Poveste cu barca goala Se spune ca era o data un student care se infuria foarte repede pe tot ce i se intampla…nu ca nu ar fi fost usor

, cand toate ii mergeau mai mult decat pe dos. Maestrul lui din planul terestru s-a hotarat sa il conduca spre intelegerea unui adevar simplu care sa il faca sa treaca mai impacat prin viata lui si prin viata celorlalti. Asa ca l-a luat deoparte si i-a spus: - Dragul meu, sa presupunem ca esti intr-o barca pe un fir de apa destul de ingust, si din sens opus vine o alta barca, iar acea barca este condusa de un om care de voie sau de nevoie intra in barca pe care o conduci tu, ce faci atunci? - Pai ce sa fac, ma supar, ce, nu m-a vazut ca vin? Nu putea sa faca in asa fel incat sa nu se ajunga la ciocnirea barcilor, asa ceva nu se poate…. - Incetisor dragul meu! Am inteles, dar daca ti-as spune ca in barca cealalta nu era nimeni…ca era o barca goala care s-a ciocnit de barca ta pur si simplu…In acest caz ce ai face? - In cazul asta mi-as vedea de drum…asa a fost sa fie! - Intocmai dragul meu! Asa a fost sa fie! Fii o barca goala! si considera ca te ciocnesti doar de barci goale atunci cand navighezi pe raul vietii. Astfel vei putea sa iti concentrezi energia si lumina in lucrurile care merita cu adevarat! Pe o barca goala nu se supara nimeni…o barca goala nu te poate supara…E atat de simplu! Studentul a plecat inseninat si ori de cate ori se intampla pur si simplu ca barca lui sa se ciocneasca de barcile celorlalti…el arunca repede din barca mania, frustrarea, judecata celuilalt si trecea zambind mai departe in barca lui golita de tot raul din el! …………………………………………………………………………. Comentarii: daca reusesti sa fii o barca goala…lumea se umple de noi intelesuri! rauri de lumina te poarta spre ceea ce esti cu adevarat si oamenii….Oh, Doamne…oamenii devin atat de usor de iubit :) Daca toti oamenii ar considera ca barcile de care se lovesc sunt niste barci goale, lumea ar fi mai frumoasa si mai buna! …………………………………………………………………………………………. Gustul clipei

Un călător întîlni un tigru. Fugi, urmărit de tigru, pînă ajunse la o prăpastie. Se agăţă de corzile unei viţe sălbatice şi-şi dădu drumul în prăpastie. Tigrul îl aştepta sus. Omul privi în jos şi văzu că în fundul prăpastiei îl pîndea alt tigru. Şi doi şoareci începură să roadă corzile viţei ... Atunci, omul văzu, crescută într-o crăpătură a stîncii, o fragă. Ţinîndu-se de corzi, se întinse şi o culese. O băgă în gură, incet. Ce gust minunat avea ! ………………………………………………………………………………………… O ceaşcă cu ceai Nan-in, un maestru din epoca Meiji (1868-1912), a fost vizitat de un profesor universitar, care dorea să cunoască ce înseamnă filozofia Zen. Nan-in îl servi cu ceai. A umplut ceaşca oaspetelui, dar a continuat să toarne. Profesorul îl privi mirat şi-i spuse: - Ceaşca s-a umplut, nu mai încape nimic ! - Tu, ca şi această ceaşcă, eşti plin de părerile tale, de prejudecăţi. Cum să-ţi explic ce înseamnă Zen, dacă nu are unde să intre ? Goleşte-ţi întîi ceaşca ... *** Cel ce dăruieşte trebuie să fie recunoscător Pe cînd Seisetsu era maestru în Kamakura, a avut nevoie, la un moment dat, de o clădire mai mare, iar Umezu Seibei, un negustor din Edo, hotărî să-i dăruiască invăţatului cinci sute de ryo, pentru cladirea noii şcoli. Îi duse maestrului, care-i spuse: - Bine. Primesc. Umezu îi dîdu lui Seisetsu sacul cu aur, dar reacţia maestrului nu-i plăcuse. Cu trei ryo se putea trăi un an, iar acolo erau cinci sute ! - Sunt cinci sute de ryo, remarcă Umezu. - Mi-ai mai spus, răspunse Seisetsu. - Sunt o grămadă de bani, chiar dacă sunt un om bogat ... - Vrei să-ti mulţumesc ? - Aşa s-ar cuveni ... - De ce ? spuse Seisetsu. Cel ce dăruieşte ar trebui să fie recunoscător ! *** Povestea ceaiului Imaginaţi-vă o potecă îndepărtată care duce la locuinţa unui înţelept. Iată pavilionul ceaiului. Arhictectura sa este simplă, este construit din lemn si din bambus. Nu este vorba de un lucru care să se împotrivească timpului, să-l sfideze printr-o eternitate derizorie de piatră. Încăperea în care intrăm are o suprafaţă modestă: aproximatv nouă metri pătraţi (două rogojini şi jumătate); trei-patru prieteni pot sta aici în voie. O pictură zen şi un buchet de flori de cîmp înveselesc atmosfera. În vatră ard cărbuni de lemn, ceainicul rotund e din metal şi poartă patina timpului; şi mai poţi vedea recipientul de apă, lingura din bambus, o pînză albă imaculată, cutiile de ceai şi

bolurile tradiţionale obişnuite. Maestrul ceaiului execută gesturile rituale cu eficacitate, lentoare, atenţie şi dragoste. Conversaţia curge domoală; se vorbeşte despre poezie, despre istorie sau despre arhictectură. Încetişor, zgomotul uşor al vocilor se stinge. Contemplăm în tăcere bolurile familiare, o floare de cîmp... În depărtare se aude trilul unei păsări. Timpul s-a oprit. Armonie, seninătate. De-a lungul secolelor, ritualul s-a complicat, au fost fixate sute de reguli referitoare la aranjarea florilor, modul de a turna ceaiul, etc., dar Rikyu, cel mai celebru dintre maeştrii ceaiului, amintea: Ceaiul este doar atît: Fierbi apa. Infuzezi ceaiul, Şi îl bei… Asta este tot ce trebuie să ştii. *** Călătoria - Povestire de origine tibetană Doi călugări plecaseră în călătorie. De trei zile nu întîlniseră decît o femeie bătrînă în pragul colibei sale. Ea le-a oferit puţin orez prăjit, amestecat cu ceai si unt rînced. Aceasta tsampa modesta le fusese oferită cu o zi înainte. Acum le era foame şi frig. Deodată, a început să plouă. Cel mai tînăr dintre călugări se proteja cum putea mai bine cu o parte a veşmîntului său lung. Cel mai în vîrstă mergea mai departe în tăcere. La căderea nopţii, la orizont nu se vedea nici un adăpost, nici templu, nici sihăstrie, nici cea mai umilă colibă. Poteca pe care mergeau se pierdea departe în munţi. Tînărul novice nu mai rezistă. El nu cunoştea ţinta acelei călătorii interminabile. „Templul zen nu poate să fie departe, îşi zicea el. Mi se pare că ne apropiem de Kamakura. Dar oare aceasta este destinaţia noastră?” Încălcînd cerinţa strictă de a păstra tăcerea, a îndrăznit să-l întrebe pe călugărul în vîrstă, care mergea cu un pas egal: - Maestre, unde mergem? - Am ajuns, a răspuns maestrul. - Vrei să spui că popasul e aproape? a insistat tînărul călugăr. - Aici, acum. Am ajuns. Novicele, înspăimîntat, s-a uitat la poteca plină de pietre care se pierdea în ceaţă. În depărtare, piscurile munţilor dispăreau deja în noapte. Îi era frică, frig şi foame. Şi, brusc, într-o străfulgerare, a înţeles. Şi-a amintit de cuvintele care îi fuseseră repetate deseori la mînăstire: „Zenul este un drum care duce… În fiecare pas făcut pe acest drum se află eternitatea. În prezent se cuibăresc viaţa, oaza, infinitul.” Trăiesc prezentul, trecutul a zburat, viitorul este un vis; doar prezentul este.

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful