4.3.

Calculul învelişurilor cu pereţi groşi solicitate la interior În mod convenţional un înveliş este considerat cu pereţi groşi dacă este îndeplinită condiţia:

δ = b − a ≥ 0, 2 ⋅ a; (1)
unde: a- raza interioară a învelişului b- raza exterioară a învelişului δ- grosimea învelişului Utilizarea recipientelor cu pereţi groşi este destinată exclusiv domeniului presiunilor înalte. Datorită simetriei axiale a învelişului, deci şi a încărcărilor, orice element inelar decupat prin două plane perpendiculare pe axa tubului se comportă identic. Prin urmare, determinarea stărilor de tensiuni constituie o problemă plană, problemă ce poate fi studiată pe un in inel plan (fig.1), inel de lungime ( măsurată pe direcţia axei învelişului) egală cu unitatea.

Alegând coordonatele polare r şi θ, pe feţele unui element infinitezimal dA = r ⋅ dr ⋅ dθ se vor manifesta numai eforturile unitare normale: σr (pe direcţie radială) şi σt ( pe direcţie tangenţială). Considerând presiunea exterioară nulă (pe=0), din teoria vaselor cu pereţi groşi (ecuaţiile Lame) vor rezulta expresiile acestor eforturi:

a 2 ⋅ pi ⎛ b 2 ⎞ σ r = 2 2 ⎜1 − 2 ⎟ ;(2) b −a ⎝ r ⎠ a 2 ⋅ pi ⎛ b 2 ⎞ σ t = 2 2 ⎜1 + 2 ⎟ ;(3) b −a ⎝ r ⎠
Prezintă interes studiul acestor eforturi pentru condiţiile limită. Astfel vom considera valoarea minimă a razei r (cazul r = a ), respectiv valoarea maximă a razei r (cazul r = b ). Pentru valoarea minimă a razei r (r=a) vom avea:

σ r int = − pi σ t int
b2 + a 2 = 2 ⋅ pi b − a2
(4)

Pentru valoarea maximă a razei r (r=b) vor rezulta expresiile:

σ rext = 0 σ text
2 ⋅ a2 = 2 ⋅ pi b − a2
(5)

Din analiza expresiilor (4) şi (5) se constată că efortul unitar normal pe direcţie tangenţială, σt , are valoarea maximă pe suprafaţa interioară a învelişului σ t max = σ t int . Utilizând teoria I-a din rezistenţa materialelor, teoria tensiunii maxime, va rezulta relaţia de verificare:

σ echiv = σ t max

b2 + a 2 = 2 ⋅ pi ≤ σ at ;(6) b − a2

unde: σ at - rezistenţa admisibilă de rupere la tracţiune. Pentru o aplicaţie practică, unde se cunosc presiunea interioară, pi=Pn, diametrul nominal al învelişului, Dn=2a, şi σ at , poate fi calculată grosimea învelişului δ = b − a , prin utilizarea ecuaţiei (6).

4.4. Racorduri Racordurile sunt elemente componente ale unui recipient şi au rolul de a face legătura dintre recipient şi instalaţia din care face parte recipientul, sau legătura recipientului cu aparate de siguranţă, de control ai unor parametri funcţionali, sau cu mediul înconjurător. Astfel un recipient este echipat cu un racord de intrare a fluidului, un racord de ieşire, un racord de aerisire (montat la cota cea mai înaltă a recipientului) având Dnaer=max(Dnintr.,Dniesire), un racord de golire, un racord al supapei de siguranţă, un racord al manometrului, racorduri pentru indicatorul de nivel al fluidului din recipient. Din punct de vedere constructiv, racordurile utilizate la recipientele metalice pot fi: • Racord tip ştuţ sudate lung (SSL) • Racord tip ştuţ sudat scurt (SSS) În mod uzual racordul SSL este alcătuit dintr-un ştuţ de oţel sudat la unul din capete la recipient. La extremitatea opusă racordul poate fi prevăzut cu o flanşă sudată la ştuţ (fig.2.a), sau pentru diametre mici, (Dn<50), cu un filet exterior (fig.2.b).

Pentru aceste două variante constructive, lungimea în consolă (l1) a ştuţului se stabileşte în funcţie de grosimea recipientului de condiţiile de montaj. În cazul

ştuţurilor montate cu axa orizontală, trebuie să existe o depăşire interioară (l2= 3...5mm), cu rolul de a împiedica prelingerea condensului pe manta, fenomen care ar putea provoca apariţia prematură a amorselor de coroziune. Racordurile de tip ştuţ sudat lung, care au diametre nominale mici, se construiesc cu nervuri de consolidare. Racordurile SSS pot fi de tip mufă (fig.3.a) sau de tip bosaj (fig.3.b). Racordurile tip mufă sunt prevăzute cu filet interior (filet de etanşare-G), iar racordurile tip bosaj sunt alcătuite dintr-o piesă tubulară sudată la unul dintre capete la recipient iar la celălalt capăt configurată ca şi o flanşă, cu deosebirea că găurile de fixare sunt găuri filetate.

4.5. Compensarea orificiilor Amplasarea racordurilor la un recipient este posibilă prin executarea unor perforări (orificii) ale mantalei sau fundurilor recipientului. Amplasarea gurii de verificare (vizitare) la recipient presupune de asemenea executarea unui alezaj străpuns în mantaua recipientului. Prin prezenţa acestor orificii se produce o scădere a rezistenţei mecanice a recipientului, pe de o parte, dar şi apariţia unor concentratori de tensiune, însemnaţi ca valoare (valori care pot depăşi chiar de cinci ori valoarea tensiunilor nominale), pe de altă parte. Soluţia care permite exploatarea în siguranţă a unui recipient este utilizarea unui compensator local amplasat în zona afectată de prezenţa orificiului. Această zonă este plasată în perimetrul unui dreptunghi ABCD (fig.4) avâd centrul pe axa orificiului. În general orificiile cu Dn>50 se compensează printr-un inel de compensare sudat în zona orificiului, iar în cazul orificiilor cu Dn<50 se utilizează compensarea cu ştuţ îngroşat sau cu bucşe. 4.5.1. Calculul inelelor de compensare Se poate considera schiţa din figura 4, unde pentru amplasarea unui racord de diametru “d” la mantaua unui recipient (manta de grosime “s”), a fost necesară utilizarea unui compensator inelar (de diametru “Dc” şi grosime “h”). Suprafaţa ce necesită compensare, de formă dreptunghiulară, A’B’C’D’ (fig.4) a fost notată cu A0, iar suprafaţa compensatorului a fost notată cu Ac. Soluţia de compensare este corectă (din punct de vedere al secţiunii de substituţie) dacă este respectată condiţia:

Ac ≥ A0 ;(7)
Suprafaţa A0, dacă vom considera şi efectul uzării de coroziune, poate avea următoarea expresie:

A0 = ( d + 2 ⋅ c1 ) ⋅ ϕ ⋅ s;(8)
unde: d-diametrul nominal al racordului;

c1- adaosul de coroziune; φ- coeficientul de calitate a sudurii; s- grosimea recipientului;

Suprafaţa compensatorului Ac se determină cu relaţia:

Ac = ⎡ Dc − ( d + 2 ⋅ c1 ) ⎤ ⋅ h; (9) ⎣ ⎦
unde: Dc- diametrul exterior al compensatorului inelar; h- grosimea inelului de compensare; Înlocuind (8) şi (9) în (7) va rezulta:

⎡ Dc − ( d + 2 ⋅ c1 ) ⎤ ⋅ h ≥ ( d + 2 ⋅ c1 ) ⋅ ϕ ⋅ s;(10) ⎣ ⎦ ϕ ⋅ s ⋅ ( d + 2 ⋅ c1 ) Dc ≥ d + 2 ⋅ c1 + ;(11) h
Dacă va fi neglijată coroziunea, deci c1=0, utilizând φ=0,85 şi adoptând h=s, atunci va rezulta:

Dc ≥ 1,85 ⋅ d ;(12)
Întrucât în exploatare coroziunea nu poate fi neglijată ( c1 ≠ 0 ), în mod uzual se utilizează un inel de compensare cu diametrul exterior:

Dc = 2 ⋅ d ;(13)
Inelul compensator se poate monta la exteriorul recipientului (soluţie uzuală) sau la interior. Poate fi utilizată şi soluţia de consolidare (compensare) cu ajutorul a două s inele de compensare cu grosimea , unul sudat la exterior iar celălalt la interior. 2 4.5.2. Calculul compensatorilor cu ştuţ îngroşat sau cu bucşe

Considerând schema de compensare din figura 5, şi admiţând că suprafaţa ce trebuie compensată, A0, se determină cu relaţia (8), vom calcula suprafaţa compensatorului, Ac' , utilizând expresia:

Ac' = 2 ⋅ ∆s ⋅ 3,5 ⋅ ( s − c1 ) = 7 ⋅ ∆s ⋅ ( s − c1 ); (14)
unde: ∆s=sb-st îngroşarea necesară; sb- grosimea finală a bucşei; st- grosimea iniţială a ştuţului

Din condiţia de compensare Ac' ≥ A0 va rezulta:

7 ⋅ ∆s ⋅ ( s − c1 ) ≥ ( d + 2 ⋅ c1 ) ⋅ ϕ ⋅ s; (15) ∆s ≥ ( d + 2 ⋅ c1 ) ⋅ ϕ ⋅ s ;(16) 7 ⋅ ( s − c1 )

Dacă presupunem c1=0 şi φ=0,85 va rezulta:

∆s ≥ 0,12 ⋅ d ; (17)
În mod uzual se utilizează o îngroşare de mărimea:

∆s = (0,15...0, 20) ⋅ d ; (18)
Această soluţie de compensare poate fi realizată fie prin utilizarea unui ştuţ cu perete mai gros, faţă de cel normal, sau prin utilizarea unei bucşe speciale. Această bucşe asigură o trecere treptată de la grosimea bucşei (majorată pentru compensare) la grosimea ţevii cu care se racordează. Trecerea se poate face printro conicitate (fig.6.a) sau printr-o suprafaţă curbă (fig.6.b).

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful