UNIVERSITATEA DIN BUCUREªTI DEPARTAMENTUL DE ÎNVÃÞÃMÂNT DESCHIS LA DISTANÞÃ

Prof. univ. dr. .LORINA GRECU

GEOMOR.OLOGIE DINAMICÃ
Ediþia a II-a

BUCUREªTI, 2008

+

2

CUPRINS

&
9 9 12 12 13 15 17 17 19 21 21 21 25 25 29 31 31 33 33 35 37 38 40 42 42 44 45 51

TEMA I – PROBLEME .UNDAMENTALE 1. IDENTITATEA GEOMOR.OLOGIEI DINAMICE ................................................. 1.1. Geomorfologia Dinamic㠖 ªtiinþa formelor de relief ºi a dinamicii lor ................. 1.2. Demersul istoric ........................................................................................................ 1.2.1. Repede antice ºi medievale (etapa empiricã a observãrii reliefului) ............ 1.2.2. .undamentarea ºtiinþificã ............................................................................. 1.2.3. .undamentarea ºtiinþificã modernã ................................................................ 1.3. Principii ale cunoaºterii în dinamica reliefului ......................................................... 1.3.1. Principii geografice generale ......................................................................... 1.3.2. Principii specifice cunoaºterii dinamicii reliefului ........................................ 2. BAZE TEORETICE GLOBALE - .ILOSO.ICE ªI .IZICE .................................. 2.1. Teoria generalã a sistemelor .................................................................................... 2.1.1. Probleme fundamentale ................................................................................. 2.1.2. Tipuri de sisteme utilizate în dinamica formelor de i .................................... 2.1.3. Sistemul morfohidrografic ............................................................................. 2.1.4. Sistemul global al formaþiunilor superficiale ................................................. 2.2. Legi ºi forþe ............................................................................................................. 2.2.1. Energia - forþa în acþiune ................................................................................ 2.3.2. .orþa de gravitaþie .......................................................................................... 2.3.3. Schimbul de cãldurã ºi lucrul mecanic .......................................................... 2.3.4. Surse de energie ............................................................................................. 3. .ORMA DE RELIE. ..................................................................................................... 3.1. Originea formei de relief .......................................................................................... 3.2. Clasificarea formelor de relief .................................................................................. 3.3. Concepte ºi noþiuni semnificative în dinamica formelor de relief ........................... 3.3.1. Echilibrul ºi dezechilibrul formelor ............................................................... 3.3.2. Pragul geomorfologic .................................................................................... 3.3.3. .enomene ale modificãrilor brusce ale formelor de relief ............................. 3.3.4. Spaþiul ºi timpul ............................................................................................. TEMA II – ROCA ªI HIPERGENEZA 4. CARACTERISTICI ALE ROCILOR SEMNI.ICATIVE PENTRU MOR.ODINAMICà .................................................................................................................... 4.1. Parametrii fizici de stare ........................................................................................... 4.1.1. Umiditatea .................................................................................................... 4.1.2. Porozitatea .................................................................................................... 4.1.3. .orþa de coeziune ......................................................................................... 4.1.4. Unghiul de frecare internã ............................................................................ 4.1.5. Plasticitatea .................................................................................................. 4.1.6. Sensitivitatea ................................................................................................ 57 57 58 58 59 59 60 60

3

+

4.1.7. Tixotropia ..................................................................................................... 4.1.8. Permeabilitatea ............................................................................................. 4.2. Particularitãþi chimice .............................................................................................. 5. PROCESE HIPERGENETICE (STADIUL DE PREGATIRE A ROCII) ............... 5.1. Procese fizico-mecanice .......................................................................................... 5.2. Procese chimice ....................................................................................................... 5.2.1. .actorii hipergenezei chimice ....................................................................... 5.2.2. Alterarea – principalul proces hipergenetic chimic ...................................... 5.2.2.1. Alterarea subaerianã ........................................................................ 5.2.2.2. Alterarea subacvaticã ...................................................................... 5.2.2.3. Alterarea chimico-bioticã ................................................................ 5.3. Procese biotice .......................................................................................................... 5.4. Scoarþa de alterare .................................................................................................... TEMA III – VERSANÞII. PROCESE PREPONDERENT GRAVITAÞIONALE 6. MOR.ODINAMICA VERSANÞILOR ....................................................................... 6.1. Noþiunea de versant ................................................................................................. 6.2. Morfometria ºi morfografia versanþilor ................................................................... 6.2.1. .orma de relief – versant ............................................................................... 6.3. Clasificarea (tipizarea) versanþilor ........................................................................... 6.5. Bazele de eroziune ºi bazele de denudare ................................................................ 6.6. Gravitaþia ºi sistemul morfogenetic ......................................................................... 7. PROCESE COMPLEXE DE DEPLASARE PRIN CÃDERE ................................... 7.1. Rostogolirile ºi cãderile libere ................................................................................. 7.2. Prãbuºirile ºi surpãrile ............................................................................................. 7.3. Avalanºele ................................................................................................................

60 62 62 65 65 67 67 70 70 73 73 73 78

85 85 87 87 88 96 97 100 100 101 102

8. PROCESELE DE DEPLASARE PRIN SU.OZIUNE ªI TASARE ......................... 107 8.1. Sufoziunea ................................................................................................................ 107 8.2. Tasarea ...................................................................................................................... 110 9. ALUNECÃRILE DE TEREN ....................................................................................... 9.1. Noþiunea alunecare de teren ..................................................................................... 9.2. Stadiul de evoluþie ºi morfologia alunecãrii de teren ............................................... 9.3. Relaþia cauz㠖 efect ................................................................................................ 9.4. Stabilitatea versantului afectat de alunecãri ............................................................. 9.5. Evoluþia procesului de alunecare ............................................................................. 9.6. Viteza de alunecare .................................................................................................. 9.7. Clasificãri ºi tipuri de alunecãri de teren ................................................................. 10. DEPOZITELE DE VERSANT .................................................................................... 10.1 Caractere generale ............................................................................................... 10.2. Mediul periglaciar (grupa gravitaþionalã) ............................................................ 10.2.1. Grohotiºurile ........................................................................................... 10.2.2. Morenele de névé (potcoave nivale) ....................................................... 10.2.3. Gheþarii de piatrã (de grohotiº) ............................................................... 10.2.4. Grézes-litées ............................................................................................ 10.3. .ormaþiuni de versant dupã poziþie (grupa deluvio-coluvialã) ............................ 10.3.1. Deluviile .................................................................................................. 10.3.2. Coluviile .................................................................................................. 10.4. Versanþii granitici ................................................................................................. 113 113 115 119 122 125 126 127 136 136 137 137 139 139 140 141 141 143 143

4

............ Organismul (sistemul) torenþial ...............................................................................................ormaþiunile glaciare ....................2................. 12...5.......................2............................................................................ .... 13.............. Acumularea glaciarã ............................ Râurile cu albii împletite ºi anastomozate ............................. 11...... Alte procese de risc de degradare a solurilor .... 12.................................................5..... Starea curgerii ....4.............................. .... Clasificarea formaþiunilor de eroziune în adâncime ....2...1............ 12.......... 12.... Bilanþul glaciar ........... Morfodinamica în secþiune ºi în plan a albiei fluviale .....5........................ 13............. ......... 12.......actori care influenþeazã eroziunea glaciarã .. 13.............................................................. 12...................................2.......................actorii care influenþeazã eroziunea ............1... Metode de determinare a bilanþului net ............3....... 12............................depozitele aluviale ............................................... Aluviunile din albia minorã .........3................................ ....3.....................2..Viteza criticã de eroziune ................................. 11..3 Albiile rectilinii ................................................ 11........ Modelarea albiilor aluvionate .............................. 12......................TEMA IV – PROCESE PREPONDERENT HIDRICE 11....................ormele de relief ......... 11...... 13........................ TEMA V – DINAMICA GLACIARà 13...4..............................3.........4.............................1......1........2.......................... 11.............. Eroziunea prin picãtura de ploaie ............................3....................... Impactul asupra populaþiei ....................................................... 12......... ablaþia ºi bilanþul glaciar .............. Eroziunea glaciarã ..................................... ACÞIUNEA MOR. 13........................................ Evoluþia teoriilor privind eroziunea glaciarã .....4...................6....ormele de relief create de gheþarii de calotã ............................1......... Aluviunile din câmpiile de nivel de bazã ................................... 11............3............................ EROZIUNEA HIDRICà PE VERSANÞI ........... Caractere generale ....................... Eroziunea prin curenþi concentraþi (eroziune torenþialã) ......................................... Eroziunea prin curenþi peliculari . 12..............3. 11......................... Impactul asupra populaþiei .........2..1....... Dinamica apei râurilor (hidrodinamica) .......3................. 12.......3............ 12......5....1..............actorii bilanþului glaciar .2............................. 12....... Aluviunile din albia majorã .......... 13..................................................................................................................... Transportul (miºcarea) particulelor ............................... 13........ 13.... 12...... 11......................2..................... Acumularea................................................................3...............3.. 13....... ..................... 11......................1............................1...................2.......................3..................................5............... 11...........3..................... Procese elementare ale apariþiei eroziunii torenþiale-ravinaþia ...1....................... .................3................................................................1..........................3............ Albiile de râu meandrate ...............4.........4.............................................................4..4................................................1......... 203 204 204 205 207 210 210 214 219 219 221 222 147 147 149 153 157 158 158 161 162 163 166 170 171 171 174 175 176 176 176 179 180 189 192 192 195 197 199 & 5 ......3...1.......... 13...1........... Acumularea ................................... DINAMICA ALBIILOR DE RÂU ..............................1............2..... 12................... Modelarea albiilor cu pat rezistent ...............ODINAMICà A GHEÞARILOR ...2.............. 12..... 13....................

+ 6 .

7 .undamentarea importanþei geomorfologice dinamice ca ºtiinþã a proceselor geomorfologice. ð Clasificarea noþiunilor de bazã utilizate în geneza ºi dinamica microformelor.& Tema I Probleme fundamentale Obiective Tema îºi propune: ð .

+ 8 .

dar ºi dependent de dezvoltarea altor ºtiinþe. intervenþiile omului în mediu. scopul principal al geomorfologiei dinamice este studierea proceselor de formare a microformelor. Geomorfologia dinamicã studiazã procesele de modelare a reliefului. bogãþie de miºcare” (DEX. o datã cu afirmarea geomorfologiei generale. Conform cinematicii materiei. dezvoltare. procese de schimbare a suprafeþei terestre. mecanismele acestora ºi opteazã atât cu noþiuni ale geomorfologiei generale cât ºi cu noþiuni ce îi definesc mai concret conþinutul. funcþiile ºi relaþiile dintre acestea. în care sunt incluse ºi procesele morfolitogenetice. geomorfologia dinamicã ºi-a conturat obiectul în strânsã relaþie cu cele mai generale legi ale dezvoltãrii Lumii descoperite de filosofie. ªtiinþã geograficã a cercetãrii naturii. în relief. cum sunt: procese ºi agenþi de modelare. evoluþie. Noþiunea dinamicã se referã la miºcare ºi face obiectul de cercetare al fizicii mecanice. de la care îºi însuºeºte anumite metode ºi tehnici de cercetare. Geomorfologia dinamicã studiazã structura proceselor actuale. concomitent cu preocupãrile de cunoaºtere globalã ºi interdisciplinarã. identitatea sa ºtiinþificã este de datã relativ recentã.1. De asemenea. dezvoltarea ºi evoluþia sistemului geomorfic într-un anumit spaþiu ºi într-un timp geomorfologic (tabelul nr. fenomenele de autoreglare (în vederea atingerii echilibrului dinamic). formele de relief ºi depozitele rezultate (de eroziune sau de acumulare). dinamicã semnific㠄dezvoltare intensã. Momentul impunerii geomorfologiei dinamice ca ºtiinþa de-sine-statatoare a fost dat însã de societate. dinamicã. În 9 . IDENTITATEA GEOMOR. cinematica reliefului conduce la modificãri ale acestuia. reclamând cunoaºterea în detaliu a mecanismelor miºcãrii microformelor de relief. mai ales a fizicii. 1). Aºadar. condiþiile de echilibru a reliefului se supun legilor staticii din fizica clasicã. schimbare continuã. modul lor de acþiune. multe aspecte ale teoriei ºi metodologiei fiind încã neelucidate sau în curs de elaborare. De aceea. deºi multe elemente de dinamicã s-au impus încã de la sfârºitul secolului XIX. noþiuni din limbajul curent ºi mai ales din cel consacrat fizicii. Geomorfologia dinamic㠖 ªtiinþa formelor de relief ºi a dinamicii lor Conturarea dinamicii reliefului într-o disciplinã ºtiinþificã de-sine-stãtãtoare în cadrul ºtiinþei geomorfologice se înscrie în tendinþa generalã a cunoaºterii de a se cerceta în detaliu realitatea existenþialã.1.OLOGIEI DINAMICE & 1. 267). p. miºcare. care „studiazã legile miºcãrii corpurilor þinând seamã de masele lor ºi de forþele care se exercitã asupra lor”.

+

acelaºi timp, studiul reliefului se realizeazã ºi prin prisma teoriilor morfologice moderne (vezi capitolul Teoriile morfologice). În limbajul curent deci, dinamic semnificã modificãri rapide, spre deosebire de modificãrile evolutive lente. Schimbãrile calitative ºi cantitative de la simplu la complex, ºi invers, duc la dezvoltarea fenomenelor. Geomorfologia dinamicã studiazã morfodinamica exogenã în strânsã dependenþã de dinamica substanþei endogene (morfotectonica) ºi de modificãrile rocilor (morfopetrodinamica) (Ananiev ºi colab., 1994). Principala particularitate a proceselor actuale de formare a reliefului este ca se desfãºoarã în timp scurt, astfel ele pot fi observate ºi analizate direct în naturã, într-un anumit sens un experiment de teren. Cercetarea proceselor vechi insã este indirectã, prin intermediul formelor create sau a depozitelor corelate.
Tabelul 1 Definiþia sinteticã a geomorfologiei dinamice Conþinut Procese ↓ Forme ↓ Depozite → Structurã Relaþii .uncþii
↔ ↔

Analizã sistemicã Capacitate de autoreglare ↓ Echilibrul morfodinamic Dinamicã, → Dezvoltare ºi Evoluþie

Analizã spaþialã ºi temporalã – Spaþiu – – – – regiuni versanþi interfluvii albii alte dimens. spaþ. restrânse Timp: – îndelungat (geologic) – scurt (multianual, anual, diurn etc.)

Abordarea modificãrilor actuale ale reliefului din punctul de vedere al practicienilor a adus în discuþie denumirea de geologie inginereascã, cu accent pe modul de utilizare a reliefului. Potrivit concepþiei geografice, geomorfologia dinamicã studiazã structura proceselor ºi formelor prin prisma transformãrilor din mediul morfogenetic, în care un rol esenþial revine climei ºi factorilor biopedogeografici, inclusiv antropici. Rezultã cã studierea dinamicii reliefului vizeazã trei aspecte holistice generale: – cunoaºterea intrinsecã a proceselor ºi mecanismelor ce creeazã relieful; – cunoaºterea proceselor ºi mecanismelor ce modificã relieful; – cunoaºterea calitativã a noilor forme create, forme ce se constituie într-un nou sistem holistic. Argumentaþia geograficã trebuie susþinutã de: – analize ºi date ce pot fi cuantificate ºi analizate statistic; – aplicarea unor legi ºi principii (inclusiv formule) ale fizicii referitoare la miºcarea materiei; – studiul concomitent al depozitelor; – folosirea reliefului în activitãþile practicii economice ºi sociale. 10

Raporturile cu geomorfologia generalã (geneticã) Geomorfologia dinamicã este o parte adâncitã ºi explicitã a geomorfologiei generale (genetice). Ea s-a impus ca urmare a intervenþiilor omului în peisaj ºi implicit în relief, deci din necesitãþi practice. De aceea, între geomorfologia dinamicã ºi cea aplicatã existã multe similitudini. În decursul dezvoltãrii geomorfologiei genetice generale, multe din domeniile de cercetare s-au desprins ca discipline de-sine-stãtãtoare, cum sunt geomorfologia structuralã, geomorfologia petrograficã, geomorfologia climaticã etc. .iecare dintre acestea studiazã ºi geneza formei de relief, dar au ca principiu de bazã în cercetare elementul dominant, respectiv structura, roca, clima etc. De asemenea, geomorfologia regionalã pune accent pe particularitãþile locale ale reliefului. Aºadar, între geomorfologia dinamicã ºi celelalte discipline geomorfologice existã relaþii de interdisciplinaritate, fiecare studiind formele de relief dintr-un anume unghi, dintr-o anume perspectivã, conform scopului propus, respectiv obiectului cercetãrii (tabelul 2).
Tabelul 2 Locul geomorfologiei dinamice în sistemul ºtiinþelor geomorfologice Criteriul Sisteme geomorfice genetice Sisteme geomorfice teritoriale – – – – – ªtiinþe geomorfologice geomorfologie generalã (geneticã) geomorfologie terestrã (a uscatului) geomorfologia fundului mãrilor ºi oceanelor geomorfologie planetarã geomorfologie regionalã (pentru unitãþi fizico-geografice complexe sau pentru: munþi, dealuri ºi podiºuri, câmpii) etc.

&

Aspecte speciale

Dinamice – geomorfologie dinamicã Istorice – geomorfologieistoricã (paleogomorfologie) Genetice – geomorfologie climaticã general㠖 geomorfologie structural㠖 geomorfologie petrografic㠖 geomorfologie specialã raportatã la tipuri genetice de relief (nu coincide cu geomorfologia climaticã generalã) – – – – – – – geomorfologie analiticã geomorfologie sinteticã geomorfologie sistemicã geomorfologie experimentalã geomorfologia matematicã ºi statisticã ecogeomorfologia cartografia geomorfologicã GIS-ul geomorfic

Gradul de detaliere a cercetãrii, metode de bazã utilizate în cercetare

Scopul principal al cercetãrii

– geomorfologie teoreticã – geomorfologie aplicatã – geomorfologie inginereascã

11

+

1.2. Demersul istoric
O prezentare fãcutã la începutul mileniului trei asupra devenirii ºtiinþifice a oricãrei ºtiinþe, concret a geomorfologiei, este extrem de dificil de realizat datoritã bogatului material informativ, a diversitãþii problematicii abordate (în cadrul studiului reliefului, în general, ºi a geomorfologiei dinamice, în special).La acestea se adaugã maniera variatã de abordare, care poate fi: cronologicã, tematicã, pe ºcoli de creaþie etc. Geomorfologia, ºtiinþã geograficã, este o ºtiinþã a Lumii, contrar semnificaþiei sale relativ înguste ca domeniu de abordare – formele terestre. De aceea demersul istoric va fi realizat, istoric, adicã atât cronologic cât ºi tematic, pe autori ºi mari ºcoli geografice(Grecu,2000) 1.2.1. Repede antice ºi medievale (etapa empiricã a observãrii reliefului) Observarea fenomenelor din naturã ºi interpretarea lor în scopuri practice s-au impus o datã ce omul a conºtientizat cã natura este mijlocul de subzistenþã, dar ºi de pericole. Marile civilizaþii ale antichitãþii (asiro-babilonianã, egipteanã, chinezã, preincaºã, indianã etc.) oferã primele informaþii asupra dinamicii unor fenomene, cum ar fi periodicitatea, calcularea timpului, repetarea inundaþiilor, depunerile anuale de mâl datorate acestora etc. Pânã în secolul IV î.Ch. aceste observaþii se constituiau într-o singurã gândire, care în secolul V î.Ch., Pitagora o numise filosofie, adicã iubitor de înþelepciune (philos = iubitor ºi sophia = înþelepciune). .ãrã a ne propune o inventariere exhuastivã, vom face însã câteva trimiteri la gândirea anticã, semnificative pentru dinamicã (Grecu,2000). Pitagora(580 î. Ch.) ºi pitagorismul considerând cã numãrul (arithmes) exprimã armonia ºi raporturile statornice ale acestor lucruri face trecerea la determinãri cantitative. Heraclit din Efes (540- 480 î.Ch.) prin filosofia exprimatã prin acel „ totul curge” (panta rhei), sau lupta este mama tuturor lucrurilor, dovedeºte cã evoluþia este rezultatul luptei dintre da ºi nu, sau concret pentru dinamica formelor, lupta dintre echilibru ºi dezechilibru. Din acest motiv este considerat filosoful miºcãrii. Rãdãcinile metodei în cunoaºtere sunt datorate lui Socrate (469 – 399î.Ch.), Platon (427 – 347î.Ch.) ºi Aristotel (384 – 322 î. Ch.). Dialectica socraticã, dezvoltatã de Aristotel, cuprinde trei momente semnificative: inducþia, noþiunea ºi definiþia. .ilosofia platonicã, bazatã pe „ teoria ideilor”, deschide drumul spre fenomenologie. Aristotel are meritul de a da „primele încercãri temeinice de a formula teorii generale în dinamicã în care sunt corelaþi factorii relevanþi ce determinã viteza unui obiect în miºcare” (Lloyd, 1994, p.104). Eratostene (circa 273 – circa 192 î. Ch.) este considerat întemeietorul geografiei ºtiinþifice; lui i se atribuie ºi denumirea noii ºtiinþe cu termenul de geografie, ca ºi diferite calcule asupra Pãmântului. Dar în epoca elenisticã (337 – 30 î. Ch.) se fac progrese remarcabile în cunoaºterea dinamicii unor fenomene, cum sunt fenomenele vulcanice, mecanismul producerii mareelor ºi periodicitatea acestora datoritã inegalitãþii fazelor lunii, explicaþii pe care le datorãm lui Poseidonos (135 – 51 î. Ch.). 12

Ptolemeu Claudius (90 – 168) se remarcã prin procedee ºtiinþifice de cartografiere, propunând proiecþiile conicã ºi pseudoconicã. Strabon (65 sau 58 î.Ch. – 21 d. Ch.) în cele 17 cãrþi de Geografie, aratã, pe lângã caracterul aplicativ al geografiei, ºi date di dinamica terestrã, cum sunt miºcãrile locale de ridicare ºi de coborâre ale scoarþei, originea Vezuviului ca fiind vulcanicã etc. A urmat o lungã perioadã dominatã de dogmatismul religios, care a condus însã la cunoaºterea directã a teritoriilor în care s-a rãspândit creºtinismul. În aceastã perioadã se impun ideile lui Avicena (Ibn-Sina, 980 – 1037) asupra formãrii munþilor. Redescoperirea gândirii antice ºi marile cãlãtorii ºi descoperiri geografice se constituie în acumulãri ale cunoaºterii ce au premers ºi au favorizat gândirea renascentistã. Sunt remarcabile astfel, preocupãrile lui Leonardo da Vinci ºi B. Pallissy. Dacã da Vinci are meritul de a fi exponentul unui curent tehnicist în utilizarea ºi amenajarea râurilor, fãcând aprecieri asupra dinamicii acestora, corelând mãrimea patului aluvial cu debitul râului, Pallissy (1584) se preocupã de rolul factorilor interni ºi externi în modelarea reliefului. „Raþionalismul” secolului XVII a facilitat cunoaºterea Lumii prin intermediul legilor fundametale, aplicate ºi în cunoaºterea geograficã.Revoluþia intelectualã a acestui secol, având ca reprezentanþi pe J.Kepler, R.Déscartes, G. Leibnitz, I.Newton etc, a pregãtit evoluþionismul din „secolul luminilor” (secolul XVIII) care a dominat nu numai filosofia, ci ºi ºtiinþele (Laplace, Kant, Montesquieu, Voltaire, .ournier, Diderot, Buffon, Lamarck, Linée etc.).Este momentul apariþiei geologiei moderne (de care este dependentã ºi originea, evoluþia ºi dinamica formelor terestre), prin contribuþiile lui J.Hutton (1726 – 1799), J. Playfair (!748 – 1819), C.H. Lyell (1797 – 1875). 1.2.2. .undamentarea ºtiinþificã În secolele XVIII ºi XIX se realizeazã primele observaþii ºtiinþifice asupra dinamicii reliefului, respectiv asupra proceselor de modelare în lucrãrile clasice fundamentale de geologie ale lui Hutton (1788) ºi Playfair (1802), care semnaleazã rolul distrugerii rocii pentru modelarea reliefului. Playfair enunþã intr-o prima formulare ceea ce se va numi peste un secol ºi jumãtate bilanþ geomorfologic. Schimbãrile pantei în timp, precum ºi rolul eroziunii în geneza formelor sunt explicate de Lyell. Lucrarea sa Principes of geologie (1830) va domina cercetãrile ºtiinþifice pânã la sfârºitul secolului XIX. De fapt, rolul eroziunii subaeriene ºi marine în geneza formelor de relief este principala idee dezbãtutã la mijlocul secolului XIX, transferul depozitelor de pe versant în albie va constitui insa mult timp o necunoscutã. Conceptul de eroziune ºi cel de echilibru se afirmã deci într-un timp îndelungat, secolul XIX consacrându-le pentru studiile geomorfice. Cercetãrile întreprinse de cãtre hidraulicienii piemontezi aduc în discuþie probleme de geomorfologie fluvialã. Gugliermini (1655 – 1710) aratã cã râurile îºi modeleazã patul prin eroziune ºi depozite pânã la realizarea unui stadiu de echilibru între forþa curentului ºi rezistenþa substratului, explicã de asemenea, forma concavã a 13

&

1866. Dausse aplicã noþiunea de echilibru râurilor de câmpie Prima lucrare în care este observatã ºi descrisã forma versantului ºi în care este prezentata originea formelor de relief este considerata cea a lui Sorby (1850) asupra originii treptelor de vale din North Yorkshire. Powel (1875) precizeazã noþiunea de nivel de bazã general ºi local. 1880 – 1882): forma profilului versanþilor alcãtuiþi din roci cu rezistenta variabila. Wynn. astfel. În acelaºi timp. . idee statuata de Savigear abia în 1960. 2000). Lucrãrile de la începutul secolului XX consemneazã idei rezultate din cercetãri în teren. Darwin (1881) realizeazã prima mãsurãtoare cantitativã în condiþii naturale pe pante de 5-9 grade asupra eroziunii cauzatã de wormcasting (citati de Young. pe cea echilibru. 1997-lucrarea Gheaþã ºi gheþari. O semnificaþie aparte o au studiile asupra gheþii ºi gheþarilor. de geomorfologie regionalã. cum sunt: creepul (Thomson. Printre acestea menþionãm: – convexitatea este «curba de meteorizare – alterare» iar concavitatea «curba de transport» prin apa (Hiecks. soil-creepul (Kerr. iar Gilbert (1877). ideea cã degradarea rocilor este limitatã în regiunile cu precipitaþii reduse de rata degradãrii iar în regiunile umede este limitata de rata de transport. – dezvoltarea profilelor succesive de versant prin retragere (Dutton. Anderson (1906) propune termenul de solifluxiune. Lawson (1915) arata ca în desert spãlarea în pânzã (sheet-wash) constituie principalul proces denudational. pluviodenudarea (Scrope. dar în egalã mãsurã ºi pentru geologia dinamicã. 1972). Introducere în glaciologie. (Pentru detalii vezi Grecu. Teoria lui . Prima sintezã a rezultatelor obþinute pe plan mondial a fost realizatã de Agassiz (1840 ºi 1847).isher (1866) cu privire la formarea abruptului ºi a taluzului de la baza acestuia anticipeazã ceea ce mai târziu se va numi teoria pedimentelor. Mawi. în roca tare. 1867). Astfel. retragerea este accelerata de subminarea bazei versantului.+ profilului longitudinal ºi factorii care determinã panta medie (debitul. Studiile lui Lehmann (1918) referitoare 14 . Inginerul francez Surell (1813 – 1887). viteza ºi caracteristicile patului) (Coque. 1875). 1877). Relaþia dintre dinamica versantului ºi dinamica albiei se pune de pe poziþia principiului evoluþionist ºi a feed-backului. Powel (1834 – 1902) ºi Gilbert (1843 – 1918) pun bazele geomorfologiei fluviale. este consideratã cea mai valoroasã contribuþie la dezvoltarea geomorfologiei în secolul XIX. 1893). 1866. se fac experimente de teren (Davison.) În a doua jumãtate a secolului XIX se observa ºi se descriu procese de versant. iar în roca moale de existenta unui taluz. se dau explicaþii asupra profilelor formelor (Tylor. Lucrarea asupra Munþilor Henry. 1881). multe dintre idei fiind preluate ºi dezvoltate în a doua jumãtate a secolului XX. 1868). Profilul versanþilor este abordat intr-o serie de lucrãri în care se emit în principal ipoteze cu privire la dominanta unor procese în formarea pofilelor convex ºi concav. cu accent în primul rând pe procese de modelare a reliefului. studiind torenþii din Alpi (1841) are importante precizãri asupra pantei limitã. De exemplu. asupra caracterului regresiv a acþiunii torenþilor.enneman (1908) face primul studiu detaliat asupra scurgerii neconcentrate. Formularea ciclului eroziunii normale a lui Davis (1899) constituie un moment de referinþã pentru geomorfologia generala.

de presiunea antropicã asupra mediului. Marea Britanie. Italia. fiind determinatã de structuralismul sistemic.ranþa. a determinãrilor cantitative. mai ales între cele douã rãzboaie mondiale. . Influenþatã de teoria davisianã.air (1947. etc. sub îngrijirea tatãlui sau. Conþinutul geomorfologiei dinamice a fost schiþat însã în primele decenii ale secolului. 1948). a utilizãrii tehnicii performante ºi a G. asupra profilului versanþilor. Bazele teoretice ºi metodologice moderne sunt exponentul teoriei generale a sistemelor. ºi va domina gândirea geomorfologicã. dupã opinia lui Young. Motivul esenþial a fost lipsa unei traduceri coerente în limbile franceza sau engleza. cum sunt: lucrãrile lui .la formele de relief.undamentarea ºtiinþificã modernã a dinamicii reliefului (ca ºi a geomorfologiei genetice ºi a geografiei. . În domeniul geomorfologiei dinamice. Se înfiinþeazã adevãrate ºcoli de geomorfologie cu cercetãri în domeniu. iniþial cercetarea geomorfologicã a fost orientatã prioritar spre probleme de evoluþie a reliefului. în general) a fãcut un salt calitativ dupã al doilea rãzboi mondial. 1. principalele preocupãri au vizat deplasarea materialelor. Este o perioadã extrem de fertilã sub aspectul cercetãrilor. Pentru început. întâlnirilor ºtiinþifice ºi implicit al difuzãrii noilor realizãri. marcheazã fundamentarea geomorfologiei dinamice ca ºtiinþa. Jahn (1968) etc. geomorfologia dinamicã se contureazã pe deplin ºi se dezvoltã rapid. Wood (1942) Savigear (1956). Belgia. acumuleazã noi date ce îmbogãþesc conþinutul sãu ºtiinþific.I. its nature and method.2.3. . În România începutul secolului XX este marcat de înfiinþarea primei catedre de geografie sub conducerea lui Mehedinþi (1900). cum sunt cele din S. alãturi de cele ale lui Gotzinger (1907). . Australia. Germania..undamentarea ºtiinþificã modernã La jumãtatea secolului XX. Preluându-se idei ºi continuându-se tradiþiile cercetãrilor anterioare clasice. dinamica microformelor terestre cunoaºte noi orientãri. trebuie însã menþionate câteva studii de referinþã. în urma traducerii lui Czech ºi Boswell (1953). l-au influenþat pe Penck .A. de necesitatea cercetãrilor cantitative.S.ãrã a face o prezentare exhaustivã. Apariþia lucrãrii lui W Penck (1924). studiul lui Horton (1945) asupra relaþiilor dintre procesele geomorfice ºi cele hidrologice. Polonia.S. Canada. fiind contracarata încã de ciclul eroziunii normale a lui Davis.U. ca ºi alte studii ce statueazã morfometria 15 & . Die geomorfpologiche analyse a influenþat prea puþin lumea ºtiinþificã internaþionalã. Japonia. dar mai ales a considerãrii reliefului ca parte integrantã a mediului ºi. apare sinteza lui Dylik (Dynamical geomorphology. publicaþiilor. grosimea depozitului ºi procesele denudationale..1957).. a suprafeþelor ºi nivelelor morfologice. în „Revue de Géographie Physique et de Géologie Dynamique „(în 1928). Abia dupã circa trei decenii. Cehia. Souchez (1961). Baulig (1940). ºi de apariþia lucrãrii lui Vâlsan (1916) prima lucrare de geomorfologie asupra unei câmpii. Urmare acestor cercetãri. lucrarea lui Penck va fi apreciata la justa ei valoare. la un an dupã moarte.S. fosta U.R. care este în egalã mãsurã ºi lucrare de dinamicã fluvialã. în consecinþã. a planificãrii teritoriale.

în România sunt preocupãri de cartare ºi clasificare a proceselor actuale (Vâlsan. 1973. Posea ºi colab.1985. 1973. Vallario. cum sunt cele ce vizeazã albiile de râu (Richards. în aceeaºi perioadã. 1962. Gregory. Bisci. 1971. Tufescu. 1962. preocupãri ce vizeazã mecanismul acestora ºi dinamica versanþilor ºi albiilor (Martiniuc. 1978 etc). Terzaghi (1950) se ocupã de mecanismul alunecãrilor de teren etc. Scheidegger. 1969. 1973). 1986. vom expune doar câteva idei cu succinte exemplificãri. 1986. Carson. 2000). 1972. repere istorice regãsindu-se la capitolele respective. Devdariani (1950. 1970. 2000 etc). 1992. Embleton. Zaruba. 1992.. Rapp (1960) face mãsurãtori asupra ratei proceselor geomorfologice în regiuni polare. Chorley. Pentru etapa actualã. citat de Mac. Morariu. Ichim ºi colab. cu accent pe procesele de deplasare ºi cartare (Abramson ºi colab. • Se impun noi abordãri. iar Morisawa (1962) adoptã termenul de geomorfometrie pentru ºtiinþa care se ocupã cu mãsurarea formelor tereste. Mac. 1908-2000 etc). dinamica glaciarã. • Atenþia acordatã dinamicii reliefului în ultimele decenii se regãseºte ºi în apariþia unor cãrþi cu titlul geomorfologie dinamicã (de exemplu. 1996. 1965. Cruden.. Chorley. 1954. Varnes. Tufescu. 16 . Varnes. impune abordarea cantitativã. capitolul consacrat proceselor geomorfologice apare sub denumirea dinamica reliefului sau geomorfologie dinamicã (de exemplu. 1978 etc. Mencl. Mihãilescu. Lliboutry. 1971. 1905-1982 etc). • In unele tratate de geomorfologie generalã..+ ca metodã de cercetare indispensabilã. 1947 (1957. 1977. în care se cautã o explicare cauzalã a fenomenelor. 1998. 1966. 1998 etc). Petit. Strahler (1950) aplicã la pante metoda statisticã. Urmare mulþimii cercetãrilor fragmentare din diferite regiuni ale Terrei. Jovanovic (1940) încearcã sã arate ponderea factorilor genetici în modelarea profilului longitudinal al râurilor. Ananiev ºi colab. în anii 1960 ºi 1970 apar tratate pe diferite probleme de geomorfologie dinamicã. 1974. 1970. 1999. lucrãri de sintezã sau din contrã foarte înguste ca tematicã. Strahler. date fiind numeroasele cãrþi ºi articole apãrute în domeniu. 1982. Pech. unele pe domenii speciale ale dinamicii reliefului. Rolul lor este covârºitor pentru dezvoltarea geomorfologiei pe plan mondial. eolianã. aplicatã ºi completatã în þara noastrã de Motoc (1963). Schumm. 1964. 1885-1935. versanþii. sinteze de referinþã în literatura mondialã: Birot. Morariu. Kennedy. Young. Patterson. 1962. Tricart. Meritul acestor tratate este cã. Sharpe (1938). Zãvoianu.. Coque. completeazã (în 1952) sistemul de ierarhizare a reþelei hidrografice elaborat de Horton (în 1945). încercãrile de cuantificare a eroziunii solurilor au condus la aplicarea formulei lui Wieschmeier (1960). Bravard. Walling. 1977. 1969. 1973. Crozier. unele dintre aceste tratate (ºi altele) au fost publicate ulterior în mai multe ediþii. Dramis. 1958. 1890-1978. în limba românã). Marcov. 1915-1990. 1986) introduce conceptul de cinematicã morfologicã. în Italia cercetãrile de dinamicã a reliefului sunt strâns legate de rolul factorului geologic (Desio. litoralã. 1964. fãrã de care dinamica formelor rãmân la stadiul descriptiv. Kirkby. 1972. Cailleux. alãturi de analiza structuralist-sistemicã ºi evolutivã. Leopold ºi colab. King.

3. se impun atât principii generale ale cunoaºterii geografice. • Numeroasele studii regionale în diferite medii geografice. a aºezãrii geografice este deosebit de importantã pentru cã permite conturarea unor caracteristici ale fenomenelor respective încã de la începutul analizei. fie cã formuleazã noi concepte rezultate din experienþa proprie. geografice. ºi anume o abordare sistemicã. de asemenea. norme. fenomene.3. • O serie de materiale prezintã probleme specifice filosofice. prin prisma dinamicii. orice obiect. De asemenea. Conform acestui principiu. De aceea.punctual sau în suprafaþã .ºi economico-geografice precizeazã particularitãþi conexe acestora. Olanda). la sistemul din care face parte. conform acestui principiu. 2000).1. cantitativã. • Atenþie specialã se acordã gãsirii ºi aplicãrii unor metode noi de cercetare. teorii deja cunoscute. aºezarea geograficã sunt fie absolutizate în cercetãrile geografice. dar ºi în cele internaþionale. astfel conceptul de dinamicã nu se rezumã numai la procese. procese geografice. practic-aplicative etc. se poate aprecia cã precizarea locului . Principiul integrãrii geografice presupune necesitatea ca orice obiect sau fenomen analizat sã fie raportat la întregul. apar în reviste de specialitate naþionale. printre care analiza fractalã (Korvin. trebuie cãutate conexiunile existente între obiectul analizat ºi sistemul major în care se încadreazã. 1. & 1. Precizarea poziþiei.fenomenului cercetat ne sugereazã încã de la începutul cercetãrii trãsãturile principale ale fenomenelor. Principii ale cunoaºterii în dinamica reliefului Principiile metodologice. Principii geografice generale Principiul repartiþiei spaþiale. definindu-l principiul suprafeþei sau arealului”. cât ºi principii speciale dinamicii reliefului (Grecu.• Se constatã. Acest principiu permite ºi stabilirea unor relaþii între obiecte. 1992). Poziþia. V. ci ºi la tipuri genetice de relief. De exemplu. fizice. amplasarea faþã de elemente majore fizico. amplasarea pe Glob indicã zona climaticã sau regiunea de dezvoltare economicã. fie mai puþin luate în seamã. dintre care menþionãm publicaþia Geomorphology (editura Elsevier. fie cã verificã idei. un alt mod de abordare a reliefului în tratatele de geomorfologie generalã. precum ºi între el ºi 17 . în realitate. reguli ce trebuie respectate în timpul cunoaºterii ºtiinþifice. • Un rol important în coordonarea ºi difuzarea informaþiei revine asociaþiilor naþionale ale geomorfologilor reunite în cea internaþionalã .Internaþional Association ofGeomorphologists. utile explicãrii dinamicii reliefului ºi proiectãrii lui în sfera socialului. derivã din manifestarea unor legi generale. proces sau fenomen geografic are o anumitã poziþie ºi extindere spaþialã ºi impune ca cercetarea geograficã sã precizeze aceste caracteristici. Mihãilescu îl considera „cel mai necontestat principiu metodologic propriu geografiei” care „se confundã cu însãºi geografia”. amplasarea pe teritorii mai restrânse indica elemente de detaliu etc.

ipotezelor. de integrarea regionalã. Ca ºtiinþã ce studiazã repartiþia spaþialã a componentelor mediului. Principiul cauzalitãþii a fost introdus în geografie de Al. Principiul regionãrii. de fapt. Principiul generalizãrii ºi abstractizãrii geografice. Regionarea teritoriului este o problemã veche. Principiul nu trebuie supraestimat ºi extins la toate ramurile. Principiul generalizãrii ºi abstractizãrii geografice presupune mai întâi acumularea materialului faptic ºi apoi elaborarea teoriei geografice. preistoricã. 1987). este vorba de organizarea teritoriului în diferite scopuri. teoriilor. aºa cum îºi propune paleogeografia ºi geografia istoricã. Este vorba. legilor. geografia opereazã cu termeni ce vizeazã gruparea fenomenelor în teritoriu.enomenele geografice trebuie sã fie analizate ºi explicate prin reconstituirea evoluþiei lor în timp. are în vedere faptul c㠄studiul geografic al unui fenomen presupune preocuparea constantã faþã de fenomenele analoage care pot sã aparã în alte puncte ale globului” (Donisa. de a le clasifica sistematic.olosirea metodelor ºi mijloacelor statistico-matematice înlesneºte gãsirea unor soluþii cauzale în cadrul fenomenelor cauzã-efect. disciplinele geografice etc. Acest fapt a dus ºi la apariþia unei ºtiinþe cunoscute sub denumirea de ºtiinþa regionãrii. Descoperirea legãturilor cauzale devine uneori foarte dificilã datoritã complexitãþii naturii. von Humboldt. în orice cercetare geograficã se tinde sã se identifice. . Evident. putând fi consideraþi ca fãcând parte din limbajul 18 . Pentru alte ºtiinþe acest principiu este cunoscut ºi ca principiul determinismului. introdus de Emm. Nu este vorba de reconstituirea tuturor faptelor ºi stãrilor din trecutul fenomenului analizat. ci trepte ale generalizãrii ºi abstractizãrii. respectiv elaborarea noþiunilor. geograful îºi pune întrebarea cum existã fenomenul analizat. sau cum este influenþat de alte fenomene ºi cum influenþeazã el alte fenomene. unitãþile respective incluzând în parte sau în total regiuni geografice. de a gãsi tipul din care-face parte. Dupã Donisã (1987) acest principiu poate fi denumit principiul evoluþionismului în geografie. cu o nuanþã aparte. . sã se delimiteze ºi sã se caracterizeze unitãþi teritoriale (regiuni geografice) de dimensiuni diferite incluse în teritorii mai vaste. pe calea elaborãrii teoriei geografice. Este vorba de cerinþa de a compara fenomenele geografice unele cu altele. Conform acestui principiu.+ subsistemele de rang inferior {principiul conexiunii fenomenelor). cu alte cuvinte sã rãspundã la întrebarea de ce. Acest principiu a fost susþinut cu insistenþã de V. Comparaþia ºi clasificarea nu sunt operaþii în sine. chiar ºi în timpul analizei. apãrutã din necesitatea împãrþirii pãmântului în vederea obþinerii hranei. care a arãtat cã nu trebuie sã se piardã din vedere „întregul teritorial”. Conform acestui principiu. aceea de a cãuta ºi de a delimita unitãþile teritoriale. de Martonne mai întâi ca „principiul geografiei generale”. Mihãilescu. Integrarea geograficã vizeazã douã aspecte: – integrarea funcþional㠖 stabilirea locului ºi rolului pe care îl are obiectul în sistemul funcþional din care face parte. – integrarea teritorial㠖 regional㠖 legãtura cu principiul repartiþiei spaþiale. adicã de una din laturile principiului integrãrii geografice. Principiul istoric. adicã a afla cauzele care determinã fenomenul respectiv. ci doar de a cãuta ºi urmãri originea ºi evoluþia fenomenelor geografice actuale. orice cercetare geograficã trebuie sã caute sã gãseascã explicaþiile cauzale ale fenomenelor.

instrumentelor ºi metodelor juridice. aplicabil mai ales la evoluþia reliefului. în 1987. Principiul antropic ºi al dezvoltãrii durabile este avut în vedere în mod implicit nu numai explicit. numeroase studii vizeazã explicarea principiilor ce trebuie respectate în cunoaºterea geomorfologicã (Thornbury. ºi asigurarea unor condiþii pentru promovarea unui nou model de dezvoltare teritorialã ºi socio-economicã (Vãdineanu. 1996). trebuie sã se aibã în vedere cã intervenþiile omului în mediu sã fie mult mai controlate decât în trecut.3.. 1998. 1986. ansamblu fãrã de care nu se poate asigura managementul tranziþiei. Comisia Internaþionalã a Mediului ºi Dezvoltãrii a propus conceptul dezvoltare durabilã.sãu ºtiinþific. De asemenea. 1969. precum ºi a resurselor umane ºi instituþiilor care trebuie sã garanteze elaborarea soluþiilor viabile ºi managementul aplicãrii lor. 19 & . Cu alte cuvinte este vorba de o integrare a omului ºi a activitãþilor sale în mediu cu condiþia exploatãrii raþionale a acestuia. socio-uman.7): 1) „diferenþierea unui nou model conceptual de percepþie ºi interpretare a mediului”. 4) dezvoltarea mijloacelor inginereºti ºi a tehnologiilor prin care activitãþile economice ºi sociale sã se poatã executa cu randament crescut ºi în limitele capacitãþii de suport a „mediului”. la conferinþa ONU de N la Stockholm. aratã cã relieful rezultã din acþiunea proceselor endogene (care formeazã macrostructurile) ºi a proceselor exogene. afirmat de altfel încã din 1972. adaptarea ºi aplicarea mijloacelor. 3) dezvoltarea. întru cât presupune evaluarea ºi examinarea acþiunii omului asupra naturii.2. 1992) au reformulat principalele principii în consens cu specificul reliefului (Ichim. Antagonismul acestor procese poate fi evaluat prin raportul dintre viteza înãlþãrii tectonice Vt ºi viteza denudaþiei. 1. Conform Raportului Brundtland. începând cu deceniul opt. Posea ºi colab. în acest sens. a relaþiilor dintre „om ºi mediu” ºi respectiv a interdependenþei dintre „mediu ºi dezvoltare”. Astfel. Valoarea 1 a acestui raport aratã o stare staþionarã sau de echilibru. Acest concept global presupune. principiul antropic al cercetãrii capãtã noi dimensiuni. a poziþiei „omului în naturã”.ºi economico-geografice) omul ca parte activã a mediului. Dezechilibrele ºi disfuncþionalitãþile tot mai profunde ºi mai frecvente ale mediului au impus luarea unor atitudini ºi mãsuri la nivel global. dezvoltarea durabilã „este cea care satisface cerinþele prezentului fãrã a compromite posibilitãþile generaþiilor viitoare de a rãspunde propriilor nevoi”. Josan ºi colab. 1976. ca ºi asupra societãþii însãºi. p. Totodatã s-au impus ºi concepte noi. economice ºi sociale. concepte menite a adânci cercetãrile privind mediul din perspectiva unui management eficient. impropriu folosiþi de nespecialiºti (a se vedea în acest sens chiar explicaþia care se dã pentru regiune în DEX). 2) „constituirea unui ansamblu de metode de analizã ºi integrare multidisciplinar㔠astfel încât elemente ale cunoaºterii din orice domeniu .ºtiinþele naturii. Principii specifice cunoaºterii dinamicii reliefului Pentru geomorfologie. 1999).. In consens cu acest deziderat. dar. geografia implica în toate analizele (fizico.sã poatã fi accesate ºi integrate în „sisteme informaþionale”. Schumm (1985) ºi Scheidegger (1987. alãturi de cercetarea interdisciplinarã. Mac. economic ºi tehnic . cum sunt riscul ºi dezvoltarea durabilã. Principiul antagonismului.

catene ale unor procese sau depozite (de exemplu. cu alte cuvinte. Deci selecþia se referã nu numai la substrat ci. formele sunt înlãnþuite în structuri geomorfologice numite catene. Abordarea sistemicã impune o aplicare flexibilã a acestui principiu. o evoluþie marcatã de numeroase praguri ºi valori critice ce conduc la apariþia unor noi stãri ale dinamicii formei. fiecare formã rãspunde diferit la schimbãrile de mediu. evolutive. reformulat de Playfair (1802) ºi consacrat de Lyell în lucrarea Principles of Geology (1830).+ Principiul selectivitãþii þine cont de faptul cã suprafaþa terestrã prezintã o varietate foarte mare de forme de relief. Principiul actualismului. se prezintã pe scurt prin sintagma „prezentul este cheia trecutului”. Geomorfologia clasicã atribuie aceastã diferenþiere litologiei ºi structurii geologice (eroziune diferenþialã). în evoluþie. puþine forme de relief sunt datorate unui singur proces genetic. ºi la tipul de agent ºi de proces. dintre care timpul este esenþial. catena depozitelor de versant: eluvii deluvii . deci are ºi proprietãþi singulare care o individualizeazã în cadrul sistemului (sau sistemelor). Se ºtie cã procesele au ritmicitate ºi intensitate diferitã în funcþie ºi de alþi factori. de aici ºi denumirea sub care a fost formulat iniþial de Hutton ca principiul uniformita-rismului. 20 . Principiul complexitãþii completeazã principiul anterior. iar procesele geomorfologice acþioneazã diferit. Modelarea selectivã este impusã de mai mulþi factori. . El presupune cã procesele geomorfologice au avut aceeaºi intensitate ºi în trecutul geologic.coluvii -proluvii). porneºte de la realitatea cã formele de relief sunt foarte complexe genetic. Principiul singularitãþii precizeazã cã în populaþiile de forme (de versant sau de albie). în special pentru reconstituiri paleogeografice. Acestea pot fi morfografice.ormele de relief actuale sunt moºteniri ale proceselor manifestate în timp îndelungat. enunþat de Hutton (1785). Procesele de autoreglare a sistemelor geomorfologice determinã un anumit mod de modelare. Principiul dezvoltãrii progresive reflectã concepþia evoluþiei formelor.

1. datoritã folosirii intensive a mediului de cãtre societate. Conceptul fost completat în raport cu obiectul de cercetare al diverselor ºtiinþe. încã din antichitate. 1.ILOSO. valorificându-se astfel existenþa unui sistem spaþiu - 21 . perfecþionarea tehnicilor experimentale în ºtiinþã ºi acumularea de date ºi teorii explicative pe baza acestora. unificând într-o teorie nouã principiul relativitãþii miºcãrii rectilinii ºi uniforme cu principiul independenþei vitezei luminii faþã de deplasarea sursei. iar pe de altã parte. un „schelet” al cunoaºterii pe care investigaþiile au adãugat în permanenþã ceva nou.IZICE & 2. idee are un timp de genezã mai mult sau mai puþin identificabil. fenomene. cât ºi sistemul în accepþiune filosoficã s-au impus ca metode ºi sisteme de gândire contemporane atotcuprinzãtoare datoritã. Cunoaºterea echilibrelor ºi dezechilibrelor din naturã impune o cercetare sistemicã. teorie. cu alte cuvinte. tehnicã. Teoria relativitãþii demonstreazã dependenþa reciprocã dintre spaþiu ºi timp. La începutul secolului al XlX-lea Einstein publicã studii care vor pune bazele teoriei relativitãþii.1.2. Revenind la teoria sistemelor amintim cã Bertalanffy defineºte sistemicã foarte concret astfel: „un ansamblu de elemente aflate în interacþiune”. Teoria generalã a sistemelor 2. holisticã. procese din ce în ce mai complexe. de o parte. BAZE TEORETICE GLOBALE . Existã.. imaginile sistemice de astãzi din ºtiinþã. Multe dintre conceptele sau ideile cu care se opereazã astãzi gândirea ºtiinþificã ºi filosoficã îºi au rãdãcini foarte îndepãrtate. Aºadar. a fenomenelor. dezvoltarea unui aparat matematic care sã poatã descrie sub formã abstractã structura. proprietãþile ºi funcþionalitatea unor obiecte. societal au fost dependente de: progresul aparatului conceptual ºi teoretic al unor ºtiinþe.ICE ªI . Considerã cã atât teoria generalã a sistemelor. dupã opinia noastrã douã fapte distincte în acest sens: percepþia sistemicã empiricã (a existat din momentul în ca omul a conºtientizat rolul mediului pentru existenþa sa) ºi închegarea teoriei explicarea concepþiei sistemice despre naturã care sunt de datã recentã. Existã. inclusiv i ºtiinþelor naturii. specializãrilor înguste în diferite domenii de cercetare ºi a nevoii de încadrare a acestor cercetãri în diverse sisteme de coordonare sau subordonare.1. Probleme fundamentale Orice concept. ªi în cazul teoriei generale a sistemelor nu se poate vorbi de un moment precis al genezei. în vederea intervenþiilor corecte ºi eficiente ale omului î ansamblul fenomenelor naturii ºi societãþii.

1950). în concepþia lui Luhmann este cea dintre „mediul înconjurãtor” ºi „sistem”. metoda sistemicã s-a constituit într-o reacþie la metoda fenomenologicã ºi a fost readusã în atenþia gânditorilor în domeniu ceva mai târziu. La jumãtatea secolului trecut. 1992. în aceste condiþii generale de dezvoltare a ºtiinþei. preþuri. 4. geografia este sistemicã 22 . de dezvoltare ºi a unei ierarhizãri.ilosofic. La definiþia iniþial㠄colecþie de obiecte aflate în interacþiune” s-a adãugat „ºi care se comportã în mod specific ºi previzibil în raport cu o modificare în mediul sãu înconjurãtor (adicã un stimul. pe care o considerã drept fundament inclusiv al filosofiei” (Marga. Studiul complex al sistemului biologic presupune analiza factorilor de mediu ºi a speciilor biologice. 2. 119). ªtiinþele economice sunt un alt pion al teoriei sistemelor. Pentru geografie trebuie semnalat încã un aspect. situând sistemul într-un regim de funcþionare cu caracteristici cu totul noi. Conform acestei definiþii. 2000). a relaþiilor dintre acestea. care ºi consacrã metoda sistemicã în filosofia de anvergurã a timpului nostru. tehnicii ºi a presiunii umane asupra mediului. Relaþia de bazã. Din cele prezentate. deosebirea dintre metoda sistemicã ºi concepþia sistemicã. Activitãþile economice sunt rezultatul interacþiunii complexe dintre forþa de muncã. 2. printr-o fizionomie peisagisticã specificã ºi un anumit grad de potenþialitate energeticã ºi de productivitate biologic㔠(Roºu. o individualizeazã ierarhic în timp ºi spaþiu geografic. anumite ºtiinþe au permis formularea teoriei generale a sistemelor. noþiuni fundamentale cu care opereazã ºi cu ajutorul cãrora îºi construieºte întregul sistem de gândire. p. semnal)”. „Geosistemul este orice unitate teritorialã pe care relaþiile dintre elementele geografice ce o compun. De exemplu: modificarea nivelului de dezvoltare al forþelor de producþie duce ºi la un decalaj între forþe ºi relaþii ceea ce atrage dupã sine necesitatea modificãrii. Conceptul de geosistem este foarte apropiat de conþinutul altor entitãþi geografice. preocupatã de realizarea aparaturii necesare telecomunicaþiilor. .+ timp. complex teritorial. toate considerate în anumite condiþii. care stã la baza evoluþiei ºi dinamicii fenomenelor. 70). ca: înveliº geografic. Ludwig von Bertalanffy foloseºte noþiunea de sistem pe care îl defineºte ca o mulþime de „obiecte” care interacþioneazã. fiecare dintre aceºti termeni având un caracter cumva istoric. a condus la apariþia teoriei circuitelor. în acelaºi timp. iar pe altã parte. 3. pentru a putea înþelege pe de o parte. de cãtre Nikolas Luhmann. uneltele de producþie. peisaj. rezultã cã teoria generalã a sistemelor a apãrut ca o necesitate ºi nu ca o întâmplare. Contribuþia fundamentalã a ºtiinþelor economice constã în completarea definiþiei sistemului cu necesitatea cunoaºterii nivelului de dezvoltare al obiectelor din sistem. landºaft. în salt a relaþiilor de producþie. Biologia este una dintre rãdãcinile TGS. regiune geograficã. dintre cercetarea ºi gândirea interdisciplinarã ºi cea sistemicã. pentru entitãþile biologice TGS este ºi o metodã (Outline of General Systems în Britisch Journal for the Philosophy of Science. Electronica. Un semnal electric aplicat într-un anume punct dintr-un circuit electric declanºeazã o serie de modificãri de tensiune ºi intensitate a curenþilor în întregul circuit. înscrise într-o structurã funcþionalã proprie. voi. „Luhmann” preia conceptul de sistem ºi o seamã de teoreme ale actualei teorii a sistemelor ºi le aplicã în teoria societãþii. valoarea mãrfurilor. ca sã nu spunem la modã. p. originarã. aug. materiile prime. Se ºtie potrivit concepþiei sistemice materia este organizatã în ansambluri de elemente presupun existenþa unei structuri ºi prin aceasta a unui proces continuu de evoluþie. 1987.. Potrivit analizei fãcute de Andrei Marga. Ea este reprezentativã pentru întreaga istorie contemporanã a ºtiinþei (pentru detalii vezi Grecu.

pãstra ºi transmite influenþele exercitate de acþiunea altor sisteme. p. cât mai ales ale sistemului respectiv. 26). Caracterul evolutiv sau istoric aratã evoluþia sistemului în timp Conform acestei însuºiri se impune refacerea unor structuri vechi în cazul unor sisteme. acceptând ca discipline toate domeniile de cercetare de sine stãtãtoare asupra aerului. al structurilor ºi al sistemelor materiale aflate în interacþiune. sistemele dinamicii formelor de versant. dar este ºi interdisciplinarã. 1. 1973. fertilitãþii solului. a impactului materiei ºi energiei. populaþiei. de a organiza ºi de a evolua. economiei geografice º.a. cu evidenþierea faptului cã explicarea acestora þine c particularitãþile reliefului. inclusiv sistemelor geomorfice. 2. pe lângã cantitatea de informaþie proprie. Caracterul informaþional stã la baza existenþei sistemului. ci ºi probabilitatea manifestãrii fiecãreia dintre ele. în definirea informaþiei º mai ales a mãsurãrii ei conteazã numãrul de posibilitãþi în care poate sã aparã fenomenul variabil. Exemplu. fie artificial. pentru geomorfologie. Informaþia este definit㠄ca un mijloc susceptibil de a aduce c cunoºtinþã referindu-se la un fenomen variabil care se poate prezenta într-un numai finit de stãri. 3. informaþii desemneazã starea actualã dintre toate stãrile posibile. sistemele geografice nu sunt numai cele ce se referã la teritoriu. ca urmare. a bazinelor hidrografice etc. Nu este suficient sã se ia în considerare numai numãrul de stãri posibile. 4. atribute. cum sunt. prin intervenþii omului. fãrã ca aceste corelaþii sã ducã la reflectãri reciproce de aceeaºi intensitate.în conþinut. Calitãþile generale ale sistemelor geomorfice sunt aceleaºi ca a sistemelor generale. Aceastã refacere se realizeazã fie natural. provenit din sistemele din care au evoluat. Carpaþii Meridionali moºtenesc elemente ale unei succesiuni evolutive de sisteme dovedite prin suprafeþele de denudare. Aceste însuºiri generale se exprimã prin calitãþi. Reflectarea este un atribut fundamental al materiei. a dinamicii albiilor. apei. Integrarea este capacitatea pe care o are fiecare component. Rezultã cã reflectarea se realizeazã prin interacþiunea dintre douã sisteme. ci ºi sisteme specifice diferitelor fenomene. a gheþarilor. însuºirile noi nu sunt izolate faþã de sistemul superior în care se încadreazã ºi nici faþã de subsistemele din care se compun. regiuni. procese. Procesul de integrare conduce la apariþia unor însuºiri noi atât ale componentelor. Existenþa ºi funcþionalitatea sistemului ca organism complex decurge din capacitatea de adaptare a componentelor la întreg. vegetaþi solurilor. în descifra sistemele geografice ºi a le prevedea tendinþa de evoluþie. reliefului. specifice tuturor sistemelor ce vizeazã mediul. în funcþie de condiþiile specifice fiecãrui sistem în parte. Integralitatea este una dintre cele mai importante proprietãþi sistemice cai se aplicã în geografie. Problema se pune în a folosi metoda sistemicã pentru investigaþiile geografice ºi mai ales pentru corelãrile ce se impun asupra rezultatelor cercetãrii analitice. 23 & . informaþia existã atunci când este desemnatã starea actualã a fenomenului” (Arsac. Sistemele actuale moºtenesc un stoc de informaþii. De exemplu. în a depista modificãri produse în diferite sisteme ºi. In ultimul caz sunt incluse folosirea îngrãºãmintelor pentru refacere. Din aceastã perspectivã. ea constã în capacitatea acestora de a înregistra. þãrmurilor. cu alte cuvinte. eliminarea pericolului de inundaþii etc. sistemului de a se asocia.

5. dupã cum raþionamentul dialectic demonstreazã trecerea cauzelor ºi efectelor unele în altele. care constituie singura cale de coexistenþã ºi de integrare a lor. orii este compus din subsisteme. disfuncþiona dereglãri ale mediului. vegetaþie. astfel încât sã-i fie favorabilã. Prin aceste procese sistemul se aflã într-o continuã organizare care îi imprimã noi calitãþi în comportarea sa faþã de cerinþele mediului. îi dirijeazã acþiunea. în funcþie de cerinþele ambianþei. atingerea echilibrului nu înseamnã o finalitate de aceea intervine ºi sensul de dinamic. dar îl ºi integreazã mai organic în ambianþã. cauza care duce la construirea unui alt sistem. Conexiunea inversã (feed-back) este proprietatea care asigurã funcþionarea sistemului. Prelucrând aceste informaþii le transformã în acþiuni asupra mediului prin „ieºiri”. Dar el este inclus la rându-i în alte si nivel superior de organizare. Slaba cunoaºtere a funcþionãrii sistemelor stã Ia baza producerii multor dezechilibre. ci ºi mijlocul care corijeazã. ce pot fi definite ca intrãri. Feed-back-ul negativ estompeazã efectul prelucrãrii informaþionale între anumite valori. intrãrile. Sistemul primeºte informaþii sub formã de impulsuri din partea mediului. în perfecþionarea sa. Deci efectul corecteazã propria sa cauzã. rezultã din proprietatea sistemului de a se autoregla. prin conexiune inversã. înnoind astfel sistemul. ieºirile ºi întãreºte astfel intrãrile. posibilitãþi de dezvoltare. fenomenele de feed-back se intercepteazã. 6. 24 . prin fenomenul de feed-back. corespunzãtoare unor nivele inferioare de oi mai mult sau mai puþin complexe. Mecanismul feed-back determinã stabilitatea sistemului.+ zonalitatea latitudinalã ºi etajarea verticalã aratã reflectarea reciprocã a subsistemelor relief. mecanism cibernetic universal de autoreglare a sistemelor. Autoreglarea este capacitatea sistemului de a se adapta permanent propriilor cerinþe ale ambianþei. In cazul sistemelor complexe. Ierarhizarea rezultã din caracterul eterogen al sistemelor. finalitate care constã în tendinþa de a se asigura echilibru sistemului. Ca nivel complex de organizare. Sistemul cibernetic dezvoltã aceastã bazã în sensul cã influenþa efectului asupra cauzei se manifestã printr-o conexiune inversã. Autoreglarea dã un sens. cauze ale acestui efect. în sistemul cãruia i se subordoneazã. au loc procese de coordonare a reglãrilor parþiale. în acelaºi timp. Feed-back-ul pozitiv sau conexiunea pozitivã amplificã efectul. Ieºirile nu constituie numai începutul. a sistemului în care se încadreazã. 8. Autostabilitatea este capacitatea sistemelor de a interacþiona cu mediul sãu. se suprapun. climã. formã concretã a autoexistenþei ºi autodezvoltãrii. . refãcând astfel ieºirile care diminueazã efectul feed-back. Deci ieºirile pot fi definite ca un efect al intrãrilor. resp varietatea elementelor componente. 7. existenþa unor raporturi elementare între ele. cu sistemul cãruia îi este subordonat ca izvor al proceselor evolutive interne. Echilibrul dinamic stã la baza dinamismului proceselor naturale.uncþionalitatea sistemului se bazeazã pe conexiunile dintre componentele constitutive ale sistemelor. încãrcând sistemul cu proprietãþi noi. care includ unele pe altele. care se identificã cu mecanismul transformãrii intrãrilor în ieºiri. 9. sã-i conserve calitativ ºi cantitativ propria sa naturã. ceea ce dã sistemului o stabilitate mai mare ºi. o finalitate proceselor din sistem.

societate. Sistemul este de fapt un model conceptualizat (dupã Strahler).2. ciclurile naturale sunt mari sisteme în cascadã: circuitul apei în naturã. cuprinzându-le ambele.2.3. în care un regulator poate opera astfel încât o parte din aceasta sã fie stocatã sau sã creeze o nouã ieºire. deci structura trebuie depistatã pe baza datelor privind morfografia ºi morfometria. Sistemul cascadã este unul din cele mai importante sisteme dinamice Caracteristica principalã este cã are o structurã în care ieºirea din sistem formeazã intrarea în sistemul urmãtor. Sistemul proces-rãspuns exprimã relaþiile dintre procese ºi forme. sistemul cascadã. Tipuri de sisteme utilizate în dinamica formelor de i La începutul deceniului opt al secolului trecut. 1971. altã etapã este reorganizarea sistemului ºi implicit a relaþiilor. al energiei solare etc. La analiza acestor sisteme trebuie sã se þinã seama de faptul cã: – mãrimea ºi frecvenþa intrãrilor în sistem controleazã (dicteazã ºi orienteazã) operaþiile (modificãrile) dintr-un sistem. Procesele altereazã formele. în care schimbul de materie ºi energie cu mediul înconjurãtor se materializeazã în bilanþul 25 & . astfel încât sã asigure funcþionarea sistemului. Vorbind despre un sistem se are în vedere depistarea sistemului. Acest sistem redã legãturile dintre un sistem morfologic ºi unul în cascadã. sistemul proces-rãspuns. structura sistemului. ei definesc sistemul ca fiind o mulþime structuratã de obiecte ºi/sau atributele lor. – intrãrile ºi ieºirile din sistem tind spre crearea unui echilibru între variabilele sistemului ºi a stãrii staþionare a sistemului. geometria. unele cercetãri (Chorley. definite. cã sistemele existã în naturã. ca o interacþiune care se realizeazã pe douã cãi. 1985) au stabilit pentru suprafaþa terestrã urmãtoarele tipuri de sisteme (gãsite de altfel în aproape toate tratatele de geomorfologie din ultimele decenii): sistemul morfologic. iar formele. 1992). Chorley ºi Kennedy (1971) opereazã cu concepte ce s-au înscris în literatura de specialitate pânã în prezent. Sistemul morfologic este asociat cu proprietãþile fizice ale sale (compoziþia. altereazã procesele. Sistemul morfohidrografic Cel mai complex ºi mai dinamic sistem geomorfologic este cel al unui bazin morfohidrografic. Astfel. în primul rând datoritã delimitãrii prin cumpãna de ape (Grecu. Huggett. rezistenþa etc. Pornindu-se de 1a acest deziderat. De exemplu.1. 2. Bazinul morfohidrografic este un sistem neizolat deschis.1. odatã schimbate. circuitul sedimentelor. a legãturilor dintre variabilele sistemului. în vederea definirii funcþiilor sale. ºi cã ele trebuie descoperite. reþinerea aspectelor esenþiale ale acestuia. Aceste obiecte ºi atribute constau în componente sau variabile care etaleazã interrelaþii cu altele ºi opereazã împreunã ca un întreg. – schimbãrile în intrãrile în sistem ºi în starea internã a sistemului conduc la modificãri în structura sistemului.) ºi exprimã o mulþime de variabile morfologice în iterrelaþie. Descrierea sistemului oferã date privind relaþiile dintre componente. el impunându-se în analizele teritoriale din mai multe cauze. în raport cu structura. Kennedy.

(7) hidrosfera (scurgerea ºi producþia de sedimente pe unitate de suprafaþã în zona I a sistemului fluvial. (9) morfologia versanþilor. în cascadã sau proces-rãspuns. analiza acestor variabile se constituie în bazã documentarã a amenajãrii acestora. Bazinul morfohidrografic este un organism complex. – subsistemul albiilor. vizând: (1) timpul. Aºadar. mediu ºi inferior ale bazinului. Materia ºi energia care intrã în bazinul morfohidrografic (deci ºi în subsisteme) pot fi determinate cantitativ ºi se prezintã schematic astfel: x(intrãri) → bazin morfohidrografic → v(ieºiri) precipitaþii (P) – scurgere lichidã (Q) aport prin vânt (Av) – scurgere solidã (R) subterane (As) – scurgere chimicã (M) antropice (Aa) – evapotranspiraþie (Ev) radiaþie solar㠖 subterane (Is) directã (Es) – antropice (Ia) – pierderi prin acþiunea vântului (Iv) – energia reflectatã ºi radiatã (Er) Variabilele ce determinã funcþionarea sistemului morfohidrografic. dintre care subsistemul hidrologic are o deosebitã importanþã. cum sunt spre exemplu cele din albia râului. (6) volumul reliefului sistemului mai sus de nivelul de bazã. analizate în timp ºi spaþiu. îi revine lui Schumm (1977) meritul de a le pune în evidenþã în acest context.1). dar ºi a subsistemelor sunt în fapt elementele fizice ºi geologice. – subsistemele holistice ale subbazinelor. numai studierea celor din urmã permite cunoaºterea însuºirilor ºi funcþionãrii întregului. adicã al analizei sistemului fluvial (evident.uncþionarea sistemului ca întreg este dependentã de subsistemele de rang inferior la nivelul subbazinelor. structura). . (5) vegetaþia (tip ºi densitate). (12) sistemul morfologic de acumulare ºi caracteristicile depozitelor din zona a III-a. 26 . dar ºi la nivelul versanþilor ºi albiilor. – subsistemele superior. în tendinþa atingerii unui echilibru dinamic. Din aceastã prezentare a noþiunii de bazin morfohidrografic în accepþiune sistemicã decurge una dintre calitãþile esenþiale ale bazinelor morfohidrografice. ºi anume feed-back-u\.+ geomorfologic. astfel de analize existau cu mult timp înainte de impunerea TGS). (2) relieful iniþial. La baza funcþionalitãþii sistemului stau legãturile dintre componentele unui sistem (în cadrul sistemului). (4) clima. (8) morfologia reþelei de drenaj. (3) geologia (litologia. dar ºi dintre acestea ºi sistemul de rang superior în care se încadreazã (fig. sistemul morfohidrografic este funcþie de: – subsistemul versanþilor. Acesta determinã o autoreglare permanentã a bazinului morfohidrografic. Aceste subsisteme sunt funcþie de alte subsisteme morfologice. 2. ale cãrui însuºiri decurg din conexiunile pãrþilor sale componente. (10) hidrologia (debitul lichid ºi solid în zonele a II-a ºi a III-a). (11) morfologia albiei ºi vãii ºi caracteristicile depozitelor din zona a Ii-a. a organizãrii teritoriului.

& . 2.Componentele mediului Variabilele sistemelor morfohidrografice superioare .uncþionalitatea sistemului morfohidrografic Variabilele din interiorul sistemului 27 Variabilele sistemelor morfohidrografice inferioare Sistemul morfohidrografic . Relaþiile sistemului morfohidrografic care îi determinã funcþionalitatea.ig.1.

– þinându-se cont de timp. respectiv a stãrii sistemului. Analiza acestor variabile permite unele concluzii: – timpul ca variabilã permite de fapt stabilirea stadiului actual de evoluþie a bazinului. 13. împreunã cu variabilele precizate la punctele 2 ºi 6 se poate determina rata medie de denudare globalã a bazinului. respectiv. 7 – expoziþia. funcþia sistemului este asiguratã de funcþiile subsistemelor. II. t . Probleme fundamentale ale versanþilor). cap. este volumul reliefului iniþial de la care a început sculptarea bazinului. Asupra celorlalte variabile nu mai insistãm. folosindu-se metoda curbelor hipsometrice pe baza formulei: Rm = (Ri – Ra)/t în care: Ri. mediu ºi inferior ale versantului (v. apei. bazinului inferior. Versantul constituie un sistem. 2 – clima. 2.actori activi: 1 – gravitaþia. 3 – acþiunea plantelor.translocare ºi transport prin forþa gravitaþiei. Ele sunt diferenþiat receptate ºi respectiv expulzate din sistem în cele trei subsisteme: superior. 4 – tectonica. de relaþiile de interdependenþã 28 .2. cu alte cuvinte. bazinului mediu ºi. 6 – structura.ig.2). în funcþie ºi de unitatea de relief major în care se încadreazã sistemul ºi subsistemele bazinului morfohidrografic. vântului. pasivi: 5 – litologia. Sistemul versant. dar ºi un subsistem raportat la bazinul morfohidrografic.timpul (transformat în secunde) scurs de la începerea sculptãrii bazinului (suprafaþa iniþialã) ºi pânã în prezent. .22). Ele corespund subsistemelor bazinului superior. ele suportã detalieri în cazul analizei. Materia ºi energia care intrã ºi cele care ies din sistemul versant ºi sunt aceleaºi ca ºi în cazul sistemului morfohidrografic (fig. volumul reliefului actual. Dinamica sistemului versant: . de unitãþile funcþionale de versanþi. b – eroziune ºi transport . fig. Astfel. III sunt semnificative pentru bazine torenþiale (conform desenului lui Schumm. Efecte: a – meteorizaþie – alterare fizicã ºi chimicã.2.+ Zonele I.

formã concavã. Trebuie precizat însã cã: scoarþa terestrã se extinde ºi sub mãri ºi oceane. rezultând o distribuþie zonalã ºi etajatã îndeosebi a formaþiunilor primare. transport.dintre acestea. – forme de relief specifice. glacisuri. a celor din mediile deºertic ºi glaciar.1. pluviodenudare etc. c) 29 & .4). 1997. deci subsistemul are relaþii directe de funcþionalitate cu subsistemul mediu al versantului ºi subsistemul albiei. o parte din materialele acumulate sunt reluate în albiile râului. formã . Acestea se înscriu într-un circuit cu o macrodinamicã în timp geologic (fig.ormaþiunile superficiale submerse suferã procese diagenetice.mediu extern. conuri de dejecþie. dar ºi de raporturile ºi relaþiile cu subsistemele albiei ºi bazinului morfohidrografic. Subsistemele de versant sunt definite de: – elemente morfometrice ºi morfografice: declivitate. dar ºi relaþii cu albia râului sau suprafaþa cvasiorizontalã de la baza versantului etc. este de la sine înþeles cã trebuie incluse în sistem ºi formaþiunile marine. – funcþia principalã: eroziune. iar în timpul orogenezelor sunt exondate ºi supuse transformãrilor subaeriene. iar altã parte ajunge din nou în mediul marin într-un timp mai scurt însã decât al orogenezelor. . continentale. constituind partea cea mai dinamicã a reliosferei. (5) particularitãþi locale: carstice. – tipul predominant de proces: alunecãri. ºi cu influenþã asupra evoluþiei lui ulterioare.convexã. dreaptã. 2. (Grecu. – depozite. în concepþie geograficã. înveliºul hipergen trebuie abordat în relaþiile sale cu: (1) relieful. – relaþiile cu sistemele ierarhic superior ºi inferior.altitudine relativã ºi absolutã etc. vulcanice. 2. (3) domeniul oceanic. torenþialitate. . Componenta solidã a sistemului terestru este „rezervorul” formaþiunilor superficiale. Formaþiunile superficiale sunt materiale formate din acumularea produselor rezultate din distrugerea scoarþei terestre din diferite procese.2. formând înveliºul hipergen continental.enomenul poate fi comparat cu circuitul apei în naturã. intrãrile în sistem constituindu-le materialele provenite prin transformarea rocilor din substratul geologic (fig. la interfaþa substrat . care se interpune între roca în loc ºi mediul extern. Spre exemplu. Abordarea interdisciplinarã a formaþiunilor superficiale prin prisma concepþiei sistemice înlesneºte emiterea unor noi puncte de vedere asupra conþinutului acestora.4. funcþia principalã de acumulare a materialelor transportate din sistemul mediu al versantului. acumulare. subsistemul inferior al versantului se caracterizeazã prin pante relativ reduse.3). pe versanþi. .ormaþiunile superficiale constituie un sistem ierarhic. O parte din materialele rezultate rãmân pe continent. (4) tectonica. de multe ori pantã de glacis. concavã . deci mediul extern include ºi mediul acvatic (al mãrilor ºi oceanelor). Concepând astfel dinamica formaþiunilor superficiale. ca parte a acestuia. (2) bioclima. Astfel. Sistemul global al formaþiunilor superficiale Cea mai mare parte a suprafeþei Pãmântului este acoperitã de o „pãtur㔠superficialã de materiale (sfãrâmãturi) cu granulometrie diferitã.

de versant. 30 . Schema generalizatã a circuitului global al formaþiunilor superficiale: –– transportul materialelor. funcþionalitatea sistemului global al formaþiunilor superficiale este datã de conexiunea inversã ºi realizatã prin: .2.ormaþiuni continentale . În concluzie.4.subsistemul formaþiunilor superficiale marine. 3 – formaþiuni predominant fluviale din câmpii de nivel de bazã: emerse (a) ºi submerse (b). Miºcarea formaþiunilor superficiale se realizeazã atât pe versanþi ºi în al cât ºi între versanþi ºi în albii.ig.subsistemul formaþiunilor superficiale continentale. exondarea ºi reluarea hipergenezei .cuaternar ºi actual .5). – – depunere subacvaticã. . 2. Ieºirile din sistemul continental (aluviuni. .ormaþiuni marine Timp geologic Timp scurt . 2 – formaþiuni predominant de versant. p transportat de vânt) constituie intrãri în sistemul marin. V V / – formaþiuni glaciare.ig. formând astfel un ºist cascadã la scarã planetarã (fig.3.+ Diageneza sedimentelor. ⇒ miºcare orogenicã. 2. Schema sistemului ierarhic al formaþiunilor superficiale.

în intrãri ale sistemului formaþiunilor de albie.5. Dar. Acelaºi sistem cascadã se regãseºte ºi la nivel continental. ci ºi de timp ºi de ieºiri. cu x stãrile ºi cu u intrãrile. Ieºirile din subsistemul formaþiunilor de versant se constituie. Totuºi.2. relieful se supune aceloraºi forþe ºi legi ca ale oricãrei materii. notând cu y ieºirile. 2. cantitatea de materiale scoase de pe versanþi este dependentã de materialele rezultate din transformãrile substratului ºi de starea lor pe versanþi. Starea sistemului formaþiunilor de versant este dependentã nu numai de ´ materialele intrate în sistem [x = Ø (u)]. Ceea ce se analizeazã.forþa în acþiune Geomorfologia dinamicã semnificã.ig. unele reguli. În cadrul formaþiunilor marine.& . Starea actualã a sistemului este rezultatul transformãrilor materialelor în condiþii specifice subacvatice. Legi ºi forþe 2. de origine greac㠖 energheia –. de exemplu. este starea sistemului. Astfel. Din acest motiv. forþe ºi legi generale trebuie cunoscute pentru explicarea mai corectã a dinamicii terestre. înseamnã forþã in acþiune ºi 31 . Ele sunt însã puþin cunoscute ºi aplicate de cãtre studenþii geografi. de obicei. De aceea. Cea mai mare extindere a formaþiunilor superficiale continentale se aflã la contactul regiunilor ce se înalþã cu cele care se scufundã.2. ieºirile din sistem se produc în timp îndelungat.1. Concepþia sistemicã permite efectuarea sintezei asupra studiilor analitice multidisciplinare ale formaþiunilor superficiale. în parte. Calitatea ºi cantitatea formaþiunilor depind de adâncimea apei. funcþionalitatea sistemului este datã de: y = f(x. Cuprinderea dinamicii ºi a evoluþiei proceselor ºi formelor geomorfice în scheme cadru de miºcare este însã extrem de dificilã datoritã complexitãþii lor. geomorfologia dinamicã este înþeleasã cu mai multã dificultate. u). formaþiunile piemontane. Energia . Este cunoscut cã mãsura generalã a formelor de miºcare ale materiei este energia. 2. în raport de care variazã procesele chimice ºi biotice. pe scurt. Schema sistemului cascadã al formaþiunilor superficiale. miºcarea formelor de relief. Termenul.

16. efectuând un lucru mecanic egal cu: mv 2 L = ∫ Frdr = ∫ mvdv = =Ec 2 0 0 Dupã teoria relativitãþii restrânse a lui Einstein. facultatea unui sistem de a efectua lucru mecanic sau echivalentul sãu. schimbarea poziþiei într-un câmp de forþe. 2. .2.15. sub acþiunea forþei . Atunci când este vorba de vitezã avem de-a face cu energia cineticã Ec care este egalã cu lucrul mecanic necesar pentru a scoate corpul din repaus ºi a-l aduce în stare de miºcare cu viteza v (fig. m0 . electricã.r capãtã viteza v în timpul t.16). conform legii conservãrii energiei.masa corpului corespunzãtoare vitezei v. . Corpul de masã m. egalã cu aproximativ 3 · 108 m/s.ig. Conform aceleaºi teorii masa unui corp creºte tinzând spre infinit. pentru dinamica geomorficã este extrem de importantã energia mecanicã. deformaþii etc.+ defineºte capacitatea de acþiune a unui sistem fizico-chimic.2. r v Ep = mgh 32 . Schemã pentru definirea noþiunii de energie potenþialã. Dintre formele de manifestare ale energiei în naturã (mecanicã. ca: vitezã. când viteza acestuia se apropie de viteza luminii.viteza luminii.ig. Dispariþia unei cantitãþi de miºcare duce la o cantitate echivalentã de miºcare sub o altã formã. Energia mecanicã este energia unui corp capabil sã efectueze un lucru mecanic datoritã unor factori naturali. în absenþa frecãrilor. energia cineticã a unui corp este egalã cu diferenþa dintre energia de miºcare mc ºi energia de repaus m0c2 ale corpului: Ec= mc2 – m0c2 = (m – m0)c2 = ∆ mc2 în care: ∆ m este variaþia masei datoritã vitezei corpului.2. radiantã etc). Schema pentru definirea noþiunilor de lucru mecanic ºi energie cineticã. termicã. Energia potenþialã Ep este lucrul mecanic efectuat de un corp de masa m datoritã schimbãrii poziþiei pe verticalã (h = înãlþimea de la suprafaþa solului pânã la punctul corpului) în câmpul gravitaþional (g = acceleraþia gravitaþionalã) (fig. c .15).

.interacþiunea dintre douã sau mai multe corpuri din punctul de vedere al schimbului de cãldurã ºi al lucrului mecanic -. cât mai ales prin aplicarea principiilor zero. Schimbul de cãldurã ºi lucrul mecanic Termodinamica constituie un domeniu prioritar pentru analiza dinamicii reliefului atât prin conþinutul acestei ºtiinþe .2. respectiv într-un sistem izolat. Principiul zero al termodinamicii (formulat ulterior principiilor 1 ºi II) aratã cã starea de echilibru termodinamic are proprietatea de tranzitivitate ºi este determinatã nu numai de parametrii externi.masa Pãmântului = 5.orþa de gravitaþie F.3.orþa de gravitaþie Dinamica formelor de relief este impulsionatã de energiile de atracþie. 2. spre interiorul Pãmântului creºte pe intervalul de 1 000 –3 000 m adâncime pânã la circa 1 200 gali (unitatea CGS de mãsurã este galul ≈ 1 cm/s2). deºi principala sursã de energie este de naturã caloricã. condiþia necesarã ºi suficientã de echilibru este egalitatea temperaturii pentru toate corpurile. Gravitaþia terestrã variazã ºi pe verticalã: spre atmosferã scade (spre spaþiul extraterestru tinde cãtre zero). exprimatã în kg.67 · 10–11 N · m2/kg. M . pe verticalã.3.81 m/s2 2 acceleraþia gravitaþionalã. numitã temperaturã.2. avalanºe etc. Energia potenþialã este mai mare la relieful mai înalt ºi deci procesele gravitaþionale (rostogoliri. 33 . Supunerea reliefului celor douã principii ale termodinamicii rezultã din faptul cã majoritatea proceselor morfodinamice sunt de naturã mecanicã. γ . . prãbuºiri.constanta gravitaþiei universale = 6. apoi spre centrul Pãmântului tinde cãtre zero. ci ºi de o mãrime intensivã specificã. la cea de entropie.) sunt mai intense decât la relieful cu altitudini reduse. produsã de Pãmânt asupra unui corp situat la suprafaþa sa are expresia: F=γ mM R2 & în care: m este masa unui corp. format din n corpuri aflate în contact termic. I ºi II ale termodinamicii. .3. se poate scrie F=m·g Acceleraþia creºte de la ecuator (circa 978 cm/s”) spre poli (circa 983 cm/s2). respectiv. funcþie de stare. al doilea. Gradientul orizontal (dg/dl) ºi gradientul vertical (dg/dh) aratã variaþia gravitaþiei pe orizontalã ºi. Notând cu M g = γ R ≈ 9.985-10 kg. R = 6356 km. alunecãri de teren. Primul principiu conduce la definirea funcþiei de energie.

iar Helmkoltz (1847) a arãtat cã toate sistemele mecanice sunt supuse legii conservãrii. • Enunþul Caratheodory (1909): „Pentru fiecare stare de echilibru a un sistem existã stãri în imediata apropiere care nu pot fi atinse prin procese adiabatii reversibile”. Majoritatea proceselor geomorfice sunt procese ireversibile ºi nestatic Reversibilitatea unor procese este doar aparentã. starea sistemului în echilibru intern. arãtând cã propagarea ireversibilã a cãldurii devine ºi izvor pierderii de randament. – starea standard. 1998). activitatea componentului este unitatea. morfografici ºi morfodinamici).izicianul german Robert Clausius a utilizat pentru prima da termenul de entropie. al tendinþei de degradare universalã a energiei. primul principiu al termodinamicii ºi principiul zero nu stabilesc condiþiile stãrii sistemelor geomorfice. sau. de „bilanþ”. un proces care are ca efect transformarea lucrului mecanic în cãldurã. este o sta arbitrarã. constituii principalele surse de energii ce stau la baza dinamicii terestre. Pentru sistemele termodinamice sunt esenþiale urmãtoarele stãri: – starea de echilibru în care nu are loc transfer de masã ºi energie cu mediul înconjurãtor. principiul al II-lea al termodinamicii stabileºte funcþia de stare (entropia) a unui sistem. Joule (1845) a publicat rezultate experimentelor referitoare la echivalenþa lucrului mecanic ºi energiei. fãrã alte modificãri este ireversibil. 34 . caracterizatã de a parametri geomorfologici. Mayer a formulat principiul conservãrii cãldurii (1842).Planck afirmã cã este imposibil sã se transforme complet în lucru mecanic. permite definirea a douã mari categorii de procese. • Enunþul Thomson .+ Principiul I al termodinamicii îºi are începuturile în încercãrile lui Rumford (1798) care a stabilit o dependenþã între cãldura generatã în procesul frecãrii ºi lucrul mecanic consumat (Cenuºe. La suprafaþa Pãmântului se conjugã energiile calorice extraterestre cu cele telurice. naturale. Acþiunea legii conservãrii ºi transformãrii energiei în sistemele geomorfice explicã diversitatea transformãrilor produse pe versanþi ºi în albii. cu mediul înconjurãtor. Abia peste o jumãtate de secol. fiind vorba de fapt de o repetare procesului la altã scarã ºi în alt timp. ca: procese cvasistatice sau reversibile ºi procese nestatice. dinamica terestrã majorã. Principiul al II-lea al termodinamicii are mai multe formulãri (postulat echivalente: • Postulatul Clausius aratã cã este imposibil sã se transforme spontan cãldura de la un corp mai rece la un corp mai cald fãrã sã se producã modifici mediului ambiant. ireversibile. ele sunt principii de constatare. . în care sistem schimbã masã ºi energie sau numai energie. Procesul transferului de cãldurã de la un corp cald la unul rece este ireversibil. – starea staþionarã. Procesul geomorfologic este definit trecerea sistemului geomorfic dintr-o stare caracterizatã prin anumiþi paramel (morfometrici. în altã stare. printr-un proces ciclic reversibil. În concluzie. cãldura luatã de la un sistem cu temperaturã constantã fãrã a se provoca ºi alte transformãri în mediul ambiant. spontane. cu valori constante.

2.3.4. Surse de energie Indiferent de mediul în care au loc aceste procese (continentale sau marine), ele sunt rezultatul manifestãrilor energetice de naturã extraterestrã sau teluricã asupra rocilor. Intre substrat ºi mediul morfogenetic se stabilesc relaþii complexe care asigurã crearea unei pãturi superficiale a scoarþei terestre, care devine la rândul ei component al geosistemului. Astfel, formaþiunile superficiale fac parte dintr-un circuit al materiei datorat energiilor extraterestre ºi telurice. Energia solarã. Singura sursã de cãldurã ºi energie cu importanþã pentru Terra o constituie Soarele (R = 695 000 km), format din: hidrogen (50%) ºi heliu (40%), în partea centralã, ºi dintr-un amestec de elemente grele în stare gazoasã (10%), în partea exterioarã. Soarele este alcãtuit din: fotosferã; cromosferã; coroanã. Suprafaþa solarã, alcãtuitã din gaze supraîncãlzite, emite radiaþie electromagneticã, care se deplaseazã ca un spectru de unde de lungimi variate, cu o vitezã de 300 000 km/s (3 · 108 m/s). Energia se transmite în linii drepte care pornesc radial dinspre Soare, în miºcare, iar intensitatea radiaþiei solare scade invers proporþional cu pãtratul distanþei Pãmânt - Soare. Distanþa Pãmânt - Soare este de 150 milioane kilometri. Din energia totalã emisã de Soare ajunge pe Pãmânt doar douã miliardimi. Energia fluxului radiaþiei solare, numitã intensitatea radiaþiei solare Rs este constantã în toate punctele de la limita superioarã a atmosferei. Trecând prin atmosferã, intensitatea Rs scade, iar la suprafaþa terestrã ajunge o parte din intensitatea iniþialã. Intensitatea radiaþiei terestre E, depinde de temperatura suprafeþei terestre ºi este datã de formula: Et = δ T4 cal / cm2/min în care: δ este constanta Boltzman = 8,26 · 10–11 cal/ cm2/ min · grad; T - temperatura absolutã a corpului. O parte din energia Pãmântului se întoarce în atmosferã, sub forma radiaþiei contrate a atmosferei. Radiaþia efectivã Re rezultã din radiaþia terestrã E, din care se scade radiaþia atmosferei E„. Re = Et – Ea. Radiaþia globalã Q primitã de suprafaþa Pãmântului este: Q = S´ + D + Ea, unde: S este radiaþia directã; D – radiaþia difuzã. Pierderile de energie caloricã ale suprafeþei terestre sunt date de suma radiaþiei reflectate de sol Rs ºi radiaþiei terestre Et. Bilanþul energiei radiante B la nivelul suprafeþei terestre este: B = S´ + D + (Ea – Rs – Et) sau B = (S´ + D)(1 – A) – Re unde: A este albedoul suprafeþei (Rs/Q). 35

&

+

Sursa de energie a proceselor geomorfologice este de naturã caloricã, dar majoritatea acestor procese acþioneazã mecanic asupra rocilor, conform principiului transformãrii energiei. Energia teluricã. Cantitatea de cãldurã pe care o are Pãmântul este difuzatã spre suprafaþã în funcþie de conductibilitatea termicã a rocilor. Pãmântul dispune de douã tipuri de energie termicã: (1) naturalã - cãldura proprie a planetei care este radiatã de la interior cãtre exterior ºi este degajatã de procesele de dezintegrare radioactivã; (2) efluviile termice - transportate de vulcani, gheizere etc. La acestea se adaugã surse locale de energie datorate proceselor fizicochimice ºi activitãþii biogene. .luxul geotermic Q pe unitatea de suprafaþã reprezintã produsul dintre gradientul geotermic ºi conductibilitatea termicã a mediului.
T0 – T1 h unde: k este conductibilitatea termicã a mediului considerat; s – unitatea de suprafaþã; t – unitatea de timp; (T0 ºi T1) – temperaturile pe suprafaþele S0, respectiv Si, separate de distanþa h; (T0 – Ti)/h – gradientul geotermic. Ariile de orogen recente ºi cele vulcanice au cel mai ridicat flux geotermic, acesta fiind de 1,2-3,5 ucal/cm2/s. .luxul geotermic are valori reduse însã în ariile de stabilitate geotermicã (scuturi). La nivelul fundului oceanic, fluxul geotermic este de 1,28 u.cal/cm2/s, iar în cazul rifturilor de 3 ueal/cm2/s. Energia provenitã din interiorul Pãmântului provoacã ºi întreþine procesele endogenetice: vulcanism, seismicitate, epirogenezã etc. .luxul caloric ascendent din astenosferã cãtre scoarþa terestrã determinã expansiunea fundului oceanic ºi miºcarea plãcilor litosferei. Energiile telurice acþioneazã în timp geologic, dar sunt ºi manifestãri actuale cu risc semnificativ pentru societate: cutremure, vulcani activi º.a. Radiaþiile cosmice sunt din ce în ce mai mult cercetate. Ele transportã cantitãþi enorme de energie cu putere mare de penetrare în litosferã. Reacþiile termonucleare ºi procesele radioactive cosmice sunt cele mai importante procese datorate radiaþiilor cosmice.

Q=k·s·t·

36

3. .ORMA DE RELIE.

&

Noþiunea de formã are mai multe sensuri (vezi capitolul Teorii morfologice).În sens larg forma semnificã ceea ce se observã, fiind una dintre caracteristicile materiei. Termenul este de origine indo-europeanã (merbh = a strãluci, a radia), care a rezultat în greacã morphê. Cea mai generalã definiþie a formei de relief este datã de expresia «aspectul suprafeþei de teren». Pentru geomorfologie, forma de relief constituie noþiunea de bazã a limbajului ºtiinþific, precum sunt celula în biologie sau numerele în matematicã. De aceea, definirea ei corectã se impune cu necesitate. .orma de relief este ceea ce iese la suprafaþã, ceea ce este în relief (Brunet, 1998). Dar tot forme de relief sunt ºi cele negative, care se gãsesc sub nivelul suprafeþei topografice. .orma de relief este o parte a suprafeþei scoarþei terestre ce îmbracã aspectul unei forme geometrice (totale sau parþiale), aspect unitar rezultat din geneza simultanã a pãrþilor sale constituente. Totalitatea formelor dintr-un anumit spaþiu (terestru) formeazã relieful (terestru). Particularitãþile formei sunt determinate de condiþiile de mediu care impun implicit condiþiile genetice. Succesiunea aspectelor formei de relief în timp (mai mult sau mai puþin îndelungat) constituie evoluþia sa. Aceastã succesiune implicã o varietate a dinamicii formei ºi deci o varietate de modificãri morfografice ºi morfometrice. Evident, forma trecutã, respectiv aceste etape ale modificãrilor ei, nu pot fi întotdeauna observate, ci doar deduse dupã rezultatul acþiunii proceselor înscrise în depozitele corelate. Relaþiile dintre procese, formã, dinamicã ºi evoluþia reliefului sunt dificil de explicat datoritã complexitãþii proceselor care determinã schimbãrile formei, precum ºi datoritã diversitãþii spaþiale ºi temporare a condiþiilor de mediu. Noþiunea de formã de relief este mult mai complexã decât definiþia ºi se caracterizeazã prin date descriptive (morfografice, morfometrice), genetice, dinamice (conþinutul lucrãrii de faþã) ºi evolutive. Importante pentru practicieni sunt mai ales caracteristicile morfografice, morfometrice ºi cele dinamice. Morfografia formelor de relief. Elementele de morfografie vizeazã particularitãþile calitative actuale, de descriere (graphos) a formelor, rezultate din evoluþia ºi dinamica lor în timp ºi spaþiu, cum sunt: tipuri morfografice de versant (drept, concav, convex etc.), aspectul interfluviilor (rotund, ascuþit, plat), forma vârfurilor, forma vãilor în profil longitudinal ºi în profil transversal etc. Morfometria formei de relief. Particularitãþile morfometrice sunt redate de elemente cantitative, cum sunt: altitudinea, lungimea, lãþimea; densitatea frag37

+

mentãrii, energia de relief, panta etc., elemente ce pot fi cuantificate prin diferiþi parametrii sau coeficienþi. Sunt deosebit de utile în studiile practic-aplicative. Datele morfometrice aratã starea actualã a formei, ca stadiu rezultat din evoluþia îndelungatã a formei, stadiu a unor succesiuni ale dinamicii formei.

3.1. Originea formei de relief
Originea formei de relief este rezultatul manifestãrii proceselor endogene ºi exogene, în strânsã dependenþã de: factorii morfogenetici-morfodinamici (totalitatea componentelor din interiorul ºi din afara geosistemului care întreþin elementele genetice, evolutive ºi dinamice), condiþiile morfogenetice (mediul sau starea geograficã care asigurã geneza diferitelor forme ºi dinamica lor), agenþii ºi forþele lor morfogenetice. Agenþii morfogenentici reprezintã materia în miºcare (solid㠖 gheaþa; lichid㠖 apa; gazoas㠖 aerul) care exercitã asupra scoarþei terestre o acþiune menitã sã-i modifice particularitãþile de formã. Puterea acþiunii, intensitatea agenþilor asupra substratului pe care îl modeleazã depind de caracteristicile fizice (masã, densitate etc.), chimice ºi dinamice ale scoarþei terestre. Ritmul morfogenetic reprezintã succesiunea în timp a agenþilor ºi proceselor impusã de anumite cauze. Ritmul poate fi regulat sau neregulat; accelerat sau lent etc. Procesele morfogenetice reprezintã modul concret de manifestare (de acþiune) a agenþilor modelatori. Existã mai multe criterii de clasificare a proceselor morfogenetice, regãsite în literatura de specialitate, la diferiþi autori, în funcþie de scopul propus pentru cercetare. Cel mai utilizat criteriu este cel genetic, combinat cu localizarea acþiunii în geosistemul terestru. Astfel se deosebesc: • Procese exogene – meteorizaþia: procese fizice, procese chimice; – procese gravitaþionale, deplasarea materialelor pe versanþi sau procese clinotrope; – eroziunea ºi transportul (dupã agentul modelator): fluvialã, marinã, glaciarã, eolianã; – acumularea; – procese biogene, inclusiv cele antropice. • Procese endogene: – diastrofice; – procese vulcanice; – procese seismice. În funcþie de tipul ºi amploarea procesului, de gradul de intensitate, se deosebesc procese elementare ºi procese complexe sau procese premergãtoare eroziunii ºi procese erozionale (de eroziune). Dupã rolul principal sau secundar sunt: agenþi ºi procese predominante, agenþi ºi procese secundare. Din interacþiunea proceselor endo- ºi exogene rezultã direcþii generale în geneza reliefului, în funcþie de ritmul ºi intensitatea lor, precum ºi de legile generale 38

care le guverneazã. În timpul orogenezei au loc miºcãri deplasãri orizontale ºi tangenþiale ale materiei. dinamica internã cuprinde procesele tectonice (miºcãri orizontale ºi verticale a structurilor ºi corpurilor geologice) sau diastrofice ºi procesele asociate (magmatism. coborâri. când dominã înãlþarea rezultã versanþi puternic înclinaþi. însoþite de procese magmatice ºi seismice. genesis= formare). Miºcãrile epirogenice sunt miºcãri lente ce afecteazã continentele (epiros = continent) prin înãlþãri în cazul miºcãrilor epirogenice pozitive sau prin coborâri în cazul miºcãrilor epirogenice negative. Ele pot avea cauze tectonice sau climatice. În linii generale. Asupra corpurilor geologice acþioneazã forþe ce se manifestã sub formã de compresiuni. Miºcãrile neotectonice. În urma miºcãrilor pozitive se formeazã câmpii ºi podiºuri. aceste miºcãri ar coborî în timp în mod diferit de la un loc la altul în funcþie de exondarea teritoriului.Sunt acceptate definiri. metamorfism. Existã mai multe acceptiuni asupra a ceea ce înseamnã. fenomene seismice). etimologic însemnând miºcãri recente. Procesele endogene. eroziune neuniformã a scoarþei terestre. Miºcãrile izostatice sunt miºcãri de echilibrare a scoarþei terestre. care determinã înãlþãri ºi. incluzând toate miºcãrile de ridicare sau coborâre ce se produc în scoarþa terestrã. tensiuni. Miºcãrile epirogenice au fost denumite de Gilbert (1890). Procesele orogenice creeazã munþii atât structural cât ºi morfologic. continuând cu acumularea. forfecãri ce conduc la deformãri elastice.În sens restrâns. cutarea ºi apoi cu înãlþarea lor. depresiuni întinse. În þara noastrã ºi regiunile alpine sunt considerate neotectonice doar miºcãrile din Cuaternar. Într-o accepþiune generalã acestea sunt miºcãri ale cãror efecte se observã ºi azi în relieful terestru. dominante timp îndelungat.. Relieful tectono-eroziv (munþi. înclinarea versanþilor se reduce.Procesele orogenice cuprind deci toate procesele începând cu cele ce schiþeazã geosinclinalul în care se vor acumula sedimentele. sunt deplasãri verticale (sau orizontale) ale scoarþei continentale. respectiv. când forþele sunt egale se realizeazã suprafeþe de echilibru. vãi adâncite cu terase (de naturã tectonicã). manifestându-se pozitiv ºi negative. 1978) Miºcãrile eustatice sunt cele care determinã ridicarea sau coborârea nivelului apelor oceanice. având mai multe cauze: erupþii vulcanice.Cauza esenþialã a proceselor endogene o constituie dinamica plãcilor litosferice. Din aceastã perspectivã. iar când dominã eroziunea. procese geotermice ºi metalogenetice. dealuri sau podiºuri) sau tectono-acumulativ (câmpii. Determinã crearea unui relief diferenþiat pe spaþii extinse. plastice (cute) ºi rupturale (falii). termenul semnificã formarea munþilor(oros =munte. efectul 39 & . Timpul de manifestare al acestor procese este foarte diferit. În sens larg. Sunt însoþite de transegresiuni ºi regresiuni marine lente. ca miºcãri recente sau neotectonice ºi miºcãri actuale sau actuotectonice. acumularea ºi ablaþia glaciarã etc. depresiuni) se realizeazã în etape îndelungate de cãtre procesele endogene.recent”.Miºcãrile negative afecteazã arii subsidente. Pentru România sunt identificate areale cu deplasãri verticale pozitive sau negative de câþiva milimetri pe an (Harta miºcãrilor crustale verticale recente.

Procesele vulcanice constau în deplasarea energiei calorice ºi a materiei solide din interiorul Pãmântului spre exteriorul acestuia. Clasificarea formelor de relief Expunerea originii formelor de relief permite separarea în cadrul reliefosferei a unor grupãri de forme. 1980.+ lor fiind vizibil la linia de þãrm. (1) Prin acþiunea proceselor endogene s-au individualizat forme subordonate. cu altitudini de peste 800 – 1000 m. unitãþi structurale majore atât în domeniul continental cât ºi în cel oceanic. Cutremurele sunt zguduiri brusce ale scoarþei. de nivel de bazã. felul cum înainteazã topiturile. cu alte cuvinte de a rãspunde unor stimuli. stadiu de evoluþie. În domeniul continental aceste forme sunt: munþii (lanþuri ºi masive muntoase. La nivelul planetei se separã formele planetare (forme de ordinul I): continentele ºi bazinele oceanice. mediu morfogenetic etc. dintre care semnificative sunt cele legate de manifestãrile în timp ºi spaþiu. dealurile ºi podiºurile la 300 – 800 m (1000m) (dupã genezã: podiºuri de eroziune. Procesele geomorfologice au anumite caracteristici. aceasta este tratatã prioritar în lucrarea de faþã. rãspunsul la aceºti stimuli poate conduce la modificãri fãrã ca forma sã-ºi piardã calitatea de forma avutã iniþial. fluvio-lacustre. Pentru dinamica geomorficã intereseazã formarea vetrelor vulcanice.iecare formã de relief. de subsidenþã. centrale sau areale (Lãzãrescu. cunoscute ºi sub denumirea de macroforme. de glacis. respectiv o capacitate de a-ºi schimba morfometria ºi morfografia. cu modificãri de formã ce conduc la un alt stadiu de dinamicã. 1979). Ca formã de manifestare pot fi lineare. 3. munþi vulcanici). uneori. Miºcãrile eustatice au mare importanþã pentru dinamica reliefului. Grecu. de terase. Se localizeazã în principalele fracturi ºi discontinuitãþi ale scoarþei. astfel încât. apar deci discontinuitãþi (în timp ºi spaþiu) impuse de diferenþierea spaþialã a factorilor ºi implicit a proceselor. Acest tip de miºcãri nu deplaseazã materie solidã.. podiºuri de acumulare). ºi cu modificãri ce duc la dezechilibrarea totalã a formei ºi transformarea ei. posedã un potenþial de modificare. eustatismul orientând sensul acþiunii legii nivelului de bazã. de divagare. dinamicii formelor de relief. dupã anumite criterii.2. indiferent de dimensiune. din acest motiv. Periodicitatea se referã la succesiunea formelor de eroziune cu cele de acumulare atât în timp scurt cât ºi în timp îndelungat ºi este inegalã ca timp de manifestare. câmpiile cu altitudini la sub 300 m (dupã genezã se deosebesc câmpii de acumulare – piemontane. efectul acestora în structura internã ºi în cea externã a Pãmântului (Lupei. respectiv forme de ordinul II sau mezoforme. dupã genezã: munþi de cutare. Vulcanismul reprezintã totalitatea fenomenelor determinate de erupþia lavelor ºi gazelor asociate. cu focare la diferite adâncimi. sunt însoþite de fenomene catastrofale. Modelarea exogenã a reliefului manifestatã în timp relativ scurt constituie esenþa geomorfologiei dinamice. glaciare ºi 40 . . 1977).

fluvioglaciare. cantitative ºi genetice. de pe un anumit teritoriu.. astfel: forme glaciare. prin analiza materialelor dupã depunere. cea mai simplã ºi cuprinzãtoare clasificare pentru dinamicã împarte formele în douã mari categorii: forme de versant ºi forme de albie. În literatura de specialitate s-a acordat atenþie specialã definirii noþiunii de . În stabilirea unui anumit tip de relief se au în vedere mai multe criterii. forme antropice. . inselberguri – de depunere: conuri de dejecþie. Sunt cunoscute din aceastã cauzã ºi sub denumirea de forme de relief suprapuse sau forme morfosculpturale. Considerând nivelele geomorfologice „metodã de cercetare a forþelor endogene ºi exogene de formare a reliefului”. forme litorale sau marine. forme eoliene. forme periglaciare.orme glaciare: – excavaþii: circuri. la acestea se adaugã formele specifice dinamicii glaciare. de la – 200 la –2000 (– 4000 m). câmpii de eroziune-peneplene. ce apar deci ca detalii pe mezoforme. formele sunt dispuse ºi în teritoriu. taluzul sau povârniºul continental. deosebindu-se forme de relief de eroziune ºi forme de relief de acumulare. creste. delte 2. regiunea abisalã la adâncimi de peste –2000 (-4000 m)cu platouri submarine ºi fose (gropi) abisale. IV etc. eoliene ºi litorale. Þinându-se cont de faptul cã forþa de gravitaþie este cauzã esenþialã a dinamicii. forme fluviale. vãi glaciare – reziduale: ace. cu pantã pânã la 15 – 20 grade. indirect. (2) Procesele exogene sculpteazã microforme. Dupã agentul principal care le-a creat. Formele majore sunt dispuse în general altimetric. O primã mare grupare de forme se referã la procesul preponderent care le-a creat.. interesând în mod special pe practicieni. Tipul agentului. eoliene. realizând curba hipsometricã a Pãmântului. în funcþie de gradul detalierii sau al subordonãrii faþã de formele în care se înscriu holistic. respectiv agentul principal sau procesul care le-au creat. .orme fluviatile: – excavaþii: ogaºe. se deduce ºi agentul care le-a transportat. Se creeazã în timp relativ redus faþã de macroforme ºi pot fi considerate forme de ordinele III. câmpii de loess. forme de tasare ºi sufoziune. Criteriul esenþial de separare a grupelor de forme este cel genetic. În funcþie de dimensiunile grupãrii pe suprafaþa terestrã s-au încercat diferite ierarhizãri. vãi – reziduale: monadnockuri. Astfel tipul de relief apare ca o grupare de forme unite prin particularitãþi calitative. câmpii litorale). morfometrice ºi morfogenetice. La acestea se adaugã formele create prin gelivaþie ºi prin acþiunea apelor de infiltraþie. Marcov (1954) clasificã formele de ordinul III (sculpturale) în: 1.tip de relief”. dintre care esenþiale sunt cele morfografice. Constituie obiectul de cercetare al microgeomorfologiei (dar ºi al geomorfologiei generale). vârfuri – de depunere: morene 41 & . precum ºi de rezistenþa substratului geologic. intensitatea proceselor sunt condiþionate de variaþia elementelor climatice în latitudine ºi altitudine. În domeniul oceanic formele se grupeazã dupã raportul faþã de continente ºi adâncime: platforma continentalã pânã la 180 – 200 m adâncime.

ciuperci eoliene – de depunere: dune Criteriile genetic ºi dispunerea spaþialã.3.În aceeaºi perioadã.). . preocupãrile s-au adâncit. promontorii – de depunere: plaje. Huggett.1): – echilibru static.orme marine: 3. formele de ordinul II (mezoformele sau formele tectono-structurale). ele au completat sau diversificat explicarea conþinutului noþiunii. acestea intrând în atenþia practicienilor datoritã riscului crescut dat de inundaþii. înaintea sau dupã definirea conceptului.1. ordinul IV. cordoane litorale 4. de Martonne. din timpul Renaºterii.citat de Emm. inclusiv caractere morfometrice stau la baza clasificãrilor taxonomice ale specialiºtilor români. Concepte ºi noþiuni semnificative în dinamica formelor de relief 3. 3.formele de relief de ordinele III – VII (de exemplu: valea fluviatilã. terasa. 1935) ajunge la aceleaºi concluzii. 3.orme eoliene: – excavaþii: depresiuni. Davis (1902) explicã evoluþia formelor ºi echilibrul lor. pentru a explica condiþiile de adâncire ºi transport a cursurilor de apã. În secolul XIX. Velikanov. fãrã a modifica sensul iniþial. Într-o definiþie foarte sugestivã. în care fiecare versant ºi fiecare formã de relief se ajusteazã între ele. fiind strâns legatã de noþiunea de bazã de eroziune introdusã de Powell (în 1873). când proprietãþile sistemului sunt statice. Ahnert etc. Posea (1973) separã astfel urmãtoarele niveluri: formele de ordinul I (macroformele). Dupã J. Schimbãrile în forma topograficã au loc odatã cu schimbãrile condiþiei de echilibru. ordinul V etc.Astfel. Mackin. Ulterior. ordinul III. printre care Leonardo da Vinci ºi Galileo Galilei. De la Noë ºi Margerie (1888). sistemele la scãri mari ce pot rãmâne neschimbate timp îndelungat. Langbein. 42 . Este semnificativ faptul cã noþiunea de echilibru s-a explicat ºi aplicat mai întâi la râuri. de exemplu. contribuþii importante au avut însã. sunt enunþate cinci legi ale albiei râului. Echilibrul ºi dezechilibrul formelor Noþiunea de echilibru a fost introdusã în ºtiinþã de inginerii italieni pentru studiile hidraulice. Surell (1841. podul ºi fruntea. Maddock.T. Chorley ºi Kennedy aratã cã echilibrul este o stare de mare ambiguitate ºi stabilesc mai multe tipuri de echilibru (fig. Este semnificativ enunþul legii potrivit cãruia curentul modificã forma albiei atât pe calea eroziunii cât ºi pe cea a depunerii sedimentelor atât timp cât nu se stabileºte un echilibru între forþã ºi rezistenþã. Hack. o masã de relief aflatã în echilibru dinamic reprezintã o parte a unui sistem deschis în stare staþionarã.+ – excavaþii: caverne marine – reziduale: faleze. . Gilbert (1877). Conceptul de echilibru dinamic în geomorfologie a fost definit de Hack (1960 – 1965). de cãtre Dausse (în 1872). Chorley ºi Kennedy. Noþiunea de profil de echilibru a fost precizatã în a doua jumãtate a aceluiaºi secol. zardanguri – reziduale: stâlpi. Leopold. precum ºi aprecierea cã profilul longitudinal al râurilor se prezintã ca o curbã concavã.3.

dar care are o traiectorie a stãrii medii nerepetate în timp. – echilibru staþionar exprimã starea unui sistem deschis ale cãrei proprietãþi sunt invariante la o scarã de timp dat. – echilibru metastabil caracterizat prin stãri de echilibru stabil separate de praguri pe care sistemul le traverseazã în absenþa unui declanºator adecvat.3).1. – echilibrul dinamic caracterizat de fluctuaþii ce oscileazã în jurul unei schimbãri constante. Starea staþionarã este identicã cu prezenþa maximei entropii. exprimat prin a doua lege a termodinamicii.2. în care activitatea proceselor înceteazã sau diminueazã total. echilibru metastabil ºi echilibru neutru (fig.ig. Realizarea 43 . Rata schimbãrii fluctuaþiilor este mai mare decât starea medie a sistemului. 1971) – echilibru stabil. tendinþa unui sistem de a se deplasa spre o condiþie de echilibru anterioarã. iar forma spre care se tinde este cea a unei suprafeþe de echilibru. Chorley ºi Kenedy. echilibru instabil. într-un sistem izolat. 3. Dezechilibrul este starea în care rata proceselor controlate de feed-back negativ se schimbã pentru atingerea unei stãri viitoare de echilibru. 3. când o micã variaþie poate conduce la o deplasare mare a stãrii sistemului. dupã ce a fost perturbat. – echilibru instabil. dar pot suferi oscilaþii instantanee datoritã prezenþei interacþiunii variabilelor.& . finalizatã de regulã prin instalarea unui nou echilibru stabil. Ulterior. – echilibrul termodinamic este o tendinþã spre condiþia de maximã entropie. dezechilibru sau stãrii staþionare. De aceea stabilirea stãrii sistemelor geomorfologice se realizeazã prin definirea stãrilor de echilibru dinamic. – Tipuri de echilibru (cf. 3. Toate tipurile se referã sau desemneazã de fapt variaþii ale echilibrului dinamic. starea sistemelor va fi apreciatã a fi în: echilibru stabil. Echilibrul dinamic se realizeazã în momentul dominãrii moderate a eroziunii. în cadrul sistemelor terestre.

1985) 44 . 1985) acestei suprafeþe se face de la unitãþi mici. 3. Raportate la relaþia dintre stãrile sistemului ante. Pragul geomorfologic Translãrile de la o stare la alta sunt condiþionate de anumite valori cantitative. Schumm (1979) subliniazã indirect ºi rolul valorilor critice în dinamica reliefului.+ . 3. adicã dinamica reliefului. urmat de stare de dezechilibru. de prag geomorfologic. 1980.ig. 3. Definind pragul geomorfologic ca o zonã criticã în care are loc schimbarea sistemului de la o stare la alta sau ca o stare de stabilitate a fenomenelor de risc.4). 1989).ig. Clasificarea stabilitãþii sistemelor mecanice perturbate în coordonatele amplitudinii ºi timpului perturbãrii (Karcz. respectiv.3.2.2.4. Ichim ºi colab. .ºi postprag. echilibrul fiind deci doar un moment din evoluþia formelor. Schimbãri de stare tranzitive ºi intranzitive (x reprezintã condiþia limitã) (dupã Huggett. Noþiunea de prag geomorfologic a apãrut din necesitatea explicãrii dihotomiei aparente între evoluþia reliefului în timp lung ºi cea în timp scurt.. pragurile sunt tranziente (starea post prag este nouã) ºi netranziente (sistemul revine la starea anterioarã translãrii pragului) (fig. fractale la unitãþi din ce în ce mai extinse. S-a realizat astfel o punte de legãturã între teoria ciclurilor de eroziune a lui Davis (1899 – 1902) ºi teoria echilibrului dinamic a lui Hack (1960).3. Translarea peste prag se datoreazã energiei produse fie de modificãri interne ale reliefului. Tipuri de stabilitate a sistemelor: analogi mecanici (dupã Huggett. . 3. cf. fenomen cunoscut în literatura de specialitate (ºi nu numai în cea geograficã) sub denumirea de prag.ig. fie de schimbãri progresive ale unei variabile externe (vezi capitolul Teoriile morfologice). 3.

fãrã a se ajunge însã la rezultate unanim acceptate în ceea ce priveºte metodologia cercetãrii.3. Ele semnificã trecerea peste anumite praguri sau intervale critice.. neaºteptatã.În România. . cât ºi impactul asupra populaþiei. mai ales în domeniul cartãrii riscului. sunt necesare studii asupra valorilor extreme ale unui fenomen. Pornindu-se de la noþiunea de hazard ca probabilitatea de apariþie a unui fenomen. hazard. ºi anume aceea de a se stabili tendinþa de evoluþie a acestor fenomene ºi strategiile posibile de atenuare a lor. În acest dicþionar (1992) hazardul este un eveniment ameninþãtor sau probabilitatea de apariþie într-o regiune ºi într-o perioadã datã. Adunarea Generalã a Naþiunilor Unite din 11XII 1987 a adoptat rezoluþia 42/169. conceptul fiind propus de preºedintele acesteia. care a declarat anii 1990 – 1999 „Deceniul Internaþional pentru Reducerea Efectelor ºi Dezastrelor Naturale”(IDNDR) Primele cercetãri ºtiinþifice în domeniul hazardelor naturale se pare cã au fost fãcute de Gilbert White între anii 1942 ºi 1956. Dupã DEX. prof. în vederea elaborãrii unor sinteze la nivel planetar. membru de onoare al Academiei Române. pagubele sunt mai mari în urma inundaþiilor. 1994). canalizãri ºi alte construcþii pentru protejarea populaþiei. sub egida UNESCO ºi a secretariatului IDNDR s-a elaborat un dicþionar de termeni în limbile englezã. pentru cã populaþia se aºeazã în zonele considerate cu grad de risc redus (Gares ºi colab. francezã ºi spaniolã cu scopul folosirii unui limbaj ºtiinþific unitar. în care are loc schimbarea sistemului de la o stare la alta. . Considerând cercetarea fundamentalã a fenomenelor extreme predezastru ca prioritarã pentru reducerea urmãrilor negative ale dezastrelor asupra populaþiei. destin. Noþiunile de risc.3. Aceasta constituie un exemplu elocvent de evoluþie a gândirii ºtiinþifice interdisciplinare. preocupãrile adâncindu-se ulterior. întâmplare neprevãzutã. a unui fenomen natural cu potenþial distructiv. dezastru au fost impuse în problematica globalã a cercetãrii ºtiinþifice ºi în preocupãrile la nivelul statelor de cãtre evoluþia fenomenelor ºi de dezvoltarea fireascã a ºtiinþelor ºi a societãþii. hazard este împrejurarea sau concurs de împrejurãri (favorabile sau nefavorabile) a cãror cauzã rãmâne în general necunoscutã.enomene ale modificãrilor brusce ale formelor de relief Modificãrile formei induse de translãrile peste praguri cu valori critice semnificative conduc în cele mai multe cazuri la fenomene cu impact direct sau indirect asupra populaþiei. respectiv de la starea de echilibru la cea de dezechilibru. Coteþ (1978) sesizeazã importanþa hãrþilor de risc pentru studiile geografice. Existã anumite noþiuni care definesc atât intensitatea fenomenului în naturã. 45 & . În acest context. în vederea calculãrii probabilitãþii apariþiei acestora.3. Creºterea pierderilor umane ºi materiale datorate unor fenomene naturale extreme a dus la apariþia de noi iniþiative ºtiinþifice pe plan internaþional.rank Press. fenomenele extreme fac parte din procesul natural de evoluþie. cunoscute cu o accepþiune globalã ca fenomene de risc. soartã. Astfel. Iniþiativa în sesizarea acestor fenomene globale a revenit Academiei Naþionale de ªtiinþe a SUA. El a concluzionat cã deºi se cheltuiesc sume imense pentru îndiguiri.

determinate de manifestãri ale comportamentelor biotice ale sistemului terestru. alte tipuri). geologice. viteza ºi precizia prognozei în tip util: care pot fi prognozate (cu precizie mare. duratã. într-o perioadã de timp. Hazardele pot fi clasificate dupã mai multe criterii: • dupã caracteristici ºi impact . hidrologice. • dupã originea hazardului . Se deosebesc: hazarde naturale determinate de fenomene naturale extreme împãrþite la rândul lor în mai multe categorii (meteorologice. • dupã fenomenul natural caracterizat drept eveniment extrem . fenomenele extreme pot fi împãrþite în fenomene geofizice (legate de fenomenele mediului terestru biotic) ºi biologice. • mãrimea suprafeþei afectate: globale. Dezastrul (din englezã) natural. climatice. geomorfologice. geomorfologice.clasificarea fenomenelor naturale devine dificilã cu cât sunt luate în considerare mai multe criterii. faunistice). geologice. pierderi de vieþi omeneºti. materiale ºi de mediu. Hazardele naturale pot fi clasificate dupã: • fenomenul natural caracterizat drept fenomen extrem: geofizice (meteorologice. sinonim cu catastrofã (lb. Caracteristicile ºi impactul unor fenomene considerate hazarde naturale sunt notate gradat cu indici de la 1 (valoare maximã) la 5 (valoarea minimã). climatice.calitativ. hidrologice. complexe). cu precizie medie ºi cu precizie micã) ºi care nu pot fi prognozate sau sunt prognozate cu puþin timp înainte de declanºare. extinderea arealului. Astfel se diferenþiazã urmãtoarele categorii: hazarde geofizice (meteorologice. care cauzeazã pierderi umane. complexe (care se desfãºoarã în cel puþin douã medii).aceastã clasificare þine cont de evenimentul natural care stã la baza hazardului. manifestarea de hazarde asociate. impact pe termen lung. ambele considerate ca reprezentative. geofizice. continentale. Dezastrele sunt adesea clasificate în funcþie de modul lor de apariþie (brusc sau progresiv) sau de originea lor (naturalã sau antropicã). hazarde naturale determinate de fenomene obiºnuite (meteorologice. geofizice. Una dintre problemele care stau în atenþia specialiºtilor este stabilirea limitelor de la care un hazard este un dezastru. un fenomen extrem este un dezastru pentru un anumit grup de indivizi. invazii de dãunãtori). viteza de declanºare. Criteriile sunt în funcþie de scara la care se analizeazã fenomenele. hazarde naturale determinate de agenþi biologici (epidemii.+ Clark (1993) considerã hazardul ca fiind probabilitatea cu care orice fenomen care poate produce diferite tipuri de pagube (materiale sau umane) se produce într-un spaþiu bine definit. hidrologice. • mediul în care se produc: marine. în timp ce pentru alþii el este înregistrat ca un fenomen ce poate fi depãºit prin resurse proprii. costiere ºi insulare. biologice (florale. La fel se pune problema ºi la 46 . Rangul fiecãrui hazard rezultã din media tuturor variabilelor luate în calcul ºi anume: intensitate. complexe). efecte sociale.francezã) este definit în dicþionarul IDNDR (1992) ca o gravã întrerupere a funcþionãrii unei societãþi. pe care societatea afectatã nu le poate depãºi cu resursele proprii. regionale ºi locale • posibilitatea. geomorfologice). De exemplu. hazarde biologice (florale sau faunale).

47 & . Riscul specific sau riscul relativ aratã gradul aºteptat de pierderi provocate de un fenomen natural particular în funcþie de hazardul natural ºi de vulnerabilitate. Analiza frecvenþei dezastrelor impune o perioadã îndelungatã de observaþii. instruirea populaþiei trebuie sã þinã cont de particularitãþile psihologice. Riscul. ºi respectiv. mai mare de 100 de ani. – mãrimea 230. Arealele cu diferite grade de vulnerabilitate includ elementele de risc. infrastructura etc. precum ºi comunicarea rapidã a datelor prin mass-media. În acelaºi timp însã. Vulnerabilitatea dupã dicþionarul IDNDR (1992) este gradul de pierderi (de la 0 % la 100 %) rezultate din potenþialitatea unui fenomen de a produce victime ºi pagube materiale. – fenomenul extrem propriu – zis. rezultã: – intervalul 1988-1992: 291 dezastre cu 230. Particularitãþile psihologice de percepere a riscului ºi rãspunsului la acesta pot fi diferite de la un popor la altul sau de la populaþia ruralã la cea urbanã. hidrologice sunt destul de frecvente ºi cu efecte mari. dupã DEX este posibilitatea de a ajunge într-o primejdie de a avea de înfruntat un necaz sau de suportat o pagubã. Cele mai discutate sunt cele legate de schimbãrile climatice globale. cu efecte indirecte. directe asupra activitãþii umane.nivelul statelor. În acest sens. considerãm cã fenomenele naturale extreme sunt alcãtuite din douã componente: – potenþialitatea sau vulnerabilitatea cu efecte indirecte asupra populaþiei.395 morþi.. Prin urmare. Posibilitatea de a diminua efectele negative ale fenomenelor extreme face ca dezastrul sã aibã valori mai reduse în statele puternic dezvoltate. etnice ºi de grup în perceperea pericolelor. activitãþile economice. persoane rãnite. pericol posibil (din limba francezã risque). ºi anume: populaþia. Rezultã de aici necesitatea studierii nu numai a hazardelor. – riscul: 73 · 757 = 55. pagube asupra proprietãþilor ºi întreruperii activitãþii economice în timpul unei perioade de referinþã într-o regiune datã. Dupã dicþionarul IDNDR riscul este definit numãrul posibil de pierderi umane. decât în statele slab dezvoltate. a potenþialitãþii fenomenelor naturale de a produce victime ºi pagube materiale. corelate cu explozia demograficã constituie factori ce contribuie la considerarea dezastrelor ca fenomene cu frecvenþã crescânde în perioada actualã. Dupã datele din tabelul nr. în þãrile puternic industrializate frecvenþa riscurilor este mai mare decât în cele bazate pe agriculturã. supuse riscului într-o arie datã.395 morþi: 291 dezastre = 757 morþi / dezastru. Astfel. deºi dezastrele geomorfologice. este produsul dintre riscul specific ºi elementele de risc. Vulnerabilitatea este dependentã de dezvoltarea socialã ºi economicã. Tehnica de înregistrare a fenomenelor extreme. dar ºi a vulnerabilitãþii. cu efecte directe. serviciile publice. despãdurirea ºi pãºunatul excesiv accelereazã procesele de eroziune ºi de deplasare a materialelor pe versanþi ºi influenþeazã frecvenþa inundaþiilor. – frecvenþa: 291 dezastre: 4 ani = 73 dezastre / an. Prin dinamica lor. De exemplu.261 morþi. clãdirile ºi construcþiile de inginerie civilã. utilitãþile. pentru un fenomen natural particular. fenomenele naturale extreme au un anumit potenþial de a produce victime sau pagube materiale. mãsurile de apãrare împotriva pericolelor transmiþându-se de la generaþie la generaþie. dezastrelor.

descompunerea fenomenului risc natural în: risc în naturã ºi risc pentru om. respectiv procese ºi fenomene cu influenþe negative directe ºi indirecte asupra omului ºi asupra mediului. numãrul de morþi ºi daunele economice fiind apreciabile. medie. biogeografice. mare). Riscurile de origine geologicã.+ . Tot în preocupãrile geografiei intrã ºi unele riscuri sociale. Expresia fenomene geografice de risc este parþial sinonimã cu riscurile naturale. Acestea se regãsesc în modificãri importante ºi de lungã duratã în geosisteme: – modificãri brutale în relief. emisii poluante în atmosferã. se acceptã trei mari categorii de riscuri: – riscuri tehnogene. Ele se caracterizeazã prin dispersia unei mari energii ºi cu impact direct asupra populaþiei ºi asupra mediului. – erupþiile vulcanice submarine sau terestre.enomenele naturale extreme susceptibile de dezastre sau calamitãþi au diferite grade de vulnerabilitate (micã. sunt: – seismele. cum sunt: alunecãri de teren. – distrugerea vegetaþiei. Are un caracter interdisciplinar atât între ºtiinþele Pãmântului cât ºi între acestea ºi celelalte ºtiinþe. geografia riscurilor. În sens larg. riscurile naturale etc. Sintagmele care definesc totalitatea fenomenelor extreme naturale cu impact negativ asupra populaþiei sunt destul de ambigue ºi vehiculate în literatura de specialitate sub forma: fenomenele geografice de risc. etnice. Prevederea evenimentelor extreme este foarte dificilã datoritã caracterului lor aleatoriu ºi greu de prevãzut. – riscuri naturale. – producerea fenomenelor extreme afecteazã direct populaþia. fiind clasificate în: riscuri geomorfice. – tsunami. în vederea prevederii. Definirea fenomenelor de risc ca fiind geografice ar justifica includerea riscurilor din naturã în preocupãrile ºtiinþelor geografice. apei ºi solului. ecologice. este susceptibilã deci la pierderi umane ºi economice. cãderi de blocuri. produse de cutremure sau de vulcani. Între fenomenele naturale extreme ºi populaþie exista douã tipuri de relaþii: – evoluþia fenomenelor spre valori extreme când populaþia prezintã un anumit grad de vulnerabilitate. – alte efecte secundare. avalanºe. perturbaþii majore în viaþa animalelor ºi a plantelor. În consecinþã. Totalitatea cunoºtinþelor despre fenomenele extreme este un concept apãrut din necesitatea de a cuantifica fenomenele cu impact negativ asupra omului. majoritatea studiilor au în vedere cartarea vulnerabilitãþii sau a expunerii terenurilor la risc. Apariþia conceptului a fost favorizatã de apariþia teoriei sistemelor. datorate modificãrilor normale din structura internã a scoarþei terestre. antropice. preîntâmpinãrii ºi combaterii lor. pedogeografice. în pânza de apã freaticã. hidrologice. – modificãri în reþeaua hidrograficã. Geografia fizicã studiazã izvoarele naturale ale riscului. – poluarea aerului. – riscuri sociale. 48 . declanºând alte fenomene extreme. Rezultã deci. climatice. La acestea se adaugã ºi posibilitatea atingerii sau depãºirii valorilor absolute anterioare.

. alegerea nivelului admisibil al riscului. riscurile geomorfologice par mai puþin importante pentru societate. Chardon (1990) stabileºte cinci tipuri majore dupã urmãtoarele criterii: suprafaþã. constituie o preocupare a geomorfologilor. gãsirea unui sistem unic al mãsurãrii. rostogoliri. Harta expunerii la risc geomorfologic reprezintã faza finalã a unui demers analitic deosebit de laborios. cu analize pe componente în vederea efectuãrii sintezei. – curgeri de pãmânt. 49 & . eroziunea solului. spre exemplu. În sens restrâns riscurile (hazardele) geomorfice sunt doar acelea induse de modificãrile formelor de relief. harta constituind o sintezã a cercetãrilor geomorfologice. cât ºi componenta socialã a acestora. Ele au însã efecte negative indirecte asupra populaþiei în timp îndelungat. dar toatã suita de procese de þãrm ce au loc ca urmare a ridicãrii nivelului mãrii intrã în sfera de cercetare a geomorfologului. Astfel se explicã faptul cã puþinele hãrþi de risc elaborate pânã în prezent în þara noastrã se bazeazã pe cercetãri ale autorilor efectuate în timp îndelungat. cum sunt inundaþiile. Cartarea caracteristicilor geologice ºi geografice care expun teritoriile la rupturi în sisteme geografice naturale ºi antropice. dar nu ºi rãspunsul formei de relief la acestea. – alunecãri masive de teren. elaborarea hãrþii riscului (metode ºi mijloace de cartografiere). Cercetarea globalã a riscului este orientatã spre: sistematizarea ºi tipizarea fenomenelor de risc. Abordarea complexã a raporturilor dintre risc ºi sistemele geografice (fizice ºi sociale. cãderi de roci ºi zãpadã.Riscurile de origine strict geomorficã vizeazã ansamblu de ameninþãri la resursele umane care vin din instabilitatea caracteristicilor de suprafaþã ale Pãmântului (Gares ºi colab. principalele efecte (tabelul 3. cunoaºterea factorilor de risc. dezastrul putându-se produce dupã o evoluþie îndelungatã a proceselor. Cele mai multe riscuri geomorfice sunt cele continue. Ea se cupleazã cu harta utilizãrii terenurilor ºi a densitãþii populaþiei (Grecu. Analiza complexã a riscului ºi a dinamicii sistemelor geografice este un demers în favoarea acceptãri unei geografii unice. Caracteristici esenþiale ale riscurilor geomorfologice sunt timpul variat de manifestare ºi dispersia mare în spaþiu.. Ridicarea nivelului mãrii. 2001). naturale ºi antropice) este impusã de diversitatea acestora. Din acest motiv.2). astfel încât clasificãrile unilaterale nu sunt elocvente. altele se produc în timp îndelungat (eroziunea solului). prãbuºirile.enomenele catastrofale sunt grupate în mod diferit. – eroziune hidricã. Studiile asupra sistemelor geomorfologice trebuie sã includã atât dinamica sistemelor. Riscurile de origine geomorfologicã sunt datorate urmãtoarelor procese: – prãbuºiri. 1994). 1997. Unele riscuri geomorfologice au o intensitate maximã în timp scurt (alunecãrile masive de teren). frecvenþã. de multitudinea variabilelor care le definesc ºi le asigurã funcþionalitatea. Una dintre problemele dificile este elaborarea legendei. nu este un risc geomorfic. parþial vulcanii. stabilirea unor criterii ºi parametrii de apreciere. O mare parte a riscurilor din naturã sunt induse de intervenþia omului în mediu. duratã activã. 1994. Definiþia exclude cutremurele.

perturbaþii ale vieþii animale ºi vegetale .2 Tipologia geograficã a catastrofelor naturale (dupã Chardon.modificãri de relief ºi hidro.maree. hidrologice .rig în Europa ºi în SUA (1956.alunecãri de teren .000. ecosisteme .formare relief .km2 Alaska (1964) Mont St. tsunami .alunecãri de teren 1 pe lunã De la sãptãmâni la 1 . Secete Sahel Mai multe luni Între 1 ºi 100 mil.zilnic câteva sãptãmâni grafie .alunecãri de teren sau 2 luni .modif.+ Tabelul 3.curgeri de lave .perturbaþii ecologice ºi poluare De la câteva zile la .Pelee (1902) Fenomene localizate punctual Sub 100 km2 .modificãri de relief la mai multe luni km2 .poluare .alunecãri teren .Terrei) Mega catastrofa Mari seisme Erupþii vulc. .000 De la mai multe sãpt. tornade 1 sau mai multe pe an De la 10000 la 1.1985. Krakatoa Tipul de catastrofã Suprafaþa afectatã Gica catastrofa Explozii vulcanice De la 100 la 510 mil.recvenþa pe planetã Exemple Explz.maree .inundaþii .perturbaþii climatice.inundaþii .km2 Mai mulþi ani (supr.modificãri în geo.modificãri de relief ºi hidrografie .1987) Seisme în Guatemala (1978) Catastrofa Mici seisme Tornade Ploi excepþionale Între 100 ºi 10.relief distrus ºi creat . 1990) Durata efectelor active Principalele efecte 1/200-300ani la 1/secol .ºi ecosisteme .vulcani Tambora.Helen (1970) California(1906) Mexic (1985) 50 Mezo catastrofa Erupþii vulcanice Seisme Valuri de frig Oraje.tsunami 5 la 10 pe secol .000 km2 Valteline (1987) Frioul (1976) Dauphine (1985) Columbia (1985) Mt.

6). De ani. respectiv a transformãrilor acestora. reflectate în modificarea albiei (dupã Charley. 51 . O secvenþã din timpul ciclic. Conceptele de timp ciclic (a). adicã timpul în care poate exista o stare staþionarã (fig.3). noþiuni strâns legate de scara la care se face analiza. timp gradat (b) ºi timp staþionar (c). modificãrile induse de procesele geomorfologice se regãsesc în anumite forme de relief (tabelul 3. al analizei evolutive la scãri spaþiale ºi temporale îndelungate. 3. timpul staþionar (variazã de la o zi la un an).ig. 3. a funcþiilor proceselor în modelare. are circa 1 000 de ani.4. ca cea mai micã unitate. & . Din aceastã perspectivã. Abordarea prin prisma dinamicii formelor. În funcþie de scara timpului. dat de poziþia cercetãtorului. care include. în esenþã pentru cele legate de Pãmânt (geo-. presupune ºi un anumit grad de subiectivism. Kennedy.. Spaþiul ºi timpul Pentru sistemele fizice. 1971) Pentru geomorfologie este definit ºi timpul geomorfic. pe de o parte.3. noþiunile au dimensiuni dependente de abordarea istoricã ºi paleogeograficã. timpul gradet (sau de echilibru dinamic). pe de altã parte. 1965) se referã la perioade îndelungate din evoluþia geologicã. Urmând principiul istoric.) o semnificaþie esenþialã o au noþiunile de spaþiu ºi timp.5 ºi 3. de durata înregistrãrilor.3. de scarã etc. convenþional având o duratã de circa 1 mil. precum ºi de abordarea funcþionalã (dinamicã). respectiv timpul derulat de forma de relief din momentul genezei pe tot parcursul existenþei sale.5. pentru interpretarea reliefului timpul ciclic (dupã Schumm ºi Lichty. timp necesar unui ciclu de eroziune..

1985) 1 an ravenã Strãpung.+ Modificarea fenomenelor geomorfologice în funcþie de scara timpului (dupã Schumm. de meandru Strãpung. Glac.3 Magnitu dinea relativã a fenom.orm. tecton Tabelul 3. Micro fenomen Miºcarea unei particule de nisip Erupþie vulcanicã . de meandru Erupþie vulc. tect. 1 zi 108 ani Ciclu orog Mega fenomen Alunecare sau curgere localã de teren Alunecare sau Ravenã curgere localã de sol Rigolã Alunecare sau Ravenã curgere localã de sol Alunecare sau curgere localã de sol 52 Miºcarea unei Rigolã particule de nisip Mezo fenomen Rigolã Glaciaþ contin. cont. Prãb. unei terase . de meandru Erupþie vulcanicã Strãpung. maj.orm. Non fenomen – . unei terase Strãpung.ormarea unei terase 106 ani Prãb. de meandru Ravenã Erupþie vulcanicã .ormarea unei terase 10 ani 102 ani 103ani 105 ani Glaciaþie continent .

Întrebãri ºi exerciþii de verificare 1. Ce este geomorfologia dinamicã? 2. Explicaþi demersul istoric al geomorfologiei dinamice în contextul dezvoltãrii ºtiinþelor? 3. Care este relaþia dintre principiile specifice geomorfologiei dinamice ºi obiectivele acestei ºtiinþe? 4. Explicaþi legãturile cauzate ºi funcþionale ale triadei agent – proces – formã & 53 .

+ Skarn Conglomerat Gnais 54 .

ð Prezentarea proceselor elementare care conduc la dezagregarea ºi alterarea rocilor.& Tema II Roca ºi hipergeneza Obiective Tema îºi propune: ð Prezentarea principalelor caracteristici ale rocilor importante pentru geneza ºi dinamica proceselor ºi microformelor de relief. 55 .

+ Conglomerat Brecie Roci sedimentare cu fosile 56 .

reprezintã raportul dintre greutatea scheletului format de particulele solide componente ºi volumul real al acestora.ODINAMICà 4. ãapã) Greutatea volumicã. de contribuþia fiecãrui faze depinzând alte proprietãþi ale rocilor.1. lichidã ºi gazoasã. pentru rocile saturate cu apã (lipseºte faza gazoasã).ICATIVE PENTRU MOR. á3 – conþinutul în volum al componenþilor solizi. ãs = greutatea unitãþii de volum a scheletului solid.4. Greutatea unei unitãþi de volum de rocã este egalã cu produsul dintre densitatea acesteia (ñ0)ºi volumul sãu specific (V0). Greutatea volumicã pentru rocile aºa-zis uscate (lipseºte faza lichidã) este datã de relaþia: ãu = (1 – n) ãs este: Greutatea volumicã. Raportul dintre cele trei faze este diferit. porozitate ºi substanþele minerale. ãs + (n. ñ0 · V0 = 1 Greutatea specificã absolutã. Óái = á1+ á2 + á3 = 1 în care: á1 este conþinutul în volum al componentului gazos. ãapã) = ãs – n (ãs -. ãw = (1 – n). ãw sat = (1 – n). 57 este: . determinatã în laborator. á2 – conþinutul în volum al componenþilor lichizi. pentru rocile în care porii sunt umpluþi cu apã ºi aer. proprietãþi semnificative pentru rezistenþa terenurilor. & CARACTERISTICI ALE ROCILOR SEMNI. Variazã în funcþie de umiditate. Parametrii fizici de stare Din punct de vedere fizic. Unitatea de volum a unei roci este egalã cu suma volumelor fazelor constituente. Greutatea specificã aparentã este greutatea unitãþii de volum a rocilor în stare naturalã. rocile din scoarþa terestrã formeazã medii cu cele trei faze de stare: solidã. ãs (1 + W) = ãu (1+W) în care: ãu este greutatea volumicã pentru roci în stare uscatã.

1. fisuri.. coezive... 58 . determinã o variaþie mai mare a procentului porozitãþii (Bãncilã ºi colab. Porozitatea O caracteristicã esenþialã a rocilor pentru dinamica geomorficã o constituie porozitatea. argilele necesitând un timp mai îndelungat decât rocile stâncoase.. 1980): . Volumul de pori ocupat de faza lichidã. astfel: W = (ãw – ãu). ãu-1 Durata etuvãrii este diferitã de la rocã la rocã..35% .30% .. Nisipurile cu granulaþie uniformã au o porozitate cuprinsã între 25 ºi 50 %. Metoda nu se aplicã la rocile cu substanþe organice. e ºi e0 = valorile cifrei porilor. legãtura dintre starea iniþialã ºi cea deformatã fiind: e – e0 ñ0 – ñ å = ——— = ——— ñ e în care: ñ0 ºi ñ sunt valorile densitãþilor stãrii iniþiale ºi deformate. iar cele cu granulaþie neuniformã de 15 – 35%.90%. 4.argile moi 50. Când faza lichidã din pori este constituitã din apã raportul dã gradul de umiditate exprimat de relaþia: á2 S = ———— á 1 + á2 Umiditatea se determinã în laborator.argile vârtoase 30... Se face diferenþa dintre greutatea volumicã saturatã cu apã ºi cea uscatã.argile recent depuse 70. raportat la volumul total al golurilor din rocã indicã gradul de saturaþie a rocilor.. Porozitatea depinde de mãrimea fracþiunilor granulare.2.argile consistente 35...1. Umiditatea Umiditatea este cantitatea de apã din porii rocilor.1. Raportul dintre volumul golurilor (pori.70% – argile tari 15. n = porozitatea..70% – loessuri 40.... caverne) ºi volumul fazei solide dintr-o unitate de volum de rocã reprezintã indicele porilor e e = n (1 – n) –1 Sub acþiunea unor forþe exterioare. prin uscarea unei probe în etuvã încãlzitã la 105grade C pentru pierderea totalã a apei. W = umiditatea..+ ãw = greutatea unitãþii de volum a rocilor în stare umedã. volumul rocii se modificã. Structura lamelarã a rocilor moi pãmântoase.60% .50% – nãmoluri ºi turbe 70. 4.90% – lehm (lut) 20..

calcarele. datã de umiditate (apa pãtrunsã în pori care creeazã tensiuni superficiale).) decât la cele coezive. datã de atracþia molecularã dintre particule. unghiul de frecare internã scade foarte mult prin umezire. Rocile pseudocoezive din categoria argilelor ºi marnelor în stare uscatã au însuºiri coezive. în anumite condiþii. La argile ºi marne. rocile macrogranulare au un unghi de frecare internã mai mare decât cele microgranulare. andezite etc.). dau naºtere la alunecãri de mari proporþii. Loessul ºi depozitele loessoide prezintã forþã de coeziune numai în direcþie verticalã. unghiul de frecare internã este unghiul a cãrui tangentã trigonometricã reprezintã coeficientul de frecare interioarã dintre particulele rocii.. ca gipsul. exprimatã în procente este datã de formula: Vg n = —– · 100 V în care: Vg este volumul de goluri.1. gresiile. . Concret. Coeziunea variazã de la rocile cu coeziune mare (bazalte.0.33.67 – roci compacte (puternic îndesate) cu ID de 0. fiind mai redus la terenurile necoezive sau deranjate (deluvii... care cedeazã greu la deformãri.4. coluvii etc. De asemenea. nisipuri etc. Existã douã tipuri de coeziune: coeziunea realã.3. aceasta explicã abrupturile ºi procesele de sufoziune ºi tasare.67. Rocile stâncoase moi.Determinarea porozitãþii. 4. coeziunea aparentã. 59 & .orþa de coeziune Rezistenþa terenurilor este imprimatã de coeziunea rocilor. pânã la cele fãrã coeziune (pietriºuri. roci coezive. rocile moi necoezive sunt clasificate: – roci afânate cu ID de 0. Unghiul de frecare internã Unghiul de frecare internã format de particulele rocilor la contactul dintre ele este direct proporþional cu densitatea.).n în care: n este porozitatea În funcþie de gradul de îndesire ID.. Compactitatea acestor roci (gradul de îndesire) este exprimatã de relaþia dintre greutatea specificã aparentã (în stare uscatã) ºi greutatea specificã absolutã: C = ãu · ãs-1 sau C = 1. V = volumul total.33 – roci cu îndesire medie cu ID de 0.1..1. 4. mare la particule din ce în ce mai fine. Aceasta este rezistenþa pe care o opune un mineral sau rocã la acþiunea mecanicã de uzurã prin zgâriere (datoritã acþiunii unor agenþi) sau comprimare lentã. în stare umedã devin necoezive datoritã dimensiunii porilor (a umflãrii) ºi a scãderii forþelor capilare. respectiv de legãtura dintre particulele rocii.. Noþiunea cu care se opereazã frecvent în geomorfologie este aceea de duritatea sau tãria rocilor.

. rocile (corpuri solide) pot fi: elastice. Dupã indicele de plasticitate.10 nisipuri prãfoase. prin încetarea vibraþiilor materialul revine la starea 60 . pentru cã.. nisipuri argiloase.Un rol important în explicarea sensitivitãþii îl are tixotropia. Sensitivitatea Sensitivitatea este o proprietate a argilelor care este dobânditã prin deranjarea structurii lor naturale. 35 argile – plasticitate foarte mare Ip peste 35 argile grase 4.20 argile prãfoase. Indicele de plasticitate Ip este dat de diferenþa dintre umiditatea de curgere sau limita de curgere Wc ºi umiditatea limitã de frãmântare Wf. sensitivitatea argilelor S este datã de raportul rezistenþei la forfecare a argilelor în stare netulburatã ºi rezistenþa la forfecare în stare tulburatã (Terzaghi.5. vâscoase. se transformã în masã fluidã. Plasticitatea caracterizeazã rocile moi necoezive.1. pot fi fluide.1.. – plasticitate redusã Ip = 0. fiind un proces fizico-chimic reversibil. are o deosebitã importanþã. prin modelare.. marcatã de umiditatea de frãmântare (dupã Atterberg). prafuri argiloase. citat de Bãncilã ºi colab... deranjare ce reduce rezistenþa la forfecare. Argilele sensitive sunt destul de rãspândite. Reologic...1944... între particule producându-se un proces de alunecare.1. în funcþie de cantitatea de apã.16 – argile cu S foarte mare S peste 16 Argilele cu sensitivitate foarte mare se numesc ºi argile curgãtoare sau quick-clays. proprietatea de a-ºi recãpãta forma iniþialã (sau aproape iniþialã) dupã deformare. plastice sau solide. argile nisipoase. casante ºi plastice. rocile pot fi: – neplastice Ip = 0 nisipuri.Astfel. prezentând cel mai mare potenþial pentru alunecãri rapide ºi instantanee. rocile în stare plasticã.8 – argile cu sensitivitate mare S = 8.. – plasticitate mare Ip = 20.2 – argile cu sensitivitate medie S = 2.. Pentru procesele geomorfologice. 4. 1980).. Plasticitatea Rocile moi coezive.7. plasticitatea. Tixotropia Tixotropia este caracteristicã rocilor argiloase.4 – argile sensitive S = 4..6. – plasticitate medie Ip = 10. de golurile intergranulare sau de raportul apã/solid. fãrã sã se fisureze. cu particule de dimensiuni mici. de aceea prezintã o deosebitã importanþã practicã. sub acþiunea vibraþiilor. îºi pot modifica forma.Clasificarea argilelor dupã senzitivitate: – argile nesensitive S = 1 – argile puþin sensitive S = 1.+ 4. prin care o rocã argiloasã se înmoaie..

iniþialã fãrã intervenþii exterioare. Sensitivitatea mare nu este dependentã de tixotropie. gel – fluid – gel. & . a fost aplicat la roci de cãtre Hvorslev (Suedia). pe cale experimentalã. Apariþia tixotropiei la rocile argiloase naturale depinde de structura iniþialã ºi de cantitatea de apã a depozitelui (fig. tixotropia este o cauzã importantã a alunecãrilor de teren pentru cã reduce rezistenþa la forfecare a rocilor. izotermic. 61 . rocile pot fi: – roci slab tixotrope it sub 25% – roci cu tixotropie medie it = 25 – 50% – roci puternic tixotrope it peste 50% Trebuie menþionat cã tixotropia poate fi cauza doar a sensitivitãþii mici ºi medii. fiind specificã unor depozite în stare naturalã. Etimologic cuvântului tixotropie vine de la tixis care înseamnã schimbare ºi trepo care se traduce cu scuturare. Indicele de tixotropie (it) este dat de diferenþa dintre umiditatea tixotropicã (wt) ºi limita de curgere (we). Descoperit în 1907 pe produsul farmaceutic „sarea lui Bravais”.ig.1. 4. 4. în 1937. Proces reversibil.1). Coeficientul de reducere a rezistenþei la forfecare (ç0) reprezintã un raport între rezistenþa la forfecare a rocii supuse vibraþiilor (ôd) ºi rezistenþa la forfecare a materialului în condiþii statice (ô). Comportare tixotropicã: a – material pur tixotropic. b – material parþial tixotropic. astfel: it (%) = wt – we Dupã indicele de tixotropie.

.+ .2. Permeabilitatea Permeabilitatea (K) este proprietatea rocilor de a „permite” apei sã se deplaseze cu o anumitã vitezã prin masiv (se exprimã în cm/s sau în m/24). 1957. în condiþii normale de 62 ..02 – argilã prãfoasã 0. 30 – 60% loessuri. ç = vâscozitatea fluidului Valori ale coeficientului de permeabilitate: – nisip foarte grosier 0. 0.1.. În funcþie de granulaþie. 0...04 – nisip prãfos 0. respectiv contactul direct dintre roci permeabile ºi impermeabile.8. relaþia pentru permeabilitate se exprimã astfel: 15 · 104 n3 K = ————— – ——— (1 –ç)2 f 2 · S2 în care K este coeficientul de permeabilitate. dintre care un loc principal îl are granulaþia ºi porozitatea.. 10-20% pentru nisip.. 1.La rocile impermeabile viteza de curgere este nulã sau foarte micã. 0. 4.01. n = porozitatea %. cm/s.. 0. Particularitãþi chimice Structura diferitelor minerale ºi constanta lor energeticã sunt semnificative pentru comportarea faþã de procesele exogene...002 Pentru declanºarea proceselor de alunecare un factor esenþial îl constituie separarea unor nivele de roci permeabile de limita de infiltrare a apelor.1 – nisip mijlociu 0...1.02.07. 20 – 30 % argile. Permeabilitatea este determinatã de caracteristicile fizice ale rocii.001. Dependenþa dintre rezistenþa la forfecare a depozitelor tixotropice ºi umiditate (dupã Seed ºi Chan.25 granule angulare. 1. S = suprafaþa specificã cm 2/cm3..2 – nisip grosier 0.04. Astfel. 0. f = coeficient ce depinde de forma granulelor cu valorile: 1.ig. 4. 1980).0 granule sferice.1 granule ovale. citat de Bãncilã ºi colab. 0.07 – nisip fin 0. 4.2.

În prezenþa soluþiilor apoase au loc transformãri ale structurii de tip illitic la cele de tip smectitic. totalã sau parþialã. – cimentarea este fenomenul prin care particulele sunt sudate între ele prin apariþia unui material diferit de granulele iniþiale. rezultate prin diferite procese diagenetice. hematitul Fe2O3. numite minerale autigene. mineralele grele (prezente în cantitãþi reduse). sunt cele mai variate: mineralele argiloase (rezultate prin alterarea silicaþilor. carbonaþii (cele mai frecvente produse ale proceselor de precipitare chimicã ºi biochimicã sau din acþiunea H2CO3 asupra unor minerale. respectiv umflãri valori ridicate ale limitelor de plasticitate. existã mai multe tipuri de cimentare. reprezintã componentul principal al solurilor).e ºi Al (rezultaþi prin procese de alterare. cu formele calcedonie ca formã criptocristalinã ºi opalul ca formã amorfã. precum ºi modificãri ale procentelor unor substanþe liante: carbonaþi. De exemplu: gips → anhidrit gel de SiO2 → opal → calcedonie → cuarþ Recristalizarea afecteazã mai ales depozitele carbonatice. Mineralele autigene. Rezistenþa la forfecare ale mineralelor argiloase saturate în cationi monovalenþi sunt mai mici decât a celor saturate cu cationi bivalenþi. bioxidul de siliciu. reprezintã fenomenul de apropiere a particulelor între ele. 63 & . – recristalizarea: trecerea materialului iniþial amorf în structuri cristaline. moleculã cu moleculã. minerale rezistente la procesele exogene. deshidratate ºi compacte. hidratatã). mai puþin cele argiloase. micele (muscovitul este foarte rezistent la alterare. Mineralele allogene sunt mineralele existente în depozite. În timp. silicioase. acestea modificã ºi parametrii fizico-mecanici. se poate observa cã existã diferenþieri mari la unii dintre principalii parametrii mecanici (tabelul 4. rocile sunt supuse urmãtoarelor procese: – compactizarea (tasarea): se realizeazã prin eliminarea apei datoritã greutãþii sedimentelor de deasupra. oxizii ºi hidroxizii de . alte forme de mice sunt biotitul ºi sericitul). substanþe organice. a elementelor unui mineral prin elemente conþinute în soluþiile juvenile sau vadoase. feldspaþii (se distrug mai repede decât cuarþul). temperaturã ºi acþiune a organismelor. sunt reprezentative: calcitul.nH2O.silice-. sãrurile haloide. oxizi de fier. apar minerale sau roci noi. provenind din roci preexistente. fãrã modificãri de volum. mãrindu-se în acest fel porii rocilor. silicaþii. – substituþia ºi metasomatoza sunt procese de înlocuire. – autigeneza conduce la apariþia unor minerale noi. pãstrând structura iniþialã.hidrosilicaþi de Al -. prezent în majoritatea rocilor).presiune. sulfaþii. dolomitul.1). La caolinit ºi montmorillonit. – dizolvarea este procesul prin care mineralele nestabile dispar. dar pot proveni ºi prin precipitare: limonitul Fe2O3. sulfurile. structurã sau texturã. Un rol important în dinamica versanþilor il are compoziþia mineralogicã a depozitelor argiloase. cum sunt: cuarþul (rezistent la alterare. aragonitul). în funcþie de raportul cantitãþilor dintre ciment ºi granule. magnetitul Fe3O4). fosfaþii.

Wopt descreºte în ordinea + K+ > Fe3 > Mg+ > 2 + > Ca2 > Na+ ãd max creºte în ordinea + + K+ > Fe3 > Mg2 > + > Na+ > Ca2 Început lent al compresiunii din cauza dublului strat gros cu comportament vâscos.1 Parametrii mecanici ai caolinitului ºi montmorilonitului Parametrii Caolinit Montmorillonit 2 3 4 5 Parametrii Redusã (particulele Ridicatã (particulele Coeziune C mari) (%ô din foarte mici) (% ô din coeziune < 20 %) coeziune > 80 %) Frecare interioarã è Tixotropia Influenþa pa. Consolidare Ioni 64 . Coeficientul de consolidare Cí creºte odatã cu efortul unitar Ionii de Na+ induc un timp de consolidare maxim (datoritã dezorganizãrii progresive a straturilor duble aproape foarte groase.+ 1 Rezistenþã mecanicã la forfecare Tabelul 4. Consolidare mai rapidã pentru Ca2+ ºi Na+. Cí este constant când este adsorbit Na+ pentru orice óv aplicat. Ionii dispersanþi de tip Na+ conduc la (e0) mare ºi la compresiuni importante.oarte rapidã. ô scade (poate fi o relaþie de tip ô = a ln W +B Ca la caolinit Caracteristici Tendinþe optime de generale compactare Umiditatea optimã Wopt Greutatea volumicã uscatã ãd max Compresibilitate Influenþa Geometria parametrilor particulelor fizico-chimici Depinde de gradul de cristalizare care condiþioneazã mãrimea particulelor Wopt sensibilã la natura ionilor adsorbiþi. Pentru alþi ioni Cí scade când óv creºte. astfel cã structura iniþialã nu se modificã la eforturi mici Ioni Influenþã neglijabilã Natura ionilor condiþioneazã indicele porilor iniþial (e0).Ioni rametrilor fizico-chimici Ridicatã è max Aproape nulã Natura ionilor are o influenþã redusã È = O (è max= 6°) % ô din è < 20 % . 50 % din ô se reface într-o orã + Ca2 → C´max + + Al2 → ômax Fe3 + Dacã Na este înlocuit cu K+. ô natural creºte ºi ô remaniat scade Concentraþia în sãruri a electrolitului Cs Hidratarea Dacã Cs (Na Cl) Ca la caolinit creºte atunci ô scade Dacã W % creºte.

structura ºi textura rocii iniþiale. cunoscutã frecvent sub numele de dezagregare. În stadiul final al fragmentãrii rezultã: – granoclaste – particule monominerale ce corespund cristalelor iniþiale din compoziþia rocilor. Procese termoclastice. Ansamblul de procese pe care le suferã roca în contact cu agenþii a fost denumit de de W. Noi le denumim procese hipergenetice. durata lui depinzând de asemenea de agenþi ºi rocã. respectiv expunerii rocii la radiaþiile solare. datorate insolaþiei.1. PROCESE HIPERGENETICE (Stadiul de pregatire a rocii) & Orice rocã care este scoasã din mediul natural în care s-a format îºi schimbã proprietãþile. Fragmentarea rocilor. Originea stratului schimbat se datoreazã unor procese cunoscute sub diferite denumiri.ragmentarea datoritã insolaþiei ºi repetãrii ciclurilor încãlzire-rãcire se realizeazã adesea în roci formate din minerale cu coeficienþi de dilatare liniarã diferiþi (de 65 . – litoclaste – particule poliminerale care pãstreazã compoziþia. Penck (1924) pregãtirea rocii. de natura petrograficã a rocii preexistente. . cu variaþiile acestora în timpul zilei sau în timpul anului. Dezagregarea este procesul complex prin care rocile îºi pierd coeziunea agregatelor minerale. apa. de compoziþia mineralogicã a rocilor.5. iar Gr. 5. Dimensiunea acestor particule sunt centimetrice ºi subcentimetrice ºi sunt rezultatul urmãtoarelor procese fundamentale. adicã procese ce conduc la modificarea stratului superficial al scoarþei terestre. G. Intensitatea ºi viteza dezagregãrii depind de intensitatea agenþilor. Posea (1970) le numeºte procese premergãtoare eroziunii. Dezagregarea este un proces progresiv. deoarece constituenþii minerali prezintã o coeziune iniþialã mult mai mare decât în cazul celor ai rocilor sedimentare.(vezi Seliverstov. genezã a particulelor ce vor fi reluate în dinamica terestrã. vieþuitoarele). este determininatã de cantitatea ºi calitatea agenþilor externi (aerul. Procese fizico-mecanice Depistarea mecanismelor de acþionare a proceselor de fragmentare a rocilor s-a fãcut atât pe baza observaþiilor directe din naturã cât ºi pe baza rezultatelor experimentale. De exemplu: rocile magmatice (în special cele efuzive) ºi metamorfice sunt mai rezistente la dezagregare decât rocile sedimentare. Vâlsan (1945) le defineºte ca procese elementare în modelarea scoarþei terestre. 1986).

actorii care influenþeazã intensitatea gelivaþiei sunt: – porozitatea rocilor care sã permitã circulaþia liberã a apei. .1. Procesul degradãrii prin insolaþie cuprinde patru categorii. Acest tip de proces este foarte activ în regiunile deºertice ºi în regiunile temperate. – coeficienþii de compresibilitate mici ºi rezistenþa mecanicã redusã. Procese de dezagregare în fliºul carpatic (Valea Buzãului) – rolul structurii ºi petrografiei 66 .2). în unele cazuri.. – dezagregarea granularã a rocilor omogene. – numãrul ciclurilor gelivale. Procese crioclaste conduc la formarea clastelor prin acþiunea repetatã a ciclului îngheþ-dezgheþ (fig. 5. ce trec treptat din unul în altul: – exfolierea la suprafaþa rocilor (în special a celor cu texturi planetare).. gnaise cu biotit). 5. 5. – cantitatea de apã din pori.ormarea clastelor prin procese de dezagregare în Munþii Rodnei .. pot constitui stadii evolutive..ig.. 5. – rupturarea – fisuri radiale în corpuri sferice. 70°C ºi respectiv 40. .+ ex.2. – fisurarea în urma contractãrii ºi dilatãrii. . – temperatura cuprinsã între -5°C ºi + 15°C. care.50°C.ig. termic izotrope.1. unde variaþiile termice sunt de 60.

a) Mediul puternic alcalin [K+ + OH-.actorul hipergenetic principal.5Å (Al3+.2 . cloruri. Procesele bioclastice sunt frecvente în arealele împãdurite. (K+. Fe2+. Procese haloclastice – datorate expansiunii reþelei cristaline a sãrurilor prin încãlzire ºi hidratare. Fe(OH)3. Ca++ +(OH-2)] este dat de ionii cu raza mare. de a interacþiona cu substratul mineral ºi cu atmosfera. . de polarizare sau a electronegativitãþii. în cazul proceselor chimice. b) Mediul acid rezultã atunci când cationii au razele cele mai mici ºi electronegativitatea cea mai mare.a. Mn4+) – polarizeazã mai puternic dipolul de apã. electronegativitate micã ºi capacitate de polarizare redusã: r > 1Å. 67 . în prezenþa apei. Ca2+ º. Procese chimice 5. este în funcþie de raza (r) ºi sarcina ionilor (z). elibereazã unul din hidrogenii dipolului ºi favorizeazã apariþia unor hidroxizi insolubili: Al (OH)3.1. Umectarea ºi uscarea prin alternanþa lor duc la slãbirea coeziunii rocilor. Acþiunea ei ca factor chimic este datoratã proprietãþilor sale de solvent.2. & 5.cei de carbon). datoritã presiunii exercitate de rãdãcini asupra rocilor. Principalii parametri ai apei care îi determinã proprietãþile de modificator al scoarþei minerale sunt: pH-ul. 1) Potenþialul ionic (e) al elementelor este parametrul esenþial de care depind modificãrile elementelor chimice. – determinã solubilizarea ºi descompunerea mineralelor. z < 1. – determinã solubilizarea O2. CO2 ºi a diverºilor acizi. transportul în soluþii coloidale ºi ionice ºi depunerea compuºilor chimici respectivi. sunt active în rocile în care se formeazã soluþii saturate în carbonaþi. (De exemplu: sulfaþii ºi carbonaþii de Na ºi C dezvoltã în urma expansiunii prin hidratare presiunii de ordinul sutelor de kg/cm2. Distrugerea prin umectare-uscare este puternicã în zonele semideºertice formate din argile.cei de natriu. În contact cu rocile. îl constituie apa. circa 1000 kg/cm2. z/r < 3 Mediul slab alcalin – cationii cu raza 1 > r > 0.Dimensiunile ºi forma clastelor sunt dependente de compoziþia ºi structura rocii preexistente. Materialele rezultate prin procesele de umectare mare sunt în general foarte fine. (r în Å).actorii hipergenezei chimice . cum sunt sãrurile de precipitare. apa se manifestã în urmãtoarele moduri: – stabileºte mediul fizico-chimic de transformare a rocilor prin variaþiile pH-ului ºi Eh-ului. Capacitatea elementelor chimice. Eh-ul ºi conþinutul în gaze. în funcþie de apã. sulfaþi.2. Valoarea potenþialului ionic este definitã de energia necesarã transformãrii unui element în ioni pentru o anumitã stare de valenþã (e = z/r). deci de capacitatea de a provoca disocierea compuºilor naturali.).

z > 1. PO .) ºi substanþele organice sunt puternic influenþate de potenþialul de oxido-reducere (fig. 3 – apã din precipitaþii. 5. 6 – izvoare termale alcaline .9.a.ig. – 2Fe2+ + 4HCO3 + H2O + 1/2O2 = 2Fe(OH)3 + 4CO2 Elementele polivalente (. legãtura dintre oxigen ºi hidrogen se rupe ºi formeazã cu oxigenul anioni complecºi (SO 2− . stabilirea naturii alcaline.e. Varianþia constantei de disociere a apei în funcþie de temperaturã (adâncime) (dupã N. z >12 r Au cea mai mare capacitate de polarizare a dipolului de apã. Mn. 3) Potenþialul de oxido-reducere a apei (Eh-ul) La suprafaþa scoarþei terestre mediile apoase au capacitatea de oxidare sau de reducere a elementelor cu care vin în contact. 5. De exemplu. neutre sau acide a mediului în care se desfãºoarã hipergeneza trebuie sã se facã cu multã atenþie. Astfel. P5+. N5+. De aceea valoarea pH = 7 indicã un mediu neutru numai pentru soluþiile la 20°C. C4+). Rezultã cã un pH neutru se realizeazã atunci când concentraþia ionilor de hidrogen este egalã cu concentraþia OH (fig. 2 – mlaºtini. 5 – apã de mare.+ r < 0.4. 4 CO . pH-ul soluþiilor.4). 5. 5.5 Å (S6+. pH = 6 – mediu neutru. 1988). H+ = OH– = 10–7 moli/l H3O+ = OH– = 10–7 moli/l În concluzie. la 120°C. Limitele concentraþiei ionilor de hidrogen (pH) (pentru diferite medii naturale: 1 – izvoare termale acide. þinându-se seama de temperaturã ºi de adâncimea unde are loc fenomenul (fig. Concentraþia ionilor de hidrogen rezultã prin disocierea spontanã a apei la temperatura normalã de 20°C ºi este 10-7 moli/l. Aceastã capacitate este datã de potenþialul de oxido-reducere (redox). 68 .ig. 4 – râuri. NO ). 2) Principalul solvent – apa. Anastasiu.5). 5. Proprietatea de solvent a apei este datã de diferenþa dintre electronegativitatea hidrogenului ºi cea a oxigenului. la diferite adâncimi un pH = 7 – mediu alcalin. −2 3 −3 4 − 3 .3).3. S º.

Din reacþii cu carbon. Spre fundul bazinelor scade la sub 1 cm3/l. sulf sau fier. 1988). Oxigenul (O2) – gaz atmosferic.& .otosinteza are rol important în formarea oxigenului la suprafaþa terestrã.9%. substanþa organicã se poate conserva.03%. Oxigenul este principalul factor al proceselor chimice de alterare ºi precipitare prin contribuþia lui la formarea oxizilor complecºi (CO2 . H2S. sulfuri. 5. 5. Concentraþia în gaze (C) se mãsoarã în mg/l: C = P + kt unde: P = presiunea parþialã kt = coeficientul de solubilitate a gazului la temperatura datã În atmosferã se gãsesc: N = 78%. H. O2 = 20. CH4. hidroxizii. Oxigenul din atmosferã ºi cel dizolvat în apã sunt principalul mobil al potenþialului redox. . Caracter oxidant au mediile naturale în prezenþa oxigenului ºi deasupra nivelului hidrostatic. O3. unele sãruri oxigenate. Rezultã cã oxigenul din 69 . mediul devenind anoxic. cantitatea 4 totalã de oxigen este estimatã anual ca fiind de (4 ± 1) · 1014 g O2/an. Domeniile de solubilizare ºi precipitare a principalelor elemente chimice ºi minerale în condiþii aerobe ºi anaerobe ale mediilor naturale. În mediile reducãtoare se formeazã carbonaþi de fier. CO2 = 0. Gazele din atmosferã trec în apã când presiunea lor din aer este mai mare decât presiunea parþialã a gazului din apã. Oxigenul în apele marine provine fie din atmosferã. 3 SO2) ºi a sãrurilor oxigenate (Na2SO4).ig. cu degajare de H2O. Anastasiu. Ar = 0. solubil în apã. La suprafaþa apelor.6).9%. 4) Conþinutul în gaze Solubilitatea gazelor în apã depinde de temperatura ºi de coeficientul de solubilitate a gazului respectiv. în prezenþa substanþei organice ºi a proceselor anaerobe. în funcþie de valoarea Eh-ului (dupã N. substanþa organicã este distrusã. Întreaga cantitate de oxigen ar putea fi reciclatã prin biosferã în 6000 de ani. În mediile oxidante sunt stabili oxizii.5. fie din procesele de fotosintezã. Caracter reducãtor au mediile naturale sub nivelul hidrostatic.În hipergenezã importante sunt oxigenul ºi dioxidul de carbon. concentraþia este de 6 cm3/l (fig.

Alterarea subaerianã Structura reþelei cristaline. este procesul eluviogenetic complex care determinã modificãri ale mineralelor din roci (sub acþiunea apei ºi a aerului) ce conduc la schimbarea naturii chimice ºi mineralogice (descompunerea ºi transformarea de noi substanþe chimice). H2O.6. provocând solubilizarea carbonaþilor. concentraþia de CO2 creºte progresiv cu adâncimea apelor ºi invers proporþional cu temperatura. clastice în mediile terestru. 5. prin paleorelieful vechilor zone de uscat. concentraþia sa are valori de 40-45 cm3/l. Alterarea se desfãºoarã atât în medii subaeriene.1. acvatic). Alterarea. Pe fundul bazinelor. Cauza esenþialã a solubilizãrii ºi precipitãrii carbonaþilor ºi fosfaþilor o constituie variaþia în soluþie a concentraþiei de CO2.+ . Variaþia cu adâncimea a oxigenului în apa oceanului apele marine regleazã conþinutul de materie organicã. 5. Alterarea – principalul proces hipergenetic chimic Procesele hipergenetice menþin echilibrul între calitatea factorilor morfogenetici ºi calitatea mediului prin aportul de materiale (elemente chimice.CO2 provine din: activitatea vulcanilor. CO2 + H2O → H2CO3 → H2 + HCO3 Prin disocierea acidului carbonic rezultã anionul bicarbonic CO2 care regleazã pH-ul ºi Eh-ul. imprimându-i un caracter slab acid. prin produsele fosile. 5.ig. În mediile anoxice materia organicã se conservã.2. Rezultã de aici un pH slab acid. cât ºi în medii subacvatice (marine ºi oceanice). în sens restrâns. materia organicã se distruge prin eliberarea de CO2.2. dolomit). izvoare termo-minerale juvenile.CO2 este conservat în procesele de transformare a silicaþilor de calciu sau de formare a sãrurilor oxigenate bogate în Ca2+ ºi Mg 2+ (calcit. Produsele rezultate prin alterare se mai numesc ºi produse secundare sau depozite reziduale. influenþeazã aciditatea soluþiilor.2. caracteristicile climei ºi particularitãþile 70 . În mediul marin. în mediile oxigenate. chimismul mineralelor ce compun rocile preexistente. La adâncimi de 4000-5000 m. apele reci dizolvã CO2. determinã reacþii de oxidare. caracterele lor petrografice. Dioxidul de carbon (CO2) are o mare solubilitate în apã.2.

Particularitãþile climei. dacite) sunt mai stabile. pentru cã ele menþin umiditatea timp îndelungat. Silicatul de magneziu (olivina) prin hidratare dã naºtere la serpentinã. foarte activ în þinuturile calde ºi semiaride. prin hidratare se transformã în gips. dacit-paragnais). de exemplu. Zona ecuatorialã este cea mai favorabilã alterãrii. variate în funcþie de latitudine ºi altitudine. Menþionãm doar cã pantele line sunt mai favorabile alterãrii decât cele abrupte. Fe2O3 + nH2O → Fe2O3 · nH2O Hidratarea este mai activã în cazul rocilor dezagregate. În cadrul hidratãrii fizice mineralul rãmâne în general acelaºi. roci bogate în minerale femice (. Structura reticularã a mineralelor exprimã tipurile de legãturi chimice dintre elemente ºi reflectã modul în care compuºii caracterizaþi prin legãturi ionice disociazã în prezenþa apei. Deshidratarea este procesul invers hidratãrii. CaSO4 + 2H2O → CaSo4· 2H2O Piroxenii. datoritã umiditãþii ºi temperaturii ridicate. temperaturã. viteza de dizolvare fiind: V = D/δ (Cs – C) 71 & .e. Anhidritul. Hematitul prin hidratare trece în limonit. sunt alterate mai repede ºi mai profund decât granitele. fiind strâns legatã de existenþa apei. În ariile continentale procesul este activ sub influenþa precipitaþiilor atmosferice ºi a apelor curgãtoare. Când asociaþiile de minerale sunt identice în diferite roci (gabbrou – bazalt. de penetrarea ei în masele de rocã. Sunt mult mai solubile cele cu legãturi ionice (NaCl. intensitatea produselor de alterare ºi dezagregare fiind direct proporþionalã cu înãlþimea. fenomen însoþit de o mãrire a volumului. ºi transformarea lor în minerale cristalizate. K. Mg). Hidratarea chimicã este procesul de pãtrundere a apei în reþeaua cristalinã ca apã de cristalizare. bogate în minerale salice (Al.reliefului sunt principalii factori cate determinã ritmul ºi intensitatea alterãrii pe suprafaþa Terrei. Toate mineralele prezintã un anumit grad de solubilitate. structura ºi textura lor sunt elementele esenþiale în deosebirea comportãrii la alterare. Structurile compacte (bazalte. Hidratarea chimicã duce la formarea de minerale noi – hidraþi. prin elementele sale – precipitaþii. de a trece în soluþii ºi de a schimba compoziþia solventului. dar se dezintegreazã pânã la particule foarte fine. Procesul constã în pierderea unei pãrþi din apã. în cazul gelurilor. CaCO3) decât cele cu legãturi covalente (silicaþi). Procesul în sine duce la distrugerea rocii. umiditate – fac ca alterarea sã fie diferitã pe suprafaþa terestrã. Na. a) Hidratarea afecteazã volume mari de rocã. Ca). b) Solubilizarea este reacþia unui mineral în contact cu apa de a disocia. gnaisele ºi micaºisturile. amfibiolii ºi biolitul prin hidratare trec în clorit de culoare verzuie. decât cele inechicristaline. impune o etajare a condiþiilor de alterare. granodiorit. Relieful. Gabbrourile ºi serpentinele. prin altitudine.

epidot.+ unde: V = viteza de dizolvare pentru 1 cm2 de suprafaþã. la temperaturi ridicate. Hidroliza silicaþilor este procesul cel mai frecvent în timpul alterãrii rocilor preexistente. Solubilizarea incongruentã este trecerea în soluþie a silicaþilor. El depinde ºi de gradul de purificare a apei. piroxeni. hidroliza este cel mai activ proces de transformare a silicaþilor. andaluzit. În funcþie de creºterea gradului de stabilitate în contact cu apa silicaþii formeazã: olivinã. D = coeficientul de difuzie al elementelor din faza mineralã spre soluþie. turmalinã. În zona de oscilaþie a nivelului apei freatice se formeazã orizonturi cu compuºi de fier feros ºi fier feric – cu pete roºcate sau ruginii în alternanþã cu pete verzui-vineþii (orizonturile de glei). sub acþiunea apelor subterane. dizolvat în apã. zircon. Dintre silicaþii feromagnezieni. datoritã efectelor pe care le are acest proces asupra compoziþiei chimice a solventului. . Sulfurile elibereazã prin oxidare H2SO4. cu predominarea unuia sau altuia dintre ele. δ = grosimea nivelului limitã prin care se face trecerea în soluþie. Cs = concentraþia de saturare. asupra mineralelor ºi rocilor. Pentru alterare este important sã se ºtie ordinea de trecere în soluþie a mineralelor. Exemplul cel mai elocvent este dizolvarea calcarului în prezenþa apei încãrcate cu CO2. . diferite de cele ale rocilor preexistente. olivinele. C = concentraþia solventului. piroxenii ºi amfibolii hidrolizeazã ºi dau naºtere la substanþe secundare. Interacþiunea proceselor menþionate. însoþesc procesele de oxidare ºi hidrolizã. 72 .ierul prezintã cele mai frecvente oxidãri ºi reduceri.e) este eliberat ºi oxidat în prezenþa apei ºi trece în compuºi ai fierului trivalent care imprimã produselor de alterare nuanþe gãlbui ºi roºii-cãrãmizii. c) Dizolvarea este trecerea unei substanþe în soluþie fãrã modificarea naturii chimice. Procesul este mai intens la rocile formate din minerale solubile. granat.eldspatoizii sunt mult mai solubili decât feldspaþii. El se gãseºte în compoziþia chimicã a carnonaþilor ºi silicaþilor. la suprafaþa terestrã. studiatã adesea ºi pe cale experimentalã pentru a înþelege fazele alterãrii rocilor. serpentinizare.Dizolvarea rocilor are loc: la adâncimi diferite. Alãturi de hidratare. amfiboli. care intrã în reacþie cu alte minerale dând diferiþi compuºi. d) Procesele de oxidare se produc cu ajutorul oxigenului din aer ºi apã. Prin alterarea fierului (. sericitizare. sillimanit. confundându-se practic cu procesele de caolinizare. duce la apariþia scoarþei de alterare ºi a solurilor cu dezvoltarea maximã în zonele calde ºi umede. Pentru alterarea rocilor. f) Carbonatarea este acþiunea pe care o exercitã CO2. e) Hidroliza este desfacerea prin dizolvare în apã a unor sãruri în acidul sau baza lui corespunzãtoare. care favorizeazã dizolvarea. Solubilizarea silicaþilor are la bazã procesul de hidratare ºi de schimb ionic. cum sunt tacul ºi serpentina. disten. sub acþiunea apei din precipitaþii. având proprietãþi fizice ºi chimice proprii.

a zonelor cu flux termic ridicat. Alterarea subacvaticã este activã în raport cu rocile magmatice ºi metamorfice feldspatice deschise în canioanele marginilor continentale. Ionii eliberaþi prin hidrolizã ºi oxidare se recombinã cu ionii în exces existenþi în soluþiile marine. denumirea corectã este alterare chimico-bioticã sau biochimicã. cu precizarea cã desfãºurarea reacþiilor este accentuatã de contactul rocii preexistente cu soluþiile apoase.2). 5. Întrucât alterarea este în esenþã rezultatul proceselor chimice. prin precipitare. Hipergeneza subacvaticã se manifestã asupra clastelor rezultate prin procesele fizico-mecanice ajunse în reþeaua hidrograficã ºi în bazine acvatice stãtãtoare.3.2. Variaþiile mineralogice subacvatice sunt determinate de: contaminarea apelor marine cu soluþii juvenile. alterarea specific submarinã sau halmiroliza. are loc datoritã unor factori relativ constanþi. aportul de oxigen în apele de fund. diversitatea petrograficã a substratului. mai redusã decât scoarþa continentalã Evoluþia acestei scoarþe este posibilã acolo unde lipseºte sedimentarea terigenã.2. 970).5. Produsele rezultate prin alterare subacvaticã formeazã o scoarþã de alterare la interfaþa substrat-apã. iar pentru cele superioare de naturã fizicã. algele au cel mai mare rol în alterarea biochimicã. Alterarea chimico-bioticã Organismele vegetale ºi animale exercitã asupra rocilor procese complexe de distrugere. cu bazaltele de fund oceanic ºi cu produsele vulcanice acumulate în aceste regiuni. care pentru cele inferioare sunt mai ales de naturã chimicã. care are ponderea cea mai mare în alterarea subacvaticã.2. de asemenea.2. a manifestãrii activitãþilor vulcanice submarine etc. mai ales bacteriile autotrofe(care se hrãnesc fãrã fotosintezã). alte produse. Procese biotice În analizele geografice ºi geologice activitatea bioticã vegetalã ºi animalã este importantã pentru cã: imprimã trãsãturi specifice medii lor de sedimentare. 73 . & 5. cum sunt salinitatea ridicatã a soluþiilor ºi pH alcalin (8-8. Cel mai important rol îl au organismele în formarea solurilor. Soluþiile juvenile au pondere însemnatã în apele marine în lungul sistemelor de fracturi crustale. se manifestã asupra suspensiilor. similitudine cu procesele hipergenezei chimice de pe ariile continentale. constituie sursa constantã de material în cadrul sedimentãrii în sine. prin descompunerea materiei ºi apoi sinteza masei minerale cu cea organicã (Posea ºi colab. Microorganismele în general. produsele biotice sunt surse importante de reconstituire a paleomediilor sedimentare. 2. Hipergeneza este atât un efect al reacþiilor care se petrec în mediul marin între apã ºi rocã cât ºi o cauzã a dezechilibrelor chimice în soluþii saline. generând. ajunse în aceste bazine tot din ariile continentale.. Alterarea subacvaticã Formarea produselor reziduale în mediul subacvatic prezintã douã aspecte: 1. atât în arii continentale cât ºi în arii marine.3. Ele sunt cunoscute sub denumirea de alterare bioticã.2.

Organismele libere formeazã în mediul marin: populaþii bentonice – adaptate la mediul de fund oceanic. procesele deformaþionale. Dupã moartea organismelor. structuralã ºi mineralogicã. sau înveliºuri protectoare. 5. 2. acreþie algalã. bioconstrucþie coraligenã.7). Ele precipitã CaCO3 sub formã de calcit. transportul 74 . cu implicaþii petrogenetice ºi sedimentologice sunt împãrþite: procesele construcþionale. aragonit. Dintre organismele vegetale unele grupe de alge (Cyonophiceae. procesele geobacteriene.7. Totalitatea pãrþilor minerale din organisme formeazã bioclastitele. Principalele grupe de microorganisme ºi compoziþia mineralogicã a pãrþilor scheletice. CARBONAÞI . 1. Radiolarii ºi spongierii precipitã SiO2 sub formã de opal ºi calcedonie. biosecreþia mineralã stã la baza formãrii oaselor ºi dinþilor. Organismele sesile sunt: epifaunale – îºi desfãºoarã activitatea la suprafaþa sedimentelor ºi infaunale – îºi desfãºoarã activitatea în interiorul sedimentelor. Procesele biotice. Astfel sunt: hidrozoarele. Organismele nevertebrate secretã pãrþi scheletice de mare diversitate morfologicã.AÞI La vertabrate. populaþii planctonice (pelagice) – adaptate la mediul de larg.+ Organismele vegetale ºi animale se împart în funcþie de raportarea la substratul pe care existã (sesile sau fixate pe substrat ºi vagile sau libere) ºi dupã consecinþele acestora în sedimentogenezã. generatoare de produse sedimentare. generatoare de detritus organogen. Procesele biotice construcþionale cuprind totalitatea proceselor biotice ce duc la formarea de noi sedimente prin: biosecreþia mineralã. bioclastitele se acumuleazã ºi intrã în constituþia depozitelor de roci bioclastice. Concentraþia depozitelor în bioclaste poate corespunde unei biocenoze ºi este cauzatã de: lipsa sedimentãrii terigene. Biosecreþia mineralã este un proces metabolic de naturã biochimicã caracteristic atât organismelor vegetale cât ºi celor minerale. împreunã cu hidroxiapatitul (principalul compus mineral al oaselor) asigurã conservarea oaselor în depozite fosile. Coralinoceae) ºi diatomitele au capacitatea de a secreta prin metabolism celular carbonat de calciu ºi respectiv bioxid de siliciu (fig. . 5. a) Biosecreþia mineralã este capacitatea organismelor de a secreta substanþe minerale care se individualizeazã ca schelete – suport. depunerea gravitaþionalã. biozoarele. moluºtele ºi echinodermele. Colagenul – substanþã organicã cu structurã în lanþ – stã la baza scheletului osos. biochiopodele.ig.OS.

Strunga (Bucegi). formate din sedimente mobile derivate. Orizonturile cu bioclaste prin caracterul lor autohton reflectã mediul de viaþã al organismelor respective. de dimensiuni reduse (2-200 cm). un complex recifal este format din partea centralã. – salinitatea apropiatã de valori normale (27-40‰). Sedimentele algale formate poartã denumirea generalã de stomatolite. Pentru procesele de hipergenezã sunt importante douã aspecte: bioconstrucþia scheletului rigid ºi acumularea sedimentelor derivate (mobile). Mineralogic. Golful Persic. 90 km lãþime). Bioconstrucþiile stomatolitice se întâlnesc în toate perioadele geologice. Scheletul format constituie armãtura recifului care adãposteºte organismele animale. rata de sedimentare terigenã foarte scãzutã.prin curenþii acvatici etc. Postãvaru. Procesele metabolice care conduc la fixarea CaCO3 în corpul coralilor ºi algelor ºi deci la creºterea scheletului mineral sunt datorate anumitor factori. alcãtuitã din organisme sedentare ºi din flancurile intern ºi extern ale recifului. care delimiteazã repartiþia recifilor pe suprafaþa Terrei: – apã cu temperaturã medie de 21°C. c) Bioconstrucþia coraligenã (formarea recifilor). cu rol de capcanã pentru carbonatice ºi necarbonatice microscopice. Ele sunt deci fotosintetizatoare ºi chimiosintetizatoare. H2O ºi CO2. Sub forma depozitelor biogene fosile bioconstrucþiile coraligene se gãsesc în platformele mezozoice carbonatice din munþii Bihor. Piatra Craiului. 75 & . În aria recifului se acumuleazã ºi un detritus carbonatic cu numeroase bioclaste ºi fragmente scheletice coraligene ºi alge. acestea sunt depozite carbonatice. Hãºmaº. Algele au ºi proprietatea de a crea un mediu „capcan㔠pentru suspensii. – ape puþin adânci (0-50 m). Conservarea bioclastelor are loc prin acumularea unui material pelitic terigen. – barier㠖 Marea Barierã Australianã (4000 km lungime. energie generatã ºi de reacþii chimice proprii. Arhipelagul Bahama. Bikini). N ºi 15°lat. începând cu Proterozoicul ºi pânã în actual. S. d) Procesele geobacteriene. S. algele albastre filamentoase (Cyanophyceae) secretã prin talul lor uleios un mucilagiu organic. – colonii izolate. Altfel spus. recifi de apã calmã sau recifi de alizee între 15 ºi 30° lat. N ºi 15 ºi 30°lat. – circulari.Tipuri de recif: – litorali (de coastã sau riverani) – Marea Roºie.ormarea scheletului la corali ºi alge este fenomenul prin care carbohidraza celularã desface Ca(HCO3) preluat din apã ºi transferat prin ectodem în CaCO3. atoli – Das Racos (Atlanticul de Sud. algele albastre de maree sau din zonele neritice. bogat în polizaharide. b) Acreþia algalã ºi cimentarea bioticã. În regiunile calde tropicale ºi subtropicale ºi în apele aerate de micã adâncime din zonele litorale. mai rar silicoase. . Pseudostromalitele (silicioase) apar în vecinãtatea izvoarelor fierbinþi. Bacteriile autotrofe utilizeazã energia solarã pentru sintezele pe care le realizeazã prin intermediul luminii. în formã ovalã. bine aerate ºi luminate. submerse. În raport de aceste condiþii pe Terra existã: recifi de apã agitatã între 15°lat.

sulfaþilor ºi carbonaþilor. faciliteazã solubilizarea .e. crustacei) în cãutare de hranã. De exemplu. cochilii) este esenþialã pentru a se ajunge la partea moale a organismelor. • Bacteriile oxidante ale genului Metallogenium mãresc potenþialul redox al reacþiei de formare a compuºilor de Mn ºi implicit determinã creºterea proporþionalã a Eh-ului • Bacteriile genului Thiobocillus ferroxidans oxideazã fierul feros în fier feric cu formarea unui precipitat de hidroxid de . b) Bioturbaþia este procesul prin care organismele prelucreazã ºi modificã substratul natural. În alte situaþii. Spargerea þesutului scheletic (valve. clastele eliminate având un anumit grad de prelucrare.a. care nu se datoreazã acþiunii valurilor. Obþin energia necesarã sintezelor din procesele de descompunere a substanþelor organice.+ Bacteriile heterotrofe sunt mult mai numeroase.eS2). condiþioneazã formarea mâlurilor sapropelice. În soluri.e2+ în aceste condiþii genereazã piritã (. • Bacteriile sulfat – reducãtoare transformã în H2S compuºii oxidanþi ai sulfului. • Bacteriile aerobe lipolitice catalizeazã formarea uleiurilor minerale din zãcãmintele petroliere. Sunt atât aerobe cât ºi anaerobe. Acelaºi rol îl au organismele ºi în crearea materialului din flancurile recifilor. textura ºi structura sedimentelor datoritã înmulþirii lor. CH4 ºi H2O. De asemenea. materialul poate fi digerat. • Procesele bacteriene organogenetice sunt datorate în special bacteriilor heterotrofe. HNO3) ºi prin precipitarea biochimicã a oxizilor. • Bacteriile sulfat – oxidante (genul Thiobacillus) oxideazã H2S din medii euxinice. descompun compuºii organici cu . a humusului dezvoltat în orizonturile superficiale ale scoarþei de alterare ºi a solurilor. se datoreºte acþiunii de distrugere de cãtre organisme de pradã (peºti. În mâlurile sapropelice decarboxilarea acizilor graºi conduce la formarea hidrocarburilor. generând noi structuri sedimentare. Unele bacterii heterotrofe din mediul marin descompun substanþele ternare în CO2. în prezenþa . spongierii de tipul Cliona pot produce o cantitate de detritus de 6-7 kg/m2 în 100 de zile.e ºi modificã oH-ul mediului prin intermediul CO2. a cimentului calcitic. bacteriile menþin un raport între carbon ºi azot prin atacarea substanþelor organice. Acestea modificã mediul mineral în care trãiesc prin geneza acizilor anorganici (H2SO4. deci de naturã bioticã. Procesele biotice deformaþionale (distrugerea scheletelor ºi bioturbaþii) a) Formarea mâlurilor ºi nisipurilor carbonatice din arealul recifilor sau detritusului carbonatic organogen. faciliteazã sinteza acizilor humici. influenþeazã proprietãþile tixotropice ale argilelor º. Procesele bacteriene mineralogenetice sunt datorate bacteriilor autotrofe. hidroxizilor. Cele mai importante sunt cele care formeazã hidrocarburi.e2+ metabolic (pH = 4-5) în scoarþele de alterare ºi soluri. eliberând sulf molecular. Principalele efecte ale bioturbaþiei asupra sedimentelor sunt grupate în: 76 . Procesele bacteriene postdepoziþionale provoacã modificãri în compoziþia. Materialul rezultat este un detritus.

hrãnire. în substrat moale (nisip.8. slab coezive. figurative (canaliforme) ºi deformative.– structuri biotice superficiale. au fost identificate în depozite de vârste diferite ºi s-au conservat mai uºor în depozite cainozoice. Canalele înclinate ºi cele spiralate sunt frecvente în zonele în care organismele animale îºi procurã hranã prin digerarea sedimentului. – În apele puþin adânci se conservã structuri canaliforme sau turbicole cu poziþie verticalã. Conservarea urmelor biotice este condiþionatã de: stabilirea sedimentelor în mediul de acumulare. – Prezenþa lor aratã stabilirea mediului de sedimentare. Urme de dinozauri la Altamura (Italia): a – vedere de ansamblu. & b .ig. mâl) (urme de târâre. adãpost. tidale neritice ºi batiale. coeziv) – perforaþii de tipul excavaþiilor ºi al canalelor. locomoþie.8. acoperirea rapidã a acestora cu sedimente lutice noi. Sunt conservate prin îngroparea în sedimente fine acumulate în medii subacvatice liniºtite. fig. b – detaliu.ormarea acestor structuri presupune existenþa unor populaþii numeroase (fig. constituie elemente utile în reconstituirea condiþiilor de sedimentare din regiunile litorale. Concluzii – Bioglifele structurilor de bioturbaþie figurative ºi deformative. 5. – structuri biotice de adâncime în substrat rigid (stâncos. numite bioglife. litificarea treptatã a acestor depozite lutice acoperitoare. – . 5.) sau în substrat necoeziv. a Peletele fecale sunt aglomerãri mâloase sferice ºi elicoidale de dimensiuni milimetrice.8). bioturbaþii (senso stricto). 5. ca principale elemente de bioturbaþie. 77 . formate la suprafaþa sedimentelor lutice în timpul sedimentãrilor reduse.

piroxeni etc.9. alãturi de soluþiile electrolotice. P. .+ 5. aerul. Demeter. . scoarþa de alterare este formatã din: minerale relicte. Grosimea scoarþei de alterare este diferitã. oxizilor ºi hidroxizilor. Sunt reprezentative prin mineralele accesorii ale rocilor preexistente .ormarea scoarþei de alterare prin alterarea rocilor (Valea Putnei): a – versantul stâng al Putnei înainte de Tulnici. sub formã de cationi ºi anioni.). Si. formând aºa-numitul schelet al sedimentului sau materialul scheletic. micã. turmalina. a Mineralele relicte sunt constituienþii primari ai materialului parental. b – detaliu. SO4. curþ etc. Mineralogic ei aparþin silicei. variind de la câþiva centimetri pânã la câteva sute de metri. chiar ºi cei mai rezistenþi suferã modificãri ce duc la mãrunþirea lor (Grecu. fracþiunea care nu a fost modificatã în timpul alterãrii. În ansamblu. constituenþii din aceastã grupã. 1997). În cazul unei alterãri puternice. Este rezultatul acþiunii simultane a meteorizãrii ºi a alterãrii rocilor. b . Au tendinþa de a trece în agregate microcristaline. sunt soluþii naturale în care se gãsesc dezvoltate elemente instabile : Li. Coloizii.ig.e.Constituenþii primari se prezintã sub formã de particule grosiere. apa ºi organismele animale ºi vegetale sunt într-o permanentã interacþiune desfãºuratã în diferite condiþii climatice þi în care se formeazã noi compuºi minerali ºi organici prin transformarea mineralelor iniþiale.). granulele relicte din scoarþele de alterare sunt indicativ al naturii petrografice a rocii care a fost alteratã (zircon.4. compuºi coloidali ºi minerale de neoformaþie. 5. Na. NO3 ºi elemente greu stabile : Al.Tot în categoria constituenþilor primari intrã ºi fragmentele din roca iniþialã ce nu s-au alterat sau sunt pe cale de alterare (feldspaþi. carbonaþilor ºi mai rar silicaþilor. Ca. Scoarþa de alterare Scoarþa de alterare este partea superficialã a scoarþei terestre în care roca. CO2. Compuºii coloidali sunt instabili în timp în stare de geluri ºi se întâlnesc în scoarþele de alterare recente. Coloizii sunt soluþii 78 .

5. vermivulit).în partea superioarã sunt stabili filosilicaþii de Al ºi hidroxizii de Ni ºi Ca. hidroliza. în special 79 . rezultã din oxidarea. FeCO3 . carbonaþi – CaCO3. în raport de poziþia nivelului hidrostatic.10). aluminiu ºi siliciu. Fe(OH)2. în cadrul cãrora predominã minerale argiloase îmbogãþite în carbonaþi. Din alterare mineralelor primare rezultã în special minerale argiloase ºi oxizi hidrataþi de fier. Tipul litogen caracterizeazã zona tundrei. clorite . Mineralele de neoformaþie au caracter autigen. mineralele primare fiind foarte puþin transformate este alcãtuitã dintr-un amestec de produse de dezagregare. se caracterizeazã printr-un mediu neutru ºi alcalin (pH = 5. în profil transversal. Al. Generalizând. transformãrile mineralelor preexistente sunt foarte puternice.11) Tipuri zonale de scoarþe de alterare (Ianovici. alcãtuite din particule cu dimensiuni cuprinse între 10–6 ºi 10–3 microni ºi care nu se decanteazã în mediul static. Schema circulaþiei apei subterane în roci permeabile ºi zonalitatea determinatã de aceasta. fiind alcãtuit din componente reziduale ºi acumulative. existând chiar posibilitatea formãrii unor scoarþe de alterare diferite. & Procesul de alterare chimicã se desfãºoarã în mod stadial. zona de cimentare sau de saturare cu apã (activã ºi pasivã) este situatã sub nivelul hidrostatic. cu pH acid ºi potenþial redox pozitiv.aparent omogene.5 – 8. montmorillonit. silicaþi – minerale argiloase (caolinit. intensitatea sa depinzând de condiþiile climatice.5) ºi printr-un potenþial redox negativ . La suprafaþa scoarþei terestre aceste minerale prezintã o maximã stabilitate ºi sunt reprezentate de : oxizi – . MnO2 . Mn.e. Mineralele primare sunt intens transformate. 5. de modul de circulaþie al apei libere ºi de accesul oxigenului în mediul respectiv. 5. Tipul carbonato-siallitic caracterizeazã regiunile de stepã ºi silvostepã din cadrul zonei temperate. situatã deasupra nivelului hidrostatic cu circulaþie descendentã a apelor meteorice. illit.ig.10. Mn(OH)4. AlOH.e2O3. prezintã grosime redusã. iar în partea inferioarã se conservã minerale relicte (curþ. biotit etc) alãturi de neoformaþii de minerale argiloase ºi sulfuri secundare (fig. Tipul argilo-siallitic este caracteristic zonei forestiere din climatul temperat umed. de aceea se gãsesc în cantitãþi reduse cu excepþia curþului. s-au stabilit urmãtoarele zone: zona de oxidare sau zona de aerare. carbonatarea ºi hidratarea unor compuºi preexixtenþi în rocile supuse alterãrii sau prin precipitare directã din soluþiile scoarþei de alterare. este alcãtuitã din componente reziduale sau acumulative.12). 5. Ei constituie o fazã intermediarã între suspensii ºi soluþii electrolitice. minerale serpentinice. neoformaþiile sunt stabile ºi cele mai frecvente aparþin oxizilor ºi hidroxizilor de . Florea 1963) (fig. hidroxizi – Al(OH)3. sulfaþi – CaSO4 · 2H2O. . pe acelaºi tip de rocã (fig. acestea din urmã reprezentate mai ales din minerale argiloase.

ig. 1986) . citat de Seliverstov.11. Schema formãrii scoarþei de alterare pe suprafeþe tectonice inactive (dupã Strahov. 5. 1962.+ 80 .

ig. Tipuri zonale de scoarþe de alterare & .81 . 5.12.

Tipul siallito-allitic caracterizeazã regiunile tropicale ºi subtropicale cu climat cald ºi cu o perioadã uscatã . în partea superioarã a scoarþei. Datoritã mediului alcalin se mai pot forma calcit.+ de calciu ºi magneziu. alãturi de minerale secundare. Tipul allitic caracterizeazã regiunile tropicale ºi subtropicale cu climã caldã ºi umedã ãi este alcãtuitã din produse de alterare foarte puternic îmbogãþite în oxizi de aluminiu ºi oxizi de fier. gips. Tipul halosiallitic este caracteristic pentru regiunile de deºert ºi semideºert cu climat cald arid ºi este alcãtuitã din produse de acumulare îmbogãþite în sãruri (cloruri. Ce proprietãþi ale rocilor influenþeazã deplasarea prin alunecare ºi de ce? 3. Ce rol are alterarea în morfogenezã? 5. carbonaþi). totuºi ele se mai întâlnesc în alcãtuirea scoarþei de alterare. Ce legãturã existã între umiditatea. fier ºi mangan. intensitãþii vântului ºi cristalizãrii sãrurilor solubile. Care este specificul proceselor biotice în morfogenezã? 82 . Întrebãri ºi exerciþii de verificare 1. minerale argiloase. adeseori silicifiate. cum sunt cele argiloase. sodã. sulfaþi. Se constatã o levigare totalã a bazelor ºi silicei ºi o acumulare intensã. Acest tip de scoarþã de alterare înregistreazã grosimi foarte mari (circa 100 m). carbonaþii ºi sulfaþii. iar în unele situaþii chiar ºi carbonat de calciu ºi magneziu. Mineralele primare sunt în general relativ intens transformate. Dezagregarea rocilor este intensã datoritã amplitudinilor termice ridicate. Mineralele primare sunt inegal transformate. montmorillonit sericit. Mineralele secundare care se formeazã sunt de tipul halit. precum ºi curþ secundar. a oxizilor de aluminiu. salpestru. Care sunt procesele fizico-mecanice de distrugere a rocilor? 4. prezintã o îmbogãþire în oxizi de aluminiu ºi fier. Mineralele primare sunt slab transformate ºi în cantitate redusã. Alterarea se manifestã pe grosimi mari datoritã temperaturilor ridicate ºi a precipitaþiilor bogate. cu excepþia cuarþului. porozitatea ºi permeabilitatea rocilor? 2. anhidrit.

ð Prezentarea tipurilor de deplasãri a materialelor pe versanþi. 83 .& Tema III Versanþii – Procese preponderent gravitaþionale Obiective Tema îºi propune: ð Reliefarea noþiunii de versant ca principal sistem al proceselor gravitaþionale.

Albie meandratã.+ Râpa Roºie – Sebeº. Procese de eroziune hidricã. 84 .

Se poate aprecia cã în multe perioade ale dezvoltãrii ºtiinþei reliefului.). în 1940. vegetaþie. versant reglat zis Richter. cu rupturi de pantã). amenajãri. Noþiunea de versant Deºi versanþii. expoziþie. alterare(ravine.ODINAMICA VERSANÞILOR 6. Din a doua jumãtate a secolului nostru. Posea (1970. geomorfologia fluvialã a dominat în cercetãrile geomorfologice de ansamblu. elementarã. totuºi preocupãrile pentru definirea conþinutului noþiunii respective sunt de datã destul de recentã. În dicþionarul lui Baulig (Vocabulaire franco-anglo-allemande de morphologie générale. & MOR. profil (in general concav-convex de la baza spre înãlþime. înãlþime.. privind contribuþiile lui W. dictionnaire critique. versantul se caracterizeazã prin panta.. tapisat de depozite. alunecãri de teren. dar extrem de complexã prin genezã ºi dinamicã. 2) înfiinþarea Comisiei pentru Studiul Versanþilor în cadrul UIG la Congresul Internaþional de Geografie de la Washington (1952). Nici W. totuºi precizarea câtorva se impune. 85 . a proceselor ºi depozitelor de versant ºi a celor corelate.). Brunet ºi colaboratorii (Les mots de la geographie. ca suprafaþã topograficã înclinatã. Nu ne propunem o prezentare exhaustiva a definiþiilor din diverse dicþionare. Aceastã orientare în cercetarea versanþilor a fost impulsionatã de: 1) Simpozionul organizat de Asociaþia Geografilor Americani. ea rezultând însã din contextul unor explicaþii genetice. încã nu s-a formulat o definiþie completã ºi riguroasã a noþiunii de versant. se numesc versanþi numai acele suprafeþe unde media pantelor depãºeºte minimum 2-3°. unui interfluviu.6. Cu toate rezultatele remarcabile obþinute în cercetarea versanþilor. Obiºnuit însã. analiza formelor de versant. Uneori sunt excluse ºi interfluviile netede ale platourilor sau masivelor”.. astfel.. Penck (1924) nu explicã noþiunea de versant.1. precum ºi cercetãrile cantitative ocupã un rol important. 1949) termenul de versant nu apare independent. orice pantã înclinatã. a cãror vãi pot avea totuºi maluri pe pânã la 90°. Penck la cercetarea versanþilor. unei coline. stadiu de acoperire(versanþi în roca nudã. deci între 1° ºi 90°. câmpiile ºi luncile. 182) considerã c㠄noþiunea de versant include. ocupã procente însemnate pe Pãmânt. se exclud. pe plan mondial apãrând o serie de tratate în domeniu(vezi ºi capitolul Istoricul cercetãrilor). 1993) definesc versantul: unul din cele doua flancuri ale unei vai. p. În literatura de specialitate din România se regãsesc câteva definiþii. deºi aparent este o formã simplã. teoretic.

cu o dinamicã accentuatã. el neglijeazã însã distincþia dintre versant ºi pantã. depozite. în caz excepþional. – limita superioar㠖 cumpãna de ape (ºi nu procesele geomorfologice).+ Noþiunea este reluatã ºi explicatã în detaliu în Geografia de la A la Z (1986. de deal sau de munte”. – o parte a formelor de teren. cu urmãtoarele corespondente în limbi strãine: versant în francezã. În majoritatea definiþiilor date. – un element al formelor de teren. slope. ci are ºi semnificaþii geomorfologicã ºi sedimentologicã. anglofonã. 314). – o forma de teren. versanþii unui munte. se folosesc termenii de slope sau hillslope – ca suprafaþã înclinatã sau pante. sclon (ñêëîí) în rusã. procese. Astfel. se pot contura ºi elementele sale de conþinut: – elemente de geomorfometria versantului. Acesta considerã versantul o suprafaþã înclinatã întinsã unitã dinamic prin apele curgãtoare organizate în sistem de râuri ºi fluvii. În Dicþionarul geomorfologic. În literatura de specialitate strãinã. – tipurile de depozite rezultate din acþiunea proceselor. Dupã Dylik. versantul se considerã: – o suprafaþã morfologicã. versanþii unei vãi. versantul nu este numai o noþiune topograficã. albia minorã. reprezintã în fapt un sistem geomorfic bine definit. Þinându-se cont de elementele spaþiale ºi funcþionale ce definesc versantul. se considerã versanþi formele de relief înclinate care fac racordul între interfluvii sau creste ºi albiile minore apropiate. – procesele morfogenetice. talhang în germanã. versanþii externi ai Carpaþilor etc. relaþii ce determinã funcþiile versantului ºi îi asigurã dezvoltarea ca sistem deschis bine structurat. – baza de eroziune este legatã strict de versant. elementele definirii versantului sunt: – limita inferioar㠖 are o valoare orientativã ºi este determinatã de procesele morfogenetice. În sens mai larg.”. O sintezã amplã asupra istoricului definirii noþiunii de versant o face Dylik (1968). În aceastã accepþiune. valley side. Donisã ºi Hârjoabã (1974). autori Bãcãuanu. depresiune sau câmpie. p. versantul este „forma de relief înclinatã reprezentând un flanc de vale. – relaþiile de interdependenþã dintre elementele de formã. versant în englezã. munte sau lanþ muntos. Jahn (1954) dã o definiþie în care este subliniat caracterul dinamic ca decisiv pentru versant. care se terminã în partea de jos într-o vale. în strânsã corelare cu aspectele de formã ºi dependente de baza de eroziune. unde se prezintã urmãtoarea formulare pentru versant: „suprafaþã sau ansamblu de suprafeþe înclinate orientate în acelaºi sens faþã de o vale sau faþã de un deal. – depozitele corelate indicã natura poligeneticã a versanþilor. Dupã Dylik. 86 .

Ca formã de relief versantul are elemente morfometrice ce definesc forma geometricã (deci cu elemente ale volumului). Elementele pantei: frontul.6. Panta versantului este principalul parametru care imprimã intensitatea dinamicii proceselor de versant. lungimea este mãsuratã pe axa longitudinalã (a vãii) ºi uneºte punctele extreme ale acesteia.2.2.2. nu numai figura (elemente ale suprafeþei). depozite. Panta versantului este unghiul pe care îl face suprafaþa sa cu planul orizontal Elementele profilului unui versant sunt: creasta sau muchia.orma planimetricã a versantului se apreciazã însã în plan orizontal.2). 6.6. ci înãlþimea sau altitudinea relativã.). nu lungimea redã caracteristicile majore ale versantului.orma de relief – versant Versanþii constituie un sistem de forme a cãrei genezã rezidã în miºcãrile de ridicare ale unor porþiuni din scoarþã ºi în procesul de adâncire a râurilor (fig. Suprafaþa versantului se determinã prin mãsurarea proiecþiei sale în plan orizontal. ∆H – diferenþa de nivel. D – distanþa de 87 . Sistemul versantului: subsisteme (sectoare). & .1.ig. 6.). Paradoxal. procese ºi forme Lungimea versantului este în strânsã legãturã cu înãlþimea.1. în consecinþã. versantul nu se rezumã doar la faþa dealului. . respectiv a pãtrunderii în interiorul formei majore în care se înscrie ca parte a acesteia. ar corespunde cu înãlþimea dusã din muchia versantului. Perimetrul se mãsoarã pe linia ce delimiteazã versantul. . 6. La versanþii unor vãi spre exemplu. Teoretic. Problema care se pune este aceea a adâncimii versantului. funcþii. baza sau piciorul (fig. Stabilirea elementelor dimensionale se realizeazã dupã delimitarea corectã a versantului pe hãrþile topografice ºi în teren (fig. Morfometria ºi morfografia versanþilor 6. sau a muntelui.1. iar extinderea tridimensionalã prin cele douã plane orizontale ºi un plan vertical. la versanþii cu suprafeþe reduse. mijlocul sau .ig.

– versanþi slab înclinaþi (4 – 8 grade). sunt daþi de alunecãrile de teren. Menþionãm cã aceste funcþii se referã numai la pãrþi ale versantului. – versanþi cu profil convex. – versanþi în echilibru dinamic (maturi. – versanþi cu pantã medie (8 – 15 grade). unde sunt predominante procesele respective. 2. Dupã forma liniei de profil (fig. . cu pãturã de alterare.) Trebuie menþionat cã versanþii de dimensiuni reduse ºi mijlocii se regãsesc în unitãþile cu versanþi mari. precum ºi a celor endogene. – versant de acumulare. Majoritatea criteriilor sunt morfometrice sau morfografice.3. 6. lãþime. Dupã mãrimea pantei: – versanþi foarte înclinaþi (peste 35 grade). înãlþime): – versanþi cu dimensiuni mari (de munte) – versanþi cu dimensiuni mijlocii (de deal ºi podiº) – versanþi cu dimensiuni reduse (în câmpie. de exemplu. – versanþi înclinaþi (15 –35 grade). stadiul evoluþiei. Criteriul funcþiei versantului – versant de ablaþie sau de eroziune. Criteriul dinamic ºi evolutiv – versanþi neregularizaþi (abrupþi.4). tineri).+ 6. fãrã pãturã de alterare. – versanþi foarte slab înclinaþi (2 – 4 grade). pentru cã nu existã versant întreg numai 88 . – versanþi cu profil concave. dunelor etc. – versanþi cu profil în trepte sau complecºi (fig. Criterii morfometrice 1. 6. malurile râurilor. bãtrâni). precum ºi intensitatea proceselor endogene. cei aproximativ drepþi de rocile dure etc. acestea reflectã însã intensitatea proceselor de versant.3): – versanþi cu profil rectiliniu. Versanþii complecºi. relaþia nu este însã ºi inversã. Criterii morfografice 3. pentru cã exprimã stadiul de evoluþie caracteristicile rocilor. Clasificarea (tipizarea) versanþilor Diferitele tipuri de versanþi se stabilesc în general dupã un singur criteriu.orma profilului versantului este foarte importantã. îmbinarea acestora determinând o caracterizare generalã pentru versanþi. dar ºi raporturile (directe sau indirecte) cu reþeaua hidrograficã. versanþii crovurilor. proceselor exogene. – versant de transport. Dupã dimensiunii(lungime.

c – d: versanti convex.3. Categorii morfografice de versanþi: a – b: versant drept.1): – sectorul eluvial în partea superioarã. g – h: versant mixt (drept. în partea centralã. fãrã transport ºi eroziune (vezi Unitãþi funcþionale de versant). de acumulare. 6. de la partea superioarã spre baza versantului se deosebesc (fig. 89 .4. – sectorul deluvial. . 6.& .ig. 6. Morfografia versanþilor complecºi. Astfel.ig. e– f: versant concav. dar termenii se utilizeazã frecvent mai ales atunci când una din funcþii este dominantã. – sectorul coluvial. Criteriul expoziþiei versanþilor Explicarea sintagmei expoziþia versantului decurge din etimologia sa. convex. concav). Criteriul prezenþei unor depozite Aceste sectoare de versant corespund sectoarelor funcþionale prezentate mai sus. în partea inferioarã.

6. Expoziþia versanþilor exprimã deci expunerea diferitelor faþete ale reliefului faþa de punctele cardinale cu scopul determinãrii acþiunii exercitate de radiaþia solarã directã asupra suprafeþei active. aºa cum a intrat de altfel ºi pluralul versanþi ºi nu versante (conform Dex). 1. pe aceste terenuri deºi se înregistreazã scurgeri mai mici. solurile de pe versanþii sudici sunt expuse mai frecvent acþiunii îngheþ-dezgheþului. Schema expoziþiei versanþilor. – versanþi semiumbriþi: expoziþie esticã ºi nord-vesticã (120 kcal/cm2/an). procesul de eroziune este mai activ. Versanþii cu expoziþie sudicã ºi vesticã din emisfera nordicã sunt mai predispuºi procesului de eroziune decât cei cu expoziþie nordicã ºi esticã. eroziunea este mai redusã. evaporarea este mai puternicã decât pe cei cu alte expuneri. În timpul iernii. Eroziunea hidricã pe versanþi). tipuri de soluri. De asemenea. o influenþã etc. însorit.+ Corect este expunerea. agregatele sunt uscate. Versanþii cu expoziþie sudicã sunt expuºi la soare pe o perioada mai mare de timp. Prin urmare. în vederea stabilirii intensitãþii ºi frecvenþei diferitelor fenomene geografice: procese de modelare. Umbrit Intermediar Însorit umbrit.5.Cercetãrile efectuate pe diferite tipuri de sol pun în evidenþã anumite valori ale indicelui de apreciere a eroziunii solului în funcþie de expoziþia versantului (vezi cap.” (Dex). Tipuri de versanti dupa expozitie (fig. au o coeziune mai slabã ºi se desfac mai uºor.5): – versanþi umbriþi: expoziþie nordicã ºi nord-esticã (60 kcal/cm2/an). intermediar. fiind în general mai protejaþi de vegetaþie. – versanþi semiînsoriþi – expoziþie vesticã ºi sud-esticã.ig. Versanþii cu expoziþie nordicã. pe versanþii sudici. un material etc. fiind însã dependentã de pantã.A intrat însã în terminologia geograficã cuvântul expoziþie. astfel încât energia solarã încãlzeºte pãmântul ºi îl usucã mai mult decât pe terenurile cu celelalte expoziþii. topoclimate etc. tipuri de vegetaþie. În general. însuºirile fizico-mecanice ale aceluiaºi tip de sol se diferenþiazã în raport de expoziþie. 90 . adic㠄a aºeza un obiect.6. – versanþi însoriþi – expoziþie sudicã ºi sud-vesticã (170 kcal/cm2/an). în aºa fel încât sã se poatã exercita asupra lui o acþiune. .

cantitatea de energie ce ajunge la suprafaþa terestrã datoritã unghiului diferit format de razele solare ºi suprafaþa terestrã (vezi tabelul nr. cu profil uzual convex. Meteorizarea ºi creep-ul sunt principalele procese ce formeazã aceastã convexitate. lipsesc bazele de denudare de pe versanþi. în condiþii specifice de climã din Africa. 3. Un rol important pentru stabilirea intensitãþii proceselor ºi implicit a dinamicii versantului îl are ierarhizarea în sistem Horton-Strahler a reþelei hidrografice ºi implicit a versanþilor (vezi capitolul Bazinul morfohidrografic). urmãtoarele elemente (fig.2. de care depinde. evident. – fâºia (partea) inferioarã (de contact). Unanim acceptate ºi des utilizate sunt denumirile fâºiilor funcþionale pornindu-se de la partea cea mai înaltã spre partea cea mai joasã a versantului (fig. coluvii (când apar ºi conuri de dejecþie îmbracã forma coluvio-proluvialã). Unitãþi funcþionale de versant În profilul longitudinal al unui versant existã anumite sectoare ce se deosebesc prin: caractere geomorfometrice (înclinare. Alte criterii Existã o diversitate mare de alte criterii de clasificare. Raporturile directe sau indirecte dintre albie ºi versant au de asemenea implicaþii în accelerarea proceselor de versant. clasificarea dupã raportarea la structura geologicã. urmat de cel vestic. 6. Astfel.partea superioarã a dealului sau versantului. dintre care exemplificãm: clasificarea dupã caracteristicile rocii. L. În regiunile cu glimee din jurul Clujului s-a stabilit o diferenþã de circa 25°C (la suprafaþa solului) între versantul sudic ºi cel nordic. întrucât nu peste tot are loc evacuarea. eluvii(la pante reduse). deluvii. talvegul constituie nivelul local de bazã. iar valorile minime pe versanþii estici ºi nordici. Panta în creºtere . Expoziþia versantului ºi temperatura Calculele statistice aratã cã valorile maxime ale temperaturii se gãsesc pe versantul sudic. Versanþii au acelaºi ordin de mãrime pe care îl posedã reþeaua de drenaj. – fâºia (partea) medie.6): – panta în creºtere (waxing slope)1. 1 & 91 . eluvio-deluvialã. lungime). 6. caractere structurale ºi de alcãtuire a pãturii de materiale.1): – fâºia (partea) superioara. King stabileºte pentru versanþi. 6. în special pentru organismele ºi versanþii de ordinele 1 – 3. Aceste fâºii mai sunt definite ºi etaje sau fâºii de evacuare. clasificarea dupã procesele principale care îi modeleazã etc. tipul de morfodinamicã. denumire discutabilã însã.4. Variaþia caracteristicilor fizico-geografice Caracteristicile fizico-geografice variazã diferit pe versanþii cu diferite expoziþii în funcþie de latitudine ºi de pantã.). cele mai active procese au loc în cazul raporturilor directe. clasificarea dupã gradul de acoperire cu vegetaþie.

Elementele unui versant (dupã King. este cel mai activ element în evoluþia versantului ca întreg. – panta în descreºtere (waning slope)4. Blong.patul de rocã în trepte. – panta de infiltrare 2 – 4° – eluviere. 92 . – mal. 5.+ – abruptul sau faþa liberã (free face)2. 6 – miºcãri de mase Profilul de mai sus este un profil ideal. redepozitare.6): 1. 3 – alunecare.ig. curgere în pânzã sau curgere turbulentã. I. Dalrymple. Aceasta este produsã de spãlarea în suprafaþã ºi acest profil poate fi aproximat cu o curbã hidraulicã. – albie. alunecãri. 2. 9. – abrupt de desprindere – prãbuºiri. 1969). 2 Scarp (abrupt.6. Autorii considerã versantul pânã la albia minorã (talveg). 3. Retragerea este cauzatã de spãlarea în suprafaþã ºi alunecãri. 1962): 1 – acþiune de spãlare în suprafaþã. faþa liberã) .7). 6. 2 – pat de alunecare. medie ºi inferioarã (conform completãrilor fãcute modelului din figura 6. 4 Pedimentul (panta în descreºtere) este concavitatea complexã ce se extinde de la bazã pânã la talveg sau câmpia aluvialã. – sector aluvial – acumulare. sunt stabilite astfel nouã unitãþi morfologice ºi funcþionale. este esenþialã proprietatea (modul) în care este tãiatã roca. 4 – elementele versantului. 6. – taluz de acumulare (debris slope)3. King menþioneazã însã cã aceste elemente sunt valabile pentru toate regiunile globului. – sector de transport – deplasãri în masã. Un model ipotetic cu sectoarele versantului a fost preluat de N. . Dury în 1969 dupã cercetãrile efectuate de autorii din Noua Zeelandã (B. Meteorizarea le reduce în particule fine care sunt remodelate prin spãlare în suprafaþã. 6. – convexitate – creep. 4. – interfluviu 0 – 1º – miþcare verticalã. J. caracteristic regiunilor temperate. Aceastã pantã este determinatã de unghiul de repaus al materialului. Conaker. de la partea superioarã spre baza versantului (fig. Deºi frecvent ele sunt acoperite cu detritus. apa. 3 Taluzul de acumulare (panta constantã) este formatã din detritus cãzut din abrupt. complex. 7. 5 – curgere de apã. – sector coluvial – panta 25 – 35°. Pe acest profil se pot distinge cele trei unitãþi clasice: superioarã. 8.

6. – segmentul maxim de versant (mai abrupt decât unitatea de deasupra sau din josul sãu).ig. un segment de maximã înclinare ºi o concavitate. Sectorul de versant formeazã o succesiune compusã dintr-o convexitate. Concluzii Diferitele tipizãri ale versanþilor au anumite limite ce decurg din caracterul extrem de diversificat al formei versanþilor. 6. în funcþie de mediul morfogenetic.& .8). Avantajul acestor unitãþi ºi terminologii este cã permite mãsurarea. 93 .. cea mai micã fiind unitatea de versant. cu completãri) Young (1964) împarte versantul în mai multe subdiviziuni. 1968. înscrierea în tabele ºi descrierea mai corectã formelor. Elementele de baza mãsurabile sunt: lungimea profilului ºi unghiul de pantã. Ele se completeazã însã unele pe altele.7. definitã dupã elementul pantã (fig. Segmentul de versant este definit în funcþie de unitãþile limitrofe: – segmentul minim de versant (partea versantului care are gradientul de netezire mai mare decât unitãþile limitrofe de deasupra sau de dedesubt). – segmentul de creastã (mãrginit pe ambele pãrþi de pante înclinate în direcþii opuse). Model teoretic al unui versant ºi procesele dominante (dupã Dalrymple ºi colab.

1972) .+ 94 .8.ig. 6. Profilul versantului cu secþiunile sale (dupã Young.

Profilul versantului cu secþiunile sale (dupã Young. 1972) (continuare) & .8.95 .ig. 6.

Sistemele de forme de versant sunt sisteme deschise. iar nivelul este denumit baza de eroziune. . W. Pentru o mai corectã utilizare a unor termeni aparent cu conþinut similar. de eroziune. în care cantitatea de materie ºi energie recepþionatã influenþeazã mecanismul funcþionãrii sale. Intensitatea determinã viteza de dezvoltare a sistemului”. arãtând c㠄fiecãrui sistem de forme îi este proprie o anumitã intensitate de evacuare. ducând la o autoreglare permanentã. în cazul denudãrii. în cazul prezenþei unor proprietãþi asemãnãtoare ale rocilor.+ Din conlucrarea diferitelor modalitãþi de evoluþie a versanþilor rezultã sisteme de forme de versant. a sesizat mecanismul acestor sisteme. care. depinde. În clasificarea Horton-Strahler a reþelei de drenaj se considerã cã ºi fiecare bazã localã de eroziune are un anumit ordin de mãrime. nivelarea reliefului are loc de jos în sus ºi nu invers”. vânt etc. 6. 6. care poate sa coincidã sau sa nu coincidã cu talvegul râurilor. petrografice. care orienteazã eroziunea pe versanþii de acelaºi ordin de mãrime. Deplasarea materialelor depinde însã ºi de forþa de gravitaþie. astfel încât asupra materialelor de pe versanþi se exercitã o forþã multiplicatã (fig.iecare ordin superior însã al versantului le include ºi pe cele inferioare. indiferent de altitudinea lor. Penck. genetice) situate pe versanþi. Baze de denudare individuale (numai pentru versanþi) sunt considerate nivelele cvasiorizontale (structurale. în sensul celor explicate de W. în sens restrâns prin denudare se înþelege numai procesele care contribuie la dezgolirea rocilor în situ.9. Penck au definit pentru versanþi ºi baze de denudare. materialele rezultate prin pregãtirea rocii sunt egale cu cele deplasate. Penck demonstreazã c㠄versantul mai uºor înclinat care îl substituie pe cel abrupt începe sã se formeze la poala ultimului. Bazele de eroziune ale râurilor ºi bazele de denudare constituie sisteme de baze de eroziune. fãrã sã-ºi propunã o analizã sistemicã. Sub aceste nivele eroziunea dictata de agentul principal se reduce la zero. Bazele aparent independente de denudare a versanþilor formeazã trepte peste care apele îºi formeazã nivele de bazã locale de eroziune. A. de pantã. de dizlocare a particulelor sau a maselor de roci din scoarþa terestrã ºi de transportare a acestora prin intermediul diferiþilor agenþi (apã. nivelul limitei zãpezilor persistente. În acest context el defineºte ºi rolul important al bazelor de denudare în evoluþia versanþilor. În esenþã aratã cã fiecare punct al oricãrui versant serveºte ca bazã de denudaþie pentru toatã partea versantului ce se afla deasupra lui. nivelul platformei continentale. Penck încã din 1924. rezultând astfel versanþi în echilibru.Penck ºi W. .iecare bazã localã de erozine a unui râu regleazã baza de denudare a versanþilor. Poala versantilor. 96 . Bazele de eroziune ºi bazele de denudare Ritmul ºi intensitatea proceselor de pe versanþi. în tendinþa atingerii profilului de echilibru dinamic. redãm forma rezumativã a acestor definiþii.) sau prin autodeplasare gravitaþionalã.5.). Denudarea este datã de totalitatea proceselor de desprindere. este consideratã bazã de denudare a versantului. în tendinþa lor de a forma suprafeþe de echilibru sunt dictate de nivelul Oceanului planetar.

6. Coraziunea este acþiunea mecanicã de roadere. asupra rocilor de dedesubt pe care le ºlefuieºte. 6. uneori. de fapt la eroziunea eolianã. frecvent coraziunea se referã la eroziunea exercitatã de cãre particulele de nisip spulberate de vânt în regiunile aride. este în esenþã un proces similar eroziunii.ig. Când eroziunea este intensificatã prin intervenþia omului (despãdurire.) poartã de numirea de eroziune acceleratã sau eroziune antropicã. Ierarhizarea versanþilor (sistem Horton-Strahler) Eroziunea este procesul geomorfologic de modelare a reliefului prin dizlocarea particulelor de sol sau rocã de cãtre agenþi externi. Gravitaþia ºi sistemul morfogenetic Din expunerile realizate în capitolele anterioare asupra stãrilor de echilibru ºi dezechilibru. rezultã foarte pe scurt cã echilibrul înseamnã. apã sau gheaþã. forþa de gravitaþie prezintã cea mai mare importanþã pentru dinamica acestora. prin caracterul ei permanent. antrenate în miºcare de vânt. pãºunat. arat. ce se deplaseazã lent pe versant. Se 97 . de fapt. rezultã vaiugi de deraziune.& . Dintre forþele care acþioneazã pe versanþi. în sens restrâns se foloseºte uneori numai pentru acþiunea sculpturalã a apelor curgãtoare. de ºlefuire a particulelor prin intermediul particulelor de roci dure. dar care apare sub influenþa unor rocii ºi nu sub influenþa mediului. Deraziunea acþiunea de eroziune mecanicã exercitatã de o masã de roci sfãrâmate sau de o parte mai groasã a pãturii de alterare. eroziunea presupune ºi transportul materialelor rezultate. 6. în cazul eroziunii materialele rezultate pe versanþi sunt sub capacitatea de deplasare a agenþilor. le rupe spre aval. construcþii etc. o stare de repaus relativ.9. Începutul miºcãrii rocilor constituie ºi începutul miºcãrii în interiorul sistemului sau a unui sistem.

.orþele gravitaþionale. 2 .asupra unei particule. 3 .direcþia componentei transversale a greutãþii. sunt puþin diferite în cazurile în care o particulã se aflã în repaus pe o suprafaþã înclinatã ºi pe o porþiune alunecoasã. b .pe o suprafaþã de alunecare posibilã la adâncimea z sub suprafaþa unui mediu cu greutatea specificã y.suprafaþa de alunecare posibilã. Coborârea nivelului de bazã produce un efect asemãnãtor.ig. 6. dar paralelã cu suprafaþa.11. g = acceleraþia gravitaþionalã. deºi similare.+ manifestã prin unghiul local al versantului. astfel încât forþele gravitaþionale sunt cele mai eficiente pe pantele abrupte. Cu cât panta este mai mare. 1 . În primul caz. 1.centru de gravitaþie al masei de alunecare posibilã. Acþiunea forþei de gravitaþie pe versant (dupã Carson ºi Kirkby. forþa particulei izolate reprezintã greutatea ei proprie (fig. Unghiul pantei este mijlocul prin care energia disponibilã este distribuitã de-a lungul porþiunii de teren.10. cu atât forþa gravitaþiei se manifestã mai puternic ºi invers. 1972): a . a) Dacã ea are masa m. 6. Principala sursã de energie pentru gravitaþie este ridicarea tectonicã.asupra unei mase de sol care se aflã pe o suprafaþã neregulatã de alunecare. 98 . c . atunci greutatea verticala = m · g. . deoarece acolo componenta de greutate este mai mare.

2 . 6. vertical ºi este egala cu y × z în care: y = greutatea solului. b . 1972): a . z = distanþa verticalã dintre suprafaþa terestrã ºi planul alunecos. Presiunea exercitatã în substrat în funcþie de poziþia pânzei de apã freaticã (dupã Carson ºi Kirkby.pe o suprafaþã înclinatã. de asemenea.pe o suprafaþã orizontalã.proiectare în sus = ywz1β.11. Componenta perpendicularã. 1 .ig.10 b. 6. Componenta pantei (paralelã) = yz · sinβ · cosβ Componenta perpendiculara = yz · (cosβ)2 & . În al doilea caz. într-un mediu relativ uniform. 99 . 6.componenta netã în josul pantei = yzsinβcosβ. unde existã o porþiune alunecoasã paralela cu suprafaþa. care tinde sa opreascã miºcarea este: Componenta perpendicularã = m · g · cos β 2.). forþa gravitaþionala acþionând pe planul alunecos este presiunea exercitatã de greutatea materialului în stare de repaus pe acel plan (fig.11.Componenta pantei care tinde sã determine miºcarea de-a lungul suprafeþei topografice este Componenta paralelã = m · g · sin β. Aceastã presiune acþioneazã.

iar cele fine. Tipul deplasãrii este de rostogolire (fig.1). În funcþie de caracterul miºcãrii ele pot fi bruºte ºi lente. Dupã cantitatea materialului ºi modul de deplasare. Se formeazã trena de grohotiº (pe versanþi cu pante relativ uniforme pe distanþe .Evoluþia ulterioarã a conurilor de grohotiº se face spre atingerea unui echilibru. slide rock).ig. PROCESE COMPLEXE DE DEPLASARE PRIN CÃDERE Procesele de deplasare prin cãdere sunt cunoscute ºi sub denumirea de procese gravitaþionale sau „pornituri prin cauze mecanice”. Desprinderea ºi miºcarea se realizeazã individual.1.Rostogolirea particulelor de rocã se realizeazã astfel încât blocurile de dimensiuni mai mari se distanþeazã mai mult faþã de locul desprinderii ºi de baza versanþilor. Rostogolirile ºi cãderile libere Rostogolirile sunt procesele de miºcare a particulelor datoritã pierderii echilibrului static ca urmare acþiunii concomitente a trei factori – greutatea masei materiale. se deosebesc: deplasãri individuale ºi deplasãri în masã(de mase materiale). Viteza de deplasare a materialelor este direct proporþionalã cu unghiul pantei. mai puþin. în acest caz sunt consolidate ºi acoperite cu o pãturã finã de materiale de dezagregare ºi solificare. pentru particule de diferite dimensiuni. 7. panta ºi forþa de gravitaþie. 100 . în funcþie de factorii menþionaþi mai sus.+ 7. 7.7. mari) ºi conurile de grohotiº sau formaþiuni de rostogolire (formations d’eboulis.1. Se formeazã o unitate de racord între versantul abrupt ºi partea relativ planã de la piciorul acestuia. Cãdere liberã (a) ºi rostogolire (b).

7. Prãbuºirile au loc de obicei în roci puternic coezive care au fost fisurate ºi dezagregate. eroziunea lateralã a râurilor sau subsãparea bazei versantului prin acþiuni antropice etc.ig.7. cum sunt peºterile sau minele. gradul ridicat de diaclazare ºi fisurare. termenul de prãbuºire aplicându-se acestui tip.7.(de exemplu. & . a dizolvãri rocilor etc. prin eroziunea bazei versantului. .2. Sunt frecvente pe malurile concave ale râurilor. pe versanþi cu declivitate foarte mare(circa 90 grade) (fig.prãbuºiri de mase ºi prãbuºiri de versant. 7. în sectoare de coturi ale acestora situate la baza versanþilor (fig. favorabile mecanismelor de întindere ºi forfecare: marne. Poalã de grohotiº la Detunatele (munþii Apuseni) Cauzele prãbuºirilor sunt înclinarea mare a stratelor.La formarea acestor trene contribuie ºi materialele rezultate prin cãdere liberã.4). Are loc acolo unde panta limitã a fost depãºitã de o anumitã greutate datoritã dislocãrii suportului iniþial.prãbuºiri individuale când desprinderea ºi punerea în miºcare se face pentru particule de diferite dimensiuni.2). loessuri.3). în 101 . prãbuºirile de la Ocnele Mari. când se prãbuºesc mase mari de materiale sau porþiuni de versant. Astfel sunt: . produse ca urmare a exploatãrii subterane a sãrii) (fig. cavitãþi datorate unor exploatãri subterane. adâncirea râurilor. argile. proces similar cãderilor libere.2. Existã ºi prãbuºiri pe verticalã a unor mase situate deasupra unor cavitãþi. deprinse din pãrþile superioarã sau medie ale versantului spre baza acestuia. Surpãrile se produc de obicei în roci cu coezivitate redusã.7. Prãbuºirile ºi surpãrile Prãbuºirile sunt deplasãri brusce sub formã de cãdere a particulelor individuale cu dimensiuni mari sau a unor depozite. particulã cu particulã (de diferite dimensiuni).

ig. volumul. Ca ºi în cazul altor deplasãri gravitaþionale existã factori potenþiali ºi factori declanºatori ai avalanºelor Grecu. 7. Lacul format prin prãbuºire datoritã exploatãrii subterane a sãrii la Ocnele Mari. care desemneazã curgerea în lanþ a materiei fiind din aceeaºi categorie cu lava.ig. 7.3. mãrindu-ºi în aval. .+ .3. Surpãri în malul lacului de la Ocnele Mari falezele marine. surpãrile se desfãºoarã în releu ºi duce la formarea teraselor de surpare. se folosea ºi termenul de lavalanºã. În loessuri ºi depozite loessoide. 7. 1997). greutatea ºi viteza. Avalanºele Avalanºele sunt procese gravitaþionale reprezentate de masele de zãpadã ºi gheaþã care alunecã sau se rostogolesc la vale. 102 . lacustre. Numele – avaler = a coborî. Termenul de avalanºã sau lavinã este folosit de oamenii de munte pentru toate miºcãrile de zãpadã sau de gheaþã de mari proporþii.4.

– cutremurele. riscul de avalanºã depinde de: – importanþa precipitaþiilor. Dupã grosimea stratului de zãpadã antrenatã în miºcare: – avalanºe de suprafaþã. tensiunea normalã ºi tensiunea de forfecare cresc proporþional.actorii declanºatori: – factorii potenþiali când depãºesc pragurile ce conduc dezechilibrarea maselor de zãpadã. – rezistenþa pãturii de zãpadã. producându-se o avalanºã. – vântul. Pentru zãpada proaspãtã însã are valori de 90°. Vânturile puternice însoþesc sau premerg avalanºele.. Rezistenþa pãturii de zãpadã este determinatã de acþiunea forþei de gravitaþie. materializatã prin unghiul de pantã. În straturile succesive de zãpadã depuse pe un strat preexistent. . – cãi de comunicaþie: 40-70 cm. zãpada nu curge. lucrul mecanic al greutãþii este mai mare decât lucrul mecanic al frecãrii interne. Pentru zãpadã. Dupã grosimea zãpezii se considerã cã prezintã un anumit risc pentru: – turiºti: 30-50 cm. – structura mantalei de zãpadã. Momentul deplasãrii este în funcþie de valoarea precipitaþiilor ºi de structura stratului de zãpadã. Pe versanþii al cãror unghi cu orizontalã este cuprins între unghiul de frecare cinetic ºi unghiul de frecare static.actorii potenþiali: – acumularea zãpezii. – structura stratelor de zãpadã. Temperatura aerului acþioneazã indirect influenþând cãderile mari de zãpadã. 1. Astfel încât masa de zãpadã care coboarã este din ce în ce mai mare în aval. – catastrofã peste 110 cm. Tipuri de avalanºe Existã mai multe tipuri de avalanºe. Pe mãsurã ce o masã de zãpadã coboarã. dezechilibrul este dependent de limita de rupere a pãturii de zãpadã. Obiºnuit. 103 & . pusã în miºcare datoritã unor cauze brutale. Pentru avalanºe. coeficientul de proporþionalitate fiind egal cu tangenta pantei: τ = σ tg α Rezultã cã o zãpadã stabilã pentru sarcini mici poate fi instabilã pentru sarcini mai mari. – trepidaþiile antropice. O anumitã cantitate de energie eliberatã rupe coeziunea zãpezii ºi pune în miºcare particulele învecinate. ea nu se mai opreºte. Zãpada pusã în miºcare se deplaseazã în funcþie de unghiul de frecare cinetic (frecare de alunecare). unghiul de frecare staticã este de circa 50°. – avalanºe de adâncime. Sunt ºi situaþii când nu vântul declanºeazã avalanºa. – case: 70-100 cm. în funcþie de criteriul folosit. nu constituie un factor al avalanºelor. dar. Deci. Grosimea zãpezii proaspete este considerat factor esenþial în declanºarea avalanºelor.

Lliboutry (1965) prezintã urmãtoarele tipuri: – avalanºe pudroase. – avalanºe de zãpadã umedã. Avalanºele de acest tip sunt periculoase pentru cã: – presiunea staticã exercitatã în stratul de aer comprimat este mare (0. 1965). la scurt timp dupã cãderea ei (fig. Avalanºele de zãpadã prãfoasã. 7. foarte repezi. Diferenþa dintre coeficientul cinetic ºi cel static este foarte mare.1 atm). Sunt avalanºe fie superficiale fie de adâncime.5. . – avalanºe în plãci care alunecã pe versanþi. Se citeazã avalanºa Gastein din 1951. – avalanºe de primãvarã. Avalanºele de adâncime sunt specifice regiunilor . când victimele au prezentat rupturi ale plãmânilor datorate undei de ºoc cu o presiune de circa 3 atmosfere.recvenþa lor este maximã în mijlocul iernii. 104 . Dupã Oechslin(citat de Lliboutry. 1965): V = 64 h m/s = 230 h km/h. uscate se produc în zãpada proaspãtã. Himalaya. din aceastã cauzã viteza zãpezii creºte rapid pe pantã. ci ºi prin presiunea aerului care are efectul unui uragan. 7. – zãpadã viscolitã. Avalanºele sunt periculoase nu numai prin efectul greutãþii zãpezii. Arctica. L. Dupã calitatea zãpezii: – avalanºe cu zãpadã prãfoasã (pudroasã) proaspãtã. – zãpadã proaspãtã umedã. Schema dezvoltãrii unei avalanºe pudroase (dupã Lliboutry. Anzi. – zãpadã în grãunþi rotunjiþi.+ 2.5). care se formeazã prin diageneza zãpezii proaspete. în Alpi. fãrã coeziune.ig. cu climã rece ºi uscatã.

presiunea de oprire poate atinge valori foarte mari. 7. 7.– în frontul avalanºei se formeazã curenþi ascendenþi ºi contracurenþi deosebit de violenþi. 1965) 105 . – când avalanºa loveºte direct o construcþie. Avalanºele de zãpadã umedã se formeazã în zãpada îmbibatã cu apã. de ordinul a mai multe tone pe metru pãtrat.ig. & . Deplasarea are loc pe diferite culoare cu o vitezã de 30. Structura avalanºei de zãpadã umedã (dupã Lliboutry. – victimele sunt proiectate de cãtre suflu sau sunt asfixiate de zãpada pulverizatã.6). zãpadã grea.6...80 km/orã (fig.

7).. 1965) Deplasarea este determinatã de straturile de zãpadã care acþioneazã ca un lubrifiant. la primele temperaturi ridicate de primãvarã. 7.7. Avalanºa în plãci de zãpadã (dupã Lliboutry. 106 .+ Presiunea acestei avalanºe este foarte mare putând atinge 10. de adâncire..20 t/m2 În cazul acestui tip de avalanºã: V = 116 h m/s = 417 h km/h. 7. Viteza lor este: V = 18 h m/s. Mecanismul avalanºei se aseamãnã puþin cu cel al alunecãrilor (fig.ig. care antreneazã ºi o parte din materialele de pe versanþi. . Sunt avalanºe mari. Survin de obicei în locuri previzibile de aceea pagubele sunt mai reduse decât la celelalte tipuri de avalanºe. Avalanºele de primãvarã se produc în zãpezi mai grele ºi vechi. când se formeazã o crustã superficialã ºi o anumitã consolidare ºi datoritã vântului. Avalanºele în plãci sau de rostogolire se produc dupã trei-patru zile de la cãderea zãpezii.

porozitate. Sufoziunea hidrodinamicã sau sufoziunea mecanicã are înþelesul de sufoziune în sens larg ºi este procesul de antrenare de cãtre apa subteranã a celor mai fine particule din masa rocilor nisipoase. Curgerea subteranã depinde de viteza de filtrare. respectiv de gradientul sãu hidraulic. PROCESELE DE DEPLASARE PRIN SU. iar cea rapidã ºi foarte rapidã. numitã viteza criticã. Sufoziunea Sufoziunea este procesul de îndepãrtare a particulelor fine din interiorul rocilor afânate sau poroase de cãtre apa ce circulã prin roci. coeficientul de neuniformitate) de caracterul curgerii subterane rocilor. Termenul de sufoziune semnificã a sãpa pe dedesupt. apoi tasarea acestora ºi formarea unor microdenivelãri la suprafaþa terestrã.b).OZIUNE ªI TASARE & 8.1. a submina ºi derivã de la latinescul suffodio. în bazinele de decantare din industria minierã ºi energeticã (fig.8. Procesul de sufoziune hidrodinamicã apare ºi evolueazã în funcþie de caracteristicile rocilor (mãrimea granulelor. În funcþie de agentul principal care determinã sufoziunea existã douã tipuri principale: – sufoziune chimicã. Viteza criticã de filtrare este viteza care marcheazã trecerea de la curgerea laminarã la cea turbulentã ºi poate fi determinatã prin formula lui Pavlovscki: 107 .8. – sufoziune hidrodinamicã. În spaþiile libere are loc migrarea particulelor fine ºi accentuarea golurilor. în cazul antrenãrilor din sãpãturi pentru fundaþii sau în alte scopuri. Este frecventã ºi în zona sãpãturilor pentru construcþii. gradul de îndesire. atunci când în timpul filtrãrii se depãºeºte o anumitã vitezã. Sufoziunea chimicã este procesul de îndepãrtare a particulelor fine prin dizolvarea sãrurilor depuse pe porii rocilor ºi transformarea lor în soluþie. Sufoziunea hidrodinamicã lentã are loc în condiþiile curgerii subterane naturale. Sufoziunea hidrodinamicã are loc în roci nisipoase sau în depozite de nisipuri în amestec cu alte depozite mai grosiere sau mai fine.1. Sufoziunea are loc în cazul unei curgeri turbulente a apei subterane ºi nu în curgerea laminarã. a. A fost introdus de Pavlov în 1898.

d în care: vcr este viteza criticã de filtrare.00 0.00 0.50 7. 1979): d(mm) vcr(cm/s) 1. Câteva valori ale vitezei critice de filtrare (dupã Maslov. n = porozitate.8.lorea. Procesul de sufoziune într-un iaz de decantare (a) ºi formarea pâlniei de prãbuºire produsã de sufoziune (b) (dupã . 1996) vcr = 0. – La viteze de filtrare mai mari decât viteza criticã are loc curgerea turbulentã în care are loc sufoziunea hidrodinamicã.2. – La viteze de filtrare mai mici decât vcr curgerea este laminarã ºi nu se produce antrenarea particulelor.75 n + 0.1.+ .00 10. Pentru sufoziunea hidrodinamicã pe nisipuri 108 .).10 3.lorea.001 0.05 2.23) Re . 8. d = diametrul granulelor.01 0.12 0.00 0.50 0.ig. Re = numãrul Reynolds.00 0.02 Coeficientul de neuniformitate al nisipurilor ºi porozitatea influenþeazã direct intensitatea sufoziunii (fig.005 0. viteza criticã de antrenare a granulelor de nisip se reduce o datã cu micºorarea diametrelor granulelor. citat de . La nisipuri.002 (0.

gradientul hidraulic (a) ºi porozitate (b). Existã o serie de alte formule. Corelaþia dintre gradientul hidraulic ºi coeficientul de neuniformitate (dupã Isomina.lorea. d0 = diametrul porilor formaþi de nisipul mare. formate din douã fracþiuni granulare diferite Brocikov (citat de .5 n în care: icr este gradientul hidraulic critic.2. n = porozitatea rocii.& . a icr = (ρs – ρa)(1 – n) + 0. cu unele din elemente obþinute prin experimente cu ajutorul cãrora se ajunge în final la calcularea gradientului hidraulic 109 .ig.lorea. Viteza criticã de filtrare care conduce la procesul de sufoziune este determinatã (pentru un coeficient de filtrare dat al nisipului) de gradientul hidraulic critic al curgerii subterane (fig. d = diametrul granulelor nisipului fin. . 1996). Relaþia dintre sufoziune. 8.5 . cf.3. 8. b . 1979) a arãtat cã are loc atunci când sunt întrunite urmãtoarele situaþii: d D D ≥ 2. 0 ≥ 8 . Antrenarea particulelor fine se face atunci când apare gradientul hidraulic critic.ig. ≥ 20 d0 d d în care: D este diametrul granulelor nisipului grosier.3). 3 ρ s = densitatea rocii în care se produce sufoziunea (g/cm ) ρ a = densitatea apei. 8.

): d  icr ≅ 4. Terzaghi: p1 – p2 h · E 2 în care: S este tasarea prin consolidare. dm= diametrul mediu al granulelor de nisip (mm). Existã douã tipuri de tasare: – tasarea prin consolidare (de consolidare). Poate fi calculatã folosindu-se formula datã de K. dependent de diametrul particulelor ºi de diametrul porilor (fig. stabilitatea iazurilor de decantare etc. Tasarea de subsidenþã are loc în cazul exploatãrii apelor subterane. . 8. a zãcãmintelor de petrol ºi de gaze. S= ∆ σ q – (ãst – ãi) h în care: ãst este greutatea volumetricã în stare saturatã (tf/m3).Calcularea tasãrii prin subsidenþã se face folosindu-se aceeaºi formulã ca în cazul tasãrii prin consolidare considerându-se cã grosimea stratului deformabil este egalã cu grosimea zonei asecate h. sub forma compresiunii sau îndesãrii impuse de greutatea proprie sau de o suprasarcinã. p1 = presiunea de consolidare pe faþa superioarã a stratului deformabil. a sãrurilor (prin dizolvare în subteran). nãruiri. do = diametrul porilor (mm).2. Termenul este de origine francezã (tasser = a înghesui. p1 = 0 la partea superioarã a stratului deformabil (a zonei asecate) ºi p2 = ∆ σ q. alunecãri. când tasarea devine mai activã.enomenul se produce atunci când indicele golurilor raportat la greutatea materialelor pe unitatea de volum creºte sau când greutatea se mãreºte.5  m     d0  2 în care: icr este gradientul hidraulic critic. Tasarea Tasarea este miºcarea lentã efectuatã pe verticalã în interiorul stratelor de roci afânate sau clastice. Cunoaºterea mecanismului sufoziunii mecanice are importanþã practicã deosebitã. E = modul de compresibilitate. 110 . Tasarea prin consolidare este cea mai cunoscutã ºi are loc datoritã supraîncãrcãrii prin construcþii. a comprima).+ critic generator al sufoziunii hidrodinamice. în acest caz tasarea este datã de formula: ∆σq h · S= E 2 ∆ σ q = sarcina geologicã generatoare a subsidenþei daN/cm2. h = grosimea stratului deformabil. – tasarea prin subsidenþã. în special pentru amplasarea construcþiilor. p2 = presiunea de consolidare pe faþa inferioarã a stratului deformabil.

ig.120 0.280 2.250 1. h = grosimea stratului deformabil din cuprinsul zonei asecate (cm). Procese în loess (Dobrogea) 111 .500 0.120 1.6.125 1.120 & 50 75 100 125 150 .0317 0.572 0.125 0.ãi = greutatea volumetricã în stare inundatã. E = modul de compresivitate ponderat al stratelor din cuprinsul zonei asecate (daN/cm2).250 0.780 4500 2.1 Valori ale tasãrii prin subsidenþã (terenuri sedimentare precuaternare) Coborârea nivelului piezometric h (m) 25 Modulul de compresivilitate E (daN/cm2) 250 500 1000 250 500 1000 250 500 1000 250 500 1000 250 500 1000 250 500 1000 Valori ale tasãrii ∆σq h · S= E 2 0.0625 0.000 1.500 3. Tabel nr.560 0.000 0. 8. 8.

6 ºi 8. 112 . precum ºi a crãpãturilor. dezvoltate pe câmpurile de leoss). Complexitatea reliefului de crovuri în Câmpia Românã (Câmpul Ciornulesei) Efectul tasãrii este apariþia crovurilor (depresiumi ovale. 8.+ .7).7. 8.ig. cele mai frecvente forme de relief. terasetelor ºi a cãrãrilor de oi (fig. puþin adânci.

schimbându-i morfografia. þiglãi. în general. precum ºi cele evolutive. nu ajung în albia râurilor decât prin intermediul altor procese. iuþi.. noua calitate a sistemului nu contribuie la dezechilibre majore. frana – italianã (cu sens mai larg. materialele se deplaseazã pe versant dintr-un loc în altul. strict. alãturi de inundaþii. incluzându-se în mod necesar ºi fenomenele cauzale. În plus. inginerii studiazã alunecãrile de teren în legãturã directã cu efectele 113 . Alunecãrile de teren sunt procese de versant extrem de complexe. În sens restrâns. alunecãrile de teren sunt procese gravitaþionale. miºcarea propriu-zisã a rocilor sau depozitelor de pe versanþi. raporturile cu reþeaua de râuri sunt indirecte. procese care reclamã cercetãri interdisciplinare de mare specializare. Noþiunea alunecare de teren Noþiunea de alunecare de teren defineºte atât procesul de deplasare.1. al noþiunii. oïoëçåí – rusã. dereglându-se echilibrul ºi ordinea materialelor. fãrâmituri –. neantrenatã în miºcare. glissement de terrain – francezã. producând daune activitãþilor social-economice. cutremure etc. la care masele sau materialele care se deplaseazã sunt separate printr-un plan sau sisteme de plane de alunecare de partea stabilã. ALUNECÃRILE DE TEREN & 9. Dacã geomorfologii (geografi sau geologi) pun accent pe forma de relief. În limbajul popular din România existã termeni prin care se încearcã o separare a procesului (fugiturã.9. ªi în literatura de specialitate de pe plan mondial termenii utilizaþi definesc atât procesul cât ºi forma de relief rezultatã: landslide – englezã. alunecãrile de teren intrã în categoria hazardelor naturale. rapide (pot fi însã ºi lente)de modelare a terenurilor în pantã. în acest caz. ele pot fi însã uºor reluate de eroziunea hidricã de pe versanþi ºi transportate în albii. Atât pe plan mondial cât ºi în România existã o amplã literaturã de specialitate ce vizeazã în general douã mari domenii: geomorfologia ºi ingineria. aceºtia din urmã precizând ºi caracteristicile morfografice de ansamblu a corpului alunecãrii de teren. cât ºi forma de relief rezultatã. relativ puþin studiate ca astfel de sisteme. rupturã) de forma de relief rezultat㠖 glimee. – de intensitate ºi dimensiuni ce transleazã praguri ce conduc la dezechilibre ºi la modificãri majore ale morfologiei versantului. Alunecãrile de teren fac parte din categoria proceselor de versant care schimba geomorfometria majorã a versantului. Aceste modificãri pot fi: – de amploare ce nu depãºeºte potenþialul de modificare al versantului. de deplasare a materialelor pe versanþi). erdrutsch – germanã.

a efectelor asupra construcþiilor civile. Geologia applicata all’Ingegneria. 1923. procesul de alunecare propriu-zis ºi durata acestuia (translarea pragului). Ulterior. precum ºi varietatea formelor rezultate. în special în þãri cu asemenea procese catastrofale. în Suedia. utilizarea terenurilor etc. în consecinþã. precum ºi mãsurãtori ºi analize în teren. 1942 etc. implicit. ele se diversificã cantitativ dar ºi calitativ începând cu anii 1950. Dacã în prima jumãtate a cestui secol. Trebuie spus cã una dintre primele clasificãri morfologice utilizate ºi astãzi se datoreazã lui Almagia prin monografia Studi geografici sulle frane în Italia (1907-1910). aceste studii s-au adâncit. 114 . cu studii care au pus bazele mecanicii terenurilor. a unor criterii de grupare care sã permitã clasificarea lor (vezi capitolul Clasificãri ºi tipuri de alunecãri de teren). dar mai ales cele de geomorfologia versanþilor prezintã dupã o anumitã schemã problematica alunecãrilor de teren. Astfel. precum ºi remarcabila lucrare a lui Mihãilescu (1939)asupra porniturilor de teren ºi a clasificãrii acestora. forma de relief (efectul translãrii pragului) (vezi ºi capitolul Evoluþia procesului de alunecare). Date fiind varietatea mare a modului de manifestare a alunecãrilor. Cei care studiazã în principal forma ºi care carteazã arealele cu alunecãri sunt geografii. Macarovici. 1971. Descrierea ºtiinþificã a procesului. Nu ne propunem prezentarea exhaustivã a preocupãrilor în domeniu.). Alãturi de cele douã mari domenii. Roma. utilizarea GIS. Desio.+ procesului asupra diferitelor activitãþi umane (construcþii. ºosele. Majoritatea cursurilor sau tratatelor de geomorfologie generalã. unele dintre primele preocupãri au fost gãsirea unor elemente comune de generalizare a caracteristicilor ºi. Noþiunea de alunecare de teren este definitã de: procese fizico-mecanice premergãtoare alunecãrii (procesele cauzale anteprag geomorfologic). se impun cercetãri pedologice. Botez. alegerea mãsurilor optime de combatere.) ºi. 1973). inclusiv clasificãri dupã morfologie. în laborator. Din prima perioadã menþionãm lucrãrile elaborate de geologi (Macovei. având în principal un scop aplicativ prin cercetãri interdisciplinare ºi inginereºti(Guida alla classificazione delle frane ed ai primi interventi. asupra clasificãrii alunecãrilor sunt realizate de cãtre geomorfologii (geologi) sau ingineri din Italia. Studiul alunecãrilor de teren are o deosebitã importanþã pentru dinamica versanþilor atât sub aspect ºtiinþific fundamental. Cercetarea cantitativã s-a impus însã datoritã necesitãþilor practicii. rolul ºi locul sãu în dinamica versanþilor au stat în atenþia teoreticienilor geomorfologi. problematicã ce poate fi grupatã în douã mari secþiuni – cauze ºi forme. studiile asupra alunecãrilor de teren erau destul de sporadice. construcþiile pentru cãi ferate. Aproape în toate studiile de geomorfologie regionalã se realizeazã o prezentare a alunecãrilor dupã schema menþionatã. dar ºi în acest caz nu existã o metodologie unanim acceptatã ºi nici o inventariere a acestora pe întreg teritoriul României. silvice. În România existã o bogatã literaturã asupra alunecãrilor cu studii teoretice sau regionale din sfera geografilor ºi a inginerilor. atenþie specialã acordându-li-se în secolul XX. Primele observaþii asupra alunecãrilor de teren sunt legate de dezastrele produse încã din antichitate. cât mai ales sub aspect practic-aplicativ. canale îngreuiate de alunecãri de teren ºi taluze au dus la înfiinþarea Comisiei Geotehnice Speciale (în 1914). Studii remarcabile asupra relaþiilor cu substratul geologic. totuºi câteva idei trebuie relevate.

forma de relief se defineºte prin: râpa de desprindere.2. bine definite. fruntea alunecãrii ºi suprafaþa de alunecare (fig. corpul alunecãrii.1.1). 115 . 9. care se observã în teren în primul stadiu de evoluþie a alunecãrii de teren. & . Elementele unei alunecãri de teren. tipice. Obiºnuit. în tratatele de geomorfologie se prezintã elementele clare. În cazul unor procese clasice.ig.9. 9. Stadiul de evoluþie ºi morfologia alunecãrii de teren 1.

între ondulãrile longitudinale se dispun microdenivelãri negative cu exces de umiditate. compusã etc. cât ºi punctual. de caracteristicile rocii ºi de evoluþia ulterioarã. datoritã stratului de rocã impermeabilã din patul alunecãrii. la diferite altitudini relative. prezintã în general elemente morfometrice haotic dispuse. dintre suprafaþa de alunecare ºi suprafaþa morfologicã iniþialã. Piciorul alunecãrii „reprezintã intersecþia. micromorfologia râpei depinde de dinamica sa ulterioarã. glimee etc.lorea. 116 . 1979. pe toatã lungimea. situatã în amonte pe versant. movile. 9. Tipuri de corniºã de alunecare (dupã Tufescu 1966) A – în semicerc. suprafaþa de teren alunecatã cu micromorfologie foarte variatã. în brazde. din aval.+ Râpa sau niºa (corniºa) de desprindere a alunecãrii se aflã în partea de la obârºia arealului alunecat. . comportându-se ca microversanþi cu altitudini ºi pante variante.ig. B – în ghirlandã. la alunecãrile profunde. C – rectiliniu. râpa poate atinge zeci de metri. ea precede doar parþial deplasarea masei de teren. formarea râpei se realizeazã atât deodatã.2. (fig. Corpul alunecãrii.2) . 9.39). în plus. miºcarea propagându-se pe suprafeþe din ce în ce mai mari. cele douã elemente producându-se aproape concomitent. semicircularã. râpa poate avea formã rectilinie. În funcþie de crãpãturile preexistente. neafectatã de alunecare” (.. p. dupã elementele predominante de micromorfologie se definesc ºi tipuri de alunecãri – în trepte. uneori cu bãlþi sau mici lacuri.runtea alunecãrii (frontul) este partea terminalã situatã în aval pe versant.

În unele studii. vegetaþia ºi solul rãmânând principalii indicatori ai unui areal afectat de alunecãri(foto. este ºi mai dificilã cartarea generaþiilor de alunecãri ºi. La alunecãrile reactivate. Corpul alunecãrii. cu caracteristici fizico-mecanice ce favorizeazã deplasarea materialelor. Prezentãm principalele elemente. & . 1998) 117 . citat de Surdeanu.). implicit. Sunt situaþii când patul de alunecare este dat de un pachet de roci de diferite grosimi. ci de multe ori ele dau indicaþii asupra cauzelor. elementele ce definesc o alunecare de teren sunt greu de identificat. neacoperitã de masa alunecatã. îºi diminueazã panta. ca ºi râpa de desprindere. ca o parte la zi. prin reluarea în alte procese de versant. asupra dezvoltãrii alunecãrii. 2. fiind de dimensiuni aproximativ egale cu ale corpului alunecãrii. are o micromorfologie modificatã.). 9. fiind în general bine delimitatã.3). asupra stadiului evoluþiei. semnificative în acest sens ºi care pot fi mãsurate sau calculate relativ uºor (fig. Elemente morfometrice Datele morfometrice (alãturi de cele morfografice) ale unei alunecãri de teren relevã nu numai dimensiunea. pe versanþii în stadiu de echilibru dinamic. delimitarea elementelor alunecãrii primare. 1989.Suprafaþa de alunecare sau patul alunecãrii se observã în secþiune longitudinalã. În concluzie.9. în condiþiile concrete ale terenului. 3. Schema principalelor variabile morfometrice (dupã Cruden.3. La alunecãrile fixate.ig. suprafaþa de alunecare trebuie analizatã de la caz la caz. Râpa de desprindere. în suprafaþa de alunecare este inclusã ºi râpa de desprindere. în lungul ei se produce deplasarea masei de teren. asociate cu juxtapunerea alunecãrilor noi peste cele vechi. uneori este fixatã prin vegetaþie arborescentã (foto.

în funcþie de scopul cercetãrii.ig. 1973) (fig. existã lãþime maximã.+ Grosimea masei alunecãrii se mãsoarã perpendicular pe versant. perimetrul. – indicele de clasificare Skempton Isk =D / L – indicele de dilaþie Idil = Wx / Wc 118 . 9.Pentru grosimea alunecãrii.4). 1989): – lungimea între corniºã ºi picior Lr. deosebind: – grosimea calculatã între suprafaþa versantului ºi suprafaþa de alunecare înainte de proces (Di). cuprinsã între cele douã margini. a alunecãrii (L)este distanþa mãsuratã între râpa de deprindere ºi fruntea alunecãrii. În calculele de detaliu se mai stabilesc (Cruden. Dd. Indicii morfodinamici ai unei alunecãri de teren.4. Lungimea maximã. Volumul alunecãrii rezultã din aplicarea diferitelor formule de calcul. – lungimea între cap ºi frunte Ld. înãlþimea râpei (corniºei) etc. cea medie rezultând din media lãþimilor mãsurate. 9. Pe baza parametrilor de mai sus una dintre cele mai simple formule este: V= (1/6?) Ld. dupã proces (Da). Indicii morfodinamici (Crozier. – grosimea corpului alunecãrii dupã deplasarea terenului. cum sunt: suprafaþa. precum ºi cea maximã a corpului alunecãrii (Wd). Wd La aceºti parametri de bazã se adaugã alte valori morfometrice. Lãþimea alunecãrii reprezintã distanþa mãsuratã perpendicular pe lungime. totalã. fiind grosimea (înãlþimea) acumulatului de alunecare (deluviului de alunecare). . minimã ºi medie. Cruden (1989) face distincþie între situaþia terenului înainte ºi dupã alunecare. Se iau însã în analize ºi lãþimea din râpa sau corniºa de desprindere (Wr).

. þinând cont de presiunea apei din pori. prin acþiunea îndelungatã se înscriu în categoria factorilor pregãtitori. primii se constituie în factori de declanºare în momentul acumulãrilor cantitative. prin alterare. Astfel relaþia Coulomb-Terzaghi are expresia: τ = (σ – u) × tg ϕ + c 119 . umiditatea. de deplasare lentã sau rapidã a unei pãrþi din versant ºi care au loc în tendinþa restabilirii echilibrului natural al versantului. Totalitatea fenomenelor ce au loc înaintea translãrii pragului de alunecare ºi care reprezintã elementele cauzale ale sistemului alunecare. – antropice. De aceea completãm elementele de substrat tipice pentru alunecãri. conduce la modificarea stãrii de stabilitate. greutatea volumetricã ºi unghiul de frecare internã prezintã importanþã deosebitã. stadiul evoluþiei (dinamica de ansamblu) acestuia.actorii potenþiali sunt grupaþi în: caracteristici ale substratului geologic. Caracterul torenþial. – declanºatoare. Dintre aceste proprietãþi. – naturale. Relaþia cauz㠖 efect Alunecãrile de teren sunt procese geodinamice. – declanºatore. sau: – potenþiale – pregãtitoare.3. Precipitaþiile atmosferice. dupã perioadele de uscãciune poate declanºa alunecãri de mari proporþii.– indicele de curgere  Wx  Ic =  –1  ( Lm / Lc ) × 100    Wc  – indicele de deplasare Idep=Lr/Lc – indicele de subþiere Isub=Lm/Lc – indicele de curgere – vãrsare Icv=Lf/Lc & 9.orþa de gravitaþie). coeziunea. Modificarea proprietãþilor fizico-mecanice ale rocilor în timp geologic sau chiar în timp mai scurt. Terzaghi completeazã relaþia lui Coulomb. obiºnuit se împart în: – potenþiale. Determinarea unghiului de frecare internã ºi a coeziunii se face utilizându-se relaþia datã de Coulomb: τ = σ tg ϕ + χ (vezi capitolul Starea dinamicã a versanþilor). – pregãtitoare. relieful – panta versantului(vezi capitolul . În capitolele anterioare s-au prezentat caracteristicile substratului geologic ºi rolul acestora în dinamica versanþilor. Trebuie spus însã cã între factorii pregãtitori ºi cei declanºatori nu existã o delimitare decât de intensitate a acþiunii.

9.5 ºi 2 cm la alte argile. de 10 m (M.N.5. De exemplu. presiunea apei în pori poate forþei de gravitaþie asupra atinge 1 daN /cmp la înãlþime a echipotenþialei suprafeþei terestre. Presiunea apei din pori depinde de nivelul apei subterane ºi de situaþia rocilor la excavare. în sensul cã unghiul de frecare internã se reduce pe mãsura creºterii conþinutului în fracþiune argiloasã.El este în raport invers. sunt cele mai favorabile alunecãrilor. Unghiul de frecare internã depinde de conþinutul în fracþiunea argiloasã a rocilor moi (d < 2 m).ig. de asemenea.. Grosimea orizontului înmuiat variazã între 0.6).5). Din aceasta categorie fac parte argilele ºi marnele. Acþiunea componentelor valori reduse ºi pentru presiunea apei din pori ºi „paralel㔠ºi „perpendicular㔠ale invers. În concluzie. un potenþial ridicat pentru alunecãri. pentru o creºtere de la 20 la 80%. Pe suprafaþa de alunecare se formeazã o pastã argiloasã cu rol de lubrefiant. Alternanþa acestor roci cu altele determinã. ha = înãlþimea echipotenþialei duse în punctul a (de pe suprafaþa de alunecare) (fig. Valorile mici ale ha determinã . u = γ a × ha ga = greutatea specifica a apei. Sub acþiunea apei din pori se reduce rezistenþa la forfecare a rocilor ºi implicit cresc forþele de alunecare.6. rocile poroase.lorea. 120 .9.+ în care u este presiunea apei în pori. De exemplu.5 ºi 1 cm la unele argile pliocene ºi între 1. ce favorizeazã pãtrunderea apei. . 9. bogate în coloizi ºi care au în interiorul lor o serie de crãpãturi. puþin coezive.ig.9. 1979). unghiul intern poate sã scadã de la 30 la 10° (fig. Determinarea unghiului de frecare internã ºi a coeziunii pe suprafaþa de alunecare. Reducerea rezistentei la forfecare se datoreazã creºterii umiditãþii în jurul suprafeþei de alunecare.

prin declivitatea sa. cei mai activi sunt cei legaþi de acþiunea apei sub diverse forme. în special antropici (greutatea construcþiilor. Cauzele permanente ºi cele temporare reduc rezerva de stabilitate a versantului exprimatã prin coeficientul de siguranþã (h) pânã la pragul limitã. De exemplu. Slon. se înscriu în categoria factorilor pregãtitori. conduce la declanºarea unor alunecãri de teren. Relieful. dar cu frecvenþã mare conduc la reducerea stãrii de rezistenþã a versanþilor prin apariþia fisurilor de diferite dimensiuni. când starea de dezechilibru duce la declanºarea procesului de alunecare de teren. deplasarea materialelor pe versant fiind determinatã de valoarea unghiului de pantã. 9. defriºãri etc. prin acþiunea lor îndelungatã. în strânsã corelare cu alþi factori. dar a ºi declanºat importante alunecãri noi de teren de amploare deosebitã la Albeºti.2 ºi epicentrul în Vrancea a reactivat alunecãri vechi. în amunte de localitatea Nereju s-a format un lac (temporar)de 2 km lungime ºi 4 m adâncime. Seismul din 4 martie 1977 cu magnitudinea 7. dupã perioade de uscãciune. este o cauzã potenþialã foarte importantã. 1979).) Dintre factorii determinanþi. Dumitreºti. excavarea bazei versantului. Precipitaþiile atmosferice. Graficele ecuaþiilor Couloumb-Terzaghi. pe Zãbala.& . Eroziunea apelor curgãtoare exercitatã asupra bazei versantului duce de asemenea la micºorarea forþelor de rezistenþã prin subminarea punctelor de sprijin a taluzelor. Cutremurele de micã magnitudine. Dinamica versanþilor a înregistrat paroxisme evidente în relief ºi înregistrate la scurt timp dupã seism (Bãlteanu.7. 121 . Caracterul torenþial.ig. cele de magnitudine mare pot declanºa alunecãri. prãbuºiri de dimensiuni apreciabile. Zãbala. declanºatori. Existã o relaþie directã între apariþia ºi evoluþia alunecãrilor de teren. Materialele alunecate au barat cursurile unor râuri.

modificarea proprietãþilor fizico-mecanice. cauzele datorate substratului geologic ºi caracteristicilor climatice. Aceasta se manifestã prin: presiunea apei din pori. ca dealtfel pentru toate procesele de versant.9) Teoretic. 122 . Variaþia coeficientului de siguranþã. rãmân ca importante pentru alunecãrile de teren. reducerea mineralizaþiei apei din pori. 1979): η = Mr / Ma Valorile Mr ºi Ma sunt date de: Mr = P2 d2 + (τ · s · R) Ma = P1 d1 în care: Mr este momentul forþelor de rezistenþã. ci numai în relaþie cu alte cauze). grupate în categoria cauzelor antropice. accelerate de intervenþia omului 9. care se considerã faþã de centrul suprafeþei de alunecare (0). cum sunt despãduririle (fãrã a fi considerate o cauzã absolutã. care reprezintã raportul dintre forþele de rezistenþã ºi cele de alunecare.ig. presiunea de filtrare a apei subterane.4. diferite construcþii. este dat de raportul dintre momentul forþelor de rezistenþã (Mr) ºi momentul forþelor de alunecare (Ma). 9.N. P1 – forþa de alunecare. Stabilitatea versantului afectat de alunecãri Stabilitatea versantului se exprimã prin coeficientul de siguranþã (h). trepidaþiile etc. sufoziune. 9. de la baza versanþilor spre partea superioarã fiind combinate de multe ori cu procesele de prãbuºire (alunecãri delapsive). În concluzie.8. dar pot fi ºi declanºate de diferite activitãþi ale omului. Alunecãrile datorate eroziunii bazei versanþilor se propagã de jos în sus. coeficientul de siguranþã. Alunecãrile de teren sunt pregãtite. P2 – forþa de rezistenþã.Florea. excavarea bazei versanþilor.+ . astfel (M. . Ma – momentul forþelor de alunecare. Acþiunea apelor subterane genereazã cele mai frecvente alunecãri de teren.orþa de rezistenþã este datã de rezistenþa la forfecare (t) multiplicatã cu mãrimea suprafeþei de alunecare (s) (fig. ridicarea nivelului apei subterane.

Scheidegger (1970) 123 . 2 . 9. versantului). Mr < Ma atunci η < 1 versantul îºi pierde echilibrul. 4 . 5 . denumite: slope failure (distrugerea versantului însuºi) ºi base failure (distrugerea bazei .zona de cedare progresivã.ig.& . τ. Estimarea stabilitãþii unui versant afectat de alunecãri: a -schema. stare de echilibru limitã.secþiune printr-o alunecare.9. 9. 3 . Stãrile Rankiene activã ºi pasivã. v . s – rezistenþa la forfecare multiplicatã cu mãrimea suprafeþei de alunecare. 1 . b .ig. Principiile generale ale stabilitãþii maselor pe versanþi.foraj. Rezultã urmãtoarele situaþii: Când Mr > Ma atunci η > 1 versantul este în echilibru stabil.galerie.suprafaþa de alunecare.viteza de alunecare. respectiv a stabilitãþii versanþilor sunt dependente de unghiul de pantã ß ºi de înãlþimea h.zona de comprimare. Existã douã moduri în care o masã de pãmânt poate deveni instabilã. d1 ºi d2 – braþele forþelor P1 ºi P2. R – raza suprafeþei de alunecare. Mr = Ma atunci η = 1. (fig. în funcþie de parametrii c ºi Φ.10).10. 9.

suprafaþa potenþialã a alunecãrii.ig. înclinatã la un .11).+ aratã cã slope failure presupune cã porþiunea care se deplaseazã (în stare Rankine activã) poate avea suprafaþa potenþialã a deplasãrii planã (situaþii mai rare) sau curbatã. r = 0 în care la este lungimea arcului Din formulã ºi utilizându-se expresiile de mai sus se calculeazã ºi coeziunea c necesarã menþinerii stabilitãþii: 124 . unghi θ = 45° + Φ/2. În primul caz (fig. 1970).la. 9. greutatea W a mesei alunecate pe unitatea de lãþime este datã de formula: ρgh2 A W = ———————— 2 tg (45° + Φ/2) în care: ρ este densitatea ºi g acceleraþia gravitaþionalã Componenta paralelã a greutãþii W pentru suprafaþa alunecatã este Walunecare = W sin (45° + Φ/2) Componenta normala pentru suprafaþa alunecatã este: W normalã = W cos (45° + Φ/2) Condiþia de echilibru este: ch Walunecare = W sin (45°+?/2) = —————— + W cos (45 + Φ/2) tgΦ sin (45° + Φ/2) Înãlþimea criticã la care masa devine instabilã este: 4c hcr = —— tg (45° + Φ/2) ρg Când suprafaþa alunecãrii este semicerc. atunci cu datele din figura se obþine: W lw – c. 9.11. faþã de orizontalã ºi condiþia de echilibru. Analiza stabilitãþii unui versant drept (dupã Scheidegger.

9. de alunecare lentã. . 1970) (fig.13.θ) în care h este înãlþimea versantului. – alunecarea propriu-zisã (trecerea peste pragul geomorfologic). în care: Ns este factorul stabilitate.ig. 9. 9. incipientã(procese anteprag). β. Evoluþia procesului de alunecare Procesul de alunecare include trei faze: – faza pregãtitoare. β – unghiul de pantã al versantului Dacã c este minim distrugerea versantului apare sub forma: ∆ c / ∆α = ∆ c /∆θ = 0. 1970). 9.ig.14). 1 c = ρ g h ————— f (α. Stabilitatea versantului pe suprafaþa curbã. 125 . calculat de . Variaþia factorilor de stabilitate N. 9. 9.13. Valorile unghiurilor α ºi θ pentru Φ = 0 (dupã Scheidegger.ellenius (citat de Scheidegger.12.ig. când β este fix este: Înãlþimea criticã hcr pentru orice valoare a coeziunii ºi a unghiului de pantã hcr = (c /ρ g) Ns. . 1970).& .5. în funcþie de unghiul de pantã al versantului (dupã Scheidegger..14.

fig. Terzaghi). datoritã unor cauze interne sau externe.8 ºi 20 m/s. Unele alunecãri se declanºeazã brusc. procese postprag).v < 1. alunecãri foarte lente. apariþia procesului de alunecare este rezultatul reducerii coeficientului de siguranþã de la o valoare supraunitarã pânã la mãrimea criticã. 1979) Durata ºi viteza de desfãºurare a procesului de alunecare. 9. Viteza de alunecare Viteza de alunecare propriu-zisã variazã în limite foarte mari de la câþiva milimetri pe an la metri pe secundã.U.15. În faza lentã.azele unei alunecãri de teren curba bc. 9. Evoluþia în timp este reprezentatã de curba ab. Dupã Terzaghi. alunecãrii se pot produce unele reactivãri ale alunecãrii. în raport cu deplasarea din faza lentã. iar mãrimea deplasãrii prin alunecare de OD1.3 m/h. dispuse perpendicular pe direcþia deplasãrii. Alunecarea lentã reprezintã procesul incipient de deplasare a materialelor. izvoare.15). urmatã de desprinderea materialului ºi din amunte (favorizat de pânza freaticã).A. realizatã în timpul t1. Müller (1964) apreciazã cã viteza de alunecare variazã între 0. neregularitãþi ale terenului. În faza de stabilizare a (dupã K.aza postprag este datã de . dupã unele publicaþii din S. Alunecarea propriu-zisã se desfãºoarã într-un timp mult mai scurt. Declanºarea alunecãrii poate avea loc în diferite poziþii de pe versanþi: în partea superioarã (fiind favorizatã de crãpãturi). În faza lentã. sunt diferite (fig. Viteza de alunecare din faza lentã este un criteriu de apreciere a evoluþiei viitoare a procesului de alunecare fiind în funcþie de cauzele care produc alunecarea.6. zgomote etc. . 9. alunecãrile obiºnuite au viteze mai mici de 0. când se declanºeazã alunecarea propriu-zisã. .5 m/an.3 m/s pentru alunecãri rapide.ig.). când începe sã se formeze suprafaþa de alunecare. respectiv η = 1. respectiv t2 – t1. L.+ – stabilizarea naturalã (echilibrarea. spre baza versantului. se admit: v > 0. precum ºi de intensitatea acestora. astfel încât raporturile dintre cele trei faze ale procesului se modificã. în cadrul fiecãrei faze. Au loc modificãri progresive chiar în versanþi consideraþi stabili. Dupã viteza 126 . În teren se observã elemente ce semnaleazã iminenþa unei alunecãri: crãpãturi (mai ales cele de pe versanþi cu pante mai mari.lorea. deplasarea fiind foarte mare D1 – D2. Aceastã concepþie a fost exprimatã grafic de Terzaghi (citat de . Alunecarea lentã este datã de segmentul 0a. De exemplu. viteza creºte progresiv.

datoritã comprimãrii bazei masei alunecãtoare. Atunci când suprafaþa de alunecare este la adâncimi foarte mari. se iau în considerare alunecãrile cu suprafaþa de alunecare situatã la câþiva zeci de metri. Emelianova. În faza alunecãrii propriu-zise. de asemenea. 127 . Howe. de aceea au o importantã localã. Dupã Collin (1846) asemenea alunecãri sunt cele de suprafaþã ºi cele adânci. 1909. 1882.medie se admit. trei mari categorii (lente. ea constituind material faptic pentru generalizãrile pe spaþii extinse. 1910. combinarea diferitelor criterii în funcþie de scopul propus fac ca stabilirea unor criterii unanime de clasificare sã constituie încã un deziderat.1937. precum ºi elaborarea mãsurilor de stabilizare. Varnes. Totuºi. precum ºi de execuþie ºi chiar financiare. Aceastã mare varietate a tipizãrilor se datoreazã condiþiilor extrem de diversificate în care se produc. Mencl. 1925. 1974). surprinse în diferite regiuni ale globului. 1. Ladd. 1935. Cunoaºterea incompletã a mecanismului alunecãrilor teren. Observaþiile efectuate în areale cu alunecãri asupra variaþiilor diurne ale alunecãrilor de teren aratã o sporire a miºcãrii în timpul zilei ºi o diminuare a acesteia în timpul nopþii. La sfârºitul anilor 1960 se foloseau deja circa 100 de clasificãri. Terzaghi.1938.7. pe de o parte. În secþiune transversalã se constatã cã viteza de alunecare este neuniformã. sistematizarea acestor rezultate este deosebit de importantã. fiind impuse de practicã (Heim. 1958. Almagia.Ulterior. Adâncimea suprafeþei de alunecare ºi caracteristicile materialelor deplasate Stabilirea adâncimii suprafeþei de alunecare este elementul esenþial în gãsirea soluþiilor optime pentru stabilizarea terenurilor afectate de asemenea procese. de la un punct la altul. precum ºi varietatea cauzelor ºi formelor rezultate. Clasificãri ºi tipuri de alunecãri de teren Inginerul francez Al Collin face o primã clasificare a alunecãrilor de teren în anul 1846. stabilizarea ridicã probleme de proiectare. ce conduc la gãsirea soluþiilor de stabilizare. Existã însã ºi ample preocupãri teoretice în acest sens (Surdeanu. diferenþiate în funcþie de pantã. pe de altã parte. viteza de alunecare variazã. Sharpe. dificil de aplicat la alte regiuni. Alunecãrile tip prãbuºire au viteze de pornire ºi de oprire relativ egale. Pe profilul unui versant. viteza de deplasare este relativ uniforma în partea superioarã a versantului ºi se reduce cu adâncimea spre baza acestuia. Cele mai multe clasificãri au ca scop sistematizarea alunecãrilor cartate în anumite unitãþi teritoriale. cu valori maxime în partea centralã ºi minime pe margini. De aceea criteriile de clasificare folosite mai des în practicã. 1952. & 9. în general. De aceea. repezi ºi bruºte). sunt cele mai utilizate ºi mai eficiente. la care structura materialului ºi viteza sunt neuniforme pe versant.1998). preocupãrile s-au diversificat ºi adâncit. Savarenski. citaþi de Zaruba. Clasificarea alunecãrilor de teren trebuie sã permitã stabilirea potenþialului lor de evoluþie.

datorate în special agenþilor de suprafaþã: – curgeri lente de deluviu sau grohotiº. – alunecãri adânci 5 – 20 m. – alunecãri foarte adânci > 20 m. – alunecãri lamelare. care au în general forma de limbã.De aceea se deosebesc: alunecãrile de mai micã adâncime. p.48) realizeazã urmãtoarea clasificare. sau chiar pentru alunecãri în general (în unele lucrãri din literatura francezã. astfel: – alunecãri de suprafaþã < 1 m. – alunecãri de micã adâncime 1 – 5 m. dar ulterior extinse din ce în ce mai mult. produse în pãtura de sol.. corpul fiind secventat de brazde de alunecare. Ea se referã numai la materiale argiloase susceptibile de a se transforma în noroi prin creºterea conþinutului lor în apã lichid㔠(Coque. depozite ºi rocã) (Zaruba. În condiþiile climatice de la noi din þarã prezintã frecvenþã mare primãvara ºi toamna. ocupã areale iniþial reduse. Alunecãri de depozite superficiale (luturi de pantã. 3) Alunecãrile ce afecteazã roca în loc sunt foarte diferite ca formã (vezi Tipurile morfologice ale alunecãrilor)ºi se produc fie numai în strate argiloase situate la suprafaþã.. Zaruba ºi Mencl (1974. iar fruntea nu este delimitatã prin abrupturi (fig.).138). corpul alunecãrii având aspectul unei curgeri sau de trepte. fie toate procesele de deplasare a materialelor pe versanþi în care apa are un rol hotãrâtor. pe pante medii din regiuni colinare. p. Alunecãrile în pãtura de alterãri (în sens restrâns) prezintã o râpã de desprindere de circa 1 – 3 m.utilã inginerilor geologi”. fie cu alte caracteristici fizico-chimice. Pe baza aceloraºi criterii. 128 . 1976). 1) Alunecãrile în pãtura de sol au aspectul unor ondulãri sau mici brazde formate prin ruperea pãturii înierbate. sunt destul de rãspândite. Solifluxiunile (termen introdus de Anderson în 1906 pentru regiunile polare)sunt alunecãrile superficiale.. 1974. Solifluxiunile intrã în categoria deplasãrilor lente de pe versanþii puþin înclinaþi (se pot produce ºi pe pante de sub 5 grade). intrate în literatura de specialitate ca procese ce desemneazã fie numai procese tipice pentru periglaciar.) Alunecãrile în deluviile vechi au morfologii ºi morfometrii diferite. reluând în deplasare ºi deluvii vechi de alunecare. 1966). Mencl. Utilã practicienilor din organizarea. fie în complex de strate care intersecteazã strate marno-argiloase. dupã Tufescu. pe care o redãm datoritã similitudinii unor condiþii cu teritoriul României.+ Savarenski (1937) precizeazã adâncimea în metri. deluviu). local se numesc ºi iuþi (Posea ºi colab. 2) Alunecãrile în formaþiunile superficiale.Posea ºi colab.”Solifluxiunea este deplasarea care afecteazã o masã noroioasã dezlipitã de un substrat stabil. datoritã umezirii puternice sau dezgheþului pãturii superioare a solului ce se deplaseazã lent pe un substrat fie îngheþat. sistematizarea ºi utilizarea terenurilor este îmbinarea acestui criteriu cu cel al tipurilor de formaþiuni antrenate în miºcare (sol. pentru condiþiile din Cehoslovacia(teritoriul Cehiei ºi Slovaciei de azi). ºi pentru a fi cât mai. 1976 etc.alunecãrile masive de teren caracterizeazã complexele de strate deplasate. datorate încãlecãrilor din amonte. în pãtura de alterãri pot afecta parþial sau total profilul depozitului. 2000.

Alunecãrile asecvente se formeazã în depozite nestratificate. – alunecãri în argile sensitive. Alunecãrile insecvente se formeazã în structuri geologice având cãderea stratelor spre versant sau în formaþiuni orizontale (fig. de ºistuozitate. lichefieri de nisipuri. – curgeri torenþiale. – alunecãri asecvente. acestea se formeazã pe suprafeþe de stratificaþie. – pe suprafeþe preexistente sau vechi planuri de separaþie.Raportate la structura geologicã. se îmbinã cu procesul de surpare. .16). planuri de contact sau dislocare). Se observã mai uºor în partea superioarã a versantului ºi mai dificil în cea inferioarã. pe falii sau linii tectonice. Alunecãrile consecvente sunt conforme cu stratificaþia (fig. are loc o alunecare lamelarã. – prãbuºiri de roci.– curgeri de pãmânt. 3. deci curbilinie ºi este condiþionatã de proprietãþile fizico-mecanice ale rocii. Alunecãri de roci stâncoase: – alunecãri pe suprafeþe preexistente (de strat.orma suprafeþei de alunecare este în general în funcþie de forma suprafeþei de stratificaþie ºi forma reliefului de la contactul deluviului cu roca în loc. – alunecãri insecvente. 129 & . argilite. Suprafaþa de alunecare intercepteazã stratele sub diferite unghiuri. atât în roci moi cât ºi în roci stâncoase. .orma suprafeþei de alunecare este cilindricã-circularã.recventa este forma planã. alunecarea este favorizatã de fisuraþie. Sunt incluse ºi alunecãrile de deluvii pe roca de baza. . – prin refularea stratelor moi de desubt.9. când rezistenþa la tãiere este depãºitã. marne. în cazul rocilor dure. alunecãrile de teren sunt: – alunecãri consecvente. ce se produc în condiþiile: – pe suprafeþe cilindrice. 1981) prezintã urmãtoarele tipuri de alunecãri: – extrem de rapide (v > 3 m/s). În cazul alunecãrilor în roci. Când deluviul are doar 2 – 3 m. Alunecãri în roci pelitice neconsolidate sau parþial consolidate (argile. 9. ºisturi pelitce). deci pe suprafeþe de separaþie care favorizeazã deplasarea. Când se produc pe versanþi abrupþi. Criteriul poziþiei suprafeþei de alunecare faþã de structura geologicã Clasificarea pe baza acestui criteriu a fost elaboratã tot de Savarenski în anul1937.. – deformaþii lente de lungã duratã ale versanþilor de munte.16). Tipuri speciale de alunecãri: – solifluxiune. – alunecãri subacvatice 2. Criteriul vitezei de alunecare Sharpe ºi Eckel (citaþi în Bãncilã ºi colab.

insecvente.06 m/an). – foarte lentã (1. b . Curgerile plastice sunt deplasãri de teren extrem de lente. – lentã (1. 130 .+ . c .5 m/luna – 1.3 m/min).5 m/lunã). 9.ig. – moderate (1. – foarte rapide (3 m/s – 0.consecvente.16.5 m/an – 0. Tipuri de alunecãri stabilite dupã raportarea la structura geologicã: a .5 m/zi – 1.5 m/an). Nu au suprafaþa de alunecare clarã. deplasarea se realizeazã ca deformare plasticã într-o masã cu grosimi mari.asecvente.

Cele mai multe alunecãri rãmân însã suspendate pe versanþi. înierbate.4. când masa alunecatã este parþial deformatã. clasificarea alunecãrilor dupã acest criteriu este folosit ºi astãzi. 6. se deosebesc de. alcãtuite în special din argile sau ºisturi relativ uniforme. morfografia este de brazde mici. care constituie materialul deplasat. dupã morfologie alunecãrile de teren se încadreazã în urmãtoarele mari tipuri (Tufescu. evolueazã în direcþia de deplasare a acumulatului. caz în care masa alunecatã nu este deformatã. Dupã caracterul miºcãrii Alunecãri rotaþionale: se formeazã în depozite omogene. totuºi ele pot fi grupate dupã tipul predominant. sunt de obicei lungi ºi au loc pe pante line. 1966). Comisia Suedezã de Geotehnicã a grupat alunecãrile în funcþie de direcþia de evoluþie a deplasãrii. au caracter progresiv. au caracter regresiv ºi se datoreaza în special eroziunii bazei versantului. . Alunecãri de translaþie: se dezvoltã pe suprafeþe de stratificaþie sau pe o altã suprafaþã preexistentã. mai ales pentru mãsurile de combatere a eventualelor reactivãri. Tipuri elementare Alunecãri în brazde (superficiale) se produc numai în pãtura de sol. între brazde apar suprafeþe denudate. la sub 1m adâncime (fig. Criteriul morfologic (forma corpului de alunecare) Alunecãrile sunt prezentate dupã aspectul pe care îl au la suprafaþã. pentru cã el cuprinde într-o formã limitatã ºi evoluþia alunecãrii. în alunecãri regresive ºi alunecãri progresive. Criteriul direcþiei de evoluþie a alunecãrii pe versant Stabilirea alunecãrilor dupã modul de propagare a deplasãrii are o deosebitã importanþã practicã. realizat în urma procesului propriu-zis al deplasãrii. Suprafaþa de alunecare poate fi circularã. Uneori suprafaþa de alunecare se gãseºte sub nivelul topografic al bazei versantului ducând la ridicarea fundului vãii prin depozite deluvio-coluviale. înguste. sub forma deluviilor de alunecare. 5. în special de cãtre geomorfologi Cu unele mici diferenþieri de la autor la autor. 9.avorizeazã apariþia unor alunecãri mai profunde prin infiltrarea apei prin arealele fãrã vegetaþie (în condiþii de substrat 131 & . pentru aplicarea lucrãrilor oportune de combatere. În Suedia.17).cãrãrile de oi” prin caracterul haotic. Alunecãrile delapsive (regressive) încep la baza versantului ºi evolueazã pe versant într-o direcþie opusã celei de deplasare a acumulatului de alunecare. spre baza versantului. sau necircularã. Menþionãm cã de cele mai multe ori arealele afectate de alunecãri îmbracã morfologii variate. extrem de utilã în special practicienilor. au o lungime limitatã ºi se produc pe pante mai abrupte. Alunecãrile detrusive (progressive sau de împingere) se formeazã în partea superioarã a versantului..

Prezintã elemente clasice ale unei alunecãri: corniºa sau râpa de desprindere. Glimeele de la Movile (a) ºi de la Apold (b) (octombrie. În condiþii de îngheþ-dezgheþ.18). Deplasarea este lentã ºi în mai multe etape. Deplasarea antreneazã atât solul cât ºi roca în loc pânã la circa 1 – 5 m. corpul este dat de valuri scurte. 9. nu se datoreazã caracteristicilor rocii din substrat. 1999) propice). Alunecãri superficiale ºi eroziune pe versantul glimeelor de la Bãrcut (foto.18.17. Producându-se numai în pãtura de sol. având deci vârste diferite în acelaºi areal. pe pante relativ reduse. lenticulare.ig. a b . Alunecãri lenticulare (lupe de alunecare) (loupes de glissement) se produc în roci impermeabile de felul argilelor.+ . la altitudini sau latitudini superioare se dezvoltã solifluxiunile. etajate haotic (fig. 2002) 132 . 9. 9.ig.

19). Termenul de glimee a fost introdus în literatura de specialitate. 133 . Grecu): O – oglinda alunecãrii. monticul. – fruntea alunecãrii. movile sau glimee sunt alunecãri profunde.ig. pe pante relativ mari (fig. astfel încât glimeele se extind pânã spre interfluviu (Gârbacea.). 9. .19. gâlmã. în unele areale lipsesc sau sunt foarte estompate unele elemente. Grecu.18). 1979. Caracteristice sunt pentru Podiºul Transilvaniei. corpul. glimee etc. 1968) da cãtre Morariu ºi Gârbacea (1968). Se pot confunda cu terasele râurilor.(fig. ce se desfãºoarã pe lungimi considerabile sub formã de trepte. la cel de-al XXI-lea Congres internaþional de geografie (India. Josan. 1966) ºi în teren (foto. unde au ºi fost studiate în detaliu.La majoritatea arealelor cu glimee se conservã elementele caracteristice alunecãrilor: râpa de desprindere.Alunecãri în monticuli. Alunecãri în trepte (pseudoterase) sunt alunecãri cu suprafaþa de alunecare la mari adâncimi (5 – 30 m). fruntea etc. Alunecare curgãtoare: schiþã (dupã Tufescu. prin evoluþia ulterioarã a versanþilor. cunoscute în diferite regiuni ale þãrii sub denumiri locale. 9. d – porþiune denudatã. Grecu. & . 1981. colinã. 1983 etc. 9. dupã forma caracteristicã a unui element: movilã. þiglaie. în special corniºa.

19). Tipuri de alunecãri complexe Versanþii de alunecare se caracterizeazã prin suprafaþa mare afectatã de un singur tip de alunecãri sau de mai multe tipuri. formeazã un organism ce se deplaseazã în lungul vãii. 1992. fiind greu de diferenþiat rolul fiecãruia în dinamica versantului. De aceea se trece ºi anul pe hãrþi. la precipitaþii pot cãpãta aspectul curgerii de noroi. Materialele deplasate pot avea duritãþi diferite. Alunecãrile-surpãri se produc datoritã eroziunii bazei versantului. timpul. 1942) sunt alunecãri complexe ce cuprind ambii versanþi. existente în prezent ca formã de relief. Se extind în susul versantului. fixate. nestabilizate. Alunecãri curgãtoare se produc în formaþiuni argiloase – marnoase prin înmuiere puternicã. când are loc ruperea ºi cãderea verticalã a stratelor. microrelief cu trepte ºi crãpãturi transversale. spre corniºa de desprindere. 134 . fãrã sã-ºi deranjeze structura internã. sau chiar a unor alte forme.+ datoritã formei caracteristice. ºanþuri transversale. Sunt provocate ºi de debleerea sau taluzarea terenurilor.În arealele cu glimee însã este evident rolul acestor alunecãri ce se desfãºoarã pe sute de hectare în crearea glacisului de alunecare. sunt: – alunecãri actuale. când s-a produs deplasarea. cu denivelãri de 1 – 2 m. Grecu. Sunt bine puse în evidenþã corniºa. Alunecãrile de vale (termen introdus de V. acoperite) 8. ele nu prezintã un risc prea mare decât atunci când sunt reactivate. masa alunecatã deplasându-se pe o suprafaþã bine înmuiatã. Mihãilescu. cum sunt înºeuãrile sau interfluviile de alunecare (. pe fotografii sau alte materiale grafice ºi cartografice. 9. Criteriul vârstei miºcãrii (alunecãrii) Raportate la momentul. . – alunecãri vechi. inclusiv obârºia râului. corpul ºi fruntea alunecãrii (fig. la momentul cartãrii pentru cã multe alunecãri pot fi reactivate. Dupã acest criteriu se deosebesc: – alunecãri active. În aceastã categorie intrã ºi alunecãrile sufozionale cu frecvenþã mare în depozite loessoide. de cele mai multe ori vechi. însoþite de o împingere ce favorizeazã alunecarea pe un plan puternic umectat. – alunecãri inactive. De asemenea aceºti versanþi prezintã stadii diferite de evoluþie.lorina Grecu. fãcând trecerea spre curgerile noroioase. mai ales în partea superioarã. numite ºi fosile (la zi.). care sunt în general active. Josan. o etajarã a alunecãrilor. Corpul alunecãrii se detaºeazã printr-un ºanþ longitudinal pe ambele laturi ºi prezintã numeroase crãpãturi. 7. contemporane. alunecãrile.Criteriul stabilitãþii Determinarea stadiului dinamicii alunecãrii de teren se raporteazã de obicei la prezent.iind alunecãri profunde. Corniºa este bine pusã în evidenþã. stabilizate. de cele mai multe ori asemenea versanþi sunt modelaþi de un complex de procese actuale.

iecare clasificare se bazeazã pe un singur criteriu. sporind riscul la reactivare. S-a format de la baza versantului ºi a evoluat regresiv pânã spre cumpãna de ape. ºi o anumitã proprietate a alunecãrii. avansate ºi epuizate. sub formã de glimee. prezintã o vitezã de alunecare foarte lentã. aºa cum s-a observat ºi în prezentãrile pe criterii. fixatã. de fapt. Este o alunecare consecventã în faza finalã. contrar direcþiei de înclinare a stratelor. & Torentul de noroi de la Chirleºti (V. o alunecare cu suprafaþa de alunecare la adâncimi mari. Criteriul stadiului dezvoltãrii Acest criteriu poate fi combinat cu criteriile ce vizeazã stabilitatea ºi vârsta. Alunecãrile de teren pot fi: incipiente. Buzãului) 135 . Definirea tipului simplu de alunecare este greu de realizat. De aceea. stabilã.9. Concluzii . în special de torenþialitate. S-a produs în timpul Pleistocenului deci este o alunecare veche.iecare clasificare reprezintã. Arealul cu alunecãri este modelat în continuare de alte tipuri de procese. pe ansamblu. este deci o alunecare de translaþie. . în stabilirea caracteristicilor alunecãrilor de teren trebuie avute în vedere toate criteriile de clasificare. De exemplu. fiecare glimee însã poate fi afectatã de alunecãri superficiale. formatã pe un plan de stratificaþie.

1 Caractere generale .produºi solubili. Materialele sunt mobilizate pe versanþi dupã o prealabilã pregãtire a rocii prin procesele de meteorizare. constituind ulterior materia primã pentru formaþiuni eoliene. A . dupã poziþia pe versant.deplasãri în interiorul profilului: formarea solurilor (ac).scoarþa de alterare (regolit + sol).ormaþiunile de versant ocupã un loc aparte în cadrul formaþiunilor superficiale prin poziþia lor în spaþiu ºi prin faptul cã sunt reluate de diferiþi agenþi (vânt. iar factorul dinamic esenþial care determinã deplasarea materialelor pe versanþi este gravitaþia (fig.). v . genetic ºi litologic foarte diferite. eroziune arealã sau spãlare etc.1. acumulate pe versanþi sau la baza versanþilor. depozitele sunt cuprinse în douã mari categorii: deluvii ºi coluvii. Antrenarea ºi transportul materialelor pe versanþi: 1 . fluviale.roca parentalã nealteratã. Într-o accepþiune foarte largã. gheaþã).+ 10. . 10. 2 . formate prin procese în principal gravitaþionale (prãbuºiri.10. DEPOZITELE DE VERSANT 10. creând la rândul lor microforme. este dificil de fãcut o clasificare exhaustivã a depozitelor de versant. De aceea. Caracteristice sunt pentru depozitele de versant heterogenitatea foarte mare a proceselor ºi agenþilor ºi faptul cã muleazã un relief preexistent. B . la care se asociazã ºi alte procese (curgeri noroioase.procese de versant.roca parentalã în curs de dezagregare. glaciare ºi altele. 136 .ig.1). P. Depozitele de versant sunt succesiuni de sedimente continentale subaeriene. alunecãri). C .deplasãri în afara profilului: 5 . nestratificate sau stratificate. apã.

nivaþie etc. În climatul rece oceanic.3). amplitudinile termice anuale sunt mai reduse ca în cel continental. Condiþiile periglaciare vechi. Apar ca niºte benzi paralele dispuse de la partea superioarã spre baza versantului atunci când numãrul lor este mare ºi când versantul este despãdurit (fig. Aceste depozite nu se confundã cu cele glaciare. caracteristice sunt numãrul mare de cicluri gelivale diurne ºi umiditatea. grohotiºurile pleistocene sunt acoperite de sol ºi vegetaþie. Precipitaþiile sunt de circa 1000 mm/an. 10. În general. Conurile ºi poala de grohotiº sunt dispuse la baza abruptului.10. precipitaþii reduse ºi vânturi ciclonale puternice. toatã Europa Centralã.2. râuri de pietre. de pe insulele latitudinilor mari. unele masive din Africa etc. Agenþii ºi procesele din regiunile periglaciare sunt de naturã climaticã. mare parte a Asiei de Nord ºi Centrale. Climatul rece alpin din zona temperatã se extinde la peste 1800 m sub limita zãpezilor persistente.2) Râurile de pietre sau torenþii de pietre sunt grohotiºuri desprinse din partea superioarã a versantului ºi orientate pe mici vãiugi. Se caracterizeazã prin amplitudini termice diurne mari ºi umiditate accentuatã. oscilaþii termice diurne.2. Dimensiunile ºi litologia grohotiºurilor sunt determinate de caracteristicile petrografice ºi structurale ale versantului din care au provenit. De aceea. Mediul periglaciar (grupa gravitaþionalã) Genetic. în parte fosilizate. deplasate ºi depuse de gheaþã. vestul ºi sudul Americii de Sud.1. solifluxiuni. câmpuri de pietre. unde 6-7 luni pe an temperatura este sub 0°C. Partea inferioarã poate forma conuri de grohotiº prin unirea cãrora dau naºtere la poala de grohotiº. Climatul rece continental se caracterizeazã prin temperaturi joase iarna.). poalã de grohotiº.Dupã ªanþer 1948 ºi 1965 (citat de Iakab. Condiþia primordialã este deci existenþa versanþilor. 1977) toate depozitele de versant formeazã o serie parageneticã numitã seria parageneticã a depozitelor de versant sau seria coluvialã formatã din: grupa gravitaþionalã ºi grupa deluvio-coluvialã. au afectat 2/3 din America de Nord. varã scurtã. este greu de separat depozitele periglaciare actuale de cele vechi. Grohotiºurile În sens larg. unde 6-7 luni pe an temperatura se extinde la peste 1800 m sub limita zãpezilor persistente. Dupã poziþia lor faþã de abrupt ºi forma de relief pe care o creeazã sunt cunoscute cu diferite denumiri: conuri de grohotiº. cuaternare. Deplasarea ºi depunerea lor sunt determinate însã în principal de unghiul de pantã. cele actuale fiind încã mobile (fig.10. climatul rece periglaciar depãºeºte 3000 m altitudine. blocurile cele mai mari la distanþe mari de locul desprinderii decât cele fine care apar cãtre partea superioarã a acumulãrii. În zona tropicalã. ciclurile gelivale diurne au rol predominant în morfogenezã. 10. 137 & . aceste depozite sunt rezultatul proceselor periglaciare (crioclastie. grohotiºurile sunt mase de pietre de diferite dimensiuni.

Torenþi. conuri ºi poalã de grohotiº (Munþii Parâng) 138 . 10.2.ig.+ .

Materialele se acumuleazã la baza versantului. Prezintã valuri transversale de la baza versantului pânã la fruntea gheþarului de pietre. 10. . de unde ºi denumirea de morenã de névé. late de un km) cu o pantã axialã ce variazã de la câteva grade la 20° ºi grosime de circa 50 m. unele rãmase în loc de la sfârºitul ultimei glaciaþiuni. Sunt separate de versant printr-o micã depresiune nivalã (protalus rempart). 1965) (fig. 10.5).4). Morenele de névé (potcoave nivale) Morenele de névé sunt acumulãri de blocuri de diferite dimensiuni (de la peste 0. Deplasarea grohotiºului integrat în zãpadã se realizeazã ºi prin gelifluxiunea matricei înzãpezite.3. Materialele desprinse din partea superioarã a versantului se rostogolesc peste zãpada îngheþatã care formeazã un adevãrat placaj pe versant.orma lor este semicircularã.2.& . Gheþarii de piatrã (de grohotiº) Gheþarii de piatrã sunt acumulãri de materiale dezagregate temporar ºi zãpadã sau gheaþã sub forma unor limbi (lungi de câþiva km.3. 139 . Un rol important în formarea lor îl are zãpada. câþiva metri grosime ºi lãþime. având o texturã heterometricã. Grohotiºuri într-o vale glaciarã (Munþii Rodnei) Câmpurile sau mãrile de blocuri (mers de rochers) de naturã periglaciarã acoperã versanþii cu pante mai line.2. 10. 10.ig. 10.2. se desfãºoarã pe zeci de metri lungime. prin cimentarea ºi unirea potcoavelor formându-se tãpºane sinuoase (Gh. Niculescu. care prezintã un abrupt de 30-45° (fig.5 mm în diametru) ºi particule foarte fine dispuse într-o potcoavã nivalã (bourrelet). Sunt împrãºtieri de grohotiºuri situate ºi în afara zonelor montane înalte.

zona de desprindere a materialului dezagregat.pietre care alunecã pe zãpadã (dupã Niculescu.ormarea potcoavelor nivale (A).ig. Gheþarii de pietre. Profil longitudinal printr-un gheþar de piatrã (dupã Campy ºi Macaire.ig. 10. O ciclothemã este formatã dintr-un strat fin (în bazã) ºi unul grosier (deasupra). .potcoavã nivalã.+ .grohotiº la baza pantei. formate din material heterometric argilos sau pietros ºi de strate grosiere alcãtuite numai din pietriºuri ºi slabe fracþiuni sub 0. Grosimea stratelor variazã de la câþiva centimetri la 20-25 cm. fiind formate din materiale de dimensiuni variate.6). Sunt acumulate la baza versanþilor cu pantã redusã. c . d. 10. Panta stratelor este cuprinsã între 10° ºi 30°. secþiune printr-o potcoavã nivalã (5): a . 1965). Versantul prezintã 140 . . e. dispuse stratificat (fig.10. b . 1948) sau grohotiºuri stratificate (stratified screes).2.lentilã de zãpadã.4. Apar sub forma unor succesiuni relativ regulate de strate fine. 10. grohotiºurile ºi morenele de névé apar în climat periglaciar cu precipitaþii reduse. 1989).5.4. Cailleux. Grézes-litées Grézes-litées constituie o varietate a grohotiºurilor numite „grohotiºuri ordonate” (A.5 mm în diametru.

putându-se deosebi trei domenii (Campy ºi Macaire. Dupã opinia unor cercetãtori existã douã ipoteze: – ipoteza crionivalã. Deluviile Sunt materiale coborâte din partea superioarã a versantului ºi rãmase pe versant. potrivit cãreia acumularea unei ciclotheme se realizeazã prin ºiroire pe un sol îngheþat. . grauwackes (în Noua Zeelandã). În general. Ele se pot forma chiar pe substrat alcãtuit din roci vulcanice (în Groenlanda ºi Anzii Chilieni). – domeniul climatului mai puþin riguros – versanþi cu expunere E. grézeslitées. roci cristaline.ig.ormarea fracþiunii de blocuri calcaroase are loc în numeroase cicluri gelivale. Cele mai semnificative deluvii din regiunile montane joase ºi deluroase sunt deluviile de alunecare (fig.10. gnaise ºi micaºisturi. Secþiune printr-un grézes-litées. S. Distribuþia grézes-litées este determinatã de parametrii climatici.6. – domeniul mediteranean – versanþi cu expunere N ºi NV umbriþi. cu gelisol.racþiunea finalã provine din aporturile eoliene. . Problema discutatã este aceea a fixãrii materialelor. Eluvii sunt materialele netransportate.3. coluvii (fig.7). . Partea superioarã a stratului fin este îngheþatã cu particule argiloase prin ºiroire. deluvii. SE ºi SV care se dezgheaþã în timpul verii ºi favorizeazã solifluxiunea.10. Grézes-litées tipice provin din substrat calcaros.ormaþiuni de versant dupã poziþie (grupa deluvio-coluvialã) Versantul este format din trei segmente: superior. – ipoteza acþiunii conjugate a congelifluxiunii ºi ºiroirii care presupune cã stratul fin este acumulat dintr-un material alunecat de pe versant îmbibat cu apã. & 10. care se deosebesc dupã structura ºi compoziþia materialelor pe care le suportã ºi dupã modul lor de deplasare.3. Pregãtirea materialului are loc prin crioclastie. Nu sunt deplasate gravitaþional. Pentru cã sunt materiale alohtone au structurã ºi compoziþie diferitã de cea a rocii pe care sunt amplasate. NE ºi SE cu numeroase alternanþe de îngheþ-dezgheþ în timpul glaciaþiunilor cuaternare. 10. care muleazã suprafeþe interfluviale cvasiorizontale sau cu pante line.. pentru formaþiunile de versant se utilizeazã noþiunile: eluvii. 10.8). glacisul de grohotiº. 141 . Geneza acestor depozite este încã discutatã.1. mediu ºi inferior (bazal sau de contact).un profil longitudinal de la partea superioarã spre bazã astfel: cornniºa de desprindere. 1989): – domeniul climatului foarte riguros – versanþi cu expunere. Stratul grosier se formeazã prin spãlarea ºi evacuarea materialului fin ºi apoi reorganizarea materialului grosier în sensul pantei. . datoritã topirii sezoniere a stratului de zãpadã.

ormaþiuni de versant (dupã poziþii).+ . Deluviu de alunecare în Subcarpaþii Prahovei 142 .8.7.ig. 10.ig. . . 10.

Materialele formeazã o cuverturã de nisipuri grosiere (d’arénes) pe versanþii mai lini. Depozitele de versant – caractere ºi criterii de clasificare? 143 . teraselor câmpiilor ºi cu cele ale versanþilor. podiº ºi câmpie sunt numite coluvii.Pantele deluviale. loessoide. caracteristicã glacisurilor coluviale. 10. în accepþiunea lui C. depozitele de versant din regiunile sedimentare de deal. alternând cu aluviuni de terasã sau cu coluvii. în coluvii. argilo-marnoase. Care sunt subsistemele versantului ºi prin ce tipuri de funcþii. subaeriene. Versanþii granitici Heterogenitatea mineralogicã a granitului (cuarþ. forme. grosierã.3. Coluviile nu prezintã o structurã sedimentarã netã. Materialele sunt heterometrice. în cadrul vãilor mari. Care este relaþia dintre sufoziune ºi tasare? 4. pe care o protejeazã.2. Ele se suprapun peste materiale alterate în situ sau direct peste rocã. Sunt cunoscute douã tipuri suprapuse: nisipurile grosiere stratificate ºi nisipurile grosiere mâloase cu blocuri. astfel încât grosimea lor variazã de la câþiva decimetri la câþiva metri.Tipurile de coluvii variazã dupã formaþiunile care le alimenteazã: calcaroase. Coluviile În sens larg. De ce gravitaþia este importantã pentru morfodinamicã? 2. relaþii. depozite se caracterizeazã fiecare? 3. Întrebãri ºi exerciþii de verificare 1. S-au format în medii periglaciare cuaternare. nisipoase. Coluviile sunt materiale gravitaþionale. feldspat ºi micã) face ca acesta sã fie mai uºor dezagregat ºi alterat. grezoase etc. & 10. Panta suprafeþelor coluviale este linã. cu matrice predominant finã ºi poligeneticã (elemente provenite din stratele din pãrþile medie ºi superioarã ale versantului). de obicei la contactul cu luncile sau cu podul teraselor. Modul de formare se aseamãnã cu cel al grézes-litées (Campy ºi Macaire. multe fiind însã transformate antropic în timp istoric. Martiniuc (1954) cuprind o zonã eluvialã care alimenteazã partea inferioarã a pantei deluviale ºi o zonã de acumulare deluvialã instabilã. care trece spre baza versantului. acumulate la baza versanþilor. pot avea o stratificare discontinuã. 5. mâluri eoliene. Deluviile apar etajat.4. 1989). Deºi atinge repede o pantã de echilibru. Desenaþi ºi explicaþi schema evoluþiei alunecãrii de teren. coluviile sunt extrem de dinamice datoritã poziþiei la interferenþa proceselor specifice luncilor.

+ Albia minorã a Prahovei la contactul Carpaþi-Subcarpaþi Albia minorã a Putnei (la Cascadã) 144 .

ð Acþiunea erozivã a apei din precipitaþii ºi a eroziunii torenþiale asupra reliefului. ð Modelarea diferitelor tipuri de albii prin eroziunea ºi acumularea fluvialã. 145 .& Tema IV Procese preponderent hidrice Obiective Tema îºi propune: ð Prezentarea apei ca agent al modelãrii versanþilor.

Vulcanii noroioºi de la Pâclele Mici.+ Bad-land în Depresiunea Mehadia. 146 .

/an). an).11. eroziune slabã (0. Selectarea ploilor torenþiale se face dupã intensitatea medie a ploii pe durata produsa in unitatea de timp: it ≥ 0. an). sau de cãtre apa care se scurge pe pante. eroziune puternicã (15–50 m3/ha. & 11. în mai multe stadii. când solul nu este acoperit cu vegetaþie. an). – eroziunea prin curenþi concentraþi – eroziune torenþialã (rill erosion. sau depunere fãrã transport. an).08 t -1 147 . 1000–3000 m3/km (puternicã). Eroziunea hidricã pe versanþi este un proces extrem de complex. gully erosion). Eroziunea prin picãtura de ploaie Cele mai agresive asupra terenurilor sunt picaturile de ploaie cu energie cinetica mare.000 m3/km (foarte puternicã). eroziune catastroficã (peste 200 m3/ha. din timpul ploilor torenþiale. an). de multe ori greu de separat: – eroziunea picãturii de ploaie cu energie cineticã mare – pluviodenudare (impact erosion). Trebuie spus cã triada eroziune-transport-acumulare formeazã un sistem în care fiecare subsistem nu poate funcþiona separat. Mai mult încã. Concret. 100–300 m3/km (eroziune slabã). 300–1. eroziunea pluvialã poate fi acceleratã ºi lentã sau tolerabilã. nu existã transport fãrã eroziune.254 + 5.000 m3 /km (moderatã). valorile sunt: sub 100 m3/km (fãrã eroziune). EROZIUNEA HIDRICà PE VERSANÞI Eroziunea hidricã pe versanþi este desprinderea (transportul ºi depunerea) materialelor datorate apei. Procesul de eroziune pluvialã. eroziune moderatã (5–15 m3/ha.1. Zachar (1982) clasificã terenurile afectate de eroziune în suprafaþã în: fãrã eroziune (0.5 m3/ha. – depunerea materialelor erodate ºi transportate de apã În ceea ce priveºte intensitatea procesului de eroziune. eroziune foarte puternicã (5o – 200 m3/ha.000 m3/km (eroziune excepþionalã). – antrenarea ºi transportul particulelor de sol sau rocã de cãtre apã. Dupã volumul de sol erodat. în sens larg. orice material desprins a fost supus în acelaºi timp ºi unui incipient proces de transport.5–5 m3/ha. 3000–10. – eroziunea prin curenþi peliculari – eroziune în suprafaþã (sheet erosion). ce se produce evolutiv. se desfãºoarã în trei etape: – desprinderea particulelor materiale din masa solului sau a rocii de cãtre picãturile de ploaie. Pentru eroziunea în adâncime. peste 10.

h) a unei picãturi de greutate (p) aflatã la înãlþimea (h) se transformã în energie cineticã: p.+ it = intensitatea medie pe durata ploii t (mm/min) t = durata nucleului torenþial(min) Intensitatea medie a ploii este invers proporþionalã cu durata. care reacþioneazã prin efectul de tensiune superficialã (dintre apã ºi aer). V 2 /2g = mV2 2. iar lucrul mecanic efectuat (p.g.5 m. apoi are loc distensia ºi. Picãturile cu diametre mai mari.9 mm au o bazã turtitã în partea de jos.59 30 0.h = m.orma ºi mãrimea picãturii de ploaie sunt interdependente. Prin urmare.2 ºi 6 mm.42 60 0. Caracteristicile picãturii de ploaie . În timpul cãderii energia potenþialã (p.otografierea ºi filmarea picãturii de ploaie în momentul impactului au permis stabilirea parametrilor geometrici cu rol în desfacerea agregatelor de materiale în teren. se datoreazã interacþiunii hidromoleculare ap㠖 aer.g. Înãlþimea norului influenþeazã granulometria picãturii de ploaie. adicã energia cineticã a picãturii de masã m ºi vitezã V. greutatea picãturii fiind p= m.9 mm) au o forma aproape sfericã. dispersia liantului dintre particule. precum ºi de tensiune interfaþalã (dintre apã ºi pãmânt).25 15 0. Picãturile relativ mici (cu diametrul sub 2. predominã însã cele de 1 mm. Picãturile cu diametre mai mari de 2. Denudarea datoratã ploii Procesul de eroziune datorat ploii începe cu desfacerea agregatelor prin izbire. La desfacerea particulelor de sol contribuie ºi aerul compresat în pori. în cãdere se sparg în picãturi mai mici. Particulele de argilã absorb apa datoritã legãturii existente dintre hidrogen ºi oxigen sau hidrogen ºi OH.h) se scrie: m. diametrele picãturilor variazã în general între 0. ale liantului ºi de cantitatea de aer ºi apã din sol.34 Picaturile de ploaie desprind particulele de sol ºi roca în urma impactului cu suprafaþa terestrã ºi le antreneazã împreunã cu stropii de apa pana la înãlþimi de 60-80 cm pe distante de pana la 1 – 1. ulterior. Energia cineticã reflectã agresivitatea ploii. Aceste etape depind evident de caracteristicile chimice ºi fizice ale granulelor. Majoritatea picãturilor din nori înainte de cãdere au dimensiuni de 10…30 microni ºi viteza de înaintare de câþiva centimetri pe secundã (10…20 cm/s).Valorile eroziunii 148 . . Majoritatea ploilor erozive cu caracter torenþial au picãturi cu diametre de 1…4 mm. Structura de condensator a particulelor de argilã realizeazã un câmp electric în spaþiul dintre particule. Într-o ploaie mãrimea ºi distribuþia picãturilor sunt foarte variate. datoritã forþei de reacþie a aerului. procesul desfacerii particulelor de sol (prin contracþie – umflare). astfel: t(min) 5 it(mm/min) 1.V 2/2 Viteza de cãdere liberã a picãturii de la înãlþimea h este V= h gh.

pe versant se delimiteazã urmãtoarele segmente (figura 11.1): x=0 x = xc Ploaie Profilul curgerii de acoperire Material în suspensie xc Bandã fãrã eroziune Eroziune activã τ<R x= τ=R Depunerea I τ > R sedimentelor τ = .ournier: Kp=p2/P în care: p este cantitatea totalã de precipitaþii cãzutã în ziua cea mai ploioasã din lunã (mm). P – cantitatea totalã medie de ploaie cãzutã în luna respectivã (mm). eroziunea este din ce în ce mai micã. Antrenarea ºi depunerea materialului pe versanþi sunt similare celor din albii ºi depind de capacitatea de transport a curentului În funcþie de cantitatea de material din curentul de apa ºi capacitatea acestuia. astfel: I(%) 5 10 20 30 50 100 500 470 420 400 350 250 eu Pentru condiþiile din România.orþa de eroziune R = Rezistenþa la frecare a suprafeþei solului .5 în care: I15 este indicatorul de agresivitate pluvialã. 11.ig.sunt în raport invers cu panta. Variaþia grosimii scurgerii peliculare pe versant 149 . Acest strat este încãrcat cu agregatele de sol dezlipite formând un noroi transportat de curenþii cu turbulenþã accentuatã. Eroziunea prin curenþi peliculari Pe suprafaþa versantului se formeazã în timpul ploilor torenþiale o peliculã de câþiva milimetri (uneori 20…30mm) din unirea ºiroaielor. i15 – intensitatea medie a nucleului torenþial.1. & 11. p – cantitatea de apã înregistratã pe durata ploii (mm). 15 minute (mm/min). Erozivitatea pluvialã în timpul anului este datã ºi de indicele de neuniformitate a precipitaþiilor (Kp) dupã formula propusã de .2. p0. agresivitatea se apreciazã cu indicatorul rezultat din produsul dintre intensitatea medie pe 15 minute a nucleului torenþial ºi rãdãcina pãtratã a cantitãþii de precipitaþii înregistratã pe durata ploii. cu alte cuvinte la pante din ce în ce mai mari. I15 = i15 .

Lm.4 i în care: E este eroziunea medie anualã (t ha.an). Cs= coeficientul pentru influenþa sistemului de culturã folosit (tabelul nr. în care concentraþia amestecului este mai micã decât capacitatea de transport a curentului de apa. S . de depunere.1). C = indicator al protecþiei oferite de culturi.2.I1.3). L 0. Capacitatea de transport (Kt) este dependentã de pantã ºi de debitul lichid: Kt = k. iar coeficientul k include ºi influenþa altor factori care influenþeazã eroziunea (Moþoc ºi colab. S = indicator al erodabilitãþii solului.Cs în care: k este indicator erozional. un segment inferior. partea superioarã a versantului. Cs .75 L 1. cvasiorizontalã. I 0.3 1. C .In .ormula universalã a eroziunii (formula Wischmeir. cu aluviuni. 11. i = panta medie a versantului (%). de impact a picaturilor de ploaie.QR1. QR = debitul lichid Eroziunea hidricã pe versanþi este controlatã de legea gravitaþiei Pentru estimarea eroziunii s-au utilizat mai multe formule. S = coeficientul pentru erodabilitatea solului (tabelul nr. 1937): E = k.67. de echilibru dinamic. concentraþia amestecului fiind mai mare decât capacitatea de transport.5 . 1960) pentru estimarea eroziunii medii anuale este mai complexã ºi se prezintã astfel: E = k . segment de eroziune în care are loc încãrcarea curentului cu materiale solide.. – 2. spre baza versantului. un segment central. k = coeficientul de agresivitate pluvialã (figura 11. L = lungimea versantului (m). în care capacitatea de transport se diminueazã. I = panta. spre platoul interfluvial. în funcþie de lungimea de scurgere (L). de intensitatea ploii (i) ºi de durata ploii. 11.C. Cs= indicator al efectului lucrãrilor antierozionale.2). 1975). – 3. de panta terenului (I). C= coeficientul privind influenþa vegetaþiei (tabelul nr.67 în care: k este factor de sol.5 i1.+ – 1.S.3). în care concentraþia amestecului este egalã cu capacitatea de transport a curentului de apa – 4. 11. Astfel de formule au fost elaborate pe baze experimentale. 150 . Aceastã formulã a fost adaptatã de Moþoc sub forma: E = k . una dintre cele de început fiind a lui Kornev. 11. Unitãþile de mãsurã ºi limitele de aplicabilitate diferã însã de la o formulã la alta.

4 Gradul de vulnerabilitate a terenului la eroziunea în suprafaþa (Ves) þine cont de eroziunea efectivã ºi eroziunea potenþialã (Grecu. Comãnescu. rocã mamã friabilã Soluri slab sau moderat erodate cu coeziune mare.2 1.1 Clasificarea solurilor în raport cu erodabilitatea Valoarea coeficentului de corecþie pentru erodabilitãþi în formula de calcul a eroziunii 1. cu coeziune mare.0 0. fãrã structurã Soluri puternic sau foarte puternic erodate.7 0.6 Clasa Caracterizarea solurilor 1 2 3 4 5 6 Soluri foarte puternic sau excesiv erodate cu coeziune foarte micã. 11. 1998): Ves = (E / Ep) .i1.S. profil puternic dezvoltat.L0.8 0.ig. cu coeziune micã. slab structurate Soluri puternic sau foarte puternic erodate.100 151 . structurã foarte bunã. Zonarea agresivitãþii pluviale Tabelul 11. profil puternic dezvoltat. cu coeziune mijlocie sau slab ºi moderat erodate cu coeziune micã Soluri puternic sau foarte puternic erodate. cu coeziune mijlocie.3.2. rocã mamã friabilã În cazul eroziunii potenþiale Ep nu se iau în calcul coeficienþii de vegetaþie ºi lucrãrile de amenajare a versanþilor: Ep = k. profil puternic dezvoltat Soluri slab sau moderat erodate.& .7 0. bine structurate.

45 0.05 1.80 0.75 0.30 0.25 0.08 20-25 1.20 1.35 0.70 0.10 >25 1.2 Clasificarea terenurilor dupã valoarea pantei (dupã Motoc ºi colab.20 0.00 0.15 0.18 0.21 0.30 0.00 0.24 0.3 Versant Valorile coeficientilor Cs si C Specificaþie 0-5 Sistemul de cultura Culturi anuale din deal în vale Culturi anuale pe curba de nivel Culturi în fâºii Culturi cu benzi înierbate Culturi cu canale.40 0.15 Coeficentul Cs Coeficentul C 152 .00 0..00 0.00 0.00 0. fasole Porumb. G H I J L Denumirea terenului Panta % 0-2 2-5 5-8 8-12 12-18 18-25 25-35 35-50 50-70 70-100 Peste 100 Practic 0 Extrem de slab înclinat .25 0. valuri Culturi cu terase bancheta Culturi cu terase în trepte Natura vegetaþiei Ogor negru cu rigole ºi ºiroiri Ogor negru Cereale pãioase de toamnã Cereale pãioase de primãvarã Mazãre.oarte abrupt Extrem de abrupt Tabelul 11.18 0.50 1.70 0.30 0.oarte puternic înclinat Extrem de puternic înclinat Abrupt .50 0.35 0.00 0. 1975) Grupa Simbol I II III IV V Clasa Panta % 0-5 5-12 12-25 25-50 Peste 50 Simbol A B C D E .45 0.25 5-10 Pante versant (%) 10-15 1.60 0.40 0.15 0.+ Tabelul 11.25 0.10 15-20 1.oarte slab înclinat Slab înclinat Mijlociu înclinat Puternic înclinat .21 0. Sfeclã Culturi de protecþie Ierburi perene anul I 1.85 0. Cartof.

75 0.02 & 11. Pierderile de sol sunt dependente deci de precipitaþii ºi pantã (figura 11.Continuare – Tabelul 11. aºa cum s-a prezentat anterior. spre baza versantului.50 0. vitezele sunt mai mari în partea superioarã a versantului. vitezele sunt scãzute în partea superioarã.05 0. puterea de eroziune fiind amplificatã ºi de curenþii verticali formaþi datoritã microreliefului de pe versant. conform legii generale a gravitaþiei. În partea superioarã a versantului. un versant complex se prezintã ca o succesiune de segmente 153 . capacitatea de infiltrare a apei în sol se reduce.3 Ierburi perene anul II Pajiºti puternic degradate Pajiºti moderat degradate Pajiºti bine încheiate Livezi pe terenuri degradate Livezi pe curba de nivel Vii din deal în vale Vii pe curba de nivel Pãdure pe terenuri degradate Pãdure încheiatã 0. Pierderile totale de apã au valori opuse celor de sol în raport de forma versantului.30 0.05 0.30 0. iar pe versanþii convecºi. Pelicula de apã se îngroaºã spre partea inferioarã a versantului.70 0.actorii care influenþeazã eroziunea Morfografia ºi morfometria versantului Prezentarea formulelor de calcul a eroziunii impune luarea în analizã a caracteristicilor de formã a versantului. . prin unirea curenþilor bidimensionali ºi a ºuvoaielor se formeazã o peliculã de apã care antreneazã particulele desprinse.80 0. precum ºi pe cele ce vizeazã în special lungimea ºi gradul de înclinare a acestuia. eroziunea este diferit dispusã în diferite sectoare. Grosimea (înãlþimea sau adâncimea) peliculei ºi viteza de scurgere sunt diferite în funcþie de forma versantului ºi de intensitatea ploii. unde eroziunea este mai micã. . Pentru versanþii complecºi.3). Efectul lungimii versantului asupra eroziunii este mai mare la versantul drept decât la cel convex. în funcþie de capacitatea de transport a curentului de apã.3.25 0. decât pe versantul convex. La cantitãþi mari de precipitaþii.orma versantului acþioneazã de fapt tot prin particularitãþi de înclinare. viteza medie a scurgerii superficiale este mai micã decât în aval. Pe versanþii concavi. Pierderile de sol sunt mai reduse pe versantul concav. Intensitatea eroziunii pe versanþii complecºi depinde de îmbinarea sectoarelor simple.

B – versant concav.ig.05 30. 11.60 Convex -00 10.+ A Strat de sol Rocã la suprafaþã Râu Rocã B Rocã la suprafaþã Strat de sol Râu Coluvii Rocã Strat de sol C Rocã la suprafaþã Deluvii Strat de sol Râu Rocã .00 20.30 18.25 16.00 83. iar 154 . iar intensitatea sã depãºeascã valoarea indicelui de infiltraþie în sol: H > P.00 Pierderea de sol.00 41.10 de eroziune ºi de acumulare.90 Convex 1.00 22.08 55. La atingerea pantei de echilibru prin formarea unei cuverturi de depozite participã însã ºi procesele gravitaþionale Agresivitatea pluvialã S-a observat din cele expuse anterior cã pentru formarea scurgerii pe versanþi trebuie ca ploaia cãzutã sã fie mai mare decât suma pierderilor.80 26.00 17.00 42. Morfografia versanþilor A – versant convex.80 13. t ha) Concav 0.80 15.4 Influenþa formei versantului asupra scurgerii ºi eroziunii Timpul ploii Simulate (min) 00-30 30-60 60-90 90-120 Total Pierderea de apã (scurgerea.3 Drept 0.05 24. (eroz.75 21.00 28. C – versant complex Tabelul 11. mm) Concav -00 11.00 49..3.00 Drept 0.30 62.10 22.00 15.80 13.50 7.

sparceta etc. În plus. nãutul.75 nordicã 0. O ploaie torenþialã sau o ploaie erozivã (eficace) se caracterizeazã printr-o cantitate H > 10 mm ºi printr-o intensitate i > 0. – bune protectoare – cereale pãioase. la acelaºi tip de versant dupã formã (versant drept). – mijlociu protectoare – leguminoasele anuale: mazãrea. Expoziþia versantului Expoziþia versantului influenþeazã intensitatea eroziunii prin cantitatea de energie caloricã. trifoiul.5 mm/min.i > Ö. perene. secara. plantele cultivate se împart în: – foarte bune protectoare – leguminoasele ºi gramineele furajere perene. soia.95 esticã 0.73 – 0. cu aceeaºi expoziþie (vesticã). porumbul. Indicele de apreciere a eroziunii solului (e) în funcþie de expoziþie are valorile: expoziþia indicele e vesticã 1. În plus. chiar dacã scurgerile sunt diminuate. consistenþã ºi durata protecþiei influenþeazã direct sau indirect intensitatea eroziunii.. pe versanþii sudici. Intensitatea din timpul unei ploi poate fi maximã. în funcþie de densitate... fasolea. versanþii nordici sunt mai protejaþi de cãtre vegetaþia arborescentã.00 sudicã 0. cu rol în diferenþierea însuºirilor fizico-mecanice ale solurilor. În general. floarea-soarelui ºi viþa de vie. borceagul etc. cât ºi extinderea sistemului 155 & . optimalã sau medie. datoritã temperaturilor mai scãzute. orzul.93 – 0. bobul. eroziunea este mai mare pe versanþii sudici decât pe cei nordici. Vegetaþia Vegetaþia cultivatã sau spontanã. La latitudinile þãrii noastre. expoziþia versantului trebuie corelatã ºi cu tipul de sol ºi cu caracteristicile morfometrice ºi morfografice ale versantului. pe aceastã caracteristicã se stabileºte de fapt ºi factorul C din ecuaþia universalã a eroziunii. eficace. ci ºi de frecvenþa ciclurilor gelivale de îngheþ-dezgheþ. ierboasã sau lemnoasã. din al doilea an de folosinþã: lucerna. valorile eroziunii sunt diferite pe solurile cernoziomice ºi brune de pãdure.70 Versanþii cu expoziþie sudicã ºi vesticã sunt mai expuºi eroziunii decât cei cu expunere nordicã ºi vesticã. Înãlþimea cumulatã a ploii este în funcþie de timp. sfecla. leguminoase ºi graminee furajere. Aceste faze favorizeazã sau nu atât reþinerea unei cantitãþi din precipitaþii. Astfel. De exemplu. efectul de protecþie a vegetaþiei cultivate diferã în funcþie de fazele de dezvoltare a culturii.4…0. în primul an de folosinþã ºi plantele furajere anuale: grâul. la diferite declivitãþi au fost calculate valorile energiei recepþionatã de suprafaþa terestrã. În cursul unui an. – slab protectoare: prãºitoarele – cartoful. distrugerea agregatelor de sol este acceleratã nu numai insolaþie. etc. ovãzul. Dupã gradul de protecþie.

conþinutul de materie organicã în straturile de dezvoltare a plantelor.70 1. între 0. Solurile rezistente la eroziune sunt solurile care au un conþinut ridicat de substanþe organice.93 1.51i0.226 mc pe hectar pe an.44i0.19 Eroz. prin cantitatea litierei.00 0.35 E=7. permeabilitatea precum ºi solurile care rezistã la dispersie prin impactul picãturii de ploaie prezintã proprietãþi ce influenþeazã eroziunea. Din aceastã cauzã.60i0. prin structura pãdurii. Proprietãþile fizico-chimice ºi biologice ale solului Solurile care afecteazã infiltraþia. Comparativ cu ecosistemele de molid. transportul de aluviuni este foarte redus.44 E=0. Solurile cu un conþinut ridicat de praf ºi sãrace în argilã ºi materie organicã sunt slab rezistente la eroziune pentru cã au o cantitate redusã de liant.006 ºi 0. scurgerile de suprafaþã sunt foarte reduse (sub 2% din cantitatea ploii).28 E=7.60L E=0. stejãretele 22%.13L0. cele de floarea-soarelui pânã la 2.45i0.10 mm. Aceste caracteristici ale solului influenþeazã valorile infiltraþiei apei în sol. Un rol important îl are pentru reþinerea apei din precipitaþii prin densitatea si dimensiunea frunzelor. rãdãcinile grâului de primãvarã pãtrund în pãmânt pânã la 2 m.00 0.00 0. De exemplu.76L0.0636L1.40L0. structura ºi permeabilitatea.43 0.71L0.pt.79 0. de argilã.73 Castaniu deschis Cernoziom carbonatic castaniu Cernoziom levigat Brun de pãdure Vesticã Nordicã Vesticã Sudicã Vesticã Sudicã Vesticã Esticã i i 0. brad. În ecosistemele de fag normal constituite. Vegetaþia lemnoasã.823L 0. pH-ul etc.5 Influenþa expoziþiei ºi formei versantului asupra eroziunii Tipul de sol Expoziþia Forma versantului Convexã treimea superioarã Idem Dreaptã Dreaptã Dreaptã Dreaptã Dreaptã Dreaptã Ecuaþia eroziunii E=7.38 radicular. Determinante pentru intensitatea eroziunii sunt procentul de argilã ºi nisip foarte fin. procentul de nisip cu diametrul particulelor mai mare de 0. Molidiºurile pure reþin circa 37% din cantitatea anualã de precipitaþii. dar ºi prin particularitãþile sistemului foliaceu. solurile cu o bunã permeabilitate ºi o afânare mijlocie. cele de lucernã pânã la 6 m (dupã 1–2 ani) ºi pânã la 18 m (lucerna de 6 ani). larice aceste valori sunt mult mai reduse.75 m.52i0. 156 .52L0. de carbonat de calciu.21i0. L Indicele (e) ºi panta 3 stand.21 E=14.95 1. (m ) 3839 2716 4225 3952 3939 3766 4472 3255 1.+ Tabelul 11. ºi ne referim în special la pãdure are acelaºi rol de protector a terenurilor prin sistemul radicular.25 E=5. la fãgetele cu mult ºi strat de litierã continuu.00 0. pinetele 13–15%. mestecãniºurile doar 9%.25 E=10.

torenþii III IV V Terenuri de calitate foarte slabã.Terenuri cu pante mici ºi limitãri minime datorate alcãtuirii granulometrice ºi a ridicãrii nivelului freatic. Sunt necesare F = 60–41 lucrãri de amenajare hidroameliorativã ºi mãsuri agropedoameliorative. soloneþurile fãrã vegetaþie. cu tehnologiile cele mai moderne.11. cele excesiv scheletizate ºi prundiºurile slab solificate. gropile de împrumut. Tabelul 11. alcalinizare. ravenele. Pot fi cultivate majoritatea plantelor de culturã din zona bioclimaticã respectivã. Terenuri neindicate pentru a fi arabile cu limitãri foarte severe. Terenul trebuie sa prezinte cel puþin o limitare sau un proces de degradare cu o intensitate mijlocie. respectiv în reducerea potenþialului productiv al terenurilor cu efecte semnificative de risc pentru populaþie prin diminuarea producþiei vegetale ºi animale. terenuri cu pante mari. acidifiere). Pe baza unor criterii fizice ºi economice.4.6) (Bãloi. gleizare. fitosolurile antropice. salinitaze. Prezintã limitãri absolute. Se includ solurile mlãºtinoase. potenþialul productiv al terenurilor agricole este grupat în cinci clase (la care se adaugã terenurile neproductive). Impactul asupra populaþiei Spre deosebire de alte procese geomorfologice. 1986). Ionescu.6 Clasificarea potenþialului productiv al terenurilor agricole Clasa I Clasa de calitate a solurilor Terenuri de calitate foarte bunã. fãrã restricþii F = 100–81 Elemente caracteristice Terenurile respective au condiþii foarte bune pentru creºterea ºi dezvoltarea plantelor ºi de mecanizarea tuturor lucrãrilor agricole. Sunt necesare lucrãri pentru prevenirea degradãrilor ºi lucrãri agropedoameliorative. Se includ solonceacurile cu crustã. 11. Pentru amenajare ºi ameliorare comportã investiþii mari. utilizându-se indicele de fertilitate globalã (tabelul nr. & II Terenuri de calitate bunã cu Terenurile cu soluri care prezintã pericol de degradare. cele exclusiv mlãºtinoase. Sortimentul plantelor de culturã este limitat de cu restricþii mijlocii condiþiile climatice ºi de cele edafice. cu producþii slabe ºi foarte slabe. efectul acestor procese se manifestã însã în eroziunea solului. Terenuri de calitate slabã. iar pentru a fi mecanizate este necesarã o sistemã de maºini cu tractoare pe ºenile. Terenurile sunt la limita folosirii arabilului. saline ºi alcaline. afectate de procese negative de intensitate mare. alunecãri active. precum ºi cele în fazã incipientã de degradare restricþii mici F = 80–61 (pseudogleizare. fiind necesare mãsuri ºi lucrãri complexe de amenajare ºi ameliorare. râpele. Din aceastã perspectivã ele sunt fenomene de risc. Terenurile cu procese evidente de degradare. pluviodenudarea ºi eroziunea în suprafaþã nu creeazã forme durabile de teren. nemaiputând fi ameliorate în condiþii economice. restricþii excesive F < 20 VI Terenuri neproductive 157 . pante peste 35%. cu restricþii severe F = 40–21 Terenurile cu soluri afectate de limitãri sau procese de degradare puternice. Terenuri de calitate mijlocie. investiþii minime ºi randamente maxime.

Atât ogaºul cât ºi ravena pot fi simple (cu un singur canal) sau ramificate (cu douã sau mai multe canale) (figurile 11. datã dupã dimensiunile rigolelor. iar altele vizeazã lucrãrile de combatere a eroziunii. Dupã dimensiuni ºi stadiu de evoluþie aceste canale sunt: rigola.5. abrupte. limita este convenþionalã. care trebuie aplicate în complex ºi diferenþiat pe unitãþi naturale. 11. trecând într-un nou stadiu de evoluþie – ogaºul (cu adâncimi de pânã la 2-3 m).1. Ravena simplã este alcãtuitã din: – vârful ravenei (râpa de obârºie). Eroziunea prin curenþi concentraþi (eroziune torenþialã) 11. La ploi torenþiale aceasta se adânceºte.4. 158 . – malurile ravenei. De fapt între aceste tipuri de eroziune. care trãdeazã fie evoluþia pas cu pas în amonte ºi în aval. Într-un stadiu incipient al eroziunii se formeazã rigola. Ravena reprezintã un stadiu mai înaintat de evoluþie a formei (adâncimi peste 2-3 m). Rigola face trecerea între eroziunea pelicularã ºi eroziunea în adâncime.5. fie roci cu duritate diferitã.partea superioarã. Procese elementare ale apariþiei eroziunii torenþiale-ravinaþia Scurgerea pelicularã.5. Indicele de fertilitate globalã mediu ponderat (Fm) se determinã dupã ecuaþia: S1F1 + S2 F2 + …+SnFn S = suprafaþa. cele cu adâncimi ºi lungimi foarte reduse pot fi desfiinþate prin lucrãri agrotehnice simple. Pentru o fertilitate optimã F = 100. care poate fi nivelatã prin arat. Unele mãsuri au caracter preventiv ºi aici sunt incluse toate mãsurile de organizare a terenurilor pentru diferite utilizãri. F = clasa de fertilitate Fm = S1+ S2 + …+Sn Zonele de fertilitate ecologicã sunt delimitate pe baza indicilor F sau Fm: Zona I de favorabilitate Fm = 81 – 100 Zona II de favorabilitate Fm = 61 – 80 Zona III de favorabilitate Fm = 41 – 60 Zona IV de favorabilitate Fm = 21 – 40 Zona V de favorabilitate Fm = 20 – 0 Existã mai multe clasificãri ale mãsurilor ºi lucrãrilor antierozionale. 11. 11. cu abrupturi accentuate. de cele mai multe ori în trepte.+ Indicele de fertilitate globalã (F) reprezintã potenþialul productiv al unui teren prin capacitatea naturalã de a furniza condiþii de creºtere ºi dezvoltare normalã plantelor. – fundul ravenei. diferenþiate în funcþie de modul de utilizare ºi de tipul eroziunii (în suprafaþã ºi în adâncime). respectiv pe bazine hidrografice. extrem de activã prin înaintarea spre amonte pe versant.6). ogaºul ºi ravena. cu procese intense de spãlare ºi surpãri. în anumite condiþii de pantã se concentreazã de cele mai multe ori în canale (ºanþuri) de diferite dimensiuni care rezistã în timp ca formã de relief.

transport ºi acumulare în lungul ravenei. 11. Ravena Ravenã sub formã de bulb Ravenã zãbrelitã Ravenã paralelã Ravenã liniarã Ravenã dendriticã Ravenã compusã .5. Configuraþia în plan a ravenelor Ravena ramificatã reprezintã un stadiu de trecere spre torent. 159 . excesul de precipitaþii ºi caracteristicile rocii impun atât concentrarea apei.ig.4. Raportul dintre turbiditate ºi capacitatea de transport prezintã un mecanism asemãnãtor cu cel prezentat la eroziunea pelicularã ºi la râuri. 11.ig. Poate avea un bazin de recepþie destul de mare (1000–1500 ha). cât ºi succesiunea dintre eroziune. Panta.& con aluvial .

cea mai activã fiind eroziunea de obârºie sau de la vârful ravenei. Rãdoane) Procesul de eroziune capãtã intensitãþi ºi aspecte variate. Eroziunea de mal favorizeazã apariþia unor rigole care prin evoluþie pot genera noi ravene. Pe malurile abrupte. Astfel. la diminuarea debitului. afluente.ig. ducând la ramificarea ravenei primare. dar ºi la apariþia unor praguri în lungul acesteia din materialele provenite de pe maluri. Cepleniþa-Iaºi versant albie majorã . eroziunea de mal contribuie la lãrgirea ravenei. De fapt acest tip de eroziune se combinã cu surpãri provocate de subsãparea prin eroziunea lateralã a curentului de apã torenþialã.6. eroziunea de fund se manifestã cu intermitenþã ºi cu intensitate variate în lungul ravenei în funcþie ºi de substratul geologic. Materialele erodate ºi târâte de curentul de apã torenþial sunt redepuse haotic pe patul ravenei. 11. Tipuri de ravene în Podiºul Moldovei (dupã M.Botoºani H G versant . O caracteristicã a eroziunii prin ravenaþie este 160 .+ A Deleni-Iaºi Crãeºti-Bujor-Galaþi B C Belceºti-Iaºi E D Todireni-Botoºani Crãeºti-Bujor-Galaþi Suliþa . neprotejate de vegetaþie.

fundul fiind sãpat în rocã (când nu s-a atins stadiul de echilibru). adesea asimetrice. ravenele au adâncimi mari ºi un profil transversal în V ascuþit. – ramificate. vãluriþi. de sub 10 ha. Pe terenurile formate în roci necoezive. Rocile uºor erodabile. criterii ce pun în evidenþã exact aceste caracteristici. face ca acestea sã fie: – cu un singur canal de scurgere. raportarea la structura geologicã etc. morfografia ºi morfometria formaþiunilor de eroziune în adâncime sunt foarte variate. – dupã stadiul de dezvoltare: ravene active în stadiu incipient. neramificate. ogaºe mari. ravene stabilizate parþial. argile. loessurile ºi depozitele loessoide. Pe terenurile în roci moi. ceea ce determinã utilizarea diferitelor criterii de clasificare. 20–100 cm adâncime. În rocile mijlociu erodabile (marne.5. drepte. lungi de 300–1000 m. ravenele atingând 20–40 m.ca nisipurile. de peste 100 ha. pietriºurile sunt supuse unor procese de eroziune în adâncime rapide. ravene excesiv torenþiale.an eroziune specificã medie. ogaºe dese la 5–30 m distanþã. 11. Micromorfologia creatã de eroziunea în adâncime atât la ogaºe cât ºi la ravene. foarte lungi de peste 1000 m. Ravenele se împart tot dupã anumite criterii: – dupã adâncime acestea pot fi: ravene mici cu adâncimea de 2–5 m. ravene cu bazine mijlocii.2–2. – dupã mãrimea suprafeþei de recepþie: ravene cu bazine mici. orientate pe linia de cea mai mare pantã (pe versanþi de peste 25 grade). formaþiunile cu adâncimea de peste 2. ravenele sunt: scurte pânã la 300 m. slab consolidate. profilul longitudinal. deschiderea este egalã sau mai mare decât adâncimea.an eroziune specificã medie. ogaºe foarte dese la sub 5 m distanþã. 161 & . ravene active în stadiu evoluat.0 m. Alte criterii de clasificare sunt similare cu cele utilizate la râuri: forma profilului transversal. ravene cu bazine mari. ravene mijlociu torenþiale cu 4–32 m3/ha. de 10–30 ha. Dupã criteriul adâncimii ºi a densitãþii se deosebesc: • ogaºele. profilul transversal este trapezoidal datoritã depunerii materialelor pe fundul ravenei. ravene mijlocii cu adâncimea de 5–10 m.an eroziune specificã medie.0 m): ogaºe mici. unele gresii) eroziunea în adâncime este relativ rapidã (pot atinge 15–30 m). Dupã criteriul distanþei: ogaºe rare la peste 30 m distanþã. ravene cu bazine foarte mari. formaþiunile cu adâncime de 0. – dupã lungime. cu maluri ce ating 50 m. ravene mari cu adâncimea de peste 10 m. peste 100 cm adâncime. – dupã gradul de torenþialitate: ravene netorenþiale cu sub 4 m3/ha . În rocile dure ogaºele ºi ravenele au adâncime micã ºi deschidere mare. evolueazã spre torenþi. ravene stabilizate total.2.dinamica extrem de activã ºi modificarea morfografiei ºi morfometriei. de 50–100 ha. Clasificarea formaþiunilor de eroziune în adâncime Microrelieful.0–3. cu peste 32 m3/ha. • ravenele. calcare.0 m (3. pe versanþii ondulaþi.

+

11.5.3. Organismul (sistemul) torenþial Noþiunea de torent vizeazã caracteristici geomorfologice ºi caracteristici hidrologice, ambele dând de fapt conþinut sistemului torenþial. Geomorfologic, torentul reprezintã forma de relief complexã, creatã prin procese de eroziune în adâncime, respectiv o vale îngustã în formã de V ascuþit, cu versanþi abrupþi, vale ce primeºte în partea superioarã afluenþi torenþiali (vãi torenþiale) de diferite dimensiuni (rigole, ogaºe). Hidrologic, torentul este un curs natural de apã cu scurgere intermitentã (rareori cu scurgere tot timpul anului), cu bazin hidrografic redus (sute sau câteva mii de hectare), pante relativ accentuate ce favorizeazã creºterile rapide de debite ºi niveluri la ploi torenþiale. Organismul torenþial formeazã un sistem, în care cele trei acþiuni – eroziune, transport, acumulare – se succed de la izvor spre vãrsare pe secþiuni bine definite în cele trei mari subsisteme componente (figura 11.7):
bazin de recepþie bazin de recepþie

canal de scurgere

con de dejecþie con de dejecþie .ig. 11.7. Sistemul torenþial

– subsistemul bazinul de recepþie este partea superioarã a torentului, în care are loc concentrarea apei în formaþiuni torenþiale elementare; principala funcþie este eroziunea regresivã dar ºi cea de mal sau de fund; funcþia de transport este diseminatã în fiecare formaþiune elementarã; – subsistemul canalul de scurgere este un canal în care s-au concentrat apa ºi aluviunile erodate în subsistemul din amonte; funcþia principalã este de a asigura transportul apei ºi aluviunilor, dar nu se exclud eroziunea ºi unele depuneri; – subsistemul conul de dejecþie (de depunere sau agestru dupã Mihãilescu) reprezintã partea terminalã a sistemului torenþial, în care are loc depunerea materialelor ºi evacuarea apei restante în sistem ºi chiar a unor aluviuni. Astfel, funcþionalitatea sistemului este asiguratã de funcþia subsistemelor care se dispun în cascadã. Analiza prin concepþie sistemicã a 162

formaþiunilor torenþiale simple sau complexe face posibilã separarea organismului torenþial de cel al ravenelor. Geneza, dinamica ºi evoluþia organismului torenþial sunt strâns legate de cele ale formaþiunilor elementare, putându-se deosebi mai multe etape cu limite tranzitorii. 1) Pe versant, în general în anumite puncte de inflexiune, favorizate ºi de unele mici denivelãri (muºcãturi) ºi lipsa vegetaþiei arborescente, are loc într-o primã fazã concentrarea scurgerii de suprafaþã ºi dirijarea ei spre aval, creându-se mai întâi sanþuri cu lungimi reduse. Ogaºul se adânceºte ºi se alungeºte la fiecare ploaie spre amonte ºi spre aval. Spre aval are loc ºi deplasarea continuã a micilor conuri de dejecþie pânã la reducerea pantei când conul devine stabil. În amonte evoluþia se realizeazã prin eroziune regresivã, deasupra punctului de inflexiune apar noi rigole sau ogaºe, eroziunea de mal favorizând apariþia unor ravene afluente. 2) Cele trei subsisteme fiind funcþionale, prin procese complexe de versant ºi albie, organismul se dezvoltã în suprafaþã. Extinderea însã este limitatã tocmai de procesele de depunere din partea inferioarã, concomitent cu reducerea pantei. Torentul îºi realizeazã profilul de echilibru. Evoluþia descendentã continuã spre stingerea torentului; panta de echilibru duce la limitarea eroziunii în adâncime, la dezvoltarea eroziunii laterale ºi deci la lãrgirea fundului, scãderea capacitãþii de transport depunerea materialelor spre amunte, are loc deci aluvionarea canalelor dinspre aval spre amonte, proces invers celui din faza de dezvoltare, concomitent se diminueazã ºi pantele malurilor, organismul intrã în faza pasivã de stingere totalã.

&

11.6. Alte procese de risc de degradare a solurilor
Procesele care conduc la scãderea fertilitãþii solurilor sau la geneza unor soluri nefertile sunt considerate procese de risc pentru cã indirect ameninþã starea de sãnãtate ºi de hranã a populaþiei. Din aceastã perspectivã, pedologic se deosebesc procesele dependente în cea mai mare parte de climã. Lateritizarea are loc în condiþiile climatice cu precipitaþii bogate, temperaturi ridicate ºi vegetaþie forestierã (clima de pãdure umedã ecuatorialã; clima tropicalã cu douã anotimpuri, cel umed mai extins ca timp; clima subtropicalã umedã); datoritã cãldurii ºi precipitaþiilor, activitatea bacterianã intensã duce la distrugerea totalã a vegetaþiei moarte, cu repercusiuni în diminuarea pânã la absenþã a humusului. Oxizii de fier insolubili (.e2O3) se acumuleazã sub forma argilelor roºii (laterita). Precipitaþiile bogate duc la spãlarea silicei din sol având loc un proces de desilicifiere. Lateritizarea conduce la formarea unui sol cu fertilitate foarte scãzutã în lipsa bazelor ºi a humusului. Gleizarea ºi pseudogleizarea se produce în condiþii de rocã, sol ºi microrelief care favorizeazã stagnarea temporarã sau de duratã mai lungã a apei la suprafaþa terenurilor în urma ridicãrii nivelului apelor freatice aproape de suprafaþã sau chiar apariþia la zi. Sursele excesului de apã sunt: precipitaþiile abundente, revãrsãrile periodice, creºterea nivelului râurilor ºi implicit a 163

+

pânzelor freatice care se alimenteazã din ele. Gleizarea este caracteristicã suprafeþelor slab drenate, fiind tipicã pentru climatele umede ºi reci, arealelor mlãºtinoase din climate continentale cu ierni reci. Sub materia organicã acumulatã la suprafaþã (datoritã temperaturilor scãzute) se formeazã un orizont de glei, situat de obicei în zona saturatã cu apã freaticã. Solurile gleice, argiloase, au o fertilitate foarte redusã. Solurile hidromorfe caracterizate prin apariþia ºi dezvoltarea gleizãrii ºi pseudogleizãrii, prin apariþia orizonturilor gleizate ºi pseudogleizate, au fertilitate redusã deoarece în împrejurãrile menþionate substanþele organice nu pot fi descompuse de oxidaþie ºi activitatea bacterianã. Gleizarea ºi pseudogleizarea semnificã formarea ºi acumularea unor produºi de reducere chimicã, în primul rând fierul ºi manganul, care imprimã orizontului respectiv un colorit specific. Solurile gleice, lãcoviºtile ºi semilãcoviºtile, solurile pseudogleice se întâlnesc în câmpiile de subsidenþã, acolo unde apele freatice sunt la mai puþin de doi metri adâncime, în luncile rar inundabile ºi pe terasele inferioare ale marilor râuri, în microdepresiunile de tasarea loessului formate în domeniul interfluvial al câmpiilor. Salinizarea este procesul de acumulare în sol a unor sãruri uºor solubile. Pe glob se asociazã cu regimul climatic de deºert, pe suprafeþe slab drenate ºi cu evapotranspiraþie puternicã. Salinizarea solului se produce însã ºi în areale extradeºertice cu condiþii climatice ºi de relief similare. Salinizarea afecteazã soluri din lunci, câmpii joase, cu apã freaticã situatã deasupra unui nivel critic, încãrcatã cu sãruri provenite fie din regiuni mai înalte, fie din areale cu sare. Majoritatea sãrurilor care se acumuleazã sunt cloruri, sulfaþi, carbonaþi, nitraþi, predominanþi fiind ionii de sodiul, calciul ºi magneziul. Dupã intensitatea salinizãrii existã mai multe clase de salinitate: nesalinizat, slab salinizat, moderat salinizat, puternic salinizat ºi foarte puternic salinizat. Sãrurile solubile sunt foarte agresive, perturbând creºterea plantelor ºi având efecte toxice asupra acestora. Salinizarea ca proces pedogenetic se împarte în douã categorii: salinizarea primarã ºi salinizarea secundarã Salinizarea primarã a solurilor are loc pe formaþiuni salifere (sare ºi brecia sãrii). Solificarea este dirijatã de roca uºor solubilã, evolueazã spre salinizarea puternicã cu clorurã de sodiu a întregului profil, rezultând astfel soluri specifice ca soloneþuri ºi solonceacuri. Salinizarea se transmite ºi asupra terenurilor limitrofe datoritã spãlãrii solurilor ºi infiltrãrii apei în sol, dar ºi asupra solurilor ºi aluviunilor din lunci. Prin salinizarea primarã impusã de rocile carbonatice se formeazã rendzinele ºi pseudorendzinele. Solificarea este dominatã de excesul de ioni de calciu furnizaþi de roca parentalã. Prin concreþionarea periodicã a sãrurilor la suprafaþã se produce ridicarea gradului de calcizare ºi, implicit scãderea fertilitãþii acestora. Salinizarea secundarã a solurilor este rezultatul climatului cu nuanþe semiaride din partea de sud-est a þãrii (precipitaþiile sunt depãºite de evapotranspiraþie, bilanþul hidric este negativ). În aceste condiþii climatice, alterarea rocilor sporeºte conþinutul în sãruri a solului ºi a apelor freatice. Circulaþia capilarã aduce în orizontul superior al solului sau la suprafaþã sãruri care precipitã sub formã de eflorescenþe. 164

Salinizarea secundarã se manifestã în sezonul cald, în perioadele secetoase, pe terenurile supraumectate din lunci ºi terase joase, din microdepresiuni de tasare, din vãile autohtone slab drenate. Intensificarea mineralizãrii, urmatã de salinizarea secundarã, conduce la formarea solurilor salinizate ºi a sãrãturilor (soloneþuri ºi solonceacuri). Desalinizarea ºi degradarea alcalinã a solurilor are loc atunci când nivelul apei freatice coboarã ºi umezirea capilar – freaticã a orizontului superior poate sã înceteze ºi odatã cu aceasta ºi acumularea de sãruri solubile. Conþinutul în sãruri scade, are loc un proces de desalinizare, reacþia solului devine puternic alcalinã. Argila ºi humusul, componente saturate în ioni de sodiu sunt antrenate de apele de infiltraþie în orizontul inferior. Pe mãsura acumulãrii argilei, acest orizont devine mai compact. Este un orizont argiloiluvial natric ºi este specific soloneþurilor. Podzolirea intensã este un proces care contribuie la deprecierea calitãþii solurilor zonale. Pe terenurile mai puþin înclinate din munþi ºi dealuri, din cauza circulaþiei descendente a soluþiei solurilor are loc eluvierea coloizilor ºi a bazelor care înregistreazã o mãrire a conþinutului de silice, ºi deci, a aciditãþii. Iluvierea (acumularea) argilei în orizontul B care devine impermeabil, face ca podzolirea sã fie secondatã de pseudogleizare. Mediul acid în care evolueazã solurile din etajul montan este întreþinut de procesele de descompunere a litierei pãdurii. Podzolirea puternicã caracterizeazã întreaga clasã a solurilor argiloiluviale. Alte influenþe negative asupra solificãrii ºi solului Pe cale naturalã sau antropicã, solificarea ºi pãtura de sol pot fi supuse ºi altor influenþe negative, acestea conducând la întârzierea sau întreruperea pedogenezei, la deformarea proceselor pedogenetice specifice mediului geografic respectiv, la înlãturarea sau amestecarea orizonturilor caracteristice diferitelor tipuri de sol, în final la formarea de soluri cu fertilitate redusã, la apariþia de soluri degradate. În acest mod rezultã solurile neevoluate, trunchiate sau desfundate, solurile organice ºi solurile poluate. Degradãri de soluri produc procesele de eroziune prin apã (pluviodenudarea, ablaþia, ºiroirea ºi ravenarea) ºi prin vânt (coraziunea ºi deflaþia), apoi procesele de acumulare (aluvierea, coluvierea, acumularea eolianã, bioacumularea). Influenþa negativã a omului asupra solificãrii ºi a calitãþii solurilor se manifestã fie direct prin diferite lucrãri tehnice (descopertãri, desfundãri de terenuri, modelãri) ºi prin poluare, fie indirect, prin intensificarea proceselor denudaþionale (eroziunea acceleratã), încât eroziunea depãºeºte ca ritm procesele de formare ºi regenerare a solului. O formã gravã de degradare a solurilor este poluarea, care atrage diminuarea sau anularea însuºirilor utilitare ale acestora. Poluarea solurilor poate sã aibã loc în moduri diferite: prin aplicarea inadecvatã a îngrãºãmintelor chimice ºi a pesticidelor, prin deversãri de substanþe chimice, prin depozitarea necorespunzãtoare a deºeurilor industriale ºi menajere. În legãturã cu utilizarea terenurilor în diferite scopuri se utilizeazã termenii de factori limitativi ori restrictivi, sau mai simplu limitare sau 165

&

Brown. În acest ultim sector. 1996). Spre deosebire de limitare degradarea solului este cauzatã de om care foloseºte solul fãrã a þine seama de restricþiile terenului respectiv ºi deci de riscul de degradare. Hal Kane.6 milioane hectare de terenuri cu pajiºti montane cu risc mare la procese de eroziune (S. panta mare. În perioada 1950–1990 reducerea a fost de la 0.08 hectare (Lester R. ªi mai semnificative sunt valorile suprafeþei agricole pe cap de locuitor care va cunoaºte o continuã scãdere. cât ºi în cel zootehnic. Impactul asupra populaþiei Riscul datorat proceselor geomorfice ºi de degradare a solului (figura 3. pierderile anuale din cauza degradãrii solului se înregistreazã atât în sectorul cultivãrii plantelor. La acestea se adaugã 1. În România.actorii restrictivi pot fi absoluþi (necorectabili) – temperatura joasã. de exemplu. caracterul intens bolovãnos al solului sau restrictivi corectabili (care pot fi amelioraþi prin diverse tratamente sau lucrãri (aciditatea ºi sãrãturarea solului. . la nivel planetar.23 la 0. în anul 2030 va ajunge la 0. cele mai mari pierderi sunt în Asia (8. Munteanu.13 hectare pe cap de locuitor. Ori. Se preconizeazã cã între 1990 ºi 2030.1 milioane hectare prezintã un risc de la mediu la foarte puternic. Din aceastã suprafaþã. 11. pierderile anuale în regiunile secetoase se ridicã la circa 23.3 miliarde dolari) ºi Africa (7. la nivel planetar. circa 3. excesul de apã).2 miliarde dolari.+ restricþie care nu trebuie confundatã cu degradarea solurilor.22) influenþeazã direct capacitatea de susþinere a populaþiei planetei prin rezervele de hranã. precum ºi cultura dacã este cazul. 166 . circa 7 milioane hectare sunt terenuri afectate de procese de degradare (47% din suprafaþa agricolã).0 miliarde dolari).3. 1991). þinându-se cont de aceºti factori limitativi. pe continente.A.6 miliarde în 40 de ani). Nu trebuie confundat un teren nativ slab productiv cu un teren degradat care ºi-a diminuat potenþialul productiv. Limitarea (restricþia) este o însuºire nativã a solului care restrânge utilizarea acestuia într-un anumit scop sau pentru o anumitã culturã. populaþia planetei va creºte anual cu circa 90 milioane de locuitori (3. În cazul terenurilor cu restricþii trebuie sã se adapteze destinaþia ºi folosinþa terenului.

ãrã risc la eroziune hidrologicã Cu risc mic la eroziune hidrologicã Cu risc mediu la eroziune hidrologicã Cu risc mare la eroziune hidrologicã Cu risc foarte mare la eroziune hidrologicã HARTA RISCULUI LA EROZIUNE HIDRICÃ & . 11.ig.167 .7 Legendã .

8.ig. Crãpãturi în pereþii caselor datorate unui substrat instabil (Breaza) 168 .9. 11. 11. Risc mare detaºat alunecãrilor de teren – Breaza .ig.+ .

Stabilizarea râpei de desprindere a unei alunecãri (Breaza).ig.11.10. (Se observã riscul la care sunt expuse casele) .ig.& . 11. Reactivarea unor alunecãri vechi ºi (crãpãturi în deluviu) degradarea solului 169 . 11.

ig. se adaugã cele ce vizeazã bazinul morfohidrografic. formarea. Talvegul (sau „firul apei”) prezintã lãþimea cea mai redusã la debite medii. este în fapt ceea ce se înþelege prin albia unui râu. fiind afectatã de apa curgãtoare doar la viituri. 13. DINAMICA ALBIILOR DE RÂU Procesele fluviatile sunt procesele rezultate din acþiunea apei curgãtoare (permanente sau intermitente) asupra suprafeþei terestre. în profil longitudinal ºi în secþiune (în profil transversal). În plan. se formeazã prin procese complexe de meandrare. care þin de albie. Esenþa proceselor fluviale constã în erodarea suprafeþei terestre. inclusiv cele geomorfometrice. în funcþie de particularitãþile morfometrice ºi morfografice ºi morfogenetice se deosebesc mai multe tipuri de albii(drepte.1). meandrate. procese în urma cãrora se creeazã forme de relief ºi depozite fluviale. Energia potenþialã ºi cineticã a curentului Albia minorã. depozitele transportate ºi acumulate.1. albia minorã ºi albia majorã. 13. dar ºi cauzã a proceselor de albie (fig. dinamica ºi evoluþia albiilor de râu sunt rezultatul interacþiunii permanente dintre apã ºi substratul geologic. respectiv cu panta. se deosebesc: talvegul sau canalul de etiaj. numitã ºi lunca râului. Procesele de albie se referã strict la cele care sunt determinate de râuri. Elementele morfometrice ale albiei sunt efectul acþiunii apei. transportul ºi acumularea. în funcþie de rocã ºi de stadiul de evoluþie al profilului.+ 12. ca agent ºi relieful de albie(topografia creatã de apele curgãtoare). iar în profil longitudinal poate avea praguri. Morfodinamica fluvialã este extrem de complexã pentru cã include apa. sinuoase etc. În funcþie de suprafaþa ocupatã de apã la debite ºi niveluri medii sau maxime. prezintã în general deplasãri laterale. Este o formã de echilibru a râului. La aceste elemente. Astfel.). delimitatã prin maluri. în relaþie directã cu acþiunea forþei gravitaþionale. . Scoaterea râului din echilibru ºi eroziunea în adâncime a râului duce la detaºarea luncii ca nivel de terasã. Albia majorã. Albia râului reprezintã patul de scurgere al apei curgãtoare. 170 . analizat în plan.

Divergenþa sau convergenþa liniilor de curent rezultã din variaþiile valorilor vitezei.1. respectiv distribuþiei presiunii în canal.00998 Vâscozitatea cinematicã í (cm2 s-1) 0. vâscozitatea aparentã este mai mare decât cea dinamicã.J. morfometrie.).lãþimea. În albiile cursurilor de apã. A – secþiunea transversalã. astfel încât distribuþia presiunii nu este staticã. necesitã menþinerea unei rate de tensiune între liniile paralele curentului pe unitatea de distanþã) ºi vâscozitatea cinematicã (mãsuratã în unitate de suprafaþã ºi timp).1. astfel: Tabelul 12. V – viteza. 1985).ig.01310 0.13. P – perimetrul udat.0131 0. la înãlþimea h.0100 & Se observã uºoare diferenþieri între vâscozitatea dinamicã (mãsuratã ca forþã pe suprafaþã.1 Temperatura (°C) 0 10 20 Vâscozitatea dinamicã ì (g cm-1 s –1) 0. 12.2): Ep = mgh= ñ g (vol) h în care ñ este densitatea apei.01800 0. Terminologia convenþionalã în descrierea râurilor: d . ºi variazã în funcþie de rata de curgere (Richards. 171 .adâncimea.1.0180 0. Linia de curgere este o linie imaginarã la care vectorul local de vitezã este tangenti. curgerea cu suprafaþã liberã se produce datoritã energiei curentului. Dinamica apei râurilor (hidrodinamica) Dinamica apei râurilor se supune legilor generale ale dinamicii fluidelor.12. debitul Q – Aiyi = A2V2. Starea curgerii Rol important în dinamica proceselor de albie revine curgerii apei. Vâscozitatea apei variazã în funcþie de temperaturã.12. exprimatã astfel (fig. e . Când apa conþine sedimente în suspensie mai mari decât 5% din greutate nu mai acþioneazã ca un fluid newtonian.2. cu ajustãrile impuse de particularitãþile patului albiei (rocã. 1977).elevaþia patului. în cazul curgerii turbulente. Astfel.Apa este un fluid netowian vâscos. Rice. w . iar g acceleraþia gravitaþionalã. calculate pentru curgerea laminarã a apei. . L – lungime albiei. raza hidraulicã R = AJP (dupã R. – e2 )/L. la care rata eforturilor ºi deformãrilor creºte proporþional cu forþele la care este supus fluidul. Panta S = (e. morfografie etc. Energia potenþialã (Ep) este lucrul mecanic consumat pentru învingerea forþei gravitaþionale la ridicarea unui volum de apã (vol) de masã m = ñ (vol).

la un minus de energie. 2 . atunci Q = dV.12. La adâncimea criticã d3=Q2/g. 3 .3.subcritic turbulent. Starea curgerii. Pentru un debit dat existã atât adâncimi critice ºi supracritice. Clasificarea tipului de curgere dupã numãrul lui Reynolds ºi numãrul lui .+ Presiunea dinamicã rezultã deci din miºcarea apei ºi reprezintã energia cineticã (Ec)pe care o are o masã de apã (m).supracritic laminar.ig. . 172 . 13. . Dar energia utilizatã pentru acþiuni morfogenetice este doar o parte din energia totalã într-o secþiune a unei curgeri cu nivel liber care este datã de formula: v2 Et = z + h + á —— 2g în care: v = viteza. depunerea materialelor transportate. d = V2/g. este definitã de numerele adimensionale: numãrul Reynolds (Re) ºi numãrul .subcritic laminar. 13. cât ºi viteze.3). z = cota absolutã a patului secþiunii.ig.12. Energia potenþialã iniþialã convertitã în energie cineticã se diminueazã în direcþia curgerii datoritã rezistenþei de frecare.4).4. Aplicarea ecuaþiei lui Bernoulli la curgere ºi derivarea condiþiilor subcritice ºi supracritice de curgere. depinde în final de debit (fig. fiind egalã cu ½ mv2. realizatã între linia de echilibru a energiei ºi adâncimea dintre ea ºi patul curentului. Activitatea curentului de apã rezultã deci din raporturile complexe dintre aluviuni ºi fluxul energetic. V = g · d. La un excedent de energie are loc eroziunea. energia specificã E. 4 -supracritic turbulent. d3 = (d2 · V2)/g. Astfel. h = adâncimea curentului. g = gravitaþia.roude (Fr) (fig.roude: 1 . laminarã sau turbulentã.

curgerea este supracriticã sau rapidã. curgerea este subcriticã sau liniºtitã Când Fr > 1.roude are rar valori ce trec de 0. D Re = ————————––– Vâscozitatea dinamicã În care v este viteza. adâncimii medii ºi vitezei medii de curgere în toate secþiunile dintr-un sector de albie. agitatã. Adâncimea curgerii uniforme sau adâncimea normalã poate fi mai mare. valoarea de 2000 a numãrului Reynolds indicã pragul de trecere dintre cele douã tipuri de curgere. Aºadar. 1985). mai micã decât adâncimea criticã sau egalã cu adâncimea criticã.roude marcheazã pragul de translare dintre ele ºi poate fi calculat cu relaþia: Fr = & v g·D în care g este gravitaþia. Când Fr < 1. . În regim uniform curgerea lichidã se caracterizeazã prin constanþa în timp ºi spaþiu a debitului. curgerea apei în canale naturale este turbulentã ºi se realizeazã la creºterea debitelor ºi vitezelor. a liniei patului ºi a liniei energetice pe toatã lungimea curgerii. În general numãrul . D = adâncimea Obiºnuit. Trecerea de la curgerea laminarã la cea turbulentã este indicatã de numãrul Reynolds: v. 173 . prin paralelismul liniei suprafeþei libere a apei. S = panta longitudinalã a curgerii. forþa de rezistenþã (ô0) pe unitatea de suprafaþã a albiei este proporþionalã cu pãtratul vitezei de curgere: ô 0 = kv2. D = adâncimea. Într-un curent turbulent uniform. curgerea turbulentã poate fi de douã feluri: curgere turbulentã liniºtitã ºi curgere turbulentã agitatã. în care k este un coeficient de rezistenþã. se produc modificãri în modul de miºcare a apei. secþiunii udate. cu vitezã maximã spre suprafaþã ºi minimã la fund constituie curgerea laminarã. panta energeticã ºi coeficientul de rezistenþã hidraulicã a albiei. Conform ipotezei lui Chézy. devenind agitatã. de unde ºi denumirea de curgere turbulentã agitatã.Deplasarea paralelã a ºuviþelor de apã. Clasica formulã a lui Chézy ce defineºte viteza medie a curgerii turbulent uniforme cu suprafaþã liberã este în care: R = raza hidraulicã. În sectoarele cu viteze mari provocate de caracteristici ale patului sau de îngustarea secþiunii de curgere. coeficientul Chézy de rezistenþã hidraulicã a albiei.recvent însã. viteza medie v este direct proporþionalã cu produsul dintre raza hidraulicã.5 în canale naturale cu albii mobile(Ricards. Numãrul adimensional . Ea are loc în canale drepte ºi la viteze reduse. ρgk . C= v=C R S.

5 mm. La jumãtatea secolului al XVIII-lea (1753). 1986). w = greutatea particulelor. Brahms (citat de Bravard ºi Petit. ºi argile coezive. în timp ce viteze critice mai mari sunt necesare pentru pietriº. Hjulstrom (1935) a stabilit tot empiric curba dragãrii critice. 2000) dãdea urmãtoarea relaþie: vcr= k 6 W în care: k este un coeficient. Hjulström. O altã formulã de calcul a vitezei medii este cea propusã de Manning: R2 I n în care n este coeficient de rugozitate dat în tabele.2. 12. În literatura de specialitate se apreciazã cã utilizarea curbelor lui Hjulstrom prezintã anumitã confuzie.ig. separând domeniile unde apar eroziunea. 174 . Diagrama lui . transportul ºi acumularea (fig.+ Formula Chézy-Bazin pentru viteza medie a apei într-o secþiune (m/s) este: vm = C R · I în care: R = raza hidraulicã (m) I = panta suprafeþei apei (m/km) C este coeficientul de debit calculat astfel: C= 87 1+ γ R în care: ã este coeficient de microrugozitate dat în tabele.. . Aceastã curbã aratã cã viteza medie cea mai redusã are loc pentru nisipuri bine sortate de 0. Mai târziu.. 12.5). pentru ca variabilele luate în analizã nu sunt întotdeauna bine definite (Bravard ºi Petit. dificil de aplicat în medii atât de complexe ca dinamicã.0. Numeroase experimente au avut în vedere determinarea valorii absolute a vitezei critice.. Studiile mai recente utilizeazã noþiunile de forþã tractivã de fund (óm) sau forþã de dragare (Mac. 3 vm = 12.Viteza criticã de eroziune Viteza criticã (vcr) a curentului este viteza capabilã sã antreneze particulele de fund.1.2.5. 2000).

Transportul de fund se realizeazã pentru materialele de pe patul albiei.2. . curgerea este criticã pentru sediment. transportul chimic. iar mãrimea sedimentului este competenþa curgerii. transportul mecanic poartã anumite denumiri: transportul de fund a unor particule mai grosiere (debit solid târât) transportul de particule fine. Existã mai multe tipuri de transport în albiile de râu. astfel încât la iniþierea miºcãrii sedimentelor. inclusiv în soluþie ºi în suspensie ce poate fi transportatã. Transportul aluviunilor prin intermediul apelor curgãtoare. în suspensie (debitul solid în suspensie). & . dupã dimensiunile acestora. Competenþa curgerii este datã de mãrimea maximã a particulei transportabile. ºi anume: transportul mecanic. ci ºi de caracteristicile particulelor.Deci competenþa exprimã mãrimea celei mai mari particule care poate fi deplasatã de cãtre cursul de apã într-un anumit loc ºi la un anumit moment.orþa tractivã criticã marcheazã momentul deplasãrii particulelor. În cursuri naturale. Este vorba de transformarea energiei disponibile în activitate de transport. iniþierea miºcãrii depinde nu numai de intensitatea curgerii.6. 12. Transportul mecanic este asemãnãtor transportului eolian cu deosebirea cã apa poate transporta o cantitate mai diversificatã de sedimente. Capacitatea râului este redatã de cantitatea totalã de materiale.ig. astfel râul atinge destul de repede pragul limitã al competenþei. viteza sau puterea cursului ºi viteza criticã. când apele curgãtoare au caracterul unor soluþii (fig.12. 12. Particulele sunt nemiºcate la valori reduse ale forþelor ce acþioneazã asupra albiei. Variabilele importante fiind deci viteza de curgere ºi calitatea ºi cantitatea materialului. Deci intensitatea curgerii care controleazã miºcarea iniþialã a particulei ºi rata de transport a sedimentelor este dependentã de forþa de forfecare. adicã intensitatea minimã capabilã de a iniþia miºcarea unui anumit sediment. 1985). Competenþa de a menþine miºcarea sedimentului este mai mare decât cea care iniþiazã miºcarea sedimentului (Richards. 175 . Transportul (miºcarea) particulelor Transportul aluviunilor reprezintã miºcarea sedimentelor în albii.6). datoritã presiunii exercitate de apã asupra patului aluvial.

cu un diametru de pânã la 0. de dimensiunea particulelor. 12. Are loc în cadrul miºcãrii turbulente a apei.1. Transportul chimic (transportul în soluþie) se realizeazã pentru materialele dizolvate. adicã kg/m3. datoratã ºi unor elemente chimice încorporate. 12.8 mm. în ansamblu. în timp scurt. Aceste procese. albiile sunt uºor modificate.). de transport ºi de depunere. sunt ireversibile. salturi (individuale sau în pânze). Modelarea albiilor aluvionate Modelarea acestor albii ridicã probleme deosebit de complexe.orþa de ºlefuire (de curãþire) a albiei trebuie sã învingã rezistenþa de frecare staticã.3.3. adicã acþiunea corozivã a apei datoritã unor compuºi chimici. rostogolire. motiv pentru care multe rezultate sunt obþinute pe cale experimentalã. În esenþã. respectiv existenþa unor sectoare în rocã ºi sectoare formate în depozite aluviale.+ Deplasarea materialelor pe fund se realizeazã prin târâre. carbonatul de calciu etc. În albiile aluvionate procesele esenþiale sunt dependente de redistribuirea materialelor mobile sau a celor uºor mobilizate. numite albii de eroziune ºi albiile cu pat aluvial sau albii mobile. Turbiditatea este cantitatea de suspensii mãsuratã în kilograme pe unitatea de volum. o anumitã „agresivitate” chimicã. 12. de numãrul Reynolds. rezultate ale unor cercetãri empirice sau teoretice. În timpul transportului. . nisip etc. din 176 . Existã ºi o a treia grupã de albii. Pentru dinamica profilului longitudinal ºi cel transversal al râului dimensiunea aluviunilor are o deosebitã importanþã. forma lor depinzând tocmai de dinamica aluviunilor. ºi anume cele semicontrolate de roca în loc.3. Procesele caracteristice albiilor fluviale sunt: coroziunea. . Viteza criticã capabilã sã deplaseze particulele de fund depinde de densitatea particulelor ºi a fluidului. de unde ºi denumirea de transport prin turbulenþã. Modelarea albiilor cu pat rezistent Modelarea albiilor în rocã implicã mai întâi fragmentarea rocilor din patul albiei ºi apoi desprinderea ºi deplasarea acestora. Morfodinamica în secþiune ºi în plan a albiei fluviale Mecanismele dinamicii albiilor fluviale prezintã unele diferenþieri pentru albiile cu patul din roci dure. în sensul cã fragmentele preluate nu sunt depuse în acelaºi loc. Transportul în suspensie este transportul materialelor fine.2. ca sarea. ele sunt în acelaºi timp ºi indicatori ai mediului de provenienþã. coraziunea care reprezintã acþiunea de roadere efectuatã de apa încãrcatã cu material în suspensie sau cu ajutorul particulelor târâte (pietriº. Albiile formate în sedimente necosolidate se adapteazã mai uºor schimbãrilor din curgerea râului. morfometria particulelor aluviunilor se modificã.ormele de echilibru ale albiei rezultã din interacþiunea dintre variabilele forþelor impuse de apa curgãtoare ºi rezistenþa la eroziune a substratului.

Petit. vitezã etc. de acumulare ºi de echilibru (cunoscute din geomorfologia general㠖 geneticã). în funcþie de particularitãþile topografice.) rãmân pe versanþi sau în albii. fie derivate din cele de bazã. oceanice etc. Ca ºi în cazul albiilor cu pat rezistent. Când aluviunile sunt depuse într-un punct din patul albiei. Formele albiilor aluviale. 12.7. termenul critic referindu-se la valoarea minimã a vitezei ºi forþei tractive necesare pentru a pune în miºcare o cantitate de particule. procesele sunt determinate de viteza de eroziune criticã ºi de forþa de tracþiune criticã.) ºi hidrologice (debit. tipuri care sunt fie de tranziþie. 12. eroziunea. Unele cercetãri au evidenþiat faptul cã cel mai uºor material deplasabil are un diametru de 0.. 2000). pânã când aceasta se va acoperi cu un strat de sedimente. Structura ºi dispunerea pãturii de aluviuni joacã rol esenþial în formarea ºi menþinerea profilului longitudinal de echilibru al râurilor.2 m/s. albii meandrate (Leoplod ºi colab.8). În esenþã se þine cont de combinarea douã criterii: sinuozitatea ºi gradul de multiplicare a talvegurilor (fig. sunt rezultatul interacþiunii mediu-apã-sedimente.25 mm la vitezã criticã de 0. O parte din materialele erodate.orma pe care o iau albiile în plan topografic este rezultatul interacþiunii dintre apã ºi substratul geologic.12. În plan (orizontal). numite ºi „auto-formate”. transportul ºi acumularea conduc la crearea unor forme de de eroziune. & . Tipuri de canale fluviale (dupã Braward. Astfel se deosebesc: albii rectilinii (drepte). albii despletite (sau împletite). Unele clasificãri stabilesc ºi alte tipuri de albii. 1957). . respectiv bazine marine.acest motiv se mai numesc ºi albii mobile. lãþimea ºi adâncimea albiei etc. apa eliberatã de încãrcãturã va poseda suficientã energie pentru a acþiona asupra rocii din patul albiei. 177 .ig. eroziunea linearã a râului produc o cantitate de sedimente pe care râul le transportã din aria sursã spre cea de depunere. Eroziunea în suprafaþã pe versanþi. în funcþie de mediul morfogenetic. morfometrice ale versanþilor ºi albiilor (pantã.7.

1975). 12.50.05<Is<1.+ .05.ig.50. – canale sinuoase 1. Schumm (1968) deosebeºte la râurile cu mai multe canale douã tipuri: râuri cu canale anastomozate ºi râuri cu canale în tresã. Tipuri de albii minore (dupã Brice. Dupã primul criteriu.9): 178 . În alte studii.8. Schumm (1977) diversificã tipurile de albii aluviale. deosebind (fig. pantã. Brice (1964) propune urmãtoarea clasificare: – canale rectilinii cu indice de sinuozitate Is > 1. tip de sedimente. – meandre Is > 1. în funcþie de debit.12.

la nivelul talvegului poate avea un traseu sinuos.5 – 1. variabilele definitorii sunt panta ºi factorul de frecare care au valori mai ridicate comparativ cu albiile meandrate (Ichim ºi colab.5%. – albii drepte cu ondulaþii de nisip transversale. panta talvegului de 0.5%. datoritã potenþialului eroziv redus. panta talvegului de 0. mecanismul formãrii ºi succesiunii vaduri-adâncituri supunându-se aceloraºi legi ca la râurile meandrate. bare laterale. – albii despletite. cea meandratã. Tipurile de albii expuse dupã topografie se caracterizeazã printr-o dinamicã specificã.1. chiar ºi pentru scurt timp. frecventã în naturã. 1977). pentru cã albiile evolueazã spre altã stare. bancuri între ºuviþe de apã. prin depunere. lãrgime stabilã. – albii cu talveg meandrat.. a sectoarelor rectilinii.2%.5%. Tipuri de albii fluviale (dupã A.S. energia disponibilã eroziunii fiind limitatã. Astfel morfologia ºi textura formelor elementare din albie completeazã criteriile de mai sus (vezi cap. 12. panta talvegului între 1. 179 . – albii cu talveg puternic meandrat. – albii uºor meandrate.& . panta de circa 1.3%. Depozitele aluviale).2 ºi 1.3 Albiile rectilinii Albiile drepte sunt relativ puþine ºi sunt considerate a avea caracter temporar.9. bare de aluviunialipite malurilor. pentru scurt timp. albiile rectilinii sunt într-un relativ echilibru morfologic. sau albiile care au un indice de sinuozitate sub 1. De aceea. concretizatã în morfometria depozitelor ºi a microformelor create.3. cu despletiri uºoare.3-0. Schumm. Materialele din patul albiei sunt în general grosiere (depind evident de distanþa de la aria sursã ºi de duritatea rocii) ºi formeazã frecvent. Evident cã la menþinerea. Deºi albia în plan se prezintã rectilinie. cu mai multe talveguri între care sunt bare izolate. 12. bare la maluri. 1989). Se considerã albii drepte cele care depãºesc (în linie dreaptã) de cel puþin de 10 ori lãþimea albiei minore.ig. panta talvegului 0.

amplitudinea meandrului. 12.ig. Meandrarea este un proces complex în naturã caracteristic curgerii unui lichid pe o suprafaþã planã.lungimea meandrului.unghiul maxim dintre traseul meandrului ºi direcþia medie spre aval a acestuia. Exemple de mãsurare a unghiurilor de schimbare a direcþiei râului în raport cu direcþia principalã. Elementele meandrului (a) ºi calcularea elementelor unui meandru (b): L1.10. deci nu numai albiilor de râu. primele observaþii datorându-se lui Davis (1902) ºi Jefferson (1902). AUA2.3.L2. se considerã buclã de meandru atunci când coarda este mai mare decât înãlþimea curburii cu cel mult de ºapte ori a b .10.11. 180 . Morfologia de ansamblu a unui meandru este datã de elementele sale morfometrice ºi cele ale buclei de meandru (fig. curenþilor oceanici etc.11). r . 12. 12. Întrucât fiecare segment de albie se poate înscrie într-o curburã.ig. 12.+ 12.4. .raza medie de curburã. Albiile de râu meandrate Albiile de râu meandrate au fost observate ºi cercetate la începutul secolului trecut. ω . ci ºi râurilor de pe gheþari.

.12). În analiza morfometricã se utilizeazã. & . 12. dar cu o lungime a corzii mai micã decât raza).1): – lungimea L sau λ.14) (tabelul 12. mãsuratã în linie dreaptã. urmãtorii parametri (fig.13). – lãþimea albiei meandrului l. s . Q . – raza de curburã rm datã de formula rm = k Q / s . 1973).13. 12. în care k este o constantã.debitul râului.12. Clasificarea buclelor de meandru în raport cu forma (dupã Brice.10.ig. buclele pot fi: simple-simetrice (cu un segment de curburã constant). de aici ºi denumirea de bucle individuale. iar amplitudinea (A) sau lãþimea fâºiei active este distanþa mãsuratã perpendicular pe lungimea mendrului.12. bucle compuse (includ douã sau mai multe curbe simple) (fig. O metodã de delimitare a buclelor de meandru pe direcþia principalã a râului (dupã Brice. – lungimea talvegului T. Lungimea meandrului sau lungimea de undã (L sau ë) este distanþa dintre capetele a douã bucle. 12. – unghiul maxim dintre traseul meandrului ºi direcþia medie spre aval a acestuia W.panta albiei. pe lângã lungime ºi amplitudine. – amplitudinea A.12.(fig.ig. – sinuozitatea meandrului P = T/L.12. simple – asimetrice (cu douã segmente de curburã constante. 1974). În funcþie de fizionomia segmentelor de curburã. 181 . Buclele apar ºi separat fãrã a se înscrie într-un meandru.

3) · l. – adâncimea albiei d.ig.14. Dinamica albiei Jiului ºi morfometria sa (tabelul 13. A = 4.98 = 4.+ .27. – între raza medie a curburii rm ºi lãþimea albiei l: rm = (2.. – panta albiei s. – între indicele de sinuozitate P ºi adâncimea albiei d: P = 3. – lungimea totalã pe meandru M.5 · d = 0.2). 13.99.7 · rm . Morfologia albiei meandrate evidenþiazã o serie de forme de relief adiacente albiei: 182 ..6 · l0. – între aceºti parametri existã o serie de relaþii: – între lungimea meandrului L ºi raza medie de curburã rm: L = 0. – între amplitudinea meandruiui A ºi lãþimea albiei l: A = 18.5 · l.

95 3.5 km 12.meandrul 2 (A2) .60 2.30 90° 90° 90° 90° 1.8 4 S 1 + S 2 + S3 + S4 4 3.95 4 3.87 2.meandrul 2 (A2) .85 1.5 km 16.meandrul 1 .85 1.meandrul 3 .2 Harta din 1974 3.34 1.29 1.8 2.meandrul 4 (A4) Lungimea medie Lungimea sinuoasã .meandrul 2 .5 1.6 & Lungimea meandrului .7 1.25 1.85 1.41 2.14 12.5 3 4.meandrul 4 Coeficient de sinuozitate a meandrului (S/L) 183 .meandrul 4 (A4) .5 km 12.12 12.meandrul 1 (Ai) .13 2.5 km 0.meandrul 4 (S4) Lungimea medie .25 0.2 3.meandrul 3 .meandrul 4 Amplitudinea meandrului .85 2.60 Tabelul 12.30 1.meandrul 1 .4 1.5 km 21 km 1.meandrul 5 (A5) Amplitudinea medie A 1 + A 2 + A 3+ A 4 + A 5 5 1.meandrul 2 .35 1.25 1.5 1.meandrul 3 (A3) .57 1.meandrul 3 (A3) .Dinamica albiei Jiului în 100 de ani Parametrul Lãþimea medie a albiei majore Lungimea albiei majore Asimetria secþiunii transversale Lungimea în linie dreaptã Lungimea sinuoasã Coeficientul de sinuozitate Unghiul de schimbare a direcþiei meandrului .meandrul 3 (S3) .44 2 2.7 2 1.1 1.meandrul 2 (S2) .25 1.6 L 1 + L 2 + L3 + L 4 4 1.16 90° 90° 90° 90° Harta din 1897 3.meandrul 1 (Ai) .925 1.5 km 0.25 km 1.35 1.meandrul 1 (Si) .

albia este meandratã. Ld . Dacã coeficientul este mai mare de 1. el ar trebui sã aibã un singur vârf ascuþit la o frecvenþã l/l.+ . – direcþia meandrelor θ. b). . Asimetria secþiunii transversale a albiilor meandrate: S= Ad – As A sau S= 2(d max – d ) A unde: Ad. – frecvenþa k. Coeficientul de sinuozitate al râului: ks = Ls Ld unde: Ls este lungimea realã (sinuoasã). Meandrele pot fi considerate serii de tip . Ak – amplitudinea meandrului. care este numãrul de unde pe interval de bazã.pedunculul meandrului (gât de lebãdã) .ourier. 12.lungimea de undã sau perioada 2π.secþiunea cea mai îngustã a lobului.5.lungimea în linie dreaptã. As reprezintã secþiuni transversale la stânga ºi la dreapta liniei centrale a albiei. care rezultã din descrierea simplã a buclelor individuale de meandru. Coeficientul de sinuozitate este întotdeauna mai mare decât 1. unghiul de fazã ϕk. bk= Ak cos θk. Meandrele pot fi considerate unde oscilatorii armonice (se repetã înainte ºi înapoi în timp ºi spaþiu) de la – ∞ la + ∞ (fig. . Oscilaþia descrisã este o curbã sinusoidalã. dmax – adâncimea maximã. adicã funcþii alternative de sin ωt ºi cos ωt: y= ∑ k =0 ∞ (ak sin kθ + bk cos kθ) unde: ak = Ak sin θk. – intervalul de bazã în care oscileazã unda θn = 2π/n.lobul (suprafaþa delimitatã în interiorul buclei de meandru). atunci el are vârfuri multiple. 184 . Dacã meandrul nu descrie o curbã sinusoidalã perfectã. . Meandrele ca unde armonice se caracterizeazã prin: – amplitudinea A egalã cu unitatea. A=Ad + As este suprafaþa totalã a albiei.10. θk – faza unghiului.schimbarea de fazã ϕk/k ce mãsoarã distanþa la care se aflã de prima creastã. Dacã meandrul descrie o curbã sinusoidalã perfectã. d – adâncimea medie.

francezã. abrupt ºi unul convex. de la stadiul incipient pânã la cel de autocaptare. englezã. impusã de gradul de solubilizare a rocii. 1948.2000). se acceptã douã mari tipuri de meandre: meandre încãtuºate ºi meandre libere.. geologi). în care un rol important în genezã îl are eroziunea chimicã. respectiv albia minorã. ë = 4. Prin eroziune 185 & . australianã etc.5 Acest fapt demonstreazã mãrimea apreciabilã a meandrului. Evoluþia acestora duce la crearea albiei majore. tectonice etc. tipologia meandrelor a preocupat pe specialiºti (geomorfologi. sunt modelate în depozite aluvionare exclusiv prin procese fluviale de eroziune lateralã ºi transport. exponenþi ai diferitelor ºcoli ºtiinþifice (americanã. 1989). De altfel aceste procese creeazã în final forma elementarã de relief a râului. pentru cã se parcurg toate etapele genetice ºi evolutive.27 r – meandre libere ë/l = 1 l. la acestea se adaugã un tip de meandre intermediar – ancrés (Bravard ºi Petit. numite ºi meandre divagante sau de câmpii aluviale. sunt identice cu cele ale vãii. citat de Posea ºi colab. dinamica ºi evoluþia meandrelor sunt datorate eroziunii laterale a râului ºi procesului de autocaptare a meandrelor. evident aceste criterii reflectã ºi condiþiile morfogenetice locale.7 r0. Ca ºi în cazul altor forme de relief. Se deosebesc: meandre înscrise (entrenched meandres) care s-au adâncit în loc ºi meandre sculptate (ingrown meanders) care aratã o pendulare lateralã a concavitãþii albiei în timpul adâncirii. fapt demonstrat de unele date morfometrice: – meandre încãtuºate ë /l = 10. rusã. Aceste meandre sunt tipice pentru ceea ce se înþelege în general prin noþiunea de meandru ºi cea de meandrare.Tipologia meandrelor Tipurile de meandre sunt dependente de particularitãþile meandrãrii. Stadiul de evoluþie. Procesul meandrãrii Geneza. Meandrele încãtuºate se mai numesc ºi meandre de vale pentru cã morfografia meandrului.. 1970). Cursul meandrat al râului s-a format anterior încastrãrii în rocile actuale.844. în roci dure.98 O categorie aparte o formeazã meandrele râurilor cu scurgere pe calcare. în special cele litologice. respectiv de procesul care determinã cursul sinuos al râului sau al vãii. Meandrele libere. respectiv sinuozitãþile râului.). nefiind influenþate de versant. de aceea se mai numesc ºi meandre moºtenite (Baulig. sinonim în parte cu meandrul forþat (meandrare forþatã) (Ichim ºi colab. succesiunea în spaþiu a meandrelor sunt principalele criterii ce stau la baza tipizãrii. având un mal concav. Dupã morfografia în plan ºi genezã. ë = 4. hidrologi. fiecare reliefând unul sau mai multe criterii. Cele douã tipuri de meandre se supun aceloraºi legi. Între lungimea undei de meandru (ë în metri) ºi suprafaþa bazinului (A în kilometri pãtraþi) s-a stabilit relaþia: ë = 70 A0.

va avea suficientã energie pentru a acþiona asupra malului opus (concav) prin eroziune. În zonele de convergenþã.fazele de dezvoltare a pseudomeandrelor ºi de trecere de la o albie rectilinie la o albie sinuos meandratã. buclele.18).15. Acumulãrile de pe malurile opuse le conferã o formã convexã. c. iar materialele sunt depuse. în profil transversal albia va prezenta un mal concav ºi unul convex. pragurile se prelungesc spre aval formând bancuri laterale.+ lateralã se formeazã malul concav. În albii rectilinii. e . Meandrarea excesivã conduce la reducerea pantei meandrului ºi a 186 . adânciturile sunt localizate la baza concavitãþii. însã forþa curentului va fi maximã spre aval faþã de punctele anterioare (fig. Cantitatea de material erodatã este depusã pe malul convex. 12.ig. unde forþa de tracþiune este redusã. create de râu prin eroziunea lateralã. Modelul iniþierii meandrãrii în laborator. pragurilor ºi bancurilor de pietriº. . existând deci o alternanþã a adânciturilor ºi pragurilor. La râurile meandrate. formând praguri (seuil) în zonele de divergenþã ale curentului de apã. curentul de apã. a. circulaþia helicoidalã (transversalã) a apei se manifestã diferit la cele douã maluri (în tendinþa atingerii echilibrului). mâluri etc. Petit. 12. eliberat de încãrcãtura sedimentelor. eroziunea creeazã adâncituri (mouilles). d.12. 12. Meandrele sunt sinuozitãþile. 12. iar spaþiul dintre un prag ºi o adânciturã este de ë / 4 (ë este lungimea undei de meandru) (Bravard. Morfologia patului albiei neechilibrate este datã de prezenþa adânciturilor. Astfel. la râurile sinuoase. iar la cele meandrate formeazã bancuri de convexitate (fig. 2000).15. nisip. În felul acesta are loc atât o eroziune lateralã cât ºi în aval. b. alternantã cu acumulãrile laterale.16). intervalul dintre douã praguri sau douã adâncituri este de ë / 2.17. astfel.

orme elementare de acumulare în canalele fluviale (dupã Bravard. 2000): a . Astfel prin autoreglare curentul de apã îºi creeazã un nou curs. capabil sa transporte încãrcãtura de materiale.17.16. Petit.în formã de tresã. caracteristice pentru albiile 187 .ig. prin autocaptare. . 12. ca meandre regulate. denumiþi popine sau grãdiºte. Aceastã pendulare a curentului de apã într-o parte ºi înalta ºi autocaptãrile formeazã în final albia minorã în care se pot reconstitui vechile meandre (meandre pãrãsite. Trei stadii posibile în dezvoltarea meandrelor (Richards.ig. competenþei curentului de apã de a transporta încãrcãtura de fund. Meandrele se dezvoltã deci fie simetric faþã de axul principal al râului. 12. 1985).în formã de meandru. . fie neregulat (meandre neregulate).& . iar în interiorul acestora martori de eroziune (când prezintã o anumitã altitudine). numite ºi belciuge sau braþe moarte). b .

+

.ig. 12.18. Dezvoltarea morfologicã rezultatã din formarea de creste alternante (dupã .erguson, 1987) (a) ºi dezvoltarea crestelor laterale ºi sinuozitatea incipientã într-un canal amenajat artificial (dupã Lewin, 1976) (cf. Bravard, Petit, 2000) (b): 1 - maluri iniþiale; 2 - creste în canalul de nivel minim al râului; 3 - depozite de prundiºuri vechi; 4 - depozite de prundiºuri recente; 5 - depozite de spãrturi de piatrã înmagazinate; 6 - depozite nisipoase.

formate în roci sedimentare; în cuprinsul aceleaºi bucle se pot dezvolta generaþii de meandre, numite meandre întortocheate sau compuse. În literatura de specialitate le întâlnim ºi cu denumirea de meandre triple (méandres triples), fiind rezultatul unor procese hidraulice. Din cele prezentate rezultã cã principalii factori, determinanþi, în procesul de meandrare sunt scurgerea ºi acþiunea mecanicã asupra substratului geologic. Din modul cum se îmbinã ºi cum se autoregleazã aceºtia rezultã ºi alþi factori, derivaþi, care rezidã în elementele geomorfometrice ale albiei, ca pantã, lãþime, adâncime etc. De fapt este vorba de puterea pe care o posedã curentul de apã pentru eroziune, în anumite condiþii. Meandrele libere se întâlnesc la râuri cu putere de la 10 la 100W.m-2 (Ferguson,1981, citat de Bravard, Petit, 2000). Rolul factorului litologic în geneza ºi dinamica meandrelor a fost semnalat de Miller la sfârºitul secolului XIX (1883, citat de Mac, 1986). Cercetãrile au încercat sã stabileascã chiar anumite relaþii matematice între litologie ºi meandrare. 188

De exemplu, pentru depozitele cu praf ºi argilã, favorabile meandrãrii râurilor, Schumm (1963, 1977) gãseºte relaþia: P = 0,94 M 0,25 în care P este indicele de sinuozitate; M = conþinutul de praf-argilã al malurilor. Concluzia autorului este cã la 60% praf-argilã, coeficientul de sinuozitate este mai mare de 1,5, deci râul este meandrat. Lungimea de undã a meandrului ë variazã însã ºi în funcþie de debitul de umplere a albiei Q b (m3.s –1), pentru care Schumm (1977) dã relaþia: ë = 618Q b 0,43 M – 0,74 Debitul lichid influenþeazã dimensiunea meandrelor, dar la aceleaºi valori ale debitului, râul poate meandra sau poate sã-ºi creeze o albie despletitã sau rectilinie. Panta redusã a albiei râului este de asemenea consideratã cauzã a meandrãrii. Panta însã nu este factor determinant, pentru ca la aceleaºi valori ale pantei dar la debite diferite râul are o dinamicã diferitã. Existã însã anumite valori critice care marcheazã trecerea spre diferite tipuri de albii: trecerea de la un sector rectiliniu la un sector sinuos corespunde valorii de 0,4%, maximul de meandrare realizându-se la valori de 1,2...1,3%, când se trece la albii despletite (Ichim ºi colab.,1989). Cercetãrile efectuate în teren ºi laborator pun evidenþã coexistenþa mai multor factori în procesul meandrãrii. 12.3.5. Râurile cu albii împletite ºi anastomozate Noþiunea de albie împletitã se utilizeazã atât pentru albiile împletite în sens strict cât ºi pentru albiile anastomozate. Existã însã studii care separã cele douã tipuri de albii (Bravard, Petit, 2000). Pentru desemnarea acestor tipuri de albii se mai utilizeazã ºi alþi termeni, cum sunt albii cu mai multe braþe, albii multiple, albii ramificate, albii despletite. În realitate cele douã noþiuni vizeazã acelaºi obiect, respectiv un râu care curge prin mai multe canale, dar ca procese sunt diferite. Împletirea are loc la albiile cu pante ceva mai accentuate, când debitul solid de fund se acumuleazã în ostroave inundabile la ape mari, iar anastomozarea la albiile stabile, adâncite în depozite fine, cu transport de aluviuni în suspensie (fig. 12.19). Principalele caracteristici ale acestor albii care le ºi deosebesc unele de altele sunt prezentate schematic în tabelul urmãtor (tabelul 12.2). Albiile împletite sunt rezultatul acþiunii simultane a mai multor factori, dintre care mai importanþi sunt: - existenþa unui debit solid abundent ºi depus, rezultat mai ales din bazinele torenþiale de versant sau din alte surse; împletirea se realizeazã pe mãsurã ce curentul abandoneazã, prin sortare, o parte din materialele ce nu le poate transporta, în general materiale grosiere, mãrind în felul acesta ºi panta râului; 189

&

+

.ig. 12.19. Împletirea ºi anastomozarea unui râu (dupã Bravard, Petit, 2000): a - râu principal; b - râu afluent; c - afluent torenþial. Tabelul 12.2 Caracteristici ale albiilor împletite ºi anastomozate Elemente de identitate Factorii de control Textura depozitelor Stabilitatea albiei Transport aluviuni Proces de depunere Tendinþe de sedimentare verticalã Tipul de agradare a „insulei” de depozite Vegetaþia Albii împletite Din amonte Prundiºuri fluvio-glaciare Albie instabilã Dominant debit târât Bancuri în albie Mai grosier spre amonte Mai subþire spre aval Deloc sau temporarã Albii anastomozate Din avale Depozite fine de albie majorã Albie stabilã Dominant debit în suspensie Acumularea peste maluri din apele de viiturã Mai fin spre amonte Mai subþire spre amonte Iarbã ºi tufiºuri dese

- existenþa unei pante accentuate este strâns legatã de existenþa aluviunilor grosiere; la pante mari ºi aluviuni grosiere, râul îºi împarte albia în mai multe canale formând adevãrate „delte continentale”; când panta se reduce, aluviunile devin din ce în ce mai fine, iar râul îºi adunã apele într-un singur canal de scurgere; este exemplul râurilor subcarpatice de la noi din þarã; - variaþiile mari ºi rapide ale debitului lichid permit abandonarea unor materiale ºi formarea unor bancuri centrale submerse din particule grosiere depuse la ape mari, acesta evoleazã spre ostrov, la ape mici; - maluri uºor erodabile, care sã favorizeze extinderea în lãþime a albiei active. 190

191
.ig. 12.20. Sector de râu împletit.

&

20. Într-un sistem fluvial de ordin superior. cum sunt regiunile afectate de miºcãri subsidente.depozitele aluviale 12. la baza munþilor.4. Caractere generale . Acumularea .23).ormaþiunile fluviale se numesc aluviuni.22 ºi 12. este rãspunzãtor de împletirea albiei. . cât ºi pentru societate. Anastomozarea prin agradare este impusã de condiþii geomorfologice.3). în cadrul celor trei secþiuni: superioarã. medie ºi inferioarã (fig.ig. Calculul indicelui de împletire pentru a le deosebi de cele împletite prin lt ºi gradul de sinuozitate al canalului caracterul lor stabil.22. favorabil alterãrii puternice. 12. . de modificãri ale nivelului local de bazã.21): Iî = (L1 + L2 . 192 . cel mai indicat fiind 1 km.1. Sunt foarte rãspândite în general pe continente.+ Din cele expuse rezultã cã regimul aluviunilor. regiuni cu climat umed. 13.ormaþiunile fluviale sunt sedimentele rezultate din transportul ºi acumularea de cãtre apele curgãtoare a materialelor erodate în cadrul bazinelor (pe versanþi sau în albia râului). ca rezultat al mai multor factori. Sunt bine cunoscute în literatura de specialitate pentru importanþa lor. ºi deci formãrii sedimentelor fine. Petit. pe fundul vãilor ºi mãrilor. 13.4. Aceastã partimijlociu Ts. Ln) / L Se poate lua ºi numai o lungime de referinþã. cularitate rezidã în încrustarea în depozite fine (tabelul 12. atât pentru reconstituiri paleogeografice. cu modificãri). Indicele de împletire redã raportul dintre suma lungimii fiecãrui canal (mãsurat paralel cu axa bandei active) ºi lungimea L suprafeþei active de împletire (în linie dreaptã) (fig. (dupã Bravard. Schema generalizatã a unui sistem fluvial (dupã Schumm. 2000). Albiile anastomozate au fost identificate ºi denumite astfel de Schumm (1968) . 12. 1977. tectonice ºi climatice. factorii care condiþioneazã depunerea variazã de la izvor la vãrsare.21.ig. 12. 12.

ig.193 . altitudine ºi climã (dupã Chorley ºi colab. Sistemul fluvial în funcþie de stadiul de evoluþie. 1984).. & . 12.23.

Morfologia ºi structura internã a unui rid de curent (ripple-marks).22). o parte poate fi conservatã în canale sau lateral în albie Aluviunile formate iniþial din depunerea unor sedimente grosiere cu depozite mai fine deasupra.24.4): Tabelul 12. 12. includ mâl natural ºi depozite mlãºtinoase .noroioasã (aluviuni în evantai) Câmpii de nivel de bazã Delte (se analizeazã la formaþiunile litorale) Vãrsare 194 . 12. morfometricã ºi structuralã. câteva conuri se pot uni pentru a forma o câmpie aluvialã (bajada) Sunt formate acolo unde un curs îºi depune încãrcãtura la intrarea în mare sau în alt fel de apã stãtãtoare. albie minorã Nume Depozite tranzitorii de canal Caracteristici Aluviuni în patul râului. stratele formate sunt paralele între ele.ig. sedimentele descresc în mãrime cu distanþa de la centrul conului. . preluând forma substratului unde sunt depuse (fig. 12. • Stratificaþia oblicã este specificã sedimentelor fluviale. Aluviunile se caracterizeazã printr-o mare varietate granulometricã. depozite de terasã Poala muntelui (denivelãri) Conuri aluviale: .torenþiale.+ Stratificaþia aluviunilor rezultã din depunerea particulelor în pãturi succesive.ormate de cursuri efemere sau perene. .ormaþiunile fluviale pot fi prezentate în trei mari grupe. Când viteza de sedimentare se menþine ridicatã un timp îndelungat în condiþiile schimbãrii sensului de transport rezultã o stratificaþie încruciºatã (fig. .24). o trãsãturã dominantã a canalelor despletite Point-bar pe malul convex al meandrelor ºi bar-urilor marginale care pot forma o secvenþã alternantã de-a lungul canalelor drepte Acumulãri locale de material predominant nisipos.4 Caracteristicile depozitelor de albie Locul depunerii Canal. . sunt caracteristice trei seturi de structuri sedimentare Umpluturi de canal ºi insule aluvionale Depozite laterale Albie majorã Aluviuni prin grinduri Depozite de luncã. în condiþiile modificãrii vitezei de depunere a curenþilor de apã. dupã poziþia în cadrul formelor fluviale ºi dupã dimensiunea ºi gradul de stabilitate (tabelul 12. de obicei cu material fin deasupra. • Stratificaþia orizontalã sau paralelã este caracteristicã unui curs de apã liniºtit sau în repaus.fluviatile. format la inundaþii Acumulãri heterogene.

2. în cursul inferior al râurilor mari.aluviuni din câmpii de nivel de bazã. depuse la viteze reduse ale apei. . & .ig.point bar) sunt construite prin acumularea sedimentelor la marginea canalului. Depunerile au loc ºi în talveg ºi peste maluri (în luncã) la inundaþii. 12. pânze aluviale. aluviuni bazale.25). Aluviunile din albia minorã Majoritatea acestor aluviuni au o poziþie în spaþiu efemerã ºi sunt ca vârstã holocene sau actuale. ostroave. grinduri de viiturã. Ele se formeazã în condiþii de pantã redusã. canale colmatate ºi pãrãsite. . la suprafaþa straturilor de nisip apar „valuri” ºi ondulaþii de curent. renii sau bare arcuite (point bar). când râul divagheazã formându-ºi meandre. . în special pe malurile 195 . Aluviunile bazale din canalul de scurgere (channel floorlag) variazã ca grosime (în general 1-2 m). depozitele de canal sunt nisipos-argiloase. aluviuni de terasã.Aluviunile laterale (renii sau bancuri arcuite . bancuri. 12. cu resturi organice..4.25. care formeazã mlaºtini cu acumulãri de turbã (în climat temperat sau rece ºi umed). 12. cu maluri concave (în care erodeazã) ºi maluri convexe (în care depune) (fig. Meandrele pãrãsite sunt umplute cu sedimente nãmolos-argiloase laminate. Geneza stratificaþiei oblice plane (a) ºi a celei oblice imbricate (b). sunt discontinue ºi formate din elemente grosiere (pietriº.aluviuni din albia minorã ºi albia majorã. mlaºtini în arii cu ape stagnante. nisip).aluviuni din conuri de dejecþie (alluvial fan) ºi piemonturi.

28).+ convexe. – Aluviunile axiale (bancuri sau dune.ig. Aluviunile din lungul canalului sunt specifice albiilor despletite (fig. Petrografic ºi granulometric. 196 . . Sunt formate din nisipuri bine sortate (dominantã fiind componenta nisipoasã). Pe distanþe mari se constatã o descreºtere a diametrului aluviunilor spre aval. 12. ce trec spre centrul canalului în stratificaþie paralelã ºi grosime din ce în ce mai redusã. Poziþia ºi suprafaþa emersã evolueazã în funcþie de viteza ºi debitul apei râului. ostroave. cu precãdere deci la viituri. cu resturi organice.27.26. Se prezintã sub forma unor corpuri tabulare cu stratificaþie oblicã. Depozitele au o pantã linã (de la margini spre centrul albiei) ºi pot atinge 10–20 m grosime. unde indicele de rotunjire este mare.12. insule . Evoluþia meandrelor unui râu ºi acumularea aluviunilor. Grosimea aluviunilor poate atinge 10-15 m la râurile mari ºi creºte din amunte spre aval pe mãsurã reducerii pantei talvegului. Local. granulometria poate fi diferitã datoritã aportului lateral de aluviuni ale afluenþilor. La partea superioarã pot apãrea straturi nisipo-mâloase sau argiloase rubanizate.barre de chenal). 12. aluviunile sunt heterogene.

formaþiuni de ostroave. .28. nivele argiloase-nãmoloase cu laminaþie orizontalã (fig. Poziþia ostroavelor faþã de direcþia de curgere: I .4. 12.diagonalã. Sãgeþile aratã direcþia de curgere a apei. 197 . O secvenþã completã prezintã urmãtoarea succesiune (de la bazã spre partea superioarã): nisip ºi pietriº cu stratificaþie oblicã. Morfologia ºi formaþiunile unui curs de apã împletit. .3. aluviunile din albia majorã sunt doar cele depuse de o parte ºi alta a râului. Poziþia aluviunilor în albie ºi formarea ostroavelor. Structura internã a unui ostrov. 5 . Aluviunile din albia majorã În sens restrâns.ig.ig.29. ce au însã anumite particularitãþi ºi sunt cunoscute ca depozite de luncã ºi depozite de terasã. 12.ig.29).27. Albiile majore ºi terasele sunt formate din depozite de albii minore. 12. nisip fin cu stratificaþie oblicã ºi cu lamine sinuoase ºi drepte. 12. 4 . 2 .transversalã.formaþiuni de fund de albie. 3 .& .aluviunile din grinduri. 12. în timp istoric .longitudinalã.

. 12. 12.30).ig. detaºate ulterior ca terase (fig. datoritã reducerii vitezei curentului de apã (fig. Depozitele de luncã sunt depuse peste roca în loc ºi reprezintã de fapt vechi depozite din albii majore. Acumularea intensã de materiale creeazã adevãrate diguri naturale de o parte ºi de alta a albiei minore.31. 12.31). Succesiunea depunerii aluviunilor. 12. 198 .ig. Aluviunile din grinduri sunt alcãtuite din alternanþe de nisipuri grosiere cu siltite ºi fracþiune argiloasã. Poziþia aluviunilor din albia minorã în diferite etape de evoluþie a râului. Grindurile dau luncii în profil transversal un aspect bombat.30. supraaluvionat cãtre albia minorã.+ Aluviunile din grinduri sunt rezultatul depunerilor în apropierea malurilor la inundaþii. Stratul .

în general. spre partea superioarã apar fracþiunea nisipoasã. Astfel. caracteristicile acestora. Aluviunile piemontale sunt pietriºuri de diferite dimensiuni amestecate cu nisipuri ºi pãturi sau lentile de argilã în structurã încruciºatã. predominant fluvialã.4. Subsidenþa activã a regiunilor de la baza muntelui determinã grosimi apreciabile. depuse lenticular. o alternanþã din nisipuri ºi argile fluviale. Depozitele piemontale sunt constituite din suprapunerea ºi îngemãnarea conurilor aluviale.. alterarea este destul de avansatã. 12. • albii meandrate. de peste 200 m. In piemonturile vechi. Schimbãrile climatice ºi paroxismele tectonice se regãsesc în pânze de pietriºuri piemontane (Gr. o deltã prezintã peste depozitele marine vechi. 2. ºi depozitele de mlaºtinã (argile cu plante). • coluviu – glacis – con de grohotiº. adesea cu blocuri colþuroase care indicã o scurgere torenþialã.4. cu stratificaþie încruciºatã. Aluviunile din câmpiile de nivel de bazã La gura de vãrsare a unor fluvii în ape stãtãtoare se acumuleazã cantitãþi mari de materiale datoritã reducerii vitezei apei. Posea ºi colab. Pietriºurile piemontane au un grad diferit de rulare. Care dintre tipurile de curgere în albie au acþiune dinamicã severã asupra albiei? 2. Când aluviunile sunt distribuite pe suprafeþe întinse se formeazã câmpii aluvionare. Datoritã condiþiilor de formare impuse de poziþie. Condiþiile hidrodinamice ale colectorului determinã acumularea la þãrm sau redistribuirea aluviunilor pe platforma continentalã. 1970). aceste depozite se trateazã de obicei la cele litorale. cu stratificaþie paralelã. pentru cã sunt alcãtuite din materiale fine. Grosimea stratelor de pietriº diferã în funcþie de tectonica regiunilor pe care le racordeazã. Desenaþi ºi explicaþi noþiunile asupra albiei? • con de dejecþie – proluviu. & Întrebãri ºi exerciþii de verificare 1. structura iniþialã de tip torenþial este puternic modificatã. putând apãrea cruste feruginoase. argile ºi nisip. argile ºi nisipuri (din alterarea pe loc). Care sunt caracteristicile morfocinetice ºi morfografice ale depozitelor din conurile de grohotiº ºi conurile de dejecþie? 199 . • albii împletite.de aluviuni este format din pietriº rulat (numit pietriº de terasã) peste care uneori se aflã argilã finã aluvialã. cu sedimente marine. Explicaþi trecerea de la eroziunea prin picãtura d eploaie la eroziunea torenþialã. în consecinþã ele prezintã. nefuncþionale. Panta depozitelor este foarte linã. În structura pe verticalã. Granulometria materialelor scade din amonte spre avale ºi de la bazã spre partea superioarã. • albii anastomazate.

Albia minorã a Prahovei la confluenþa cu Gura Beliei.+ Depozite aluviale în Delta Dunãrii. 200 .

ð rolul bilanþului glaciar în dinamica gheþarilor.Tema V Dinamica glaciarã Obiective & Tema îºi propune: ð Prezentarea principalelor forme de relief create de gheþari montani ºi cei de calotã prin procesele de eroziune ºi acumulare. 201 .

202 .+ Dunãrea la .eteºti în aprilie 2006. Acumulãri biogene la þãrmul Mãrii Negre. la Eforie Sud.

forma creatã putându-se cu greu atribui unui anumit proces (cazul morenelor glaciare). totuºi este greu de delimitat rolul eroziunii de cel al acumulãrii în formarea lor. 203 .ig 13.13. în principal.ormele de relief create de gheþari sunt grupate în (fig 13. glaciologia pune accent pe mecanismele lor de formare.1): – forme de eroziune. ca urmare a agentului modelator principal – gheaþa. Sunt situaþii când eroziunea ºi acumularea acþioneazã simultan. al geomorfologiei. – forme de acumulare (de depunere). Acþiunea morfodinamicã a gheþarilor . Deºi geomorfologic morenele sunt considerate forme de acumulare. & . Morfologia montanã glaciarã (forme de eroziune ºi forme de acumulare). Aceste forme fac obiectul de studiu.1.

în raport direct cu variaþiile bilanþului specific. Cantitatea de sedimente transportatã de torenþii subglaciari este diferitã de la un gheþar la altul. Ridicarea temperaturii. 204 . Capacitatea de eroziune ºi transport a gheþarilor este strâns legatã deci de fluctuaþiile anuale ale frunþilor.1. La altitudini ridicate. Pornindu-se de la volumul acestuia s-a cãutat sã se stabileascã intensitatea eroziunii glaciare. Cantitatea de material erodat este în funcþie de natura rocii. poate diminua acumularea ºi accelera ablaþia datoritã precipitaþiilor sub formã de ploaie. fruntea este descoperitã. de gradul ei de fisurare ºi de diaclazare. Eroziunea glaciarã 13. Existã o eroziune subglaciarã realizatã de „torenþi” ºi o eroziune efectuatã de masa gheþarului în miºcare. Eroziunea torenþilor subglaciari explicã vãile adânci ºi marmitele sãpate de apa turbionarã de sub gheþari. pentru studiile contemporane se iau în seamã nu atât investigaþiile din anii cu bilanþ normal. localizarea potenþialului optim al eroziunii în masa gheþarului. pentru ca în timpul iernii sã înainteze ºi sã se acopere cu zãpadã. De asemenea. Dupã Woldstedt.1.1. Dinamica masei gheþarului redatã de bilanþul specific necesitã observaþii îndelungate. la altitudini joase. cum sunt cei foarte secetoºi ºi cu temperaturi ridicate. se admite cã la bilanþul nul suprafaþa gheþarului este neschimbatã. datoritã fie unor cauze locale. avalanºele. În general. În realitate.actori care influenþeazã eroziunea glaciarã Mecanismele eroziunii glaciare sunt strâns legate de: stadiul de evoluþie a masei gheþarului. în timp ce zona de acumulare se extinde. La marginea inlandsisurilor. fruntea limbii gheþarului poate sã se retragã. ambele forme sunt stimulate însã de eroziunea periglaciarã.+ 13. caracteristicile suprafeþei subiacente (preexistente). Înaintãrile ºi retragerile frunþii gheþarilor nu sunt sincrone. fie altitudinii lor diferite. factori ce conduc inclusiv la fenomenele de „captare” glaciarã. Dintre factorii locali care determinã asincronizarea înaintãrii ºi retragerii gheþarilor se citeazã erupþiile vulcanice. cât cele din anii excepþionali. . urmãritã în variaþiile frunþii acestuia. sporeºte gradul de umiditate ºi. eroziunea subglaciarã formeazã diferite forme de relief. Existã un decalaj între variaþiile dintre zona de acumulare ºi cea de ablaþie ºi dinamica gheþarului. iar gheþarul regreseazã. Potenþialul morfodinamic al gheþarului este diferit în profilul sãu transversal. implicit. Gheþarii în creºtere au o dinamicã activã. observaþiile efectuate în ultimul secol au demonstrat cã la un bilanþ nul. În timpul verilor. Gheþarii cu bilanþ pozitiv (în creºtere) au un potenþial eroziv ridicat dacã prezintã o morenã de fund. torenþii subglaciari formau o reþea de 50–80 km pe toatã bordura meridionalã a inlandsisurilor cuaternare. acumularea. chiar la gheþarii situaþi la aceeaºi latitudine.

comparându-le cu vãile fluviatile. Evoluþia teoriilor privind eroziunea glaciarã Acþiunea morfologicã a gheþarilor este abordatã în principal de cãtre geomorfologi. concomitent cu teoria ultraglacialistã. iar în cazul inlandsisurilor gheþarii nu au modificat decât foarte puþin sau chiar au protejat regiunile centrale. Conform acestei teorii. eroziunea glaciarã a unui gheþar staþionar este extrem de redusã (L. În jurul inlandsisurilor eroziunea este maximã. A. Tricart. explicã formele.1. însã. Teoria ultraglacialistã este cea mai veche. iar concluziile ultraglacialiste se bazeazã pe interpretarea unilateralã a grosimii mari a morenelor ºi pe adâncimea apreciabilã a unor vãi glaciare din Alaska ºi Columbia Britanicã. de gradul de fisurare ºi diaclazare ale acestora.2. Cercetãrile s-au efectuat în special în America de Nord ºi în nordul Europei (Scandinavia. afirmatã la sfârºitul secolului al XIX-lea. Ei modificã total relieful preexistent. dar ºi de forma pe care s-a suprapus gheþarul. În general. gheþarii sunt cei mai activi dintre agenþii de eroziune continentalã. Intensitatea proceselor de eroziune glaciarã este dependentã de duritatea rocilor. ea a fost amendatã pe mãsura obþinerii unor noi observaþii asupra dinamicii gheþarilor. iar alta minimizându-l. ca o reacþie la aceasta. 1962). Cu unele modificãri ea este acceptatã ºi astãzi de cãtre unii cercetãtori. Ca ºi râul. Materialele erodate sunt transportate ºi sedimentate sub forma unor coline (vezi capitolul „Acumularea glaciarã”). Penck ºi Brukner ºi de cercetãtorii ªcolii de la Grenoble. care pornesc de la studiul formelor de teren pentru a deduce procesele de eroziune a gheþii ºi apoi. De la primele observaþii asupra fenomenelor de eroziune ºi pânã în prezent s-au confruntat douã grupe de teorii. transportând ºi depunând apoi mase impresionante de grohotiº. prin procese. Eroziunea gheþarilor în miºcare este puternicã sub limbile de gheaþã în cazul gheþarilor de vale. 13. inclusiv panta reliefului ºi cea a gheþii. una exacerbând rolul gheþarilor în modelarea reliefului. mai ales de geomorfologi. datoritã prezenþei apei subglaciare în anumite perioade ale anului. Aceastã concepþie a fost aplicatã în Munþii Alpi de cãtre A.Acþiunea de eroziune a gheþarilor este greu de departajat de cea a torenþilor subglaciari sau cea de pe versanþii bazinului glaciar fãrã gheaþã. gheaþa fiind practic imobilã. Lliboutry dã 0. Confruntarea permanentã a rezultatelor cercetãrii formelor de relief cu cele ale proceselor care le creeazã pare a fi pentru geomorfologi abordarea indispensabilã explicãrii eroziunii glaciare (J.05 mm/an. Teoria antiglacialistã apare la sfârºitul secolului al XIX-lea. Polonia). Sectorul subglaciar este cel mai expus proceselor de eroziune. Cailleux. „ªcoala vãii glaciare” atribuie gheþii rolul principal în sculptarea formei. Acestea sunt mai active la gheþarii temperaþi decât la gheþarii reci. eroziunea glaciarã medie fiind de circa 20 de ori mai puternicã). Potrivit glacio205 & . gheþarul îºi modeleazã patul în funcþie de dinamica sa.

Acþiunea morfogeneticã a gheþii este cu atât mai mare cu cât gheaþa are încorporatã o cantitate mai mare de grohotiº.lint. ci doar reliefului tipic montan. Atât Martonne cât ºi . Cailleux. . În acest fel se explicã faptul cã eroziunea inlandsisurilor a fost mai importantã pe marginile calotei glaciare. La concluzii asemãnãtoare au ajuns ºi alþi autori. teoria antiglacialistã. Fiecare dintre teoriile enunþate au valabilitatea lor.lint. admiþând existenþa unui relief tipic glaciar. ci ºi de litologie. De Martonne susþine cã relieful preglaciar este cel care faciliteazã morfodinamica gheþarului. De Martonne constã în faptul cã a sesizat combinarea proceselor succesive a douã sisteme de eroziune diferite. relaþie care trebuie privitã în dublu sens. Ambele procese au o anumitã intensitate în funcþie de caracteristicile suprafeþei preexistente: gradul de alterare. fiind determinate de condiþiile locale ale fiecãrui tip de gheþar. modelându-ºi în acest fel valea pe o vale schiþatã anterior (J. – Dinamica gheþii ºi caracteristicile ei morfogenetice nu depind numai de masa de gheaþã. gheþarii modeleazã formele preexistente. litologie. ele sunt diferite la gheþarii locali. gheþarii favorizeazã conservarea reliefului. crãpãturi etc. – Pentru studiile glaciologice sunt deosebit de importante analizele concrete pe termen lung ºi încercarea de sintetizare pe baza acestor rezultate. faþã de cele ale gheþarilor de calotã. efectuate de cele mai multe ori colectiv ºi pe gheþari tipici. gradul de diaclazare. De exemplu. alþi autori americani au demonstrat cã rolul morfogenetic al gheþii se manifestã prin debitaj ºi abraziune. Abraziunea rezultã din frecarea gheþii încãrcate cu pietriºuri. cãrora le dã o amprentã glaciarã. Cailleux (1962) ajung la unele concluzii care se regãsesc ºi astãzi în preocupãrile glaciologilor. De asemenea. Tricart ºi A. 1962). Treptat. Dupã . Ea nu a fost aplicatã însã în domeniul glaciaþiunii inlandsisurilor. Ea a fost aplicatã la gheþarii de munte din Alpi. a fost abandonatã. în aceastã formã. 206 . domeniul glaciar al Pãmântului constituind în multe privinþe un laborator inepuizail ca problematicã. primul proces fiind preponderent. Teoriile „tranzacþionale” admit capacitatea gheþarului de a eroda ºi transporta materialele erodate. ci se completeazã una pe alta. fãrã a emite o anumitã ipotezã. Tricart ºi A. spre aval. ele nu se exclud.lint. temperaþi. insistã asupra raporturilor dintre gheþar ºi suprafaþa preexistentã (relief. J. creând în America o ºcoalã în acest sens. – Mecanismele eroziunii glaciare sunt încã discutate. Teoria lui Emm. de unde ºi denumirea de teoria gheþarilor protectori. precum ºi alþi autori. iar debitajul este intens pe suprafeþe înclinate.+ logilor-geologi. Abraziunea dominã pe contrapantã. Aderarea la una din teoriile prezentate se face numai în urma acestor cercetãri. tectonicã). îºi expune principalele idei asupra rolului geomorfologic al inlandsisurilor într-un capitol din tratatul sãu. Dupã autorii citaþi meritul teoriei lui Emm. Teoria antiglacialistã modernã nu neagã rolul gheþarului în modelarea reliefului. În urma analizei fãcute.

în geneza circurilor se disting trei faze: incipientã. la care nu aderã perfect datoritã plasticitãþii ºi vâscozitãþii.ormele de relief Circul glaciar. cu denivelãri situate fie la obârºia unei vãi.1.13. Tricart ºi A.3. Dupã teoriile ultraglacialiste. Charpentier observã circurile ca forme de relief. atât a versanþilor. fie pe accidente structurale. cãutându-ºi drum spre altitudini mai coborâte. . 1962. Conform teoriilor antiglacialiste. zãpadã pe o suprafaþã uºor concavã. fig. Asupra genezei circurilor glaciare s-au purtat ample discuþii. Cailleux. Evoluþia circurilor glaciare (dupã J. zãpada stratificatã începe sã se transforme în névé ºi în gheaþã simultan cu mãrirea excavaþiei prin procese de gelivaþie. Ca formã de relief este abordatã de specialiºtii geomorfologi ai regiunilor glaciare ºi periglaciare. cât ºi a fundului sãu.ig. Când grosimea névé-ului ºi a gheþii depãºeºte coeficientul de frecare începe sã alunece peste prag. 1962). 13. nivaþie ºi eroziune fluvialã anterior existenþei gheþii.2). Tricart ºi A. Dinamica gheþii în cadrul circului este susþinutã ºi de rimaye. de névé ºi de evoluþie glaciarã a circurilor (J. Teoriile antiglacialiste considerã cã circurile glaciare sunt rezultatul proceselor complexe de gelivaþie. 13. În 1823. respectiv de fanta existentã între gheaþã ºi pereþii circului. pentru prima datã.2. În faza incipientã are loc acumularea unor cantitãþi mari de & . În ultima fazã are loc modelarea puternicã a circului. Circul glaciar este o microdepresiune semicircularã sau circularã cu fundul relativ plat ºi versanþi abrupþi care a fost sau este ocupatã de gheþar. circurile glaciare sunt în primul rând rezultatul acþiunii erozive a gheþii asupra scoarþei terestre. Glaciologic. Aceasta din urmã contribuie la modelarea ulterioarã a unor microdepresiuni preexistente. Cailleux. În a doua fazã. pãrerile fiind grupate în douã mari categorii: ultraglacialiste ºi antiglacialiste. eroziunii glaciare. dar abia în 1837 Gastaldi le atribuie. circurile glaciare sunt rezultatul acþiunii névé-ului asupra substratului. transformându-se 207 .

În profilul transversal apar adesea umeri de vale. gheaþa îºi amenajeazã patul în funcþie de dinamica curgerii. uneori atingând diametre apreciabile. . Versanþii vãii sunt modelaþi de procese periglaciare. Davis a atras atenþia asupra faptului cã nu trebuie sã se piardã din vedere cã gheaþa acoperã doar patul (fundul) vãii. Ca ºi râul. este de înþeles cã limba gheþarului se instaleazã acolo unde relieful preexistent îi este favorabil prin denivelãri negative mai mult sau mai puþin adânci. Uneori au ºi un profil complex. Valea glaciarã este forma de relief prin care se deplaseazã limba gheþarului. Porþiunile mai coborâte ale custurilor se numesc înºeuãri de transfluenþã. Indiferent de acceptarea sau nu a ipotezelor eroziunii glaciare (vezi ºi „Evoluþia teoriilor privind eroziunea glaciarã”). 1973).3). De asemenea. respectiv sub formã de V ºi de U. fãrã nici o legãturã cu modelarea glaciarã. fie creste cu altitudini reduse. 13. formã ocupatã sau nu de gheaþã (în prezent). cum sunt unele vãi glaciare din Marea de Gheaþã. dovezi fie ale fazelor glaciare succesive. N. formate în condiþii climatice specifice acestor regiuni. 13. apar fie circuri complexe. fie ale evoluþiei periglaciare (fig.ig. Când se unesc circuri glaciare de pe mai mulþi versanþi opuºi. Aceasta susþinea cã gheþarii au o putere erozionalã capabilã sã modifice total topografia anterioarã instalãrii gheþii. Strahler. Profil transversal printr-o vale glaciarã (dupã A.3. 208 . Ulterior. dominând un timp aºa-numita „ºcoalã a vãii (patului) glaciare”. în formarea vãilor s-au confruntat susþinãtorii teoriilor ultraglacialiste ºi antiglacialiste. Prin intersectarea crestelor care separã circuri alãturate. atunci când masa de gheaþã dintr-un circ situat la altitudini mai mari poate sã treacã într-un circ cu altitudini mai coborâte decât primul. Ca ºi în cazul circurilor glaciare. acestea sunt modelate de gheþari. Asemenea vãi se gãsesc însã ºi în zonele tropicale. Morfologia alpinã cu vãi glaciare este un indiciu al existenþei gheþarilor cuaternari. În profil transversal valea glaciarã are în general forma literei U. în relief rãmân vârfuri piramidale cunoscute sub numele de hornuri. astfel încât ele sunt rezultatul unor procese complexe de modelare a scoarþei terestre. Custurile (karlingurile) se formeazã prin evoluþia versanþilor circurilor alãturate ºi se prezintã sub forma unor culmi ascuþite. tipice regiunilor cu climat rece. vãile glaciare pot avea ºi forma literei V.+ în depresiuni de diferite dimensiuni. De sub masa de gheaþã se iveºte roca în loc sub forma nunatak-urilor.

Tãul Agãþat. Viorica.ig. Circuri glaciare ºi vãi glaciare în Munþii Godeanu (dupã Gh. 209 . ce are o acþiune erozivã mai intensã în contrapantã.7 km2 (I. Dupã topirea gheþarilor aceste cuvete. În Alpii Transilvaniei (Carpaþii Meridionali). Profil longitudinal prin Valea Bucurei (Munþii Retezat.4. Cele peste 150 de lacuri glaciare.Profilul longitudinal al unei vãi glaciare prezintã o succesiune de trepte (praguri) ºi cuvete sau bazine situate în amonte de praguri. & . ca ºi circurile glaciare. Un exemplu de lacuri situate în lungul vãilor este complexul glaciar Bucura-Lia din Munþii Retezat. 1971. 13. unde se aflã urmãtoarele lacuri: Bucura. Piºota. . Niculescu.lorica.5. au fost studiate sub aspect hidrologic (I.4). dupã I. . situate în cea mai mare parte la o altitudine medie de 2000 m. Lia.ig. 1971). 13. pag. 1971). acest tip de relief modelat de gheþari are caractere proprii (fig. formate în circuri ºi în lungul vãilor glaciare. 13. 35). Piºota. cu o suprafaþã totalã de 9. sunt ocupate de lacuri glaciare. Piºota. Ana. Tãul Porþii. 1965). Adâncirea cuvetelor din spatele pragurilor este însoþitã ºi de o creºtere în grosime a gheþii. 13.5). rezultate prin procese de subsãpare glaciarã (fig.

diversificate în funcþie de tipul gheþarilor: de munte sau de calotã. în cazul gheþarilor de calotã.ormaþiunile glaciaþiei recente ocupã circa 35% din suprafaþa Europei. Suprafaþa acestei câmpii este ondulatã. Grigore Posea (1981) considerã cã glaciaþiunea cuaternarã a afectat Carpaþii Româneºti (Munþii . 13. Ele apar sub forma unor golfuri alungite puternic ºi ramificate. în Asia Centralã Înaltã etc. bine rotunjitã. cea de golf extrem de alungit ºi ramificat (Sogne.+ Pe baza analizei umerilor din vãile glaciare ºi a corelãrii cu condiþiile locale structurale ºi topoclimatice. . pe þãrmurile accidentate ale unor þinuturi muntoase acoperite cu gheþari. Pe rocile mai puþin dure se observã striuri.ãgãraº) numai într-o singurã fazã. Germaniei ºi Olandei). cu spaþii depresionare acoperite de turbã. Canada. nordul Statelor Unite). Munþii Carpaþi. Fjeld-urile. .iordurile reprezintã ultima fazã a acestei evoluþii. Munþii Caucaz. Munþii Vosgi ºi continuând. ºi anume în Würm. Munþii Jura. Numele este considerat de mulþi autori a fi provenit în urma asemãnãrii lor cu o turmã de oi culcate. mlaºtini sau lacuri. spre est. Suprafaþa apreciabilã justificã interesul specialiºtilor pentru studiul lor. Prezenþa lor este legatã de extinderea gheþarilor cuaternari ºi a celor actuali. Dupã L. analogia se face cu o perucã din secolul al XVIII-lea. câmpii sau podiºuri dezvoltate pe un strat dur. partea nordicã a Munþilor Ural. 1. Lliboutry (1964). uneori adâncite spre aval. de asemenea. ºi anume: Europa de Nord (peninsula Scandinavia. Peninsula Kola.2. Fiordurile sunt vechi vãi glaciare acoperite de apã. ªlefuirea rocilor provine dintr-o uzurã a asperitãþilor rocilor. .1.200 m).2.ormaþiunile superficiale rezultate din depunerea gheþarului sunt cunoscute sub douã denumiri: morene ºi tilluri. Siberia de Est. cu unghiuri tocite.ormaþiunile glaciare . Rocile mutonate (roches moutonnées) sunt rezultatul eroziunii glaciare ºi apar sub forma rocilor ºlefuite ovale sau circulare. Masivul Central .ormele de relief create din aceste depozite sunt.oc. . Prezenþa striurilor presupune existenþa gheþarilor ºi cu ajutorul lor se poate determina vechea direcþie de scurgere a gheþii ultimei faze glaciare din Cuaternar. precum ºi zona montanã începând din vest cu Pirineii. . Ele se gãsesc pe spaþii întinse în America de Nord (Canada. din Alaska pânã în Insula Þara de .inlanda).rancez. Asemenea câmpii apar în Scandinavia. cu Munþii Alpi. au fost netezite în parte de cãtre gheþarii de calotã. la diferite altitudini în toatã Cordiliera Pacificã. Acumularea glaciarã 13. Europa Mijlocie (nordul Poloniei. Apariþia ºi evoluþia fiordurilor sunt dependente de preexistenþa unor vãi fluviale în care s-au instalat gheþarii. 210 .

ortho-tilluri pentru formaþiuni glaciare remaniate. Dupã Lliboutry (1965) el poate proveni ºi de la murus. introdusã se pare de . pentru sediment.Termenul de morenã se pare cã îºi are originea în limba latinã. iar geologii pe cea de till. b-b’ – profiluri transversale prin limba gheþarului (dupã L. Orlov. Una dintre primele clasificãri a morenelor a fost fãcutã de Comisia Internaþionalã a Gheþarilor în 1989 ºi se bazeazã pe poziþia pe care o au morenele în raport cu gheþarul. 13. a-a’.ormarea morenelor mediene: A-A’. Potrivit acestei clasificãri se deosebesc: morene mobile (laterale sau mediene). Cu unele modificãri clasificarea este folositã ºi astãzi (fig. 211 . 13.lint. murana desemnând o îngrãmãdire de pietre. morene depuse (riverane.ig. V. de fund). geomorfologii folosesc noþiunea de morenã (mai ales pentru gheþarii montani). mediane. C-C’ – morenele mediane ºi profilurile lor longitudinale. 1985). În literatura de specialitate din România se întâlnesc ambii termeni: în general. sens apropiat cu cel de zid. Terminologia anglo-saxonã foloseºte noþiunea de till. B-B’. & .6). .6. perete. frontale. R. Serebreannâi ºi A.

Depozitele fluvio-glaciare (stratified drift) rezultã din sedimentarea materialelor transportate la periferia gheþarilor. – morene de grohotiº. fie din morene inferioare.+ Clasificarea geneticã propusã de Lliboutry (1965) se bazeazã de fapt tot pe cea din 1899. 1980. 212 . bazate pe compararea formaþiunilor gheþarilor actuali cu ale celor vechi. dar nu remanieri importante” (M. Cercetãrile efectuate în cadrul INQUA (International Union for Quaternary Research). compacte datoritã greutãþii gheþarului. Morenele mobile sunt reprezentate de: – morene stratificate care provin din diferite procese subglaciare. depuse la baza gheþarului. Alternanþa anualã permite datarea vârstei depozitului prin metoda varvelor. dar pot fi înglobate în masa gheþarului în urma confluenþei mai mult gheþari. Deynoux. mâl. pag. – morene de împingere – provin din remanierea morenelor frontale în urma împingerilor exercitate de gheþar. J. – gheþarii stâncoºi – depozite interstratificate de zãpadã. au adus noi precizãri asupra structurii. nu este o morenã în sens strict. Morenele de fund numite ºi „terenuri mobile subglaciare” sunt reprezentate prin: – argilã compactã cu blocuri (lodged till). formaþiunile glaciare sunt curpinse în douã mari tipuri: tilluri de fund. nisip. Campy ºi J. care se formeazã din grohotiºul cãzut de pe pante. Morenele depuse prezintã urmãtoarele tipuri: – morene riverane sau laterale. – morene de ablaþie care provin fie de la o morenã stratificatã inferioarã. este o suprafaþã devenitã compactã datoritã gheþarului. texturii ºi morfologiei lor. Se deosebesc de morene prin stratificare. – morene frontale sau stadiale – provin din morenele de ablaþie.ormaþiunile glaciare sunt „sedimente transportate apoi depuse de un gheþar activ sau depuse prin topirea gheþarului ºi care au putut suferi. – urme (dâre) morenice ºi drumlinuri care se formeazã sub gheþar fie din lodged till (argilã compactã cu blocuri). pot deveni interne fãrã a fi însã stratificate datoritã poziþiei lor în stratele superioare ale gheþarului. deformãri. tilluri de ablaþie. adeseori confundate cu morenele. Dupã particularitãþile genetice. cãreia i-a adus unele completãri ºi. 166). prin acumulãri repetate în fruntea gheþarului. gheaþã ºi grohotiº. laterale. cuaternari. Maciare. fie din pânzele de grohotiº în urma procesului repetat de ablaþie. heterometrice. înglobeazã ºi alte forme. mai puþin compacte. ele prezentând alternanþe de pietriº. . formate prin acumularea progresivã a materialelor în timpul topirii gheþii. citat de M. dupã depunerea lor. – morene de ablaþie (ablation till) – provin din morenele de ablaþie mobile dupã topirea completã a gheþii. iniþial sunt morene inferioare. aºa cum afirmã acesta. formate din blocuri striate. 1989. mediene sau în pânzã.

se deplaseazã în lungul penelor de forfecare. alte clasificãri mai prezintã: – flow tills (tilluri de curgere). Campy ºi J. J. poate atinge câþiva metri cubi. crãpãturi. sunt supuse unei spãlãri ºi depuse apoi într-o structurã complexã. blocurile fiind dislocate de gheþar. element cu element sau în bloc. Zona de contact a gheþarului cu domeniul periglaciar este caracterizatã de procese de interferenþã. materialele fiind uneori nestratificate. – waterlain tills (tilluri subacvatice) rezultate din materialele transportate de gheþarii cu frunte marinã sau lacustrã. Metoda este folositã ºi pentru datarea glaciaþiunilor. varved clays). elementele devenite mobile. Structura lor este influenþatã de apele de topire.I. forþele de frecare duc la placarea elementelor detritice. – dislodgement till (morene de dislocare) apar în regiunile unde roca prezintã diaclaze.luctuaþiile condiþiilor subglaciare se regãsesc în faciesurile interstratificate. În literatura anglo-saxonã studiul pãturii de gheaþã aluvionatã este denumit cu o expresie comun㠖 stratul de gheaþã bazal (Basal Ice Layers – B. citat de M. Vârsta absolutã a cuvetelor este dedusã dupã numãrul varvelor perechi (argiles à varves. aceste morene sunt interstratificate în sedimente lacustre periglaciare cunoscute sub denumirea de varve. . unde topirea gheþii are loc treptat. Una dintre problemele disputate în literatura de specialitate este prezenþa aluviunilor în masa de gheaþã. cu apã liberã în sistem. sudat în dezordine pe suportul glaciar. Pe lângã aceste douã mari categorii genetice. respectiv a mecanismelor existente între gheaþã ºi roca în loc. între gheaþã ºi substrat. Seret. formatã din mâluri ºi bolovani de diferite dimensiuni. Cantitatea de materiale erodate. 1985. În zonele care trec peste punctul de topire se formeazã gheþarii temperaþi. formate pe suprafaþa gheþarului. Macaire. din care rezultã sedimente glacio-fluviale. iar în anotimpul de iarnã se depuneau argilele rãmase în suspensie în apa lacurilor. necompactate ºi lipsite de fracþiuni fine. 1989): – lodgement till (morene de „placaj”) sunt materiale detritice sudate de gheaþa bazalã. cuprind (G. punând în loc materialele detritice pe care le conþine. nu existã apã liberã în sistemul glaciar sau aceasta este extrem de redusã cantitativ.Tillurile de fund.). – melt-out till (morene de topire sub presiune) se formeazã din elementele sudate de gheþar. transportate ºi depuse de un gheþar sunt dependente de mecanismele topirii ºi reîngheþului de la baza gheþarului. Tillurile de ablaþie (ablations tilles) se formeazã la periferia gheþarului. datoritã ºuvoiului de apã de la baza gheþarului. axa mare a lor este orientatã în direcþia de deplasare a gheþii. Gheþarii reci apar acolo unde temperatura se aflã sub punctul de topire a gheþii ºi.L. dupã gradul de fixare. glacio-lacustre sau glacio-marine. sunt bine descrise pe gheþarii actuali din insulele Svalbard ºi Islanda. 213 & . materialul mobil. În anotimpul de varã datoritã aportului râurilor se depuneau nisipurile. mai ales cele fine. în consecinþã.

fiind adesea situate pe un dâmb pietros preexistent (fig. Macarie.inlandei. J.2. interfluvii (fig. Echelmeyer ºi Zhongxiang (1987. Pot fi urmãrite în relieful . Acest fapt se explicã prin alternanþa stratelor de gheaþã bogate în aluviuni cu cele de gheaþã relativ curatã. Tison. paralele cu fruntea gheþarului. Salpauselka ºi pradolinele sunt forme rezultate din morena frontalã a gheþarilor de calotã.4). 1 km lãþime ºi 20–30 m înãlþime. Prezenþa lor este legatã de ablaþia activã din gheþarii în curs de îmbãtrânire. urmare a înaintãrii ºi retragerii lor succesive. Sunt alcãtuite din material stratificat orizontal sau oblic. 13. .2.ormele de relief create prin acumularea gheþarilor de calotã sunt privite prin prisma sedimentologilor ca formaþiuni glaciare parþial remaniate. Drumlinurile sunt coline alungite în sensul deplasãrii gheþarilor. Salpauselka reprezintã forme pozitive cu aspect de coline alungite pe sute de kilometri. Înãlþimea medie nu depãºeºte 100 m. Pare cã s-au format prin sedimentare subglaciarã a canalelor tunel parcurse de apele de topire (M. ºi anume în Þara Adeli (Morena Prudhomme). Sunt mai lungi ºi mai sinuoase decât drumlinurile.-L. citat de R. Ca ºi eskerurile.-L. 1993). fiind formate din nisipuri argiloase ºi nisipuri cu stratificaþie orizontalã.000 m. de fapt ele se aflã în relaþii de interdependenþã. formarea lor este legatã de ablaþia gheþarilor pasivi.ormele de relief create de gheþarii de calotã . iar spre aval forme de acumulare realizate din morena de fund. aratã posibilitatea pãtrunderii mecanice a aluviunilor în gheaþa bazalã. Spre amonte par a fi forme de eroziune. mai masive în amonte decât în aval. Campy ºi J.+ Prezenþa aluviunilor în masa de gheaþã este atribuitã mecanismelor de naturã climaticã ºi mecanicã. 214 . Dupã rolul gheþii în formarea lor ºi dupã poziþia faþã de sursa glaciarã se disting douã mari tipuri: formaþiuni glaciare propriu-zise (ice-contact drift) ºi formaþiuni de la contactul cu domeniul periglaciar. Eskerurile (öesar. 13. confirmându-se în acest fel rolul proceselor mecanice ºi climatice în formarea morenelor (R. sinuoase. 50 km lãþime ºi 20 m înãlþime.ormeazã câmpuri la marginea gheþarilor de tip calotã sau piemont. 1989). la temperaturi de subîngheþ. . Distribuþia spaþialã este independentã de relieful preexistent. Macarie. respectiv prin forfecare. 1989). Tison. Au înãlþimea relativã de 5–70 m. Kamele sunt forme pozitive cu aspect de movilã în centrul vechii vãi glaciare sau sub formã de terasã pe versant (terasã kame) (M. intersectând vãi. diametrul de 100–2. Champy ºi J. Souchez ºi J. Souchez ºi J. J. 1993) pun accent pe mecanisme mecanice. 13. cu dimensiuni ce pot atinge câþiva kilometri lungime. asar) sunt forme alungite. Pe baza observaþiilor directe asupra deplasãrii stratului de gheaþã bazal la temperaturi sub îngheþ. . lacuri.orajele efectuate în marginea calotei antarctice. cu dimensiuni ce ating 2–3 km lungime. considerã cã alunecarea ºi forfecarea par sã fi conlucrat la „pãtrunderea” aluviunilor locale.7). fãrã a se ºti însã cu exactitate rolul preponderent al unora dintre acestea.

glacio-marine. ºi microforme negative numite zolii. În concluzie. Au fost construite din conuri de dejecþie juxtapuse ale torenþilor glaciari. iar suprafaþa reprezintã din loc în loc microforme pozitive. Sandrele sau câmpurile de sandre sunt forme glacio-fluviale formate din aluviunile apelor curgãtoare de la periferia gheþarilor. din faþa calotei glaciare ºi a gheþarilor montani. 1926) (a) Reprezentarea fotograficã a drumlinului (b) Pradolinele (urstromtäler) sunt forme negative cu aspect de culoare depresionarã între valurile de morene frontale. 13. De Martonne. ritmul ºi intensitatea morfodinamicii glaciare sunt variate în raport de subsistemele glaciare: subsistemul subglaciar de la contactul cu substratul geologic (eroziune ºi acumulare intense). dune.ig.& a b . glacio-lacustre.7. subsistemul proglaciar. subsistemul supraglaciar. Drumlinuri în Wisconsin – harta topograficã (dupã Emm. Panta generalã a câmpurilor de sandre este de câþiva metri la 1 kilometru. de la suprafaþa gheþarului (sub incidenþa climei). 215 . subsistemul intraglaciar (endoglaciar) care corespunde masei gheþarului (cu forme în gheaþã de ablaþie ºi reîngheþ). formate din nisipuri fine ºi löessuri. unde predominã ablaþia ºi depunerile glacio-fluviale.

ig. 13.ig.uncþiile subsistemelor dintr-un gheþar 216 . Morfologia generalã creatã de cãtre gheþarii de calotã (a) esker (b) b .9. 13.+ a .8. Sistemul glaciar Subsisteme . .10.ig. 13.uncþii Tip genetic de till .

13.ig. 13. Morfologia glaciarã alpinã a . Profilul longitudinal al gheþarului Mer de Glace (b) b 217 .& .ig.ig.12. Schiþa topograficã a gheþarului Mer de Glace (a).13. Gheþarul Mer de Glace (vara) . 13.11.

13.runtea gheþarului Bossons cu crevase (b) b 218 .14.+ a . Gheþari Bossons ºi Taconnaz (suspendaþi pe versant) (a) .ig.

Bilanþul glaciar este influenþat de temperaturã ºi precipitaþii. Atât acumularea. Mãsurãtorile efectuate în multe regiuni cu gheþari au permis sublinierea concluziei cã în secolul nostru.3. Acumularea relativã reprezintã cantitatea totalã de precipitaþii solide dintr-un anumit punct. acesta se restabileºte fie prin lãrgirea zonei ablaþiei. Pe gheþari se diferenþiazã douã zone (sectoare): – zona de alimentare (în care predominã acumularea). numitã de unii cercetãtori acumulare internã. Când bilanþul este negativ grosimea ºi suprafaþa gheþarilor se reduc. în puncte ale ariei de acumulare. ablaþia ºi bilanþul glaciar Acumularea P reprezintã cantitatea totalã de precipitaþii solide mãsuratã pe o suprafaþã ºi poate fi: acumulare relativã ºi acumulare totalã. Unii gheþari înainteazã în aceste situaþii mult pe vãi. cât ºi ablaþia se pot mãsura. se mãsoarã în centimetri cubi. 13. Bilanþul glaciar exprimã starea dinamicã a gheþarului ºi se exprimã cumulativ. mãsuratã cu pluviometrul. Pentru întregul gheþar se determinã balanþa sau bilanþul net care reprezintã diferenþa dintre cantitatea de zãpadã ºi de gheaþã acumulatã ºi cea care se pierde la sfârºitul unui an bugetar. În timpul unei veri rãcoroase. fie prin lãrgirea zonei de acumulare (fig. dimensiunile gheþarilor se reduc. reflectate în bilanþul glaciar. fiind în concordanþã cu clima actualã.1. Bilanþul net bn al ariei de acumulare Sc reprezintã cantitatea de gheaþã ºi zãpadã acumulatã la sfârºitul anului bugetar. În general.3. Acumularea totalã reprezintã acumularea relativã multiplicatã cu suprafaþa totalã a bazinului de versant al gheþarului (bazinul-versant). dar mai ales în ultimele douã decenii. Condiþiile favorabile pentru bilanþul pozitiv sunt cele cu ninsori abundente ºi temperaturi care sã diminueze ablaþia. Bilanþul glaciar 13.13. pentru a se restrânge în alte condiþii climatice. în general prezintã urmãtoarele caracteristici: – în zona de alimentare: P > A → bilanþ glaciar pozitiv. în grame pe centimetru pãtrat. atunci când echilibrul dintre ablaþie ºi acumulare este dereglat. cu timpul putând dispãrea. bilanþul poate fi pozitiv. Acumularea. – în zona de ablaþie: P < A ← blanþ glaciar negativ. Acumularea ºi ablaþia suferã modificãri în timp ºi spaþiu. – în linia de echilibru: P > A → bilanþ nul. Existã ºi o cantitate de apã de topire care reîngheaþã. 219 & . Aceste zone sunt separate de linia de echilibru. – zona de ablaþie (în care predominã pierderile de apã). Ablaþia A este cantitatea totalã de apã (zãpadã sau gheaþã) care iese din masa gheþarului.15).

rezultat din mãsurãtori.+ . c – ablaþie în cursul aceluiaºi an (mai ales vara). 13. 1974). s-a ajuns la anumite formule de calcul. d – rezultatul acumulãrii ºi ablaþiei în timpul anului corespunde balanþei nete.15. A fost folositã pentru gheþarii cuaternari.ig. 1965). Schimbãri în volumul ºi bilanþul glaciar al unui gheþar din zona temperatã (modificãrile sunt supradimensionate): a – profilul longitudinal la sfârºitul verii. Metoda lui Reid se bazeazã pe analiza morenelor mediane ºi studiul bilanþului specific la diferite altitudini cu ajutorul balizelor montate pe gheþar.S. în puncte ale ariei de ablaþie. Bilanþul net bn al ariei de ablaþie Sa reprezintã cantitatea de gheaþã ºi zãpadã pierdute prin topire. considerã cã aria de acumulare/aria de ablaþie = ¾. zona ablaþiei este mai extinsã decât zona acumulãrii). 1969): Bn = Sc dS dS ∫ b dS + ∫ b dS n n Sa Se poate determina ºi bilanþul de iarnã.B. Determinarea poziþiei liniei de echilibru este deosebit de importantã pentru bilanþul glaciar. Bilanþul de varã rezultã din diferenþa dintre bilanþul de iarnã ºi bilanþul net. Penck ºi Bruckner (citaþi de Lliboutry. folosind metoda hipsometricã. dar ºi deosebit de dificil de trasat. Stenborg. b – acumularea în timpul anului urmãtor (mai ales iarna). Bilanþul net Bn pentru întregul gheþar este determinat de relaþia (W. 220 . dar nu este concludentã pentru toþi gheþarii actuali (la Malaspina. de exemplu. deci linia de echilibru este pe primul sfert al curbei hipsometrice cumulate. Paterson. e – miºcarea continuã a gheþarului ºi pãstrarea profilului longitudinal (dupã T.

dupã cum s-a vãzut. Kotleakov. h – altitudinea. Gradientul vertical al bilanþului specific al masei gheþarului reprezintã suma gradienþilor creºterii ºi descreºterii anuale a gheþii. θ – temperatura aerului. Dacã: x este spaþiul parcurs de aer. conform legii zonalitãþii fenomenelor geografice. dθ/dh – gradientul temperaturii în atmosferã. noþiunile respective trebuie considerate pentru un anumit punct. acestea pot sã coincidã. duce zãpada spre exterior.3. Se considerã cã existã o perioadã de acumulare ºi o perioadã de ablaþie într-un ciclu anual considerat an bugetar. care bate dinspre interiorul Antarctidei spre periferie. prin zboruri de recunoaºtere cu avionul sau pe aerofotograme. 13. este de 0. precipitaþiile sã fie foarte reduse cantitativ. scade rapid când temperatura scade. Modificãrile produse în masa gheþarului sunt cunoscute ºi ca energie a glaciaþiei sau indice de activitate a gheþarului. Maximul de precipitaþii este pe flancul munþilor unde dh/dx este maxim. ambele de la sfârºitul verii. în general. atunci: df = & df d d d d d d d = f ⋅ è ⋅ h d dè dh dx dx d d d unde: df / dθ reprezintã variaþia presiunii vaporilor saturaþi cu temperatura. care coincide în general cu linia zãpezii (de la sfârºitul verii). vântul are un rol mai important decât altitudinea. explicate de P. 1984). La gheþarii din zonele temperate.8°C/100 m (faþã de 0. pentru o altitudine datã. De exemplu. Notând cu γc – gradientul 221 . în interiorul Antarctidei. în Antarctica. Perioadele respective sunt greu de delimitat. dependent de df / dθ. Iarna. la limita de alimentare (V. cât ºi ca extindere în diferite regiuni cu gheþari. Pe gheþar.Linia de echilibru nu se confundã cu linia limitei zãpezilor persistente. gradientul altimetric al temperaturii este diferit. Vântul catabatic rece. – existenþa temperaturii negative. De aceea.2. conform legii etajãrii fenomenelor geografice.actorii bilanþului glaciar Existenþa ºi persistenþa masei glaciare depinde. cu regiuni permanent reci. determinatã de regulã. Dupã cum s-a vãzut. în funcþie de condiþiile locale. Se ºtie cã temperatura aerului scade cu altitudinea conform gradientului altimetric al temperaturii de 0.5°C/100 m în afara gheþarului). f – presiunea vaporilor saturaþi de apã în aer.53°C la 100 m. ªumski (1946). pentru cã în timpul anului ele diferã atât în timp. termenul df / dθ face ca alãturi de vânt. constant. ºi de poziþia în altitudine. .M. de: – cantitatea de precipitaþii. În plus. Aceste variabile cunosc o variaþie atât altitudinalã. se poate identifica linia de echilibru. cât ºi longitudinalã în funcþie de poziþia pe glob. deºi la unii gheþari.A. schimbãrile în masa gheþarului sunt dependente de altitudine ºi respectiv de mãrimea acumulãrii ºi ablaþiei. spre exemplu.

02 Sca . 3 – bilanþul glaciar. exprimatã în mm (strat de apã) la 1 m (fig. L. în Islanda Eg = 9..ig.9 pentru a transforma cantitatea de gheaþã în apã. valorile lui Eg cresc de la poli spre Ecuator ºi de la regiunile din interiorul continentelor spre margini.4 mm. este: E g = γc + γ a Valoarea acumulãrii ºi ablaþiei la limita de alimentare Sca. aceastã metodã constã în sãparea unor puþuri pânã la atingerea suprafeþei zãpezii anterioare. în Severnaia Zemlea E = 2. – linia alimentãrii (dupã V.. Mãsurarea directã pe gheþar a bilanþului net în puncte reprezentative pe suprafaþa gheþarului este una dintre primele metode folosite.A. procedeul constã în montarea unor stâlpi în puþurile sãpate. De exemplu. 4 – suprafaþa acumulãrii. în Podiºul Tibet Eg = 2. Se mãsoarã grosimea ºi densitatea stratului depus..16.M. Schema energiei glaciare: 1 – acumularea. În aria de acumulare. în Alaska Eg = 20. 2 – ablaþia. 13. În aria de ablaþie...+ vertical al acumulãrii ºi γa – gradientul vertical al ablaþiei.. care a fost marcatã prin vopsire.3. Diferenþa între ele se înmulþeºte cu 0. 5 – suprafaþa ablaþiei. 13. 1984) În ansamblu. 222 . este proporþionalã cu energia glaciaþiei.. relaþia empiricã fiind: Eg = 0. în g/cm2.1 mm/m.3. 13.004 S2ca + 0.3 mm/m.16).22 mm/m. Kotleakov.. Metode de determinare a bilanþului net Determinarea bilanþului net se poate face în mai multe moduri. atunci energia glaciaþiei Eg. Se mãsoarã distanþa dintre vârful stâlpului ºi suprafaþa gheþii la începutul ºi la sfârºitul anului bugetar.

Modelarea constã în elaborarea unei reprezentãri simplificate (un model) care pãstreazã doar trãsãturile esenþiale ale fenomenului real ºi în studierea modelului pentru a cunoaºte obiectul sau fenomenul reprezentat. dar situatã la altitudini înalte. Ph. Ele se pot observa pe aerofotograme sau prin zboruri repetate cu avionul. nu pentru puncte semnificative. Principalul parametru care le influenþeazã este temperatura. Variaþia medie a temperaturii de la suprafaþa gheþii δ T este dependentã de încãlzirea climei θ (t) ºi de altitudine: δ T=γ δ H + θ (t) unde: γ = 5. La gheþarii arctici localizarea liniei de echilibru este mai dificilã.67 Ts + 88. cu gheaþã curatã. scurgerile totale din bazin R. Metoda hidrologicã este folositã pentru bilanþul net al întregului gheþar.3°C/km. el este de ordinul zecilor ºi chiar al sutelor pe kilometru pãtrat. . Mãsurãtorile se fac pe întregul bazin de drenaj în care se aflã gheþarul ºi se efectueazã pentru: cantitatea totalã de precipitaþii P. Metoda modelãrii foloseºte tehnica modernã ºi date furnizate de sateliþi. Metoda este folositã pentru bilanþul net al întregului gheþar. linia de echilibru este mai joasã decât linia zãpezii. calculatã la Institutul de Cercetãri Polare Scott (Cambridge. Dacã limita este clarã. Huybrechts (1993). O linie a zãpezii separatã de gheaþã curatã de o linie de firn indicã faptul cã bilanþul net este mai negativ decât cei din anii precedenþi. elaboreazã un model pentru bilanþul glaciar al Antarcticii. o linie a zãpezii clarã. dacã H > 1500 m. care coincide în general cu linia de echilibru. evapotranspiraþie E: Bn = P – (R + E) Metoda fotogrammetricã constã în interpretarea aerofotogramelor efectuate la începutul ºi sfârºitul anului bugetar. pe un model-grilã de 40 km. luând în considerare temperatura la suprafaþa gheþii antarctice. De exemplu. numãrul punctelor se poate reduce la câteva puncte tipice. Modificãrile în conturul gheþarului se transformã în modificãri de volum.luctuaþiile liniei zãpezilor de la sfârºitul verii.1°C/km. Marea Britanie). pot da unele informaþii asupra bilanþului net. indicã faptul cã bilanþul net este pozitiv. Relaþia între temperatura suprafeþei Ts ºi temperatura de formare a precipitaþiilor Tf este: Tf = 0. dacã H ≤ 1500 m. se deduce faptul cã a avut loc o acumulare dupã câþiva ani de bilanþ negativ.Numãrul punctelor depinde de variaþiile care au loc în aria de acumulare ºi cea de ablaþie. Componentele de bazã ale bilanþului glaciar sunt acumularea ºi ablaþia.9 în care Tf ºi Ts sunt grade Kelvin (0°C = 273K). Dupã câþiva ani de observaþii. γ = 14. 223 & . situatã la altitudini coborâte. La sfârºitul verii.

considerat de autorul citat suficient de mare.788 Aan + 0..74 + 0.91) unde r este coeficientul de corelaþie.7% se pierde vara.045 Aan2) Tvarã + + (12. bilanþul este pozitiv.259 – 2. ºi latitudinea geograficã φ. Pe baza corelaþiilor fãcute.+ Rata de acumulare pentru o anumitã stare climaticã impusã se obþine din produsul valorii de referinþã actual ºi raportul derivatelor presiunii vaporilor saturaþi pe o suprafaþã planã de gheaþã pentru stãrile de referinþã actual ºi impus. amplitudinea anualã a temperaturii.39φ + γH (r = 0.84) Aan = – 30.. în prezent. este: Tvarã = 25. 22°C.. 1993). în grade Celsius. 1989. Huybrechts. acumularea prevaleazã asupra creºterii ablaþiei.038 Aan2) + + (50. în condiþii similare Groenlandei. Relaþia între temperatura de varã.11 – 0.47   Tf (prezent)    T0    Tf (prezent)     2 2   · 2 Tf(t)    Tf(t)     2 unde: T0 = 273K = 0°C. Ratele de acumulare pentru gheaþa antarcticã. temperatura ar trebui sã creascã cu 8. sau lipseºte.75 · 1011 m3 din care 8. Ph. în grade Celsius (media pentru decembrie ºi ianuarie).201 Aan + 0. citaþi de Huybrechts. Ablaþia la suprafaþa Antarcticii este micã. – la creºteri ale temperaturii sub 5. Modelul spaþial depinde însã ºi de altitudine. în acest stadiu acumularea totalã este de 32. Rezultã cã energia potenþialã pentru topire PDD este: PDD [°C zi] = (58.263 – 2.326 – 0. Huybrechts (1993) ajunge la urmãtoarele concluzii privind bilanþul glaciar la suprafaþã din Antarctica (fig.3°C.59φ (r = 0.265 Aan + 0. Dacã temperatura creºte. 224 .3°C. Între numãrul anual de zile-grade pozitive ºi rata de ablaþie la marginea gheþii în Groenlanda de Vest existã o mare corelaþie (Brainthwaite ºi Olesen.019 Aan2) T2varã unde Tvarã este de –3. citat de Ph. Situaþia se aplicã la bilanþul de suprafaþã totalã. + 10 ºi Aan de 7. în grade. diferã cu un factor 2 la o variaþie de 10°C a temperaturii. – pentru a pãstra bilanþul actual. în condiþiile de temperaturã date. ablaþia va avea loc în regiunile joase ºi la periferia continentului.. Dupã Lorius ºi colaboratorii (1985. 59): – în climatul actual pierderile sunt deja neglijabile. 1993) rezultã:   T0 M[Tf(t)] = M[Tf (prezent)] ·exp·  2  22. dar cresc progresiv cu temperatura ºi cu extinderea anotimpului de ablaþie.

Care este diferenþa dintre morene ºi tilluri? 4. pe continent ar apãrea o bandã largã fãrã gheþari. Pentru o creºtere de 5. ºelfurile s-ar topi. Corelaþi procesul de eroziune glaciarã cu dinamica masei gheþarului.& . – la o creºtere a temperaturii de 11. Întrebãri ºi exerciþii de verificare 1. Care este diferenþa dintre formele de acumulare create de gheþarii de calotã ºi de cei montani? 5. bilanþul total este negativ. 13. Dependenþa balanþei masei Antarcticii de temperatura relativã din prezent. 1993).3°C. Care dintre formele de relief create prin eroziune glaciarã sunt mai puternic influenþate de relieful preexistent ºi de ce? 3. balanþa masei va fi mai mare decât în prezent (dupã Huybrechts.ig. 2. – în climatele mai reci decât astãzi.17. schimbãrile în bilanþul glaciar sunt determinate de schimbãrile ratei de acumulare. asemãnãtor Groenlandei. dacã aceasta ar dura mii de ani. Care sunt elementele bilanþului glaciar? Cum influenþeazã bilanþul glaciar dinamica gheþarului? 225 .4°C.

+ 226 .

BouligandY. W. R. Risc ºi vulnerabilitate. Bucureºti Abramson. (1960).. Avena.. 11. John Wiley &Sons Ltd. Armand Colin. John Wiley &Sons Ltd.. Edit. Boutot. D. I. Mem. ªtiinþificã.. vol. Bãloi. Birot. M. Geogr. N. rusã). nr. vol. Bãloiu. A. Academiei. Glenn (1996). Academiei. (1986). Buzilã L. în Slope Morphology. G. (1974).) (1980 – 1981). (1980). Iaºi. Donisã. Bucureºti. (1959). Bucureºti. Universitããþii. H. F.. Edit.. Bucuresti. (1970). (1940). Sulla valutazione quantitative della gerarchizzazione ed evoluzione du reticoli fluviatili.. N. Comunicari de geografie. 1950.. Bãcãoanu. Bucureºti. doc. Ludwig (1956). E. Macmillan Publ. Chichester. Bucureºti. Materie ºi miºcare. Busch M.. Bertalanfy von. I. Bucureºti. M. R. (1998). Relieful. Bãlteanu. (1983). Bucureºti. (1988). V. N. Bucureºti. Bãcãoanu V. G. Bally. Les phenomenes de discontinuite en géographie. Dictionnaire critique. Ed. General system theory. Bucureºti.. Brunet. (1996). Bojoi. Spiridonov. Richard (1993). mâine. Geolog. Nemira. Botnariuc. Soc. V. S. Simonov G. Ann. Geomorphology. England. (1977). Bãlteanu. Paris.. Boll. Academiei. 227 .. V. (2000). 86 Badea L. Inventarea formelor. Mosley ed. Ceres. Institutul de Geografie. Vârlan. (1984). Petit F. Ceres. A.. Stãnescu. Edit. ºi colab. Edit. England. V.. Ahnert. Paris. Relieful – ieri. Edit. (1999). Concepþie ºi metodã sistemicã în biologia generalã. Edit. I. Amenajarea bazinelor hidrografice ºi a cursurilor de apã. azi. Ananiev. Edit. Chichester. I. Equilibrum. Brunet.. Anastasiu. în Geografia României. (1997). Edit. (1976).ORIENTÃRI BIBLIOGRA. L. 7. Ceres.. Giuliano. Posea Gr. Edit. Bucureºti. T. Reclus. Bucureºti. Experimentul de teren în geomorfologie. Morphométrie. Hârjoabã. vol. Bravard J. Alunecarile de teren de la Saeº (Podiºul Hartibaciului).. Dinamicescaia gheomorfologhia. Baulig. R. du Seuil. Bergson H. Sharma. C. Les cours d’eau. (coord. Bãncilã. Bucureºti. alunecãrilor ºi inundaþiilor. Syst. Bucureºti. Slope Stability and Stabilization Methods. Bogdan O. Albatros. 1. (1970). Tehnicã. Baulig. Petrologie sedimentarã. H. New York. 1967. Ahnert. Allison. Thery. Gen. P. (1994).ICE & Armaº Iuliana (2006). Edit. Edit. Ionesu. Paris. R. Paris. (sub. Edit. Ital. Le profile d’équilibre des versants. Les sciences de la forme aujord’hui. Apetrei. Edit. în Essais de Géomorphologie. Lee. (1994). Laboratory Manual in Physical Geology.. Geomorfometria luncilor. (coord. 369. 1973 (Schumm. I. P. Dicþionar geomorfologic. Edit. -P. Academiei. Rio de Janeiro. Dynamique du système fluvial. G. (1998). red. Ferras. Boyce..)(2002).. Bucurºti. F. Metode de evaluare aplicate în geomorfologie. LXVIII.) (1983). Tehnicã. Le cycle d’érosion sous les differents climats. Com. (1996). -oct.. Munteanu L.. Riscurile climatice în România. Sik-chuen. scale and inheritance in geomorphology. D. Apãrarea terenurilor agricole împotriva eroziunii.. Geologie inginereascã.). Niculescu E. Moscva (în l. Ed. (1967). Applied Geomorphology.) (1992). Model de analizã în bazinul superior al Jijiei. Lupia Palmieri. Paris. sept. I ºi II. Polirom. I. Geografia fizicã. H. A Comparison of Theoretical Slope Models with Slopes in the Field. (ed. J. Les mots de la géographie.. Alunecãrile de teren ºi stabilitatea versanþilor agricoli. R. Yearbook.. S. Univ.

Geogr. Stabilitatea iazurilor de decantare. J. 17. Bucureºti. (1990). The Nodal Position and Anomalous Character of Slope. (1993).. 17. Edit. în Slope Morphology. Z. (1899b). Soil creep and the development of hillside slopes. Conacher. Bull de l’Acad. Universitãþii Bucureºti. Reclus. J. and peneplain. I. nr. 11. Visarion M. C. Geomorfologie. 14. A. Principiile sistemelor. Davis. (1971). 2. ed. Indrumare în filosofie. I. Chaos.. Bucureºti. Termodinamicã chimicã. N. Studiul unor cazuri de risc geomorfologic în Carpaþii de la Curburã. Bologna. Geofizicã. . Rev. vol. Dinu. (2000). Studii tehnice ºi economice. géol et géogr. Studiul proceselor actuale de modelare a versanþilor. M. Studii ºi cercetãri de geografie. M. (1981). 2. Mihaela (1999).. Z. Geol. 25. A. M. Geomorph. Kennedy. géographie. D. 23. D. Chiºinãu. Cioacã. t. (1999). Cenuºe. în Landslides: Investigation and Mitigation. Prentice Hall. J.. J. Constantinescu. Chorley. Bucureºti. D. A. D. (!987). Press.. geogr. Tehnicã. 10. J. M. J. Washington. Vespremeanu. Drãgoescu I. Bucureºti. Academiei. Géographie. Forester. Dramis.. M. (1902). J. Precis de géomorphologie. Paris.. Masson. ICPA. Alpine. Polonaise des Sciences. Coque. Drimba. Bucureºti. The peneplain. Canarache. (1996). Notion de versant en géomorphologie. M. ªtiinþificã. Florian. . Univ. nr. (1963). (1963). Géologie des formations superficielles. Base-level. Bucureºti. X(XXX). Edit. Cruden. Masson. Bucharest. N... N. Derruau. 1973 (Schumm. J. O. Colin. H. Bãlãceanu. E. Macaire. The geographical cycle. Physical Geography. M. Ianovici. A hypothetical nine-unit landsurface model. (1956). în vol. Geomorph. Constantin. South Africa. N. M. Seria C.+ Campy. (1995). J. Slope. Orleanu. I. M. Landslaide Types and Processes. de (1888). Davis. Teoria haosuluideterminist. J. Coteþ P. Zoica (1998). Michel. (1994). J. Dauphine. Form and Developement in the Interior of Natal. România. Paris. Cornea I. Parichi. Vegetation land use and erosion processes. geofiz. Edit.. Revue roumaine de géologie. (1984). Terra. nr. D. R. N. A. M. Edit. B. Transp. Géomorphologie. 1973. Edit. Boboc.. Istoria culturii ºi civilizaþiei. (1969). Bucureºti... Kirkby.. Paris. De La Noe. (1968). Bucureºti. Cartografia geomorfologica. M. Mihaela (2001). Edit. (1993).lorea. Soil erosion in Romania by type of land use. Tehnicã. (1979). A. (1899a). (1968). Florescu. XL. C. (1979). Landslide Control – a JapaneseApproach. (1948). Paris. Edit. M. Masson et Cie Ed. E.. nr. Geogrl. Chorley. Mosley. Blong. Geologist. Florea. Subcarpaþii dintre Topolog ºi Bistriþa Vâlcii. Tehnicã. Chardon.. Ed. Francesco. Popescu M. Bisci. Davis. R. Les formes du relief terrestre. Carlo (1998). W. O nouã categorie de hãrþi – hãrþile de risc – ºi importanþa lor geograficã.. C. Carson. V. (1978). Institutul de Geografie. Chiminform Data S. fractales et dynamiques en geographie. géophysique. Quelques reflexions sur les catastrophes naturelles en montagne. Dylik. Edit.faciés. S. Florea.utilisation. Partea a III-a – Indicatorii ecopedologici. A System Approach. B. t...). St. géodynamique. 228 . M. R. Les formes du terrain. Cambridge. Am. 12. A. V. W. (1972). Fair. Metodologia elaborãrii studiilor pedologice.. Jean-Jeaques (1989). geol. 1. 2. Techiniques for the morphometric analysis of landslips. M. Crozier. N. în Slope Morphology.. Série des sc. cerc. Varnes.. Rodica. T. Florea... Edit. Margerie. Research Board. Teorie ºi autoinstruire programata. Bãlteanu.. Contribution au probleme de la variation solaire derecte sur les surfaces avec differentes orientations et inclinations aux latitudes moyennes. J. în Slope Morphology. Paris. LXVIII. Pitagora Editrice. Alunecãri de teren ºi taluze. 3. M. Tipurile de scoarþã de alterare ºi rãspândirea lor pe teritoriul României. R. J. Form and Processes. (1973).. W. Dinu. 71. 3. (1964). W. J. G. vol XVI. Hillslope. A. 1. Florea.. W. ªtiinþificã ºi Enciclopedicã. Derruau. Institute of Geography. Culling. grade.. (1992). Dalrymple. 1973. London... Lumina. M. (1992).ãrcaº. Harta miºcãrilor crustale verticale recente pe teritoriul R.. Geol. Rãuþã.. A. M. 1. Donisã. (1979).

Erosional development of stream and their drainage basins: hydrophysical approach to quantitative morphology. Grecu... Earth Surface Systems. Teoriile morfologice – semnificaþia reliefogenã.geogr. 258A. Florina (1992). Anal Univ. Hack. (1880). (1979). ed. Grecu. Edit. în Slope Morphology. Walling.Gares. Edit. Reprezentarea graficã ºi cartograficã a formelor de relief. 10. Sistemul global al formaþiunilor superficiale.. (1987). K. Grecu. R. Florina (2002 b).enomene naturale de risc-geologice ºi geomorfologice. D. 1-2. Grecu. în Applied Geomorphology. Berlin. Edit.lorina. E. TUB. Florina (2007). A Geomorphological Approach. Bull. Florina (1999 b). Grecu. Universitãþii din Bucureºti. E. Flammarion. Bucureºti. Glaciologie. Edit. (1973 ºi ed. Bucureºti. avril-juin. Am. La theorie du chaos. Geografie. Hugget. Universitãþii Bucureºti. Studii ºi cercetãri de geologie. P. in The III rd Romanian – Italian Workshop on geomorphology. Edit.ul Hartibaciului). Florina (1980). Mc Cullagh S. Anul XLIII. Clarendon Press Oxford. R.geografie. Modelul morfometric al lungimii reþelei de râuri din bazinul Hârtibaciu. Sci. Comãnescu. Bucureºti. P. vol. Grecu. Studiul reliefului. Bucuresti. ed. 1. Springer Verlag. Gueremy. geografie – geografie. 34. Universitãþii din Bucureºti. Gheaþã ºi gheþari. Interpretation of erosional topography in humid temperate regions. Geology of the Henry Mountains.. J. Studii ºi cercetãri de geologie. J. Horton. Environnement. London.Bolyai. Introducere în glaciologie. J. Paris. Bucureºti. Gilbert. Univ. Florina (2000). Podiºul Grânari. Concepþie si metodã sistemicã în ºtiinþe ale naturii. 1973. III-a. Indrumator pentru lucrari practice. în Sinteze geografice. Grecu. M. Comunicãri de geografie. Repere ale gândirii în geografie. Laura (1998 b). Elemente de morfohidrografie. ed. XXVII. Anal. Bucureºti Grecu. (1991). de géomorphologie dynamique. Drainage Basin. Grecu Florina (1994). t. . Edit. Ielenicz. Scherman. Anul XLVI. nr. geofizicã. Studia Univ. K. geofizicã. Demeter. (1992). Cluj. Geografie. Modele morfometrice ale suprafeþelor ºi perimetrelor din bazinul hidrografic Hârtibaciu. Hazrde ºi riscuri naturale. Babeº-Bolyai. Academiei. . Universitarã.. J. N. Harta glimeelor din Campia Transilvaniei. (1977). Gregory. Dynamic slide-affected slopes in the Prahova Valley Subcarpathian Sector. Géomorphologie. III. II. & 229 . (1960). Traian (1997). Popescu. Alunecarile de teren de la Saschiz (Podi. (1964). (1987). Geographia. Geografie. geografie .. Credis. Edit. (I ed. Risk-Prone lands in hilly regions. 2. Analele Universitãþii din Oradea. Grigore. Series geolog. Seria Geografie-Geomorfologie. Vers une nouvelle science. Mapping geomorphic in Romania: small. Academiei.lorina. Grecu. Univ. Gleik. R. Geografia formaþiunilor superficiale. 1877). J.. Grecu. Grecu Florina (1997 a). (1985). Grecu. K. Grecu. D. Grecu Florina (1997 b). R. Ed. Bucureºti. M. J. Babeº. Relief. Geomorphology. Bazinul Hartibaciului. nr. Laura (1998 a). (1945). M. Grigore. Edit. Gârbacea V. Anul XLVIII. Universitãþii Bucureºti. XXVIII. Florina (1999 a). Florina (2006). VIII. G. 2. Florina. An Introduction. Geomorphology and natural hazards. Rev. Studia Univ. tom VIII-A. Florina (1997 c). Edward Arnold. Bucureºti. Tehnicã. Quantitative techniques in geography. Géomorphologie et risques naturels. Hammond. Processus. Am. Anul XXXVII.. . nr. Soc. Form and Process. Bucureºti. Caractere geomorfologice. 1976). geol. Comãnescu. Florina (1981). 56. medium and large scale representations of land instability. (1994). Anal. Grecu. Universitãþii din Bucureºti Grecu. Allison ed. Nordstrom. Gârbacea V. fasc. T. Florina (2002 a). Harta proceselor geomorfologice actuale. II.

Dinamica terestrã. Florina (1981). 3. A. (1954). Marie (1962). Velcea Valeria (1971).. T. L. Marinescu. Geomorfologie generalã. Edit. L. Cluj-Napoca. Geomorfosfera ºi geomorfosistemele. Morisawa. N. Rãdoane Maria. Revue roumaine de géologie. Universitãþii Suceava. Bucuresti. Edit. King. Terra. S. Special Publ. t. D. Revue roumaine de géologie. G. Bucureºti. Morariu T. în Slope Morphology. (1998). V. V. Mac. J. Cluj-Napoca. M. Rãdoane Maria (1986). Morariu T. Géographie. Probleme de geografie. Geomorfologie dinamicã. Relieful în continuã transformare. Edit. Rev. D. (1992). Geomorfologie. Paris Mehedinti. Rãdoane Maria. Bucureºti. Bucureºti. I. Tehnicã. géophysique et géographie. Oradea. G. sub îngrijirea acad. Emm de (1935). Fractals Models in Earth Sciences. Edit. S. Elsevier. Edinburgh-London. A. Paris. Wolman. -A. (1979). Bucureºti. Geografie teoreticã. (1998). Tufescu. Colin. (1986). M.. Edit. Edit. Edit. The morpholojy of the Earth. Josan. Academiei. Introducere în geografie ca stiintã. Jahn. Bucureºti. (1980). ed. A. Enciclopedicã. Irimus I.. Academiei. (1992). Edit. (1964). (1962). Geografie fizicã. Lyotard. 25. Géographie. 12. (1989). Korvin. Edit. Ioniþã. Principii si metode de cercetare în geografia fizicã. Corson.. t. Principii fundamentale. Vol. Bucureºti. Morariu. Geogr. Dumitru. (2000). Mosley. (1971). Geografie generalã. Academiei.. Edit. L. roumaine de géographie. Fenomenologia. C. Dèplacements massifs de terrain de type „glimee” en Roumanie. C. . Bucureºti.. 8. Lloyd. Le concept de discontinuté en géographie. Iaºi. (1963). Rodica. (1967). 230 . M. Age of land-slidings in the Transylvanian tableland. Trans. 73. Traité de Glaciologie. Humanitas. Kirkby. I. Morfologia ºi dinamica albiilor de râuri. Bucuresti.. Ichim. K. Duma. Clujeanã. Relieful pe domuri ºi cute diapire în Depresiunea Transilvaniei. Masson.+ Ichim I.. Grecu. Asigurarea stabilitãþii terasamentelor ºi versanþilor. Ion (2000). Ichim. Geologie fizicã. Diaconeasa B. Geol. Efectul barajelor în dinamica reliefului. Mosley ed. Cluj-Napoca. ed. II în 1994. Edit.. Suceava. Probleme fundamentale ale geomorfologiei. Soc. D. Traité de Géographie Physique. . Bucureºti. Contribuþii la studiul degradãrilor de teren..!965). Albatros.. L.ormarea ºi evoluþia ravenelor din Podiºul Bârladului. tome 42. London..undaþiei “România de Mâine”. C. Marga. vol. Garbacea V. I. D. în Slope Morphology. Le relief du sol. Leopold. Br. B. Lupei. Bucuresti.) King. (1964 . Josan N. I. Presa Univ. Bãtucã. V. 1973 (Schumm. Opere alese. The Uniformitarian Nature of Hillslopes. Miller. Garbacea V. Petrea. Géographie. Tehnicã. Litografia ºi Tipografia Înv. C. Ielenicz.. Josan.. (1996). Mac. Contribution a la connaissance des processus de versant du Plateau du Hârtibaciu. M.. P. G. Ielenicz. géophysique et géographie. Univ. Edit. Bull. Lãzãrescu. I. N. Marcov. (2000). Edit. Pantele deluviale. Edit. (1997). Inst.). Petrea. (1986). Am. Bucureºti. Academiei. Tehnicã. (1994). J. -F. Martiniuc. (1957). Edit. Edit. Bucureºti. (1931). Importance of Soil Erosion for the Evolution Slopes in Poland. Bucureºti. vol. (1968). Edit. (1996). Mihãilescu. J. ªtiinþificã. Lliboutry. Metode ºi probleme în ºtiinþa Greciei antice. Quantitative geomorphology of Some Watershed in the Appalachian Plateau. t. Martonne. Dacia. Sport-Turism. Oradea. Hillslope process-response models based on the continuity equation. (1957). Amsterdam.. (1964). 1973 (Schumm. Mehedinþi. EditTehnicã. I ºi II. Bucureºti. Fluvial Processes in Geomorphology. Edit. Revue roumaine de géologie. Presa Universitarã Clujeanã. orientare generalã în ºtiinþele geografice. (1988). géophysique et géographie. (1968). II. Bucureºti. . N. I. Introducere în metodica si argumentarea filosoficã.

Bucureºti. ªtiinþificã ºi Enciclopedicã . Bucureºti. vol.undaþiei România de Mâine. energie ºi informaþie în sistemele geomorfologice. Form and Process in Alluvial Channel. P. 18.. John Wiley &Sons Ltd. Paucã-Comãnescu. Amenajarea bazinelor hidrografice torenþiale prin lucrãri silvice ºi hidrotehnice. Bucuresti. V.. Edit.. Edit. R. (1990). La Nuova Italia Scientifica. Petrea Dan (1998). S. Panizza. Geomorfologia quantitativa e morfodinamica del territorio abruzzese. Tipografia Universitãþii din Bucureºti. Edit. Some Observations on Slope Development in South Wales. Geografia de la A la Z. Didacticã ºi Pedagogicã. R. (coord. M. L’érosion á la surface des continents. Studiu geomorfologic. Lucr. D’Alessandro L. 19. Springer-Verlag. Civitelli G.. Geomorfologia României. Ilie. Heidelberg. (1995). (1970). Didacticã ºi Pedagogicã. E. Posea. Popescu. K.)(1986). (1994).. (1970). Oradea. G. (1967). Gr. N. Al. Academiei. Penck. S. Între eternitate ºi timp. Bãloiu. Inst. Osaci-Costache. Academiei. London and New York. ªtiinþificã. Palmieri Lupia. nr. A. (1995). Bucureºti. G.. Munteanu. Rãdoane N. Academiei. Geomorfologia applicata. (2001).. Edit Politicã. Ed. ºt. 10. Ilya. Relieful vulcanic din România. nr. Roach. Theoretical Geomorphology. Irigaþii.. A. (1992). Nãstase. II. Edit. Hidrologie. Oradea.. A. Gr.. Didacticã ºi Pedagogicã. (1998).Moþoc. Ceres. (1924). Popescu. Humanitas. Moþoc. (2001). Þara . Geografia fisica e dinamica Quaternaria.undaþiei România de Maine. Didacticã ºi Pedagogicã. Time.. Al. Schumm. 1. (1998). Posea. Richards. Piºota. (1965). Bucureºti. Die Morphologische Analyse. Edit. Isabelle(1997). space and causality in geomorphology. (1977). Gr. & 231 . M.. Edit. Terra. I. (2002). Popesu. ªtiinºã ºi metodã. D. Bucureºti. Universitãþii din Bucureºti. N.. (1993). Gh. . (1985). Roma.) (1989). Bucureºti. . Bucureºti. vol. De Monte M. (1952). Geomorfologie. Ielenicz. (1975). 1973 (Schumm.. Berlin. (coord. Corda Laura. Bucureºti. Stãnescu. Ioana (1987). Mureºan. Savigear. Roºu.. Bucureºti. Geografia mediului înconjurãtor. A. J. Scheidegger.. Grigore. G. (1999). Prigogine. Vulcanismul ºi relieful vulcanic. W. P. P. Mihai. Roºu. Gr. Munteanu. Presa Univ.. 1993). Il bacino idrografico del Fiume Sinelo. Academiei. Stengers. S. Sci. M. Mosley ed. Noua alianþã. Universitãþii din Oradea. Edit. evoluþie.. Ichim. Metamorfoza ºtiinþei. Edit. Bucureºti. I. (1987). T. I. Fowler. Hazarde. Culoaruldepresionar Sibiu–Apold. în Slope Morpholpgy. Edit. W. Ciccaci S. Pragurile de substanþã. Fr. Posea. Bucureºti. Schumm. Pech.. . Maria (1998). ªtiinþificã ºi Enciclopedicã. Cartografie. Gr. Edit. Surdeanu. D. Bucureºti. riscuri.. Bucureºti. procese. Topografie. I. N. Ped. A. (1991). Am. Edit. Maria.undaþiei “România de Mâine”. Colin. Bucureºti. Studiu geomorfologic. Géomorphologie dynamique. A. Bucureºti. Edit.ãgãraºului. Discurs de recepþie. . Ungureanu. Computers and Geosciences. . Clujeanã. Pleºa. Ed.. Fredi. London. Geomorfologie generalã. The Fluvial System. A. E. Edit.geosistemul vieþii. Protecþia solului împotriva eroziunii în agricultura tradiþionalã ºi modernã. Câteva considerente cu privire la folosirea noþiunilor de pantã ºi versant. Rãdoane.. V. D. I.. New York (vezi ºi ed. 6. Irina (1977). Cluj-Napoca.. Paris.. Edit. M.. Mihaela (sub red. A. Bucureºti. Bucureºti. Isabelle(1980). I. Hazards: singularities in geomorphic system. Liliana (2001). desecãri ºi combaterea eroziunii solului. E. Posea. (1976).). Scheidegger. Academiei.)(1991. Eroziunea solului ºi metodele de combatere. E. S. Sandu. Pînzaru.orme. M. Lichty. Pugliese. Dimensionality analysis of patterns: fractal measurements. Panã. Edit. Zaharia. din 1991). Posea. A. Bucureºti. Edit. Methuen. Prigogine. Edit. Geomorphology. Geologie marinã. Ravenele. Stuttgart. Rivers. dezastre. 263.ãgetele din România.. Edit. Poincaré H. Stengers.

4. E. Zaruba. Ed. Slov. Elsevier. Mic dicþionar enciclopedic. D. Geol. Géogr. Liguori Editore. Mosley. (1998). Procese elementare în modelarea scoarþei terestre. Vâlsan. Stroudsburg. 32. cuprinde 32 de articole fundamentale. (Schumm. + + + (1972). Zanichelli Bologna. Bucharest. ªerban. în diferite publicaþii. Bratislava. (1962). (1973).. (1970). lucrãri ale unor simpozione. tome 32. An Introduction to Geomorphology. Leningrad (în l. S. Ghe?arii ?i relieful. 29. Bucureºti. B. Edit. Rev Roum. Morfodinamica versanþilor din bazinele hidrografice mici. Zãvoinu. Tricart. Approached by frequency Distribution analysis. (1950). (1972). E (1987). L’épiderme de la Terre. Bucureºti. N. Varnes. Erózia pôdy. (1952). Forme. nu au fost inserate în aceastã listã bibliograficã. Turcotte. Dicþionarul explicativ al limbii române(DEX). Edinburgh.. Ed. în Slope Morphology. Chemical erosion and denudation in Romania’s territory. Slope Morphology. N. Akad. (ed. To interpret the Earth. (1991). Trufaº. DHA. informaþii înscrise pe INTERNET.. I. (1971). Geomorphic thresholds: the concept and its applications. Bucureºti. A. Morfometria bazinelor hidrografice. 232 . Application of geology to engineering practice. Vespremeanu. Problemâ hiperghennoi gheomorfologhi. Dynamic Basin of G eomorphology. din motive de spaþiu. I. Napoli. Mosley ed. Clarendon P. Cambridge Univ. Geogr. Esquisse d’une géomorphologie appliquée. (ed. Alunecãrile de teren ºi stabilizarea lor. Clujeanã. Opere alese. (1992). Equilibrium theory of ersional slopes. (1974). (2001). Schumm. United Nation. V. Young. Press. Stewart Ian(1999). (1979). Smiraglia. V. P.. Ed. Modelarea naturalã a reliefului ºi eroziunea acceleratã. Edit. + + + (1992). Vegetation Land Use and Erosion Processes. Hutchinson & Ross. 83 p. J. G. Teodorescu. (1963). Strahler. (1978). Fundaþiei România de Mâine... Mecanism of Lansslides. Young. Sci. Press. V. A. rusã). A. la sfârºitul secolului XIX ºi în secolul XX (pânã în 1970). G. Zãvoianu. Earth’s Changing Surface. Cluj-Napoca. Landslides and Engineering Practice. K.+ Schumm. Geneva. V. Mencl.. Ed. Terzaghi. Seliverstov. care.. Inst. Vâlsan. Bucureºti. P. M. Oxford. A. Strahler. Surdeanu. Inc. Vallario Antonio (1999). Bull. Fractals and Chaos in Geology and Geophysics. Guida ai ghiacciali e alla glaciologia. A. Internationally Agreed Glossary of Basic Terms Related to Disaster Management. Numerele naturii. A. J. Edit. Edit. Spec. Geografie . Pentru elaborarea lucrãrii au fost consultate articole din reviste de geomorfologie. Enciclopedicã. Institute of Geography. S. Ten Ways to the Wrong. Departement of Humanitarian Affair. nr. 63. apãrute prima datã. C. Urdea P. (1966). (1978). N. Slope Movement Types and Processes. Pennsylvania. Edit. ªtiinºificã. Géophys. Probleme de geomorfologie marina. Cambridge Univ.. Bucureºti. V. Trans. Pãtroescu. Academiei. America. Academiei. Oliver & Boyd. Volumul Slope Morphology. (1985). Vied. I.)(1999). Selby. Zachar D. Univ. S. I. Bucureºti.izicã. Soc. M. (1945). (1992). Géographie. Tufescu. Schumm. Some field observation of slope form and regolith and their relation to slope development...). D. A. Schumm. Rep... Earth Planet. ambienti. Amsterdam. 13. J. Frane e territorio. + + + (1975). P. Walling. N. D. Paterns of alluvial rivers. La frane nella morfogenesi dei versanti e nell’uso del territorio. (1985). Universitã?ii de Vest. Slopes. Maria (1988). Tehnicã. Geografia terenurilor degradate. H. Presa Univ. Am. (1986). (1950). Academiei. Trans. Bucureºti. Berkley. (1985). Universitatea din Bucureºti. 1973. IDNDR. Izd. Humanitas. Paris. Edit. Timi?oara. Bucureºti. Morphometry of Drainage Basins. Geol. Soc.. Q. (2005). 1973.. flutuazioni. Zãvoianu.) (1973). Popescu. ªtiinþificã. R. Strahler A. Ann Rev. S. Edit. Bucureºti. A. Dowden. Edit. Bucureºti. Br.. Géol.

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful