Design, Estetica şi Semiotica audiovizualului – C1

INTRODUCERE ÎN SEMIOTICĂ
1. Semiotică, semnificare, comunicare Semiotica – (termen utilizat de Locke şi Leibnitz, dar încetăţenit de C.S. Peirce) reprezintă o teorie globală a sistemelor de semne şi a modului lor de funcţionare. Ch. Morris (1938) distinge: semiotica pură (de elaborare a unui limbaj apt să vorbească despre semne: metasemiotica), semiotica descriptivă (studiul anumitor sisteme de semne) semiotica aplicată (unui text, tablou, mesaj publicitar etc.). Semnul – este un concept fundamental al semioticii, el fiind reprezentantul (substitutul sau „modelul”) obiectului pe care îl evocă. Exemple de semne şi obiectul substituit: harta pt. un teritoriu; bastonul alb pt. a indica faptul că o persoană este nevăzătoare; fotografia unei persoane în fişa de prezentare pentru angajare. Simbolul – are, în funcţie de şcoala care l-a definit, mai multe definiţii (fapt care a condus nu de puţine ori la serioase confuzii): în semiotica peirciană: o simbol = semn care trimite la obiectul denotat în virtutea unei legi sau convenţii. El este general şi identifică clase. Relaţia care îl uneşte cu obiectul nu este nici analogică (ca în cazul semnului iconic = semn aflat în raport se similaritate cu obiectul reprezentat: fotografia, desenul, harta, diagrama, metafora), nici de contiguitate (ca în cazul semnului indicial = semn aflat în raport de contiguitate cu obiectul: fumul faţă de foc, urma paşilor pe nisip, temperatura ca simptom al bolii etc.), ci stabilită prin convenţie. Simbolul este tipul de semn cel mai abstract şi cel mai socializat (cuvintele limbajului natural sunt simboluri, dar şi semnele ideografice din matematică, chimie); în teoria saussuriană: simbol = o legătură „naturală” între semnificant (latura materială a semnului o lingvistic) şi semnificat (latura non-sensibilă a semnului, indisociabil legată de semnificant, conform reglementărilor codului) sau obiectul desemnat. La Saussure simbolul are caractere iconice, iar semnul are semnificaţia pe care o dă Peirce simbolului (neconcordanţă generatoare de confuzii); în antropologia imaginarului (G. Durand, M. Eliade) simbolul revelează aspecte profunde ale realului care „sfidează” orice alt mijloc de o cunoaştere (Seminar1, v.1: simboluri în literatura lui Eliade: La ţigănci, Şarpele, Domnişoara Christina); în psihanaliză simbolul exprimă (în vis) mecanisme psihice refulate (Seminar1, v.2: simboluri la o Freud). Semiotica are un câmp clar de investigare: limbajul (limbajele) şi practicile de semnificare şi/sau comunicare ca practici sociale. Postulatul de bază al semioticii este inteligibilitatea şi descriptibilitatea sensului. Cu alte cuvinte, demersul semiotic vizează descrierea condiţiilor de producere/înţelegere a sensului. De fapt nu semnele vor constitui obiectul semioticii: ele sunt unităţi de suprafaţă din a căror selecţie şi combinare se poate descoperi jocul semnificaţiilor subiacente – „invarianţa în variaţii” (Roman Jakobson). După J.M. Floch (1995, 1/1

descifreze. Ed. consistenţă şi ştiinţificitate ducând la compatibilizarea ştiinţelor umaniste cu ştiinţele naturii şi cele logico-matematice. sau a mesajelor sociale?” (R. Tratat de semiotică generală. totul semnifică: stelele. Pentru moment vom numi această reflecţie semiologie. După Charles Sanders Peirce. a circului. Omul modern îşi petrece timpul citind imagini. PUF) – „Semiotica este studiul semnelor cu condiţia de a depăşi aceste semne şi a vedea ce se petrece sub semne”. un titlu de ziar – sunt în aparenţă o serie de obiecte eterogene. lexicologi) de a explica procedurile de analiză şi a-şi interdefini conceptele. prelucreze. ideologice. semiotica a proliferat în diverse domenii conducând la apariţia semioticilor regionale: fitosemiotica (relaţia stimul/răspuns în viaţa plantelor).) semiotica reprezintă corelarea dialectică a două domenii: teoria codurilor şi teoria predicţiei de semne.) Cele trei dimensiuni ale semioticii sunt: sintaxa – studiul combinării semnelor. Seuil) Omul trăieşte într-o „pădure de simboluri” ce compun o ordine familiară (Baudelaire. altfel spus. utilizeze.. o mobilă. anume aceea de a studia „procesele culturale ca PROCESE DE COMUNICARE. Toate acestea sunt lecturi importante în viaţa noastră. Pe de altă parte. aperitivul (whisky sau ţuică) stilul de viaţă al gazdei. Cassirer) este chemată să le citească. haina spune cu exactitate doza de conformism sau excentricitate a posesorului său. semiotica cunoaşte diverse grade de generalitate: semiotică teoretică şi semiotică aplicată. Correspondances). În viziunea lui Umberto Eco (1982. de imperiul semnelor. 1985. gesturi. pragmatica – relaţia dintre semne şi utilizatorii lor. comportamente: maşina indică statutul social al proprietarului său. un automobil. semiotica semnificării şi semiotica comunicării. etnologi. Semioticile regionale adaptează teoria semnului la un domeniu strict circumscris. Încercând să conchidem putem afirma că semnificarea este o condiţie de posibilitate a comunicării. unul dintre fondatorii semioticii.Design. Paris. Ele au însă în comun faptul că sunt semne şi li se aplică acceaşi activitate: LECTURA. Semiotica oferă un teritoriu de coerenţă. A face semiotică înseamnă a face critică socială. (Seminar1. designul apartamentului etc. morale. 1. Paris. Şt. dacă nu este compus exclusiv din semne”. experimentală şi comparată. Semiotica a apărut în anii ’60 din nevoia practicienilor (antropologi. Lumea naturală este dublată de SEMIOSFERĂ. Semiotica generală (pură) reprezintă ştiinţa universală a semnelor întemeiată pe limbajul uman ca instrument de modelare. Tendinţa 2/2 . semiotică descriptivă. communication. o imagine publicitară. „tot universul este pătruns de semne. mass-media. un film. a influenţa dezvoltarea societăţii. şi Enciclop. o mâncare gătită. Barthes. al culturii în genere.3: Universul magic sau religios este integral semiotizat.2 Semiotică generală / vs / semiotici regionale În ciuda dificultăţilor metodologice şi a absenţei unui consens. semiotica operei. Exemplu: „O haină. Este ea o ştiinţă a mesajelor culturale. marketing. pentru ca o reflecţie sistematică să nu încerce să le ia în discuţie. pe care fiinţa umană – „animal simbolic” (E. L’aventure sémiologique. un gest. eventual îmbogăţită de context (semnificaţie actuală). Estetica şi Semiotica audiovizualului – C1 Sémiotique. implicând multe valori sociale. v. Această diadă este determinată de finalitatea cercetării. liniile din palmă. de asemenea semnificarea este prevăzută de cod (semnificaţie potenţială) şi actualizată. Buc. semantica – raportul semn – realitatea denotată.

). care există 2 categorii de semne: soft data sau semnele subiective relatate verbal sau indicate nonverbal de pacient şi hard data sau semnele obiective numite chiar semne de către medici (formaţiile canceroase recunoscute la tomografii. Comunicarea vizuală cuprinde următoarele categorii: semiotica cinematografului (Christian Metz). teatrul şi ştiinţele spectacolului fundamentează seria semioticilor sincretice axate pe complementaritatea codurilor: Tadeusz Kowzan în Littérature et spectacle. De altfel semiotica s-a născut ca semiologie medicală în Grecia antică cu Hipocrate (460377 î.J.) retorica – este identificată de U. semiotica medicală (Charles Morris.Hr. distanţa socială a ierarhiilor. semiotica obiectului – Jean Baudrillard. Estetica şi Semiotica audiovizualului – C1 de regionalizare este potenţial nelimitată (semiotica holografiei este o ramură recentă). Hall).Design. Klinkenberg drept „semiotică avant la lettre a discursului”. Posner. Prin faptul că fiecare ştiinţă implică procese semnice (lucru cu entităţi definite prin semne). semiotică/ştiinţele comunicării. Rastier – Essais de sémiotique narrative etc. puroiul. R. Semiotica are însă şi un caracter interdisciplinar implicând dialogul semiotică/teoria sistemelor. În ciuda diferenţelor dintre culturi. istoria semioticii – Th. Pe de altă parte. Jacques Lacan) – pt. Th. 1. sângele.M. J. pantomimei. Greimas – Despre sens.T. sputa. semiotica muzicală – Jean-Jacques Nattiez. A. naratologia – studiul gramaticilor narative axată pe sistematizarea unor structuri narative (Claude Bremond – Logica povestirii. Krampen. Deelz. proxemicii etc. semiotică/teoria informaţiei. semiotica devine o metadisciplină având celelalte discipline drept obiect de studiu. mesajul publicitar. locuinţei etc.3 Domeniile semioticii Semiotici descriptive: fitosemiotica – reprezentată de Martin Krampen. al primatelor în primul rând. Sebeok. cartierului. ei au stabilit o legătură cauzală între diversele indicii şi simptome şi natura bolii. semiotica fotografiei (Ronald Barthes).. proxemica – studiul ştiinţific al distanţelor intersubiective (antropologul american E. apare şi tendinţa de unificare a diverselor regiuni în clase înglobante: semiotica imaginii reuneşte fotografia. afişul. ştiinţele sociale). Krampen. iar semiotica spaţiului cuprinde semiotica oraşului. M.Hr. Trager. Greimas). Eco.) şi Galen din Pergam (130-200 d. în timp ce semiotica trupului (body language) asociază studiul gestualităţii. toate grupurile cunosc distanţa intimă (a dragostei sau agresiunii). Eco şi J. chimia). Sebeok. De la Hipocrate a preluat Aristotel noţiunea de semiosis ca reprezentare culturală a simptomelor şi mai târziu ca termen generic pentru acţiunea semnului. distanţa personală a prieteniei şi colaborării. kinezica (chinestezica) – sau studiul gesturilor (Birdwhistell. 3/3 . F. zoosemiotica – (Thomas Sebeok) – investighează comportamentul de comunicare al nonumanului. semiotica benzii desenate (Pierre Fresnault-Deruelle). precum şi pe cea publică (a scenei sau a arenei politice). al mimicii. fie că acestea studiază ele însele procese semnice (medicina. Barthes). Barthes – Analiza structurală a vorbirii. U. fie că nu (fizica. R. R. semiotica arhitecturii (M. adică modificarea detectabilă a unui element al organismului în raport cu starea de normalitate).

Se cunoaşte că violetul se obţine din combinarea roşului cu albastru. ci rămâne implantat în acesta. Abraham Moles. absolut clar recognoscibilă. Dar lipseşte diferenţierea clară. şi să presupunem că cele două ansambluri au un caracter stilistic diferit sau se supun unei legi structurale diferite. dar sunt parţial alcătuite absolut la fel. albastru şi violet. deoarece lungimea dreptunghiului nu se distinge net de lungimea pătratului. însă ambele împreună. Estetica şi Semiotica audiovizualului – C1 comunicarea de masă (U. că violetul este un albastru. dar nu este totuşi nuanţa pe care o găsim în albastrul pur. Eco. Unitatea este dată de liniaritate. Aceasta nu ar fi o modalitate estetică. 3) Alăturarea culorilor albastru şi violet crează un ansamblu dezagreabil. Nişte mobile care nu se potrivesc una cu alta nu ar ajunge să se potrivească dacă li s-ar adăuga tuturor un ornament asemănător. 2) Să ne imaginăm nişte mobile care împodobesc un spaţiu. Acest lucru face ca cele două structuri să intre în conflict. dar care îşi modifică direcţia imprevizibil şi la întâmplare. publicitate (Georges Péninou). iar ansamblul să devină dezagreabil. dreptunghiurile au aceeaşi înălţime cu pătratele. în care diametrul cercurilor este egal cu latura pătratelor. Exemplu de unitate în diversitate 5) Fie un şir alternant de pătrate şi cercuri. 4/4 .Design. dar în acelaşi timp sunt culori diferite. 4) Fie un şir alternant de pătrate şi dreptunghiuri de aceeaşi înălţime. INTRODUCERE ÎN ESTETICA Exemple de conflicte estetice şi de unitate estetică în diversitate Conflicte 1) Fie o linie de aceeaşi grosime şi culoare. lungimea dreptunghiurilor fiind doar cu puţin mai mare decât înălţimea. Deci cele două culori. deci în care cele două direcţii principale apar ca absolut distincte. grosime şi culoare. Hess-Luettich). cu atât mai accentuată apare neconcordanţa interioară a obiectelor adunate. Aceasta ar apărea dacă diversitatea ar reprezenta în sine o lege unitară. Tocmai acest fapt. Această linie prezintă unitate cât şi diversitate. au în comun coţinutul de albastru. Această alcătuire constituie o suită agreabilă. dreptunghiul pare un soi de pătrat care nu este totuşi pătrat. Dimpotrivă. Contrastantul nu se ordonează şi subordonează elementului comun ca ceva diferit de acesta. Însă în acest caz lipseşte unitatea estetică în diversitate. cu cât aceste detalii sau elemente identice şi repetabile sunt introduse forţat. de asemenea nu lipseşte nici forma fundamentală comună: amândouă sunt structuri de unghiuri drepte. sau nişte coloane ordonate într-un şir. În acest caz. Totodată lipseşte separarea contrastului de comun şi odată cu ea subordonarea. Şirul de coloane care ar consta din coloane de stiluri diferite asamblate după plac n-ar deveni o unitate arhitectonică prin faptul că la toate coloanele s-ar putea repeta un detaliu sau un ornament de natură absolut identică. face ca cele două să distoneze. diversitatea este introdusă de direcţie. Acest şir de figuri nu alcătuiesc un întreg satisfăcător din punct de vedere estetic.

Cu cât elementul diferenţiator „diferenţiază” mai eficace.rezultatul fiind din nou uniformitatea lipsită de interes. diferit. în funcţie de gradul de subordonare. imanentă şi succesivă. se numeşte subordonarea diversităţii faţă de elementul comun. cu atâta acesta anulează dominaţia elementului comun. În acelaşi timp. este perceput de noi. ea trebuie să fie evidentă nu pentru inteligenţă.ca obiect de sine-stătător al contemplării .Design. Diferenţa constă în faptul că o aceeaşi lege structurală spaţială se precizează în mod net separat. absolut distincte. ci pentru „impresia” imediată. 2) Ea este deplasarea centrului de greutate al înţelegerii sau al contemplării asupra supraordonatului. Acesta este sensul separării imanente. Dacă momentul unificării covârşeşte. în acelaşi timp. el nu se găseşte alături de momentul identităţii. Pe de altă parte. Într-o anumită măsură. Subordonarea diferenţiatoare Relaţia care există între diversitate şi elementul comun unificator al acesteia. în pătrat există.aceste direcţii nu sunt totuşi disociate sau alăturate. în specificitatea şi originalitatea sa.seria de pătrate şi cercuri . ca o precizare a acestuia. ca un moment în acesta.diferenţierea în juxtapunere este dată de mişcarea de extindere pe orizontală care se disociază în pătratele şi cercurile care stau alături. ci sunt momente în unitate. 5/5 . adică cu cât singularul. Subordonarea se descompune în două momente: 1) Ea este apercepţie unitară. iar rezultatul comun apare ca un moment dominant în întreg. atribute ale acesteia. însă. ci se găseşte în acesta sau în însuşi elementul comun. acest fapt nu anulează. Estetica şi Semiotica audiovizualului – C1 În acest caz există ceva asemănător (ceva relativ concordant) şi. Există două moduri principial diferite ale diferenţierii şi ale subordonării diferenţiatoare: diferenţierea imanentă şi diferenţierea în juxtapunere sau succesivă. intră în consideraţie pentru noi. la fel şi invers. este mai semnificativ. se iveşte pericolul ca el să nu domine diversitatea. „Subordonarea” este un fapt specific apercepţiei şi se referă la faptul că subordonatul. concentrare a supraordonatului şi a subordonatului întrun act unic de înţelegere. orice diferenţiere în juxtapunere apare concomitent ca una imanentă. surprindem în acest exemplu şi diferenţierea imanentă dată de mişcarea pe verticală existentă în pătrate. ca aparţinător acestuia. Diferenţierea trebuie să acţioneze împotriva dominaţiei elementului comun. Această relativă concordanţă şi diferenţă se descompune în două componente net separate: într-un moment nu de similitudine ci de identitate şi într-un moment nu de diferenţiere arbitrară ci de separare netă sau de contrast. laturi. ambele direcţii principale . În exemplul 5) . sunt determinări. Subordonarea desemnează preluarea lăuntrică a existenţei subordonatului în supraordonat. Cele două moduri de diferenţiere.ci în „relaţie” cu un supraordonat sau cu o dominantă. diferenţierea imanentă produce oricând un tip de juxtapunere. ci s-o înghită . deoarece direcţiile separate sunt subordonate unei extinderi bidimensionale. dreptul şi necesitatea separării. în sine neseparată. nu în sine . momentul contrastului de ordonează şi se subordonează momentului de identitate. Principiul echilibrului în subordonarea diferenţiatoare Subordonarea trebuie să existe în obiectele estetice în mod neîndoielnic. pot exista simultan sau independent. Ele nu există în sine. Diferenţierea imanentă este un caz de subordonare. acţionează asupra noastră şi în noi. ele rămân una în alta în suprafaţa pătratului în ciuda separării lor.

„să concentreze” întregul indiferent în ce proporţie. Al doilea centru de greutate îl reprezintă centrul. Această capacitate a unui element de a deveni centru de greutate aperceptiv al întregului nu este dependentă numai de capacitatea acestuia de a atrage atenţia asupra sa. Subordonarea monarhică poate fi de două tipuri: imanentă . iar această noutate atrage şi reţine atenţia asupra sa. Evidenţierea elemntului dominant în întreg poate fi realizată prin diverse mijloace. Astfel „pretenţia” sau cerinţa existentă în structura părţilor „vine în întâmpinarea ” necesităţii existente în natura suprafeţei. care formează împreună cu ea . prin diferenţiere ornamentală. punctul în care se concentrează întregul. 6/6 . aceasta reprezintă o noutate în comparaţie cu mediul ambiant. Primul centru de greutate îl reprezintă limita sau frontiera întregului. În acelaşi timp. care le include pe toate şi le îmbină într-o unitate. Dacă asociem subordonarea faţă de centru cu subordonarea faţă de limită obţinem imaginea unei apercepţii globale a întregului: un val aperceptiv unic urcă din toate părţile spre centru. relaţii mai strânse decât au celelalte părţi între ele. de ex. De aceea.un întreg în sine. privinţă ori direcţie. în acelaşi timp. sau a personajelor unui tablou faţă de un personaj care domină întregul etc. şi în acelaşi timp. ea nu se îndepărtează de părţile componente ale întregului. subordonarea este imanentă deoarece diferenţierea suprafeţei plane în ambele direcţii este una imanentă. subordonarea aripilor laterale ale unei clădiri faţă de corpul central. Aceste două centre sunt reunite în orice suprafaţă unitară delimitată. prin colorit. iar marginile ar fi subliniate de o bordură) atunci s-ar asocia „pretenţia” celor două elemente de a deveni elemente dominante cu necesitatea ca ele să fie dominante. sau invers. fără a fi necesar ca acest centru să fie marcat în vreun fel. Prin faptul că limita atrage şi menţine asupra sa activitatea de percepere. Dacă cele două centre de greutate sunt evidenţiate prin mijloace artistice (de ex. în juxtapunere . unui element sau unei părţi din diversitate. fie ea evidenţiere orizontală ori verticală. care rezultă din subordonarea diferenţiatoare. alături. în arhitectură acasta se poate face prin: mărimea dominantă a unei părţi. ea atrage sau absoarbe. prin orice modelare care face ca o parte să ajungă să poarte în sine o funcţie a întregului.invers proporţional cu distanţa . Estetica şi Semiotica audiovizualului – C1 Subordonarea monarhică Subordonarea monarhică se referă la subordonarea unificării.ex. spaţial sau temporal. dacă centrul ar avea o culoare deosebită de restul suprafeţei. adică în chip de părţi subordonate şi dependente de cea dominantă. la mijloc se află un relativ gol de undă. în favoarea centrului. În aceasta rezidă semnificaţia estetică a unei astfel de accentuări a celor două centre de greutate. subordonării monarhice îi corespunde masivul muntos care se percepe printr-un vârf ce se înalţă dominator. Este ca şi cum celelalte părţi ale suprafeţei renunţă de bunăvoie la o parte din pretenţia lor de a fi obiecte independente ale apercepţiei. Fie o imagine cu un masiv muntos. subordonarea laturii mai mici a unui dreptunghi faţă de latura mai mare. În acest caz. şi părţile interioare ale suprafeţei. Condiţiile subordonării monarhice se bazează pe două feluri de „centre de greutate aperceptive naturale” ale unui întreg. în aşa fel încât celelalte înălţimi gravitează în jurul lui în chip de culmi şi podişuri. de ex.adică subordonarea unei părţi a întregului faţă de o parte aflată. centrul se află în relaţii de legătură deosebit de strânse cu toate părţile suprafeţei.Design. ci este condiţionată şi de poziţia sa specială în întreg. urcă spre limita suprafeţei. deşi atenţia noastră se îndreaptă spre centru. evidenţierea spaţială din masă.

dreptunghiurile care au o latură doar cu puţin diferită de dimensiunea celeilalte laturi. Verticalitatea sa nu este numai decisivă. Deci. Bibliografie: D.Design. 5/8 = 0. monumentul care se înalţă dominator reclamă o piaţă corespunzătoare ca mărime. dar. Într-un astfel de dreptunghi întinderea mai mare capătă. l = 5. Dacă spaţiul dominat ar fi mai mic. o valoare mai pură. mărimea întregului este. întregul se concentrează în supraordonat. orice stăpân cu cât stăpâneşte mai absolut cu atât este mai mic). El ar domina în acest caz mai deplin. astfel verticalitatea şi înălţimea sa apar drept ceva neînsemnat. Ed. dar ar fi în acelaşi timp o dominare mai puţin semnificativă (aşa cum. deci este o verticalitate semnificativă şi expresivă. în acelaşi timp. întrun perimetru mai mic. Dar din mărimea dominatorului face parte întinderea şi importanţa teritoriului dominat. mărimea celuilalt. Dreptunghiurile în care una dintre laturi prevalează excesiv asupra celeilalte apar ca meschine. pe care şi-o menţine în subordonare. monumentul ar părea diminuat în importanţa sa. înălţimea şi baza pe care această înălţime se ridică se află într-un relativ echilibru. Exemplu: secţiunea de aur Suprafeţele dreptunghiulare cele mai „ageabile” sunt acelea în care raportul dintre latura mică şi latura mare este aproximativ egal cu raportul dintre latura mare şi suma celor două laturi (ex. Institutul European. fără discuţie. Acest exemplu ne lămureşte asupra semnificaţiei pe care o are echilibrul între supraordonat şi subordonat pentru fiecare dintre ele. neînsemnate. Societate. fără a prejudicia subordonarea decisivă. Dreptunghiul îngust şi înalt este vertical. 1999. Prin comparaţie. Atât timp cât subordonarea este indubitabilă.615). ISBN 973-611-031-1 Conf. neconsistente. Estetica şi Semiotica audiovizualului – C1 Principiul echilibrului în subordonarea monarhică Efectul estetic al subordonării monarhice este substanţial atunci când între gradul cu care se realizează subordonarea şi semnificaţia proprie pe care o revendică subordonatul există un echilibru. astfel ea se valorifică în cel mai înalt grad alături de latura mai mare şi în acelaşi timp latura cea mare se prezintă în deplina sa semnificaţie. din punctul de vedere al contemplării noastre. Exemplu: monument într-o piaţă Un monument aflat în centrul unei pieţe trebuie să domine piaţa. Mărimea subordonatului dă mărime întregului. În aceste dreptunghiuri latura mai mică are tocmai acea dimensiune care nu prejudiciază subordonarea imanentă. dar prin asta. dr. el se înalţă. Seria Comunicare. Daniela DANCIU 7/7 . Astfel. dominarea sa ar fi mai lesnicioasă şi de aceea mai absolută.625 aproximativ egal cu 8/(5+8) = 0. nu şi una eficientă. atât timp cât supraordonarea rămâne constantă. Dimpotrivă la dreptunghiul vertical alcătuit conform secţiunii de aur. ci şi amplă şi substanţială. dar în măsură mai mică. ing. crează senzaţia de dezagreabil datorită apercepţiei aproximării imperfecte cu un pătrat. Rovenţa-Frumuşani – Semiotică. Cultură. în acelaşi timp. subordonatul are propria sa semnificaţie. Mărimea primului este. L = 8. dar nu e ferm. adică atunci când subordonarea este efectiv decisivă şi neîndoielnică. mărimea supraordonatului.