UNIVERSITATEA PETRE ANDREI DIN IAŞI FACULTATEA DE DREPT

DREPT PROCESUAL PENAL PARTEA SPECIALĂ
- SUP ORT DE CURS -

Lect. univ. dr. Mihaela Laura PAMFIL

2010

1

CAPITOLUL I URMĂRIREA PENALĂ

Secţiunea I-a Noţiunea, obiectul şi principiile specifice urmăririi penale

1. Noţiune Urmărirea penală este prima fază a procesului penal şi are rolul de a pregăti şi asigura buna desfăşurare a procesului penal în faza de judecată, prin activitatea de descoperire a infracţiunilor, de identificare şi prindere a făptuitorilor, de strângere de probe cu privire la faptă şi făptuitor, astfel încât la data sesizării instanţei, să fie cunoscută infracţiunea săvârşită şi persoana ce trebuie judecată, precum şi celelalte persoane ce pot avea o calitate procesuală în cauză. Urmărirea penală se efectuează obligatoriu în toate cauzele penale. 2. Obiectul urmăririi penale Potrivit dispoziţiilor art.200 C.pr.pen., urmărirea penală are ca obiect strângerea probelor necesare cu privire la existenţa infracţiunii, la identificarea făptuitorului şi la stabilirea răspunderii acestuia pentru a se constata dacă este sau nu cazul să fie trimis în judecată. Organul de urmărire penală este obligat, conform art.202 C.pr.pen., să strângă toate probele necesare pentru aflarea adevărului şi lămurirea cauzei sub toate aspectele, atât cele în defavoarea, cât şi cele în favoarea învinuitului sau inculpatului şi indiferent dacă aceştia recunosc sau nu săvârşirea faptei. 3. Principiile specifice urmăririi penale Principiile fundamentale ale procesului penal, reglementate de art.2 - art. 8 C.pr.pen., îşi găsesc aplicarea în toate fazele procesului penal. Ca urmare, şi urmărirea penală se va

2

desfăşura potrivit cerinţelor principiilor legalităţii, oficialităţii, aflării adevărului, rolului activ al organelor judiciare, garantării libertăţii persoanei, respectării demnităţii umane, garantării dreptului de apărare, prezumţiei de nevinovăţie şi folosindu-se în activitatea de urmărire penală limba română. În afara principiilor fundamentale ale procesului penal, urmărirea penală este guvernată şi de anumite principii specifice, determinate de necesitatea realizării obiectivelor sale. a) Lipsa de publicitate a urmăririi penale se evidenţiază din faptul că, în cursul urmăririi, nu este permisă prezenţa unor persoane străine de cauza penală la efectuarea actelor de urmărire penală. b) Operativitatea rezultă din faptul că orice act de urmărire penală poate fi efectuat la data apreciată ca fiind cea mai favorabilă pentru efectuarea actului, nefiind impusă o anumită ordine pentru efectuarea actelor ca în faza de judecată. c) Mobilitatea constă în faptul că actele de urmărire penală se efectuează la locul considerat cel mai indicat, nu neapărat la sediul organului de urmărire penală. d) Lipsa de contradictorialitate este urmare a faptului că procurorul îndeplineşte în faza de urmărire penală şi funcţia de învinuire şi cea de apărare şi cea de soluţionare a cauzei. Lipsa de contradictorialitate permite organului de urmărire penală să asigure mobilitatea şi operativitatea necesare efectuării actelor de urmărire penală, întrucât el se poate deplasa imediat la locul indicat fără a fi necesară convocarea părţilor şi prezenţa lor, afară de cazurile în care legea impune aceasta. e) Forma preponderent scrisă, ca principiu de desfăşurare a urmăririi penale, este determinată de faptul că părţile nu pot acţiona, în general, oral în faţa organelor de urmărire penală, ci numai în scris, prin formularea de cereri sau memorii. Forma preponderent scrisă a urmăririi penale este evidenţiată şi de faptul că activitatea organului de urmărire penală, în mare parte, se efectuează pe baza unor hotărâri luate şi exprimate în scris (rezoluţii, ordonanţe prin care se confirmă, infirmă, autorizează sau se dau soluţii), fără ca acestea să fie dezbătute în faţa părţilor.

3

Secţiunea a II-a Competenţa organelor de urmărire penală (art.206-213)

1. Dispoziţii generale Potrivit art.201 alin.1 C.pr.pen., competenţa efectuării urmăririi penale revine organelor de urmărire penală, anume procurorului şi organelor de cercetare penală. Organul de urmărire penală sesizat cu privire la săvârşirea unei infracţiuni este obligat, potrivit art.210 C.pr.pen., să-şi verifice competenţa de a efectua urmărirea penală asupra faptei cu care a fost sesizat. Dacă în urma acestei verificări organul de cercetare penală constată că nu este competent să efectueze cercetarea, el va trimite de îndată cauza procurorului care exercită supravegherea, în vederea sesizării organului competent. Când lipsa de competenţă este constatată de către procuror, acesta îşi va declina competenţa în favoarea procurorului competent, prin ordonanţă. Dispoziţiile privitoare la competenţa materială, după calitatea persoanei a instanţelor de judecată, la prorogarea de competenţă şi la declinarea de competenţă se aplică şi organelor de urmărire penală. În ceea ce priveşte competenţa teritorială a organelor de urmărire penală, aceasta se efectuează de organul de urmărire penală cel dintâi sesizat, iar în caz de sesizări simultane, se ţine seama de ordinea de preferinţă stabilită de art.30 C.pr.pen. În cazul infracţiunilor săvârşite în străinătate, urmărirea penală se efectuează de către organul de urmărire penală din circumscripţia instanţei competente să judece cauză. 2. Procurorul Procurorul are ca atribuţii efectuarea urmăririi penale în cazurile şi condiţiile prevăzute de lege precum şi supravegherea activităţii de cercetare penală efectuată de poliţie şi de alte organe de cercetare speciale. Este competent să efectueze sau să supravegheze urmărirea penală procurorul de la parchetul corespunzător instanţei căreia îi revine competenţa să judece cauza în primă instanţă. În marea majoritate a cauzelor penale, procurorul supraveghează urmărirea penală. Există însă unele situaţii expres prevăzute de lege (art.209) în care urmărirea penală se

4

efectuează în mod obligatoriu de procuror. Când este efectuată de procuror, urmărirea penală este supusă supravegherii procurorului ierarhic superior. 2. Organele de cercetare penală Organele de cercetare penală sunt împărţite de art.201 alin.2 C.pr.pen. în două categorii: organele de cercetare ale poliţiei judiciare şi organele de cercetare speciale. Organele de cercetare ale poliţiei judiciare au o competenţă generală în efectuarea urmăririi penale, putând instrumenta orice cauză care nu este dată prin lege în competenţa procurorului sau a organelor de cercetare specială. Ca organe de cercetare ale poliţiei judiciare funcţionează lucrători specializaţi din Ministerul de Interne anume desemnaţi de ministrul administraţiei şi internelor, cu avizul favorabil al procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, sub autoritatea căruia îşi desfăşoară activitatea. Retragerea avizului conduce la încetarea calităţii de lucrător în cadrul poliţiei judiciare (art.201 alin.2 C.pr.pen.). Organele de cercetare ale poliţiei judiciare sunt organizate şi funcţionează în structura Inspectoratului General al Poliţiei Române, Inspectoratului General al Poliţiei de Frontieră Române şi a unităţilor teritoriale ale acestora. Organele de cercetare penală speciale Art.208 C.pr.pen. acordă calitatea de organ de cercetare penală şi altor organe decât poliţia judiciară, stabilind şi competenţa pe care aceste organe speciale o au în efectuarea urmăririi penale. În conformitate cu dispoziţiile acestui articol, au competenţa de a efectua urmărirea penală următoarele organe de cercetare penală speciale: a) ofiţerii anume desemnaţi de către comandanţii unităţilor militare corp aparte şi similare pentru militarii în subordine; b) ofiţerii anume desemnaţi de către şefii comenduirilor de garnizoană pentru infracţiunile săvârşite de militari în afara unităţilor militare; c) ofiţerii anume desemnaţi de către comandanţii centrelor militare pentru infracţiunile de competenţa instanţelor militare, săvârşite de civili în legătură cu obligaţiile lor militare. Competenţa organelor de cercetare militară este o competenţă exclusivă, organele de poliţie neputând efectua cercetarea penală în locul acestora. d) ofiţerii poliţiei de frontieră, anume desemnaţi pentru infracţiunile de frontieră. Desemnarea poliţiştilor de frontieră ca pentru efectuarea urmăririi penale se face prin 5

dispoziţie a inspectorului general al poliţiei de frontieră (art.23 alin.1 din O.U.G. nr.104/2001 privind organizarea şi funcţionarea Poliţiei de Frontieră Române, aprobată prin Legea nr.81/2002). e) căpitanii porturilor pentru infracţiunile contra siguranţei navigaţiei pe apă şi contra ordinii şi disciplinei la bord precum şi pentru infracţiunile de serviciu sau în legătură cu serviciul săvârşite de personalul navigant al marinei civile, dacă fapta a pus în pericol sau ar fi putut pune în pericol siguranţa navei sau a navigaţiei. Pentru ultimele două categorii de organe de cercetare speciale, urmărirea penală se poate efectua şi de organele de cercetare ale poliţiei judiciare, nefiind dată exclusiv în competenţa acestor organe.

Secţiunea a III-a Organele de constatare (art.214-215)

Fără a le recunoaşte calitatea de organe de cercetare penală, legea acordă unor organe şi persoane, denumite organe de constatare, dreptul de a încheia acte de constatare a săvârşirii unor infracţiuni. Procesele verbale încheiate de aceste organe constituie mijloace de probă. Sunt organe de constatare: a) organele inspecţiilor de stat şi alte organe de stat pentru infracţiunile care constituie încălcări ale dispoziţiilor şi obligaţiilor a căror respectare o controlează potrivit legii; b) organele de control şi conducere ale administraţiei publice sau ale unor unităţi la care se referă art.145 C.pen. pentru infracţiunile săvârşite în legătură cu serviciul de cei aflaţi în subordine sau sub controlul lor; c) ofiţerii şi subofiţerii din cadrul Jandarmeriei române pentru infracţiunile constatate pe timpul executării misiunilor specifice. Actele încheiate de aceste organe se înaintează procurorului în cel mult 3 zile de la descoperirea faptei ce constituie infracţiune, afară de cazul când prin lege se dispune altfel. În caz de infracţiune flagrantă, aceste organe au obligaţia de a înainta de îndată pe făptuitor procurorului împreună cu actele efectuate şi mijloacele materiale de probă.

6

d) comandanţii de nave şi aeronave pentru infracţiunile săvârşite pe acestea cât timp se află în afara porturilor şi aeroporturilor; e) agenţii de poliţie de frontieră pentru infracţiunile de frontieră. Actele încheiate de aceste două categorii de organe de constatare se înaintează organului de cercetare penală competent în termen de 5 zile de la prima constatare efectuată împreună cu mijloacele materiale de probă. Pentru comandanţii de nave sau aeronave, termenul curge de la data ancorării navei sau aterizării aeronavei pe teritoriul românesc. Actele efectuate de organele de constatare au semnificaţia unor acte premergătoare începerii urmării penale.

Secţiunea a IV-a Investigatorii sub acoperire

Investigatorii sub acoperire sunt, potrivit art.224 1 alin.2 şi 3 C.pr.pen., lucrători operativi din cadrul poliţiei judiciare care desfăşoară activităţi de culegere de date şi informaţii în baza autorizaţiei procurorului care efectuează sau supraveghează urmărirea penală.. Pentru a se putea autoriza folosirea investigatorilor sub acoperire este necesar să existe indicii temeinice şi concrete că s-a săvârşit sau că se pregăteşte săvârşirea unei infracţiuni contra siguranţei naţionale (prevăzute în Codul penal sau în legi speciale), a unei infracţiuni de trafic de stupefiante, de arme sau de persoane, de terorism, de spălare a banilor sau de falsificare de monede sau alte valori sau a unor infracţiuni de corupţie sau asimilată acestora (prevăzută în Legea nr.78/2000 privind prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie, cu modificările şi completările ulterioare) ori a unei alte infracţiuni grave care nu poate fi descoperită sau ai cărei făptuitori nu pot fi identificaţi prin alte mijloace. Cererea de autorizare trebuie să menţioneze datele şi indiciile privitoarele la faptele şi persoanele faţă de care există presupunerea că au săvârşit o infracţiune, precum şi perioada pentru care se cere autorizarea. Autorizarea este dată de procuror, prin ordonanţă motivată, pentru o perioadă de cel mult 60 de zile şi poate fi prelungită pentru motive temeinic justificate, fiecare prelungire

7

neputând depăşi 30 de zile. Durata totală a autorizării în aceeaşi cauză şi cu privire la aceeaşi persoană este de maxim 1 an. În cazuri urgente şi temeinic justificate, se poate solicita autorizarea şi a altor activităţi decât cele pentru care există autorizare, procurorul fiind obligat să se pronunţe de îndată. Activitatea investigatorilor sub acoperire se situează în faza actelor premergătoare urmăririi penale

Secţiunea a V-a Supravegherea exercitată de procuror în activitatea de urmărire penală (art.216-220)

Procurorul conduce şi controlează activitatea de cercetare penală şi supraveghează ca actele de urmărire penală sa fie efectuate cu respectarea dispoziţiilor legale. Supravegherea se realizează prin următoarele modalităţi: 1. verificarea legalităţii actelor de urmărire penală. Procurorul poate cere orice dosar de la organul de cercetare penală spre verificare, iar acesta este obligat să-l trimită cu toate actele, materialele şi datele privitoare la faptele ce formează obiectul cercetării. 2. participarea procurorului la efectuarea unor acte de cercetare penală. Procurorul poate să asiste la efectuarea oricărui act de cercetare penală sau să-l efectueze personal. 3. trecerea cauzei de la un organ de cercetare la altul. Conform art.217, procurorul poate să dispună, după necesitate, ca într-o cauză în care cercetarea penală trebuie efectuată de un anumit organ de cercetare, să fie efectuată de un alt asemenea organ. 4. darea de dispoziţii obligatorii pentru organul de cercetare penală. Procurorul poate să dea dispoziţii cu privire la efectuarea oricărui act de urmărire penală (art.219 alin.1). Dispoziţiile procurorului se prezintă întotdeauna motivat şi în scris şi sunt obligatorii pentru organul de cercetare penală, precum şi pentru alte organe ce au atribuţii prevăzute de lege în constatarea infracţiunilor. 5. infirmarea actelor sau măsurilor procesuale luate cu încălcarea legii. Potrivit art.220, când procurorul constată că un act sau o măsură procesuală a organului de urmărire

8

penală nu este dată cu respectarea dispoziţiilor legale, o infirmă motivat. Infirmarea are drept efect desfiinţarea actelor de urmărire efectuate cu încălcarea legii. 6. autorizarea, încuviinţarea, avizarea sau confirmarea unor acte de urmărire penală. Pentru efectuarea unor acte, organul de cercetare penală trebuie să obţină o aprobare prealabilă sau ulterioară efectuării actului de la procurorul care exercită supravegherea. Aprobarea dată de procuror poate lua forma unei autorizări (art.2242 alin.1), a unei încuviinţări (art.114), a unei avizări (art.156 al.2) sau a unei confirmări (art.228 al.31). 7. soluţionarea plângerilor împotriva actelor şi măsurilor de urmărire penală. Conform art.275, orice persoană poate face plângere împotriva măsurilor şi actelor de urmărire penală, dacă prin acestea s-a adus o vătămare intereselor sale legitime. Soluţionarea plângerii este de competenţa procurorului care supraveghează activitatea organului de cercetare penală. În cazurile în care legea prevede obligativitatea efectuării urmăririi penale de către procuror, precum şi atunci când procurorul efectuează personal urmărirea în alte cauze, supravegherea activităţii de urmărire penală se efectuează de prim-procurorul parchetului sau de procurorul ierarhic superior. Modalităţile de supraveghere sunt, în această situaţie, mai restrânse. Unui procuror nu i se poate prelua dosarul repartizat şi trecut altui procuror decât în cazul suspendării sau încetării calităţii acestuia ori dacă absenţa sa de la serviciu este determinată de cauze obiective care justifică urgenţa şi împiedică chemarea sa (cum ar fi concediu, boala). a) Procurorul ierarhic superior poate asista la efectuarea unor acte de urmărire penală, poate da dispoziţii obligatorii procurorului şi are competenţa de a se pronunţa asupra plângerilor îndreptate împotriva actelor şi măsurilor luate de procuror. De asemenea, procurorii din cadrul parchetelor ierarhic superioare pot prelua, în vederea efectuării urmăririi penale, cauze de competenţa parchetelor ierarhic inferioare, prin dispoziţia conducătorului parchetului ierarhic superior. În cauzele preluate în aceste condiţii, procurorii din cadrul parchetelor ierarhic superioare pot infirma actele şi măsurile procurorilor din parchetele ierarhic inferioare, dacă sunt contrare legii, şi pot îndeplini oricare dintre atribuţiile acestora.

9

Secţiunea a VI-a Sesizarea organelor de urmărire penală

Conform art.221 C.pr.pen., principalele moduri de sesizare a organelor de urmărire penală sunt plângerea, denunţul şi sesizarea din oficiu. 1. Plângerea Potrivit art.222 alin.1, plângerea este încunoştinţarea făcută de o persoană fizică sau de o persoană juridică referitoare la o vătămare ce i s-a cauzat prin infracţiune. Plângerea poate fi formulată de persoana vătămată personal sau prin mandatar (mandatul trebuie să fie special, iar procura rămâne ataşată plângerii) sau de substituiţii procesuali (un soţ pentru celălalt sau copilul major pentru părinte). Formularea plângerii poate fi făcută în scris sau oral. Când este făcută oral ea trebuie consemnată într-un proces-verbal de organul care o primeşte. Plângerea trebuie să cuprindă: numele, prenumele, calitatea şi domiciliul petiţionarului; descrierea faptei ce formează obiectul plângerii; indicarea făptuitorului, dacă este cunoscut; indicarea mijloacelor de probă. 2. Denunţul Potrivit prevederilor art.223 alin.1, denunţul este încunoştinţarea făcută de o persoană fizică sau de o persoană juridică despre săvârşirea unei infracţiuni. Denunţul poate fi făcut de orice persoană, chiar şi de cel care a săvârşit infracţiunea, în scris, caz în care trebuie semnat de denunţător, sau oral, cu obligaţia consemnării într-un proces-verbal de cel care îl primeşte. Datele pe care trebuie să le cuprindă denunţul sunt cele prevăzute pentru plângere. 3. Sesizarea din oficiu Organele de urmărire penală se pot sesiza din oficiu atunci când află prin orice altă cale, decât prin denunţ sau plângere, de săvârşirea unei infracţiuni. Modalităţi concrete prin care se poate realiza sesizarea din oficiu:

10

reală); -

pe baza constatării personale a unei infracţiuni flagrante; pe baza unui denunţ anonim sau pseudodenunţ (denunţ sub o altă identitate decât cea prin intermediul mijloacelor de informare în masă; prin descoperirea, în timpul cercetării într-o cauză, a unor fapte sau aspecte noi, uneori În vederea sesizării din oficiu, organul de urmărire penală întocmeşte un proces-verbal

cu totul străine de ceea ce se cercetează. în care consemnează faptele şi împrejurările constatate şi faţă de care s-ar justifica începerea urmăririi penale. 4. Moduri de sesizare speciale Sunt moduri de sesizare speciale: plângerea prealabilă, sesizarea organului prevăzut de lege, exprimarea dorinţei guvernului străin, etc. a) Plângerea prealabilă. În cazul infracţiunilor pentru care legea prevede în textul de incriminare că acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate, pentru a se începe urmărirea penală organul de urmărire penală trebuie sesizat prin plângere prealabilă. Plângerea prealabilă este încunoştinţarea actul procesual prin care persoana vătămată printr-o infracţiune aduce la cunoştinţa organelor de urmărire penală săvârşirea acelei infracţiuni şi îşi manifestă voinţa de a fi tras la răspundere penală autorul infracţiunii respective. Titularul plângerii prealabile este, potrivit art.279 alin.1 C.pr.pen., numai persoana vătămată prin infracţiune. În cazul în care această persoană nu are capacitate de exerciţiu, plângerea va fi introdusă de reprezentantul său legal, iar dacă are capacitate de exerciţiu restrânsă, plângerea se face de către aceasta dar cu încuviinţarea reprezentantului său legal. Potrivit art.284 al.1, plângerea prealabilă trebuie introdusă în termen de 2 luni din ziua în care persoana vătămată a cunoscut cine este făptuitorul. În cazul în care persoana vătămată este un minor sau un incapabil, termenul curge de la data când persoana îndreptăţită a reclama a ştiut cine este făptuitorul. Plângerea prealabilă se adresează organului de urmărire penală competent în raport de infracţiunea ce a fost săvârşită şi de calitatea făptuitorului.

11

b) Sesizarea organului prevăzut de lege Când legea prevede că începerea urmăririi penale nu poate avea loc fără o sesizare specială, aceasta trebuie făcută în scris şi semnată de către organul competent. Actul de sesizare trebuie să cuprindă aceleaşi date ca şi plângerea. Sesizarea trebuie să provină de la persoana sau organul prevăzut de lege. Astfel, potrivit art.278 C.pen., pentru infracţiunile prevăzute la art.273 alin.1, art.274 alin.1, art.275 alin.1 şi 2 C.pen., este necesară sesizarea organelor competente ale căilor ferate, iar potrivit art.226 alin.1 C.pr.pen. şi art.337 şi art.355 C.pen., pentru infracţiunile prevăzute de art.331-334 şi respectiv de art.353 şi 354 C.pen., este necesară sesizarea comandantului. c) Exprimarea dorinţei guvernului străin Exprimarea dorinţei guvernului străin este un mod special de sesizare a organelor de urmărire penală pentru infracţiunile îndreptate împotriva reprezentantului unui stat străin în România (art.171 C.pen.). Urmărirea penală poate începe însă şi în lipsa dorinţei guvernului străin, însă nu vor mai fi aplicabile dispoziţiile art.171 C.pen., în ceea ce priveşte sporul de pedeapsă, ci vor fi aplicate dispoziţiile de drept comun corespunzătoare faptei săvârşite de inculpat. Sesizarea organelor de urmărire penală pentru fapta respectivă va putea fi făcută prin orice mod de sesizare. d) Autorizaţia prealabilă din partea autorităţii prevăzute de lege. Organul de urmărire penală poate fi sesizat în aceste cazuri prin unul din modurile generale de sesizare dar nu poate proceda la începerea urmăririi decât în condiţiile obţinerii autorizaţiei impuse de lege. Astfel, magistraţii nu pot fi reţinuţi, cercetaţi, arestaţi, percheziţionaţi sau trimişi în judecată fără încuviinţarea secţiilor Consiliului Superior al Magistraturii (art.100 al.2 din Legea nr.303/2004 privind statutul magistraţilor).

12

Secţiunea a VII-a Actele premergătoare

Actele premergătoare sunt mijloacele de investigaţie prin care se verifică seriozitatea unei sesizări, precum şi existenţa sau inexistenţa vreunuia din cazurile prevăzute de art.10 C.pr.pen. Actele premergătoare sunt potrivit art.224 alin.1 şi 2 C.pr.pen., acte de investigaţie, de strângere de date efectuate pentru a se constata dacă este sau nu cazul să se dispună începerea urmăririi penale. Actele premergătoare constau în acte de investigaţie, de strângere a mijloacelor materiale de probă, ridicare de înscrisuri, ascultare de persoane, ori efectuarea de constatări tehnico-ştiinţifice sau medico-legale pentru a se constata dacă este sau nu cazul să se dispună începerea urmăririi penale. Sarcina efectuării actelor premergătoare revine lucrătorilor operativi din Ministerul Administraţiei şi Internelor şi din alte organe de stat cu atribuţii în domeniul siguranţei naţionale, anume desemnaţi în acest scop, pentru fapte care constituie ameninţări la adresa siguranţei naţionale. De asemenea, actele premergătoare pot fi efectuate şi de investigatori sub acoperire.

Secţiunea a VIII-a Desfăşurarea urmăririi penale

1. Începerea urmăririi penale Începerea urmăririi penale se dispune de către organul judiciar competent să efectueze urmărirea penală, fie de către organul de cercetare penală, fie de către procuror. Dispoziţia de începere a urmăririi penale are caracterul unui act procesual şi se consemnează într-o rezoluţie. Rezoluţia emisă de organul de cercetare penală sunt supuse confirmării motivate a procurorului care exercită supravegherea, în termen de cel mult 48 de ore de la data începerii urmăririi penale.

13

Pentru a se putea dispune începerea urmăririi penale se cer a fi îndeplinite cumulativ 2 condiţii: 1. organul de urmărire penală să fi fost sesizat în vreunul din modurile prevăzute de lege; 2. din conţinutul actului de sesizare sau a actelor premergătoare efectuate să nu rezulte existenţa vreunui caz din cele prevăzute la art.10 C.pr.pen., cu excepţia celui de la lit.b1. Dacă din cuprinsul actului de sesizare sau din actele premergătoare rezultă că există una din situaţiile prevăzute de art.10 (cu excepţiile arătate), organul de cercetare penală este obligat să înainteze actele încheiate procurorului, cu propunerea de a nu se începe urmărirea penală. Dacă procurorul este de acord cu această propunere, o confirmă printr-o rezoluţie motivată şi înştiinţează despre aceasta persoana care a făcut sesizarea. Împotriva rezoluţiei de neîncepere a urmăririi penale se poate face plângere la instanţă în condiţiile art.2781. În cazul în care instanţa admite această plângere, cauza se trimite înapoi procurorului în vederea începerii urmăririi penale, iar acesta poate reveni asupra soluţiei date şi dispune începerea urmăririi, în condiţiile legii (art.273 al.1 1). 2. Cercetarea penală Cercetarea penală are ca obiect strângerea probelor necesare cu privire la existenţa infracţiunii pentru care s-a început urmărirea, identificarea făptuitorului şi stabilirea răspunderii penale şi civile a acestuia, pentru a se constata dacă este sau nu cazul de a se dispune trimiterea în judecată. Dacă făptuitorul este cunoscut sau s-a formulat o învinuire împotriva unei persoane, cercetarea penală se efectuează în legătură cu fapta şi cu făptuitorul respectiv). Dacă făptuitorul nu este cunoscut, urmărirea penală se efectuează doar în legătură cu fapta şi în vederea descoperirii făptuitorului. Din momentul în care se descoperă cine este autorul faptei, acesta devine învinuit, iar cercetarea continuă şi cu privire la făptuitor. Cercetarea penală se poate desfăşura în 2 modalităţi: fără acţiune penală pusă în mişcare şi cu punerea în mişcare a acţiunii penale. În cauzele de o mai mare complexitate, cercetarea penală se efectuează cu punerea în mişcare a acţiunii penale. Organul de cercetare, după punerea în mişcare a acţiunii penale, este obligat să îl cheme pe inculpat, să îi comunice fapta pentru care este învinuit şi să îi dea explicaţii cu privire la drepturile şi obligaţiile pe care le are. De asemeni, inculpatului aflat în stare de libertate trebuie să îi pună în vedere că este obligat să se prezinte la toate chemările ce 14

i se vor face în cursul procesului penal şi că are îndatorirea să comunice orice schimbare de adresă (art.237 alin.2 şi 3). După ce organul de cercetare penală apreciază că a administrat toate probele necesare în cauză, pregăteşte dosarul în vederea înaintării lui la procuror. În cauzele în care nu a fost pusă în mişcare acţiunea penală, organul de cercetare, întocmeşte un referat în care se consemnează rezultatul cercetării, referat ce se înaintează împreună cu dosarul cauzei procurorului. După primirea dosarului, procurorul trebuie să îl cheme pe inculpat şi să-i prezinte materialul de urmărire penală. În cauzele în care acţiunea penală a fost pusă în mişcare, cercetarea penală se consideră încheiată după completarea cercetării şi prezentarea materialului de urmărire penală inculpatului. Organul de cercetare penală va întocmi un referat de terminare a cercetării penale pe care îl va înainta procurorului împreună cu dosarul cauzei. Referatul de terminare a cercetării penale trebuie să se limiteze la fapta care a format obiectul punerii în mişcare a acţiunii penale, la persoana inculpatului şi la ultima încadrare juridică dată faptei. Dacă cercetarea penală se efectuează de către procuror, acesta va proceda la prezentarea materialului de urmărire penală învinuitului sau inculpatului, iar la terminarea cercetării penale trage concluziile pe care le găseşte întemeiate şi rezolvă cauza fără a întocmi referat de terminare a cercetării penale. 3. Prezentarea materialului de urmărire penală Prezentarea materialului de urmărire penală este obligatorie la terminarea urmăririi penale atât faţă de învinuit cât şi faţă de inculpat. Materialul de urmărire penală se prezintă învinuitului de către procuror, iar inculpatului de către organul de cercetare penală, afară de cazul în care cercetarea este efectuată chiar de procuror. Pentru îndeplinirea obligaţiei impuse de lege de prezentare a materialului de urmărire penală, procurorul, respectiv organul de cercetare penală cheamă pe învinuit sau pe inculpat în faţa sa şi îi pune în vedere că are dreptul de a lua cunoştinţă de materialul de urmărire penală, arătându-i şi încadrarea juridică a faptei. I se asigură apoi posibilitatea de a lua cunoştinţă de îndată de material. Despre prezentarea materialului de urmărire penală, se va încheia un proces verbal în care se consemnează şi declaraţiile, cererile şi răspunsurile învinuitului sau inculpatului. Procesul verbal de prezentare a materialului de urmărire penală trebuie semnat de învinuit sau inculpat, de apărătorul acestuia şi contrasemnat de organul de urmărire penală.

15

4. Rezolvarea cauzei de către procuror Procurorul este obligat ca în termen de cel mult 15 zile de la primirea dosarului înaintat de organul de cercetare penală să procedeze la verificarea lucrărilor de urmărire penală şi să se pronunţe asupra acestora. În urma verificărilor se pot ivi două situaţii (art.262): 1. procurorul constată că au fost respectate dispoziţiile legale care garantează aflarea adevărului şi că urmărirea penală este completă, existând probele necesare şi legal administrate, caz în care poate dispune: - trimiterea în judecată, atunci când din materialul de urmărire penală rezultă că fapta există, că a fost săvârşită de învinuit sau de inculpat şi că acesta răspunde din punct de vedere penal. - scoaterea de sub urmărire penală, atunci când se constată că a intervenit una din situaţiile de la art.10 lit.a-e C.pr.pen. În cazul prevăzut la art.10, lit.b 1 se dispune şi aplicarea unei sancţiuni cu caracter administrativ (mustrare, mustrare cu avertisment, amendă). - încetarea urmăririi penale, atunci când se constată că a intervenit una din situaţiile de la art.10 lit.f-h, i1 şi j C.pr.pen. În cazurile prevăzute de art.10 lit.i nu se dispune încetarea urmăririi penale ci trimiterea în judecată pentru ca instanţa să poată dispune înlocuirea răspunderii penale. - clasarea, atunci când urmărirea penală s-a desfăşurat fără învinuit în cauză, acesta fiind necunoscut şi a intervenit una din situaţiile de la art.10 C.pr.pen.. 2. procurorul constată că urmărirea penală nu este completă sau a fost efectuată cu nerespectarea dispoziţiilor legale sau a fost efectuată de un organ necompetent, caz in care va dispune prin ordonanţă: - restituirea cauzei la organul care a efectuat cercetarea pentru completarea sau refacerea urmăririi penale atunci când aceasta nu este completă sau a fost efectuată cu încălcarea dispoziţiilor legale care garantează aflarea adevărului. Cauza poate fi trimisă însă şi unui alt organ de urmărire competent, dacă procurorul consideră necesar. - trimiterea cauzei la organul competent, atunci când se constată că urmărirea a fost efectuată de un organ necompetent.

16

Secţiunea a IX-a Trimiterea în judecată

Trimiterea în judecată se dispune de către procuror prin rechizitoriu dacă se constată că fapta există, a fost săvârşită de învinuit sau inculpat şi acesta răspunde din punct de vedere penal. Rechizitoriul se întocmeşte de procurorul care supraveghează urmărirea penală sau care efectuează personal urmărirea. Rechizitoriu constituie, conform art.264, actul de sesizare a instanţei de judecată. Când acţiunea penală nu a fost pusă în mişcare în cursul urmăririi penale, rechizitoriul îndeplineşte un dublu rol: este şi act de sesizare a instanţei dar este şi act de inculpare. În cauzele complexe cu mai mulţi făptuitori, când pentru unii este necesară trimiterea în judecată, iar pentru alţii scoaterea de sub urmărire penală sau încetarea urmăririi se întocmeşte doar rechizitoriu prin care se dispun soluţiile luate cu privire la toţi învinuiţii sau inculpaţii.

Secţiunea a X-a Încetarea urmăririi penale

Încetarea urmăririi penale are loc, conform art.242, atunci când se constată existenţa vreunuia dintre cazurile prevăzute în art.10 lit.f-h, i1 şi j şi există învinuit sau inculpat în cauză. Dacă organul de cercetare penală constată existenţa unui caz din cele prevăzute la art.10 lit.f-h, i1 şi j, întocmeşte un referat cu propunerea de încetare a urmăririi penale pe care îl înaintează împreună cu dosarul cauzei procurorului. Dacă procurorul este de acord cu propunerea organului de cercetare penală, pronunţă încetarea urmăririi penale prin ordonanţă, în cazul în care acţiunea penală a fost pusă în mişcare şi prin rezoluţie, dacă urmărirea s-a efectuat cu învinuit în cauză. În cazul în care procurorul, primind propunerea organului de cercetare penală de încetare a urmăririi penale, constată că nu este cazul să se dispună încetarea sau dacă a dispus

17

încetarea doar parţial, va restitui dosarul acestui organ cu dispoziţia de a se continua cercetarea.

Secţiunea a XI-a Scoaterea de sub urmărire penală

Scoaterea de sub urmărire penală are loc, conform art.249, atunci când se constată existenţa vreunuia dintre cazurile prevăzute de art.10 lit.a-e şi există învinuit sau inculpat în cauză. Procedura scoaterii de sub urmărire penală este aceeaşi cu cea a încetării urmăririi penale. Procurorul dispune, la propunerea organului de cercetare penală, scoaterea de sub urmărire prin ordonanţă, dacă acţiunea penală a fost pusă în mişcare, şi prin rezoluţie în caz contrar. Dacă temeiul soluţiei adoptate îl constituie însă cazul prevăzut de art.10 lit b1, procurorul se pronunţă prin ordonanţă, indiferent dacă acţiunea penală a fost sau nu pusă în mişcare. Alături de scoaterea de sub urmărire penală, în acest caz, procurorul va dispune şi aplicarea unei sancţiuni cu caracter administrativ (mustrare, mustrare cu avertisment, amendă).

Secţiunea a XII-a Suspendarea urmăririi penale

Prin suspendarea urmăririi penale se înţelege întreruperea temporară a urmăririi penale ca urmare a intervenirii unor împrejurări prevăzute de lege care împiedică desfăşurarea în continuare a actelor de urmărire, împrejurări independente de voinţa organului de cercetare penală, a învinuitului sau inculpatului. Suspendarea urmăririi penale se poate dispune dacă învinuitul sau inculpatul suferă de o boală gravă care-l împiedică să ia parte la proces. Pentru a putea conduce la suspendare, e necesar ca boala gravă să fie constată printr-o expertiză medico-legală.

18

Procurorul dispune suspendarea, la propunerea organului de cercetare penală, prin ordonanţă. Pe timpul cât urmărirea penală este suspendată, organul de cercetare penală va continua să efectueze acele acte a căror îndeplinire nu este împiedicată de situaţia învinuitului sau inculpatului. Organul de cercetare penală este obligat să se intereseze periodic dacă mai subzistă cauza care a determinat suspendarea.

Secţiunea a XIII-a Reluarea urmăririi penale

Prin reluarea urmăririi penale se asigură readucerea procesului penal în prima sa fază dintr-un cadrul extraprocesual ori din faza de judecată pentru a se asigura o bună administrare a justiţiei. Conform art.270, urmărirea penală poate fi reluată în caz de: a) încetare a cauzei de suspendare. Reluarea se dispune în acest caz de către procuror, prin ordonanţă, la propunerea organului de cercetare penală. b) restituire a cauzei de către instanţa de judecată în vederea refacerii urmăririi penale. Reluarea se dispune în acest caz de către instanţă, prin sentinţă sau decizie. c) redeschidere a urmăririi penale. Redeschiderea urmăririi penale se dispune de către procuror atunci când acesta constată că nu a existat în fapt cazul care a determinat scoaterea de sub urmărire penală sau încetarea urmăririi sau că a dispărut împrejurarea pe care se întemeia soluţia respectivă. Redeschiderea urmăririi penale se dispune de procuror prin ordonanţă, după care cauza este trimisă organului de cercetare penală care reia cercetarea din stadiul în care se afla în momentul scoaterii de sub urmărire penală sau al încetării urmăririi penale. Redeschiderea urmăririi penale are loc, de asemenea, când judecătorul, potrivit art. 2781, a admis plângerea împotriva ordonanţei sau, după caz, a rezoluţiei procurorului de scoatere de sub urmărire penală sau de încetare a urmăririi penale ori de clasare şi a trimis cauza procurorului în vederea redeschiderii urmăririi penale. Reluarea urmăririi penale nu poate avea loc dacă se constată ca între timp a intervenit vreunul din cazurile prevăzute în art. 10.

19

Secţiunea a XIV-a Plângerea împotriva măsurilor şi actelor de urmărire penală

Împotriva actelor şi măsurilor de urmărire penală pot face plângere atât părţile cât şi orice altă persoană, chiar străină de cauză, dacă respectivul act a adus o vătămare intereselor sale legitime. Plângerea adresată procurorului Plângerea poate privi atât actele şi măsurile luate de organul de cercetare penală cât şi pe cele luate de procuror. Plângerea împotriva actelor întocmite de organul de cercetare penală se adresează procurorului care supraveghează activitatea organului de cercetare penală şi se depune fie direct la procuror, fie la organul de cercetare.. Plângerea contra actelor procurorului sau contra actelor efectuate de organul de cercetare penală pe baza dispoziţiilor procurorului, se rezolvă de procurorul ierarhic superior. Dacă plângerea se îndreaptă împotriva rezoluţiei de neîncepere a urmăririi penale, a ordonanţei sau rezoluţiei de scoatere de sub urmărire sau de încetare a urmăririi penale, ea trebuie să fie formulată în termen de 20 de zile de la data înştiinţării persoanelor interesate despre soluţia dată. Procurorul este obligat să rezolve să rezolve plângerea în termen de cel mult 20 de zile de la primire şi să comunice de îndată persoanei care a făcut plângerea modul în care a fost rezolvată. Plângerea adresată instanţei Persoana vătămată şi orice altă persoană a cărei interese legitime au fost vătămate pot face plângere la instanţă dacă plângerea lor împotriva rezoluţiei de neîncepere a urmăririi penale, a ordonanţei sau rezoluţiei de scoatere de sub urmărire, de încetare a urmăririi penale sau de clasare a fost respinsă de procuror sau dacă acesta nu a fost soluţionată de acesta în termenul legal. Plângerea poate fi făcută şi împotriva dispoziţiei de netrimitere în judecată cuprinsă în rechizitoriu. Plângerea se adresează instanţei în termen de 20 de zile de la data comunicării de procuror a modului de rezolvare a plângerii adresate lui sau de la data expirării termenului de

20

20 de zile în care procurorul trebuia sa soluţioneze plângerea. Plângerea greşit îndreptată se trimite organului judiciar competent. Dosarul va fi trimis instanţei în termen de 5 zile de la primirea adresei prin care se cere dosarul cauzei. La soluţionarea plângerii se citează atât persoana faţă de care s-a dispus scoaterea de sub urmărire, încetarea sau neînceperea urmăririi penale cât şi persoana care a făcut plângerea. Neprezentarea acestor persoane legal citate nu împiedică soluţionarea cauzei, dar dacă instanţa consideră necesară prezenţa lor, poate dispune aducerea lor silit. Prezenţa procurorului este obligatorie. Soluţionarea plângerii trebuie să aibă loc în cel mult 30 de zile de la data primirii ei de către instanţă, iar modul de soluţionare trebuie comunicat de îndată persoanei care a făcut plângerea. În soluţionarea plângerii, instanţa poate adopta una din următoarele soluţii: respinge plângerea, prin sentinţă, ca tardivă, inadmisibilă sau nefondată, şi admite plângerea, prin sentinţă, desfiinţează rezoluţia sau ordonanţa atacată şi menţine soluţia din rezoluţia sau ordonanţa atacată; trimite cauza procurorului în vederea începerii sau redeschiderii urmăririi penale, după caz. Judecătorul este obligat să arate motivele pentru care a trimis cauza procurorului, indicând totodată faptele şi împrejurările ce urmează a fi constatate şi prin care anume mijloace de probă. admite plângerea, prin încheiere, desfiinţează rezoluţia sau ordonanţa atacată şi, când probele existente la dosar sunt suficiente pentru judecarea cauzei, reţine cauza spre judecare în primă instanţă. Sentinţa prin care instanţa s-a pronunţat asupra plângerii poate fi atacată cu recurs de procuror, de persoana care a făcut plângerea, de persoana faţă de care s-a dispus neînceperea urmăririi penale, scoaterea de sub urmărire penală sau încetarea procesului penal, precum şi de orice altă persoană ale cărei interese au fost vătămate.

21

Întrebări recapitulative
1. 2. 3. 4. 5. 6. 7. 8. penală? Care sunt organele care pot efectua urmărirea penală? Ce condiţii trebuie să fie îndeplinite pentru începerea urmăririi penale? Care sunt modalităţile în care poate fi sesizat organul de urmărire penală? Cum se desfăşoară cercetarea penală? Care este procedura prezentării materialului de urmărire penală? Ce rezolvare poate da cauzei procurorul la terminarea urmăririi penale? Care este rolul şi conţinutul rechizitoriului? Cărui organ i se pot adresa plângerile care vizează acte sau măsuri de urmărire

Bibliografie
1. 2. 3. 4. 5. 6. Andone Bantaş, Amalia. Plângerea împotriva actelor şi măsurilor procurorului, Ionăşeanu, Eugen. Procedura începerii urmăririi penale, Editura Militară, Lefter, Alexandru, Tun, Ion, Dinu, Ion, Mihălcioiu, Serghie, Popa, Ştefan. Pintea, Alexandru. Urmărirea penală, fază a procesului penal, Editura Pintea, Alexandru. Începerea, efectuarea şi terminarea urmăririi penale. Pop, Octavian. Soluţii ce pot fi pronunţate în cazul urmăririi penale, Editura Editura Hamangiu, Bucureşti, 2009 Bucureşti, 1979 Cercetarea penală. Aspecte teoretice şi practice, Editura Global Print, Bucureşti, 1999 Ministerului Administraţiei şi Internelor, Bucureşti, 2004 Elemente de tactică criminalistică, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2005 Mirton, Timişoara, 2003

22

CAPITOLUL II REGLEMENTARI COMUNE PRIVIND FAZA DE JUDECATA

Secţiunea I-a Noţiunea, obiectul şi principiile specifice fazei de judecată

1. Noţiune Judecata este activitatea procesuală şi procedurală desfăşurată de instanţa de judecată cu participarea procurorului, a părţilor şi a persoanelor chemate în interesul cauzei, în vederea aflării adevărului cu privire la fapta şi inculpatul cu care a fost sesizată şi soluţionării legale şi temeinice a cauzei penale. Judecata reprezintă faza principală a procesului penal, întrucât în această fază se realizează stabilirea cu caracter definitiv a vinovăţiei inculpatului, precum şi sancţionarea acestuia conform prevederilor legii penale. În marea majoritate a cauzelor penale, judecata poate parcurge trei grade de jurisdicţie: judecata în primă instanţă, judecata în apel şi judecata în recurs. De la regula celor trei grade de jurisdicţie există şi excepţii, unele cauze putând fi judecate numai în primă instanţă şi în recurs, nefiind susceptibile de apel. Cele trei (sau două) grade de jurisdicţie se înscriu în ciclul obişnuit al procesului penal, trecerea cauzei de la un grad la altul făcându-se fără ca hotărârea să rămână definitivă. După rămânerea definitivă, hotărârea se bucură de autoritate de lucru judecat şi poate fi pusă în executare. O nouă judecare a acelei cauze este posibilă numai în situaţii excepţionale, anume prevăzute de lege, prin intermediul unei căi extraordinare de atac (contestaţie în anulare, revizuire, recurs în anulare). 2. Obiectul judecăţii Judecata are ca obiect aflarea adevărului în cauza supusă judecăţii şi tragerea la răspundere penală a inculpatului găsit vinovat sau, dimpotrivă, absolvirea inculpatului de

23

învinuirea formulată împotriva sa când există o cauză de excludere sau de înlăturare a răspunderii penale. 3. Principiile specifice fazei de judecată Pe lângă principiile fundamentale ale procesului penal care îşi găsesc aplicarea şi în această fază, judecată este aşezată şi pe nişte principii specifice, apreciate unanim ca asigurând cele mai bune condiţii pentru soluţionarea legală şi temeinică a cauzelor penale. 1. Publicitatea. Conform acestui principiu reglementat de art.290, şedinţa de judecată este publică, la desfăşurarea ei putând participa orice persoană, cu excepţia minorilor sub 16 ani. Codul prevede însă şi unele derogări de la publicitatea şedinţei de judecată în sensul că judecata are loc în şedinţă secretă sau nepublică. Şedinţa de judecată poate fi declarată secretă dacă judecarea în şedinţă publică ar putea aduce atingere unor interese de stat, moralei, demnităţii sau vieţii intime a unei persoane. Şedinţa de judecată este nepublică, conform art.485 al.2, în cazul în care inculpatul este minor. La desfăşurarea judecăţii nepublice pot asista persoanele chemate potrivit legii la judecarea minorilor, părţile şi apărătorii acestora, dar şi alte persoane cu încuviinţarea instanţei. Dacă în cauză sunt şi inculpaţi minori şi inculpaţi majori şi disjungerea nu este posibilă, şedinţa de judecată va fi publică. 2. Oralitatea. Principiul oralităţii constă în aceea că judecata se desfăşoară oral, prin viu grai. Principiul oralităţii nu exclude însă consemnarea desfăşurării orale a şedinţei. 3. Nemijlocirea. Acest principiu exprimă cerinţa ca instanţa de judecată care urmează să soluţioneze cauza să ia cunoştinţă direct, nemijlocit de probele administrate şi de concluziile formulate de părţi şi de procuror şi să-şi formeze convingerea pe baza acestora. Nemijlocirea poate fi totală sau parţială. Nemijlocirea totală presupune unicitatea completului de judecată, anume ca judecata să aibă loc de la început şi până la pronunţarea hotărârii cu aceiaşi judecători care au fost prezenţi tot timpul în completul de judecată. Nemijlocirea parţială intervine atunci când se produc schimbări în completul de judecată pe parcursul judecăţii. 4. Contradictorialitatea. Principiul contradictorialităţii exprimă cerinţa ca funcţiile procesuale de învinuire, respectiv de apărare să fie exercitate de subiecţi diferiţi, de pe poziţii procesuale egale şi având aceleaşi drepturi procesuale.

24

Secţiunea a II-a Reglementări comune privind pregătirea judecăţii

Pregătirea şedinţei de judecată se caracterizează prin efectuarea unor acte care asigură buna desfăşurarea a şedinţei de judecată; aceste acte sunt acte de administrare a justiţiei, raţiune pentru care nu li se aplică principiile specifice ale judecăţii. Ele sunt efectuate în afara şedinţei de judecată de către preşedintele instanţei şi de personalul auxiliar: grefieri, arhivari. Pregătirea şedinţei de judecată în oricare dintre etapele sale presupune efectuarea următoarelor acte: a) Desemnarea completului de judecată. În vederea repartizării pe complete şi a stabilirii primului termen de judecată, dosarele nou formate vor fi transmise, după înregistrare în registratura instanţei, persoanei desemnate cu repartizarea aleatorie a cauzelor. b) Fixarea termenului de judecată. După preluarea dosarului de către completul desemnat să desfăşoare activitatea de judecată, se va proceda la fixarea termenului de judecată. Stabilirea termenului de judecată se face în funcţie de gradul de încărcare a instanţei cu cauze, dar ţinându-se cont şi de urgenţa cauzelor. c) Citarea părţilor şi a altor persoane chemate în interesul cauzei. Potrivit art.291, judecata poate avea loc numai dacă părţile sunt legal citate şi procedura este îndeplinită. Neprezentarea părţilor legal citate nu împiedică judecarea cauzei. Dacă însă instanţa consideră că este necesară prezenta uneia dintre părţile lipsă, poate lua masuri pentru prezentarea acesteia, amânând în acest scop judecata. Alături de părţi, vor fi citaţi la judecată şi martorii, experţii şi interpreţii a căror prezenţă este necesară în interesul cauzei. d) Asigurarea apărării. În cazurile în care legea impune asistenţă juridică obligatorie şi inculpatul nu are apărător ales, preşedintele instanţei este obligat, odată cu fixarea termenului de judecată, să ia măsuri pentru desemnarea unui apărător din oficiu. e) Alte măsuri pregătitoare. Preşedintele completului de judecată are îndatorirea sa ia din timp toate măsurile necesare, pentru ca la termenul de judecată fixat judecarea cauzei să nu sufere amânare. De asemenea, se îngrijeşte ca lista cauzelor fixate pentru judecată sa fie intocmită şi afişată la instanţă, spre vedere, cu 24 de ore înaintea termenului de judecată. La întocmirea

25

listei se ţine seama de data intrării cauzelor la instanţă, dându-se întâietate cauzelor în care sunt deţinuţi şi celor cu privire la care legea prevede că judecata se face de urgenţă.

Secţiunea a III-a Reglementări comune privind desfăşurarea şedinţei de judecată

Şedinţa de judecată se desfăşoară public, oral, nemijlocit şi contradictoriu în faţa completului de judecată, în prezenţa procurorului şi a părţilor, atunci când aceştia participă la judecată, cu respectarea următoarelor dispoziţii cu caracter general: 1. Deschiderea şedinţei de judecată. Această activitate se îndeplineşte de preşedintele completului de judecată care va declara şedinţa deschisă pentru a se atrage atenţia celor prezenţi că judecata a început şi că trebuie să se conformeze solemnităţii acesteia. 2. Strigarea cauzei şi apelul celor citaţi. Preşedintele anunţă, potrivit ordinii de pe lista de şedinţă, cauza a cărei judecare este la rând, dispunând facerea apelului părţilor şi al celorlalte persoane citate. Apelul se face de către grefier, după care se comunică preşedintelui care din ele s-au prezentat. Dacă părţile s-au prezentat deşi nu au fost citate sau nu au primit citaţia, pot participa la judecată, preşedintele având îndatorirea să stabilească identitatea acestora. În cazul în care procedura este îndeplinită se trece la judecarea cauzei în continuare, iar în caz contrar se impune amânarea cauzei. 3. Conducerea şedinţei de judecată. Conform art.296 al.1, conducerea şedinţei de judecată este atributul preşedintelui completului de judecată. nu este dată în căderea completului. Conducerea şedinţei impune şi asigurarea ordinii şi solemnităţii şedinţei. Preşedintele veghează asupra menţinerii ordinii şi solemnităţii şedinţei, putând lua orice măsură necesară în acest scop. În acest sens, preşedintele instanţei poate limita accesul publicului în sala de şedinţă în raport de capacitatea acesteia, are dreptul de a atrage atenţia persoanelor aflate în sală că sunt obligate să păstreze disciplina şedinţei şi poate dispune, în caz de repetare sau de abateri grave, îndepărtarea persoanelor respective din sală. Acesta îndeplineşte toate îndatoririle date de lege şi decide asupra cererilor formulate de părţi, dacă rezolvarea acestora

26

4. Constatarea infracţiunilor de audienţă (art.299). Prin infracţiune de audienţă se înţelege orice faptă prevăzută de legea penală săvârşită în cursul şedinţei de judecată. Preşedintele instanţei este obligat într-o asemenea situaţie să constate săvârşirea acelei infracţiuni şi să-l identifice pe făptuitor, încheind în acest sens un proces verbal ce va fi trimis procurorului. 5. Verificarea sesizării instanţei (art.300). Instanţa este datoare să verifice din oficiu, la prima înfăţişare, regularitatea actului de sesizare. În cazul când se constată că sesizarea nu este făcută potrivit legii, iar neregularitatea nu poate fi înlăturată de îndată şi nici prin acordarea unui termen în acest scop, dosarul se restituie organului care a întocmit actul de sesizare, în vederea refacerii acestuia. 6. Verificarea arestării inculpatului (art.3001). Dacă inculpatul este trimis în judecată în stare de arest, instanţa este obligată, după înregistrarea dosarului la instanţă, să verifice din oficiu, în camera de consiliu, legalitatea şi temeinicia arestării preventive înainte de expirarea duratei acesteia. Verificarea legalităţii şi temeiniciei arestării preventive are loc şi în cursul judecăţii, periodic şi nu mai târziu de 60 de zile. 7. Rezolvarea chestiunilor incidente. Cererile şi excepţiile formulate de procuror şi de către părţi, precum şi cele invocate din oficiu de către instanţă, ca chestiuni prealabile, sunt puse în discuţie în şedinţă, după care instanţa se pronunţă asupra lor prin încheiere motivată. 8. Suspendarea judecăţii. Suspendarea cursului judecăţii poate interveni în trei situaţii: în cazul unei boli grave a inculpatului, atunci când se ridică în faţa instanţei o excepţie de neconstituţionalitate a unei text de lege în legătură cu cauza şi în caz de extrădare activă. Încheierea dată în primă instanţă prin care s-a dispus suspendarea cauzei poate fi atacată separat cu recurs la instanţa superioară în termen de 24 de ore de la pronunţare pentru cei prezenţi, şi de la comunicare, pentru cei lipsă. Recursul nu suspendă executarea şi se judecă în termen de 3 zile. 9. Note privind desfăşurarea procesului. În cursul şedinţei de judecată, grefierul ia note cu privire la desfăşurarea procesului, consemnând toate afirmaţiile, întrebările şi susţinerile celor prezenţi, inclusiv ale preşedintelui completului. Procurorul şi părţile pot cere citirea notelor şi vizarea lor de către preşedinte. După terminarea şedinţei de judecată, participanţii la proces primesc, la cerere, câte o copie de pe notele grefierului. Întreaga desfăşurare a şedinţei de judecată se înregistrează cu mijloace tehnice audio, iar în caz de contestare a notelor grefierului, acestea vor fi verificate şi, eventual, rectificate pe

27

baza înregistrărilor din cursul şedinţei. Contestarea notelor se poate face până la termenul de judecată următor. 10. Încheierea de şedinţă. Pe baza notelor luate în cursul şedinţei de judecată, grefierul întocmeşte după fiecare termen de judecată, încheierea de şedinţă. Acest act oglindeşte întreaga desfăşurare a judecăţii la termenul respectiv. Încheierea se întocmeşte de grefier în 24 de ore de la terminarea şedinţei şi se semnează de preşedintele completului de judecată şi de grefier.

Secţiunea a IV-a Reglementări comune privind deliberarea şi pronunţarea hotărârii

Deliberarea este activitatea prin care membrii completului de judecată se sfătuiesc asupra soluţiei pe care trebuie să o adopte cu privire la cauza ce a făcut obiectul judecăţii. Deliberarea şi pronunţarea hotărârii se fac, potrivit art.306, de îndată după închiderea dezbaterilor. afară de cazul când, din motive temeinice, sunt amânate dar nu mai mult de 15 zile. Deliberarea are loc în secret şi la ea iau parte doar membrii completului în faţa căruia a avut loc dezbaterea. Fiecare dintre judecători are vot egal în soluţionarea cauzei. Când unanimitatea nu poate fi întrunită, hotărârea se ia cu majoritate. În cazul în care completul este format din doi judecători şi unanimitatea nu poate fi întrunită, judecarea cauzei se reia în complet de divergenţă. Dacă din deliberare rezultă mai mult decât două păreri, judecătorul care opinează pentru soluţia cea mai severă trebuie să se alăture celei mai apropiate de părerea sa. Opinia separată se consemnează şi se motivează obligatoriu. Rezultatul deliberării se consemnează într-o minută ce va fi semnată de toţi membrii completului de judecată. Din momentul semnării minutei de către judecători, soluţia dată cauzei nu mai poate fi schimbată sau modificată. Pronunţarea hotărârii se face prin citirea minutei de către preşedintele instanţei de judecată asistat de către grefier. Pronunţarea are loc în şedinţă publică, fără citarea părţilor. După pronunţare, soluţia dată cauzei se trece şi în condica de şedinţă a instanţei judecătoreşti, iar hotărârea se redactează în cel mult 20 de zile. Termenul este de

28

recomandare ca şi cel pentru care se pot amâna deliberarea şi pronunţarea astfel încât nerespectarea lui nu produce consecinţe asupra actului. Hotărârea se redactează de unul din judecătorii care au participat la soluţionarea cauzei şi se semnează de toţi membrii completului de judecată şi de grefier.

Secţiunea a V-a Felurile hotărârilor judecătoreşti

Instanţele judecătoreşti pot pronunţa trei feluri de hotărâri: încheieri, sentinţe şi decizii. Încheierile sunt hotărârile prin care instanţa de judecată rezolvă toate chestiunile premergătoare soluţionării fondului. În faza de urmărire penală, ori de câte ori instanţa este chemată să dispună asupra unei măsuri procesuale sau procedurale sau să efectueze un act, ea se pronunţă printr-o încheiere. În cursul judecăţii toate măsurile luate de instanţă se menţionează în încheierea de şedinţă. Sentinţele sunt hotărârile prin care prima instanţă soluţionează fondul cauzei sau se dezinvesteşte fără să soluţioneze fondul cauzei. Tot sentinţe se numesc şi hotărârile prin care prima instanţă soluţionează cererile care deschid o procedură de judecată cu privire la executarea pedepsei sau o cale de atac extraordinară de competenţa primei instanţe (revizuirea). Deciziile sunt hotărârile prin care instanţa se pronunţă asupra apelului, recursului, recursului în interesul legii, precum şi hotărârile prin care instanţa de recurs soluţionează fondul cauzei după rejudecare. Cuprinsul hotărârii judecătoreşti variază de la o hotărâre la alta; în general însă orice hotărâre judecătorească cuprinde 3 părţi: partea introductivă (practicaua), expunerea (considerentele) şi dispozitivul (minuta). Partea introductivă cuprinde date cu privire la instanţa care a judecat, caracterul public sau secret al şedinţei, numele judecătorilor, a procurorului şi a grefierului, identitatea părţilor şi a apărătorilor lor, datele generale ale cauzei. Expunerea arată obiectul judecăţii, chestiunile de drept rezolvate şi soluţia ce rezultă din cele reţinute în fapt şi în drept de instanţă. Dispozitivul indică soluţia adoptată de instanţă.

29

Întrebări recapitulative
1. Care sunt principiile care guvernează activitatea de judecată? 2. Care sunt actele ce trebuie efectuate pentru pregătirea şedinţei de judecată? 3. Care sunt reglementările comune şedinţei de judecată în oricare dintre etapele judecăţii? 4. Ce presupune deliberarea? 5. Care sunt felurile hotărârilor judecătoreşti?

Bibliografie
1. Plăeşu, Teodora Eleonora. Judecata în cauzele penale. Reguli de bază, Editura Junimea, Iaşi, 2003 2. Surdescu, Ioana; Popa, Rodica Aida. Minuta – act al deliberării în procesul penal român. Aspecte metodologice, Editura All Beck, Bucureşti, 2000. 3. Ştefănescu, Beatrice. Garanţiile juridice ale respectării legii procesual penale în activitatea de judecată, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2007.

30

CAPITOLUL III JUDECATA ÎN PRIMĂ INSTANŢĂ

Secţiunea I-a Noţiunea, obiectul şi participanţii la judecata în primă instanţă

1. Noţiune Judecata în primă instanţă este etapa iniţială şi obligatorie a judecăţii fără de care nu se poate vorbi de actul de justiţie. La judecata în primă instanţă trebuie să se soluţioneze fondul cauzei, anume să se constate dacă învinuirea adusă inculpatului este întemeiată şi în caz afirmativ, să se aplice sancţiunea prevăzută de legea penală. Totodată rezolvarea fondului cauzei impune şi pronunţarea asupra pretenţiilor civile ale părţii civile. 2. Obiectul judecăţii Judecata în primă instanţă se mărgineşte, conform art.317, la fapta şi persoana arătate în actul de sesizare a instanţei, iar în caz de extindere a procesului penal, şi la fapta şi persoana la care se referă extinderea. Obiectul judecăţii în primă poate fi extins în cursul desfăşurării judecăţii prin extinderea acţiunii penale sau a procesului penal cu privire la noi acte materiale, la noi fapte sau noi persoane. 3. Participanţii la judecata în primă instanţă La judecata în primă instanţă pot lua parte atât părţile cât şi procurorul şi întotdeauna participă instanţa de judecată, în lipsa căreia judecata nu poate avea loc. Completul de judecată în primă instanţă este alcătuit dintr-un singur judecător, mai puţin la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie unde se judecă în primă instanţă în complet de 3 judecători. Procurorul participă în mod obligatoriu la judecata în primă instanţă desfăşurată la alte instanţe decât judecătoria, iar la judecătorie, participarea sa este obligatorie atunci când instanţa de judecată a fost sesizată prin rechizitoriu, în cauzele în care legea prevede pentru infracţiunea săvârşită pedeapsa închisorii de 3 ani sau mai mare, în cauzele în care vreunul din inculpaţi se află în stare de detenţie sau în vreuna dintre situaţiile care impun asistenţa juridică 31

obligatorie, precum şi în cazul în care se dispune înlocuirea pedepsei amenzii cu cea a închisorii. La şedinţele de judecată privind alte infracţiuni, procurorul participa doar când consideră necesar. Inculpatul aflat în stare de liberate poate să nu se prezinte la judecată. Dacă procedura de citare este legal îndeplinită, neprezentarea sa nu va împiedica judecarea cauzei. Dacă însă inculpatul este arestat sau se află în stare de deţinere, aducerea inculpatului la judecată este obligatorie.

Secţiunea a II-a Măsuri premergătoare şedinţei de judecată în primă instanţă

Pregătirea şedinţei de judecată în primă instanţă este supusă reglementărilor comune în materia judecăţii cu unele dispoziţii specifice acestei etape a judecăţii. Preşedintele instanţei de judecată, primind dosarul cauzei, fixează de îndată termen de judecată şi dă dispoziţie pentru citarea persoanelor care trebuie să fie chemate la judecată. Sunt citate toate persoanele care au dobândit o calitate procesuală în cauză, fie sunt părţi, fie au fost ascultate ca martor în faza de urmărire sau serviciile lor au fost folosite în cauză ca experţi sau interpreţi. Persoana vătămată prin infracţiune va fi citată chiar dacă nu s-a constituit parte civilă sau nu a declarat că doreşte sa participe la proces ca parte vătămată pentru a i se da posibilitatea să dobândească calitatea de parte în faţa instanţei. Întrucât calitatea de inculpat există întotdeauna la data sesizării instanţei, acesta va trebui să fie citat în această calitate, iar citaţia trebuie să-i fie înmânată cu cel puţin 5 zile înaintea termenului fixat pentru judecată.

Secţiunea a III-a Şedinţa de judecată în primă instanţă

Şedinţa de judecată în primă instanţă parcurge trei stadii procesuale: începutul şedinţei, cercetarea judecătorească şi dezbaterile.

32

1. Începutul şedinţei de judecată Începutul şedinţei de judecată este marcat de strigarea cauzei de către preşedintele instanţei, urmată de dispoziţia de a se face apelul părţilor şi a celorlalte persoane care au fost citate. Se verifică în primul rând prezenţa şi identitatea inculpatului. Dacă inculpatul nu este prezent dar procedura de citare este corect îndeplinită şi nu există nici o dispoziţie care să impună prezenţa obligatorie a acestuia, judecata se va desfăşura în lipsa inculpatului. În cazul în care inculpatul se află în stare de detenţie, preşedintele trebuie să se încredinţeze că acesta a primit copia actului de sesizare. Când actul nu a fost comunicat, dacă inculpatul cere, judecata se amână, iar preşedintele va înmâna pe loc o copie de pe actul de sesizare, făcându-se menţiune despre aceasta în încheierea de şedinţă. Judecata se amână la cererea inculpatului şi atunci când comunicarea copiei de pe actul de sesizare s-a făcut cu nerespectarea termenului legal de 5 zile sau nu a fost îndeplinită legal procedura de citare. În ceea ce le priveşte pe celelalte părţi, se aplică dispoziţiile generale: dacă au fost legal citate şi nu s-au prezentat vor fi judecate în lipsă, iar în caz de neîndeplinire a procedurii de citare faţă de una din ele se va proceda la amânarea cauzei dispunându-se citarea în condiţiile legii. Dacă partea este prezentă şi acceptă desfăşurarea judecăţii cu toate că nu a fost legal citată, judecata va continua. După apelul părţilor se face apelul martorilor, experţilor şi interpreţilor. Se cere apoi martorilor prezenţi să părăsească sala de şedinţă şi să nu se îndepărteze fără încuviinţarea preşedintelui. Experţii rămân în sală, afară de cazul în care instanţa dispune altfel. Interpreţii rămân întotdeauna în sală pentru a asigura traducerile necesare desfăşurării şedinţei de judecată. Instanţa este obligată, de asemeni, să procedeze la verificarea regularităţii sesizării sale şi a legalităţii şi temeiniciei arestării preventive a inculpatului, în conformitate cu reglementările comune fazei de judecată. Preşedintele explică apoi persoanei vătămate că se poate constitui parte civilă sau că poate participa ca parte vătămată în proces. Sunt întrebaţi apoi procurorul şi părţile daca au de formulat excepţii, cereri sau propun efectuarea de probe noi. Dacă cererile au fost rezolvate şi nu s-a ajuns la o amânare a cauzei ori la dezinvestirea instanţei, preşedintele instanţei de judecată va dispune citirea actului de sesizare a instanţei, marcându-se astfel trecerea la cel de-al doilea stadiu al şedinţei, cercetarea judecătorească. 33

2. Cercetarea judecătorească Cercetarea judecătorească are ca obiect readministrarea tuturor probelor care au fost administrate în cursul cercetării penale dar şi administrarea oricăror alte probe noi necesare pentru lămurirea cauzei sub toate aspectele. Potrivit art.321, actele de cercetare judecătorească se pot efectua doar când procedura este completă, şi doar într-o anumită ordine - întâi se ascultă inculpatul, apoi celelalte părţi, martorii, experţii şi interpreţii după care se procedează la prezentarea mijloacelor materiale de probă. Instanţa poate dispune totuşi unele schimbări ale ordinii, dacă apreciază că este necesar pentru buna desfăşurare a cercetării judecătoreşti. Când inculpatul este prezent, schimbarea ordinii nu poate fi dispusă decât după ascultarea acestuia. Începerea cercetării judecătoreşti este marcată de citirea actului de sesizare a instanţei sau de prezentarea succintă a acestuia de către grefier la dispoziţia preşedintelui completului. I se explică apoi inculpatului în ce constă învinuirea ce i se aduce şi i se aduce la cunoştinţă că are dreptul de a nu face nici o declaraţie, atrăgându-i-se atenţia că tot ceea ce declară poate fi folosit şi împotriva sa, dreptul de a pune întrebări coinculpaţilor, celorlalte părţi, martorilor, experţilor, precum şi de a da explicaţii în tot cursul cercetării judecătoreşti, când socoteşte că este necesar. Se trece apoi la ascultarea inculpatului potrivit procedurii prevăzute în Partea generală a Codului. După ascultarea inculpatului se procedează la ascultarea celorlalte părţi aplicânduse aceleaşi reguli ca şi la ascultarea inculpatului. Instanţa trece apoi la ascultarea martorilor, pe rând, fiecare martor după ce s-a depus jurământul prevăzut de lege, fiind lăsat să declare tot ceea ce ştie cu privire la cauză. Dacă ascultarea vreunuia dintre martori nu mai este posibilă, instanţa va dispune citirea depoziţiei date de acesta în cursul urmăririi penale şi va ţine seama de ea la judecarea cauzei. Instanţa dispune citirea declaraţiilor anterioare şi atunci când martorul face declaraţii care sunt în contrazicere cu cele date anterior. Aceeaşi procedură de ascultare se foloseşte şi în cazul ascultării expertului sau interpretului. Când în cauza supusă judecăţii există mijloace materiale de probă, instanţa, din oficiu sau la cerere, dispune, dacă este necesar, aducerea şi prezentarea acestora. Mijloacele materiale de probă pot fi examinate de către membrii completului de judecată, de către procuror şi de către părţi şi pot fi prezentate şi martorilor sau experţilor pentru a le recunoaşte sau pentru a face observaţii cu privire la ele.

34

După ce au fost readministrate toate probele strânse în cursul urmăririi penale, preşedintele instanţei va da cuvântul procurorului şi părţilor pentru ca aceştia să-şi propună, dacă este cazul, probe noi. Dacă nu s-au formulat cereri sau dacă cererile formulate au fost respinse, ori dacă s-au efectuat completările cerute, preşedintele declară terminată cercetarea judecătorească. 3. Incidente ivite în cursul cercetării judecătoreşti În cursul cercetării judecătoreşti, înainte de terminarea acesteia, pot interveni unele incidente procesuale care determină fie o întrerupere a cursului judecăţii, fie o modificare a cursului iniţial. Aceste incidente pot conduce la restituirea cauzei la procuror, la schimbarea încadrării juridice a faptei sau la extinderea obiectului judecăţii. a) Restituirea cauzei la procuror în vederea refacerii urmăririi penale Restituirea cauzei în vederea refacerii urmăririi penale (art.332) se dispune atunci când, înainte de terminarea cercetării judecătoreşti, instanţa constată că în cauza supusă judecăţii, cercetarea penală s-a efectuat de un alt organ decât cel competent. Cauza nu se restituie atunci când constatarea are loc după începerea dezbaterilor sau când instanţa, în urma cercetării judecătoreşti, schimbă încadrarea juridică a faptei într-o altă infracţiune pentru care cercetarea penală ar fi revenit altui organ de cercetare. Instanţa se desesizează şi restituie cauza procurorului pentru refacerea urmăririi penale şi în cazul nerespectării dispoziţiilor privitoare la competenţa după materie sau după calitatea persoanei, sesizarea instanţei, prezenţa învinuitului sau a inculpatului şi asistarea acestuia de către apărător. Împotriva hotărârii de desesizare se poate face recurs de către procuror şi de orice persoană ale cărei interese au fost vătămate prin hotărâre, în 3 zile de la pronunţare, pentru cei prezenţi, şi de la comunicare, pentru cei lipsă. b) Schimbarea încadrării juridice (art.334) intervine în cursul judecăţii atunci când, în raport de probele administrate, se constată că încadrarea juridică dată faptei prin actul de sesizarea a instanţei nu este corectă. În toate situaţiile, schimbarea încadrării juridice presupune două obligaţii pentru instanţă : să pună în discuţia părţilor noua încadrare dată faptei ; să atragă atenţia inculpatului că are dreptul de a cere lăsarea cauzei mai la urmă

sau amânarea judecăţii pentru a-şi pregăti apărarea.

35

c) Extinderea obiectului judecăţii se poate realiza în cursul cercetării judecătoreşti prin extinderea acţiunii penale sau a procesului penal, realizându-se în acest fel sesizarea instanţei şi cu privire la alte acte materiale, alte fapte sau persoane decât cele cuprinse în actul de sesizare iniţial. Extinderea acţiunii penale (art.335) se dispune de către instanţa de judecată, prin încheiere, dacă în cursul judecăţii se descoperă în sarcina inculpatului date cu privire şi la alte acte materiale, care intră în conţinutul infracţiunii pentru care a fost trimis în judecată. Dispoziţia de extindere a acţiunii penale poate fi luată la cererea procurorului, a părţii vătămate, a părţii civile sau din oficiu. După extinderea acţiunii penale, instanţa procedează la judecarea infracţiunii în întregul ei, punând în discuţie actele cu privire la care s-a dispus extinderea şi făcând, dacă este cazul, aplicaţia dispoziţiilor privind încadrarea juridică. Extinderea procesului penal se poate realiza fie pentru alte fapte, fie pentru alte persoane, fie şi pentru alte fapte şi alte persoane. Conform art.336, extinderea procesului penal pentru alte fapte poate avea loc atunci când se descoperă în cursul judecăţii în primă instanţă date din care rezultă că inculpatul a mai săvârşit şi o altă faptă prevăzută de legea penală în legătură cu cea pentru care este judecat. Procedura extinderii este diferită după cum procurorul este sau nu prezent la judecată. Extinderea procesului penal cu privire la alte persoane este reglementată de art.337 şi are în vedere două situaţii: judecat; săvârşirea de către altă persoană a unei alte infracţiuni care are legătură cu fapta pentru care este judecat inculpatul. În cazul în care se dispune extinderea procesului penal, instanţa va trebui să pună în discuţie faptele sau persoanele cu privire la care s-a dispus extinderea şi să procedeze şi la schimbarea încadrării juridice în raport de noua situaţie reţinută. 4. Dezbaterile judiciare Dezbaterile judiciare constau în concluziile pe care le pun oral procurorul şi părţile din proces asupra fondului cauzei: existenţa sau inexistenţa infracţiunii, săvârşirea ei de către inculpat, împrejurările care stabilesc răspunderea penală şi civilă a acestuia. În cadrul dezbaterilor judiciare se dă cuvântul procurorului, precum şi părţilor, acestea din urmă putând pune concluzii personal sau prin apărător. Art.340 impune următoarea 36 participarea unei alte persoane la săvârşirea faptei pentru care inculpatul este

ordine: procurorului, părţii vătămate, părţii civile, părţii responsabile civilmente şi inculpatului. În cazul în care sunt mai multe persoane care au calitatea de parte vătămată sau de inculpat, se dă cuvântul, în ordinea arătată, tuturor celor care formează un grup procesual. Momentul final al dezbaterilor este marcat de ultimul cuvânt al inculpatului. Potrivit art.341, înainte de a declara dezbaterile închise, preşedintele instanţei este obligat să îi acorde inculpatului ultimul cuvânt. Exercitarea acestui drept se poate face numai de către inculpat, personal. După ce inculpatul a avut ultimul cuvânt, instanţa va declara dezbaterile închise şi, dacă socoteşte că e necesar, va cere părţilor să depună concluzii scrise. Părţile şi procurorul pot depune concluzii scrise chiar dacă acestea nu au fost cerute de instanţă.

Secţiunea a IV-a Deliberarea şi pronunţarea hotărârii

Deliberarea are loc prin întrunirea membrilor completului după încheierea şedinţei de judecată, în vederea evaluării întregului material probator al cauzei în scopul stabilirii soluţiei ce va fi dată cauzei. Completul de judecată deliberează mai întâi asupra chestiunilor de fapt şi apoi asupra chestiunilor de drept. Rezolvarea acţiunii penale Instanţa hotărăşte asupra învinuirii aduse inculpatului, pronunţând, după caz, una din următoarele soluţii: condamnarea, achitarea sau încetarea procesului penal. Dispunând achitarea pentru cazul prevăzut de art.10 lit.b 1, respectiv încetarea procesului penal şi înlocuirea răspunderii penale (art.10 lit.i), instanţa va dispune şi aplicarea unei sancţiuni cu caracter administrativ. Rezolvarea acţiunii civile Odată cu acţiunea penală, instanţa este obligată să se pronunţe si asupra acţiunii civile ce a fost promovată sau exercitată în faţa sa. Potrivit art.348, instanţa este obligată, chiar dacă nu există constituire de parte civilă, să se pronunţe asupra reparării pagubei materiale şi a

37

daunelor morale în cazurile prevăzute în art.17, iar în celelalte cazuri numai cu privire la restituirea lucrului, desfiinţarea totala ori parţială a unui înscris şi restabilirea situaţiei anterioare săvârşirii infracţiunii. În rezolvarea laturii civile, instanţa poate obliga la repararea pagubei materiale şi a daunelor morale, potrivit legii civile sau poate respinge acţiunea civilă. Instanţa penală nu soluţionează acţiunea civilă când pronunţă achitarea pentru cazul prevăzut în art.10 lit.b, ori când pronunţă încetarea procesului penal pentru vreunul din cazurile prevăzute în art.10 lit. f si j. Alte măsuri asupra cărora poartă deliberarea - măsurile preventive şi starea de liberate. Instanţa are obligaţia ca, prin hotărâre, să se pronunţe şi cu privire la luarea, menţinerea sau revocarea măsurii arestării inculpatului. - măsurile asigurătorii. Instanţa, în cazul când admite acţiunea civilă, examinează şi necesitatea luării masurilor asigurătorii privind reparaţiile civile, dacă asemenea măsuri nu au fost luate anterior. Când instanţa nu s-a pronunţat asupra acţiunii civile, măsurile asigurătorii luate în cursul procesului se menţin timp de 30 de zile de la rămânerea definitivă a hotărârii, timp în care partea civilă are posibilitatea să introducă acţiune în faţa instanţei civile. - cheltuielile judiciare. Rezultatul deliberării se consemnează într-o minută ce va fi pronunţată în şedinţă publică de preşedintele instanţei de judecată asistat de grefier. După pronunţarea hotărârii preşedintele trebuie să explice părţilor prezente că pot declara apel sau, după caz, recurs în cauză şi să consemneze eventualele apeluri ori recursuri declarate oral în şedinţa de pronunţare. Hotărârea se redactează în termen de cel mult 20 de zile, iar după redactare inculpaţilor amintiţi anterior li se comunică copii de pe aceasta.

38

Secţiunea a V-a Sentinţa penală

Hotărârea prin care cauza este soluţionată de prima instanţă sau prin care aceasta se dezinvesteşte fără să soluţioneze fondul poartă denumirea de sentinţă. 1. Cuprinsul sentinţei penale Sentinţa penală cuprinde ca orice hotărâre judecătorească 3 părţi: partea introductivă, expunerea şi dispozitivul. 2. Efectele sentinţei penale Întrucât judecata poate parcurge două sau trei grade de jurisdicţie, neexistând cauze ce sunt soluţionate în fond în primă şi ultimă instanţă, sentinţa penală este nedefinitivă în momentul pronunţării sale. Deşi nedefinitivă, sentinţa penală produce totuşi unele efecte: de recurs; impune punerea în executare a dispoziţiilor executorii (cele referitoare la arestarea sau punerea în libertate a inculpatului, la măsurile asiguratorii şi la confirmarea măsurii de siguranţă a internării medicale). După rămânerea definitivă, sentinţa penală are un dublu efect: pe de o parte, hotărârea trece sub autoritatea lucrului judecat, fiind împiedicată desfăşurarea unui proces penal cu privire la acea cauză (art.10 lit.j), iar pe de altă parte, se naşte posibilitatea şi obligaţia punerii hotărârii în executare de către organele competente. dezinvesteşte instanţa de judecarea cauzei, aceasta nemaiavând dreptul de a determină prin pronunţarea sau comunicarea sa scurgerea termenului de apel sau modifica soluţia adoptată;

39

Întrebări recapitulative
1. Ce structură are şedinţa de judecată în primă instanţă? 2. Care sunt actele ce trebuie efectuate înainte de citirea actului de sesizare a primei instanţe? 3. Ce incidente pot interveni în cursul cercetării judecătoreşti la prima instanţă? 4. Care este procedura extinderii procesului penal? 5. Care este semnificaţia dezbaterilor judiciare? 6. Cum se desfăşoară deliberarea în faţa primei instanţe?

Bibliografie
1. Gheorghe, Dumitru. Procesul penal. Judecata în primă instanţă, Editura Editas, Bucureşti, 2005. 2. Iordache, Magdalena. Judecata în primă instanţă în procesul penal, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2008 3. Mrejeru, Theodor; Mrejeru, Bogdan. Judecata în primă instanţă. Aspecte teoretice şi jurisprudenţă în materie, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2006.

40

CAPITOLUL IV CĂILE ORDINARE DE ATAC

Secţiunea I-a Reglementări comune privind căile ordinare de atac

1. Noţiune Căile ordinare de atac sunt mijloacele prevăzute de lege prin care se exercită un control judecătoresc asupra hotărârilor judecătoreşti prin care s-a soluţionat a cauză penală, înainte de rămânerea lor definitivă în scopul descoperirii şi îndreptării eventualelor erori pe care acestea le-ar cuprinde. Codul de procedură penală reglementează două căi de atac ordinare: apelul şi recursul. 2. Persoanele care pot acţiona prin căile de atac ordinare Dreptul de a uza de o cale de atac ordinară aparţine, în principiu, fiecărui subiect procesual ale cărui drepturi au făcut obiectul judecăţii. Subiecţii procesuali care au drept de apel şi de recurs, precum şi întinderea acestui drept pentru fiecare dintre ei, sunt arătaţi în art.362 şi 3852. Aşadar, pot declara apel sau recurs: a) procurorul, în ce priveşte latura penală şi latura civilă. b) inculpatul, în ce priveşte latura penală şi latura civilă. c) partea vătămată, numai în ce priveşte latura penală, dar în toate cauzele penale; d) partea civilă şi partea responsabilă civilmente, în ce priveşte latura civilă, dar şi latura penală; e) martorul, expertul, interpretul şi apărătorul, cu privire la cheltuielile judiciare cuvenite acestora; f) orice persoană ale cărei interese legitime au fost vătămate printr-o măsură sau printr-un act al instanţei. Apelul poate fi declarat pentru persoanele prevăzute la lit. b)-f) şi de către reprezentantul legal şi de către apărător, iar pentru inculpat, şi de către soţul acestuia.

41

3. Termenul de declarare al căilor de atac ordinare Conform art.363 şi 385 3, durata termenului de apel şi a celui de recurs este de 10 zile, cu excepţia cazurilor când legea dispune altfel. Nedeclararea căii de atac în termen duce la decăderea din exerciţiul dreptului şi la respingerea căii de atac formulate ca fiind tardivă. Codul reglementează însă două remedii procesuale prin care decăderea este înlăturată dacă sunt îndeplinite anumite condiţii stabilite de lege: repunerea în termen şi apelul sau recursul peste termen. Repunerea în termen (art.364 şi 3853al.2) Pentru a interveni repunerea în termen se cer a fi îndeplinite cumulativ două condiţii: - partea să fi fost oprită să declare apel ori recurs de o cauză temeinică de împiedicare. - să nu fi trecut mai mult de 10 zile de la începerea executării pedepsei sau a despăgubirilor civile din hotărâre. Repunerea în termen în termen se dispune la cererea motivată a persoanei care nu a putut declara apel sau recurs în termen, iar dacă cererea este admisă, calea de atac este considerată ca făcută în termen producând toate efectele pe care legea i le atribuie (inclusiv efectul suspensiv). Apelul şi recursul peste termen (art.365 şi 3853al.2) Pentru ca un apel sau un recurs declarat peste termen să investească instanţa cu judecarea apelului ori recursului declarat, se cer a fi îndeplinite două condiţii: - partea să fi lipsit atât la toate termenele de judecată cât şi la pronunţare. - să nu fi trecut mai mult de 10 zile de la începerea executării pedepsei sau a despăgubirilor civile din hotărâre. Calea de atac declarată peste termen investeşte instanţa cu rejudecarea cauzei dar nu suspendă executarea hotărârii atacate. Instanţa poate totuşi dispune suspendarea provizorie a hotărârii apelate până la soluţionarea apelului sau a recursului declarat peste termen. 4. Procedura de declarare a căilor ordinare de atac Conform art.366 şi 3854, apelul şi recursul pot fi declarate în scris sau oral. Căile de atac ordinare se declară în scris printr-o cerere semnată personal de persoana care uzează de calea de atac. Pentru persoana care nu poate să semneze, cererea va fi atestată de un grefier de la instanţa a cărei hotărâre se atacă sau de apărător ori de primarul, secretarul consiliului local, sau de funcţionarul desemnat de aceştia, din localitatea unde domiciliază 42

persoana. Cererea nesemnată ori neatestată poate fi confirmată în instanţă de parte ori de reprezentantul ei. Căile de atac ordinare pot fi declarate şi oral în şedinţa în care s-a pronunţat hotărârea, cu obligaţia pentru instanţă de a consemna aceasta într-un proces-verbal. 5. Renunţarea la apel sau la recurs După pronunţarea hotărârii şi până la expirarea termenului de declarare a căii de atac, părţile pot renunţa în mod tacit sau expres la calea de atac (art.368 şi 3854 al.2). Renunţarea tacită intervine atunci când partea lasă termenul să se împlinească fără a formula apel sau recurs. Renunţarea expresă poate fi făcută de parte, personal sau prin mandatar cu procură specială, fie printr-o cerere scrisă depusă la instanţă, fie oral în şedinţa în care are loc pronunţarea. Partea poate reveni asupra renunţării făcute dar numai în ceea ce priveşte latura penală a cauzei şi numai până la expirarea termenului de apel ori de recurs. 6. Retragerea apelului sau recursului declarat Potrivit dispoziţiilor art.369 şi 3854 al.2, oricare dintre părţi îşi poate retrage apelul sau recursul declarat până la închiderea dezbaterilor la instanţa de apel ori de recurs. Retragerea trebuie să fie făcută personal de parte sau prin mandatar special, iar daca partea se afla în stare de deţinere, printr-o declaraţie atestată sau consemnată într-un proces-verbal de către conducerea locului de deţinere. Declaraţia de retragere se poate face fie la instanţa a cărei hotărâre a fost atacată, fie la instanţa de apel. 7. Efectele declaraţiei de apel sau de recurs Declararea apelului sau a recursului produce, potrivit art.370-373 şi art.3855- 3858, patru efecte: suspensiv, devolutiv, extensiv şi neagravarea situaţiei în propria cale de atac. Efectul suspensiv Până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti, dispoziţiile civile şi penale din hotărâre nu sunt executorii, putând fi modificate sau înlăturate la judecata în apel sau în recurs. Ca urmare, atâta timp cât curge termenul de apel sau de recurs, toate dispoziţiile din hotărâre sunt suspendate. Declararea apelului sau a recursului are ca efect suspendarea în continuare a executării hotărârii atacate. Efectul suspensiv priveşte însă doar acele dispoziţii din hotărâre care se referă la persoana care a formulat calea de atac sau la care aceasta se referă. 43

Efectul devolutiv Prin efect devolutiv se înţelege transmiterea, în întregime sau în parte, a cauzei spre o nouă judecată, de la instanţa care a pronunţat hotărârea atacată la instanţa competentă să soluţioneze calea de atac. Efectul devolutiv al apelului sau al recursului, cunoaşte o triplă limitare: - este limitat de persoana apelantului sau recurentului; - este limitat de calitatea procesuală a celui care declară apel sau recurs; - este limitat de efectul neagravării situaţiei în propria cale de atac. Când recursul este a doua cale de atac ce poate fi exercitată în cauză, efectul său devolutiv este limitat şi la cazurile de casare prevăzute de art.3859. Efectul extensiv Efectul extensiv al căilor de atac ordinare obligă instanţa de control judiciar să examineze cauza, prin extindere, şi cu privire la persoanele care nu au uzat de calea de atac sau la care aceasta nu se referă, putând hotărî şi în privinţa acestora fără însă a le putea crea o situaţie mai grea. Extinderea examinării nu poate avea loc decât faţă de persoanele din acelaşi grup procesual cu cel care a declarat apelul ori recursul sau la care se referă declaraţia de apel ori recurs. Efectul neagravării situaţiei în propria cale de atac Conform acestui efect, instanţa de control judiciar nu poate crea o situaţie mai grea decât cea hotărâtă de prima instanţă, pentru cel care a declarat apel ori recurs sau în favoarea căruia a fost declarat apelul ori recursul. Efectul se produce nu numai la judecarea cauzei în apel sau în recurs ci şi la rejudecarea cauzei ca urmare a desfiinţării hotărârii în apel cu trimitere sau a casării în recurs cu trimitere şi la reluarea urmăririi penale ca urmare a restituirii cauzei la procuror de către instanţa de apel ori de cea de recurs. Dacă procurorul a declarat apel sau recurs în favoarea unei dintre părţile în proces, nu se poate agrava situaţia acestei părţi cu condiţia ca precizarea rezervării căii de atac în favoarea părţii să fie expresă şi neechivocă şi să fie făcută în declaraţia de apel ori de recurs.

44

Secţiunea a II-a Apelul

1. Noţiune Apelul este calea ordinară de atac prin care se promovează, la instanţa imediat ierarhic superioară, o rejudecare a cauzei în fond sub toate aspectele de fapt şi de drept, cu posibilitatea de a se schimba soluţia dată prin hotărârea atacată în privinţa persoanei care a declarat apel sau la care se referă declaraţia de apel şi în limitele calităţii sale procesuale. Conform art.378, obiectul judecăţii în apel îl constituie verificarea hotărârii atacate pe baza lucrărilor şi materialului din dosarul cauzei şi a oricăror înscrisuri noi, prezentate la instanţa de apel şi pronunţarea asupra tuturor motivelor de apel invocate. 2. Hotărârile penale supuse apelului Conform art.361, pot fi atacate cu apel sentinţele şi încheierile date în primă instanţă. Toate sentinţele sunt supuse apelului cu excepţia: a) sentinţelor privind infracţiunile pentru care punerea în mişcare a acţiunii penale se face la plângerea prealabilă a persoanei vătămate; b) sentinţelor pronunţate de tribunalele militare privind infracţiunile contra ordinii şi disciplinei militare sancţionate de lege cu pedeapsa închisorii de cel mult 2 ani; c) sentinţelor pronunţate de curţile de apel şi de Curtea Militară de Apel; d) sentinţelor pronunţate de secţia penală a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie; e) sentinţelor de dezinvestire (de restituire a cauzei la procuror, de declinare de competenţă). f) sentinţelor pronunţate în materia executării hotărârilor penale, precum şi cele privind reabilitarea. Încheierile date în primă instanţă pot fi atacate cu apel numai o dată cu fondul. Apelul declarat împotriva sentinţei se socoteşte făcut şi împotriva încheierilor, chiar daca acestea au fost date după pronunţarea sentinţei. 3. Motivarea apelului Motivele de apel se formulează în scris prin cererea de apel sau printr-un memoriu separat depus la instanţa de apel cel târziu în ziua judecăţii (art.374 C.p.p.). Codul nu prevede

45

un termen pentru depunerea motivelor de apel, permiţând chiar formularea lor şi oral în ziua judecăţii. Motivarea apelului nu este obligatorie, nefiind prevăzută nici o sancţiune pentru nemotivarea acestuia. 4. Judecata în apel Judecata în apel se desfăşoară potrivit normelor cu caracter general care disciplinează faza de judecată la care se adaugă unele norme specifice căilor ordinare de atac, în general sau apelului, în special. Judecata în apel parcurge aceleaşi stadii procesuale ca şi judecata în primă instanţă: pregătirea judecăţii, şedinţa de judecată şi deliberarea şi pronunţarea hotărârii. Măsurile premergătoare şedinţei de judecată sunt cele comune judecăţii în oricare din etapele sale. Sunt de observat doar următoarele reguli specifice: dacă în cauză sunt declarate mai multe apeluri, toate vor fi concentrate în faţa completul de judecată este alcătuit în apel din 2 judecători; sunt citate numai părţile faţă de care apelul poate produce efecte; martorii sunt citaţi numai dacă se dispune reascultarea lor. aceleiaşi instanţe;

Judecata propriu-zisă în faţa instanţei de apel se poate desfăşura în două modalităţi: fără cercetare judecătorească şi cu cercetare judecătorească. Judecarea apelului fără cercetare judecătorească Judecata în apel se face, de regulă, pe baza probelor administrate de prima instanţă, precum şi a oricăror probe noi prezentate în faţa instanţei de apel (art.378 al.1). Dacă părţile nu propun administrarea unor probe noi, judecata propriu-zisă a apelului se identifică cu dezbaterea acestuia. Preşedintele instanţei de judecată va da cuvântul părţilor în următoarea ordine: apelant, intimat, procuror. Dacă printre apelurile declarate se află şi cel al procurorului, acesta va avea primul cuvântul. Înainte de a se încheia dezbaterile, inculpatului trebuie să i se acorde ultimul cuvânt. De această dată, ultimul cuvânt nu mai este personal (ca la judecata în primă instanţă), el putând fi pus şi prin apărător. Judecarea apelului cu cercetare judecătorească Motivele de apel formulate şi susţinute în faţa instanţei pot releva necesitatea administrării unor noi probe sau a readministrării unor probe administrate la prima instanţă. În

46

aceste situaţii, instanţa de apel poate proceda la efectuarea unei cercetări judecătoreşti, după punerea în discuţie a utilităţii ei. În acest sens, art.378 al.2 prevede că în vederea soluţionării apelului, instanţa poate da o nouă apreciere probelor din dosarul cauzei şi poate administra orice noi probe pe care le consideră necesare. După administrarea probelor, se va da cuvântul părţilor pentru dezbateri, procedura fiind identică cu cea prezentată anterior. Deliberarea instanţei de apel are loc conform reglementărilor comune în materie. Dacă în cauză au fost declarate mai multe apeluri, instanţa este obligată să le examineze pe toate şi să se pronunţe asupra lor. Rezultatul deliberării se consemnează într-o minută care va fi pronunţată în şedinţă publică, potrivit reglementărilor comune. 5. Soluţiile pe care le poate adopta instanţa de apel După ce deliberarea a luat sfârşit, instanţa de apel poate pronunţa una din următoarele soluţii principale: respingerea apelului sau admiterea apelului. Instanţa de apel respinge apelul şi menţine hotărârea atacată în următoarele situaţii: când apelul este tardiv; când apelul este inadmisibil; când apelul este nefondat.

Apelul se admite atunci când hotărârea primei instanţe este greşită fie sub aspectul stabilirii situaţiei de fapt, fie sub aspectul aplicării legii. Admiterea apelului presupune întotdeauna desfiinţarea hotărârii atacate, în întregime sau în parte. Admiterea apelului şi desfiinţarea sentinţei primei instanţe sunt însoţite întotdeauna de una din următoarele soluţii subsecvente: a) se dispune rejudecarea de către instanţa a cărei hotărâre a fost desfiinţată, atunci când hotărâree a fost desfiinţată pentru motivul că judecarea cauzei la acea instanţă a avut loc în lipsa unei părţi nelegal citate sau care, legal citată, a fost în imposibilitatea de a se prezenta şi de a înştiinţa instanţa despre această posibilitate, ori pentru că la judecata în primă instanţă s-a încălcat o dispoziţie sancţionată de lege cu nulitatea absolutăi; b) c) se dispune rejudecarea de către instanţa competentă, atunci când prima instanţă a se pronunţă o nouă hotărâre de către instanţa de apel, în toate celelalte situaţii în judecat cu încălcarea normelor de competenţă prevăzute sub sancţiunea nulităţii absolute; care hotărârea primei instanţe este greşită.

47

Admiterea apelului poate fi urmată şi de restituirea cauzei la procuror atunci când instanţa de apel constată că în cursul urmăririi penale s-au încălcat dispoziţiile privitoare la competenţa după materie sau după calitatea persoanei, sesizarea instanţei, prezenţa învinuitului sau a inculpatului şi asistarea acestuia de către apărător. 6. Decizia instanţei de apel Decizia pronunţată de instanţa de apel trei părţi: partea introductivă, expunerea şi dispozitivul. Partea introductivă este identică cu cea a sentinţei penale. Expunerea trebuie să arate temeiurile de fapt şi de drept care au dus, după caz, la respingerea sau la admiterea apelului, precum şi temeiurile care au dus la adoptarea oricărei soluţii subsecvente. Dispozitivul hotărârii trebuie să cuprindă soluţia dată de instanţa de apel, data pronunţării deciziei şi menţiunea că pronunţarea s-a făcut în şedinţă publică. În dispozitiv trebuie arătată calea de atac de care se poate uza împotriva deciziei şi termenul în care aceasta poate fi exercitată cu menţiunea că decizia prin care s-a dispus admiterea apelului şi rejudecarea cauzei nu este supusă nici unei căi de atac. Când s-a dispus rejudecarea, decizia trebuie să indice şi care este ultimul act procedural rămas valabil de la care procesul penal trebuie sa-şi reia cursul. În cazul când inculpatul s-a aflat în stare de deţinere, în expunere şi în dispozitiv trebuie să se arate timpul care se deduce din pedeapsă. 7. Procedura rejudecării cauzei Rejudecarea cauzei după desfiinţarea hotărârii în apel cu trimitere spre rejudecare se desfăşoară potrivit normelor aplicabile judecăţii în primă instanţă. Instanţa de rejudecare este obligată, însă, să se conformeze hotărârii instanţei de apel în măsura în care situaţia de fapt rămâne cea avută în vedere la soluţionarea apelului.

48

Secţiunea a III-a Recursul

1. Noţiune Recursul este calea ordinară de atac ce se poate îndrepta împotriva hotărârilor judecătoreşti pronunţate în apel, realizând un al doilea control judecătoresc al cauzei, preponderent în drept, sau împotriva hotărârilor pronunţate în primă instanţă, în cauzele nesupuse apelului, realizând un control judecătoresc integral al cauzei. 2. Hotărârile supuse recursului Recursul se poate îndrepta împotriva sentinţelor, a deciziilor, şi a încheierilor. Potrivit art.3851, pot fi atacate cu recurs: − sentinţele pronunţate de judecătorii în cazurile prevăzute de lege; − sentinţele pronunţate de tribunalele militare în cazul infracţiunilor contra ordinii şi disciplinei militare, sancţionate de lege cu pedeapsa închisorii de cel mult 2 ani; − sentinţele pronunţate de curţile de apel şi Curtea Militară de Apel; − sentinţele pronunţate de secţia penală a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie; − sentinţele pronunţate în cazul infracţiunilor cu plângere prealabilă; − deciziile pronunţate, ca instanţe de apel, de tribunale, tribunalele militare teritoriale, curţile de apel şi Curtea Militară de Apel, cu excepţia deciziilor prin care s-a dispus rejudecarea cauzelor; − sentinţele pronunţate în materia executării hotărârilor penale, afară de cazul când legea prevede altfel, precum şi cele privind reabilitarea; − încheierile date în aceste cazuri, chiar dacă au fost date după pronunţarea hotărârii, dar numai o dată cu sentinţa sau decizia recurată, cu excepţia cazurilor prevăzute de lege. Pot fi atacate cu recurs şi încheierile şi sentinţele pentru care este prevăzută separat calea de atac a recursului (încheierile privind măsurile preventive, sentinţele de restituire a cauzei la procuror).

49

3. Cazurile de casare Atunci când recursul urmează apelului, în sensul ca este a doua cale de atac ordinară ce poate fi exercitată într-o cauză penală, recursul poate fi admis doar dacă şi hotărârea recurată cuprinde anumite erori expres prevăzute de lege şi numite cazuri de casare. Cazurile de casare sunt enumerate limitativ de art.3859. Recursul declarat împotriva unei hotărâri care, potrivit legii, nu poate fi atacată cu apel, nu este limitat la cazurile de casare prevazute în art.385 9, iar instanţa este obligată ca, în afara temeiurilor invocate şi cererilor formulate de recurent, să examineze întreaga cauză sub toate aspectele. 4. Motivarea recursului Recursul trebuie sa fie motivat. Motivele de recurs se formulează în scris prin cererea de recurs sau printr-un memoriu separat, care trebuie depus la instanţa de recurs cu cel puţin 5 zile înaintea primului termen de judecată. Dacă recursul nu este motivat sau nu este motivat în termenul impus de lege, instanţa va lua în considerare la soluţionarea recursului doar cazurile de casare ce se iau în considerare din oficiu. În cauzele supuse doar recursului, nu şi apelului, motivele de recurs pot fi formulate şi oral în ziua judecăţii. 5. Judecata în recurs Judecata în recurs se desfăşoară potrivit normelor cu caracter general care disciplinează faza de judecată la care se adaugă unele norme specifice căilor ordinare de atac, în general sau recursului, în special. Judecata în recurs parcurge aceleaşi stadii procesuale ca şi judecata în primă instanţă: pregătirea judecăţii, şedinţa de judecată şi deliberarea şi pronunţarea hotărârii. Măsurile premergătoare şedinţei de judecată sunt cele comune judecăţii în oricare din etapele sale. O măsură pregătitoare, specifică recursului, constă în posibilitatea de a se dispune întocmirea unui raport cu privire la cauza dedusă judecăţii de către unul din magistraţii ce vor alcătui completul de judecată. Astfel, potrivit art.385 12, preşedintele instanţei de recurs, odată cu fixarea termenului pentru judecarea recursului, poate delega pe unul din judecătorii care fac parte din completul de judecată în recurs, să facă un raport scris asupra recursului. La

50

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, raportul poate fi întocmit de un judecător sau un magistrat asistent. Magistratul raportor face în mod obligatoriu parte din compunerea instanţei de judecată, iar în caz de imposibilitate se numeşte un nou raportor, cu cel puţin 48 de ore înainte de judecată. Şedinţa de judecată în recurs se desfăşoară conform reglementărilor comune în materia judecăţii. Completul de judecată este format din 3 judecători, cu excepţia recursurilor îndreptate împotriva sentinţelor pronunţate de Înalta Curte, când este format din 9 judecători. La şedinţa de judecată în recurs este obligatorie prezenţa procurorului, în toate cazurile, şi a inculpatului dacă se află în stare de deţinere. Părţile dobândesc la judecarea în recurs denumiri specifice – cel care a declarat recurs poartă numele de recurent, iar cel împotriva căruia s-a declarat recursul numele de intimat – fără a-şi pierde însă calităţile iniţiale de parte. Judecata în recurs se face pe baza lucrărilor şi materialului din dosarul cauzei şi, a oricăror înscrisuri noi prezentate la instanţa de recurs. Judecata în recurs constă în dezbaterea motivelor de recurs formulate. După citirea raportului, când s-a dispus întocmirea acestuia, preşedintele completului dă cuvântul recurentului, apoi intimatului şi în urmă şi procurorului. Dacă între recursurile declarate se află şi recursul procurorului, primul cuvânt il are acesta. Procurorul şi părţile au dreptul la replică cu privire la chestiunile noi ivite cu ocazia dezbaterilor. Inculpatul are cel din urmă cuvântul. Deliberarea instanţei de recurs are loc conform reglementărilor comune în materie. Instanţa este obligată să se pronunţe asupra tuturor motivelor de recurs invocate de procuror sau de părţi. Rezultatul deliberării se consemnează într-o minută care va fi pronunţată în şedinţă publică, potrivit reglementărilor comune. 6. Soluţiile la judecata în recurs După ce deliberarea a luat sfârşit, instanţa de recurs poate pronunţa una din următoarele soluţii principale: respingerea recursului sau admiterea recursului. Instanţa respinge recursul şi menţine hotărârea atacată în următoarele situaţii: când recursul este tardiv; când recursul este inadmisibil; când recursul este nefondat. 51

Recursul se admite atunci când instanţa de recurs apreciază că cel puţin unul din cazurile de casare invocate de procuror sau de părţi sau examinate din oficiu de către instanţă sunt întemeiate. Admiterea recursului conduce întotdeauna la casarea hotărârii atacate, în întregime sau în parte. Admiterea recursului şi casarea hotărârii atacate sunt însoţite întotdeauna de una din următoarele soluţii subsecvente: a) se menţine hotărârea primei instanţe, când apelul a fost greşit admis; b) se dispune achitarea inculpatului sau încetarea procesului penal în cazurile prevazute la art.10; c) se dispune rejudecarea de către instanţa a cărei hotărâre a fost casată, atunci când instanţa de recurs constată că: • • • • • • • • instanţa nu a fost compusă potrivit legii ori s-au încălcat prevederile art.292 al.2 sau a existat un caz de incompatibilitate; şedinţa de judecată nu a fost publică, în afară de cazurile când legea prevede altfel; judecata a avut loc fără participarea procurorului sau a inculpatului, când aceasta era obligatorie, potrivit legii; judecata a avut loc în lipsa aparatorului, când prezenţa acestuia era obligatorie; judecata s-a facut fără efectuarea referatului de evaluare (ancheta socială), în cauzele cu infractori minori; nu a fost efectuată expertiza psihiatrică a inculpatului în cazurile şi în condiţiile prevăzute de art.117 al.1 si 2; hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiaza soluţia ori motivarea soluţiei contrazice dispozitivul hotărârii sau acesta nu se înţelege; instanţa nu s-a pronunţat asupra unei fapte reţinute în sarcina inculpatului prin actul de sesizare sau cu privire la unele probe administrate ori asupra unor cereri esenţiale pentru părţi, de natură să garanteze drepturile lor şi să influenţeze soluţia procesului • judecata în primă instanţă sau în apel a avut loc fără citarea legală a unei părţi, sau care, legal citată, a fost în imposibilitate de a se prezenta şi de a inştiinţa despre aceasta imposibilitate.

52

În cazul în care nu au fost respectate dispoziţiile privind competenţa după materie sau după calitatea persoanei, recursul se admite şi cauza se trimite spre rejudecare la instanţa competentă. Când recursul priveşte atât hotărârea primei instanţe, cât şi hotărârea instanţei de apel, cauza se trimite spre rejudecare la prima instanţă dacă ambele hotărâri au fost casate, şi la instanţa de apel când numai hotărârea acesteia a fost casată. În cazul în care admite recursul declarat împotriva deciziei pronunţate în apel, instanţa de recurs desfiinţează şi hotărârea primei instanţe, dacă se constată aceleaşi încălcări de lege ca în decizia recurată. Trimiterea cauzei spre rejudecare se poate dispune şi pentru administrarea de probe dar doar dacă instanţa de recurs este Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, rejudecarea făcându-se în acest caz de către instanţa a cărei hotărâre a fost casată. d) se dispune rejudecarea de către instanţa de recurs în celelalte cazuri decat cele prevăzute la lit. c). Admiterea recursului poate fi urmată şi de restituirea cauzei la procuror pentru refacerea urmăririi penale atunci când în cursul urmăririi penale s-au încălcat dispoziţiile privitoare la competenţa după materie sau după calitatea persoanei, sesizarea instanţei, prezenţa învinuitului sau a inculpatului şi asistarea acestuia de către apărător. 7. Decizia instanţei de recurs Decizia instanţei de recurs cuprinde, în general, aceleaşi date ca decizia prin care se soluţionează apelul. Dacă instanţa de recurs casează hotărârea şi reţine cauza spre rejudecare, în decizie trebuie menţionate şi probele ce urmează a fi administrate. 8. Rejudecarea cauzei după casare Instanţa de rejudecare este obligată, însă, să se conformeze hotărârii instanţei de recurs în măsura în care situaţia de fapt rămâne cea avută în vedere la soluţionarea recursului. Rejudecarea cauzei de către instanţa de trimitere va avea loc în limitele în care a fost casată hotărârea (integral sau parţial). Partea din hotărâre care nu a fost casată rămâne definitivă şi devine executorie la data pronunţării hotărârii instanţei de recurs.

53

Întrebări recapitulative
1. Care sunt persoanele care pot acţiona prin căile de atac ordinare? 2. Ce efecte produce declararea apelului sau a recursului? 3. Care este termenul de declarare al căilor odinare de atac? 4. Care este procedura de judecare a apelului? 5. Ce diferenţe există între soluţiile ce pot fi adoptate de instanţa de apel, respectiv cea de recurs? 6. Ce reguli trebuie respectate în motivarea recursului? 7. Care este procedura de judecare a recursului?

Bibliografie
1. Mera, Luciana; Rog, Lucia. Recursul în procesul penal. Practică judiciară, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2009. 2. Papadopol, Vasile; Turianu, Corneliu. Apelul penal, Casa de editură şi presă Şansa, Bucureşti, 1994. 3. Pamfil, Mihaela Laura. Soluţiile la judecata în apel, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2007. 4. Pamfil, Mihaela Laura. Titularii dreptului de apel în cauzele penale, Editura Lumen, Iaşi, 2007. 5. Pamfil, Mihaela Laura; Movileanu, Corina; Munteanu Călina Andreea. Apelul în procesul penal. Practică judiciară, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2007 6. Rădescu, Dumitru; Jipa, Cristian. Apelul şi recursul în procesul penal, Editura Juridică, Bucureşti, 2003. 7. Rădescu, Dumitru. Apelul în procesul penal, Editura Lider, Bucureşti, 2005. 8. Theodoru, Grigore. Teoria şi practica recursului penal, Editura Junimea, Iaşi, 2003.

54

CAPITOLUL V PUNEREA ÎN EXECUTARE A HOTĂRÂRILOR PENALE

Secţiunea I-a Hotărârile penale executorii

Conform art.415, hotărârile instanţelor penale devin executorii la data când au rămas definitive. Hotărârile penale rămân definitive în momente diferite, în funcţie de instanţa ce a pronunţat hotărârea în cauză. Rămânerea definitivă a hotărârii primei instanţe Conform art. 416, hotărârile primei instanţe rămân definitive: la data pronunţării, când hotărârea nu este supusă apelului şi nici recursului; la data expirării termenului de apel, când nu s-a declarat apel în termen şi când apelul declarat a fost retras înăuntrul termenului; la data retragerii apelului, dacă aceasta s-a produs după expirarea termenului de apel; la data expirării termenului de recurs în cazul hotărârilor nesupuse apelului sau dacă apelul a fost respins, atunci când nu s-a declarat recurs în termen ori recursul declarat a fost retras înăuntrul termenului; la data retragerii recursului, în cazul hotărârilor nesupuse apelului dacă aceasta s-a produs după expirarea termenului de recurs; la data pronunţării hotărârii prin care s-a respins recursul în cazul hotărârilor nesupuse apelului. Rămânerea definitivă a hotărârii instanţei de apel Conform art.4161, hotărârile instanţei de apel, afară de cele prin care s-a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare, rămân definitive: la data expirării termenului de recurs, când nu s-a declarat recurs în termen şi atunci când recursul declarat a fost retras înăuntrul termenului; la data retragerii recursului declarat împotriva hotărârii instanţei de apel, daca aceasta s-a produs după expirarea termenului de recurs; la data pronunţării hotărârii prin care s-a respins recursul declarat împotriva hotărârii instanţei de apel. 55

Rămânerea definitivă a hotărârii instanţei de recurs Potrivit art.417, hotărârea instanţei de recurs rămâne definitivă la data pronunţării acesteia când: recursul a fost admis şi procesul a luat sfârşit în faţa instanţei de recurs, fără rejudecare; cauza a fost rejudecată de către instanţa de recurs după admiterea recursului; recursul a fost respins, iar hotărârea instanţei cuprinde obligarea la plata cheltuielilor judiciare.

Secţiunea a II-a Instanţa de executare şi procedura în faţa sa

Instanţa de executare este, potrivit art.418, instanţa care a judecat cauza în primă instanţă, fără deosebire după cum hotărârea a rămas definitivă la prima instanţă, la instanţa de apel sau la instanţa de recurs. De la această regulă, codul prevede o singură excepţie, în privinţa hotărârilor pronunţate de Î.C.C.J ca primă instanţă. Aceste hotărâri vor fi puse în executare nu de Î.C.C.J., ci de Tribunalul municipiului Bucureşti sau Tribunalul Militar Teritorial, după caz. Pentru punerea în executarea a hotărârii, instanţa la care a rămas definitivă hotărârea va trimite de îndată instanţei de executare un extras din acea hotărâre, cu datele necesare punerii în executare. Aceeaşi procedură se urmează şi în cazul hotărârilor nedefinitive dar executorii. Punerea efectivă în executare se realizează de unul dintre judecătorii delegaţi ai instanţei de executare. În cazul în care se ivesc nelămuriri sau împiedicări la executare, judecătorul delegat poate sesiza instanţa de executare care are competenţa să se pronunţe asupra acestora. Împrejurările care pot determina sesizarea instanţei de executare pot privi amânarea sau întreruperea executării pedepsei, înlocuirea pedepsei aplicate, contestarea punerii în executare a hotărârii. Procedura în faţa instanţei de executare se supune aceloraşi reglementări generale privind faza de judecată, cu următoarele precizări:

56

-

după sesizarea instanţei, preşedintele dispune citarea părţilor interesate şi ia măsuri pentru desemnarea unui apărător din oficiu, în cazurile când legea impune asistenţa juridică obligatorie;

-

condamnatul arestat este adus obligatoriu la judecată; participarea procurorului este obligatorie; este obligatorie ascultarea concluziilor procurorului şi a părţilor; instanţa se pronunţă prin sentinţă.

Secţiunea a III-a Punerea în executare a pedepselor principale

Punerea în executare a dispoziţiilor penale din hotărâre se face din oficiu de către instanţa de executare. 1. Punerea în executare a pedepsei închisorii sau a detenţiunii pe viaţă Potrivit art. 420, pedeapsa închisorii şi pedeapsa detenţiunii pe viată se pun în executare prin emiterea mandatului de executare de către instanţa de executare. Mandatul de executare se emite de judecătorul delegat al instanţei de executare, în ziua rămânerii definitive a hotărârii la instanţa de fond sau, după caz, în ziua primirii extrasului de la instanţa ierarhic superioară. Mandatul de executare se întocmeşte în trei exemplare şi cuprinde următoarele menţiuni: denumirea instanţei care a emis mandatul, data emiterii, datele privitoare la persoana condamnatului prevăzute în art. 70, numărul şi data hotărârii care se execută, denumirea instanţei care a pronunţat-o, pedeapsa pronunţată şi textul de lege aplicat, timpul reţinerii şi arestării preventive care s-a dedus din durata pedepsei, menţiunea dacă cel condamnat este recidivist, ordinul de arestare si de deţinere, semnătura preşedintelui şi stampila acelei instanţe.

57

În cazul în care cel condamnat se află în stare de libertate, odată cu emiterea mandatului de executare a pedepsei închisorii sau a pedepsei detenţiunii pe viaţă, judecătorul delegat emite şi un ordin de interzicere a părăsirii teritoriului ţării de către condamnat. Ordinul se întocmeşte în trei exemplare şi cuprinde menţiuni similare mandatului de executare şi anume: denumirea instanţei care a emis mandatul, data emiterii, datele privitoare la persoana condamnatului prevăzute în art. 70, numărul şi data hotărârii care se execută, denumirea instanţei care a pronunţat-o, pedeapsa pronunţată şi textul de lege aplicat, numărul mandatului de executare a pedepsei emis pe numele condamnatului; dispoziţia de interzicere a părăsirii ţării semnătura preşedintelui şi stampila acelei instanţe. Trimiterea spre executare a mandatului de executare şi a ordinului de interzicere a părăsirii ţării este reglementată de prevederile art. 421. Potrivit acestor dispoziţii, mandatul de executarea se transmite, în vederea aducerea la îndeplinire a mandatului de executare, în două exemplare, următoarelor organe: organului de poliţie, când cel condamnate este liber, comandantului locului de deţinere când condamnatul este arestat, comandantului unităţii militare unde face serviciul militar cel condamnat, dacă acesta este militar. Pentru aducerea la îndeplinire a ordinului de interzicere a părăsirii ţării, se trimite de îndată câte un exemplar organului competent să elibereze paşaportul şi Inspectoratului General al Poliţiei de Frontieră. În cazul în care cel condamnat se află în stare de libertate, organele de executare prevăzute în alin. 1 şi 2 au obligaţia de a lua măsurile prevăzute de lege în vederea punerii în executare a mandatului de executare a pedepsei şi a ordinului de interzicere a părăsirii ţării, în ziua primirii acestora. Executarea celor două acte procedurale se face de organele cărora li s-au transmis actele (art. 422). Dacă cel condamnat este în stare de libertate, organul de poliţie procedează la arestarea condamnatului pe baza mandatului de executare. În caz de refuz de a se supune 58

mandatului sau de încercare de sustragere prin fugă, condamnatul va fi arestat prin constrângere (art. 184 alin. 31). Celui arestat i se înmânează un exemplar al mandatului şi este dus la locul de deţinere cel mai apropiat, unde organul de poliţie predă celalalt exemplar al mandatului de executare. În vederea punerii în executare a mandatului, organul de poliţie poate pătrunde în domiciliul sau reşedinţa unei persoane fără învoirea acesteia, precum şi în sediul unei persoane juridice fără învoirea reprezentantului legal al acesteia. Dacă persoana împotriva căreia s-a emis mandatul nu este găsită, organul de poliţie constată aceasta printr-un proces-verbal şi ia măsuri pentru darea în urmărire, precum şi pentru darea în consemn la punctele de trecere a frontierei. Un exemplar de pe procesulverbal împreuna cu un exemplar al mandatului de executare se trimit instanţei care a emis mandatul. Când condamnatul se află în stare de arestat, înmânarea unui exemplar al mandatului de executare condamnatului se face de către comandantul locului de deţinere. Când condamnatul este militar, comandantul unităţii militare, primind mandatul de executare, înmânează un exemplar condamnatului şi ia măsuri pentru trimiterea acestuia la locul de executare a pedepsei. Comandantul locului de deţinere, după primirea condamnatului sau după înmânarea mandatului de executare condamnatului aflat în stare de arest, consemnează într-un procesverbal data de la care condamnatul a început executarea pedepsei. O copie de pe acest procesverbal se trimite instanţei de executare. Executarea ordinului de interzicere a părăsirii ţării presupune pe de o parte, refuzul eliberării paşaportului sau ridicarea acestuia de către organele în drept şi, pe de altă parte, luarea măsurilor pentru darea condamnatului în consemn la punctele de trecere a frontierei. 2. Punerea în executare a pedepsei închisorii cu executarea la locul de muncă Pedeapsa închisorii cu executarea la locul de munca se pune în executare prin emiterea mandatului de executare. Mandatul se emite de instanţa de executare, se întocmeşte in 4 exemplare. Pentru aducerea la îndeplinire a mandatului de executare emis, se trimite cate un exemplar de pe mandat unităţii unde se va executa pedeapsa, condamnatului şi organului de poliţie din localitatea în care îşi are sediul unitatea. O copie de pe dispozitivul hotărârii se trimite de instanţa de executare consiliului local în a cărui raza teritoriala îşi are domiciliul condamnatul.

59

3. Punerea în executare a amenzii penale Punerea în executare a amenzii penale are loc numai în măsura în care condamnatul nu achită de bunăvoie amenda stabilită de către instanţă. Achitarea amenzii poate avea loc în termen de 3 luni de la rămânerii definitive a hotărârii de condamnare, iar după achitare, persoana condamnată este obligată, conform art.425, să depună recipisa de plată integrală a amenzii la instanţa de executare. Când cel condamnat se găseşte în imposibilitate de a achita integral amenda în termenul prevăzut de lege, instanţa de executare, la cererea condamnatului, poate dispune eşalonarea plaţii amenzii, pe cel mult 2 ani în rate lunare. În caz de neîndeplinire a obligaţiei de plată în termenul de 3 luni sau de neplată a unei rate, instanţa de executare comunică un extras de pe acea parte din dispozitiv care priveşte aplicarea amenzii organelor competente în vederea executării amenzii potrivit dispoziţiilor legale privind executarea silită a creanţelor fiscale şi procedura prevăzută de aceste dispoziţii.

Secţiunea a IV-a Amânarea şi întreruperea executării pedepsei închisorii sau a detenţiunii pe viaţă

1. Amânarea executării pedepsei închisorii sau a detenţiunii pe viaţă Executarea pedepsei închisorii şi a detenţiunii pe viaţă ca şi executarea pedepsei la locul de muncă pot fi amânate în anumite cazuri expres prevăzute de lege. Potrivit art.453, executarea pedepsei închisorii sau a detenţiunii pe viaţă poate fi amânată în următoarele cazuri: a) când se constată pe baza unei expertize medico-legale că cel condamnat suferă de o boală gravă care face executarea pedepsei şi instanţa apreciază că amânarea executării şi lăsarea în libertate nu prezintă un pericol concret pentru ordinea publică. În acest caz, executarea pedepsei se amână până când condamnatul se va găsi în situaţia de a putea executa pedeapsa; b) când condamnata este gravidă sau are un copil mai mic de un an. În aceste cazuri, executarea pedepsei privative de liberate se amână până la încetarea cauzei care a determinat amânarea. Dacă însă pedeapsa se execută la locul de muncă, ea poate fi amânată

60

pe perioada stabilită de normele legale cu privire la concediul ce se acorda salariatelor înainte şi după naştere. c) când din cauza unor împrejurări speciale executarea imediată a pedepsei ar avea consecinţe grave pentru condamnat, familie sau unitatea la care lucrează condamnatul. În acest caz, executarea poate fi amânată cel mult 3 luni şi numai o singură dată. Durata perioadei de amânare se calculează de la data admiterii cererii de amânare. Amânarea executării pedepsei se poate acorda numai la cerere. Cererea de amânare poate fi făcută de procuror, de condamnat, de apărătorul acestuia, de reprezentantul său legal sau de către soţ, iar în cazul prevăzut la lit.c, şi de către conducerea unităţii la care lucrează condamnatul. Instanţa competentă să se pronunţe asupra acordării amânării executării pedepsei este instanţa de executare. Sentinţa prin care aceasta s-a pronunţat este supusă apelului în termen de 10 zile. Instanţa de executare ţine evidenţa amânărilor acordate şi la expirarea termenului ia măsuri pentru emiterea mandatului de executare, iar dacă mandatul a fost emis, ia măsuri pentru aducerea lui la îndeplinire. 2. Întreruperea executării pedepsei închisorii sau a detenţiunii pe viaţă Întreruperea executării pedepsei are aceeaşi raţiune şi poate interveni în aceleaşi cazuri ca şi amânarea executării pedepsei. Diferenţa dintre cele două instituţii vizează momentul în care intervine cererea de amânare, respectiv de întrerupere: în primul caz, cererea se face înainte ca pedeapsa să fie pusă în executare, în cel de-al doilea după ce executarea a început. Instanţa competentă să dispună asupra întreruperii executării pedepsei este instanţa de executare sau instanţa în a cărei circumscripţie se află locul de deţinere sau, după caz, unitatea unde se execută pedeapsa la locul de muncă, corespunzătoare în grad instanţei de executare. Instanţa care a acordat întreruperea comunică, de îndată, măsura luată locului de deţinere sau unităţii unde condamnatul execută pedeapsa şi organului de poliţe, iar dacă întreruperea a fost acordată de instanţa în a cărei circumscripţie se află locul de deţinere sau unitatea, aceasta comunică măsura luată şi instanţei de executare. Instanţa de executare, administraţia locului de deţinere şi unitatea unde condamnatul execută pedeapsa ţin evidenţa întreruperilor acordate. Dacă la expirarea termenului de întrerupere cel condamnat la pedeapsa închisorii nu se prezintă la locul de deţinere, administraţia trimite de îndată o copie de pe mandatul de executare organului de poliţie, în vederea executării lui. Pe copia mandatului de executare se menţionează şi cât a mai rămas de executat din durata pedepsei. În cazul în care executarea pedepsei se face la locul de muncă, 61

dacă cel condamnat nu se prezintă la unitate la expirarea termenului de întrerupere, unitatea trebuie să înştiinţeze de îndată instanţa de executare despre aceasta. Administraţia locului de deţinere sau unitatea comunică instanţei de executare data la care a reînceput executarea pedepsei. Timpul cât executarea a fost întreruptă nu se socoteşte în executarea pedepsei.

Întrebări recapitulative
1. Care sunt momentele la care hotărârile judecătoreşti rămân definitive? 2. Care este procedura de punere în executare a pedepsei închisorii? 3. Care sunt cazurile care pot conduce la amânarea sau întreruperea executării pedepsei închisorii? 4. Ce persoane pot formula o cerere de amânare a executării pedepsei închisorii? 5. Ce instanţă este instanţă de executare şi care este procedura de urmat în faţa acesteia?

Bibliografie
1. 2. 3. Lupaşcu, Dan. Punerea în executare a pedepselor principale, Editura Rosetti, Constantinescu, Mariana. Executarea hotărârilor penale. Practică judiciară, Mrejeru, Teodor; Mrejeru, Bogdan. Punerea în executare a hotărârilor penale. Bucureşti, 2003 Editura Hamangiu, Bucureşti, 2006. Editura Universitară, Bucureşti, 2008.

62

CAPITOLUL VI PROCEDURILE SPECIALE

Secţiunea I-a Noţiuni generale privind procedurile speciale

Procedura specială constituie un complex de norme de drept procesual penal care instituie, pentru anumite cauze penale, o desfăşurare a procesului penal parţial diferită de procedura obişnuită. Codul de procedură penală reglementează proceduri speciale de urmărire şi judecare pentru trei categorii de cauze: pentru unele infracţiuni flagrante; pentru infracţiunile săvârşite de minori; pentru infracţiunile săvârşite de persoane juridice. Procedura specială de urmărire şi judecare a acestor cauze se completează cu normele de drept comun în materia urmăririi şi judecăţii. Proceduri speciale sunt instituite şi pentru rezolvarea unor aspecte adiacente raportului juridic procesual principal, cum sunt: - procedura reabilitării judecătoreşti; - procedura reparării pagubei materiale sau a daunei în cazul condamnării pe nedrept sau al privării ori restrângerii de libertate în mod nelegal; - procedura dării în urmărire; - procedura în cazul dispariţiei înscrisurilor judiciare.

63

Secţiunea a II-a Urmărirea şi judecarea unor infracţiuni flagrante (art.465-479)

1. Noţiunea de infracţiune flagrantă Potrivit art.465 este flagrantă infracţiunea descoperită în momentul săvârşirii sau imediat după săvârşire. Este, de asemenea, considerată flagrantă şi infracţiunea al cărei făptuitor, imediat după săvârşire, este urmărit de persoana vătămată, de martorii oculari sau de strigătul public, ori este surprins aproape de locul comiterii infracţiunii cu arme, instrumente sau orice alte obiecte de natură a-l presupune participant la infracţiune. 2. Cazurile de aplicare a procedurii speciale Pentru a fi urmărite şi judecate potrivit procedurii speciale, infracţiunile flagrante trebuie să îndeplinească, potrivit art.466, cumulativ două condiţii: pedeapsa prevăzută de lege pentru forma tip a infracţiunii să fie închisoarea mai mare de un an şi de cel mult 12 ani (fără deosebire dacă infracţiunea a fost săvârşită în forma tip sau în forma agravată); să fie săvârşite în municipii sau oraşe, în mijloace de transport în comun, bâlciuri, târguri, porturi, aeroporturi sau gari, chiar dacă nu aparţin unităţilor teritoriale arătate anterior, ori în orice loc aglomerat. Pentru infracţiunile cu plângere prealabilă, se cere ca o condiţie specială pentru aplicarea procedurii speciale ca partea vătămată să fi introdus plângerea prealabilă în termen de 24 de ore de la săvârşirea infracţiunii la organul de urmărire penală. Procedura specială nu se aplică infracţiunilor săvârşite de minori. Procedura specială nu se va aplica nici în cazurile în care infracţiunile flagrante în cauză prezintă legături de indivizibilitate sau de conexitate cu alte cauze ce au un alt regim, iar disjungerea nu este posibilă. 3. Procedura specială de urmărire Procedura de urmărire penală începe cu întocmirea procesului verbal de constatare a infracţiunii flagrante în care se consemnează cele constatate cu privire la fapta săvârşită,

64

precum şi cele constatate cu privire la fapta săvârşită. Competenţa constatării infracţiunii revine organelor de urmărire penală. Reţinerea învinuitului este obligatorie şi durează 24 de ore. După luarea măsurii reţinerii, urmărirea penală se poate finaliza în două moduri după cum cercetarea penală a fost sau nu finalizată pe perioada reţinerii. Dacă procurorul apreciază, în cele 24 de ore, că sunt suficiente dovezi pentru punerea în mişcare a acţiunii penale, dă rechizitoriu prin care pune în mişcare acţiunea penală şi dispune trimiterea în judecată şi trimite dosarul instanţei competente. Dacă efectuarea cercetării penale nu poate fi finalizată în cele 24 de ore de reţinere, procurorul la sesizarea organului de cercetare sau din oficiu, poate solicita judecătorului arestarea învinuitului, care nu poate depăşi 10 zile, acestea calculându-se de la data expirării ordonanţei de reţinere. În cazul în care judecătorul a dispus arestarea învinuitului, procurorul va restitui dosarul organului de cercetarea penală, acesta fiind obligat sa continue cercetarea şi sa înainteze dosarul procurorului o data cu învinuitul, cel mai tarziu în 3 zile de la arestarea acestuia. Dacă nu s-a putut efectua cercetarea în acest termen, urmărirea şi judecarea se va fac după procedura obişnuită. Procurorul, primind dosarul, procedează la verificarea lucrărilor urmăririi penale şi se pronunţă în cel mult 2 zile de la primire, putând dispune trimiterea în judecată, scoaterea de sub urmărire sau încetarea urmăririi penale, potrivit art.262, ori restituirea cauzei potrivit art.265. Când procurorul dispune trimiterea în judecată, întocmeşte rechizitoriu şi înaintează de îndată instanţei de judecată dosarul cauzei, cu propunerea de arestare preventivă a inculpatului. Dacă procurorul restituie cauza pentru completarea sau refacerea urmăririi penale, urmărirea se efectuează potrivit procedurii obişnuite. 4. Procedura specială de judecare Competenţa de judecată în cauzele privitoare la infracţiunile flagrante prevăzute în art.466 este cea obişnuită. Pentru municipiile împărţite în sectoare, ministrul justiţiei poate desemna una sau mai multe judecătorii care să judece aceste cauze. În Bucureşti, Judecătoria sectorului 3 a fost desemnată să soluţioneze cauzele ce privesc infracţiunile flagrante cărora li se aplică procedura specială.

65

Preşedintele instanţei fixează termenul de judecată, care nu poate depăşi 5 zile de la data primirii dosarului, dispunând totodată aducerea cu mandat a martorilor şi a părţii vătămate. Inculpatul este adus la judecată. Celelalte părţi nu se citează. Participarea procurorului la judecată este obligatorie. Înainte de a trece la judecarea cauzei, instanţa verifică dacă în cauză sunt întrunite condiţiile impuse pentru aplicarea procedurii speciale, în caz contrar, judecata desfăşurânduse după regulile comune. Instanţa procedează la judecarea cauzei ascultând pe inculpat, martorii prezenţi, precum şi persoana vătămată dacă este de faţă. Judecata se face pe baza acestor declaraţii şi a lucrărilor din dosar. Instanţa poate dispune, din oficiu sau la cerere, administrarea de probe noi, în care scop ia măsurile corespunzătoare, pe care le aduce la îndeplinire în mod direct sau prin organele de poliţie. Pentru administrarea probelor instanţa poate acorda termene care în total nu trebuie să depaşească 10 zile. Instanţa examinează acţiunea civilă numai dacă persoana vătămată este prezentă şi se constituie parte civilă, iar pretenţiile acesteia pot fi soluţionate fără amânarea judecăţii. Dacă rezolvarea acţiunii civile nu este posibilă în termenele fixate pentru latura penală, instanţa rezervă soluţionarea acţiunii civile pe calea unei acţiuni separate la instanţa civilă. Cu titlu de excepţie, dacă persoana vătămată este lipsită de capacitate de exerciţiu sau cu capacitate de exerciţiu restrânsă, instanţa este obligată să soluţioneze şi acţiunea civilă chiar dacă persoana în cauză nu s-a constituit parte civilă. Instanţa este obligată să se pronunţe asupra cauzei în aceeaşi zi în care s-au încheiat dezbaterile sau cel mai târziu în următoarele 2 zile. Inculpatul aflat în stare de deţinere este adus la pronunţare. Hotărârea trebuie redactată în cel mult 24 de ore. Termenul de apel şi cel de recurs sunt de 3 zile de la pronunţare, iar judecarea în apel şi în recurs se face de urgenţă. Nu există însă prevederi speciale pentru desfăşurarea judecăţii în căile ordinare de atac. După declararea apelului sau a recursului, instanţa este obligată să înainteze dosarul instanţei competente să soluţioneze calea de atac în termen de 24 de ore.

66

Secţiunea a III-a Procedura în cauzele cu infractori minori (art.480-493)

1. Condiţii de aplicare a procedurii speciale Pentru a fi aplicabilă procedura specială reglementată de cod pentru urmărire şi judecarea infractorilor se cere ca învinuitul sau inculpatul să nu fi împlinit vârsta de 18 ani, cel puţin până la data sesizării instanţei de judecată. Dacă împlinirea vârstei majoratului are loc după această dată, ea nu mai produce efecte cu privire la procedura aplicabilă cauzei. 2. Procedura de urmărire penală Urmărirea penală a învinuiţilor şi inculpaţi minori se face potrivit procedurii obişnuite cu completările derogatorii prevăzute de art. 481-482. Un element specific acestei proceduri constă în chemarea anumitor persoane la efectuarea actelor de urmărire şi anume a delegatului Serviciului de probaţiune, părinţiilor sau tutorelui, curatorului sau persoanei în îngrijirea căreia se află minorul. Citarea acestor persoane este obligatorie la prezentarea materialului de urmărire penală minorului, dar dacă persoanele legal citate nu se prezintă, actul se efectuează şi în lipsa acestora. La ascultarea şi confruntarea minorilor ce nu au împlinit vârsta de 16 ani, citarea acestor persoane este lăsată la aprecierea organului de urmărire penală. Un alt element întîlnit în cazul urmăririi penale penale a minorilor este referatul de evaluare. Potrivit reglementării art. 482, efectuarea referatului de evaluare a minorului este obligatorie în cursul procesului penal defăşurat faţă de minor. În cursul urmăririi penale, organul de urmărire penală are posibilitatea să aprecieze dacă este necesară sau nu efectuarea referatului de evaluare. În situaţia în care procurorul nu a dispus efectuarea referatului de evaluare în cursul urmăririi penale, instanţa de judecată în primă instanţă are obligaţia de a dispune efectuarea acestui referat. Referatul de evaluare se efectuează de către Serviciul de probaţiune de pe lângă tribunalul unde îşi are domiciliul minorul, şi are rolul de a furniza organului judiciar date privind persoana minorului şi perspectivele de reintegrare socială a acestuia.

67

3. Procedura de judecată Cauzele în care inculpatul este minor se judecă potrivit regulilor de competenţă obişnuită, de judecători anume desemnaţi. Potrivit Legii nr.304/2004 privind organizarea judiciară (art.35 al.2, art.36 al.3 şi art.39 al.2), în cadrul Curţilor de apel, a Tribunalelor şi a Judecătoriilor funcţionează secţii specializate pentru minori şi familie ce vor soluţiona infracţiunile săvârşite de minori (şi cele îndreptate împotriva minorilor, dar pentru acestea nu există o procedură specială). Normele de procedură speciale se aplică nu numai la judecata în primă instanţă, ci şi la cea în apel şi în recurs. Judecarea cauzei privind o infracţiune săvârşită de un minor se face în prezenţa acestuia, cu excepţia cazului când minorul s-a sustras de la judecată. La judecarea cauzei se citează, în afară de părţi, Serviciul de protecţie a victimelor şi reintegrare socială a infractorilor şi părinţii, iar dacă este cazul, tutorele, curatorul sau persoana în îngrijirea ori supravegherea căreia se află minorul, precum şi alte persoane a căror prezenţă este considerată necesară de către instanţă. Neprezentarea persoanelor legal citate nu împiedică judecarea cauzei. În cazul în care persoanele citate se prezintă, Codul le acordă dreptul de a da lămuriri, de a face cereri şi de a pune concluzii în privinţa măsurilor ce urmează a fi luate în cauză. Şedinţa în care are loc judecarea infractorului minor se desfăşoară separat de celelalte şedinţe şi nu este publică. La desfăşurarea judecăţii pot asista persoanele care au fost citate la judecată, apărătorii părţilor, precum şi alte persoane cu încuviinţarea instanţei. Când inculpatul este minor sub 16 ani, instanţa după ce îl asculta poate dispune îndepărtarea lui din şedinţă, dacă apreciază că cercetarea judecătorească şi dezbaterile ar putea avea o influenţă negativă asupra minorului. Când în aceeaşi cauză sunt mai mulţi inculpaţi, dintre care unii minori şi alţii majori, şi nu este posibilă disjungerea, instanţa judecă în şedinţă publică şi după procedura obişnuită, aplicând însă cu privire la inculpaţii minori dispoziţiile speciale (complet specializat, ancheta socială, citarea reprezentanţilor legali şi a autorităţii tutelare)..

68

4. Punerea în executare a măsurilor educative Mustrarea În cazul când s-a luat faţă de minor măsura educativă a mustrării, aceasta se execută de îndată, în şedinţa în care s-a pronunţat hotărârea. Când, din orice împrejurări, măsura nu poate fi executată îndată după pronunţare, se fixează un termen pentru când se dispune aducerea minorului, citându-se totodată părinţii, ori, dacă este cazul, tutorele sau curatorul ori persoana în îngrijirea sau supravegherea căreia se află minorul. Libertatea supravegheată Când instanţa a luat faţă de minor măsura libertăţii supravegheate, această măsura se pune în executare chiar în şedinţa în care este pronunţată, dacă minorul şi persoana sau reprezentantul instituţiei sau unităţii speciale căreia i s-a încredinţat supravegherea sunt de faţă. Când punerea în executare nu se poate face în aceeaşi şedinţă, se fixează un termen pentru când se dispune aducerea minorului şi chemarea persoanelor ce sunt citate alături de minor. Revocarea măsurii libertăţii supravegheate pentru vreuna din cauzele prevăzute în art.108 C.p., cu excepţia cazului când minorul a săvârşit din nou o infracţiune, precum şi înlocuirea libertăţii supravegheate se dispun de instanţa care a pronunţat această măsură. Internarea minorului În cazul în care s-a luat faţă de un minor măsura educativă a internării într-un centru de reeducare, instanţa poate dispune, prin aceeaşi hotărâre, punerea în executare de îndată a măsurii luate. Punerea în executare se face prin trimiterea unei copii de pe hotărâre organului de poliţie de la locul unde se află minorul. Copia de pe hotărâre se predă centrului de reeducare în care minorul este internat. Centrul de reeducare comunică instanţei efectuarea internării. Liberarea minorului dintr-un centru de reeducare şi revocarea liberării înainte de a deveni major, precum şi ridicarea sau prelungirea măsurii internării într-un centru de reeducare se dispun din oficiu sau la sesizare de judecătoria sau tribunalul care a judecat în primă instanţă pe minor. Executarea măsurii educative a internării poate fi amânată sau întreruptă în aceleaşi condiţii ca şi executarea pedepsei închisorii.

69

Revocarea măsurilor luate faţă de minor Revocarea sau menţinerea măsurilor educative, precum şi a măsurii liberării minorului dintr-un centru de reeducare înainte de a deveni major sau dintr-un institut medical-educativ, când minorul a săvârşit din nou o infracţiune, se dispune de instanţa competentă să judece acea infracţiune.

Secţiunea a IV-a Procedura reabilitării judecătoreşti (art.494-503)

1. Cererea de reabilitare Reabilitarea judecătorească poate fi acordată doar la cerere. Potrivit art.495, cererea de reabilitare judecătorească se face de condamnat, iar după moartea acestuia, de soţ sau de rudele apropiate. Soţul sau rudele apropiate pot continua procedura de reabilitare pornită anterior decesului. La cerere se anexează actele din care reiese ca sunt îndeplinite condiţiile reabilitării. 2. Judecarea cererii de reabilitare Competentă să se pronunţe asupra reabilitării judecătoreşti este fie instanţa care a judecat în primă instanţă cauza în care s-a pronunţat condamnarea pentru care se cere reabilitarea, fie instanţa corespunzătoare în a cărei circumscripţie domiciliază condamnatul. Când cererea de reabilitare se referă la condamnări pronunţate de în primă instanţă de instanţe de grad diferit, se aplică regulile de la prorogarea de competenţă. Preşedintele instanţei, fixând termenul pentru soluţionarea cererii de reabilitare, dispune citarea petiţionarului şi a persoanelor a căror ascultare o consideră că ar fi necesară, ia măsuri pentru aducerea dosarului în care se găseşte hotărârea de condamnare şi cere o copie de pe fişa cu antecedentele penale ale condamnatului. Participarea procurorului este obligatorie. La termenul fixat instanţa ascultă persoanele citate, concluziile procurorului şi verifică dacă sunt îndeplinite condiţiile cerute de lege pentru admiterea reabilitării. Când cererea de reabilitare nu este completă, instanţa îi va pune în vedere petiţionarului să o completeze cu

70

menţiunile cerute de lege. Dacă instanţa apreciază că materialul aflat la dosar nu este suficient pentru a se pronunţa cu privire la admiterea sau respingerea cererii de reabilitare, va dispune completarea materialului de persoana interesată, putând cere, în caz de necesitate, relaţii cu privire la comportarea condamnatului de la organele competente. Conform art.497, cererea de reabilitare se respinge pentru neîndeplinirea condiţiilor de formă în următoarele cazuri: a) când a fost introdusă înainte de termenul legal; Cererea poate fi repetată după împlinirea termenului legal b) când lipseşte adresa petiţionarului şi acesta nu s-a prezentat la termenul de înfăţişare; c) când lipsesc alte menţiuni cerute şi petiţionarul nu a completat cererea la prima înfăţişare şi nici la termenul ce i s-a acordat în vederea completării. Dacă înainte de soluţionarea cererii de reabilitare a fost pusă în mişcare acţiunea penală pentru o altă infracţiune săvârşită de condamnat, examinarea cererii se suspendă până la soluţionarea definitivă a cauzei privitoare la noua învinuire. Dacă sunt îndeplinite condiţiile impuse de art.135 C.p., instanţa va admite cererea de reabilitare. Neachitarea despăgubirilor civile sau a cheltuielilor judiciare stabilite prin hotărârea de condamnare de către cel condamnat nu atrage respingerea cererii de reabilitare dacă se dovedeşte că celui condamnat nu i-a stat în putinţă să le achite. Instanţa poate, în raport de împrejurările concrete ale cauzei, să dispună reabilitarea sau să acorde un termen ce nu poate fi mai mare de 6 luni, pentru plata sumelor respective de bani, urmând ca la expirarea termenului să se pronunţe cu privire la reabilitare. Acordarea reabilitării nu produce modificări cu privire la drepturile acordate părţii civile prin hotărârea de condamnare. Hotărârea prin care instanţa rezolvă cererea de reabilitare este supusă recursului. Rămânerea definitivă a hotărârii prin care s-a admis cererea de reabilitare are ca efect ştergerea din cazierul judiciar a condamnării suferite, menţionându-se intervenirea reabilitării şi pe hotărârea prin care s-a pronunţat condamnarea în cauză. 3. Anularea reabilitării Potrivit art.503, anularea reabilitării se hotărăşte la cererea procurorului, de către instanţa care a acordat reabilitarea. Procedura prevăzută pentru soluţionarea cererii de reabilitare se aplică în mod corespunzător şi pentru soluţionarea cererii de anulare. 71

Întrebări recapitulative
1. Care sunt elementele care caracterizează procedura specială de urmărire şi judecare a unor infracţiuni flagrante? 2. Care sunt elementele care caracterizează procedura specială de judecată a infractorilor minori? 3. Care este rolul referatului de evaluare socială a minorului şi care este momentul procesual al efectuării lui? 4. Care este procedura de judecare a cererii de reabilitare?

Bibliografie
1. Crişu, Anastasiu. Drept procesual penal. Proceduri speciale, Editura CH Beck, Bucureşti, 2005. 2. Crişu, Anastasiu. Tratamentul infractorului minor în materie penală. Aspecte de drept comparat, Editura CH Beck, Bucureşti, 2007. 3. Mrejeru, Theodor; Mrejeru, Bogdan. Proceduri penale speciale. Infracţiunile flagrante. Repararea pagubei în cazul condamnării sau arestării pe nedrept. Infracţiunile de corupţie. Doctrină şi jurisprudenţă, Editura Universitară, Bucureşti, 2008. 4. Mrejeru, Theodor; Mrejeru, Bogdan. Proceduri penale speciale. Plângerea prealabilă. Urmărirea şi judecarea infractorilor minori, Doctrină şi jurisprudenţă, Editura Universitară, Bucureşti, 2008. 5. Pivniceru, Mona Maria, Luca, Cătălin. Ghid de audiere a minorului în proceduri judiciare, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2009. 6. Pop, Octavian. Urmărirea penală a minorilor, Editura Mirton, Timişoara, 2003

72

MODELE DE TESTE GRILĂ

1. Procurorul poate dispune la finalul urmăririi penale: a) scoaterea de sub urmărire penală b) trimiterea în judecată c) achitarea 2. Urmărirea penală este: a) nepublică b) întotdeauna prima fază a procesului penal c) efectuată de către procuror şi de organele de cercetare penală 3. Plângerea prealabilă: a) se depune la instanţă pentru anumite infracţiuni expres prevăzute de lege; b) trebuie depusă în termen de 2 luni de la data cunoaşterii făptuitorului; c) se poate formula şi de un soţ pentru celălalt şi de copilul major pentru părinte. 4. Sarcina administrării probelor în cursul judecăţii revine: a) instanţei de judecată; b) procurorului; c) avocatului inculpatului. 5. Pregătirea şedinţei de judecată presupune: a) citarea părţilor şi a martorilor; b) desemnarea unui apărător din oficiu pentru inculpat; c) verificarea legalităţii arestării preventive. 6. Cercetarea judecătorească: a) începe cu citirea actului de sesizare a instanţei; b) poate fi extinsă de procuror şi asupra altor fapte sau persoane; c) se desfăşoară numai dacă inculpatul nu recunoaşte săvârşirea faptei. 7. Instanţa poate adopta cu ocazia deliberării următoarele soluţii: a) lăsarea nerezolvată a acţiunii civile; b) respingerea acţiunii penale; c) condamnarea. 8. În cauzele penale pot declara apel: a) martorii b) soţul/soţia părţilor în proces c) procurorul 9. Instanţa de executare este: a) instanţa care a judecat cauza în primă instanţă b) instanţa a cărei hotărâre a rămas definitivă c) instanţa în a cărei circumscripţie se află locul de deţinere

73

10. Amânarea executării pedepsei: a) se poate dispune din oficiu, dacă cel condamnat este bolnav b) poate fi cerută şi de către soţul şi rudele apropiate ale celui condamnat c) poate fi dispusă numai o singură dată

Răspunsuri corecte 1 a, b 2. a, b, c 3. b 4. a 5. a, b, c 6. a 7. a, c 8. a, c 9. a 10. b

74

BIBLIOGRAFIE GENERALĂ

1. Apetrei, Mihai. Drept procesual penal, Editura Victor, Bucureşti, 2004. 2. Boroi, Alexandru, Ungureanu, Ştefania Georgeta, Jidovu, Nicu. Drept procesual penal, Editura All Beck, Bucureşti, 2002. 3. Buneci, Petre. Drept procesual penal. Curs universitar, Editura Pinguin Book, Bucureşti, 2004. 4. Crişu, Anastasiu. Drept procesual penal. Partea generală, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2007. 5. Crişu, Anastasiu. Drept procesual penal. Partea specială, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2009. 6. Ionescu, Diana. Procedură penală. Partea generală. Sinteze şi speţe, Editura Sfera juridică, Cluj Napoca, 2007. 7. Jidovu, Nicu. Drept procesual penal, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2007. 8. Mateuţ, Gheorghiţă. Tratat de procedură penală. Partea generală, vol.I, Editura All Beck, Bucureşti, 2007. 9. Mateuţ, Gheorghiţă. Procedură penală, vol.I-IV, Editura Chemarea, Iaşi, 1993- 1996. 10. Mateuţ, Gheorghiţă. Procedură penală. Partea specială, vol.I-II, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1998. 11. Mirişan, Valentin. Drept procesual penal, Partea generală, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2007. 12. Mirişan, Valentin. Drept procesual penal, Partea specială, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2008. 13. Morăreanu Şerban, Camelia, Drept procesual penal, ediţia a 2-a, Editura Hamangiu, 2009. 14. Neagu, Ion. Drept procesual penal. Tratat, vol.I-II, Editura Global Lex, Bucureşti, 2007. 15. Neagu, Ion. Drept procesual penal. Sinteze de teorie, speţe, grile, Editura Rentron&Straton, Bucureşti, 2006. 16. Oroveanu-Hanţiu, Adi. Drept procesual penal. Partea generală, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2009.

75

17. Pamfil, Mihaela Laura. Performantica, Iaşi, 2008. 18. Pamfil, Mihaela Laura.

Drept procesual penal. Partea generală, Editura Drept procesual penal. Partea specială, Editura

Performantica, Iaşi, 2008. 19. Paraschiv, Carmen Silvia, Damaschin, Mircea. Drept procesual penal, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2004. 20. Păvăleanu, Vasile. Drept procesual penal, vol.I-II, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2007. 21. Pintea, Alexandru. Drept procesual penal, Editura Sitech, Bucureşti, 2006. 22. Theodoru, Grigore. Tratat de Drept procesual penal, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2007. 23. Theodoru, Grigore. Drept procesual penal, Editura Cugetarea, Iaşi, vol.I, 1996, vol.II, 1998. 24. Tulbure, Adrian Ştefan, Tatu, Angela Maria. Tratat de drept procesual penal, Editura All Beck, Bucureşti, 2003. 25. Udroiu, Mihail. Dicţionar de drept penal şi de procedură penală, Editura CH Beck, Bucureşti, 2009. 26. Volonciu, Nicolae. Tratat de procedură penală, vol.I-II, Editura Paideia, Bucureşti, 1998.

76

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful