Naţiunea în teoriile sociologice si politice

în teoria sociologică dominantă, naţiunea este definită cu ajutorul proceselor de suprapunere a sistemelor culturale, economice şi politice, în cadrul aceluiaşi spaţiu ecologic (cultură, piaţă, suveranitate) şi de integrare a „culturilor inferioare" de către o „cultură superioară" standardizată, omogenă şi sprijinită de puterea centrală. Astfel, masele nu mai sunt excluse de la cunoaşterea rezervată odinioară castelor de cărturari, ci chemate să beneficieze măcar de urmele acesteia, prin sistemul învăţământului obligatoriu necesar pentru asigurarea mobilităţii sociale şi geografice impuse' de o piaţă a muncii deschisă şi anonimă [Gellner]. în aceste condiţii şi numai în aceste condiţii, naţiunea poate fi înfăţişată ca fiind rodul asocierii dintre o „cultură" comună observabilă în mod obiectiv şi „voinţa" unei categorii de persoane de a alcătui o naţiune şi de aşi impune anumite drepturi şi îndatoriri reciproce, pe baza adeziunii comune. Prin urmare, Marcel Mauss defineşte naţiunea drept „o societate integrată din punct de vedere material şi moral, cu o putere centrală stabilă, permanentă, cu frontiere clar stabilite, cu o relativă unitate morală, mentală şi culturală a locuitorilor care se supun în mod conştient statului şi legilor acestuia". Formula de mai sus, profund marcată de istoria franceză şi sociologia durkheimiană, evidenţiază procesul de unificare culturală şi interconectarea reţelelor de sociabilitate, observate printre altele în complexul domeniu al demografiei, în care relativa şi uneori întârziata unificare a „tiparelor (patterns) naţionale" („naţionalismul demografic") face parte dintr-un ansamblu sistemic ce cuprinde integrarea prin intermediul pieţei, construcţia naţională şi construcţia de stat [Watkins]. Statul şi, pe o scară mai largă, procesul politic de monopolizare a violenţei fizice legitime şi de acumulare a unei puteri sociale autonome faţă de structurile sociale de putere „date" (familiale, tribale, de clan, aristocratice etc.) sunt uneori considerate ca fiind miza şi factorul cheie de constituire a naţiunilor. Naţiunea este o „comunitate de limbă" [„speech community'', von Mises], „ceea ce trimite în mod constant la relaţia cu puterea politică" [Weber, p. 427]. în teoria politică, „naţiunea este gruparea politică văzută ca o mulţime de indivizi şi, în acelaşi timp, în contextul relaţiilor cu alte naţiuni, individul politic" [Dumont, p. 379]. De asemenea, poate fi definită drept „o colectivitate existentă în cadrul unui teritoriu determinat în mod clar, supusă unei administraţii unitare, constante şi controlate de aparatul de stat intern si de celelalte state": Giddens [p. 116] defineşte astfel tipul

ideal, pentru a arăta că naţiunea nu poate fi concepută decât în legătură cu statul naţional şi nu pentru a afirma, de exemplu, că nu exista decât o singură naţiune în Algeria franceză, în perioada administrării Algeriei coloniale de către Franţa, deoarece exista un singur stat francez. Statul naţional, diferit de statul medieval şi de statul monarhic-oligarhic [Bendix], este un sistem politic în care funcţiile executive, legislative şi judecătoreşti fundamentale sunt centralizate în mâinile unui guvern naţional şi care permite în principiu participarea tuturor cetăţenilor adulţi, pe baze egalitare, la viaţa politică. Cele două caracteristici au dat naştere la dualitatea guvern-societate.

Noţiunile de naţiune şi cetăţenie, asociate în mod frecvent, nu se suprapun. Să ne gândim prin ce se disting principiile întemeiate pe integrare/asimilare, pe respectarea particularităţilor aflate la baza convieţuirii comunităţilor culturale, fără să le uităm pe cele întemeiate pe respectarea istoriei unui popor... Cu toate acestea, cetăţenia, care este în Franţa o noţiune filozofică — în alte părţi, cetăţenia (citizenship) este adesea desemnată prin termenul de naţionalitate —, poate fi mai cuprinzătoare (cetăţenia europeană, „noua" cetăţenie disociată de naţionalitate) ori mai restrânsă decât naţionalitatea definită de drept (după unii, cetăţenia este cuprinsă în categoria naţionalităţii). Sub presiunea factorilor transnaţionali, precum imigrarea, regionalizarea sau globalizarea, cetăţenia naţională trebuie să cedeze teren unor cetăţenii mai cuprinzătoare ori mai restrânse, în plus, modelele statale de integrare a cetăţenilor, întemeiate adesea pe criteriile istorice ale formării naţiunii (dreptul pământului/dreptul sângelui), sunt ridicate la un grad mai mare de convergenţă (imperative demografice, edificare a cetăţeniei europene cu drepturi reciproce), în sfârşit, există cazuri în care poţi avea o anumită cetăţenie fără a avea o naţionalitate, si invers. Se cuvine aşadar să lămurim aceste definiţii şi să depăşim schematizările prin compararea modelelor de asociere dintre cetăţenie şi naţionalitate.

Ce este naţiunea?

înainte ca naţionalismul să le contrapună, naţiunea a fost asociată :etăţeniei. La sfârşitul secolului al XVIII-lea şi în secolul al XK-lea, laţiunea şi cetăţenia păreau complementare. Conceptul modern de

laţiune a apărut, se pare, la Valmy, la data de 20 septembrie 1792, când "ranţa a învins Prusia şi s-a strigat „Trăiască naţiunea!", simbolul fiind :el al apărării cetăţeniei şi al afirmării suveranităţii naţionale. Mişcarea naţionalităţilor din anul 1848, care a zguduit mai ales Italia şi AustroUngaria, este legată şi ea de aspiraţia către cetăţenie şi naţionalitate. Abia la sfârşitul secolului al XK-lea, ideea de naţiune se va împărţi, mai întâi în Franţa, în naţionalismul popular, definit de Jules Michelet şi întruchipat de Comuna din Paris (1871), şi un naţionalism antiparlamentar, protecţionist, chiar xenofob, cu tendinţe regionaliste (Maurice Barres) sau elitist-conservatoare (Charles Maurras). în 1882, celebra definiţie a lui Ernest Renan (Ce este naţiunea?) rezolvă problema naţiunii şi a cetăţeniei, propunând, în cadrul unui contract social revizuit, o osmoză între cetăţenie şi naţiune: „Naţiunea este un suflet, un principiu spiritual, o voinţă de convieţuire." Existenţa sa este „un plebiscit permanent". Şcoala republicană a lui Jules Ferry a contribuit şi ea la această fuziune, întreruptă ulterior de Acţiunea franceză* si regimul de la Vichy, Distincţia pare acum desăvârşită prin cetăţenia locală de reşedinţă, disociată de naţionalitate, prin cetăţenia europeană şi ascensiunea micro- şi macronaţionalismelor cu tendinţe de purificare etnică în Est şi preferinţe naţionale (francezii „de sânge") ori regionale (Italia, Belgia) în Vest. în plus, se naşte un paradox între cetăţenia europeană din Vest şi fragmentările naţionaliste din Est, însă cu legături de contaminare între cele două elemente. Europa pare bântuită de un naţional-populism construit împotriva cetăţeniei. [Cu privire la definiţiile naţiunii, vezi şi articolele de la paginile 12 şi 59.]

lităţii, care pune accentul pe voluntariat, au readus la ordinea zilei compromisul republican al naţionalităţii-cetăţenie, sistematizat la finele secolului al XK-lea. în 1870, Numa-Denis Fustei de Coulanges arăta într-o scrisoare de răspuns adresată profesorului Mommsen: „Nici rasa, nici limba nu determină naţionalitatea, ci comunitatea de idei, de interese, de sentimente, de amintiri si de speranţe. Iată ce înseamnă patria!" Dreptul francez al naţionalităţii decurge dintr-un echilibru între dreptul pământului si dreptul sângelui. Dreptul pământului, stabilit în timpul Vechiului Regim si rămas valabil până la Revoluţie, a fost înlocuit de ' Napoleon, în Codul civil, cu dreptul sângelui. Cu toate acestea, dreptul naţionalităţii a fost mereu modificat prin adăugiri succesive ale dreptului pământului, deoarece, în cea de-a doua jumătate a secolului al XDC-lea, trebuia „să fie făcuţi francezi din străini". La ora actuală, este reglementat prin legea din 22 iulie 1993, care a fost precedată de o lungă dezbatere, începând din 1986. în urma insinuărilor extremei drepte, legate de fabricarea, în temeiul articolului 44 (dobândirea automată, la vârsta de optsprezece ani, a naţionalităţii franceze pentru tinerii născuţi în Franţa din părinţi străini), de „francezi pe hârtie", de „francezi fără ştirea şi fără voia lor", guvernul lui Jacques Chirac desemnase, în 1987, o

Fragilul echilibru francez

Spre deosebire de mulţi dintre vecinii săi europeni, Franţa face o distincţie între naţionalitate si cetăţenie. Naţionalitatea este dată de locul naşterii (jus soli) si de origine (jus sanguinis) şi se deosebeşte de cetăţenie, care este non-etnicizată, individualistă şi universalistă. Cu toate acestea, relaţiile dintre cetăţenie şi naţionalitate constituie un subiect de dezbatere, deopotrivă vechi şi recent. într-adevăr, Franţa, care a cunoscut începând din secolul al XVIII-lea un deficit demografic, a fost o ţară care a atras mână de lucru si soldaţi, practicând o filozofie asimilaţionistă în jurul mitului omogenităţii naţionale şi al comunităţii politice anterioare fluxurilor de populaţie. în 1993, reforma constituţională privind aplicarea Tratatului de la Maastricht, din 1992 (cetăţenia europeană), şi reforma Codului naţiona-

Raţiune şi cetăţenie, un cuplu de asociati-rivali

49

comisie a înţelepţilor. Aceasta a evidenţiat o răsturnare a clivajelor ideologice: la stânga şi în mediul asociativ „beur", se pleda pentru cetăţenia de locuire ca bază a naţionalităţii, legitimată de integrarea locală şi de socializarea prin şcoală, în termeni pe care nu i-ar fi contestat naţionaliştii şi tradiţionaliştii din secolul al XK-lea (pământul, rădăcinile, chiar strămoşii care au luptat pentru Franţa). La dreapta erau evocate, în vederea respingerii dobândirii automate a naţionalităţii, încălcarea contractului social, a dorinţei de convieţuire atât de dragă lui Ernest Renan, în termeni familiari pentru republicanii din secolul precedent, în lipsa unui consens clar, reforma a fost abandonată în 1988, pentru a fi apoi reluată în 1993, la iniţiativa lui Charles Pasqua, pe atunci ministru de interne. Acordarea naţionalităţii franceze copiilor de străini născuţi în Franţa va fi legată de voluntariat şi supusă anumitor condiţii (domiciliul copiilor şi al părinţilor, lipsa condamnărilor penale mai mari de şase luni). Au fost impuse cerinţe mai stricte pentru dobândirea naţionalităţii prin căsătorie (doi ani) sau prin efectul dublului drept al pământului (cinci ani de locuire pentru părinţii copiilor franco-algerieni). începând cu data de l ianuarie 1994, locuitorii din fostele colonii nu mai sunt francezi din naştere. Naţionalitatea apare astfel în Franţa, mai mult ca oricând, drept consecinţa unei integrări deja realizate şi nu, ca în 1889, drept condiţia unei viitoare integrări. Dorinţa de a combate fraudele, care apare ca fiind dictată de preocuparea de a satisface o opinie publică îngrijorată, riscă să afecteze o integrare fragilizată de şomaj si de afirmări identitare mai exclusive. Reforma Codului naţionalităţii ar putea oare constitui un răspuns la criza cetăţeniei? Dacă Franţa şi-a restrâns pentru prima dată dreptul pământului, atrasă de voluntariatul unei naţionalităţi contractuale pentru nou-veniţi, alte ţări europene par să se fi orientat spre o mai mare convergenţă între dreptul pământului şi dreptul sângelui, fără a se putea vorbi totuşi de o armonizare între cetăţenie şi naţionalitate în Europa.
Naţiunea germană precedă statul

Ţară a dreptului sângelui prin excelenţă, Germania a început să-şi întredeschidă timid porţile în faţa anumitor elemente din dreptul pământului. Ea se consideră înainte de toate ca fiind ţara unui popor care aparţine nu unui teritoriu stabilit, ci unei istorii, unei limbi şi unei culturi

50 naţionalisme

:

• » • • > ! Naţiuni şi

îşi creează statul: naţiunea apare aşadar ca o unitate culturală, perpetuată

comune. De altfel, teritoriul său s-a deplasat în timp de la Est la Vest, iar definiţia etno-culturală se înscrie în definiţia germană a naţiunii. Pentru a îndemna Prusia învinsă să pornească la luptă împotriva armatelor napoleoniene, Johann Fichte recurge, în Cuvântări către naţiunea germană, din 1807, la un naţionalism metafizic, chiar xenofob, întemeiat pe apartenenţa la rasa germană. Heinrich von Treitschke (1834-1896) va defini mai târziu un naţionalism statal, dogmatic şi popular, care explică spaţiul vital pentru rasa germană şi prefigurează panger-manismul. Una dintre particularităţile dreptului german al naţionalităţii constă în cele trei principii fundamentale: atribuirea naţionalităţii la naştere se bazează exclusiv pe descendenţă; naturalizarea, excepţională, nu se acordă în mod discreţionar, ci doar atunci când solicitantul este bine integrat în societatea germană; dreptul naţionalităţii a fost întotdeauna propriu nu numai fostei RFG, ci întregii Germanii. Articolul 116 din Legea fundamentală din 1949 face distincţia între cetăţenii germani şi cei care au fost admişi pe teritoriul Reichului în configuraţia sa de la 31 decembrie 1937, ca refugiaţi de origine germană sau expulzaţi (grupul respectiv îi include pe germanii veniţi din ţările Europei de Est, Aussiedler, dar exclude coloniile germane instalate în Statele Unite ori în America Latină), si se combină cu o legislaţie din 1947 privitoare la persoanele strămutate, ceea ce relativizează importanţa dreptului sângelui. De vreme ce Constituţia le acordă în mod virtual drepturile celor de naţionalitate germană, naturalizarea nu le afectează prea mult statutul. Aceştia reprezintă totuşi peste jumătate din numărul anual de naturalizări. Astfel, cincisprezece milioane de refugiaţi de origine germană au venit în Germania Federală după 1945, din care zece milioane din regiunile vestice ale Poloniei imediat după cel de Al Doilea Război Mondial (1945-1947). Germania apare ca un pământ al făgăduinţei pentru persoanele de etnie germană, cu o concepţie etnică asupra naţiunii şi o rată de naturalizare printre cele mai scăzute din Europa de Vest. Una dintre consecinţele concepţiei germane asupra naţionalităţii este reticenţa în a admite dubla naţionalitate, subiect în plină dezbatere, mai ales pentru persoanele originare din Turcia, aflate la a doua generaţie. Nu statul reprezintă naţionalitatea germană, ci naţiunea germană

(onorific) al Commonwealth-ului. (N.t.)

ffa ţiun e şi cetă ţen ie, un cu p lu d e aso cia ţi-riva U

51

prin descendenţă. Legea din iulie 1990 încearcă totuşi să acorde cu mai multă uşurinţă naţionalitatea germană, simplificând condiţiile impuse unor categorii de străini faţă de care „există un interes public pentru naturalizare", cu condiţia ca aceştia să-şi manifeste ataşamentul faţă de statul german. Condiţia culturală a fost înlocuită de una politică, în timp ce se conturează o concepţie mai voluntaristă asupra naţiunii germane.
Regatul Unit, simbol al dreptului pământului

Regatul Unit, ţară-simbol a dreptului pământului, începe să admită dreptul sângelui. Naţionalitatea se circumscrie unei definiţii geografice: poporul britanic este considerat rodul unui amestec al cărui teritoriu este Regatul. Până în 1981, Regatul Unit nu avea cetăţenie naţională: British Nationality Act stabileşte cinci categorii de locuitori (British citizen, British dependent tetritories citizen, British overseas citizen, British subject, British protected person), dar numai British citizens beneficiază de cetăţenie britanică deplină, cu drept de rezidenţă, în vreme ce cetăţenii britanici de peste mări nu au dreptul la aceasta în mod automat. O a şasea categorie, stabilită în 1987, cea a British naţionals (overseas), se putea obţine în Hong Kong, dar nu implica dreptul de rezidenţă pe teritoriul britanic după ce administraţia insulei avea să treacă în mâinile guvernului chinez, în 1997. Numai cetăţenii din noul Commonwealth* deja stabiliţi în Regatul Unit vor putea beneficia de cetăţenie britanică de prima categorie, dacă nu se stabilesc noi măsuri restrictive cu privire la intrarea imigranţilor de culoare în Regatul Unit, care devine astfel singura ţară europeană ce limitează dreptul de intrare pe teritoriul său pentru unii din propriii cetăţeni. Cu excepţia străinilor si a British protected persons, toţi cetăţenii din Commonwealth au însă dreptul de a vota la toate nivelurile de alegeri din Regatul Unit şi au acces la locurile de muncă, inclusiv în serviciile publice. O astfel de definiţie „în cascadă" a cetăţenilor pare greu compatibilă cu cetăţenia europeană. Pentru aceasta din urmă, definiţia unui British national îi include pe cetăţenii britanici, cam 30 000 de locuitori, din dependent territories şi o mână de British subjects.
* «Commonwealth of Nations" — Confederaţie (liber consimţită) de state suverane care au Scut parte din Imperiul Britanic (foste dominicane, protectorate şi colonii) şi care au rămas sub suzeranitatea formală a coroanei britanice; suveranul Marii Britanii este conducătorul

Numeroase şi complexe sunt legăturile dintre ceea ce numim „naţiune" şi ceea ce poartă denumirea de „democraţie", în prezent, „dreptul popoarelor de a-si hotărî singure soarta" este teoretic recunoscut de comunitatea internaţională, iar acest drept al fiecărei naţiuni de a fi independentă, adică de a se constitui într-un stat suveran, este considerat una dintre condiţiile fundamentale ale democratici. Cu toate acestea, nu orice stat naţional — a cărui independenţă este mai veche ori mai recentă — este neapărat şi un stat democratic. Dar ce înseamnă, la urma-urmei, un stat democratic? Pentru mulţi jurişti şi specialişti în ştiinţele politice, forma iniţială a unui regim democratic este aceea în care nişte cetăţeni, egali între ei, îşi aleg reprezentanţi care să guverneze cetatea ori statul. Astfel, de exemplu, Dominique Schnapper arată încă de la început, în lucrarea La Communaute des citoyens [1994], că „democraţia modernă s-a născut sub formă naţională. Naţiunea modernă, a cărei idee s-a născut în Anglia începând din secolul al XVI-lea, a apărut după Revoluţia franceză şi Revoluţia americană ca organizarea politică legitimă şi universală" [...] „Ideea însăşi de naţiune ca o comunitate de cetăţeni liberi şi egali a luat naştere în Anglia [...]".

O concepţie europeană „importată"?

f

Deşi dezvoltă o argumentaţie deosebit de interesantă şi de mare importanţă politică, D. Schnapper se apropie, în bună măsură, de concepţia juridică tradiţională privitoare la naţiunea franceză, şi anume că aceasta nu există cu adevărat decât începând de la Revoluţie (cea din 1789), mai precis de când reprezentanţii naţiunii, adică ai unor cetăţeni egali în drepturi, exercită puterea. Acest mod de a vedea lucrurile, în afară de faptul că este destul de schematic în privinţa raţionamentului istoric (căci cum poţi caracteriza populaţia regatului înainte de 1789?), prezintă inconvenientul de a rezerva ideea de naţiune şi statutul acesteia, foarte valorizat, numai populaţiilor europene (sau de origine europeană, cum se întâmplă pe continentul american, a cărei evoluţie a devenit mai mult sau mai puţin comparabilă cu aceea a Europei occidentale). Or, a nu recunoaşte existenţa unor naţiuni decât în statele unde puterea este exercitată de reprezentanţi ai cetăţenilor înseamnă a limita considerabil extinderea geografică a fenomenului istoric, sau de fapt o concepţie europeană importată în diverse ţări în perioada colonială si „grefată" în chip „artificial" pe nişte tradiţii politice autohtone. Ideea este dezvoltată, de exemplu, de Bertrand Badie în mai multe lucrări, în special L'Etat importe. L'occidentalisation de l'ordre politique [1992]. In afară de faptul că ideea de a rezerva statutul de adevărată naţiune — democratică şi întemeiată pe baze istorice — numai populaţiilor „occidentale" ori europene nu este lipsită de pericole (fatalitatea rasială nu este departe), acest mod de a vedea lucrurile pornind doar de la Europa ignoră cu obstinaţie cazuri celebre de naţiuni foarte vechi, precum cele din Japonia, Vietnam, Coreea, Thailanda (nu ne vom ocupa aici de cazul mult mai complex al Imperiului chinez, în pofida formării şi expansiunii poporului-naţiune-hanat, şi nici de acela, încă si mai comPlex, al Indiei).
Cazul „străvechilor" naţiuni asiatice

Cum să defineşti, până la urmă, unitatea culturală şi politică de care Populaţia japoneză face dovadă de secole, dacă nu prin termenul de „naţiune"? Apoi, unitatea şi combativitatea manifestate de sute de ani de populaţia Vietnamului (sau cel puţin de grupul kinh, majoritar în

56

f'ÎV ff.: t

Naţiuni şi naţionalisme

Naţiune şi democraţie, o asociere firească?

5 7

ţinuturile de câmpie), mai ales pentru a ţine piept tentativelor repetate de recucerire ale Imperiului chinez, sunt trăsături caracteristice pentru o naţiune (sau un „popor"). Or, aceste străvechi naţiuni asiatice, fie că este vorba de Japonia, de Vietnam, de Coreea sau de Siam, a căror unitate — spun istoricii — datează de mai bine de o mie de ani, nu s-au constituit în cadrul unei evoluţii democratice, ci sub regimuri de tip „feudal", care s-au menţinut până în secolul al XK-lea si chiar mai mult [vezi analiza detaliată a cazului japonez, p. 121]. Definirea naţiunii ca „o comunitate de cetăţeni liberi si egali", după exemplul Angliei, Franţei sau Statelor Unite, care cunosc această experienţă începând din secolul al XVIII-lea, trece cu vederea alte două caracteristici fundamentale ale fenomenelor naţionale, atât din Europa, cât şi din Asia de Est: voinţa comună de apărare în faţa pericolului invaziilor străine şi cea de a avea o guvernare asigurată de localnici, şi nu de „străini". Ideea de străin, mai mult sau mai puţin diabolizaţă, este de secole inseparabilă, în chip contradictoriu, de aceea de naţiune; aşa s-a întâmplat cu mult înainte ca aceasta din urmă să fie clar exprimată si ca termenul să fi dobândit sensul contemporan, aşa cum bine subliniază Colette Beaune [Naissance de la nation France, 1985]. Ideea de străin şi mai ales cea de naţiune sunt legate de teritoriu. Străinii si pericolele potenţiale pe care le reprezintă se află dincolo de o zonă de frontieră (marcă), mai mult sau mai puţin precisă, iar aceasta este considerată ca delimitând teritoriul naţiunii. Evident că acest mod de a vedea lucrurile, consideraţiile deopotrivă teritoriale şi politice, care nu sunt nici spontane, nici neapărat unanime, sunt nişte „reprezentări" făurite, pentru fiecare naţiune, în diverse epoci si în contexte istorice extrem de diferite, de clerici, de bonzi (intelectuali, cum am spune astăzi), asociaţi în diverse grade unor forţe politice. Acestea au fost treptat răspândite în teritoriu de reţele religioase, politice, lingvistice, comerciale etc., fiind receptate într-o măsură mai mare sau mai mică, apoi apărate pentru valorile care le sunt asociate, de populaţii tot mai numeroase (cu tot regresul din unele perioade). In funcţie de ţări, reprezentarea naţiunii (nu suntem prea departe de faimosul discurs al lui Renan din 1882 — „Ce este naţiunea?"), pe care o putem numi azi „geopolitică" (de vreme ce este vorba de rivalităţile dintre puteri, legate de teritorii), a apărut în perioade diferite, sub regimuri politice de tot felul, şi la concurenţă cu alte reprezentări geopolitice, ca de pildă a imperiului sau a naţiunilor formate cu mult înainte. Situarea în timp a primelor apariţii ale acestei idei, în medii politice de regulă încă restrânse, nu este suficientă: trebuie să ţinem seama, în funcţie de epoci, şi de gradul ei de răspândire în rândurile populaţiilor controlate.

Exemplul edificator al Franţei

Cazul naţiunii franceze este deosebit de interesant, datorită apariţiei acestei idei destul de devreme, în secolele XIII-XVI, în special în timpul profundei crize create de Războiul de o sută de ani, când partizanii dreptului de succesiune feudal — si deci ai regelui Angliei — s-au opus apropiaţilor Delfinului*, adepţi ai unui drept nou, întemeiat mai mult sau mai puţin pe un principiu naţional. Ideea a început să se răspândească, mai întâi la nivelul vârfurilor sociale, în pofida fărâmiţării feudale şi mai ales a marii diversităţi a limbilor şi graiurilor folosite. Relativa unitate lingvistică a Franţei nu datează decât de la sfârşitul secolului al XDC-lea şi apare mai curând ca o consecinţă decât ca o cauză a unităţii naţionale. Mai era mult până la unitatea lingvistică, dar ideea de unitate naţională cunoscuse o mare răspândire atunci când luptele politice din timpul Revoluţiei franceze au dus la proclamarea principiului (după promulgarea sa în Anglia şi Statele Unite) „naţiunii suverane" şi deţinătoare a puterii de stat, exercitate prin reprezentanţi, în ciuda importanţei sale simbolice şi juridice, aceasta a fost doar una dintre etape în formarea şi evoluţia naţiunii franceze şi nicidecum, aşa cum susţin unii, actul de naştere al naţiunii sau al statului naţional. Formarea lor treptată a început cu multe secole în urmă; rămânea de înfăptuit unificarea economică şi culturală, precum şi dezvoltarea practicilor democratice, căci, în pofida principiilor proclamate, egalitatea efectivă şi libertatea de exprimare erau încă departe. în funcţie de ţări, epoci şi regimuri politice, după cum a fost vorba de regate feudale, precum Japonia şi Vietnamul, ori de republici parlamentare, ca Franţa ori Anglia, ceea ce numim astăzi „naţiune" şi „stat naţional" prezintă vechimi comparabile, având însă semnificaţii istorice cu totul diferite: numitorul comun este legătura, pentru o mare parte a populaţiei, cu un teritoriu ce trebuie apărat, în comun, împotriva
* Titlu care, după anul 1349, îl desemna pe urmaşul la tronul Franţei (în general, fiul cel mai mare al regelui). (N.t.)

; Naţiuni şi nationalisme

atacurilor străine. Posibilitatea sprijinirii pe o mare parte a populaţiei în faţa ameninţărilor din afară întăreşte substanţial puterea statelor naţionale, fie ele feudale ori democratice, în momentul confruntării cu nişte state lipsite de unitate naţională. Dacă unele naţiuni s-au format destul de devreme, ca idee şi ca mişcare politică, ceea ce a înlesnit extinderea teritorială a statelor respective, altele au apărut mai târziu, fie pe teritorii vecine, fie pe aceleaşi teritorii, ceea ce a dus la izbucnirea a numeroase conflicte. Aşa s-a întâmplat într-o parte a continentului european, în special în Balcani, din secolul al XK-lea şi până în zilele noastre. Se pare că multe părţi ale Africii negre*, care a rămas extrem de fărâmiţată etnic mai ales din pricina urmărilor comerţului cu sclavi practicat până la sfârşitul secolului al XK-lea, încep să cunoască, cu multă întârziere, procesul de formare şi expansiune a naţiunilor, ceea ce pune problema frontierelor prea largi ori prea strâmte moştenite din epoca colonială [vezi articolul de la p. 75].

caracterul comunitar (în sensul de Gemeinschaft) al naţiunii, care ar decurge în chip aproape nemijlocit din apartenenţa la un grup lingvistic sau chiar etnic [liauzu**]. Dezbaterea continuă şi în zilele noastre pe tărâmul ştiinţelor sociale [Hutchinson, 1987]. în Franţa, Marcel Mauss a încercat să preia
'Articolul are la bază un studiu al aceluiaşi autor, publicat în 1991, în Gil DELLANOI, Pierre-Andrâ TAGUIEFF (coord.), Theories du nationalisme. Nation, nationalite, ethnidte, Ia Editions Kime (col. „Histoire des idees, theorie politique et recherches en sciences sociales", coordonată de R-A. Taguieff). Vezi, de asemenea, excelenta antologie a teoriilor asupra naţiunii (m engleză) realizată de J. Hutchinson şi A. D. Smith [1994]. (Nota ediţiei franceze) ** Referinţele între paranteze drepte trimit la bibliografia generală, p. 161 şi urm.

Câteva teorii despre naţiune*
CHRISTOPHE JAFFRELOT

După o lungă perioadă în care a fost dominat de istorici, studiul naţionalismului a devenit un domeniu de cercetare extrem de atractiv pentru sociologie şi ştiinţele politice, cel puţin în ţările anglo-saxone.
Dacă noţiunea modernă de naţiune se conturează în Anglia secolului al XVI-lea, dezbaterile fondatoare ale teoretizării sale au loc în principal în secolul al XK-lea, ducând la versiuni contradictorii răspândite pe tot continentul european [vezi articolul de la p. 21]. Una din aceste dezbateri este cea dintre autorii francezi (Ernest Renan, Denis Fustei de Coulanges) şi cei germani, care se revendică de la concepţiile lui Johann Herder şi ale lui Johann Fichte. Cei dintâi, care se inspiră din valorile Revoluţiei franceze din 1789, definesc naţiunea ca fiind o construcţie universalistă rezultată din asocierea unor fidelităţi individuale; ceilalţi pun accentul mai ales pe

60

Naţiuni şi nationalisme

Câteva teorii despre naţiune

61

abordarea lui Renan, înfăţişând individul ca pe o unitate de bază a naţiunii, cu excluderea oricărui corp intermediar [Mauss, 1969]. Pe aceeaşi linie, Louis Dumont contrapune naţionalismul francez, universalist, naţionalismului german, de tip „etnic" [Dumont, 1966, 1983 si 1991]. Pierre Birnbaum caută totuşi să demonstreze că, după războiul din 1870, „naţionalismul de tip francez" era specific în primul rând celor ce nu împărtăşeau valorile Republicii şi considerau catolicismul drept soclul identităţii naţionale [Birnbaum, 1993]. Recitirea lui Renan şi a lui Fichte a lărgit perspectiva, evidenţiind zonele de suprapunere dintre cei doi autori: primul acorda cu certitudine tradiţiei colective un loc mai important decât s-a afirmat [Introducerea lui J. Roman la Renan, 1992]; cel de-al doilea acorda o mare atenţie educaţiei, ca mijloc de integrare într-o naţiune până la urmă mai puţin închisă decât pare [Introducerea lui A Renaut â Fichte, 1992]. Dezbaterea franco-germană, reluată în prezent, în special în cadrul unei reevaluări a codurilor naţionalităţii în jurul temei — foarte simplificatoare [vezi articolul de la p. 44] — „dreptul pământului"/„dreptul sângelui", aproape că încetase la începutul secolului al XX-lea şi în perioada dintre cele două războaie mondiale, sub influenţa marxismului. Abordarea marxistă tradiţională tinde să descrie naţionalismul în termenii confruntării dintre imperialism şi anticolonialism, ceea ce trimite la acţiunea claselor capitaliste sau a burgheziei autohtone în propriul interes economic, sub acoperirea unei ideologii naţionale instrumentale prin excelenţă. Această vulgata alimentează scrierile lui Lenin si ale lui Roşa Luxemburg pe tema respectivă, dar dintr-o perspectivă evident diferită [David, 1978]. Otto Bauer, si el marxist, a fost primul care a recunoscut forţa sentimentului naţional [La Social-Democratie et la question des nationaUtes, 1907], dar nu a avut adepţi la acea vreme. Persistenţa atitudinii marxiste clasice, conform căreia naţionalismul, rămăşiţă a trecutului, avea să dispară, se regăseşte chiar la Eric Hobsbawm, în anii şaptezeci [Hobsbawm, 1977]. Mai recent, unii autori marxişti, constatând greşeala reprezentată de subestimarea fenomenelor naţionalitare, au încercat să refacă teoria. Reintegrată într-un cadru mondial de către Tom Nairn [1981], aceasta se inspiră cu bună ştiinţă din noţiunea de economie globală [Balibar si Wallerstein, 1988]. Totuşi, naţionalismul nu este văzut adesea decât ca un procedeu ideologic folosit de statele dominante

pentru a cimenta solidaritatea propriei populaţii ori pentru a-şi întări controlul asupra ei. Naţiunea ar fi, prin urmare, o producţie strategică a statelor încadrate într-o ordine mondială ierarhizată. înainte de declinul tezelor marxiste din ştiinţele sociale, îndată după sfârşitul celui de Al Doilea Război Mondial, în momentul afirmării unei noi generaţii de nationalisme, o dată cu începutul decolonizării, numeroşi sociologi şi politologi încearcă să reînnoiască teoria despre naţiune, încă din anii cincizeci, în lumea anglo-saxonă se răspândesc modele care recurg la instrumentele sociologiei politice. De atunci, producţia literară pe marginea subiectului s-a dezvoltat neîntrerupt, cu precădere în Regatul Unit şi în Statele Unite. Teoriile respective pot fi grupate în jurul a trei paradigme: a modernizării, a permanenţei şi a răspândirii sau făuririi ideologiilor naţionaliste.

Naţiunea ca produs al erei industriale Şcoala construcţiei naţionale Cflation-building^
într-o lucrare de pionierat din 1953, Karl Deutsch îşi exprima dorinţa de a construi „un model conceptual al proceselor de naţionalism şi naţionalitate; [...] care să asambleze elementele cunoscute si să uşureze întrucâtva anticiparea evenimentelor şi controlul acestora" [Deutsch, 1969, p. 86]. Comunitatea naţională se întemeiază, postulează autorul, pe intensitatea interacţiunilor dintre membrii săi. Nivelul comunicării poate fi măsurat în funcţie de rata urbanizării, de proporţia populaţiei active din sectoarele secundar şi terţiar, de citirea presei, de numărul de studenţi, de migranţi, de legături poştale stabilite între persoane... Aceşti indicatori reflectă o „mobilizare" socială mai mare sau mai mică, adică o integrare în reţelele de comunicare, care pot fi mai mult sau mai puţin dense. Analiza lui K. Deutsch se bazează în mod evident pe opoziţia dintre societatea tradiţională şi societatea industrială. Modelul nu cuprinde însă nici o referire la sentimentul naţional în afara manifestărilor sale instituţionale (statul) sau „materiale" (reţeaua rutieră, mijloacele de comunicare cu folosirea unei singure limbi etc.); prin urmare, nu ne permute să deducem natura conştiinţei naţionale. Lucrările lui Benedict Anderson — bazate în mare parte pe procesele de comunicare — le completează pe cele ale lui K. Deutsch si chiar se

62

Naţiuni şi nafionalisme

Câteva teorii despre naţiune

6 3

substituie acestora, datorită abordărilor stimulatoare. Ambii acordă o mare importanţă dezvoltării tehnicilor de editare şi apariţiei unui aşanumit „capitalism editorial". Avântul presei creează astfel sentimentul apartenenţei la o „comunitate imaginară", trezind în acelaşi moment aceleaşi gânduri în mintea membrilor unei culturi naţionale, al cărei limbaj delimitează frontierele [Anderson, 1983, p. 39]. Principala critică la adresa lui K. Deutsch este legată de convingerea acestuia că modernizarea va duce la dispariţia particularităţilor etnice şi la asimilarea grupurilor minoritare de către grupul dominant, proces observat îndeobşte în Europa [Deutsch, 1963, p. 7-8, si 1969, p. 162]. Autorul se dovedeşte a fi etnocentrist atunci când presupune că grupurile etnice vor urma acelaşi proces de integrare naţională ca şi statele naţionale din Europa; pe de altă parte, unii analişti au arătat că „dezvoltarea mijloacelor de comunicare şi de transport duce la întărirea conştiinţei culturale a grupurilor, membrii acestora devenind mai conştienţi de diferenţele existente între ei şi ceilalţi" [Connor, 1972, p. 329]. Walker Connor conchide că adepţii teoriei „Nation-building" au încercat să considere statul drept cadrul natural al naţiunii, care urma să beneficieze de un transfer de fidelitate în detrimentul „sentimentelor comunitare", al „regionalismelor" etc., deşi tocmai acestea constituiau adevăratele naţionalisme.

M odernizare şi conflicte
Ernest Gellner a anticipat aceste critici, valorificând etnicitatea şi conflictele interetnice legate de modernizare. Primul aspect al modelului propus de el se înscrie în contextul „tranziţiei" societăţilor tradiţionale la societăţi industriale [Gellner, 1989, p. 22-23]. La cele dintâi, autorul observă o „diferenţiere culturală" pronunţată mai ales în mediile ţărăneşti, datorită modului de viaţă autarhic al comunităţilor, eterogenitatea culturală constituind principalul obstacol în calea formării naţiunii. Apariţia societăţii industriale duce la omogenizare culturală. Logica economică a acestui tip de societate implică într-adevăr o creştere permanentă a productivităţii, de unde si necesitatea unei extreme mobilităţi profesionale, deci o polivalenţă ce presupune o solidă pregătire generală: „Numai un sistem educaţional modern, «naţional», este în măsură să asigure un asemenea nivel de competenţe." [Gellner, 1989, p. 55]

Procesul de construcţie naţională avansează, prin urmare, în ritmul absorbţiei, în sistemul educaţional, de populaţii periferice care au înţeles că învăţarea limbii dominante şi pregătirea generală constituie condiţia ascensiunii lor sociale si a capacităţii de a-şi apăra drepturile în faţa administraţiei. Omogenizarea culturală generează astfel conştiinţa naţională. Dacă dimensiunea minimă a unei naţiuni este definită astfel prin scara minimă a unui sistem educaţional eficient, dimensiunea sa maximă este condiţionată de ponderea acelor „culturi preexistente". Cel de-al doilea aspect al modelului este formulat mai clar în Thought and Change. E. Gellner analizează cazul — foarte frecvent — al repartiţiei inegale a resurselor economice pe cuprinsul teritoriului unui stat. O populaţie originară dintr-o zonă defavorizată migrează spre zonele cele mai dezvoltate, unde o etnie dornică să-şi păstreze monopolul conferit de situaţia sa privilegiată exercită o discriminare faţă de respectiva populaţie, pe motivul inferiorităţii rasiale ori culturale. Membrii populaţiei discriminate — emigraţi sau rămaşi pe loc — dezvoltă un sentiment naţional care îşi va afla vârful de lance în intelectualitatea naţională si masa de manevră în masele muncitoare [Gellner, 1964 şi 1994]. Fără a se departaja de abordarea istorică, E. Hobsbawm aplică un raţionament analog în cazul studierii dimensiunii lingvistice a naţionalismelor [Hobsbawm, 1990]. în acelaşi spirit, Paul Brass pledează pentru o abordare „instrumentalistă", aplicabilă tot în cazul statelor multietnice. în acest cadru, controlul statului este miza unei competiţii acerbe între elitele etnice. Pentru a-şi pune mai bine în valoare interesele, acestea caută să-şi mobilizeze „propria" comunitate prin manipularea simbolurilor identităţii [Brass, 1985, p. 28]. în cursul acestui proces se constituie identitatea etnică, fenomen evolutiv, întrucât contextul schimbător în care se desfăşoară strategia elitelor necesită o adaptare permanentă la noile cerinţe sau la noile alianţe. Maleabilitatea identităţilor naţionale face obiectul unei dezbateri, cum vom vedea, cu „primordialistii". W. Connor s-a ridicat împotriva interpretării naţionalismelor în termenii conflictelor sociale, arătînd că pot apărea mişcări naţionaliste indePendent de orice discriminare de ordin economic, atunci când populaţia s e bucură de o oarecare prosperitate [Connor, 1984, p. 4] (exemplul catalanilor, malaezienilor, croaţilor sau slovenilor). Critica, îndreptată în

Naţiuni şi naţionalisme

parte împotriva lui E. Gellner, nu poate fi acceptată decât în mică măsură, pentru că este de fapt vorba de aceeaşi interpretare, dar pe dos: în ambele cazuri, la originea naţionalismelor se află clivajele socio-eco-nomice. Critica formulată de Anthony D. Smith la adresa tezelor lui E. Gellner se dovedeşte mai solidă. Principalul reproş este că acestea nu reţin din societăţile agrare „premoderne" decât „etniile aristocrate" în care cultura de vârf nu pătrunde niciodată dincolo de categoria cărturarilor si a guvernanţilor. Prin contrast, Smith subliniază existenţa, de-a lungul istoriei, de „etnii demotice", în care „o singură cultură etnică pătrunde, în proporţii diferite, în cea mai mare parte a păturilor populaţiei" [Smith, 1986, p. 77]. Omogenitatea culturală provine aici din faptul că popoarele respective se consideră „alese". Evoluţiile de mai sus se înscriu în cadrul strădaniilor lui A D. Smith , de a demonstra că naţionalismul are antecedente etnice anterioare perioadei moderne. Această abordare „perenialistă" reia însă două paradigme: una care aduce naţiunile la statutul de „dat" etnic, alta care analizează reinterpretarea ideologică a acestora.

poate fi atenuată, tensiunea dintre sentimentele primordiale şi politica civilă nu va fi probabil niciodată complet eliminată. Puterea elementelor „date" de loc, de limbă, de sânge, de concepţie despre lume şi de mod de viaţă, care modelează noţiunea de bază pe
65
Câteva teorii despre naţiune

care individul o are despre sine şi despre apartenenţa sa indisolubilă, are rădăcini adânci în temeiurile iraţionale ale personalităţii sale." [ibid., p. 128]. Abordarea „primordialistă" a fost repede denunţată ca „fixistă" de către unii autori care subliniază caracterul dinamic al identităţii etnice, referindu-se însă cel mai adesea la date culturale — precum confruntarea cu Celălalt —, ceea ce le deosebeşte de teoriile cu privire la conflict, de sorginte materialistă. Fredrik Barth se numără printre primii autori care au demonstrat că „materialul uman organizat în cadrul unui grup etnic nu este imuabil" [Barth, p. 21; vezi şi traducerea în franceză a textului lui Barth în Poutignat si StreiffFenart], dar se defineşte mai curând în funcţie de o „graniţă" care poate fi supusă în timp multor schimbări. Acestea pot corespunde unor logici culturale şi ecologice (schimbările de activitate, precum sedentarizarea, pot modifica până la urmă identitatea etnică) ori unor mobile sociale (ca fenomenele de aculturaţie pe care le implică trecerea de la un statut social la altul, pentru un grup ori un individ). Sunt mutaţii care nu duc totuşi la o veritabilă sinteză culturală, graniţa etnică rămânând o linie de departajare indispensabilă între „ei" şi „noi". Dihotomia a fost elaborată din punctul de vedere al studierii naţionalismelor (şi nu doar al etnicităţii) de către alţi autori, ca W. Connor, fiind la originea conceptului de „etnonaţionalism" [Connor, 1973, p. 3]. Inconsistenţa lucrărilor lui W. Connor vine din faptul că autorul nu face nici o deosebire între „epoca etniilor" şi cea a naţiunilor. Or, între cele două există un fel de ruptură, reflectată într-o anumită îndepărtare de identitate şi în

Naţiunea, un „dat" natural?
Una din principalele mize ale dezbaterii este răspunsul la întrebarea: grupul etnic este un „dat" sau mai curând o construcţie? Pentru autorii menţionaţi mai înainte, este vorba de o construcţie, cel puţin în parte. Poziţia „primordialistilor", reprezentată iniţial de Clifford Geertz [Geertz, 1963], este opusă. Ca şi în cazul — contemporan — al şcolii „Nation-building", miza părea să fie reprezentată, pentru autor, de tensiunea dintre aspiraţia către avantajele societăţii moderne (progresul material, reformele sociale, cetăţenia etc.) şi pregnanţa „legăturilor primordiale" [ibid., p. 109], precum legăturile de sânge, limba, religia etc. Pesimismul curentului, care contrastează cu optimismul adepţilor teoriei „Nation-building"', provenea din caracterul ireductibil al elementelor culturale si fizice „date", în special în cazul „naţiunilor tinere": „Cu toate că

explozia ideologiei.

Aceasta ne aduce la ultimul şi, singur, cel mai important criteriu pentru protonaţionalism — conştiinţa apartenenţei, trecute sau viitoare, la o entitate politică stabilă. Cel mai bun liant protonaţional este să fii ceea ce jargonul sec. al XX-lea a numit „naţiune istorică", mai ales dacă statul cadru pentru viitoarea naţiune a fost asociată cu un Staatsvolk — popor al statului, ca ruşii, englezii sau castilienii. Trebuie făcută aici însă o distincţie clară între efectele directe şi indirecte ale naţiunii, în istoria ei. în majoritatea cazurilor, „naţiunea politică", care formulează termenii a ceea ce va deveni ulterior poporul-naţiune, nu include iniţial mai mult de o fracţiune mică a locuitorilor unui stat — adică elitele privilegiate sau nobilii. Cînd nobilimea franceză a descris cruciadele drept gesta Dei perfrancos, nu aveau intenţia să asocieze triumful crucii cu mulţimea norodullui şi nici măcar cu acea mică parte a hexagonului ce purta acest nume la sfirşitul sec. al Xl-lea. Majoritatea celor ce se considerau descendenţi ai francilor, credeau că populaţia pe care o conduceau provenea din descendenţi ai celor cuceriţi de franci. Acest punct de vedere a fost răsturnat, în scopuri democratice, de Republică — în toate manualele de şcoală se accentua ideea că „strămoşii noştri" erau galii, nu francii; ea a fost reafirmată, în scopuri reacţionare şi eugenice, de astă dată, de către reacţionarii postrevoluţionari de exemplu, contele Gobineau. Acest „naţionalism" al nobililor ar putea, desigur, fi considerat protonaţional, atîta timp cît „cele trei elemente: naţio, fidelitas (politică) şi commanitas, deci categoriile de naţionalitate, loialitate politică şi comunitate politică, erau deja unite în conştiinţa socio-politică şi în sentimentele unui grup existent în societate (einer gesellschqftllchen Gruppe)"*9 Aici îşi au originea şi anumite forme ulterioare de naţionalism, în ţări ca Polonia şi Ungaria, unde ideea unei naţiuni a maghiarilor sau a polonezilor se împacă foarte bine cu situaţia că o mare parte a locuitorilor ţinuturilor coroanei Sf. Ştefan sau ale Dietei poloneze nu erau maghiari sau polonezi în nici unul din sensurile actuale ale naţiunii. Dar aceşti plebei nu contau cu nimic mai mult decît cei ce erau, întîmplător, maghiari sau polonezi. Ei se aflau, prin definiţie, în afara „naţiunii politice". Şi, oricum, acea naţiune nu trebuie nicicum confundată cu naţionalitatea modernă.50 Evident, conceptul şi terminologia „naţiunii politice" puteau eventual fi extinse la o naţiune ce ar presupune şi

masa locuitorilor ţării, dar aceasta s-a întîmplat, probabil, mult mai tîrziu faţă de pretenţiile acelui naţionalism retrospectiv. Legăturile între cele două clase sociale erau, oricum, indirecte. Avem multe mărturii istorice că oamenii obişnuiţi se puteau foarte bine identifica, într-un fel, cu ţara şi poporul, prin intermediul conducătorului suprem, rege sau ţar — vezi cazul Ioanei d'Arc — dar e puţin probabil ca ţăranii să se fi identificat cu o „ţară" constînd din comunitatea nobililor, prin definiţie, însăşi ţinta nemulţumirii lor. Dacă se întîmpla să fie loiali unui anumit nobil şi să fie ataşaţi de e< ca stăpîn, asta nu însemna că se identificau cu interesele restu49

şi ceea ce Tom Nairn, imitîndu-1, numeşte Ukraina (de la iniţialele UK, ale Regatelor Unite).
Pentru evoluţia conştiinţei britanice, vezi Raphael Samuel (ed. Pa'"" otism: The Marking and Unrnarktng of British National Identity, 3 voi., W1' dra, 1989, dar şi Linda Colley, Whose nation? Class and nation^ consctousness in Britain 1750-1830, în Post & Present, 113, noiembrie 19°^ p. 97-117 şi Imperial South Wales, în Gwyn A. Williams, The Welsh i' History, Londra şi Canberra, 1982, sau Tom Nairn, The Enchanted Britain and (te Monarchy, Londra. 1988, partea a Il-a.
5

86

tat cu o ameninţare serioasă a legitimităţii sau coeziunii sale st cînd nici un fel de forţe subversive nu erau destul de puternice vechile legături socio-politice degradate impuneau formularea a noi forme de loialitate civică („religia civică", în termenii lui Rous. seau), odată ce alte loialităţi potenţiale erau acum capabile de expresie politică. Ce stat se putea considera însă în deplină securitate în perioada revoluţiilor, liberalismului, naţionalismului, democratizării şi mişcărilor clasei muncitoare? Sociologia care s-a dezvoltat în ultimii 20 de ani ai secolului era, în primul rînd sociologie politică şi problema coeziunii socio-politice a statelor se afla în centrul atenţiei ei. Dar statele pretindeau o „religie civică" (patriotismul), odată ce ele cereau mai mult decît pasivitate simplă de la cetăţenii lor. „Anglia", după cum le-a spus Nelson marinarilor săi înaintea luptei de la Trafalgar, „aştepta ca fiecare om să-şi facă datoria". Şi dacă, din întîmplare, un stat nu reuşea să-şi convertească cetăţenii la noua religie înainte ca ei să-i asculte pe evanghelistii rivali, putea să se considere pierdut. Irlanda, cum a înţeles Glad-stone, a fost pierdută de Imperiul britanic îndată ce democratizarea votului, în 1884-1885 a demonstrat că totalitatea virtuală a locurilor în parlamentul catolic din insulă ar putea aparţine unui partid irlandez (deci naţionalist). Regatele Unite s-au menţinut totuşi pentru că celelalte naţionalităţi au acceptat naţionalismul statal al Marii Britanii, care a evoluat spre binele lor în secolul al XVTII-lea şi care încă îi uimeşte pe teoreticienii unui naţionalism mai ortodox.5 Imperiul habsburgic, o combinaţie de „Irlande", n-a fost atît de norocos. Aici stă marea diferenţă între ceea ce Robert Muşii numea Kakania (de la literele „K" şi ..K". prescurtări ale cuvintelor germane „imperial şi regal")

(Jn patriotism statal nu este neapărat ineficient — însăşi exista si funcţiile statului modern implică locuitorii respectivului f t în afacerile lui şi, inevitabil, creează un „peisaj" procedural u instituţional diferit de orice alt cadru de acelaşi tip şi specific vieţile locuitorilor, pe care le şi determină. pentru Simplul fapt că l există doar pentru cîteva decade, mal puţin chiar decît lungimea unei vieţi omeneşti, poate să fie de ajuns pentru a stabili o identificare cel puţin pasivă cu un nou stat naţional. Dacă n-ar fi aşa ar fi trebuit să ne aşteptăm ca fundamentalismul şiit revoluţionar din Iran să aibă repercusiuni asemănătoare în Irak, ca şi în Libanul divizat, pentru că majoritatea populaţiei musulmane, neaparţinînd grupului kurzilor, care deţine şi majoritatea locurilor sfinte, aparţine aceleiaşi credinţe ca şi iranienii. Totuşi simpla Idee a unui stat naţional laic şi suveran în Mesopotamia este chiar mai recentă decît aceea a statului evreu teritorial. Un exemplu extrem de eficacitate potenţială a patriotismului de stat este loialitatea finlandezilor faţă de Imperiul ţarist, pentru o mare parte din secolul al XLX-lea, pînă cînd politica rusificării, după 1880, a produs o reacţie antirusească. în timp ce în Rusia nu găseşti prea uşor monumente ale familiei Romanov, o statuie a ţarului Alexandru al II-lea, liberatorul, încă se află în piaţa cea mai mare din Helsinki. S-ar putea merge şl mai departe. Ideea originală, popular-revoluţionară de patriotism, se referă mai degrabă la stat decît la naţiune, fiind legată de însuşi poporul suveran, adică de statul care îşi exercita puterea în numele lui. Etnlcitatea sau alte elemente ale continuităţii istorice erau nerelevante pentru „naţiune" ln acest sens, iar limba conta mai ales din punct de vedere pragmatic. „Patrioţii", în sensul original al cuvîntului, erau opusul c elor care credeau în „ţara mea, fie ea bună sau rea", numiţi de r Johnson, ironic, „răzvrătiţi care împiedică funcţionarea normală a guvernului". 7 Revoluţia Franceză, care pare să fi folosit rr nenul în maniera americanilor şi, mai ales, a revoluţiei olanpa(i , ePfesiunea a descurajat, fără îndoială, exprimarea unor astfel de sim-lran . w Iralî- Pe de altă parte, succesul temporar al armatelor revoluţionare ţne invadatoare nu au reuşit să le încurajeze. f0r „,Cf- Hugh Cunningham, The language of patriotism, 1750-1914, în HisWork shop Journal, 12, 1981, p. 8-33.

NAŢIUNI $1 NAŢIONALISM DIN 178O PÎNĂ ÎN PREZENT

l

PERSPECTIVA GUVERNAMENTALĂ

deze din 1783 , îl considera pe patrioţi ca fiind aceia careşţ arătau dragostea de tară prin dorinţa de a o reînnoi şi reforma prin revoluţie. Acea patrie căreia îi erau loiali era opusul uneia existente sau preexistente; ea era naţiunea creată prin alegerea politică a membrilor ei care, în acest proces, renunţau la sau îşj schimbau vechile loialităţi. Cei 1200 din Gărzile Naţionale, veniţi din Languedoc, Dauphine şi Provence, la 19 noiembrie 1789, lîn-gă Valencia, au făcut un jurămînt de credinţă naţiunii, legii şj regelui, declarînd că, de atunci înainte, nu mai aparţineau provinciilor sus-numite, ci numai Franţei. Cum remarca Lavisse10, faptul că „naţiunea a consimţit ea însăşi" a fost contribuţia Franţei la istoria universală. Conceptul revoluţionar al naţiunii constituit de opţiunea politică deliberată a cetăţenilor potenţiali este, desigur, încă păstrat în forma lui pură în Statele Unite, pentru că americanii înşişi vor aşa. Nici conceptul francez al „naţiunii" ca analog unui plebiscit („un plebiscit de fiecare zi", cum îl numea Renan) nu şi-a pierdut caracterul său esenţial politic. Naţionalitatea franceză însemna cetăţenie franceză: etnicitate, istorie, limbă vorbită acasă erau toate nerelevante pentru definiţia „naţiunii". Mai mult, naţiunea în acest sens — ca grup de cetăţeni, ale căror drepturi le confereau un rol important în ţară şi determinau statul să devină, într-o anumită măsură, „al nostru" — nu era doar un fenomen al regimurilor revoluţionare şi democratice, deşi regimurile antirevoluţionare şi nedemocratice o recunoşteau destul de greu. De aceea guvernele beligerante au fost atît de mirate în 1914 cînd popoarele lor s-au grăbit să ridice armele, într-un acces de patriotism. însuşi actul democratizării politicii, al transformării supuşilor în cetăţeni, tindea să producă o conştiinţă populistă care, văzută dintr-o anumită lumină, e greu de deosebit de patriotismul
J. Godehot, La Grande Nation: iexpanston revolutlonnaire de la France dans le monde 1789-1799, Paris, 1956, voi. I, p. 254 albtdem, l, p. 73.
10 Citat în Pierre Nora (ed.) Leş Lteux de Memolre II, în La Nation, P^15' 1986, p. 363.

Marc Ferro, La Grande Guerre 1914-1918, Paris, 1969, p. 23; A. °' fner, The working dasses, British naval plâns and the coming of the Gre War, în Post & Present, 107, mai, 1985, pp. 225-226.

11

ţjOnalist, chiar şovinist. Dacă „ţara" este, într-un fel, „a mea", atunci ea este mult preferată celorlalte ţări, ale străinilor, mai ales cînd acolo nu sînt asigurate adevăratele drepturi cetăţeneşti. „Englezii născuţi-liberi" ai lui E.R Thompson, acei britanici ai sec. al XVIU-lea, care nu vor fi niciodată sclavi, se considerau mult diferiţi de francezi. Aceasta nu însemna că îşi dovedeau cumva simpatia pentru clasele conducătoare sau pentru guvernele din ţara lor, iar acestea puteau foarte bine suspecta loialitatea militanţilor din clasele inferioare. Pentru ei, bogaţii şi aristocraţia, care-i exploatau pe oamenii de rînd, erau mult mai prezenţi — şi în mod constant — decît cei mai nesuferiţi străini. Conştiinţa de clasă, pe care o dobîndiseră muncitorii din multe ţări în ultimii ani dinainte de 1914, implica — nu mai e nevoie s-o amintim — invocarea drepturilor omului şi ale cetăţeanului şi, astfel, un patriotism potenţial. Conştiinţa politică de masă sau conştiinţa de clasă implicau un concept de „patrie" sau „pămînt strămoşesc", cum o demonstrează istoria iacobinismului, dar şi a altor mişcări, ca, de exemplu, chartismul, pentru că mulţi chartişti erau atît împotriva celor bogaţi, cît şi a francezilor. Ceea ce făcea, însă, acest patriotism populist-democratic şi iacobin extrem de vulnerabil era condiţia subalternă, atît obiectivă, cît şi — la clasa muncitoare — subiectivă a acestor mase de cetăţeni, în statele în care s-a dezvoltat, agenda politică a patriotismului era stabilită de guverne şi de clasele conducătoare. Dezvoltarea conştiinţei de clasă şi politice printre muncitori i-a învăţat să ceară şi să-şi exercite drepturile politice. Paradoxul tragic a fost aici că tocmai situaţia care i-a învăţat să şi le exercite [-a aruncat şi în masacrul reciproc din primul război mondial — S1 asta de bună voie. Dar e semnificativ că guvernele beligerante au apelat la sprijin, în acest război, nu doar pe baza unui patriolsrn OI "t>, a gloriei şi a eroismului, ci printr-o propagandă adresată cetăţenilor civili. Toţi marii beligeranţi au prezentat războiul Ca fund defensiv, ca pe o ameninţare din afară a drepturilor civile P culce propriei ţări sau zone şi au învăţat să-şi prezinte scopue Uneori destul de inconsistent) nu numai ca pe încercări de „ ^nare a acestei ameninţări, ci şi de transformare socială a ţării m Dresul cetăţenilor mai săraci („case pentru eroi"). Democratizarea putea ajuta astfel la rezolvarea problemei

erii

obtegitimităţii de către state în ochii propriilor cetăţeni, chiar

NAŢIUNI ŞI NAŢIONALISM DIN 1780 PÎNĂ lN PREZENT

acest sens, „naţiunea" şi „clasa" sînt inseparabile. Dacă acceptam că, în practică, conştiinţa de clasă avea o dimensiune naţional-civică şi conştiinţa naţional-civică sau etnică avea dimensiuni sociale, atunci este posibil ca radicalizarea clasei muncitoare în Europa, după primul război mondial, să fi accentuat conştiinţa naţională potenţială. Cum altfel am putea explica extraordinarul succes al partidelor de stînga în ţările nonfasciste, în recîştigarea sentimentelor naţionale şi patriotice în timpul perioadei antifasciste? Cu greu am putea nega că rezistenţa în faţa Germaniei naziste în al doilea război mondial a avut tendinţa de a apela aut la sentimentele naţionale, cît şi la speranţele de eliberare şi reînnoire socială. Pe la mijlocul anilor '30 mişcarea comunistă s-a rupt deliberat de tradiţiile Internaţionalelor a Il-a şi a IlI-a, care abandonaseră simbolurile patriotismului — chiar şi acelea asociate cu trecutul revoluţionar socialist, cum ar fi imnul Marseillaise9 încercările ulterioare de recucerire a acestor simboluri şi de împiedicare a „armatelor diavolului" să monopolizeze cele mai frumoase marşuri, au avut aspectele lor bizare, mai ales privite din afară şi retrospectiv, ca atunci cînd Partidul Comunist din SUA a declarat — fără succes — că mişcarea comunistă este americanismul sec. al XX-lea. Totuşi, rolul comuniştilor în rezistenţa antifascistă a făcut pretenţiile lor patriotice destul de plauzibile, mai ales după 1941 — aceasta într-o măsură destul de mare ca să-1 sperie pe generalul De Gaulle.10 Mai mult, atît în interiorul cît şi în afara mişcării, combinaţia de steaguri roşii şi naţionale era foarte populară. E greu de spus dacă avem aici o trezire autentică a sentimentului naţional în mişcarea de stînga sau este doar acel patriotism revoluţionar tradiţional, de tip iacobin, apărut încă o dată pe scena politică, după ce fusese marginalizat îndelung de antinaţio9 Pentru substituirea Internaţionalei cu Marseillaise în Germania şi Fran ţa, vezi M. Dommanget, Eugene Pottier, Paris, 1971, cap. III. Pentru apelurile patriotice, vezi Maurice Thorez, France To-day and the People's Front, Lon dra, 1936, XIX, p. 174-185, mai ales 180-181. 10 Charles De Gaulle, Memolres de Guerre, II, Paris 1956, p. 291-292, şi Earl Browder, The People's Front (n the United States, Londra, 1937, p187-196,249-269. o--.

APOGEUL NAŢIONALISMULUI 1918-1950

nalismul şi antimilitarismul de stînga. Astfel de probleme nu prea au fost cercetate, din păcate, şi documentele politice actuale sînt la fel de sărace în informaţii ca şi memoria contemporanilor. Este însă evident că reunirea revoluţiei sociale şi a sentimentului patriotic a fost un fenomen extrem de complex, în aşteptarea unor cercetări amănunţite, vom schiţa măcar cîteva idei. Mai întîi, naţionalismul antifascist a apărut în contextul unui război ideologic internaţional, în care majoritatea claselor conducătoare naţionale păreau să opteze pentru o apropiere politică internaţională de dreapta şi de statele identificate cu ea. Astfel, partidele de dreapta s-au debarasat de patriotismul xenofob, ce le servise odată atît de bine. Cum spuneau francezii: „Mai bine Hit-ler, decît Leon Blum". Expresia putea să însemne: mai bine un german decît un evreu, dar se putea interpreta foarte uşor şi ca: mai bine o ţară străină decît a noastră. Astfel, a fost mai uşor pentru mişcarea de stînga să ia înapoi steagul naţional, cînd dreapta şi-a slăbit strînsoarea. De asemenea, în Marea Britanic, a fost mai uşor pentru mişcarea de stînga să se opună politicii de conciliere cu Hitler, decît pentru conservatori, care nu puteau să nu-1 considere ca un bastion împotriva bolşevismului mai mult decît o ameninţare la adresa Imperiului britanic, într-un fel, patriotismul antifascist ar putea fi considerat o parte a triumfului unui anumit fel de internaţionalism. în al doilea rînd, atît muncitorii, cît şi intelectualii au ales internaţionalismul, dar unul capabil să întărească şi sentimentul naţional. Cercetările recente ale comunismului britanic şi italian din anii '30, au subliniat rolul mobilizării antifasciste în atragerea tinerilor intelectuali şi muncitori şi, mai ales, al Războiului Civil din Spania.11 Ajutorul dat Spaniei n-a fost doar un act de solidaritate internaţională, ca acele campanii antiimperialiste din India sau Maroc, mult mai restrînse. în Marea Britanic, lupta contra fascismului îi privea pe britanici, în Franţa, pe francezi, dar, după luna iulie 1936, frontul ei principal a devenit Madridul. Problemele interne ale fiecărei ţări deveniseră, accidental, discutate întrHywel Francis, Miners Against Fascism: Wales and the Spanlsh Civil <*r. Londra, 1984; Paolo Spriano, Storia del Partita Comunista Italiano, voi. IU, Torino, 1970, cap IV.
w

142 143

NAŢIUNI ŞI NAŢIONALISM DIN 1780 PÎNĂ ÎN PREZENT

APOGEUL NAŢIONALISMULUI 19181950

ca în cazul populaţiei tamil din Sri Lanka — o minoritate cu foarte mulţi reprezentanţi în administraţia publică şi în învăţă-mîntul superior, în timpul dominaţiei britanice, iar apoi persecutată de majoritatea ceiloneză, mai ales prin adoptarea limbii ceiloneze ca singura oficială, în 1956. Dacă hindi ar fi fost limba a 72% în loc de 40% din populaţia Indiei, tentaţia de a elimina engleza, ca limbă oficială, ar fi fost mai mare, dar mai mare ar fi fost şi pericolul separatismului în India.22 Totuşi, naţionalismul teritorial e un caz special şi limitat. Nici în Sri Lanka aspiraţiile separatiste nu le-au înlocuit pe cele federaliste, decît la 25 de ani după cîştigarea independenţei, în general, există o convieţuire competitivă, uneori combinată cu diferite tipuri de autonomie. Şi cu cît societatea se urbanizează şi se industrializează, cu atît sînt mai artificiale încercările de a limita nişte comunităţi etnice, ac-ţionînd la nivel macro-economic, la un teritoriu dat. încercarea sud-africană de acest tip a fost corect interpretată ca un proiect de perpetuare a opresiunii rasiale şi nu ca un exerciţiu clasic de formare a naţiunii pentru africani, cum se pretindea. Totuşi, cum subliniază Barth 3, relaţiile de grup în astfel de societăţi polietnice/tribale sînt diferite şi mai puţin stabile decît cele din societăţile tradiţionale. Grupurile care aparţin societăţilor moderne sau mai avansate au trei strategii posibile de aplicat (poate nu perfect diferenţiate). Membrii lor pot încerca să treacă drept cetăţeni ai societăţii avansate, să fie asimilaţi şi unii dintre ei pot chiar să reuşească. Dar comunitatea, în totalitatea ei, va fi „lipsită de o sursă a diversificării interne şi va rămîne, probabil, un grup conservator, cu un nivel scăzut, în cadrul sistemului social mai larg". O altă alternativă ar fi să accepte statutul de minoritate şi să încerce să reducă acest handicap, dar să-şi păstreze caracterul specific „în sectoarele auxiliare", în felul acesta, nu vor putea însă apărea o societate polietnică şi nici asimilarea eventuală în societăţile industriale. Ultima posibilitate ar fi ca
2 Vezi Sunil Bastian, Uniuersity admission and the naţional question; Charles Abeysekera, Ethnic representatton in the higher state serulces, în Ethntcity and Social Change in Sri Lanka (lucrări prezentate la un seminar organizat de Asociaţia pentru ştiinţe sociale, decembrie, 1979), Dehiwala, 1985, p. 220-232, 233-249.

23

Barth (ed.J, Ethnic Groups, p. 33-37. 154

grupul să-şi accentueze identitatea etnică, „folosind-o pentru a-şi dezvolta noi poziţii şi structuri neîntîlnite în vechea lor societate sau neadecvate acolo". Aceasta este strategia care, din punctul de vedere al lui Barth, e aptă să genereze naţionalismul etnic post-colonial sau o posibilă creare de noi state deşi, cum am subliniat, nu acesta este scopul sau implicaţia necesară ale respectivei strategii, în orice caz, nu ne ajută cu nimic în analiza noastră dacă plasăm toate aceste modalităţi de supravieţuire a grupului etnic sub acelaşi titlu — de „naţiune" sau „naţionalism", fie că e vorba de cei din Quebec, de greci, de migranţi baltici, de indieni, ucraineni sau scoţieni, pentru a aminti doar cîteva exemple. în al doilea rînd, relaţiile inter etnice tradiţionale erau adeseori stabilizate prin dezvoltarea lor într-un anumit segment al diviziunii sociale a muncii, astfel încît „străinul" avea o funcţie specifică şi, oricare ar fi neînţelegerile între „noi" şi comunitatea lui, aceasta ne este mai mult complementară decît concurentă. Luate în sine, astfel de segmente etnice ale muncii se dezvoltă natural, chiar şi în istoria industrializării şi urbanizării occidentale, în parte pentru că există ocupaţii specifice, pe care trebuie să le exercite cineva, dar mai ales pentru că reţeaua de ajutor reciproc neoficial a emigranţilor din anumite regiuni îi pune în legătură pe aceştia cu prieteni, rude sau clienţi din ţara de origine. Astfel, pînă astăzi, în New York, e de aşteptat să întîlneşti coreeni prin băcănii şi indieni mohawk lucrînd la structura de rezistenţă, printre constructorii de zgîrie-nori, indieni ca vînzători de ziare, iar în restaurantele indiene, personalul este de obicei format din imigranţi din Sylhet — o zonă din Bangladesh. Avînd în vedere faptul că „sistemele polietnice tradiţionale sînt mai ales economice" (Barth), este de mirare că mişcările din acele state, care accentuează identitatea etnică, sînt rareori interesate de acest tip de diviziune socială, ci mai degrabă de poziţia competitivă a grupului lor, printre celelalte, în cadrul statului. Majoritatea mişcărilor considerate naţionaliste şi postcoloniale reflectă instabilitatea relaţiilor de grup, bazate pe o preponderenţă a Puterii politice şi nu pe diviziunea reală etnoeconomică a muncii. Nemulţumirile şi conflictele etnice sînt deci vizibile în lumea din afara zonei originare a naţionalismului şi pot părea uneori că se potrivesc modelului „naţional".

NAŢIUNI ŞI NAŢIONALISM DIN 1780 PIN A ÎN PREZENT

APOGEUL NAŢIONALISMULUI 1918-1950

Trebuie să amintim însă din nou că aceasta nu este „problema naţională" la care se refereau marxiştii şi în funcţie de care au fost refăcute hărţile statelor. Extinderea naţionalismului dincolo de regiunile originii sale impune şi o analiză care să o depăşească pe cea originară a fenomenului. Schimbarea este dovedită şi de apariţia spontană a unor termeni noi — ca acela de etnie (pentru grupul etnic sau naţionalitate).24 Lucrul acesta a fost bine înţeles pînă la urmă, deşi primii observatori ai naţionalismului nonocci-dental, fiind conştienţi că „ne confruntăm cu un fenomen diferit de naţionalismul european", considerau totuşi „inutil" să evite termenul, „în vederea adoptării sale de către toată lumea".25 Cu toate acestea, fie că termenul e folosit sau nu, fenomenul ridică probleme noi din anumite puncte de vedere. Unul dintre acestea poate fi menţionat pe scurt, ca o concluzie a acestui capitol: limba. Nu este deloc clar dacă sistemul clasic al naţionalismului lingvistic continuă şi aici — adică un idiom etnic devine o nouă limbă standard, „naţională", care va deveni ulterior oficială. (Chiar în cazul limbilor standard de mult stabilite a apărut o tendinţă recentă de disipare prin transformarea unor subvariante sau dialecte în mijloace posibile ale educaţiei şcolare — de exemplu, „engleza negrilor" sau idiomul francez, puternic anglicizat, joual, al claselor inferioare din Montreal). în scopuri practice, multilingvismul este inevitabil în majoritatea statelor astăzi, fie pentru că emigrările formează colonii etnice în toate marile oraşe occidentale, fie pentru că majoritatea statelor noi au atîtea limbi reciproc neinteligibile, încît mijlocirea unei limbi naţionale (sau, de preferat, internaţionale) este necesară, pentru a nu mai pune la socoteală cîte o modestă „lingua franca". (Papua — Noua Guinee, cu mai mult de 700 de limbi pentru o populaţie de 2,5 milioane,
Tresar de la Langue Francalse, voi. VIII, Paris, 1980, înregistrează cuvîntul „etnie" în 1896, dar nu şl în 1956; Anthony D. Smith, The Ethnlc Orlgtns of Nattons, Oxford, 1986, foloseşte termenul extensiv, dar îl consideră neologism francez, înainte de 1960 termenul poate fi întîlnlt doar sporadic, ca o bizarerie. 25 John H. Kautsky, An essay in the politics of development, în John Kautsky (ed.), Pollttcal Change in Underdeveloped Countrtes: Naţionalism and Communism, New York, Londra, 1962, p. 33.

ar putea fi considerată un caz extrem). Este clar aici că limba cel mai uşor de acceptat ar fi una fără identificare locală etnică — jargonul; bahasa, în Indonezia; limbile de circulaţie internaţională, cum ar fi engleza, care ar putea explica „remarcabila flexibilitate lingvistică a elitelor indoneziene şi lipsa de implicare emoţională faţă de limba maternă"26, nu se aseamănă cu aceea întîlnită în mişcările naţionaliste europene. Diferită este şi politica recensămintelor moderne, multietnice, din Canada, dacă o comparăm cu situaţia din Imperiul habsburgic (vezi mai sus p. 98-99). Ştiind că emigranţii, dacă li se cere să aleagă între etnicitate şi cetăţenia canadiană, se consideră canadieni şi, cunoscînd influenţa limbii engleze, grupurile de presiune etnice se opun întrebărilor din recensăminte referitoare la limbă sau autoidentificare. Pînă nu demult, recensămintele insistau asupra originii etnice pe linie paternă şi respingeau răspunsul „american" sau „canadian", cu excepţia amerindienilor. Această etnicitate contrafăcută de recensăminte, impusă la început de canadienii de origine franceză pentru a umfla cifrele în legătură cu răspîndirea lor în afara zonei Quebec, lea fost de folos şi conducătorilor imigranţi, etnic diferiţi, odată ce ascunde faptul că, din 314.000 de etnici polonezi, în 1971, doar 135.000 considerau poloneza ca limbă maternă şi abia 70.000 o mai vorbeau acasă. Cifrele sînt comparabile pentru ucraineni.27 Pe scurt, naţionalismul etnic şi cel lingvistic pot să meargă uneori în sens opus şi amîndouă îşi pot pierde azi dependenţa de autoritatea statului. Multilingvismul sau bilingvismul, analog relaţiei din sec. al XlX-lea dintre limbile de cultură/ ale statului şi dialectele subalterne, sînt deja termeni curenţi şi nu mai presupun competitivitate. Tendinţa de a conferi limbilor populare statut de limbi standard, alături de limbile de circulaţie internaţională — spaniola în America Latină, franceza în anumite părţi ale Africii Şi, mai gernerală, engleza (limba învăţămîntului mediu în Filipine Şi în Etiopia, cel puţin înainte de război) — nu trebuie înţeleasă
N. Tanner, Speech and society among the Indonesian elite, în J.B. Pride şi J. Homes (ed.), Sociolingulsttcs, Harmondsworth, 1972, p. 127. 27 Robert F. Harney, So great a herltage as ours. Immtgration and the

survival of the Canadian polity, Daedalus, voi. 117/4, toamna 1988, p. 68-69, 83-84.

NAŢIUNI ŞI NAŢIONALISM DIN 1780 PÎNĂ ÎN PREZENT

Cît despre URSS, ea nu s-a prăbuşit, cum preziseseră sovie-tologii, datorită tensiunilor naţionale interne , oricît ar fi fost ele de importante, ci datorită dificultăţilor economice. Glasnost, condiţia necesară, conform conducătorilor reformişti, pentru pere-stroika, a reintrodus libertatea cuvântului şi a opiniei, slăbind sistemul central de comandă, pe care se bazau atît regimul, cît şi societatea. Eşecul perestroikăi, deteriorarea crescîndă a condiţiilor de viaţă pentru cetăţenii de rînd, au subminat încrederea într-un guvern unic al uniunii, considerat răspunzător de aceasta, şi au încurajat sau chiar au impus soluţii regionale şi locale ale problemelor. Putem spune că, înainte de venirea lui Gorbaciov, nici o republică sovietică nu-şi propusese separarea de URSS, cu excepţia ţărilor baltice şi, chiar acolo, independenţa era doar un vis. De asemenea, nu se poate afirma că uniunea era susţinută doar de teamă şi coercitiune, deşi acestea opreau, într-o oarecare măsură, izbucnirea tensiunilor etnice din regiunile mixte, în lunga perioadă cît a fost Brejnev la conducere, autonomia regională nu era o iluzie, în plus, cum ruşii nu au încetat să se plîngă, majoritatea celorlalte republici o duceau chiar mai bine decît Republica Rusă. Dezintegrarea naţională a URSS şi, uneori, chiar a unor republici constitutive multinaţionale, este consecinţa şi nu cauza evenimentelor de la Moscova. Paradoxal, mişcările naţionaliste, destul de puternice pentru a submina regimurile existente, sînt mai puternice în Occident, unde astfel de tensiuni zguduie state dintre cele mai vechi: Regatele Unite, Spania, Franţa, chiar Elveţia, în mai mică măsură, pentru a nu mai aminti de Canada. Secesiunea unor regiuni ca Scoţia sau Quebec este o problemă de pură speculaţie în prezent (1992). în afara centurii roşii eurosovietice, secesiuni importante au apărut rareori, de la cel de al doilea război mondial, iar o separaţie paşnică este aproape necunoscută. Totuşi, secesiunea celor două regiuni, mai sus amintite, poate fi discutată astăzi ca o posibilitate, lucru ce nu se putea întîmpla acum douăzeci şi cinci de ani.
6 Helene Cartere d'Encausse, L'emplre eclate, Paris 1978: Idem, La Glo-Ire des nations, ou La Fin de l'empire sovlettque. Paris, 1990.

NAŢIONALISMUL LA SFÎRŞITUL SECOLULUI AL XX-LEA II

Oricît de puternic astăzi, naţionalismul nu mai este, totuşi, forţa politică şi istorică ce a urmat Revoluţiei Franceze şi a durat pînă la sfîrşitul colonialismului imperialist, după al doilea război mondial. în lumea „dezvoltată" a secolului al XlX-lea, crearea unui număr de „naţiuni", care combinau statul naţional şi economia naţională, a fost principalul factor al transformării istorice şi a fost considerat ca atare, în lumea „dependentă" din prima jumătate a secolului al XX-lea şi, mai ales, în zona colonială, mişcările de eliberare şi independenţă naţională au determinat definitiv emanciparea politică a unei mari părţi a globului prin eliminarea administraţiei imperiale şi a dominaţiei militare, situaţie care ar fi părut de neconceput cu o jumătate de secol în urmă. Dacă, în teorie, aceste mişcări de eliberare naţională, din lumea a treia, erau modelate după naţionalismul occidental, în practică, statele pe care încercau să le fondeze erau, cum am văzut, entităţi complet neomogene etnic şi lingvistic, opunîndu-se standardului statului naţional occidental. Cu toate acestea, ele se asemănau, de Jacto, cu naţionalismul occidental al perioadei liberale. Amîndouă erau unificatoare şi urmăreau emanciparea, deşi în cel de al doilea caz aşteptările au fost mai mari decît realizările. Faza actuală de afirmare a grupurilor „etnice", separatiste, nu are nici un program pozitiv de lucru. Acest lucru este demonstrat prin faptul că, în sprijinul oricărui proiect istoric, trebuie recreat modelul original al lui Mazzini, referitor la statul naţional omo-gen-etnic şi lingvistic. (Fiecare naţiune are un stat — doar un stat pentru fiecare naţiune.) O astfel de situaţie este complet nerealistă în contextul dezvoltărilor lingvistice şi culturale de la sfîrşitul secolului al XX-lea. Definiţia lui Mazzini ar fi şi nerelevantă pentru problemele secolului XX, pentru care nu oferă nici o soluţie generală sau
Războaiele de diferite feluri, folosite de supraputeri, cu excepţia celor nucleare şi chimice/biologice, au fost cu mult mai puţin avantajoase decît ar fi încercat istoria interbelică să ne convingă — de exemplu, cele din Coreea şi Vietnam.......................................................................... ••••.,; •

164

165

NAŢIUNI ŞI NAŢIONALISM DIN 1780 PÎNĂ ÎN PREZENT

166

locală, cu rare şi fericite excepţii. Ea mai mult complică rezolvarea acestor probleme. Totuşi, forţa sentimentelor, care îndeamnă grupuri de „noi" să obţină o identitate etnolingvistică împotriva ameninţării „lor", a străinilor, nu poate fi negată, mai ales în acest secol, cînd un grup imaginar, britanic — „noi" — a luptat într-un război dement împotriva unui grup simbolic, argentinian — „ei" — pentru a păstra o păşune mlăştinoasă, undeva în sudul Atlanticului şi cînd xenofobia a devenit ideologia cea mai răspîndită în întreaga lume. Gata oricînd să se transforme în rasism, xenofobia, fenomen mai general în Europa şi America de Nord, în anii '90, chiar decît în zilele fascismului, se dovedeşte şi mai puţin un program istoric decît naţionalismul lui Mazzini. într-adevăr, ea nici nu se pretinde a fi mai mult decît un strigăt de groază şi de furie. Chiar simpatizanţii romantici ai independenţei suverane a cîtorva popoare mici se feresc să insiste asupra caracteristicilor Frontului Naţional al lui M. Le Pen — de lanus — cu două feţe. Majoritatea dintre noi ar prefera să nu aibă nici măcar o faţă... Dar care este natura acestui strigăt de groază sau de furie? Aceste mişcări de susţinere a identităţii etnice par să fie reacţii ale slăbiciunii şi fricii, încercări de a ridica baricada, care să ţină în matcă forţele lumii moderne, similare, în acest caz, cu resentimentele germanilor din Praga, marginalizaţi de imigraţia cehă, mai mult decît cu acelea ale cehilor ce avansau. Acesta nu este doar cazul comunităţilor lingvistice mici, influenţate doar de schimbări demografice modeste, cum ar fi coastele slab populate ale Ţării Galilor sau Estonia, unde cei aproximativ un milion de vorbitori ai limbii estone plasează ţara la limita inferioară, în cadrul celor capabile să susţină o cultură modernă la toate nivelurile. Nu e de mirare că problema gravă în ambele regiuni este imigraţia necontrolată a vorbitorilor de engleză sau rusă, respectiv. Reacţii similare pot fi însă întîlnite şi la populaţii mai numeroase, a căror existenţă cultural-lingvistică nu este ameninţată. Exemplul cel mai absurd este aici mişcarea, cu oarecare influenţă politică în SUA, din anii '80, care urmărea să declare engleza ca singura limbă oficială din Statele Unite. Cu excepţia cîtorva zone, unde imigraţia hispanofonă e destul de numeroasă pentru a fi de dorit, sau chiar necesar, să te adresezi publicului de aici în limba respectivă, ideea că supremaţia englezei în Statele Unite ar putea fi pusă în primejdie este doar paranoia politică.

NAŢIONALISMUL LA SFlRŞITUL SECOLULUI AL XX-LEA

Ceea ce întreţine astfel de reacţii defensive împotriva unor ameninţări reale sau imaginare este o combinaţie de mişcări populare internaţionale şi de transformări socio-economice foarte rapide, fundamentale şi fără precedent, specifice celei de a doua jumătăţi a secolului XX. Canada franceză poate fi un exemplu pentru această combinaţie de naţionalism lingvistic mic-burghez intensificat şi de „şoc al viitorului". Pe hîrtie, limba franceză, vorbită de un sfert din populaţia Canadei, o comunitate cît jumătate din cea anglofonă, sprijinită de bilingvismul oficial al federaţiei, de suportul culturii franceze şi de cei 130.000 de studenţi din universităţile francofone (1988), pare a fi în deplină siguranţă. Cu toate acestea, poziţia naţionalismului din Quebec este aceea a unui popor împins să se retragă din faţa forţelor istorice, care ameninţă să-1 copleşească, a unei mişcări mai degrabă slăbite decît în plin succes, într-adevăr, naţionalismul din Quebec a abandonat, dejacto, minorităţile francofone din New Brunswick şi Ontario pentru a se baricada în interiorul unei provincii autonome sau chiar separatiste — în Quebec. Sentimentul lor de insecuritate este dat de credinţa că „pluriculturismul" actual al Canadei este doar un complot împotriva francofoniei, „distru-gîndu-i nevoile speciale sub puterea politică a pluriculturismului" şi este susţinut de preferinţa celor 3,5 milioane de imigranţi, sosiţi după 1945, de a-şi educa copiii în limba engleză, care le deschide perspective mai bune pentru cariera lor viitoare, în America de Nord, decît limba franceză. Totuşi, documentele dovedesc că imigraţia este mai mică în zona francofonă decît în cea anglofonă, odată ce, între 1946 şi 1971, doar 15% din noii veniţi s-au stabilit în Quebec. în spatele temerilor şi nesiguranţei canadienilor francezi se află, de fapt un cataclism social, indicat de criza dramatică a
Leon Dion, The mystery of Quebec (Daedalus, voi. 117/4, toamna 1988, P- 282-318) este un exemplu bun: .Această generaţie noua nu are aceeaşi dorinţă de a susţine limba franceză ca cei mai în vîrstă pentru că ea se simte Protejată de decretele referitoare la limba franceză şi pentru că populaţia anglofonă din Canada şi cei care vorbesc alte limbi sînt tot mai toleranţi faţă de francezi" (p. 310). R.F. Harney, So great a heritage as ours. Immtgration and the surival of the Canadianpolity, Daedalus, voi. 117/4, toamna 1988, p. 75.

NAŢIUNI ŞI NAŢIONALISM DIN 1780 PÎNĂ ÎN PREZENT NAŢIONALISMUL LA SflRŞITUL SECOLULUI AL XX-LEA

bisericii catolice într-o societate, de multă vreme, catolică, conservatoare, ce-şi creşte copiii într-un climat religios, nu numai în zonele rurale ci şi în oraşe, în cursul anilor '60 frecventarea bisericilor în provincie a scăzut de la 80% la 25% şi natalitatea din Quebec este una dintre cele mai scăzute în Canada. Orice s-ar afla în spatele acestei transformări uimitoare a moravurilor din Quebec, ea creează, în mod normal, o generaţie dezorientată, în căutare de noi certitudini, care să le înlocuiască pe cele vechi, pierdute. S-a afirmat chiar că această creştere a separatismului militant este un surogat al catolicismului tradiţional, pierdut. Presupunerea — greu de verificat — nu este totuşi neplauzibilă, mai ales pentru autor, care a observat o mişcare naţionalistă galeză, complet netradiţională, prin plăcerea de a merge prin baruri şi a consuma alcool, a tinerei generaţii din nordul Ţării Galilor; dacă bisericile se golesc, predicatorul şi profesorul nu mai sînt vocile comunităţii şi declinul angajării publice în favoarea cumpătării a făcut să dispară şi modalităţile cele mai simple ale indivizilor de a-şi demonstra apartenenţa la o comunitate şi o cultură puritană. Mobilitatea naturală a populaţiei şi schimbările economice intensifică această stare de dezorientare, uneori accentuată şi de dezvoltarea naţionalismului local.11 Oriunde am locui, într-o societate urbanizată, întîlnim străini, oameni dezrădăcinaţi, care ne amintesc de pierderea legăturii propriei noastre familii cu strămoşii. în cazul societăţilor ex-comuniste occidentale, această dezorientare socială este intensificată de viaţa grea pe care o duc majoritatea locuitorilor. Naţionalismul sau etnicitatea — pentru a-1 cita
10 Gerard Pelletier, Quebec: dţfferent but In step wtth North America, Daedalus, voi. 117/4, toamna 1988, p. 271; Harney, So great a heritage as ours, p. 62.

pe Miroslav Hroch, în scrierile sale despre Europa Centrală contemporană — este „un substitut al factorilor de integrare într-o societate ce se dezintegrează. Cînd societatea se destramă, naţi1 2

unea apare ca o ultimă garanţie". în economiile socialiste şi ex-socialiste, conduse, după expresia lui Janos Kornai, de „economia deficitului" , etnicitatea, ca şi rudenia sau alte reţele de posibilă reciprocitate şi protecţie, are, dintr-o dată, o funcţie mult mai concretă. Ea le conferă „membrilor unui grup un avantaj asupra pretenţiilor altora, din alte grupuri" asupra unor resurse deficitare; „ceilalţi" sînt definiţi, invers, drept aceia ale căror pretenţii vin în urma alor „noastre". Acolo, unde societatea şi guvernul se dezintegrează complet, ca în fosta URSS, „străinul" nu mai are nici o şansă. „Oraşele, republicile îşi închid porţile, apărîndu-se de emigranţi"; cartelele alimentare împart piaţa în mici economii separate şi „protejează resursele... faţă de străini". Totuşi, în societăţile postcomuniste, identificarea etnică sau naţională este, înainte de toate, un mod de a defini comunitatea celor nevinovaţi şi a-i identifica pe cei vinovaţi, responsabili de problemele „noastre"; asta se întîmplă mai ales de cînd regimurile comuniste nu mai funcţionează ca ţapi ispăşitori. Cum spunea cineva despre Cehoslovacia: „Ţara roieşte de diferenţe. Fiecare îşi întinde degetul spre ceilalţi, numindu-i în diferite feluri". Dar această situaţie este universală, nu doar postcomunistă. „Ei" sînt cei care pot fi — şi trebuie să fie — acuzaţi de toate incertitudinile,
M. Hroch, Naţionale Bewegungen friiher und heute. Ein europăischer Vergleich, 1991 — nepublicată — p. 14. Hroch insistă că renaşterea aparentă a vechilor agitaţii naţionale în Europa Centrală şi de Est nu este continuarea unei vechi tradiţii ci un fel de tradiţie reinventată. Aşa cum patrioţii cehi din sec. al XTX-lea se îmbrăcau în haine de luptători husiţi, şi patrioţii mişcărilor naţionale contemporane est-europene se îmbracă în hainele patrioţilor din sec. al XIX-lea(p. 11). J. Kornai, The Economics ofShortage, Amsterdam, 1980. Katherine Verdery, Lucrare nepublicată asupra Naţionalismului şt a Drumului spre democraţie, p. 36. Caroline Humphrey, „Icebergs", barter and the mafia tn provincial Kussta, în Anthropology Today, 7 (2) 1991, p. 8-13. Andrew Lass, citat de Verdery, în Naţionalism and the Road to Democracy, p. 52.
1 4

Naţionalismul din Quebec a produs în anii '70 un exod al afacerilor din Montreal, pînă atunci cel mai mare oraş canadian şi centru de afaceri, în avantajul oraşului Toronto. Oraşul se confruntă acum cu un destin mult mai modest, ca centru regional pentru Quebec şi estul Canadei. Totuşi, impactul mult mai mic al limbilor minoritare în Montreal, faţă de alte oraşe, nu pare să fi micşorat combativitatea lingvistică, în Toronto şi Vancouver, protestanţii englezi, albi, nu mai formează majoritatea, dar în Montreal francezii sînt 66%. Cf. Alan F.J. Artibise, Canada as an urban natton, Daedalus, voi. 117/4, toamna, 1988, pp. 237-264. 168

NAŢIUNI ŞI NAŢIONALISM DIN 1780 PÎNĂ ÎN PREZENT

în sine este ori ostil modalităţilor de viaţă trecute, ori se ridică pe ruinele lor. Pe de altă parte, naţionalismul are un avantaj asupra funda-mentalismului. Caracterul său difuz, fără conţinut programatic, îi asigură un sprijin universal potenţial în cadrul propriei comunităţi. Cu excepţia societăţilor tradiţionaliste, luptînd împotriva impactului modernităţii, fundamentalismul pare a fi un fenomen minoritar. Acest fapt poate fi ascuns fie de puterea regimurilor care îl impun propriului popor, o doreşte acesta sau nu (ca în Iran), fie de capacitatea minorităţilor fundamentaliste de a mobiliza voturi strategice, eficiente în sistemele democratice (ca în Israel si Statele Unite). Trebuie să recunoaştem, însă, că astăzi o „majoritate morală" nu este una reală (electorală), aşa cum o „victorie morală" (eufemismul tradiţional al înfrîngerii) nu este una reală. Totuşi etnicitatea poate mobiliza o mare parte a comunităţii, cu condiţia ca apelurile sale să rămînă suficient de vagi şi de irelevante. Fără îndoială că majoritatea evreilor din lume „ţin cu Israelul", că majoritatea armenilor ar dori transferarea enclavei Karabahul de Munte de la Azerbaidjan la Armenia şi că majoritatea flamanzilor fac tot posibilul să nu vorbească franceza. Această unitate se fărîmiţează însă imediat ce cauza naţională se identifică cu lucruri specifice şi nu cu generalităţi: nu cu Israelul în general, ci cu politica lui Begin, a lui Shamir sau Sharon, nu cu Ţara Galilor în general, ci cu supremaţia limbii galeze, nu cu flamanzii împotriva francezilor, ci cu un anume partid naţionalist flamand, în acest sens, mişcările sau partidele angajate într-un program „naţionalist" separatist sînt, de cele mai multe ori, expresia unor interese minoritare sau sînt instabile politic. Schimbările rapide de componenţă şi şanse electorale, în cazul scoţienilor, al galezilor sau al celor din Quebec şi în multe alte cazuri de partide naţionaliste din ultimii 20 de ani, ilustrează această instabilitate. Aceste partide încearcă, de obicei, să se identifice cu un sentiment al diferenţei colective, cu ostilitatea faţă de
20 între 1958 şi 1974, cele trei partide belgiene principale (în versiunea lor flamandă) nu au adunat mai puţin de 81,2% de voturi în Flandra. Vezi A. Zolberg, în M. Esman (ed.), Ethnlc Conflict In the Western World, Ithaca, 1977, p. 118.

NAŢIONALISMUL LA SFÎRŞITUL SECOLULUI AL XX-LEA

„ei" şi cu o „comunitate virtuală" a propriei „naţiuni". Dar ei nu pot fi niciodată singura expresie a unui astfel de consens naţional. Mişcările separatiste etnice sînt în continuă ascensiune şi datorită faptului că, împotriva părerii comune, principiile creării statelor, după cel deal doilea război mondial, sînt diferite de cele ce au urmat primului război mondial şi nu au nimic de-a face cu principiul wilsonian al autodeterminării naţionale. Acum încep să acţioneze trei forţe: decolonizarea, revoluţia şi intervenţia unor puteri străine. Decolonizarea însemna crearea statelor independente din arii deja definitivate de administraţia colonială. Graniţele coloniale fuseseră, desigur, trasate fără a ţine cont de locuitorii zonei, care nici nu le cunoşteau, uneori. Ele nu aveau deci nici un fel de semnificaţie naţională sau protonaţională pentru populaţie, cu excepţia nativilor educaţi şi occidentalizaţi, de obicei minoritari. Acolo unde astfel de teritorii erau prea mici şi împrăştiate, ca în multe arhipelaguri colonizate, ele erau combinate sau despărţite, în funcţie de împrejurări şi de politica reală. Această situaţie a generat şi apelurile constante şi, de multe ori, inutile ale conducătorilor de state să se depăşească faza „tribalismului" şi acele situaţii care erau răspunzătoare de neputinţa locuitorilor Republicii X de a se simţi, în primul rînd, cetăţeni ai respectivei republici, decît membri ai altei colectivităţi. Pe scurt, punctul de vedere al acestor „naţiuni" şi „mişcări naţionale" era opus acelui naţionalism care încearcă să unească indivizi ce au în comun o etnicitate, o limbă, tradiţii culturale şi istorice; este, de fapt, internaţionalist Acest internaţionalism al conducătorilor mişcărilor de eliberare colonială, din lumea a treia, este şi mai evident cînd aceste mişcări au avut un rol activ în decolonizare, cînd aceasta n-a fost făcută de sus. Destrămarea, după cîştigarea independenţei, acelei mişcări, ce acţionase ori păruse că acţionează în interesul poporului, este mai dramatică. Uneori, ca în India, unitatea mişcării începe să se piardă chiar înainte de obţinerea independenţei. în mod obişnuit, însă, imediat după independenţă, tensiunile încep să se dezvolte între diferite părţi ale mişcării (de exemplu, în Algeria, între arabi şi berberi), între popoarele implicate şi celelalte sau între atitudinea seculară, emancipată a conducătorilor şi sentimentele maselor. Totuşi, chiar dacă există cazuri de state multietnice sau multitribale divizate ori în pragul secesiunii şi acestea atrag mai mult atenţia asupra lor — separarea subcon174

NAŢIONALISMUL LA SFÎRŞITUL SECOLULUI AL XX-LEA

tinentului indian în 1947, a Pakistanului sau autonomiştii tamil din Sri Lanka — să nu uităm că acestea sînt cazuri speciale într-o lume unde statele multietnice sau multinaţionale sînt norme. Ceea ce s-a scris cu treizeci de ani în urmă rămîne, esenţial, adevărat: „Ţările cu multe grupuri lingvistice şi culturale, ca majoritatea celor africane şi asiatice, nu sau destrămat, iar altele, constituite dintr-un singur grup lingvistic, ca cele arabe din nordul Africii, nu s-au... unit încă". Intervenţia unor puteri din afară nu a fost naţionalistă nici ca motivaţie, nici ca efecte, decît întîmplător, poate. Acesta e un lucru atît de evident încît nu mai necesită exemple. La fel a fost şi impactul revoluţiei sociale, deşi mai puţin eficace. Revoluţionarii erau conştienţi de forţa naţionalismului şi angajaţi ideologic pentru autonomia naţională, chiar atunci cînd nu era cerută deschis, ca în cazul slavilor lusatieni, a căror limbă este în retragere, în ciuda eforturilor estgermanilor de a o susţine. Singurele forme de aranjamente constituţionale luate în serios de statele socialiste, după 1917, sînt acelea de federaţie a naţiunilor şi de autonomie. în timp ce alte texte constituţionale, acolo unde existau, fuseseră, mult timp, doar conceptuale, autonomia naţională n-a încetat să fie operaţională. Totuşi, în măsura în care regimurile nu se identi22

fică, cel puţin în teorie, cu nici una din componentele naţionale , şi consideră interesele fiecăreia secundare unui scop comun mai înalt, ele nu sînt naţionale. Privind în urmă cu melancolie, atît au realizat şi regimurile comuniste din ţările multinaţionale: au limitat efectele dezastruoase ale naţionalismului din interior. Revoluţia iugoslavă a reuşit să împiedice diferitele naţionalităţi din cadrul frontierelor statale să se masacreze între ele, pentru o perioadă mai lungă decît oricare din istoria lor, chiar dacă această realizare a fost sfă-rîmată acum, din nefericire. Potenţialul URSS pentru fărîrniţarea naţională, ţinut sub control atîta vreme, este evident acum. De Aspiraţiile monopoliste de acest fel duc la aspiraţii autonomiste sau separatiste ale minorităţilor ameninţate de naţionalişti şi la ceva ce ar putea fi mai bine descris ca „libanizare" sau „balcanizare". Turcii şi ruşii încearcă să se separe de Moldova, sîrbii se declară independenţi de Croaţia naţionalistă, unele popoare caucaziene resping dominaţia georgienilor, iar la Vilnius se aud voci ultraetnice, care se îndoiesc că un conducător, al cărui nume indică origine germană, ar putea înţelege cele mai profunde şi mai vechi aspiraţii ale lituanienilor, într-o lume în care numai vreo duzină de state, din 180, pot pretinde, în mod plauzibil, că cetăţenii lor aparţin unui singur grup etnic sau lingvistic, naţionalismul bazat pe stabilirea unei astfel de omogenităţi nu e doar indezirabil, ci şi autodistrugător. Pe scurt, în formula wilsonian-leninistă, lozinca autodeterminării, pînâ la un program general de secesiune, nu poate fi o soluţie pentru sec. al XXI-lea.

Ea poate fi, cel mai bine, înţeleasă ca un simptom al crizei conceptului de „stat naţional", din sec. al XlX-lea, prins la mijloc între ceea ce The Economist a numit ,-supranaţionalism" şi „infranaţionalism". 31 Criza statelor naţionale mari este însă şi criza celor mici, vechi sau noi. Nu ne îndoim, deci, de forţa oamenilor, în căutarea identităţii de grup, pentru care naţionalitatea este o formă de expresie, dar nu singura (cum o demonstrează lumea islamică), nici de forţa reacţiei împotriva centralizării şi a birocraţiei statului în domeniul economic sau cultural, deci împotriva imposibilităţii de a-1 controla şi nici de faptul că orice nemulţumire locală, capabilă să se înfăşoare în steaguri colorate, consideră că e bine să-şi găsească o justificare naţională. Scepticii se îndoiesc însă de pretinsa dorinţă irezistibilă de a forma state naţionale şi de utilitatea conceptului sau a programului în sec. al XXIlea. Chiar în regiunile în care aspiraţia clasică la formarea unui stat naţional ar putea fi foarte puternică, degradarea şi regionalizarea ei au ajuns să o domine sau chiar să o transforme în opusul ei. Separatismul statal în cele două Americi sau, cel puţin, la sud de graniţa canadiană, a scăzut după Războiul Civil American. E semnificativ că statele învinse în cel de al doilea război mondial, care au fost supuse unui important regres — ca o reacţie, probabil, împotriva centralizării fasciste — nu suferă de pe urma mişcărilor separatiste din restul Europei Occidentale, cu toate că documentele arată că Bavaria sau Sicilia au condiţii la fel de prielnice unor astfel de mişcări, ca şi Scoţia sau zonele francofone din Bernese Jura. De fapt, mişcarea separatistă din Sicilia, dezvoltată după 1943, s-a dovedit de scurtă durată, deşi cîţiva încă îi mai deplîng dispariţia, ca pe „sfîrşitul naţiunii siciliene".33 Ea a fost terminată de autonomia regională, instituită în 1946. Naţionalismul de astăzi reflectă, deci, o criză doar pe jumătate recunoscută a vechii ideologii şi a programului wilsonian-le-ninist. După cum am văzut, chiar unele mişcări naţionaliste vechi, puternice şi hotărîte, au îndoieli cu privire la independenţa statală, chiar dacă îşi menţin ţelul totalei separări de statele cărora le aparţin (ca naţionaliştii scoţieni şi basci, de exemplu). Vechea şi încă nerezolvaţa problemă irlandeză ilustrează şi ea această incertitudine. Republica Irlandeză independentă, insistînd asupra totalei autonomii politice faţă de Marea Britanic — subliniată şi de
„Masca luptei de clasă a activiştilor... (mişcării occitane) indică faptul că aceste nemulţumiri nu au drept cauză dezvoltarea economică inegală a regiunii, ci îngrijorările intelectualilor... în Franţa — William R. Beer, The social class of ethnlc Conflict In the Western World, în M.J. Esman (ed.), Ethntc Conflict In the Western World, Ithaca, 1977, p. 158. 33 Marcello Cimino, Fine di una nazlone, Palermo 1977; G.C. Marino, Storta del separatlsmo siciliano 1943-1947, Roma, 1979.

NAŢIONALISMUL LA SFÎRŞITUL SECOLULUI AL XX-LEA

păstrarea neutralităţii în cel de al doilea război mondial — acceptă totuşi, în practică, influenţe reciproce cu Marea Britanic. Naţionalismului nu i-a fost greu să se adapteze la situaţia curioasă a cetăţenilor irlandezi care, în Marea Britanic, se bucură de toate drepturile cetăţeneşti, de parcă nici nu s-ar fi separat, avînd, de Jacto, o naţionalitate dublă, încrederea în programul clasic al unei Irlande unice şi independente s-a cam stins. Astfel, atît guvernul de la Dublin, cît şi cel de la Londra ar putea fi de acord în privinţa relativei dezirabilităţi a unei Irlande unite. Totuşi, destul de puţini ar mai considera, chiar în Republica Irlanda, această uniune drept altceva decît soluţia cea mai puţin proastă dintr-o serie de soluţii proaste. Dacă, întrun asemenea caz, Ulster-ul şi-ar declara independenţa atît faţă de Marea Britanic, cît şi faţă de Irlanda, majoritatea protestanţilor din Ulster ar privi un refuz ultim al papei drept un rău mai mic. Doar o mînă de fanatici ar considera această realizare a autodeterminării naţionale cu mult mai bună decît un status quo nemulţumitor. Am putea, de asemenea, detecta o criză a conştiinţei naţionale la vechile naţiuni din motive similare. Această conştiinţă, cum a apărut ea în Europa sec. al XTX-lea, se afla cumva în dreptunghiul format de popor-statnaţiune-guvern. în teorie, aceste patru elemente coincideau, în viziunea lui Hitler (pentru care Volk înseamnă şi „popor" şi „naţiune"), Germania însemna „ein Volk, ein Reich, ein Fiihrer", adică un popor/ o naţiune, un stat, un guvern, în practică, statul şi guvernul tindeau să fie determinate de criterii politice tipice perioadei ce a urmat marilor revoluţii din sec. al XVIII-lea, dar poporul şi naţiunea — de criterii anterioare celor politice, de folosit în crearea unei comunităţi virtuale sau imaginare. Politica a avut întotdeauna tendinţa de a prelua şi remodela astfel de elemente prepolitice în scopuri proprii. Legătura organică între cele patru elemente era considerată de la sine înţeleasă, dar asta nu se mai poate întîmpla în statele naţionale mari, istorice sau de mult stabilite. Un sondaj de opinie în Germania Federală, în 1972, poate demonstra cele de mai sus. 4 Am putea considera că Germania este un caz extrem, pentru că ea a trecut

în Europa centrală şi orientală, conceptul de naţiune a fost primit ca o promisiune de independenţă de către popoarele supuse - Mai întîi, au l'ost mediile cultivate care au început să redescopere limbile naţionale (abandonînd puţin cîte puţin latina, franceza şi germana) şi au redeschis în acelaşi timp 1 gustul pentru istoria trecutului naţional, în secolul al XVIlI-lea, se codificau limbile poloneză, maghiară, cehă. Această renaştere culturală unică, îmbinată cu influenţa Luminilor venite din Franţa, influenţă suferită, nu Iară neîncredere, în ceea ce priveşte cosmopolitismul proslăvii şi

trăit clc anumiţi mari filosofi de curte -a jucat un rol determinant în deşteplarea naţiunilor Buropei centrale şi orientale. Astfel, Polonia a jucat în întregime cartea Napoleon care s-a ovedit de/amăgitoare. Ungaria, în schimb, autonomă în inte-1 'orul monarhiei habsburgice, nu vede decît cîţiva iacobini traduc 'nd în ungureşte Marseilleza, dar nu răspunde chemării la revolta pe care o va lansa Napolepn în proclamaţia sa din 15 măi 1809. Crearea provinciilor ilire (1809-1813) a lacul din Istria, din Carniolia si din cea mai mare parte a Croaţiei, teritorii franceze cu reformele aferente. Limba slovenă devine limbă oficială, ca şi italiana şi germana. O renaştere culturală se va manifesta şi la sîrbii din Ungaria. Slavii din Sud. aliaţi în monarhia habsburgică provoacă, nu Iară represiune, slavilor din Imperiul otoman o renaştere culturală. Trezirea sentimentului naţional îşi croieşte drum, la fel, şi la românii din Moldova, din Valahia şi din Transilvania.
Astfel, scrie Hcnry Bogdan', la începutul secolului al XlX-lea. peste tot în Europa centrală şi orientală, naţiunile - sau mai precis, elitele lor - erau pe cale să înceapă să-şi conştientizeze originalitatea unele faţă de altele, redescoperindu-şi limba, cultura, tradiţiile. Puteau ele, trebuiau ele să răniînă acolo? Sau această emancipare culturală, acceptată de puteri, risca să ajungă Iu revendicări de independenţă politică? Dezbaterea era deschisă între cei care rămîncau partizanii menţinerii structurilor politice tradiţionale şi susţinătorii principiului naţionalităţilor, după care popoarele aceleiaşi limbi, ale aceleiaşi culturi şi ale aceleiaşi tradiţii au dreptul la independenţă dacă o doresc, cu condiţia ca ele să ocupe un teritoriu clar determinat.

Mitul Naţiunii suverane exista peste tot în Europa. El va suferi multe modificări. De aici vor apare naţionalismele europene. Ce-şi puteau imagina juriştii faţă de aceste manifestări ale sentimentelor naţionale? I. în Europa occidentală: de la sentimentul naţional la naţionalisme O serie de observaţii trebuie prezentate în funcţie de două axe. Nu am putea înţelege evoluţia noţiunii de naţionalism în această parte a Europei iară a aminti evenimentele istorice care stau la baza acestuia. 1. Evenimentele istorice referitoare la mişcarea naţionalităţilor trebuie văzute ca semmnale de alarmă ale naţionalismelor. A) Mişcările naţionaliste s-au ciocnit multă vreme de sistemul Metiernich, cel de la Congresul de la Viena din 1815. Desigur, revolte, răscoale, chiar mişcări militare nu s-au datorat elanului naţionalismului: liberalismul constituie şi el o sursă a puternicelor revendicări din epocă. Autorii Congresului de la Viena - dintre care Talleyrand în numele unei Frânte desemnate totuşi ca sursă a tuturor josniciilor, incluzînd strigătul de „trăiască Naţiunea! - redecupau Europa după voinţa lor. Nu ne propunem să revenim asupra acestui episod, dar e bine să accentuăm rolul succesiv al revoluţiilor în secolul al XlX-lea. a) Primul val al revoluţiilor, datorat refuzului popoarelor de

a fi supuse din nou puterii absolute, se situează în 1820. El a fost precedat de o agitaţie în principalele germane, a cărei scop politic era să obţină Constituţii. Metternich a tăcut ordine, cum a făcut-o şi pentru primele mişcări revoluţionare, în Spania, " revoltă 1-a determinat pe regele Ferdinand VII să reinstaurerf Constituţia acordată în 1812. Franţa a restabilit ordinea îi> 1823, Chateaubriand fiind ministrul afacerilor externe. Austria va restaura puterea la Napoli şi la Piemont, în Franţa, „carbo' neria" (copie a carbonarilor italieni) va suscita nenumărat£ .......... ...... '••'' " •'• - •• ,

Naţionalismele europene

L

comploturi care vor ajunge toate la eşec. Acelaşi lucru a fost şi în Rusia, unde mişcarea decembristă dorea să stabilească un regim constituţional (1825). Aceste răzmeriţe, aceste insurecţii, aceste revolte sînt politice. Ele sînt însoţite deja de revendicări naţionale, ca în Grecia şi în coloniile spaniole din America. Mcttemich şi ţarul Alexandru văd în aceasta un fel de „complot iacobin" al cărui centru ar fi la Paris. Este vorba, mai curînd de revendicări ale libertăţii, reflex natural universal. Lupta grecilor împotriva turcilor (1821-1822), foarte violentă, a fost susţinută de Victor Hugo, evocînd copilul lui Chio care nu vroia decît „praf de puşcă şi gloanţe" şi de Lordul Byron, care a murit la Missolonghi. Sultanul a trebuit să recunoască independenţa Greciei (Tratatul de la Adrianopol de la 1829): cu autonomia acordată Serbiei, a fost primul triumf al mişcării naţionalităţilor. în acelaşi tratat, sultanul recunoştea autonomia provinciilor Valahiei şi ale Moldovei, care s-au unificat în 1859 pentru a constitui România, într-o primă înlaţişare. Tulburările din această regiune vor determina marile puteri să se intereseze de problemele naţionale. Ştim că ele au fost una clin cauzele principale ale primului război mondial.

b) Al opunea unei unificări a belgienilor doilea ^ranţa («Anvers, un pistol îndreptat spre Anglia»). val vine Naţiona1Srtu din il belgian se afla în condiţii favorabile să contribuie la Franţa forîn 1830. area unui mic Stat, separat de Ţările de Jos, compus din Dacă locui1 v Carol al orbind două limbi: franceza pentru valoni, olandeza X-lea, pentru care dorise să desfiinţe ze Carta, a trebuit să fugă, el a fost înlocuit cu LouisPhilippe. Dar „cei Trei Glorioşi " au fost despăgubiţi de marii burghezi ca Thiers. Societăţi le republic ane reluară totuşi lupta, în timp ce, pentru o vreme, totul se oprea în Franţa. Agitaţia Parisulu i cuprinse se diferite ţări. în Belgia a fost cel mai mare răsunet. Anglia se

PAUL SABOURIN flamanzi. Revolta împotriva Olandei pornea alît din partea flamanzilor, cît şi din cea a valonilor. Naţiunea belgiană s-a născut nu din dorinţa de a vorbi o limbă, ci din voinţa populară a tuturor locuitorilor. Totuşi limba, element important al naţionalismului în toate ţările, riscă în curînd să determine Belgia să explodeze ... în timp ce Elveţia, Stat cu mai multe limbi, rămîne stabil. Evenimente s-au produs, vom vedea, în Italia, în Germania şi în Europa centrală şi orientală. Pentru naţionalişti, 1830 reprezintă speranţa că într-o zi ei vor putea să se elibereze de tirania monarhiilor, în ciuda durelor restaurări ale ordinei regilor şi împăraţilor ameninţaţi, legitimitatea învingînd principiul naţionalităţilor. Cu toate acestea, gîndirea unui Mazzini sau a unui Fichte începea să se răspîndească în Europa. în unanimitatea care se va naşte spre anii 1830 în favoarea unei „sfinte alianţe a popoarelor", bazată pe eliberarea naţiunilor, conducînd negreşit la unitatea continentului european, Mazzini (1805-1872) deţine un loc cu totul special, atîl prin personalitatea sa, cît şi prin impactul ideilor sale. El a fost caracterizat, pe drept cuvînt, ca unul din uriaşii istoriei europene ai secolului al XlX-lea. El a inspirai Manifestul Tinerei Europe (1834). în 1923, interpretînd sensul primului conflict mondial, Condenhove-Kalergi scria în Pan Europa:
Războiul mondial a hotârît: Mazzini 1-a învis pe Metternich, Vestul a învins Estul, principiul liberal pe cel conservator, gîndirea democratică pe cea autocratică.

în articolul „Europa - Condiţia sa şi viitorul său", publicat la Londra în 1852, Mazzini declara:
Problema naţionalităţilor, pusă în mod corect, este cea a alianţele' popoarelor; a echilibrului forţelor construite pe ba/.e noi; a organi/ăr'1 lucrării pe care Europa trebuie să o îndeplinească.

Naţionalismele europene

Concepţia sa despre naţionalitate este indisolubil legată do un profund sentiment democratic, opus cosmopolitismului aristocratic al secolului al XVIIl-lea şi a ceea ce acesta însemna pe plan social şi politic. Naţionalitatea nu este pentru Mazzini o entitate rasială, ci o comunitate culturală şi etică. Evoluţia unei Naţiuni trebuie să servească umanitatea. Dacă Mazzini s-a opus federalismului pentru Italia, aşa cum îl preconiza adversarul său Gioberti, în schimb, Mazzini nu a fost defavorabil federalismului la nivel european. El îndeamnă, în jurămîntul său, la „unitatea morală a Europei". Eşecul revoluţiei de la 1848 îi va aduce lui Mazzini sarcasmele lui Karl Marx. Nu contează! Ideile sale despre Naţiunea democratică şi Federaţia europeană vor face furori. în ceea ce-1 priveşte pe Fichte (1762-1814), important teoretician al naţionalismului, zdrobirea Prusiei de către Napoleon I (1805) 1-a determinat să conştientizeze, în ale sale Discursuri pentru Naţiunea germană, douăsprezece conferinţe pronunţate la Berlin, în iarna 1807-1808, că naţiunea germană trebuie să joace un prim rol în umanitate. Căci ea este de esenţă divină. Naţiunea franceză, latină şi cosmopolită, reprezintă pentru Fichte antiteza Naţiunii germane, bazată pe „sînge" şi „rasă". Această certitudine îi oferă o misiune universală. Căci numai poporul german are „cel mai clar germen de perfectibilitate umană şi lui îi revine puterea în dezvoltarea umanităţii". Penru a îndePlini această misiune, Fichte preconizează să se creeze, printr-o educaţie impusă, omul nou al noii Naţiuni. Numai statul poate sa îndeplinească acest lucru: să separe copiii de părinţi, să plăeascâ profesorii care-i vor forma în permanenţă, cele două sexe re buind crescute împreună. Se ştie la ce ar putea duce aceste e r ° 'i... Dar Fichte nu a fost unicul care a propus această teorie 'pic germană; trebuie să adăugăm aici pe Hegel, Herder, List, avl Sny, Treitschke şi, mult mai tîrziu, pe Artliur de Gobineau,

PAUL SABOURIN Este dificil să conturăm raţionamentul lui Peguy. Pietatea sa religioasă se îmbină cu naţionalismul. Dar, dacă el se află în concurenţă cu catolicismul, naţionalismul îl cucereşte:
Chiar dacă sfinţii francezi sînt cei mai mari (...). Este neplăcut, spune Dumnezeu, că atunci cînd nu vor mai fi aceşti francezi, nu va mai fi nimeni să-i înţeleagă .

Pentru Peguy, Ioana d'Arc realizează fuziunea între apărarea credinţei creştine şi patrie. Este aici o sursă a gaullismului ...., dar, şi un populism pervertit. Nu-1 putem evita pe Maurras în galeria portretelor barzilor naţionalismului. Dar, după cum s-a spus, în naţionalismul francez există multe naturi diferite. Maurras este un bun exemplu. Căci el încearcă să reintroducă raţionalul într-un naţionalism integral, adică să realizeze identitatea între Naţiune şi Rege. Maurras pretinde să demonstreze în mod ştiinţific ceea ce tocmai am enunţat. Cu adevărat, dragostea supremă pentru Naţiune, regalitatea ca formă perfectă de guvernare sînt postulate. Există altele, de exemplu, monarhia descentralizată. Aceste critici faţă de individualismul care aduce cu sine democraţia, Republica şi parlamentarismul, toate condamnabile, nu rezistă la o analiză serioasă. Nu trebuie să confundăm efectul cu cauza, întradevăr, Maurras este mult mai cunoscut pentru ura sa faţă de cele patru State confederate, „evreul, metecul, masonul, şi protestantul" care poluează percepţia sa despre naţionalism. Iii reprezintă pentru el tot ceea ce a condus Franţa la declin: banulrege, individualismul, cosmopolitismul, liber-schimbismul, principiile de la 1789, subordonarea Naţiunii internaţionalelor ţfi socialismului sovietic, pentru că ar 11 fost fondat de Naţiunea evreiască!

Le mystere des saints innocents, 1912

Naţionatismele europene

1. Aceste concepţii diferite asupra naţionalismului serIvesc drept bază, mai puţin sau mai mult. regimurilor politice, şanele totalitare, al căror epigon, rămîne na/ismul. A) Salazarismul şi franchismul se arată mai anticomuniste decît naţionaliştii puri Concepţia lor despre Naţiunea colectivă le conduc la criticarea, ridiculizarea celuilalt colectivism, cel rău, bazat pe doctrina marxistă, irigînd curente socialiste, uneori antagonice. De aceea, se sacralizează comunitatea naţională şi conducătorii săi. Sentimentele religioase sînt conţinute într-un cult public în folosul puterii existente. Este necesar, de asemenea, să restaurăm trecutul sub eticheta Naţiunii. Mussolini de exemplu, face din Imperiul roman un mit mobilizator, creuzetul disciplinelor cărora italienii trebuie să se dedice cu fervoare, pentru ca un „Stat roman" să fie restaurat. Cu Hitler, legitimitatea violenţei bazată pe superioritatea rasei trebuie să se opună violenţei pe care o produce materialismul de clasă, lată-ne în miezul unui raţionament care vine de departe -Fichte, Nietzsche, Herder, Hegel, Chamberlain, Gobineau .... -, formulat, de data aceasta Iară nuanţe, cu argumente sumare relevînd delirai verbal al extremiştilor. Mein Kampf ( 1924) este foarte clar, şi ne putem minuna că odată ajuns Hiller la putere, şefii Statelor ţărilor democratice din Vest nu au citit sau recitit această capodoperă, de o absurditate atît de periculoasă.
Numai în sînge rezidă forţa sau slăbiciunea omului. Popoarele care refuză să-şi menţină puritatea rasei lor renunţă în acelaşi timp la Unitatea sufletului lor .... Dizlocarea fiinţei lor este urmarea firească şi ineluctabilă a alterării sîngelui lor.

Deci, Statul trebuie să se pună în serviciul acestui naţionalsism: să protejezi rasa în interiorul /te/t/7-ului, să cauţi în exteri «r spaţiul vital necesar germanului, superior oricărui altuia. Ştim ce s-a întîmplat cu aplicarea, punct cu punct, a acestui
ra

PAUL SABOUR1N

program, al cărui vîrf de cruzime a fost holocaustul. Dar, nu vedem renăscînd trecutul cu tezele exprimate în mod clar - şi aplicate - de sîrbii din Bosnia, vi/înd o „purificare etnică", cu scopul de a constitui Marea Serbie compusă dintr-o singură rasă pură? Aceste orori nu trebuie, totuşi, să ascundă actele odioase, comise de alte părţi participante în conflictul bosniac. Tribunalul penal creat de O.N.U. tocmai a învinovăţit pe şeful statului autoproclamat de Serbia în Bosnia, pe generalul său pentru „crime de război şi barbarie", ca şi pe un conducător croat! Singura problemă este să ştim dacă se vrea a-i pedepsi sau să se negocieze cu ei ... B) Toţi vor fi ele acord că trebuie separată ideologia gau/listă, al cărei element motor este dragostea de patrie, degajată de tot prurilul naţionalismului extremist.. a) în tomul V al Memoriilor sale, Michel Debre, Iară îndoială, unul din cei care a resimţit cel mai bine mesajul generalului, se întreabă asupra gaullismului Iară De Gaulle. Definiţia este edificatoare:
Expresia cea mai puternică şi în acelaşi timp, cea mai bine adaptată, cea mai fidelă tradiţiei, şi în acelaşi timp, cea mai nouă din această îndelungată mişcare, care a făcut din francezi şi din franţuzoaice bărbaţi şi femei libere, în sînul unui popor mîndru de a fi el-însuşi şi deschis muncii în comun cu toate popoarele pămîntului ... forma cea mai modernă a patriotismului1. Să explicăm rapid cîleva aspecte ale complexei gîndiri gaulliste. într-adevăr, generalul De Gaulle nu poate fi catalogat ca discipol al lui Maurras, al lui Barres, Pcguy, nici chiar al lui Bonaparte. Gaullismul este: •

M. Debre, Memoues 1969-1993, Aîbifr Michel

\ationalixinele

cur o pa n e

o sinteză originală cârc nu este rezultatul unei căutări, ci fundamentul iniţial continuat de acolo de unde izvorăşte acţiunea politică: unirea a trei naţiuni care fac Franţa, c,«a a Vechiului Regim, cea a Revoluţiei si cea a Marelui Război, sub egida unei credinţe trăită fără clericalism şi ostentaţie'.

Mistica naţională gaullistă este, desigur, apropiată naţionalismului. Naţiunea este Franţa, „Doamna Noastră Franţa". Aici, politicul se asociază cu religiosul. Providenţa este cea care călăuzeşte Franţa în destinul său de întîietate si drept ghid al altor naţiuni. Dar, gîndirea gaullistă nu cade în excesele naţionalismului: alegerile individuale si libertăţile personale vor fi întotdeauna obiectul unui respect scrupulos. Totuşi, o critică sistematică demonstrează rolul nefast al particularismelor, al feudalităţilor. Tema naţională separată de politic - devine sacră ca instrument de grupare în jurul unui singur interes valabil: cel al Naţiunii l'rance/e. b) Apropierea gîndirii gaulliste de naţionalism a marginalizat o vreme dreapta zisă „naţionalistă"! Evenimentele războiului din Algeria cu OAŞ nu au permis acestei drepte extreme să-şi facă intrarea pe scena politică (J.-L. Tixier-Vignancourt nu a obţinut decît 5,7% din voturi la alegerile prezidenţiale din 1965). Dar, venirea stîngii la putere, în 1981. a coincis cu apariţia din plin a fenomenului Le Pen. Un mod de scrutin mai favorabil, reprezentarea proporţională, apoi fapte de societate, ca imigrarea, care au provocat un şoc cultural şi religios, relaţia ambiguă a metropolei cu fostele ţări colonizate, toţi aceşti factori au permis preşedintelui Frontului naţional o veritabilă manifestare de forţă cu ocazia alegerii prezidenţiale clin 1995. Municipalele au conlirmat-o de îndată. Ne ailăm, în prezent, în Franţa în prezenţa unui naţionalism extrem, nou, eu o bază etnică, liste 0 altă faţetă a naţionalismelor, fascistă şi nostalgică.
J.-C. Chabot, Op. cil., p. 109

PAUL SABOURIN Acest extremism violent, xenofob se aseamănă cu evenimentele care se produc, în fiecare lună, în fosta Germanie de Est. în Europa occidentală există, de atunci, un neo-naţionalism de tip nazist sau fascist. Fenomenul capetelor rase se întinde în întreaga Europă. Violenţa în stadioanele de fotbal, sport popular prin excelenţă, nu trebuie să masche/e profunzimea unui rău care cucereşte Europa măcinată de şomaj, sursă a derivelor de tot felul. Or, Europa este nehotărîtâ în alegerea ce o are de făcut pentru combaterea focarelor de nelinişte: o mai bună integrare prin Uniunea europeană sau reîntoarcerea la prolecţionism? Naţiunile Europei comunitare pot ele să determine eşecul Uniunii europene prin lipsă de imaginaţie, nestiind să canalizeze diferitele naţionalisme într-o structură, în acelaşi timp pregnantă şi .deschisă, de politici economice şi sociale comune, succeptibile să combată cauzele revoltelor marginalizaţilor manipulaţi de sloganuri absurde? c) Revenirea naţionalismelor în Europa se accentuează după 1989 sau mai curînd, se tac văzute, în plină lumină. Există reale motivaţii în legătură cu aceasta. Astăzi, naţionalismele europene nu sînl numai un tel de subprodus al erei comuniste, căci ele sînt prezente în toate democraţiile occidentale, societăţi industriale şi dezvoltate. Desigur, pentru că separările ideologice şi-au pierdut din valoare, pentru că Statul este în criză pretutindeni, căci politica corespunde din ce în ce mai mult aspiraţiilor etnice. De asemenea, pentru că mecanismele instituţionale liberale se dovedesc a face o slabă impresie în faţa violentelor revendicări, lată pentru ce modelele multiculturalc. regionaliste, federaliste sau integraţioniste (Uniunea europeană) sînt toate supuse unor critici aspre în măsura în care niciuna nu pare să poată rezolva criza în care se adîncesc puţin cîte puţin Statele-naţiuni. Conflictele din periferiile multi-etnice se aseamănă toate, în proporţii gradate, celor inter-etnice ale fostei

Naţionalismele europene

lumi comuniste, mai ales după căderea imperiului Sovietelor. Paradoxul derutant la care asistăm azi este cel al unei imense tentative de omogenizare, de uniformizare a lumii europene, venită de pe continentul american, care provoacă astfel, efectul contrar: căutarea pătimaşă a diferenţei, a deosebirii, a recunoaşterii. Ceea ce este esenţial pentru indivizi, este chiar mai mult pentru naţiuni. De aceea, nu trebuie să credem că revenirea naţionalismelor nu se produce numai în Europa centrală şi orientală. Toţi observatorii văd că bastioanele revendicărilor naţionale continuă să-şi arate forţa. Le numim micro-naţionalisme, căci sursa lor este cel mai adesea, regională, deci în interiorul unui Statnaţiune considerai drept mai mare şi mai puternic. Aceste mişcări, vechi, au revenit la viaţă după aproape de un secol, fie în Marea-Britanie. în Franţa, în Belgia ... Sînt ele micro-naţionalisme identitare în măsura în care grupul uman la care se referă, gîndeşte — poate, greşit - că grupul majoritar vrea dispariţia sa ca identitate socială? Trebuie să distingem, astfel, în Europa occidentală revendicările catalanilor şi ale flamanzilor de cele ale bascilor, scoţienilor, galczilor sau corsicanilor. Fostul regionalism era o nostalgie, un romantism, celebrat de Mistral sau de barzii celţi. Dar, Statul, englez, francez, spaniol, nimicea aceste regiuni sub aspra tiranie a centralizării. Astăzi, regionalismul este o aşteptare de recunoaştere: cea a Identităţii, unică şi autentică, a popoarelor interesate. Fran9ois Thual rezumă înlr-un mod foarte clar diferitele progrese ale acestor naţionalisme identitare'.
Că revendicările se fac în numele unui trecut, în numele unei limbi, în numele amîndoura în acelaşi timp, că este vorba de o dorinţă de autonomie, că este vorba, pe faţă, de o dorinţă de independenţă, a
1

F. Thual, Leş conjlits iclentilaires, Ellipsc. 1995, pp. 15 1-152

PAUL SABOURIN lism autoritar (adesea legat de tradiţiile de avangardă) si de naţionalism etnic. Generalul Jaruzleski, după ce încercase mai întîi să-l imite pe Pilsudski, a curtat Biserica şi pe „naţional-realistii" iviţi din tradiţia Democraţiei naţionale, pe Roman Dmowski care conducea înainte de război. Ceauşescu filtra episodic cu ideologia fascistă a Gărzii de Fier. Am putut discerne aceeaşi tendinţă sub o formă atenuată, în reconcilierea regimului Germanici de Est cu autoritatea prusacă. Exploatarea naţionalismului etnic a devenit explicită, fie că era întoarsă spre interior (discriminare faţă de minorităţile naţionale, antisemitism), sau spre exterior (împotriva unui Stat comunist vecin). Retrospectiv, campania antisemită lansată de partidul polonez, după evenimentele din martie 1968, constituie, poate, primul antecedent important al acestui fenomen, în Cehoslovacia, Husak a jucat cartea slovacă pentru a eîştiga un minimum de susţinere în politica sa de normalizare, aplicînd tactica „divide pentru a domni". Represiunea minorităţilor priveşte astăzi, în principal, pe ungurii din România si pe turcii din Bulgaria.

Experienţa comunistă în ţările din Kuropa centrală şi orientală ne permite să constatăm practici de guvernare foarte diferite între diversele „democraţii populare". Moştenirea totalitară a contribuit totuşi la deformarea sentimentului naţional, maltratîndu-1 cu siguranţă, dar, de asemenea, întreţinîndu-1, cînd era vorba de a legitima puterea în fiinţă. Apărut ca reacţie la piedicile impuse de regimul decăzut, naţionalismul contemporan exprimă deopotrivă frustrările şi aspiraţiile timpului prezent: să apari pe scena europeană afirmîndu-ţi o identitate recunoscută de toate ţările. . Tipurile de naţionalisme central europene invită la reflexii multiple şi complexe Mulţi conducători politici occidentali au crezut perenă ideea conform căreia, atît în Europa centrală cît şi în Balcani, a existat o potrivire totală şi simplă între teritoriu, Stat şi Naţiune. Această reprezentare, aproape

Naţiunalismele europene

mitică, explică ceea ce gînditorul maghiar Istvan Bibo numeşte „mizeria micilor State ale Huropei de Hsl". Acesl decalaj a frînat şi jenează încă, manifestarea sistemelor democratice la estul Europei. De acolo provin durabilele urmări ale confu/iei foarte frecvente între conceptele de „cetăţenie" si de „naţionalitate", şi dificultatea de a stabili o definiţie viabilă şi satisfăcătoare a noţiunii de „minoritate naţională". A)S-a vorbit despre „era nouă" ele după 1989 pentru ţările din Europa centrală şi orientală Alîlea scrieri au fost consacrate acestei noi imagini a lumii, încît vom formula numai cîteva observaţii. a) Cortina c/e fier militară şi ideologică intersecta la Vest ţările cuprinse înlre Germania şi Rusia .sovietică, în ciuda autorităţii poliţieneşti şi cea a Partidului, aceste ţări „captive" lămîneau din punct de vedere cultural şi istoric, europene. Iile se identificau cu Europa şi îşi apărau culturile lor, pătrunse, din punct de vedere istoric, de cele din Vest, şi mulţi autori din Est au repus în cauză, după 1989, concepţii instituite solid în Vest, după care Comunitatea europeană s-ar reduce numai la politicile sale economice ... Europa era şi rămîne, pentru un număr din aceste ţări, referinţa lor culturală fundamentală. Dacă Estul are nevoie din punct de vedere economic de Vest, Vestul se hrăneşte, de asemenea, din culturile Estului. Pentru că „Estul este sufletul Europei, aici a fost ocrotită ideea de Europă, ca cultură"'. Implozia sistemului comunist s-a datorat mai multor cauze: epuizarea ideologiei constituie un element important pe care deja anumite regimuri au căutat să-1 reînoiască prin produsul de substituire care era naţionalismul; Jaru/elski imitîndu-1 P£ Pildsudski, Ilonecker apelînd la Luther şi Frcderic cel Mare, '•-eauşescu cinsu'ndu-1 pe eminentul Tilulescu ...1989 a făcut să
J. Rupnik, Op. cit., p. 12

PAUL SABOURIN iasă în relief acesle contorsiuni, de un comic demn de dispreţ. O altă cauză a prăbuşirii a fost, în mod evident, de ordin economic, în faţa reformelor necesare să se întreprindă, elitele comuniste s-au divizat, acccnluîndu-se procesul de dezintegrare. Dar, din punctul nostru de vedere, „deşteptarea popoarelor" a fost esenţială: ea împingea la evoluţii ce trebuiau să ducă la dezastru.
Ne putem întoarce la prima vizită a Papei în Polonia în 1979. El revenea în ţara sa în calitate de veritabil suveran spiritual al Naţiunii, şi efectul său eliberator asupra conştiinţelor a fost esenţial pentru a înţelege originea mişcării Solidaritatea. Istoricul ceh Vilem Precan vorbeşte de „revoluţia morală provenită din mişcarea Drepturilor omului în anii 70 ca preludiu la ieşirea din sistemul totalitar si la manifestarea unei culturi civice. Tentativele de auto-organizarc ale societăţii în Polonia, în Ungaria sau în Cehoslovacia, în jurul valorilor şi proiectelor democratice au pregătit depăşirea cadrului avut în vedere de elitele gorbacioviste ale reformei în socialism. După cum, în timpul Primăverii popoarelor de la 1848, intelectualii au fost purtătorii de cuvînt ai aspiraţiilor naţiunilor lor, tot aşa popoarele au fost cele care au tăcut istoria si au respins frontierele posibile la Gdansk, la Berlin sau la Praga. In timpul „toamnei popoarelor" în 1989, în RDG, în Cehoslovacia (şi într-o anumită măsură în Bulgaria), unitatea lor împotriva aparatului corupt a fost cea care a determinat răsturnarea regimurilor, începînd cu gerontocraţii stalinişti în frunte cu Honeckcr, Husac şi Jivkov. Manifestaţiile de la Timişoara şi de la Bucureşti au fost detonatorul căderii lui Ccauşescu. Au fost autentice ridicări populare, chiar dacă clemente ale vechiului aparat au încercat să le confişte in folosul lor1.

Marile momente depăşite, ţările recent eliberate au cunoscut imediat durerile unei naşteri duble: o democraţie veritabilă' un sistem economic liberal. Or pretutindeni apăruse o opoziţi6 între liberali, deschişi spre Uniunea europeană, şi susţinătorii
' J . Rupnik, Op. cil., p. 3

Naţionalismele europene

populismului naţionalist, repliaţi în ei-însişi. Totuşi, trebuie să ne ferim de a reduce acest fenomen la o faţă-în-faţă între Democraţie şi Naţionalism, deşi resurgenţa conflictelor interetnice, războiul din Bosnia au pătat imaginea naţionalismelor în Est. b) Ce sens putem atribui acestor naţionalisme? Reprezintă ele afirmarea abruptă a unei identităţi ba/ată pe rasă, „purificarea etnică" regăsindu-se întrucîtva în soluţia finală? După Coudenhove-Kalergi, gîndim că sentimentul naţional este un fenomen de cultură, de educaţie si că rasa nu poate ti decît unul din elementele sale, care poale ii stăpînit. Sentimentul de apartenenţă la o rasă nu poate fundamenta un naţionalism deschis şi tolerant. Aceasta înseamnă să confunzi patria CLI copii de origini diverse şi un teritoriu închis, unde nu ar avea dreptul să trăiască decît o rasă pură. Este astfel pentru această primă cauză. Dar pentru altele? Un naţionalism ba/al pe ideea de clasă, de religie, de limbă? în fosta U.R.S.S. şi ţările balcanice, există afirmări mai mult sau mai puţin clare ale acestor diferite elemente. Derive au apărut, ic? şi colo. lacînd din naţionalism, excluderea diferenţei, excluderea celuilalt. Statele baltice, care au primit primele preţioasa lor independenţă, se apropie de această formulare, căci sufocate de U.R.S.S.-ul lui Stalin, ele aveau şi au încă şi azi, nevoia să-şi afirme identitatea, sub dezaprobarea juridică obişnuită a ţărilor libere. Ar fi nepotrivit să facem reproşuri guvernelor Lituaniei, Estoniei, Letoniei ... Este curentă opunerea în cercurile intelectuale europene a naţionalismului expansiv, universalist, chiar imperialist al Europei occidentale clasice, cu cel al popoarelor care aparţin fostelor imperii europene, care exprimă un refuz dublu: a aparatelor statale şi e litelor cosmopolite care le-au fost impuse. Aceasta este şi unul "in sensurile rupturii cu blîndeţe a Federaţiei cehoslovace la sfîrşitul lui 1992, analizată dinainte de Vaclav Havcl, cu o lină tristeţe:

PAUL SABOUR1N

cipiul de intangibilitatc a frontierelor, recunoscut de numeroase tratate, a bătut în retragere pe numeroase terenuri. Sînlem departe, Iară îndoială, departe de Stalul-naţiune după moda occidentala... Dar, liuropa comunitară are o percepţie eronaţi asupra caracterului tragic al naţionalismului la Est: dînd drcp exemplu, simple staturi ale renovării federalismului tăcut dt ruşine de sloveni, croaţi şi, în felul lor, de sîrbi, ea a pierdu orice influenţă asupra problemei iugoslave. Ar fi timpul a Europa de Vest să fi ascultat incantaţiile oamenilor politici ş ale intelectualilor ţărilor din Est: zgomotul furtunii naţionaliste răsună la frontierele voastre; la ce serveşte mica Europă dact ea nu poate împiedica ca instabilitatea să cîstige teren? b) înscăunarea a ceea ce numim în ştiinţele sociale „postmodernitate", anunţă reîntoarcerea a ceea ce D. Wolton rezumi; prin formula celebră a „bandei celor patru: Naţiunea, istoria religia, identitatea". Dar, după cum o scrie .1. Rupnik',
acest raport între religie şi naţionalism în Europa cere doui remarci. Dacă, din punct de vedere istoric, naţionalismul moderr apare odată cu secularizarea politicului, ci păstrează o legătură strîns; cu religia în imperiile multinaţionale: protestantismul în Europa centrală (incluzînd Naţiunea germană) faţă de catolicismul habsburgic, ş mai ales ortodoxia în Balcani (România, Bulgaria, Serbia, Grecia îr particular) faţă de otomani. După împărţirea Poloniei, la sfirsitul secolului al XVlII-lea, între Rusia ortodoxă si Prusia protestantă, Biserici catolică a devenit depozitarul ideii naţionale. Acest rol, ca l-a regăsii sub comunism, iar Lituania mai mult decîl în Slovacia sau în Croaţia Aceasta este de altfel, azi, una din diferenţele între catolicismul de \t Estul şi de la Vestul continentului. La Vest, el răinînc foarte legat de identitatea naţională, respectiv de impulsul naţionalist. La Vest, democraţii creştini rămin stîlpii ideii europene, ai cărei primi inspiratori ai J. Rupnik, Le i-evcil des nationalismes, în: J. Rupnik (coord.), dechirement des natiom, Seuil, p. 16
1

A alionalimnule eu r o p tj n c
fost, a doua zi după război. In Franţa, votul catolic din Bretania şi din Alsacia a „salvat" Maastrichtul!

Rămîne o întrebare: venirea noilor State obsedate de naţionalism este ea compatibilă cu stabilirea durabila a democraţiei? S-a observai că în prima fază de dezagregare a unui imperiu şi a unui sistem, suveranitatea naţională coincide cu suveranitatea populară. Dar, problema este de a şti dacă, într-un al doilea stadiu, început din plin, nu nc-am alia în iată unei combinaţii de naţionalism şi autoritarism. F.ste o adevărată dilemă. Ea a fost deja formulată la sfirşitul ultimului război de Istvan Bibo, cel mai bun specialist în apariţia naţional-populismului, la sfirşitul unei rupturi sau a unui soc1:
Fascismul există în germene peste tot acolo unde, ca urmare a unui cataclism sau a unei iluzii, cauza Naţiunii se separă de cea a libertăţii, acolo unde o zguduitură istorică oarecare va provoca o frică cu convulsii văzînd că libertatea ameninţă cauza Naţiunii.

Statele europene nu au putui, iară excepţie, să rezolve problemele naţionalismclor lor. Organizaţiile internaţionale o vor face ele, mai bine?

1 Misere des petits Etats de L'Harmattan, 1986, p. 115

l'Europe de l'Ext,

Paris,

PAUL SABOURIN

1

lui Părinte, în ianuarie 1991 a Ibst explicată ca o manifestare a voinţei sale de a arăta că trebuie ştearsă din minte ideea că Religia era duşmanul numărul unu al Regimului. Doamna Carrcre d'Encausse a ţinut un cu toiul alt discurs':
Acestui om curajos şi lucid, în general, îi lipseşte ceva: înţelegerea faptului naţional, în acest sens, el este urmatul lui Lcnin pentru care Naţiunea, condamnată de Istoric, nu avea decît un interes strategie.

Astăzi, în ochii naţiunilor expuse la tulburări din-Est, surorile lor din Uniunea europeană rămîn arhetipuri. Ar fi o greşeală să credem că Europa este văzută înlr-o manieră negativă de ţările din Est. Din punct de vedere polilic şi istoric. Uniunea apare ca simbol al unei realităţi de acum înainte, ireversibile: ea a adunai naţiuni decise să pună capăt luptelor lor fratricide, cu scopul de a face faţă sfidărilor secolului al JCXI-lea; pentru aceasta, ea a construit instituţii tot alîl de eficace, pe cil poale li o operă omenească. Ea poale servi ea „model" în multe privinţe: adunare de naţiuni care-şi modelează destinul cu scopul de a scăpa de orice hegemonie intenţionată; acţiune internaţională ca interpretă a ambiţiilor comune a Europelor; filosofic politică nouă care se depărtează de „faptele prinţilor", aţîţători la război, pentru a acorda naţiunilor care o compun un pact social ce exclude forţa. Mai mult. este model a unor instituţii care se modifică de azi pe mîine, desigur, nu tară dificultăţi şi extinderea în ţările din Est este una serioasă, dar, în respeclul naţiunilor care doresc să contribuie la aceasta. Fără îndoială, faptul cel mai pozitiv pentru ţările Europei centrale şi orientale esle că, prin unica sa prezenţă, prin programele sale continue. Europa de Vest a minai din interior dogma marxist-leninistă despre contradicţiile imperialismului şi a contribuit, în lolali-lale, la înfrîngerea istorică a blocului comunist. De aceea, nu
„Pouvoirs", nr. 57, 1991