„Din punct de vedere psihologic, naţionalismul este ancorat în caracteristicile definitorii ale societăţilor moderne (...

), reprezentând sensibilitatea culturală a suveranităţii, strâns legată de coordonarea puterii administrative în cadrul limitelor statului naţional" [Giddens, p. 219]. „Naţionalismul este un răspuns particular la distincţia dintre stat şi societate, caracteristică lumii moderne, pe care tinde s-o abolească" [Breuilly, p. 374].
Principiile naţionalismului

Sentimentul „comunităţii naţionale" şi corolarul său, naţionalismul, reprezintă o punte de legătură între guvern şi societate. Aşa se explică faptul că „epoca revoluţiei democratice a fost şi cea a revoluţiei naţionaliste" [Fallers, p. 28]. Cum bine intuise Renan, naţionalismul reprezintă un proces care îşi construieşte propria origine (sau mai bine zis originea rezultatului său, adică naţiunea). Purtătorii săi văd un „dat" în ceea ce construiesc pornind de la caracteristici comune ori considerate ca atare. Producţia reuşită a acestui dat este prima etapă a construcţiei naţionale (Nation-building), dar numai prima, fiindcă statul, societatea civilă şi piaţa, care, în unele cazuri (nu întotdeauna şi nu întotdeauna în chip nemijlocit, exemplul sionismului fiind edificator în acest sens), preced naţionalismul ori îl stimulează, sunt şi ele nişte procese distincte, care uneori nu dau rezultate. Aşa cum există „naţiuni fără state", există şi „naţionalisme fără naţiuni", precum cel arab. [Cu privire la teoriile legate de naţionalism, vezi în special Anderson, Deutsch, Gellner, Greenfeld, Kedourie, precum şi Delannoi-Taguieff şi Smith-Hutchinson. Vezi, de asemenea, articolul lui Christophe Jaffrelot din acest volum despre teoriile asupra naţiunii, p. 59] Naţionalismul se bazează, pe trei aserţiuni, şi anume: „1. Naţiunea are un specific explicit; 2. interesele şi valorile naţiunii prevalează asupra tuturor celorlalte interese şi valori; 3. naţiunea trebuie să fie cât mai independentă cu putinţă, ceea ce impune recunoaşterea suveranităţii sale politice" [Breuilly, p. 3]. Nu ne vom opri aici asupra doctrinelor politice specifice, nici asupra teoriilor morale circumscrise acestei configuraţii ideologice [de pildă, Tamir]; ar trebui demontate mecanismele complexe prin care naţionalismul/naţionalismele se conectează la cuplurile antagoniste liberalism-autoritarism, imperialism-antiimperia-lism, rasism-antirasism, relativism-

universalism, romantism-raţionalism, ierarhie-egaliţate a culturilor naţionale. Cea mai importantă (şi mai discutabilă) dintre lucrările recente care stabilesc o legătură sistemică între tipurile de societăţi politice şi tipurile de naţionalism plasează rădăcina naţionalismului în dorinţa de emancipare a unor grupuri de elite în raport cu o societate (monarhică sau imperială) cu pături dispuse ierarhic, ceea ce duce la apariţia unei noi legitimităţi, în cadrul căreia „izvorul identităţii individuale se află în popor, obiect central al loialităţii şi bază a solidarităţii colective". Prin urmare, „fiecare membru al poporului este rodul calităţilor elitei" [Greenfeld]. Modelul general se împarte însă în trei regimuri (şi trei naţionalisme) diferite. Primul (Anglia, Statele Unite ale Americii) este individualist, pluralist, libertar şi universalist (irlandezii, sclavii şi indienii, mai precis indienii chicano, sunt oarecum daţi uitării...); al doilea (Germania, Rusia), născut dintr-un resentiment colectiv faţă de „Vest", este colectivist, organic şi etnic. Primul duce la dezvoltarea sentimentului individual al cetăţeniei şi a civismului, iar cel de-al doilea întăreşte etnicitatea şi supunerea. Un al treilea tip, hibrid (Franţa), este

în acelaşi timp colectivist şi civic, Dumnezeu şi Regele fiind înlocuiţi cu Naţiunea şi cu Voinţa generală. Disconfortul provocat de această reconstrucţie impresionantă se datorează faptului că autorul identifică un principiu de ordine cu o societate istorică concretă, societăţile moderne nefiind nişte universuri coerente şi omogene, ci nişte ansambluri de principii şi tradiţii potenţial contradictorii, produse si prelucrate de masive tendinţe macroistorice. Din această perspectivă, esenţial este că ascensiunea naţionalismului se produce în paralel cu aceea a sentimentului cetăţeniei, articularea lor uneori contradictorie făcând din unificarea politică şi suprapunerea acesteia unificării culturale fenomenul-cheie al modernismului. Naţionalismul are două aspecte: 1. unul excluzionist si „holist", atunci când este un instrument de luptă pentru suveranitate în numele unei culturi „date"; altul incluzionist şi „individualist", atunci când legitimează cetăţenia în numele actului de „voinţă" care constituie statul naţional şi permite existenţa acestuia. Distincţia aceasta corespunde opoziţiei — care este în' acelaşi timp o complementaritate — dintre „determinismul naţional" [Macartney] pe de o parte, care le conferă indivizilor un loc în funcţie de apartenenţa etnică, dar indiferent de individualitate, făcând astfel din' naţiune o societate organică ai cărei membri sunt constrânşi la solidaritate şi conformism, şi pe de altă parte „autodeterminarea", proces democratic prin care se formează o grupare şi se legitimează o guvernare pe baza voinţelor individuale. în mod logic, dreptul la autodeterminare se întemeiază pe noţiunea de interes colectiv al grupului, care nu se poate reduce la interesele individului, şi în acelaşi timp pe legătura conceptuală dintre interesele grupurilor şi cele ale membrilor lor, astfel încât importanţa morală a interesului de grup depinde de valoarea acestuia pentru individ [Margalit şi Raz]. Paradoxul istoriei este că „determinismul naţional" este profund antidemocratic, în vreme ce „autodeterminarea" presupune o „viziune asupra lumii" democratică, însă aceasta, pentru a-si; îndeplini funcţia de eliberare, se sprijină cel mai adesea pe „naţiune", ca dată „prestabilită" a istoriei (ori a naturii): „Superficial vorbind, faptul că poporul era lăsat să-şi hotărască singur soarta părea firesc, în realitate însă era ridicol, căci poporul nu poate hotărî nimic înainte ca cineva să fi hotărât cine anume este poporul." [Jennings, pe marginea Conferinţei de pace din 1919]. Din acest motiv, „dreptul de secesiune", chiar pentru cei care îi recunosc valabilitatea morală, nu se poate întemeia niciodată doar pe argumentul liberal al „consimţământului" şi al autodeterminării [Buchanan]. Astfel s-a încetăţenit pretutindeni

ideea că autodeterminarea democratică exprimă înainte de toate supremaţia „voinţei naţiunii" asupra instituţiilor legale şi „abstracte", fenomen deja semnalat de Hannah Arendt [p. 275].
i Dreptul minorităţilor si comunalismul

Deşi complementare, cetăţenia şi naţionalitatea pot avea consecinţe contradictorii, pe care Hannah Arendt le-a sesizat exact. Cea dintâi-impune statului garantarea echitabilă a drepturilor pentru toţi cei ce ţin de jurisdicţia sa, cea de-a doua face din acelaşi stat instrumentul „interesului naţional". Contradicţia era cuprinsă în Revoluţia franceză, în care una şi aceeaşi naţiune era declarată ca fiind supusă legii izvorâte din drepturile universale ale omului şi suverană, adică nerecunoscând nici o lege mai presus de ea însăşi [Arendt, p. 230-231]. în ţările unde mozaicul cultural de etnii, limbi şi religii însemna implicit apariţia concomitentă de state naţionale împotriva imperiilor,, tradiţionale sau coloniale, şi de „minoritătf' mai mult ori mai puţin „naţionale" împotriva noilor state naţionale s-a născut însă un „al doilea tip de naţionalism", „naţionalismul oriental", văzut în general ca decurgând din nevoia resimţită de ţările supuse difuzării de idei şi practici occidentale de a-şi crea propriile identităţi naţionale [Plamenatz, p. 30]. Acestea nu puteau însă încorpora toate identităţile comunale existente pe "teritoriul naţional" în curs de constituire, într-adevăr, dacă un tip de naţionalism (sau, iniţial, de patriotism) indian are drept simboluri nişte zeiţe hinduse, musulmanii sunt ignoraţi, ceea ce deschide calea comuna-hsmului, „ideologie care pune accentul pe grupul format de aderenţii la aceeaşi religie [în cazul citat mai sus, grupul putând fi alcătuit şi în funcţie de culoarea pielii, de legăturile de rudenie ori de limbă] ca bază a unităţii sociale, politice şi economice, precum şi pe deosebirea şi chiar antagonismul dintre grupurile de acest fel" [citat de Dumont, p. 377]. Neputând fi recunoscute drept membre cu drepturi depline în statele în care cetăţenia este condiţionată de anumite caracteristici naţionale determinate, temându-se ca nu cumva majoritatea culturală să se întoarcă împotriva lor, în pofida declaraţiilor guvernului naţional,

minorităţile pot fi tentate să-şi transforme aspiraţia de seif government cultural în revendicare naţionalistă. Dreptul minorităţilor a depăşit însă de multă vreme graniţele naţionalismului oriental [Kymlicka]. Se pare că statul naţional, aşa cum a fost definit mai sus, este pretutindeni în criză; nimic n-ar fi mai riscant decât să deducem de aici declinul naţionalismelor şi al luptei comunalismelor pentru monopolizarea sau împărţirea puterii de guvernare. Atunci când cartierele, grupurile ori comunităţile doresc să scape de controlul statului naţional, dar să beneficieze în continuare de serviciile sale, acesta riscă să nu mai reprezinte nici legea, nici naţiunea, ci să se confrunte cu nişte naţiuni, adică nişte grupuri comunaliste devenite grupuri de interese. Diferenţa dintre stat şi societate n-a fost niciodată mai mare.
Alte încercări: consociere, supranaţionalitate...

Aşa se explică încercările de inginerie instituţională îndreptate spre găsirea de noi metode de construcţie a statului, altele decât cele ale construcţiei naţionale şi ale statului naţional, care să ducă la „state care renunţă la visul de a deveni state naţionale şi la naţiuni gata să renunţe la căutarea suveranităţii, pentru a trăi în state multinaţionale, democratice şi liberale" [linz]. Aceasta ar oferi unica alternativă viabilă la binecunoscuta „epurare etnică", forţată sau „voluntară", care a însoţit cu o intensitate mai mare sau mai mică şi cu mai mult ori mai puţin „succes" — lucru ce pare uitat din pricina „fascinaţiei sârbe" — dezvoltarea principiului naţionalităţilor în 1919 (în cazul schimbului de populaţie care s-a produs ca o consecinţă a războiului dintre greci şi turci), apoi în 1947 şi mai târziu: cazul palestinienilor în raport cu „leagănul naţional evreiesc", cel al evreilor din Irak, cel al musulmanilor şi al hinduşilor după împărţirea Indiei şi a Pakistanului etc. De asemenea, „epurarea religioasă" a însoţit şi continuă să însoţească vechiul principiu „cujus regio ejus religie" („religia ţării este religia celui ce domneşte"). Se pare că s-a renunţat, de asemenea, la impunerea — acum legată de o epocă de „polietnicitate" [McNei] şi de „sfârşit al teritoriilor" [Badie] — a unei unificări culturale prin violenţa hegemoniei generatoare de resentimente, mai ales atunci când majoritatea unui grup cultural este situată într-un punct anume al stratificării sociale şi îşi pune poziţia „inferioară" pe seama stigmatizării propriei culturi, care devine astfel simbolul intereselor materiale ale membrilor săi şi chiar locul reprezentării si apărării acestor interese (sau invers, atunci când alţii îi socotesc poziţia nefiresc de „înaltă" sau „privilegiată", ceea ce face din cultura sa obiectul resentimentului lor). Aplicarea acestui mecanism

complex este cu atât mai valabilă atunci când grupurile culturale sunt adevărate „subsocietâţi", care îşi au propriile partide, grupuri de interese şi mijloace de comunicare, adevărate „segmente" între care se pot organiza consocierea şi împărţirea puterii [Lijphart]. Aşa se întâmplă într-un mare număr de societăţi pluraliste (în parte în Africa sahariană, în Cipru, în Liban...), dar nu în cele în care identităţile colective nu sunt bine stabilizate şi în care frontierele dintre grupuri se schimbă adesea, în funcţie de interese şi împrejurări, fără a fi însă integrate într-o naţiune de indivizi. Funcţionarea celor patru principii consociaţionale cunoscute (autonomia segmentelor, o „coaliţie cuprinzătoare" centrală între elitele diferitelor segmente, reprezentarea proporţională, dreptul de veto al minorităţilor asupra punctelor constituţionale care le privesc) este pusă sub semnul întrebării, în plus, „statul fără naţiune", cu suveranităţi multiple şi strâns împletite, în care suveranitatea asupra teritoriului ar fi despărţită de suveranitatea asupra persoanelor (ceea ce duce la explozia suveranităţii, deoarece unicitatea se numără printre trăsăturile sale definitorii) presupune, pentru a fi admis de către grupuri, o mare doză de toleranţă şi de pluralism, acceptate din convingere si resemnare, precum si un minim de garanţii reale furnizate din exterior [Gottlieb]. Ca în atâtea alte procese de „tranziţie", efectul scontat al procesului este şi condiţia sa prealabilă. Acelaşi tip de problemă se pune cu privire la mecanismele supranaţionale.

Supranaţionalitatea înseamnă posibilitatea organelor administrative nenaţionale de a impune direct norme şi hotărâri structurilor juridice naţionale interne, fără ca autorităţile statal-naţionale să le fi ratificat. Acesta este mecanismul Uniunii Europene. Poate că disocierea dintre suveranitate si naţionalitate va determina birocraţia neoimperială să caute un înlocuitor pentru naţionalism, care să elimine prăpastia ce o desparte de societăţile care, fiind transformate de tiparul

statului naţional, nu au nici o legătură cu „stările", „corporaţiile", breslele, comunele şi confreriile, toate aceste „comunităţi de drepturi" fiind speci fice sistemelor medievale, monarhice şi imperiale de

Statul naţional. Istoria unui m odel
odinioară
YV ES SA NT AM A R IA

Istoria statului naţional arată că ţările suverane sunt departe de a îndeplini ' cerinţele impuse de modelele teoretice, dar că apar din ce în ce mai multe întrebări legate de posibilul declin sau de depăşirea acestui tip de stat

;

Viaţa lui Paul Valery (1871-1945) a coincis cu prima etapă a existenţei statului naţional german unificat. Contemporan cu o perioadă care a contribuit la suspiciunea legată de elementul naţional, scriitorul francez s-a arătat sensibil la caracterul tranzitoriu al fenomenelor care sfâşiau popoarele, cu mult dincolo de epicentrul european. Departe de a nutri vreun gând legat de eternitatea naţiunii, Valery o considera „un simplu produs al evenimentelor, cristalizat în fiinţa politică", de altfel „pe deplin definit(ă) de existenţa unui sta f. Statul modern, deţinător al monopolului violenţei legitime în cadrul limitelor geografice care îi sunt recunoscute, îi garantează într-adevăr naţiunii exercitarea voinţei politice suverane. Acest idealtype, deopotrivă teritorial şi naţional, marcat de originile sale occidentale, constituie în zilele noastre o referinţă fundamentală. Oricare ar fi întrebările formulate cu privire la pertinenţa acestei forme de legătură socială şi de mobilizare a resurselor pentru unele societăţi şi la însuşi viitorul ei1, ţările suverane sunt departe de a îndeplini cerinţele impuse de acest model teoretic, în unele dintre ele, înzestrate cu instituţii suverane, naţiunea pare că nu a fost încă „inventată", ceea ce
1

Vezi, de exemplu, Bertrand Badie [referinţă în bibliografia de la finalul articolului]. ,

22

Naţiuni şi naţionalisme

Statul naţional. Istoria unui model

2 3

evidenţiază cu atât mai mult problema eventualei anteriorităţi a fiecăruia dintre elementele cuplului stat-naţiune. Josef Pilsudski (1867-1935), eroul independenţei poloneze, a fost categoric: „Nu naţiunile fac statul, ci statul face naţiunile." Cu toate acestea, aşa cum arăta Karl Mar x, atunci când Spania s-a confruntat, în 1808, cu ocupaţia napoleoniană, nu şi-a asumat oare naţiunea spaniolă răsculată sarcinile ce revin în mod obişnuit statului cu privire la apărarea suveranităţii naţionale?
Substratul medieval

Legendre, PUF, Paris, 1984.

Cazul Franţei dă apă la moară susţinătorilor primatului statal [vezi articolul despre naţiune şi democraţie de la p. 54]. „Regii au făcut Franţa", proclama un imn monarhist. Culegând roadele fărâmiţării imperiului carolingian (843), suveranii care se perindă în „Francia apuseană" îşi vor consolida influenţa. La dragostea supuşilor faţă de suveran se adaugă o reprezentare comună a locului lor în raporturile teritoriale. Feudalismul, caracterizat, în secolele IX-X, printr-o restrângere a puterilor suveranului în favoarea senioriilor, apare ca un răgaz impus de slăbiciunea instituţiei regale, care a înzestrat totuşi regatul — în Franţa, ca şi în Anglia — cu o armătură prestatală, întemeiată pe feude îmbinate într-o piramidă în vârful căreia se afla regele, suzeranul suprem. Termenul de naţio din Evul Mediu trimite, fără îndoială, la o percepţie etnico-lingvistică, dar şi la „acumularea de generaţii într-un spaţiu dat" Oean Baechler). Astfel, geograful Michel Foucher2 constată că termenii de „frontieră" si de „natione gallicus" apar simultan, prin 1315-1318. La acea vreme, Filip al IV-lea cel Frumos (1285-1314) le arăta lyonezilor că regatul însemna, înainte de toate, „obiceiul străvechi de a se supune aceluiaşi domnitor". Iar acesta, aşa cum aveau să afle englezii în Războiul de o sută de ani (1337-1453), nu putea fi un „străin". Moment crucial în afirmarea unei apartenenţe comune, lupta împotriva Plantageneţilor a permis cavaleriei franceze să transforme fidelitatea vasalică în „dragoste de patrie". Din acest moment, arată Ernst Kantorowicz3, moartea pentru patrie „apare ca un sacrificiu făcut pentru
Michel Foucher, Fronts etfrontieres. Un tourdu monde geopolitique, Fayard, Paris, 1991 (ediţia a doua). 3 E rnst Kantorow icz, ourir pour la patrie et autres textes, M prezentare de Pierre
2

acel corpus mysticum care era statul, cu nimic mai puţin real decât corpus mysticum al Bisericii"... sau al regelui, în epoca modernă, absolutismul (!' Etat, c'est moi - „Statul sunt eu") nu va întrerupe tendinţa de impersonalizare a vieţii publice.
Revoluţii şi naţionalizări

Pe celălalt mal al Canalului Mânecii, regele este nevoit să se înţeleagă cu Parlamentul, în 1689, „Declaraţia drepturilor"* asigură triumful unei monarhii constituţionale întemeiate pe suveranitatea naţiunii, în 1707, actul unirii Angliei cu Scoţia înlocuieşte unirea personală a celor două regate cu o unire politică, sub numele de Regatul Unit al Marii Britanii. Devenit o piaţă unică şi o mare putere comercială, primul stat naţional îl determină pe scoţianul Adam Smith să publice, în 1776, lucrarea Avuţia naţiunilor, care se ridică, în numele liber-schimbismului, împotriva barierelor mercantiliste dintre statele teritoriale. Modelul politic britanic rămâne visul insurgenţilor americani: respectarea drepturilor fireşti încălcate de Coroană implică, pentru coloniştii de dincolo de Atlantic, constituirea unui stat (Statele Unite), a cărui independenţă este recunoscută de Londra în 1872. în Franţa revoluţionară (1789-1799), unitatea geopolitică este întărită de dobândirea suveranităţii naţionale. Neţinând seama de „specificul" provinciilor, statul purcede la „naţionalizarea cetăţenilor". Nu peste multă vreme, „Marea Naţiune" îşi extinde mânu militari reţeaua teritorială (departamentul) asupra popoarelor învecinate, în timpul Republicii (1792), apoi al Imperiului (1804), expansiunea Franţei în Europa aprinde patimi naţionaliste, care izbucnesc pe malul drept al Rinului imediat după înfrângerea Prusiei în bătălia de la lena (1806), în vreme ce Imperiul austriac al Habsburgilor asigură fără convingere rolul de port-drapel al unei naţiuni germane fărâmiţate, în 1808, înfrângerea suferită de francezi la Bailen (Spania), lipsită de importanţă pe plan militar, devine un fel de Valmy politic**. Născută în secolul al XV-lea din
* Bill ofRights(în limba engleză). Act constituţional redactat de către Parlamentul brita nic şi pe care Wilhelm de Orania, împreună cu soţia sa, a trebuit să-1 semneze înainte de a fi încoronat ca rege al Angliei. Acest act reaminteşte drepturile fundamentale ale Parlamentului Şi afirmă că legea este mai presus de rege; monarhia devenea astfel constituţională. (N.t.) ** La 20 septembrie 1792, în bătălia de la Valmy, trupele franceze au obţinut o mare victo rie asupra celor prusace. Această victorie, neaşteptată, a întărit voinţa naţiunii franceze de a apăra revoluţia. (N.t.)

26

Naţiuni şi naţionalisme

Statul naţional. Istoria unui model

2 7

din 1823 (doctrina Monroe*) stindardul solidarităţii „panamericane" în faţa oricărei încercări de ofensivă europeană. [Cu privire la concepţiile lui Bolivar si ale lui Jose Marti, vezi articolul despre eliberare şi naţionalisme în America Latină de la p. 81.] Eşecul încercărilor federale duce la o divizare sprijinită pe centrele urbane si favorizată de discontinuitatea nucleelor de colonizare. Rod al arbitrajelor pontificale (1494) dintre Spania şi Portugalia, statul brazilian îşi afirmă unicitatea. După mutarea curţii portugheze la Rio de Janeiro, în 1808, acest stat îşi proclamă independenţa în 1822**, cu menţinerea unei forme monarhice aflate, până în 1889, sub autoritatea unui „împărat constituţional". De fapt, ideea unei culturi politice transatlantice se dovedeşte mai puţin lipsită de sens dacă ne gândim că, pentru împăratul chinez din acea vreme, prezenţa unui ambasador la Pekin (Beijing) însemna recunoaşterea egalităţii între state şi renunţarea la concepţiile privitoare la un Imperiu universal prin definiţie, căruia puţin îi păsa de cosmologia pe care se întemeia puterea dinastică. Sistemul respectiv, incompatibil cu ideea de convieţuire internaţională proprie democraţiei occidentale, s-a menţinut în Japonia începând din 1639. Având o incontestabilă omogenitate culturală si o conştiinţă naţională, arhipelagul nipon îşi regândeşte ordinea politică. Pornind de la mitul lui bankeiissei (dinastia imperială unică de la începutul începuturilor), tenno (împăratul) se eliberează de tutela birocraţiei militare. Aceasta, subordonată unui shogun (căpetenia supremă a războinicilor), dusese la bun sfârşit unificarea ţării, începută în vremea lui Tokugawa leyasu (1543-1616) [vezi articolul despre Japonia de la p. 121]. La deschiderea impusă de flotele occidentale (1843), Mutsuhito (împăratul din epoca Meiji, 1868) a răspuns prin modernizarea tehnică a naţiunii.
* Doctrină politică şi economică enunţată, la 2 decembrie 1823, de către preşedintele american James Monroe, în mesajul anual adresat Congresului. Această doctrină afirma interdicţia pentru puterile europene de a se amesteca în treburile interne ale Statelor Unite, precum şi pentru nord-americani de a interveni în Europa. Pe de altă parte, ea stipula că nici o nouă colonie nu se va putea instala pe continentul american. Doctrina izolationistă a lui Monroe, rezumată prin formula „America pentru americani", a fost aplicată de către SUA timp de un secol. Această doctrină prefigura ideea unei Americi de Sud aflată în întregime sub influenta Statelor Unite. Imediat după declanşarea celui de Al Doilea Război Mondial, SUA au adoptat o nouă politică, bazată pe intervenţionism. (N.t.) ** în noiembrie 1807, armata franceză a invadat Portugalia; prin decret al lui Napoleon I, monarhia a fost abolită, iar regina Măria I, prinţul regent, Joăo, şi curtea regală (15 000 de persoane) s-au refugiat în Brazilia, posesiune portugheză. Brazilia a devenit regat în 1815 şi

imperiu independent în 1822, sub Pedro I. (N.t.)

„Proba de foc a naţiunilor armate"

Modernizarea politică nu ţine însă pasul cu progresul tehnic. Chiar dacă „popoarele democratice au o aplecare firească spre pace" (Alexis de Tocqueville), tendinţa este pretutindeni sacrificată pe altarul cultelor războinice ale secolului al XX-lea. Căile ferate, şcoala, serviciul militar, toate sunt întrunite pentru aplicarea devizei statelor naţionale: „buletinul de vot în buzunar şi raniţa în spinare" (Hippolyte Taine). La fel ca în 1870 (conflictul franco-german), Marele Război (1914-1918) este, prin excelenţă, „proba de foc a naţiunilor armate" (Charles de Gaulle). Hotărârea patriotică nu este apanajul regimurilor contractuale, în Rusia ţaristă, grevele sunt întrerupte. Internaţionala a Il-a recunoaşte „valoarea şi puterea statului naţional" (Jean Jaures); toate partidele socialiste, cu excepţia celor din Rusia şi din Serbia, se alătură „Sfintei Uniuni"*. Factor de coeziune naţională, războiul poate clătina structurile de putere. Comuniştilor li se oferă astfel prilejul de a pune mâna pe puterea de stat în Rusia (noiembrie 1917). începând cu Petru cel Mare (1689-1725), dinastia Romanovilor a clădit un stat naţional pe baze etnice (rus), dar cu vocaţie imperială (Rusia). Noţiune mai întâi geografică şi abia după aceea istorică7, Rusia este slăbită din punct de vedere teritorial după pacea de la Brest-Litovsk (martie 1918).** Acesta este preţul consolidării unui regim sortit să devină cartierul general al „revoluţiei mondiale" (crearea celei de-a IlI-a Internaţionale comuniste, martie 1919). Pentru bolşevici, autodeterminarea naţiunii este subordonată intereselor superioare ale „proletariatului", căruia Lenin îi încredinţează sarcina istorică a distrugerii aparatului de stat burghez. La rândul său, politica învingătorilor (Franţa, Regatul Unit, Statele Unite) tinde să sprijine _ (Tratatul de la Versailles, iunie 1919) constituirea (Iugoslavia, Cehoslovacia) sau renaşterea (Polonia) unor state naţionale răsărite din ruinele imperiilor învinse (Germania, Austro-Ungaria). în pofida folosirii plebiscitului, criteriile etnice aplicate lasă nerezolvată problema
7 Alexander Gerschenkron, Europe in the Russian Mirror, Cambridge University Press, Cambridge, 1970. * Alianţă politică şi militară între Franţa, Marea Britanie şi Rusia (Tripla înţelegere), încheiată în 1907, împotriva Germaniei şi Austro-Ungariei. (N.t.) ** Prin tratatul semnat la 3 martie 1918, Germania, Austro-Ungaria, Bulgaria şi Turcia impuneau Rusiei sovietice abandonarea Finlandei, Poloniei, Ucrainei, ţărilor baltice, a unei părţi a Bielorusiei şi a oraşelor Kars, Ardahan şi Batumi (din Caucaz). (N.t.)

28

Naţiuni şi naţionalisme

Statul naţional. Istoria unui model

2 9

minorităţilor integrate împotriva voinţei lor (germană, ungară, ucraineană...). Lipsit de provinciile din Orientul Apropiat (Tratatul de la Sevres, 1920), Imperiul Otoman se retrage în nucleul său demografic, adică Turcia anatoliană. Mustafa Kemal, cunoscut sub numele de Atatiirk8 (1881-1938), este cel care creează o naţiune laică şi aspră cu minorităţile (armeni, greci, kurzi) rămase să locuiască în cadrul noilor frontiere ale statului turc (Tratatul de la Lausanne, 1923). în estul Europei, statul-partid multinaţional sovietic (înfiinţarea Uniunii Republicilor Socialiste Sovietice, 1922) aspiră să prefigureze republica mondială a Sovietelor, dar se restrânge ca teritoriu (ţările baltice, Finlanda...) în comparaţie cu vechiul imperiul al ţarilor.
Naţiunile la ora ideologiilor

15 000 000 de germani aveau să fie expulzaţi în Germania. (N.t.)

Marile pasiuni totalitare (comunismul, fascismul) dezlănţuite de Primul Război Mondial pun în primejdie ordinea stabilită, zdruncinând credinţele naţionale îndată ce puterile care le reprezintă (Uniunea Sovietică, Germania) încearcă să influenţeze, prin intermediul susţinătorilor din plan naţional, politica statelor care le-ar putea sta în drum. După 1935, când mişcarea comunistă joacă pe cartea patriotismului antifascist, iar Germania nazistă se declară bastionul antibolşevic al civilizaţiei europene, lucrurile se înrăutăţesc. Lumea care se va naşte din victoria americano-sovietică din 1945, departe de a jalona calea egoismelor naţionale, tinde să ideologizeze coaliţiile şi să reducă marja de manevră a alianţelor militare (Organizaţia Tratatului Atlanticului de Nord — NATO, 1949; Pactul de la Varşovia, 1955). După genocidul comis de Germania nazistă asupra evreilor din Europa (peste cinci milioane de victime), este rândul Poloniei şi al Cehoslovaciei să rezolve, prin expulzare, problema propriilor minorităţi germane*, în ceea ce o
„Tatăl turcilor". * Prin acordurile semnate de cele trei mari puteri, URSS, SUA şi Marea Britanic, la conferinţa de la Potsdam (17 iulie-2 august 1945), s-a stabilit graniţa de vest a Poloniei pe linia râurilor Oder şi Neisse şi s-a hotărât expulzarea germanilor care se găseau în Polonia, Cehoslovacia si Ungaria, în august 1945, Polonia, în noile frontiere, pierdea în est 180 000 km 2, anexaţi de către URSS în septembrie 1939, şi primea 102 000 km2 de la Germania. La 25 ianuarie 1946 pleca primul grup de germani din zona Sudeţilor, în total 2 170 000 de germani fiind expulzaţi din Cehoslovacia, în februarie 1946, Ungaria a fost obligată să semneze un acord cu Cehoslovacia pentru a primi 300 000 de maghiari şi slovaci expulzaţi, în octombrie 1947, l 500 000 de polonezi au fost strămutaţi din URSS, iar 400 000 de ucrainieni în URSS. Aproape
8

priveşte, Uniunea Sovietică nu transformă regimurile pe care le controlează în Europa de Est în republici sovietice; deşi puse repede sub tutelă, statele satelite îşi păstrează atributele naţionale. Omogenizarea este însoţită de fracturi naţionale, fie că este vorba de Germania* (1949) ori de Coreea** (1953). La o altă scară (datorită menţinerii unei Chine „naţionaliste" în insula Formosa/Taiwan***) se situează cazul constituirii, în 1949, a Republicii Populare Chineze, stat unitar si multinaţional, sub conducerea Partidului Comunist în frunte cu Mao Zedong****. Membră fondatoare a Naţiunilor Unite (1945), deţinătoare a unui loc permanent în Consiliul de Securitate, China Nouă va fi preocupată din acest moment să dobândească recunoaşterea internaţională refuzată vreme de un sfert de secol de tabăra occidentală. Legitimitatea, armă a Războiului Rece, nu preocupă câtuşi de puţin Israelul (1948). întruchipare a proiectului sionist liberal al lui Theodore Herzl (1860-1904), modificat în sensul unei reînsuşiri a triadei identitare evreieşti9 (Ţară/Biblie/Evreu), noul stat beneficiază, la constituire, de un sprijin americano-sovietic atipic*****.
Naţiune de împrumut, stat de import

Dreptul la existenţă al statului evreu este contestat de Liga Statelor Arabe, înfiinţată în 1945 ca urmare a apropierii dintre Egipt şi Arabia
Alain Dieckhoff, L'Invention d'une nation. Israel et la modemite politique, Gallimard, Paris, 1993. * La 23 mai 1949, prin adoptarea Legii fundamentale (constituţie provizorie), se constituie Republica Federală Germania (proclamată oficial la 21 septembrie), pe teritoriile germane administrate militar de către SUA, Marea Britanie şi Franţa. La 30 mai 1949, prin adoptarea unei Constituţii, se constituie Repubb'ca Democrată Germană (proclamată oficial la 7 octombrie), în zona de ocupaţie militară sovietică. (N.t.) ** La 15 august 1948 a fost proclamată Republica Coreea (Coreea de Sud); la 9 septembrie 1948 a fost proclamată Republica Populară Democrată Coreeană (Coreea de Nord), între 25 iunie 1950 şi 27 iulie 1953 se desfăşoară războiul din Peninsula Coreea, declanşat prin agresiunea nord-coreenilor împotriva Coreei de Sud. (N.t.) *** La 8 decembrie 1949, înfrânţi în luptele cu comuniştii din timpul războiului civil, naţionaliştii chinezi se refugiază (500 000 militari, l 600 000 civili) în insula Taiwan (Formosa, numele portughez). Recunoscut, din ianuarie 1950, de numeroase state, guvernul din Taiwan (numele oficial este Republica China) s-a revendicat drept guvernul provizoriu al întregii Chine şi, până la 25 octombrie 1971, a reprezentat China în Organizaţia Naţiunilor Unite. (N.t.) **** La l octombrie 1949, comuniştii au proclamat Republica Populară Chineză; la 26 octombrie 1971, aceasta a fost admisă în Organizaţia Naţiunilor Unite, ca singura reprezentantă a poporului chinez. (N.t.) ***** La 15 mai SUA., iar la 17 mai 1948 URSS au recunoscut statul Israel. (N.t.)
9

30

Naţiuni şi naţionalisme

Statul naţional. Istoria unui mode!

3 1

Sauditâ şi prezentata la vremea respectivă ca un prim pas spre unitatea naţiunii arabe. Apărut în secolul al XLX-lea în cadrul Imperiului Otoman, panarabismul nu a fost predicat numai de arabi de cultură musulmană, ci şi de arabi de cultură creştină, mai ales sirieni şi libanezi. Este inspirat din ideea musulmană de umma (comunitatea credincioşilor) şi trebuie să ţină seama de elementul dinastic (haşemiţii din Iordania şi din Irak), fragmentând, în funcţie de obedienţele personale şi de hotărârile luate de puterile occidentale la împărţirea Imperiului Otoman, un spaţiu compartimentat şi el în funcţie de intervenţiile occidentale (Siria, Liban*) [vezi articolul despre mitul arab de la p. 88]. Parte integrantă a statului naţional francez, Algeria a fost sediul unei monstruozităţi politice, dacă ţinem seama de normele republicane:'pentru majoritatea musulmanilor, naţionalitatea franceză nu implica şi beneficiul cetăţeniei. Moştenitoare a roadelor imperialismului din secolul precedent, cea de-a IV-a Republică nu se putea hotărî să aleagă între asimilare, federalism şi stătu quo, reducând cea mai mare parte a populaţiei algeriene la statutul de infirm politic. Contradicţia este rezolvată prin războiul de independenţă (1954-1962) dus pentru „reinstaurarea statului algerian suveran [...] în cadrul principiilor islamice". Menţinerea în cadrul statului francez reprezenta, conform FLN (Frontul de Eliberare Naţională), o „negare"a istoriei, a geografiei, a limbii, religiei şi tradiţiilor poporului algerian"10. Această concepţie unitară a unei naţiuni menite să fie condusă de un partid-stat pare şi mai absurdă pentru un mare număr de ţări din Africa neagră, îndemnate uneori de colonizatori să adopte forme federale (Nigeria, 1960), naţiunile africane nu reuşesc să-şi depăşească solidarităţile etnice. Aţâţate sau nu de colonizatori [vezi articolul despre

etnicitate şi identitate în Africa de la p. 75, precum şi cel consacrat cazurilor Rwanda şi Burundi, p. 101], acestea rămân totuşi cadrul primordial de socializare: identitatea cetăţenească este de neconceput în afara participării la viaţa publică şi — aşa cum o arată, paradoxal, consensul în jurul stătu guoului post-colonial al frontierelor — în lipsa unor puternice rădăcini teritoriale ale statului.
După Războiul Rece

Nu se poate afirma cu certitudine că tulburările care au urmat după căderea Zidului Berlinului (noiembrie 1989) au accelerat în mod deosebit procesele de naţionalizare a populaţiilor africane. Fără îndoială, încheierea confruntării dintre Est şi Vest a contribuit la apariţia unei noi Africi de Sud multirasiale (African National Congress [ANC] condus de Nelson Mandela, Partidul Naţional al lui Frederik De Klerk), iar abolirea apartheidului coincide cu dispariţia Uniunii Sovietice (decembrie 1991). Această excepţie [vezi articolul de la p. 126] este totuşi reprezentată de un stat cu o importantă componentă de origine (îndepărtată) europeană*. Simbol al decalajului în timp, Partidul Comunist Sud-African (SACP) îşi poate ţine în sfârşit congresul în deplină legalitate, în momentul în care alter ego-ul său sovietic se retrage de la putere. Dezintegrarea imperiului comunist european nu poate fi pusă fără riscuri pe seama unei noi „primăveri a popoarelor" naţionalitare. Forţele ,1 centrifuge nu s-au putut desfăşura decât datorită iniţiativelor (apoi paraliziei) centrului moscovit (Mihail Gorbaciov, 1985-1991). Dacă unele entităţi, precum ţările baltice, şi-au redobândit suveranitatea naţională care fusese în trecut efemeră**, altele (Ucraina, Bielorusia) au obţinut-o

Mohammed Harbi, Leş Archives de la revolution algerienne, Jeune Afrique, Paris, 1981. * Prin Tratatul de la Sevres, din 10 august 1920, Libanul şi Siria au fost scoase de sub dominaţia Turciei şi plasate sub protectorat francez de către Societatea Naţiunilor, în acelaşi an, Franţa a creat „Libanul Mare" (în frontierele actualului Liban), acestei noi entităţi teritoriale opunându-i-se naţionaliştii arabi, care ar fi dorit formarea „Siriei Mari", înglobând, alături de Liban şi de Siria, şi bogata zonă numită „Semiluna fertilă". Ocupat de către britanici în iunie 1941, Libanul obţine independenţa deplină în 1943, de la guvernul francez format în exil („Franţa liberă"). Protectoratul francez asupra Siriei a fost cauza mai multor răscoale (1925-1927,1945), împiedicându-i pe naţionaliştii sirieni să înglobeze Libanul şi sprijinind constituirea unor regiuni autonome (un stat al alaouiţilor, un guvernământ al druzilor din munţi). Administraţia şi trupele franceze au fost evacuate din Siria în 1946. (N.t.)

10

l

parte a populaţiei albe a Africii de Sud. (N.t.) ** Ţările baltice îşi obţinuseră independenţa astfel: Dtuania - 16 februarie 1918 (proclamarea celui de-al doilea stat lituanian); Estonia - 24 februarie 1918; Letonia - 18 * Coloniştii noiembrie 1918. europeni stabiliţi în regiunea Capului au fost în majoritate olandezi (după 1652, prin intermedi ul Companie i Indiilor olandeze), dar şi hughenoţi francezi (din 1688), emigraţi după abrogarea edictului de la Nantes (din 1685), care prevedea libertatea practicării cultului protestant , si englezi (din 1795, după încredinţa rea temporară a coloniei olandeze Angliei). Urmaşii acestor „boers" (ţăran în limba olandeză), numiţi „afrikaner s", formează astăzi cea mai mare

32

Naţiuni şi naţionalisme

Statul naţional. Istoria unui model

3 3

pentru prima oară în istorie*, în toate cazurile, noul statut a implicat o recunoaştere internaţională (care nu le-a fost negociată), spre deosebire . de fostele „democraţii populare". Nu toate acestea au ieşit intacte, pe plan teritorial, din tranziţia democratică; pentru unele dintre ele, tranziţia a însemnat unificarea prin absorbţie (RFG-RDG, 1990), pentru altele ; divorţul juridic (Republica Cehă-Slovacia, 1993) sau chiar separaţia prin confruntare armată (Iugoslavia, 1991). Modificarea hărţii a fost urmată imediat de cereri de primire în Comunitatea Europeană. Creşterea numărului statelor europene nu rezolvă problema minorităţilor (rusă, maghiară, albaneză...). De asemenea, despărţirea de celelalte republici din fosta URSS nu a risipit temerile legate de apariţia unui veritabil stat naţional pe teritoriul actualei Federaţii Ruse sau de veleităţile sale imperiale. Absolutizarea naţiunii ajunge la propriile limite în măsura în care apariţia ei presupune existenţa şi recunoaşterea unor entităţi admise ca asemănătoare, care nu pot fi contestate decât în cazul unei expansiuni imperiale, ceea ce nu pare a fi la îndemâna statelor actuale. Are naţiunea de suferit de pe urma conştientizării puterii publice? între lobby si birocraţie, nu toate ameninţările la adresa statului ţin de obsesia iacobină. Cu toate acestea, statul providenţial joacă fără îndoială un rol fără precedent. Greu încercat după Hiroşima (1945)**, caracterul teritorial al statului slăbeşte în mod evident, iar pretenţiile la monopolul stăpânirii spaţiului naţional nu mai sunt recunoscute. Neputinţa de a stăpâni „fluxurile" (de informaţii, de capital, de populaţie) în continuă creştere provoacă, pe alocuri, puseuri autarhice. Suveranitatea statal-naţională suferă din pricina permanentei redefmiri a pertinenţei nivelului decizional (principiul „subsidiarităţii" către supranaţional pe de o parte, către
* Un stat ucrainean independent a existat totuşi în anii 1917-1921. La 20 noiembrie 1917, Rada (adunarea naţională) centrală proclamă Republica Naţională Ucraineană; la 4 ianuarie 1918, Franţa si Marea Britanie recunosc noul stat; prin tratatul de la Brest-Litovsk, semnat la 3 martie 1918 cu Rusia sovietică, Germania şi Austro-Ungaria au recunoscut separarea Ucrainei de Rusia. Războiul civil din Rusia sovietică, intervenţia militară a bolşevicilor în Ucraina şi războiul ruso-polonez din anii 1919-1921 vor duce la dispariţia statului independent Ucraina şi la înglobarea celei mai mari părţi a teritoriului acestuia în URSS, ca republică unională (1922). (N.t.) ** La 6 august 1945, deasupra oraşului Hiroşima a fost lansată de către aviaţia militară americană prima bombă atomică (care s-a soldat cu 157 071 de morţi pe loc); la 9 august a fost lansată cea de-a doua bombă atomică deasupra oraşului Nagasaki (75 000 de morţi). (N.t.)

Uniunii Europene, unde discuţia pe marginea subiectului „federalismsuveranitate statală" a fost oarecum estompată de cea privind necesitatea democratizării instituţiilor. Spaţiile de liber schimb, pieţele comune, corporaţiile multinaţionale sau cartelurile drogurilor sunt tot atâtea elemente care contribuie la „neputinţa identificării" Gean-Marie Guehenno11)- Să fie oare această neputinţă pe punctul de a tulbura un joc internaţional despre care se ştia, ori cel puţin aşa se credea după 1991, că şovăie între obiectivele wilsoniene* ale „comunităţii internaţionale" şi egoismele naţionale?
11 Jean-Marie Guehenno, „Malaise de l'identification", în „La nation", La Pensee politique, nr. 3, Gallimard/Seuil, Paris, mai 1995. * Om de stat american, preşedinte al Statelor Unite (1912-1920), Thomas Woodrow Wilson a prezentat la 8 ianuarie 1918, în mesajul adresat Congresului, condiţiile, structurate în 14 puncte, care aveau să fie propuse Germaniei pentru încheierea unui armistiţiu cu Puterile aliate şi încheierea războiului mondial şi care urmau să stea la baza instituirii unei „păci eterne". Cele „14 puncte" erau: sfârşitul diplomaţiei secrete; libertatea navigaţiei pe mări; libertatea comerţului; dezarmarea generală; împărţirea echitabilă a coloniilor; evacuarea de către germani a teritoriilor ruseşti ocupate; evacuarea de către germani a Belgiei; restituirea de către Germania a Alsaciei şi Lorenei; rectificarea graniţei în nordul Italiei cu AustroUngaria, în favoarea primei; autodeterminarea popoarelor din Austro-Ungaria; restabilirea suveranităţii şi integrităţii teritoriale a Serbiei, Muntenegrului şi României; libertatea navigaţiei prin strâmtorile Mării Negre; reconstituirea Poloniei independente, cu acces la Marea Baltică; crearea Societăţii Naţiunilor

Un instrument de legitimare si mobilizare

colectivităţile teritoriale sau locale pe de altă parte), problema, deloc neglijabilă în societăţile gestionare, fiind de altfel dezbătută în cadrul

Trebuie subliniată încă de la început deosebirea de natură si de densitate axiomatică dintre naţiune şi naţionalism. Toate formele de naţionalism îşi revendică originea din naţiune, însă criteriul unic de definire al acesteia lipseşte. Naţionalismul este mai lesne de definit si de cunoscut decât naţiunea. Tot aşa cum ştim mai bine ce este o religie decât ce este un zeu, vedem mai limpede trăsăturile comune ale naţionalismelor decât forma universală a naţiunii. Naţionalismul este o ideologie care prezintă adesea unele caracteristici proprii gnozelor si religiilor. Este în primul rând un instrument de legitimare si mobilizare politică, dar aduce şi anumite elemente de salvare personală şi colectivă. Prin unele aspecte, se apropie de sacru, care este opusul liberalismului. Trebuie apoi evitate două tentaţii simplificatoare. Prima ar fi menţinerea naţionalismului ca unică referinţă şi admiterea ideii că naţiunea nu poate fi cunoscută. Tendinţa, foarte răspândită în ţările de limbă engleză, care pune toate naţionalismele pe acelaşi plan

(ca suveranitate politică exercitată în numele unei culturi naţionale) nu mai reuşeşte să explice formele extreme ale naţionalismului, deşi acestea sunt capitale în istoria ideologică a secolului al XX-lea. Ernest Gellner recunoaşte acest lucru în legătură cu fascismul şi nazismul. Modelul său teoretic nu le explică însă virulenţa. Cea de-a doua tentaţie care trebuie evitată constă în sacrificarea naţionalismului pe altarul ideii de naţiune, pentru a găsi definiţia potrivită a naţiunii, considerând că naţionalismele sunt nişte variante patologice deviante. Este tendinţa întâlnită îndeobşte în Franţa, unde referinţa este tradiţia republicană, în vreme ce naţionalismul nu ar fi altceva decât un exces de mânie care ar răsturna rolul benefic al naţiunii, preschimbându-1 în rol diabolic, fie pe plan intern (naţionalismul francez), fie pe plan extern (germanismul, fascismul sau nazismul). Pentru a evita ambele capcane, vom admite că naţiunea şi naţionalismul există cu drepturi depline, dar că naţiunea, vag definită, scapă în parte teoriei în favoarea esteticii ori a simplei naraţiuni istorice, pe când

Naţionalismul şi cataliza ideologică

37

naţionalismul, în pofida diversităţii politice, prezintă trăsături regulate, cu ajutorul cărora poate fi identificat, într-o primă fază, se vorbeşte de guvernare în numele unei culturi omogene, într-o fază ulterioară, mai specifică, se utilizează resurse politice pentru a face cultura mai omogenă. Nu este altceva decât un program mai mult sau mai puţin efectiv, adică un mijloc de a obţine puterea si de a o legitima, pentru că trăsăturile cele mai regulate ale naţionalismului se găsesc tocmai în instrumentele si forţele sale de atracţie. Orice fel de naţionalism are componente organiciste, desemnează un duşman (intern, extern), interpretează trecutul în avantajul său pentru a elabora un proiect de acţiune şi practică mobilizarea maselor cu ajutorul propagandei.
O replică la expansiunea liberală?

în apelul său mobilizator, naţionalismul se bazează pe o ameninţare: duşmanul ideologic, decadenţa lumii, opresiunea insuportabilă ori nevoia de apartenenţă, care trebuie exprimată fără întârziere, pentru că este încălcată, în zilele noastre, naţionalismul apare adesea ca o încercare de a compensa ori de a submina liberalismul, punând sub semnul întrebării presupusele virtuţi ale comerţului pacificator, ale moravurilor individualiste şi ale guvernării elitiste. Or, moştenirea opoziţională a naţionalismului este cu mult mai veche. Multe politici, pe care le vom califica, pentru simplificare, drept naţionaliste, au fost duse în principal împotriva a ceva: împotriva supremaţiei Bisericii în Europa, împotriva Vechiului Regim*, împotriva ideii de imperiu, împotriva imperialismului colonialist, împotriva comunismului internaţionalist, împotriva Occidentului modernizator, împotriva liberalismului planetar. Acest fundament opoziţional lămureşte în parte, în cazul naţionalismelor extreme, tendinţa adepţilor acestora de a se crede persecutaţi, de a-şi exagera nenorocirea şi de a răspunde cu persecuţii. Nici un naţionalism nu se reduce însă la mişcarea de reacţie. Naţionalismul se pretează la prea multe experimente diferite pentru a fi ridicat la rangul de familie ideologică de sine stătătoare. Nu este echivalentul liberalismului ori al socialismului în istoria ideologiilor, ci un hibrid rezultat din amestecul cu alte categorii ideologice. pronunţat, în Franţa, iluminismul* a devenit, în timpul Revoluţiei si după aceea, o caracteristică naţională care alimenta din când în când

naţionalismul francez. La fel, unele curente filozofice, istoriciste si romantice germane cu ambiţii universale s-au exprimat sub forme naţionaliste. Pe de alta parte, naţionalismul, ca menţinere a unui popor în stare activă, acumulează si canalizează elemente ideologice noi. Aspiraţia către autonomie politică si repercusiunile sale culturale duc la inventarea unor „tradiţii". Re-crearea depăşeşte în acest caz revitalizarea. Kiltul scoţian este astfel o creaţie a secolului al XTX-lea si nicidecum a Evului Mediu. Ca stimulent ideologic, naţionalismul a cunoscut câteva succese uimitoare. De exemplu, în timpul celui de Al Doilea Război Mondial, răbufnirea de patriotism a ruşilor a asigurat triumful stalinismului, devenit naţionalism rus activ, sub masca internaţionalismului proletar. Nu naţionalismul chinez a dat naştere acelei combinaţii ciudate de capitalism si comunism pe care tot el îl susţine la ora actuală? După cât se pare, experimentele naţionale ale naţionalismului conferă si dobândesc în permanenţă o identitate politică.
Dimensiunea escatologică

în evantaiul marilor manevre politice, naţionalismele participă, în proporţii diferite, la crearea a patru structuri: instituţiile, noile suveranităţi, ordinea internaţională şi escatologia. Naţionalismul însoţeşte crearea de instituţii, fiind deopotrivă catalizator şi consecinţă ideologică. Este cazul Statelor Unite în momentul constituirii lor, al Franţei din vremea Revoluţiei, cu şovăielile instituţionale care au urmat timp de două secole, precum şi al apariţiei şi consolidării regimului comunist bolşevic. în apariţia de noi suveranităţi, caracterul reactiv al naţionalismului este primordial, fie că este vorba de recâştigarea măreţiei pierdute de altădată, fie de dobândirea demnităţii statale contemporane, aşa cum s-a întâmplat cu Germania şi cu Italia, aflate în căutarea unităţii şi a puterii, în secolul al XTX-lea, sau cu popoarele şi ţările decolonizate în secolele

x rx -x x .
* Mişcare intelectuală din secolul al XVIII-lea în Europa, promovată de burghezia în ascensiune care lupta împotriva statului feudal şi a obscurantismului clerical. Având drept scop crearea unei societăţi „raţionale", prin răspândirea culturii în cele mai diverse straturi sociale, ea a influenţat mişcările naţionale din perioada pregătirii şi înfăptuirii revoluţiilor burgheze din secolele al XVIII-lea si al XK-lea din Europa şi din cele două Arnerici. (N.t.)

Pe de altă parte, există o puternică activitate naţionalistă în momentele de fractură şi refacere a ordinii internaţionale. Naţionalismul vine să amortizeze vidul creat. Ţări definite artificial prin colonizare se menţin astfel ca state naţionale, după o fază naţionalistă iniţială, în Europa Centrală însă, naţionalismul se menţine încă de la prăbuşirea Imperiului* o dată cu finalul Primului Război Mondial, fără a fi oferit vreo soluţie statală durabilă, confuzia ajungând la paroxism în fosta Iugoslavie. în dimensiunea escatologică, naţionalismul duce uneori la confruntări înverşunate în numele Binelui şi al Răului ca valori absolute, în unele epoci prenaţionaliste, se vorbea de lupta unei civilizaţii împotriva a ceea ce ameninţa să o supună. Să ne gândim la exemplele biblice sau la cele ateniene, în epoca statelor naţionale, puterea patriotismului şi a naţionalismului vine să se adauge la bastionul ideologic decisiv, ca în Anglia în 1940 ori în Statele Unite în 1942. Pe scurt, unele naţionalisme se întrec într-o escatologic pozitivă, pe când altele se nasc şi mor într-o perspectivă contrară. Astfel, antisemitismul naţionalist crede că a găsit în evrei duşmanul vinovat de tot Răul de pe pământ şi porneşte la luptă ca să-1 distrugă. Lucrurile merg mult dincolo de ideea de ţap ispăşitor, nevinovatul ce trebuie să sufere în mod explicit, apropiindu-se de o mitologie apocaliptică a sfârşitului lumii. Este oare necesară o distincţie între cultura în sensul particularist şi popular si cultura în sens cultivat si civilizat? Nicidecum. Culturile „înalte", care trec peste universalitatea componentelor lor religioase, artistice, ştiinţifice, pot forma, în timp, popoare educatoare, a căror misiune proclamată cedează însă, mai devreme sau mai târziu, în faţa naţionalismului. Franţa secolului al XVIII-lea şi Germania secolului al XlX-lea sunt exemple edificatoare ale acestei tendinţe, împinsă unori până la ideea de popor ales. Franţa ar fi fost aleasă datorită culturii rafinate şi revoluţiei cu caracter universalist. Prin urmare, ar fi devenit expansionistă în numele unui ideal de libertate. Cel puţin acest element poate fi invocat împotriva ei. Germania, care punea accentul pe un criteriu mai etnic, în realitate tot „ştiinţific" şi „moralist", ajungea la o sacralizare naţionalistă a sângelui german. Aşadar, o luptă pe viaţă şi pe moarte împotriva altui popor ales (evreii, prin religie) nu mai părea de neconceput. Iată care sunt consecinţele neprevăzute, dar nu lipsite de
* Imperiul austro-ungar, a cărui existenţă s-a încheiat în 1918-1919. (N.t.)

Ce este de făcut în faţa naţionalismului violent si intransigent? Se poate vorbi la nesfârşit despre virtuţile şi viciile naţionalismului. Un lucru este însă sigur: au existat şi există încă excese şi răbufniri naţionaliste patologice. Chiar în numele naţiunii, dar şi al internaţionalismului şi universalismului, ce politică se poate duce împotriva unui asemenea naţionalism? Antinaţionalismul ţine de ideologii care concurează naţionalismul. Ambele se dezvoltă şi se consolidează ca doi duşmani de moarte prinşi într-o luptă fără sfârşit. Orice politică este însă chemată să răspundă unor cerinţe naţionaliste, să dea sens simbolurilor naţionale, căutând un echilibru între elementul naţional şi celelalte niveluri, de la cel local până la cel internaţional şi chiar planetar. Ce este de făcut cu naţionalismul intransigent si violent ? După Primul Război Mondial, s-a încercat satisfacerea, prin mijloace diplomatice, a autonomiilor naţionale (wilsonism), învingătorii practicând o politică de putere naţională severă faţă de învinşi. Societatea Naţiunilor era doar o tribună neputincioasă pentru discursuri pacifiste. Eşecul a fost răsunător. După cel de Al Doilea Război Mondial, ţările învinse au fost reconstruite, iar relaţiile dintre state au fost stabilizate prin acorduri de cooperare, în siajul decolonizării au apărut însă alte tipuri de naţionalism, de la comunismul victorios până la comunismul în declin. Confundarea principiilor, intereselor si strategiilor a demonstrat neputinţa Organizaţiei Naţiunilor Unite de a acţiona în mod eficient. Pe de altă parte, voinţa — mai mult tehnică şi mai puţin politică — de a alcătui o confederaţie europeană, fără imperative de putere şi fără limite teritoriale, riscă să se împotmolească. Dispariţia naţionalismului nu poate avea loc decât treptat, pe nesimţite. Atunci când tinde să domine jocul politic, nu trebuie negat şi nici lăsat să câştige, fiindcă astfel devine mai puternic. Cel mai înţelept este să acceptăm puncte de vedere opuse. Să fim alături de Voltaire şi să considerăm că unele culturi sunt preferabile altora şi că măreţia naţională nu este singurul criteriu de guvernare, să fim alături de

fenomen de difuziune. Punctul comun fundamental constă însă în reabilitarea unor idei pe care autorii trecuţi în revistă până acum le-au neglijat.

D ifuzionism şi funcţionalism
111

Interpretările propuse de istorici pentru naţionalism se bazează Parte pe un model „difuzionist" privind jocul mai multor tipuri de

Naţionalismul ca ideologie

Autorii aflaţi sub stindardul ideologiei se împart în două categorii: cei care analizează naţionalismul ca o construcţie şi cei care îl consideră un

66

Naţiuni şi naţionalism^

câteva teorii despre naţiune

6 7

influente [Kohn, 1955]. Aşa cum arată A D. Smith, concepţia menţionată nu explică de ce imitaţia este legată de naţionalism mai mult decât de orice altă ideologie apărută în Europa, nici dacă lucrurile se petrec în mod conştient, nici cum anume o asemenea ideologie poate astfel „distruge şi reface" [Smith, 1971, p. 36] fidelitatea faţă de o comunitate integratoare. Explicarea răspândirii naţionalismului nu oferă nici un indiciu asupra condiţiilor în care a apărut el pentru prima oară. Pentru a remedia aceste neajunsuri, unii autori s-au străduit să articuleze ipoteza difuzionistă pe o abordare funcţionalistă. Este ceea ce face Elie Kedourie, după care valorile fondatoare ale naţionalismului, printre care autodeterminarea se află la loc de cinste [în acest sens, vezi articolul care urmează la p. 72], au fost introduse de Kant şi s-au materializat pentru prima oară în anii 1830, în mişcarea naţionalistă promovată de gruparea Tineretului German inspirată din ideile lui Fichte. Succesul ideii naţionale în rândurile tineretului german s-ar putea explica prin faptul că aceasta „răspunde unei nevoi [...], şi anume aceea de a face parte împreună dintr-o comunitate coerentă şi stabilă" [Kedourie, 1971, p. 101]. Dimensiunea difuzionistă a modelului tine de faptul că, tocmai pentru a răspunde acestei nevoi, popoarele de dincolo de mări, de exemplu, importă ideologia naţionalistă atunci când sunt supuse, o dată cu colonizarea, impactului statului modern pe care Europa 1-a resimţit cu un secol mai devreme [Kedourie, 1970, p. 23]. Factorii introducerii naţionalismului se dovedesc a fi cei mai expuşi rupturilor de ordin cultural: este vorba despre membrii intelectualităţii tehnice, a căror poziţie marginală se datorează dobândirii unor cunoştinţe „moderne" într-o societate „depăşită" în care nu se pot integra din pricina ofertei limitate de debuşeuri profesionale. Chiar si în cazul, extrem, al unei intelectualităţi alienate şi afectate de adânci frământări de ordin psihologic, E. Kedourie pare să recurgă în mod excesiv la „nevoia de apartenenţă", căci ne putem întreba de ce anume această nevoie este legată neapărat de naţiune şi nu de o entitate mai familiară. Spre deosebire de aceste concepţii mecaniciste, politologii specializaţi în cercetarea fenomenelor sociale reaşază răspândirea ideilor în cadrul societăţilor care le receptează. Trebuie văzut aşadar cum anume impactul declanşează un proces de creaţie ideologică, prin regândirea unei culturi etnice adesea foarte bogate. Perspectiva se dovedeşte

deosebit de pertinentă în măsura în care permite cuprinderea anumitor aspecte din teoriile privitoare la conflictul socio-etnic şi la etnonaţionalism, aşa cum se arată în lucrările lui A D. Smith, principalul reprezentant al acestei abordări.

Trecerea de h etnie la naţiune
în The Ethnic Origins ofNations, A D. Smith dezvoltă teza conform căreia naţiunile provin din etnii care, prin mituri şi simboluri, le conferă o identitate precisă, dar maleabilă. Trecerea de la etnie la naţiune fusese totuşi analizată deja în ultimul capitol din Theones of Naţionalism. La baza teoriei se află impactul provocat de statul modern. Primind, în cadrul acestui stat, după o socializare tradiţională, o educaţie occidentală, viitoarea intelectualitate se găseşte în faţa unei dileme. Statul „părea în măsură să asigure suficiente mijloace de subzistenţă, să elimine sărăcia, ignoranţa şi chiar inegalitatea şi nedreptatea" [ibid., p. 240J. Pe de altă parte, sistemul politic şi relaţiile sociale nu mai trebuiau să se bazeze pe principii religioase, şi chiar individul urma să renunţe la credinţele sale, în favoarea unei cunoaşteri ştiinţifice. Faţă de această dificultate psihologică sunt posibile trei atitudini. Reacţia tradiţionaliştilor, printre care se numără la loc de frunte ierarhia bisericească şi aristocraţii sau guvernanţii tradiţionali, ale căror funcţii sunt puse în pericol, constă în declararea ştiinţei statului modern drept „păcătoasă şi efectiv neputincioasă" [ibid., p. 241]. Cea a asimilationiştilor este la fel de categorică: deoarece statul Ştiinţific „le-a luat zeilor puterea", fidelitatea trebuie transferată spre această sursă pragmatică şi eficientă în termeni materiali [Smith, 1971, P. 242]. în sfârşit, „reformistul recunoaşte ambele surse de autoritate, ordinea divină şi statul ştiinţific; numai că, în loc să opteze pentru una din ele, încearcă să le combine într-o nouă sinteză care, speră el, va depăşi elementele ce le opun" [ibid., p. 243]. Cu toate acestea, reformiştii nu reuşesc să stabilească nici un criteriu Pentru „modernizarea religiei şi adaptarea ei la nevoile momentului", a cestea fiind mereu în schimbare. Prin urmare, încearcă să găsească esenţa religiei pentru a descoperi apoi criteriile de reformă şi a elimina tot ceea ce nu se afla în trecut la baza religiei. Astfel ajung să se întoarcă

~—-—flK ^M Îg îp , i s:

68

Naţiuni şi naţionalisme

câteva teorii despre naţiune

6 9

la izvoarele tradiţiei, ceea ce Smith numeşte „istoricism", reprezentanţii săi fiind descrişi drept „revivalişti". Aceştia „descoperă" sau mai bine zis „inventează o epocă primitivă idealizată prin credinţă religioasă, care le va sluji drept model pentru sarcina viitoare a regenerării colective" [ibid., p. 248]. Este vorba despre o „inventare a tradiţiei", în sensul arătat de Hobsbawm, care constituie poate contribuţia sa cea mai valoroasă la teoria naţionalismului [Hobsbawm, 1983]. Inflexiunea, care nu este totuşi spiritualistă, marchează începutul secularizării curentului reformist: „Religia glorioasă este percepută acum ca o expresie a geniului creator al poporului, o expresie a nobleţei şi energiei sale înnăscute, dar în prezent muribunde" [ibid., p. 249]. Asimilaţioniştii evoluează în sensul reformiştilor, deveniţi „revivalişti", în urma conştientizării faptului că statul ştiinţific avea vocaţia de a instituţionaliza entităţile naţionale sub formă de stat naţional, cu excluderea oricărui progres legat de omenire. A. D. Smith deduce apariţia naţionalismului din fuziunea contribuţiilor „reformisto-revivaliste" şi „asimilaţioniste". Este vorba, aşadar, de un model de construcţie ideologică în care influenţa externă nu face decât să declanşeze un proces de refacere culturală al cărui motor este curentul reformisto-revivalist. încadrându-se în aceeaşi logică, analiza lui John Plamenatz permite totuşi o precizare a resorturilor reformismului, pe care A D. Smith îl consideră motivat doar de preocuparea de a adapta tradiţia la spiritul timpului. Făcând o deosebire între naţionalismele occidentale şi cele de tip oriental, J. Plamenatz nu desemnează prin ultimul calificativ o arie geografică omogenă, ci ţări cu civilizaţie slavă, africană şi asiatică având drept element comun faptul că nu s-au putut împotrivi dominaţiei occidentale sub formă imperială sau colonială. J. Plamenatz caracterizează naţionalismul oriental printr-o dublă respingere semnificativă: „respingere a intrusului şi a străinului dominator, care trebuie însă imitat şi întrecut după propriile criterii, si respingere a modurilor ancestrale, percepute ca piedici în calea progresului şi totuşi la fel de iubite ca nişte semne de identitate" [ibid., p. 34]. Unica modalitate de a concilia tensiunile contradictorii în faţa presiunii externe s-a dovedit a fi, aşadar, un „sincretism strategic": modernizând tradiţiile ancestrale după canoanele invadatorului (cel puţin culturale), reformiştii îl puteau adapta noilor funcţii şi îi puteau spori

prestigiul, ridicându-1 la rangul culturii dominante si păstrând, în acelaşi timp, esenţa tradiţiei [Jaffrelot, 1988 şi 1993]. Puterea acestei paradigme, enunţate în termeni de reformă culturală, constă tocmai în capacitatea de a integra în mod ierarhizat marile principii explicative ale naţionalismului, trecute în revistă mai înainte. La baza modelului se află efortul de reformare a „propriei" culturi, ameninţată de Celălalt; reformarea este iniţiată ca imitaţie a dominatorului sau agresorului, dar sub acoperirea unei întoarceri la izvoare, care implică, de regulă, inventarea unei „vârste de aur". Ocolul prin istoria reinterpretată permite reabilitarea identităţii ameninţate şi chiar invocarea unei superiorităţi intrinseci asupra Celuilalt, ceea ce deschide perspectiva naţionalistă. Geneza se cere analizată mai puţin în termenii culturalişti ai „primordialiştilor" si mai mult din unghiul unei reforme care să permită păstrarea respectului de sine: în acest caz, este nevoie de o strategie de actor, în primul rând pentru găsirea echilibrului identitar, ceea ce nu exclude, într-o fază următoare, o strategie economicistă chemată să răspundă unor motivaţii legate de interes. în The Ethnic Revival, A. D. Smith completează de altfel analiza celor trei curente, subliniind legătura existentă între grupurile ce constituie motoarele naţionalismului etnic: „Dacă intelectualii sunt vârful de lance al renaşterii etnice, intelectualitatea tehnică [...] reprezintă infanteria obişnuită." Aceasta, alcătuită în principal din membrii administraţiei, va subscrie cu entuziasm la mesajul naţionalist al intelectualilor dacă ascensiunea sa socială în cadrul administraţiei este blocată, iar comunitatea etnică, recunoscându-i competenţa tehnică, oferă un cadru în măsură să rezolve tensiunile psihologice ale indivizilor „dezrădăcinaţi". Combinaţia dintre „dezrădăcinarea" culturală şi schimbarea socială ca ferment al naţionalismului este totuşi studiată mai îndeaproape de către Liah Greenfeld, care situează impactul modernizării în centrul modelului aplicat unui număr de cinci ţări din Europa. Efectul său destructurant asupra culturilor este însă pus în legătură cu schimbările sociale care constituie motorul naţionalismului, acesta furnizând o nouă ld entitate păturilor rivale din structurile tradiţionale sau din cele dominante venite din afară şi pline de resentimente — în sensul arătat e Nietszche — faţă de ele. Căutarea respectului de sine şi a unui statut ma i demn — ca la reformiştii/revivalişti ai lui A. D. Smith — susţine as censiunea naţionalismului, dar este legată de această dată de anumite

-L Naţionalismul este un sentiment puternic, capabil de realizări grandioase, dar şi să pornească războaie, să împiedice soluţionarea pe cale paşnică a problemelor internaţionale, sau recunoaşterea faptului că în ziua de azi naţiunile sînt obligate să trăiască în interdependenţă. Exegeţii plasează în mod obişnuit originea naţionalismului modern în Revoluţia Franceză. "Peste noapte, Franţa a devenit o naţiune iar naţiunea şi-a asumat responsabilitatea faţă de cetăţenii săi, cerînd în schimb loialitate şi devotament". în procesul eliberării de sub tirania monarhiei absolutiste, poporul francez s-a simţit mai mult ca oricînd legat de Franţa. Francezii au constituit un exemplu pentru alte popoare cu atît mai mult cu cît naţionalismul francez s-a transformat în imperialism francez. Noua şi ameninţătoarea putere care devenise naţiunea franceză a determinat şi alte popoare să-şi strîngă rîndurile în jurul propriilor drapele.

foarte des atât în ştiinţele sociale contemporane, cât şi de liderii politici nu numai din statele postsocialiste, dar şi din întreaga lume. Fenomenul social redat prin acest termen lingvistic, care aproape în toate limbile rămâne
260

Fenomenul naţionalismului şi influenţa lui asupra vieţii societăţii contemporane Fără să facem vreo investigaţie sociologică, putem spune că termenul „naţionalism" se foloseşte

neschimbat, îi sunt consacrate multiple cercetări, ştiinţifice ale politologilor, sociologilor, filosofilor, juriştilor etc. Literatura consacrată acestui fenomen include sute de publicaţii ale cercetătorilor. Numărul lor este deosebit de mare în statele ce şi-au cucerit independenţa drept rezultat al destrămării sistemului totalitar sovietic. Şi aceasta nu este întâmplător, pentru ca majoritatea conflictelor armate declanşate în prezent nu numai în statele ce s-au creat pe ruinele fostei U.R.S.S. şi în alte regiuni ale globului, au la bază încordarea relaţiilor interetnice, suportul ideologic şi psihologic al cărora, într-un fel sau altul, este naţionalismul. Desigur, noţiunea „naţionalism" nu este interpretată univoc de toţi autorii preocupaţi de această problemă. Şi mai diverse sunt nuanţele de interpretare a ei în discursurile oamenilor politici şi de stat. Fenomenul naţionalismului n-a evitat nici republica noastră. El a avut o anumită răspândire în conceptul unor reprezentanţi ai mişcării antitotalitare de aici, mai ales în anii 1988-1992. Şi în prezent el continuă să influenţeze o parte din locuitorii republicii, partidele politice şi organizaţiile obşteşti. Acest lucru a determinat atenţia unor cercetători faţă de problema esenţei noţiunii „naţionalism" şi rolul fenomenului naţionalismului în viaţa politică a Republicii Moldova. Definiţiile noţiunii „naţionalism" sunt foarte diverse. Cea mai potrivită şi justă considerăm că e următoarea: naţionalismul este ideologia, psihologia, concepţia despre lume, practica socială şi politică care susţine superioritatea şi exclusivitatea unei naţiuni (etnos) faţă de altele. Naţionalismul nu este lupta pentru interesele naţionale, ci dispreţul faţă de dreptul altor 261

naţiuni (etnosuri) de a-şi păstra mândria naţională şi omenească. Naţionalismul reprezintă o concepţie despre lume conform căreia popoarele sunt concurente în lupta pentru existenţă. De aici rezultă neîncrederea în alte popoare, ură naţională, conflictele interetnice etc. Esenţa naţionalismului, după opinia profesorului englez E. Gellner, este necoincidenţa dintre unitatea politică (statul) şi cea naţională. Sentimentul naţionalismului apare o dată cu autoidentificarea naţională a popoarelor şi a fiecărui om luat aparte. „Omul trebuie să dispună de naţionalitate, afirmă Gellner, tot aşa cum el dispune de nas, două urechi... Toate acestea ar părea un lucru vădit, însă realmente nu este aşa. Dar faptul că acest lucru vrând-nevrând s-a introdus în conştiinţă că un adevăr de la sine înţeles reprezintă un aspect principal sau chiar însăşi esenţa naţionalismului. Apartenenţa naţională nu este un sentiment uman înnăscut, dar în prezent el este anume astfel conceput"13. L. lonin scrie că „naţionalitatea îi este dată omului din naştere şi rămâne neschimbată - toată viaţa. Ea este tot atât de trainică la el, ca şi, de exemplu, sexul"14;. în ştiinţa sovietică predomina noţiunea de naţiune ca „organism etno-social". Ea era contrapusă conţinutului etatist al cuvântului naţiune (ca o concetăţenie, care parcă s-ar fi conturat în limba franceză şi mai apoi în cea engleză). Se pare că aici nu este vorba de o simplă tradiţie lingvistică. Ideea de naţiune în perioada lichidării monarhiilor absolute şi a imperiilor coloniale a fost folosită în lupta popoarelor pentru crearea statelor naţionale, în această ordine de idei, putem spune că, în cazul luptei pentru independenţă, naţionalismul totdeauna avea şi un rol progresist. Dar
262

nicăieri ideea statului pur naţional (un popor, un stat) n-a fost realizată. Graniţele statelor, datorită contacteior naturale, interacţiunii şi mobilităţii oamenilor, niciunde nau coincis cu graniţele unde locuiau numai reprezentanţii unei singure comunităţi etno-culturale. Ba chiar mai mult. Unele popoare în decurs de secole conlocuiau şi înfăptuiau împreună activitatea gospodărească şi culturală, altele s-au pomenit răspândite pe tot teritoriul statului sau chiar şi despărţite prin graniţe statale. Anume de aceea conceptul de „naţiune" cu timpul tot mai mult era legat de noţiunile „stat", „concetăţenie" etc. Dar pentru multe popoare (din cele circa 3 mii ce există astăzi în lume) nesatisfăcute de statutul lor în componenţa statelor multinaţionale, această noţiune stă la baza ideii naţionalismului, servind drept o puternică forţă mobilizatoare a mişcărilor ce luptă pentru crearea statelor suverane independente, a diferitelor formaţiuni autonome, sau pentru asigurarea intereselor şi drepturilor naţional-culturale. Faptul că coincidenţa statală şi uninaţională în societatea umană, mai ales începând cu epoca modernă, este imposibilă, determină conlocuirea naţiunii titulare (care, de regulă, este cea mai numeroasă) cu minorităţile etnice şi'cu reprezentanţii altor naţiuni. Această realitate este reflectată tendenţios (adesea contradictoriu) în conştiinţa cetăţenilor statului dat. Reprezentanţilor naţiuni titulare coincidenţa denumirii statului cu propria autoidentificare naţională le provoacă sentimentul de mândrie naţională. Concomitent, această realitate provoacă sentimentul indignării la anumiţi reprezentanţi ai minorităţilor etnice conlocuitoare. După opinia lui E. Gellner, există diferite metode de încălcare a principiului naţional:
263

'*-^^^^^^^^S H B B B

hotarele politice ale starului dat nu încadrează toţi reprezentanţii naţiunii titulare corespunzătoare; b)când în stat împreună cu naţiunea titulară conlocuiesc şi reprezentanţi ai altor naţiuni; c) când naţiunea titulară conlocuieşte cu alte naţiuni, care sunt lipsite de propriile statalităţi naţionale etc. Există însă o formă de încălcare a principiului naţional, la care deosebit de dureros reacţionează „naţionaliştii": ei consideră absolut inadmisibil ca conducătorii statului naţional să aparţină naţionalităţii ce nu constituie majoritatea populaţiei. Tuturor formelor de naţionalism le sunt comune trei teze de bază: 1. Statul naţional reprezintă valoarea supremă, care-i superioară valorii autonomiei omului în toate ipostazele, inclusiv cea etnică. 2. Spaţiul naţional este sfânt şi inviolabil, iar pentru păstrarea inviolabilităţii lui pot şi trebuie să fie ignorate drepturile individului şi ale minorităţilor naţionale. 3. Activitatea în scopul edificării statului propriu este mai presus ca orice altă activitate umană şi ea asigură mari posibilităţi pentru satisfacerea „lascivităţii puterii" a grupurilor elitare ale etnocraţiei naţionale. Proprietatea omului de a se socoti ceva excepţional, după cum afirma I. Kant, stă la baza tuturor celorlalte slăbiciuni, inclusiv a sentimentului naţionalist. Probabil, efectul politic al sentimentului naţionalist ar fi cu mult mai moderat, dacă naţionaliştii ar simţi tot atât de profund nelegiuirile înfăptuite de propria naţiune, cum
264

a) când

simt nedreptăţile înfăptuite de altcineva faţă de aceşti naţionalişti. Dar mai este ceva foarte important legat de însăşi natura lumii în care trăim, ce se opune naţionalismului chiar dacă el poate, fi socotit, uneori prudent. E un lucru elementar, deoarece în lume există un imens număr de naţiuni şi poporaţii, care n-au posibilitatea de a-şi crea un stat naţional. Tendinţa spre suveranitatea totală a comunităţilor etnolingvistice (care numără în prezent mai multe sute şi chiar mii) este o realitate, dar realizarea ei ar fi o catastrofă globală. Ea ar însemna o reîmpărţite totală a lumii, ceea ce, după cum ne dovedeşte experienţa istorică, inevitabil este însoţită de vărsări de sânge masive. Ca rezultat al realizării tuturor tendinţelor spre autodeterminare ar apărea o sumedenie de state lipsite de vitalitate. Contradicţiile şi conflictele dintre ele, în care, în consecinţă, ar fi atrase şi statele mai puternice, ar înrăutăţi relaţiile internaţionale. Efecte deosebit de negative în acest caz va avea şi sporirea intoleranţei faţă de minorităţile etnice. Acestea, la rândul lor, vor tinde spre suveranitate, creând probleme noi. De aceea naţionalismul contemporan reprezintă o problemă cu repercusiuni la scară mondială. Din cele menţionate reiese că nu toate interesele naţionale pot fi realizate. Satisfacerea unor interese provoacă limitarea altora. Doar este bine cunoscut faptul că în lumea contemporană, practic, nu există naţiuni care ar trăi izolat de celelalte, dimpotrivă, pretutindeni naţiunile trăiesc, fiind amestecate în cele mai diferite combinaţii. O unitate politică teritorială poate deveni pură din punct de vedere etnic numai în cazul în care reprezentanţii altor naţiuni de aici vor fi asimilaţi, alungaţi sau nimiciţi. Nedorinţa acestora de a se împăca cu o astfel de soartă face, practic, imposibilă realizarea 265

principiului naţional, ce tinde spre puritatea naţională a starului dat. Desigur, principiul naţional, după părerea lor, nu poate fi considerat încălcat atunci, când în statul naţional locuieşte un anumit număr nu prea mare de reprezentanţi ai altor etnii, care nu pretind la încadrarea lor în elita dominantă. Un puternic impuls capătă naţionalismul în perioada lichidării sistemului colonial şi a luptei popoarelor pentru egalitate în drepturi, el fiind legat de apariţia relaţiilor capitaliste şi de consolidarea naţiunilor. Naţionalismul capătă diverse înfăţişări atât după conţinutul său concret, cât şi după sarcinile pe care tinde să le rezolve. El poate să apară şi sub formă de fascism, dar şi sub formă de liberalism, democraţie etc.; poate căpăta forma şovinismului naţiunii mari şi naţionalismului popoarelor mici; poate fi o politică de asimilare violentă şi o izolare, anarhie naţionala. Naţionalismul popoarelor ce luptă pentru eliberarea de sub jugul colonial sau semicolonial are şi conţinut progresist şi poate fi îndreptăţit din punct de vedere istoric. Naţionalismul naţiunii mici, de regulă, este o reacţie de apărare la şovinismul naţiunii mari, mai ales dacă aceasta oprimează sau în trecut a oprimat minorităţile etnice. Trebuie menţionat faptul că naţionalismul contemporan (numit de unii cercetători ai problemei şi „superetnism") nu poate fi analogul celui tradiţional. Sugestiile de mai jos relevă acest fapt. 1. Naţionalismul tradiţional evolua nu numai ca mijloc de formare a comunităţii naţionale, dar şi ca metodă de integrare a unor grupuri etnolingvistice neidentice, pe când la naţionalismul militant contemporan funcţia 266

integrativă aproape dispare, fiind înlocuită cu ideea identităţii etnice şi lingvistice. 2. Dacă în trecut naţionalismul, de regulă, apărea ca fenomen regional, în prezent el tot mai mult capătă caracter global, cu toate că formele apariţiei lui depind şi de specificul regional. 3. Naţionalismul tradiţional reflecta necesităţile dezvoltării social-economice, iar cel contemporan este în contradicţie cu tendinţele dezvoltării social-economice, de internaţionalizare a proceselor economice, politice, spirituale. 4. în mod radical se deosebesc şi-orientările valorice ale acestui fenomen în trecut şi în prezent. Pentru naţionalismul precedent ca scop apărea integrarea culturală şi lingvistică, pe când pentru cel contemporan integrarea culturală dintre popoare este socotită dăunătoare pentru integritatea internă a etnosului. La începutul secolului XX lozinca „Despre dreptul naţiunilor la autodeterminare", elaborată de social-democraţi la finele secolului XIX şi folosită de V.I. Lenin şi bolşevicii ruşi, a fost folosită într-un mod specific. Sociologul american R. G. Suny menţionează just că „în timpul revoluţiei şi războiului civil atât marxiştii, cât şi naţionaliştii au folosit propria retorică pentru a determina conţinutul dramei şi al participanţilor la ea, pentru a-şi cuceri adepţii şi a legitima folosirea violenţei. Limbajul, în care erau exprimate idealurile lor contradictorii, avea rădăcini în mişcările antagoniste din secolul trecut, însă în primul deceniu şi în prima jumătate a secolului XX concepţiile marxiste şi naţionaliste s-au pomenit printre cele mai puternice mijloace de exprimare
267

a sentimentelor şi de abordare a problemelor existente. Utopiile ce corespundeau acestor concepţii erau diferite, chiar şi contrar opuse, însă în ultima instanţă compromisul bolşevic a inclus recunoaşterea impusă a unităţilor etnopolitice în structura federală ca o condiţie necesară a păstrării integrităţii statului. Şi totuşi în ultima instanţă, acest ideal al - bolşevicilor, cât şi al naţionaliştilor n-a fost realizat15, însăşi teza leninistă despre dreptul naţiunilor la autodeterminare, după moartea lui Lenin, a fost ignorată de conducerea sţalinistă şi de întregul regim sovietic. Mişcările naţionale din ultimul deceniu, destrămarea U.R.S.S., ascendenţa naţionalismului, alte fenomene ale vieţii naţionale au înaintat pe prim plan problema conştiinţei naţionale. Şi în fostele state coloniale şi semicoloniale alături de naţionalism tot mai puternic acţionează factorul progresist spiritual şi ideologic ce determină căile şi metodele renaşterii naţionale. în statele Europei de Vest şi S.U.A., unde conştiinţa naţională este înalt dezvoltată, fenomenul naţionalismului este socotit un factor reacţionar. Anume de aceea naţionalismul tinde să camufleze esenţa sa egoistă. şi orientarea antinaţională, utilizând lozinci pseudopatriotice. Folosind simbolica, lozincile generalnaţionale şi exploatând astfel sentimentele oamenilor, naţionalismul încearcă să se identifice cu conştiinţa naţională a poporului care, pe drept cuvânt, îndeplineşte un rol progresist istoric în viaţa naţiunii, în timp ce naţionalismul duce la ură şi neîncredere naţională, conştiinţa naţională caută şi găseşte căi şi metode de apropiere şi colaborare între popoare, deoarece ea se formează din necesităţile progresului naţiunii, ceea ce
268

este imposibil fără colaborare şi legături reciproce cu alte naţiuni, etnii, popoare. Conştiinţa naţională şi naţionalismul sunt nişte fenomene contrar opuse. Naţionalismul doar exprimă interesele egoiste corporative ale unor grupuri de indivizi, care se străduiesc să pună mâna pe puterea de stat şi pe economia ţării, în acest caz naţiunea (etnosul) dată este ameninţată de pericolul stagnării şi chiar degradării, deoarece este lipsită de un astfel de izvor fundamental al progresului cum este colaborarea cu alte naţiunii. Propaganda urii, conflictele cu popoarele (naţiunile) vecine sau conlocuitoare, situează naţiunea în faţa unor grele încercări. Naţionalismul depravează naţiunea, perverteşte conştiinţa ei, o distruge spiritual, deformează personalitatea moral. Naţionalismul militant, aprinzând ura naţională, provocând conflicte sângeroase, violenţă, reprezintă o mare primejdie pentru societatea umană. Dar nu mai puţin primejdios este şi naţionalismul ascuns, care, prin metode directe şi, mai ales, indirecte, propagă şi înrădăcinează în conştiinţa poporului dat superioritatea şi exclusivitatea lui etnică. Discuţiile „ştiinţifice" şi aprecierile despre calităţile deosebite ale poporului său, despre vechimea istorică a neamului, despre bogăţia culturii, de regulă, sunt îndreptate spre proslăvirea propriului popor şi înjosirea popoarelor vecine. Naţionaliştii discută despre „primitivismul" altor popoare, neajunsurile trăsăturilor lor naţionale, diferitelor laturi ale vieţii lor, prin excursuri istorice şi analiza concretă social-economică se străduiesc să dovedească „vina" popoarelor în insuccesele poporului lor. Ei folosesc acele pagini istorice, ce sunt legate de inechităţile sociale şi ofensele din trecut, dând complet
269

L

uitării ceea ce a fost pozitiv în relaţiile dintre popoare. Naţionalismul este periculos şi prin întruchipările sale psihologice, deoarece dă naştere unor stereotipuri negative, iraţionale faţă de tot ce aparţine altor naţiuni (etnii), popoare. Prin metode de propagandă aceste stereotipuri sunt impuse conştiinţei de masă: o categorie de oameni le acceptă urmărind scopuri pragmatiste, egoiste, alţii — datorită caracterului conformist al situaţiei lor din societate. Orientările naţionaliste influenţează, în primul rând, sentimentele acelor indivizi sau grupuri de oameni care nu sunt în stare să înţeleagă adevăratele interese şi valori naţionale, adică acei ce dispun de o conştiinţă naţională foarte redusă. De regulă, oamenii leagă interesele naţionale de interesele vieţii de toate zilele, de condiţiile de viaţă, înrăutăţirea acestor condiţii este pe larg folosită de naţionalişti în scopurile lor. Fundamentul social al sporirii naţionalismului şi separatismului totdeauna rămâne înrăutăţirea condiţiilor socialeconomice şi sporirea tensiunii în societate. Concomitent reformele democratice din statele postsocialiste sunt însoţite de decăderea economiei, a nivelului de viaţă şi sporirea tensiunii sociale, acutizarea contradicţiilor interetnice etc. „Se pare, conclude revista „EJ.U. Country Report", că în perioada postcomunistă naţionalismul devine un nou duşman al liberalismului, deseori fiind mult mâi periculos decât comunismul. Naţionalismul duce la lichidarea cooperării economice reciproc avantajoase. Astfel, s-a întâmplat în fosta U.R.S.S. în locul unei cooperări, evoluţia postsovietică este caracterizată mai mult prin înălţarea unor bariere în creştere, război comercial, război rece (spre exemplu, între Rusia şi Ucraina) şi război deschis (între Rusia şi
270

Moldova)16. • Ţinând cont de realitatea din statele postsocialiste, ar fi foarte greu să nu accepţi o astfel de părere. Este adevărat că decăderea vertiginoasă a comunismului a creat în toate statele postsocialiste un vacuum ideologic şi psihologic în care s-a infiltrat ideologia şi psihologia naţionalismului. Practica acumulării iniţiale a capitalului, mai bine zis, trecerea la o reîmpărţire a proprietăţii obşteşti acumulate de întregul popor în decurs de decenii (uneori folosind legislaţia imperfectă, dar mai des pe căi criminale), piaţa sălbatică au devenit şi ele un fel de şcoală, unde masele au învăţat naţionalismul militant. Elita şi liderii politici din statele postsocialiste cu ajutorul programelor şi lozincelor naţionaliste se străduiesc să-şi consolideze baza socială â propriei puteri sau s-o recucerească, în caz dacă o pierd în rezultatul alegerilor. Tot de programe naţionaliste se folosesc şi forţele de opoziţie, apelând la sentimentul naţional. Concomitent (şi acest lucru de mai multe ori a fost dovedit de practică), naţionalismul este în stare să amortizeze conflictele sociale, să deplaseze protestul social în albia tensiunilor interetnice. Viteza cu care ideologia comunistă a cedat locul ideologiei naţionaliste vorbeşte despre interacţiunea acestora. La nivelul traiului naţionalismul, şi-a păstrat poziţiile în anii puterii sovietice. El n-a fost eliminat în întregime nici din ramura politicii. Ba chiar mai mult, bolşevismul şi ca politică, şi ca ideologie a fost îmbibat de naţionalism, de idei şi concepţii imperiale. Teza construcţiei socialismului într-o singură ţară, ideea superiorităţii în lume a tot ce este „sovietic", dispreţul faţă de valorile lumii occidentale (democraţie, cultură etc.), egoismul în politica externă — toate aceste trăsături
271'

sunt atribute ale naţionalismului. Ducând lupta cu naţionalismul separatist, îndreptat împotriva centrului, bolşevismul în acelaşi timp face alianţă şi cu şovinismul de stat mare, cu varianta imperială rusească. • Necesitatea economică, cerinţele sociale stimulează creşterea conştiinţei care se opune naţionalismului obscurantist. Dar în prezent naţionalismul dispune de o bază destul de puternică, instituţiile şi tradiţiile democratice sunt încă prea slabe, iar concepţiile totalitariste şi imperiale — destul de puternice. De aceea luptele sociale dintre forţele progresului şi cele conservatiste vor continua un timp îndelungat, la fel şi tensiunile naţionale, conflictele interetnice. Şi acolo unde creşte ura interetnică sau chiar . au loc vărsări de sânge, acte violente, unde sporeşte separatismul, lipseşte orice dorinţă de a merge la compromis şi conciliere, predomină sentimentul de a merge până la victoria deplină cu orice preţ — acolo se manifestă foarte activ naţionalismul şi şovinismul, forţele sociale ce se situează pe o astfel de platformă politică. Aceste forţe îşi impun doctrinele şi programele instituţiilor lor de stat pe teritoriul naţional (dacă ele încă nu dispun de puterea de stat). în multe cazuri conflictele interetnice ating un astfel de stadiu de agravare, când se contrapun ireconciliabil nu numai anumite grupuri de oameni, ci popoare întregi împreună cu structurile puterii politice, refuzând calea compromisului şi consensului. Aceasta-i calea impasului. Ura naţională, duşmănia dintre etnosuri, naţionalismul sunt în stare să lichideze nu numai germenii democraţiei, posibilităţile de a ieşi din criză, dar, în general, cauza renaşterii sociale, a purificării
272

morale a fiecărui popor. Conform normelor juridice internaţionale, cât şi majorităţii teoriilor sociale general recunoscute, naţiunea nu este simplă comunitate etnică, un organism etnosocial ca bază a legităţii statelor; ci, în primul rând, o comunitate socială de cetăţeni ce formează statul dat. Anume astfel de state-naţiuni şi constituie în totalitatea lor comunitatea mondială de state. Anume în acest context în practica şi teoria dreptului internaţional sunt folosiţi termenii „statul naţional", „interese naţionale", „securitatea naţională", „ştiinţa naţională" etc. Integritatea statului în baza componenţei polietnice (policulturale) a populaţiei poate fi asigurată, în primul rând, pe calea creării şi introducerii în viaţa socială, în conştiinţa oamenilor a valorilor şi sentimentelor de solidaritate general-cetăţenească, indiferent de deosebirile culturale, de limbă şi de alte diferenţieri ale oamenilor. Statele-naţiuni nu pot fi formate din state naţionale, iar cetăţenii împărţiţi după principiul naţional. Astfel de stat este lipsit complet de vitalitate, dacă el, bineînţeles, nu se bazează pe sistemul de conducere dictatorial sau totalitar ce reduce principiile constituţiei naţional-statale la o simplă declaraţie a elitelor etnocraţiei dominante, care folosesc inegalitatea reală pentru a-şi păstra puterea politică, economică etc. Dar şi în aceste condiţii minorităţile etnonaţionale înaintează cerinţe (apar şi tendinţe de separatism statal) pentru schimbarea propriei situaţii şi rezolvarea contradicţiilor. Şi unicul mecanism de rezolvare paşnică a contradicţiilor este prioritatea drepturilor cetăţeneşti, a principiilor general-umane, a libertăţilor democratice ale omului, care poate fi realizat printr-un sistem de măsuri,