Congresul de la Paris (1856)

Congresul de la Paris a avut loc între 13 februarie 1856 - 18 martie 1856 şi a încercat să pună bazele unei

noi ordini europene după Războiul Crimeii, având la bază îngrădirea puterii ruseşti şi a influenţei sale în sud-

estul Europei. Pentru ţara noastră acest Congres a reprezentat momentul favorabil apărut pe plan

internaţional prin care să se acţioneze decisiv pentru Unirea Principatelor.

Hotărârile lucrărilor Congresului au fost exprimate în Tratatul de Pace încheiat pe 18 martie 1856. Principalii

negociatori, reprezentanţi ai celor şapte puteri participante au fost: Alexandre Walewski din partea Franţei,

George Clarendon din partea Marii Britanii, Karl von Buol din partea Imperiului Habsburgic, Otto von

Manteuffel din partea Prusiei, Alexey Fyodorovich Orlov din partea Rusiei, Camillo Benso, conte de Cavour,

din partea Sardiniei şi Mehmed Aali Paşa din partea Imperiului Otoman.

Context

Interesul strategic în politica externă a Rusiei a fost dintotdeauna expansiunea. După ce şi-a încheiat

extinderea în est şi după ce, în urma Congresului de la Viena, extinderea în vest era puţin probabilă, Rusia

şi-a îndreptat privirea în sud unde a găsit un teren fertil, veriga slabă fiind Turcia, aflată în permanent

regres de două secole.

Pretextele utilizate de Rusia au fost panslavismul şi panortodoxismul (apărarea creştinilor din Balcani aflaţi

sub dominaţie otomană). Astfel de-a lungul secolului al XIX-lea, Rusia şi-a sporit permanent influenţa in

sud-estul Europei, cu scopul de a ajunge la Strâmtori şi a elimina Imperiul Otoman. Faptul că era un regim

autocratic a ajutat la îndeplinirea acestui obiectiv prin faptul că nu a avut probleme interne şi a putut să îşi

concentreze atenţia cu predilecţie asupra politicii externe. Totodată, în timpul mişcărilor de la 1848 a

demonstrat că avea capacitate militară, armata ţaristă fiind cea care a restabilit ordinea în majoritatea

monarhiilor (spre exemplu înăbuşirea insurecţiei maghiare).

Din acel moment pentru diplomaţii europeni a devenit clar că Rusia a produs defecţiunea echilibrului puterii

stabilit la Viena, iar pretextul a opri expansiunea Rusiei a fost oferit de Războiul Crimeii.

Problema Principatelor

Problema Principatelor a fost pusă în cadrul Congresului de contele Walewski, ministrul de Externe al

Franţei.

Principale măsuri care au vizat Principatele au fost:

 desfiinţarea protectoratului rusesc şi înlocuirea lui cu o garanţie colectivă a Marilor Puteri.

Prin acest fapt s-a reuşit eliminarea influenţei ruseşti şi asigurarea că trupele ţariste nu vor mai putea

străbate teritoriul Principatelor fără acordul puterilor garante. Astfel, era se stopată posibila înaintare a

Rusiei în Balcani.

 cedarea sud-estului Basarabiei Principatului Moldovei. Această măsură a îndepărtat Rusia de

gurile Dunării.
  libera circulaţie pe Dunăre sub atenta supraveghere a Comisiei Europene a Dunării. Scoaterea

Dunării de sub influenţa rusească era o prioritate strategică pentru puterile din centrul Europei.

 suzeranitatea otomană era menţinută. Fiind sub suzeranitate otomană, Principatele nu puteau

avea propria politică externă, fapt ceea ce constituia o garanţie în plus că cele două teritorii nu vor

cădea sub sfera de influenţă rusească.

 armata naţională. Măsura dădea Principatelor posibilitatea de a-şi asigura ordinea internă.

În ceea ce priveşte Unirea Principatelor, opiniile Marilor Puteri au fost împărţite în funcţie de interesele lor

strategice de politică externă:

 Franţa. Instrumentul din cadrul politicii externe franceze elaborată de Napoleon al III-lea avea la

bază principiul naţionalităţilor, care presupunea ca fiecare naţiune să îşi decidă singură soarta. Acesta

era doar un pretext dintr-un proiect mult mai amplu prin care împăratul francez a încercat pe tot

parcursul domniei sale să refacă prestigiul ţării sale după Congresul de la Viena din 1815 şi să readucă

Franţa la statul de primă putere de pe continent. Se înţelege astfel de ce problema Principatelor a fost

adusă în discuţie tocmai de Franţa. De asemenea, unirea Principatelor constituia un pretext în

rivalitatea franco-habsburgică.

 Rusia. Fiind puterea învinsă, ea nu a avut un cuvânt de spus, însă nu era deranjată de o eventuală

unire a Principatelor.

 Sardinia. Franţa îi cere să aibă o atitudine pozitive pentru a lovi în interesele habsburgice. Regatul

Piemontului şi a Sardiniei dorea la rândul său unificarea Italiei sub casa de Savoia. Era important

pentru a lovi în Imperiul Habsburgic, deoarece Lombardia şi Veneto se aflau sub stăpânirea sa.

 Prusia. Prusia dorea, de asemenea, să lezeze interesele habsburgice deoarece îşi dorea unificarea

Germaniei în jurul ei sub casa de Hohenzollern şi nu în jurul Austriei şi casei de Habsburg.

 Marea Britanie. Deşi iniţial susţine ideea unirii, în cele din urmă s-a opus deoarece Imperiul

Otoman a garantat neutralitatea strâmtorilor (niciunui vas militar sub pavilion străin nu i se va permite

străbaterea strâmtorilor), iar Marea Britaniei nu mai avea astfel nici un interes strategic.

 Imperiul Otoman. S-a împotrivit deoarece se putea constitui un precedent.

 Imperiul Habsubrigic s-a opus pentru a leza interesele Franţei.

În cele din urmă s-a decis ca Principatele să-şi decidă singure soarta în cadrul unor divanuri ad-

hoc.

Consecinţe

Prin Congresul de la Paris Marile Puteri au reuşit să stopeze expansiunea Rusiei, să amâne destabilizarea

echilibrului european şi să menţină status quo-ul. De această situaţie pe plan internaţional au profitat

Principatele care, în cele din urmă, în anul 1859, îşi vor îndeplini idealul unificării.
Intr-o scrisoare adresata tatalui sau Carol – Anton de Hohenzollern, Domnitorul Carol I ii aducea la
cunostinta la 14 / 26 aprilie 1876 despre climatul international din zona si situatia din Romania: "Pe cand
in Orient se ingramadesc norii tempestei (furtuna, uragan n.n.), in mod amenintator, noi avem mare
trebuinta si stabilitate in interior. (...) Ceea ce insa ma ingrijeste este situatia grea a finantelor noastre si
situatia grava din Orient (...) Starea rea a finantelor este consecinta situatiei Orientului (...) Serbia este
intr-o vie fierbere si se indreapta cu avant catre razboi (...) Crestinii nu mai asteapta nimic de la Poarta,
de aceea si ei nu se vor linisti. Este foarte problematic daca Puterile mari vor fi in stare sa impiedice, inca
timp de un an progresarea acestei stari imposibile."
Situatia politica din Peninsula Balcanica devenise tensionata si pe alocuri exploziva, reactiile si
manifestarile populatiilor crestine impotriva Portii Otomane sunt tot mai violente si de nestapanit. La 2 mai
1876 se declanseaza in Bulgaria o mare rascoala antiotomana dar dupa trei saptamani de lupte aprige,
ridicarea insurgentilor este inabusita de trupele turcesti mai numeroase si mai bine inarmate. La 30 iunie
1876 Serbia si Muntenegru au declarat razboi Turciei, raspuns la ostilitatile intreprinse de otomani
impotriva celor doua tari. Marile Puteri ale Europei, Rusia, Austro-Ungaria si Germania nu puteau ramane
indiferente la ceea ce se intampla in zona "butoiului cu pulbere" din aceasta parte a continentului si au
elaborat un document intitulat "Memorandumul de la Berlin" prin al carui mesaj urmareau sa determine
Poarta otomana sa sisteze actiunile armate impotriva Serbiei si Muntenegrului. Totodata se mai dorea ca
Turcia sa adopte acest Memorandum si sa-si mai diminueze "autoritatea" asupra popoarelor slave din
perimetrul Balcanilor. In fata unor astfel de evenimente cu posibile repercusiuni nedorite asupra situatiei
politice din tara, Domnitorul Carol I si guvernul Romaniei nu puteau asista ca simpli spectatori la evolutii
care incepeau sa se manifeste cu re-peziciune.
Analizand cu discernamant o situatie politico–militara care se profila in Balcani si care interesa si
cabinetele statelor europene, Domnitorul Carol I aducea la cunostinta tatalui sau stari de lucruri in care se
exprimau puncte de vedere, atitudini si pozitii mai mult sau mai putin partizane: "Europa se teme de
rezolvarea chestiunii orientale, pentru ca la spatele acesteia se prezinta fantoma razboiului, fiindca nici
una dintre Marile Puteri nu vrea sa lase pe alta ca sa castige vreun succes si influenta predominanta in
Orient. Europa insa crede ca o chestiune amanata nu este totodata si rezolvata." Carol I avertiza asupra
legitimitatii luptei de eliberare nationala a popoarelor asuprite de turci si a posibilitatii producerii unor
consecinte cu deznodamant nefericit deoarece: "Acelasi pericol pe care cauta sa-l evite azi (Europa n.n.)
va exista mai tarziu intr-o mai mare masura, insotit de un fanatism si de o pofta de razbunare cu totul
crude. Atunci nu va mai fi nici o putere care sa opreasca aceasta catastrofa, a carei putere finala nu se
poate prevedea si care poate avea ca consecinta un razboi general." Referindu-se la "omul bolnav al
Europei", cum era numit in epoca Imperiul Otoman, Domnitorul roman anticipa, si evenimentele au
confirmat, justetea spuselor sale: "Criza va dura, in cazul cel mai favorabil, pana cand Imperiul Otoman,
daca nu se va prabusi va fi cel putin zguduit din temelie. Dupa aceea se vor forma State mai mici, care,
mai curand sau mai tarziu, isi vor castiga puterea lor de viata." Subliniind insemnatatea cadrului
institutional care reglementa raporturile juridice cu Turcia – putere suzerana si statele din Balcani
considerate vasale – Domnitorul Carol I atragea atentia ca revendicarea si castigarea independentei de
catre acestea din urma reprezinta o conditie esentiala pentru demonstrarea individualitatii si identitatii lor.
Totodata Domnitorul Romaniei aprecia ca unica pozitie si atitudine politica rationala a Romaniei in
contextul si complexitatea situatiei din Balcani este neutralitatea tarii: " Este neaparat necesar a permite
statelor vasale si singuraticelor provincii sa-si incerce puterile. Daca acestea vor reusi sa iasa
invingatoare din lupta lor cu Suzeranul cu atat mai bine. Daca nu vor reusi, atunci nu merita sa fie tari
independente". Scrisoarea din 12/24 iunie a continuat cu a doua parte, datata trei zile mai tarziu, la 15/27
iunie in cuprinsul careia expeditorul nota: " Razboiul nu se mai poate evita si cele mai calduroase dorinti
si urari ale mele insotesc pe sarbi. Noi cautam sa pastram neutralitatea noastra, pe cat timp va fi posibil,
insa suntem siliti de a concentra un corp de observatie pe Dunare, in fata frontierei turco-sarbe". 
Intr-un asemenea moment tensionat al situatiei din sud-estul Europei Domnitorul Carol I si guvernul
roman intreprind o actiune politico-diplomatica menita sa asigure cele mai potrivire masuri necesare
pastrarii integritatii teritoriale a tarii si obtinerii independentei absolute a acesteia, demersul intreprins
constand dintr-un memoriu adresat Portii otomane si puterilor garante, documentul solicitand satisfacerea
unui numar de sapte revendicari in concordanta cu prevederile vechilor capitulatii si cu alte tratate
incheiate de-a lungul timpului de statul roman si Poarta otomana. In cuprinsul Memoriului se enumerau
revendicarile legitime ale statului nostru recurgandu-se la argumente de natura istorica si din sfera
dreptului si jurisdictiei internationale. " I.Recunoasterea individualitatii statului roman si a numelui sau
istoric. II. Admiterea reprezentantului Romaniei in Corpul diplomatic. III. Regularizarea pozitiei supusilor
romani stabiliti in Turcia dupa modelul celorlalti supusi straini si recunoasterea jurisdictiei agentilor
Romaniei asupra conationalilor lor. IV. Individualitatea terito-riului roman si delimitarea insulelor Dunarii.
V. Incheierea cu Imperiul a conventiilor de comert, de extradare a rau-fa-catorilor, postala si telegrafica.
VI. Recunoasterea pasaportului roman si abtinerea consulilor turci de a se amesteca in afacerile privind
pe romani in strainatate. VII. Fixarea frontierei intre Romania si Turcia la gurile Dunarii, luand ca baza
talvegul bratului principal al acestui fluviu". De remarcat este faptul ca prin acest important si legitim
demers diplomatic, prin recunoasterea individualitatii statului roman si a numelui de Romania, in mod
implicit s-ar fi recunoscut independenta de stat a tarii obtinuta astfel pe o cale pasnica, evitandu-se de
fapt ceea ce a urmat, adica confruntarea militara. Nu s-a dat curs de cei care ar fi putut sa adopte o
atitudine constructiva si astfel solutia pasnica a fost neacceptata.

O criza politica fara sorti de rezolvare

Cele doua mari imperii absolutiste, Rusia si Turcia, nu au reusit si de fapt nici nu au dorit sa solutioneze
un conflict politic vechi si latent al carui obiect erau Balcanii, Imperiul tarilor nefiind impacat cu dominatia
otomana in peninsula. La 11 august 1876 guvernul Rusiei a decretat mobilizarea a doua corpuri de
armata care inglobau trupele de la Odesa, Harkov, Kiev si din Caucaz si a patru divizii din regiunea
Moscova. La 1 septembrie 1876 in prezenta tarului Alexandru al II-lea un consiliu militar intrunit la Livadia
(Crimeea) a concluzionat ca razboiul dintre Rusia si Turcia a capatat un caracter inevitabil si ca urmare
se impun actiuni necesare pentru intensificarea masurilor care sa pregateasca o confruntare armata. si in
Romania se intreprind masuri organizatorice menite sa imbunatateasca structura armatei romane. Prin
Inaltul decret nr. 1945 din 9 octombrie 1876 comanda suprema a armatei este incredintata Domnitorului
Carol I iar la conducerea ostirii romane sunt numite cadre militare bine pregatite, capabile sa asigure o
conducere ferma si competenta pe teatrele de operatiuni militare. O alta scrisoare, din 10/22 octombrie
1876 trimisa de domnitorul Carol I parintelui sau, Carol – Anton, descrie situatia interna si externa in care
se plasa Romania, in mijlocul unor imprejurari care luau un curs periculos in zona Balcanilor : "
Evenimentele devin insa din zi in zi mai critice si nu se mai poate prevede cum vor iesi Orientul si Europa
din acest impas (...) Pozitia noastra incepe sa devina foarte dificila si nu-mi pot ascunde ideea ca
mergem spre timpuri foarte serioase, care vor decide despre viitorul Romaniei (...) Acum ne vom
descurca singuri! Deocamdata ramanem in expectativa si hotararile noastre depind de la gruparea
Marilor Puteri, cu toate acestea, luam insa toate masurile necesare, pentru ca la un moment dat sa fim
gata de lupta: trupele se concentreaza cu rezervele lor la cele patru divizii, pentru a face manevre." La 11
decembrie 1876 s-a deschis la Constantinopol Conferinta reprezentantilor puterilor europene al carei
scop era sa determine Poarta otomana sa acorde unele libertati popoarelor supuse din Peninsula
Balcanica.

Insolenta conducatorilor turci atinge apogeul unei politici discriminatorii fata de Romania care, potrivit noi
constitutii adoptate de guvernul otoman in ziua deschiderii lucrarilor Conferintei, considera tara noastra "o
provincie privilegiata" a Portii otomane, categorisire jignitoare pentru noi care a starnit indignarea tuturor:
domnitor, guvern, opinie publica. La 21 decembrie 1876 are loc o sedinta secreta a majoritatii
parlamentare in care aceasta il va autoriza pe Nicolae Ionescu, ministrul de externe care i-a succedat lui
Mihail Kogalniceanu in acest post, sa inainteze o nota de protest atat guvernului otoman cat si guvernelor
puterilor garante fata de incalcarile aduse drepturilor legitime ale Romaniei potrivit prevederilor articolului
7 din Constitutia turca, demnitarul roman precizand fara a se lasa vreun dubiu ca executivul: "In esenta,
prin nota sa, declara ca nule si neavenite toate prevederile Constitutiei otomane privind Romania". Dar
linistea in care se mai spera, firav, sa se astearna peste campiile si muntii Romaniei devenise o iluzie iar
sperantele unei tari intregi de indepartarea a pericolului razboiului care sa ne ocoleasca s-au dovedit
desarte. Domnitorul Carol I si guvernul Romaniei s-au convins ca independenta de stat nu se putea
obtine decat exclusiv pe calea armelor si in acest caz este necesara o orientare politica spre o alianta cu
Rusia, forma de exprimare a unei asemenea intelegeri fiind o conventie intre cele doua state care s-a si
semnat la Bucuresti la 4 aprilie 1877. In baza documentului respectiv guvernul rus obtinea dreptul de a-si
trece armatele spre Muntii Balcani spre teatrul viitoarelor operatiuni militare, la sud de Dunare, dar
deplasarea trupelor respective nu se putea face oricum, ci numai in anumite conditii, potrivit articolului 11
adica: " (...) guvernul M.S. Imparatului tuturor Rusiilor se obliga a mentine si a respecta drepturile politice
ale statului roman, astfel cum rezulta din legile interioare si tratatele existente, precum si a mentine si
apara integritatea actuala a Romaniei." Vadit iritata de imposibilitatea ajungerii la o intelegere cu Turcia,
la 10 aprilie 1877 Romania va intrerupe relatiile sale diplomatice cu Poarta otomana. La 12 aprilie tarul
Alexandru al II-lea lanseaza un manifest prin care Rusia declara razboi Turciei. Aceasta trece la represalii
asupra statului roman si actioneaza violent – fara a recurge la o declaratie de razboi – efectuand
puternice tiruri de artilerie din cetatea Vidin asupra trupelor romane aflate in zona Calafat, obuzele
bateriilor otomane producand pagube asupra localitatilor Giurgiu, Oltenita, Islaz, Bechet si Corabia pana
la 14 mai. Starea de spirit a populatiei roma-nesti de a fi alaturi de guvern si de Domnitorul Carol I pentru
cucerirea independentei pe calea armelor se reflecta si in Europa, dupa cum reiesea dintr-o stire aparuta
sub semnatura unui gazetar francez trimisa ziarului "Le Constituttionel" "Nu va puteti face idee de
indignarea care domneste la Bucuresti contra turcilor. Lumea e hotarata la cele mai mari sacrificii pentru
a cuceri independenta". 

Sub impactul unor evenimente atat de importante interne si externe pulsul istoriei romanilor se va
accelera, raspunsul ferm al armatei noastre la bombardamentele artileriei otomane asupra malului stang
al Dunarii nu se va lasa asteptat. Ziarul " Telegraful" din 28 aprilie 1877 scria despre deschiderea focului
de catre artileria noastra din Calafat asupra garnizoanei turcesti din Vidin: "Ieri, tunul roman a bubuit la
Calafat, nu insa cum bubuie de peste doua sute de ani numai la parade, ci ca sa arate strainilor care ne
calca drepturile, care ne jefuiesc porturile si ne bombardeaza orasele, ca nu putem permite aceasta fara
a protesta si in scris si cu tunul."
Ultimele doua zile ale lunii aprilie 1877 capata o semnificatie aparte in privinta afirmarii independentei si
suveranitatii de stat. La 29 aprilie un grup de deputati radicali-liberali propune Adunarii Deputatilor o
motiune prin care se cerea ruperea legaturilor de dependenta a Romaniei fata de Imperiul otoman si
declararea starii de razboi acestuia. Camera adopta o rezolutie prin care aproba actiunile luate de
guvernul roman pentru obtinerea independentei, declara rupte legaturile Romaniei cu Poarta otomana si
recunoaste starea de razboi a statului nostru fata de Imperiul otoman. si Senatul Romaniei voteaza la 30
aprilie o motiune identica cu cea adoptata cu o zi inainte de Camera referitoare la declararea starii de
razboi intre Romania si Poarta. O incununare fireasca a acestor decizii importante ale forurilor
parlamentare ale tarii se produce la 9 Mai 1877, zi in care Adunarea Deputatilor proclama la Bucuresti
independenta absoluta a Romaniei. O atmosfera de entuziasm a cuprins capitala tarii si intreaga
Romanie. In curtea si pe dealul Mitropoliei vecina cu Parlamentul o mare multime a aprins torte si a
cantat cu o insufletire de nedescris "Desteapta-te romane". Orasele si satele tarii au fost cuprinse de o
bucurie nemarginita. In memoriile sale T.C. Vacarescu consemna "De la o margine la alta a tarii toate
inimile sunt cuprinse de un nespus entuziasm. Autoritatile si corpurile constituite, orasele, satele,
catunele, toti intr-un cuvant, de la mic pana la mare, se rostesc gata de orice jertfa pentru a sus-tine cu
toate bunurile natiunii, cu aurul si sangele ei, libertatea si neatarnarea patriei. "Tot in ziua de 9 Mai
Camera Deputatilor a aprobat proiectul de lege referitor la instituirea ordinului "Steaua Romaniei ", cu
cinci clase: cavaler, ofiter, comandor, mare-ofiter si mare cruce destinat a se acorda in mod deosebit
celor ce au dovedit savarsirea unor fapte de natura exceptionala pe campul de lupta. Ziua de 10 Mai, era
intr-o marti, se sarbatoreste cu un fast deosebit semnificand ziua proclamarii independentei.

Domnitorul Carol I scria in Memoriile Sale despre felul in care romanii au primit vestea proclamarii
Neatarnarii de Stat: "Dupa tedeum facut la Mitropolie, perechea princiara primeste felicitarile ministrilor,
ale Casei lor civile si militare. Intr-un lung discurs ministrul – presedinte (Ion C. Bratianu n.n.)
recapituleaza ultimele evenimente si arata entuziasmul cu care Romania a intrat in noua ei faza de Stat;
intreg poporul roman priveste cu incredere si iubire catre Domnul sau, primul soldat si Principe al
Romaniei libere. Principele, in raspunsul sau, exprima speranta ca Europa va vedea in evenimentul
sarbatorit astazi realizarea vechii dorinti nationale a romanilor si un pas facut inainte pentru asigurarea si
intarirea ideii de Stat la Dunarea de Jos." De aici inainte insa Independenta de Stat trebuia aparata si
cucerita prin proba de foc a razboiului care va deveni inevitabil pentru Romania. Tot ca un act de
autentica demnitate nationala Adunarea deputatilor cu unanimitate de voturi a anulat plata tributului anual
de 914000 lei catre Imperiul otoman, suma respectiva fiind afectata cheltuielilor de intretinere a armatei in
anul 1877.

Operatiunile militare la sud de Dunare, in Bulgaria, desfasurate intre rusi si turci vor lua un curs
nefavorabil pentru armata tarista. La 8 iulie prima batalie intre cele doua armate, tarista si otomana pentru
cucerirea Plev-nei esueaza cu pierderi grele in defavoarea celei dintai. La 18 iuie rusii intreprind cel de –
al doilea atac asupra Plevnei, care, ca si primul, se soldeaza cu un usturator esec pentru ostile tarului. In
disperare de cauza Marele Duce Nicolae ii expediaza din Tarnovo Domnitorului Carol I o telegrama
cifrata, in limba franceza, la 19 iulie, in care ii solicita de urgenta sprijinul militar al armatei romane: "
Tarnovo, marti 19/31 iulie 1877, orele 3,35 din noapte. Printului Carol al Romaniei la locul unde se
gaseste. Cartierul general roman. Turcii adunand cele mai mari mase de trupe la Plevna, ne zdrobesc.
Rog sa faci fuziunea, demonstratinea si daca se poate sa treci Dunarea cu armata, dupa cum doresti.
Intre Jiu si Corabia demonstratiunea aceasta este neaparat necesara pentru inlesnirea miscarilor mele.
Nicolae " La 20 august 1877 armata romana comandata de Domnitorul Carol I a trecut pe podul de la
Corabia la sud de Dunare unde va participa la luptele indarjite de la Plevna, Vidin si Rahova, consfintind
cu mari si grele sacrificii umane si materiale proclamarea Indepen-dentei de la 10 Mai 1877. Cu patru zile
inainte de trecerea armatei romane peste Dunare, la Marele Cartier al armatei ruse, in Bulgaria, in
prezenta Imparatului Ale-xandru al II-lea, a Marelui Duce Nicolae, Domnitorul Carol I a fost confruntat cu
o problema esentiala referitoare la comanda sa asupra propriei armate romane. Fiind intrebat de Marele
Duce Nicolae daca domnitorul Romaniei are de gand sa comande in persoana trupele sale, Carol I i-a
raspuns ca aceasta chestiune se intelege de la sine, la care comandantul rus a invocat crearea unor
dificultati, deoarece Principele Romaniei nu ar putea sa stea sub comanda unui general rus, dar replica
demna a Domnitorului nostru a fost pe masura: " Fireste ca aceasta ar fi o imposibilitate, insa in schimb
10 generali rusi ar putea fi pusi sub ordinele mele ! "

Imparatul Alexandru al II-lea hotaraste sa-i incredinteze lui Carol I comanda suprema asupra tuturor
trupelor rusesti aflate in fata fortificatiilor de la Plevna. Au urmat luptele grele asupra redutei Grivita I,
impresurarea Plevnei si capitularea acesteia la 28 noiembrie 1877, infrangerea armatei otomane
comandate de Osman – Pasa si luarea ca prizonier de razboi a generalului turc. Lupte de pro--portii mai
restranse s-au purtat ulterior de armata romana la Rahova si Vidin, incununate de succes. Peste tot, in
perioada asprei campanii militare a armatei romane, Domnitorul Carol I a fost un exemplu demn de urmat
pentru militarii si civilii participanti la Razboiul de Neatarnare. Scria George Cosbuc in Povestea unei
Coroane de otel despre tenacitatea Suveranului Romaniei in acele zile de intensa incordare care domnea
atat in tara cat si pe front in vara fierbinte a anului 1877: "Domnitorul a plecat la tabara, indata ce s-a auzit
ca rusilor le merge rau cu razboiul si ca li s-a pus Osman – pasa de – a curmezisul in drum. La tabara de
la Calafat a plecat Domnul cam pe la inceputul lui iulie si a stat acolo vreo sase saptamani. Nu s-a mai
intors acasa, dupa caderea Plevnei, El a fost intre ostenii sai si a indurat neajunsurile si greutatile
razboiului douazeci si sase de saptamani, fara intrerupere. Mai bine de jumatate de an a zabovit pe
campiile de lupta, batut de ploi si de vanturi, si primejduindu-si viata
 pentru binele tarii." Elogiind curajul si jertfele ostasilor romani in luptele eroice pe care acestia le-au
purtat in zilele de 30 si 31 august cand a fost cucerita reduta Grivita I, Comandantul Armatei de vest
Domnitorul Carol I se adresa ostirii prin Inaltul ordin de zi nr. 78 subliniind virtutile acestor bravi militari
care au scris o pagina de aur in analele istoriei nationale: " Sub focul cel viu al inamicului ati infruntat
moartea cu barbatie, ati luat o reduta, un drapel si trei tunuri. tara va va fi recunoscatoare de
devotamentul, de abnegatia voastra." Ziarul "Romania libera " publica la 3 septembrie 1877 articolul
"Lacrimile curg ", in care se elogia jertfa de sange a cuceritorilor redutei Grivita I: "Inscrieti romani in
cartea nemurirei pe cei morti la Grivita caci acesti eroi sunt frati ai nostri, sunt fii ai Romaniei. S-au luptat
ca niste lei copiii Carpatilor (...) au murit ca eroi, au murit jertfindu-se pentru o patrie neatarnata, pentru
desteptarea trecutului glorios al Romaniei (...) Vitejii de la Grivita au inscris cu sangele lor o frumoasa
pagina de istorie." In semn de omagiu pentru contributia sa remarcabila in castigarea Independentei de
Stat a Romaniei, Domnitorul Carol I a primit la 10 Mai 1881, la Palatul regal cu prilejul serbarilor
incoronarii, Coroana de otel confectionata dintr-o parte a unui tun inamic cucerit ca trofeu de razboi in
batalia de la Grivita din 30 august 1877. Piesa reprezentativa a patrimoniului cultural national, Coroana
de otel este expusa la Tezaurul istoric al Muzeului National de Istorie a Romaniei din Bucuresti.