You are on page 1of 18

DEFINIREA CONCEPTULUI DE ARHITECTURĂ

VERNACULARĂ

 Considerat cel mai tradiŃional şi mai răspândit mod de a


construi, vernacularul constituie, chiar în perioada
contemporană, cca. 90 % din fondul construit la nivel
mondial.
 Repetatele crize ale energiei din sec. XX, au atras atenŃia
specialiştilor asupra faptului că industria construcŃiilor
este consumatorul a cca. 50% din energia mondială.
 ArhitecŃii sunt în căutarea unor soluŃii care să permită
reducerea consumurilor energetice printr-o proiectare
durabilă - “green design”.
 Arhitectura vernaculară constituie o importantă sursă
documentară, având în vedere faptul că, pe parcursul
secolelor, meşterii anonimi au reuşit să construiască
durabil, cu minimum de resurse.
DEFINIREA CONCEPTULUI DE ARHITECTURĂ
VERNACULARĂ

Folosit pentru prima data în anul 1839 în Marea Britanie,


conceptului de arhitectură vernaculară i-au fost asociate
diverse sintagme asociate sensului pe care termenul latin
vernaculus îl are, acela de nativ: arhitectură primitivă,
arhitectură indigenă, arhitectură anonimă, arhitectură
fără arhitecŃi, arhitectură populară, arhitectură “ fără
pedigree”, arhitectură tradiŃională, arhitectură Ńărănească.
Arhitectura vernaculară desemnează arhitectura realizată de
constructori fără o pregătire de specialitate, fără proiect
desenat, dar în deplin acord cu necesităŃile materiale şi
spirituale ale beneficiarilor, cu mediul natural şi tradiŃiile
culturale ale comunităŃii.
DEFINIREA CONCEPTULUI DE ARHITECTURĂ
VERNACULARĂ

 Timp de aproape un secol, până spre mijlocul secolului al


XX-lea, elementele definitorii ale arhitecturii vernaculare
au constituit subiect al preocupărilor specialiştilor etnologi
sau sociologi, care au privit clădirile vernaculare mai
curând ca obiecte de studiu etnografic decât ca monumente
de interes arhitectural.
 Deceniile 3-4 ale sec. XX, aduc în atenŃia specialiştilor şi a
publicului un număr crescând de construcŃii şi ansambluri
vernaculare – locuinŃe, biserici, instalaŃii de tehnică
tradiŃională, odată cu constituirea primelor muzee în aer
liber din Europa.
DEFINIREA CONCEPTULUI DE ARHITECTURĂ
VERNACULARĂ

 Momentul major în reconsiderarea valorilor


arhitecturii vernaculare l-a constituit realizarea de
către Bernard Rudolfsky unei expoziŃii de fotografii
la Muzeul de Artă Modernă din New York în anul
1964, însoŃită de lucrarea “Arhitectura fără arhitecŃi :
o scurtă introducere în arhitectura fără pedigree”.
 ExpoziŃia, bazată pe o impresionantă colecŃie de
fotografii artisice, nefundamentate pe studii de caz, a
avut un mare suuces, cel mai important rezultat fiind
acela al conştientizării de către specialişti şi public a
valorilor fenomenului vernacular.
DEFINIREA CONCEPTULUI DE ARHITECTURĂ
VERNACULARĂ

 Până spre sfârşitul deceniului 6 al sec. XX, o serie de studii


au fost realizate, în diverse locuri din lume, accentuându-se
asupra valorilor funcŃionale, structurale şi plastice ale
arhitecturii vernaculare recent redescoperite.
 1976 marchează debutul activităŃii CIAV – Comitetul
InternaŃional pentru Arhitectură Vernaculară, organism
specializat al Comitetului InternaŃional pentru
Monumente şi Situri al UNESCO – ICOMOS.
 Interesul crescând pentru studiul arhitecturii vernaculare
a culminat, în anul 1997, cu publicarea Enciclopediei
arhitecturii vernaculare, coordonată de reputatul profesor
Paul Oliver de la Oxford, lucrare de referinŃă, cuprinzând
materiale realizate de peste 800 de specialişti de pe cinci
continente.
PATRIMONIU DE ARHITECTURĂ VERNACULARĂ DIN
ROMÂNIA

 Profesor la Şcoala de Arhitectură din Bucureşti,


unul dintre cei mai sensibili cunoscători ai
valorilor arhitecturii vernaculare din România,
arhitectul George Matei Cantacuzino aprecia:
 Am spus cândva că Ńăranul român este cel mai bun
arhitect. El a dat toate indicaŃiile de felul cum
trebuie armonizată o locuinŃă românească cu
mediul geografic climatic şi social, sensibilitatea lui
a dat tema formelor.[1] …

[1] G. M. Cantacuzino, Izvoare şi popasuri, Bucureşti, Ed.
Eminescu, 1977, p. 370
 [2] Idem, p. 372
PATRIMONIU DE ARHITECTURĂ
VERNACULARĂ DIN ROMÂNIA
 Arhitectura Ńărănească rămâne ca un mare învăŃământ, căci
ea a unificat aspectul Ńării, ea a creat atmosfera plasticii
româneşti şi a fost o expresie unitară a acestui neam, ca şi
limba românească.[2]
 Satul e cea mai frumoasă podoabă a pământului românesc.
În el se găsesc toate premisele civilizaŃiei noastre. Prin felul
lui de a se pierde în verdeaŃă, cu aspectu-i de grădină, satul
românesc afirmă acea înŃelegere a naturii şi acea noŃiune
sensibilă a vieŃii care se resfrânge în toate artele noastre
populare...
 Ceea ce caracterizează peisajul românesc e lipsa lui de
ostentativitate. Omul se afirmă discret prin belşugul naturii,
cu o oareşicare cuvioasă umilinŃă.[1]

[1] Idem, p. 356
PATRIMONIU DE ARHITECTURĂ
VERNACULARĂ DIN ROMÂNIA
 łăranul român reuşeşte proporŃiile casei sale cu aceeaşi
siguranŃă cu care albina reuşeşte în executarea alveolelor
sale....Artele populare, a căror formaŃie se pierde în adâncul
preistoriei, gândite, visate şi executate de un număr
incomensurabil de generaŃii, fac parte integrantă din chiar
însuşirile rasei....
 Casa Ńărănească variază numai pentru a se potrivi cu clima
sau cu materialele regiunii. De aceea, casele de la munte
sunt întotdeauna clădite mai cu grijă, având lemn şi piatră la
îndemână, pe când cele de la şes sunt făcute din lut. Casa îşi
modifică aspectul numai în atingere cu mahalalele, luând o
înfăŃişare sărăcăcioasă şi stângace, ca un Ńăran îmbrăcat în
haine „nemŃeşti”.
PATRIMONIU DE ARHITECTURĂ
VERNACULARĂ DIN ROMÂNIA
 În ce constă farmecul unui sat românesc ?
 În primul rând, el este expresia unei veşnice
tinereŃi. Prin faptul că este executat din
materiale care nu-i asigură o durată
seculară, satul este într-o perpetuă primenire.
Gospodinele, în fiecare primăvară, îşi albesc
casele, dînd cu albastru în jurul ferestrelor şi.
Câteodată, cu un roş cărămiziu, pe stâlpii
prispei. După câteva luni de la clădirea casei,
şindrilele acoperişurilor uşoare iau o culoare
argintie, care variază cu cerul zilelor de vară,
ca şi sălciile şi plopii.
 [1] Idem, p. 155
PATRIMONIU DE ARHITECTURĂ
VERNACULARĂ DIN ROMÂNIA
 Constituindu-se ca semn al prezenŃei omeneşti în natură,
ca expresie a universului interior al omului, arhitectura
caracterizează individualitatea comunităŃii[1] ilustrându-i
simultan comanda socială, posibilităŃile materiale şi
tehnice şi, nu în ultimul rând, gradul de sensibilitate
artistică.
 Casa Ńăranului este clădită parcă în funcŃie de lumină, şi
albul varului nu oboseşte ochiul, pentru simplul motiv că
streaşina prispei sau a cerdacului aruncă mereu o umbră
odihnitoare asupra zidurilor văruite. Adânca poezie ce
emană dintr-un sat românesc provine din faptul că aici
comorile nu sunt decât sufleteşti. TradiŃia se exprimă printr-
o veşnică renaştere şi o veşnică izbândă...ca şi natura.[1]

[1] Constantin Joja, Sensuri şi valori regăsite, Bucureşti, 1981, pag. 22
PATRIMONIU DE ARHITECTURĂ
VERNACULARĂ DIN ROMÂNIA

 În condiŃiile societăŃii tradiŃionale, casa se construia în


colaborare nemijlocită cu primul său ocupant, purtând
însemnul nevoilor şi al aspiranŃilor familiei sale, ceea ce
conferea locuinŃei viaŃă, un suflet iniŃial. GeneraŃiile
următoare dacă au folosit spaŃiul de locuire moştenit, s-au
adaptat acestui cadru deja creat.
 Aşa cum nici o celulă nu trăieşte singură, izolată, locuinŃa
se integrază unui sistem de intercondiŃionări, materiale şi
spirituale, care dau caracterul specific fiecărei comunităŃi
umane – fie că este o uliŃă într.un sat, fie că este o întinsă
arie geografică. În fiecare moment, locuinŃa apare ca un
limbaj prin intermediul căruia oamenii de aceeaşi cultură
comunică între ei.
PATRIMONIU DE ARHITECTURĂ
VERNACULARĂ DIN ROMÂNIA

 LocuinŃa tradiŃională românească, atât de


organic integrată sitului, corelează trăsăturile
acestuia cu exigenŃele vieŃii proprietarilor săi.
Şi deşi nici un architect nu a participat la
ridicarea caselor Ńărăneşti, calităŃile lor
intrinseci, rezultate din sinteza experienŃei
constructive a multor generaŃii, le conferă
actualitate în preocupările acelor arhitecŃi
contemporani care şi-au propus să
repersonalizeze locuinŃele individuale.
PATRIMONIU DE ARHITECTURĂ
VERNACULARĂ DIN ROMÂNIA

 Monumentele de arhitectură vernaculară selecŃionate


de specialişti, după criterii riguros ştiinŃifice, ca fiind
reprezentative pentru o zonă etnografică sau pentru o
perioadă istorică şi care au fost transferate în muzeele
în aer liber, constituie puncte de referinŃă cu deosebită
valoare de document. ValenŃa documentară a acestora
rezidă atât în calităŃile lor intrinseci, cât şi în faptul
că, devenind exponate, sunt expuse unui regim de
conservare-restaurare care le protejează de eventuale
modificări sau deteriorări pe care le-ar fi putut suferi
în teren, fie din cauza condiŃiilor naturale, fie din
neglijarea clădirilor vechi, în favoarea celor noi.
PATRIMONIU DE ARHITECTURĂ
VERNACULARĂ DIN ROMÂNIA

 Muzeele etnografice în aer liber din România, sinteze


ale patrimoniului de arhitectură vernaculară rurală din
diferite zone ( SecŃia în aer liber a Muzeului
Etnografic al Transilvaniei din Cluj-Napoca, Muzeul
Maramureşean din Sighetu-MarmaŃiei ) sau de pe
întreg teritoriul Ńării ( Muzeul NaŃional al Satului
“Dimitre Gusti” din Bucureşti), ca şi cele cu profil
thematic (Muzeul Pomiculturii şi Viticulturii din
Goleşti, Complexul Muzeal “ASTRA” din Sibiu),
constituie, prin numeroasele lor monumente, o
serioasă sursă documentară.
PATRIMONIU DE ARHITECTURĂ VERNACULARĂ DIN
ROMÂNIA
PATRIMONIU DE ARHITECTURĂ VERNACULARĂ DIN
ROMÂNIA
PATRIMONIU DE ARHITECTURĂ VERNACULARĂ DIN
ROMÂNIA
PATRIMONIU DE ARHITECTURĂ VERNACULARĂ DIN
ROMÂNIA