. STATUL DE DREPT Expresia stat de drept nu reprezintă doar o formulă juridică abstractă, ci desemnează o realitate concretă, acea formă

de organizare a puterii de stat raţionalizată prin raportarea ei constantă şi efectivă la sistemul de legi şi la principiul respectării libertăţilor individuale. Dacă în mod curent expresia stat de drept este folosită doar pentru a exprima opoziţia dintre regimurile democratice si dictatoriale, teoria statului de drept evocă un sistem în care statul reprezintă personificarea unei ordini juridice ce are la bază principiul ierarhizării normelor. Pentru teoreticienii statului de drept o normă juridică nu poate fi validă decât în măsura în care ea satisface atât prin modul de legiferare cât şi prin conţinutul său determinările conţinute în norme de nivel superior. Singura normă ce nu depinde de o altă normă este Constituţia; ea reprezintă modul în care poporul se constituie în putere şi este expresia voinţei generale (de unde şi exigenţa aprobării constituţiilor prin referendum). De aceea, mecanismele de control sunt prevăzute pentru a verifica conformitatea normelor inferioare cu cele superioare. Dacă statul liberal insistă pe figura reprezentantului ca reprezentant al voinţei generale, statul social pe cea a tehnicianului ca unic posesor al expertizei, statul de drept insistă asupra judecătorului ca exp» nent al prevalentei unei ordini etico-juridice. Rolul de apărătoare a valorilor face din justiţie o redută împotriva capriciilor majorităţilor pat lamentare, dar şi a raţionalităţii interesată doar de eficacitate. Existent^ judecătorului constituţional descrie nu doar un mecanism preventiv <* protejează exprimarea voinţei generale contrabalansând principiul W8' jorităţii prin exigenţa respectării drepturilor fundamentale, ci se însci* în mişcarea de reevaluare a formelor democraţiei contribuind la legi'1' marea acesteia. Cultul legii implică o nouă viziune asupra democraţiei, care nu m* este doar un instrument între altele, ci devine în societăţile contemp0 rane o formă de participare a cetăţenilor la luarea deciziilor şi " garantare a drepturilor şi libertăţilor. Statul de drept devine astfel ^

element esenţial al unei democraţii lărgite, în care noi actori îşi fac simţită prezenţa, însă orice ordine juridică este lipsită de suport în măsura în care nu îşi găseşte fundamentul în societate. Eşecul modelului în cazurile Germaniei sau Austriei în perioada interbelică este ilustrativ. Construcţia statului de drept variază în funcţie de gradul de democratizare al societăţii; crizele economice, sociale sau politice pot antrena prăbuşirea celor două. Chiar dacă tematica statului de drept este relativ recentă în gândirea politică au existat abordări ce au premers analiza juridică a raportului stat-drept. în secolele XVI-XVIII Bodin, Hobbes şi Montesquieu au trasat fundamentele şi principiile statului de drept. Jean Bodin în ale sale Sase cărţi despre Republică a avut în centrul preocupărilor sale modul în care comunitatea se organizează în funcţii de drept şi morală. Republica, putere suverană, are dreptul de a guverna şi este deci o formă legitimă de organizare politică. Hobbes în De cive şi în Leviatan pune accentul pe garantarea libertăţilor individuale, iar Lock, în Al doilea tratat de guvernare, pune ideea de asociere la baza corpului politic deschis spre statul de drept. Montesquieu prin teoria separaţiei puterilor în stat afirmă practic supremaţia regulilor în organizarea statului, în fine, Contractul social al lui Rousseau, cu referinţele la lege şi la suveranitate nu este străin genezei statului de drept. Termenul stat de drept este o traducere literară a cuvântului german Rechtsstaat care intră în vocabularul curent odată cu doctrina juridica germană din a doua jumătate a secolului al XlX-lea. Obiectivul pentru care a fost construită este acela de a încadra şi de a limita puterea statului prin drept. Teoria statului de drept exprimă dorinţa de a întări rolul juridicului într-un stat în întregime acomodat dreptului. Acest obiectiv a fost operaţionalizat în câteva viziuni distincte asupra raporurilor dintre stat şi drept: viziunea formală conform căreia statul de r ept este acea formă de stat care se foloseşte de mijloacele dreptului şi e forma juridică, viziunea ierarhică care implică superioritatea drep-u ui în raport cu statul şi viziunea materială pentru care dreptul comPQrtă anumite atribuţii intrinseci în interiorul statului.49 opre deosebire de britanica Rule oflaw (domnia legii) teoria stat-Ul "f drept a reprezentat o abordare formală fără nici o referinţă ţ. ,,C. Ur ală sau substanţială, în viziunea iniţiatorilor săi teoria sta-^rept urmărea să permită sesizarea legăturilor strânse dintre ?1 dre Pt, analiza evoluţiei formelor de stat de tip european după teo ev j 516. ?* construcţia unei concepţii capabile să ofere o imagine ">Q a raporturilor dintre ordinea politică şi cea juridică, în esenţă drept este expresia unei tendinţe normativiste care viza lăr. ac ques Chevallier, L'Etat de droit, Paris, Montchrestien, 1992, p. 11.

Cristian Pîrvulescu In'}

girea continuă a spaţiului juridic. Schimbarea intuită de teoreticienii statului de drept a urmat cursul transformărilor de natură morală: tranziţia de la etica datoriei la etica postdatoriei, de la emanciparea parţială de spiritul religie (reminiscenţa ideii de obligaţie) la abandonarea datoriei în favoarea dinamicii drepturilor subiective.50 Această lentă transformare a universului etic a contribuit la revigorarea teoriei statului de drept. în funcţie de contextul intelectual al dezbaterii teoria statului de drept sa centrat fie pe putere ca în Germania, fie pe legitimitate ca în Franţa, în doctrina secolului al XlX-lea statul de drept era un stat care în raporturile sale cu subiecţii săi accepta existenţa unui regim de drept. Ca urmare deţinătorii puterii nu puteau utiliza în acţiunile lor decât mijloace autorizate de ordinea juridică în vigoare. Prim demers semnificativ, doctrina germană a Rechtsstaat-ului s-a constituit printr-un şir de aporturi teoretice convergente. Două concepţii s-au evidenţiat: cea liberală reacţiona împotriva omnipotenţei stătu-lui-jandarm şi urmărea să limiteze sfera de acţiune a statului si să protejeze libertăţile individuale prin dictarea de legi precise, pe când cea conservatoare considera dreptul un mijloc de organizare raţională a statului si de normalizare a raporturilor cu cei administraţi. Dincolo de diferenţele de abordare, ideea centrală a teoriei germane a constat în conceptul de auto-limitarea. Dacă statul este la originea dreptului, acesta din urmă nu poate constitui o constrângere externă, o limită obiectivă a organizării politice. Teoreticienii auto-limitării consideră dreptul ca pe o veritabilă constrângere pentru stat. Statul nu poate suprima ordinea juridică fără să îşi distrugă propriile fundamente. Presiunile de natură politică şi socială obligă statul să acţioneze doar ca urmare a unei abilitări juridice. Recursul la forţă trebuie să se fondeze pe norme juridice si astfel exerciţiul puterii se transformă în competenţă, instituită şi încadrată de drept. Organele de stat sunt obligate să respecte sub aspect formal o ier-arhie de norme. Administraţia trebuie să se supună dreptului, lege a Constituţiei, instituţiile îşi exercită autoritatea în funcţie de atribuţiil6 ce le sunt acordate de Constituţie. De aceea intervenţia judecătorului^ constituţional devine indispensabilă pentru a face respectată primor dialitatea legii şi a Constituţiei. Deci dreptul nu e o limită extrinsecă, el este o limitare intrinsecă exprimată printr-un proces de obiectivare a voinţei sale într-o ordine ju-ridică stabilă, coerentă şi ierarhizată. Astfel statul de drept nu ar de' pinde de puterea dreptului, ci de reţeaua de credinţe care influenţeaz9 organizarea politică.
Gilles Lipovetsky, Amurgul datoriei, Bucureşti, Babei, 1996, p. 20.

este rezultatul existenţei statului, ci reflexia unui principiu anterior şi superior: Dumnezeu, Natura, Omul sau Societatea. Astfel statul nu ar fi decât un interpret al acestei ordini preexistente câtă vreme faptul ce generează legea se află în afara statului. Cel mai reprezentativ teoretician al statului de drept a fost Hans Kelsen. Aparţinând şcolii normativiste de la Viena de la începutul secolului al XX-lea Kelsen a reevaluat consecinţele ce rezultau din ideea raţionalităţii formale care a stat la baza teoriei statului de drept constatând că dincolo de ideea de limitare a statului prin drept poate fi descoperit conţinutul intrinsec al ordinii statale existente. Concepţia formală a statului de drept impune principiul ierarhiei normelor ce presupune că dreptul se prezintă ca un edificiu format din niveluri supraordonate şi subordonate. O normă nu este valabilă decât dacă ea satisface dimensiunile unei norme superioare. Astfel toate normele îşi găsesc fundamentul în alte norme superioare. Norma juridică subordonată ar fi o extindere a normei juridice superioare. Dacă se face abstracţie de procesele ce creează drept de tipul aprobării unei noi Constituţii toate celelalte actele juridice sunt rezultatul aplicării unei norme superioare. Procesul de consolidare a statului de drept în societăţile moderne a constat în constituirea progresivă a unei noi ordini juridice ce a substituit ordinea juridică preexistentă, devenind singurul cadru de referinţă pentru întreaga comunitate, în spaţiul teritorial pe care îl descrie statul nu există decât un singur cadru juridic legitim si suveran, cel al statului. Kelsen afirmă absoluta identitate dintre stat şi drept, care constituie o singură ordine a constrângerii. Dacă juridic teoriei statului de drept instituie un autentic cult al re ptului şi o formă de legitimare a puterii politice ca abordare valorică această viziune accentuează pe rolul libertăţilor individuale integrate nei COI icepţii democratice asupra rolului statului.

La originea statului de drept stă chipul Femidei - zeiţa justiţiei şi dreptăţii, care simbolizează unitatea forjei şi a dreptului şi insuflă ideea precum că ordinea legală, ocrotită de zeiţă, este obligatorie în mod egal pentru toţi. După părerea filozofilor antici, acest chippersonificator al justiţiei, pe lingă ojudecată cu dreptate, simbolizează echitatea statală în ansamblu, adică organizarea puterii în societate în baza principiilor dreptăţii şi echităţii sociale De aceea judecata pentru care pare a fi inerentă ambianţa dintre drept şi forţă şi care prin activitatea sa jurisdicţională asigură soluţionare litigiilor juridice este considerată, pe bună dreptate, prototipul statalităţii de drept. Ideea unităţii dreptului şi forţei în procesul de exercitare a puterii de stat a fost realizată încă în secolul VI î.e.n. de către Solon (prim-arhont al Atenei). în concepţia aristotelică, statul cultivă justiţia şi face acest lucru prin legi. Aristotel în întreaga lui operă pledează pentru o formă de stat în care" conducătorii urmăresc binele general. Această stare a lucrurilor, după părerea lui, se poate atinge numai prin forţa legii. Acolo, unde lipseşte forţa legii, subliniază el, nu este loc şi nu se poate

Politici şi instituţii politice

53

Teoria auto-limitării a fost criticată în cadrul doctrinei franceze a statului de drept. Plecând de la ideea statului — naţiune consfinţită de Revoluţia de la 1789, juriştii francezi au acţionat pentru a fonda teoria statului de drept pe baze sociale, făcând din drept o realitate distinctă de stat. Norma juridică nu

vorbi despre o oarecare formă de organizare statală. Admiţînd faptul că prin lege Aristotel subînţelege actul normativ, elaborat în conformitate cu valorile sociale promovate de drept, putem conchide că la el se impune ideea 8

supremaţiei legii într-un stat care urmăreşte binele comun. Legătura indisolubilă dintre drept şi stat, care este esenţială pentru statul de drept, a fost enunţată de Aristotel în felul următor: "Conceptul dreptăţii este legătura intimă cu închipuirile despre stat, fiindcă dreptul ca criteriu al justiţiei şi echităţii este mijlocit de reglementarea relaţiilor politice".* Un mare merit în dezvoltarea conceptului statului de drept i se atribuie marelui demnitar, jurist, literat şi filozof Marcus Tullios Cicero, ale cărui opere valoroase sunt: "Despre stat" (De Republica), "Despre legi" (De legibus) şi "Despreîndatoriri" (De oficiis). în opinia lui, statul este de drept nu ca urmare a respectării legilor proprii şi angajamentelor externe, ci de aceea că statul, după originea şi esenţa sa, nu este altceva decît dreptul natural al poporului concordat şi sistematizat.** Concepţiile gînditorilor antici în problema vizată de noi au fost preluate şi dezvoltate în timpul Renaşterii şi Reformei, epoci ce au dat naştere unor mari ctitori ai filosofici juridice şi ai doctrinelor politice în principalele state europene. Afrontul antifeudal al forţelor social-politice, interesate în dezvoltarea ştiinţifică a societăţii au dat naştere unor procese de ordin economic, social şi politic, ce necesitau a fi reflectate şi dezvoltate pe plan doctrinar, proces ce a influenţat şi evoluţia conceptului statului de drept. în acest context, de netăgăduit este opera lui John Locke. în interpretarea lui, supremaţia legii se manifestă în cadrul unui stat în care legea este supremă, în care se consacră drepturile şi libertăţile individului şi este realizată separarea puterilor. Afirmînd că starea naturală nu este perfectă, fiindcă aici drepturile oamenilor sunt asigurate prin forţa fizică a fiecăruia, el consideră că oamenii sunt obligaţi a stabili un contract între ei şi instituţiile de stat. în opinia lui Locke, atunci, cînd "statul încalcă drepturile poporului stabilite prin contract, poporul poate şi are dreptul să se revolte".*** O argumentare filozofică a conceptului statului de drept a fost realizară de Immanuel Kant, care a fost acel ce şi-a pus întrebarea cum, prin ce mijloace progresează lumea, în opera sa, ce a intenţionat să explice în ce mod trebuie concepute esenţa, semnificaţia şi rolul dreptului. După cum observăm, la Kant dreptul era tratat ca o totalitate a condiţiilor, în care voinţa liberă a fiecăruia poate coexista cu voinţa liberă a tuturor şi acest lucru se poate întîmpla graţie legii universale. Apariţia statului şi scopul acestuia sunt în concepţia cantiană, rezultatul necesităţii de apărare şi de dezvoltarea a drepturilor inalienabile ale cetăţenilor, întrebîndu-se care este cea mai reuşită formă de stat în societate, necesară şi legitimă, Kant indică republica la Conferinţa pentru securitate şi cooperare în Europa (CSCE), care în Documentul Reuniunii de la Kopenhaga a Conferinţei pentru dimensiunea umană a C.S.C.E. au constatat că stat de drept nu înseamnă numai o legalitate formală, care asigură regularitatea şi coerenţa în instaurarea şi punerea în aplicare a ordinii democratice,

ci o justiţie bazată pe recunoaşterea şi deplina acceptare a valorii supreme ale persoanei umane şi garantată de instituţiile care oferă un cadru larg pentru exprimarea sa cea mai completă. în lămurirea conceptului statului de drept ar trebui să subliniem că în statul de drept puterea de stat nu trebuie să se identifice cu puterea politică, deoarece ca şi oricare stat, statul de drept are funcţia de arbitru al intereselor politice, sociale şi economice - uneori opuse în societate. Utilizarea conceptului statului de drept implică recunoaşterea unui cadru de trăsături esenţiale, în absenţa cărora statul de drept nu ar exista în pofida oricăror sforţări.

statului de drept a unui organ specializat cu funcţie de control în activitatea organelor de stat în sfera drepturilor şi libertăţilor persoanelor, în acest sens, este binevenită practica instituţiei Ombudsmanului, existentă astăzi în mai bine de o sută de ţări ale lumii.* Ombudsmanul este o persoană oficială ori un organ colegial (mediator, avocat al poporului, împuternicit în drepturile omului, comisia permanentă de anchetare) nu este nici organ legislativ, nici executiv sau judiciar. Trăsătura specifică a Ombudsmanului este interdependenţa sa personală, fapt ce se asigură prin instituirea acestuia de către parlament, în faţa căruia îşi prezintă darea de seamă asupra activităţii. Atribuţiile acestei persoane ori organ colegial constau în efectuarea controlului activităţii organelor de stat, a funcţionarilor care exercită

Un stat care tinde a fi de drept pentru expresia completă a *Ceterchi I., Instituţia Ombudsmanului în Suedia, în SDR, 1992, nr. I-2 4 demnităţii inerente a persoanei umane şi a drepturilor egale şi 1 inalienabile ale tuturor oamenilor trebuie să consacre şi să asigure realizarea următoarelor condiţii: - garantarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului de legile interne în conformitate cu obligaţiile reeşind din dreptul internaţional, textele lor fiind accesibile tuturor; -interzicerea oricăror discriminări şi garantarea tuturor persoanelor a unei protecţii egale şi efective contra oricării discriminări, indiferent de motivele acesteia;
- oricare persoană va dispune de un recurs efectiv contra oricăror decizii administrative, de natură să garanteze respectarea drepturilor fundamentale şi securitatea juridică; - oricare persoană arestată ori deţinută pentru o infracţiune pe nală va avea dreptul de a fi deferită în cel mai scurt timp justiţiei sau unei autorităţi juridice, care va hotărî asupra legalităţii arestării şi deţinerii sale;

- în caz cînd s-a hotărît asupra temeiniciei oricărei acuzaţii în mate ria penală, îndreptate împotriva drepturilor şi obligaţiilor persoanelor, oricare persoană va avea dreptul ca în cauza respectivă să fie ascultată în mod echitabil şi public de un tribunal competent, independent şi imparţial, stabilit de lege; - oricare persoană aflată sub urmărire penală va avea dreptul să se apere singură sau să dispună rapid de asistenţa unui apărător, să poată fi asistată gratuit de un avocat din oficiu atunci, cînd interesele justiţiei reclamă acest lucru; - nimeni nu va fi acuzat de o infracţiune penală, judecat sau declarat vinovat, decît dacă infracţiunea este prevăzută de o lege ce defineşte elementele cu claritate şi precizie; - oricare persoană va fi presupusă nevinovată atît timp, cît culpabilitatea sa n-a fost dovedită conform legii. O garanţie de o importanţă deosebită pentru asigurarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale persoanei constituie prezenţa în cadrul

f ncţia administrativă şi intervine cu împuternicirile sale atunci, cînd unt violate drepturile şi libertăţile persoanelor. în cadrul mecanismului de protejare a drepturilor omului şi cetăţeanului în statul de drept, un rol deosebit le revine organelor interne de poliţie, care pe de o parte, sunt chemate să asigure drepturile omului, iar pe de altă parte - să-şi exercite împuternicirile legale, acordate de autoritatea statală în numele poporului, care în aproape toate ţările din lume aparţine, de regulă, puterii executive şi sunt chemate să apere normele de conduită în societate, ordinea şi liniştea publică, să asigure drepturile omului şi cetăţeanului. în ultimii ani, în organizaţiile internaţionale, care se preocupă de problemele drepturilor omului a fost abordată în repetate rînduri problema activităţii de poliţie în general. Ca urmare a acestor dezbateri s-a ajuns la ideea că acest organ este foarte necesar în societate, indiferent de forma de guvernămînt şi regimul politic şi că are un rol important în ceea ce priveşte menţinerea unui echilibru social, în acest context, la 17 decembrie 1979, Adunarea Generală a O.N.U. a adoptat rezoluţia 14.169 care se referă la Codul de conduită pentru poliţişti, în acest Cod se subliniază faptul că funcţiile exercitate în direcţia apărării ordinii publice au o influenţă directă asupra calităţii vieţii indivizilor şi societăţii şi reflectă importanţa misiunii pe care poliţiştii o au de realizat pe plan social, în conformitate cu principiile drepturilor omului. Codul de conduită pentru poliţişti are un dublu sens: în primul rînd, asigură cetăţenii că drepturile lor sunt pe deplin apărate, iar în al doilea rînd, stabileşte cadrul şi limitele atribuţiilor poliţieneşti. Autorii rezoluţiei prin care a fost adoptat Codul de conduită pentru poliţişti au stabilit cîteva considerente referitoare la îndeplinirea în mod uman a funcţiei. Aceste considerente sunt următoarele: - poliţia din sistemul justiţiei criminale trebuie să fie reprezentativă, plină de solicitudine şi responsabilă în faţa societăţii; - trebuie să existe un sistem de legi bine concepute, care să fixeze standardele etice ale poliţiştilor şi care să fie acceptate de mase, datorită caracterului uman pe care acestea le-ar avea; - fiecare poliţist face parte din sistemul justiţiei criminale şi scopul activităţii sale este prevenirea şi controlul infracţiunilor, iar conduita sa se reflectă asupra întregului sistem judiciar; - activitatea poliţiei este supusă examinării publice realizată de o comisie de control, un grup de jurişti, un comitet de cetăţeni sau orice a genţie de control competentă în materie. Articolul 2 al Codului de conduită menţionează că "în îndeplinirea îndatoririlor poliţiştii vor respecta şi apăra demnitatea umană şi vor . încuraja drepturile omului faţă de toate persoanele", în literatura de s pecialitate s-a evidenţiat că a respecta demnitatea umană şi a încuraja Drepturile omului în activitatea de poliţie presupune cîteva chestiuni

Statul de drept este statul supremaţiei legilor, statul în care legea trebuie să stea la baza organizării şi activităţii organelor legislative, executive şi judiciare. Aceasta este concepţia actuală privind raportul dintre stat şi drept, concepţie care neagă opiniile diverselor şcoli ale dreptului natural, obiectiv, raţional care susţin teza existenţei unui drept anterior şi superior statului, izvorît dintr-o lume abstractă a ideilor. Se consideră, pe bună dreptate, că statul este un sistem de instituţii prin care se exercită puterea politică, dreptul fiind instrumentul prin intemediul căruia se exprimă şi se realizează puterea. în opinia unor autori, conţinutul acestui principiu al statului de drept cuprinde în sine două aspecte: primul constă în faptul că se permite tot ce nu este interzis de lege, iar al doilea aspect stimulează ideea că în statul de drept principiul suprem va fi supunerea necondiţionată legii a tot şi a tuturor.* Se pare că o astfel de interpretare a principiului domniei legii în statul de drept simplifică în mod nejustificat problema vizată. Intrucît un stat de drept este statul supremaţiei legii, prima problemă majoră, care se cere a fi rezolvată atunci cînd se încearcă a identifica trăsăturile specifice şi mecanismul juridic de realizare în viaţă a dominaţiei legilor este aceea de a şti ce reprezintă legea. Se consideră că o caracterizare a legii poate fi făcută fie în baza unui criteriu formal, ne în baza unui criteriu material. Conform criteriului formal, legea este considerată manifestarea de voinţă emanată de organele statului investite de normele constituţionale cu puterea de a realiza activitatea iegislativă,voinţă abordată prin intermediul unei proceduri speciale, stabilite în prealabil. Din punct de vedere al criteriului material, prin, lege se subînţeleg actele normative, care stabilesc o regulă de conduită socială obligatorie, generală, impersonală şi de aplicare repetată, a cărei cspectare este asigurată prin forţa de constrîngere a statului, îndoctrina Ştiinţifică a statului de drept, noţiunea de lege este definită pe calea 1 uiării criteriilor formal şi material, prin lege înţelegîndu-se actul
Le

artanciuc E., Statul de drept (Concepţia, principiile şi direcţiile de formare), gea §j viaţa", 1991, nr.9 23

adoptat de organul de stat direct reprezentativ, care stabileşte norrne)e de conduită socială generale şi impersonale, a căror obliga tivita te este asigurată prin forja de constrîngere a statului. Fiindcă legea emană de la organul direct reprezentativ, dotat de constituţie cu atribuţii legjs. lative şi care reprezintă voinţa generală, ea este învestită cu o forţă juridică superioară actelor normative, adoptate de organele execuţi^ ale statului şi hotărîrilor normative ale organelor administrării locale $ avînd poziţia cea mai înaltă în ierarhia actelor normative ce constituie în ansamblu dreptul pozitiv al statului respectiv. Dar teza precum că legea reprezintă expresia voinţei generale nu poate duce singură la realizarea principiului statului de drept, conform căruia legea este criteriul unic şi superior de apreciere a activităţii persoanelor fizice şi juridice. Realizarea acestui principiu cere anumite eforturi, printre care un rol deosebit îi revine necesităţii creării următoarelor condiţii, care, după părerea noastră, ar asigura o supremaţie reală a legii în toate sferele relaţiilor sociale: a) asigurarea reglementării prin lege a principalelor raporturi sociale. Supremaţia legii, determinată de faptul că este expresia voinţei deţinătorilor puterii de stat (în statul de drept ea exprimă voinţa poporului) şi este înzestrată cu cea mai mare forţă juridică, are un conţinut dublu. în primul rînd, ea presupune că normele juridice, cuprinse de lege nu pot fi modificate sau abrogate de acte normative, adoptate de alte organe de stat, ci dimpotrivă, acestea trebuie să-i fie conforme, în al doilea rînd, în virtutea supremaţiei, legea este capabilă să modifice sau să abroge orice normă juridică stabilită de un act normativ, adoptat de alte organe de stat, care sunt numite acte normative subordonate legii. Pentru ca această supremaţie să nu rămînă o lozincă, ci să devină o realitate, este necesar ca normele juridice, cuprinse de lege, să influenţeze un cadru larg de relaţii sociale, altfel nu s-ar putea vorbi despre "domnia legii" în toate sferele relaţiilor sociale, ci doar în unele dintre ele. De aceea pentru asigurarea supremaţiei legii este necesar ca reglementările ei să cuprindă în absoluitate toate relaţiile sociale, care prezintă un interes vădit pentru societate şi stat şi sunt ridicate la rang de valori sociale. în această ordine de idei, este de dorit ca legea fundamentală a statului de drept să enumere relaţiile sociale, a căror legiferare este plasată în competenţa exclusivă a autorităţii legislative, celelalte relaţii sociale nenumerate de constituţii rămînînd în competenţa organelor executive şi de autoadministrare locală. Aşa s-a procedat în România: art.72 din Con s ti tu ţie con ţine enumerarea limitativă a relaţiilor sociale, care-i revin parlamentului. Această experienţă a fost utilizată şi de autorii proiectului Constituţiei Republicii Moldova printr-o redactare identică a conţinutului art.72. b) asigurarea controlului constituţionalităţii legilor.

Conrolul constituţionalităţii legilor reprezintă activitatea de
24

mparare a unei acţiuni realizate cu un anumit mod de comportament, prevede împrejurările şi formele de desfăşurare a acestei acţiuni, în •râtul de drept comportamentul - model este consacrat de legi, iar dacă orbim de comportamentul - model în cadrul relaţiilor sociale fundamentale, ultimul este consacrat de constituţie. Pentru a asigura supremaţia constituţiei este nevoie de o activitate de comparare a ocedurii ^ elaborare şi a conţinutului legilor ordinare şi actelor normative subordonate legii cu prevederile constituţiei. Dat fiind faptul că această activitate de comportare se realizează în formă de control, în literatura de specialitate ea se întîlneşte sub titlul de "control al constituţionalităţii legilor". Unii autori nu susţin, însă, utilizarea termenului "controlul constituţionalităţii legilor" şi găsesc de cuviinţă, că ar fi mai potrivită denumirea activităţi în cauză drept "protecţie juridică a constituţiei".* Este necesar de subliniat că noţiunea de "control al constituţionalităţii legilor" este cea mai adecvată, fiindcă chiar şi protecţia juridică a constituţiei presupune un oarecare control, care ar depista unele abateri de la conţinutul normativ al constituţiei. O altă problemă pusă în discuţie în doctrina juridică este aceea de a determina organul care urmează a fi dotat cu competenţa de control al constituţionalităţii legilor, care va fi modul de instruire şi mecanismul activităţii lui. Specialiştii în materie menţionează următoarele tendinţe şi practici:** - absenţa oricărui control (modalitate întîlnită în statele unde această activitate este încredinţată parlamentului); - control exercitat de opinia publică; - control efectuat de un organ politic; - control efectuat de unul sau mai multe organe jurisdicţionale; - control efectuat de un organ unic special şi specializat. Apărut în anii 20 ai secolului nostru, controlul efectuat de un organ unic, special şi specializat, a devenit un model general, acceptat datorită eficienţei activităţii desfăşurate de el, imperfecte rămînînd doar unele modalităţi de exercitare a controlului. In Republica Moldova asemenea activitate pe o perioadă scurtă de timp a fost denumită "supraveghere constituţională" şi era pusă în seama Comitetului pentru supraveghere constituţională" al Republicii Moldova 'art- 112 al Constituţiei din 1978). Conform prevederilor constituţionale, Comitetul trebuiea să fie ales de către Parlamentul Republicii Mol°va din rîndurile specialiştilor în domeniul politicii şi dreptului în ^0rnP°nenţa Preşedintelui, vicepreşedintelui şi 5 membri pe un de io termen

5.3. Statul de drept
Statul de drept se reflectă, cum e şi firesc, atât în constituţiile existente, acolo unde acestea există, ele fiind depozitare ale legilor fundamentale, cât şi în toate celelalte legi, norme ce alcătuiesc trunchiul juridic în lumina, în spiritul dreptului existent. Experienţa tuturor statelor, cu recunoscute tradiţii juridice, cu sisteme politice şi juridice democratice, probează cu certitudine că noţiunea însăşi de stat de drept, nu se reflectă sau nu are în vedere numai conţinutul juridic al respectivului sau respectivelor state ci şi metodologiile, ansamblul de principii, norme, reguli prin care conţinuturile în cauză dobândesc modalităţi efective de exprimare. Prin urmare, experienţa o dovedeşte din plin, nu este suficient ca într-o ţară sau alta să existe anumite constituţii cu largi prevederi de ordin juridic care să răspundă de jure unor exigenţe juridico-politice, civice, ci şi o garanţie reală că acestora li se creează condiţii necesare, şi suficiente ca acestea să prindă viaţă. Numai atunci când respectivele exigenţe devin constante ale sistemului juridic respectiv se atestă esenţa viabilă, trainică, legitimată, a statului de drept, iar constituţiile ce îi sunt specifice nu sunt simple acte formale. Atributul de drept adăugat statelor în cauză are, prin urmare, în vedere atât conţinutul mereu perfectibil, mereu posibil de îmbogăţit, mereu posibil de a fi ramificat, diversificat, cât şi întregul spirit democratic, umanist în care se desfăşoară viaţa politică, juridică, morală.

Triada: juridic, politic, moral, priveşte atât aspectele practice ale activităţii efective cât şi, deopotrivă, aspectele teoretice. Deosebirea de principiu între drept şi morală, de pildă, pe care le datorăm lui Cristian Thomasias şi Immanuel Kant, distingerea între Forumul internum - ca un sediu al exigenţelor de ordin moral şi Forumul externum, ca sediu al exigenţelor de ordin juridic, material, a permis şi permite o puternică şi benefică afirmare a însuşi statului de drept. Formulele frecvente sub care era atunci cunoscut sau interpretat Statul erau, fie Stat-providenţă, fie Stat-poliţie. O etapă distinctă în exigenţe şi în dezvoltarea statului o constituie Renaşterea, care, ca răscoală a conştiinţei individuale, ca afirmare cu totul aparte a libertăţii, a dat naştere unor numeroase teorii, concepţii, doctrine privitoare la stat. In concepţia multor teoreticieni statul are ca scop numai ocrotirea dreptului şi garantarea libertăţii, şi în consecinţă, statul e necesar să se ocupe de binele general, de fericirea sau utilitatea comună. Statul este chemat să-şi exercite autoritatea. Şi să amintim că, de-a lungul istoriei prin autoritate s-a înţeles şi se înţelege o influenţă

care derivă din acceptarea voită din partea altora a dreptului cuiva de a elabora reguli sau de a emite imperative. Pe scurt autoritatea poate fi caracterizată drept influenţă bazată pe legitimitate: A are autoritate asupra lui B (şi deci influenţă) deoarece B consideră solicitările lui A asupra sa drept legitime sau juste. în esenţă, relaţia de autoritate este subiectivă, psihologică şi morală în natura lor, spre deosebire de formele de influenţă bazate pe resurse materiale sau pe coerciţie fizică. Tipologia privind lucrurile, autoritatea este de asemenea voluntaristă, adică — o persoană se supune în mod voluntar deoarece este lucrul just sau adecvat ce trebuie făcut. Este de regulă admis că, într-un sistem politic, autoritatea înseamnă că oamenii sunt dornici să urmeze anumite reguli, să accepte anumite rezultate şi să se supună judecăţii oficialilor guvernanţi, în acelaşi timp, într-un sistem politic, în conformitate cu ades citata tipologie a lui Max Weber, sursele de autoritate sunt: tradiţia, legea şi calităţile charismatice ale conducătorilor politici. Pe scurt, deosebirea dintre autoritate şi alte forme de influenţă este una din cheile înţelegerii specificului politicii şi a exercitării

L i, L

8 4

puterii într-un sistem politic. Se ştie că pot exista diferenţe semnificative între sisteme politice în ceea ce priveşte măsura până la care autoritatea trebuie să fie amplificată de coerciţie sau de alte elemente stimulatoare ce asigură supunerea la ordine. In genere, toate guvernele caută să-şi mărească autoritatea pentru a reduce costurile de a obţine ascultare (supunere) şi pentru a promova ordine şi stabilitate în cadrul sistemului. De regulă, sistemele politice ce rezistă în timp au tendinţa să capete autoritatea tradiţiei şi a legalităţii. Doctrinarul italian Giorgio del Vecchio de la întretăierea secolului al XlX-lea şi cel de-al XX-lea, porneşte, în lucrarea sa Lecţii de filosofie juridică, de la credinţa că dacă noţiunea de societate, prin generalitatea sa, cuprinde orice fel de legături, există printre acestea una de o deosebită importanţă şi cu un caracter bine definit: aceasta e legătura juridică sau politică, prin care oamenii se grupează în stat. în concepţia sa statul este o formă de societate. Sau, mai exact, conceptul de societate reprezintă genul, iar cel de stat reprezintă specia. în cele de mai sus el deduce că dacă Statul nu e legătura socială cea mai largă, ea e, fără dubii, cea mai importantă şi cea mai solidă. Totodată, celelalte conexiuni sociale sunt sub puternica influenţă a Statului. Statul le asigură, în consecinţă, celelalte legături, direcţia unitară şi coerentă. Aşadar, în practică şi în teorie, statul de drept, cum mărturiseşte şi Giorgio del Vecchio, are deja o istorie lungă. Perioadele prekantiene şi kantiene 1-au impus ca stat care, şi ca structură, şi ca funcţionalitate şi ca finalitate este rodul exigenţelor dreptului. Statul de drept sau statul bazat pe drept cum am găsi şi mai potrivit, nu este, cum probabil s-ar crede, o achiziţie a secolului nostru sau chiar al ultimilor ani. Considerăm că exista o identitate aproape totală între noţiunile de stat de drept, sta* constituţional, stat bazat pe justiţie. Statul de drept implică o justiţie cât mai consolidată, mai sistematizată şi sistemic croită, alcătuită din legi, principii, norme care să exprime un summum de dreptate, de libertate, de echitate. El, statul de drept presupune ordine, coerenţă, logică. Cu cât o societate este mai avansată în planul civilizaţiei şi al cul turii juridice, civice, morale cu atât statul de drept devine mai puternic, mai întemeiat pe ştiinţă, pe rigoare, pe experienţă superioară. < :>

Am putea considera că, în anumite privinţe, actul de naştere al statului de drept se datoreşte în linii mari contribuţiei de esenţă adusă de Cristian Thomasis şi Immanuel Kant prin distingerea categorică, argumentată şi convingătoare între drept pe de-o parte şi morală pe de altă parte. Cu alte cuvinte, între Forum externum, dreptul şi Forum internum-morala. Incontestabil, mai târziu, o inestimabilă contribuţie la dezvoltarea în conţinut şi formă a conceptului şi practicii statului de drept a adus-o marele profesor şi doctrinar italian Giorgio del Vecchio. Dacă considerăm, din punct de vedere istoric, diversele teorii ce s-au dezvoltat referitor la scopurile Statului, putem să le reducem la două tipuri principale: unul e reprezentat, înainte de toate, de filosofia clasică greacă pentru care scopul Statului e nelimitat, atotcuprinzător, îmbrăţişează binele în toate formele sale şi consistă în fericirea universală pe calea virtuţii universale. Statul, potrivit teoriei amintite, „trebuie să sprijine şi să supravegheze viaţa indivizilor în toate manifestările sale; nu poate exista o sferă de activitate independentă de el". Aşadar, în opinia lui Giorgio del Vecchio, Evul Mediu a dăinuit în primele secole ale epocii moderne, iar dominaţia lui s-a prelungit până către Revoluţia franceză. Aşadar, frământările, întrebările, îndoielile privitoare la instituţia centrală în orice sistem politic, adică la stat, sporesc opiniile exprimate fiind adeseori într-un nedisimulat consens, dar, nu de puţine ori şi opuse, rezervate, circumspecte. Şi astăzi în cazul a numeroase ţări „statul" a devenit principalul agent al „modernizării", care este o mişcare de voinţă, o mobilizare, modernitatea fiind înţeleasă nu doar ca un mod de gestiune impersonală şi raţională, ci ca un nivel mai înalt de intervenţie a societăţii asupra ei însăşi: - cum este cazul societăţii post-industriale, în cadrul căreia „principalele investiţii au legătură cu producerea şi difuzarea în masă a unor bunuri simbolice, a unor bunuri culturale, informaţie, reprezentare, cunoaştere, ceea ce acţionează nu numai asupra organizării muncii, ci şi asupra scopurilor activităţii şi deci asupra culturii. Statul suveran este privit şi interpretat în literatura de specialitate din ultimele decenii îndeosebi, ca un rezultat al evoluţiei organizării sociale. Această evoluţie parcurge, gândesc autorii în cauză, traiectul

86

8

7

în răstimpul istoric pe care 1-a parcurs fiecare partid, şi avem în vedere partidele vechi şi cu tradiţie, şi-a îmbogăţit zestrea lui teoretică, ideatică, şi-a lărgit sistemul conceptual, categorial. Ele, partidele politice au părăsit treptat practicile şi metodele empirice, efemere, vulnerabile. Ele şi-au perfecţionat funcţiile pe linia cunoaşterii, organizării şi metodologiei practice. Pentru orice analiză de ordin politologic studierea partidelor politice constituie o condiţie sine qua non pentru a-i înţelege ,j; gradul de organizare şi de cel de democratizare. Strict ştiinţific, de partide politice nu poate fi vorba înainte de epoca modernă, ci mai ales după Primul Război Mondial. De o protoistorie a partidismului în antichitate sau în Evul Mediu poate desigur fi vorba doar numai cu mari aproximaţii, în realitate, ceea ce se aproxima atunci a fi partide politice erau cel mult anumite grupuri de oameni, sau indivizi uniţi prin anumite criterii sau afinităţi nu neapărat de ordin politic, cât mai mult de ordin social, religios etc.

valorilor fundamentale şi general-umane, ca dreptu_ iile cromului, constituţionalitatea, democraţia. Concepţia tradiţională a statului de drept a apănjuit şi as-a format la începutul sec. XIX. Pentru prima dată această ne» -"ţiune ; capătă un uz ştiinţific în Germania şi devine aici foarte pop u Ilară, îîîntr-un şir de izvoare întîlnim încercări de a atribui noţiune ^st de "-''stat de drept" limbii germane, iar ideea — gîndirii filozofic^e şi juuridice germane. Acest gînd poate fi urmărit în lucrările lui !<XIant, CGneist, Sihtel ş. a. A. M. lakovlev determină diferenţa dintre statul me-ba^zat pe drept şi statul de drept în felul următor: statul ce ni_a e bapzat pe drept reglează dreptul, comanda cu dreptul, în statul de? drept însă organele se subordonează dreptului, d r— eptuiil este autolimitarea puterii de stat. O abordare organică a unităţii statului şi dreptiil_ ui în ştiinţa

24

STATUL DE DREPT: ISTORIE SI RANEITATE
Ideea statului de drept a fost visul multor gener— aţii dkle mari gînditori. La origini sta chipul zeiţei justiţiei — Temi:^ cu sţjpada şi balanţa justiţiei în tnîini şi legată la ochi. Cîntar--ul şi { spada reprezentau unitatea puterii şi dreptului, insuflîxnd idtleea că ordinea protejată de zeiţă este pentru toţi la fel de necrr esarăiă. Acest chip reprezenta nu numai simbolul echităţii justiţiei,, ci şi s al unui stat echitabil. La teoria şi practica statului de drept omenirea a ^3ijuns ; treptat prin lupta sa pentru libertate. Ideea marilor gî "nditcori era îndreptată contra unui stat absolut, poliţist, contra a tiraaniei, a autocraţiei şi samavolniciei. Formarea statului de drept presupunea înlocuirea _ unui ii sistem politic de tip închis, autoritar, cu un sistem democratic "desschis", bazai pe principiile supremaţiei dreptului şi legalităţii . Astfeel statul de drept ca formă raţională politico-juridică a vieţii soc; laie a pparţine

te unanim recunoscută. La cele spuse aş mai face o juridică e cara cterul subordonării faţă de lege a tuturor cornpl6 formelor de activitate statală este unul din principalii direcţiilor * _
gtatului de drept

indica o ^ ^. funcţi onarea statului de drept este legată de ° tia n acesta leg"' * constă legătura lui cu etapa anterioară su P r jtării statal-juridice, ceea ce nu însemnă o simplă H Itare a sistemelor de drept anterioare. S nremaţia legii este evidentă atunci cînd sînt prezente anumite premise economice, sociale, politice: • producători şi cumpărători independenţi; ,, . libertatea persoanei; ; • sistemul politic democratic în general. : :Principiul supremaţiei legii trebuie să fie respectat mai întîi de toate în activitatea legislativă a organelor de stat. Aici este necesară o reformă a întregii piramide a actelor normative. Legea nu rareori este restrînsă de către actele ministerial-departamentale, iar noţiunea de legiferare adesea este utilizată cu un sens neadecvat pentru determinarea unor astfel de acte care nici nu sînt legi în sensul adevărat, cu atît mai mult cu cît numărul unor astfel de acte depăşeşte de multe ori numărul legilor. Acest fapt duce la încălcarea principiului supremaţiei legii, la devalorizarea legilor, şi în primul rînd a Constituţiei ca lege fundamentală. Supremaţia legii se referă şi la realizarea dreptului. Nerespectarea Constituţiei şi a legilor creează o atmosferă favorabilă diferitelor abuzuri, samavolniciei şi infracţiunilor. Iată ce crearea statului de drept e legată, în primul rînd, de supremaţia legii şi de regim. l legalităţii. msă, cu toată importanţa legii şi a legalităţii pentru un stat de e t P ' ea nu poate fi limitată la un nivel formal legal. Unei av olnicii de stat i se poate da caracter legal, şi atunci avem a cu o legislaţie ce încalcă dreptul. Drept exemplu clasic în acest Putem invoca practica anilor '30 cînd legea sovietică a fost or rnată întro-o armă a regimului autoritar. tr . u un stat de drept este necesar ca în lege să fie concretizate . PUle juridice şi drepturile fundamentale ale cetăţenilor n^ice, politice, social-culturale) în corespundere cu valorile general-,. __ , ^umane. &al:Ura reală a legii statului cu organele sale, este un principiu

25

executivă posedă iniţiativă legislativă în anumite verigi ale sistemului reprezentativ. Astfel puterea executivă capătă posibilitatea de a influenţa direcţia, caracterul, conţinutul proceselor de legiferare. Acesta este unul din aspectele principale ale separării puterilor în cadrul unui stat de drept. Subordonarea faţă de lege a puterii executive, lipsirea ei de funcţii de legiferare sînt condiţii necesare pentru fondarea unui stat de drept. Acolo unde împuternicirea unui sau altui organ al puterii executive cu drept de legiferare este necesară din punct de vedere obiectiv, un astfel de drept, în limite şi în scopuri strict delimitate, poate fi acordat organului puterii executive, dat numai de către organul reprezentativ, într-o ordine specială. Statul de drept presupune excluderea oricărei nelimitări, a oricărui regim absolut ce contravine constituţiei şi dreptului. Prin separaţia puterilor statul de drept se organizează şi funcţionează legal. Principiul autoadministrară în statul de drept trebuie să se refere (răsfrîngă) şi asupra puterii de stat. Fiecare organ trebuie să activeze în limitele competenţelor sale şi independent. Aceste fapte de asemenea ţin de nivelurile inferioare ale structurii administrative de conducere, verigile superioare ocupîndu-se de soluţionarea unor probleme majore. Cu toate acestea, în opinia noastră, una din cele trei puteri trebuie să ocupe în această separaţie o poziţie superioară. Faptul este inevitabil deoarece mecanismul de stat poate fi "infectat" de o luptă nesănătoasă pentru o supremaţie reală în cadrul acestor trei puteri. Din punctul de vedere al logicii statului de drept, această putere trebuie să fie cea legislativă, deoarece ea adoptă şi formează mecanismul juridic al societăţii, determină principalele direcţii de activitate ale statului. Or, supremaţia acestei puteri nicidecum nu trebuie să capete un caracter absolut, în această ordine de idei, legiuitorul este stăpînit de către principiile dreptului şi se află sub controlul poporului (sistemul reprezentativ, alegeri democratice) şi al Curţii Constituţionale, în caz de adoptare a unor hotărîri nechibzuite, puterea legislativă va fi stăpînită de către şeful statului (dreptul de veto, alegeri anticipate). Fără acest mecanism, separaţia puterilor în stat ar fi ca ceva incomplet, absurd. în ultimă instanţă, analizînd sub mai multe aspecte conceptul statului de drept, pot fi trase următoarele concluzii:

Edificarea unui stat de drept necesită eforturile întregii societăţi şi ale tuturor instituţiilor, evident, ţinînd seama de specificul naţional şi de istoricul dezvoltării sociale. Statul de drept presupune autoconducerea poporului. Pentru aceasta trebuie să existe posibilităţi reale ca cetăţenii să participe la conducere, o egalitate juridică a tuturor. Este important ca fiecărui grup social să-i fie asigurate aceste drepturi, adică de a participa la conducere. Fără o separare strictă a puterilor în: executivă, legislativă, judiciară, nu poate fi vorba despre un stat de drept, în această ordine de idei am mai menţiona că pentru ca legea adoptată de organul suprem legislativ să funcţioneze trebuie instituit un mecanism de îndeplinire a acestei legi. Dacă în societate există o cultură juridică înaltă, atunci se poate vorbi de un caracter eficient al executării legilor şi de o consolidare a statalităţii. în statul de drept, legea trebuie să domine în cel mai adevărat sens al cuvîntului. Aceasta înseamnă că în faţa legii toţi sînt egali, toţi subiecţii de drept trebuie să se supună normelor legii. în statul de drept trebuie să domine responsabilitatea reciprocă a statului în faţa cetăţenilor şi a cetăţenilor în faţa statului. Atingînd o astfel de armonie, se creează o zonă stabilă în limitele căreia sînt asigurate şi respectate drepturile omului. în statul de drept este necesar de a institui un regim constituţional, în care întregul proces legislativ ar fi supus Constituţiei şi ar deveni continuu. Şi, în sfîrşit, instituirea unui stat de ârept necesită o autoritate a instanţelor de judecată. Aceasta se explică prin faptul că un judecător prost sau o instanţă rău organizată pot transforma o lege în contrariul ei. Aici aş mai aminti încă o dată ce a spus Platon despre statul ideal: acesta poate exista doar acolo unde legea se află asupra conducătorilor, iar aceştia sînt robii (supuşii) legii. Păşind în era statului de drept, noi devenim, de fapt supuşii legii. Aceasta, la rîndul său, generează un şir de alte probleme şi dificultăţi, dar, cum se spune, dictatura legii este un ceva foarte bun.

Правовое государство
Сущность правового государства, его признаки. На первый взгляд словосочетание «правовое государство» может показаться некорректным, избыточным, так как обязательным признаком любого государства является наличие права. Но в понятие «правовое государство» вкладывается иной, более глубокий смысл, чем просто наличие права. Разработка теории «правового государства» велась начиная с XVII в. Родоначальником теории «правового государства» считается английский философ Джон Локк (см. §2.4), изложивший Данную концепцию в «Двух трактатах о правлении» (1690 г.). Сущность правового государства заключается в первенстве права над властью, в ограничении действия власти стоящим над ней законом, безусловное подчинение власти, граждан и всех общественных субъектов действующему праву. К основным признакам правового государства относят слеАукщще: • Государство самоограничивает себя законом, прежде всего Конституцией, через которую не может переступить нив том числе и само государство. • Равенство всех перед законом.

2

. актуальные проблемы современной политологии

6. Политическая система общество и ее основные институты

2

• Ответственность государства перед каждым граждани ном, и наоборот. Человеку полностью гарантируются права и свободы, защита от любого произвола власти. В то же время государственная власть защищает само государство от покуше ний на него любого гражданина или иного социального субъекта. • Государство располагает стабильной Конституцией и системой законодательства. Стабильность законодательства — важное условие осуществления права, уважения к закону со стороны граждан. Если законодательство подвергается постоянным и непрогнозируемым изменениям, то к нему падает уважение как самих властных структур, так и граждан. Фундаментальные, или базовые, правовые положения (например, по вопросам государственного устройства, собственности) должны быть как можно более устойчивыми, а еще лучше — незыблемыми. Только в этом случае появляется доверие к закону, к власти, привлекательной прежде

всего своей предсказуемостью и стабильностью. В устойчивом в правовом отношении обществе, где уважают закон, как правило, не происходит бегства капиталов, утечки мозгов, начинается эра стабильности, а значит, и процветания общества. • Обязательное верховенство Конституции и законов над всеми другими правовыми актами, а тем более над разовыми распоряжениями и указаниями властей. • Наличие отлаженного механизма, способного обеспечить выполнение и защиту права, в том числе наличие эффективной системы правоохранительных органов (суд, прокуратура, след ствие, арбитраж, конституционный суд и др.), подчиняющихся только закону. • Наличие гражданского общества, устойчивое правовое сознание граждан, их уважение к закону, признание его верхо венства со стороны общества. Выполнение в полной мере столь высоких требований не может

сегодня обеспечить ни одно государство мира. Поэтому о правовом государство можно говорить лишь как о некоем идеале, к достижению которого следует стремиться. Процесс формирования правового государства, особенно приоритета права над властью, шел очень долго и болезненно.

Традиции попрания закона в первую очередь самой властью очень давние («Прав тот, у кого больше прав», «Закон, что дышло, куда повернул — туда и вышло»). Истоки такого правового нигилизма коренятся в суверенитете и силе самой власти, а также объясняются тем, что право (законы) создаются этой самой властью. Проблема ограничения власти самой себя долго выглядела противоестественной. Потребовались столетия, формирование устойчивого правосознания и убежденности в необходимости верховенства закона как важной меры стабильности и процветания общества. Разработка конституционных документов (в первую очередь конституций), введение конституционного правления, признание верховного статуса принятых законов постепенно проложили путь к созданию и укреплению правового государства. Пути достижения правового государства. Об этом в теории данного вопроса говорится не менее, чем о самом правовом государстве. Каковы же пути его достижения? Для этого необходимо следующее: • С оверш енст вование сущ ест вую щ его

законодат ельст ва. Д анная проблема особенно актуальна для стран, меняющих господствующую идеологию, переходящих из одной системы социальных координат в другую, например, для России. Прежнее российское законодательство во многом было построено на юридическом закреплении командноадминистративных методов руководства обществом. Кроме того, имеется множество несоответствий одних нормативно-правовых актов другим. Значительное количество правительственных и ведомственных актов по своему духу и букве не соответствуют действующим законам, противоречат им, а иногда и просто корректируют их в своих ведомственных интересах. Разумеется, огромная работа по совершенствованию законодательства не может осуществиться моментально. Например, в связи с принятием закона «О предприятии (объединении)» пришлось полностью или частично отменить около 2 тыс. правителственных постановлений и более 165 тыс. ведомственных инструкций. Быстро меняющаяся действительность делает необходимым постоянное совершенствование

действующего законодательства

204

II. Актуальные проблемы современной политологии

. Политическая система общество и ее основные институты

20 5

путем создания широкого круга новых законодательных актов, обеспечивающих правовые основы рыночного хозяйства. Немаловажное значение для формирования устойчивого стремления граждан к соблюдению законов имеет также их легитимность, признание со стороны всего общества. Неприятие обществом отдельных законов и правовых норм при всей их необходимости и полезности приводит к их отторжению гражданами и в конечном счете сводит на нет попытки создания правового государства. • Строгое выполнение существующего законодательства, соз дание эффективного механизма его соблюдения. Необходимо до биваться неотвратимости наступления ответственности любого общественного субъекта за нарушение им законодательства. Государство должно постоянно повышать эффективность рабо ты правоохранительных органов, а для этого — укреплять их авторитет, обеспечить их подчинение только закону. Существенную роль в создании правового государства играет независимость судей, на что, в частности, направлена правовая норма об их несменяемости. Многим странам (и Россия здесь не исключение) в этом вопросе до идеала далеко. • Формирование устойчивого правового сознания граждан и должностных лиц, всего общества. Мало создать разумные зако ны, четко сформулировать и прописать права и обязанности. В обществе должны быть сформированы устойчивое отношение и привычка к правовой дисциплине, к пониманию необходимо сти соблюдения закона как гаранта и основы собственного благополучия власти и самих граждан. Граждане цивилизованной страны должны знать свои права и обязанности, действующее правовое поле, за рамки которого нельзя выходить. У них должно войти в привычку соблюдение действующего законодательства. О степени сформированное™ такой привычки и уважения к закону говорит пример соблюдения гражданами и властями самых элементарных правовых норм (например, правил уличного движения). Начиная с раннего детского возраста необходимы постоянно действующий юридический всеобуч в государственном масштабе, формирование соответствующего общественного мнения. Благодаря электронным средствам массовой информации проблема формирования устойчивого уважения к закону у гра-

ждан и должностных лиц вполне решаема государством. Это в интересах самого государства, граждан и общества в целом. Разумеется, путь формирования правового государства исторически очень длителен.

STA TUL DE DREPT; PRINCIPII DE BAZĂ
De-a lungul evoluţiei istorice, organizarea politică a societăţii, îndeosebi prin principala sa instituţie - statul -, s-a realizat tot mai mult pe baza perfectării structurii statale în raport cu cetăţenii şi a unor legi riguroase, care stabileau atât drepturile şi libertăţile cetăţenilor, cât şi obligaţiile organelor de stat de a acţiona în spiritul legilor, însăşi denumirea de stat de drept indică faptul că statul îşi exercită puterea sa politică pe baza legilor, folosind forţa argumentului, şi nu argumentul forţei. Un stat de drept în formă incipientă a existat chiar în antichitate, unde, în cadrul democraţiilor din perioada respectivă, au existat organizaţii statale întemeiate pe lege, asigurându-se alegerea conducătorilor de către cetăţeni. Statul de drept, în forma sa clasică, îl întâlnim, însă, începând cu epoca modernă, când s-au impus o serie de principii în viaţa socială, care asigurau funcţionalitatea ca atare, însăşi denumirea de stat de drept a fost sugerată de către Montesquieu în lucrarea "Despre spiritul legilor", care formulează cerinţa rămasă celebră "Nimeni să nu fie constrâns să facă lucurile pe care legea nu-l obligă şi să nu le facă pe cele pe care legea i le îngăduie". Tot din perioada respectivă statul începe să se legitimeze prin societatea civilă şi nu prin emanaţia divină, în concepţia nouă, superioară, statul apărea,

după cum se exprima J. J. Rousseau, ca un contract între cetăţeni şi autoritatea politică. Afirmarea statului de drept se fundamentează încă de la "nceputul existenţei sale pe principiul separaţiei puterilor. Politologul francez Raimond Aron afirmă că pentru constituirea unui stat de ^pt este nevoie să fie ales un parlament, să fie alese organele constituţionale, să fie învestiţi cu autoritate legitimă funcţionării15, iar legea să guverneze relaţiile sociale în ansamblul lor. Statul de drept constituie în epoca contemporană o problemă de cea mai mare importanţă teoretică şi practică, care face obiectul nu numai al unor studii ample, ci şi al unor legiferări în convenţii internaţionale. "Declaraţia universală a drepturilor omului", adoptată de Adunarea Generală a ONU la 10 decembrie 1948; "Convenţia Europeană asupra drepturilor omului", adoptată la 4 noiembrie 1950 de către Consiliul Europei şi intrată în vigoare la 3 septembrie 1953; cele două pacte internaţionale adoptate de Adunarea Generală a ONU la 16 decembrie 1966, respectiv "Pactul internaţional cu privire la drepturile politice civile", cât şi documentele Conferinţei pentru securitate şi cooperare în Europa, respectiv Actul final de la Helsinki (1975) şi documentele finale ale reuniunilor generale europene de la Madrid (1983), Viena (1989), Copenhaga (1990) şi Paris (1991) se constituie nu numai într-o amplă cartă internaţională a drepturilor omului, ci şi într-una de drept ca principal cadru politic instituţional de exercitare a acestor drepturi şi libertăţi. în strânsă concordanţă cu prevederile din documentele enumerate şi cu practica internaţională, statul de drept îşi exercită Puterea în conformitate cu legea, şi are la baza activităţii sale o serie de trăsături precum: - un cadru legislativ adecvat, care să reglementeze raporturile ln ansamblul lor, iar toţi cetăţenii, indiferent de poziţia lor socială sau
°- Aron, Democraţie şi totalitarism, Paris, Gallimard, 1965.

84____________________________________________________

POLITOLOGlE

85

politică, să fie egali în faţa legii, să respecte legea ca element suprem în stat. Prin urmare, supremaţia legii se constituie într-un principiu de bază al statului de drept; organele puterii de stat (centrale şi locale) să fie alese de cetăţeni, prin vot universal, direct şi secret, pe baza unor opţiuni ale pluralismului politic;
-

separaţia puterilor în stat, parlamentul trebuind să constituie puterea legislativă, guvernul puterea executivă (ca emanaţie, de regulă, a parlamentului, şi responsabil în faţa acestuia sau a corpului elector) şi puterea judecătorească, veghind la respectarea legilor şi sancţionarea încălcării lor, judecătorii acţionând independent şi imparţial;
-

datoria guvernului şi autorităţii politice de a se conforma constituţiei şi de a acţiona conform legii; - delimitarea clară între stat şi partidele politice; - forţele militare şi poliţia să fie plasate sub controlul autorităţii civile, în faţa căreia sunt răspunzătoare;
-

circulaţia liberă a informaţiei şi persoanelor, dreptul la liberă exprimare şi organizare politică şi profesională a tuturor cetăţenilor, în conformitate cu legea, care să facă posibil controlul puterii politice în societatea civilă;
-

respectarea drepturilor omului în conformitate cu prevederile internaţionale consacrate. în epoca contemporană, statul de drept reprezintă tot mai mult elementul esenţial al puterii politice din diferite ţări, constituind un factor de bază al progresului general, de înflorire şi prosperitate a naţiunilor. Ţările cu tradiţie în statul de drept sunt în acelaşi timp cele mai dezvoltate, prospere, din punct de vedere economic, stabile din punct de vedere politic şi cu o viaţă spirituală bogată
-