Soluţia pentru execuţia lucrării a fost însă cu totul particulară,
soluţie care nu a mai fost repetată în ţara noastră: chesonul va fi executat parţial pe mal,
la o cotă care să fie mai mică decât cota apei în Dunăre; chesonul a fost realizat astfel
încât să poată pluti; când partea de jos a fost gata s-a săpat un canal între Dunăre şi
cheson şi apa a pus în stare de plutire chesonul; chesonul a fost tras pe apa până în
amplasament; a început scufundarea chesonului prin săpare hidromecanică în cheson sub
presiune. Construcţia realizată, functională şi astăzi, a fost prima lucrare de aceste
dimensiuni din ţară: diametrul este de cca 18 m, iar înălţimea totală de cca 40 m. Pentru
siguranţa funcţionării chesonul este împărţit în trei compartimente distincte, trei linii
tehnologice separate. Ulterior pe baza experienţei acumulate au fost executate lucrări de
acelasi tip dar de dimensiuni mai mari la Galaţi, Turnu Măgurele –pe Dunăre, Iaşi /
Tutora ape Prut, Govora pe Olt, Tg Mureş pe Mureş etc.

Captarea cu puţuri Crângul lui Bot-Ploieşti

Oraşul Ploieşti se află la confluenţa între râurile Teleajen şi Prahova. Drept urmare
subsolul oraşului este plin cu apă. În 1913, pe baza studiilor făcute de W. Lindley, a fost
realizat proiectul unei captări din apa subterană la Crângul lui Bot, un amplasament la cca
7 km pe drumul spre Târgovişte. Captarea are o soluţie constructivă cu totul deosebită.
Apa se găsea la cca 60 m sub nivelul solului şi nu avea nivel ascendent; nivelul liber al
apei era la cca 40 m sub nivelul solului. În acea vreme nu existau pompe submersibile iar
sistemul de colectare cu sifonare din puţuri (în puţ colector sau în cazan de vacuum),
soluţie curent aplicată la acea vreme, nu se putea aplică deoarece apa nu putea fi sifonată.
Puţurile de 1,0 m diametru au fost echipate cu coloane filtrante de 0,6 m diametru (oţel
zincat). La cca 30-33 m sub nivelul terenului a fost executată o galerie vizitabilă, galerie
în care au fost pozate conductele de sifonare. Apa era sifonată într-un cazan de vacuum
aşezat într-un puţ de mari dimensiuni, tot la cca 35 m adâncime. Lângă cazan au fost
amplasate pompele care pompau apa în rezervorul de deasupa terenului (5000 mc).
Construcţiile galeriei şi puţului sunt din cărămidă bine arsă şi sunt un exemplu de calitate
a execuţiei. Puţurile sunt şi astăzi în funcţionare (pentru cca 250 l/s) dar funcţionează cu
ajutorul pompelor submersibile cu care au fost echipate după 1990. Întreprinderea de
alimentare cu apa a oraşului păstrează încă desenele originale ale proiectului.

46
Captarea Crivina-Ogrezeni.66

Alimentarea cu apă a oraşului Bucureşti a

fost asigurată multă vreme din râul
Dâmboviţa şi sursele subterane Bragadiru
şi Ulmi. Cum râul Dîmboviţa în unele
perioade de secetă nu avea apă suficientă
şi din această apă se asigura şi oraşul şi
termocentrala Grozăveşti, s-a cautat altă
sursă de apă. Singura sursa apropiată şi cu
debit mare era râul Argeş. Din această
cauză s-a decis să se execute un baraj de
ridicare a nivelului apei astfel ca şi la ape
mici apa din Argeş să poată intra în
captare. Barajul a fost proiectat pe
amplasamentul Crivina Ogrezeni.
Proiectul a fost coordonat de Ing. Dorin Pavel. Deoarece apele râului nu erau regularizate
(la debite mici se asigura cca 10 mc/s, iar la ape mari până la 2500 mc/s) barajul trebuia

66
Prospecte, doc pe teren

47
să aibe o soluţie specială: la ape mici trebuia să fie ”închis” astfel că în spatele lui nivelul
apei să aibe 1,5-2,5 m iar la ape mari trebuia să “dispară” pentru a lasă drum liber apei
care altfel ar fi produs inundaţii importante. Barajul are deci pile rezistente între care sunt
amplasate stavile metalice mobile. Stavilele numite ”burtă de peşte“ din cauza formei
secţiunii transversale, sunt articulate pe fundul albiei cu ajutorul unui prag adecvat.
Ridicarea şi coborârea se poate face cu trolii şi lanţ Gall de mari dimensiuni. În avalul
barajului este prevăzut un disipator de energie (distrugător de energie) construcţie care
trebuie să preia energia apei care cade de la 3-5 m şi să asigure o viteză de curgere
sensibil egală cu viteza în curgere naturală, la limita construcţiei. Lucrarea a început în
anul 1939 dar nu a putut fi terminată din cauza războiului. A fost finalizată în 1950. Priza
de apa (un grătar în malul stâng amonte de baraj) putea asigura un debit de 16-20 mc/s.
Apa deznisipată putea fi transportată prin pompare (conductă sub presiune de 1,5 m
diametru) la Arcuda unde intra în fluxul normal. O parte importantă de apă era
transportată printr-un canal deschis până în comuna Roşu de unde după ce trecea printr-o
mică centrală electrică, ajungea în albia râului Dîmboviţa.
Canalul deschis a pus mari probleme deoarece îngheţa iarna; drept urmare a fost
desfiinţat la nivelul anilor ’60 când s-a realizat noua aducţiune subterană până la Roşu.
Conducta spre Arcuda a fost dublată cu o noua conductă de 1,0 m diametru, din tuburi
PREMO; în acest fel se putea pompa cca 3 mc/s apă brută la Arcuda. Barajul a fost
consolidat de două ori prin refacerea disipatorului de energie şi a voalului de etanşare şi
injecţia pilelor care tindeau să aibe probleme din cauza spălării materialului din fundaţie.
Astăzi captarea a devenit principala construcţie cu ajutorul căreia se poate deriva din
Argeşul regularizat până la cca 20 mc/s apă tratată în staţiile de tratare Arcuda, Roşu şi
Crivina.

Captarea izvorului Izvarna-Runcu

Încercarea de rezolvare a problemei alimentării cu apă

a oraşului Craiova a dus la studii destul de dezvoltate,
studii făcute la sfârşitul sec. 19. Aria de studiu a fost
lărgită şi s-a constatat că pentru a avea o apa de bună
calitate sunt două soluţii viabile: captarea apei
subterane de la Gioroc, aflată la cca. 20 km spre
Dunăre şi captarea izvoarelor Runcu, aflate însă la
peste 100 km distanţă. Studiile au fost făcute de ing.
W. Lindley şi ing. E. Radu. Cum resursele băneşti
erau mici s-a adoptat soluţia Gioroc. Pierderile mari
de apă din reţea şi dezvoltarea oraşului au condus relativ repede la o mare lipsă de apă. în
oraş. Abia după război (1962) a putut însă să fie abordată problema captării şi mai ales a
transportului apei de la izvorul Izvarna-Runcu. Proiectul a fost făcut de Institutul pentru
Planuri de Amenajare şi Construcţii Hidrotehnice-Bucureşti şi erau cuprinse lucrările:
captarea izvorului şi transportul apei la noile rezervoare de la Simnic, aducţiune de cca
110 km.
Izvoarele Izvarna (la cca 2 km de Mânăstirea Tismana) sunt izvoare ascendente, cu o apă
de foarte bună calitate şi cu un debit extraordinar-cca 1,5..2,5 mc/s. Sunt cele mai mari

48
izvoare cunoscute şi captate în ţară. Captarea propriu zisă este de fapt o cameră care
protejează locul unde din pământ tâşneşte apa. Lucrarea de mari dimensiuni are în
interior un mozaic de calitate, se poate spune o formă de mulţumire şi respect pentru apă
care se lasă captată aşa de uşor. Captarea este în funcţiune şi astăzi, problemele mari
făcându-le aducţiunea. Lucrarea a fost realizată de Trustul de Construcţii Craiova.

Captare cu baraj de derivaţie pe Mureş

Cursurile de apă de suprafaţă din ţara noastră au o

caracteristică deosebită: au o mare variaţie a debitului. Astfel
raportul dintre debitul maxim şi debitul minim poate ajunge la
valori de ordinul 2-3000. Aşa de exemplu Dunărea a avut în
ultimii ani un debit maxim de 16000 mc/s şi un debit minim
(câţiva ani înainte) de 1600 mc/s; Dâmboviţa, înainte de
regularizare prin lacurile Pecineagu şi Văcăreşti a avut debitul
minim de 0,5 mc/s iar debitul maxim de peste 1600 mc/s. Cum
cca 70% din apa folosită în ţară este captată din apa de
suprafaţă a trebuit găsită o soluţie, deoarece: la ape mici stratul
de apă este aşa de mic încât apa nu intră în priză (deci ar trebui
făcut un prag de ridicare a nivelului) pe când la ape mari
debitul poate fi aşa de mare încât la deversarea peste prag să
producă şi inundaţii. Soluţiile adoptate au fost: cu deversor fix
atunci când nu era risc de inundaţii şi cu baraj mobil (vezi
Crivina-Ogrezeni), cu stavile, atunci când există riscul de
inundaţii. Au fost aplicate şi soluţii mixte. Pe Mureş au fost realizate mai multe captări
pentru debite mari. Una dintre soluţiile aplicate a fost aceea cu deversor fix. În figură se
poate vedea pragul deversor care asigură un nivel de 2-4 m de apa în spate, disipatorul de
energie (care protejează deversorul contra spălării de către apă la trecerea peste devesor),
legătura deversorului cu malul (culeile lucrării) şi priza de apa; priza de apa conţine de
regulă şi deznisipatorul (construcţia ce reţine nisipul din apa). Sunt construcţii definitive
foarte rezistente.

Captarea cu dren de la Timişeşti.

La sfârşitul secolului 19 alimentarea cu apă a oraşului Iaşi se

asigura cu apă subterană de la Timişeşti printr-un proiect realizat
de ing. W. Lindley, captarea Timişeşti I. Debitul asigurat era de
cca 300 l/s. Din păcate distanţa de parcurs era foarte mare şi
conducta metalică (fontă de Liege) a pus ceva probleme (la
diametrul de 600 mm nu putea duce un debit mai mare). După
război, pe baza unui proiect elaborat de Institutul de Planuri de
Amenajare şi Construcţii Hidrotehnice-Bucureşti s-a decis
extinderea captării şi deci a debitului captat, debit a cărei valoare

49
a ajuns la 1,2-1,5 mc/s. Desigur că a fost nevoie de o aducţiune nouă cu o lungime de cca
100 km.
Captarea cu dren proiectată a devenit cea mai mare captare cu dren din ţară. Drenul are
secţiune vizitabilă de cca 4 înălţime şi o lungime de 4 km. Drenul propriu-zis este o
galerie vizitabilă împărţită în două: galeria de jos asigură colectarea apei şi transportul
acesteia la capătul aval într-un puţ colector, iar partea de sus este numai pentru vizitare,
întreţinere şi reparaţii eventuale. Drenul este paralel cu apa râului Moldova la confluenţa
cu rîul Ozana. Calitatea execuţiei este deosebită deşi adâncimea de execuţie a ajuns şi la
15 m adâncime. La debite mari pe Moldova este posibil ca partea aval a drenului să fie
înecată. În anii ‘90 s-a făcut şi o lucrare de îmbogăţire a apei din dren folosind apa râului.
Moldova, captată şi tratată şi infiltrată în lungul drenului.

Captarea Ulmi.67,68
Oraşul Bucureşti şi-a rezolvat pentru scurtă durată necesarul de apă din Dâmboviţa, prin
captarea de la Lunguleţu/Brezoaiele. Din cauza pierderilor de apă şi a rezultatelor relativ
slabe ale sistemului Dâmboviţa – Arcuda-Cotroceni, s-a recurs la captarea apei subterane.
Au fost făcute multe studii de către specialiştii străini dar şi de ingineri români. Au fost
discuţii mari legate de poziţia captărilor de apă (cantitate, calitate, distanţă etc). Primul
proiect executat a fost cel de la Bragadiru, după proiectul ing. Elie Radu. Pus în funcţiune
în 1900 a asigurat cca 30000 mc/zi apă de bună calitate. Dar cum apa nu ajungea, s-a
căutat alt front de captare. A fost ales frontul de la Ulmi, cca 8 km amonte de Arcuda.
Proiectul după care s-a executat captarea a fost al hidrologului german W. Lindley.
Proiectul pus în funcţiune treptat până în 1908, cuprindea: captarea cu puţuri în stratul
freatic (până la cca 20 m adâncime), aspirarea apei prin cazan de vacuum şi pomparea
apei într-un turn de încărcare a apei pentru alimentarea gravitaţională a aducţiunii.
Captarea este formată din 16 puţuri de 600 mm diametru, 25 puţuri cu diametrul coloanei
de 150 mm şi 187 puţuri de 100 mm. Puţurile erau legate cu conducta prin care apa era
sifonată în două cazane de vacuum aşezate în staţia de pompare. Pompele de vacuum
(5mc/minut-pompe cu piston), existente şi funcţionale şi astăzi, asigurau curgerea apei la
cazane. Din cazane apa era pompată cu trei pompe de 225-300 l/s în turnul de încărcare
(cca 6 m peste cota terenului). Aducţiunea din tuburi îmbinate cu mufă avea diametrul de
cca 700 mm, era lungă de cca 8 km, aducea apă până la Arcuda, de unde era transportată
prin apeductele Arcuda-Bucureşti. Aducţiunea a fost refacută în anii ’90. Apa era de bună
calitate, deşi în unele zone avea şi urme de fier. Timp de 50 ani a fost cea mai mare
captare cu puţuri din ţară. A funcţionat până în anii 2000 când din cauza reducerii
necesarului de apă în oraş a fost trecută în conservare. Cu excepţia aducţiunii şi pompelor
de apă, captarea se păstrează integral. La puţuri au fost făcute remedieri şi realizate puţuri
noi în anii’80. În fotografie se poate vedea exteriorul staţiei de pompare şi pompele de
vacuum.

67
Bul. Soc Politehnica 1906
68
Prospecte RGAB

50
Castelul de apă din Brăila.69,70,71
Oraşul Brăila, dezvoltat iniţial pe o suprafaţă de
teren asemănătoare unei jumătăţi de con nu avea
cote suficiente ca să se poată asigura gravitaţional
presiunea în reţea dar nici pomparea directă nu era
convenabilă din cauza lipsei posibilităţilor de
control. Ca în multe alte cazuri, pentru oraşele de
şes, s-a adoptat soluţia cu rezervor suspendat,
castel de apă. Diferenţa de cotă între cota necesară
rezervorului şi cota terenului este asigurată de un
turn aşezat pe o fundaţie corespunzătoare. Primul
proiect de castel de apă, realizat în 1895 de ing. E.
Radu prevedea un castel de apă cu volumul de
2000 mc şi o înălţime a turnului de 40 m. Aceasta lucrare era o adevarată provocare
pentru acele timpuri, având în vedere că şi astăzi, cu toată dezvoltarea tehnică nu avem
castele de apa cu un volum mai mare (volumele de 2000 mc în castele de apa sunt ”bob
numărat” în ţara noastră). Turnul era prevăzut din zidărie din piatră. Castelul nu a fost
realizat.
În 1912 ing. D. Germani a realizat proiectul actualului castel de apa; castelul avea 1200
mc, fiind cel mai mare castel de apă din acele vremuri, cuva este aşezată pe o structură
frumoasa din stâlpi din beton armat. Castelul a funcţionat până când necesarul de apă a
69
Bul Soc Politehnica -1931,
70
C Avram Betonul armat in Romania; ET 1987.
71
I Munteanu- Stradele Brailei- EX LIBRIS 2005

51
crescut mult, iar posibilităţile de pompare directă în reţea au putut fi realizate. După
1960, odată cu realizarea sistemului de alimentare cu apă din sursa Suraia-Calieni şi
rezervoarele şi staţia de pompare Apollo, castelul de apă a fost scos din funcţiune.
Castelul de apa amplasat în parcul oraşului, cu o frumoasă arhitectură, a devenit un punct
de referinţă. A construit totodată şi un punct de observare a incendiilor în oraş – foişor de
foc (incendii de care oraşul a avut mult de suferit). Este remarcabil ca această construcţie
complicată a trecut cu bine peste cutremurul din 1940 când se presupune că avea apă în
el. Castelul e apa a avut o soarta bună: în anii cu o producţie bună a folosit şi ca depozit
pentru vin; după anii 1990 castelul a fost transformat în restaurant. Pentru usurinţa
accesului consumatorilor, la partea folositoare, castelul a fost completat cu două turnuri
pentru lifturi.

Castel de apă la C P Brazi72

Pentru alimentarea cu apă şi protecţia la incendiu (sursa de siguranţă) a

unor obiective industriale care lucrează la temperaturi mari şi unde
pericolul de explozie poate fi mare, se realizează volume de apă
aşezate la cote mari în castele de apă. Castelul de apă realizat la C. P.
Brazi are o particularitate: este un castel dublu cu cuve aşezate la
nivele total diferite; prima cuvă este aşezată la cca 17 m, iar a două la
60 m. Ambele cuve au câte 1000 mc volum. Castelul realizat după un
proiect făcut de Institutul de Studii, Locuinţe şi Gospodărie Comunală
Bucureşti (ISLGC) a fost executat la nivelul anilor ’80. Structura din beton armat este
dimensionată să reziste şi la presiunea vântului şi solicitarea din cutremur.

Castelul de apă-Foişorul de foc – Bucureşti

Castelul de apă este un rezervor de apă aşezat la înălţime

prin intermediul unei construcţii numită de regulă turn.
Construcţia este fundată în mod special pentru a rezista la
solicitările din vânt şi cutremur. Este o construcţie
specifică oraşelor aşezate în zona de şes şi mai ales
gărilor CFR de pe liniile principale deoarece puteau să
asigure, într-un timp foarte scurt (câteva minute)
umplerea tenderului locomotivei cu abur cu cantitatea de
apa necesară (posibil 20 mc).
Castelul de apă, numit şi cunoscut astăzi sub numele-
Foişorul de foc-a fost realizat în anul 1891 după
proiectul ing. Thiem. Urma să asigure acumularea apei
din reţea în perioada de noapte (când scade consumul) şi
să o livreze a două zi în cazul unui consum mare. Urmau
să fie executate două castele de apă, de o parte şi de alta a
72
C Avram: Betonul Armat în România, Ed Tehnică 1978

52
râului Damboviţa, dar cel de al doilea nu a mai fost executat. Castelul a funcţionat cu apă
asigurată din sursele Arcuda şi Bragadiru. Din păcate el a fost prevăzut la mare distanţă
faţă de rezervoarele şi staţia de pompare Grozăveşti. Drept urmare în momentul în care
consumul pe reţea pe traseul de alimentare a crescut, nu a mai rămas apă care să umple
castelul. Construcţia castelului, din beton armat, are 1000 mc volumul cuvei şi un turn de
30 m. Pentru acele vremuri era o construcţie remarcabilă. Între timp, a funcţionat şi ca
foişor de foc-amplasament pentru observarea locurilor unde apărea un incendiu şi
formaţiile de pompieri puteau fi alarmate (era construcţia cea mai înaltă din zonă). Din
1924 funcţiunea sa de rezervor a încetat. După anii ’60, castelul a fost transformat în
muzeu al pompierilor, unul dintre castelele fericite a căror viaţă s-a prelungit mult. A
rămas şi ca o construcţie de referinţă pentru Bucureşti.

Castel de apă realizat la întreprinderea Mirajul- Bucureşti.73

Castelele de apă au constituit multă vreme singura soluţie de alimentare

gravitaţională cu apă a reţelelor de distribuţie. Aceasta deoarece se putea
lua apă în ritmul dorit pentru consumul curent iar în caz de incendiu
există un volum de apă destinat combaterii acestuia (aşa numita rezervă
intangibilă de incendiu). Castelul de la întrepreinderea Mirajul reprezintă
un pas important în tehnologia de execuţie a castelelor. Prin dezvoltarea
tehnologică de execuţie s-a putut aplica următoarea succesiune de faze:
executarea fundaţiei, realizarea turnului cilindric cu cofraj glisant, realizarea la nivelul
solului a cuvei din beton armat, ridicarea prin liftare a cuvei la poziţie, blocarea cuvei
prin monolitizare de turn, realizarea acoperişului din elemente prefabricate, finisarea
lucrării. În acest fel se poate reduce mult efortul şi durata de construire. Liftarea cuvei se
poate face prin tragere cu cabluri şi trolii (pe vârful turnului fiind montaţi scripeţi, vezi
foto) sau prin ridicare pe verine cu ajutorul unor prese hidraulice (tactica scoaterii apei
din fântână).

Castelul de apă de pe platforma Militari (CESAROM) 74

Unităţile industriale care lucrează cu tehnologii ce presupun

temperaturi ridicate, tip cuptor de încălzit “ceva “ etc, au nevoie
de o sursă de apă sigură. În caz de defectare a sursei care
asigură în mod curent răcirea elementelor metalice de legătură
(ramele porţlor cuptoarelor, răcirea coloanelor până la o răcire
suficeientă sau oprirea completă etc) se poate folosi apa
acumulată într-un castel de apă. Din această cauză cele mai
mari castele de apă au fost realizate pe platformele industriale.
Unul dintre cele mai mari castele de apă din România este cel
de pe platforma industrială Militari. Castelul realizat în anii ’70

73
C Avram: Betonul armat în România, 1987.

74
E.Prager-Construcţii de beton armat din România.1978.

53
este o structură din beton armat cu o cuvă de 2000 mc şi o înălţime a turnului de cca 27
m. Construcţia a fost realizată în sistem clasic: turnul a fost realizat prin glisare iar cuva
prin turnare pe loc a betonului. Pentru susţinerea betonului proaspăt (câteva mii de tone)
a fost construit un eşafodaj din ţevi de construcţie care cântărea cca 300 t (numai durata
de montare şi demontare este apreciabilă). Castelul este în funcţiune şi a trecut testul dat
de cutremurul din 1977. Castele similare sunt realizate la Combinatul Siderurgic Galaţi.

Castelele de apă din Timişoara.75

Oraşul Timişoara este construit pe o suprafaţă plană de teren. Ca atare

pentru realizarea presiunii în reţea s-a recurs la prevederea de castele de
apă. Au fost realizate două castele identice cu un volum de 500 mc
fiecare. Castelele au fost executate după proiectul ing. Vidrighin.
Înălţimea turnului cca 20 m. Construcţia este din beton armat. Pentru a
avea o înălţime cât mai mică aceste castele sunt aşezate în mijlocul
suprafeţei ocupate de consumatori. Ca şi în alte cazuri castelele au rămas
“prea mici” faţă de noile cerinţe de apă (blocuri înalte) castelele au fost scoase din
funcţiune.
Castelul de apă din Drobeta Turnu-Severin.76

Odată cu realizarea sistemului de alimentare cu apă pentru oraşul Turnu Severin a trebuit
să se facă şi asigurarea presiunii în reţea. Cum desfăşurarea localităţii este făcută pe
partea de sus a terasei Dunării iar în apropiere nu se află un
teren cu cotă mare s-a recurs la prevederea unui castel de
apă. Pentru folosirea raţională a energiei s-a decis
realizarea a două zone de presiune în reţea şi drept
consecinţă castelul de apă a fost realizat cu două cuve (400
respectiv 600 mc, în total 1025 mc). Înălţimea turnului
masiv este de cca 30 m. Castelul a fost realizat în 1913
după un proiect al ing. Elie Radu. Castelul este o
construcţie specifică formei iniţiale care a dat numele
acestui tip de construcţii; denumirea corectă este rezervor
suspendat dar deoarece atunci când acest tip de construcţie
a debutat ea trebuia să semene cu turnurile de cetate care
existau (construcţiile au fost dezvoltate în Anglia în secolul
18). S-a recurs la denumirea de castel de apă. La castelul
din Turnu Severin se poate vedea efectul vântului cu praf
asupra peretilor (haşurile din figură). Calitatea execuţiei
este deosebită, cuvele nefiind tencuite în interior.
Castelul a fost în funcţiune până după război când din cauza creşterii debitului, a
posibilităţilor de pompare raţională directă în reţea şi a faptului că înălţimea
consumatorilor a crescut (blocuri p+10) castelul funcţionează în regim redus din cauză că
75
I Vlaicu; Apa Timişoarei- istorie în imagini; Timişoara -2004

76
Bul Soc. Politehnica 1909

54
reţeua de distribuţie a fost extinsă dincolo de limitele luate în calcul. Este un exemplu de
calitate a construcţiei realizate.

Captarea pentru oraşul Câmpina

Pentru sistemul de alimentare cu apă al oraşului Câmpina, extins în anii 1900-1915, a

trebuit realizată o captare din râul Doftana, într-un amplasament amonte de oraş. Cum
albia Doftanei este foarte lată, 1-150m, la ape mici înălţimea apei era aşa de mică încât nu
se putea scoate apa din râu. A trebuit realizat un prag lung, transversal pe albie, cu
ajutorul căruia să se ridice nivelul apei (la debite mici) cu cel puţin 1,5 m. Pragul
deversor a fost realizat din beton iar în partea dinspre malul drept au fost executate cele
două deschideri pentru stavilele de spălare; în mod normal tot excesul de apă (nu se
permite niciodată să se capteaze toată apa râului) trece prin aceste deschideri spălând
materialul aluvionar ce tinde să obtureze şenalul din faţa prizei. Priza este pe malul drept
şi se continuă cu un deznisipator din două camere. Lucrarea a rezistat până la prima
viitură mai importantă când viteza apei care deversa peste prag a fost aşa de mare încât a
spălat materialul din avalul pragului (care arăta ca o grindă rezemată pe latura mică),
pragul s-a rupt iar grinda s-a aşezat în poziţia mai stabilă (vedere din 1955). Deoarece nu
exista altă sursă de apă (apa era tratată pe acelaşi amplasament şi apoi pompată la
rezervoare) s-a decis repararea prizei-de fapt a pragului deversor deoarece priza rămăsese
“pe uscat”. Pragul a căpătat forma de deversor clasic şi s-a executat şi un disipator de
energie (vedere din 1959). Din păcate debitul de dimensionare a fost mic (probabil nu
existau valori de debite mari măsurate în zonă) şi la viiturile din 1970 disipatorul a fost
rupt şi captarea deteriorată. Deoarece se făcuseră deja lucrările la sistemul de alimentare
Paltinu (pentru oraşul Ploieşti) s-a decis racordarea lucrărilor de tratare la noile
construcţii; acum apa este captată din aducţiunea pentru staţia de tratare Paltinu. Pragul a
fost refăcut ca prag de stabilizare a albiei contra tendinţelor de spălare datorate apei
limpezi care pleacă din lacul Paltinu şi care tinde să işi refacă încărcarea în aluviuni
corespunzătoare vitezei de curgere.

Castelul de apa din Tg. Jiu.77

Oraşul Tg-Jiu deşi se află într-o zonă cu

dealuri în vecinatate, acestea nu sunt totuşi la
distanţă mică. Din această cauză primul sistem
de alimentare cu apă realizată în 1943 avea
prevăzut un sistem şi un castel de apă,
rezervor suspendat. Volumul rezervorului,
necesar pentru vremea respectivă era de 500
mc. Înălţimea castelului 30 m. Proiectul a fost
realizat de ing. H. Theodoru (profesor al Şcolii
Politehnice) este o structură din beton armat.

77
C Avram; Betonul armat din Romania ET 1978

55
Cuva este cilindrică iar turnul de susţinere a cuvei este construit din stâlpi din beton
solidarizati cu grinzi. Pentru protecţia conductelor şi asigurarea spaţiului pentru scara de
acces între stâlpi este realizat un turn. Realizarea castelului s-a făcut prin turnare pe loc şi
se poate vedea din figura alăturată care sunt complicaţiile de execuţie a cuvei. Lucrarea a
fost terminat în 1944 şi a funcţionat până în anii’60. Odată cu creşterea înălţimii caselor/
blocurilor castelul nu a mai putut alimenta cu apă reţeaua şi a fost scos din funcţiune.
Este în stare de conservare. Este important deoarece reprezintă unul dintre puţinele
castele de mari dimensiuni realizat în forma clasică- turnare pe loc cu cuva sprijinită
provizoriu pe eşafodaj.

56