Universitatea “Lucian Blaga” din Sibiu

ASIGURĂRI COMERCIALE
Conf. univ dr. Liviu MIHĂESCU
2
CUPRINS
CAPITOLUL 1 ......................................................................... 6
ECONOMIA RISCULUI ŞI A ASIGURĂRILOR .................. 6
1.1 Coordonate teoretice ale riscului şi asigurărilor ............. 7
1.2 Riscul şi necesitatea protecţiei împotriva riscului........... 9
1.3 Transformarea riscului în profitabilitate ....................... 14
1.3.1 Modalităţi practice de reducere a riscului în firmele
din domeniul asigurărilor ................................................ 15
1.3.2 Managementul riscului........................................... 18
1.4 Piaţa asigurărilor ........................................................... 24
1.4.1 Cadrul legislativ al pieţei asigurărilor.................... 24
1.4.2 Intervenţia statului în asigurări .............................. 27
1.4.3 Reglementări legale privind funcţionarea societăţilor
de asigurare-reasigurare .................................................. 33
1.5 Întrebări recapitulative .................................................. 36
1.6 Teste grilă de evaluare si de autoevaluare .................... 37
1.7 Bibliografie selectivă .................................................... 44
CAPITOLUL 2 ....................................................................... 46
CONTRACTUL DE ASIGURARE........................................ 46
2.1 Elementele tehnice ale asigurării .................................. 47
2.2 Principii contractuale în activitatea de asigurare .......... 50
2.2.1 Principiul despăgubirii ........................................... 50
2.2.2 Principiul interesului asigurabil ............................. 51
2.2.3 Principiul subrogaţiei ............................................. 52
2.2.4 Principiul bunei credinţe ........................................ 52
2.3 Activitatea de evaluare.................................................. 53
2.4 Perioada de asigurare şi teritoriul acoperit.................... 55
2.5 Principii aplicabile despăgubirilor ................................ 57
2.5.1 Principiul răspunderii proporţionale ...................... 57
2.5.2 Principul primului risc ........................................... 58
2.5.3 Principiul răspunderii limitate................................ 58
2.6 Întrebări recapitulative .................................................. 59
2.7 Teste grilă de evaluare şi de autoevaluare .................... 59
3
2.8 Bibliografie selectivă .................................................... 64
CAPITOLUL 3 ....................................................................... 66
TIPOLOGIA ASIGURĂRILOR............................................. 66
3.1 Categorii de asigurări ................................................... 67
3.2 Asigurări de persoane.................................................... 68
3.2.1 Asigurările de viaţă ................................................ 68
3.2.2 Asigurări de sănătate.............................................. 72
3.3 Asigurări de bunuri ....................................................... 75
3.3.1 Specificul asigurărilor de bunuri............................ 75
3.3.2 Asigurarea de avarii şi furt facultativă auto
(CASCO)......................................................................... 77
3.4 Asigurări de aviaţie ....................................................... 83
3.4.1 Elemente specifice ................................................. 83
3.4.2 Piaţa riscurilor aviatice........................................... 85
3.4.3 Riscuri de pierdere sau avariere a aeronavelor.
Număr limitat de unităţi expuse riscului ......................... 87
3.5 Asigurări maritime ........................................................ 91
3.5.1 Tipuri de asigurări maritime .................................. 91
3.5.2 Avaria în asigurările maritime ............................... 92
3.6 Asigurarea de răspundere civilă.................................... 95
3.6.1 Asigurarea de răspundere civilă legală .................. 95
3.6.2 Asigurarea de răspundere civilă auto..................... 98
3.7 Asigurări de creanţe ...................................................... 99
3.7.1 Importanţa asigurării de creanţe în mecanismul de
creditare........................................................................... 99
3.7.2 Asigurarea creditelor de export............................ 103
3.7.3 Asigurarea de cauţiune......................................... 113
3.7.4 Asigurarea de fidelitate ........................................ 114
3.8 Întrebări recapitulative ................................................ 115
3.9 Teste grilă de evaluare şi de autoevaluare .................. 115
3.10 Bibliografie selectivă ................................................ 130
CAPITOLUL 4 ..................................................................... 132
REASIGURĂRI.................................................................... 132
4.1 Conceptul de reasigurare............................................. 133
4
4.1.1 Reasigurarea activă .............................................. 135
4.1.2 Reasigurarea pasivă.............................................. 136
4.2 Funcţiile reasigurării ................................................... 137
4.2.1 Creşterea capacităţii de asigurare......................... 138
4.2.2 Menţinerea stabilităţii financiare ......................... 138
4.2.3 Protecţia împotriva catastrofei ............................. 139
4.2.4 Asistenţă în activitatea de subscriere ................... 139
4.2.5 Facilitarea retragerii dintr-o zonă geografică sau
domeniu de asigurări ..................................................... 140
4.3 Reasigurări facultative şi prin acord ........................... 141
4.4 Caracteristici ale reasigurărilor facultative ................. 147
4.4.1 Avantaje ale reasigurărilor facultative ................. 148
4.4.2 Dezavantaje ale reasigurărilor facultative............ 149
4.4.3 Tipuri de reasigurări facultative........................... 150
4.4.4 Contracte mixte.................................................... 150
4.5 Programul de reasigurare ............................................ 151
4.5.1 Stabilirea necesităţii reasigurării .......................... 152
4.5.2 Culegerea informaţiilor pentru programul de
reasigurare..................................................................... 159
4.5.3 Stabilirea programului de reasigurare.................. 165
4.5.4 Monitorizarea programului de reasigurare........... 171
4.6 Întrebări recapitulative ................................................ 172
4.7 Teste grilă de evaluare şi de autoevaluare .................. 173
4.8 Bibliografie selectivă .................................................. 178
CAPITOLUL 5 ..................................................................... 180
EFICIENŢA ACTIVITĂŢII DE ASIGURARE................... 180
5.1 Eficienţa ÎN ASIGURARE......................................... 181
5.2 Indicatori de apreciere a eficienţei activităţii de asigurare
........................................................................................... 187
5.3 Indicatori de apreciere a eficienţei agentului de asigurare
........................................................................................... 191
5.4 Indicatori de apreciere a eficienţei asigurărilor din
perspectiva asiguraţilor ..................................................... 193
5
5.5 Căi de creştere a eficienţei activităţii de asigurare şi
reasigurare......................................................................... 196
5.6 Credibilitate şi rating pe piaţa asigurărilor.................. 198
5.7 Intrebari recapitulative ................................................ 200
5.8 Teste grilă de evaluare şi de autoevaluare .................. 200
5.9 Bibliografie selectivă .................................................. 202
CAPITOLUL 6 ..................................................................... 204
CORELAREA SISTEMULUI ASIGURĂRILOR CU CEL AL
UNIUNII EUROPENE......................................................... 204
6.1 Supraveghere unică în piaţa furnizării serviciilor
financiare........................................................................... 205
6.2 Directivele Uniunii Europene privind falimentul
societăţilor de asigurare .................................................... 206
6.3 Consideraţii privind Sistemul Bonus-Malus............... 207
6.4 Întrebări recapitulative ................................................ 211
6.7 Bibliografie selectivă .................................................. 211
6
CAPITOLUL 1
ECONOMIA RISCULUI ŞI A
ASIGURĂRILOR
Obiective: Acest capitol urmăreşte formarea conceptelor de
bază ale funcţionării pieţei asigurărilor şi reasigurărilor şi
familiarizarea cu limbajul specific al asigurărilor comerciale.
Scurt rezumat: Rolul asigurărilor în activitatea de zi cu zi a
agenţilor economici şi implicaţiile funcţionării şi dezvoltării
pieţei asigurărilor comerciale reglementate sunt urmărite în
relaţia cauză-efect.
Pornind de la elemente precum riscul şi activitatea de
asigurare, sunt prezentate funcţiile asigurării şi modalităţile de
management al riscurilor la nivel microeconomic şi
macroeconomic precum şi elementele normative care stabilesc
cadrul legal de funcţionare al asigurătorilor şi al
reasigurătorilor.
Cuvinte cheie:
risc, asigurare; asigurat; asigurător; distribuţia daunelor;
protecţia asiguratului; modalităţi de acoperire a pagubelor;
coasigurare; reasigurare; hedging; managementul riscului;
controlul riscului; finanţarea riscului; solvabilitatea
asigurătorului; rezerve ale asigurătorului.
7
1.1 COORDONATE TEORETICE ALE RISCULUI ŞI
ASIGURĂRILOR
Existenţa umană se bazează pe o multitudine de nevoi
individuale şi de grup care orientează şi justifică activitatea
economică. Amploarea acestor trebuinţe şi necesităţi se corelează cu
nivelul de cultură şi civilizaţie, cu gradul de dezvoltare socio-
economică al indivizilor sau al societăţii în ansamblul său.
Trebuinţele elementare (hrană, îmbrăcăminte, condiţii de locuit) sunt
esenţiale, ele reflectând un anumit nivel de trai.
Când nivelul de trai creşte, în aceeaşi măsură vor creşte
nevoile şi trebuinţele. Unele nevoi pot fi satisfăcute imediat, altele
necesită un orizont de timp. Indivizii şi colectivităţile lor sociale
încearcă să creeze condiţii tot mai favorabile pentru existenţa
individuală şi social-umană. Totuşi omul nu poate prevedea totul, nu
toate evenimentele decurg aşa cum au fost prevăzute. Oamenii fiind
de multe ori la dispoziţia incertitudinii, a riscurilor.
Observaţiile şi studiile statistice reflectă faptul că există o
anumită regularitate a producerii unor pericole naturale sau a celor
generate de activitatea oamenilor. Incertitudinea cu privire la
previzibilitatea producerii unor astfel de evenimente constă în aceea
că nu pot fi identificate persoanele, subiecţii care vor fi afectaţi de
aceste pericole şi nici momentul sau zona
1
. Totuşi, se poate
determina regularitatea şi posibilitatea producerii unor evenimente
sau pericole.
Dezvoltarea societăţii arată faptul că oamenii au avut în
vedere caracterul previzibil al producerii unor astfel de evenimente şi
chiar au depus eforturi pentru a preîntâmpina, îndepărta sau chiar
elimina asemenea pericole.
Astfel, oamenii au construit baraje, diguri, au regularizat
albii ale râurilor, au plantat păduri, au luat măsuri pentru prevenirea
incendiilor sau exploziilor, au încercat să atenueze îmbătrânirea

1
Lazăr Cistelecan, Rodica Cistelecan:

Asigurări comerciale”, Editura
Dimitrie Cantemir, Tg. Mureş, 1996
8
umană. Cu toate acestea, omul a rămas neputincios în faţa naturii
dezlănţuite: cutremure, furtuni, ploi torenţiale, secete etc.
Chiar dacă ştiinţa şi tehnologia au progresat, au fost
identificate proceduri pentru prevenirea pericolelor sau măcar pentru
limitarea pagubelor, dar în acelaşi timp au generat o serie de pericole
potenţiale sau chiar reale (de exemplu electricitatea, dinamita).
Oamenii au fost nevoiţi să ia măsuri atât la nivel individual cât şi
colectiv pentru a recupera pagubele pe care le-ar putea genera
producerea unor asemenea ameninţări.
Pentru compensarea eventualelor prejudicii au fost puse în
practică două modalităţi:
 prin efortul individual al persoanelor fizice sau juridice, prin
crearea unor rezerve proprii cu destinaţie specială, sub formă
bănească sau materială.
 prin efortul comun de constituire a unui fond bazat pe
aportul unui mare număr de persoane ameninţate de acelaşi
pericol astfel încât să poată despăgubi pe cei afectaţi.
Practica a demonstrat că soluţia constituirii unor rezerve
individuale pentru a preveni, sau mai ales pentru a acoperi pagubele
nu este economică, ea constituind o piedică în calea dezvoltării.
Această soluţie s-a practicat şi în ţara noastră până în 1990 în
societăţile agricole de stat. Cea de-a doua modalitate se bazează pe
principiul constituirii unor rezerve în condiţia comunităţii de risc
care se poate realiza în parametrii mai largi, iar folosirea acestor
fonduri pe principiul mutualităţii determină folosirea în mod eficient
a rezervei constituite.
9
1.2 RISCUL ŞI NECESITATEA PROTECŢIEI
ÎMPOTRIVA RISCULUI
Asigurarea este un sistem de relaţii economice care implică
aportul unui mare număr de persoane fizice sau juridice în
constituirea unui fond bănesc, în condiţiile în care fiind ameninţate
de pericole, concep şi recunosc oportunitatea prevenirii şi înlăturării
pe baze mutuale a prejudiciilor generate de evenimente viitoare
posibile, dar nesigure.
Asigurarea este un mijloc de repartizare asupra unui număr
mare de persoane fizice sau juridice a pagubei provocate de un
fenomen, eveniment, sau complex de fenomene, elemente care
afectează un număr redus dintre aceşti subiecţi.
Asigurarea este şi o practică a creării în mod preventiv a
condiţiilor pentru compensarea celor care au suferit pagube sau
pentru plata sumelor cuvenite celor în viaţa cărora au apărut
evenimente asupra cărora au convenit să uzeze de asigurare.
Asigurarea ca ramură prestatoare de servicii oferă „produse
necorporale specifice”
1
prin preluarea de la asiguraţi a răspunderii
pentru riscurile asigurate, oferind securitate pentru cazurile convenite
prin contractul de asigurare.
În ţările cu o economie dezvoltată, asigurările sunt un
domeniu de mare interes pentru economia naţională, a cărei valoare
adăugată contribuie substanţial la creşterea PIB-ului cu toate
avantajele care decurg din aceasta: oferă locuri de muncă, constituie
fonduri ce sunt oferite pe piaţa financiară internă sau internaţională,
iar sistemul despăgubirilor contribuie la aducerea păgubiţilor la
situaţia anterioară suportării consecinţelor riscului îndeplinit.
Asigurarea este un mijloc de a acoperi o parte a riscurilor cu
care se confruntă persoanele sau firmele în activitatea lor de zi cu zi
sau în afaceri: riscuri personale şi riscuri comerciale.
Riscurile comerciale includ:
 riscul de incendiu;

1
Lazăr Cistelecan, Rodica Cistelecan:

Asigurări comerciale”, Editura
Dimitrie Cantemir, Tg. Mureş, pag. 8
10
 riscul de furt;
 riscul de răspundere legală.
Fiecare persoană se poate confrunta cu riscuri personale în
situaţia în care bunurile sale sunt distruse, sau devine răspunzător în
urma unor acţiuni neglijente.
Riscul reprezintă posibilitatea de a ajunge într-o primejdie,
de a avea de înfruntat un necaz sau de a suporta o pagubă. Riscul
poate fi astfel un pericol posibil.
Promovarea în activitatea de asigurare a unei noi asigurări
implică anumite premise care decurg din caracterul evenimentelor
care justifică încheierea contractelor de asigurare:
(a) caracter aleator;
(b) caracter evaluabil;
(c) caracterul mutual;
(d) extensia (distribuirea) numerică şi/sau geografică a
asiguraţilor;
(e) echidistanţa faţă de risc.
(a) caracterul aleator: pentru promovarea unei asigurări,
evenimentul (riscul)trebuie să fie întâmplător, realizarea lui să nu
depindă de voinţa persoanelor fizice sau juridice implicate. Uneori,
persoanele fizice sau juridice implicate nu pot interveni pentru a
declanşa unele evenimente (de exemplu catastrofele naturale).
Intervenţia subiectivă a persoanelor este îngrădită şi de lege: în cazul
incendiilor sau a decesului provocat, al accidentului corporal
provocat în vederea încasării sumelor prevăzute în contractul de
asigurare etc;
(b) caracterul evaluabil al evenimentelor presupune includerea în
categoria evenimentelor asigurabile a celor care se supun cercetării
statistice. Evoluţia acestor evenimente trebuie să urmeze o lege de
repartiţie statistică ce poate fi studiată cu ajutorul calculului
probabilităţilor. Studiul vizează numărul de cazuri înregistrate,
regularitatea acestora, zona afectată, mărimea pagubelor etc;
(c) caracterul mutual presupune constituirea şi utilizarea fondului de
asigurare pe principiul solidarităţii: „toţi pentru unul, unul pentru
toţi”, fapt care presupune crearea unui fond de despăgubire prin
11
aportul unui mare număr de asiguraţi, sumele care constituie
despăgubirile fiind utilizate selectiv, doar pentru aceia care au fost
afectaţi;
(d) extensia (distribuirea) numerică şi/sau geografică a
asiguraţilor este o necesitate în asigurări impusă de calcularea pe
baze statistice a primelor de asigurare, evaluarea şi distribuirea
riscului, asigurarea unor resurse suficiente pentru constituirea şi
folosirea eficientă a fondului de asigurare;
(e) echidistanţa faţă de risc a asiguraţilor presupune identificarea
intereselor similare ale asiguraţilor pentru a promova o anumită
formă de asigurare, o compensare a daunelor în mod identic a
asiguraţilor pentru o anumită categorie de riscuri.
Introducerea unui nou tip de asigurare presupune condiţii
subiective precum: interesul pentru asigurare şi posibilitatea de a
suporta financiar asigurarea precum şi condiţii obiective care
presupun ca evenimentele care fac obiectul asigurării să fie:
sporadice, să prezinte o anumită regularitate, să fie dispersate în
teritoriu, să se producă în viitor.
În domeniul economic asigurarea compensează financiar
efectele unui eveniment nefavorabil. Fondurile constituite pentru
compensarea financiară a asiguratului sunt create de asigurător din
primele plătite de persoanele sau organizaţiile care au cumpărat
asigurări.
În schimbul primelor plătite acestor fonduri, asigurătorul
accepta riscul unor despăgubiri suficient de mari atunci când
deţinătorul poliţei va suferi un prejudiciu. Astfel, asigurarea este o
metodă de transfer a riscului, iar asigurătorii sunt cei care preiau, îşi
asumă riscul.
Fiecare deţinător de poliţe - asigurat - contribuie la fond în
mod proporţional cu probabilitatea de risc, precum şi cu valoarea
probabilă a efectelor acestuia.
Principalele funcţii pe care le îndeplinesc asigurările sunt:
a) distribuţia daunelor;
b) furnizarea unei protecţii asiguratului.
12
a) Distribuţia daunelor numită şi funcţia de repartiţie a daunelor
1
se
face între mai mulţi deţinători de poliţe, lucru care altfel nu poate fi
realizat, iar daunele financiare ale asiguraţilor se distribuie între
asiguraţi prin compensarea celor care suferă pagube din fondurile
constituite.
Distribuţia daunelor este echitabilă pentru că fiecare
deţinător de poliţă plăteşte o suma proporţională cu riscul introdus.
De fapt contribuţiile asiguraţilor nu sunt egale şi nici
întâmplătoare, iar societatea de asigurări estimează primele aferente
fiecărui asigurat.
b) Furnizarea unei protecţii asiguratului
2
prin creşterea securităţii
oferite de asigurare. Aceasta protecţie este importantă când se
impune răspunderea legală. Asigurarea înlătură riscul şi poate să
elibereze deţinătorul poliţei de o potenţială dificultate financiară.
Efectele secundare care decurg din asigurare sunt
următoarele:
 societăţile comerciale nu mai sunt nevoite să creeze rezerve
pentru a acoperi posibilele daune. În schimb vor plăti o primă de
asigurare (contribuţie fixă) obţinând astfel o protecţie financiară,
iar fondurile firmei pot fi folosite pentru dezvoltare;
 securitatea oferită de asigurare facilitează creditele de export şi
cele ipotecare. Băncile sau alte instituţii financiare solicită
asigurări (maritime de exemplu) pentru a acorda credite la
export, iar în cazul asigurării contra incendiului, creditorii
ipotecari sunt eliberaţi de teama producerii unor incendii;

1
Vezi Lazăr Cistelecan, Rodica Cistelecan:

Asigurări comerciale”, Editura
Dimitrie Cantemir, Tg. Mureş, pag. 14
2
Lazăr Cistelecan şi Rodica Cistelecan: au identificat în lucrarea

Asigurări
comerciale”, următoarele funcţii ale asigurărilor:
 funcţia de repartiţie care rezultă din redistribuirea PIB-ului;
 funcţia de control care se manifestă în contractul de asigurare;
 funcţia de acoperire a pagubelor produse asiguraţilor;
 funcţia de prevenire a producerii pagubelor;
 funcţia financiară prin implicaţiile fondurilor firmelor de asigurare pe
piaţa financiară.
13
 fondurile create şi investite de asigurători furnizează capital
industriei şi comerţului, iar prin reglementări specifice,
asigurătorul are dreptul de a folosi fondurile disponibile pentru a
obţine prin investiţii un profit;
 consultanţa oferită de asigurători la evaluare şi subscriere
sprijină prevenirea daunelor, a prejudiciilor şi pierderilor din
incendii. În acest caz asigurătorii pun la dispoziţia asiguraţilor
cunoştinţele şi experienţa lor;
 beneficiile aduse comunităţii prin transferul compensatoriu de la
nivelul statului spre societatea de asigurare.
Necesitatea asigurării în activitatea economică este
compensată de avantajele rezultate din funcţiile asigurării precum şi
de efectele secundare care decurg din asigurare, oferă protecţie
împotriva prejudiciilor şi aduc asiguratul în situaţia financiară avută
înainte de realizarea evenimentului asigurat.
14
1.3 TRANSFORMAREA RISCULUI ÎN
PROFITABILITATE
Pentru a implementa cu succes un viitor produs de asigurare,
societatea de asigurări trebuie să stabilească preţul noului produs în
conformitate cu relaţiile de pe piaţa asigurărilor. Societatea de
asigurare va trebui să pornească de la o puternică bază
informaţională privind practicile companiei, evoluţia pieţei, astfel
încât să se obţină rezultatele aşteptate.
Societăţile de asigurări îşi asumă prin încheierea asigurării şi
încasarea primelor de asigurare răspunderi în legătură cu acoperirea
unor daune care se produc întâmplător şi ulterior încheierii
contractelor şi al căror volum nu se cunoaşte ci se poate doar
aproxima prin calcule bazate pe teoria probabilităţilor. Pentru ca
aceste calcule să poată fi efectuate în mod ştiinţific este necesară
existenţa unui sistem informaţional cât mai complet, care să cuprindă
date privind frecvenţa şi intensitatea riscurilor pe perioade de timp
cât mai îndelungate. Cu ajutorul acestor date societatea de asigurări
poate să stabilească nivelul primelor de asigurare apelând la metode
statistico-matematice.
Existenţa unui asemenea sistem informaţional conceput cu
un ansamblu de procedee şi mijloace de colectare şi prelucrare şi
transmitere a informaţiei, permite totodată efectuarea unor calcule
privind evoluţia în perspectivă a cheltuielilor cu plata despăgubirilor
şi a sumelor asigurate. Cunoaşterea acestor evoluţii creează condiţii
favorabile pentru stabilirea pe termen mediu şi lung a mărimii
fondurilor necesare realizării echilibrului financiar şi valutar pentru
activitatea de asigurare. În cadrul sistemului informaţional un loc
important îl ocupă evidenţa statistică privind daunele produse de
diferite riscuri asigurate fără de care, practic, nu poate fi vorba de
calcularea primelor de asigurare fundamentate pe criterii ştiinţifice.
Sistemul informaţional prezintă importanţă în ceea ce
priveşte fundamentarea temeinică a deciziilor care se adoptă de
consiliile de administraţie ale societăţilor de asigurări în probleme de
bază privind dezvoltarea, organizarea şi conducerea activităţii de
asigurare.
15
Preţul stabilit pentru un produs de asigurare va reflecta
experienţa companiei. În caz contrar, din cauza presiunilor
inadecvate preţul poate fi inoportun pe piaţă, datorită rezultatelor
inadecvate ale cercetării anterioare, ajungându-se la compromiterea
dinamicii produselor.
În stabilirea tarifelor de prime trebuie avute în vedere:
 tarifarea suplimentară pentru riscuri suplimentare sau agravante;
 introducerea, în cazuri deosebite a unei clauze de modificare a
primelor;
 practicarea unor bonificări (bonus
1
) menite a stimula
preocuparea pentru prevenirea apariţiei daunelor;
 eliminarea oricăror tentaţii privind practicarea unor prime
reduse, nejustificate din punct de vedere tehnic, pentru a mări
gradul de atractivitatea faţă de asigurarea respectivă.
1.3.1 Modalităţi practice de reducere a riscului în
firmele din domeniul asigurărilor
Analizarea şi implementarea unei strategii specifice se
realizează după identificarea expunerii la riscuri inacceptabile, când
strategia de reducere a posibilelor riscuri la un nivel tolerabil trebuie
testată. Printre variantele aflate la dispoziţia societăţilor de asigurare
se numără reasigurarea, strategiile de hedging, transferul unei părţi
a riscului la diferiţi parteneri de afaceri.
Portofoliul unui asigurător este alcătuit din riscuri de mărimi
diferite: mici, mijlocii şi mari sau foarte mari. În situaţia în care
portofoliul asigurătorului este compus din riscuri diferite ca mărime,
stabilitatea rezultatelor sale financiare se poate obţine prin
redistribuirea riscurilor de valori mari către alţi asigurători, adică prin
reasigurare. Se pune atunci următoarea întrebare: până la ce limită
asigurătorul ar trebui să reţină în sarcina sa riscurile contractate,
cedând pe cele care depăşesc această limită în reasigurare în
condiţiile unui anumit portofoliu, când stabilitatea financiară nu este

1
Unele societăţi de asigurare oferă reduceri ale tarifelor pentru acei clienţi
pentru care în anul, sau anii anteriori nu s-au produs evenimentele asigurate.
16
asigurată? Suma asigurată maximă pentru un risc asigurat, pe care ar
trebui să o păstreze pentru a avea stabilitate financiară
corespunzătoare, se determină cu ajutorul formulei:
x=2·K
2
·P,
unde:
x - reprezintă suma maximă asigurată pe un risc;
K - coeficientul de stabilitate financiară, mediu pe ansamblul
riscurilor;
P - prima netă anuală pe ansamblul riscurilor.
Orice societate de asigurare va manifesta o preocupare
constantă ca portofoliul său să corespundă cerinţelor unei bune
stabilităţi financiare, adică să fie: omogen, diversificat şi dispersat.
Cum însă acest lucru nu se realizează dintr-o dată, acţiunea de
îmbunătăţire a structurii portofoliului trebuie continuată şi după
încheierea contractelor de asigurare.
Pentru împărţirea riscurilor între mai multe societăţi de
asigurări se folosesc următoarele soluţii: coasigurarea, reasigurarea şi
hedging-ul.
Coasigurarea constă în participarea mai multor societăţi la
asigurarea unui bun de valoare mare.
În practica asigurărilor de bunuri se ivesc deseori cazuri
când, dată fiind valoarea ridicată a bunurilor oferite spre asigurare,
un asigurător să nu consimtă la încheierea contractului pentru
întreaga valoare. Atunci, asiguratul tratează prin intermediar, cu mai
mulţi asigurători, posibilitatea fracţionării valorii bunului respectiv şi
asigurarea fiecărei părţi la un alt asigurător. Fiecare societate de
asigurări care participă la asigurarea unei fracţiuni din valoarea
bunului în cauză reprezintă un coasigurător. Fiecare coasigurător
răspunde faţă de asigurat numai în limita sumei pentru care s-a
angajat prin contract, iar nu în mod solidar.
La producerea daunei, asiguratul tratează, de regulă,
problemele legate de constatarea daunei, stabilirea şi plata
despăgubirii cu una din societăţile participante - care este societatea
garantă - şi care acţionează în numele tuturor. La lichidarea
respectivă fiind însă necesară aprobarea fiecăruia dintre
17
coasigurători. Neajunsurile coasigurării sunt determinate de faptul că
asiguratul nu poate cerceta direct solvabilitatea fiecărui coasigurător,
plasarea riscului necesitând un timp îndelungat, iar decontarea
daunelor este greoaie.
Reasigurarea constă în cedarea de către asigurător, către
alte societăţi a părţii din riscul subscris care depăşeşte reţinerea sa
proprie.
Reasigurarea avantajează nu numai pe asigurător, dar şi pe
asigurat, deoarece prin cedarea unei părţi din răspunderea iniţială
asumată, asiguratul este pus la adăpost de surpriza neplăcută ca, în
caz de daună, asigurătorul să nu poată face faţă obligaţiilor de
despăgubire.
Prin operaţia de reasigurare, societatea de asigurare care
cedează devine reasigurat sau cedent, iar aceea care primeşte riscul
devine reasigurător.
Spre deosebire de asigurare, reasigurarea se poate încheia
numai între societăţi de asigurări. Reasigurarea produce efecte numai
între reasigurat şi reasigurător, adică asiguratul nu se poate îndrepta
cu acţiune în justiţie împotriva reasigurătorului, el nefiind participant
la contractul de reasigurare.
Trebuie subliniat că reasigurarea nu se poate încheia
pentru o sumă mai mare decât cea asigurată prin contractul de
asigurare.
Hedging
1
-ul reprezintă un gen de operaţiuni prin care un
cumpărător de valută sau o bancă se angajează pe de o parte să
cumpere la termen o sumă într-o anumită valută, iar pe de altă parte
se împrumută cu aceeaşi sumă, în aceeaşi valută, la acelaşi termen.
Prin acest procedeu, cumpărătorul de valută se pune la adăpost de
riscul deprecierii acesteia în intervalul de timp dintre momentul
încheierii contractului şi execuţia lui, deoarece la scadenţa plăţii, care
coincide cu termenul de încasare a împrumutului, eventuala pierdere
la cumpărarea valutei se compensează cu un câştig egal obţinut la
împrumut. În acest mod riscul valutar este transferat băncii
împrumutătoare. Totodată, în cazul creşterii cursului valutei
contractate, creditorul câştigă la cumpărare, dar pierde la împrumut,

1
Operaţiunea hedging mai poartă numele de credit paralel sau acoperire la
termen.
18
hedging-ul având ca scop anularea oricărui efect datorat variaţiei
cursului valutar. Procedeul este valabil şi pentru cazurile în care un
creditor se teme că moneda în care este exprimat contractul încheiat
cu un partener, sau creanţa pe care o posedă, este expusă deprecierii
sau devalorizării.
O parte importantă în dezvoltarea acestei strategii este
examinarea atentă a riscurilor din punct de vedere macroeconomic,
deoarece:
 perspectiva macroeconomică ia în considerare anumite corelaţii
care pot să crească sau să reducă expunerea la riscuri;
 prin înţelegerea corelaţiei dintre elementele riscului se poate găsi
protecţie împotriva acestora, chiar în alte compartimente ale
companiei;
 gestionarea eficientă a riscului poate conduce totuşi la creşterea
în viitor a expunerii la riscuri.
1.3.2 Managementul riscului
Firmele ca şi oamenii sunt supuse permanent riscurilor de
producere a unor daune accidentale. Indiferent de forma acestora
(cutremur, deces, îmbolnăvire etc.) riscurile intervin în cursul
obişnuit al activităţii umane. Ele împiedică realizarea normală a
obiectivelor.
Protecţia împotriva daunelor accidentale impune o abordare
complexă a tuturor proceselor, în toate etapele lor de evoluţie.
Managementul riscului desemnează acea activitate
caracterizată prin abordarea sistemică şi sistematică a prevenirii
daunelor accidentale, a reducerii costurilor acestor daune şi a găsirii
celor mai eficiente căi de acoperire a daunelor.
Obiectul principal al managementului riscului este procesul
de management al riscului format din următoarele cinci etape
principale:
1) identificarea şi evaluarea expunerii la risc (daune);
2) determinarea fezabilităţii tehnicilor alternative de management al
riscului;
3) alegerea celor mai adecvate căi de management al riscului;
19
4) implementarea celor mai adecvate tehnici de management al
riscului;
5) monitorizarea procesului.
Obiectivul principal al managementului riscului îl constituie
oferirea posibilităţii ca firma să-şi atingă obiectivele chiar şi în
condiţiile în care există riscul producerii unor daune accidentale.
Dacă firma şi-a precizat clar obiectivele, procesul de management al
riscului încercă să ofere cea mai avantajoasă metodă pentru tratarea
expunerii la daune. Identificarea şi evaluarea expunerii la risc
(daune) poate fi realizată de angajaţii firmei, de consultanţi sau
brokeri în asigurări şi constă în:
 identificarea structurii obiectelor din patrimoniu care pot face
obiectul unor daune;
 identificarea tuturor evenimentelor care ar putea cauza
deteriorarea sau distrugerea bunurilor;
 analizarea efectelor sau consecinţelor daunelor care pot fi de
natură fizică, funcţională sau financiară.
Determinarea fezabilităţii tehnicilor alternative de
management al riscului prin controlul riscului şi/sau finanţarea
riscului.
a) Controlul riscului se caracterizează prin deciziile sau
acţiunile destinate reducerii frecvenţei sau severităţii unor daune.
Acesta presupune evitarea expunerii la risc, prevenirea daunelor,
limitarea daunelor, dispersia riscului.
b) Finanţarea riscului se caracterizează prin găsirea
tuturor posibilităţilor de acoperire a daunelor care s-au produs în
pofida măsurilor de prevenire a acestora.
Aceste măsuri nu conduc la scăderea frecvenţei de apariţie a
daunelor, dar pot conduce la diminuarea cheltuielilor totale ale
firmei, pierderile putând fi acoperite prin metode de reţinere a
riscului: asigurări, transferul riscului sau metode mixte.
Monitorizarea eficientă a sistemului realizată de fiecare
societate de asigurare prin înţelegerea legăturii dintre experienţa
proprie şi sursele de profit pentru a obţinerea eficienţei pe termen
lung duce la maximizarea valorii societăţii care poate fi obţinută prin
identificarea şi măsurarea principalelor surse de profitabilitate.
Managementul trebuie să-şi îmbunătăţească aceste analize şi să
20
monitorizeze eficient întreg sistemul, astfel încât să se observe
fiecare ameninţare la adresa firmei încă din faza sa incipientă:
 informaţiile trebuie să fie de o calitate superioară, în sens contrar
ajungându-se la luarea unor decizii greşite;
 procesul de raportare a rezultatelor trebuie să fie periodic,
deoarece managementul riscului nu poate elabora soluţii corecte
dacă există întârzieri;
 rapoartele întocmite trebuie să fie inteligibile şi folositoare
pentru decident revizuirea periodică a produselor.
Revizuirea periodică a întregului proces, a procedurilor de
management ale riscului de către o terţă persoană poate fi un factor
benefic. Scopul acestei revizuiri este de a îmbunătăţi procedurile de
stabilire a preţurilor pentru noile produse.
Societatea de asigurare va avea un control mai bun asupra
comportamentului diferitelor produse de asigurare, în funcţie de
anumite riscuri, creându-se premisele atingerii obiectivelor pe termen
lung şi a obţinerii unor avantaje competitive pe piaţa asigurărilor
dacă va realiza o comunicare eficientă cu clienţii. Pot fi utilizate
următoarele mijloace de comunicare: (a) reclamă, (b) promovarea
vânzărilor, (c) marketing direct, (d) sponsorizare, (e) expoziţii, (f)
publicitate, unele având relevanţă pentru domeniul asigurărilor.
(a) Reclama constituie unul dintre mijloacele de comunicare
de marketing cele mai frecvent folosite. Elaborarea şi desfăşurarea
unei campanii de reclamă se bazează pe stabilirea a trei elemente
principale: analiza situaţiei curente; fixarea obiectivelor; stabilirea
strategiei.
- analiza situaţiei curente implică un studiu al pieţei prin răspunsul
la un set de întrebări referitoare la: tendinţele pieţei, evoluţia cotei de
piaţă, a vânzărilor; la poziţia pe care o ocupă produsul sau serviciul
respectiv în percepţia consumatorului, în raport cu produse sau
servicii similare ale concurenţei, precum şi gradul de popularitate al
produsului sau serviciului. O analiză a campaniilor de reclamă ale
concurenţei şi propriile campanii anterioare de reclamă pot oferi
anumite linii de ghidare;
- fixarea obiectivelor de reclamă. Se pot estima în termeni de succes
sau eşec fixându-se data limită pentru îndeplinirea lor. Astfel,
rezultatele obţinute pot fi uşor de comparat cu cele anterioare.
21
Obiectivele unei campanii de reclamă trebuie să fie: specifice,
măsurabile, realiste, să prevadă date limită până la care trebuie
îndeplinite. În cazul unei societăţi de asigurări, obiectivele urmărite
în general sunt: popularizarea numelui societăţii sau a unui anumit
produs sau serviciu pe care societatea îl poate oferi în condiţii mai
avantajoase decât concurenţa, câştigarea unei anumite pieţe, crearea
unei imagini cât mai favorabile a domeniului asigurărilor.
- stabilirea strategiei campaniei de reclamă urmăreşte: poziţionarea
produsului sau serviciului, obiectivele, audienţa ţintă, beneficii
principale, beneficii secundare, mijloace de difuzare care vor fi
utilizate. Strategia reprezintă fundamentul pe care se va construi un
plan amănunţit şi se va elabora mesajul (reclama propriu-zisă).
Difuzarea reclamei urmează după elaborarea campaniei de
reclamă şi este deosebit de importantă. Fiecare mijloc de
comunicare, difuzare a reclamei, are capacităţi unice şi poate fi
folosit eficient în diferite moduri. O combinaţie a mai multor
mijloace de comunicare diferite va da cele mai bune rezultate,
deoarece mesajul va ajunge la un număr mai mare de clienţi
potenţiali, pe mai multe căi. Se poate alege dintr-o gamă variată de
mijloace de comunicare pentru a se transmite mesajul pieţei vizate
precum panourile publicitare stradale, televiziunea, revistele de largă
circulaţie, ziarele etc.
(b) Promovarea vânzărilor urmăreşte să determine
consumatorul să cumpere sau măcar să încerce produsul sau
serviciul. Promovarea vânzărilor poate îmbrăca forme diverse,
constând în acţiuni destinate:
 consumatorului: concursurile cu premii, cadourile etc.;
 distribuitorilor: condiţii de livrare speciale, preţuri speciale etc.;
 personalului de la vânzări (planuri pentru stimularea şi motivarea
acestor angajaţi).
(c) Marketingul direct urmăreşte stabilirea contactului unui
client potenţial cu agentul de asigurare. Marketingul direct este
definit ca sistemul interactiv de marketing care utilizează unul sau
mai multe mijloace publicitare pentru a produce un răspuns
măsurabil, în orice loc. Strategiile de comunicare trebuie să caute să
22
lege şi să integreze tehnicile de marketing direct cu alte instrumente
de comunicare.
În marketingul direct sunt incluse: corespondenţa directă,
telemarketingul (marketingul prin telefon), anunţurile publicitare
care solicită un răspuns direct (telefonaţi acum!), alte mijloace.
Dintre acestea cele mai des utilizate sunt corespondenţa directă şi
telemarketingul.
Dezvoltarea activităţii de marketing direct poate fi
determinată de următorii factori principali:
 fragmentarea pieţei care a determinat dezvoltarea marketingului
adresat pieţelor ţintă;
 creşterea cererii pentru produse datorită dezvoltării tehnologiei
care permite producerea economică a nenumărate articole
personalizate;
 proliferarea bazelor de date, disponibilitatea unui număr foarte
mare de baze de date a stimulat puternic dezvoltarea
marketingului direct;
 dezvoltarea unui software tot mai sofisticat care permite
manevrarea cu uşurinţă a bazelor de date;
 apariţia sistemelor de marketing hibride: adăugarea şi integrarea
noilor canale de comunicaţii celor existente care au condus la
crearea sistemelor hibride de marketing prin integrarea cu
celelalte instrumente de comunicare de marketing pentru mărirea
eficienţei;
 căutarea constantă a unor căi de comunicare de marketing
eficiente din punct de vedere al costului
1
.
(d) Sponsorizarea reprezintă un sistem complex compus în
principal din:
 finanţarea directă a unei activităţi sau a unui eveniment;
 garantarea unui nivel minim de reclamă în momentul desfăşurării
evenimentului;
 garantarea asocierii numelui sponsorului cu evenimentul.
Sponsorizarea poate fi adresată tuturor sectoarelor societăţii.
Totuşi, domeniile unde se întâlnesc cel mai frecvent sponsorizarea

1
O modalitate de estimare a eficienţei marketingului direct se poate
determina calculând costul necesar obţinerii unui nou client.
23
sunt: sport, artă, educaţie, comunitate, transmisiuni radio şi
televiziune.
(e) Expoziţiile sau târgurile sunt evenimente prin care se
adună la un loc toţi participanţii de pe o piaţă: cumpărători, vânzători
şi concurenţi. Aici produsele şi serviciile pot fi văzute şi testate,
cumpărătorii şi vânzătorii se pot întâlni faţă în faţă, se pot lua un
mare număr de decizii într-un timp scurt. Importanţa acordată de
societăţi acestei forme de comunicare poate fi evidenţiată şi de
bugetele alocate pentru aceasta (30% din bugetul de marketing, în
ţările vest-europene).
24
1.4 PIAŢA ASIGURĂRILOR
1.4.1 Cadrul legislativ al pieţei asigurărilor
Cadrul legislativ în domeniul asigurărilor România este
format în principal din:
 Legea 32/2000 privind societăţile de asigurare, prin care
autoritatea administrativă cu atribuţii în domeniul autorizării,
înfiinţării şi funcţionării societăţile de asigurare–reasigurare este
Comisia de Supraveghere a Asigurărilor (C.S.A.);
 Legea 136/1995
1
privind asigurările şi reasigurările din
România;
 la care se adaugă alte hotărâri guvernamentale şi norme
prudenţiale emise de Ministerul Finanţelor.
Activitatea de asigurare şi reasigurare se desfăşoară prin
intermediul societăţilor de asigurare, societăţilor de asigurare-
reasigurare şi societăţilor de reasigurare constituite sub forma de
societăţi pe acţiuni sau S.R.L.-uri. Înfiinţarea lor se face pe baza
avizului prealabil al C.S.A.
Legea protejează reasigurătorii români prin condiţionarea
înfiinţării societăţilor de asigurări de către persoane străine numai
prin asocieri cu persoane române. Activitatea reprezentanţelor
firmelor de asigurare şi reasigurare străine este de asemenea
restricţionată oferind doar posibilitatea de a încheia contracte de
asigurare şi reasigurare cu persoane străine pentru bunurile acestora.
În România se practică asigurări sub forma celor facultative
şi obligatorii, iar pe lângă acestea se mai realizează şi operaţiuni de
reasigurare. În prezent singurele asigurări obligatorii prevăzute de
lege, în ţara noastră, sunt cele de răspundere civilă pentru pagube

1
vezi Monitorul Oficial Partea I nr. 303/30 decembrie 1995
25
produse din accidentele de autovehicule precum şi răspunderile
agenţilor din turism faţă de clienţii lor.
Condiţiile de asigurare şi tarifele percepute de societăţile de
asigurări pentru asigurările facultative sunt stabilite de către
societăţile de asigurare cu respectarea legii privind contractul de
asigurare.
Asigurătorii folosesc fondurile proprii şi cele atrase temporar
sub forma veniturilor din dobânzi investind o parte din capitalul şi
rezervele tehnice în titluri de valoare, în bunuri mobiliare şi
imobiliare sau pot acorda credite instituţiilor bancare. Toate aceste
operaţiuni se pot realiza doar cu respectarea unui coeficient de
lichiditate stabilit prin statutul propriu.
Pentru a garanta bonitatea, continuitatea activităţii, existenţa
ulterioară a firmelor din domeniu, C.S.A.
1
impune acestora norme
prudenţiale privind păstrarea lichidităţilor şi plasamentelor
investiţionale la societăţi din domeniul asigurărilor:
 disponibilităţile băneşti trebuie păstrate în cel puţin două bănci
comerciale, dar mai puţin de 50% într-o singură bancă
comercială;
 plasamentele investiţionale într-un fond de investiţii nu pot
depăşi 20% din totalul sumelor investite în aceste fonduri;
 asigurătorii trebuie să notifice în scris la C.S.A. asupra băncilor
şi a fondurilor de investiţii prin care se efectuează investiţii sau
plasamente.
În conformitate cu legea, despăgubirile, sumele asigurate şi
alte drepturi ce se acordă din despăgubirile de orice natură precum şi
transferurile de portofoliu şi plasamente între asigurători sunt scutite
de taxe de timbru şi impozite.
Operaţiunile de reasigurare completează activitatea de
asigurare prin cedarea şi primirea unor riscuri pe piaţa internă şi/sau
internaţională. Cedarea unor riscuri pe piaţa internaţională se face
doar în cazul în care riscurile care fac obiectul asigurării nu pot fi
plasate pe piaţa internă.

1
C.S.A. este actuala Comisie de Supraveghere a Asigurărilor care a preluat
atribuţiile fostului
O.S.A.A.R.
(
Oficiul de Supraveghere a Activităţii de Asigurare şi Reasigurare
).
26
Legislaţia din România consideră aceasta ca un avantaj:
sume importante de bani vor fi păstrate în interiorul ţării cea ce
determină un interes crescut pentru înfiinţarea de firme de asigurări
în România.
Legea 136/1995 precizează modul de întocmire al
contractelor de asigurare, care este forma scrisă a acestora şi
specifică elementele obligatorii de conţinut în fiecare contract:
 numele şi prenumele, denumirea şi domiciliul asiguratului;
 obiectul asigurării;
 riscurile asigurate;
 momentul începerii/încetării răspunderii asigurătorului;
 primele de asigurare;
 sumele asigurate;
 alte elemente care stabilesc drepturile şi obligaţiile părţilor.
Există situaţii în care legea prevede că asigurătorul are
dreptul să refuze plata indemnizaţiei atunci când:
a) riscul a fost produs cu intenţie de către asigurat sau de către
beneficiar sau de un membru din conducerea persoanei juridice
asigurate;
b) riscul asigurat a fost produs cu intenţie de către persoane fizice
majore care în mod statornic locuiesc şi gospodăresc împreună
cu asiguratul sau beneficiarul;
c) riscul asigurat a fost produs cu intenţie de către prepuşii
asiguratului sau beneficiarului.
C.S.A. urmăreşte ca întreaga activitate de asigurare şi
reasigurare din România să se desfăşoare în condiţii legale optime.
Principalele atribuţii ale C.S.A. sunt:
 avizează construirea societăţilor de asigurări;
 autorizează asigurătorii în funcţie de obiectul de activitate al
acestora, evaluează primele şi normele tehnice în anumite cazuri;
 avizează elemente de calcul la aplicarea tarifelor
 analizează bilanţurile anuale asigurătorilor publicând rezultatele
în anuare specializate;
 stabileşte marja de solvabilitate a asigurătorilor;
 avizează modificarea statutelor, transferurilor de portofoliu, a
dizolvării sau fuziunii dintre asigurători;
27
 constituie un fond de garantare şi protejare a asigurătorilor
destinat părţilor în caz de faliment;
 primeşte şi rezolvă reclamaţiile împotriva asigurătorilor pentru a
proteja drepturile asiguraţilor.
C.S.A. a fost înfiinţat cu scopul de a realiza supravegherea
aplicării dispoziţiilor legale privind activitatea de asigurare şi pentru
a preveni starea de insolvabilitate a asigurătorilor şi pentru apărarea
drepturilor asiguraţilor.
1.4.2 Intervenţia statului în asigurări
Intervenţia publică poate avea loc prin diferite mijloace şi în
diferite domenii ale asigurărilor. Gradul de implicare a statului în
această activitate diferă de la ţară la ţară, în funcţie de gradul de
dezvoltare al fiecăreia sau în aceeaşi ţară intensitatea poate să difere
de la o perioadă la alta în funcţie de anumite fenomene sociale,
politice, economice. Metodele de intervenţie ale statului în domeniul
asigurărilor se pot sintetiza astfel:
1. Controlul caracteristicilor contractelor;
2. Controlul solvabilităţii societăţilor de asigurare.
1. Controlul caracteristicilor contractelor
Acest tip de implicare constă în impunerea clauzelor tip,
standardizarea contractelor. Se urmăreşte întocmirea de contracte cât
mai uşor de înţeles de către asiguraţi şi de asemenea să faciliteze
comparaţia preţ-calitate între contactele diferitelor societăţi de
asigurare.
Acest tip de control există în toate ţările putându-se realiza a
priori (de exemplu în Franţa), unde toate informaţiile difuzate de
companii asupra contractelor sunt controlate de direcţia asigurărilor
sau a posteriori privind conformitatea contractelor semnate.
2. Controlul solvabilităţii societăţilor de asigurare
Această formă de implicare a statului în asigurări este cea
mai complexă, desfăşurându-se pe mai multe direcţii.
28
Pentru asigurarea solvabilităţii activităţii desfăşurate,
societăţile de asigurare nu trebuie să îşi asume prin contracte
obligaţii peste capacitatea lor de plată. Această capacitate sau
potenţial financiar se exprimă sub forma unui raport între
angajamentele asumate de asigurător şi capitalul social vărsat plus
rezervele de capital ale acestuia.
Conform noii legi a asigurărilor, capitalul social vărsat sau
după caz fondul de rezervă liberă vărsat nu poate fi mai mic de:
 7 miliarde de lei pentru activitatea de asigurări generale
exceptând asigurările obligatorii;
 14 miliarde de lei pentru activitatea de asigurări generală;
 10 miliarde de lei pentru activitatea de asigurări de viaţă.
Marja de solvabilitate reprezintă suma cu care valoarea
activelor depăşeşte valoarea obligaţiilor. Ea trebuie să fie mai mare
decât valoarea stabilită prin norme. În calculul obligaţiilor unui
asigurător se iau în calcul atât obligaţiile certe, cât şi cele probabile a
fi concretizeze în viitor.
În scopul prevederii ajungerii în incapacitate de plată,
datorită asumării unor riscuri supradimensionate sau de o structură
neavantajoasă, societăţile de asigurare sunt abilitate prin lege să
cedeze în reasigurare altor societăţi părţi din obligaţiile asumate prin
contractele încheiate de acestea.
Când anumite riscuri, din cauza dimensiunii sau naturii lor
deosebite, nu pot fi preluate în asigurare de către o singură societate
de asigurare, mai multe societăţi pot conveni să accepte împreună
asemenea riscuri şi încheie contracte de coasigurare.
Tot pe linia respectării standardelor de solvabilitate
societăţile de asigurare din România au obligaţia să menţină
următoarele rezerve:
 rezerve de prime care se calculează lunar prin însumarea cotelor
părţii din primele nete subscrise, aferente perioadelor neexpirate
ale contractelor de asigurări;
 rezerva de daune care se creează şi se calculează lunar, în baza
estimărilor pentru avizările de daune primite de asigurător, astfel
încât fondul creat să fie suficient pentru acoperirea plăţii acestor
daune;
 rezerve de daune neavizate care se creează şi se ajustează cel
puţin la încheierea exerciţiului financiar, în baza estimărilor
29
acestuia, a datelor statistice sau a calculelor actuale pentru
daunele întâmplate dar neavizate
 rezerva de catastrofă care se creează prin aplicarea lunară a
unui procent minim de 5% asupra volumului de prime brute
subscrise aferente contractelor care acoperă riscuri catastrofale
până când fondul de rezervă atinge cel puţin nivelul reţinerii
proprii sau 10% din acumularea răspunderilor asumate prin
contractele ce acoperă riscul catastrofal;
 rezervă pentru riscuri neexpirate care se calculează pe baza
estimării daunelor ce vor apărea după închiderea exerciţiului
financiar aferente contractelor încheiate înainte de acea data, în
măsura în care valoarea estimată a acestora depăşeşte suma din
rezerva de prime şi primele care urmează să se mai încaseze la
aceste contract;
 rezerva de egalizare care se creează în anii cu rezultate tehnice
favorabile pentru constituirea surselor de acoperire a daunelor în
anii în care rezultatele tehnice vor fi nefavorabile.
Mărirea rezervelor tehnice nu poate fi mai mică decât
mărirea obţinută prin calcularea acestor rezerve potrivit metodologiei
stabilite prin norme. Acestea se deduc din veniturile asigurătorului
pentru determinarea profitului.
Asigurările de viaţă au un regim mai special. Asigurătorul
care exercită o activitate de asigurări de viaţă are obligaţia să
constituie şi să menţină rezerve tehnice numite rezerve matematice
pentru fondul asigurărilor de viaţă. Asigurătorul care exercită o
activitate de asigurări de viaţă este obligat să:
 ţină conturi distincte pentru asigurările de viaţă;
 înregistreze toate veniturile şi cheltuielile aferente asigurărilor de
viaţă în conturi separate care să constituie şi să aparţină unui
fond de asigurare distinct numit fondul asigurărilor de viaţă;
 asigure conducerea contabilităţii fondului asigurărilor de viaţă
pentru identificarea operativă a activelor şi a obligaţiilor aferente
acestora.
Asigurătorul este obligat de asemenea să redacteze un raport
asupra rezultatelor ce decurg din calculul obligaţiilor aferente
fondului asigurărilor de viaţă şi a rezervelor matematice necesare
precum şi o apreciere asupra concordanţei dintre fondul asigurărilor
de viaţă şi activele aferente numit „Raport asupra asigurărilor de
30
viaţă“. Activele aferente acestui fond vor garanta siguranţa absolută
a asiguraţilor care au contracte de asigurări de viaţă şi sunt folosite
numai în raport cu obligaţiile aferente fondului.
Un alt domeniu în care statul impune anumite reguli este
evidenţa contabilă. Asigurătorul trebuie să o conducă astfel încât să
permită întocmirea rapoartelor cerute în Comisia de Supraveghere a
Asigurărilor şi să permită analiza rezultatelor tehnice pe clase de
asigurări în scopul de a stabilii dacă activitatea sa este rentabilă în
ansamblu.
Combaterea fenomenelor aleatoare generatoare de pagube,
oferă persoanelor mai multe posibilităţi: evitarea sau prevenirea
riscului, limitarea pagubelor provocate de riscurile produse, crearea
de rezerve în vederea acoperiri pe seama resurselor proprii a
eventualelor pagube, trecerea riscului asupra altei persoane.
Crearea de rezerve în vederea acoperirii pe seama resurselor
proprii a pagubelor presupune constituirea de către unitatea
economică a unui fond de rezervă, pe care să-l folosească pentru
acoperirea pagubelor provocate de calamităţi sau accidente.
Constituirea unui fond de valoare substanţială care să acopere într-o
proporţie cât mai mare pagubele produse, se realizează într-o
perioadă cât mai îndelungată de timp, deoarece prelevarea la acest
fond a unor sume mari poate afecta eficienţa activităţii. În marea
majoritate a cazurilor gradul de compensare a pierderilor suferite este
mic.
Rolul statului în protecţia oamenilor şi bunurilor
împotriva acţiunii forţelor distructive ale naturii şi a accidentelor
este de a compensa o parte din pierderile suferite în urma producerii
de calamităţi naturale sau accidente, prin constituirea în mod
centralizat în bugetul de stat, în bugete locale a fondurilor de
rezervă şi/sau asigurare.
Asemenea fonduri se prevăd în partea de cheltuieli a
bugetelor respective pe seama veniturilor generale ale acestora, fără
să se solicite contribuţii speciale din partea cuiva. Forma centralizată
faţă de cea individuală prezintă avantajul că rezolvă problema
constituirii fondurilor pentru acoperirea pagubelor cu un volum de
resurse mult mai mic decât în cazul autoasigurării.
Un dezavantaj al acestui fond îl constituie falsa impresie că
protecţia împotriva fenomenelor viitoare şi incerte nu costă nimic,
31
ceea ce poate să reducă preocuparea pentru păstrarea integrităţii
bunurilor şi buna lor gestionare. Acest dezavantaj se referă la
costurile protecţiei statului care nu se mai reflectă în gestiunea
financiară unităţilor economice asigurate.
Fondul de rezervă şi/sau asigurare, fiind prevăzut la partea
de cheltuieli a bugetului de stat, are regimul acestora, adică
eventualele fonduri disponibile la sfârşitul anului nu se reportează în
anul următor, ci se anulează. Această practică poate genera tendinţe
consumatoriste la cei care gestionează fondurile pentru a nu le
pierde. Există mai multe motive în acest sens. Mai întâi aceste
sisteme au aproape tot timpul o componentă de solidaritate sau de
asistenţă unde prestaţiile sunt forfetare
1
.
O altă explicaţie este faptul că aceste sisteme sunt în general
obligatorii şi însuşite prin autoritatea publică, spre deosebire de
asigurările private, facultative şi însuşite prin intermediul pieţei. Pe
de altă parte, finanţarea acestor sisteme este asigurată parţial de către
stat, parţial de societăţi şi doar o parte de către asiguraţi.
Aceste sisteme au aparent o finalitate de redistribuire
importantă, deoarece cotizaţiile salariaţilor nu sunt determinate în
funcţie de riscuri, ci sunt legate în mod direct de venit şi de
transferurile existente între diferitele regimuri de securitate socială.
Din acest punct de vedere colectarea cotizaţiilor apare ca o întregire
a sistemului fiscalităţii directe.
În România dreptul la asigurări sociale
2
este garantat de stat
şi se exercită prin Sistemul Public de Pensii şi alte drepturi de
Asigurare Socială. Din aprilie 2000 s-a înfiinţat Casa Naţională de
Pensii şi alte drepturi de Asigurare Socială (CNPAS), cu case
teritoriale de pensii în judeţe, asiguraţii au obligaţia să plătească
contribuţii de asigurare socială şi au dreptul să beneficieze de
asigurări sociale.
Contribuabilii sunt asiguraţii, angajatorii, Agenţia Naţională
de Ocupare şi Formare Profesională, iar cotele de contribuţie sunt

1
Sunt independente de prejudiciul suferit, care este în majoritatea cazurilor
legat de venit. De exemplu alocarea de ajutoare pentru şomeri.
2
Asigurările sociale nu sunt constituite de stat în scopuri comerciale, ci cu
intenţia principală de a sprijini anumite categorii sociale prin efectul legii.
32
aprobate prin Legea Bugetului Asigurărilor Sociale de Stat şi se
plătesc lunar.
Baza de calcul a contribuţiilor este diferită în funcţie de
contribuabili, fiind specificată prin lege. Cotele de contribuţie la
asigurări sociale sunt diferenţiate în funcţie de condiţiile de muncă
normale, deosebite sau speciale. Pentru şomeri, contribuţia se suportă
integral din bugetul fondului pentru plata ajutorului de şomaj.
Asigurările sociale se concretizează în principal în pensii
pentru limita de vârstă, pensii anticipate, pensii anticipate parţiale,
pensii pentru invaliditate, pensii de urmaş, condiţiile de beneficiere
fiind reglementate prin lege.
În afară de pensie asiguraţii sistemului public au dreptul la:
indemnizaţie pentru incapacitate temporară de muncă, cauzată de
boli obişnuite sau accidente în afara muncii, boli profesionale şi
accidente de muncă, prestaţii pentru prevenirea îmbolnăvirilor şi
recuperarea capacităţii de muncă, indemnizaţii pentru maternitate,
indemnizaţii pentru creşterea copilului sau îngrijirea copilului
bolnav, ajutor de deces.
Intervenţiile statului pe pieţele de asigurare sunt în general
realizate cu scopul:
 protecţiei indivizilor;
 corecţiei imperfecţiunilor pieţei;
 redistribuirii veniturilor.
Obligaţia de a încheia o asigurare de răspundere civilă poate
fi interpretată ca o măsură luată pentru a proteja indivizii, chiar dacă
ei nu sunt conştienţi de aceasta uneori. Incitarea fiscală pentru
încheierea de asigurări de viaţă (este vorba de faptul că primele şi
despăgubirile nu sunt impozabile) poate să compenseze lipsa de
prevedere a capilor de familie şi, de asemenea, poate încuraja
economisirea.
Celelalte două justificări pot fi înţelese dacă se face referire
la informaţia imperfectă a diferiţilor actori ai pieţei asigurărilor.
Această informaţie se caracterizează printr-o dublă asimetrie în
momentul în care contractul este semnat:
 asiguratul nu ştie dacă asigurătorul va fi solvabil în momentul
eventualei surveniri a sinistrului pentru care s-a asigurat;
 asigurătorul nu ştie exact cât îl va costa contractul.
33
Diferitele măsuri de control ale bilanţurilor sunt legate de
prima asimetrie informaţională. În ceea ce priveşte a doua asimetrie,
ea este cauza unor serioase imperfecţiuni ale pieţei. Echilibrul pieţei
poate să nu existe din cauza unor fenomene de concurenţă
distructivă, fapt care justifică reglementarea atentă a intrării pe piaţă.
Căutarea unei tarifări echitabile a asigurării (absenţa
transferului între categorii de asigurări) pare pe de o parte arbitrară
(singura sa justificare este ideea unui ipotetic echilibru de piaţă) şi
condamnabilă pe de altă parte pentru că ea poate conduce ia o
alocaţie ineficientă a resurselor, sau tot câte puţin ia o pierdere a
utilităţii colective.
1.4.3 Reglementări legale privind funcţionarea
societăţilor de asigurare-reasigurare
Potrivit art. 11 din Legea nr. 32/2000, activitatea de
asigurare poate fi exercitată numai de către societăţile pe acţiuni,
societăţile mutuale sau filiale ale unor asigurători străini constituite
ca persoane juridice române.
O societate comercială care are ca obiect de activitate
asigurararea-reasigurarea nu poate fi înmatriculată la Registrul
Comerţului fără a deţine în prealabil autorizaţia eliberată de Comisia
de Supraveghere a Asigurărilor. După obţinerea autorizaţiei,
societatea poate fi înregistrată la Registrul Comerţului potrivit
regulilor generale comune oricărei societăţi comerciale.
În vederea obţinerii autorizaţiei
1
pentru înfiinţarea şi
funcţionarea unei societăţi, persoana interesată va adresa o cerere
Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor.
Condiţiile ce trebuie îndeplinite de solicitant în vederea
eliberării autorizaţiei prevăzute în Norma nr. 2/2001 a Comisiei de
Supraveghere a Asigurărilor sunt:
(1). resursele financiare să fie suficiente şi să îi permită
desfăşurarea activităţii conform celor propuse în studiul de
fezabilitate;

1
vezi Legea 32/2000 şi revista „Capital” din 14 februarie 2002, precum şi
Norma nr. 2/2001 a Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor.
34
(2). obiectul activităţii să fie exclusiv de asigurare, fără a include
intermedierea;
(3). numele asigurătorului să nu inducă în eroare publicul;
(4). asigurătorii care au în obiectul de activitate şi activitatea de
asigurări de viaţă să prezinte şi calculele specifice pentru rezerva
matematică;
(5). capitalul social vărsat - sau în cazul unei societăţi mutuale,
fondul de rezervă liberă vărsat - să fie depus în condiţiile şi în
cuantumul prevăzute de lege, sume actualizate periodic de Comisie.
(6). acţionarii semnificativi, respectiv acţionarii care, potrivit
prevederilor art. 2 pct. 10 din Legea nr. 32/2000, deţin singuri ori
prin intermediul sau în legătură cu alte persoane cel puţin 5% din
totalul drepturilor de vot în adunarea generală a acţionarilor trebuie
să respecte următoarele criterii, în vederea aprobării lor prealabile:
a) să nu fie acţionari semnificativi ai unui broker de asigurare;
b) să prezinte Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor
documentaţia oficială din care să rezulte orice participare la
capitalul unei societăţi de asigurare sau la altă entitate din
domeniul asigurărilor din ţară sau din străinătate;
(7). persoanele semnificative care, potrivit prevederilor art. 2 pct.
1 din Legea nr. 32/2000, sunt administratori şi/sau directori generali
trebuie să respecte următoarele criterii în vederea aprobării lor
prealabile:
a) în cazul în care o persoană fizică este aleasă sau numită
administrator şi/sau director general al unui asigurător, aceasta
trebuie:
 să nu fie acţionar semnificativ al unui broker de asigurare;
 să aibă onestitate şi probitate morală şi să nu fi fost condamnată
pentru gestiune frauduloasă, abuz de încredere, fals, uz de fals,
înşelăciune în dauna avutului particular sau public, delapidare,
mărturie mincinoasă, dare sau luare de mită, primire de foloase
necuvenite, trafic de influenţă;
 să nu aibă sau să nu fi avut interdicţie să lucreze în bănci sau în
alte instituţii financiare;
 în cazul directorului general este necesar să aibă o experienţă
managerială de cel puţin 3 ani în domeniul asigurărilor;
b) în cazul în care o persoană juridică este aleasă sau numită
administrator al unui asigurător, aceasta trebuie:
35
 să aibă ca unic obiect de activitate conducerea şi managementul
societăţilor comerciale;
 conducerea executivă să aibă o experienţă de cel puţin 3 ani în
activitatea de management al societăţilor comerciale, cu
precădere al celor din domeniul asigurărilor sau financiar-bancar;
 să nu fi condus la încetarea sub orice formă a activităţii
societăţilor comerciale gestionate sau la nerespectarea vădită a
unor obligaţii faţă de terţi. În acest sens, persoana juridică în
cauză va prezenta Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor copii
de pe bilanţurile încheiate pentru cel puţin două exerciţii
financiare ale societăţii pe care le-a administrat;
(8). programul de reasigurare prezentat să fie satisfăcător în
raport cu studiul de fezabilitate propriu sau să rezulte din studiul de
fezabilitate prezentat că nu este necesar un astfel de program;
(9). în cazul unui asigurător străin, acesta să facă dovada că în
ţara în care este înregistrat s-a constituit legal şi desfăşoară o
activitate de asigurare de cel puţin 5 ani, similară cu cea pentru care
solicită autorizarea în România;
(10). din studiul de fezabilitate prezentat să rezulte că asigurătorul
va dispune de marja de solvabilitate legală, aşa cum este definită la
art. 16 alin. (5) din Legea nr. 32/2000.
În conformitate cu prevederile art. 12 din Legea nr. 32/2000,
autorizarea unui asigurător se va face parcurgându-se două etape:
Etapa a I-a. Pentru obţinerea autorizării de constituire, în vederea
înmatriculării la Registrul Comerţului, asigurătorii vor depune la
registratura Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor următoarele
documente:
 cerere standard de autorizare;
 proiectul actului constitutiv;
 copie de pe documentele care atestă vărsarea integrală în
numerar a capitalului social, în condiţiile şi în cuantumul
prevăzute de lege;
 condiţiile generale ale categoriilor de asigurări facultative incluse
în obiectul de activitate, iar pentru asigurările de viaţă, calcule
specifice pentru rezerva matematică şi elementele de calcul
pentru tarifele de primă;
 studiul de fezabilitate;
36
 acţionarii şi persoanele semnificative să facă dovada că
îndeplinesc criteriile prezentate mai sus;
 copie de pe documentele care atestă viramentul taxei de
autorizare în contul Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor;
Etapa a II-a. Pentru obţinerea autorizării de funcţionare pe baza
căreia asigurătorul va putea exercita o activitate de asigurare, aşa
cum este definită la art. 2 pct. 1 din Legea nr. 32/2000, cu excepţia
activităţii de intermediere, acesta va depune la Comisia de
Supraveghere a Asigurărilor următoarele documente:
 cerere standard de autorizare;
 copii de pe documentele care atestă constituirea societăţii de
asigurare, respectiv înregistrarea modificărilor care au intervenit
faţă de documentaţiile avizate în baza legislaţiei abrogate, şi
anume actul constitutiv autentificat, hotărârea judecătorească de
înfiinţare, certificatul de înmatriculare la Registrul Comerţului,
codul fiscal, respectiv certificatele de înscriere de menţiuni la
Registrul Comerţului;
După parcurgerea celor două etape, se obţine autorizarea
asigurătorului de către Comisia de Supraveghere a Asigurărilor.
Pentru funcţionarea firmei de asigurare mai sunt necesare şi alte
autorizaţii conform cu legislaţia în vigoare.
1.5 ÎNTREBĂRI RECAPITULATIVE
1. Ce este riscul şi cum pot agenţii economici să se
protejeze împotriva acestuia?
2. Caractere care conduc la introducerea unui nou risc în
asigurare.
3. Precizaţi funcţiile asigurării.
4. Care este rolul managementului riscului în activitatea
de asigurare?
5. Cum intervine statul în activitatea de asigurare?
37
6. Care sunt reglementările privind piaţa asigurărilor din
ţara noastră?
7. Care sunt principalele prevederi legislative în domeniul
asigurărilor?
1.6 TESTE GRILĂ DE EVALUARE SI DE
AUTOEVALUARE
1. Realizarea activităţii de asigurare se bazează pe incertitudinea
privind previzibilitatea producerii unor evenimente nefavorabile,
care constă în aceea că:
a) nu pot fi identificate persoanele care vor fi afectate de
aceste pericole;
b) nu pot fi identificate momentul sau zona în care se vor
produce;
c) asiguratul poate determina regularitatea acestei producerii;
d) asiguratul poate determina posibilitatea producerii unor
evenimente sau pericole.
A.(a,c) B.(a,b,c) C.(a,b) D.(c,d)
2. Pentru compensarea eventualelor prejudicii produse de riscurile
aleatoare, societăţile de asigurare au pus în practică următoarele
modalităţi care se bazează pe:
a) efortul individual al persoanelor fizice;
b) efortul individual al persoanelor juridice;
c) constituirea unui fond bazat pe aportul unui mare număr de
persoane prin efortul comun al acestora;
d) acordarea de plăţi compensatorii din fondurile statului.
A.(a,b) B.(a,b,c,d) C.(c) D.(a,b,c)
3. Asigurarea reprezintă:
a) un sistem de relaţii economice care implică aportul unui
mare număr de persoane fizice sau juridice în constituirea
unui fond bănesc, în condiţiile în care fiind ameninţate de
38
pericole, concep şi recunosc oportunitatea prevenirii şi
înlăturării pe baze mutuale a prejudiciilor generate de
evenimente viitoare posibile, dar nesigure;
b) sistemul economic prin care persoanele juridice care
contribuie la constituirea fondurilor de despăgubire acceptă
să plătească daunele produse la persoanele fizice;
c) un mijloc de repartizare asupra unui număr mare de
persoane fizice sau juridice a pagubei provocate de un
fenomen, eveniment, sau complex de fenomene, sau
elemente care afectează un număr redus dintre aceştia;
d) procesul de acordare a despăgubirilor din fondurile
bugetare.
A.(a,b,c) B.(c,d) C.(a,c,d) D.(a,c)
4. Din categoria riscurilor comerciale fac parte:
a) riscul de incendiu;
b) riscul de furt;
c) asigurările sociale de sănătate;
d) riscul de răspundere legală.
A.(a,b,d) B.(a,b,c) C.(b,c,d) D.(a,d)
5. Promovarea activităţii de asigurare implică anumite premise care
decurg din caracterul evenimentelor care justifică încheierea
contractelor de asigurare. Dintre acestea fac parte:
a) caracterul aleator;
b) caracterul evaluabil;
c) introducerea unor noi riscuri în asigurare;
d) mutualitatea;
e) distribuirea (extensia) numerică asiguraţilor.
A.(a,b,e) B.(a,c,e) C.(a,b,c) D.(c,d,e)
6. Aplicarea principiului echidistanţei faţă de risc a asiguraţilor la
nivelul activităţii de asigurare presupune:
a) identificarea intereselor similare ale asiguraţilor pentru a
promova o anumită formă de asigurare;
b) constituirea unui fond de despăgubire printr-o contribuţie
fixă a fiecărui asigurat;
39
c) oferirea unei compensări a daunelor în mod identic către
asiguraţi pentru o anumită categorie de riscuri.
A.(a,b,c) B.(a,c) C.(a,b) D.(b)
7. La introducerea unui nou tip de asigurare se iau în considerare
condiţii obiective care presupun ca evenimentele care fac obiectul
asigurării să fie:
a) sporadice;
b) să prezinte o anumită regularitate;
c) să fie dispersate în teritoriu;
d) să se producă în viitor.
A.(a,c) B.(b,d) C.(a,b,c,d) D.(b,c,d)
8. Dintre principalele funcţii pe care le îndeplinesc asigurările fac
parte:
a) acordarea de credite mai mari agentului economic asigurat;
b) distribuţia daunelor;
c) furnizarea unei protecţii asiguratului;
d) asigurarea unui control sporit împotriva riscului subiectiv.
A.(a,b,c,d) B.(b,d) C.(a,b,c) D.(b,c)
9. Dintre efectele secundare care decurg din asigurare fac parte
următoarele:
a) societăţile comerciale nu mai sunt nevoite să creeze rezerve
pentru a acoperi posibilele daune;
b) securitatea oferită de asigurare facilitează creditele de
export şi cele ipotecare;
c) consultanţa oferită de asigurători la evaluare şi subscriere
sprijină prevenirea daunelor;
d) beneficiile aduse comunităţii prin transferul compensatoriu
de la nivelul statului către societatea de asigurare.
A.(nici una) B.(a,b,c,d) C.(a) D.(b,c)
10. Pentru a introduce cu succes un nou produs de asigurare,
societatea de asigurări trebuie să:
a) stabilească preţul noului produs în conformitate cu relaţiile
de pe piaţa asigurărilor;
40
b) pornească de la o puternică bază informaţională privind
practicile în domeniu;
c) evalueze corect nivelul riscului pentru fiecare client în
parte;
d) studieze evoluţia pieţei.
A.(c,d) B.(c) C.(a,b,d) D.(a,b,c)
11. Asigurători îşi asumă, prin încheierea asigurării şi încasarea
primelor de asigurare, răspunderi privind:
a) acoperirea unor daune care se vor produce întâmplător;
b) compensarea prejudiciilor suferite, prin acoperirea unor
daune deja produse;
c) acoperirea daunelor apărute ulterior încheierii contractelor
şi al căror volum nu se cunoaşte ci se poate doar aproxima
prin calcule bazate pe teoria probabilităţilor.
A.(a,b,c) B.(a,c) C.(b,c) D.(a)
12. La stabilirea tarifelor de prime pentru produsele de asigurare,
asigurătorul va avea în vedere:
a) tarifarea suplimentară pentru riscuri suplimentare sau
agravante;
b) pentru cazuri deosebite, introducerea unei clauze de
modificare a primelor;
c) practicarea unor bonificări menite a stimula preocuparea
pentru prevenirea apariţiei daunelor;
d) evidenţierea rezultatelor sale financiare din anul anterior
pentru fiecare produs de asigurare;
e) să elimine orice tentaţie privind practicarea unor prime
reduse, nejustificate din punct de vedere tehnic, pentru a
mări gradul de atractivitatea faţă de asigurarea respectivă.
A.(a,e) B.(a,b,c,e) C.(a,b,c,d,e) D.(b,c,d)
13. Strategia specifică asigurătorului se conturează după identificarea
expunerii sale la riscurile inacceptabile. Printre variantele aflate la
dispoziţia societăţilor de asigurare pentru reducerea acestor riscuri se
numără:
a) acordarea de bonusuri asiguraţilor care nu au suferit
prejudicii în anii anteriori;
41
b) reasigurarea;
c) hedging-ul;
d) achiziţionarea unor produse de asigurare de la alte societăţi
de asigurare;
e) transferul unei părţi a riscului la diferiţi parteneri de
afaceri.
A.(a,e) B.(b,c,e) C.(a,b,c,d,e) D.(b,c,d)
14. Coasigurarea presupune că:
a) asiguratul nu poate cerceta direct solvabilitatea fiecărui
coasigurător;
b) fiecare coasigurător răspunde faţă de asigurat numai în
limita sumei pentru care s-a angajat prin contract;
c) participă mai multe societăţi de asigurări la asigurarea unei
fracţiuni din valoarea bunului asigurat;
d) asiguratul tratează, la producerea daunei, de regulă,
problemele legate de constatarea daunei, stabilirea şi plata
despăgubirii cu toate societăţile participante la contract.
A.(a,b,c) B.(a,c) C.(a) D.(b,c)
15. Reasigurarea presupune:
a) cedarea de către asigurător, către alte societăţi a părţii din
riscul subscris care depăşeşte reţinerea sa proprie;
b) acordarea de despăgubiri peste limita valorii asigurate;
c) că societatea de asigurare care cedează devine reasigurat
sau cedent;
d) societatea de asigurări care primeşte riscul devine
reasigurător;
e) încheierea ei între societăţi de asigurări şi persoane fizice
prin cedarea părţii din riscul subscris care depăşeşte
reţinerea proprie.
A.(a,d) B.(a,b,c,d) C.(toate) D.(a,c,d)
16. Managementul firmei de asigurare trebuie să observe fiecare
ameninţare posibilă, încă din faza sa incipientă. El trebuie să se
bazeze pe:
a) informaţii de calitate superioară, în sens contrar ajungându-
se la luarea unor decizii greşite;
42
b) folosirea judicioasă a portofoliului său de clienţi;
c) evaluarea periodică a procesului de raportare a rezultatelor;
d) rapoarte folositoare şi inteligibile la nivel decizional.
A.(a,b,d) B.(a,c) C.(a,b,c,d) D.(c,d)
17. Metodele de intervenţie ale statului în domeniul asigurărilor se
pot referi la:
a) evaluarea activităţii şi selecţionarea acelor asigurători cu
portofolii de risc reduse;
b) impunerea unor cote de profit diferenţiate, în raport cu
volumul primelor încasate la fiecare asigurător;
c) controlul caracteristicilor contractelor;
d) controlul solvabilităţii societăţilor de asigurare.
A.(c,d) B.(a,c,d) C.(a,b,d) D.(a,c)
18. Controlul caracteristicilor contractelor realizat prin intervenţia
statului în domeniul asigurărilor constă în:
a) evaluarea bunurilor asigurate;
b) standardizarea contractelor şi impunerea clauzelor tip;
c) realizarea de contracte cât mai uşor de înţeles de către
asiguraţi;
d) realizarea de contracte care să faciliteze comparaţia preţ-
calitate între contractele diferitelor societăţi de asigurare;
e) inspecţia de risc periodică a bunurilor primite în asigurare.
A.(a,b) B.(b,c,d) C.(a,c,e) D.(toate)
19. Pentru respectarea standardelor de solvabilitate, societăţile de
asigurare din România au obligaţia să menţină următoarele rezerve:
a) rezerve de prime;
b) rezerva de daune;
c) rezerve de daune neavizate;
d) rezerva de catastrofă;
e) rezervă pentru riscuri neexpirate;
f) rezerva de egalizare.
A.(a,b,c) B.(toate) C.(a,e,f) D.(a,f)
20. Firmele de asigurări care exercită o activitate de asigurări de
viaţă au obligaţia, conform legii, să:
43
a) constituie şi să menţină rezerve matematice pentru fondul
asigurărilor de viaţă;
b) ţină conturi distincte pentru asigurările de viaţă;
c) asigure recrutarea şi selectarea agenţilor de asigurare;
d) realizeze evidenţa tuturor veniturilor şi a cheltuielilor
aferente asigurărilor de viaţă în conturi separate care să
constituie şi să aparţină fondului asigurărilor de viaţă.
A.(a,b,c,d) B.(a,d) C.(a,b,d) D.(a,b)
21. Statul intervine pe pieţele de asigurare cu scopul:
a) protecţiei indivizilor;
b) corecţiei imperfecţiunilor pieţei;
c) oferirii unei foarte mari diversităţi de produse de asigurare;
d) redistribuirii veniturilor;
e) asigurării unor categorii de riscuri cu plata unor prime cât
mai mici.
A.(a,e) B.(toate) C.(a,b,e) D.(a,b,d)
22. Asigurările care se pot practica conform cu obiectul de activitate
al asigurătorului în România sunt:
a) asigurări de persoane, altele decât cele de viaţă;
b) asigurări de autovehicule;
c) asigurări navale şi maritime (de transport);
d) asigurări de incendiu şi alte pagube de bunuri;
e) asigurări de credite şi garanţii.
A.(a,b,e) B.(toate) C.(a,c,e) D.(a,b)
23. Pentru a garanta bonitatea, continuitatea activităţii şi existenţa
ulterioară a firmelor din domeniul asigurărilor, Comisia de
Supraveghere a Asigurărilor impune acestora norme prudenţiale
privind:
a) investiţiile în fonduri de investiţii, care pot depăşi 20% din
totalul sumelor investite în aceste fonduri;
b) disponibilităţile băneşti, care trebuie păstrate în cel puţin
două bănci comerciale, dar mai puţin de 50% într-o singură
bancă comercială;
44
c) plasamentele investiţionale într-un fond de investiţii, care
nu pot depăşi 20% din totalul sumelor investite în aceste
fonduri;
d) notificarea în scris la CSA asupra băncilor şi a fondurilor
de investiţii prin care se efectuează investiţii sau
plasamente.
A.(a,d) B.(a,b,c) C.(b,c,d) D.(c,d)
24. Legea 136/1995 privind asigurările şi reasigurările din România
precizează modul de întocmire al contractelor de asigurare şi
specifică elementele obligatorii de conţinut pentru fiecare contract.
Dintre acestea fac parte:
a) numele şi prenumele, denumirea şi domiciliul asiguratului;
b) avantajele şi obligaţiile părţilor;
c) riscurile asigurate;
d) momentul începerii/încetării răspunderii asigurătorului;
e) suma asigurată.
A.(toate) B.(a,c,e) C.(a,c,d,e) D.(a,d)
RĂSPUNSURI
1. C 9. B 17. A
2. C 10. C 18. B
3. D 11. B 19. B
4. A 12. B 20. C
5. A 13. B 21 D
6. B 14. D 22. B
7. C 15. D 23. C
8. D 16. A 24. C
1.7 BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ
1
Alexa Constantin,
Ciurel Violeta, Sebe
Emil, Mihăescu Ana
Maria
Asigurări şi reasigurări în comerţul
internaţional, Editura All,
Bucureşti, 1992
2
Cistelecan Lazăr, Asigurări cornerciale. Editura Dimitrie
45
Cistelecan Rodica Cantemir, Tg. Mureş, 1997
3
Constantinescu Dan
Anghel (coordonaor)
Asigurări şi reasigurări. Editura
Tehnică, Bucureşti, 1997
4
Constantinescu Dan
Anghel
(coordonator)
Managernentul societătilor de
asigurare. Editura Brend, Bucureşti,
1998
5
Constantinescu Dan
Anghel coordonator
Marketing în asigurări. Editura Brend,
Bucureşti, 1998
6
Constantinescu Dan
Anghel, Marinică
Dobrin
Asigurarea şi managementul riscului.
Editura Tehnică, Bucureşti, 1998
7
Constantinescu Dan
Anghel, Marinică
Dobrin
Introducere în asigurări. Editura
Tehnică, Bucureşti, 1998
8
9
Donald E. Malecki,
Roland C. Horn, Eric
A. Wiening
Commercial Liability Insurance and
Risk Management. American
Institute for CPCU, Malvern,
Pennsylvania, 1995
10
Everett D. Randall Issues în insurance. American Institute
for CPCU, Malvern,
Pennsylvania, 1987
11
Galiceanu Ion Asigurările în activitatea agenţilor
economici, Ed. Tribuna Economică,
Bucureşti, 2004
12
Iosif Gh., Gherasim
Al., Crişan N.,
Galiceanu I., Sauer
G., Tănăsescu P
Sistemul asigurărilor în România.
Tribuna Economică, Bucureşti, 1997
13
Michael Coss, Peter
Kensicki, Gary
Patrik, Robert
Reinarz
Reinsurance Practice. Insurance
Institute of America, Malvern,
Pennsylvania, 1997
14
Văcărel Iulian,
Bercea Florian
Asigurări şi reasigurări. Marketer-
Editura Expert, Bucureşti, 1993
15
Victor Hallman,
Karen L. Mamilton
Personal insurance: Life, Health and
Retirement, American Institute for
CPCU, Malvern, Pennsylvania, 1995
46
CAPITOLUL 2
CONTRACTUL DE ASIGURARE
Obiective: Acest capitol urmăreşte formarea conceptelor
specifice contractelor folosite în asigurările comerciale şi
utilizarea adecvată a principiilor contractuale, a realizării
activităţii de evaluare a riscurilor şi principiile aplicate
despăgubirilor.
Scurt rezumat: Sunt enunţate elemente definitorii din
contractele de asigurare, principiile care stau la baza încheierii
contractelor de asigurare, modalităţile practice de întocmire a
contractelor de asigurare, precum şi condiţiile în care contractul
de asigurare oferă acoperirea riscurilor asigurate. Sunt de
asemenea trecute în revistă principiile aplicabile
despăgubirilor.
Cuvinte cheie:
Contract de asigurare; suma asigurată; cota de primă; prima de
asigurare; paguba; franciza; despăgubirea plătită; principii
contractuale; evaluarea; principii ale despăgubirii.
47
2.1 ELEMENTELE TEHNICE ALE ASIGURĂRII
Contractul de asigurare este actul juridic prin care asiguratul
se obligă să plătească societăţii de asigurări o primă, iar aceasta se
obligă să-şi asume riscul de producere a unui eveniment şi să
plătească beneficiarului o despăgubire în limitele stabilite. Contractul
de asigurare prezintă următoarele caractere:
 caracterul consensual - se încheie prin acordul parţilor;
 caracterul sinalagmatic (bilateral) - ambele părţi îşi asuma
obligaţiile;
 caracterul aleatoriu - obligaţiile depind de un eveniment
aleatoriu incert;
 caracterul succesiv - pot fi efectuate plăţi eşalonate;
 caracterul de adeziune - există contracte standard pe care
asiguratul le acceptă ca atare, iar uneori pentru valori mari ale
contractului se poate negocia între părţi;
 caracterul oneros - fiecare parte urmăreşte obţinerea unor
avantaje.
Asigurătorul este o persoană juridică, ce în schimbul
primelor de asigurare încasate de la asiguraţi îşi asumă răspunderea
de a acoperi pagubele produse bunurilor asigurate, prin plata sumei
asigurate la producerea unui eveniment asigurat sau de a plăti o
despăgubire pentru prejudiciul de care asiguratul răspunde faţă de
terţe persoane.
Asiguratul este persoana fizică sau persoana juridică ce în
schimbul primei de asigurare plătite asigurătorului, îşi asigură
bunurile sau un eveniment împotriva anumitor riscuri, sau pentru
prejudiciul pe care îl poate produce unor terţe persoane.
Beneficiarul asigurării reprezintă persoana care are dreptul
să încaseze despăgubirea sau suma asigurată fără însă ca aceasta să
fie obligatoriu parte la contractul de asigurare.
Contractantul asigurării este persoana fizică sau juridică
ce poate încheia o asigurare, fără însă ca aceasta să obţină calitatea
de asigurat.
48
Contractul de asigurare se încheie în forma scrisă şi va
cuprinde:
 numele sau denumirea, domiciliul sau sediul părţilor
contractante;
 obiectul asigurării: bunuri, persoane, răspundere civilă,
profesională;
 primele de asigurare;
 sumele asigurate;
 riscurile ce se asigură;
 momentul începerii şi cel al încetării răspunderii asigurătorului;
 alte elemente care stabilesc drepturile şi obligaţiile părţilor.
Riscul asigurat este evenimentul sau un grup de fenomene
(evenimente) care odată produs datorită efectelor sale obligă pe
asigurător să plătească asiguratului despăgubirea sau suma asigurată.
Suma asigurată este partea din valoarea de asigurare pentru
care asigurătorul îşi asumă răspunderea în cazul producerii
evenimentului pentru care s-a încheiat asigurarea. Suma asigurată
reprezintă în toate cazurile limita maximă a răspunderii
asigurătorului şi constituie un element care stă la baza calculului
primei de asigurare.
Prima de asigurare reprezintă suma de bani dinainte
stabilită pe care asiguratul o plăteşte asigurătorului pentru ca acesta
să-şi poată constitui fondul de asigurare necesar achitării
despăgubirii la producerea riscului asigurat. Prima de asigurare se
determină înmulţind suma asigurată cu cotele de primă tarifară
stabilite diferenţiat în funcţie de forma de asigurare.
Durata asigurării reprezintă perioada de timp cât există
raporturi de asigurare între asigurat şi asigurător, aşa cum au fost ele
stabilite prin contractul de asigurare. Durata asigurării este specifică
asigurărilor facultative, iar părţile au obligaţia ca pe durata sa să
respecte obligaţiile stabilite prin contract. Asigurătorul este obligat să
plătească despăgubirile (sumele asigurate), în timp ce asiguratul are
obligaţia de a achita primele de asigurare cel târziu la data scadenţei,
de a întreţine bunurile asigurate în bune condiţii sau mijloacele de
transport în cazul asigurărilor de accidente ale călătorilor, turiştilor
etc. Durata asigurării diferă: în timp ce la asigurările de bunuri
contractul de asigurare durează între câteva luni şi un an de zile, la
asigurările de viaţă acesta are o valabilitate mult mai extinsă, în
49
general între 5 şi 30 de ani. Pot exista asigurări facultative încheiate
pe termen nelimitat (de exemplu, o asigurare de deces). Durata de
asigurare exercită o puternică influenţă asupra mărimii primei.
Paguba sau dauna reprezintă pierderea intervenită la un bun
asigurat, exprimată valoric, ca urmare a producerii unui fenomen
(evenimentului) împotriva căruia s-a încheiat asigurarea. Întâlnim
aici noţiunea de pagubă, care nu poate fi decât mai mică sau cel mult
egală cu valoarea bunului asigurat. În funcţie de gradul în care bunul
a fost distrus întâlnim noţiunea de pagubă totală (bunul a fost distrus
în întregime) sau de pagubă parţială, caz în care pierderea survenită
este mai mică decât valoarea bunului.
Franciza reprezintă partea din valoarea pagubei dinainte
stabilită, care cade în sarcina asiguratului. Ea poate fi de două tipuri:
atinsă şi deductibilă. În cazul francizei atinse, asigurătorul acoperă în
întregime paguba până la nivelul sumei asigurate dacă aceasta este
mai mare decât franciza (vezi spre exemplu reglementările asigurării
de răspundere civilă auto). Franciza deductibilă se scade în toate
cazurile din pagubă indiferent cât este volumul acesteia din urmă.
Existenţa francizei îl determină pe asigurat să manifeste mai multă
grijă pentru prevenirea pagubelor.
Despăgubirea plătită de asigurător este suma de bani pe
care asigurătorul este obligat să o plătească asiguratului în vederea
compensării pagubei produse de riscul asigurat. Despăgubirea nu
poate depăşi suma asigurată şi este mai mică sau cel mult egală cu
valoarea pagubei, în funcţie de principiul de răspundere al
asigurătorului care a fost aplicat la acoperirea pagubei.
Despăgubirea de asigurare poate fi în limita sumei asigurate
egală sau mai mică decât paguba, în funcţie de principiul de
răspundere al asigurătorului.
50
2.2 PRINCIPII CONTRACTUALE ÎN ACTIVITATEA DE
ASIGURARE
Contractele de asigurare au la bază principii care deşi nu sunt
menţionate explicit în contract trebuie cunoscute şi respectate de cele
două părţi. Există patru asemenea principii:
1) principiul despăgubirii;
2) principiul interesului asigurabil;
3) principiul subrogaţiei;
4) principiul bunei credinţe.
2.2.1 Principiul despăgubirii
Principiul despăgubirii prezintă cea mai mare
importanţă. El readuce asiguratul în situaţia pe care a avut-o
înainte de survenirea evenimentului asigurat fără intenţia de a-l
îmbogăţi injust. Conform acestui principiu contractul nu oferă
despăgubiri peste valoarea pierderilor suferite. Raţiunea acestui
principiu deserveşte două obiective asociate:
 împiedică asiguratul să profite din asigurare;
 reduce riscul subiectiv prin îndepărtarea interesului pentru profit.
Riscul subiectiv apare când o persoană provoacă în mod
intenţionat o pagubă sau exagerează valoarea daunelor produse.
Contractele de asigurare conţin în general explicaţii privind
modul în care se determină despăgubirea plătibilă pentru asigurat
după producerea evenimentului asigurat.
Exemple:
 O casă are o valoare de 150.000.000 u.m. (v
0
) reprezentând
costul construcţiei. Pe baza inflaţiei valoarea casei va fi
225.000.000 u.m. (v
1
). Valoarea de înlocuire este v
1
şi a crescut
în timp cu diferenţa v
1
-v
0
. Presupunem că uzura clădirii este de
25.000.000 u.m. (u), ceea ce înseamnă ca valoarea rămasă este
51
v
1
-u = 200.000.000 u.m. Dacă asiguratul încheie contractul pe
baza valorii rămase, el va obţine, în cazul distrugerii totale a
casei, 200.000.000 u.m. Dar, se observă că, pentru a construi o
casă nouă, identică cu cea distrusă, el trebuie să cheltuiască
225.000.000 u.m. La asigurarea de bunuri, poliţa acoperă
daunele aduse bunului pe baza valorii rămase (valoarea de
înlocuire a bunului minus deprecierea) pentru a readuce
asiguratul la o situaţie financiară aproximativ egală cu cea
dinaintea survenirii pagubelor.
 La asigurarea pierderilor de venituri şi a unor cheltuieli
suplimentare, se plăteşte suma asigurată doar dacă nu se obţine
venit sau se realizează cheltuieli suplimentare aferente datorită
întreruperii afacerii din diverse cauze. Acest tip de despăgubire
se practică pentru asigurarea mărfurilor, asigurarea recoltelor etc.
 La asigurarea de răspundere civilă asigurătorul plăteşte daunele
asiguratului, dar acesta din urmă trebuie să plătească cheltuielile
de apărare în litigii.
Excepţii de la principiul despăgubirii
În cazul asigurării pentru deces, dacă o persoană se asigură
pentru 100.000.000 u.m. în caz de deces, asigurătorul va plăti
100.000.000 u.m. fără a evalua valoarea asiguratului la momentul
decesului. O astfel de poliţă poartă denumire de poliţă de asigurare
cu valoare agregată. Se poate folosi şi la obiectele de artă sau în
cazul asigurărilor de tip cargo (pentru transporturi de marfă). În mod
curent se vor stabili procente din valoarea agregată ca despăgubire
pentru daunele parţiale.
2.2.2 Principiul interesului asigurabil
Interesul asigurabil reprezintă expunerea la un risc sau
prejudiciu financiar. Existenţa interesului asigurabil este absolut
necesară pentru a obţine o asigurare legal-executorie. Dacă persoana
este expusă unor posibile pierderi financiare se consideră că este
suficient pentru a susţine un interes asigurabil. Altfel, justiţia nu
52
poate sili un asigurător să plătească despăgubiri către sau în interesul
asiguratului dacă asiguratul nu are un interes asigurabil.
Existenţa acestui principiu este o condiţie necesară pentru:
 a preveni acţiunile speculative (fără existenţa unui interes
asigurabil un contract este speculativ şi nu poate fi executoriu din
punct de vedere legal);
 a reduce numărul pagubelor intenţionate.
2.2.3 Principiul subrogaţiei
Acesta este principiul care are relevanţă atunci când
asigurătorul este obligat să plătească o daună din culpa unei terţe
persoane. Pentru clarificare considerăm exemplul următor:
Dan are asigurare de răspundere civilă, iar George are
asigurare de tip CASCO. Are loc o tamponare auto în care Dan este
cel vinovat. Pe baza asigurării CASCO, George îşi repară
autoturismul avariat, urmând ca ulterior firma la care el a avut
asigurare de tip CASCO să-şi recupereze dauna de la asigurătorul lui
Dan. Procesul de recuperare de la persoana vinovată (Dan) sau de la
asigurătorul acestuia a sumelor plătite se numeşte subrogaţie.
Avantajele aplicării principiului subrogaţiei sunt:
 prevenirea dublei despăgubiri;
 prevenirea obţinerii unui avantaj de către partea în culpă. În
exemplul de mai sus, Dan este avantajat pentru că George
beneficiază injust de asigurarea proprie. El trebuie să beneficieze
de asigurarea lui Dan. Altfel, Dan ar beneficia în mod injust de
asigurarea lui George.
Principiul subrogaţiei sprijină principiul despăgubirii,
deoarece persoana în cauză nu poate profita în urma daunelor
asigurate, una din limite fiind valoarea interesului asigurabil.
2.2.4 Principiul bunei credinţe
La încheierea contractului de asigurare, fiecare dintre părţi
trebuie să se bucure de încrederea celeilalte, altfel pot să existe
interese neexprimate care să conducă la încetarea sau rezilierea
contractului pe baza unor fapte ilicite.
53
2.3 ACTIVITATEA DE EVALUARE
Stabilirea valorilor implicate în contractele de asigurare
presupune realizarea activităţii de evaluare. Evaluarea este o etapă
necesară în procesul încheierii asigurării deoarece stabileşte valoarea
bunurilor în vederea cuprinderii lor în asigurare. Valoarea bunului
care face obiectul asigurării trebuie cunoscută cu exactitate, pentru a
evita supra- sau sub-evaluările. În caz de supraevaluare asiguraţii îşi
pierd interesul pentru întreţinerea sau repararea bunului sau a clădirii
asigurate, ducând chiar la acte intenţionate ale beneficiarilor
despăgubirilor. Pe de altă parte, subevaluarea duce la plata unor
prime mai mici, dar, în caz de producere a evenimentului asigurat
despăgubirea este sub valoarea pagubei. În plus, asigurătorul poate
lua măsuri de pedepsire a declaraţiilor false. Valoarea de asigurare
poate fi mai mică sau cel mult egală cu valoarea bunului respectiv,
înregistrat în evidenţa contabilă sau stabilită în funcţie de preţul de
vânzare-cumpărare, practicat pentru acel bun pe piaţă, în momentul
încheierii asigurării. Valoarea de asigurare este un termen întâlnit
numai în cazul asigurărilor de bunuri. La asigurările de persoane,
deoarece capacitatea de muncă şi viaţa nu pot fi cuantificate,
exprimate valoric, această noţiune nu se foloseşte. De asemenea, nici
în cazul asigurărilor de răspundere civilă nu se poate stabili ce
valoare va avea prejudiciul cauzat unei terţe persoane.
Suma asigurată (S
a
) este, conform contractului de asigurare,
partea din valoarea de asigurare pentru care asigurătorul îşi asumă
răspunderea în cazul producerii fenomenului (evenimentului) pentru
care s-a încheiat asigurarea. Suma asigurată este limita maximă de
răspundere a asigurătorului. Pe baza sumei asigurate şi a altor
elemente se stabileşte prima de asigurare. Suma asigurată nu poate
depăşi valoarea reală a bunului asigurat, deoarece prin mecanismul
asigurării nu este permisă acordarea unor despăgubiri mai mari decât
valoarea reală. La asigurările obligatorii de bunuri suma asigurată se
stabileşte pe baza normelor de asigurare, iar la cele facultative în
funcţie de propunerea asiguratului, cu condiţia ca asigurătorul să fie
54
de acord cu această valoare. La asigurările de persoane şi de
răspundere civilă suma asigurată se stabileşte diferenţiat, după cum
este vorba de asigurări obligatorii sau facultative. La asigurările
obligatorii suma asigurată are o limită riguros stabilită prin lege. La
asigurările facultative de persoane şi de răspundere civilă suma
asigurată se stabileşte în funcţie de acordul dintre asigurat şi
asigurător, respectând limitele stabilite prin actele normative.
Norma de asigurare (N
a
) reprezintă suma asigurată,
stabilită prin lege, pe unitatea de obiect asigurat. Este întâlnită în
cazul asigurărilor obligatorii de bunuri. De exemplu, la clădirile
aparţinând persoanelor fizice, norma de asigurare este stabilită pe
metru pătrat de suprafaţă construită, cuantumul ei fiind stabilit
diferenţiat, pe medii (rural şi urban) şi în funcţie de destinaţia
construcţiei asigurate. La culturile agricole norma de asigurare se
stabileşte la hectar, cuantumul acesteia fiind stabilit în funcţie de
felul culturilor. Între norma de asigurare, suma asigurată şi numărul
de unităţi cuprinse în asigurare există relaţia:
S
a
= N
a
· n
unde:
S
a
= Suma asigurată;
N
a
= Norma de asigurare;
n = numărul de unităţi [u.m.].
Prima de asigurare (P
a
) reprezintă suma de bani pe care
asiguratul o plăteşte asigurătorului, pentru ca acesta să constituie
fondul de asigurare necesar plăţii indemnizaţiilor în cazul producerii
riscului asigurat. În afara acestui fond, societatea de asigurare are
obligaţia de a mai constitui şi alte rezerve sau fonduri prevăzute prin
dispoziţiile legale. Valoarea primei de asigurare se stabileşte
înmulţind suma asigurată eu cota de primă stabilită la 100 sau 1000
u.m. sumă asigurată.
P = S
a
· C
p
unde:
P = Prima de asigurare;
S
a
= suma asigurată;
C
p
= cota de primă [u.m.].
55
Cotele de primă (C
p
) numite şi prime brute se stabilesc pe
baza datelor statistice, folosind metodele şi principiile calculului
actuarial. La asigurările de viaţă, de exemplu, cotele de primă se
stabilesc în funcţie de durata contractului şi de vârsta asiguratului, în
timp ce la asigurările de bunuri cotele de primă sunt diferenţiate în
funcţie de felul bunului asigurat, de ramura de asigurare, de frecvenţa
şi intensitatea producerii riscurilor asigurate rezultate din datele
statistice. Cota de primă sau prima brută este compusă din două
elemente: prima netă (p
n
) şi suplimentul de primă (s
p
).
C
p
= p
n
+ s
p
unde:
C
p
= cota de primă (prima brută);
p
n
= prima netă;
s
p
= supliment de primă [u.m.].
Prima netă (p
n
) de asigurare serveşte la formarea fondului
necesar achitării indemnizaţiilor (sume asigurate sau despăgubiri), iar
suplimentul de primă (s
p
) serveşte la formarea resurselor băneşti
necesare acoperirii cheltuielilor privind constituirea şi administrarea
fondului de asigurare, finanţării unor eventuale măsuri de prevenire a
pagubelor, constituirii fondurilor de rezervă şi realizării unui anumit
beneficiu.
2.4 PERIOADA DE ASIGURARE ŞI TERITORIUL
ACOPERIT
Etapele parcurse la încheierea asigurării includ: declanşarea
asigurării de bunuri şi perioada de valabilitate a poliţei. Ele sunt
foarte importante atunci când se stabilesc responsabilităţile celor care
sunt implicaţi atunci când riscul asigurat s-a produs.
În cazul asigurărilor de răspundere civilă auto, acestea intră
în vigoare doar după 48 de ore de la data încheierii contractului sau
56
efectuarea plăţii. De exemplu, la ASIROM poliţele RCA intră în
vigoare doar după 3 zile de la momentul încheierii plăţii (sau
încheierea contractului şi plata primei tranşe dacă se optează pentru
mai multe rate).
Uneori trebuie să se răspundă la întrebarea din următorul
exemplu: poliţa X expiră la miezul nopţii, iar poliţa Y intră în
vigoare după poliţa X. Pe seama cărei poliţe se vor acoperi pagubele?
Poliţa X este cea care acoperă pagubele pentru că asigurarea de
bunuri se aplică pagubelor declanşate pe perioada de asigurare a
poliţelor.
Declanşarea asigurării privind răspunderea civilă se aplică
doar accidentelor sau pagubelor care survin în timpul perioadei
specificate pe poliţa de asigurare.
De exemplu, poate exista un rănit în timpul accidentului,
care ulterior acestui moment poate deceda. Despăgubirea acordată va
fi doar pentru leziuni, nu şi pentru alte evenimente ulterioare acelui
moment.
Asigurarea unei poliţe se aplică de obicei pentru o perioadă
stabilită de timp. De exemplu o poliţă tip cargo poate avea o perioadă
de asigurare de o zi, acoperind valoarea transportului numai pe
durata tranzitului.
Poliţele de asigurare auto au o perioada de asigurare de 3
luni, 6 luni, 1 an, iar uneori chiar 3 ani. Poliţele de asigurare contra
grindinei, de exemplu, expiră la culegerea recoltei.
Poliţele de asigurare de bunuri sau răspundere civilă pot fi
încheiate uneori pentru o perioada nedeterminată fiind în vigoare
până când una din părţi solicită rezilierea. Mai există şi poliţe de
asigurare pe perioade atipice (de exemplu pentru 8 luni).
Trebuie specificat precis momentul de intrare în vigoare a
poliţei. De exemplu la asigurarea de răspundere civilă auto
asigurarea decurge de la ora 0:01 AM chiar dacă bunurile încep a fi
asigurate la ora 12:00. O explicaţie a acestui fapt este că accidentele
sunt mult mai frecvente în cursul zilei decât noaptea.
Dacă există un incendiu este mult mai probabil ca acesta să
fie observat de către o persoana ziua decât noaptea. Este important de
cunoscut şi momentul izbucnirii incendiului. Dacă acesta s-a produs
dimineaţa, asiguratul este exonerat de răspundere (1 zi).
57
Expirarea acoperirii poliţei are loc la data şi momentul
prevăzute în poliţă.
Teritoriul acoperit este de obicei al statului rezidentului care
deţine asigurarea, iar dacă riscul poliţei se produce în afara acestui
stat, atunci se urmează litera legii din statul respectiv.
2.5 PRINCIPII APLICABILE DESPĂGUBIRILOR
În activitatea practică, la stabilirea modului în care se va
efectua despăgubirea se întâlnesc trei principii:
1. Principiul răspunderii proporţionale.
2. Principiul primului risc.
3. Principiul răspunderii limitate.
2.5.1 Principiul răspunderii proporţionale
Prin aplicarea principiului răspunderii proporţionale,
despăgubirea se stabileşte în aceeaşi proporţie faţă de pagubă în care
se află suma asigurată faţă de valoarea bunului asigurat.
Avem următoarele relaţii:
v
s
p
d
= , iar
v
s p
d
·
= sau
v
s
p d · =
unde:
d = despăgubirea de asigurare;
p = paguba;
s = suma asigurată;
v = valoarea bunului asigurat.
Din relaţiile de mai sus este evident că mărimea despăgubirii
este dependentă atât de valoarea pagubei cât şi de raportul dintre
suma asigurată şi valoarea bunului asigurat. În cazul în care suma
58
asigurată reprezintă valoarea reală a bunului asigurat, atunci
despăgubirea este egală cu paguba.
2.5.2 Principul primului risc
Acesta este mai des aplicat la bunurile la care riscul de
producere a pagubei totale este mai redus (de exemplu, la asigurarea
clădirilor). Volumul sumei asigurate este considerat, în acest caz, ca
reprezentând maximum de pagubă previzibilă pentru bunul respectiv.
La acest principiu, raportul dintre suma asigurată şi valoarea bunului
nu mai influenţează nivelul despăgubirii, aceasta depinzând numai de
valoarea pagubei şi a sumei asigurate.
Operând o comparaţie între cele două principii, observăm că
ele diferă atunci când suma asigurată este mai mică decât valoarea
bunului, iar paguba înregistrată a fost parţială. În cazul ambelor
principii, partea din pagubă care depăşeşte suma asigurată este
suportată în întregime de asigurat. Se observă, de asemenea, că
principiul primului risc este mai avantajos pentru asiguraţi decât cel
al răspunderii proporţionale, deoarece pagubele sunt compensate
într-o măsură mai mare. În acelaşi timp, însă, nivelul primelor de
asigurare este şi el mai ridicat.
2.5.3 Principiul răspunderii limitate
Principiul răspunderii limitate se caracterizează prin faptul
că despăgubirea se acordă numai dacă paguba depăşeşte o anumită
valoare prestabilită. Drept urmare, o parte din pagubă va cădea în
sarcina asiguratului, această parte fiind numită franciză. Franciza
poate fi: atinsă (simplă) sau deductibilă (absolută).
Indiferent de tipul de franciză cu care se operează, nu se
acordă despăgubiri dacă valoarea pagubei se încadrează în limitele
francizei.
Dacă se aplică principiul răspunderii limitate se evită
cheltuielile privind evaluarea, constatarea pagubelor şi stabilirea
despăgubirilor la pagubele de volum mai redus. În acelaşi timp,
existenţa francizei îl face pe asigurat să manifeste mai multă grijă în
ceea ce priveşte întreţinerea bunurilor asigurate.
59
Fiecare dintre aceste principii se regăseşte în practică în
funcţie de tipul de contract de asigurare. Astfel, principiul
răspunderii proporţionale se aplică în cazul asigurării mărfurilor în
transportul internaţional, în cazul asigurării culturilor agricole sau a
animalelor. Principiul primului risc îşi găseşte aplicabilitatea în cazul
asigurării clădirilor, în timp ce principiul răspunderii limitate se
aplică în special la asigurarea mărfurilor în transportul internaţional.
2.6 ÎNTREBĂRI RECAPITULATIVE
1. Rolul şi forma contractului de asigurare.
2. Specificul principiilor contractuale.
3. Rolul etapele activităţii de evaluare.
4. Condiţii de acoperire a riscurilor prin contractele de
asigurare.
5. Condiţiile şi specificul aplicării principiilor de
despăgubire
2.7 TESTE GRILĂ DE EVALUARE ŞI DE
AUTOEVALUARE
1. Beneficiarul asigurării reprezintă:
A. acea persoană juridică, ce în schimbul primelor de asigurare
încasate de la asiguraţi îşi asumă răspunderea de a acoperi pagubele
produse bunurilor asigurate;
B. acea persoană juridică ce în schimbul primei de asigurare plătite
asigurătorului, asigură bunurile sau un eveniment împotriva anumitor
riscuri;
C. persoana care are dreptul să încaseze despăgubirea sau suma
asigurată, fără însă ca aceasta să fie obligatoriu parte la contractul de
asigurare;
60
D. acea persoană fizică, ce în schimbul primei de asigurare plătite
asigurătorului, asigură bunuri sau un eveniment împotriva anumitor
riscuri.
2. Despăgubirea plătită de asigurător reprezintă:
a) acea valoare a pagubei minus franciza dacă asiguratul nu
suportă franciza;
b) chiar valoarea pagubei, dacă asiguratul nu suportă franciza;
c) suma de bani pe care asigurătorul este obligat să o
plătească asiguratului în vederea compensării pagubei
produse de riscul asigurat.
A.(b,c) B.(a,b,c) C.(a) D.(c)
3. La stabilirea modului în care se va efectua despăgubirea, în limita
sumei asigurate, se foloseşte:
a) principiul răspunderii proporţionale;
b) principiul primului risc;
c) principiul răspunderii limitate;
d) evaluarea şi declanşarea asigurării.
A.(a,b) B.(c,d) C.(a,d) D.(a,b,c)
4. Aplicarea principiului răspunderii proporţionale, se bazează pe:
a. b. c. d.
v
s
d p  
v
s
p
d

p
s
d
v

v
s
p d  
unde:
d = despăgubirea de asigurare;
s = suma asigurată;
v = valoarea bunului asigurat;
p = paguba
A.(a,c) B.(b,d) C.(a) D.(c)
5. Franciza în domeniul asigurărilor poate fi:
a) simplă;
b) autorizată;
c) deductibilă;
d) amplificată.
61
A.(a,c) B.(a,b,c) C.(toate) D.(c,d)
6. Aplicarea principiului răspunderii proporţionale este specifică în
cazul:
a) stabilirii riscului seismic al clădirilor în asigurarea de
bunuri;
b) asigurarea mărfurilor în transportul internaţional;
c) asigurării culturilor agricole sau a animalelor.
A.(a,b,c) B.(b,c) C.(a,c) D.(a,b)
7. Contractele de asigurare au la bază principii care, deşi nu sunt
menţionate explicit în contract, trebuie cunoscute şi respectate de
cele două părţi. Acestea sunt:
a) principiul despăgubirii;
b) principiul subrogaţiei;
c) principiul interesului asigurabil;
d) principiul bunei credinţe.
A.(toate) B.(a,c) C.(a,d) D.(a,c,d)
8. Conform principiului despăgubirii aplicat în asigurări:
a) contractul de asigurare nu oferă despăgubiri peste valoarea
pierderilor suferite;
b) asiguratul beneficiază de explicaţii privind modul în care se
determină despăgubirea plătibilă după producerea
evenimentului asigurat;
c) se reduce riscul subiectiv şi este împiedicat asiguratul să
profite din asigurare.
A.(a,c) B.(a,b) C.(a,b,c) D.(c)
9. O casă are o valoare de 150.000 u.m. (v
0
) reprezentând costul
construcţiei. Inflaţia estimată are valoarea i=12% u.m. Dacă uzura
clădirii (u) este de 25.000 u.m. Care este valoarea în u.m. la care va
fi casa asigurată?
A.(123.000) B.(143.000) C.(193.000) D.(133.000)
10. Existenţa principiului interesului asigurabil este o condiţie
necesară pentru:
a) a preveni acţiunile speculative ale asiguraţilor;
62
b) prevenirea acţiunilor speculative ale asigurătorilor;
c) a reduce numărul pagubelor intenţionate;
d) stabilirea excepţiilor de la principiul despăgubirii.
A.(a,c) B.(a,d) C.(a,b,c) D.(b,c,d)
11. Principiul subrogaţiei este:
a) întâlnit în acea situaţie când asigurătorul este obligat să
plătească o daună din culpa unei terţe persoane;
b) procesul de recuperare de la persoana vinovată a sumelor
plătite ca despăgubire;
c) procesul de recuperare de la asigurătorul persoanei
vinovate a sumelor plătite ca despăgubire;
d) întâlnit în acea situaţie când asigurătorul nu este obligat să
plătească o daună din culpa unei terţe persoane.
A.(a,c) B.(b,d) C.(a,d) D.(a,b,c)
12. Avantajele aplicării principiului subrogaţiei se referă la:
a) prevenirea dublei despăgubiri;
b) prevenirea obţinerii unui avantaj de către partea în culpă;
c) a profita în urma daunelor asigurate, una din limite fiind
valoarea interesului asigurabil.
A.(a,c) B.(a,b) C.(b,c) D.(a,b,c)
13. Valoarea de asigurare este un termen întâlnit la:
a) asigurările de bunuri;
b) la asigurările de persoane;
c) asigurările de răspundere civilă.
A.(a) B.(c) C.(a,b) D.(b,c)
14. Relativ la „suma asigurată“ se poate afirma că:
a) reprezintă partea din valoarea de asigurare pentru care
asigurătorul îşi asumă răspunderea în cazul producerii
riscului asigurat;
b) este limita minimă de răspundere a asigurătorului;
c) pe baza ei şi a altor elemente se stabileşte prima de
asigurare;
d) nu poate depăşi valoarea reală a bunului asigurat.
A.(a,b) B.(b,c) C.(a,c,d) D.(a,b,c,d)
63
15. Norma de asigurare (N
a
) este:
a) suma asigurată, stabilită prin lege, pe unitatea de obiect
asigurat;
b) specifică asigurărilor obligatorii de bunuri;
c) stabilită la culturile agricole, la hectar, cuantumul acesteia
fiind stabilit în funcţie de felul culturilor;
d) calculată prin relaţia: N
a
=S
a
/n;
e) calculată prin relaţia: N
a
/n=S
a
/n
unde: S
a
= Suma asigurată; N
a
= Norma de asigurare; n = numărul de
unităţi asigurate [u.m.].
A.(a,b,c,d) B.(a,b,c,e) C.(a,b,e) D.(c,d)
16. Prima de asigurare reprezintă:
a) suma de bani pe care asiguratul o plăteşte asigurătorului,
pentru ca acesta să constituie fondul de asigurare necesar
plăţii indemnizaţiilor în cazul producerii riscului asigurat;
b) se stabileşte înmulţind suma asigurată cu prima brută
stabilită la 100 sau 1000 u.m. sumă asigurată;
c) se stabileşte înmulţind suma asigurată cu cota de primă
stabilită la 100 sau 1000 u.m. sumă asigurată.
A.(a) B.(a,c) C.(c) D.(b,c)
17. Cota de primă este:
a) determinată pe baza relaţiei: C
p
= p
n
- s
p
, unde: C
p
= cota de
primă; p
n
= prima netă; s
p
= supliment de primă
b) denumită şi primă brută;
c) stabilită pe baza datelor statistice, folosind metodele şi
principiile calculului actuarial;
d) stabilită la asigurările de viaţă în funcţie de durata
contractului şi de vârsta asiguratului.
A.(b,c,d) B.(a,b) C.(a,c) D.(a,d)
64
RĂSPUNSURI
1. C 10. A
2. A 11. D
3. D 12. B
4. B 13. A
5. A 14. C
6. B 15. A
7. A 16. B
8. A 17. A
9. B
2.8 BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ
1
Alexa Constantin,
Ciurel Violeta, Sebe
Emil, Mihăescu Ana
Maria
Asigurări şi reasigurări în comerţul
internaţional, Editura All,
Bucureşti, 1992
2
Cistelecan Lazăr,
Cistelecan Rodica
Asigurări cornerciale. Editura Dimitrie
Cantemir, Tg. Mureş, 1997
3
Constantinescu Dan
Anghel (coordonaor)
Asigurări şi reasigurări. Editura
Tehnică, Bucureşti, 1997
4
Constantinescu Dan
Anghel
(coordonator)
Managernentul societătilor de
asigurare. Editura Brend, Bucureşti,
1998
5
Constantinescu Dan
Anghel coordonator
Marketing în asigurări. Editura Brend,
Bucureşti, 1998
6
Constantinescu Dan
Anghel, Marinică
Dobrin
Asigurarea şi managementul riscului.
Editura Tehnică, Bucureşti, 1998
7
Constantinescu Dan
Anghel, Marinică
Dobrin
Introducere în asigurări. Editura
Tehnică, Bucureşti, 1998
65
8
9
Donald E. Malecki,
Roland C. Horn, Eric
A. Wiening
Commercial Liability Insurance and
Risk Management. American
Institute for CPCU, Malvern,
Pennsylvania, 1995
10
Everett D. Randall Issues în insurance. American Institute
for CPCU, Malvern,
Pennsylvania, 1987
11
Galiceanu Ion Asigurările în activitatea agenţilor
economici, Ed. Tribuna Economică,
Bucureşti, 2004
12
Iosif Gh., Gherasim
Al., Crişan N.,
Galiceanu I., Sauer
G., Tănăsescu P
Sistemul asigurărilor în România.
Tribuna Economică, Bucureşti, 1997
13
Michael Coss, Peter
Kensicki, Gary
Patrik, Robert
Reinarz
Reinsurance Practice. Insurance
Institute of America, Malvern,
Pennsylvania, 1997
14
Văcărel Iulian,
Bercea Florian
Asigurări şi reasigurări. Marketer-
Editura Expert, Bucureşti, 1993
15
Victor Hallman,
Karen L. Mamilton
Personal insurance: Life, Health and
Retirement, American Institute for
CPCU, Malvern, Pennsylvania, 1995
66
CAPITOLUL 3
TIPOLOGIA ASIGURĂRILOR
Obiective: Se urmăreşte în acest capitol utilitatea practică
pentru fiecare dintre asigurările prezentate: asigurări de bunuri,
de persoane de răspundere civilă, de creanţe etc.
Scurt rezumat: Se porneşte de la mai multe tipuri de
clasificări ale asigurărilor, iar apoi se detaliază fiecare dintre
categoriile de asigurări pe clase şi specific corespunzător:
asigurări de persoane, asigurări de bunuri (autovehicole,
clădiri, maritime, de aviaţie), asigurări de răspundere civilă
legală şi asigurări de creanţe.
Cuvinte cheie:
asigurări facultative; asigurări obligatorii; asigurări de
persoane; asigurări de viaţă; asigurări de deces; asigurări
universale de viaţă; asigurări de sănătate; CASCO; RCA;
carteluri; societăţi Lloyd’s; avarie parţială; avarie totală; avarie
comună; dispaşă; asigurare a creditelor de export; riscuri
politice; asigurare de cauţiune; asigurare de fidelitate.
67
3.1 CATEGORII DE ASIGURĂRI
Desigur că putem distinge diferite criterii de evidenţiere a
tipurilor de asigurări. Dintre acestea se evidenţiază în principal
următoarele trei:
a) după forma juridică de realizare a contractelor;
b) după domeniul sau ramura la care se referă;
c) practica conform cu obiectul de activitate
a) Clasificarea asigurărilor după forma juridică de
realizare a contractelor face distincţie între:
1. Asigurările obligatorii decurg din interesul general, social şi
economic al colectivităţii pentru protejarea economiei naţionale
(avuţiei naţionale) asigurând o continuitate a proceselor de producţie
şi protejarea victimelor unor accidente.
2. Asigurările facultative se încheie pe baza contractelor dintre părţi.
]În acest caz asigurătorul este obligat să accepte asigurarea
facultativă propusă de asigurat în condiţiile în care aceasta
corespunde cu prevederile actelor normative în vigoare în special
pentru riscurile necuprinse în asigurările obligatorii.
b) Distingem, de asemenea, după domeniul sau ramura de
apartenenţă al activităţii de asigurări:
1. Asigurările de bunuri au ca obiect valori materiale care aparţin
unor persoane fizice sau juridice şi pot fi supuse fenomenelor
naturale sau accidentelor. De exemplu: mijloace fixe şi circulante,
culturi agricole, rodul viilor, animale domestice, autovehicule, nave
de transport maritime şi fluviale, aeronave, clădiri, construcţii, bunuri
casnice, alte bunuri care aparţin populaţiei.
2. Asigurările de persoane au ca obiect persoana fizică în sine şi
sunt încheiate cu scopul de a combate efecte naturale negative şi
accidente. De asemenea asigurările pot fi legate de anumite
evenimente importante legate de viaţa persoanei (împlinirea unei
anumite vârste, pierderea capacităţii de muncă, deces etc.).
68
3. Asigurările de răspundere civilă prin care asigurătorul îşi asumă
obligaţia de a plăti despăgubirea pentru prejudiciul adus de către
asigurat unor terţe persoane.
c) O altă posibilă grupare a asigurărilor poate fi realizată în
raport cu obiectul de activitate. Principalele tipuri de asigurări care
se pot practica conform cu obiectul de activitate sunt:
1) asigurări de viaţă;
2) asigurări de persoane, altele decât cele de viaţă;
3) asigurări de autovehicule;
4) asigurări navale şi maritime (de transport);
5) asigurări de aviaţie;
6) asigurări de incendiu şi alte pagube de bunuri;
7) asigurări de răspundere civilă;
8) asigurări de credite şi garanţii;
9) asigurări de pierderi financiare din riscuri asigurate;
10) asigurări agricole.
Pe lângă cele enumerate mai sus, în raport cu evoluţia
economică, fiecare dintre firmele de asigurare poate să introducă noi
tipuri de contracte de asigurare în corelaţie cu cerinţele
consumatorilor şi dinamica pieţei.
3.2 ASIGURĂRI DE PERSOANE
3.2.1 Asigurările de viaţă
Asigurările de persoane reprezintă contractele care au ca
obiect promisiunea efectuării unei plăţi de către asigurător în cazul
producerii unui eveniment care afectează persoana fizică prin:
vătămare corporală, îmbolnăvire, deces sau supravieţuire.
Asigurările de viaţă diferă ca formă contractuală de la o ţară
la alta încadrându-se în asigurări de persoane de viaţă şi asigurări de
persoane altele decât cele de viaţă (asigurări de sănătate, de accidente
etc).
69
Asigurările de viaţă reprezintă acele contracte realizate în
vederea acoperirii dificultăţilor financiare, cu caracter temporar sau
permanent, pe care le întâmpină familia persoanei decedate
(cheltuieli de înmormântare, pensii de urmaş). Asigurările de viaţă
asigură riscuri importante precum cele de deces şi de supravieţuire.
În funcţie de riscul asigurat avem următoarele tipuri de
asigurări de viaţă:
a) asigurări de supravieţuire;
b) asigurări de rentă;
c) asigurări de deces.
a. Asigurarea de supravieţuire este cea prin care
asigurătorul se angajează să plătească asiguratului, la expirarea
contractului, suma asigurată cu condiţia ca persoana asigurată să fie
în viaţă. Suma de bani acumulată poate fi plătită în totalitate la un
moment dat sau fracţionar pe o perioada de timp.
Motivele pentru care se poate încheia o astfel de asigurare
pot fi:
 achiziţionarea în viitor a unui imobil sau a unor bunuri cu
valoare ridicată;
 realizarea unei călătorii de agrement;
 constituirea unui capital pentru o afacere;
 susţinere financiară pe durata studiilor;
 efectuarea de tratament medical.
Dacă asiguratul supravieţuieşte vârstei stipulate în contract,
el intră în posesia sumei respective, iar dacă nu supravieţuieşte atunci
societatea de asigurări nu are nici o obligaţie faţă de asigurat sau
moştenitorii acestuia. Suma acumulată de asigurat rămâne de drept
asigurătorului după decesul prematur al asiguratului.
b. Asigurarea de rentă reprezintă acel tip de asigurare în
care suma asigurată este pusă la dispoziţia asiguratului sub forma
unei plăţi periodice cu titlul de rentă.
Plata rentei poate începe imediat după perfectarea
(încheierea) contractului de asigurare sau la o dată ulterioară.
Această asigurare nu este foarte atractivă datorită pierderii
dreptului asupra sumei asigurate, înscriindu-se în contract clauza
contra-asigurării care permite rambursarea primelor asigurate pentru
riscul de supravieţuire mai puţin pentru riscul de deces.
70
c. Asigurarea de deces protejează asiguratul împotriva
riscului de deces. Există un tip de asigurare care acoperă riscul de
deces indiferent de data la care ar surveni acesta, însă, în acest caz,
asiguratul se obligă să plătească prime pe toata durata vieţii sale.
O altă formă de contract limitează plata primelor la o
anumită perioadă (pe o durată de n ani, până la data x). Acest tip de
asigurare se numeşte asigurare de deces temporară.
În general se realizează asigurări de viaţă mixte pentru a face
mai atractive raporturile cu asiguraţii şi pentru a le simplifica sub
aspect organizatoric.
Asigurarea mixtă poate fi realizată ca o asigurare de viaţă cu
acumulare de capital, ea fiind cea mai rentabilă formă de asigurare
mixtă, atât pentru asigurat cât şi pentru asigurător, pentru că este
singura formă de asigurare care, la expirarea perioadei de asigurare,
restituie primele depuse, la această sumă adăugându-se şi
excedentele de capital făcute de asigurător.
3.2.1.1 Asigurarea de viaţă pe termen
Dacă persoana supravieţuieşte perioadei pentru care s-a
încheiat contractul, atunci obligaţia societăţii de asigurări se
consideră încheiată. Asiguratul are însă posibilitatea de a reînnoi
contractul pentru o nouă perioada de timp doar dacă acest lucru nu a
fost prevăzut printr-o altă clauză contractuală.
Avantajele asigurării de viaţă pe termen sunt:
 acoperirea unor nevoi de asigurare mari cu resurse limitate;
 facilitează obţinerea unor împrumuturi mari;
 oferă protecţia asigurabilităţii;
 alegerea perioadei de asigurare.
Lipse (dezavantaje) ale asigurării de viaţă pe termen sunt:
 lipsa posibilităţii de economisire;
 perioada de protecţie este limitată;
 creşterea primelor de asigurare în funcţie de vârsta asiguratului
(în general primele sunt mult mai mici pentru perioade mici).
Asigurarea de viaţă pe termen oferă protecţie financiară
pentru o perioadă limitată de timp. Dacă persoana decedează în
aceasta perioadă, suma asigurată se plăteşte beneficiarilor poliţei.
71
3.2.1.2 Asigurarea de viaţă permanentă (viageră)
Asigurarea de viaţă permanentă reprezintă un tip de
asigurare care conferă protecţie în caz de deces pentru durata întregii
vieţi. În continuare se regăsesc principalele caracteristici ale acestui
tip de asigurare:
 este o asigurare de viaţă permanentă, care oferă protecţie pe toată
durata vieţii;
 poliţa de asigurare are o valoare fixă la un anumit nivel al
primei;
 poliţa acumulează economii a căror valoare creşte conform unui
plan prestabilit;
 valoarea economiilor este garantată de societatea de asigurări;
 poliţa asigură un nivel minim de despăgubiri împotriva riscului
de deces pe întreaga durată a vieţii;
 poliţa poate să fie cu participare sau fără participare (cu plata sau
fără plata unor dividende).
Asigurarea de viaţă permanentă oferă protecţie permanentă
pe perioada întregii vieţi şi poate fi încheiată şi pentru acumularea de
capital.
3.2.1.3 Asigurarea de viaţă variabilă
Asigurarea variabilă este o asigurare cu prime fixe
asemănătoare cu asigurarea de viaţă permanentă doar că nivelul
primelor este constant, astfel că nivelul de acumulare este mai scăzut.
Diferenţa faţă de asigurarea permanentă constă în faptul că
asigurarea variabilă plasează riscul investiţiei asupra proprietarului
poliţei de asigurare, care poate opta pentru modul de investire a
capitalului său.
În general sunt disponibile mai multe opţiuni de a investi, iar
proprietarul poliţei va alege modalitatea cea mai bună de câştig.
Dacă alegerea sa se dovedeşte bună atunci se acorda o acoperire
adiţională în caz de deces, iar în cazul unei investiţii neperformante
se vor reduce beneficiile de deces.
72
3.2.1.4 Asigurarea de viaţă universală
Asigurarea de viaţă universală se caracterizează prin faptul
că posesorul poliţei poate modifica la anumite intervale de timp
valoarea beneficiilor de deces pe baza rezultatelor capitalizării făcute
de asigurător.
Posesorul poliţei poate schimba valoarea şi data efectuării
plăţilor de asigurare (uneori) fără a avea obligaţia de a anunţa
anticipat societatea de asigurări. Primele de asigurare sunt plasate
într-un cont (nu unul bancar), iar din valoarea lor se vor scădea, la un
moment dat, cheltuielile de deces. Tot în acest cont se vor adăuga
(vărsa) dobânzile obţinute. Posesorul acestei poliţe poate retrage la
un moment dat anumite sume din economiile acumulate.
3.2.2 Asigurări de sănătate
Asigurările de sănătate fac parte din categoria asigurărilor de
persoane altele decât cele de viaţă şi acoperă riscurile de îmbolnăvire
şi accident.
Rolul acestor asigurări este acela de a acoperi cheltuielile de
ocrotire a sănătăţii parţial sau integral, cheltuieli suportate de stat sau
persoana asigurată. Există următoarele tipuri de asigurări de sănătate:
a) asigurări de accidente;
b) asigurări de îmbolnăvire;
c) asigurări permanente de boală (sănătate).
a) Asigurările de accidente urmăresc protejarea persoanelor
fizice de consecinţele unor evenimente care le pot afecta viaţa
sau integritatea personală dar şi capacitatea de muncă.
Persoanele accidentate primesc cu titlul de indemnizaţie fie o
sumă forfetară, fie o primă majorată, fracţionată pentru a
acoperi cheltuielile de îngrijire medicală, recuperarea sănătăţii şi
a pierderilor de venit.
73
b) Asigurările de boală au drept obiectiv protejarea persoanelor
care au suferit o incapacitate temporară de muncă determinată
de boală.
c) Asigurările permanente de boală (sănătate) urmăresc să
elimine sărăcia adesea asociată cu incapacitatea de muncă
pentru o perioadă îndelungată, incapacitate determinată de un
accident sau de o boală.
Din momentul în care un asigurat a fost examinat şi acceptat
pentru acest tip de asigurare, contractul poate să-şi păstreze
valabilitatea pentru un număr de ani consecutivi şi nu poate fi reziliat
de către asigurător. Primele sunt plătite anual şi de obicei nu se
modifică de la un caz la altul (de la o persoană la alta).
Dacă asiguratul a contractat o asigurare pentru incapacitate
de muncă în urma unei boli sau a unui accident el are dreptul la o
indemnizaţie de asigurare (compensaţie) care se acordă periodic atâta
timp cât asiguratul este în incapacitate de muncă sau până la
împlinirea vârstei de pensionare, sau a decedat.
Exemplu de asigurare de sănătate:
Franciza 5.000 u.m.
Beneficiu maxim 1.000.000 u.m.
Poliţa de
asigurare:
Procent de coasigurare 20%
Problema
medicală
atac de cord + tratament + spitalizare 10 zile
Cheltuieli
medicale
245.000 u.m. din care:
Plăţile
asigurării
80% din suma ce
depăşeşte 5.000 u.m.
0,8 *(245.000 -5.000) =192.000 u.m.
1) franciza 5.000 u.m. Suma
suportată
de
asigurat:
2) 20% din suma ce
depăşeşte 5.000 u.m.
0,2 (245.000 -5.000)
= 48.000 u.m.
5.000 u.m +
48.000 u.m
=53.000 u.m.
În exemplul precedent persoana asigurată va cheltui 53.000
u.m. asigurându-se pentru un risc de 245.000 u.m.
74
Adesea, asigurările stabilesc o limită maximă pentru care se
poate plăti suma asigurată, iar dacă aceasta este depăşită, sumele
respective vor fi suportate de asigurat.
Asigurarea colectivă de sănătate reprezintă una din
multiplele căi de a oferi indemnizaţii pentru cazuri de boală sau
accidente practicate de persoanele juridice pentru proprii angajaţi.
Indemnizaţiile vor fi oferite în acest caz membrilor unui grup
(identificabil) pe baza unui contract de asigurare colectivă, iar
asigurătorul va considera grupul în entitatea sa şi nu prin persoanele
care-l alcătuiesc luate individual.
Diferite tipuri de grupuri sau organizaţii pot finanţa o
asigurare de sănătate asumându-şi responsabilitatea de a plăti în
întregime primele de asigurare (plan de asigurare fără contribuţia
salariaţilor) sau la plata primelor pot contribui chiar membrii
grupului.
Principalii beneficiari a acestor asigurări sunt firmele,
sindicatele sau alte asociaţii de persoane.
Asociaţiile şi organizaţiile pot finanţa asigurarea pentru
fiecare din membrii săi. Astfel rezultă o asigurare de sănătate
colectivă pentru asociaţi care reprezintă un beneficiu al apartenenţei
persoanelor la grup.
Sindicatele pot cumpăra asigurări de sănătate, pentru fiecare
din membrii lor fiind stabilit un fond de finanţare în care se varsă
primele, iar prin administratori au responsabilitatea de a cumpăra
asigurările.
Uneori acest tip de asigurări pot fi cumpărate de asociaţiile
patronale (firme mici dar care în număr mare pot obţine contracte
mai avantajoase). În acest caz se pierde totuşi din flexibilitatea
alegerii celei mai adecvate modalităţi de asigurare.
Avantajele asigurării colective de sănătate sunt:
 deoarece sunt folosite cote de primă colectivă asigurarea devine
mai ieftină, iar persoanele vârstnice sau mai puţin sănătoase pot
avea avantaje;
 persoanele care au suma plătită de patron beneficiază de o
reducere a contribuţiei pe care fiecare angajat trebuie sa o
plătească;
75
 contribuţia angajaţilor nu se impozitează;
 persoanele care nu au starea sănătăţii prea bună pot obţine
asigurarea prin apartenenţa la grup chiar dacă, în mod individual
nu ar obţine acest lucru;
 poate oferi unei firme un plus de atractivitate la angajarea
salariaţilor;
 în caz de îmbolnăvire sau accident de muncă firma nu va suporta
cheltuieli foarte mari.
Dezavantaje ale asigurării colective de sănătate:
 un angajat tânăr care face parte dintr-un colectiv vârstnic va fi
evaluat pe baza caracteristicilor întregului grup;
 dacă unul dintre angajaţi părăseşte firma îşi pierde drepturile ce
decurg din asigurarea colectivă de sănătate, iar pentru a şi le
păstra în continuare va fi nevoit sa plătească prime foarte mari.
Uneori se practică „aranjamente” de protecţie socială prin
crearea unui fond comun folosit apoi pentru încheierea contractului
de asigurare negociindu-se şi alte tipuri de asigurări, pe lângă cele de
sănătate.
3.3 ASIGURĂRI DE BUNURI
3.3.1 Specificul asigurărilor de bunuri
Asigurarea de bunuri permite unei persoane să-şi protejeze
bunul al cărui proprietar este, dar şi veniturile viitoare. Asigurarea de
bunuri compensează cheltuielile solicitate de repararea sau înlocuirea
acelor bunuri care sunt pierdute sau distruse. În general cumpărătorii
de asigurări de bunuri preferă asigurarea pentru casă sau autoturisme.
O persoana tânără probabil nu are în proprietate prea multe
bunuri, iar dacă persoana este căsătorită va avea mai multe bunuri în
proprietate, astfel că riscul de incendiu, furt sau vandalism poate să
crească. Chiar dacă persoana respectivă nu se consideră bogată va fi
surprinsă să constate valoarea bunurilor pe care le deţine în urma
76
unei analize detaliate, precum şi nivelul costului de înlocuire al
bunurilor.
În practica asigurărilor, pentru inventarierea bunurilor se
recomandă parcurgerea următoarelor etape:
1. se alcătuieşte o listă cu toate bunurile aflate în proprietatea
persoanei, cu menţionarea datei şi a preţului de achiziţie;
2. se ataşează chitanţele sau bonurile de cumpărare aferente
bunurilor respective;
3. se înregistrează sau fotografiază pe peliculă şi se notează data la
care au fost făcute aceste înregistrări sau fotografii. Bunurile de
valoare mare vor fi fotografiate pentru surprinderea detaliilor;
4. se vor ataşa numere de inventar pe acele bunuri care ar putea fi
furate;
5. documentele de inventar se păstrează la bancă sau în alt loc ferit
de distrugere sau furt.
Determinarea valorii curente a obiectelor asigurate se face în
general scăzând din valoarea iniţială deprecierea estimată, uzura.
Pentru determinarea valorii poliţei de asigurare este necesară
întocmirea foii de inventar la care în mod obligatoriu se vor anexa
chitanţe, fotografii.
După stabilirea naturii bunurilor, acestea pot fi incluse în
următoarele categorii şi asigurate facultativ:
 bunuri care aparţin persoanelor fizice sau juridice având
domiciliul, sediul sau reşedinţa în România;
 bunuri primite în folosinţă sau păstrare, reparare, curăţare,
vopsire, vânzare sau pentru expunere în muzee sau expoziţii;
 bunuri sau activităţi care fac obiectul unor contracte de
concesionare, închiriere sau locaţie de gestiune.
Bunurile sunt asigurate pentru sumele declarate de asigurat,
dar aceste sume nu pot fi mai mari decât:
 valoarea (preţul) de înlocuire al bunului din care s-a scăzut uzura
pentru mijloace fixe sau obiecte de inventar;
 preţul plătit pe materii prime sau materiale, produse finite,
mărfuri;
77
 valoarea de circulaţie în cazul obiectelor de muzeu, al lucrărilor
de artă.
Asigurătorul poate cere de la caz la caz condiţii suplimentare
de păstrare, stocare, manipulare, instalarea de sisteme de protecţie
împotriva incendiilor, furt, şi poate impune respectarea normelor de
utilizare pentru a o reducere a riscurilor potenţiale. Dacă se constată
că asiguratul nu a acţionat în acest sens, asigurătorul se poate preleva
de obligaţiile asumate.
3.3.2 Asigurarea de avarii şi furt facultativă auto
(CASCO)
Este un tip de asigurare facultativă care se încheie pentru
persoane fizice şi juridice pentru daunele suferite de autovehiculele
faţă de care asiguratul are un interes asigurabil şi se contractează de
către firmele din ţară numai pentru autovehicule înmatriculate în
România. Obiectul acestui tip de asigurare, autovehiculele, sunt
considerate acele vehicule pentru transporturi terestre, acţionate pe
principiul motorului, inclusiv remorcile ataşate acestora.
Caracteristici ale asigurării de tip CASCO:
 vechimea autovehiculului asigurat nu trebuie să depăşească 12
ani. Se pot asigura şi maşini cu vechime mai mare de 12 ani dacă
fac parte dintr-un parc auto mai mare de 10 maşini şi numărul lor
nu depăşeşte 10% din numărul total;
 asigurarea începe la ora 24 a zilei imediat următoare celei în care
s-a încheiat contractul de asigurare şi s-a încasat prima de
asigurare (rata I), dar uneori, pentru a se evita faptele ilicite,
asigurarea întră în vigoare după trei zile de la data efectuării
plăţii sau încheierii poliţei;
 asigurarea încetează la ora 24 a ultimei zile a perioadei pentru
care a fost încheiată;
 durata asigurării este de un an sau minim 6 luni.
78
Asigurarea CASCO poate fi încheiată şi în combinaţie cu
alte modalităţi complementare de acoperire a riscurilor, precum:
 asigurarea de avarii cu valabilitate în România împreună cu
extinderea teritoriului acoperit în afara României (1-12 luni);
 asigurarea de avarii şi furt în România (12 luni) combinată cu
asigurarea penru furt extern (1- maxim 3 luni);
 asigurarea de avarii sau avarii şi furt poate fi combinată cu
asigurarea de accidente a persoanelor din autovehicul
(valabilitatea acesteia fiind cea a asigurării de avarii).
Un exemplu de tarife pentru tipurile de riscuri asigurate este
prezentat în Tabelul nr. 1:
Tabelul nr. 1 Tarife orientative CASCO
Riscurile asigurate Cota de primă
%
Avarii numai în România 1,2 – 4,40
Avarii în România şi în afară 1,7 – 4,90
Avarii şi furt în România 2,3 – 7,05
Avarii în România şi în afară şi furt în România 2,5 – 7,68
Contractul de asigurare se încheie în baza unei cereri-
chestionar care împreună cu Nota de calcul şi Inspecţia de risc fac
parte integrantă din contractul de asigurare.
Inspecţia de risc a autovehiculului este obligatorie, acesta
trebuie să îndeplinească cumulativ următoarele cerinţe:
 să fie în stare de funcţionare;
 caroseria să nu prezinte porţiuni întinse de rugină sau exfoliere;
 cauciucurile să nu prezinte uzură accentuată;
 parbrizul, geamurile, farurile, semnalizatoarele, spoiler-ul sau
alte părţi casante să fie intacte;
 seria şasiului şi seria motorului să corespundă cu cele din
documente;
 sistemul antifurt şi toate dotările suplimentare să existe şi să fie
în stare de funcţionare;
79
 să se facă dovada că viitorul asigurat este în posesia celor două
rânduri de chei originale ale autovehiculului.
Riscurile asigurate şi excluderile fac parte componentă a
contractului de asigurare, în funcţie de acestea stabilindu-se prima de
asigurare. Pentru stabilirea primei de asigurare trebuie cunoscută
valoarea reală, suma asigurată, care este cea calculată sau
determinată ca valoare rămasă la momentul încheierii contractului.
V
r
= V
n
– U
unde:
V
r
= valoarea rămasă;
V
n
= valoarea din nou;
U = uzura.
Uzura (U) autovehiculului se stabileşte conform scalei de
uzură prevăzută în tariful de prime, valori tabelate în cataloage de
specialitate.
Valoarea din nou (V
n
) a autovehiculului se determină
distinct pentru autovehiculele indigene şi pentru autovehiculele
producţie străină în raport cu:
(a) pentru autovehiculele indigene
 valoarea de comercializare din nou din listele de preţuri (inclusiv
TVA şi celelalte taxe impuse);
 pentru cele fabricate în anul încheierii asigurării se acceptă preţul
de factură (inclusiv TVA);
(b) pentru autovehiculele producţie străină
 valoarea de catalog EUROTAX;
 pentru cele fabricate în anul încheierii asigurării se acceptă preţul
de factură la care se adună totalul taxelor din declaraţia vamală
(mai puţin TVA).
Asiguraţii beneficiază de termen de graţie 5 zile lucrătoare
pentru plata primele sau a ratelor scadente.
În cazul unei avarii, sau accident, este obligatoriu ca
producerea evenimentului asigurat să fie anunţată în termen de 48 de
ore de la producerea acestuia sau de la intrarea în ţară.
80
Adiţional, la contractul CASCO poate fi ataşată clauza de
despăgubire la accidentarea persoanelor pentru: invaliditate
permanentă parţială sau totală şi/sau deces.
Dacă în cursul unui an de asigurare, asiguratul nu a avut nici
o daună, la reînnoirea contractului pentru un nou an de asigurare - cu
condiţia continuităţii - se vor aplica reduceri (bonusuri) asuprea
primei de asigurare astfel: 1 an - 20%; 2 - 25%; 3 - 35%; 4 - 50%.
Începând cu al 5-lea an consecutiv fără daune, nu se mai acordă
bonus, dar se aplică cotaţia de primă rezultată în urma acordării
bonusului în anul 4 de asigurare fără daune.
Riscurile asigurate prin contractele CASCO pot fi:
(a) Riscuri specifice circulaţiei:
Coliziuni cu alte autovehicule, sau cu orice alt corp mobil
sau imobil, ieşiri în decor, răsturnări, derapări, căderi în prăpastie sau
în apă (cu ocazia transbordării sau ruperii podurilor), căderi de
corpuri pe vehicul.
(b) Riscuri generale:
Incendiu, trăsnet (chiar neurmate de incendiu) explozie
(inclusiv explozia rezervorului de carburant ca urmare a producerii
unui eveniment asigurat). Se vor despăgubi daunele produse direct
asupra autovehiculului asigurat precum şi daunele indirecte: afumare,
carbonizare, pătare sau efectele căldurii degajate. De asemenea se
despăgubesc daunele provocate de agentul de stingere.
(c) Calamităţi naturale precum:
 efectele directe ale ploilor torenţiale, grindinii, inundaţiilor,
aluviunilor, furtunilor, uraganelor, trombelor de aer, efecte ale
greutăţii stratului de zăpadă sau gheaţă, avalanşelor, cutremurelor
sau a alunecărilor sau prăbuşirilor de teren;
 efectele indirecte ale acestor fenomene precum: prăbuşirea unui
copac lovit de trăsnet, acţiunea mecanică a obiectelor purtate de
furtună sau uragan, dărâmarea acoperişurilor sau construcţiilor
din cauza greutăţii stratului de zăpadă sau gheaţă, ori a
avalanşelor de zăpadă, a alunecărilor sau prăbuşirilor de teren sau
a cutremurelor de pământ.
81
Asigurarea depinde se tipul autovehiculului, al unor părţi
componente sau piese ale autovehiculului. Se pot despăgubi avariile
produse autovehiculului ca urmare a furtului sau tentativei de furt
prin efracţie, chiar dacă autovehiculul asigurat nu se afla într-o
încăpere. De asemenea se despăgubesc pagubele cauzate încăperii în
care se afla autovehiculul asigurat, ca urmare a furtului prin efracţie
1
sau a tentativei de furt prin efracţie a autovehiculului asigurat sau a
unor componente ale acestuia.
Primele de asigurare sunt diferenţiate pe categorii de
autovehicule, în funcţie de vechime şi stare de întreţinere, şi pot fi
achitate integral sau în rate subanuale. Pentru parcurile de
autovehicule se acordă reduceri cuprinse între 5 şi 15% în funcţie de
numărul autovehiculelor asigurate.
Se acceptă în asigurare autovehicule cu vechime până la 12
ani inclusiv şi în cazul parcurilor de autovehicule, iar uneori se pot
asigura şi autovehicule cu vechime mai mare, în condiţii negociate
de către ambele părţi.
Tarifele de asigurare sunt progresive, dependente direct
proporţional în raport cu numărul şi tipul riscurilor asigurate:
 avarii numai în România;
 avarii în România şi în afară;
 furt în România;
 avarii şi furt în România;
 avarii şi furt în România şi în afară.
Valoarea primelor de asigurare a autovehiculelor uzate este
dată de valoarea de comercializare (preţul din nou) din care se scade
uzura stabilită în raport cu vechimea în ani a acestora (conform
procentajelor din scala de uzură), rulajul, starea tehnică şi valoarea
de piaţă. De obicei aceste valori sunt disponibile agenţilor de
asigurare tabelate, standardizate. Vezi Tabelul nr. 2 Scala de uzură
2
.
Exemplu de determinare pentru un autovehicul care are
valoarea din nou de 17.200 euro.
Preţ autovehicul nou = 17.200 euro

1
Prin efracţie se înţelege acel furt după care rămân urme că făptuitorii l-au
săvârşit prin spargerea forţată sau distrugerea dispozitivelor de închidere.
2
Supliment Auto Expert, Nr. 18 mai 2002
82
Vechime = 5,5 ani
Rulaj = 50.000 km
Stare tehnică bună
Din Tabelul nr.2 Scala de uzură se alege pentru vechimea
cuprinsă între cinci şi şase ani valoarea rămasă, 60% din valoarea
reală, din care se mai reduce 10% pentru rulajul de 50.000 km. Deci,
valoarea este dată de 50% din valoarea autoturismului nou, adică
8.600 euro.
Aceasta este o valoare estimativă de la care se poate pleca la
negocierea preţului de vânzare, respectiv cumpărare a poliţei de
asigurare. Această valoare poate fi mai mare sau mai mică funcţie de
starea tehnică reală şi de valoarea de piaţă a autovehiculului.
Tabelul nr. 2 Scala de uzură
Valoarea rămasă - procent din valoarea de
nou
Observaţii
Vechimea
autovehiculului
autovehicule cu
masa sub 3,5 tone şi
mai puţin de 9
locuri pe scaune
autovehicule cu masa
peste 3,5 tone şi mai
mult de 9 locuri pe
scaune
0-1 an 100% 100%
1-2 ani 85% 84%
2-3 ani 75% 73%
3-4 ani 70% 62%
4-5 ani 65% 55%
5-6 ani 60% 47%
6-7 ani 55% 41%
7-6 ani 50% 35%
6-9 ani 45% 32%
8-10 ani 40% 28%
Peste 10 ani 30% 25%
Coeficienţii
valorii rămase,
conform datelor
din tabel, se
corectează cu
10-15% în
funcţie de
kilometrii
parcurşi, starea
tehnică şi de
întreţinere şi
valoarea de
piaţă.
Este prevăzută de asemenea şi posibilitatea asigurării riscului
de furt în afara teritoriului României în condiţiile încasării unei prime
suplimentare de asigurare, pentru perioade de 1 până la 3 luni.
83
Totuşi, pentru mai multă mobilitate, asigurările pot fi gândite pentru
a corespunde cerinţelor şi posibilităţilor fiecărui client în parte.
3.4 ASIGURĂRI DE AVIAŢIE
3.4.1 Elemente specifice
Modernizarea flotei aeriene civile, creşterea numărului
orelor de zbor, a valorii mărfurilor şi a numărului pasagerilor
transportaţi au condus la accentuarea nevoii de asigurare a riscurilor
aviatice. În plus, numărul important de sinistre înregistrat în acest
domeniu a determinat companiile aviatice să ia măsuri în scopul
evitării posibilelor catastrofe.
Asigurarea aeronavelor este o asigurare complexă, care
include următoarele secţiuni:
 asigurarea pentru pierderea sau avarierea navei (CASCO);
 asigurarea de răspundere faţă de pasageri şi pentru bagajele
acestora sau mărfurile transportate;
 asigurarea de răspundere civilă legală faţă de terţi.
Suma asigurată se stabileşte pe baza valorii declarate de
asigurat, care nu trebuie sa depăşească valoarea din nou - în cazul
asigurării aeronavei sau în limitele prevăzute în legislaţia din
România, în convenţiile internaţionale la care ţara noastră este parte
sau în acordurile încheiate cu partenerii externi - în cazul asigurării
de răspundere.
Răspunderea civilă a companiilor de navigaţie aeriană este
reglementată pe plan internaţional prin:
 Convenţia de la Varşovia (1929), completată cu protocolul de la
Haga (1955), care se aplică oricărui transport internaţional de
persoane, bagaje sau mărfuri, efectuat pe aeronave, cu plata
transportului. În plus, răspunderile civile ale companiilor de
aviaţie au fost completate prin Convenţia de la Guatemala;
84
 Convenţia de la Tokyo (1963), care se aplică tuturor
infracţiunilor penale şi actelor care pot compromite securitatea
aeronavei, a persoanelor sau a bunurilor aflate în aeronave sau
ordinea şi disciplina la bord;
 Convenţia de la Roma (1953), care se aplică în cazul daunelor
provocate terţilor din afara aeronavei.
Primul contract de asigurare de aviaţie a fost încheiat în 1912
de către societatea Lloyd’s of London. El acoperea numai
răspunderea. De altfel, poliţele de asigurare realizate înainte de
primul război mondial aveau ca obiect în principal răspunderea civilă
sau accidentele de persoane. Asigurarea împotriva avarierii
aparatelor de zbor extrem de fragile din acele timpuri ar fi însemnat
un risc mult prea mare pentru societăţile de asigurări. După ce primul
război mondial a luat sfârşit, mulţi dintre piloţii reîntorşi de pe front
au intrat în aviaţia comercială. Aceşti piloţi au găsit unele societăţi de
asigurare care şi-au exprimat interesul de a experimenta asigurarea
aparatelor comerciale. Însă afacerea nu a fost profitabilă, în acea
perioadă retragerile firmelor de asigurări de pe piaţă fiind frecvente.
De exemplu până în 1922, în SUA nu a existat nici un contract de
asigurare de aviaţie încheiat de societăţile de asigurare americane.
Existau totuşi câteva contracte de asigurare realizate de firma
Lloyd’s of London, prin intermediul companiei Barbel and Baldwin,
din New York.
Succesul primului zbor transatlantic realizat în 1927 de către
Charles Lindbergh a atras atenţia asupra posibilităţilor oferite de
transportul aerian conducând odată cu aceasta, la atragerea unor
capitaluri însemnate pentru investiţii în acest domeniu. A urmat
dezvoltarea puternică a poştei aeriene, iar apoi a industriei aviatice
americane care a devenit în scurt timp un factor important în viaţa
economică a SUA. Acelaşi trend s-a înregistrat în dezvoltarea
aviatică de pe întreg globul. Zborurile au început să devină regulate
şi mai sigure. Multe companii au cumpărat avioane pentru
transportul bunurilor şi persoanelor. Avioanele particulare, cu o
construcţie mai simplă, au devenit tot mai prezente. S-au dezvoltat
continuu facilităţile la sol pentru buna decolare şi aterizare a
avioanelor sub forma aeroporturilor şi a pistelor de aterizare de
urgenţă şi a sistemelor de dirijare a zborurilor.
85
Utilizarea avioanelor militare în cel de-al doilea război
mondial a constituit un impuls foarte puternic pentru dezvoltarea
industriei aviatice, precum şi pentru realizarea unor sisteme la sol tot
mai performante pentru decolare şi aterizare. Dezvoltarea avioanelor
cu reacţie după 1960 a oferit noi oportunităţi transportului aerian.
Totodată a început şi cursa de cucerire a spaţiului cosmic, cu
prima aselenizare din 1969. Remarcabilă este evoluţia acestui
fenomen, mai ales că toate segmentele transportului aerian s-au
dezvoltat intens în ultimele patru decenii. Aviaţia a cunoscut o
expansiune incredibilă de la un număr mic de aparate de zbor la sute
de mii în prezent.
3.4.2 Piaţa riscurilor aviatice
Asigurătorii riscurilor aviatice se pot clasifica în: carteluri
(formate din mai multe societăţi de asigurare, societăţi de asigurare
individuale) şi societăţi Lloyd’s.
1. Cartelurile. Cea mai mare parte a pieţei de asigurări pentru
aviaţia civilă este dominată de câteva carteluri, a căror strategie este
aceea de a stimula resursele financiare necesare acoperirii
asigurărilor de mare valoare. În SUA există trei astfel de carteluri
United States Aircraft Insurance Group fondat în 1928, Associated
Aviation Underwriters fondat în 1929 şi Aviation Office of America
fondat în 1962. Aceste carteluri încheie contracte de asigurări de
aviaţie în numele societăţilor de asigurare membre. Practic, orice tip
de expunere la pierdere în domeniul aviatic poate fi asigurat de
aceste carteluri. Aceste trei carteluri realizează contracte de asigurare
pentru cele mai multe companii de aviaţie comercială din SUA,
pentru companiile producătoare de avioane comerciale, precum şi
pentru majoritatea aeroporturilor. Fiecare reprezentanţă a acestor
carteluri are un personal extrem de specializat. Mulţi dintre cei care
soluţionează cererile de despăgubire sunt ei înşişi piloţi licenţiaţi.
Există reprezentanţe pe întreg teritoriul SUA, iar poliţele de asigurare
sunt realizate de către agenţi sau brokeri.
Serviciile fiecărui cartel sunt puse la dispoziţia societăţilor
de asigurări din componenţa sa în mod automat. Nu există o anumită
86
agenţie care să reprezinte cartelul. Fiecare societate membră are
autoritatea de a încheia contracte de asigurare în numele cartelului.

2. Societăţi de asigurare. Unele societăţi încheie contracte de
asigurare în mod independent fără a apela la suportul financiar al
cartelurilor. Aceste societăţi sunt însă suficient de puternice pentru a
realiza contracte de asigurare aviatice şi dispun de o vastă experienţă
în domeniu - altfel nu ar putea rezista pe piaţa asigurărilor aviatice -.
3. Societăţile Lloyd’s. Aceste societăţi operează la nivel naţional sau
regional ca intermediari pe piaţa asigurărilor aviatice, în special
pentru riscuri care:
 nu aparţin claselor omogene;
 au fost refuzate de alte societăţi de asigurare;
 nu se asigură pe piaţa obişnuită.
De exemplu, aparatele de zbor fabricate de persoane
particulare şi aparatele de zbor de interes istoric sau elicopterele sunt
acoperite prin contracte de asigurare la societăţi Lloyd’s.
Creşterea importanţei asigurărilor aviatice reflectă
dezvoltarea industriei aviatice din ultimele decenii. Din punct de
vedere funcţional, această industrie este împărţită în cinci mari
sectoare: aviaţia generală, linii aeriene, producători ai aparatelor de
zbor, aeroporturi şi baze aeriene.
a. Aviaţia generală. Cel mai mare sector al aviaţiei îl
constituie aviaţia generală. Ea cuprinde: aviaţia utilitară, serviciile
aviatice pentru executivul marilor corporaţii, taxiurile aeriene,
cursele charter, zborurile şcoală, zboruri pentru observaţii
atmosferice, zboruri de agrement. Pentru simplificare se poate spune
că aviaţia generală se defineşte ca fiind întreaga aviaţie civilă, mai
puţin liniile aeriene.
Pentru a ne face o imagine asupra dimensiunii acestor
servicii, vom menţiona faptul că 98% din totalul aparatelor de zbor
din aviaţia civilă a SUA sunt aparatele pentru aviaţie generală.
b. Liniile aeriene. Marile linii aeriene de transport deservesc
rute intercontinentale şi transoceanice, în timp ce liniile aeriene
naţionale deservesc piaţa internă a fiecărei ţări.
c. Producătorii aparatelor de zbor. Acest sector cuprinde
marile companii producătoare de aparate de zbor, de motoare, de
87
avioane, de echipament electronic de bord, precum şi alte sisteme
necesare zborului. Deşi în lume există puţine firme mari destinate
construcţiei de avioane şi motoare de avion, există câteva mii de
companii mai mici care produc şi distribuie componente pentru
aparatele de zbor.
Pentru acest segment al industriei aviatice dedicat realizării
aparatelor de zbor, motoarelor de avion, precum şi componentelor
acestora, există câteva mari societăţi de asigurare care s-au
specializat în acest domeniu extrem de complex.
d. Aeroporturile. În lume se află zeci de mii de aeroporturi
de diferite mărimi, de la cele mari cum ar fi celebrele O’Hara din
Chicago, Hartsfield din Atlanta, Heathrow din Londra etc. până la
micile aeroporturi private cu gazon. Administratorii aeroporturilor
includ atât municipalitatea marilor metropole cât şi proprietarii
micilor baze aeriene.
e. Bazele aeriene. Mii de administratori de baze aeriene
servesc ca dealeri şi distribuitori de aparate de zbor, oferă servicii de
reparaţii şi întreţinere sau asigură alimentarea cu combustibil şi piese
de schimb.
3.4.3 Riscuri de pierdere sau avariere a aeronavelor.
Număr limitat de unităţi expuse riscului
Aviaţia, indiferent de specificul ei, prezintă o serie de riscuri
care includ expunerile la pierderi catastrofice, expuneri la risc limitat
şi o diversitate semnificativă de factori care fac ca expunerile să se
individualizeze în funcţie de aparatul de zbor şi de pilot. Societăţile
de asigurare evaluează în mod individual fiecare contract de
asigurare luând în consideraţie calităţile pilotului, tipul aparatului de
zbor şi dotarea electronică de la bord, aspectele geografice ale
zborurilor, precum şi scopul folosirii aparatului de zbor.
Pentru societăţile de asigurări aparatele de zbor şi riscurile
implicate prezintă fiecare în parte multe elemente de unicitate, dar
nici unul nu este atât de important ca expunerea permanentă la riscul
de catastrofă. Riscul de pierdere catastrofală este prezent de fapt,
în grade diferite, în fiecare formă de asigurare, însă în asigurarea de
aviaţie el a primit un statut propriu.
88
În evaluarea acestui risc de pierdere catastrofică un rol
important îl au caracteristicile fizice ale avionului. Avionul este, dată
fiind natura zborului, un aparat de construcţie uşoară, robustă şi
foarte sofisticată. Ingineria aviatică este mult mai complexă decât cea
feroviară sau rutieră, avioanele fiind supuse unor forţe exterioare
diferite de cele la care sunt supuse în general trenurile şi
automobilele. Având în vedere concepţia, construcţia şi condiţiile de
funcţionare, se poate constata că avioanele sunt mult mai susceptibile
la pierderi catastrofice decât orice alt vehicul terestru sau maritim.
Accidentele aviatice au demonstrat cât de predispuse sunt
avioanele la daune totale şi cât de rapid se pot transforma unele
accidente în catastrofe. Odată cu creşterea capacităţii de transport şi a
creşterii parametrilor de zbor (viteză şi altitudine), creşte frecvenţa
accidentelor majore.
Din punctul de vedere al societăţilor de asigurare o situaţie
mai complicată decât cazul pierderii catastrofice o constituie numărul
limitat de unităţi expuse riscului. Dacă se iau în consideraţie
aparatele de zbor de pe toate liniile aeriene din lume, se ajunge la
câteva zeci de mii de avioane, iar numărul total al aparatelor de zbor
din aviaţia civilă se ridică însă la sute de mii. Numărul avioanelor
expuse la pierderi este relativ mic în comparaţie cu alte tipuri de
bunuri (automobile, case etc.). De aceea, societăţile de asigurare
pentru aviaţie nu dispun, pentru anumite clase de risc, de suficiente
unităţi expuse la risc pentru a permite calcule statistice corecte, pe
baza cărora să se stabilească probabilitatea producerii riscului ca şi în
cazul asigurărilor maritime, societăţile de asigurare trebuie să se
sprijine mai mult pe raţionamente logice decât pe o bază de date
statistice.
Chiar dacă numărul limitat de unităţi expuse riscului ridică
multe probleme, iar pierderea catastrofică constituie o perpetuă
ameninţare, societăţile de asigurare ar avea mai puţine probleme dacă
aparatele de zbor ar fi tipizate şi uşor clasificabile pe categorii de
risc. Chiar şi atunci când două avioane sunt asemănătoare, varietatea
factorilor de risc la care sunt expuse face ca asigurarea lor să poarte
pecetea individualităţii. Valoarea contractelor de asigurare poate
diferi de la un avion la altul cu valori de ordinul miilor de dolari, în
funcţie de echipamentele electronice de bord şi de sistemele de
ghidare instalate.
89
Sunt importante cele patru criterii majore de evaluare a
riscului: tipul aparatului de zbor şi echipamentul de bord, abilităţile
pilotului, scopul în care urmează să fie folosit aparatul de zbor şi
caracteristicile geografice ale zborului.
3.4.3.1 Tipul aparatului de zbor şi echipamentul de bord
Aparatul de zbor şi numărul de persoane care pot zbura în
calitatea de pasageri sau membrii ai echipajului determină valoarea
contractului de asigurare. Aceste informaţii oferă o bază de plecare
în evaluarea potenţialului maxim de risc, respectiv valoarea maximă
a unei daune totale. Valoarea contractului de asigurare va fi mai mică
decât această valoare maximă, dar va depinde de ea. Probabilitatea
daunei totale depinde de o serie de factori cum ar fi: vechimea,
caracteristicile constructive şi configuraţia aparatelor de zbor.
1. Vechimea. Problema vechimii aparatului de zbor se referă
la deteriorarea structurii sale, dar şi la uzura motoarelor. După o
perioadă de funcţionare, aparatul expus zborului şi impactului cu
solul la fiecare aterizare, începe să dea semne de slăbiciune. Adeseori
performanţele acestuia se reduc datorită deteriorării suprafeţei
aripilor care creează forţa portantă, apariţiei unor zone de coroziune
sau a unor crestături pe elicea avionului. Multe aparate de zbor se
construiesc cu o anumită rezervă, astfel ca deteriorările care se
produc în timp să nu afecteze imediat performanţele de zbor.
Fiecare aparat de zbor are propria lui durată de viaţa
proiectată, durată ce poate varia de la câţiva ani la câteva decenii. De
exemplu, mai mult de jumătate din aeronavele aviaţiei civile din
România înainte de 1991 aveau o vechime de peste zece ani.
2. Caracteristicile constructive ale unui aparat de zbor sunt
foarte importante nu numai în stabilirea probabilităţii de daună, dar şi
în evaluarea reparaţiilor necesare după avarierea potenţială a
aparatului. În industria aviatică există o diversitate mai mare de tipuri
constructive decât în industria automobilelor, de aceea fiecare aparat
se prezintă ca unicat din punct de vedere al reparaţiilor.
Recondiţionarea suprafeţelor metalice ale avionului necesită multă
experienţa din partea mecanicilor şi dotări corespunzătoare. La
avioanele cu structuri sofisticate, daune relativ minore pot necesita
înlocuirea unui întreg element structural, implicând costuri deosebite.
Din acest motiv este preferabil să se declare o pierdere totală a
90
aparatului de zbor, în cazul în care cheltuielile pentru reparaţii devin
excesiv de mari.
3. Configuraţia aparatelor de zbor determină o serie de
particularităţi în manevrarea aeronavelor. De exemplu, avioanele cu
tren de aterizare convenţional, format din două roţi montate în faţă,
înaintea centrului de greutate, prezintă o poziţionare uşor înclinată în
sus. Aceasta poziţie este dezavantajoasă pentru pilot, deoarece atunci
când rulează aparatul la sol, el nu are suficientă vizibilitate. Pe de
alta parte, trenul de aterizare sub forma de triciclu, cu două roti
poziţionate în spatele centrului de greutate, oferă o poziţie mai buna
pentru rulajul aparatului la sol, dar este mult mai pretenţios la
aterizarea pe suprafeţe prea tari sau prea moi. Hidroavioanele şi
aparatele de tip amfibie trebuie să facă faţă la o serie de pericole
maritime, în plus faţă de cele aviatice. Avioanele care dispun de mai
multe motoare sunt mai puternice, dar întâmpină serioase dificultăţi
de zbor atunci când cade un motor, datorită asimetriei forţei de
propulsare. Am putea afirma că practic, fiecare aparat de zbor
prezintă propriile riscuri generate de specificul configuraţiei sale.
3.4.3.2 Abilităţile pilotului
Condiţia psiho-fizică a pilotului sau a echipajului
influenţează desfăşurarea zborului. Pilotul trebuie să fie permanent
într-o condiţie optimă. Există o veche zicală potrivit căreia: „Aviaţia,
ca şi marea sau muntele nu sunt periculoase, ci neiertătoare faţă de
greşelile umane”.
3.4.3.3 Scopul în care urmează sa fie folosit aparatul de zbor
Aparatul de zbor poate fi folosit pentru transportul de
persoane, transportul utilitar etc. fiecare dintre aceste destinaţii
denotă anumite riscurile posibile. Trebuie arătat că avioanele aviaţiei
militare şi prototipurile nu sunt asigurate.
3.4.3.4 Caracteristicile geografice
Sunt acele elemente care se referă la tipul de climă,
condiţiile meteo, temperatură, altitudine, lungimea pistei, care
combinate oferă o multitudine situaţională în evaluarea riscurior din
domeniul aviatic.
91
Deoarece valoarea contractelor de asigurare depinde foarte
mult de abilitatea experţilor societăţii de asigurări de a evalua cât mai
corect producerea riscului, ei vor evalua cu atenţie probabilităţile de
apariţie a tuturor riscurile posibile.
3.5 ASIGURĂRI MARITIME
3.5.1 Tipuri de asigurări maritime
Asigurarea maritimă este o ramură a asigurării de bunuri în
cadrul căreia societăţile de asigurare îşi asumă protecţia navelor
fluviale şi maritime utilizate în porturi, precum şi a încărcăturii
acestora împotriva unor riscuri.
La începuturile dezvoltării asigurărilor maritime una şi
aceeaşi poliţă de asigurare acoperea atât marfa cât şi nava cu care era
transportată aceasta deoarece proprietarul navei era şi cumpărătorul
mărfurilor transportate.
Pe măsura dezvoltării comerţului maritim s-au constituit
companii de navigaţie interesate în special de asigurarea navelor, în
timp ce interesul pentru asigurarea încărcăturii revenea proprietarilor
mărfurilor. Astfel au apărut două tipuri distincte de asigurări
maritime:
 asigurarea navelor (asigurarea de tip CASCO);
 asigurarea încărcăturii, adică a bunurilor care fac obiectul
transportului maritim (asigurarea de tip CARGO).
Principii aplicabile în asigurările maritime sunt similare
cu cele din alte ramuri de asigurări, dar cu specific la activităţile de
transport maritim. Aceste principii sunt:
 principiul interesului asigurabil - prezintă un caracter
patrimonial şi vizează conservarea bunurilor care fac obiectul
voiajului maritim. Acest interes asigurabil se manifestă în mod
specific de către proprietarul (deţinătorul) bunurilor transportate,
deţinătorul unei ipoteci pe navă etc.
92
 principiul despăgubirii - reflectă motivaţia interesului asigurabil,
finalitatea asigurării în ipoteza producerii cazului asigurat;
 principiul bunei credinţe - valabil pentru orice contract de
asigurare care intervine între părţi.
Asigurările de bunuri care fac obiectul asigurării de tip
CARGO privesc mărfurile care fac obiectul comerţului exterior şi
care se află în trafic internaţional cu mijloace de transport româneşti
sau străine, fiind în corelaţie cu condiţiile de livrare stabilite prin
contracte comerciale cu partenerii străini (F.O.B.
1
, F.O.R.
2
, F.O.T.
3

etc.). În practica internaţională se utilizează şi alte condiţii de livrare:
franco-frontiera clientului extern, franco-frontiera de destinaţie,
franco-portul de destinaţie. Există patru categorii de condiţii
denumite „Regulile INCOTERMS”:
1. livrări de tip „C” în care vânzătorul organizează şi transportul,
dar nu-şi asumă riscuri suplimentare (costuri suplimentare) în
raport de marfă după încărcarea ei pe bordul navei;
2. livrări de tip „D” în care vânzătorul îşi asumă responsabilitatea
pentru marfa transportată până la destinaţie;
3. livrări de tip „E” în care vânzătorul pune mărfurile la dispoziţia
cumpărătorului în limitele responsabilităţilor sale;
4. livrări de tip „F” în care vânzătorul pune mărfurile la dispoziţia
cărăuşului nominalizat de cumpărător.
În condiţiile de livrare C.I.F. (cost-asigurare-transport)
furnizorul se obligă să se îngrijească de transportul şi asigurarea
mărfurilor suportând cheltuielile de transport şi asigurare care sunt
incluse în preţul de vânzare.
În condiţiile de livrare de tip „C” sau „F” asigurarea cade în
sarcina cumpărătorului extern, fapt care poate să implice negocierea
preţurilor de vânzare.
3.5.2 Avaria în asigurările maritime

1
F.O.B. acronim provenit din expresia „Free On Board”
2
F.O.R. acronim provenit din expresia „Free On Rail“
3
F.O.T. acronim provenit din expresia „Free On Truck”
93
În timpul transportului maritim atât nava cât şi mărfurile pot
suferi vătămări sau pierderi cunoscute sub denumirea de avarii.
Avaria în asigurarea maritimă este caracterizată ca o pagubă
materială a obiectului asigurat, o degradare indiferent de mărimea şi
cauza generatoare.
În funcţie de natura obiectului asigurat şi interesele pe care le
afectează avariile pot fi:
 avarii totale;
 avarii parţiale (particulare);
 avarii comune.
a) Avaria totală este o pierdere totală sau completă a
bunurilor asigurate sau presupune deteriorarea caracteristicilor
intrinseci până în momentul în care bunul este exclus din categoria
bunurilor din care a făcut parte.
Avaria totală poate fi:
 avarie totală reală - dispariţia navei sau distrugerea completă;
 avarie totală constructivă - se manifestă atunci când pierderea
bunului asigurat este inevitabilă, iar costul salvării (remedieri,
reparaţii etc.) ar depăşi valoarea asigurată.
b) Avaria parţială reprezintă orice pierdere parţială suferită
de bunul asigurat din cauza unui risc asigurat (se produce în mod
fortuit, neintenţionat).
Se constată că avaria parţială este datorată unor cauze
întâmplătoare (incendiu, eşuare, explozie) care îl afectează exclusiv
pe proprietarul bunului asigurat.
c) Avaria comună apare atunci când, din necesitate, în mod
intenţionat, se impune un sacrificiu, o cheltuială pentru siguranţa
comună a salvării de la primejdie a bunurilor şi a protecţiei
intereselor tuturor participanţilor la expediţia maritimă.
Avaria comună este expresia unui act intenţionat realizat prin
ordin, în momente de gravă primejdie pentru întreaga expediţie, fapt
care prezintă interes pentru toţi cei implicaţi în expediţia maritimă.
De aceea pierderile înregistrate în avaria comună se distribuie
proporţional între aceştia, indiferent dacă bunurile au fost asigurate
sau nu. Acceptarea avariei comune implică unele elemente privind
paguba:
 primejdia să fie reală şi gravă în raport cu condiţiile normale;
 să ameninţe atât nava cât şi încărcătura;
94
 sacrificiul şi cheltuielile impuse de acest tip de avarie sunt
rezultat al unui act intenţionat, dar au scopul comun de a salva
nava şi încărcătura;
 sacrificiul şi cheltuielile impuse de avaria comună trebuie să
prezinte un caracter excepţional distingându-se de cheltuielile
normale de navigaţie asumate de armator prin contract;
 sacrificiul şi cheltuielile trebuie să fie rezonabile şi reale.
Măsura luată de comandant trebuie sa aibă un caracter
conştient, deliberat. Totodată această măsură trebuie să fie bazată pe
buna intenţie şi să fie chibzuită. Caracterul extraordinar al
sacrificiului trebuie argumentat pornind de la ideea că armatorul a
dotat complet şi corect nava pentru ca aceasta să ajungă la destinaţie
în condiţii normale.
Uneori în riscurile de navigaţie maritimă se includ, pentru
sume suplimentare, la cerere expresă, pierderi generate de
confiscarea navei sau a mărfurilor de către autorităţile unui stat.
Avaria maritimă se defineşte în strânsă legătură cu riscurile
care au generat-o, nefiind luate în considerare pierderile din culpa
asiguratului, armatorului sau comandantului navei, adică nejustificate
de riscuri asigurabile.
Unele cheltuieli pe care armatorul le poate efectua în
legătură cu avaria comună şi care sunt cuprinse în asigurare sunt:
 cheltuieli de pilotaj, remorcare şi altele;
 reparaţii la navă (temporare sau definitive) efectuate în portul de
refugiu;
 întreţinerea echipajului şi consumul de carburant sau combustibil
suplimentar;
 cheltuieli salariale cuvenite echipajului ca urmare a avariei;
 remorcarea până la un port de refugiu;
 închirieri de pompe şi alte echipamente pentru voiaj;
 costul asigurării.
Evaluarea sacrificiilor ca pagube şi a cheltuielilor admise în
avaria comună se repartizează de către specialişti. Rezultatul acestei
acţiuni se menţionează în documentul de lichidare al avariei comune
care poartă denumirea de dispaşă şi reprezintă actul de constatare al
avariei comune.
95
Despăgubirile se realizează după o recunoaştere generală,
urmată de respectarea legislaţiei naţionale sau internaţionale privind
avaria comună.
3.6 ASIGURAREA DE RĂSPUNDERE CIVILĂ
Asigurarea de răspundere civilă are ca obiect acoperirea
prejudiciului produs de asigurat unor terţe persoane în condiţiile în
care asiguratul răspunde potrivit legii. Astfel de persoane care au
avut de suferit în urma diverselor accidente vor fi despăgubite de
către societatea de asigurări înainte de stabilirea vinovaţilor.
În România există următoarele tipuri de asigurări de
răspundere civilă:
1) asigurarea de răspundere civilă legală;
2) asigurarea de răspundere civilă auto;
3) asigurarea de răspundere civilă a transportatorului;
4) asigurarea de răspundere civilă a producătorului;
5) asigurarea de răspundere civilă profesională;
6) asigurarea de răspundere civilă a managerului;
7) asigurarea de răspundere civilă a agenţilor din turism.
În general asigurările se stabilesc la propunerea
asigurătorului ţinând cont de prevederile legale în vigoare. Primele
pot fi fixe sau variabile, iar despăgubirile sunt determinate pe baza
înţelegerii asiguratului cu persoana prejudiciată (cu acordul
asigurătorului sau prin hotărâre judecătorească.
Cuantumul despăgubirilor acoperă prejudiciul efectiv şi
cheltuielile făcute de asiguraţi în procesul civil. Se observă şi în
România tendinţa de extindere tot mai mare a acestor tipuri de
asigurări, din dorinţa de protejare a averii personale.
3.6.1 Asigurarea de răspundere civilă legală
Acest tip de asigurare poate interveni atunci când agenţii
economici implicaţi în tranzacţii comerciale sau de altă natură sunt
96
expuşi la daune în domeniul răspunderii civile legale. Aceste daune
se referă la sumele pe care trebuie să le plătească pentru
nerespectarea unor reglementări legale sau ca urmare a unei sentinţe
judecătoreşti. Daunele pot avea uneori valori mai mari de sute de
milioane de lei, iar în cazul în care expunerile la daune nu sunt tratate
corespunzător în analiza managementului riscului, ele pot atrage
consecinţe nefavorabile (şi de natură financiară) şi impun căutarea
unor modalităţi pentru finanţarea lor.
Conceptul de răspundere civilă prevede că societatea de
asigurări este obligată să despăgubească, pentru dauna produsă în
numele asiguratului, doar dacă acesta este răspunzător legal pentru a
plăti daune unei terţe persoane reclamate.
Răspunderea civilă legală este structurată astfel:
1) răspundere pentru neglijenţă, prejudicii intenţionate sau
prejudicii aduse în sensul strict al răspunderii civile;
2) răspundere civilă contractuală ce decurge din încălcarea
clauzelor contractuale sau se realizează pe baza acordului de
despăgubire;
3) răspundere civilă stabilită prin lege.
3.6.1.1 Răspunderea civilă pentru prejudicii
Prejudiciul este paguba sau dauna care se poate produce prin
încălcarea sau ştirbirea unui drept legal (de exemplu, dreptul la
libertate, la viaţa particulară etc.).
Prejudiciile recunoscute de lege sunt:
 prejudicii neintenţionate cauzate de neglijenţă, determinate de
neexercitarea întregii responsabilităţi impuse de realizarea unei
activităţi pentru a preveni vătămarea unei alte persoane.
Neglijenţa poate fi realizată şi prin omisiune;
 prejudicii intenţionate care spre deosebire de neglijenţă implică
acte de rea credinţă sau omisiuni intenţionate, cu intenţia de a
produce o daună.
Există următoarele tipuri de prejudicii intenţionate aduse
unei persoane:
 ameninţare, sechestrare etc;
 defăimare prin expresii scrise sau verbale;
 încălcarea dreptului la viaţa privată;
97
 frauda care este un act de rea credinţă, produs cu scopul de a
înşela pe cineva;
 reaua credinţă (de exemplu, o firmă de asigurări îşi înşeală
clienţii);
 interferenţa cu alte persoane (injurii, concurenţa neloială,
încălcarea drepturilor de copyright);
 folosirea improprie a procesului legal (politicienii ar putea face
abuz de acţionare în justiţie);
 prejudiciu adus proprietăţii prin violarea acesteia sau prin
folosirea improprie a unor bunuri;
 prejudicii în sensul strict al răspunderii civile: în acest caz
inculpatul nu a acţionat neglijent, nici intenţionat, dar cu toate
acestea prin acţiunea sa produce daune.
Dacă se încalcă un drept legal, atunci legea prevede un
remediu sub forma unei despăgubiri.
3.6.1.2 Răspunderea civilă contractuală
Răspunderea civilă contractuală se poate aplica în momentul
încălcării clauzelor contractuale doar dacă în contract sunt prevăzute
obligaţii pentru părţi, iar dacă una din părţi nu şi-a îndeplinit
angajamentul contractual atunci a încălcat clauzele contractuale.
Partea care suferă daune poate acţiona în justiţie pe cel care i-a
produs aceste daune, cerând despăgubiri.
Societatea de asigurări nu încheie asigurări pentru clauzele în
care una din părţile participante la contract încalcă prevederile
contractuale. Acordul de despăgubire se referă în general la pierderi
aferente răspunderii legale la contracte care conţin acordul de
despăgubire.
3.6.1.3 Răspundere civilă stabilită prin lege
Legea poate impune unor persoane sau organizaţii obligaţia
legală de a compensa alte persoane în cazul producerii anumitor
evenimente. Legea asigurării forţei de muncă prevede ca fiecare
angajator să acorde indemnizaţii sub formă bănească sau materială
pentru prejudiciile suferite în muncă sau pentru bolile cu caracter
profesional.
98
Principalele expuneri la risc în domeniul răspunderii civile.
Expunerile la pierderi care au la bază răspunderea civilă se pot
clasifica în mai multe categorii în funcţie de scopul urmărit în:
 răspunderi civile pentru prejudiciile din exploatarea clădirilor şi
lucrărilor de reparaţii (de exemplu, explodează în perioada de
garanţie instalaţia termică);
 răspunderea civilă auto (RCA);
 răspunderea civilă pentru folosirea navelor sau aeronavelor (vezi
următoarele două capitole);
 răspunderea civilă profesională (de exemplu asigurarea de
răspundere civilă a medicilor sau contabililor etc.);
 răspunderea civilă pentru prejudicii aduse forţei de muncă.
Societatea de asigurări va plăti pentru dauna cauzată de
asigurat, doar dacă acesta este răspunzător legal pentru plata daunei,
altfel, societatea de asigurări este exonerată.
3.6.2 Asigurarea de răspundere civilă auto
Asigurarea de răspundere civilă auto (RCA) se mai numeşte
şi asigurare pentru avarii. Scopul încheierii acestei asigurări este de a
acoperi daunele provocate autovehiculelor în urma diverselor
accidente sau fenomene naturale. Asigurarea pentru avarii nu include
şi riscul de furt.
Autovehiculele se asigură şi la valoarea declarată de
asigurat, dar cel mai adesea după valoarea de catalog. Astfel valoarea
asigurată nu poate depăşi valoarea maşinii la data asigurării.
În cazul producerii evenimentelor asigurate se acordă o
despăgubire, care nu trebuie să fie mai mare decât suma asigurată sau
cuantumul pagubei (costul reparaţiilor, cheltuielilor materiale, de
montare şi demontare mai puţin valoarea deşeurilor reziduale) sau
valoarea autovehiculului în momentul producerii riscului asigurat
(valoarea din nou mai puţin uzura care nu poate depăşi 75%) iar
valoarea despăgubirilor trebuie să fie mai mică decât 80% din
valoarea din nou a autovehiculului.
După fiecare despăgubire plătită, suma asigurată se
diminuează corespunzător, asigurarea rămâne în vigoare pentru
99
această sumă rămasă. Reîntregirea sumei asigurate poate fi realizată
prin plata unor sume adiţionale, numite prime suplimentare.
3.7 ASIGURĂRI DE CREANŢE
3.7.1 Importanţa asigurării de creanţe în mecanismul
de creditare
Asigurarea creanţelor a apărut din necesitatea protejării
creditorilor împotriva imposibilităţii recuperării împrumuturilor
acordate de aceştia debitorilor rău platnici. Acest tip de asigurare, a
cărui rentabilitate este dependentă de abilitatea debitorului de a face
faţă obligaţiilor sale la scadenţă, este cunoscut sub denumirea
generică de asigurare a riscurilor financiare şi politice - dacă se
asigură un credit extern -.
Asigurarea riscurilor financiare cuprinde, în general,
asigurare de credite (interne, externe, asigurarea ratelor de credit şi a
creditelor de investiţii), asigurarea de cauţiune (garanţii) şi asigurarea
de fidelitate.
Asigurarea riscurilor politice, care, în limbajul asigurărilor,
se referă la o arie mult mai restrânsă decât în vorbirea curentă,
denumeşte acoperirea de care dispun societăţile comerciale dintr-o
ţară pentru susţinerea activităţilor lor de export, contractare şi
investiţii în străinătate. Riscurile politice diferă de riscurile de credit
prin faptul că, deşi ambele sunt riscuri financiare, riscurile politice
implică intervenţia unui cumpărător public sau a unei puteri politice
din statul cumpărătorului, în general guvernul, în timp ce riscurile de
credit exclud aceste intervenţii, cauzele insolvabilităţii fiind pur
comerciale.
În cadrul riscurilor de credit intern, un loc important îl ocupă
riscul de neplată al ratelor de credit şi a dobânzilor aferente.
Asigurarea acestui risc este destinată să protejeze băncile şi alte
instituţii financiare împotriva nerecuperării de la clienţii lor, parţial
100
sau total, a ratelor scadente datorate şi a dobânzilor aferente acestora.
Pentru acoperirea acestui risc, societăţile de asigurare încheie
contracte, în baza cărora se angajează ca la producerea evenimentului
asigurat, să plătească despăgubiri, în forma şi cuantumul stabilite în
contract, cu condiţia ca asiguratul să fi plătit primele de asigurare.
Contractul de asigurare a creanţelor se încheie între
următoarele părţi:
(a) Asigurătorul partea care reprezintă societatea de asigurări care
preia riscul şi care se obligă ca, în cazul producerii acestuia, să
plătească despăgubiri asiguratului cu condiţia ca acesta să fi
plătit primele de asigurare datorate.
(b) Asiguratul, persoana juridică cu dreptul legal, în baza obiectului
de activitate, de a fi parte semnatară a unui contract de credit, în
calitate de creditor şi semnează, în nume propriu, contractul de
asigurare, angajându-se să plătească primele de asigurare.
(c) Beneficiarul este acea persoană juridică la care, în virtutea
contractului, asigurătorul urmează să îi plătească despăgubirea,
la realizarea evenimentului prevăzut în contract.
Modalităţile de încheiere a unei astfel de poliţe sunt multiple,
şi ele se adaptează în funcţie de particularităţile afacerilor
asiguratului, de legea şi uzanţele din fiecare ţară. Astfel, asiguratului
i se oferă următoarele variante de poliţe:
 Poliţa pe tranzacţie;
 Poliţa pe flux continuu de afaceri;
 Poliţa pe cifra de afaceri.
La încheierea contractului de credit, asiguratul trebuie:
 să ia toate măsurile de prevedere ce se impun la acordarea
împrumutului, cu respectarea normelor interne de creditare,
respectiv: verificarea juridică a clienţilor, instituirea garanţiilor şi
ipotecilor în favoarea sa, verificarea solvabilităţii clienţilor şi
giranţilor etc.;
 să prevadă în contractele încheiate cu clienţii obligaţia acestora
de a comunica, într-un anumit termen, orice modificare a
condiţiilor iniţiale;
 să înştiinţeze imediat asigurătorul atunci când obţine informaţii
cu privire la starea de imposibilitate de plată sau de
insolvabilitate iminentă a clientului debitor;
101
 să aducă la cunoştinţa asigurătorului orice amânări sau
modificări ale scadenţelor de plată a ratelor la credit sau a
termenelor de graţie convenite cu clienţii.
3.7.1.1 Poliţa pe tranzacţie - Poliţa tip T.
Asigurarea are ca obiect o singură tranzacţie încheiată de
asigurat, la o anumită dată, cu unul sau mai mulţi clienţi.
Suma asigurată pe o astfel de poliţă este reprezentată de
valoarea totală a datoriilor nete pe care clientul le are faţă de asigurat
la momentul acordării creditului, iar prima de asigurare se stabileşte
prin aplicarea cotei de primă prevăzută în tarif, la această sumă. Ea
poate fi plătită integral, la începutul perioadei, sau în rate,
corespunzătoare anumitor fracţiuni din an (rate trimestriale,
semestriale, lunare etc.).
Asigurarea intră în vigoare la momentul acordării
împrumutului bancar şi încetează odată cu plata, la scadenţă, a
ultimei rate prevăzute în contractul de credit.
Acest tip de asigurare este destinat tranzacţiilor de valori
mari (de exemplu, vânzarea unor echipamente de construcţii), dar
prezintă dezavantajul că administrarea este costisitoare şi necesită un
volum mare de muncă.
3.7.1.2 Poliţa pe flux continuu de afaceri - Poliţa tip F.
Asigurarea se încheie pentru un număr nedeterminat de
tranzacţii, încheiate de asigurat cu unul sau cu mai mulţi clienţi
stabiliţi.
Suma care se asigură printr-o astfel de poliţă este
reprezentată de valoarea totală a datoriilor nete pe care clientul le are
faţă de asigurat, la momentul încheierii primei tranzacţii, şi ea
reprezintă plafonul maxim pe care îl poate atinge această datorie, în
orice moment, pe parcursul perioadei de valabilitate a poliţei, pentru
care se oferă acoperire permanentă şi care nu necesită nici un fel de
ajustare a primei. În cazul în care asiguratul constată că datoriile nete
totale ale clientului depăşesc, la un moment dat, limita stabilită
iniţial, acesta va trebui să plătească asigurătorului o primă
suplimentară corespunzătoare. Calculul primei de asigurare se face
102
prin aplicarea cotei de primă prevăzute în tarif, la suma asigurată.
Prima se plăteşte integral la începutul perioadei sau în rate
subanuale.
Perioada de asigurare este nedeterminată, poliţa fiind
continuă şi valabilă fără reînnoire, cu condiţia plăţii primei de
asigurare. Asigurarea începe la data solicitată de asigurat, care
trebuie să coincidă cu data primei tranzacţii efectuate de client.
3.7.1.3 Poliţa pe cifra de afaceri - Poliţa tip C.
Asigurarea se încheie pentru toate creditele acordate de
asigurat într-o perioadă de 12 luni. Suma asigurată este dată de
volumul estimat al cifrei de afaceri pe credit. În baza cifrei de afaceri
preliminate pentru anul de asigurare, asiguratul va plăti o primă
minimă de depozit, calculată la cifra de afaceri estimată pentru
perioada de asigurare. La finele perioadei de asigurare se va efectua
operaţiunea de regularizare, prin recalcularea primei, în funcţie de
cifra de afaceri efectiv realizată, comunicată de asigurat. În cazul în
care suma rezultată din calculul ajustării este mai mare decât prima
minimă de depozit, asiguratul va achita diferenţa de primă
corespunzătoare. Dacă, dimpotrivă, suma este mai mică, diferenţa va
fi considerată primă achitată în avans, pentru anul următor de
asigurare.
Poliţa tip C este valabilă de regulă pe o perioadă de 12 luni.
Intrarea în vigoare a contractului, respectiv acoperirea efectivă a
riscurilor asigurate, este condiţionată de plata primelor de asigurare.
Răspunderea asigurătorului începe la ora zero a zilei menţionate în
poliţă ca dată de început a asigurării.
Înainte de emiterea acestui tip de poliţă, societatea de
asigurări solicită de la asigurat informaţii privind experienţa trecută
referitoare la debitele neplătite, istoria creditelor sale, limitele de
credit acordate, eventuale litigii în care a fost implicat etc.
În general, aceste tipuri de asigurări nu oferă acoperire
pentru următoarele riscuri:
 penalităţi, dobânzi penalizatoare datorate de debitori asiguratului
pentru întârzierile la plata ratelor scadente;
 pierderile datorate fluctuaţiei cursului valutar şi devalorizării
leului;
103
 daunele de consecinţă (de exemplu, pierderi de profit) provocate
de întreruperea activităţii, ca urmare a producerii unui risc
asigurat;
 frauda, bancruta frauduloasă, reaua-credinţa a debitorului
contractului de credit;
 pierderi financiare cauzate de riscurile produse înainte de
intrarea în vigoare a poliţei;
 riscurile politice (război, război civil, revoluţie, greve, tulburări
civile);
 pierderi rezultate din nerecuperarea sumelor de la clienţii care nu
au fost cuprinşi în asigurare, precum şi din acordarea de credite
peste plafonul de credit stabilit.
Pentru societatea de asigurare, principalele avantaje ale
acestui tip de poliţă sunt: administrarea relativ uşoară, costuri reduse
şi evitarea anti-selecţiei, toate contractele de creditare fiind oferite
spre asigurare. Pentru asigurat, avantajul îl constituie verificarea,
încă o dată, prin specialiştii societăţii de asigurare a solvabilităţii şi
bonităţii clienţilor săi.
O caracteristică specifică tuturor tipurilor de asigurări de
credite este faptul că acestea nu acoperă pierderea în proporţie de
100%, asiguratul fiind obligat, conform prevederilor poliţei, să
participe cu un anumit procent (franciză), la acoperirea pierderilor.
3.7.2 Asigurarea creditelor de export
Asigurarea creditelor externe are în vedere, în principal,
creditele de export, care pot fi: credit-furnizor sau credit-cumpărător.
Creditul-furnizor (comercial) presupune asumarea riscului de
neplată de către furnizor, acesta acceptând plata după un anumit
termen. Consimţind la o asemenea modalitate de plată, furnizorul
preia, pe de o parte, riscurile exportului pe credit, iar pe de altă parte,
efectele de trezorerie ale operaţiei de export cu plata la termen.
Întrucât exportul pe credit blochează, pentru o perioadă de timp,
resursele financiare ale furnizorului, acesta este deseori obligat să
apeleze la un credit bancar.
104
În cazul exporturilor de valori mari, furnizorul nu îşi poate
bloca resursele financiare, pe perioade lungi de timp, fără a-şi
periclita situaţia financiară. Prin urmare, furnizorul va recomanda
cumpărătorului să recurgă la obţinerea unui credit-cumpărător, care
va fi acordat de către o bancă din ţara furnizorului.
Dintre tipurile de asigurări ale creditelor externe, cel mai larg
spectru de utilizare generale o are poliţa pe cifra de afaceri pe credite
prin care se are în vedere totalitatea cumpărătorilor străini pe credit
ce fac afaceri cu un vânzător.
Plăţile în avans şi acreditivele nu mai reprezintă termeni
competitivi în comerţul internaţional actual, exportatorii fiind nevoiţi
să acorde facilităţi de plată cumpărătorilor străini, respectiv să
încheie tranzacţii de export cu plata amânată. Asigurarea riscului de
neplată la extern oferă posibilitatea asigurării riscurilor care decurg
din contracte de export cu modalităţi de plată neasiguratorii. Sunt
asigurate creanţele care rezultă din contractele de export de mărfuri
generale, bunuri de larg consum şi prestări servicii.
Asigurarea creditelor la export acoperă exporturile pe credit
(cu plată amânată) pe perioada de maxim un an între constituirea
obligaţiei de plată din partea debitorului extern şi scadenţă.
Asigurarea poate fi preluată de bănci sau alte instituţii financiare
drept colateral în acordarea de finanţări pentru exportatori.
Contractul de asigurare pe termen scurt, poate acoperi numai
perioada de postlivrare, urmând ca în perioada următoare să fie
asigurată şi perioada de prelivrare (perioada de fabricaţie).
În cazul în care creşterea exporturilor unei firme necesită şi
extinderea creditului la export aceasta se poate proteja pentru
încasarea creanţelor externe numai printr-un contract de asigurare a
creditelor de export împotriva riscurilor de neplată. Prin acest
produs se propune exportatorilor atât o alternativă cu grad ridicat de
siguranţă faţă de modalităţile clasice de plată, cât şi o şansă în plus
pentru a pătrunde pe piaţa internaţională.
Contractele de asigurare care acoperă exporturi pe credit (cu
plata amânată) pe perioada de maxim un an între constituirea
obligaţiei de plata din partea debitorului extern şi scadenţă constituie
un instrument deosebit, o alternativa cu grad ridicat de siguranţă faţă
de modalităţile clasice de plată şi care oferă condiţii de
competitivitate comparabile cu cele de pe piaţa internaţională.
105
Contractele de asigurare nu sunt valabile pentru acele contracte de
vânzare pentru care plata se efectuează: în avans sau printr-un
acreditiv irevocabil confirmat de o bancă înregistrată în ţara
asiguratului.
3.7.2.1 Obiectul asigurării creditului de export
Contractul de asigurare acoperă exporturi pe credit (cu plata
amânată), termenul de încasare maxim acceptat în general fiind de
360 de zile. Nu se asigură contractele barter, plăţile în avans şi
acreditivele confirmate de o bancă din ţară.
Riscurile împotriva cărora sunt protejaţi exportatorii
naţionali prin intermediul acestui produs sunt:
a) Riscuri comerciale: care ţin de situaţia financiară a
debitorului străin (insolvabilitate, neplată prelungită, de exemplu
scurgerea a 5 luni de la expirarea perioadei maxime de credit
acordate cumpărătorului);
b) Riscuri politice (de ţări): care ţin de evenimente şi
legislaţii (schimbări) din ţara debitorului.
Contractul de asigurare asigură orice debit neachitat de către
un cumpărător privat şi care rezultă în mod direct şi numai ca urmare
a producerii unui dintre următoarele riscuri:
 insolvabilitatea cumpărătorului;
 neplata prelungită din partea cumpărătorului.
Contractul de asigurare nu acoperă neplata datorată de
neîndeplinirea condiţiilor contractuale (defecte de calitate, nelivrări
în termen, incapacitatea de onorare a contractului extern etc.), ci doar
neplata datorată unor factori externi, care nu pot fi controlaţi de
exportator.
Asigurătorul îşi încetează obligaţiile dacă se întâlneşte una
din situaţiile următoare:
 apariţia într-una din ţările asigurate împotriva acestor riscuri a
unui război, război civil, revoluţie, rebeliune, insurecţie;
 moratoriu general declarat de guvernul din ţara cumpărătorului
sau de către guvernul altui stat asigurat împotriva acestor riscuri
prin intermediul căruia plata trebuie efectuată;
 orice măsură sau decizie luată de Guvernul dintr-o ţară asigurată
prin contract împotriva acestor riscuri, care parţial sau integral,
împiedică îndeplinirea obligaţiilor contractuale;
106
 orice eveniment politic sau dificultăţi economice, măsuri
legislative sau administrative apărute într-o ţară asigurată
împotriva acestor riscuri, prin intermediul căreia plata trebuie
făcută, care împiedică sau întârzie transferul sumelor plătite de
cumpărător sau garantul acestuia ( riscul de transfer);
 neplata debitelor de către un cumpărător guvernamental.
Pot să apară şi alte prevederi expres menţionate în contract
care să determine încetarea obligaţiilor asigurătorului.
3.7.2.2 Perioada de asigurare
Contractul de asigurare se încheie, de regulă, pe o perioadă
de un an şi acoperă întreaga cifră de afaceri la export a
exportatorului. În anumite condiţii se poate emite un contract de
asigurare numai pentru anumite riscuri care decurg dintr-o singură
tranzacţie la export, costul acestei asigurări fiind însă mai ridicat în
acest caz.
3.7.2.3 Procedura de asigurare
Contractul de asigurare se încheie în baza unei cereri-
angajament de asigurare, care trebuie completată de solicitant
(exportator). Aceasta se completează în totalitate doar la prima
solicitare. Ulterior pot fi introduşi în contractul de asigurare şi alţi
cumpărători străini doar pe baza completării formularului „Cerere de
acceptare a unui nou cumpărător”. Cererea de asigurare este însoţită
de un chestionar care trebuie completat de asigurat cu toate
informaţiile solicitate. La fel, această cerere se completează în
totalitate doar la prima solicitare.
Acest contract funcţionează prin emiterea unei limite de
credit pentru fiecare cumpărător în parte. Aceasta reprezintă valoarea
maximă a mărfurilor livrate către respectivul cumpărător şi
neîncasate la un moment dat, pe parcursul anului de asigurare.
Limitele de credit se stabilesc pe baza unei analize
amănunţite a informaţiilor privind situaţia economico-financiară a
fiecărui partener extern analizat şi în funcţie de perioada de credit
acordată acestuia.
107
Contractul are un sistem „revolving“
1
, şi anume: pe măsură
ce contravaloarea mărfii se încasează, limita de credit devine
disponibilă pentru o nouă livrare.
3.7.2.4 Procentul asigurat
Procentul este de regulă sub 100%, de obicei 85%. Dacă
riscul asigurat se produce, despăgubirea aferentă riscurilor produse
pe un debitor nu va depăşi 85% din valoarea limitei de credit agreată
pentru acel debitor. În cazul în care valoarea livrării neîncasate este
mai mică decât valoarea limitei de credit, atunci despăgubirea va fi
de 85% din valoarea livrării neîncasate (cu condiţia ca asiguratul să-
şi fi îndeplinit obligaţiile contractuale şi să nu existe nici o dispută în
legătură cu suma neachitată).
3.7.2.5 Colectarea sumelor neîncasate la scadenţă
Societatea de asigurări oferă exportatorilor posibilitatea
recuperării sumelor neîncasate la scadenţă, indiferent dacă
solicitantul este sau nu beneficiarul unui contract de asigurare dacă
asigurătorul creditelor la export are acces la agenţii de colectare din
întreaga lume.
Pot fi acceptate cererile de colectare (pentru exporturile care
nu sunt asigurate) care întrunesc cumulativ următoarele condiţii:
 vechimea facturilor neîncasate nu este mai mare de 6 luni;
 creanţele nu sunt disputate;
 suma neîncasată, de recuperat, este mai mare de 10.000 USD
(sau echivalentul în USD, în cazul creanţelor denominate în alte
valute).
Prin monitorizarea permanentă a cumpărătorilor externi ai
asiguratului, realizată de societate de asigurare, ca un serviciu inclus
în contractul de asigurare, se realizează un control permanent al
riscurilor asumate.
3.7.2.6 Costurile suportate
Acestea, de regulă, sunt:
 comisionul de angajare a cererii-angajament de asigurare;

1
Contractul se reia la anumite intervale, ciclic, se reînnoieşte automat
108
 comisionul de stabilire a limitei de credit (funcţie de ţara
debitorului) pentru fiecare limită emisă şi inclusă în contractul de
asigurare;
 prima minimă pe an de asigurare care este determinată astfel:
procentul de primă multiplicat cu exporturi asigurate (de regulă
între 0,5%- 3% din valoarea exporturilor asigurate).
Realizarea activităţii de export cu încrederea că veniturile
din export sunt sigure indiferent de evoluţia situaţiei financiare a
partenerului de afaceri pe perioada derulării contractului de export
presupune acces sporit la metode moderne de finanţare, specifice
comerţului internaţional, având la îndemână un nou colateral:
 cesiunea creanţelor din export;
 monitorizarea permanentă a contractelor externe;
 stabilirea unei relaţii financiare flexibile cu partenerul de afaceri
şi cu beneficii de ambele părţi (clientul obţine timp să plătească,
iar asiguratul este protejat financiar pe această perioadă).
Contractul de asigurare nu acoperă neplata datorată
neîndeplinirii condiţiilor contractuale (defecte de calitate, nelivrări în
termen, incapacitatea de onorare a contractului etc.), ci doar neplata
datorată unor factori externi, care nu pot fi controlaţi de exportator.
Contractul de asigurare nu acoperă riscuri care ţin de exportator, de
capacitatea sa de a îndeplini contractul extern, potrivit termenilor în
care a fost încheiat.
În cazul în care se produce unul dintre riscurile descrise mai
sus, plata despăgubirii se face cu condiţia îndeplinirii tuturor
obligaţiilor şi prevederilor contractuale în maxim 30 de zile de la
expirarea perioadei de aşteptare (5 luni de la notificarea sumelor cu
scadenţa depăşită).
Acest contract de asigurare funcţionează prin emiterea de
limite de credit care reprezintă suma maxima neachitată la un
moment dat pe fiecare debitor ( partener extern).
Limitele de credit se stabilesc pe baza unei analize
aprofundate a informaţiilor privind situaţia economico-financiară a
fiecărui partener extern, analizat în parte.
Dacă riscurile evaluate sunt acceptabile, atunci limita de
credit aferentă debitorului analizat va fi emisă la nivelul solicitat de
asigurat. Dacă riscurile evaluate nu permit stabilirea unei limite de
109
credit la nivelul solicitat de către asigurat, atunci limita de credit
stabilită va fi mai mică, sau, dacă este cazul, va fi refuzată.
Odată ce contravaloarea mărfii se încasează, limita de credit
devine disponibilă pentru livrarea următoare (sistemul revolving).
Contractele de export introduse ulterior vor fi asigurate doar
pe baza completării formularului „Cerere de acceptare a unui nou
cumpărător”.
Asiguratului îi revine întreaga răspundere pentru a menţine
validă asigurarea şi limitele acordate prin efectuarea de exporturi pe
relaţia asigurată, prin continua verificare a conformităţii condiţiilor
de asigurare cu condiţiile exportului, prin declararea tuturor livrărilor
efectuate către debitorii asiguraţi prin plata primelor de asigurare,
prin respectarea tuturor condiţiilor din contractele externe şi din
contractul de asigurare.
Este în interesul băncii care preia prin cesionare drepturile
din contractul de asigurare să-şi ia toate măsurile de precauţie pentru
ca asiguratul să respecte îndatoririle care îi revin din contractele de
export şi din contractul de asigurare şi să colaboreze cu asigurătorul
respectiv.
Dacă riscul asigurat se produce, despăgubirea care este
oferită asiguratului este reprezentată de răspunderea maximă pe
contract de asigurare, adică prima minimă sau prima plătită de
asigurat pe anul de asigurare‚ respectiv maximum dintre cele două
valori ori coeficientul de multiplicare care este dependent de
caracteristicile asigurării solicitate.
Dacă contractul de asigurare a riscului de neplată este utilizat
de o bancă în constituirea unei modalităţi de finanţare a exportului de
tipul scontării/forfetării, trebuie reţinute următoarele aspecte:
1. prin acest contract nu se acoperă riscul ce ţine de capacitatea
exportatorului de a-şi îndeplini contractul de export;
2. prin analiza debitorilor în vederea asigurării se realizează o
primă selecţie a riscurilor implicate de contractele externe, iar
prin monitorizarea realizată de societatea de asigurări, ca un
serviciu inclus în contractul de asigurare, se realizează un control
permanent al riscurilor asumate;
3. pentru ca cesionarea contractelor de asigurare să reprezinte un
element de siguranţă pentru banca finanţatoare este necesar ca
110
derularea contractelor de export finanţate şi asigurate să se
desfăşoare chiar prin banca finanţatoare. De asemenea,
cooperarea dintre banca finanţatoare şi societatea de asigurare
este un element important în succesul finanţării prin contractul
de asigurare;
4. odată ce marfa este livrată de exportator şi debitorul a confirmat
asumarea obligaţiei de plată (prin declaraţia de acceptare a
mărfii) - contractul de asigurare reprezintă o contragaranţie
sigură şi eficientă. Cu cât perioada de credit oferită debitorului
extern este mai mare, cu atât interesul exportatorului în obţinerea
unei finanţări va fi mai ridicat;
5. pentru contractele asigurate, prin modul de administrare, există
în permanenţă o evidenţă strictă a derulării livrărilor şi situaţia
încasărilor care trebuie însă corelată cu evidenţa de la banca
finanţatoare;
6. practica din mai multe ţări corelează tranzacţiile de export
asigurate pentru care se oferă finanţare cu diminuarea
provizioanelor create pentru creditele de export oferite. Se ţine
cont, evident, de decalajul în timp – de exemplu 6 luni - între
încasarea formală în cadrul tranzacţiei şi despăgubirea potrivit
contractului (dacă se produce riscul asigurat). Acest decalaj în
timp îşi poate găsi un corespondent în costul cu care banca oferă
finanţarea pentru export.
Despăgubirea se plăteşte dacă sunt respectate în
totalitate condiţiile contractuale şi dacă riscul produs nu are
legătură cu existenţa unei dispute între parteneri. În cazul în care
valoarea livrării neîncasate este mai mică decât valoarea limitei de
credit, atunci despăgubirea va fi de 85% din valoarea livrării
neîncasate.
3.7.2.7 Încheierea contractului de asigurare a creditului de
export
Contractul de asigurare se încheie pe baza unei cereri-
angajament de asigurare, care reprezintă documentul juridic prin care
asiguratul solicită încheierea acestui contract. Contractul de
asigurare cuprinde pe lângă Condiţiile Generale, Cererea
Angajament de Asigurare şi o Listă a Condiţiilor Specifice în care
sunt cuprinse elemente care particularizează fiecare contract în parte:
111
 ţările şi riscurile acoperite;
 procentul asigurat;
 limitele de credit valabile pe debitorii asiguraţi;
 procentul de primă;
 prima de asigurare;
 răspunderea maximă a societăţii de asigurare pe perioada de
asigurare;
 clauze specifice;
 clauze adiţionale.
Clauzele specifice se referă la: riscuri (clasa A), la stabilirea
limitei de credit (clasa B), la colectare (clasa C), la recuperări (clasa
E), la facturare (clasa F). Acesta se ataşează contractului de asigurare
în funcţie de natura riscurilor asigurate şi de specificul tranzacţiei.
Contractul de asigurare funcţionează prin emiterea de limite
de credit. Limita de credit reprezintă valoarea maximă a livrărilor
efectuate şi neîncasate la un moment dat, către debitorul asigurat şi
este de tip revolving, reînnoindu-se automat, pe măsura încasărilor.
Limitele de credit se stabilesc pe baza unei analize aprofundate a
informaţiilor privind situaţia economico-financiară a fiecărui
partener extern, analizat în parte.
În funcţie de evaluarea riscurilor tranzacţiei, limita de credit
aferentă debitorului analizat va fi emisă fie la nivelul celei solicitate
de asigurat, fie mai mică, iar dacă este cazul, va fi refuzată.
Contractul de asigurare întră în vigoare la data plăţii de către
asigurat a primei minime pe an de asigurare, valabilitatea limitelor de
credit fiind specificată expres în Lista Condiţiilor Specifice.
Asiguratului îi revine întreaga răspundere pentru a menţine
validă asigurarea şi limitele acordate, prin efectuarea de exporturi pe
relaţia asigurată, prin continua verificare a conformităţii condiţiilor
de asigurare cu condiţiile exportului, prin declararea tuturor livrărilor
efectuate către debitorii asiguraţi, prin plata primelor de asigurare,
prin respectarea tuturor condiţiilor din contractele externe şi din
contractul de asigurare.
3.7.2.8 Despăgubirea
În cazul în care se produce unul din riscurile asigurate prin
contractul de asigurare a creditului de export, pierderea va fi
112
considerată efectivă, cu condiţia îndeplinirii tuturor obligaţiilor şi
prevederilor contractuale, astfel:
 în caz de insolvabilitate de îndată ce asiguratul notifică societatea
de asigurare despre apariţia unui caz de insolvabilitate, plata
despăgubirii se va face în 30 de zile de la notificarea adresată de
asigurat şi primirea tuturor documentelor care atestă debitul şi
demonstrează insolvabilitatea cumpărătorului;
 în cazul neplăţii prelungite, după 5 luni de la data notificării
adresate de către asigurat privind sumele cu scadenţă depăşită,
plata despăgubirii se va face în 30 de zile de la expirarea celor 5
luni menţionate mai sus, cu condiţia ca asiguratul să fi remis
toate dovezile privind debitul.
Despăgubirea care este oferită asiguratului este reprezentată
de răspunderea maximă pe contract de asigurare menţionată în
Lista Condiţiilor Specifice din cadrul contractului de asigurare.
În orice caz, despăgubirea aferentă riscurilor produse pe un
debitor nu va depăşi 85% din valoarea limitei de credit agreată
pentru acel debitor.
De exemplu Societatea comercială X solicită asigurarea unei
cifre de export pentru anul 2007-2008, în valoare de 1.200.000 USD.
Graficul de livrări indică livrări lunare de câte 100.000 USD.
Perioada de credit acordată cumpărătorului extern este de 30 de zile.
Valoarea limitei de credit de care are nevoie solicitantul este de
100.000 USD. În urma analizei debitorului extern, societatea de
asigurare a stabilit că poate acorda limita solicitată. Societatea X
încheie un contract de asigurare împotriva riscului de neplată la
extern. Răspunderea maximă pe contract de asigurare este de 85.000
USD, respectiv 85% din limita de credit agreată (85% din 100.000
USD). La data de 15 decembrie 2007, asiguratul notifică societatea
de asigurare cu privire la o factură neîncasată în valoare de 70.000
USD, cu data scadenţei 14 octombrie 2007. Societatea de asigurare
solicită asiguratului toate documentele care atestă debitul, precum şi
corespondenţa acestuia cu debitorul prin care acesta recunoaşte suma
datorată. Din acţiunea de colectare a debitelor restante demarată de
societatea de asigurare, reiese că debitorul asigurat este insolvabil.
Având în vedere că asiguratul şi-a îndeplinit toate obligaţiile
contractuale, iar unul din riscurile asigurate s-a produs, societatea de
asigurare plăteşte Societăţii comerciale X despăgubirea cuvenită în
113
valoare de 59.500 USD respectiv 85% din suma neîncasată (85% din
70.000 USD).
3.7.2.9 Cesionarea contractului de asigurare
Asiguratul poate cesiona drepturile ce decurg din contractul
de asigurare, reprezentând eventuale despăgubiri cuvenite în
favoarea unui terţ (bancă) cu acordul scris al societăţii de asigurare.
În acest sens, societatea de asigurare va întocmi şi trimite un Acord
de cesiune instituţiei indicate de asigurat.
Este în interesul băncii care preia prin cesionare drepturile
din contractul de asigurare să-şi ia toate măsurile de precauţie pentru
ca asiguratul să respecte îndatoririle care îi revin din contractele de
export şi din contractul de asigurare şi să colaboreze cu asigurătorul.
Prin asigurarea riscurilor de neplată la extern, care decurg
din întreaga cifra de export a asiguratului, în anumite condiţii se
poate emite un contract de asigurare numai pentru unele riscuri care
decurg dintr-o singură tranzacţie la export. Prima de asigurare este în
acest caz majorată cu un procent de 40%, de exemplu, faţă de prima
stabilită pentru acelaşi contract de export inclus în contractul de
asigurare care acoperă întreaga cifră de export a asiguratului.
3.7.3 Asigurarea de cauţiune
Asigurarea de cauţiune este o formă de protecţie prin care
societatea de asigurări garantează că debitorul îşi va îndeplini
obligaţiile legale sau contractuale pe care le are faţă de creditor. În
fapt, cauţiunea este un serviciu similar cu cel oferit de bănci, când
acestea garantează pentru clienţii lor.
Asigurarea de cauţiune are următoarele particularităţi:
 creditorul este beneficiarul cauţiunii, el este protejat;
 debitorul (asiguratul) este responsabil de îndeplinirea obligaţiilor
dintre el şi creditor, obligaţiile fiind garantate prin cauţiune;
 societatea de asigurări este partea care se alătură debitorului, în
scopul garantării, faţă de beneficiar, a îndeplinirii de către
asigurat a obligaţiilor rezultate din importul de mărfuri, de lucrări
sau servicii.
114
În asigurarea de cauţiune sunt garantate, în principal,
următoarele riscuri:
 garanţia de participare la licitaţie, care garantează faptul că
debitorul, în cazul în care câştigă licitaţia, va semna contractul şi
va furniza garanţia, respectiv cauţiunea şi buna executare a
contractului, iar dacă debitorul nu va încheia contractul sau nu va
aduce cauţiunea de bună executare, câştigător este desemnat
următorul la licitaţie, iar societatea de asigurări va plăti diferenţa
dintre valoarea licitată de debitorul garantat şi valoarea celui
căruia i s-a acordat ulterior licitaţia;
 garanţia de restituire a avansului‚ practicată în situaţiile în care
creditorul prefinanţează debitorul prin plata unui avans - în fapt,
se garantează rambursarea sumei plătite cu anticipaţie, printr-o
cauţiune a cărei valoare descreşte proporţional cu valoarea
lucrărilor executate -;
 garanţia de bună executare a contractului, când prin cauţiunea
emisă se garantează îndeplinirea la termen a contractului, în
concordanţă cu programul şi cu specificaţiile convenite prin
clauzele contractuale.
Prima de asigurare se percepe pentru emiterea unei cauţiuni
şi este proporţională cu rata dobânzii pe piaţa respectivă şi în directă
competiţie cu comisioanele şi spezele bancare percepute pentru
scrisorile de garanţie. Franciza reprezintă de obicei 20-30% din suma
asigurată.
3.7.4 Asigurarea de fidelitate
Asigurarea de fidelitate oferă protecţie unei societăţi
împotriva daunelor cauzate de actele frauduloase sau necinstite ale
angajaţilor săi, indiferent dacă aceştia au acţionat singuri sau
împreună cu alte persoane.
Scopul asigurării de fidelitate este acela de a proteja
asiguratul împotriva unor prejudicii care ar rezulta din încrederea
acordată unor persoane care administrează o parte din activele sale.
Societatea de asigurări plăteşte numai dauna propriu-zisă, nu şi
daunele de consecinţă sau costurile suportate de asigurat pentru
stabilirea pierderilor propriu-zise.
115
Garanţiile de fidelitate
1
se emit pentru fiecare persoană în
parte, pentru anumite posturi, sau pot fi generale, pentru toţi angajaţii
unei societăţi.
Se practică acest tip de asigurare de către instituţiile
financiare împotriva fraudei şi necinstei angajaţilor, a furtului în
timpul transportului, înşelăciunii şi valutelor false, fraude la
sistemele informatice de prelucrare a datelor etc. Totuşi, doar riscul
de fraudă şi necinste intră în categoria asigurărilor de fidelitate, restul
fiind asimilate cu riscuri de asigurare legate de lumea interlopă.
3.8 ÎNTREBĂRI RECAPITULATIVE
1. Criterii de clasificare ale asigurărilor.
2. Asigurarea de viaţă universală.
3. Asigurări colective de sănătate.
4. Caracterizaţi piaţa riscurilor aviatice.
5. În ce constă dispaşa?
6. Caracterizaţi asigurările de riscuri politice.
7. Regulile Incoterms
8. Diferenţe între asigurarea de cauţiune şi fidelitate.
9. Poliţa pe flux continuu de afaceri.
3.9 TESTE GRILĂ DE EVALUARE ŞI DE
AUTOEVALUARE
1. În funcţie de riscul asigurat, se disting următoarele tipuri de
asigurări de viaţă:
a) asigurări de supravieţuire;
b) asigurări de rentă;
c) asigurări de deces.

1
Lazăr Cistelecan, Rodica Cistelecan, „Asigurări comerciale“, Editura
Dimitrie Cantemir, Tg. Mureş, 1996, pg. 327
116
A.(b,c) B.(a,b) C.(a,c) D.(a,b,c)
2. Dintre motivele pentru care se poate încheia o asigurare de
supravieţuire pot face parte:
a) achiziţionarea în viitor a unui imobil sau a unor bunuri cu
valoare ridicată;
b) realizarea unei călătorii de agrement;
c) constituirea unui capital pentru o afacere;
d) susţinere financiară pe durata studiilor;
e) efectuarea de tratament medical.
A.(a,c) B.(b,c,e) C.(toate) D.(a,b,e)
3. Avantajele asigurării de viaţă pe termen sunt:
a) acoperirea unor nevoi de asigurare mari cu resurse limitate;
b) lipsa posibilităţii de economisire;
c) facilitarea obţinerii unor împrumuturi mari;
d) alegerea perioadei de asigurare.
A.(a,b) B.(a,d) C.(b,c,d) D.(a,c,e)
4. Dintre dezavantajele asigurării de viaţă pe termen fac parte:
a) lipsa posibilităţii de economisire;
b) reducerea primelor de asigurare în funcţie de vârsta
asiguratului;
c) perioada de protecţie este limitată;
d) creşterea primelor de asigurare în funcţie de vârsta
asiguratului.
A.(a,c,d) B.(b,c,d) C.(a,b,c) D.(a,b)
5. Relativ la asigurarea de viaţă viageră se poate afirma că:
a) reprezintă un tip de asigurare care conferă protecţie în caz
de deces pentru durata întregii vieţi;
b) valoarea sa este fixă la un anumit nivel al primei;
c) poliţa acumulează economii a căror valoare creşte conform
unui plan prestabilit;
d) poliţa poate să fie cu participare şi fără participare în
acelaşi timp;
e) valoarea economiilor este garantată de societatea de
asigurări;
117
f) va asigura un nivel minim de despăgubiri împotriva riscului
de deces pe întreaga durată a vieţii.
A.(a,b,c,e,f) B.(toate) C.(a,c) D.(b,d)
6. Se disting următoarele tipuri de asigurări de sănătate:
a) asigurări de accidente;
b) asigurări de îmbolnăvire;
c) asigurări permanente de boală.
A.(a,c) B.(a,b,c) C.(a,b) D.(b,c)
7. Asigurările de accidente urmăresc:
a) protejarea persoanelor fizice de consecinţele unor
evenimente care le pot afecta viaţa sau integritatea
personală dar şi capacitatea de muncă;
b) protejarea persoanelor care au suferit o incapacitate
temporară de muncă determinată de boală;
c) să elimine sărăcia adesea asociată cu incapacitatea de
muncă pentru o perioadă îndelungată, incapacitate
determinată de un accident sau de o boală.
A.(a) B.(b) C.(c) D.(a,b,c)
8. Dintre avantajele asigurării colective de sănătate fac parte:
a) contribuţia angajaţilor nu se impozitează;
b) persoanele care nu au starea sănătăţii prea bună pot obţine
asigurarea prin apartenenţa la grup chiar dacă, în mod
individual nu ar obţine acest lucru;
c) un angajat tânăr care face parte dintr-un colectiv vârstnic va
fi evaluat pe baza caracteristicilor întregului grup;
d) în caz de îmbolnăvire sau accident de muncă firma nu va
suporta cheltuieli foarte mari.
A.(a,c) B.(b,c,d) C.(a,b,d) D.(c,d)
9. Dezavantaje ale asigurării colective de sănătate:
a) un angajat tânăr care face parte dintr-un colectiv vârstnic va
fi evaluat pe baza caracteristicilor întregului grup;
b) dacă unul dintre angajaţi părăseşte firma îşi pierde
drepturile ce decurg din asigurarea colectivă de sănătate, iar
118
pentru a şi le păstra în continuare va fi nevoit sa plătească
prime foarte mari;
c) contribuţia angajaţilor nu se impozitează;
d) în caz de îmbolnăvire sau accident de muncă firma nu va
suporta cheltuieli foarte mari.
A.(a,b) B.(b,c) C.(a,c) D.(b,d)
10. După stabilirea naturii bunurilor, acestea pot fi incluse în
următoarele categorii şi asigurate facultativ:
a) bunuri care aparţin persoanelor fizice sau juridice având
domiciliul, sediul sau reşedinţa în România;
b) bunuri primite în folosinţă sau păstrare, reparare, curăţare,
vopsire, vânzare sau pentru expunere în muzee sau
expoziţii;
c) bunuri care fac obiectul unor contracte de concesionare,
închiriere sau locaţie de gestiune.
A.(a,b,c) B.(a,c) C.(b,c) D.(a)
11. Bunurile sunt asigurate pentru sumele declarate de asigurat, dar
aceste sume nu pot fi mai mari decât:
a) valoarea (preţul) de înlocuire al bunului din care s-a scăzut
uzura pentru mijloace fixe sau obiecte de inventar;
b) preţul plătit pe materii prime sau materiale, produse finite,
mărfuri;
c) valoarea de circulaţie în cazul obiectelor de muzeu, al
lucrărilor de artă.
A.(a,b,c) B.(a,c) C.(b,c) D.(a)
12. Dacă se constată că la asigurarea de bunuri asiguratul nu a
acţionat conform clauzelor contractuale, stabilite la contractare,
atunci:
A. societatea de asigurare se poate preleva de obligaţiile asumate;
B. asigurătorul poate cere apoi, ulterior, de la caz la caz condiţii
suplimentare de păstrare, stocare, manipulare, instalarea de sisteme
de protecţie împotriva incendiilor, furt;
C. asigurătorul poate impune în contract, suplimentar, respectarea
normelor de utilizare pentru a o reducere a riscurilor potenţiale;
119
D. asigurătorul deschide dosarul de daună pentru a plăti imediat
despăgubirile asiguratului.
13. Asigurarea CASCO este:
a) un tip de asigurare facultativă;
b) o asigurare care se încheie pentru persoane fizice şi juridice
pentru daunele suferite de autovehiculele faţă de care
asiguratul are un interes asigurabil;
c) tipul de asigurare care are ca obiect asigurabil, orice
vehiculele terestre;
d) o asigurare care are ca obiect asigurabil, autovehiculele.
A.(a,b,d) B.(a,c) C.(b,c) D.(a)
14. Asigurarea CASCO poate fi încheiată şi în combinaţie cu alte
modalităţi complementare de acoperire a riscurilor, precum:
a) asigurarea de avarii cu valabilitate în România împreună cu
extinderea teritoriului acoperit în afara României (1-12
luni);
b) asigurarea de avarii şi furt în România (12 luni) combinată
cu asigurarea pentru furt extern (1- maxim 3 luni);
c) asigurarea de avarii sau avarii şi furt poate fi combinată cu
asigurarea de accidente a persoanelor din autovehicul
(valabilitatea acesteia fiind cea a asigurării de avarii).
A.(a,b,c) B.(a,c) C.(b,c) D.(b)
15. Contractul de asigurare CASCO se încheie în baza următoarelor
documente care fac parte integrantă din contractul de asigurare:
a) cerere-chestionar;
b) acte justificative prin care se face dovada plăţii impozitului
anual pentru autovehicul;
c) nota de calcul;
d) inspecţia de risc.
A.(a,b,c) B.(a,c,d) C.(b,c) D.(a)
16. Inspecţia de risc a autovehiculului este obligatorie, acesta trebuie
să îndeplinească cumulativ următoarele cerinţe:
a) autovehicolul să fie în stare de funcţionare;
120
b) autovehicolul să nu prezinte pe caroserie porţiuni întinse
de rugină sau exfoliere;
c) anvelopele să nu prezinte uzură accentuată;
d) se acceptă ca parbrizul, geamurile, farurile,
semnalizatoarele, spoiler-ul sau alte părţi casante pot să nu
fie intacte;
e) viitorul asigurat nu trebuie să facă dovada că este în posesia
celor două rânduri de chei originale ale autovehiculului;
f) asiguratul trebuie să facă dovada că este în posesia celor
două rânduri de chei originale ale autovehiculului.
A.(a,b,c) B.(a,b,c,f) C.(b,c) D.(d,e)
17. Pentru stabilirea primei de asigurare la contractele CASCO
trebuie cunoscute:
a) tipul de combustibil utilizat;
b) valoarea reală a autovehicolului;
c) gradul de uzură al autovehicolului;
d) suma asigurată;
A.(a,b,c) B.(a,c,d) C.(b,c,d) D.(a)
18. Valoarea din nou (V
n
) a autovehiculului se determină distinct
pentru autovehiculele din producţia străină în raport cu:
a) valoarea de comercializare din nou din listele de preţuri
(inclusiv TVA şi celelalte taxe impuse);
b) pentru cele fabricate în anul încheierii asigurării se acceptă
preţul de factură (inclusiv TVA);
c) valoarea de catalog EUROTAX;
d) pentru cele fabricate în anul încheierii asigurării se acceptă
preţul de factură la care se adună totalul taxelor din
declaraţia vamală.
A.(a,b,c) B.(c,d) C.(b,c) D.(a,d)
19. Categoriile de riscuri asigurate prin contractele CASCO pot fi:
a) riscuri specifice circulaţiei;
b) riscuri generale;
c) explozie urmate de incendiu;
d) calamităţi naturale.
A.(a,b,c) B.(a,b,d) C.(b,c,d) D.(d)
121
20. Din categoria riscurilor specifice circulaţiei care pot fi acoperite
prin contracte CASCO fac parte:
a) coliziuni cu alte autovehicule;
b) coliziuni cu orice alt corp mobil sau imobil;
c) răsturnări sau ieşiri în decor;
d) derapări;
e) căderi în prăpastie sau în apă (cu ocazia transbordării sau
ruperii podurilor);
f) căderi de corpuri pe vehicul
g) explozii.
A.(a,b,c,d,e,f) B.(toate) C.(b,c) D.(a)
21. Din categoria riscurilor generale asigurate prin contracte
CASCO:
a) trăsnet (chiar neurmate de incendiu) sau incendiu;
b) daunele produse direct asupra autovehiculului asigurat;
c) daunele produse indirect precum: afumare, carbonizare,
pătare sau efectele căldurii degajate;
d) daunele provocate de agentul de stingere.
A.(a,d) B.(b,c) C.(a,b,c) D.(a,b,c,d)
22. Din categoria riscurilor determinate de calamităţi naturale, prin
contractele CASCO pot fi acoperite:
a) distrugerile provocate de ploile torenţiale, de grindină;
b) pagube produse ca urmare a prăbuşirii unui copac lovit de
trăsnet, acţiunea mecanică a obiectelor purtate de furtună
sau uragan;
c) dărâmarea acoperişurilor sau construcţiilor din cauza
greutăţii stratului de zăpadă sau gheaţă, ori a avalanşelor de
zăpadă, a alunecărilor sau prăbuşirilor de teren sau a
cutremurelor de pământ peste autovehicolul asigurat.
A.(a) B.(b,c) C.(a,b,c) D.(a,b,c)
23. Un autovehicul are valoarea de achiziţie de 29.000 euro. Acesta
este utilizat timp de 4 ani. Amortizarea acceptată de societatea de
asigurări este de 12,5% pe an. Care este valoarea maximă la care
122
poate fi asigurat autovehicolul respectiv prin asigurarea de tip
CASCO?
A.(25.375) B.(14.500) C.(3.625) D.(9.062,5)
24. Un autovehicul nou are valoarea de achiziţie de 24.000 euro.
Acesta este utilizat timp de 3 ani. Uzura anuală este de 15% pe an.
Care este valoarea primei de asigurare, în euro, plătită prin asigurarea
de tip CASCO, dacă cota de primă pe care o acceptă asiguratul este
de 7,48%?
A.(1795,2) B.(990) C.(990,24) D.(987,36)
25. Un autovehicul nou are valoarea de achiziţie de 38.750 euro.
Acesta este utilizat timp de 3 ani. Uzura anuală este de 12% pe an.
Care este valoarea plătită lunar a primei de asigurare, în euro, pentru
autovehicolul respectiv la asigurarea de tip CASCO, dacă cota de
primă pe care o acceptă asiguratul este de 6% şi convine să o
plătească în 10 rate egale?
A.(188,8) B.(144,8) C.(148,8) D.(184,4)
26. Răspunderea civilă legală este structurată astfel:
a) răspundere pentru neglijenţă, prejudicii intenţionate sau
prejudicii aduse în sensul strict al răspunderii civile;
b) răspundere civilă contractuală ce decurge din încălcarea
clauzelor contractuale sau se realizează pe baza acordului
de despăgubire;
c) răspundere civilă stabilită prin lege.
A.(a,b) B.(b,c) C.(a,c) D.(a,b,c)
27. Din perspectiva asigurătorului, răspunderea civilă contractuală
are următoarele caracteristici:
a) se poate aplica în momentul încălcării clauzelor
contractuale doar dacă în contract sunt prevăzute obligaţii
pentru părţi, iar dacă una din părţi nu şi-a îndeplinit
angajamentul contractual;
b) partea care suferă daune poate acţiona în justiţie pe cel care
i-a produs aceste daune, cerând despăgubiri.
123
c) societatea de asigurări nu încheie asigurări pentru clauzele
în care una din părţile participante la contract încalcă
prevederile contractuale;
d) acordul de despăgubire nu se referă la pierderi determinate
de răspunderea legală aferentă contractelor care conţin
acordul de despăgubire.
A.(a,b) B.(b,c) C.(a,b,c) D.(c,d)
28. Dintre principalele expuneri la risc în domeniul răspunderii civile
pot face parte:
a) răspunderi civile pentru prejudiciile din exploatarea
clădirilor şi lucrărilor de reparaţii (de exemplu, explodează
în perioada de garanţie instalaţia termică);
b) răspunderea civilă pentru folosirea navelor sau aeronavelor;
c) răspunderea civilă profesională;
d) răspunderea civilă pentru prejudicii aduse forţei de muncă.
A.(a,b,d) B.(b,c) C.(a,b,c,d) D.(c,d)
29. Asigurarea de răspundere civilă auto:
a) este încheiată cu scopul de a acoperi daunele provocate
autovehicolelor terţilor în urma diverselor accidente;
b) poate include şi riscul de furt;
c) ia în considerare la stabilirea valorii de asigurare, valoarea
de catalog sau valoarea declarată de asigurat.
d) se încheie cu scopul de a acoperi daunele provocate
autovehicolelor proprietate personală în urma diverselor
accidente.
A.(b,d) B.(b,c) C.(a,b,c) D.(c,d)
30. La contractele RCA, după fiecare despăgubire plătită:
a) asigurătorul nu va accepta plata unor sume adiţionale ca
prime suplimentare;
b) suma asigurată se diminuează corespunzător;
c) contractul de asigurare rămâne în vigoare pentru suma
rămasă;
d) suma asigurată poate fi reîntregită prin plata unor sume
adiţionale.
A.(a,b) B.(b,c,d) C.(a,b,c) D.(c,d)
124
31. Clauzele contractuale specifice asigurării de răspundere civilă,
prevăd ca în cazul producerii evenimentelor asigurate:
a) să se acorde o despăgubire;
b) despăgubirea să nu fie mai mare decât suma asigurată sau
cuantumul pagubei sau valoarea autovehiculului în
momentul producerii riscului asigurat;
c) valoarea despăgubirilor trebuie să fie mai mică decât 80%
din valoarea din nou a autovehiculului.
A.(a,b) B.(b,c) C.(toate) D.(c)
32. Asigurarea aeronavelor este o asigurare complexă, care nu
include:
A. asigurarea pentru pierderea sau avarierea navei (CASCO);
B. asigurarea de răspundere faţă de pasageri şi pentru bagajele
acestora sau mărfurile transportate;
C. asigurarea proprietăţii intelectuale;
D. asigurarea de răspundere civilă legală faţă de terţi.
33. Răspunderea civilă a companiilor de navigaţie aeriană este
reglementată pe plan internaţional prin:
a) Convenţia de la Varşovia (1929) completată prin
Convenţia de la Guatemala;
b) Convenţia de la Roma (1953), care se aplică în cazul
daunelor provocate terţilor din afara aeronavei;
c) Acordul de la Tokyo (1963) care se aplică în cazul
daunelor provocate terţilor din afara aeronavei;
d) Convenţia de la Tokyo (1963), care se aplică tuturor
infracţiunilor penale şi actelor care pot compromite
securitatea aeronavei, a persoanelor sau a bunurilor aflate
în aeronave sau ordinea şi disciplina la bord.
A.(a,b) B.(b,c) C.(a,b,c) D.(a,b,d)
34. Din categoria asigurătorilor riscurilor aviatice pot face parte:
a) asigurători din domeniul viaţă;
b) carteluri formate din mai multe societăţi de asigurare;
c) societăţi de asigurare individuale de mari dimensiuni;
d) asigurători individuali de mici dimensiuni;
125
e) societăţi de tip Lloyd’s.
A.(a,b,e) B.(b,c) C.(b,c,e) D.(c,d)
35. Asigurătorii de aviaţie de tipul Societăţilor Lloyd’s:
a) operează la nivel naţional sau regional ca intermediari pe
piaţa asigurărilor aviatice,
b) acoperă riscuri care nu aparţin claselor omogene;
c) acoperă riscuri care au fost refuzate de alte societăţi de
asigurare;
d) acceptă riscuri care nu se asigură pe piaţa obişnuită;
e) nu acceptă riscuri care nu se asigură pe piaţa obişnuită.
A.(a,b) B.(b,c,d) C.(a,b,c) D.(a,b,c,d)
36. Societăţile de asigurare evaluează în mod individual fiecare
contract de asigurare luând în consideraţie, în principal:
a) calităţile pilotului;
b) tipul aparatului de zbor şi dotarea electronică de la bord,
c) caracteristicile geografice ale zborurilor;
d) scopul folosirii aparatului de zbor.
A.(a,b) B.(b,c) C.(a,b,c,d) D.(a,b,d)
37. Riscul de pierdere catastrofală este prezent de fapt, în grade
diferite, în fiecare formă de asigurare aviatică. În evaluarea acestui
risc de pierdere catastrofică, un rol important, hotărâtor, prezintă:
a) abilităţile pilotului;
b) caracteristicile fizice ale avionului;
c) aspectele geografice ale zborului.
A.(b) B.(b,c) C.(a,b,c) D.(a,b)
38. Criteriile majore de care se ţine cont în stabilirea şi evaluarea
riscului în domeniul asigurărilor de aviaţie sunt:
a) tipul aparatului de zbor;
b) tipul echipamentul de bord şi abilităţile pilotului;
c) scopul în care urmează să fie folosit aparatul de zbor;
d) caracteristicile geografice ale zborului.
A.(a,b,d) B.(b,c) C.(a,b,c) D.(a,b,c,d)
126
39. Valoarea contractului CASCO de asigurare aviatică se
fundamentează pe determinarea:
a) aeroporturilor unde aterizează şi baza aeriană unde sunt
efectuate reparaţiile de întreţinere;
b) aspectelor caracteristicile geografice ale zborului;
c) tipului aparatului de zbor asigurat;
d) vechimii aparatului de zbor;
e) nivelului de uzură al aparatului.
A.(a,b,c) B.(c,d,e) C.(b,c) D.(a,d)
40. Evoluţia din domeniul comerţului maritim a condus în timp la
apariţia şi dezvoltarea sectorului de asigurări maritime care include:
a) asigurarea navelor;
b) contracte de asigurare de viaţă pentru echipaj;
c) contracte de asigurare de viaţă pentru pasageri;
d) asigurarea încărcăturii.
A.(a,b,c) B.(c,d) C.(b,c) D.(a,d)
41. Principiile asigurărilor maritime se bazează pe:
a) principiul interesului asigurabil;
b) principiul subrogaţiei;
c) principiul despăgubirii;
d) principiul bunei credinţe.
A.(a,b,c) B.(a,c,d) C.(b,c) D.(a,d)
42. La asigurările maritime, în condiţiile de livrare de tip „C” sau
„F”:
a) asigurarea cade în sarcina cumpărătorului extern, fapt care
poate să implice negocierea preţurilor de vânzare;
b) vânzătorul îşi asumă responsabilitatea pentru marfa
transportată până la destinaţie;
c) asigurarea nu cade în sarcina cumpărătorului extern, fapt
care poate să implice negocierea preţurilor de vânzare;
d) asigurarea cade în sarcina cumpărătorului extern, fapt care
nu implică negocierea preţurilor de vânzare.
A.(a,b,c) B.(c,d) C.(a) D.(a,d)
127
43. În funcţie de natura obiectului asigurat şi interesele pe care le
afectează, avariile în domeniul maritim pot fi:
a) avarii totale;
b) avarii parţiale (particulare);
c) avarii comune.
A.(a,b,c) B.(a,c) C.(b,c) D.(c)
44. La asigurările maritime, avaria totală poate fi:
a. reală;
b. constructivă;
c. avarie comună.
A.(a,b,c) B.(a,c) C.(b,c) D.(a,b)
45. Avaria comună:
a) apare atunci când din necesitate, în mod intenţionat, se
impune un sacrificiu, o cheltuială pentru siguranţa comună
a salvării de la primejdie a bunurilor şi a protecţiei
intereselor tuturor participanţilor la expediţia maritimă;
b) este expresia unui act intenţionat realizat prin ordin, în
momente de gravă primejdie pentru întreaga expediţie, fapt
care prezintă interes pentru toţi cei implicaţi în expediţia
maritimă;
c) nu apare în mod intenţionat, în expediţia maritimă;
A.(c) B.(a,b) C.(b,c) D.(a)
46. La asigurările maritime, acceptarea avariei comune implică unele
elemente privind paguba:
a) primejdia să fie reală şi gravă în raport cu condiţiile
normale;
b) să fie ameninţate atât nava cât şi încărcătura;
c) sacrificiul şi cheltuielile impuse de acest tip de avarie sunt
rezultat al unui act intenţionat, dar au scopul comun de a
salva nava şi încărcătura;
d) sacrificiul şi cheltuielile impuse de avaria comună trebuie
să prezinte un caracter excepţional distingându-se de
cheltuielile normale de navigaţie asumate de armator prin
contract.
A.(a,b,c) B.(a,b,c,d) C.(b,c) D.(a,d)
128
47. Dintre cheltuielile pe care armatorul le poate efectua în legătură
cu avaria comună şi care sunt cuprinse în asigurare pot face parte:
a) cheltuieli de pilotaj şi remorcare;
b) cheltuieli cu reparaţiile la navă efectuate în portul de
refugiu;
c) cheltuielile salariale cuvenite echipajului ca urmare a
avariei;
d) asigurări suplimentare pentru încărcătură.
A.(a,b,c) B.(c,d) C.(b,c) D.(a,d)
48. Dispaşa este:
a) documentul de lichidare al avariei comune;
b) acceptarea coasigurării în practica asigurărilor maritime;
c) documentul în care sunt evaluate cheltuielile cu pagubele şi
sacrificiile admise în avaria comună;
d) actul prin care societatea de asigurări înscrie elementele
specifice legislaţiei internaţionale la care trebuie să subscrie
membrii echipajului navei.
A.(a,b,c) B.(c,d) C.(b,c) D.(a,c)
49. Asigurarea creanţelor a apărut din necesitatea protejării
creditorilor împotriva imposibilităţii recuperării împrumuturilor
acordate de aceştia debitorilor rău platnici. Din categoria acestui tip
de asigurare, a cărui rentabilitate este dependentă de abilitatea
debitorului de a face faţă obligaţiilor sale la scadenţă face parte:
a) asigurarea rentabilităţii firmelor de asigurare;
b) asigurarea riscurilor financiare;
c) asigurarea riscurilor politice;
d) asigurarea continuităţii activităţii economice a
asigurătorului.
A.(a,b,c,d) B.(b,c) C.(a,b,c) D.(a,d)
50. La asigurarea creditelor de export, riscurile politice presupun:
A) dificultăţi şi întârzieri în transferul banilor din ţara
cumpărătorului, ca urmare a unui moratoriu privitor la
129
datoria externă declarat de guvernul unei terţe ţări, prin
intermediul căreia se face plata;
B) orice acţiune ale guvernelor străine ce împiedică îndeplinirea
contractului de export;
C) riscul de război, revoluţie etc. ce împiedică îndeplinirea
contractului de export;
D) toate riscurile privind cumpărătorii publici;
E) evenimente de tipul catastrofelor naturale, precum şi alte
evenimente asimilate acestora.
Identificaţi afirmaţia incorectă.
51. Riscurile comerciale asigurate prin asigurări de export e se referă
la:
A) insolvabilitatea debitorului public;
B) riscurile legate de cumpărătorii publici (de stat);
C) retragerea licenţei de export;
D) imposibilitatea importatorului de a plăti bunurile primite;
E) riscul de netransfer al valutei către furnizor.
52. Indicaţi varianta corectă în legătură cu Eximbank
1
:
1. Eximbank îşi desfăşoară activitatea în numele şi pe contul
statului, în calitate de agent al acestuia, pe bază de convenţie;
2. Eximbank îşi desfăşoară activitatea şi în nume şi pe cont
propriu;
3. Eximbank utilizează diferite tipuri de contracte de asigurare
a creditelor;
4. Contractele de asigurare se deosebesc după riscurile pe care
le acoperă şi diferă în funcţie de ţară;
5. Nivelul primei de asigurare este diferenţiat de Eximbank în
funcţie de anumite criterii.
A) toate variantele sunt adevărate;
B) toate variantele sunt false;
C) 1+2;
D) 2+3;

1
Bancă din România ce oferă credite de export
130
E) 4+5.
RĂSPUNSURI
1. D
2. C
3. D
4. A
5. A
6. B
7. A
8. C
9. A
10. A
11. A
12. A
13. A
14. A
15. B
16. B
17. C
18. B
19. B
20. A
21. D
22. D
23. B
24. D
25. C
26. D
27. C
28. C
29. C
30. B
31. C
32. C
33. D
34. C
35. D
36. C
37. A
38. D
39. B
40. D
41. B
42. C
43. A
44. D
45. B
46. B
47. A
48. D
49. B
50. E
51. D
52. A
3.10 BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ
1
Alexa Constantin,
Ciurel Violeta, Sebe
Emil, Mihăescu Ana
Maria
Asigurări şi reasigurări în comerţul
internaţional, Editura All,
Bucureşti, 1992
131
2
Cistelecan Lazăr,
Cistelecan Rodica
Asigurări cornerciale. Editura Dimitrie
Cantemir, Tg. Mureş, 1997
3
Constantinescu Dan
Anghel (coordonaor)
Asigurări şi reasigurări. Editura
Tehnică, Bucureşti, 1997
4
Constantinescu Dan
Anghel
(coordonator)
Managernentul societătilor de
asigurare. Editura Brend, Bucureşti,
1998
5
Constantinescu Dan
Anghel coordonator
Marketing în asigurări. Editura Brend,
Bucureşti, 1998
6
Constantinescu Dan
Anghel, Marinică
Dobrin
Asigurarea şi managementul riscului.
Editura Tehnică, Bucureşti, 1998
7
Constantinescu Dan
Anghel, Marinică
Dobrin
Introducere în asigurări. Editura
Tehnică, Bucureşti, 1998
8
Donald E. Malecki,
Roland C. Horn, Eric
A. Wiening
Commercial Liability Insurance and
Risk Management. American
Institute for CPCU, Malvern,
Pennsylvania, 1995
9
Everett D. Randall Issues în insurance. American Institute
for CPCU, Malvern,
Pennsylvania, 1987
10
Galiceanu Ion Asigurările în activitatea agenţilor
economici, Ed. Tribuna Economică,
Bucureşti, 2004
11
Iosif Gh., Gherasim
Al., Crişan N.,
Galiceanu I., Sauer
G., Tănăsescu P
Sistemul asigurărilor în România.
Tribuna Economică, Bucureşti, 1997
12
Michael Coss, Peter
Kensicki, Gary
Patrik, Robert
Reinarz
Reinsurance Practice. Insurance
Institute of America, Malvern,
Pennsylvania, 1997
13
Văcărel Iulian,
Bercea Florian
Asigurări şi reasigurări. Marketer-
Editura Expert, Bucureşti, 1993
14
Victor Hallman,
Karen L. Mamilton
Personal insurance: Life, Health and
Retirement, American Institute for
CPCU, Malvern, Pennsylvania, 1995
132
CAPITOLUL 4
REASIGURĂRI
Obiective: Acest capitol urmăreşte formarea conceptelor de
bază din domeniul reasigurărilor şi utilizarea adecvată a
limbajului specific activităţii de asigurare-reasigurare şi
reassigurare.
Scurt rezumat: Rolul reasigurărilor în activitatea
asigurătorilor este prezentat pornind de la conceptul
fundamental, urmărind apoi funcţiile reasigurărilor şi tipurile
specifice de reasigurări care pot fi practicate pe piaţă.
Este urmărit programul de reasigurare având punct de plecare
necesitatea reasigurării, sunt apoi culese informaţiile care stau
la baza fundamentării programului de asigurare, apoi se
stabileşte programul de reasiguare, care trebuie monitorizat.
Cuvinte cheie:
reasigurare; retrocesiune; reasigurare facultativă, reasigurare
prin acord, reasigurare proporţională; reasigurare excedent de
daună; necesitate de reasigurare; limită de reasigurare; program
de reasigurare.
133
4.1 CONCEPTUL DE REASIGURARE
La fel cum persoanele fizice sau juridice încheie asigurări
pentru a se proteja împotriva pierderilor financiare provocate de
avarierea bunurilor sau de răspunderea civilă, tot aşa şi societăţile de
asigurări se asigură la rândul lor împotriva pierderilor pe care le pot
înregistra datorită preluării riscurilor terţelor persoane.
Reasigurarea este o formă de asigurare pentru asigurători,
denumită şi „asigurarea asigurării”. De fapt, după cum indică şi
analiza etimologică, termenul de reasigurare înseamnă „a asigura din
nou”.
Deşi obiectul de activitate al asigurătorilor este preluarea
riscurilor terţelor persoane, societăţile de asigurări, indiferent de
mărimea lor, cedează o parte din aceste riscuri din motive
prudenţiale. La baza constituirii fondului de asigurare se află legea
numerelor mari, care permite societăţilor de asigurări să-şi
previzioneze daunele şi să estimeze volumul de prime necesar pentru
a acoperi daunele potenţiale, cheltuielile de funcţionare ale societăţii
şi o marjă de profit. Deoarece aceste previziuni implică şi o marjă de
eroare, asigurătorii trebuie să încheie reasigurări pentru acoperirea
daunelor neprevăzute, a căror frecvenţă şi ale căror dimensiuni ar
putea depăşi capacitatea financiară a firmei.
Transferul unei părţi din riscurile asumate de către un
asigurător, numit cedent, către un alt asigurător, numit reasigurător
(cesionar), se realizează prin intermediul contractului de reasigurare.
În cadrul acestuia, reasigurătorul promite să-l despăgubească pe
asigurător pentru daunele aferente poliţelor acoperite de contractul de
reasigurare, iar asigurătorul se obligă să plătească în schimb o primă
de reasigurare, reprezentând o parte din primele încasate. Este
important de menţionat că, deşi reasigurătorul va acoperi o parte din
despăgubirile plătite asiguratului, între asigurat şi reasigurător nu
există nici o relaţie contractuală.
Contractul de reasigurare este un contract de indemnizare,
conform căruia reasigurătorul acordă despăgubiri asigurătorului
134
numai în condiţiile în care se produc riscurile asigurate, iar obligaţia
asigurătorului faţă de asigurat este certă.
În contractul de reasigurare se utilizează anumiţi termeni
specifici, cum sunt: reţinere, limită de reasigurare, comision de
reasigurare; aceşti termeni vor fi definiţi în cele ce urmează.
În majoritatea cazurilor de reasigurare, nici una dintre părţile
contractante nu este dispusă să preia, respectiv, să cedeze riscurile în
totalitate.
Partea acoperită de reasigurat poartă denumirea de
„reţinere”. Însă, pentru a se proteja în eventualitatea producerii unor
daune foarte mari, reasigurătorul stabileşte o anumită „limită de
reasigurare‚ care reprezintă limita răspunderii acestuia pentru
daunele acoperite pe baza contractului de reasigurare. Partea care
depăşeşte această limită va fi suportată de către asigurător.
Pentru acoperirea unei părţi din cheltuielile înregistrate de
asigurător cu ocazia emisiunii poliţelor, reasigurătorul trebuie să
plătească un „comision de reasigurare”. Acest comision se exprimă,
de regulă, ca procent din prima de reasigurare.
Atunci când un contract de reasigurare prevede plata unui
comision de reasigurare, valoarea primelor datorate reasigurătorului
se va reduce cu valoarea comisionului, obţinându-se astfel primele
de reasigurare nete.
La rândul lor, reasigurătorii pot ceda o parte din riscurile
preluate prin contractele de reasigurare. Acest transfer de riscuri este
denumit retrocedare. Reasigurătorul care cedează riscuri în
reasigurare se numeşte retrocedent, iar cel care îşi asumă aceste
riscuri este denumit retrocesionar. Principiile şi termenii
retrocesiunii sunt similare cu cele ale reasigurării.
Reasigurarea reprezintă tranzacţia prin care
reasigurătorul, în schimbul unei plăţi (prima de reasigurare),
este de acord să despăgubească compania cedentă, parţial sau
integral, pentru daunele pe care aceasta din urmă le suportă
pentru poliţa sau poliţele pe care le-a emis. Reasigurarea
defineşte operaţia de împărţire a riscurilor (de asigurare) între
135
mai mulţi asigurători. Reasigurarea
1
este asigurarea
asigurătorului care conferă acestuia stabilitate financiară.
Reasigurarea derivă din necesitatea acoperirii unor riscuri
deosebit de mari în raport cu o societate de asigurări care nu poate
face faţă în eventualitatea producerii cazului asigurat. Pe plan intern
se impune existenţa mai multor societăţi de asigurare autonome,
consolidate funcţional şi financiar.
Reasigurarea operează practic şi în legătură cu asigurările
externe prin atragerea unor societăţi străine în procesul de asigurare.
Societăţile de asigurări apar într-o dubla postură în raportul de
reasigurare:
 în calitate de reasiguraţi - cedenţi - cedează altor societăţi
de asigurări o parte din riscurile pentru care au încheiat asigurarea
internă sau externă;
 în calitatea de reasigurători - cesionari - când primesc în
reasigurare, de la alte societăţi de asigurare, diferite riscuri pentru
care acestea au încheiat asigurări neavând puterea financiară pentru
a putea suporta eventualele pagube.
Operaţia de primire în reasigurare poartă denumirea de
reasigurare activă, iar operaţia de cedare în reasigurare poartă
denumirea de reasigurare pasivă.
4.1.1 Reasigurarea activă
În calitatea de reasigurător societatea de reasigurare preia de
la parteneri o parte din riscuri. Aceste riscuri sunt aferente unor
contracte de reasigurare, societăţile de reasigurare încasând partea
corespunzătoare de prime cedate de parteneri, iar prin primele de
asigurare nete participă la plata unor cote părţi din despăgubiri
corelate cu riscurile preluate.
Reasigurătorul nu are relaţii directe cu asiguraţii de pe piaţa
internă sau externă, el nu are nici o obligaţie faţă de aceştia.
Reasigurătorul participă la plata unor cote părţi din despăgubiri
corelate cu cheltuielile de achiziţie relative la cotele părţi din
administrarea asigurării efectuate de asigurător.

1
Iulian Văcărel, Florian Bercea, „Asigurări şi reasigurări“, Editura Expert,
Bucureşti, 1998, pg. 395
136
Cu ocazia primirii reasigurării, reasigurătorul trebuie să
manifeste prudenţă în acceptarea ofertelor de reasigurare, să
efectueze investigaţii şi să-şi revizuiască periodic portofoliul de
contracte pentru a-şi realiza o echilibrare financiară în funcţie de
riscuri, zone etc.
4.1.2 Reasigurarea pasivă
Reasigurarea pasivă se manifestă atunci când societatea de
asigurări, în calitatea sa de asigurător, cedează (difuzează) o parte din
riscurile aferente asigurării (în cazul ţării noastre a celor externe).
Asigurătorul în calitatea de reasigurător cedează o cota parte
din prime, primeşte de la reasigurător cote de participare la
cheltuielile de achiziţie şi administrare a asigurării, pe care le
evidenţiază ca venit din activitatea de reasigurare.
La producerea riscului asigurat societăţile de reasigurare care
au preluat cote din riscurile cedate de reasigurat au obligaţia de a
acoperi daunele respective.
Retrocesiunea este o variantă a reasigurării active, în care
reasigurătorul preia o parte din riscurile unor asiguraţi şi cedează la
rândul sau altor societăţi de asigurare o cotă parte din riscurile
preluate şi corespunzător cu acestea o cotă parte din primele încasate.
Astfel se pulverizează riscul asupra altor societăţi de asigurare.
Coasigurarea este o metodă de dispersare a riscurilor
realizată în faza de încheiere a asigurării. În acest caz, de la început,
asiguratul încheie contractul de asigurare cu mai multe societăţi de
asigurare, fiecare dintre acestea preluând o cota de risc pe care o
suportă independent contra unei părţi din prima de asigurare.
137
4.2 FUNCŢIILE REASIGURĂRII
Reasigurarea se fundamentează pe reducerea riscului
societăţii de asigurare (prin reducerea riscului de faliment). Pentru
cedent reasigurarea este o achiziţie de securitate financiară.
Astfel raţiunea reasigurării constă nu numai în necesitatea
omogenizării portofoliului cedentului ci presupune şi transformarea
portofoliului global al asigurătorului în nevoia de procurare
suplimentară de speranţă, certitudine privind utilitatea şi
rentabilitatea activităţii sale.
Analiza economică a reasigurării se încadrează în analiza
financiară în condiţii de incertitudine. Astfel asigurătorului îi revine
sarcina de a realiza următoarele două activităţi:
1. determinarea nivelului de reţinere care îi omogenizează cel mai
bine portofoliul de angajament;
determinarea volumului valoric optim de deţinere pentru fiecare tip
de active de reasigurare în corelaţie cu valoarea optimală a altor
active şi angajamentele portofoliului global.
Reasigurarea este un schimb de monedă deţinut cu
certitudine contra unei creanţe aleatoare, este un activ financiar
condiţionat (o creanţă) care garantează un anumit venit în funcţie de
circumstanţe.
Reasigurarea poate fi mai bine înţeleasă prin funcţiile pe
care le poate îndeplini, şi anume:
1) creşterea capacităţii de asigurare;
2) menţinerea stabilităţii financiare;
3) protecţia împotriva catastrofei;
4) asistenţă în activitatea de subscriere;
5) facilitarea retragerii dintr-o zonă geografică sau dintr-un domeniu
de asigurări.
138
4.2.1 Creşterea capacităţii de asigurare
Există două tipuri de capacitate în cazul asigurărilor de
bunuri şi de răspundere civilă: capacitate de asigurare per risc şi
capacitate de a subscrie prime.
a) Capacitatea de asigurare per risc se referă la capacitatea
asigurătorului de a oferi o limită de asigurare cât mai mare
pentru un singur risc. În asigurările de bunuri, riscul reprezintă
obiectul asigurat expus unui pericol. Fiecare asigurător îşi
stabileşte propria definiţie a riscului.
b) Capacitatea de a subscrie prime se referă la volumul maxim de
prime pe care le poate subscrie un asigurător. Capacitatea de a
subscrie prime este restricţionată de legislaţia care limitează
raportul dintre valoarea primelor subscrise şi valoarea capitalului
social şi a rezervelor. Analiştii financiari şi organizaţiile de
supraveghere a asigurătorilor urmăresc acest raport, intervenind
dacă mărimea sa depăşeşte o anumită valoare. Legislaţia română
prevede că societăţile de asigurare îşi pot asuma, anual,
obligaţii din contracte de asigurare şi reasigurare
corespunzătoare unui volum de prime care, după deducerea
primelor cedate în reasigurare, să nu depăşească un plafon
echivalent cu de cinci ori suma capitalului social vărsat şi a
rezervelor de capital. Capacitatea de a subscrie prime poate fi
mărită prin utilizarea reasigurării, deoarece prima de reasigurare
este dedusă din primele încasate înainte de a se calcula raportul
dintre primele încasate şi capitalul social plus rezerve.
Reasigurarea măreşte capacitatea de asigurare prin faptul că
permite asigurătorului să cedeze acele riscuri care îi pun în pericol
situaţia financiară.
4.2.2 Menţinerea stabilităţii financiare
Un asigurător, ca orice altă organizaţie care urmăreşte
obţinerea de profit, trebuie să genereze un flux constant al
profiturilor pentru a atrage şi păstra capitalul necesar extinderii
139
activităţii. În domeniul asigurărilor, uneori, despăgubirile fluctuează
foarte mult ca urmare a: condiţiilor demografice, economice, sociale
şi a acţiunii forţelor naturii. Nivelarea variaţiilor accidentale ale
expunerii la daune contribuie la menţinerea unor profituri constante.
De exemplu, un asigurător poate cumpăra o reasigurare
pentru a limita suma pe care ar trebui să o plătească pentru orice
daună majoră care s-ar produce. Limitarea valorii daunelor ce cad în
sarcina asigurătorului prin intermediul reasigurării conferă stabilitate
rezultatelor obţinute de acesta din activitatea de subscriere.
4.2.3 Protecţia împotriva catastrofei
Asigurătorii de bunuri şi răspundere civilă sunt expuşi unor
daune catastrofale importante care pot fi generate de cutremure,
uragane, inundaţii, tornade, explozii industriale, accidente aviatice şi
alte dezastre similare. Un singur eveniment de acest tip poate genera
numeroase revendicări privind asigurările de bunuri şi de răspundere
emise de un singur asigurător. Daunele totale din industria
asigurărilor în SUA au atins mai mult de 16 miliarde USD în cazul
unui singur uragan, iar daunele care depăşesc 100 milioane USD sunt
frecvent întâlnite.
Anumite forme de reasigurare, precum reasigurarea
împotriva catastrofei, oferă protecţie împotriva efectelor nefavorabile
ale catastrofelor şi limitează daunele asigurătorului la o valoare
prestabilită. O caracteristică distinctă a reasigurării împotriva
catastrofei este aceea că acoperă daunele aferente mai multor poliţe
emise de un asigurător, când acestea sunt generate de un singur
eveniment.
4.2.4 Asistenţă în activitatea de subscriere
Reasigurătorii intră în contact cu o mare diversitate de
asigurători. În consecinţă, reasigurătorii acumulează un mare volum
de informaţii privind experienţa de daună a diverşilor asigurători,
precum şi metodele de evaluare, subscriere şi soluţionare a diferitelor
revendicări.
140
Experienţa reasigurătorului poate facilita lansarea
asigurătorului într-un nou domeniu de asigurări, în special în cazul
firmelor de asigurări mai mici. De exemplu, o societate de asigurări
de dimensiuni medii a reasigurat timp de câţiva ani 95% din
asigurarea de răspundere civilă tip „umbrelă”, bazându-se în mare
parte pe experienţa unui reasigurător în ceea ce priveşte evaluarea şi
subscrierea poliţelor.
4.2.5 Facilitarea retragerii dintr-o zonă geografică sau
domeniu de asigurări
Uneori, un asigurător sau un reasigurător poate dori să se
retragă dintr-o zonă geografică sau dintr-un domeniu de asigurări.
Există două modalităţi de a realiza acest lucru:
a) Asigurătorul poate pur şi simplu să rezilieze poliţele şi să
restituie primele necuvenite. Acest proces este greoi, costisitor şi este
posibil să creeze o imagine negativă în rândul deţinătorilor de poliţe,
intermediarilor şi autorităţilor de supraveghere.
b) O alternativă o constituie reasigurarea asigurărilor
nedorite. Această metodă nu numai că evită imaginea negativă creată
de reziliere, dar poate fi mai puţin costisitoare decât restituirea
primelor pentru poliţele reziliate.
Procesul de reasigurare a unei întregi clase sau categorii de
asigurări, sau a asigurărilor aferente unei anumite zone geografice
este denumit reasigurarea portofoliului.
141
4.3 REASIGURĂRI FACULTATIVE ŞI PRIN ACORD
Tranzacţiile de reasigurare se împart în două categorii
principale: facultative şi prin acord. Fiecare dintre aceste categorii
include reasigurări proporţionale şi excedent de daună (vezi Figura
nr. 1 Tipuri de reasigurări).
Atunci când un asigurător şi un reasigurător stabilesc să
împartă daunele care afectează un singur risc, convenţia este
denumită reasigurare facultativă. O convenţie de reasigurare
facultativă se materializează sub forma unui certificat de reasigurare
facultativă. În cazul reasigurării facultative, trebuie să existe o ofertă
şi o acceptare pentru fiecare risc individual, reasigurătorul având
posibilitatea de a accepta sau respinge riscul propus pentru
reasigurare.
Dacă asigurătorul şi reasigurătorul stabilesc să împartă
daunele aferente mai multor riscuri, de regulă aferente unei categorii
sau unui grup de asigurări, convenţia este denumită reasigurare prin
acord. Cedarea riscurilor individuale, în cadrul unei reasigurări prin
acord, se realizează, în mod automat şi nu necesită aprobarea
reasigurătorului atât timp cât riscul intră în categoria riscurilor
acoperite prin contract. O convenţie de reasigurare prin acord se
materializează sub forma unui contract de reasigurare prin acord.
Datorită caracteristicilor lor distincte, reasigurările
facultative diferă de reasigurările prin acord din punct de vedere al
metodelor de subscriere, al tehnicilor de stabilire a preţului
reasigurării şi al redactării contractului. În cazul reasigurării
facultative, reasigurătorul subscrie şi evaluează un singur risc. În
reasigurarea prin acord, reasigurătorul subscrie un întreg portofoliu
de riscuri. Redactarea contractului trebuie să fie suficient de generală
şi de flexibilă, pentru a acoperi toate riscurile care intră într-o
anumită categorie. În cazul reasigurării facultative, flexibilitatea nu
trebuie să fie la fel de mare, deoarece certificatul de reasigurare
acoperă un singur risc.
142
Reasigurările facultative şi prin acord, deseori incluse în
programul de reasigurare al asigurătorului, servesc, de regulă, unor
scopuri diferite. Reasigurarea facultativă poate oferi capacitate de
asigurare peste limitele unei reasigurări prin acord, în cazul unui risc
mare sau al unui risc care nu este acoperit prin acord. Reasigurarea
prin acord poate stabiliza rezultatele activităţii de subscriere pentru o
categorie de asigurări şi poate proteja asigurătorul în cazul unei
catastrofe.
În cazul producerii unei daune acoperite de contractul de
reasigurare, asigurătorul acordă o despăgubire conform prevederilor
poliţei de asigurare. Valoarea recuperărilor de la reasigurător se
stabileşte în funcţie de condiţiile contractului de reasigurare încheiat
între asigurător şi reasigurător. Un reasigurător poate acoperi fie un
anumit procent din daună, fie sumele ce depăşesc un anumit nivel al
daunei, fie valoarea ce se încadrează între reţinerea asigurătorului şi
limita superioară prestabilită a daunei.
Tipuri de
reasigurări
Reasigurări
proporţiona
Reasigurări
excedent
de daună
 Reasigurări cotă-parte standard
 Reasigurări cotă-parte variabile
 Reasigurări excedent de sumă
 Reasigurări excedent de daună per
risc
 Reasigurări împotriva catastrofei
 Reasigurări excedent de daună per
poliţă
 Reasigurări excedent de daună per
eveniment
 Reasigurări excedent de daună
agregat
 Reasigurări excedent de daună
agregat contra catastrofei
Figura nr. 1 Tipuri de reasigurări
143
a) Metoda proporţională de împărţire a daunelor. Atunci
când un reasigurător este de acord să plătească un procent din fiecare
daună produsă, acordul este denumit acord de reasigurare
proporţional sau acord proporţional.
Conform acestui acord, procentul din primele de asigurare
primit de reasigurător este egal cu procentul din valoarea daunelor pe
care acesta îl va despăgubi. În cazul reasigurării proporţionale, rata
daunei este aceeaşi atât pentru asigurător cât şi pentru reasigurător,
datorită împărţirii egale a primelor şi daunelor. De asemenea, sumele
de asigurare sunt împărţite în aceeaşi proporţie ca şi primele şi
daunele. Metoda proporţională poate fi folosită atât în cazul
asigurărilor facultative, cât şi în cazul celor prin acord.
În exemplul următor, prezentat în Tabelul nr. 3, este ilustrată
relaţia dintre sumele asigurate, prime şi daune, în cazul unui acord de
reasigurare proporţional. Să presupunem că asigurătorul emite o
poliţă cu o sumă asigurată de 1000 u.m., în schimbul unei prime de
150 u.m. şi cedează 80% din prime şi daune unui reasigurător. În
plus, să presupunem că valoarea daunelor produse este de 400 u.m.,
iar rata daunei
1
de 250%. Reasigurătorul acceptă 80% din suma
asigurată, adică 800 u.m., iar asigurătorul reţine 20%, adică 200 u.m.
De asemenea, reasigurătorul primeşte 80% din primă şi acoperă 80%
din daune, iar asigurătorul reţine 20% din primă şi suportă 20% din
daune.
Tabelul nr. 3 Reasigurare proporţională cu o reţinere de 20%
Situaţie
contractuală
Asigurător
20%
Reasigurător
80%
Suma asigurată 1000 u.m. 200 u.m. 800 u.m.
Prima 160 u.m. 32 u.m. 128 u.m.
Daune 400 u.m. 80 u.m. 320 u.m.
Rata daunei - 250% 250%

1
Vezi „Eficienţa activităţii de asigurare”, paragraful Indicatori de apreciere
a eficienţei activităţii de asigurare, unde: 100
Prima
Dauna
R
d
· =
144
Se observă ca rata daunei este identică, are aceeaşi valoare
atât pentru asigurat cât şi pentru reasigurător.
b) Metoda excedent de daună de împărţire a riscurilor.
Atunci când reasigurătorul acceptă să acopere o parte din daune care
depăşeşte o anumită reţinere a asigurătorului, acordul este denumit
acord de reasigurare excedent de daună. Reţinerea poate fi stabilită
per risc sau per eveniment. În cazul stabilirii reţinerii per eveniment,
excedentul este calculat pentru toate daunele înregistrate de
asigurător ca urmare a producerii unui singur eveniment, indiferent
de numărul poliţelor de asigurare acoperite de reasigurare afectate de
eveniment.
În Tabelul nr. 4 Reasigurarea excedent de daună, este
evidenţiată relaţia dintre sumele de asigurare, prime şi daune, în
cazul unui acord de reasigurare excedent de daună. Să presupunem
că reasigurarea excedent de daună prevede o reţinere de 250 u.m. per
eveniment, pentru o sumă asigurată de 1000 u.m. per eveniment, iar
reasigurarea reţine 750 u.m. per eveniment asigurat. Să presupunem
că prima de asigurare pentru o poliţă de 4.000 u.m. este de 450 u.m.,
iar prima de reasigurare este de 150 u.m. Vom examina situaţia unei
daune de 200 u.m. şi, respectiv, a uneia de 1400 u.m. În primul caz,
asigurătorul plăteşte întreaga despăgubire cuvenită (deoarece este
mai mică decât reţinerea de 1000 u.m.), iar reasigurătorul nu plăteşte
nimic. În cel de-al doilea caz, asigurătorul acoperă 1000 u.m., iar
reasigurătorul 400 u.m.
Tabel nr. 4 Reasigurarea excedent de daună
Situaţie
contractuală
Asigurător Reasigurător
Suma asigurată 4000 u.m. 1000 u.m. 3000 u.m.
Prima 600 u.m. 450 u.m. 150 u.m.
Dauna
1
<1000 u.m. 200 u.m. 200 u.m. 0
Rata daunei
1
- 44,44% 0
Dauna
2
>1000 u.m. 1400 u.m. 1000 u.m. 400 u.m.
Rata daunei
2
- 222,2% 266,6%
145
În cazul reasigurării excedent de daună, rata daunei pentru
asigurător este diferită de cea pentru reasigurător şi depinde de
valoarea daunei.
Spre deosebire de reasigurarea proporţională, prima de
reasigurare pentru un anumit nivel al excedentului de daună nu se
exprimă ca procent din prima de asigurare, deoarece asigurătorul şi
reasigurătorul nu îşi împart daunele proporţional. Prima de
reasigurare este negociată între asigurător şi reasigurător şi este
determinată, de regulă, de factori precum numărul riscurilor
subscrise şi experienţa de daună anterioară a asigurătorului.
Cele două mari tipuri de reasigurări prin acord sunt
reasigurările proporţionale şi cele excedent de daună (vezi Figura nr.
1 Tipuri de reasigurări). În continuare, vor fi prezentate cele mai
importante forme de reasigurări proporţionale şi excedent de daună.
a. Reasigurarea proporţională
1
. Caracteristica distinctivă a
reasigurării pro rata (proporţionale) o reprezintă împărţirea
proporţională între asigurătorul iniţial şi reasigurător a sumelor
asigurate, a primelor şi despăgubirilor. Dacă reasigurătorul acoperă
10% din suma asigurată, va primi 10% din prima de asigurare şi va
plăti 10% din daunele acoperite de poliţa de asigurare.
Reasigurătorul plăteşte asigurătorului, de regulă un comision de
reasigurare, care trebuie să acopere cheltuielile efectuate de
asigurător cu emiterea poliţei. Acest comision va fi ajustat ulterior
pentru a reflecta profitabilitatea (sau neprofitabilitatea) afacerii
cedate.
b. Reasigurarea neproporţională. Principalele tipuri de
reasigurări neproporţionale sunt: reasigurarea excedent de daună şi
reasigurarea oprire de daună. În cadrul reasigurării excedent de
daună reasigurătorul acoperă o daună doar atunci când aceasta
depăşeşte reţinerea asigurătorului, fără însă a depăşi o anumită
limită
2
. Astfel, daunele mai mici, care se încadrează în limita
reţinerii, sunt acoperite în întregime de către asigurător, iar daunele

1
Vezi exemplul ilustrat în Tabelul nr. 3
2
Vezi exemplul ilustrat în Tabelul nr. 4
146
peste nivelul reţinerii sunt împărţite cu reasigurătorul. Această
metodă de împărţire este opusă celei folosite în cazul reasigurării
proporţionale, în care reasigurătorul plăteşte o sumă proporţională
pentru fiecare daună, indiferent de nivelul acesteia. Reasigurarea
excedent de daună poate fi încheiată pentru unul sau mai multe
niveluri de reasigurare, peste reţinerea asigurătorului.
Prima de reasigurare pentru acest tip de acord este negociată
între asigurător şi reasigurător şi se determină în funcţie de valoarea
daunelor, de risc sau pe baza combinaţiei dintre acestea. În calculul
primei de reasigurare pe baza valorii daunelor, se va ţine seama atât
de valoarea daunelor estimate, cât şi de cheltuielile şi de marja de
profit a reasigurătorului. Atunci când primele se determină pe baza
riscului, reasigurătorul trebuie să analizeze poliţele de asigurare din
perspectiva sumelor asigurate, pentru a determina daunele potenţiale
care vor depăşi reţinerea asigurătorului. O metodă folosită pentru
repartizarea primelor între reasigurat şi reasigurători este costul
arderii
1
, determinat după formula:
80 P
100 D
C
a
·
·
= sau
75 P
100 D
C
a
·
·
=
unde:
D - este volumul daunelor înregistrate în ultimii cinci ani în ramura
de asigurare respectivă;
P - este volumul primelor înregistrate în ultimii cinci ani în ramura
de asigurare respectivă;
C
a
- va reprezenta cota de primă cuvenită reasigurătorilor din
volumul de prime încasat de reasigurat în anul de asigurare respectiv.
Deoarece prima pentru reasigurarea excedent de daună nu se
determină proporţional în raport cu prima de asigurare, nu se va plăti
asigurătorului comision de reasigurare. În majoritatea acordurilor
excedent de daună, reţinerea este stabilită în valoare absolută. (Şi în
cazul acordului excedent de sumă, reţinerea este exprimată tot în

1
Vezi Dan Anghel Constantinescu (coord.), „Asigurări şi reasigurări“,
Editura Tehnică, Bucureşti, 1998, pg. 320-321
147
valoare absolută, dar este raportată la suma asigurată, pentru a se
determina procentul în care se vor împărţi primele şi daunele). Într-
un contract excedent de daună, pentru a se determina nivelul
acoperirii prin reasigurare, reţinerea se aplică pentru fiecare daună în
parte.
4.4 CARACTERISTICI ALE REASIGURĂRILOR
FACULTATIVE
Reasigurarea fiind complementară asigurării are un rol
important în procesul de amplificare a pieţei interne şi internaţionale
a asigurărilor şi contribuie la realizarea stabilităţii economice
naţionale şi internaţionale.
Reasigurarea are influenţe majore în:
1. Protecţia asigurătorilor care se realizează prin favorizarea
dispersiei sau pulverizării riscului care determină creşterea
capacităţii de asigurare a societăţii de asigurări. De asemenea
este favorizată pulverizarea unor riscuri în afara graniţelor ţării.
2. Stabilizarea ratei daunelor. Prin contractele de asigurare pentru
protecţie împotriva catastrofelor încheiate pe perioade mari de
timp se realizează dispersarea pierderilor în timp şi o stabilizare
a ratei pierderilor.
3. Dispersarea riscurilor care se realizează prin practica
reciprocităţii reasigurării între asigurătorii primari. Astfel fiecare
societate (reasigurat sau reasigurător) îşi echilibrează portofoliul
riscurilor pentru care şi-a angajat răspunderea.
4. Stimularea volumului activităţii societăţii de asigurare cedente.
Pe de-o parte aceste societăţi pot prelua în asigurare riscuri
variate, mai numeroase şi mai mari, iar pe de altă parte creşte
flexibilitatea cu privire la tipurile, dimensiunile şi volumul
riscurilor pe care le poate ceda prin reasigurare.
148
5. Liberalizarea afacerilor pe piaţa asigurărilor care se manifestă
atunci când cedentul poate să se retragă la momentul considerat
oportun dintr-o anumită categorie de afaceri, dintr-o anumită
zonă sau pentru o perioadă determinată de timp prin cedarea
parţială sau totală a unor riscuri în reasigurare. Aceasta funcţie
rezidă în faptul că societatea cedentă este liberă să reintre în
afaceri atunci când consideră oportună, fără restricţii prin
negocieri, cu respectarea normelor şi a convenţiilor recunoscute
pe plan naţional sau internaţional.
6. Funcţia de consultanţă a reasigurărilor care se realizează
atunci când societăţilor cedente li se oferă servicii specifice prin
intermediul reasigurării (operaţii de brokeraj în reasigurări,
comisariat de avarii, operaţii de mandat etc.).
Reasigurarea facultativă, spre deosebire de reasigurarea prin
acord, este o reasigurare opţională, caracterizată de următoarele
elemente:
 reasiguratul poate să cedeze sau nu un anumit risc;
 reasigurătorul poate să accepte sau nu riscurile prezentate de
asigurător;
 reasigurarea se încheie pentru riscuri individuale;
 reasigurarea poate fi proporţională sau excedent de daună.
În cazul reasigurării facultative, societatea cedentă oferă
reasigurătorului informaţii complete asupra fiecărui risc care se
doreşte a fi reasigurat. Aceste informaţii sunt incluse în propunere şi
se referă la descrierea riscului, istoricul daunelor, primele şi
comisioanele din poliţa de asigurare, limita de reasigurare solicitată
reasigurătorului.
În comparaţie cu reasigurările prin acord, reasigurările
facultative prezintă o serie de avantaje şi dezavantaje. Acestea sunt
prezentate în paragrafele următoare.
4.4.1 Avantaje ale reasigurărilor facultative
Avantaje ale reasigurărilor facultative sunt:
 reasigurarea facultativă poate acoperi riscuri sau expuneri care
sunt excluse de o anumită reasigurare prin acord, datorită naturii
lor sau pentru că nu îndeplinesc clauzele acordului;
149
 reasigurarea facultativă poate oferi acoperire peste limitele
reasigurării prin acord;
 reasigurarea facultativă poate fi încheiată pentru a proteja o
reasigurare prin acord convenabilă (de exemplu, o poliţă de
asigurare acoperită de un acord de reasigurare poate fi
reasigurată şi facultativ, pentru ca eventualele daune să nu
determine modificarea comisionului, primelor sau a altor condiţii
contractuale ale asigurării prin acord);
 reasigurarea facultativă se poate încheia şi pentru a obţine
consultanţă din partea reasigurătorului pentru subscrierea
asigurării.
4.4.2 Dezavantaje ale reasigurărilor facultative
Dintre dezavantajele reasigurărilor facultative fac parte:
 reasigurarea facultativă este greu de administrat, costurile
încheierii reasigurării fiind mai mari pentru ambele părţi
contractante;
 este posibil să se înregistreze întârzieri în încheierea reasigurării
facultative deoarece reasigurătorul trebuie să subscrie fiecare risc
în parte şi să negocieze fiecare contract separat;
 asigurătorul poate întârzia în acceptarea unui risc pentru a fi
sigur că va primi reasigurarea dorită.
Având în vedere aspectele menţionate, precum şi
informaţiile statistice, care indică faptul că 80% din personalul
departamentelor de reasigurări este implicat în derularea contractelor
de reasigurare facultative, vom menţiona câteva situaţii în care se
recomandă încheierea reasigurării facultative:
 asigurătorul este solicitat să accepte un risc pe care nu l-a mai
asigurat şi nu cunoaşte care sunt standardele de subscriere care
trebuie aplicate;
 riscul pe care asigurătorul doreşte să-l asigure depăşeşte limita de
reasigurare a reasigurării prin acord;
 asigurătorul nu doreşte să cedeze în reasigurarea prin acord
riscurile ce nu îndeplinesc criteriile de subscriere, dar pe care,
din motive diferite, le-a acceptat în asigurare;
150
 riscul care se doreşte a fi asigurat prezintă numeroase expuneri
care sunt excluse din acordul de reasigurare deja încheiat;
 asigurătorul caută o formă de reasigurare mai puţin costisitoare.
Astfel, pentru ca asigurătorul să aibă siguranţa că nu şi-a
asumat un risc care depăşeşte capacitatea sa financiară, nu trebuie să
emită o poliţă de asigurare până când nu primeşte avizul
reasigurătorului pentru partea sa de risc.
4.4.3 Tipuri de reasigurări facultative
Există două modalităţi de încheiere a reasigurării facultative:
proporţional sau excedent de daună per risc.
(a) Reasigurarea facultativă proporţională este o reasigurare care
se încheie doar pentru o singură poliţă de asigurare. Societatea
cedentă stabileşte reţinerea din suma asigurată, precum şi partea
care va fi cedată reasigurătorului, iar primele şi daunele se vor
împărţi în aceeaşi proporţie.
(b) Reasigurarea excedent de daună per risc se poate încheia şi
sub formă facultativă, mai ales în cazul riscurilor de răspundere
civilă.
4.4.4 Contracte mixte
Pe lângă tipurile de reasigurări menţionate deja, se pot
încheia şi o serie de contracte mixte, cum sunt: reasigurarea-
program, reasigurarea facultativ-obligatorie (mixtă) şi reasigurarea
prin acord facultativă.
4.4.4.1 Reasigurarea-program
Aceasta presupune încheierea unui contract sau acord prin
care se reasigură o clasă de asigurări. Cedentul este obligat să
cedeze, iar reasigurătorul să accepte poliţele de asigurare care cad
sub incidenţa acordului. Clasa de afaceri poate fi formată doar din
câteva tipuri de asigurări, care sunt în mod expres excluse din
acordurile de reasigurare încheiate de cedenţă. Deşi reasigurarea-
program seamănă cu reasigurarea prin acord, având în vedere că
151
riscurile nu sunt subscrise individual, din punct de vedere al
efectuării plăţilor este mai apropiată de reasigurarea facultativă.
4.4.4.2 Reasigurarea facultativ-obligatorie
Reasigurarea facultativ-obligatorie presupune cedarea
opţională a poliţelor de asigurare şi acceptarea obligatorie de către
reasigurător. Dezavantajul constă în posibilitatea ca asigurătorul să
realizeze o selecţie a riscurilor în defavoarea reasigurătorului, cedând
numai asigurările cu risc mare. Însă, datorită caracterului
semiobligatoriu, acest tip de reasigurare este mai ieftin pentru ambele
părţi contractante şi poate oferi un volum de prime mai stabil pentru
reasigurător.
4.4.4.3 Reasigurarea prin acord facultativă
Reasigurarea prin acord facultativă presupune încheierea unui
acord între cedent şi reasigurător în care se precizează termenii şi
condiţiile care se vor aplica reasigurării facultative încheiate de cele
două părţi. Acest acord nu obligă compania cedentă sau pe
reasigurător să reasigure anumite poliţe, cesiunea şi acceptarea sunt
în întregime opţionale.
4.5 PROGRAMUL DE REASIGURARE
Un program de reasigurare reprezintă o combinaţie de
contracte de reasigurare prin intermediul cărora asigurătorul îşi
acoperă necesităţile sale de reasigurare. În elaborarea programului de
reasigurare se are în vedere corelarea necesităţilor asigurătorului cu
funcţiile îndeplinite de reasigurare. Asigurătorii colaborează cu
reasigurătorii sau cu intermediarii în vederea colectării şi analizării
informaţiilor necesare întocmirii programului de reasigurare. În
continuare sunt prezentate etapele elaborării unui program de
reasigurare. Asigurătorii se pot caracteriza prin diferite strategii de
152
afaceri, resurse financiare şi/sau concepţii manageriale. Prin urmare,
programul de reasigurare trebuie să reflecte aceste diferenţe.
Etapele elaborării programului de reasigurare. Elaborarea
programului de reasigurare implică parcurgerea următoarelor etape:
1. Determinarea necesităţilor asigurătorului, ce pot fi acoperite
prin reasigurare, inclusiv reţinerea acceptabilă şi limitele de
reasigurare necesare.
2. Culegerea informaţiilor necesare pentru analiză, referitoare la
primele, daunele şi modificările anterioare ale cotelor de primă,
ceea ce determină reţinerea asigurătorului şi limitele de
asigurare.
3. Determinarea programului de reasigurare care acoperă cel mai
bine necesităţile asigurătorului.
4. Monitorizarea aplicării programului şi adoptarea modificărilor
necesare.
4.5.1 Stabilirea necesităţii reasigurării
Prima etapă a programului de reasigurare se adresează
identificării necesităţilor asigurătorului ce pot fi acoperite prin
reasigurare, inclusiv a reţinerii acceptabile şi a limitelor de
reasigurare necesare. Programul trebuie să prevadă satisfacerea
necesităţilor curente, asigurând totodată o anumită flexibilitate în
vederea adaptării la schimbările anticipate pe durata fiecărui contract
de reasigurare.
Reasigurarea nu poate acoperi toate necesităţile
asigurătorului - precum cele privind perfecţionarea tehnicilor de
marketing sau pentru pregătirea personalului -, prin urmare, la
elaborarea programului de reasigurare trebuie cunoscute funcţiile
reasigurării, respectiv creşterea capacităţii de asigurare, nivelarea
variaţiei daunelor, asigurarea unei protecţii contra catastrofelor,
sprijinirea activităţii de subscriere, facilitarea retragerii dintr-o
anumită zonă geografică sau domeniu de asigurare.
În elaborarea programului de reasigurare trebuie cunoscute:
(A) strategia de afaceri a asigurătorului;
(B) resursele financiare ale acestuia şi
153
(C) atitudinea managementului faţă de risc.
Aceste elemente influenţează necesităţile, reţinerea şi
limitele de reasigurare.
4.5.1.1 Strategia de afaceri
Strategia de afaceri a asigurătorului ilustrează piaţa pe care
va concura acesta. Această strategie abordează următoarele aspecte:
1. planurile de dezvoltare;
2. categoriile de asigurări subscrise;
3. mărimea companiei,
4. forma de proprietate;
5. aria geografică de extindere.
1. Planurile de dezvoltare. Strategia de afaceri cuprinde
planurile de dezvoltare ale asigurătorului. Într-o piaţă concurenţială,
asigurătorii au nevoie de capacitate financiară, pentru a-şi menţine
sau creşte cota de piaţă. Reasigurarea poate mări capacitatea de
asigurare a asigurătorului. De exemplu, un asigurător specializat în
asigurări pentru persoane fizice nu poate satisface toate cererile de
asigurări auto şi de asigurare a gospodăriilor, deoarece clienţii doresc
limite de răspundere civilă mai mari decât cele oferite de asigurător.
Asigurătorul decide să lanseze pe piaţă o poliţă de asigurare
complexă de răspundere civilă cu sume asigurate de 1 mil. u.m., 2
mil. u.m. şi 3 mil. u.m. Aceste limite de asigurare măresc în mod
semnificativ riscul la care se expune asigurătorul. Reasigurarea i-ar
putea furniza capacitatea de asigurare şi stabilitatea financiară
necesară pentru ca să poată să subscrie limite de asigurare mai mari.
Acoperirea prin reasigurare poate avea un efect pozitiv sau
negativ asupra planurilor de dezvoltare ale asigurătorului şi asupra
cotei de piaţă. Dacă reasigurătorul consideră că afacerea va fi
profitabilă, atunci va plăti, probabil, comisioane de reasigurare mai
mari decât cheltuielile de vânzare suportate de asigurător. Această
diferenţă va încuraja planurile de dezvoltare ale asigurătorului. În
schimb, primele de reasigurare mari sau o reţinere ridicată îl pot
determina pe asigurător să-şi reconsidere planurile de dezvoltare.
2. Categoriile de asigurări subscrise. Un alt segment al
strategiei asigurătorilor precizează categoriile de asigurări ce vor fi
subscrise de asigurător. Tipul şi numărul categoriilor de asigurări
subscrise influenţează necesităţile de reasigurare ale asigurătorului.
154
De exemplu, un asigurător care asigură serviciile de tractare auto
pentru membrii unui club auto în limita unei sume asigurate de 200
u.m. per eveniment se va putea descurca şi fără reasigurare.
Asigurătorul nu se expune la daune catastrofale sau la pagube
individuale mari. De asemenea, sunt puţin posibile variaţii mari ale
frecvenţei daunelor.
Pe de altă parte, asigurarea maritimă casco implică o
expunere la daune deosebit de mari per eveniment. Asigurarea de
răspundere civilă a producătorului, precum şi asigurarea de
răspundere civilă generală a companiilor de dimensiuni mari impun,
de asemenea, limite de asigurare ridicate
1
. Prin urmare, riscurile mari
necesită o reasigurare facultativă.
În general asigurătorii care subscriu asigurări pentru
persoane fizice au nevoie de reasigurare într-o măsură mai redusă
decât cei care asigură persoane juridice. Riscurile la care se expun
persoanele fizice tind să fie mai mici şi cu nivel de gravitate mai
redus decât cele ce caracterizează persoanele juridice. De asemenea,
riscurile aferente persoanelor fizice tind să fie mult mai omogene şi
cu daune mult mai predictibile decât cele ale persoanelor juridice (cu
excepţia catastrofelor).
Numărul categoriilor de asigurări subscrise de către
asigurător influenţează de asemenea necesităţile de reasigurare. Dacă
activitatea asigurătorului este foarte diversificată, rata daunelor va fi
probabil mult mai stabilă decât în cazul în care asigurătorul subscrie
numai un singur tip de asigurare. În acest caz, nu va fi nevoie de
reasigurare pentru a nivela experienţa de daună.
Anumite categorii de asigurări pot genera profit, în timp ce
altele pot fi continuu neprofitabile. Mai mult, rezultatele din
subscriere pentru un anumit tip de asigurări pot fi constante sau
variabile. Caracteristicile proprii fiecărei categorii de asigurări
afectează necesităţile de reasigurare. De exemplu, în SUA, categoria
de asigurări auto personale ce acoperă limitele minime legale se
caracterizează de obicei printr-o rată a daunei de 105-110%. În

1
De exemplu, riscurile care trebuiesc acoperite prin asigurare CASCO
pentru autovehiculele Poliţiei sunt mult mai mari decât pentru un asigurat
obişnuit, fapt care determină societatea de asigurări să încaseze prime de
asigurare majorate, sau să recurgă la reasigurare.
155
schimb, asigurările camioanelor cu gabarit depăşit, ce au o limită de
asigurare de până la 1000000 USD pot avea mai mulţi ani o rată a
daunei de sub 100% pentru ca ocazional să se confrunte cu daune
uriaşe care pot mări rata daunelor la peste 125%.
Dacă un asigurător decide să se lanseze într-o nou domeniu
de asigurări, numărul poliţelor subscrise iniţial va fi redus. Daunele
estimate pot diferi foarte mult de experienţa de daună efectivă.
Reasigurarea poate contrabalansa experienţa de daună puţin
predictibilă prin distribuţia riscului. De asemenea, reasigurătorii pot
sprijini, prin experienţa lor de subscriere, lansarea noilor produse.
3. Mărimea companiei. Strategia de afaceri a unui asigurător
trebuie să specifice numărul de poliţe pe care acesta intenţionează să
le subscrie. În general, cu cât asigurătorul încheie mai multe poliţe,
cu atât rezultatele activităţii de subscriere vor fi mai predictibile.
Această estimare este facilitată de Legea numerelor mari
1
. În
asigurări, legea numerelor mari se poate aplica numai dacă riscurile
sunt similare ca formă şi mărime. De exemplu, un asigurător poate să
subscrie un număr mare de poliţe, dar aceste poliţe acoperă o largă
categorie de bunuri şi activităţi. Deoarece poliţele asigură riscuri
diferite, estimarea daunelor la care sunt expuse aceste poliţe este
dificilă.
Conform Legii numerelor mari, un asigurător care subscrie
un număr mare de poliţe de asigurare a gospodăriilor, ce acoperă
riscuri similare, poate estima mult mai exact daunele, în comparaţie
cu un asigurător care are numai câteva poliţe de acest tip. Prin
urmare, un asigurător cu un volum de asigurări ridicat are mai puţină
nevoie de reasigurare pentru a stabiliza rezultatele activităţii de
subscriere.
4. Forma de proprietate. Strategia asigurătorului în privinţa
formei de proprietate asupra capitalului influenţează, de asemenea,
necesităţile de asigurare. De exemplu, o societate de asigurări pe
acţiuni se va concentra asupra protejării dividendelor. În schimb, un
asigurător mutual va fi preocupat de minimizarea daunelor, spre a se
evita impunerile percepute deţinătorilor de poliţe. Dacă un asigurător

1
Conform acestei legi, cu cât se produce mai des un anumit eveniment, cu
atât rezultatele sale vor fi mai predictibile.
156
se transformă din asigurător mutual într-o societate de asigurări pe
acţiuni, nevoile sale de reasigurare vor suferi modificări.
De asemenea, dacă asigurătorul este o filială a unei alte
societăţii, se va pune un accent deosebit pe menţinerea unui anumit
nivel al câştigurilor per acţiune. În acest caz, pentru a asigura un
anumit nivel de venituri şi o valoare minimă a câştigurilor per
acţiune se poate apela la reasigurare.
5. Aria geografică de extindere. În cadrul strategiei de
afaceri asigurătorul stabileşte zona geografică în care îşi va vinde
poliţele. Deseori, vânzările unui asigurător se concentrează în zona în
care acesta îşi stabileşte sediul central. Concentrarea în alte teritorii
se poate datora fie unui manager de vânzări foarte eficient, fie
achiziţionării unui alt asigurător în acea zona.
Aria geografică de extindere influenţează expunerea
asigurătorului la daune catastrofale. Se poate întâmpla ca
asigurătorul să subscrie poliţe în zone expuse anumitor catastrofe,
precum cutremure, inundaţii, furtuni sau uragane. Dacă asigurările
subscrise de asigurător prezintă o concentrare din punct de vedere
geografic, acesta trebuie să analizeze posibilitatea reasigurării contra
catastrofelor.
Aria geografică de extindere a asigurătorului se modifică în
momentul în care acesta se lansează în noi teritorii sau se retrage din
altele. Extinderea în noi teritorii ridică aceleaşi probleme ca cele
puse de lansarea unor noi produse. Instabilitatea rezultatelor
activităţii desfăşurate în noile teritorii poate afecta rezultatele globale
ale asigurătorului.
Un asigurător poate decide să se retragă dintr-un anumit
teritoriu din câteva motive. Reglementările legislative dintr-o
anumită jurisdicţie pot cauza creşterea daunelor. De asemenea, se
poate întâmpla ca asigurătorul să nu aibă managementul sau
specialiştii necesari pentru desfăşurarea activităţii în acel teritoriu.
Asigurătorul poate încerca să redreseze situaţia apelând în caz
extrem la retragerea din acel teritoriu. În situaţia în care asigurătorul
se retrage dintr-un anumit teritoriu, va fi necesar să se reasigure
poliţele existente, iar dacă există deja o reasigurare pentru acestea,
aceasta va trebui modificată.
157
Tabelul nr. 5 Corelaţia dintre strategia de afaceri şi funcţiile reasigurării
Funcţiile reasigurării:
Strategia de
afaceri
referitoare la:
C
a
p
a
c
i
t
a
t
e

d
e

a
s
i
g
u
r
a
r
e
S
t
a
b
i
l
i
t
a
t
e

f
i
n
a
n
c
i
a
r
ă
P
r
o
t
e
c
ţ
i
e

î
m
p
o
t
r
i
v
a

c
a
t
a
s
t
r
o
f
e
i
C
o
n
s
u
l
t
a
n
ţ
ă

î
n

s
u
b
s
c
r
i
e
r
e
R
e
t
r
a
g
e
r
e

d
i
n

a
n
u
m
i
t
e

d
o
m
e
n
i
i

s
a
u

z
o
n
e
Planuri de
dezvoltare
*
Categorii de
asigurări subscrise
* * *
Mărimea
companiei
* *
Forma de
proprietate
*
Aria geografică
de extindere
* *
Necesităţile de reasigurare determinate de strategia de
afaceri. În Tabelul nr. 5 sunt prezentate modalităţile prin care
reasigurarea acoperă diferitele necesităţi ale asigurătorului, în funcţie
de prevederile strategiei de afaceri a acestuia . De exemplu, planurile
de dezvoltare ale asigurătorului necesită o capacitate de asigurare
mărită şi stabilitate financiară. Reasigurarea poate satisface aceste
necesităţi.
4.5.1.2 Resursele financiare
Asigurătorii trebuie să compare valoarea riscurilor asumate cu
resursele lor financiare. Această comparaţie trebuie să aibă în vedere
lichiditatea activelor. Există state care prin legi sau alte reglementări
limitează volumul primelor subscrise şi suma asigurată maximă. De
exemplu, în SUA, suma asigurată reţinută pentru un risc nu trebuie
să depăşească 10% din valoarea capitalului şi rezervelor. În plus,
volumul primelor subscrise nete nu trebuie să depăşească de 3 ori
valoarea capitalului şi rezervelor.
Lichiditatea activelor asigurătorului este deosebit de
importantă. Dacă activele imobiliare deţin o pondere ridicată în
158
activele asigurătorului, lichiditatea asigurătorului este limitată,
deoarece acestea pot fi dificil de vândut. Dacă ponderea cea mai
mare a investiţiilor este deţinută de obligaţiuni ale căror valoare de
piaţă este mai mică decât valoarea contabilă, asigurătorul nu va dori
să vândă aceste obligaţiuni, deoarece acest lucru ar determina
reducerea valorii activelor. Asigurătorul cu lichiditate redusă va avea
nevoie de reasigurare, pentru a-şi acoperi o parte a riscurilor
asumate.
Un asigurător cu putere financiară are nevoie de reasigurare
într-o măsură mai mică decât cei cu capacitate financiară redusă, cel
puţin din două motive:
a) În primul rând, un asigurător cu putere financiară nu trebuie să-şi
mărească limita maximă a volumului de prime.
b) În al doilea rând, el are nevoie într-o mai mică măsură de
stabilizarea ratei daunei prin intermediul reasigurării. Rezervele şi
capitalul său îi permit să suporte variaţiile negative ale ratei daunei,
iar costurile de reasigurare reduse reprezintă un alt avantaj al unui
asigurător cu putere financiară.
Asigurătorul poate aparţine unei companii mamă care are
capacitatea de a furniza capitalul necesar pentru creşterea volumului
de prime de asigurare. De asemenea, dacă asigurătorul este o
societate pe acţiuni, o ofertă de acţiuni pe piaţa financiară poate
asigura fondurile necesare. Dacă totuşi asigurătorul nu are acces la
finanţare şi nu-şi poate mări capitalul, reasigurarea poate fi utilizată
pentru mărirea capacităţii de asigurare.
Tabelul nr. 6: Corelaţia dintre resursele financiare şi funcţiile reasigurării
Funcţiile reasigurării:
Resurse
financiare:
C
a
p
a
c
i
t
a
t
e

d
e

a
s
i
g
u
r
a
r
e
S
t
a
b
i
l
i
t
a
t
e

f
i
n
a
n
c
i
a
r
ă
P
r
o
t
e
c
ţ
i
e

î
m
p
o
t
r
i
v
a

c
a
t
a
s
t
r
o
f
e
i
C
o
n
s
u
l
t
a
n
ţ
ă

î
n

s
u
b
s
c
r
i
e
r
e
R
e
t
r
a
g
e
r
e

d
i
n

a
n
u
m
i
t
e

d
o
m
e
n
i
i

s
a
u

z
o
n
e
Lichiditate redusă
a activelor
* *
Acces limitat
la capital
* *
Capital şi
rezerve reduse
* * *
159
Necesităţile de reasigurare determinate în funcţie de
resursele financiare ale reasigurătorului sunt ilustrate în Tabelul nr.
6: Corelaţia dintre resursele financiare şi funcţiile reasigurării. Aşa
cum se prezintă aici, resursele financiare vizează direct funcţiile de
creştere a capacităţii de asigurare şi de menţinere a stabilităţii
financiare. De asemenea, resursele financiare pot determina
necesitatea reasigurării contra catastrofelor. Totuşi, există şi alţi
factori importanţi care determină această necesitate.
4.5.1.3 Atitudinea managerului faţă de risc
Managerul poate avea aversiune faţă de risc, poate fi
conservator, agresiv etc. Managementul firmei de asigurare decide
cumpărarea unei reasigurări. Deşi datele statistice şi modelele
financiare sprijină adoptarea acestor decizii, decizia reflectă, de
asemenea, şi nivelul de acceptabilitate al conducerii în ceea ce
priveşte asumarea riscului. Managementul trebuie să urmărească
securitatea faţă de risc, în special la stabilirea reţinerii sau la
modificarea programului de reasigurare.
Managerii trebuie să se asigure că şi acţionarii, partenerii de
afaceri, autorităţile publice, comunitatea şi toate persoanele care au
un interes în compania respectivă acceptă modificările aduse
programului de reasigurare. Astfel, programul de reasigurare trebuie
să reflecte toleranţa la risc a echipei manageriale, a acţionarilor sau a
deţinătorilor de poliţe din companiile mutuale. Managementul firmei
de asigurare trebuie să fie sensibil la cerinţele şi interesele
acţionarilor şi partenerilor, pentru a putea selecta acel program de
reasigurare care satisface nevoile acestora.
4.5.2 Culegerea informaţiilor pentru programul de
reasigurare
Asigurătorul şi reasigurătorul trebuie să determine tipul de
reasigurare ce va fi utilizat, să stabilească reţinerea şi limitele
contractului de reasigurare. Dacă se aduc modificări programului de
reasigurare existent, asigurătorul şi reasigurătorul trebuie să se
asigure că nu rămân riscuri neacoperite.
160
În funcţie de necesităţile asigurătorului, identificate în prima
etapă de elaborare a programului de reasigurare, şi de tipurile de
reasigurare selectate în vederea acoperirii acestor necesităţi,
asigurătorul şi reasigurătorul stabilesc valoarea reţinerilor şi limitelor
de reasigurare.
4.5.2.1 Reţinerea asigurătorului
Reţinerea este valoarea riscului pe care asigurătorul o
păstrează pe răspunderea sa. (a) strategia de afaceri, (b) resursele
financiare şi (c) atitudinea managementului faţă de risc influenţează
valoarea reţinerilor şi limitelor de asigurare stabilite de asigurător
1
,
(d) condiţiile impuse de reasigurător, (e) costurile implicate, (f) tipul
de reasigurare, (g) reţinerile celorlalţi asigurători, precum şi (h)
contribuţia la co-reasigurare, influenţează de asemenea, reţinerea
asigurătorului.
(a) În raport cu strategia de afaceri, gama de asigurări
încheiate de asigurător poate să influenţeze valoarea reţinerilor. Dacă
asigurătorul subscrie riscuri care nu îndeplinesc standardele
prevăzute iar valoarea maximă ce revine unui risc este redusă,
reţinerea trebuie să fie mai mică pentru a reduce expunerea. Pe de
altă parte, asigurătorul care subscrie numai riscurile preferate poate
avea o reţinere mare, dacă estimează daune reduse.
Dacă asigurările încheiate de către asigurător diferă foarte
mult ca mărime reţinerea poate să crească omogenitatea acestora.
Asigurătorii utilizează legea numerelor mari pentru a estima cu
exactitate valoarea daunelor viitoare. Pentru aplicarea eficientă a
legii numerelor mari se impune omogenizarea mărimii riscurilor.
Reasigurarea poate facilita obţinerea acestei omogenităţi prin cedarea
sumelor ce depăşesc nivelul reţinerii. Valoarea reţinerii este aceeaşi
pentru majoritatea poliţelor, obţinându-se astfel omogenizarea riscuri
lor.
Totuşi, utilizarea reţinerii în scopul omogenizării riscurilor
trebuie făcută cu atenţie. Chiar dacă se utilizează aceeaşi reţinere
pentru categorii de asigurări foarte diferite ca mărime, aceasta nu
înseamnă că riscurile vor fi similare. De exemplu, două poliţe de
asigurare de răspundere civilă în valoare de 25 de milioane u.m. şi de

1
vezi detalierea în paragraful următor
161
1 milion u.m. asigură probabil activităţi foarte diferite. Dacă ambele
poliţe sunt reasigurate, păstrându-se o reţinere de 1 milion de u.m.,
asigurătorul poate obţine omogenizarea mărimii riscurilor însă
rezultatele estimărilor vor fi inexacte, deoarece activităţile asigurate
în cele două poliţe sunt sigur diferite.
Strategia de afaceri poate influenţa reţinerea prin
specificarea ariei de extindere a activităţii reasigurătorului. Un
asigurător de bunuri poate avea un nivel de reţinere diferit în zonele
expuse uraganelor decât în cele ferite de acestea. Mai mult, un
asigurător va avea o reţinere mai mică în zonele în care volumul de
prime este redus comparativ cu zonele în care volumul de prime este
mare.
(b) Resursele financiare şi atitudinea managementului
influenţează, de asemenea, valoarea reţinerii. Supusă reglementărilor
legislative menţionate anterior, capacitatea asigurătorului de a reţine
riscuri este limitată şi de situaţia sa financiară. Un asigurător nu
trebuie să reţină riscuri atât de mari, încât producerea lor să pună în
pericol solvabilitatea companiei. Determinarea mărimii acestor
riscuri se face pe baza unei analize. Asigurătorul trebuie să evalueze
toate daunele care se încadrează în reţinerile programului de
reasigurare. De exemplu, reţinerea din cadrul acordului de
reasigurare per risc se va stabili luându-se în considerare daunele
reţinute în contractul contra catastrofelor.
În cazul societăţilor pe acţiuni cotate la bursă, presiunile
exercitate de piaţă pot conduce la stabilirea unor reţineri mult mai
mici decât maximul permis asigurătorului, din punct de vederea legal
sau financiar. Investitorii se orientează în general spre companii care
raportează profituri în creştere sau cel puţin stabile. Un asigurător
care îşi asumă o reţinere foarte ridicată poate îndepărta investitorii,
deoarece profiturile pot varia foarte mult de la un an la altul.
(c) În asigurarea de bunuri, atitudinea managementului
faţă de dauna maximă probabilă estimată este foarte importantă.
Dauna maximă probabilă reprezintă valoarea daunei maxime, în
afara cazurilor în care apar condiţii agravante, precum
nefuncţionarea sistemului automat de incendiu sau scăderea presiunii
apei. Estimarea daunei maxime probabile sprijină decizia
subscriitorului de a accepta sau nu o propunere de reasigurare
precum şi stabilirea reţinerii. Asigurătorul care acceptă o daună
162
maximă probabilă de 10% va avea o reţinere mai mică decât cel a
cărui daună maximă probabilă este de 25%. Se pot produce şi daune
neanticipate, însă dacă subscriitorii iau acest lucru în considerare la
stabilirea primelor, ei pot aplica o reţinere mai mare.
Pentru a înţelege modul în care strategia, resursele financiare
şi atitudinea managementului faţă de risc pot influenţa reţinerile, să
presupunem că strategia unui asigurător prevede creşterea numărului
de poliţe de asigurare a gospodăriilor în judeţe care sunt expuse
furtunilor catastrofale şi grindinei. Asigurătorul va analiza resursele
financiare necesare pentru a absorbi daunele şi va evalua dorinţa
managementului de a a-şi asuma riscul. Pe baza informaţiilor,
asigurătorul poate să aleagă o reţinere modestă, astfel încât
acumularea daunelor cauzate de o singură furtună să nu conducă la
insolvabilitatea asigurătorului.
(d) Condiţiile impuse de reasigurător. Reasigurătorul
poate să refuze subscrierea reasigurării datorită reţinerii stabilite de
asigurător. În acest caz, reasigurătorul şi asigurătorul trebuie să
negocieze o reţinere acceptabilă. Reasigurătorii impun uneori o
limită minimă a reţinerii. Condiţia reţinerii minime îl forţează pe
asigurător să-şi asume un risc mai mare, care să favorizeze controlul
daunelor şi să asigure calitatea procedurilor de subscriere şi de
despăgubire. Pe de altă parte, dacă contractul este profitabil,
reasigurătorul va căuta să-şi mărească participarea şi, implicit, să
reducă reţinerea.
(e) Costurile implicate. Costul este de asemenea un factor
important în stabilirea reţinerii. Costurile reasigurării sunt dificil de
măsurat datorită dificultăţilor întâmpinate în determinarea valorii
efectelor reasigurării. De exemplu, este greu de măsurat valoarea
creşterii capacităţii de asigurare cresc corespunzător cu reducerea
valorii reţinerii.
(f) Tipul de reasigurare. Reţinerea variază în funcţie de
tipul de reasigurare la care se apelează. Reasigurarea per categorie
de asigurări reprezintă un contract de reasigurare care acoperă o
anumită categorie de asigurări subscrise de către asigurător.
Reasigurarea complexă reprezintă un contract de reasigurare prin
care se acoperă două sau mai multe categorii de asigurări. Când se
încheie o reasigurare per categorie de asigurări, reţinerea se va stabili
la un nivel mai redus, deoarece această acoperire are rolul de a
163
facilita subscrierea. În cazul reasigurării complexe, reţinerea netă
reflectă experienţa de daună generală a asigurătorului şi nu
rezultatele aferente unei singure categorii de asigurări. Astfel,
datorită volumului mai mare de prime şi stabilităţii rezultatelor se
poate fixa o reţinere mai mare.
(g) Reţinerea celorlalţi asigurători. Uneori managerii
utilizează informaţii despre reţinerea celorlalţi asigurători, de aceeaşi
categorie, pentru a-şi fixa propria reţinere. Totuşi, această metodă de
stabilire a reţinerii prezintă câteva deficienţe. Una dintre acestea
constă în dificultatea obţinerii informaţiilor referitoare la reţinerea
practicată de ceilalţi asigurători. De obicei, aceste informaţii nu se
pot obţine din surse publice. Mai mult, acestea trebuie colectate
direct de la asigurători, intermediari sau reasigurători. Intermediarii
în reasigurări sau reasigurătorii sunt reticenţi în a dezvălui reţinerile
practicate, datorită obligaţiei lor de a păstra confidenţialitatea faţă de
asigurătorul cedent.
O altă deficienţă a acestei metode este aceea că, deşi
asigurătorii pot părea similari, ei nu sunt niciodată identici, fiind cu
mult mai diferiţi decât par. Rapoartele financiare pot ilustra faptul că
unii asigurători subscriu aceleaşi categorii de asigurări şi au acelaşi
volum de încasări, însă activităţile şi obiectele asigurate pot diferi.
Standardele de subscriere, distribuţia teritorială, puterea financiară a
asigurătorului precum şi alţi factori care influenţează reţinerea pot fi
de asemenea diferiţi. Mai mult, se poate întâmpla ca asigurătorul luat
ca model să nu fi optat pentru cea mai avantajoasă reţinere.
(h) Contribuţia la co-reasigurare. Asigurătorii trebuie să ia
în considerare existenţa clauzei de co-reasigurare în momentul în
care fixează valoarea reţinerii. Deseori, reasigurătorii solicită
introducerea clauzei de co-reasigurare, în special în contractele de
reasigurare prin acord tip catastrofă sau oprire de daună. Aceste
clauze obligă asigurătorul să acopere un procent din daune, frecvent
de 5-10%, peste reţinere. Co-reasigurarea încurajează asigurătorul în
aplicarea corectă a controlului daunelor, a procedurilor de subscriere
şi soluţionarea eficientă a despăgubirilor. Dacă asigurătorul are o
contribuţie ridicată la co-reasigurare, poate opta pentru o reţinere mai
mică.
164
4.5.2.2 Limite de reasigurare
Limitele prevăzute în contractul de reasigurare reprezintă
valoarea maximă a răspunderii acceptate de reasigurător conform
contractului de reasigurare. Stabilirea limitelor contractuale nu este
nici mai uşoară şi nici mai precisă decât stabilirea reţinerii. Factorii
ce trebuie analizaţi la stabilirea limitelor contractuale pot varia în
funcţie de tipul de contract şi cuprind următoarele:
 limitele maxime ale poliţelor;
 riscul obligaţilor extracontractuale;
 riscul depăşirii limitelor poliţei;
 riscul acumulării răspunderii;
 riscul de catastrofă.
Limitele oferite de programul de reasigurare trebuie să fie
suficient de mari pentru a satisface cererile privind limitele de
asigurare adresate asigurătorului de către potenţialii clienţi. Dacă un
asigurător apelează frecvent la reasigurarea facultativă pentru a
obţine limitele necesare, programul său de reasigurare trebuie
modificat. Un alt motiv pentru stabilirea unor limite ridicate este
acela de a preveni acumularea unor daune ce depăşesc capacitatea de
reasigurare.
La prima vedere, s-ar părea că limitele contractuale pentru
fiecare risc sau fiecare poliţă în parte trebuie stabilite la nivelul
limitei maxime ale poliţelor subscrise de asigurător.
Această metodă ar asigura acoperirea oricăror daune ce vor
avea loc. Totuşi, s-ar putea ca această metodă să nu reprezinte cel
mai economic mod de a furniza o acoperire totală prin reasigurare.
De exemplu, dacă majoritatea poliţelor subscrise de către un
asigurător au limite de asigurare de până la 500.000 u.m. şi mai
puţin, şi doar câteva poliţe au limite cuprinse între 500.000 u.m. şi
1.000.000 u.m., atunci metoda cea mai economică este aceea de a
încheia o reasigurare prin acord cu o limită de 500.000 u.m. şi de a
utiliza reasigurarea facultativă pentru protejarea acelor câteva riscuri
cu valoare mare.
165
4.5.3 Stabilirea programului de reasigurare
Prezentarea programului de reasigurare existent. Un
element cheie în elaborarea programului de reasigurare este analiza
programului de reasigurare existent şi a efectelor acestuia asupra
rezultatelor activităţii de subscriere a asigurătorului. Această
prezentare trebuie să includă o scurtă descriere a programului de
reasigurare actual precum şi rezultatele obţinute ca urmare a
reasigurării. Aceste rezultate pot indica faptul că nu este necesară
adaptarea programului de reasigurare existent sau, din contră, sunt
necesare modificări pentru îmbunătăţirea programului de reasigurare.
După ce s-au identificat necesităţile asigurătorului s-au
colectat şi analizat suficiente informaţii, asigurătorul şi reasigurătorul
pot cădea de acord asupra celui mai adecvat program de reasigurare.
Tabelul nr 7: Corelaţia: tipuri de reasigurare - funcţiile reasigurării
E
x
t
i
n
d
e
-
r
e
a

c
a
p
a
c
i
t
ă
ţ
i
i

d
e

a
s
i
g
u
r
a
r
e
M
e
n
ţ
i
n
e
r
e
a

s
t
a
b
i
l
i
t
ă
ţ
i
i

f
i
n
a
n
c
i
a
r
e
P
r
o
t
e
c
ţ
i
a

î
m
p
o
t
r
i
v
a

c
a
t
a
s
t
r
o
f
e
i
U
t
i
l
i
z
a
r
e
a

e
x
p
e
r
i
e
n
ţ
e
i

r
e
a
s
i
g
u
r
ă
-
t
o
r
u
l
u
i
F
a
c
i
l
i
t
a
r
e
a

r
e
t
r
a
g
e
r
i
i

d
i
n
t
r
-
u
n

d
o
m
e
n
i
u

d
e

a
s
i
g
u
r
a
r
e
Reasigurarea
facultativă
* *
Reasigurarea prin
acord-cotă parte
*
Reasigurarea prin
excedent de sumă
*
Reasigurarea prin
acord excedent de
daună
* * *
Alegerea tipului de reasigurare. Asigurătorii utilizează o
combinaţie de reasigurări facultative şi prin acord, atât proporţionale
cât şi neproporţionale. Programul de reasigurare ales depinde de
prioritatea necesităţilor de reasigurare identificate în funcţie de
strategia de afaceri, resursele financiare şi de atitudinea
managementului faţă de risc (vezi Tabelul nr. 7, Corelaţia: tipuri de
reasigurare - funcţiile reasigurării).
166
(a) Reasigurarea facultativă. Utilitatea reasigurării facultative în
cadrul programului de reasigurare este relevată de următorii factori:
1. Risc ridicat sau de natură neobişnuită. Deseori asigurătorii sunt
preocupaţi de faptul că un anumit risc prezintă o probabilitate de
daună atât de ridicată încât riscul este prea mare pentru a fi
reţinut în exclusivitate de asigurător.
2. Capacitate de asigurare suplimentară. Foarte puţini asigurători
pot sau doresc să pună la dispoziţie capacitatea necesară pentru
asigurarea unor obiecte ce necesită limite mari de asigurare,
precum o clădire pentru birouri sau un avion cu reacţie.
3. Protejarea reţinerii nete a asigurătorului. Se poate încheia o
reasigurare facultativă care să protejeze reţinerea asigurătorului
pentru un anumit risc, dacă această reţinere este prea mare.
Reasigurătorul prin acord trebuie să fie informat de existenţa
acestui aranjament.
O daună produsă de un singur risc poate fi atât de mare încât
să transforme contractul prin acord într-un contract neprofitabil.
Relaţiile contractuale neprofitabile pot conduce la rezilierea
contractului şi încetarea activităţii de subscriere de către asigurător.
Un asigurător prudent reasigură uneori riscurile individuale, pentru a
reduce instabilitatea rezultatelor contractelor prin acord.
Fiecare contract prin acord conţine o listă cu riscuri excluse
ce nu pot fi cedate în reasigurare. În afara cazului în care
reasigurătorul prin acord permite o excepţie de la prevederile
contractului, asigurătorul va utiliza, pentru riscurile excluse,
reasigurarea facultativă.
Dacă asigurătorul se lansează într-un nou domeniu de
asigurări sau doreşte să obţină o altă opinie în ceea ce priveşte riscul,
asigurătorii facultativi pot oferi consultanţă.
Deseori, contractele de reasigurare facultative completează
contractele prin acord. De exemplu, dacă asigurătorul doreşte să
ofere anumitor clienţi o sumă asigurată mai mare decât cea
prevăzută, el poate utiliza reasigurarea facultativă pentru acoperirea
sumelor excedentare, iar pentru sumele asigurate obişnuite poate
apela la reasigurarea prin acord. În această situaţie reasigurarea
facultativă va proteja rezultatele reasigurării prin acord.
167
Deoarece contractele de reasigurare prin acord reasigură
toate poliţele cuprinse într-o categorie de asigurări, motivele utilizării
lor sunt diferite faţă de cele caracteristice contractelor de reasigurare
facultative. Obiectivele reasigurării prin acord sunt:
Deoarece reasigurătorii şi asigurătorii îşi împart atât profitul,
cât şi pierderile aferente poliţelor cedate pe baza contractului de
reasigurare, variaţia experienţei de daună a asigurătorului este
nivelată iar rezultatele activităţii de subscriere sunt stabilizate. Acest
lucru conduce la îmbunătăţirea situaţiei financiare a asigurătorului.
Reasigurarea prin acord măreşte valoarea riscului care poate
fi subscris automat de către asigurător, fără să apeleze la o
reasigurare facultativă, ceea ce conduce la creşterea capacităţii de
asigurare a asigurătorului.
Deoarece contractele de reasigurare prin acord acoperă toate
poliţele aferente unei categorii de asigurări, acestea pot proteja
asigurătorul în cazul în care într-un eveniment sunt implicate mai
multe poliţe de asigurare, oferă protecţie împotriva catastrofei.
În cazul reasigurării proporţionale, reasigurătorul plăteşte
asigurătorului un comision de reasigurare. Comisionul de reasigurare
compensează asigurătorul pentru cheltuielile realizate cu subscrierea
poliţei (cheltuieli de achiziţie). Astfel, reasigurarea proporţională
oferă posibilitatea extinderii numărului de poliţe subscrise fără însă a
epuiza capacitatea de asigurare a asigurătorului. Din acest motiv,
acei asigurători care urmăresc o extindere rapidă pe piaţă utilizează
reasigurarea proporţională.
Reasigurarea proporţională poate nivela experienţa de daună
a asigurătorului organizat sub formă de societate pe acţiuni, ce
doreşte să-şi menţină valoarea dividendelor per acţiune. Totuşi,
reasigurarea proporţională este mai puţin eficientă decât alte forme
de reasigurare în ceea ce priveşte limitarea acumulării de daune în
urma producerii unui risc, deoarece majoritatea contractelor
proporţionale prevăd o limită a despăgubirilor per eveniment.
Reasigurarea proporţională poate lua forma unei reasigurări
cotă parte sau a unei reasigurări excedent de sumă asigurată. Aceste
tipuri de reasigurare satisfac necesităţile asigurătorului în măsură
diferită.
168
(b) Reasigurarea prin acord cotă-parte. Contractele cotă-parte sunt
utilizate în general în domeniul asigurărilor de bunuri şi de
răspundere civilă. Deoarece asigurătorii şi reasigurătorii îşi împart
primele şi daunele în aceeaşi proporţie, marea majoritate a
asigurătorilor au aceeaşi rată de daună ca cea a reasigurătorilor şi
deci nu obţin o protecţie împotriva unei rate de daună nefavorabile.
Dacă asigurătorul doreşte să se retragă dintr-un anumit
teritoriu sau dintr-o anumită categorie de asigurări, asigurătorul poate
ceda 100% din prime unui reasigurător. Un contract cotă parte de
100% este deseori cea mai uşoară şi mai rapidă metodă de a anula
răspunderea asigurătorului şi de a garanta faptul că aceste asigurări
nu vor afecta rezultatele viitoare. Totuşi, reasigurătorul nu îşi va
asuma un portofoliu fără o probabilitate rezonabilă de a obţine profit.
Contractele cotă-parte sunt utile în cazurile în care se
promovează o politică de dezvoltare, lansarea sau retragerea dintr-un
anumit teritoriu sau domeniu de asigurări, îmbunătăţirea situaţiei
financiare a asigurătorilor sau în cazurile în care managementul nu
doreşte asumarea unui risc ridicat.
(c) Reasigurarea prin acord excedent de sumă asigurată.
Contractele excedent de sumă asigurată sunt utilizate aproape în
exclusivitate în reasigurarea de bunuri şi rareori în reasigurarea
răspunderii civile. Contractele excedent de sumă asigurată permit
reasigurătorului să-şi asume riscurile mici pe care acesta consideră că
le poate reţine fără a apela la reasigurare şi să reasigure proporţional
acele riscuri care depăşesc reţinerea dorită. Astfel, contractele
excedent de sumă asigurată sunt mai puţin utile decât contractele
proporţionale în situaţia în care asigurătorul doreşte o extindere
rapidă.
Dacă se încheie un contract excedent de sumă în scopul
creşterii capacităţii de asigurare, asigurătorul trebuie să stabilească o
reţinere netă ridicată. Dacă managementul consideră că reţinerea este
prea mare, aceasta poate fi protejată printr-un contract de reasigurare
excedent de daună.
Contractele excedent de sumă pot implica costuri indirecte
ridicate, datorită cheltuielilor administrative cu stabilirea proporţiei
din fiecare risc ce va fi cedată în reasigurare. Costurile indirecte ale
169
reasigurării sunt deseori ignorate, deoarece este dificil să determini
cu exactitate cheltuielile impuse de programul de reasigurare. Totuşi,
asigurătorii ar trebui să identifice şi să evalueze aceste cheltuieli.
(d) Reasigurarea prin acord excedent de daună este cel mai
eficient tip de reasigurare în ceea ce priveşte stabilizarea experienţei
de daună este reasigurarea excedent de daună. Ea poate lua forma
reasigurării per risc, per poliţă, per eveniment şi catastrofă. Dacă sunt
întocmite corect, contractele de reasigurare excedent de daună pot
stabiliza experienţa de daună mult mai eficient decât contractele
proporţionale.
Contractul excedent de daună devine executoriu în cazul în
care se produce o daună mare. Prin urmare, reasigurarea excedent de
daună este utilă în cazul portofoliilor cu rezultate instabile.
De asemenea, contractele excedent de daună sunt eficiente în
asigurarea de răspundere civilă auto. Majoritatea revendicărilor de
răspundere civilă auto nu depăşes o valoare de 50.000 u.m., de
exemplu, însă uneori se produc şi daune mai mari.
Reasigurarea excedent de daună poate fi folosită eficient şi
de către asigurătorii mutuali, care doresc reducerea daunelor de
valori foarte mari, pentru a evita impunerile percepute deţinătorilor
de poliţe.
Un asigurător de dimensiune redusă dar cu putere financiară
mare poate cumpăra o reasigurare excedent de daună pentru a-şi
asigura stabilitatea financiară necesară.
Reasigurarea excedent de daună este utilizată şi atunci când
asigurătorul doreşte să-şi păstreze lichidităţile. Nevoia de lichiditate
este mai pronunţată în situaţia în care asigurătorul se confruntă cu un
flux de numerar negativ ca urmare a daunelor suportate sau a scăderii
veniturilor din investiţii.
În cazul dificultăţilor legate de fluxul de numerar,
reasigurarea excedent de daună este des utilizată, deoarece primele
aferente reasigurării excedent de daună sunt de obicei mai mici decât
primele aferente reasigurării proporţionale. În plus, asigurătorul
poate mări reţinerea pentru a reduce primele de reasigurare.
Reasigurarea contra catastrofei completează celelalte
reasigurări ale asigurătorului, având ca scop protejarea acestuia
170
împotriva unor acumulări de daune. Aşa cum am menţionat anterior,
reasigurarea proporţională prevede deseori o limită per eveniment,
făcând astfel necesară cumpărarea unei reasigurări contra catastrofei.
Dacă asigurătorul prezintă o concentrare într-un teritoriu expus
daunelor catastrofale, programul de reasigurare al asigurătorului
trebuie să prevadă şi o reasigurare contra catastrofei.
Reasigurarea oprire de daună este strâns corelată cu
rezultatele din subscriere ale asigurătorului. În reasigurarea oprire de
daună, reţinerea asigurătorului este stabilită în funcţie valoarea
raportului dintre daunele plătite şi primele cuvenite. Reasigurarea se
aplică peste această reţinere, prevăzându-se însă o limită maximă.
Asigurătorii utilizează reasigurarea oprire de daună pentru
acele categorii de asigurări care deţin următoarele caracteristici:
 daunele individuale estimate sunt relativ mici;
 volumul acestor daune poate absorbi un procent ridicat din
venitul din prime;
 rata daunei fluctuează puternic de la an la an datorită pagubelor
produse de evenimente meteorologice precum: furtună şi
grindină.
Asigurătorii de dimensiuni mici cumpără reasigurarea oprire
de daună pentru a-şi proteja portofoliile de asigurări ale proprietarilor
agricoli, ale gospodăriilor, ale societăţilor comerciale mici sau cele
de transport de persoane. Acest tip de reasigurare este mai scump
decât alte tipuri de reasigurări şi nu este disponibil tuturor
asigurătorilor.
Pentru a opta între reasigurarea contra catastrofei şi
reasigurarea oprire de daună trebuie să se ia în considerare doi
factori: perioada de rambursare a daunelor prin reasigurare şi tipul de
catastrofă.
Reasigurarea contra catastrofei acţionează ca un cont de
rezervă, din care asigurătorul poate retrage sumele necesare, imediat
după achitarea daunelor. În schimb, reasigurătorul oprire de daună nu
acoperă daunele decât la sfârşitul anului, când se va putea stabili cu
precizie rata daunei. Astfel, asigurătorul care optează pentru
reasigurarea oprire de daună se poate trezi în situaţia în care trebuie
să lichideze anumite investiţii pentru plăti despăgubirile sau trebuie
171
să menţină o rezervă de numerar suficient de mare pentru a acoperi
daunele imediat ce se produc.
Dacă asigurătorul se confruntă, pe parcursul anului, cu un
număr mare de daune de valori reduse, atunci reasigurarea oprire de
daună este mai potrivită. Totuşi, dacă experienţa de daună a
asigurătorului este afectată de mai multe evenimente catastrofale
izolate, ce se produc doar de câteva ori în intervalul unui deceniu,
utilizarea reasigurării contra catastrofei este mai indicată.
Mai multe daune de dimensiuni reduse sau o singură daună
de valoare ridicată pot conduce la creşterea nevoii de lichiditate.
Asigurătorul trebuie să analizeze dacă reasigurarea oprire de daună îi
poate satisface necesităţile de lichiditate în termen scurt.
4.5.4 Monitorizarea programului de reasigurare
Modificările în strategia de afaceri, resursele financiare sau
schimbarea atitudinii managementului faţă de risc pot impune
adaptarea programului de reasigurare. Asigurătorii de succes
urmăresc continuu să-şi îmbunătăţească produsele şi serviciile oferite
asiguraţilor. În plus, programul de reasigurare trebuie să fie
modificat ca urmare a schimbării condiţiilor de piaţă ce pot afecta
activitatea de subscriere a asigurătorului.
Dacă informaţiile utilizate în analiza necesităţilor de
reasigurare ale asigurătorului se modifică semnificativ, programul de
reasigurare poate solicita unele adaptări. De exemplu, dacă se
descoperă anumite erori în informaţiile utilizate, programul de
reasigurare trebuie să fie reevaluat.
Eficienţa programului de reasigurare trebuie analizată cel
puţin o dată pe an. Această analiză trebuie să înceapă cu prima etapă
de elaborare a programului de reasigurare, respectiv cu determinarea
necesităţilor asigurătorului. Astfel, elaborarea programului de
reasigurare reprezintă un proces continuu.
La evaluarea programului de reasigurare, asigurătorul trebuie
să ia în considerare întotdeauna şi costurile implicate. Reasigurarea
influenţează în mod direct costurile asigurătorului iar pe termen lung
afectează şi poziţia sa concurenţială pe piaţă.
172
4.6 ÎNTREBĂRI RECAPITULATIVE
1. Care este utilitatea reasigurării?
2. Tipuri de reasigurări.
3. Ce legătură există între activitatea de reasiguare şi cea
de management al riscului?
4. Ce diferenţă există între reasigurările facultative şi cele
prin accord?
5. De ce sunt elaborate contracte mixte de reasigurare?
6. Care sunt etapele unui program de reasigurare?
7. Definiţi contractul de reasigurare în opoziţie cu cel de
asigurare.
8. De câte feluri sunt contractele de reasigurare şi prin ce
se deosebesc acestea?
9. Problemă propusă spre rezolvare
O societate de asigurări încheie contracte de asigurare
împotriva riscului de incendiu cu mai multe firme din industria
confecţiilor, răspunderea asumată vizând toate bunurile
firmelor respective. Asigurătorul protejează fiecare dintre
contractele de asigurare prin contract de reasigurare în limita a
1.150.000 u.m. Suma reţinută în cont sau ca prioritate
reprezintă 450.000 u.m. La cele trei firme se produce riscul
asigurat.
Date disponibile:
FIRMA Suma
asigurată
Prima de asigurare
(u.m.)
Dauna
(u.m.)
A 1.000.000 15.000 500.000
B 1.300.000 26.000 600.000
C 2.600.000 50.000 1.200.000
Stabiliţi tipul de contract de reasigurare (CR);
despăgubirea suportată de reasigurat (dr) şi despăgubirea
suportată de reasigurător (DR).
173
4.7 TESTE GRILĂ DE EVALUARE ŞI DE
AUTOEVALUARE
1. În legătură cu reasigurarea excedent de sumă asigurată, să se
identifice afirmaţia falsă:
a) Acest tip de reasigurare se caracterizează prin aceea că
reasiguratul stabileşte anticipat, sub forma unei sume fixe, reţinerea
sa proprie şi tot ceea ce depăşeşte această reţinere, adică excedentul,
îl cedează reasigurătorului;
b) Plinul de conservare se stabileşte (exprimă) valoric;
c) Reasigurarea excedent de sumă asigurată se aplică la toate tipurile
de asigurări, adică bunuri, persoane şi răspundere civilă;
d) La riscurile bune, plinul de conservare va fi mai mare decât la
cele mai puţin bune;
e) Mărimea reţinerii proprii în raport cu răspunderea maximă a
reasigurătorilor este un prim indiciu al calităţii riscurilor cedate în
reasigurare.
2. Definiţia reasigurării este următoarea:
a) Un mijloc de egalizare, prin divizare, a răspunderilor între mai
mulţi asigurători dispersaţi pe arii geografice cât mai întinse, de
menţinere a unui echilibru între primele încasate şi
despăgubirile datorate la fiecare asigurător în parte.
b) Reasigurarea avantajează nu numai pe asigurător, dar şi pe
asigurat.
c) Reasigurarea se încheie numai între societăţi de asigurări.
d) Reasigurarea produce efecte numai între reasigurat şi
reasigurător.
e) Contractul de asigurare are caracter confidenţial şi se
bazează mai mult pe cutumă şi mai puţin pe prevederi
legislative.
Se cere răspunsul corect şi complet.
3. Contractul de reasigurare poate avea:
a) caracter facultativ, obligatoriu sau mixt;
b) caracter strict legiferat prin norme uniforme emise de CSA;
174
c) avantaje numai pentru asigurător;
d) efecte numai pentru o parte, de regulă asigurător;
e) avize din partea CSA, conform Normelor acesteia.
4. Se încheie un contract de asigurare ale unor mărfuri
destinate exportului; suma asigurată 110.000 u.m., iar suma
reală 125.000 u.m. Din suma astfel asigurată, asigurătorul
reţine 16.500 u.m., iar restul îl cedează în asigurare în felul
următor:
- reasigurătorul 1 preia 20% din suma asigurată;
- reasigurătorul 2 preia 30% din suma asigurată.
Prima de asigurare este de 9.500 u.m., pagubă la marfă
40.000 u.m.
Se cere:
a) Despăgubirea la marfă;
b) Despăgubirea suportată de asigurător şi de
reasigurători;
c) Primele de asigurare ce se cuvin asigurătorului şi
reasigurătorilor.
============================================
a) 35.200 u.m. 2580 u.m. 5.280 u.m. 9870 u.m. 5280 u.m.
7.040 u.m. 10560 u.m.
b) 35.200 u.m. 5280 u.m. 7.040 u.m. 10560 u.m. 5280 u.m.
7.040 u.m. 10560 u.m.
c) Sunt necesare şi alte date.
d) Problema nu se poate rezolva.
e) 35.200 u.m. 5280 u.m. 0 u.m. 0 u.m. 5280 u.m. 7.040 u.m. 0
u.m.
=============================================
5. În cazul coasigurării, combinaţia corectă a afirmaţiilor de
mai jos este:
1. fiecare asigurător nu este obligat la plata proporţional
cu suma asigurată şi până la concurenţa acesteia;
175
2. asiguratul nu poate încasa o despăgubire mai mare
decât prejudiciul efectiv, consecinţa directă a riscului;
3. obligaţia plăţii indemnizaţiei de asigurare nu se divide
între doi sau mai mulţi asigurători;
4. între asigurat şi fiecare asigurator există raporturi de
asigurare distincte;
5. între asigurători nu se practică solidaritatea
convenţională.
a) 1+2+4;
b) 1+3+5;
c) 3+4+5;
d) 2+4+3;
e) 2+4+5.
6. Reasigurarea proporţională cunoaşte următoarele variante:
1. reasigurarea excedent de daună;
2. reasigurarea excedent de sumă asigurată;
3. reasigurarea cotă-parte;
4. reasigurarea oprire de daună;
5. reasigurarea proporţională mixtă;
6. reasigurarea de acoperire a sinistrelor majore.
Alegeţi varianta corectă:
a) 1+3+5+6; b) 4+5+6; c) 2+3+5; d) 2+3+4; e) 1+4+5+6.
7. Reasigurarea oprire de daună se poate defini astfel:
a. răspunderea reasiguratului este limitată pentru fiecare daună
la un anumit plafon (prioritate), iar răspunderea
reasigurărilor vizează partea de daună ce depăşeşte
prioritatea;
b. răspunderea reasiguratului se stabileşte anticipat sub forma
unei sume fixe din suma asigurată;
176
c. reasiguratul reţine în sarcina sa o cotă procentuală din
suma asigurată;
d. reasiguratul se obligă să acopere din daunele produse în
cursul anului o sumă echivalentă cu un anumit procent din
volumul sumelor încasate, iar reasigurătorii să suporte tot ce
depăşeşte acel nivel;
e. reasiguratul reţine în sarcina sa daunele ce depăşesc nivelul
priorităţii stabilite în contract.
Alegeţi varianta corectă.
RĂSPUNSURI
1 c
2 a
3 a
4 -
5 e
6 c
7 e
Problemă rezolvată
1. Cauzele unui contract de reasigurări prevăd:
 cota de participare a reasiguratorului = 40%;
 cota de participare a reasiguratului la beneficiile
reasiguratorului = 30%;
 pierderile se raportează până la acoperirea completă din
beneficiile realizate în exerciţiul următor;
 comisionul de bază este de 25% din volumul primelor
cedate.
La expirarea exerciţiului financiar reasiguratul prezintă:
 suma asigurată totală = 70.000.000 u.m.;
 prime de asigurare încasate = 2.000.000 u.m.;
 despăgubiri plătite = 500.000 u.m.
177
În aceeaşi dată, reasiguratorul prezintă:
 venituri = 800.000 u.m.;
 cheltuieli generale = 10.000 u.m.;
 rezerve de daună = 15.000 u.m.;
 pierderi reportate = 9.000 u.m.
Stabiliţi:
a) tipul de contract de reasigurare;
b) comisionul de bază;
c) participarea reasiguratului la beneficiul
reasiguratului.
% particip R = R%
% particip. la profit π
R
= 300 => CRP
pierdere reportate
% Cb = 25% Pac
r
Sa = 70.000.000 u.m
Pa – 2.000.000 u.m.
D= 500.000 u.m
R
V = 800.000 u.m.
Ch.gen. = 10.000 u.m.
Rezerve de daună = 15.000 u.m.
Pr (pierdere reportată) = 9.000 u.m.
a) CR = ?
b) Cb = ?
c) π
r
R
= ?
a) Veniturile reasiguratorului sunt:
• primele cedate de reasigurat;
• rezerva de daună din exerciţiul anterior;
• rezerva de primă de exerciţiul anterior.
178
Cheltuielile sunt:
• despăgubiri suportate (achitate);
• rezerve de daună pentru exerciţiul curent;
• rezerve de primă pentru exerciţiul curent;
• comisioane (comision de bază şi adiţional);
• cheltuieli generale.
Faptul că reasiguratul participă la profitul
reasigurătorului => avem CRP.
b) Cb = Pac x % Cb
Pac = Pa x % particip CR/R = Pa x (100 - %particip CR/r) =
= 2.000.000 x 40% = 800.000 u.m.
Cb = 800.000 x 25% = 200.000 u.m.
c) π
r
R
= π
R
x % particip π
r
R
= 366.000 x 30% = 109.800 u.m.
D
R
= D x % particip CR/R = 500.000 x 40% = 200.000 u.m.
Ch
R
= D
R
+ rezerva de daune + Ch.gen +Cb = 200.000 +
+15.000 + 10.000 + 200.000 = 425.000 u.m.
π
R
= V
R
– Ch
R
– P
r
= 800.00 - 425.000 - 9.000 = 366.000 u.m.
4.8 BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ
1
Alexa Constantin,
Ciurel Violeta, Sebe
Emil, Mihăescu Ana
Maria
Asigurări şi reasigurări în comerţul
internaţional, Editura All,
Bucureşti, 1992
2
Cistelecan Lazăr,
Cistelecan Rodica
Asigurări cornerciale. Editura Dimitrie
Cantemir, Tg. Mureş, 1997
3
Constantinescu Dan
Anghel (coordonaor)
Asigurări şi reasigurări. Editura
Tehnică, Bucureşti, 1997
179
4
Constantinescu Dan
Anghel
(coordonator)
Managernentul societătilor de
asigurare. Editura Brend, Bucureşti,
1998
5
Constantinescu Dan
Anghel, Marinică
Dobrin
Asigurarea şi managementul riscului.
Editura Tehnică, Bucureşti, 1998
6
Constantinescu Dan
Anghel, Marinică
Dobrin
Introducere în asigurări. Editura
Tehnică, Bucureşti, 1998
7
Donald E. Malecki,
Roland C. Horn, Eric
A. Wiening
Commercial Liability Insurance and
Risk Management. American
Institute for CPCU, Malvern,
Pennsylvania, 1995
8
Galiceanu Ion Asigurările în activitatea agenţilor
economici, Ed. Tribuna Economică,
Bucureşti, 2004
9
Iosif Gh., Gherasim
Al., Crişan N.,
Galiceanu I., Sauer
G., Tănăsescu P
Sistemul asigurărilor în România.
Tribuna Economică, Bucureşti, 1997
10
Michael Coss, Peter
Kensicki, Gary
Patrik, Robert
Reinarz
Reinsurance Practice. Insurance
Institute of America, Malvern,
Pennsylvania, 1997
11
Văcărel Iulian,
Bercea Florian
Asigurări şi reasigurări. Marketer-
Editura Expert, Bucureşti, 1993
180
CAPITOLUL 5
EFICIENŢA ACTIVITĂŢII DE ASIGURARE
Obiective: Se urmăreşte formarea deprinderii de utilizare a
conceptelor privind eficienţa activităţii de asigurare.
Scurt rezumat: Capitolul prezintă din perspective multiple
(asigurat, asigurător, agent de asigurare) indicatori de eficienţă
specifici precum şi modalităţi de caracterizare a activităţii în
asigurare urmate de modalităţi practice de creştere a eficienţei
activităţii.
Cuvinte cheie:
eficienţa activităţii de asigurare; credibilitate şi rating;
181
5.1 EFICIENŢA ÎN ASIGURARE
Eficienţa oricărei activităţi trebuie privită în strânsă legătură
utilitatea sa socială. Asigurările constituie un element important
mecanismului deosebit de complex al economiei de piaţă, corespund
unei nevoi vitale, concrete, de protecţie a persoanelor fizice şi
juridice. Asigurările reprezintă, în esenţă, o prestare de servicii
efectuată de o societate comercială din domeniul asigurărilor în
favoarea populaţiei sau unor persoane juridice.
Concret, eficienţa are două accepţiuni: mai întâi, prin
eficienţă înţelege raportul dintre efectul obţinut şi efortul depus
pentru acea activitate, iar în al doilea rând, eficienţa este legată de
rezultatele financiare obţinute de un asigurător. Efectul obţinut de pe
urma activităţii asigurare, prin acordarea de despăgubiri şi sume
asigurate, se concretizează în crearea condiţiilor de continuare a
activităţii agenţilor economici care au suferit o pagubă, asigurarea
integrităţii proprietăţii unor persoane fizice sau juridice, acordarea de
sprijin financiar persoanelor care îşi pierd capacitatea de muncă în
urma unor accidente etc., ceea ce dă asigurării un profund caracter
social. Asigurările şi reasigurările în valută conduc la menţinerea
comerţului exterior la standarde ridicate, ajutând, în acelaşi timp,
colaborarea şi cooperarea dintre state în plan economic.
Efortul necesar desfăşurării activităţii de asigurare este depus
atât de asiguraţi (care plătesc primele de asigurare) cât şi de
asigurător, responsabil cu realizarea efectivă a asigurărilor de diferite
tipuri. Rezultă de aici că eficienţa activităţii de asigurare trebuie
privită din două unghiuri, atât al asiguratului cât şi al asigurătorului.
Economia de piaţă presupune nu numai instituţii, mecanisme
şi pârghii financiare specifice, legislaţie, dar şi personal cu spirit şi
iniţiativă în promovarea unor activităţi rentabile şi eficiente.
Restructurarea economiei naţionale a cuprins şi activitatea de
asigurare din ţara noastră. S-au făcut paşi importanţi în această
direcţie. Apariţia legii privind constituirea, organizarea şi
funcţionarea societăţilor comerciale din domeniul asigurărilor a creat
cadrul legal pentru a se manifesta o concurenţă loială în acest sector
182
de activitate. Odată cu creşterea concurenţei societăţile comerciale
sunt nevoite să găsească anumite soluţii care să armonizeze
interesele ambelor părţi care intervin în contractul de asigurare.
Problema eficienţei activităţii de asigurare trebuie privită şi
prin prisma faptului că, în viitor, ponderea asigurărilor prin efectul
legii va scădea în favoarea asigurărilor facultative. De asemenea,
trebuie să avem în vedere faptul că în viitor între bugetul statului şi
societăţile de asigurare relaţiile vor fi mult simplificate, şi, ca atare,
acestea din urmă vor trebui să-şi constituie în aşa fel rezervele de
prime şi de daune încât să facă faţă apariţiei unor riscuri asigurate de
proporţii mari şi foarte mari.
Pentru îmbunătăţirea activităţii în domeniul asigurărilor
trebuie acţionat pe mai multe direcţii:
 adoptarea în continuare a unor acte normative care să
reglementeze întreaga activitate de asigurare;
 extinderea protecţiei prin asigurare asupra unor sectoare, bunuri
şi riscuri noi, determinată de amploarea şi complexitatea noilor
structuri social-economice;
 perfecţionarea continuă a pregătirii profesionale a angajaţilor din
societăţile de asigurări;
 necesitatea folosirii computerelor în automatizarea operaţiunilor
de asigurări - experienţa acumulată în această privinţă în alte ţări
şi domenii de activitate arată că acestea pot fi folosite la calculul
automat al primelor de asigurare, la contabilizarea acestora, la
redactarea poliţelor de asigurare.
Din punctul de vedere al asigurătorului activitatea de
asigurare este cu atât mai eficientă cu cât cheltuielile cu plata
indemnizaţiilor (sume asigurate şi despăgubiri), precum şi cele
legate de formarea şi gestionarea fondului de asigurare sunt mai
reduse.
Din perspectiva asiguratului, eficienţa asigurărilor este cu
atât mai mare cu cât despăgubirile primite la producerea riscului
asigurat sunt mai ridicate iar primele de asigurare mai mici. De
asemenea, cu cât timpul scurs de la intrarea în vigoare a contractului
de asigurare şi până la plata despăgubirii este mai scurt, cu atât mai
eficientă este activitatea de asigurare.
La momentul contractării poliţei asigurătorul încasează
prima de asigurare fără a cunoaşte exact mărimea daunelor care se
183
pot produce, dispunând doar de estimaţii ale acestora calculate pe
baza teoriei probabilităţilor. De aceea, calculul cotelor de primă este
o etapă importantă în crearea unui tip de produs, bazându-se pe
calcule actuariale. Fondurile specifice create de societatea de
asigurare trebuie să acopere cheltuielile cu plata despăgubirilor,
cheltuieli financiare şi de administrare. Analiza eficienţei se va baza
pe datele furnizate de sistemul informaţional al societăţii de
asigurare.
Specific domeniului asigurărilor este faptul că evenimentele
generatoare de pagube se produc aleator, lucru care influenţează în
mare măsură fluxurile financiare din cadrul unei societăţi de
asigurări. Este recomandabil ca analiza eficienţei să se facă pe o
perioadă de minim 5 ani, deoarece numai în acest mod concluziile
desprinse vor fi corecte. În cazul asigurărilor facultative este implicat
şi un alt aspect, cel al activităţii de promovare şi vânzare a
produselor societăţii pe piaţă. Determinantă este şi percepţia
potenţialilor clienţi asupra necesităţii şi utilităţii respectivei asigurări,
disponibilitatea lor pentru achiziţionarea unei asigurări facultative.
Funcţia de eficienţă a activităţii de asigurare. În
condiţiile economiei de piaţă orice societate de asigurare
trebuie să-şi desfăşoare activitatea pe baza unor criterii de
eficienţă care să conducă la acoperirea tuturor cheltuielilor cu
plata sumelor asigurate şi a cheltuielilor de constituire şi
administrare a fondului de asigurare. De asemenea, se
urmăreşte şi obţinerea unui profit necesar desfăşurării şi
dezvoltării activităţii societăţii. O societate care nu poate
asigura plata sumelor asigurate şi a cheltuielilor specifice va
ajunge, inevitabil, în situaţia de faliment. Putem considera, în
concluzie, că eficienţa unei societăţi de asigurări este direct
condiţionată de mărimea profitului obţinut din această
activitate.
În general, profitul se stabileşte la sfârşitul anului
calendaristic, ceea ce, în caz că acesta are o valoare negativă,
înseamnă încheierea activităţii cu pierderi, fapt ce poate duce la
sistarea activităţii.
184
Este necesar ca societatea de asigurare să aibă în orice
moment o situaţie dacă nu exactă, fapt practic imposibil în condiţiile
în care îşi desfăşoară activitatea, cel puţin probabilitatea ca profitul
obţinut să aibă o anumită valoare. Este nevoie de determinarea unei
expresii analitice care să exprime profitul în orice moment, în funcţie
de parametrii care intervin în caracterizarea activităţii societăţii. O
asemenea expresie analitică se numeşte funcţie de eficienţă a
activităţii de asigurare.
Pentru determinarea funcţiei de eficienţă pentru o societate
de asigurare vom considera următoarele caracteristici:
N - numărul asiguraţilor la un moment dat;
S - suma plătită în medie de asigurător pentru fiecare asigurat, în
cazul producerii evenimentului asigurat;
p - probabilitatea (frecvenţa relativă) de producere a evenimentului
asigurat;
P - prima de asigurare medie plătită de fiecare asigurat;
ε - riscul de faliment.
R
ε
- capitalul social necesar desfăşurării activităţii de asigurare.
Totalul sumelor plătite S(t) de către societatea de asigurare
este dat de următoarea relaţie:
S(t)= N ·p·S
Ţinând cont de caracteristicile definite anterior se poate
deduce uşor relaţia de calcul a profitului brut (P
b
) ca diferenţă între
totalul sumelor încasate de societate (N·p) şi totalul cheltuielilor
efectuate (N ·p· s) astfel:
P
b
= N·P - N·p·S = N· (P-p·S) (1)
Considerăm un procent ρ reprezentând ponderea cheltuielilor
pentru constituirea şi administrarea fondului de asigurare, din totalul
încasărilor, rezultă că profitul efectiv realizat, notat P
e
va fi:
¬
· ·
=
100
P N
- P P
b e

185
¬
· ·
÷ · ÷ · =
100
P N
) S p P ( N P
e

|
.
|

\
|
·
÷ · ÷ · =
100
P
S p P N ) p ( P
e

(2)
Această funcţie reprezentată în relaţia (2) poate fi privită ca o
funcţie de p, adică profitul efectiv depinde de probabilitatea de
producere a evenimentului asigurat P
e
(p). Este necesar ca, în funcţie
de acest parametru, să se stabilească în ce condiţii profitul efectiv
realizat este maxim la un moment dat.
Se constată că valoarea funcţiei P
e
(p) scade pe măsură ce
probabilitatea p creşte. Profitul efectiv realizat devine nul dacă
probabilitatea de producere a evenimentului asigurat ia valoarea:
|
.
|

\
|
÷ · =
100
1
S
P
p

(3)
La nivelul fiecărei societăţi de asigurare se va determina prin
studii statistice această probabilitate pentru a ajuta la stabilirea
primei de asigurare. Dacă probabilitatea determinată statistic
depăşeşte valoarea dată de formulă, profitul efectiv realizat devine
negativ, adică societatea începe să lucreze în pierdere până în
momentul în care probabilitatea revine la o valoare sub cea dată de
relaţia (3).
Pentru evitarea acestei situaţii, societatea de asigurare poate
influenţa micşorarea probabilităţii p, sub valoarea precizată, fie prin
creşterea (indexarea) primei de asigurare încasate de la asiguraţi, fie
prin micşorarea sumelor plătite asiguraţilor sub formă de despăgubiri
sau sume asigurate (S).
Probabilitatea p poate fi considerată ca un prag de trecere
spre faliment dacă societatea de asigurare respectivă nu are alte surse
de creştere a profitului efectiv. O societate de asigurare trebuie să
desfăşoare şi alte activităţi din care să obţină profit, pentru a acoperi
pierderile din activitatea propriu-zisă de asigurare, până când
probabilitatea p scade sub pragul amintit. De asemenea, este bine ca
186
fondul de rezervă constituit să fie suficient de mare ca să poată
acoperi pierderile generate în asemenea situaţii.
Ţinând cont de caracterul aleator al plăţilor către asiguraţi,
pot să apară situaţii în care fie profitul efectiv devine negativ, fie
capitalul social de care dispune societatea devine negativ. Totuşi,
având în vedere timpul scurt de redresare a situaţiei, nu se poate
spune că o societate de asigurare este falimentară la prima trecere la
un sold negativ şi nici că lucrează în pierderi la prima obţinere de
profit efectiv negativ. O asemenea situaţie trebuie însă să constituie
un semnal de alarmă pentru societatea respectivă, în sensul că trebuie
urmărite direcţiile în care evoluează atât capitalul total cât şi profitul
efectiv realizat, verificare care trebuie să se facă continuu sau la
intervale foarte scurte de timp.
Din relaţia (2) se observă că în cazul în care p nu depăşeşte
valoarea din relaţia (3), profitul efectiv creşte proporţional cu
numărul de asiguraţi. De aceea se impune ca pentru o cât mai bună
eficienţă a activităţii de asigurare, societatea respectivă să depună
eforturi susţinute pentru ca numărul de asiguraţi să crească.
Tot din relaţia (2) se observă influenţa negativă asupra
profitului efectiv realizat a procentului ρ, în momentul în care acesta
creşte. Astfel, o cale de creştere a profitului este micşorarea acestei
ponderi, iar funcţia P
e
(p) se constituie într-o cale de a măsura
eficienţa societăţii respective.
Nivelul despăgubirilor şi al sumelor asigurate este
determinat direct de mărimea primelor de asigurare încasate de
societatea de asigurări de la asiguraţi.
Pentru a finanţa în întregime cheltuielile, asigurătorii se simt
nevoiţi să ridice nivelul primelor de asigurare ceea ce contravine
intereselor şi posibilităţilor asiguraţilor.
În concluzie, activitatea de asigurare trebuie să fie astfel
organizată încât asigurătoru1 să-şi poată acoperi cheltuielile de
administrare şi constituire a fondului de asigurare, plata
despăgubirilor şi a sumelor asigurate, precum şi un anumit profit.
Concret, aprecierea activităţii de asigurare se face folosindu-se
indicatori care să reflecte atât rezultatele obţinute de asigurători cât şi
eficienţa din punctul de vedere al asiguratului.
187
5.2 INDICATORI DE APRECIERE A EFICIENŢEI
ACTIVITĂŢII DE ASIGURARE
În aprecierea activităţii de asigurare se foloseşte un set de
indicatori
1
a căror alegere este operată pe baza unor criterii‚ precum:
 obiectivele concrete care se urmăresc;
 nivelul macro sau micro la care urmează să fie făcută aprecierea;
 modul de reglementare juridică a asigurărilor care se practică;
 ramura de asigurare despre care este vorba.
În domeniul obiectivelor concrete urmărite se înscriu:
stabilirea rezultatelor financiare obţinute de asigurător, nivelul de
dezvoltare al asigurărilor facultative, cantitatea şi calitatea activităţii
desfăşurate de personalul care se ocupă cu încheierea de asigurări,
rezultatele obţinute de asiguraţi etc. Cei mai utilizaţi indicatori sunt
prezentaţi în continuare.
1. Rata daunei (R
d
) este unul dintre cei mai importanţi
indicatori utilizaţi în aprecierea activităţii unei societăţi de asigurare.
Se exprimă ca raport între despăgubirile sau sumele asigurate plătite
de asigurător şi primele de asigurare încasate. Formula de calcul este:
100
P
D
R
p
d
· =
unde:
D
p
- totalul despăgubirilor sau sumelor asigurate plătite de
asigurător;
P - totalul primelor de asigurare încasate de asigurător.
Rata daunei este exprimată în procente şi poate fi mai mică,
egală sau mai mare decât sută la sută. Cu cât acest indicator

1 Văcărel, I, Bercea, F. - Asigurări şi reasigurări”’ Editura Expert,
Bucureşti, 1998, pag. 509 – 510 şi Lazăr Cistelecan, Rodica Cistelecan:
Asigurări comerciale, Editura Dimitrie Cantemir, Tg. Mureş, pag. 191-198.
188
înregistrează valori mai mici decât 100, cu atât situaţia financiară
este mai favorabilă pentru asigurător.
2. Rata asigurării (R
a
) oferă o imagine asupra nivelului de
cuprindere al asigurărilor colective. Se numeşte şi gradul de
cuprindere în asigurare. Acesta este un raport între totalul
bunurilor (persoanelor) asigurate şi totalul bunurilor (persoanelor)
asigurabile. Formula de calcul este următoarea:
100
N
n
R
a
· =
unde:
R
a
= rata asigurării
n = numărul bunurilor (persoanelor) asigurate;
N = numărul bunurilor (persoanelor) asigurabile.
Gradul de cuprindere în asigurare este un indicator exprimat
în procente şi arată cât din numărul bunurilor (gospodăriilor,
persoanelor) este asigurat. Cu cât acest indicator înregistrează valori
mai apropiate de 100, cu atât înseamnă că asigurarea facultativă
respectivă este mai dezvoltată.
Mărimea gradului de cuprindere în asigurare influenţează
direct rezultatele obţinute la asigurările facultative. De regulă, cu cât
gradul de cuprindere în asigurare este mai ridicat, cu atât există mai
multă certitudine că se va înregistra un raport mai favorabil între
despăgubirile plătite şi primele încasate, dispersia riscului fiind
optimizată pe măsură ce numărul de asigurări facultative încheiate
creşte (conform cu Legea numerelor mari).
3. Rata fizică a daunei (R
fd
) este un indicator care seamănă
cu rata daunei, este un indicator cantitativ, iar mărimile care se
raportează sunt exprimate în unităţi naturale. Cu cât nivelul acestui
indicator este mai scăzut, cu atât activitatea firmei de asigurare este
mai eficientă. Se determină folosind relaţia:
100
. asig . B . nr
dp . B . nr
R
fd
· =
unde:
R
fd
= rata fizică a daunei;
189
nr.B.dp. = numărul de bunuri despăgubite;
nr.B.asig. = numărul de bunuri asigurate.
4. Costul relativ al activităţii de asigurare (C
a
) se obţine ca
raport între totalul cheltuielilor ocazionate de activitatea de asigurare
şi totalul încasărilor obţinute din primele de asigurare sau din alte
surse. Acest indicator se calculează cu scopul de a cuprinde în
evaluare şi alte cheltuieli efectuate de asigurător în afara celor cu
plata sumelor asigurate şi a despăgubirilor. Formula de calcul pentru
costul relativ al activităţii de asigurare este:
100
P
C
C
a
· =
unde:
C
a
- reprezintă costul relativ al activităţii de asigurare;
C - totalul cheltuielilor efectuate de asigurător (plăţi de despăgubiri,
de sume asigurate şi cheltuieli privind constituirea şi administrarea
fondului de asigurare);
P - totalul primelor de asigurare şi al altor venituri încasate de
asigurător.
Costul relativ al activităţii de asigurare arată, în procente, cât
reprezintă cheltuielile de asigurare faţă de veniturile realizate din
activitatea de asigurare.
În general, C
a
este mai mic decât sută la sută, însă, pot
apărea şi cazuri când este mai mare, ceea ce denotă că, în perioada
respectivă, asigurătorul nu şi-a acoperit cheltuielile totale din
veniturile realizate pe seama încasărilor din prime şi din alte venituri.
În toate cazurile C
a
> R
d
pentru că C > D
p
.
Expresia C
a
-R
d
= 100
P
D C
p
·
÷
arată, în procente,
cheltuielile ocazionate de constituirea şi administrarea fondului de
asigurare. Rata anuală a daunei cât şi costul relativ al activităţii de
asigurare se calculează atât pentru fiecare an de asigurare cât şi
pentru întreaga perioadă studiat[. De asemenea, indicatorii se
calculează fie la nivelul întregii societăţi de asigurare, fie pe
sucursale, venind atât în sprijinul analizei pe ansamblu cât şi a
analizei detaliate.
190
5. Rata venitului net este un alt indicator des utilizat în
aprecierea eficienţei unei societăţi de asigurare. Aceasta se
calculează ca raport între diferenţa dintre totalul veniturilor şi totalul
cheltuielilor înregistrate într-o anumită perioadă (de obicei, un an) la
totalul veniturilor. Formula de calcul este:
100
P
) C P (
R
vn
·
÷
=
unde: R
vn
reprezintă rata venitului net.
Rata venitului net arată, în procente, cât îi rămâne
asigurătorului din fiecare 100 u.m. de prime încasate.
6. Cheltuieli la 1 u.m. venit net (C
1 u.m.
) este un alt indicator
utilizat pentru aprecierea rezultatelor financiare finale. Acesta se
calculează ca raport între diferenţa dintre totalul cheltuielilor şi
totalul despăgubirilor (sumelor asigurate) plătite de asigurător pe
parcursul unui an şi diferenţa dintre totalul veniturilor şi totalul
cheltuielilor. Formula de calcul este:
C - P
D - C
C
p
u.m. 1
=
Cu cât acest indicator are o valoare mai mică, cu atât situaţia
este mai favorabilă pentru asigurător. Analiza ratei daunei şi a
costului relativ al activităţii de asigurare se operează şi separat, pe
categorii de bunuri şi de asiguraţi, insistându-se asupra bunurilor
deoarece cheltuielile pentru constituirea fondului de asigurare sunt
mai mari decât în alte cazuri.
Există situaţii în care analiza eficienţei se poate face şi în
profil teritorial. Aceasta va permite societăţii de asigurare să
analizeze performanţa diferitelor sucursale ale sale şi cauzele care
duc la scăderea eficienţei. În funcţie de situaţia pe ansamblu şi de
ponderile anumitor categorii de bunuri asigurate în total vor rezulta
analize mai profunde pentru anumite grupe.
191
5.3 INDICATORI DE APRECIERE A EFICIENŢEI
AGENTULUI DE ASIGURARE
În ceea ce priveşte aprecierea eficienţei personalului care se
ocupă cu încheierea asigurărilor facultative, există un set de
indicatori care pot oferi o imagine a cantitativă şi calitativă a muncii
prestate de agenţii unui asigurător.
1. Numărul mediu de asigurări contractate de un
lucrător (N
ac
) din domeniul achiziţiei este calculat ca un raport între
numărul total de asigurări facultative contractate într-o anumită
perioadă de timp şi numărul lucrătorilor care se ocupă cu încheierea
de asigurări.
Formula de calcul este:
c
c
ac
L
A
N =
unde:
N
ac
= numărul mediu de asigurări contractate de un lucrător;
A
c
= numărul asigurărilor contractate într-o anumită perioadă;
L
c
= numărul lucrătorilor care se ocupă cu încheierea de asigurări.
2. Suma medie asigurată (S
ma
) se calculează ca un raport
între totalul sumelor asigurate şi numărul total al contractelor de
asigurare încheiate.
Formula de calcul este următoarea:
c
a
ma
N
S
S =
unde:
S
ma
= suma medie asigurată;
S
a
= totalul sumelor asigurate;
N
c
= numărul total al contractelor de asigurare încheiate.
Suma medie asigurată se utilizează ca indicator pentru
aprecierea rezultatelor numai la categoriile de asigurări facultative de
viaţă. În cazul în care se constată că la asigurările de viaţă sumele
192
asigurate sunt mai mari, acest lucru înseamnă că personalul care se
ocupă de contractări a desfăşurat o activitate de calitate superioară.
Acest indicator poate fi calculat atât pentru stocuri de asigurări cât şi
pe perioadă.
3. Prima medie încasată pe contract (P
m
) este un alt
indicator utilizat în analiza eficienţei, şi se obţine raportând totalul
încasărilor din prime la numărul de contracte de asigurare încheiate.
Formula de calcul este prezentată mai jos:
c
m
N
P
p =
unde:
p
m =
prima medie încasată pe contract;
P = totalul încasărilor din prime.
Acest indicator se poate calcula atât în cazul asigurărilor de
bunuri cât şi în cazul asigurărilor de persoane sau de răspundere
civilă. Acesta are, însă, o semnificaţie aparte în cazul asigurărilor de
viaţă care se încheie pe o perioadă mai îndelungată, arătând gradul de
atragere de numerar de la populaţie.
4. Productivitatea muncii (W) unui agent de asigurări se
obţine raportând încasările din primele de asigurare la numărul total
de lucrători pentru o perioadă dată de timp. Formula productivităţii
este:
aa
L
P
W =
unde:
W = productivitatea medie a muncii pe un lucrător;
L
aa
= numărul total de lucrători angrenaţi în asigurări.
Acest indicator se poate calcula atât la nivelul unui trimestru,
cât şi anual. Numărul mediu de asigurări contractate, suma medie
asigurată, prima medie încasată pe un contract şi productivitatea
muncii pe un lucrător pot fi calculaţi atât la nivelul unei sucursale,
cât şi la nivelul societăţii de asigurări.
193
5.4 INDICATORI DE APRECIERE A EFICIENŢEI
ASIGURĂRILOR DIN PERSPECTIVA ASIGURAŢILOR
Eficienţa din punctul de vedere al asiguraţilor poate fi
apreciată pe baza unor indicatori cum sunt: durata medie de lichidare
a daunelor, gradul de acoperire prin asigurare, gradul de acoperire a
daunei.
1. Durata medie de lichidare a daunelor (D
m
) se
calculează ca un raport între numărul de zile trecute de la avizarea
daunei până la plata despăgubirilor şi numărul daunelor soluţionate.
Formula de calcul se prezintă astfel:
d
n
1 i
i
d
n 2 1
m
N
t
N
t ... t t
D
¯
=
=
+ + +
=
unde:
D
m
= reprezintă durata medie de lichidare a daunelor;
t
i
= numărul zilelor de la avizarea daunelor până la soluţionarea
acestora;
N
d
= numărul daunelor soluţionate.
În cazul în care se înregistrează o durată medie de lichidare a
daunelor mai mică, asiguraţii au posibilitatea de a intra mai rapid în
posesia despăgubirilor, putând reface sau înlocui bunul avariat sau
distrus mai rapid. Durata medie de lichidare a daunelor se calculează
pe categorii de bunuri asigurate. Ea poate fi determinată atât la
nivelul unei sucursale cât şi la nivelul societăţii de asigurare.
2. Gradul de acoperire prin asigurare (G
aa
) se calculează
ca un raport între suma asigurată şi valoarea reală a bunului asigurat.
Acest indicator ne arată, în procente, în ce raport se află suma
asigurată faţă de valoarea reală a bunului asigurat. Formula de calcul
este următoarea:
100
V
S
G
aa
· =
unde:
G
aa
= gradul de acoperire prin asigurare;
194
S = suma asigurată;
V = valoarea reală a bunului în momentul încheierii asigurării.
3. Gradul de acoperire a daunei (G
ad
) sau rata
despăgubirii se calculează pentru fiecare bun cuprins în asigurare.
Aceasta arată, în procente, în ce raport se află despăgubirea faţă de
valoarea pagubei produse. Formula de calcul este următoarea:
100
P
D
G
g
ad
· =
unde:
G
ad
= gradul de acoperire a daunei;
D = despăgubirea acordată asiguratului;
P
g
= valoarea pagubei produse la bunul asigurat.
Gradul de acoperire al daunei se poate urmări separat, pe
tipuri de bunuri cuprinse în asigurare. De menţionat că nivelul
acestui indicator diferă în funcţie de principiul de răspundere (de
acoperire), care se aplică la categoria respectivă de bunuri.
Pentru a aprecia rezultatele obţinute la asigurările obligatorii,
pot fi utilizaţi ca indicatori rata daunei, costul relativ al activităţii de
asigurare şi rata venitului net. La asigurările facultative pot fi utilizaţi
toţi indicatorii prezentaţi. Alegerea indicatorilor utilizaţi se poate
face şi în funcţie de ramura de asigurare care face obiectul analizei.
Pentru aprecierea rezultatelor la asigurările de bunuri se pot
utiliza, în funcţie de obiectivul analizei, indicatori cum sunt: gradul
de cuprindere în asigurare, rata daunei, costul relativ al activităţii de
asigurare, rata venitului net, cheltuielile la un leu venit net,
productivitatea muncii unui lucrător din asigurări, gradul de
acoperire prin asigurare, gradul de acoperire al daunei şi durata
medie de lichidare a daunelor.
La asigurările de persoane, eficienţa poate fi apreciată cu
ajutorul unor indicatori cum ar fi: gradul de cuprindere în asigurare,
numărul de poliţe ce revin la 1000 de locuitori asigurabili, suma
medie asigurată pe un contract, prima medie încasată pe un contract,
numărul de asigurări contractate de un asigurător, productivitatea
muncii, rata daunei (sumei asigurate), costul relativ al activităţii de
asigurare, rata venitului net, cheltuieli la un leu venit net.
195
La asigurările facultative de viaţă gradul de cuprindere poate
fi calculat în diferite variante. O primă variantă este raportarea
numărului de asigurări în stoc activ la sfârşitul anului la numărul
populaţiei asigurabile. O altă modalitate de calcul este raportarea
numărului de asigurări în stoc activ la sfârşitul anului la numărul
total al salariaţilor, raportarea portofoliului total de asigurări de viaţă
la numărul total al salariaţilor (sau la numărul persoanelor care
realizează venituri).
În privinţa asigurărilor în valută se va ţine seama de
condiţiile economice, financiare şi valutare. Unele societăţi de
asigurări îşi asumă obligaţii în valută. De asemenea, cedările şi
primirile în reasigurare ia şi de la societăţile din străinătate conduc la
încasări şi plăţi în valută. Aprecierea rezultatelor acestor societăţi se
face prin indicatori ca rata daunei, costul relativ al activităţii de
asigurare, rata venitului net, cursul de revenire şi luarea în
considerare a aportului acestor asigurări la realizarea unor încasări în
valută şi dispersia în timp şi spaţiu a răspunderilor în valută. La
asigurările în valută se va face atât o analiză a veniturilor şi
cheltuielilor totale cât şi una detaliată, pe tipuri de venituri şi
cheltuieli.
În ceea ce priveşte reasigurările, este indicat să fie analizate
mai întâi rezultatele obţinute la cedările în reasigurare şi apoi cele
obţinute la primirile în reasigurare.
Aprecierea rezultatelor obţinute la cedările în reasigurare se
va opera pe categorii de bunuri, pentru fiecare categorie de bunuri
fiind analizate primele de reasigurare încasate de reasigurători,
daunele suportate de reasigurători şi rezultatul net în favoarea
reasigurătorului, în procente faţă de primele de reasigurare.
Pentru o ilustrare corespunzătoare, analiza daunelor
suportate de reasigurători se face pe perioade mari de timp, de
minimum 5 ani, deoarece volumul acestora poate diferi mult de la an
la an. În ceea ce priveşte rezultatul final obţinut din cedările în
reasigurare, trebuie să avem în vedere şi situaţiile în care soldul
general este favorabil reasigurătorilor. În aceste situaţii nu este
indicat să se renunţe la reasigurător. La aprecierea aportului
reasigurării este necesar să se analizeze care este probabilitatea de
producere a unei pagube catastrofale care ar putea pune asigurătorul
într-o situaţie dificilă. Chiar dacă această probabilitate nu este
196
ridicată este indicat să se ia măsuri de protecţie prin reasigurare. În
final, este bine de amintit importanţa efectuării comparaţiilor între
volumul daunelor suportate de reasigurători şi volumul primelor
cedate acestora. În cazul în care se constată că volumul daunelor
raportat la volumul primelor încasate de la reasiguraţi este mai mare
decât volumul daunelor suportate de reasigurători raportat la volumul
primelor cedate acestora, se impune acordarea unei atenţii sporite la
primirile în reasigurare pentru evitarea unui dezechilibru financiar
cauzat de evenimente grave.
5.5 CĂI DE CREŞTERE A EFICIENŢEI ACTIVITĂŢII DE
ASIGURARE ŞI REASIGURARE
Creşterea eficienţei în activitatea de asigurare şi reasigurare
este un obiectiv de atins de fiecare firmă de asigurare sau reasigurare.
Ponderea cea mai mare în totalul cheltuielilor firmelor de asigurare
este determinat de volumul despăgubirilor realizate către persoanele
asigurate. Astfel, identificarea acelor căi de reducere a despăgubirilor
reprezintă o prioritate pentru managerii firmelor de asigurare-
reasigurare.
Reducerea cheltuielilor cu despăgubirile, poate avea loc în
condiţiile în care sunt pertinent analizate, în dinamică, toate
portofoliile de asigurări realizate de firma în discuţie, având în
vedere imprevizibilitatea riscurilor corelată cu valoarea pagubelor.
Un prim element care trebuie analizat poate fi determinarea gradului
în care unele riscuri propuse a fi despăgubite au cauze obiective sau
implicaţii subiective.
De asemenea, realizarea unui număr mare de asigurări, poate
determina încasări mai mari pentru societăţile de asigurare care
trebuie să-şi fundamenteze valoarea primelor de asigurare pe calcule
statistice, actuariale, evidenţe clare ale situaţiei de plată sau neplată
(întrerupere, încetare de plată, rate restante, răscumpărări etc.).
Aplicarea metodelor de management al riscului poate
conduce substanţial la reducerea cheltuielilor cu despăgubirile. Prin
197
integrarea în contractele de asigurare a unor clauze care să permită
realizarea periodică de inspecţii de către societăţile de asigurare
asupra bunurilor care fac obiectul asigurării, se poate refuza plata
despăgubirilor solicitate de către asigurat, sau chiar rezilia contractul
de asigurare.
Nu este de conceput în prezent realizarea pe baze de
eficienţă a activităţii în firmele de asigurare-reasigurare fără a se face
apel la utilizarea echipamentelor informatice de calcul şi a
accesoriilor acestora.
Se constată în prezent extinderea volumului de poliţe de
asigurare efectuate în valute (în special pentru asigurările de viaţă
care includ şi o componentă de investiţie).
Domeniul asigurărilor trebuie să ţină cont de evoluţia pieţei,
a concurenţei, a condiţiilor de utilizare şi aplicare a tehnologiilor,
firmele fiind nevoite să-şi extindă reasigurărilor active faţă de
reasigurările pasive. Reasigurările active prezintă o mai mare
certitudine în ceea ce priveşte caracterul favorabil al efectelor care
sunt generate. Reasigurătorii pot accepta doar acele contracte pe care
le consideră avantajoase privitor la riscul implicat, valoarea primelor
de reasigurare care vor fi încasate etc.
În cazul reasigurărilor pasive, reasiguraţii se pot considera
într-o oarecare măsură dezavantajaţi, fiind în situaţia delicată de a
accepta condiţiile impuse de reasigurător.
Condiţiile dinamice existente în mediul concurenţial în care
îşi desfăşoară activitatea firmele de asigurare se constituie în cauze
obiective care determină o adaptare continuă, o creştere susţinută a
eficienţei activităţii de asigurare şi reasigurare.
198
5.6 CREDIBILITATE ŞI RATING PE PIAŢA
ASIGURĂRILOR
Companii specializate de consultanţă şi analiză financiară
recunoscute la nivel mondial precum Standard&Poor's determină
indici calculaţi de analiştii săi pe baza rezultatelor financiare ale
diferitelor companii analizate, care au un puternic impact asupra
evenimentelor curente şi a modificărilor survenite în politica
financiară a companiilor, şi implicit asupra poziţiilor pe piaţă a
acestora. Pentru a încadra o anumită companie în piaţă financiară
mondială, acesteia i se atribuie un rating.
„Rating”- ul asociat unei companii de asigurare reprezintă
opinia companiei de consultanţă – de exemplu al Standard&Poor’s -
asupra caracteristicilor privind securitatea financiară a unei
organizaţii de asigurare, asupra capacităţii de a-şi achita obligaţiile
contractuale care derivă din poliţele de asigurare şi din contractele
încheiate, respectând termenele stabilite. Rating-ul exprimă opinia
Standard&Poor’s asupra credibilităţii unui creditor privind poliţele
de asigurare sau alte obligaţii financiare, acesta fiind utilizat pentru a
stabili capacitatea asigurătorului de a-şi achita obligaţiile financiare,
cu respectarea termenelor contractuale. Aceste rating-uri au un
caracter dinamic fiind modificate ca urmare a unor schimbări
intervenite în cadrul politicii financiare în compania respectivă,
schimbări ce au ca efect modificarea poziţiei pe piaţă a companiei
respective.
Standard&Poor’s a stabilit mai multe categorii de ratinguri:
de tipul A, tipul B şi tipul C (vezi Tabelul nr.). În cadrul fiecărei
categorii sunt stabilite mai multe nivele exprimate prin indici de
tipul: AAA, AA sau A, BBB, BB sau B şi CCC sau CC. Fiecare
indice de tipul A şi indicele de tipul BBB exprimă o anumită
capacitate de respectare a obligaţiilor contractuale de natură
financiară de către compania căreia i s-a atribuit un astfel de rating.
Fiecare rating poate fi interpretat conform cu reprezentările
din Tabelul nr. 8
199
Tabelul nr. 8 Tipuri de rating
Rating Caracterizare
AAA
un asigurător cu un astfel de rating, prezintă
caracteristici de securitate financiară extrem de ridicată,
fiind cel mai înalt rating de putere financiară stabilit de
Standard&Poor's pentru un anumit asigurător; este un
rating care exprimă faptul că acest asigurător – în opinia
Standard&Poor's - are o capacitate de respectare a
angajamentelor financiare extrem de puternică.
AA
un asigurător cu un rating AA are o capacitate foarte
ridicată de a-şi respecta obligaţiile financiare, diferenţa
faţă de cel calificat cu un rating AAA, fiind foarte mică
A
acest rating exprimă o capacitate ridicată a unei
companii de asigurare de a-şi respecta condiţiile
contractuale de natură financiară, dar este mai
susceptibilă a suporta efecte adverse ca urmare a
schimbării circumstanţelor şi condiţiilor economice
decât asigurătorii cu un rating mai ridicat
BBB
defineşte o companie cu o capacitate adecvată de
respectare a obligaţiilor financiare, totuşi, condiţii
economice adverse şi circumstanţe schimbătoare pot
duce la slăbirea acestei capacităţi
BB
o companie cu un astfel de rating este mai puţin
vulnerabilă decât ceilalţi asigurători cu ratinguri scăzute,
totuşi, este foarte expusă condiţiilor economice şi
financiare adverse care pot duce asigurătorul la o
capacitate inadecvată de respectare a angajamentelor
financiare
B
asigurătorul cu un astfel de rating este mai vulnerabil
decât cel cu un rating de tipul BB, dar are totuşi
capacitatea de a-şi respecta obligaţiile financiare
CCC
un asigurător cu un rating CCC este în mod curent
vulnerabil, capacitatea sa financiară fiind dependentă de
situaţii financiare şi economice favorabile
CC exprimă o companie în mod curent foarte vulnerabilă
200
Asigurătorii cu un rating BB, B, CCC sau CC sunt mult mai
expuşi situaţiilor economice şi financiare adverse, care pot duce la o
capacitate de respectare a obligaţiilor financiare inadecvată, fiind
priviţi ca având o caracteristică puternic speculativă, BB indicând
cel mai scăzut nivel de speculare, iar CC cel mai ridicat. Semnele
„+” (plus) sau „-” (minus) alăturate unui anumit rating definesc
apropierea faţă de un nivel alăturat, superior sau inferior.
5.7 INTREBARI RECAPITULATIVE
1. Indicaţi căile de ameliorare a eficienţei activităţii de
asigurare la nivelul companiilor de profil.
2. Care sunt indicatorii specifici de apreciere a eficienţei
activităţii de asigurare?
3. Cum se calculează prima medie încasată per contract?
5.8 TESTE GRILĂ DE EVALUARE ŞI DE
AUTOEVALUARE
1. Să se calculeze costul relativ al activităţii de asigurare, cunoscând
următoarele date:
- plăţi de despăgubiri...11.000;
- plăţi din sume asigurate...9.900;
- alte cheltuieli de administrare a fondului de asigurare...7.700;
- total prime de asigurare...22.000;
a) 90% b) 30% c) 0 d) 130% e) 100%
2. Indicatorul „Gradul de cuprindere în asigurare”, poate fi folosit
pentru:
a) aprecierea calităţii activităţii personalului din asigurări;
201
b) aprecierea nivelului de dezvoltare al asigurărilor EX
CONTRACTU;
c) aprecierea nivelului rentabilitaţii asigurărilor EX LEGE;
d) aprecierea nivelului de dezvoltare al asigurărilor obligatorii;
e) aprecierea profitabilităţii asigurărilor de viaţă.
3. Indicatorul „Gradul de acoperire a daunei” se determină astfel:
a. ca raport între mărimea primei nete încasată şi nivelul pagubei la
bunul asigurat;
b. ca raport între despăgubirea acordată asiguratului şi valoarea
pagubei produse la bunul asigurat;
c. ca raport între nivelul daunei produse la bunul asigurat şi nivelul
primei totale încasate de asigurător;
d. ca raport între suma asigurată şi valoarea reală a bunului în
momentul încheierii asigurării;
e. ca raport între totalul despăgubirilor plătite de asigurător şi totalul
primelor de asigurare încasate de asigurător.
4. Starea de faliment a unei societăţi de asigurare apare:
a) atunci când apare insolvabilitatea societăţii de asigurare la finele
lunii;
b) atunci când cheltuielile efectuate cu plata despăgubirilor şi a
sumelor asigurate depăşesc încasările din primele de asigurare
şi capitalul societăţii de asigurare;
c) atunci când nu mai există destule lichidităţi pentru
acoperirea despăgubirilor la asigurările obligatorii, conform
legii;
d) numai în baza unei hotărâri judecătoreşti definitive;
e) la finele anului când se întocmesc documentele contabile de
sinteză, ce scot în evidenţa o slabă gestiune a resurselor
băneşti.
REZOLVĂRI
1. d 2. b
3. e 4. b
202
5.9 BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ
1
Alexa Constantin,
Ciurel Violeta, Sebe
Emil, Mihăescu Ana
Maria
Asigurări şi reasigurări în comerţul
internaţional, Editura All,
Bucureşti, 1992
2
Cistelecan Lazăr,
Cistelecan Rodica
Asigurări cornerciale. Editura Dimitrie
Cantemir, Tg. Mureş, 1997
3
Constantinescu Dan
Anghel (coordonaor)
Asigurări şi reasigurări. Editura
Tehnică, Bucureşti, 1997
4
Constantinescu Dan
Anghel
(coordonator)
Managernentul societătilor de
asigurare. Editura Brend, Bucureşti,
1998
5
Constantinescu Dan
Anghel coordonator
Marketing în asigurări. Editura Brend,
Bucureşti, 1998
6
Constantinescu Dan
Anghel, Marinică
Dobrin
Asigurarea şi managementul riscului.
Editura Tehnică, Bucureşti, 1998
7
Constantinescu Dan
Anghel, Marinică
Dobrin
Introducere în asigurări. Editura
Tehnică, Bucureşti, 1998
8
9
Donald E. Malecki,
Roland C. Horn, Eric
A. Wiening
Commercial Liability Insurance and
Risk Management. American
Institute for CPCU, Malvern,
Pennsylvania, 1995
10
Everett D. Randall Issues în insurance. American Institute
for CPCU, Malvern,
Pennsylvania, 1987
11
Galiceanu Ion Asigurările în activitatea agenţilor
economici, Ed. Tribuna Economică,
Bucureşti, 2004
12
Iosif Gh., Gherasim
Al., Crişan N.,
Galiceanu I., Sauer
G., Tănăsescu P
Sistemul asigurărilor în România.
Tribuna Economică, Bucureşti, 1997
13
Michael Coss, Peter Reinsurance Practice. Insurance
203
Kensicki, Gary
Patrik, Robert
Reinarz
Institute of America, Malvern,
Pennsylvania, 1997
14
Văcărel Iulian,
Bercea Florian
Asigurări şi reasigurări. Marketer-
Editura Expert, Bucureşti, 1993
15
Victor Hallman,
Karen L. Mamilton
Personal insurance: Life, Health and
Retirement, American Institute for
CPCU, Malvern, Pennsylvania, 1995
204
CAPITOLUL 6
CORELAREA SISTEMULUI
ASIGURĂRILOR CU CEL AL UNIUNII
EUROPENE
Obiective: Acest capitol urmăreşte înţelegerea corelării
activităţii de asigurare din România cu cea din UE.
Scurt rezumat: Specificul activităţii de asigurare naţional
trebuie adaptat la cerinţele pieţei globale, astfel că se impun
schimbări ample în activitatea practică a asigurătorilor şi a
reasigurătorilor din România
Cuvinte cheie:
supraveghere unică; risc de faliment, reglementări europene în
activitatea de asigurare, Sistem Bonus-Malus.
205
6.1 SUPRAVEGHERE UNICĂ ÎN PIAŢA FURNIZĂRII
SERVICIILOR FINANCIARE
În Anglia a intrat în vigoare legea privind pieţele de servicii
financiare. Legea reorganizează substanţial reglementările în
domeniul furnizării de servicii financiare sub auspiciile organului de
supraveghere unic pe acest domeniu, care include şi asigurările. În
plus de aceasta este creată o nouă categorie de răspundere civilă şi
anume abuzul pieţei. În plus de aceasta sunt extinse puterile
organului unic de supraveghere de a investiga afaceri şi activitatea
persoanelor fizice din domeniu şi de a aplica sancţiuni. Scopul
declarat al legii sus amintite este de a conserva integritatea şi
încrederea în sistemul financiar promovând totodată înţelegerea
publicului cu privire la sistemul financiar şi de a asigura protecţia
consumatorului reducând infracţiunile din domeniul financiar.
În cadrul reglementării la care ne-am referit, de câteva mii de
pagini de norme juridice, o mare atenţie este acordată înregistrării şi
aprobării persoanelor semnificative care au atribuţii de control în
cadrul sistemului financiar. Aceste persoane sunt supuse aprobării
organului de supraveghere dacă:
 pot avea o influenţă semnificativă asupra comportamentului
firmei în raport de activităţile sale reglementate;
 lucrează direct cu clienţii firmelor în probleme ce au legătură
substanţială cu îndeplinirea de către aceştia activităţilor
reglementate;
 vin în contact cu proprietăţile clienţilor firmelor controlate în
probleme legate în mod substanţial de aducerea la îndeplinire a
activităţilor reglementate.
Reglementarea acestei situaţii face parte din măsurile
legislative de armonizare a legislaţiei engleze cu legislaţia Uniunii
Europene, mai precis generaţia a III-a de Directive privind piaţa
asigurărilor.
206
6.2 DIRECTIVELE UNIUNII EUROPENE PRIVIND
FALIMENTUL SOCIETĂŢILOR DE ASIGURARE
La 15 februarie 2001, Parlamentul european a aprobat forma
finală a Directivelor privind falimentul societăţilor de asigurare şi a
stabilit ca limită de implementare în ţările membre 1 Aprilie 2003.
Respectivele Directive sunt o parte din punerea în aplicare de către
factorii de decizie din Uniunea Europeană în domeniul asigurărilor a
Programului de acţiune privind libertatea oferirii de servicii
financiare pe teritoriul statelor membre ale Uniunii.
Din punct de vedere al jurisdicţiei trebuie precizat că aceste
Directive concep atât situaţia propriu zisă de faliment cât şi aspectele
privind reorganizarea.
Aşadar, Directivele stabilesc drept principii majore că:
 atât procedura de reorganizare cât şi cea de faliment vor putea fi
pornite numai de organele competente din ţara de înregistrare a
societăţii respective;
 legea aplicabilă procedurii este legea statului de înregistrare a
societăţii de asigurare respective;
 începând cu data limită de implementare se va aplica o singură
procedură de lichidare sau de reorganizare indiferent de legea
aplicabilă pe teritoriul ţării unde firma are o filială sau o
sucursală.
Necesitatea adoptării acestor Directive şi unificarea
procedurilor de faliment sau reorganizare a unei societăţi de
asigurare din spaţiul Uniunii Europene a pornit de la problemele
practice de implementare a generaţiei a III a de Directive din 1994.
Principiul fundamental al acestor Directive este de a se aplica o
singură regulă în sensul că legea aplicabilă unei societăţi de
asigurare indiferent de teritoriile ţărilor (membre ale UE) unde îşi
deschide sucursale sau filiale în baza regulilor privind libertatea
oferirii serviciilor, este legea locului unde aceasta s-a înregistrat şi
este supravegheată ca şi persoană juridică. Era aşadar normal ca
reglementările UE să aibă în vedere şi să şi realizeze un singur
pachet de reglementări atât la constituirea societăţii cât şi în cazul
procedurilor de faliment.
207
O altă importantă parte a reglementării din Directivele UE la
care ne referim priveşte protecţia deţinătorilor de poliţe de asigurare
în procedura de lichidare a unei societăţi de asigurare. În articolul 10
din aceste Directive stabileşte reguli alternative de implementare
pentru două proceduri de protecţie a deţinătorilor de poliţe de
asigurare de la societatea în reorganizare sau în faliment. Aceste
metode sunt oferite statelor membre pentru implementare potrivit
intereselor acestuia şi a conceptului de protecţia deţinătorilor de
poliţe de asigurare.
1. Metoda I, în baza căreia, deţinătorii de poliţe de asigurare
sunt creditori privilegiaţi şi au prioritate absolută faţă de alţi creditori
admişi.
2. Metoda II, în baza căreia deţinătorii de poliţe de asigurare
la societatea în faliment au prioritate faţă de alţi creditori dar nu şi
faţă de salariaţi sau creditorii din taxele datorate de societate.
Cele două metode nu afectează dreptul deţinătorilor de poliţe
de la societatea respectivă de a se adresa şi la Fondurile de protecţie
acolo unde acestea există, în măsura în care, din procedura de
faliment se obţine numai un procent din valoarea totală a pretenţiei.
Ar mai fi de menţionat că Directivele se adresează numai
domeniului asigurărilor directe nu şi reasigurărilor. Aceasta
înseamnă că deţinătorii de poliţe din reasigurări nu se bucură de
acelaşi rang ca şi creditorii, deţinători de poliţe din asigurările
directe.
6.3 CONSIDERAŢII PRIVIND SISTEMUL BONUS-
MALUS
Există diferenţe care apar între realitatea românească şi
solicitările Comisiei Europene în ceea ce priveşte clauza Bonus-
Malus pentru asigurarea obligatorie a autovehiculelor.
Sistemul Bonus-Malus penalizează asiguraţii responsabili de
producerea unuia sau mai multor accidente prin perceperea unei
208
prime adiţionale sau malus şi îi răsplăteşte pe cei care nu au
înregistrat daune prin acordarea unei reduceri sau bonus.
În cazul asigurărilor auto, variabilele apriori de clasificare
utilizate pentru divizarea riscurilor includ, de regulă vârsta şi sexul
asiguratului, tipul maşinii, domiciliul asiguratului şi ocupaţia
acestuia, distanţa parcursă anual de maşină.
Aplicarea unui sistem Bonus-Malus se poate constitui într-o
rezolvare a problemei legată de necunoaşterea anticipată a
comportamentului în trafic a asiguraţilor. Este evident faptul că
opţiunea de a subscrie pentru o poliţă facultativă împotriva riscului
de coliziune va fi luată serios în considerare de persoanele care au o
frecvenţă mai mare de producere a daunelor decât cei care optează
pentru clasica asigurare obligatorie.
Ca urmare este necesară sublinierea etapelor diferite în care
se situează sistemul Bonus-Malus în ceea ce priveşte asigurarea de
răspundere civilă auto, ştiut fiind faptul că Comisia Europeană a
solicitat încetarea aplicării acestui sistem începând cu 1 ianuarie
2004, în timp ce în România implementarea urmează a-şi găsi
finalizarea la aceeaşi dată. În consecinţă este vorba de un
antagonism: sfârşit şi totodată început... Sfârşit pentru că acest sistem
va dispărea. Astfel pentru a respecta o reglementare impusă de
Comisia Europeană, multe ţări au demarat deja reforma sistemului
Bonus-Malus.
În Belgia vechea scară de 23 de trepte va fi înlocuită la
această dată de un document standard în care va fi menţionat
istoricul daunelor aferent ultimilor 5 ani.
În Franţa, în februarie anul curent Comisia Europeană a
cerut de asemenea renunţarea la obligativitatea sistemului Bonus-
Malus în domeniul asigurării autovehiculelor, principalul motiv fiind
considerat lipsa concurenţei ca urmare a stabilirii nivelului primelor
de către lege. Comisia Europeană aduce ca argument în favoarea
solicitării sale încălcarea unei directive europene intrată în vigoare în
august la 1 iulie 1994.
Aceasta prevedea libertatea tarifară şi înlăturarea
controalelor prealabile sau sistematice asupra contractelor de
asigurări generale şi tarifelor aferente acestora. Ori sistemul Bonus-
Malus în asigurarea pe care o avem în vedere în acest moment are la
bază criterii detaliate şi mai ales obligatorii dacă le considerăm din
209
perspective legii, adică exact libertatea stabilirii de fiecare companie
a propriei tarificări.
Trebuie precizat că aplicarea acestei directive are ca obiectiv
realizarea pieţei interioare a asigurărilor în sânul Uniunii
Europene.Justificarea din acest punct de vedere are suport
concurenţial dacă avem în vedere posibilitatea societăţilor de
asigurare de a-şi stabili propriul sistem de premiere a conducătorilor
auto buni şi penalizarea celor care produc accidente multiple.
Comisia Europeană a repetat că scopul nu este de a contesta
promovarea securităţii rutiere şi încurajarea şoferilor buni, ci doar
posibilitatea ca fiecare companie de asigurări să-şi determine liber
propria sa politică comercială şi nu încorsetată de dispoziţii
legislative.
Începând cu 1 februarie 2002 primele asigurărilor
răspundere civilă obligatorie nu mai sunt cuplate sistemului Bonus-
Malus. Sistemul vechi se baza pe o scară obligatorie care mergea de
la 0 la 22 şi permitea fixarea primei asiguratului. Fiecare treaptă
conducea la un procent fix din prima de bază. Asiguratul începea de
la nivelul 11 dacă folosea autoturismul în interes personal sau 14
dacă utilizarea era în interes de serviciu.
Şoferilor li se acorda o treaptă inferioară în funcţie de
numărul anilor fără accidente (1 treaptă / an), în timp ce restul din
contră pentru fiecare an erau penalizaţi cu 5 trepte, cu condiţia de a fi
vinovaţi de producerea riscului.
Noul sistem porneşte de la premisa că fiecare companie are
în vedere o cotă de primă iniţială dar poate decide funcţie de propriul
management să-i „taxeze” mai dur pe vinovaţi, pentru a oferi pe de
altă parte reduceri suplimentare celor cu o conduită ireproşabilă la
volan. În plus trecerea la noua etapă care va începe la 1 ianuarie 2004
presupune completarea unei „fişe a accidentelor”. Perioada actuală (1
februarie 2002 – 1 ianuarie 2004) are la bază o dovadă Bonus-Malus
care trebuie completată de vechiul asigurător dacă se optează pentru
schimbarea acestuia.
În România eficienţa funcţionării sistemului RCA
(răspundere civilă auto) este strâns corelată cu o serie de condiţii care
urmează a fi îndeplinite în timp cât mai scurt. Printre acestea este şi
sistemul Bonus-Malus, alături de care mai figurează:
210
- crearea unei baze de date centralizate care să permită
evidenţierea legături între autovehiculele înmatriculate în circulaţie şi
asigurările de răspundere civilă auto aferente acestora;
- eficientizarea sistemului de tarifare comun, reglementat de
autoritatea de supraveghere;
- folosirea unei hărţi naţionale a distribuţiei geografice a
daunelor;
- funcţionarea, supravegherea şi alimentarea Fondului de
compensare (fondul victimelor străzii);
- subscrierea pe poliţa tip CARTE VERDE luând în calcul şi
răspunderea civilă auto internă.
Avantajele şi dezavantajele sistemului Bonus-Malus sunt
legate de persoana contractantă indiferent de cine a condus
autovehiculul în momentul accidentului. O încercare de diferenţiere
ar fi sortită eşecului dacă avem în vedere realitatea românească: în
cele mai multe cazuri o familie deţine cel mult un autoturism.
Totuşi dacă auto a fost însuşit fără acordul proprietarului şi
acest lucru este raportat înainte de accident, sistemul Bonus-Malus al
persoanei contractante nu este influenţat.
În cazul întreruperii contractului de răspundere civilă auto pe
o perioada mai scurtă de 1 an de zile, clasa dobândită în sistemul
Bonus-Malus nu este afectată.
Dacă contractul s-a desfiinţat prin neplata primelor de
asigurare aferente, clasa bonus nu se transmite, în schimb clasa
malus se păstrează dacă se încheie un nou contract într-un an de zile.
În cazul în care în termen de 6 săptămâni de la producerea
evenimentului, vinovatul plăteşte suma totală a despăgubirii
societăţii asigurătoare, clasa de bonus-malus rămâne nemodificată.
Asigurătorul este obligat sa elibereze "adeverinţa Bonus-
Malus". La încheierea noului contract, la alt asigurător, contractantul
(viitorul asigurat) este obligat să prezinte această adeverinţă în caz
contrar acesta este introdus la poziţia 0. La prezentarea ulterioară a
adeverinţei pentru clasa bonus, bonusul se poate acorda retroactiv.
Dacă contractantul nu prezintă adeverinţa, noul asigurător
este obligat să solicite vechiului asigurător datele referitoare la
situaţia bonus – malus, iar adeverinţa B-M este valabilă 30 zile de la
data eliberării.
211
6.4 ÎNTREBĂRI RECAPITULATIVE
1. Tendinţe pe piaţa asigurărilor din România şi UE.
2. Implicaţii ale supravegherii unice pe piaţa asigurărilor europene.
3. Sistemul Bonus-Malus în asigurarea RCA.
6.7 BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ
1
Alexa Constantin,
Ciurel Violeta, Sebe
Emil, Mihăescu Ana
Maria
Asigurări şi reasigurări în comerţul
internaţional, Editura All,
Bucureşti, 1992
2
Cistelecan Lazăr,
Cistelecan Rodica
Asigurări cornerciale. Editura Dimitrie
Cantemir, Tg. Mureş, 1997
3
Constantinescu Dan
Anghel (coordonaor)
Asigurări şi reasigurări. Editura
Tehnică, Bucureşti, 1997
4
Constantinescu Dan
Anghel
(coordonator)
Managernentul societătilor de
asigurare. Editura Brend, Bucureşti,
1998
5
Constantinescu Dan
Anghel coordonator
Marketing în asigurări. Editura Brend,
Bucureşti, 1998
6
Constantinescu Dan
Anghel, Marinică
Dobrin
Asigurarea şi managementul riscului.
Editura Tehnică, Bucureşti, 1998
7
Constantinescu Dan
Anghel, Marinică
Dobrin
Introducere în asigurări. Editura
Tehnică, Bucureşti, 1998
8
9
Donald E. Malecki,
Roland C. Horn, Eric
A. Wiening
Commercial Liability Insurance and
Risk Management. American
Institute for CPCU, Malvern,
Pennsylvania, 1995
10
Everett D. Randall Issues în insurance. American Institute
for CPCU, Malvern,
Pennsylvania, 1987
212
11
Galiceanu Ion Asigurările în activitatea agenţilor
economici, Ed. Tribuna Economică,
Bucureşti, 2004
12
Iosif Gh., Gherasim
Al., Crişan N.,
Galiceanu I., Sauer
G., Tănăsescu P
Sistemul asigurărilor în România.
Tribuna Economică, Bucureşti, 1997
13
Michael Coss, Peter
Kensicki, Gary
Patrik, Robert
Reinarz
Reinsurance Practice. Insurance
Institute of America, Malvern,
Pennsylvania, 1997
14
Văcărel Iulian,
Bercea Florian
Asigurări şi reasigurări. Marketer-
Editura Expert, Bucureşti, 1993
15
Victor Hallman,
Karen L. Mamilton
Personal insurance: Life, Health and
Retirement, American Institute for
CPCU, Malvern, Pennsylvania, 1995

2

CUPRINS CAPITOLUL 1 ......................................................................... 6 ECONOMIA RISCULUI ŞI A ASIGURĂRILOR .................. 6 1.1 Coordonate teoretice ale riscului şi asigurărilor ............. 7 1.2 Riscul şi necesitatea protecţiei împotriva riscului........... 9 1.3 Transformarea riscului în profitabilitate ....................... 14 1.3.1 Modalităţi practice de reducere a riscului în firmele din domeniul asigurărilor ................................................ 15 1.3.2 Managementul riscului........................................... 18 1.4 Piaţa asigurărilor ........................................................... 24 1.4.1 Cadrul legislativ al pieţei asigurărilor.................... 24 1.4.2 Intervenţia statului în asigurări .............................. 27 1.4.3 Reglementări legale privind funcţionarea societăţilor de asigurare-reasigurare .................................................. 33 1.5 Întrebări recapitulative .................................................. 36 1.6 Teste grilă de evaluare si de autoevaluare .................... 37 1.7 Bibliografie selectivă .................................................... 44 CAPITOLUL 2 ....................................................................... 46 CONTRACTUL DE ASIGURARE........................................ 46 2.1 Elementele tehnice ale asigurării .................................. 47 2.2 Principii contractuale în activitatea de asigurare .......... 50 2.2.1 Principiul despăgubirii ........................................... 50 2.2.2 Principiul interesului asigurabil ............................. 51 2.2.3 Principiul subrogaţiei ............................................. 52 2.2.4 Principiul bunei credinţe ........................................ 52 2.3 Activitatea de evaluare.................................................. 53 2.4 Perioada de asigurare şi teritoriul acoperit.................... 55 2.5 Principii aplicabile despăgubirilor ................................ 57 2.5.1 Principiul răspunderii proporţionale ...................... 57 2.5.2 Principul primului risc ........................................... 58 2.5.3 Principiul răspunderii limitate................................ 58 2.6 Întrebări recapitulative .................................................. 59 2.7 Teste grilă de evaluare şi de autoevaluare .................... 59

3

2.8 Bibliografie selectivă .................................................... 64 CAPITOLUL 3 ....................................................................... 66 TIPOLOGIA ASIGURĂRILOR............................................. 66 3.1 Categorii de asigurări ................................................... 67 3.2 Asigurări de persoane.................................................... 68 3.2.1 Asigurările de viaţă ................................................ 68 3.2.2 Asigurări de sănătate.............................................. 72 3.3 Asigurări de bunuri ....................................................... 75 3.3.1 Specificul asigurărilor de bunuri............................ 75 3.3.2 Asigurarea de avarii şi furt facultativă auto (CASCO)......................................................................... 77 3.4 Asigurări de aviaţie ....................................................... 83 3.4.1 Elemente specifice ................................................. 83 3.4.2 Piaţa riscurilor aviatice........................................... 85 3.4.3 Riscuri de pierdere sau avariere a aeronavelor. Număr limitat de unităţi expuse riscului ......................... 87 3.5 Asigurări maritime ........................................................ 91 3.5.1 Tipuri de asigurări maritime .................................. 91 3.5.2 Avaria în asigurările maritime ............................... 92 3.6 Asigurarea de răspundere civilă.................................... 95 3.6.1 Asigurarea de răspundere civilă legală .................. 95 3.6.2 Asigurarea de răspundere civilă auto ..................... 98 3.7 Asigurări de creanţe ...................................................... 99 3.7.1 Importanţa asigurării de creanţe în mecanismul de creditare........................................................................... 99 3.7.2 Asigurarea creditelor de export............................ 103 3.7.3 Asigurarea de cauţiune......................................... 113 3.7.4 Asigurarea de fidelitate ........................................ 114 3.8 Întrebări recapitulative ................................................ 115 3.9 Teste grilă de evaluare şi de autoevaluare .................. 115 3.10 Bibliografie selectivă ................................................ 130 CAPITOLUL 4 ..................................................................... 132 REASIGURĂRI.................................................................... 132 4.1 Conceptul de reasigurare............................................. 133

4

4.1.1 Reasigurarea activă .............................................. 135 4.1.2 Reasigurarea pasivă.............................................. 136 4.2 Funcţiile reasigurării ................................................... 137 4.2.1 Creşterea capacităţii de asigurare......................... 138 4.2.2 Menţinerea stabilităţii financiare ......................... 138 4.2.3 Protecţia împotriva catastrofei ............................. 139 4.2.4 Asistenţă în activitatea de subscriere ................... 139 4.2.5 Facilitarea retragerii dintr-o zonă geografică sau domeniu de asigurări..................................................... 140 4.3 Reasigurări facultative şi prin acord ........................... 141 4.4 Caracteristici ale reasigurărilor facultative ................. 147 4.4.1 Avantaje ale reasigurărilor facultative ................. 148 4.4.2 Dezavantaje ale reasigurărilor facultative............ 149 4.4.3 Tipuri de reasigurări facultative........................... 150 4.4.4 Contracte mixte .................................................... 150 4.5 Programul de reasigurare ............................................ 151 4.5.1 Stabilirea necesităţii reasigurării.......................... 152 4.5.2 Culegerea informaţiilor pentru programul de reasigurare..................................................................... 159 4.5.3 Stabilirea programului de reasigurare .................. 165 4.5.4 Monitorizarea programului de reasigurare........... 171 4.6 Întrebări recapitulative ................................................ 172 4.7 Teste grilă de evaluare şi de autoevaluare .................. 173 4.8 Bibliografie selectivă .................................................. 178 CAPITOLUL 5 ..................................................................... 180 EFICIENŢA ACTIVITĂŢII DE ASIGURARE................... 180 5.1 Eficienţa ÎN ASIGURARE ......................................... 181 5.2 Indicatori de apreciere a eficienţei activităţii de asigurare ........................................................................................... 187 5.3 Indicatori de apreciere a eficienţei agentului de asigurare ........................................................................................... 191 5.4 Indicatori de apreciere a eficienţei asigurărilor din perspectiva asiguraţilor ..................................................... 193

.............................. 211 6.............6 Credibilitate şi rating pe piaţa asigurărilor....................... 205 6................ 200 5... 202 CAPITOLUL 6 ............................................................................4 Întrebări recapitulative ........................7 Intrebari recapitulative .......................................3 Consideraţii privind Sistemul Bonus-Malus .... 198 5............................. 211 ................................ 206 6..5 5....................8 Teste grilă de evaluare şi de autoevaluare ......................................... 207 6.................................................................... 200 5............. 196 5..2 Directivele Uniunii Europene privind falimentul societăţilor de asigurare ...................................1 Supraveghere unică în piaţa furnizării serviciilor financiare....5 Căi de creştere a eficienţei activităţii de asigurare şi reasigurare....7 Bibliografie selectivă ............ 204 CORELAREA SISTEMULUI ASIGURĂRILOR CU CEL AL UNIUNII EUROPENE ...................................... 204 6..........................................9 Bibliografie selectivă ..............

solvabilitatea asigurătorului. hedging. finanţarea riscului. rezerve ale asigurătorului. asigurare. sunt prezentate funcţiile asigurării şi modalităţile de management al riscurilor la nivel microeconomic şi macroeconomic precum şi elementele normative care stabilesc cadrul legal de funcţionare al asigurătorilor şi al reasigurătorilor. controlul riscului.6 CAPITOLUL 1 ECONOMIA RISCULUI ŞI A ASIGURĂRILOR Obiective: Acest capitol urmăreşte formarea conceptelor de bază ale funcţionării pieţei asigurărilor şi reasigurărilor şi familiarizarea cu limbajul specific al asigurărilor comerciale. managementul riscului. Scurt rezumat: Rolul asigurărilor în activitatea de zi cu zi a agenţilor economici şi implicaţiile funcţionării şi dezvoltării pieţei asigurărilor comerciale reglementate sunt urmărite în relaţia cauză-efect. distribuţia daunelor. Pornind de la elemente precum riscul şi activitatea de asigurare. reasigurare. Cuvinte cheie: risc. coasigurare. . asigurat. modalităţi de acoperire a pagubelor. asigurător. protecţia asiguratului.

Mureş.1 COORDONATE TEORETICE ALE RISCULUI ŞI ASIGURĂRILOR Existenţa umană se bazează pe o multitudine de nevoi individuale şi de grup care orientează şi justifică activitatea economică. altele necesită un orizont de timp. Totuşi. Tg. nu toate evenimentele decurg aşa cum au fost prevăzute. se poate determina regularitatea şi posibilitatea producerii unor evenimente sau pericole. Trebuinţele elementare (hrană. Dezvoltarea societăţii arată faptul că oamenii au avut în vedere caracterul previzibil al producerii unor astfel de evenimente şi chiar au depus eforturi pentru a preîntâmpina. Rodica Cistelecan: „Asigurări comerciale”. ele reflectând un anumit nivel de trai.7 1. Incertitudinea cu privire la previzibilitatea producerii unor astfel de evenimente constă în aceea că nu pot fi identificate persoanele. Observaţiile şi studiile statistice reflectă faptul că există o anumită regularitate a producerii unor pericole naturale sau a celor generate de activitatea oamenilor. au luat măsuri pentru prevenirea incendiilor sau exploziilor. a riscurilor. Unele nevoi pot fi satisfăcute imediat. cu gradul de dezvoltare socioeconomică al indivizilor sau al societăţii în ansamblul său. diguri. în aceeaşi măsură vor creşte nevoile şi trebuinţele. Amploarea acestor trebuinţe şi necesităţi se corelează cu nivelul de cultură şi civilizaţie. au regularizat albii ale râurilor. Totuşi omul nu poate prevedea totul. îmbrăcăminte. Când nivelul de trai creşte. Oamenii fiind de multe ori la dispoziţia incertitudinii. subiecţii care vor fi afectaţi de aceste pericole şi nici momentul sau zona1. au plantat păduri. îndepărta sau chiar elimina asemenea pericole. 1996 . Astfel. au încercat să atenueze îmbătrânirea 1 Lazăr Cistelecan. Editura Dimitrie Cantemir. oamenii au construit baraje. condiţii de locuit) sunt esenţiale. Indivizii şi colectivităţile lor sociale încearcă să creeze condiţii tot mai favorabile pentru existenţa individuală şi social-umană.

Cea de-a doua modalitate se bazează pe principiul constituirii unor rezerve în condiţia comunităţii de risc care se poate realiza în parametrii mai largi. omul a rămas neputincios în faţa naturii dezlănţuite: cutremure. ea constituind o piedică în calea dezvoltării. ploi torenţiale. iar folosirea acestor fonduri pe principiul mutualităţii determină folosirea în mod eficient a rezervei constituite. Această soluţie s-a practicat şi în ţara noastră până în 1990 în societăţile agricole de stat. Oamenii au fost nevoiţi să ia măsuri atât la nivel individual cât şi colectiv pentru a recupera pagubele pe care le-ar putea genera producerea unor asemenea ameninţări. furtuni. dar în acelaşi timp au generat o serie de pericole potenţiale sau chiar reale (de exemplu electricitatea. Practica a demonstrat că soluţia constituirii unor rezerve individuale pentru a preveni. prin crearea unor rezerve proprii cu destinaţie specială.  prin efortul comun de constituire a unui fond bazat pe aportul unui mare număr de persoane ameninţate de acelaşi pericol astfel încât să poată despăgubi pe cei afectaţi. sub formă bănească sau materială. au fost identificate proceduri pentru prevenirea pericolelor sau măcar pentru limitarea pagubelor.8 umană. sau mai ales pentru a acoperi pagubele nu este economică. secete etc. Pentru compensarea eventualelor prejudicii au fost puse în practică două modalităţi:  prin efortul individual al persoanelor fizice sau juridice. dinamita). . Cu toate acestea. Chiar dacă ştiinţa şi tehnologia au progresat.

elemente care afectează un număr redus dintre aceşti subiecţi. Asigurarea ca ramură prestatoare de servicii oferă „produse necorporale specifice”1 prin preluarea de la asiguraţi a răspunderii pentru riscurile asigurate. Tg.9 1. oferind securitate pentru cazurile convenite prin contractul de asigurare. Editura Dimitrie Cantemir. concep şi recunosc oportunitatea prevenirii şi înlăturării pe baze mutuale a prejudiciilor generate de evenimente viitoare posibile.2 RISCUL ŞI NECESITATEA PROTECŢIEI ÎMPOTRIVA RISCULUI Asigurarea este un sistem de relaţii economice care implică aportul unui mare număr de persoane fizice sau juridice în constituirea unui fond bănesc. 1 Lazăr Cistelecan. pag. Asigurarea este un mijloc de repartizare asupra unui număr mare de persoane fizice sau juridice a pagubei provocate de un fenomen. iar sistemul despăgubirilor contribuie la aducerea păgubiţilor la situaţia anterioară suportării consecinţelor riscului îndeplinit. Asigurarea este un mijloc de a acoperi o parte a riscurilor cu care se confruntă persoanele sau firmele în activitatea lor de zi cu zi sau în afaceri: riscuri personale şi riscuri comerciale. constituie fonduri ce sunt oferite pe piaţa financiară internă sau internaţională. sau complex de fenomene. Asigurarea este şi o practică a creării în mod preventiv a condiţiilor pentru compensarea celor care au suferit pagube sau pentru plata sumelor cuvenite celor în viaţa cărora au apărut evenimente asupra cărora au convenit să uzeze de asigurare. asigurările sunt un domeniu de mare interes pentru economia naţională. Riscurile comerciale includ:  riscul de incendiu. eveniment. Rodica Cistelecan: „Asigurări comerciale”. 8 . În ţările cu o economie dezvoltată. în condiţiile în care fiind ameninţate de pericole. dar nesigure. Mureş. a cărei valoare adăugată contribuie substanţial la creşterea PIB-ului cu toate avantajele care decurg din aceasta: oferă locuri de muncă.

Intervenţia subiectivă a persoanelor este îngrădită şi de lege: în cazul incendiilor sau a decesului provocat. regularitatea acestora. evenimentul (riscul)trebuie să fie întâmplător. mărimea pagubelor etc. persoanele fizice sau juridice implicate nu pot interveni pentru a declanşa unele evenimente (de exemplu catastrofele naturale). (e) echidistanţa faţă de risc. (b) caracter evaluabil. Evoluţia acestor evenimente trebuie să urmeze o lege de repartiţie statistică ce poate fi studiată cu ajutorul calculului probabilităţilor. Fiecare persoană se poate confrunta cu riscuri personale în situaţia în care bunurile sale sunt distruse. realizarea lui să nu depindă de voinţa persoanelor fizice sau juridice implicate. de a avea de înfruntat un necaz sau de a suporta o pagubă. riscul de răspundere legală. sau devine răspunzător în urma unor acţiuni neglijente. Promovarea în activitatea de asigurare a unei noi asigurări implică anumite premise care decurg din caracterul evenimentelor care justifică încheierea contractelor de asigurare: (a) caracter aleator. Uneori. numerică şi/sau geografică a (d) extensia (distribuirea) asiguraţilor. fapt care presupune crearea unui fond de despăgubire prin   . Riscul poate fi astfel un pericol posibil. (b) caracterul evaluabil al evenimentelor presupune includerea în categoria evenimentelor asigurabile a celor care se supun cercetării statistice. unul pentru toţi”. zona afectată. al accidentului corporal provocat în vederea încasării sumelor prevăzute în contractul de asigurare etc. (a) caracterul aleator: pentru promovarea unei asigurări. (c) caracterul mutual presupune constituirea şi utilizarea fondului de asigurare pe principiul solidarităţii: „toţi pentru unul. Riscul reprezintă posibilitatea de a ajunge într-o primejdie. (c) caracterul mutual. Studiul vizează numărul de cazuri înregistrate.10 riscul de furt.

o compensare a daunelor în mod identic a asiguraţilor pentru o anumită categorie de riscuri. doar pentru aceia care au fost afectaţi. (d) extensia (distribuirea) numerică şi/sau geografică a asiguraţilor este o necesitate în asigurări impusă de calcularea pe baze statistice a primelor de asigurare. asigurarea este o metodă de transfer a riscului. În domeniul economic asigurarea compensează financiar efectele unui eveniment nefavorabil. iar asigurătorii sunt cei care preiau. . precum şi cu valoarea probabilă a efectelor acestuia. să fie dispersate în teritoriu. Principalele funcţii pe care le îndeplinesc asigurările sunt: a) distribuţia daunelor.contribuie la fond în mod proporţional cu probabilitatea de risc. Fondurile constituite pentru compensarea financiară a asiguratului sunt create de asigurător din primele plătite de persoanele sau organizaţiile care au cumpărat asigurări.11 aportul unui mare număr de asiguraţi. (e) echidistanţa faţă de risc a asiguraţilor presupune identificarea intereselor similare ale asiguraţilor pentru a promova o anumită formă de asigurare. îşi asumă riscul. asigurarea unor resurse suficiente pentru constituirea şi folosirea eficientă a fondului de asigurare. În schimbul primelor plătite acestor fonduri. Fiecare deţinător de poliţe . asigurătorul accepta riscul unor despăgubiri suficient de mari atunci când deţinătorul poliţei va suferi un prejudiciu. Astfel. sumele care constituie despăgubirile fiind utilizate selectiv. Introducerea unui nou tip de asigurare presupune condiţii subiective precum: interesul pentru asigurare şi posibilitatea de a suporta financiar asigurarea precum şi condiţii obiective care presupun ca evenimentele care fac obiectul asigurării să fie: sporadice. să prezinte o anumită regularitate. evaluarea şi distribuirea riscului.asigurat . să se producă în viitor. b) furnizarea unei protecţii asiguratului.

creditorii ipotecari sunt eliberaţi de teama producerii unor incendii. Distribuţia daunelor este echitabilă pentru că fiecare deţinător de poliţă plăteşte o suma proporţională cu riscul introdus. următoarele funcţii ale asigurărilor:  funcţia de repartiţie care rezultă din redistribuirea PIB-ului. Băncile sau alte instituţii financiare solicită asigurări (maritime de exemplu) pentru a acorda credite la export. Mureş. 14 2 Lazăr Cistelecan şi Rodica Cistelecan: au identificat în lucrarea „Asigurări comerciale”. Editura Dimitrie Cantemir. iar fondurile firmei pot fi folosite pentru dezvoltare.12 a) Distribuţia daunelor numită şi funcţia de repartiţie a daunelor1 se face între mai mulţi deţinători de poliţe. În schimb vor plăti o primă de asigurare (contribuţie fixă) obţinând astfel o protecţie financiară. iar daunele financiare ale asiguraţilor se distribuie între asiguraţi prin compensarea celor care suferă pagube din fondurile constituite. 1 Vezi Lazăr Cistelecan.  funcţia de control care se manifestă în contractul de asigurare. pag. Asigurarea înlătură riscul şi poate să elibereze deţinătorul poliţei de o potenţială dificultate financiară. Aceasta protecţie este importantă când se impune răspunderea legală. De fapt contribuţiile asiguraţilor nu sunt egale şi nici întâmplătoare. Efectele secundare care decurg din asigurare sunt următoarele:  societăţile comerciale nu mai sunt nevoite să creeze rezerve pentru a acoperi posibilele daune.  securitatea oferită de asigurare facilitează creditele de export şi cele ipotecare. iar societatea de asigurări estimează primele aferente fiecărui asigurat. iar în cazul asigurării contra incendiului. .  funcţia de acoperire a pagubelor produse asiguraţilor. Tg. lucru care altfel nu poate fi realizat.  funcţia financiară prin implicaţiile fondurilor firmelor de asigurare pe piaţa financiară.  funcţia de prevenire a producerii pagubelor. Rodica Cistelecan: „Asigurări comerciale”. b) Furnizarea unei protecţii asiguratului2 prin creşterea securităţii oferite de asigurare.

a prejudiciilor şi pierderilor din incendii.  . asigurătorul are dreptul de a folosi fondurile disponibile pentru a obţine prin investiţii un profit. Necesitatea asigurării în activitatea economică este compensată de avantajele rezultate din funcţiile asigurării precum şi de efectele secundare care decurg din asigurare. oferă protecţie împotriva prejudiciilor şi aduc asiguratul în situaţia financiară avută înainte de realizarea evenimentului asigurat.13 fondurile create şi investite de asigurători furnizează capital industriei şi comerţului. iar prin reglementări specifice. În acest caz asigurătorii pun la dispoziţia asiguraţilor cunoştinţele şi experienţa lor.  beneficiile aduse comunităţii prin transferul compensatoriu de la nivelul statului spre societatea de asigurare.  consultanţa oferită de asigurători la evaluare şi subscriere sprijină prevenirea daunelor.

care să cuprindă date privind frecvenţa şi intensitatea riscurilor pe perioade de timp cât mai îndelungate. evoluţia pieţei.3 TRANSFORMAREA RISCULUI ÎN PROFITABILITATE Pentru a implementa cu succes un viitor produs de asigurare. societatea de asigurări trebuie să stabilească preţul noului produs în conformitate cu relaţiile de pe piaţa asigurărilor. În cadrul sistemului informaţional un loc important îl ocupă evidenţa statistică privind daunele produse de diferite riscuri asigurate fără de care. Sistemul informaţional prezintă importanţă în ceea ce priveşte fundamentarea temeinică a deciziilor care se adoptă de consiliile de administraţie ale societăţilor de asigurări în probleme de bază privind dezvoltarea. Existenţa unui asemenea sistem informaţional conceput cu un ansamblu de procedee şi mijloace de colectare şi prelucrare şi transmitere a informaţiei. nu poate fi vorba de calcularea primelor de asigurare fundamentate pe criterii ştiinţifice. Societatea de asigurare va trebui să pornească de la o puternică bază informaţională privind practicile companiei. Cunoaşterea acestor evoluţii creează condiţii favorabile pentru stabilirea pe termen mediu şi lung a mărimii fondurilor necesare realizării echilibrului financiar şi valutar pentru activitatea de asigurare. Pentru ca aceste calcule să poată fi efectuate în mod ştiinţific este necesară existenţa unui sistem informaţional cât mai complet. Societăţile de asigurări îşi asumă prin încheierea asigurării şi încasarea primelor de asigurare răspunderi în legătură cu acoperirea unor daune care se produc întâmplător şi ulterior încheierii contractelor şi al căror volum nu se cunoaşte ci se poate doar aproxima prin calcule bazate pe teoria probabilităţilor. organizarea şi conducerea activităţii de asigurare. practic. Cu ajutorul acestor date societatea de asigurări poate să stabilească nivelul primelor de asigurare apelând la metode statistico-matematice.14 1. permite totodată efectuarea unor calcule privind evoluţia în perspectivă a cheltuielilor cu plata despăgubirilor şi a sumelor asigurate. . astfel încât să se obţină rezultatele aşteptate.

15 Preţul stabilit pentru un produs de asigurare va reflecta experienţa companiei. datorită rezultatelor inadecvate ale cercetării anterioare.  practicarea unor bonificări (bonus1) menite a stimula preocuparea pentru prevenirea apariţiei daunelor. strategiile de hedging.  introducerea. 1. . nejustificate din punct de vedere tehnic. pentru a mări gradul de atractivitatea faţă de asigurarea respectivă. când strategia de reducere a posibilelor riscuri la un nivel tolerabil trebuie testată. mijlocii şi mari sau foarte mari. Printre variantele aflate la dispoziţia societăţilor de asigurare se numără reasigurarea. stabilitatea rezultatelor sale financiare se poate obţine prin redistribuirea riscurilor de valori mari către alţi asigurători. sau anii anteriori nu s-au produs evenimentele asigurate.1 Modalităţi practice de reducere a riscului în firmele din domeniul asigurărilor Analizarea şi implementarea unei strategii specifice se realizează după identificarea expunerii la riscuri inacceptabile. ajungându-se la compromiterea dinamicii produselor. Se pune atunci următoarea întrebare: până la ce limită asigurătorul ar trebui să reţină în sarcina sa riscurile contractate. din cauza presiunilor inadecvate preţul poate fi inoportun pe piaţă. cedând pe cele care depăşesc această limită în reasigurare în condiţiile unui anumit portofoliu. transferul unei părţi a riscului la diferiţi parteneri de afaceri. în cazuri deosebite a unei clauze de modificare a primelor. Portofoliul unui asigurător este alcătuit din riscuri de mărimi diferite: mici.  eliminarea oricăror tentaţii privind practicarea unor prime reduse. În situaţia în care portofoliul asigurătorului este compus din riscuri diferite ca mărime.3. adică prin reasigurare. În stabilirea tarifelor de prime trebuie avute în vedere:  tarifarea suplimentară pentru riscuri suplimentare sau agravante. În caz contrar. când stabilitatea financiară nu este 1 Unele societăţi de asigurare oferă reduceri ale tarifelor pentru acei clienţi pentru care în anul.

adică să fie: omogen. Fiecare coasigurător răspunde faţă de asigurat numai în limita sumei pentru care s-a angajat prin contract. problemele legate de constatarea daunei. diversificat şi dispersat. unde: x . asiguratul tratează. Fiecare societate de asigurări care participă la asigurarea unei fracţiuni din valoarea bunului în cauză reprezintă un coasigurător. asiguratul tratează prin intermediar. La lichidarea respectivă fiind însă necesară aprobarea fiecăruia dintre . Atunci. cu mai mulţi asigurători. de regulă. Coasigurarea constă în participarea mai multor societăţi la asigurarea unui bun de valoare mare.prima netă anuală pe ansamblul riscurilor. iar nu în mod solidar. Cum însă acest lucru nu se realizează dintr-o dată. În practica asigurărilor de bunuri se ivesc deseori cazuri când.coeficientul de stabilitate financiară.reprezintă suma maximă asigurată pe un risc. un asigurător să nu consimtă la încheierea contractului pentru întreaga valoare. se determină cu ajutorul formulei: x=2·K2·P. La producerea daunei. Orice societate de asigurare va manifesta o preocupare constantă ca portofoliul său să corespundă cerinţelor unei bune stabilităţi financiare. reasigurarea şi hedging-ul. acţiunea de îmbunătăţire a structurii portofoliului trebuie continuată şi după încheierea contractelor de asigurare. mediu pe ansamblul riscurilor. stabilirea şi plata despăgubirii cu una din societăţile participante . pe care ar trebui să o păstreze pentru a avea stabilitate financiară corespunzătoare.şi care acţionează în numele tuturor. P .care este societatea garantă . Pentru împărţirea riscurilor între mai multe societăţi de asigurări se folosesc următoarele soluţii: coasigurarea. posibilitatea fracţionării valorii bunului respectiv şi asigurarea fiecărei părţi la un alt asigurător. K .16 asigurată? Suma asigurată maximă pentru un risc asigurat. dată fiind valoarea ridicată a bunurilor oferite spre asigurare.

. în aceeaşi valută. plasarea riscului necesitând un timp îndelungat. către alte societăţi a părţii din riscul subscris care depăşeşte reţinerea sa proprie. asiguratul este pus la adăpost de surpriza neplăcută ca. el nefiind participant la contractul de reasigurare. dar pierde la împrumut. reasigurarea se poate încheia numai între societăţi de asigurări. în caz de daună. Prin operaţia de reasigurare. care coincide cu termenul de încasare a împrumutului. adică asiguratul nu se poate îndrepta cu acţiune în justiţie împotriva reasigurătorului. dar şi pe asigurat. Reasigurarea avantajează nu numai pe asigurător. în cazul creşterii cursului valutei contractate. creditorul câştigă la cumpărare. Reasigurarea constă în cedarea de către asigurător.17 coasigurători. deoarece prin cedarea unei părţi din răspunderea iniţială asumată. societatea de asigurare care cedează devine reasigurat sau cedent. asigurătorul să nu poată face faţă obligaţiilor de despăgubire. cumpărătorul de valută se pune la adăpost de riscul deprecierii acesteia în intervalul de timp dintre momentul încheierii contractului şi execuţia lui. la acelaşi termen. eventuala pierdere la cumpărarea valutei se compensează cu un câştig egal obţinut la împrumut. iar aceea care primeşte riscul devine reasigurător. În acest mod riscul valutar este transferat băncii împrumutătoare. Neajunsurile coasigurării sunt determinate de faptul că asiguratul nu poate cerceta direct solvabilitatea fiecărui coasigurător. 1 Operaţiunea hedging mai poartă numele de credit paralel sau acoperire la termen. Prin acest procedeu. Reasigurarea produce efecte numai între reasigurat şi reasigurător. Spre deosebire de asigurare. iar pe de altă parte se împrumută cu aceeaşi sumă. Trebuie subliniat că reasigurarea nu se poate încheia pentru o sumă mai mare decât cea asigurată prin contractul de asigurare. deoarece la scadenţa plăţii. Hedging1-ul reprezintă un gen de operaţiuni prin care un cumpărător de valută sau o bancă se angajează pe de o parte să cumpere la termen o sumă într-o anumită valută. Totodată. iar decontarea daunelor este greoaie.

Managementul riscului desemnează acea activitate caracterizată prin abordarea sistemică şi sistematică a prevenirii daunelor accidentale. 1. Indiferent de forma acestora (cutremur. Protecţia împotriva daunelor accidentale impune o abordare complexă a tuturor proceselor. îmbolnăvire etc. 2) determinarea fezabilităţii tehnicilor alternative de management al riscului. în toate etapele lor de evoluţie. 3) alegerea celor mai adecvate căi de management al riscului.  gestionarea eficientă a riscului poate conduce totuşi la creşterea în viitor a expunerii la riscuri.) riscurile intervin în cursul obişnuit al activităţii umane.3. sau creanţa pe care o posedă.  prin înţelegerea corelaţiei dintre elementele riscului se poate găsi protecţie împotriva acestora. . Ele împiedică realizarea normală a obiectivelor. O parte importantă în dezvoltarea acestei strategii este examinarea atentă a riscurilor din punct de vedere macroeconomic. deoarece:  perspectiva macroeconomică ia în considerare anumite corelaţii care pot să crească sau să reducă expunerea la riscuri.2 Managementul riscului Firmele ca şi oamenii sunt supuse permanent riscurilor de producere a unor daune accidentale. chiar în alte compartimente ale companiei. deces. a reducerii costurilor acestor daune şi a găsirii celor mai eficiente căi de acoperire a daunelor. este expusă deprecierii sau devalorizării. Procedeul este valabil şi pentru cazurile în care un creditor se teme că moneda în care este exprimat contractul încheiat cu un partener.18 hedging-ul având ca scop anularea oricărui efect datorat variaţiei cursului valutar. Obiectul principal al managementului riscului este procesul de management al riscului format din următoarele cinci etape principale: 1) identificarea şi evaluarea expunerii la risc (daune).

prevenirea daunelor.  identificarea tuturor evenimentelor care ar putea cauza deteriorarea sau distrugerea bunurilor. Controlul riscului se caracterizează prin deciziile sau a) acţiunile destinate reducerii frecvenţei sau severităţii unor daune. Finanţarea riscului se caracterizează prin găsirea b) tuturor posibilităţilor de acoperire a daunelor care s-au produs în pofida măsurilor de prevenire a acestora. de consultanţi sau brokeri în asigurări şi constă în:  identificarea structurii obiectelor din patrimoniu care pot face obiectul unor daune. funcţională sau financiară. dispersia riscului. Aceste măsuri nu conduc la scăderea frecvenţei de apariţie a daunelor. pierderile putând fi acoperite prin metode de reţinere a riscului: asigurări. limitarea daunelor. Obiectivul principal al managementului riscului îl constituie oferirea posibilităţii ca firma să-şi atingă obiectivele chiar şi în condiţiile în care există riscul producerii unor daune accidentale. Managementul trebuie să-şi îmbunătăţească aceste analize şi să .  analizarea efectelor sau consecinţelor daunelor care pot fi de natură fizică. Dacă firma şi-a precizat clar obiectivele. Acesta presupune evitarea expunerii la risc. Determinarea fezabilităţii tehnicilor alternative de management al riscului prin controlul riscului şi/sau finanţarea riscului. transferul riscului sau metode mixte. procesul de management al riscului încercă să ofere cea mai avantajoasă metodă pentru tratarea expunerii la daune.19 4) implementarea celor mai adecvate tehnici de management al riscului. Monitorizarea eficientă a sistemului realizată de fiecare societate de asigurare prin înţelegerea legăturii dintre experienţa proprie şi sursele de profit pentru a obţinerea eficienţei pe termen lung duce la maximizarea valorii societăţii care poate fi obţinută prin identificarea şi măsurarea principalelor surse de profitabilitate. dar pot conduce la diminuarea cheltuielilor totale ale firmei. 5) monitorizarea procesului. Identificarea şi evaluarea expunerii la risc (daune) poate fi realizată de angajaţii firmei.

(a) Reclama constituie unul dintre mijloacele de comunicare de marketing cele mai frecvent folosite. . a procedurilor de management ale riscului de către o terţă persoană poate fi un factor benefic. evoluţia cotei de piaţă. stabilirea strategiei. .fixarea obiectivelor de reclamă. (d) sponsorizare. (b) promovarea vânzărilor. O analiză a campaniilor de reclamă ale concurenţei şi propriile campanii anterioare de reclamă pot oferi anumite linii de ghidare. în sens contrar ajungându-se la luarea unor decizii greşite. (f) publicitate. deoarece managementul riscului nu poate elabora soluţii corecte dacă există întârzieri. Elaborarea şi desfăşurarea unei campanii de reclamă se bazează pe stabilirea a trei elemente principale: analiza situaţiei curente. (c) marketing direct.  rapoartele întocmite trebuie să fie inteligibile şi folositoare pentru decident revizuirea periodică a produselor. Societatea de asigurare va avea un control mai bun asupra comportamentului diferitelor produse de asigurare. (e) expoziţii. astfel încât să se observe fiecare ameninţare la adresa firmei încă din faza sa incipientă:  informaţiile trebuie să fie de o calitate superioară. a vânzărilor. fixarea obiectivelor. Astfel. în raport cu produse sau servicii similare ale concurenţei. la poziţia pe care o ocupă produsul sau serviciul respectiv în percepţia consumatorului. unele având relevanţă pentru domeniul asigurărilor. Se pot estima în termeni de succes sau eşec fixându-se data limită pentru îndeplinirea lor. Pot fi utilizate următoarele mijloace de comunicare: (a) reclamă. în funcţie de anumite riscuri.20 monitorizeze eficient întreg sistemul.analiza situaţiei curente implică un studiu al pieţei prin răspunsul la un set de întrebări referitoare la: tendinţele pieţei. Scopul acestei revizuiri este de a îmbunătăţi procedurile de stabilire a preţurilor pentru noile produse. precum şi gradul de popularitate al produsului sau serviciului. rezultatele obţinute pot fi uşor de comparat cu cele anterioare.  procesul de raportare a rezultatelor trebuie să fie periodic. Revizuirea periodică a întregului proces. creându-se premisele atingerii obiectivelor pe termen lung şi a obţinerii unor avantaje competitive pe piaţa asigurărilor dacă va realiza o comunicare eficientă cu clienţii. .

crearea unei imagini cât mai favorabile a domeniului asigurărilor.. . obiectivele urmărite în general sunt: popularizarea numelui societăţii sau a unui anumit produs sau serviciu pe care societatea îl poate oferi în condiţii mai avantajoase decât concurenţa. mijloace de difuzare care vor fi utilizate. Promovarea vânzărilor poate îmbrăca forme diverse.  distribuitorilor: condiţii de livrare speciale. O combinaţie a mai multor mijloace de comunicare diferite va da cele mai bune rezultate. deoarece mesajul va ajunge la un număr mai mare de clienţi potenţiali. televiziunea. măsurabile.21 Obiectivele unei campanii de reclamă trebuie să fie: specifice. în orice loc. Se poate alege dintr-o gamă variată de mijloace de comunicare pentru a se transmite mesajul pieţei vizate precum panourile publicitare stradale. pe mai multe căi. (b) Promovarea vânzărilor urmăreşte să determine consumatorul să cumpere sau măcar să încerce produsul sau serviciul. audienţa ţintă. Strategiile de comunicare trebuie să caute să . obiectivele. realiste. câştigarea unei anumite pieţe. ziarele etc. cadourile etc. Marketingul direct este definit ca sistemul interactiv de marketing care utilizează unul sau mai multe mijloace publicitare pentru a produce un răspuns măsurabil. difuzare a reclamei. În cazul unei societăţi de asigurări. Strategia reprezintă fundamentul pe care se va construi un plan amănunţit şi se va elabora mesajul (reclama propriu-zisă). beneficii secundare. revistele de largă circulaţie. Difuzarea reclamei urmează după elaborarea campaniei de reclamă şi este deosebit de importantă. preţuri speciale etc. constând în acţiuni destinate:  consumatorului: concursurile cu premii. Fiecare mijloc de comunicare. beneficii principale. să prevadă date limită până la care trebuie îndeplinite.stabilirea strategiei campaniei de reclamă urmăreşte: poziţionarea produsului sau serviciului.. (c) Marketingul direct urmăreşte stabilirea contactului unui client potenţial cu agentul de asigurare. are capacităţi unice şi poate fi folosit eficient în diferite moduri.  personalului de la vânzări (planuri pentru stimularea şi motivarea acestor angajaţi).

Dezvoltarea activităţii de marketing direct poate fi determinată de următorii factori principali:  fragmentarea pieţei care a determinat dezvoltarea marketingului adresat pieţelor ţintă. Sponsorizarea poate fi adresată tuturor sectoarelor societăţii. alte mijloace. . anunţurile publicitare care solicită un răspuns direct (telefonaţi acum!). (d) Sponsorizarea reprezintă un sistem complex compus în principal din:  finanţarea directă a unei activităţi sau a unui eveniment. telemarketingul (marketingul prin telefon).  dezvoltarea unui software tot mai sofisticat care permite manevrarea cu uşurinţă a bazelor de date.  garantarea asocierii numelui sponsorului cu evenimentul. disponibilitatea unui număr foarte mare de baze de date a stimulat puternic dezvoltarea marketingului direct.  creşterea cererii pentru produse datorită dezvoltării tehnologiei care permite producerea economică a nenumărate articole personalizate.  garantarea unui nivel minim de reclamă în momentul desfăşurării evenimentului.22 lege şi să integreze tehnicile de marketing direct cu alte instrumente de comunicare. Totuşi. domeniile unde se întâlnesc cel mai frecvent sponsorizarea 1 O modalitate de estimare a eficienţei marketingului direct se poate determina calculând costul necesar obţinerii unui nou client. Dintre acestea cele mai des utilizate sunt corespondenţa directă şi telemarketingul.  apariţia sistemelor de marketing hibride: adăugarea şi integrarea noilor canale de comunicaţii celor existente care au condus la crearea sistemelor hibride de marketing prin integrarea cu celelalte instrumente de comunicare de marketing pentru mărirea eficienţei.  căutarea constantă a unor căi de comunicare de marketing eficiente din punct de vedere al costului1. În marketingul direct sunt incluse: corespondenţa directă.  proliferarea bazelor de date.

artă. Importanţa acordată de societăţi acestei forme de comunicare poate fi evidenţiată şi de bugetele alocate pentru aceasta (30% din bugetul de marketing. educaţie. în ţările vest-europene).23 sunt: sport. Aici produsele şi serviciile pot fi văzute şi testate. (e) Expoziţiile sau târgurile sunt evenimente prin care se adună la un loc toţi participanţii de pe o piaţă: cumpărători. . comunitate. transmisiuni radio şi televiziune. vânzători şi concurenţi. cumpărătorii şi vânzătorii se pot întâlni faţă în faţă. se pot lua un mare număr de decizii într-un timp scurt.

R. sunt cele de răspundere civilă pentru pagube 1 vezi Monitorul Oficial Partea I nr. În prezent singurele asigurări obligatorii prevăzute de lege. Legea protejează reasigurătorii români prin condiţionarea înfiinţării societăţilor de asigurări de către persoane străine numai prin asocieri cu persoane române.L. la care se adaugă alte hotărâri guvernamentale şi norme prudenţiale emise de Ministerul Finanţelor.A.   Activitatea de asigurare şi reasigurare se desfăşoară prin intermediul societăţilor de asigurare. Legea 136/19951 privind asigurările şi reasigurările din România.-uri. iar pe lângă acestea se mai realizează şi operaţiuni de reasigurare.24 1. societăţilor de asigurarereasigurare şi societăţilor de reasigurare constituite sub forma de societăţi pe acţiuni sau S. prin care autoritatea administrativă cu atribuţii în domeniul autorizării. Activitatea reprezentanţelor firmelor de asigurare şi reasigurare străine este de asemenea restricţionată oferind doar posibilitatea de a încheia contracte de asigurare şi reasigurare cu persoane străine pentru bunurile acestora. înfiinţării şi funcţionării societăţile de asigurare–reasigurare este Comisia de Supraveghere a Asigurărilor (C.1 Cadrul legislativ al pieţei asigurărilor Cadrul legislativ în domeniul asigurărilor România este format în principal din:  Legea 32/2000 privind societăţile de asigurare.A. 303/30 decembrie 1995 .4. Înfiinţarea lor se face pe baza avizului prealabil al C.S. în ţara noastră.4 PIAŢA ASIGURĂRILOR 1. În România se practică asigurări sub forma celor facultative şi obligatorii.).S.

1 .S. (Oficiul de Supraveghere a Activităţii de Asigurare şi Reasigurare). dar mai puţin de 50% într-o singură bancă comercială. În conformitate cu legea. Pentru a garanta bonitatea. Condiţiile de asigurare şi tarifele percepute de societăţile de asigurări pentru asigurările facultative sunt stabilite de către societăţile de asigurare cu respectarea legii privind contractul de asigurare. continuitatea activităţii. asupra băncilor şi a fondurilor de investiţii prin care se efectuează investiţii sau plasamente.25 produse din accidentele de autovehicule precum şi răspunderile agenţilor din turism faţă de clienţii lor. C.A. Cedarea unor riscuri pe piaţa internaţională se face doar în cazul în care riscurile care fac obiectul asigurării nu pot fi plasate pe piaţa internă.  asigurătorii trebuie să notifice în scris la C.A.  plasamentele investiţionale într-un fond de investiţii nu pot depăşi 20% din totalul sumelor investite în aceste fonduri.A.A.1 impune acestora norme prudenţiale privind păstrarea lichidităţilor şi plasamentelor investiţionale la societăţi din domeniul asigurărilor:  disponibilităţile băneşti trebuie păstrate în cel puţin două bănci comerciale. sumele asigurate şi alte drepturi ce se acordă din despăgubirile de orice natură precum şi transferurile de portofoliu şi plasamente între asigurători sunt scutite de taxe de timbru şi impozite. existenţa ulterioară a firmelor din domeniu. C.S.S. Operaţiunile de reasigurare completează activitatea de asigurare prin cedarea şi primirea unor riscuri pe piaţa internă şi/sau internaţională. în bunuri mobiliare şi imobiliare sau pot acorda credite instituţiilor bancare.R. despăgubirile.S. este actuala Comisie de Supraveghere a Asigurărilor care a preluat atribuţiile fostului O. Asigurătorii folosesc fondurile proprii şi cele atrase temporar sub forma veniturilor din dobânzi investind o parte din capitalul şi rezervele tehnice în titluri de valoare. Toate aceste operaţiuni se pot realiza doar cu respectarea unui coeficient de lichiditate stabilit prin statutul propriu.A.

 avizează elemente de calcul la aplicarea tarifelor  analizează bilanţurile anuale asigurătorilor publicând rezultatele în anuare specializate.A.S. c) riscul asigurat a fost produs cu intenţie de către prepuşii asiguratului sau beneficiarului. care este forma scrisă a acestora şi specifică elementele obligatorii de conţinut în fiecare contract:  numele şi prenumele.  avizează modificarea statutelor.S. b) riscul asigurat a fost produs cu intenţie de către persoane fizice majore care în mod statornic locuiesc şi gospodăresc împreună cu asiguratul sau beneficiarul.  autorizează asigurătorii în funcţie de obiectul de activitate al acestora.  alte elemente care stabilesc drepturile şi obligaţiile părţilor.  stabileşte marja de solvabilitate a asigurătorilor. Legea 136/1995 precizează modul de întocmire al contractelor de asigurare.26 Legislaţia din România consideră aceasta ca un avantaj: sume importante de bani vor fi păstrate în interiorul ţării cea ce determină un interes crescut pentru înfiinţarea de firme de asigurări în România.  sumele asigurate.A. C. denumirea şi domiciliul asiguratului. urmăreşte ca întreaga activitate de asigurare şi reasigurare din România să se desfăşoare în condiţii legale optime. evaluează primele şi normele tehnice în anumite cazuri. sunt:  avizează construirea societăţilor de asigurări. Există situaţii în care legea prevede că asigurătorul are dreptul să refuze plata indemnizaţiei atunci când: a) riscul a fost produs cu intenţie de către asigurat sau de către beneficiar sau de un membru din conducerea persoanei juridice asigurate.  primele de asigurare. a dizolvării sau fuziunii dintre asigurători.  momentul începerii/încetării răspunderii asigurătorului.  riscurile asigurate. Principalele atribuţii ale C. transferurilor de portofoliu.  obiectul asigurării. .

1.S.27  constituie un fond de garantare şi protejare a asigurătorilor destinat părţilor în caz de faliment. Controlul caracteristicilor contractelor Acest tip de implicare constă în impunerea clauzelor tip.A. 1.2 Intervenţia statului în asigurări Intervenţia publică poate avea loc prin diferite mijloace şi în diferite domenii ale asigurărilor. în funcţie de gradul de dezvoltare al fiecăreia sau în aceeaşi ţară intensitatea poate să difere de la o perioadă la alta în funcţie de anumite fenomene sociale. Gradul de implicare a statului în această activitate diferă de la ţară la ţară. standardizarea contractelor. Se urmăreşte întocmirea de contracte cât mai uşor de înţeles de către asiguraţi şi de asemenea să faciliteze comparaţia preţ-calitate între contactele diferitelor societăţi de asigurare. economice. politice. desfăşurându-se pe mai multe direcţii. Acest tip de control există în toate ţările putându-se realiza a priori (de exemplu în Franţa). unde toate informaţiile difuzate de companii asupra contractelor sunt controlate de direcţia asigurărilor sau a posteriori privind conformitatea contractelor semnate. 2. Controlul solvabilităţii societăţilor de asigurare Această formă de implicare a statului în asigurări este cea mai complexă. C. Metodele de intervenţie ale statului în domeniul asigurărilor se pot sintetiza astfel: 1. Controlul solvabilităţii societăţilor de asigurare. a fost înfiinţat cu scopul de a realiza supravegherea aplicării dispoziţiilor legale privind activitatea de asigurare şi pentru a preveni starea de insolvabilitate a asigurătorilor şi pentru apărarea drepturilor asiguraţilor. 2. .4.  primeşte şi rezolvă reclamaţiile împotriva asigurătorilor pentru a proteja drepturile asiguraţilor. Controlul caracteristicilor contractelor.

mai multe societăţi pot conveni să accepte împreună asemenea riscuri şi încheie contracte de coasigurare. aferente perioadelor neexpirate ale contractelor de asigurări. în baza estimărilor . În scopul prevederii ajungerii în incapacitate de plată. cât şi cele probabile a fi concretizeze în viitor. societăţile de asigurare nu trebuie să îşi asume prin contracte obligaţii peste capacitatea lor de plată. Această capacitate sau potenţial financiar se exprimă sub forma unui raport între angajamentele asumate de asigurător şi capitalul social vărsat plus rezervele de capital ale acestuia.  14 miliarde de lei pentru activitatea de asigurări generală.  rezerve de daune neavizate care se creează şi se ajustează cel puţin la încheierea exerciţiului financiar. din cauza dimensiunii sau naturii lor deosebite. În calculul obligaţiilor unui asigurător se iau în calcul atât obligaţiile certe.  rezerva de daune care se creează şi se calculează lunar. astfel încât fondul creat să fie suficient pentru acoperirea plăţii acestor daune. Tot pe linia respectării standardelor de solvabilitate societăţile de asigurare din România au obligaţia să menţină următoarele rezerve:  rezerve de prime care se calculează lunar prin însumarea cotelor părţii din primele nete subscrise. în baza estimărilor pentru avizările de daune primite de asigurător. Conform noii legi a asigurărilor. capitalul social vărsat sau după caz fondul de rezervă liberă vărsat nu poate fi mai mic de:  7 miliarde de lei pentru activitatea de asigurări generale exceptând asigurările obligatorii. Când anumite riscuri. Ea trebuie să fie mai mare decât valoarea stabilită prin norme.28 Pentru asigurarea solvabilităţii activităţii desfăşurate. societăţile de asigurare sunt abilitate prin lege să cedeze în reasigurare altor societăţi părţi din obligaţiile asumate prin contractele încheiate de acestea.  10 miliarde de lei pentru activitatea de asigurări de viaţă. nu pot fi preluate în asigurare de către o singură societate de asigurare. Marja de solvabilitate reprezintă suma cu care valoarea activelor depăşeşte valoarea obligaţiilor. datorită asumării unor riscuri supradimensionate sau de o structură neavantajoasă.

29

acestuia, a datelor statistice sau a calculelor actuale pentru daunele întâmplate dar neavizate  rezerva de catastrofă care se creează prin aplicarea lunară a unui procent minim de 5% asupra volumului de prime brute subscrise aferente contractelor care acoperă riscuri catastrofale până când fondul de rezervă atinge cel puţin nivelul reţinerii proprii sau 10% din acumularea răspunderilor asumate prin contractele ce acoperă riscul catastrofal;  rezervă pentru riscuri neexpirate care se calculează pe baza estimării daunelor ce vor apărea după închiderea exerciţiului financiar aferente contractelor încheiate înainte de acea data, în măsura în care valoarea estimată a acestora depăşeşte suma din rezerva de prime şi primele care urmează să se mai încaseze la aceste contract;  rezerva de egalizare care se creează în anii cu rezultate tehnice favorabile pentru constituirea surselor de acoperire a daunelor în anii în care rezultatele tehnice vor fi nefavorabile. Mărirea rezervelor tehnice nu poate fi mai mică decât mărirea obţinută prin calcularea acestor rezerve potrivit metodologiei stabilite prin norme. Acestea se deduc din veniturile asigurătorului pentru determinarea profitului. Asigurările de viaţă au un regim mai special. Asigurătorul care exercită o activitate de asigurări de viaţă are obligaţia să constituie şi să menţină rezerve tehnice numite rezerve matematice pentru fondul asigurărilor de viaţă. Asigurătorul care exercită o activitate de asigurări de viaţă este obligat să:  ţină conturi distincte pentru asigurările de viaţă;  înregistreze toate veniturile şi cheltuielile aferente asigurărilor de viaţă în conturi separate care să constituie şi să aparţină unui fond de asigurare distinct numit fondul asigurărilor de viaţă;  asigure conducerea contabilităţii fondului asigurărilor de viaţă pentru identificarea operativă a activelor şi a obligaţiilor aferente acestora. Asigurătorul este obligat de asemenea să redacteze un raport asupra rezultatelor ce decurg din calculul obligaţiilor aferente fondului asigurărilor de viaţă şi a rezervelor matematice necesare precum şi o apreciere asupra concordanţei dintre fondul asigurărilor de viaţă şi activele aferente numit „Raport asupra asigurărilor de

30

viaţă“. Activele aferente acestui fond vor garanta siguranţa absolută a asiguraţilor care au contracte de asigurări de viaţă şi sunt folosite numai în raport cu obligaţiile aferente fondului. Un alt domeniu în care statul impune anumite reguli este evidenţa contabilă. Asigurătorul trebuie să o conducă astfel încât să permită întocmirea rapoartelor cerute în Comisia de Supraveghere a Asigurărilor şi să permită analiza rezultatelor tehnice pe clase de asigurări în scopul de a stabilii dacă activitatea sa este rentabilă în ansamblu. Combaterea fenomenelor aleatoare generatoare de pagube, oferă persoanelor mai multe posibilităţi: evitarea sau prevenirea riscului, limitarea pagubelor provocate de riscurile produse, crearea de rezerve în vederea acoperiri pe seama resurselor proprii a eventualelor pagube, trecerea riscului asupra altei persoane. Crearea de rezerve în vederea acoperirii pe seama resurselor proprii a pagubelor presupune constituirea de către unitatea economică a unui fond de rezervă, pe care să-l folosească pentru acoperirea pagubelor provocate de calamităţi sau accidente. Constituirea unui fond de valoare substanţială care să acopere într-o proporţie cât mai mare pagubele produse, se realizează într-o perioadă cât mai îndelungată de timp, deoarece prelevarea la acest fond a unor sume mari poate afecta eficienţa activităţii. În marea majoritate a cazurilor gradul de compensare a pierderilor suferite este mic. Rolul statului în protecţia oamenilor şi bunurilor împotriva acţiunii forţelor distructive ale naturii şi a accidentelor este de a compensa o parte din pierderile suferite în urma producerii de calamităţi naturale sau accidente, prin constituirea în mod centralizat în bugetul de stat, în bugete locale a fondurilor de rezervă şi/sau asigurare. Asemenea fonduri se prevăd în partea de cheltuieli a bugetelor respective pe seama veniturilor generale ale acestora, fără să se solicite contribuţii speciale din partea cuiva. Forma centralizată faţă de cea individuală prezintă avantajul că rezolvă problema constituirii fondurilor pentru acoperirea pagubelor cu un volum de resurse mult mai mic decât în cazul autoasigurării. Un dezavantaj al acestui fond îl constituie falsa impresie că protecţia împotriva fenomenelor viitoare şi incerte nu costă nimic,

31

ceea ce poate să reducă preocuparea pentru păstrarea integrităţii bunurilor şi buna lor gestionare. Acest dezavantaj se referă la costurile protecţiei statului care nu se mai reflectă în gestiunea financiară unităţilor economice asigurate. Fondul de rezervă şi/sau asigurare, fiind prevăzut la partea de cheltuieli a bugetului de stat, are regimul acestora, adică eventualele fonduri disponibile la sfârşitul anului nu se reportează în anul următor, ci se anulează. Această practică poate genera tendinţe consumatoriste la cei care gestionează fondurile pentru a nu le pierde. Există mai multe motive în acest sens. Mai întâi aceste sisteme au aproape tot timpul o componentă de solidaritate sau de asistenţă unde prestaţiile sunt forfetare1. O altă explicaţie este faptul că aceste sisteme sunt în general obligatorii şi însuşite prin autoritatea publică, spre deosebire de asigurările private, facultative şi însuşite prin intermediul pieţei. Pe de altă parte, finanţarea acestor sisteme este asigurată parţial de către stat, parţial de societăţi şi doar o parte de către asiguraţi. Aceste sisteme au aparent o finalitate de redistribuire importantă, deoarece cotizaţiile salariaţilor nu sunt determinate în funcţie de riscuri, ci sunt legate în mod direct de venit şi de transferurile existente între diferitele regimuri de securitate socială. Din acest punct de vedere colectarea cotizaţiilor apare ca o întregire a sistemului fiscalităţii directe. În România dreptul la asigurări sociale2 este garantat de stat şi se exercită prin Sistemul Public de Pensii şi alte drepturi de Asigurare Socială. Din aprilie 2000 s-a înfiinţat Casa Naţională de Pensii şi alte drepturi de Asigurare Socială (CNPAS), cu case teritoriale de pensii în judeţe, asiguraţii au obligaţia să plătească contribuţii de asigurare socială şi au dreptul să beneficieze de asigurări sociale. Contribuabilii sunt asiguraţii, angajatorii, Agenţia Naţională de Ocupare şi Formare Profesională, iar cotele de contribuţie sunt

1

Sunt independente de prejudiciul suferit, care este în majoritatea cazurilor legat de venit. De exemplu alocarea de ajutoare pentru şomeri. 2 Asigurările sociale nu sunt constituite de stat în scopuri comerciale, ci cu intenţia principală de a sprijini anumite categorii sociale prin efectul legii.

32

aprobate prin Legea Bugetului Asigurărilor Sociale de Stat şi se plătesc lunar. Baza de calcul a contribuţiilor este diferită în funcţie de contribuabili, fiind specificată prin lege. Cotele de contribuţie la asigurări sociale sunt diferenţiate în funcţie de condiţiile de muncă normale, deosebite sau speciale. Pentru şomeri, contribuţia se suportă integral din bugetul fondului pentru plata ajutorului de şomaj. Asigurările sociale se concretizează în principal în pensii pentru limita de vârstă, pensii anticipate, pensii anticipate parţiale, pensii pentru invaliditate, pensii de urmaş, condiţiile de beneficiere fiind reglementate prin lege. În afară de pensie asiguraţii sistemului public au dreptul la: indemnizaţie pentru incapacitate temporară de muncă, cauzată de boli obişnuite sau accidente în afara muncii, boli profesionale şi accidente de muncă, prestaţii pentru prevenirea îmbolnăvirilor şi recuperarea capacităţii de muncă, indemnizaţii pentru maternitate, indemnizaţii pentru creşterea copilului sau îngrijirea copilului bolnav, ajutor de deces. Intervenţiile statului pe pieţele de asigurare sunt în general realizate cu scopul:  protecţiei indivizilor;  corecţiei imperfecţiunilor pieţei;  redistribuirii veniturilor. Obligaţia de a încheia o asigurare de răspundere civilă poate fi interpretată ca o măsură luată pentru a proteja indivizii, chiar dacă ei nu sunt conştienţi de aceasta uneori. Incitarea fiscală pentru încheierea de asigurări de viaţă (este vorba de faptul că primele şi despăgubirile nu sunt impozabile) poate să compenseze lipsa de prevedere a capilor de familie şi, de asemenea, poate încuraja economisirea. Celelalte două justificări pot fi înţelese dacă se face referire la informaţia imperfectă a diferiţilor actori ai pieţei asigurărilor. Această informaţie se caracterizează printr-o dublă asimetrie în momentul în care contractul este semnat:  asiguratul nu ştie dacă asigurătorul va fi solvabil în momentul eventualei surveniri a sinistrului pentru care s-a asigurat;  asigurătorul nu ştie exact cât îl va costa contractul.

sau tot câte puţin ia o pierdere a utilităţii colective. În ceea ce priveşte a doua asimetrie. În vederea obţinerii autorizaţiei1 pentru înfiinţarea şi funcţionarea unei societăţi. fapt care justifică reglementarea atentă a intrării pe piaţă. societăţile mutuale sau filiale ale unor asigurători străini constituite ca persoane juridice române. persoana interesată va adresa o cerere Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor. ea este cauza unor serioase imperfecţiuni ale pieţei. După obţinerea autorizaţiei. O societate comercială care are ca obiect de activitate asigurararea-reasigurarea nu poate fi înmatriculată la Registrul Comerţului fără a deţine în prealabil autorizaţia eliberată de Comisia de Supraveghere a Asigurărilor. Echilibrul pieţei poate să nu existe din cauza unor fenomene de concurenţă distructivă. 1. resursele financiare să fie suficiente şi să îi permită desfăşurarea activităţii conform celor propuse în studiul de fezabilitate. 11 din Legea nr. precum şi Norma nr. activitatea de asigurare poate fi exercitată numai de către societăţile pe acţiuni. 32/2000. 1 .4. Condiţiile ce trebuie îndeplinite de solicitant în vederea eliberării autorizaţiei prevăzute în Norma nr.3 Reglementări legale privind funcţionarea societăţilor de asigurare-reasigurare Potrivit art. societatea poate fi înregistrată la Registrul Comerţului potrivit regulilor generale comune oricărei societăţi comerciale. vezi Legea 32/2000 şi revista „Capital” din 14 februarie 2002. 2/2001 a Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor sunt: (1).33 Diferitele măsuri de control ale bilanţurilor sunt legate de prima asimetrie informaţională. 2/2001 a Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor. Căutarea unei tarifări echitabile a asigurării (absenţa transferului între categorii de asigurări) pare pe de o parte arbitrară (singura sa justificare este ideea unui ipotetic echilibru de piaţă) şi condamnabilă pe de altă parte pentru că ea poate conduce ia o alocaţie ineficientă a resurselor.

înşelăciune în dauna avutului particular sau public. potrivit prevederilor art. (7). 2 pct. în vederea aprobării lor prealabile: a) să nu fie acţionari semnificativi ai unui broker de asigurare. aceasta trebuie:  să nu fie acţionar semnificativ al unui broker de asigurare.  să nu aibă sau să nu fi avut interdicţie să lucreze în bănci sau în alte instituţii financiare. dare sau luare de mită. 32/2000. mărturie mincinoasă. (5). persoanele semnificative care. trafic de influenţă. acţionarii semnificativi. aceasta trebuie: . capitalul social vărsat . fără a include intermedierea. 2 pct.să fie depus în condiţiile şi în cuantumul prevăzute de lege. asigurătorii care au în obiectul de activitate şi activitatea de asigurări de viaţă să prezinte şi calculele specifice pentru rezerva matematică. 10 din Legea nr. sume actualizate periodic de Comisie. deţin singuri ori prin intermediul sau în legătură cu alte persoane cel puţin 5% din totalul drepturilor de vot în adunarea generală a acţionarilor trebuie să respecte următoarele criterii. obiectul activităţii să fie exclusiv de asigurare. abuz de încredere. delapidare. numele asigurătorului să nu inducă în eroare publicul.  în cazul directorului general este necesar să aibă o experienţă managerială de cel puţin 3 ani în domeniul asigurărilor. respectiv acţionarii care. prevederilor art. (3). b) să prezinte Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor documentaţia oficială din care să rezulte orice participare la capitalul unei societăţi de asigurare sau la altă entitate din domeniul asigurărilor din ţară sau din străinătate.sau în cazul unei societăţi mutuale. uz de fals. 1 din Legea nr.34 (2). b) în cazul în care o persoană juridică este aleasă sau numită administrator al unui asigurător. (4). sunt administratori şi/sau directori generali trebuie să respecte următoarele criterii în vederea aprobării lor prealabile: a) în cazul în care o persoană fizică este aleasă sau numită administrator şi/sau director general al unui asigurător.  să aibă onestitate şi probitate morală şi să nu fi fost condamnată pentru gestiune frauduloasă. potrivit (6). 32/2000. primire de foloase necuvenite. fals. fondul de rezervă liberă vărsat .

35

să aibă ca unic obiect de activitate conducerea şi managementul societăţilor comerciale;  conducerea executivă să aibă o experienţă de cel puţin 3 ani în activitatea de management al societăţilor comerciale, cu precădere al celor din domeniul asigurărilor sau financiar-bancar;  să nu fi condus la încetarea sub orice formă a activităţii societăţilor comerciale gestionate sau la nerespectarea vădită a unor obligaţii faţă de terţi. În acest sens, persoana juridică în cauză va prezenta Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor copii de pe bilanţurile încheiate pentru cel puţin două exerciţii financiare ale societăţii pe care le-a administrat; programul de reasigurare prezentat să fie satisfăcător în (8). raport cu studiul de fezabilitate propriu sau să rezulte din studiul de fezabilitate prezentat că nu este necesar un astfel de program; (9). în cazul unui asigurător străin, acesta să facă dovada că în ţara în care este înregistrat s-a constituit legal şi desfăşoară o activitate de asigurare de cel puţin 5 ani, similară cu cea pentru care solicită autorizarea în România; (10). din studiul de fezabilitate prezentat să rezulte că asigurătorul va dispune de marja de solvabilitate legală, aşa cum este definită la art. 16 alin. (5) din Legea nr. 32/2000. În conformitate cu prevederile art. 12 din Legea nr. 32/2000, autorizarea unui asigurător se va face parcurgându-se două etape: Etapa a I-a. Pentru obţinerea autorizării de constituire, în vederea înmatriculării la Registrul Comerţului, asigurătorii vor depune la registratura Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor următoarele documente:  cerere standard de autorizare;  proiectul actului constitutiv;  copie de pe documentele care atestă vărsarea integrală în numerar a capitalului social, în condiţiile şi în cuantumul prevăzute de lege;  condiţiile generale ale categoriilor de asigurări facultative incluse în obiectul de activitate, iar pentru asigurările de viaţă, calcule specifice pentru rezerva matematică şi elementele de calcul pentru tarifele de primă;  studiul de fezabilitate;

36

acţionarii şi persoanele semnificative să facă dovada că îndeplinesc criteriile prezentate mai sus;  copie de pe documentele care atestă viramentul taxei de autorizare în contul Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor; Etapa a II-a. Pentru obţinerea autorizării de funcţionare pe baza căreia asigurătorul va putea exercita o activitate de asigurare, aşa cum este definită la art. 2 pct. 1 din Legea nr. 32/2000, cu excepţia activităţii de intermediere, acesta va depune la Comisia de Supraveghere a Asigurărilor următoarele documente:  cerere standard de autorizare;  copii de pe documentele care atestă constituirea societăţii de asigurare, respectiv înregistrarea modificărilor care au intervenit faţă de documentaţiile avizate în baza legislaţiei abrogate, şi anume actul constitutiv autentificat, hotărârea judecătorească de înfiinţare, certificatul de înmatriculare la Registrul Comerţului, codul fiscal, respectiv certificatele de înscriere de menţiuni la Registrul Comerţului; După parcurgerea celor două etape, se obţine autorizarea asigurătorului de către Comisia de Supraveghere a Asigurărilor. Pentru funcţionarea firmei de asigurare mai sunt necesare şi alte autorizaţii conform cu legislaţia în vigoare.

1.5 ÎNTREBĂRI RECAPITULATIVE 1. Ce este riscul şi cum pot agenţii economici să se protejeze împotriva acestuia? 2. Caractere care conduc la introducerea unui nou risc în asigurare. 3. Precizaţi funcţiile asigurării. 4. Care este rolul managementului riscului în activitatea de asigurare? 5. Cum intervine statul în activitatea de asigurare?

37

6. Care sunt reglementările privind piaţa asigurărilor din ţara noastră? 7. Care sunt principalele prevederi legislative în domeniul asigurărilor?

1.6 TESTE GRILĂ DE EVALUARE SI DE AUTOEVALUARE
1. Realizarea activităţii de asigurare se bazează pe incertitudinea privind previzibilitatea producerii unor evenimente nefavorabile, care constă în aceea că: a) nu pot fi identificate persoanele care vor fi afectate de aceste pericole; b) nu pot fi identificate momentul sau zona în care se vor produce; c) asiguratul poate determina regularitatea acestei producerii; d) asiguratul poate determina posibilitatea producerii unor evenimente sau pericole. A.(a,c) B.(a,b,c) C.(a,b) D.(c,d) 2. Pentru compensarea eventualelor prejudicii produse de riscurile aleatoare, societăţile de asigurare au pus în practică următoarele modalităţi care se bazează pe: a) efortul individual al persoanelor fizice; b) efortul individual al persoanelor juridice; c) constituirea unui fond bazat pe aportul unui mare număr de persoane prin efortul comun al acestora; d) acordarea de plăţi compensatorii din fondurile statului. A.(a,b) B.(a,b,c,d) C.(c) D.(a,b,c) 3. Asigurarea reprezintă: a) un sistem de relaţii economice care implică aportul unui mare număr de persoane fizice sau juridice în constituirea unui fond bănesc, în condiţiile în care fiind ameninţate de

38

b) c)

d) A.(a,b,c)

pericole, concep şi recunosc oportunitatea prevenirii şi înlăturării pe baze mutuale a prejudiciilor generate de evenimente viitoare posibile, dar nesigure; sistemul economic prin care persoanele juridice care contribuie la constituirea fondurilor de despăgubire acceptă să plătească daunele produse la persoanele fizice; un mijloc de repartizare asupra unui număr mare de persoane fizice sau juridice a pagubei provocate de un fenomen, eveniment, sau complex de fenomene, sau elemente care afectează un număr redus dintre aceştia; procesul de acordare a despăgubirilor din fondurile bugetare. B.(c,d) C.(a,c,d) D.(a,c)

4. Din categoria riscurilor comerciale fac parte: a) riscul de incendiu; b) riscul de furt; c) asigurările sociale de sănătate; d) riscul de răspundere legală. A.(a,b,d) B.(a,b,c) C.(b,c,d)

D.(a,d)

5. Promovarea activităţii de asigurare implică anumite premise care decurg din caracterul evenimentelor care justifică încheierea contractelor de asigurare. Dintre acestea fac parte: a) caracterul aleator; b) caracterul evaluabil; c) introducerea unor noi riscuri în asigurare; d) mutualitatea; e) distribuirea (extensia) numerică asiguraţilor. A.(a,b,e) B.(a,c,e) C.(a,b,c) D.(c,d,e) 6. Aplicarea principiului echidistanţei faţă de risc a asiguraţilor la nivelul activităţii de asigurare presupune: a) identificarea intereselor similare ale asiguraţilor pentru a promova o anumită formă de asigurare; b) constituirea unui fond de despăgubire printr-o contribuţie fixă a fiecărui asigurat;

d) B.d) C.c. d) să se producă în viitor. Pentru a introduce cu succes un nou produs de asigurare.b.39 c) oferirea unei compensări a daunelor în mod identic către asiguraţi pentru o anumită categorie de riscuri.b) D. Dintre principalele funcţii pe care le îndeplinesc asigurările fac parte: a) acordarea de credite mai mari agentului economic asigurat.b.d) 8.(a. A. A. Dintre efectele secundare care decurg din asigurare fac parte următoarele: a) societăţile comerciale nu mai sunt nevoite să creeze rezerve pentru a acoperi posibilele daune. .(b.b.(a. c) furnizarea unei protecţii asiguratului. societatea de asigurări trebuie să: a) stabilească preţul noului produs în conformitate cu relaţiile de pe piaţa asigurărilor. b) să prezinte o anumită regularitate.(a.(b.(a) D. c) consultanţa oferită de asigurători la evaluare şi subscriere sprijină prevenirea daunelor.c) 10.c.d) C.(b. A.c.c) D. b) distribuţia daunelor.(a. d) beneficiile aduse comunităţii prin transferul compensatoriu de la nivelul statului către societatea de asigurare.(a.d) D.(a.(nici una) B. La introducerea unui nou tip de asigurare se iau în considerare condiţii obiective care presupun ca evenimentele care fac obiectul asigurării să fie: a) sporadice.d) C. c) să fie dispersate în teritoriu.c) C.(a.(b. b) securitatea oferită de asigurare facilitează creditele de export şi cele ipotecare.(a.c.(b) 7.b.c) 9.c) B.(b.b.c) B. A. d) asigurarea unui control sporit împotriva riscului subiectiv.

d) D.(b.(a. prin încheierea asigurării şi încasarea primelor de asigurare.(a) 12. nejustificate din punct de vedere tehnic.(c) C.(a. A. b) compensarea prejudiciilor suferite.b.d. A.e) D.(a.(a.b.(c. . răspunderi privind: a) acoperirea unor daune care se vor produce întâmplător.b.b. e) să elimine orice tentaţie privind practicarea unor prime reduse.d) B. pentru a mări gradul de atractivitatea faţă de asigurarea respectivă. A. asigurătorul va avea în vedere: a) tarifarea suplimentară pentru riscuri suplimentare sau agravante. Asigurători îşi asumă. Printre variantele aflate la dispoziţia societăţilor de asigurare pentru reducerea acestor riscuri se numără: a) acordarea de bonusuri asiguraţilor care nu au suferit prejudicii în anii anteriori. d) studieze evoluţia pieţei.e) C.c) B. c) practicarea unor bonificări menite a stimula preocuparea pentru prevenirea apariţiei daunelor. b) pentru cazuri deosebite. d) evidenţierea rezultatelor sale financiare din anul anterior pentru fiecare produs de asigurare. Strategia specifică asigurătorului se conturează după identificarea expunerii sale la riscurile inacceptabile.d) 13.(b.c) 11.(a.c) C. c) evalueze corect nivelul riscului pentru fiecare client în parte.b. La stabilirea tarifelor de prime pentru produsele de asigurare.(a.(a.c.40 b) pornească de la o puternică bază informaţională privind practicile în domeniu. c) acoperirea daunelor apărute ulterior încheierii contractelor şi al căror volum nu se cunoaşte ci se poate doar aproxima prin calcule bazate pe teoria probabilităţilor.c.c.e) B.c) D. introducerea unei clauze de modificare a primelor. prin acoperirea unor daune deja produse.

c) hedging-ul.e) D. de regulă.e) C.c) C. El trebuie să se bazeze pe: a) informaţii de calitate superioară. d) achiziţionarea unor produse de asigurare de la alte societăţi de asigurare.c) B.d) 14. A. către alte societăţi a părţii din riscul subscris care depăşeşte reţinerea sa proprie. problemele legate de constatarea daunei.d.(a.(a. c) participă mai multe societăţi de asigurări la asigurarea unei fracţiuni din valoarea bunului asigurat. A. .(a. în sens contrar ajungânduse la luarea unor decizii greşite. c) că societatea de asigurare care cedează devine reasigurat sau cedent.c. încă din faza sa incipientă.(toate) D.d) B. e) încheierea ei între societăţi de asigurări şi persoane fizice prin cedarea părţii din riscul subscris care depăşeşte reţinerea proprie. b) fiecare coasigurător răspunde faţă de asigurat numai în limita sumei pentru care s-a angajat prin contract.d) 16.(a. Reasigurarea presupune: a) cedarea de către asigurător.(a) D.d) C. stabilirea şi plata despăgubirii cu toate societăţile participante la contract.c. Coasigurarea presupune că: a) asiguratul nu poate cerceta direct solvabilitatea fiecărui coasigurător. A.(a. e) transferul unei părţi a riscului la diferiţi parteneri de afaceri. d) asiguratul tratează. Managementul firmei de asigurare trebuie să observe fiecare ameninţare posibilă.c) 15.e) B.(b.b. la producerea daunei.(a. b) acordarea de despăgubiri peste limita valorii asigurate.(b.41 b) reasigurarea.b. d) societatea de asigurări care primeşte riscul devine reasigurător.(b.c.c.b.c.(a.

A. conform legii.f) D. e) inspecţia de risc periodică a bunurilor primite în asigurare. A.(a.d) B. c) realizarea de contracte cât mai uşor de înţeles de către asiguraţi. în raport cu volumul primelor încasate la fiecare asigurător. b) standardizarea contractelor şi impunerea clauzelor tip.(c. Pentru respectarea standardelor de solvabilitate.c.d) C.(a.b.d) D.(a.b) B.(a.c.c) 18.(a.c.d) C.(a.c) C.e. Metodele de intervenţie ale statului în domeniul asigurărilor se pot referi la: a) evaluarea activităţii şi selecţionarea acelor asigurători cu portofolii de risc reduse. c) controlul caracteristicilor contractelor.b.e) D. c) rezerve de daune neavizate.c) B.(a. d) rezerva de catastrofă. b) impunerea unor cote de profit diferenţiate. A. d) controlul solvabilităţii societăţilor de asigurare.(a. b) rezerva de daune. Controlul caracteristicilor contractelor realizat prin intervenţia statului în domeniul asigurărilor constă în: a) evaluarea bunurilor asigurate.d) D.d) 17. e) rezervă pentru riscuri neexpirate.c. A.(toate) C.(a. d) rapoarte folositoare şi inteligibile la nivel decizional.(toate) 19. c) evaluarea periodică a procesului de raportare a rezultatelor.b.(c.b. Firmele de asigurări care exercită o activitate de asigurări de viaţă au obligaţia. d) realizarea de contracte care să faciliteze comparaţia preţcalitate între contractele diferitelor societăţi de asigurare.d) B.(b.f) 20.(a. f) rezerva de egalizare.42 b) folosirea judicioasă a portofoliului său de clienţi. să: .(a. societăţile de asigurare din România au obligaţia să menţină următoarele rezerve: a) rezerve de prime.

b) 23.b. care trebuie păstrate în cel puţin două bănci comerciale.(a.e) B.b.e) B. d) realizeze evidenţa tuturor veniturilor şi a cheltuielilor aferente asigurărilor de viaţă în conturi separate care să constituie şi să aparţină fondului asigurărilor de viaţă.d) B. A. Statul intervine pe pieţele de asigurare cu scopul: a) protecţiei indivizilor.c.d) 22.b.(toate) C.b. A.d) C.(a. care pot depăşi 20% din totalul sumelor investite în aceste fonduri.(a.(a.(a. Comisia de Supraveghere a Asigurărilor impune acestora norme prudenţiale privind: a) investiţiile în fonduri de investiţii. altele decât cele de viaţă. d) redistribuirii veniturilor. A. b) disponibilităţile băneşti.(a.b) 21. e) asigurări de credite şi garanţii.(toate) C.(a. c) asigurări navale şi maritime (de transport).(a.b.c. b) corecţiei imperfecţiunilor pieţei. d) asigurări de incendiu şi alte pagube de bunuri.(a. dar mai puţin de 50% într-o singură bancă comercială.e) D. . continuitatea activităţii şi existenţa ulterioară a firmelor din domeniul asigurărilor. b) asigurări de autovehicule.43 a) constituie şi să menţină rezerve matematice pentru fondul asigurărilor de viaţă. Asigurările care se pot practica conform cu obiectul de activitate al asigurătorului în România sunt: a) asigurări de persoane.(a. e) asigurării unor categorii de riscuri cu plata unor prime cât mai mici.e) D. Pentru a garanta bonitatea. b) ţină conturi distincte pentru asigurările de viaţă. c) oferirii unei foarte mari diversităţi de produse de asigurare. c) asigure recrutarea şi selectarea agenţilor de asigurare.d) D.

3.(c. Legea 136/1995 privind asigurările şi reasigurările din România precizează modul de întocmire al contractelor de asigurare şi specifică elementele obligatorii de conţinut pentru fiecare contract.7 BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ Alexa Constantin.e) D. care nu pot depăşi 20% din totalul sumelor investite în aceste fonduri. 5. d) momentul începerii/încetării răspunderii asigurătorului. 10. C C D A A B C D 9.(b. 16. 23. B C B B B D D A 17.c. Asigurări şi reasigurări în comerţul 1 Ciurel Violeta. 20. 11. 21 22. 7.(a. e) suma asigurată. 6.d) D. 4. 1992 2 Asigurări cornerciale.e) C. 24.d) 24. 15. 8.(a.(a.d) RĂSPUNSURI 1. A B B C D B C C 1. Editura All. b) avantajele şi obligaţiile părţilor. c) riscurile asigurate. 12. d) notificarea în scris la CSA asupra băncilor şi a fondurilor de investiţii prin care se efectuează investiţii sau plasamente.44 c) plasamentele investiţionale într-un fond de investiţii. Editura Dimitrie . A. A. 18. Sebe Emil.c.(a. denumirea şi domiciliul asiguratului.(toate) B.b.c) C. Dintre acestea fac parte: a) numele şi prenumele.d) B. Mihăescu Ana Maria Cistelecan Lazăr. 13.(a. 19. 14. internaţional.d. Bucureşti. 2.c.

Pennsylvania. 1997 Reinsurance Practice.. American Institute for CPCU. Wiening Everett D. 1993 Personal insurance: Life. American Institute for CPCU. Tg. Editura Tehnică.. 1987 Asigurările în activitatea agenţilor economici. Health and Retirement. Roland C. Mamilton Cantemir. Bucureşti. Mureş. Bucureşti. Horn. Robert Reinarz Văcărel Iulian. Malvern. Bucureşti. 2004 Sistemul asigurărilor în România. Peter Kensicki. 10 11 12 13 14 15 Asigurări şi reasigurări. Tribuna Economică. Malvern. Bucureşti. Bercea Florian Victor Hallman. Malvern. Pennsylvania. Sauer G. 1997 Asigurări şi reasigurări.. 1995 . 1997 Managernentul societătilor de asigurare. Editura Brend. American Institute for CPCU. Editura Tehnică. Bucureşti. Eric A. Malecki. Karen L. Institute of America. Bucureşti. Pennsylvania. Gary Patrik. 1998 Commercial Liability Insurance and Risk Management. 1998 Introducere în asigurări. 1998 Marketing în asigurări. Gherasim Al. Editura Tehnică. Pennsylvania.. Bucureşti. Ed. Tănăsescu P Michael Coss. Randall Galiceanu Ion Iosif Gh. Crişan N. Marinică Dobrin Constantinescu Dan Anghel.45 3 4 5 6 7 8 9 Cistelecan Rodica Constantinescu Dan Anghel (coordonaor) Constantinescu Dan Anghel (coordonator) Constantinescu Dan Anghel coordonator Constantinescu Dan Anghel. Marinică Dobrin Donald E.. Editura Brend. 1998 Asigurarea şi managementul riscului. Tribuna Economică. Galiceanu I. MarketerEditura Expert. 1997 Insurance Malvern. 1995 Issues în insurance. Bucureşti.

cota de primă. Cuvinte cheie: Contract de asigurare. despăgubirea plătită.46 CAPITOLUL 2 CONTRACTUL DE ASIGURARE Obiective: Acest capitol urmăreşte formarea conceptelor specifice contractelor folosite în asigurările comerciale şi utilizarea adecvată a principiilor contractuale. a realizării activităţii de evaluare a riscurilor şi principiile aplicate despăgubirilor. evaluarea. franciza. Scurt rezumat: Sunt enunţate elemente definitorii din contractele de asigurare. prima de asigurare. suma asigurată. modalităţile practice de întocmire a contractelor de asigurare. principii contractuale. precum şi condiţiile în care contractul de asigurare oferă acoperirea riscurilor asigurate. principii ale despăgubirii. Sunt de asemenea trecute în revistă principiile aplicabile despăgubirilor. principiile care stau la baza încheierii contractelor de asigurare. . paguba.

Contractantul asigurării este persoana fizică sau juridică ce poate încheia o asigurare. fără însă ca aceasta să obţină calitatea de asigurat.pot fi efectuate plăţi eşalonate.  caracterul de adeziune . Contractul de asigurare prezintă următoarele caractere:  caracterul consensual .  caracterul aleatoriu .1 ELEMENTELE TEHNICE ALE ASIGURĂRII Contractul de asigurare este actul juridic prin care asiguratul se obligă să plătească societăţii de asigurări o primă. Asiguratul este persoana fizică sau persoana juridică ce în schimbul primei de asigurare plătite asigurătorului.47 2.fiecare parte urmăreşte obţinerea unor avantaje. iar aceasta se obligă să-şi asume riscul de producere a unui eveniment şi să plătească beneficiarului o despăgubire în limitele stabilite. sau pentru prejudiciul pe care îl poate produce unor terţe persoane. prin plata sumei asigurate la producerea unui eveniment asigurat sau de a plăti o despăgubire pentru prejudiciul de care asiguratul răspunde faţă de terţe persoane.  caracterul succesiv . Beneficiarul asigurării reprezintă persoana care are dreptul să încaseze despăgubirea sau suma asigurată fără însă ca aceasta să fie obligatoriu parte la contractul de asigurare.ambele părţi îşi asuma obligaţiile. îşi asigură bunurile sau un eveniment împotriva anumitor riscuri.  caracterul oneros . .se încheie prin acordul parţilor. Asigurătorul este o persoană juridică.  caracterul sinalagmatic (bilateral) . ce în schimbul primelor de asigurare încasate de la asiguraţi îşi asumă răspunderea de a acoperi pagubele produse bunurilor asigurate. iar uneori pentru valori mari ale contractului se poate negocia între părţi.obligaţiile depind de un eveniment aleatoriu incert.există contracte standard pe care asiguratul le acceptă ca atare.

în . de a întreţine bunurile asigurate în bune condiţii sau mijloacele de transport în cazul asigurărilor de accidente ale călătorilor. Asigurătorul este obligat să plătească despăgubirile (sumele asigurate).48 Contractul de asigurare se încheie în forma scrisă şi va cuprinde:  numele sau denumirea. Durata asigurării diferă: în timp ce la asigurările de bunuri contractul de asigurare durează între câteva luni şi un an de zile.  primele de asigurare. Prima de asigurare se determină înmulţind suma asigurată cu cotele de primă tarifară stabilite diferenţiat în funcţie de forma de asigurare. Suma asigurată este partea din valoarea de asigurare pentru care asigurătorul îşi asumă răspunderea în cazul producerii evenimentului pentru care s-a încheiat asigurarea. persoane. aşa cum au fost ele stabilite prin contractul de asigurare. domiciliul sau sediul părţilor contractante. iar părţile au obligaţia ca pe durata sa să respecte obligaţiile stabilite prin contract. turiştilor etc. răspundere civilă. Durata asigurării reprezintă perioada de timp cât există raporturi de asigurare între asigurat şi asigurător. la asigurările de viaţă acesta are o valabilitate mult mai extinsă. Suma asigurată reprezintă în toate cazurile limita maximă a răspunderii asigurătorului şi constituie un element care stă la baza calculului primei de asigurare.  momentul începerii şi cel al încetării răspunderii asigurătorului.  obiectul asigurării: bunuri. profesională. Prima de asigurare reprezintă suma de bani dinainte stabilită pe care asiguratul o plăteşte asigurătorului pentru ca acesta să-şi poată constitui fondul de asigurare necesar achitării despăgubirii la producerea riscului asigurat.  alte elemente care stabilesc drepturile şi obligaţiile părţilor.  riscurile ce se asigură. Durata asigurării este specifică asigurărilor facultative. în timp ce asiguratul are obligaţia de a achita primele de asigurare cel târziu la data scadenţei.  sumele asigurate. Riscul asigurat este evenimentul sau un grup de fenomene (evenimente) care odată produs datorită efectelor sale obligă pe asigurător să plătească asiguratului despăgubirea sau suma asigurată.

ca urmare a producerii unui fenomen (evenimentului) împotriva căruia s-a încheiat asigurarea. Durata de asigurare exercită o puternică influenţă asupra mărimii primei. Franciza deductibilă se scade în toate cazurile din pagubă indiferent cât este volumul acesteia din urmă. asigurătorul acoperă în întregime paguba până la nivelul sumei asigurate dacă aceasta este mai mare decât franciza (vezi spre exemplu reglementările asigurării de răspundere civilă auto). care nu poate fi decât mai mică sau cel mult egală cu valoarea bunului asigurat. Existenţa francizei îl determină pe asigurat să manifeste mai multă grijă pentru prevenirea pagubelor. exprimată valoric. în funcţie de principiul de răspundere al asigurătorului care a fost aplicat la acoperirea pagubei. Despăgubirea plătită de asigurător este suma de bani pe care asigurătorul este obligat să o plătească asiguratului în vederea compensării pagubei produse de riscul asigurat. care cade în sarcina asiguratului. Despăgubirea de asigurare poate fi în limita sumei asigurate egală sau mai mică decât paguba. Despăgubirea nu poate depăşi suma asigurată şi este mai mică sau cel mult egală cu valoarea pagubei. în funcţie de principiul de răspundere al asigurătorului. Franciza reprezintă partea din valoarea pagubei dinainte stabilită. caz în care pierderea survenită este mai mică decât valoarea bunului. Pot exista asigurări facultative încheiate pe termen nelimitat (de exemplu. În cazul francizei atinse. Ea poate fi de două tipuri: atinsă şi deductibilă. Întâlnim aici noţiunea de pagubă.49 general între 5 şi 30 de ani. . Paguba sau dauna reprezintă pierderea intervenită la un bun asigurat. În funcţie de gradul în care bunul a fost distrus întâlnim noţiunea de pagubă totală (bunul a fost distrus în întregime) sau de pagubă parţială. o asigurare de deces).

El readuce asiguratul în situaţia pe care a avut-o înainte de survenirea evenimentului asigurat fără intenţia de a-l îmbogăţi injust. 3) principiul subrogaţiei.m. Exemple:  O casă are o valoare de 150. (u).000. (v0) reprezentând costul construcţiei.000.000.000 u. reduce riscul subiectiv prin îndepărtarea interesului pentru profit.000 u.m. Există patru asemenea principii: 1) principiul despăgubirii. Pe baza inflaţiei valoarea casei va fi 225. (v1). Riscul subiectiv apare când o persoană provoacă în mod intenţionat o pagubă sau exagerează valoarea daunelor produse. 4) principiul bunei credinţe.000 u.2.2 PRINCIPII CONTRACTUALE ÎN ACTIVITATEA DE ASIGURARE Contractele de asigurare au la bază principii care deşi nu sunt menţionate explicit în contract trebuie cunoscute şi respectate de cele două părţi. Valoarea de înlocuire este v1 şi a crescut în timp cu diferenţa v1-v0. ceea ce înseamnă ca valoarea rămasă este .50 2. 2) principiul interesului asigurabil. Raţiunea acestui principiu deserveşte două obiective asociate:   împiedică asiguratul să profite din asigurare.m.1 Principiul despăgubirii Principiul despăgubirii prezintă cea mai mare importanţă. Presupunem că uzura clădirii este de 25. 2. Contractele de asigurare conţin în general explicaţii privind modul în care se determină despăgubirea plătibilă pentru asigurat după producerea evenimentului asigurat. Conform acestui principiu contractul nu oferă despăgubiri peste valoarea pierderilor suferite.

Dar. Se poate folosi şi la obiectele de artă sau în cazul asigurărilor de tip cargo (pentru transporturi de marfă).000 u.m. se plăteşte suma asigurată doar dacă nu se obţine venit sau se realizează cheltuieli suplimentare aferente datorită întreruperii afacerii din diverse cauze. dar acesta din urmă trebuie să plătească cheltuielile de apărare în litigii.m.m.000 u. Existenţa interesului asigurabil este absolut necesară pentru a obţine o asigurare legal-executorie.m. La asigurarea de răspundere civilă asigurătorul plăteşte daunele asiguratului. asigurătorul va plăti 100. Excepţii de la principiul despăgubirii În cazul asigurării pentru deces.000.51   v1-u = 200.2 Principiul interesului asigurabil Interesul asigurabil reprezintă expunerea la un risc sau prejudiciu financiar.000. asigurarea recoltelor etc.000 u.000 u.m. 2. el va obţine. La asigurarea de bunuri. în caz de deces. identică cu cea distrusă. Dacă persoana este expusă unor posibile pierderi financiare se consideră că este suficient pentru a susţine un interes asigurabil. În mod curent se vor stabili procente din valoarea agregată ca despăgubire pentru daunele parţiale. pentru a construi o casă nouă.000. Altfel.000. fără a evalua valoarea asiguratului la momentul decesului. în cazul distrugerii totale a casei. se observă că. el trebuie să cheltuiască 225.2.000. La asigurarea pierderilor de venituri şi a unor cheltuieli suplimentare. justiţia nu . 200. O astfel de poliţă poartă denumire de poliţă de asigurare cu valoare agregată. Dacă asiguratul încheie contractul pe baza valorii rămase. Acest tip de despăgubire se practică pentru asigurarea mărfurilor. poliţa acoperă daunele aduse bunului pe baza valorii rămase (valoarea de înlocuire a bunului minus deprecierea) pentru a readuce asiguratul la o situaţie financiară aproximativ egală cu cea dinaintea survenirii pagubelor.000 u. dacă o persoană se asigură pentru 100.

Dan este avantajat pentru că George beneficiază injust de asigurarea proprie. El trebuie să beneficieze de asigurarea lui Dan.3 Principiul subrogaţiei Acesta este principiul care are relevanţă atunci când asigurătorul este obligat să plătească o daună din culpa unei terţe persoane. iar George are asigurare de tip CASCO. Pentru clarificare considerăm exemplul următor: Dan are asigurare de răspundere civilă. Pe baza asigurării CASCO. Altfel.  prevenirea obţinerii unui avantaj de către partea în culpă. . altfel pot să existe interese neexprimate care să conducă la încetarea sau rezilierea contractului pe baza unor fapte ilicite.  a reduce numărul pagubelor intenţionate. urmând ca ulterior firma la care el a avut asigurare de tip CASCO să-şi recupereze dauna de la asigurătorul lui Dan.52 poate sili un asigurător să plătească despăgubiri către sau în interesul asiguratului dacă asiguratul nu are un interes asigurabil. Avantajele aplicării principiului subrogaţiei sunt:  prevenirea dublei despăgubiri. Are loc o tamponare auto în care Dan este cel vinovat.4 Principiul bunei credinţe La încheierea contractului de asigurare. 2. Dan ar beneficia în mod injust de asigurarea lui George. fiecare dintre părţi trebuie să se bucure de încrederea celeilalte. 2. În exemplul de mai sus.2. George îşi repară autoturismul avariat.2. deoarece persoana în cauză nu poate profita în urma daunelor asigurate. Procesul de recuperare de la persoana vinovată (Dan) sau de la asigurătorul acestuia a sumelor plătite se numeşte subrogaţie. una din limite fiind valoarea interesului asigurabil. Principiul subrogaţiei sprijină principiul despăgubirii. Existenţa acestui principiu este o condiţie necesară pentru:  a preveni acţiunile speculative (fără existenţa unui interes asigurabil un contract este speculativ şi nu poate fi executoriu din punct de vedere legal).

Suma asigurată (Sa) este. ducând chiar la acte intenţionate ale beneficiarilor despăgubirilor. partea din valoarea de asigurare pentru care asigurătorul îşi asumă răspunderea în cazul producerii fenomenului (evenimentului) pentru care s-a încheiat asigurarea. La asigurările obligatorii de bunuri suma asigurată se stabileşte pe baza normelor de asigurare. asigurătorul poate lua măsuri de pedepsire a declaraţiilor false. înregistrat în evidenţa contabilă sau stabilită în funcţie de preţul de vânzare-cumpărare. în caz de producere a evenimentului asigurat despăgubirea este sub valoarea pagubei. cu condiţia ca asigurătorul să fie .sau sub-evaluările. deoarece prin mecanismul asigurării nu este permisă acordarea unor despăgubiri mai mari decât valoarea reală. În plus. conform contractului de asigurare. practicat pentru acel bun pe piaţă. Pe de altă parte.53 2. Valoarea de asigurare poate fi mai mică sau cel mult egală cu valoarea bunului respectiv. Suma asigurată este limita maximă de răspundere a asigurătorului. Pe baza sumei asigurate şi a altor elemente se stabileşte prima de asigurare. această noţiune nu se foloseşte. Valoarea de asigurare este un termen întâlnit numai în cazul asigurărilor de bunuri. pentru a evita supra. iar la cele facultative în funcţie de propunerea asiguratului. De asemenea. La asigurările de persoane.3 ACTIVITATEA DE EVALUARE Stabilirea valorilor implicate în contractele de asigurare presupune realizarea activităţii de evaluare. deoarece capacitatea de muncă şi viaţa nu pot fi cuantificate. dar. În caz de supraevaluare asiguraţii îşi pierd interesul pentru întreţinerea sau repararea bunului sau a clădirii asigurate. Suma asigurată nu poate depăşi valoarea reală a bunului asigurat. în momentul încheierii asigurării. exprimate valoric. Evaluarea este o etapă necesară în procesul încheierii asigurării deoarece stabileşte valoarea bunurilor în vederea cuprinderii lor în asigurare. subevaluarea duce la plata unor prime mai mici. Valoarea bunului care face obiectul asigurării trebuie cunoscută cu exactitate. nici în cazul asigurărilor de răspundere civilă nu se poate stabili ce valoare va avea prejudiciul cauzat unei terţe persoane.

Norma de asigurare (Na) reprezintă suma asigurată. În afara acestui fond. cuantumul ei fiind stabilit diferenţiat. Prima de asigurare (Pa) reprezintă suma de bani pe care asiguratul o plăteşte asigurătorului. cuantumul acesteia fiind stabilit în funcţie de felul culturilor. pe unitatea de obiect asigurat.]. La culturile agricole norma de asigurare se stabileşte la hectar. Valoarea primei de asigurare se stabileşte înmulţind suma asigurată eu cota de primă stabilită la 100 sau 1000 u. pentru ca acesta să constituie fondul de asigurare necesar plăţii indemnizaţiilor în cazul producerii riscului asigurat. . stabilită prin lege.54 de acord cu această valoare. P = Sa · Cp unde: P = Prima de asigurare. La asigurările facultative de persoane şi de răspundere civilă suma asigurată se stabileşte în funcţie de acordul dintre asigurat şi asigurător. Este întâlnită în cazul asigurărilor obligatorii de bunuri. societatea de asigurare are obligaţia de a mai constitui şi alte rezerve sau fonduri prevăzute prin dispoziţiile legale. suma asigurată şi numărul de unităţi cuprinse în asigurare există relaţia: Sa = Na· n unde: Sa = Suma asigurată. norma de asigurare este stabilită pe metru pătrat de suprafaţă construită. n = numărul de unităţi [u. De exemplu. sumă asigurată. Sa = suma asigurată.m.m. La asigurările obligatorii suma asigurată are o limită riguros stabilită prin lege. Cp = cota de primă [u. La asigurările de persoane şi de răspundere civilă suma asigurată se stabileşte diferenţiat. la clădirile aparţinând persoanelor fizice. pe medii (rural şi urban) şi în funcţie de destinaţia construcţiei asigurate. Na = Norma de asigurare. Între norma de asigurare.].m. după cum este vorba de asigurări obligatorii sau facultative. respectând limitele stabilite prin actele normative.

La asigurările de viaţă. finanţării unor eventuale măsuri de prevenire a pagubelor. 2.55 Cotele de primă (Cp) numite şi prime brute se stabilesc pe baza datelor statistice. Ele sunt foarte importante atunci când se stabilesc responsabilităţile celor care sunt implicaţi atunci când riscul asigurat s-a produs.].4 PERIOADA DE ASIGURARE ŞI TERITORIUL ACOPERIT Etapele parcurse la încheierea asigurării includ: declanşarea asigurării de bunuri şi perioada de valabilitate a poliţei. Prima netă (pn) de asigurare serveşte la formarea fondului necesar achitării indemnizaţiilor (sume asigurate sau despăgubiri).m. acestea intră în vigoare doar după 48 de ore de la data încheierii contractului sau . cotele de primă se stabilesc în funcţie de durata contractului şi de vârsta asiguratului. iar suplimentul de primă (sp) serveşte la formarea resurselor băneşti necesare acoperirii cheltuielilor privind constituirea şi administrarea fondului de asigurare. de frecvenţa şi intensitatea producerii riscurilor asigurate rezultate din datele statistice. În cazul asigurărilor de răspundere civilă auto. folosind metodele şi principiile calculului actuarial. de ramura de asigurare. Cota de primă sau prima brută este compusă din două elemente: prima netă (pn) şi suplimentul de primă (sp). Cp = pn + sp unde: Cp = cota de primă (prima brută). de exemplu. constituirii fondurilor de rezervă şi realizării unui anumit beneficiu. sp = supliment de primă [u. pn = prima netă. în timp ce la asigurările de bunuri cotele de primă sunt diferenţiate în funcţie de felul bunului asigurat.

Este important de cunoscut şi momentul izbucnirii incendiului. Pe seama cărei poliţe se vor acoperi pagubele? Poliţa X este cea care acoperă pagubele pentru că asigurarea de bunuri se aplică pagubelor declanşate pe perioada de asigurare a poliţelor. De exemplu.56 efectuarea plăţii. Trebuie specificat precis momentul de intrare în vigoare a poliţei. Despăgubirea acordată va fi doar pentru leziuni. iar poliţa Y intră în vigoare după poliţa X. De exemplu la asigurarea de răspundere civilă auto asigurarea decurge de la ora 0:01 AM chiar dacă bunurile încep a fi asigurate la ora 12:00. nu şi pentru alte evenimente ulterioare acelui moment. Declanşarea asigurării privind răspunderea civilă se aplică doar accidentelor sau pagubelor care survin în timpul perioadei specificate pe poliţa de asigurare. 1 an. care ulterior acestui moment poate deceda. la ASIROM poliţele RCA intră în vigoare doar după 3 zile de la momentul încheierii plăţii (sau încheierea contractului şi plata primei tranşe dacă se optează pentru mai multe rate). Poliţele de asigurare de bunuri sau răspundere civilă pot fi încheiate uneori pentru o perioada nedeterminată fiind în vigoare până când una din părţi solicită rezilierea. de exemplu. Asigurarea unei poliţe se aplică de obicei pentru o perioadă stabilită de timp. asiguratul este exonerat de răspundere (1 zi). Poliţele de asigurare auto au o perioada de asigurare de 3 luni. Mai există şi poliţe de asigurare pe perioade atipice (de exemplu pentru 8 luni). De exemplu. Uneori trebuie să se răspundă la întrebarea din următorul exemplu: poliţa X expiră la miezul nopţii. Dacă există un incendiu este mult mai probabil ca acesta să fie observat de către o persoana ziua decât noaptea. poate exista un rănit în timpul accidentului. O explicaţie a acestui fapt este că accidentele sunt mult mai frecvente în cursul zilei decât noaptea. Poliţele de asigurare contra grindinei. De exemplu o poliţă tip cargo poate avea o perioadă de asigurare de o zi. 6 luni. expiră la culegerea recoltei. acoperind valoarea transportului numai pe durata tranzitului. Dacă acesta s-a produs dimineaţa. . iar uneori chiar 3 ani.

5. Principiul răspunderii limitate. la stabilirea modului în care se va efectua despăgubirea se întâlnesc trei principii: 1. Principiul primului risc. atunci se urmează litera legii din statul respectiv. 3. În cazul în care suma . d  p s v Din relaţiile de mai sus este evident că mărimea despăgubirii este dependentă atât de valoarea pagubei cât şi de raportul dintre suma asigurată şi valoarea bunului asigurat. 2. 2. v = valoarea bunului asigurat. s = suma asigurată.57 Expirarea acoperirii poliţei are loc la data şi momentul prevăzute în poliţă.1 Principiul răspunderii proporţionale Prin aplicarea principiului răspunderii proporţionale. Teritoriul acoperit este de obicei al statului rezidentului care deţine asigurarea. 2. p = paguba. Principiul răspunderii proporţionale.5 PRINCIPII APLICABILE DESPĂGUBIRILOR În activitatea practică. iar d  sau p v v unde: d = despăgubirea de asigurare. iar dacă riscul poliţei se produce în afara acestui stat. Avem următoarele relaţii: p s d s  . despăgubirea se stabileşte în aceeaşi proporţie faţă de pagubă în care se află suma asigurată faţă de valoarea bunului asigurat.

la asigurarea clădirilor). deoarece pagubele sunt compensate într-o măsură mai mare. La acest principiu. raportul dintre suma asigurată şi valoarea bunului nu mai influenţează nivelul despăgubirii. nu se acordă despăgubiri dacă valoarea pagubei se încadrează în limitele francizei. atunci despăgubirea este egală cu paguba. ca reprezentând maximum de pagubă previzibilă pentru bunul respectiv. că principiul primului risc este mai avantajos pentru asiguraţi decât cel al răspunderii proporţionale. observăm că ele diferă atunci când suma asigurată este mai mică decât valoarea bunului. iar paguba înregistrată a fost parţială. 2.5. Volumul sumei asigurate este considerat.3 Principiul răspunderii limitate Principiul răspunderii limitate se caracterizează prin faptul că despăgubirea se acordă numai dacă paguba depăşeşte o anumită valoare prestabilită. Drept urmare. aceasta depinzând numai de valoarea pagubei şi a sumei asigurate. 2. existenţa francizei îl face pe asigurat să manifeste mai multă grijă în ceea ce priveşte întreţinerea bunurilor asigurate. În acelaşi timp. o parte din pagubă va cădea în sarcina asiguratului. În acelaşi timp. de asemenea. în acest caz. nivelul primelor de asigurare este şi el mai ridicat. Se observă. .2 Principul primului risc Acesta este mai des aplicat la bunurile la care riscul de producere a pagubei totale este mai redus (de exemplu.5. această parte fiind numită franciză.58 asigurată reprezintă valoarea reală a bunului asigurat. partea din pagubă care depăşeşte suma asigurată este suportată în întregime de asigurat. Dacă se aplică principiul răspunderii limitate se evită cheltuielile privind evaluarea. constatarea pagubelor şi stabilirea despăgubirilor la pagubele de volum mai redus. Indiferent de tipul de franciză cu care se operează. însă. Franciza poate fi: atinsă (simplă) sau deductibilă (absolută). Operând o comparaţie între cele două principii. În cazul ambelor principii.

Beneficiarul asigurării reprezintă: A. Rolul şi forma contractului de asigurare.6 ÎNTREBĂRI RECAPITULATIVE 1. 4. acea persoană juridică. acea persoană juridică ce în schimbul primei de asigurare plătite asigurătorului. Condiţii de acoperire a riscurilor prin contractele de asigurare. 3. asigură bunurile sau un eveniment împotriva anumitor riscuri. C. Specificul principiilor contractuale. Principiul primului risc îşi găseşte aplicabilitatea în cazul asigurării clădirilor. 2. Rolul etapele activităţii de evaluare. persoana care are dreptul să încaseze despăgubirea sau suma asigurată. . B. Astfel. fără însă ca aceasta să fie obligatoriu parte la contractul de asigurare. 5. ce în schimbul primelor de asigurare încasate de la asiguraţi îşi asumă răspunderea de a acoperi pagubele produse bunurilor asigurate.59 Fiecare dintre aceste principii se regăseşte în practică în funcţie de tipul de contract de asigurare. principiul răspunderii proporţionale se aplică în cazul asigurării mărfurilor în transportul internaţional. în timp ce principiul răspunderii limitate se aplică în special la asigurarea mărfurilor în transportul internaţional. Condiţiile şi specificul aplicării principiilor de despăgubire 2.7 TESTE GRILĂ DE EVALUARE ŞI DE AUTOEVALUARE 1. în cazul asigurării culturilor agricole sau a animalelor. 2.

s = suma asigurată. c) deductibilă. c) suma de bani pe care asigurătorul este obligat să o plătească asiguratului în vederea compensării pagubei produse de riscul asigurat.60 D.(a. v = valoarea bunului asigurat.(a. b. Aplicarea principiului răspunderii proporţionale.c) B. b) principiul primului risc.c) C.(b. în limita sumei asigurate. b) autorizată.(a. asigură bunuri sau un eveniment împotriva anumitor riscuri.(b.(a. se bazează pe: a. d) evaluarea şi declanşarea asigurării. dacă asiguratul nu suportă franciza. Franciza în domeniul asigurărilor poate fi: a) simplă. La stabilirea modului în care se va efectua despăgubirea.(a. ce în schimbul primei de asigurare plătite asigurătorului.(c) . D. A. b) chiar valoarea pagubei. s p  d v d s  p v v s  d p d  p s v unde: d = despăgubirea de asigurare.(a) 5. Despăgubirea plătită de asigurător reprezintă: a) acea valoare a pagubei minus franciza dacă asiguratul nu suportă franciza. d.b) B.c) B. c. c) principiul răspunderii limitate. se foloseşte: a) principiul răspunderii proporţionale.(c.b.(a) D. A.(c) 3. acea persoană fizică.d) D.d) C.d) C. p = paguba A. d) amplificată. 2.b.c) 4.

000) D. b) asiguratul beneficiază de explicaţii privind modul în care se determină despăgubirea plătibilă după producerea evenimentului asigurat. Care este valoarea în u. O casă are o valoare de 150.(a. (v0) reprezentând costul construcţiei.c) D. d) principiul bunei credinţe.(123.000 u. Aplicarea principiului răspunderii proporţionale este specifică în cazul: a) stabilirii riscului seismic al clădirilor în asigurarea de bunuri.(c) 9.(c. c) se reduce riscul subiectiv şi este împiedicat asiguratul să profite din asigurare.000) 10.(a.000) C.d) 8. A. Existenţa principiului interesului asigurabil este o condiţie necesară pentru: a) a preveni acţiunile speculative ale asiguraţilor.m.(a.b.(b. b) principiul subrogaţiei.c) B.(a.(a.(143. Conform principiului despăgubirii aplicat în asigurări: a) contractul de asigurare nu oferă despăgubiri peste valoarea pierderilor suferite.d) D.(a.b.m.(193.(toate) D. trebuie cunoscute şi respectate de cele două părţi.c) C.c) C. Inflaţia estimată are valoarea i=12% u.m.c. .(a. Contractele de asigurare au la bază principii care. la care va fi casa asigurată? A.(a.(a.61 A. A. Acestea sunt: a) principiul despăgubirii.d) 6.000 u.b.m.b) C. c) asigurării culturilor agricole sau a animalelor. A.c) D. deşi nu sunt menţionate explicit în contract.c) B. c) principiul interesului asigurabil.c) B.(a.(toate) B.b) 7.000) B. Dacă uzura clădirii (u) este de 25.c) C. b) asigurarea mărfurilor în transportul internaţional.(133.(a.

(a.(a. c) asigurările de răspundere civilă. c) pe baza ei şi a altor elemente se stabileşte prima de asigurare.(a.b) D.(a.c) B.c) D. A. Relativ la „suma asigurată“ se poate afirma că: a) reprezintă partea din valoarea de asigurare pentru care asigurătorul îşi asumă răspunderea în cazul producerii riscului asigurat.(a. b) la asigurările de persoane.b.(a) B. c) a profita în urma daunelor asigurate.(b. d) întâlnit în acea situaţie când asigurătorul nu este obligat să plătească o daună din culpa unei terţe persoane.(a.c) B. b) este limita minimă de răspundere a asigurătorului. d) stabilirea excepţiilor de la principiul despăgubirii.b. A.c) 14.(a.(c) C.c) 12.b.c) 13.b) C.62 b) prevenirea acţiunilor speculative ale asigurătorilor.d) 11.(b.c.d) C. A.(a.c) C.(a.b. A.b) B.d) C.(b.c) B.d) . A.c.c. b) prevenirea obţinerii unui avantaj de către partea în culpă.(a. Principiul subrogaţiei este: a) întâlnit în acea situaţie când asigurătorul este obligat să plătească o daună din culpa unei terţe persoane. Valoarea de asigurare este un termen întâlnit la: a) asigurările de bunuri.(b. d) nu poate depăşi valoarea reală a bunului asigurat.(a. c) procesul de recuperare de la asigurătorul persoanei vinovate a sumelor plătite ca despăgubire.d) D.(a.(b.c) D.(a. c) a reduce numărul pagubelor intenţionate. b) procesul de recuperare de la persoana vinovată a sumelor plătite ca despăgubire. una din limite fiind valoarea interesului asigurabil. Avantajele aplicării principiului subrogaţiei se referă la: a) prevenirea dublei despăgubiri.d) D.

(a.d) 16.m.b) C.(a. Norma de asigurare (Na) este: a) suma asigurată.(a.(c.e) C.sp.].c.d) B. c) stabilită pe baza datelor statistice. cuantumul acesteia fiind stabilit în funcţie de felul culturilor.c) C. A.c) 17.(b. sp = supliment de primă b) denumită şi primă brută.(a.b. d) calculată prin relaţia: Na=Sa /n. A. sumă asigurată. c) se stabileşte înmulţind suma asigurată cu cota de primă stabilită la 100 sau 1000 u.c. Na = Norma de asigurare. folosind metodele şi principiile calculului actuarial. stabilită prin lege.e) D.c.63 15.(a.c) D.d) B. b) se stabileşte înmulţind suma asigurată cu prima brută stabilită la 100 sau 1000 u. pe unitatea de obiect asigurat.(c) D. Prima de asigurare reprezintă: a) suma de bani pe care asiguratul o plăteşte asigurătorului.(a. pentru ca acesta să constituie fondul de asigurare necesar plăţii indemnizaţiilor în cazul producerii riscului asigurat.b.(a. Cota de primă este: a) determinată pe baza relaţiei: Cp = pn .b.m. c) stabilită la culturile agricole.d) . d) stabilită la asigurările de viaţă în funcţie de durata contractului şi de vârsta asiguratului.m. e) calculată prin relaţia: Na/n=Sa /n unde: Sa = Suma asigurată. pn = prima netă. n = numărul de unităţi asigurate [u. sumă asigurată. A.(b. unde: Cp = cota de primă. la hectar.(a) B. b) specifică asigurărilor obligatorii de bunuri.

Mureş. 12. 15. 1997 Managernentul societătilor de asigurare. Editura Tehnică. 1998 Marketing în asigurări. Sebe Emil. Ciurel Violeta. 6. Editura Dimitrie Cantemir. 4. Editura Tehnică. 1998 Introducere în asigurări. Bucureşti. Bucureşti. Editura Brend.8 BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ 1 Alexa Constantin. 5. C A D B A B A A B 10. 14. Editura Tehnică. 11. Editura Brend. 9. Bucureşti. 3. Marinică Dobrin Constantinescu Dan Anghel. 1998 2 3 4 5 6 7 . Tg. 7. 1998 Asigurarea şi managementul riscului. Marinică Dobrin Asigurări şi reasigurări în comerţul internaţional. Cistelecan Rodica Constantinescu Dan Anghel (coordonaor) Constantinescu Dan Anghel (coordonator) Constantinescu Dan Anghel coordonator Constantinescu Dan Anghel. 17. 2. A D B A C A B A 2. 1992 Asigurări cornerciale. 16. Mihăescu Ana Maria Cistelecan Lazăr. 1997 Asigurări şi reasigurări. Bucureşti.64 RĂSPUNSURI 1. Bucureşti. Editura All. Bucureşti. 13. 8.

American Institute for CPCU. Malecki. Malvern... Sauer G. Peter Kensicki. Pennsylvania. Robert Reinarz Văcărel Iulian. Wiening Everett D. Gary Patrik. Crişan N. Galiceanu I. Health and Retirement. Bucureşti. Eric A. Karen L. Tribuna Economică. Roland C. Malvern. 13 14 15 Asigurări şi reasigurări. Pennsylvania. Tănăsescu P Michael Coss. Bucureşti. Horn. Mamilton 10 11 12 Commercial Liability Insurance and Risk Management. Tribuna Economică. 1995 . Ed. 1993 Personal insurance: Life. Bucureşti. 2004 Sistemul asigurărilor în România. 1987 Asigurările în activitatea agenţilor economici. American Institute for CPCU. Gherasim Al. Pennsylvania. American Institute for CPCU. Randall Galiceanu Ion Iosif Gh. 1997 Insurance Malvern... 1997 Reinsurance Practice. Malvern. MarketerEditura Expert. 1995 Issues în insurance. Institute of America.65 8 9 Donald E. Bercea Florian Victor Hallman.. Pennsylvania.

66

CAPITOLUL 3 TIPOLOGIA ASIGURĂRILOR

Obiective: Se urmăreşte în acest capitol utilitatea practică pentru fiecare dintre asigurările prezentate: asigurări de bunuri, de persoane de răspundere civilă, de creanţe etc. Scurt rezumat: Se porneşte de la mai multe tipuri de clasificări ale asigurărilor, iar apoi se detaliază fiecare dintre categoriile de asigurări pe clase şi specific corespunzător: asigurări de persoane, asigurări de bunuri (autovehicole, clădiri, maritime, de aviaţie), asigurări de răspundere civilă legală şi asigurări de creanţe. Cuvinte cheie: asigurări facultative; asigurări obligatorii; asigurări de persoane; asigurări de viaţă; asigurări de deces; asigurări universale de viaţă; asigurări de sănătate; CASCO; RCA; carteluri; societăţi Lloyd’s; avarie parţială; avarie totală; avarie comună; dispaşă; asigurare a creditelor de export; riscuri politice; asigurare de cauţiune; asigurare de fidelitate.

67

3.1 CATEGORII DE ASIGURĂRI
Desigur că putem distinge diferite criterii de evidenţiere a tipurilor de asigurări. Dintre acestea se evidenţiază în principal următoarele trei: a) după forma juridică de realizare a contractelor; b) după domeniul sau ramura la care se referă; c) practica conform cu obiectul de activitate a) Clasificarea asigurărilor după forma juridică de realizare a contractelor face distincţie între: 1. Asigurările obligatorii decurg din interesul general, social şi economic al colectivităţii pentru protejarea economiei naţionale (avuţiei naţionale) asigurând o continuitate a proceselor de producţie şi protejarea victimelor unor accidente. 2. Asigurările facultative se încheie pe baza contractelor dintre părţi. ]În acest caz asigurătorul este obligat să accepte asigurarea facultativă propusă de asigurat în condiţiile în care aceasta corespunde cu prevederile actelor normative în vigoare în special pentru riscurile necuprinse în asigurările obligatorii. b) Distingem, de asemenea, după domeniul sau ramura de apartenenţă al activităţii de asigurări: 1. Asigurările de bunuri au ca obiect valori materiale care aparţin unor persoane fizice sau juridice şi pot fi supuse fenomenelor naturale sau accidentelor. De exemplu: mijloace fixe şi circulante, culturi agricole, rodul viilor, animale domestice, autovehicule, nave de transport maritime şi fluviale, aeronave, clădiri, construcţii, bunuri casnice, alte bunuri care aparţin populaţiei. 2. Asigurările de persoane au ca obiect persoana fizică în sine şi sunt încheiate cu scopul de a combate efecte naturale negative şi accidente. De asemenea asigurările pot fi legate de anumite evenimente importante legate de viaţa persoanei (împlinirea unei anumite vârste, pierderea capacităţii de muncă, deces etc.).

68

3. Asigurările de răspundere civilă prin care asigurătorul îşi asumă obligaţia de a plăti despăgubirea pentru prejudiciul adus de către asigurat unor terţe persoane. c) O altă posibilă grupare a asigurărilor poate fi realizată în raport cu obiectul de activitate. Principalele tipuri de asigurări care se pot practica conform cu obiectul de activitate sunt: 1) asigurări de viaţă; 2) asigurări de persoane, altele decât cele de viaţă; 3) asigurări de autovehicule; 4) asigurări navale şi maritime (de transport); 5) asigurări de aviaţie; 6) asigurări de incendiu şi alte pagube de bunuri; 7) asigurări de răspundere civilă; 8) asigurări de credite şi garanţii; 9) asigurări de pierderi financiare din riscuri asigurate; 10) asigurări agricole. Pe lângă cele enumerate mai sus, în raport cu evoluţia economică, fiecare dintre firmele de asigurare poate să introducă noi tipuri de contracte de asigurare în corelaţie cu cerinţele consumatorilor şi dinamica pieţei.

3.2 ASIGURĂRI DE PERSOANE 3.2.1 Asigurările de viaţă
Asigurările de persoane reprezintă contractele care au ca obiect promisiunea efectuării unei plăţi de către asigurător în cazul producerii unui eveniment care afectează persoana fizică prin: vătămare corporală, îmbolnăvire, deces sau supravieţuire. Asigurările de viaţă diferă ca formă contractuală de la o ţară la alta încadrându-se în asigurări de persoane de viaţă şi asigurări de persoane altele decât cele de viaţă (asigurări de sănătate, de accidente etc).

69

Asigurările de viaţă reprezintă acele contracte realizate în vederea acoperirii dificultăţilor financiare, cu caracter temporar sau permanent, pe care le întâmpină familia persoanei decedate (cheltuieli de înmormântare, pensii de urmaş). Asigurările de viaţă asigură riscuri importante precum cele de deces şi de supravieţuire. În funcţie de riscul asigurat avem următoarele tipuri de asigurări de viaţă: a) asigurări de supravieţuire; b) asigurări de rentă; c) asigurări de deces. a. Asigurarea de supravieţuire este cea prin care asigurătorul se angajează să plătească asiguratului, la expirarea contractului, suma asigurată cu condiţia ca persoana asigurată să fie în viaţă. Suma de bani acumulată poate fi plătită în totalitate la un moment dat sau fracţionar pe o perioada de timp. Motivele pentru care se poate încheia o astfel de asigurare pot fi:  achiziţionarea în viitor a unui imobil sau a unor bunuri cu valoare ridicată;  realizarea unei călătorii de agrement;  constituirea unui capital pentru o afacere;  susţinere financiară pe durata studiilor;  efectuarea de tratament medical. Dacă asiguratul supravieţuieşte vârstei stipulate în contract, el intră în posesia sumei respective, iar dacă nu supravieţuieşte atunci societatea de asigurări nu are nici o obligaţie faţă de asigurat sau moştenitorii acestuia. Suma acumulată de asigurat rămâne de drept asigurătorului după decesul prematur al asiguratului. b. Asigurarea de rentă reprezintă acel tip de asigurare în care suma asigurată este pusă la dispoziţia asiguratului sub forma unei plăţi periodice cu titlul de rentă. Plata rentei poate începe imediat după perfectarea (încheierea) contractului de asigurare sau la o dată ulterioară. Această asigurare nu este foarte atractivă datorită pierderii dreptului asupra sumei asigurate, înscriindu-se în contract clauza contra-asigurării care permite rambursarea primelor asigurate pentru riscul de supravieţuire mai puţin pentru riscul de deces.

În general se realizează asigurări de viaţă mixte pentru a face mai atractive raporturile cu asiguraţii şi pentru a le simplifica sub aspect organizatoric.2.1. suma asigurată se plăteşte beneficiarilor poliţei. Asigurarea de viaţă pe termen oferă protecţie financiară pentru o perioadă limitată de timp. O altă formă de contract limitează plata primelor la o anumită perioadă (pe o durată de n ani. în acest caz. 3. Asiguratul are însă posibilitatea de a reînnoi contractul pentru o nouă perioada de timp doar dacă acest lucru nu a fost prevăzut printr-o altă clauză contractuală. atât pentru asigurat cât şi pentru asigurător.  oferă protecţia asigurabilităţii. Acest tip de asigurare se numeşte asigurare de deces temporară. pentru că este singura formă de asigurare care. . ea fiind cea mai rentabilă formă de asigurare mixtă. Dacă persoana decedează în aceasta perioadă. la expirarea perioadei de asigurare.  perioada de protecţie este limitată.1 Asigurarea de viaţă pe termen Dacă persoana supravieţuieşte perioadei pentru care s-a încheiat contractul.  alegerea perioadei de asigurare. asiguratul se obligă să plătească prime pe toata durata vieţii sale. restituie primele depuse. Avantajele asigurării de viaţă pe termen sunt:  acoperirea unor nevoi de asigurare mari cu resurse limitate. Există un tip de asigurare care acoperă riscul de deces indiferent de data la care ar surveni acesta.70 c.  creşterea primelor de asigurare în funcţie de vârsta asiguratului (în general primele sunt mult mai mici pentru perioade mici). la această sumă adăugându-se şi excedentele de capital făcute de asigurător.  facilitează obţinerea unor împrumuturi mari. Lipse (dezavantaje) ale asigurării de viaţă pe termen sunt:  lipsa posibilităţii de economisire. însă. Asigurarea de deces protejează asiguratul împotriva riscului de deces. Asigurarea mixtă poate fi realizată ca o asigurare de viaţă cu acumulare de capital. atunci obligaţia societăţii de asigurări se consideră încheiată. până la data x).

iar proprietarul poliţei va alege modalitatea cea mai bună de câştig.  poliţa de asigurare are o valoare fixă la un anumit nivel al primei.  poliţa acumulează economii a căror valoare creşte conform unui plan prestabilit.71 3. 3. În continuare se regăsesc principalele caracteristici ale acestui tip de asigurare:  este o asigurare de viaţă permanentă. Diferenţa faţă de asigurarea permanentă constă în faptul că asigurarea variabilă plasează riscul investiţiei asupra proprietarului poliţei de asigurare.  poliţa poate să fie cu participare sau fără participare (cu plata sau fără plata unor dividende). iar în cazul unei investiţii neperformante se vor reduce beneficiile de deces. astfel că nivelul de acumulare este mai scăzut. În general sunt disponibile mai multe opţiuni de a investi.1.  valoarea economiilor este garantată de societatea de asigurări. Asigurarea de viaţă permanentă oferă protecţie permanentă pe perioada întregii vieţi şi poate fi încheiată şi pentru acumularea de capital. .2. care poate opta pentru modul de investire a capitalului său. Dacă alegerea sa se dovedeşte bună atunci se acorda o acoperire adiţională în caz de deces.3 Asigurarea de viaţă variabilă Asigurarea variabilă este o asigurare cu prime fixe asemănătoare cu asigurarea de viaţă permanentă doar că nivelul primelor este constant.1.2.  poliţa asigură un nivel minim de despăgubiri împotriva riscului de deces pe întreaga durată a vieţii. care oferă protecţie pe toată durata vieţii.2 Asigurarea de viaţă permanentă (viageră) Asigurarea de viaţă permanentă reprezintă un tip de asigurare care conferă protecţie în caz de deces pentru durata întregii vieţi.

c) asigurări permanente de boală (sănătate). Posesorul acestei poliţe poate retrage la un moment dat anumite sume din economiile acumulate. la un moment dat. cheltuieli suportate de stat sau persoana asigurată. a) Asigurările de accidente urmăresc protejarea persoanelor fizice de consecinţele unor evenimente care le pot afecta viaţa sau integritatea personală dar şi capacitatea de muncă. Persoanele accidentate primesc cu titlul de indemnizaţie fie o sumă forfetară.2.72 3. b) asigurări de îmbolnăvire. cheltuielile de deces.2.4 Asigurarea de viaţă universală Asigurarea de viaţă universală se caracterizează prin faptul că posesorul poliţei poate modifica la anumite intervale de timp valoarea beneficiilor de deces pe baza rezultatelor capitalizării făcute de asigurător. Rolul acestor asigurări este acela de a acoperi cheltuielile de ocrotire a sănătăţii parţial sau integral.2 Asigurări de sănătate Asigurările de sănătate fac parte din categoria asigurărilor de persoane altele decât cele de viaţă şi acoperă riscurile de îmbolnăvire şi accident. fracţionată pentru a acoperi cheltuielile de îngrijire medicală. Există următoarele tipuri de asigurări de sănătate: a) asigurări de accidente. Primele de asigurare sunt plasate într-un cont (nu unul bancar). recuperarea sănătăţii şi a pierderilor de venit. fie o primă majorată. Tot în acest cont se vor adăuga (vărsa) dobânzile obţinute. . Posesorul poliţei poate schimba valoarea şi data efectuării plăţilor de asigurare (uneori) fără a avea obligaţia de a anunţa anticipat societatea de asigurări. iar din valoarea lor se vor scădea. 3.1.

000 u.000 u.000 u.000 u. din care: =192.m.000 u.m.000 u.000 u. sau a decedat.000 u.000 u.8 *(245.000) 5.000.m.2 (245. 80% din suma ce depăşeşte 5.m.m.000 u.m.000 -5. Din momentul în care un asigurat a fost examinat şi acceptat pentru acest tip de asigurare. . incapacitate determinată de un accident sau de o boală.m. În exemplul precedent persoana asigurată va cheltui 53.m.000 -5.000 u. 1) franciza 2) 20% din suma ce depăşeşte 5. 0.000 u. 5. asigurându-se pentru un risc de 245. Primele sunt plătite anual şi de obicei nu se modifică de la un caz la altul (de la o persoană la alta).m. 0. Exemplu de asigurare de sănătate: Poliţa de asigurare: Problema medicală Cheltuieli medicale Plăţile asigurării Suma suportată de asigurat: Franciza Beneficiu maxim Procent de coasigurare 5. 1.m. Dacă asiguratul a contractat o asigurare pentru incapacitate de muncă în urma unei boli sau a unui accident el are dreptul la o indemnizaţie de asigurare (compensaţie) care se acordă periodic atâta timp cât asiguratul este în incapacitate de muncă sau până la împlinirea vârstei de pensionare.m =53.73 Asigurările de boală au drept obiectiv protejarea persoanelor care au suferit o incapacitate temporară de muncă determinată de boală. c) Asigurările permanente de boală (sănătate) urmăresc să elimine sărăcia adesea asociată cu incapacitatea de muncă pentru o perioadă îndelungată.m + 48. contractul poate să-şi păstreze valabilitatea pentru un număr de ani consecutivi şi nu poate fi reziliat de către asigurător.m.000) = 48. 20% b) atac de cord + tratament + spitalizare 10 zile 245.000 u.

Asigurarea colectivă de sănătate reprezintă una din multiplele căi de a oferi indemnizaţii pentru cazuri de boală sau accidente practicate de persoanele juridice pentru proprii angajaţi. iar asigurătorul va considera grupul în entitatea sa şi nu prin persoanele care-l alcătuiesc luate individual. iar dacă aceasta este depăşită. persoanele care au suma plătită de patron beneficiază de o reducere a contribuţiei pe care fiecare angajat trebuie sa o plătească. Asociaţiile şi organizaţiile pot finanţa asigurarea pentru fiecare din membrii săi. Uneori acest tip de asigurări pot fi cumpărate de asociaţiile patronale (firme mici dar care în număr mare pot obţine contracte mai avantajoase). sumele respective vor fi suportate de asigurat. În acest caz se pierde totuşi din flexibilitatea alegerii celei mai adecvate modalităţi de asigurare.74 Adesea. pentru fiecare din membrii lor fiind stabilit un fond de finanţare în care se varsă primele. sindicatele sau alte asociaţii de persoane. iar persoanele vârstnice sau mai puţin sănătoase pot avea avantaje.   Avantajele asigurării colective de sănătate sunt: deoarece sunt folosite cote de primă colectivă asigurarea devine mai ieftină. Diferite tipuri de grupuri sau organizaţii pot finanţa o asigurare de sănătate asumându-şi responsabilitatea de a plăti în întregime primele de asigurare (plan de asigurare fără contribuţia salariaţilor) sau la plata primelor pot contribui chiar membrii grupului. Principalii beneficiari a acestor asigurări sunt firmele. Indemnizaţiile vor fi oferite în acest caz membrilor unui grup (identificabil) pe baza unui contract de asigurare colectivă. Sindicatele pot cumpăra asigurări de sănătate. . asigurările stabilesc o limită maximă pentru care se poate plăti suma asigurată. Astfel rezultă o asigurare de sănătate colectivă pentru asociaţi care reprezintă un beneficiu al apartenenţei persoanelor la grup. iar prin administratori au responsabilitatea de a cumpăra asigurările.

persoanele care nu au starea sănătăţii prea bună pot obţine asigurarea prin apartenenţa la grup chiar dacă. 3. în mod individual nu ar obţine acest lucru.75       contribuţia angajaţilor nu se impozitează. poate oferi unei firme un plus de atractivitate la angajarea salariaţilor. În general cumpărătorii de asigurări de bunuri preferă asigurarea pentru casă sau autoturisme. dacă unul dintre angajaţi părăseşte firma îşi pierde drepturile ce decurg din asigurarea colectivă de sănătate. Chiar dacă persoana respectivă nu se consideră bogată va fi surprinsă să constate valoarea bunurilor pe care le deţine în urma .1 Specificul asigurărilor de bunuri Asigurarea de bunuri permite unei persoane să-şi protejeze bunul al cărui proprietar este.3 ASIGURĂRI DE BUNURI 3. Uneori se practică „aranjamente” de protecţie socială prin crearea unui fond comun folosit apoi pentru încheierea contractului de asigurare negociindu-se şi alte tipuri de asigurări.3. dar şi veniturile viitoare. iar pentru a şi le păstra în continuare va fi nevoit sa plătească prime foarte mari. astfel că riscul de incendiu. Dezavantaje ale asigurării colective de sănătate: un angajat tânăr care face parte dintr-un colectiv vârstnic va fi evaluat pe baza caracteristicilor întregului grup. pe lângă cele de sănătate. Asigurarea de bunuri compensează cheltuielile solicitate de repararea sau înlocuirea acelor bunuri care sunt pierdute sau distruse. furt sau vandalism poate să crească. în caz de îmbolnăvire sau accident de muncă firma nu va suporta cheltuieli foarte mari. O persoana tânără probabil nu are în proprietate prea multe bunuri. iar dacă persoana este căsătorită va avea mai multe bunuri în proprietate.

reparare. cu menţionarea datei şi a preţului de achiziţie. pentru inventarierea bunurilor se recomandă parcurgerea următoarelor etape: 1.  preţul plătit pe materii prime sau materiale. acestea pot fi incluse în următoarele categorii şi asigurate facultativ:  bunuri care aparţin persoanelor fizice sau juridice având domiciliul.  bunuri primite în folosinţă sau păstrare. . Bunurile de valoare mare vor fi fotografiate pentru surprinderea detaliilor. se ataşează chitanţele sau bonurile de cumpărare aferente bunurilor respective. uzura. închiriere sau locaţie de gestiune. se vor ataşa numere de inventar pe acele bunuri care ar putea fi furate. dar aceste sume nu pot fi mai mari decât:  valoarea (preţul) de înlocuire al bunului din care s-a scăzut uzura pentru mijloace fixe sau obiecte de inventar. fotografii. documentele de inventar se păstrează la bancă sau în alt loc ferit de distrugere sau furt. produse finite. vopsire. 3. se înregistrează sau fotografiază pe peliculă şi se notează data la care au fost făcute aceste înregistrări sau fotografii. 4. precum şi nivelul costului de înlocuire al bunurilor. Bunurile sunt asigurate pentru sumele declarate de asigurat. curăţare. Determinarea valorii curente a obiectelor asigurate se face în general scăzând din valoarea iniţială deprecierea estimată. Pentru determinarea valorii poliţei de asigurare este necesară întocmirea foii de inventar la care în mod obligatoriu se vor anexa chitanţe. se alcătuieşte o listă cu toate bunurile aflate în proprietatea persoanei. mărfuri. În practica asigurărilor. 5.76 unei analize detaliate. După stabilirea naturii bunurilor. vânzare sau pentru expunere în muzee sau expoziţii.  bunuri sau activităţi care fac obiectul unor contracte de concesionare. 2. sediul sau reşedinţa în România.

3. Caracteristici ale asigurării de tip CASCO:  vechimea autovehiculului asigurat nu trebuie să depăşească 12 ani. dar uneori. Dacă se constată că asiguratul nu a acţionat în acest sens. autovehiculele. manipulare. sunt considerate acele vehicule pentru transporturi terestre. Obiectul acestui tip de asigurare. inclusiv remorcile ataşate acestora. 3. acţionate pe principiul motorului. pentru a se evita faptele ilicite. stocare. instalarea de sisteme de protecţie împotriva incendiilor. asigurătorul se poate preleva de obligaţiile asumate. durata asigurării este de un an sau minim 6 luni. asigurarea întră în vigoare după trei zile de la data efectuării plăţii sau încheierii poliţei.77  valoarea de circulaţie în cazul obiectelor de muzeu. Se pot asigura şi maşini cu vechime mai mare de 12 ani dacă fac parte dintr-un parc auto mai mare de 10 maşini şi numărul lor nu depăşeşte 10% din numărul total. şi poate impune respectarea normelor de utilizare pentru a o reducere a riscurilor potenţiale. Asigurătorul poate cere de la caz la caz condiţii suplimentare de păstrare.2 Asigurarea de avarii şi furt facultativă auto (CASCO) Este un tip de asigurare facultativă care se încheie pentru persoane fizice şi juridice pentru daunele suferite de autovehiculele faţă de care asiguratul are un interes asigurabil şi se contractează de către firmele din ţară numai pentru autovehicule înmatriculate în România. asigurarea începe la ora 24 a zilei imediat următoare celei în care s-a încheiat contractul de asigurare şi s-a încasat prima de asigurare (rata I).    . asigurarea încetează la ora 24 a ultimei zile a perioadei pentru care a fost încheiată. al lucrărilor de artă. furt.

2 – 4. geamurile.68 Contractul de asigurare se încheie în baza unei cererichestionar care împreună cu Nota de calcul şi Inspecţia de risc fac parte integrantă din contractul de asigurare.maxim 3 luni).  asigurarea de avarii sau avarii şi furt poate fi combinată cu asigurarea de accidente a persoanelor din autovehicul (valabilitatea acesteia fiind cea a asigurării de avarii).  cauciucurile să nu prezinte uzură accentuată.05 2. acesta trebuie să îndeplinească cumulativ următoarele cerinţe:  să fie în stare de funcţionare.40 1. Inspecţia de risc a autovehiculului este obligatorie. .  seria şasiului şi seria motorului să corespundă cu cele din documente.90 2. 1: Tabelul nr.3 – 7. semnalizatoarele.5 – 7. 1 Tarife orientative CASCO Riscurile asigurate Avarii numai în România Avarii în România şi în afară Avarii şi furt în România Avarii în România şi în afară şi furt în România Cota de primă % 1.78 Asigurarea CASCO poate fi încheiată şi în combinaţie cu alte modalităţi complementare de acoperire a riscurilor.  caroseria să nu prezinte porţiuni întinse de rugină sau exfoliere.  sistemul antifurt şi toate dotările suplimentare să existe şi să fie în stare de funcţionare.  asigurarea de avarii şi furt în România (12 luni) combinată cu asigurarea penru furt extern (1.7 – 4. precum:  asigurarea de avarii cu valabilitate în România împreună cu extinderea teritoriului acoperit în afara României (1-12 luni).  parbrizul. Un exemplu de tarife pentru tipurile de riscuri asigurate este prezentat în Tabelul nr. spoiler-ul sau alte părţi casante să fie intacte. farurile.

Riscurile asigurate şi excluderile fac parte componentă a contractului de asigurare. valori tabelate în cataloage de specialitate. În cazul unei avarii.  pentru cele fabricate în anul încheierii asigurării se acceptă preţul de factură (inclusiv TVA). Valoarea din nou (Vn) a autovehiculului se determină distinct pentru autovehiculele indigene şi pentru autovehiculele producţie străină în raport cu: (a) pentru autovehiculele indigene  valoarea de comercializare din nou din listele de preţuri (inclusiv TVA şi celelalte taxe impuse).79  să se facă dovada că viitorul asigurat este în posesia celor două rânduri de chei originale ale autovehiculului.  pentru cele fabricate în anul încheierii asigurării se acceptă preţul de factură la care se adună totalul taxelor din declaraţia vamală (mai puţin TVA). suma asigurată. care este cea calculată sau determinată ca valoare rămasă la momentul încheierii contractului. Uzura (U) autovehiculului se stabileşte conform scalei de uzură prevăzută în tariful de prime. Asiguraţii beneficiază de termen de graţie 5 zile lucrătoare pentru plata primele sau a ratelor scadente. Vn = valoarea din nou. în funcţie de acestea stabilindu-se prima de asigurare. . este obligatoriu ca producerea evenimentului asigurat să fie anunţată în termen de 48 de ore de la producerea acestuia sau de la intrarea în ţară. Pentru stabilirea primei de asigurare trebuie cunoscută valoarea reală. U = uzura. sau accident. (b) pentru autovehiculele producţie străină  valoarea de catalog EUROTAX. Vr = Vn – U unde: Vr = valoarea rămasă.

Se vor despăgubi daunele produse direct asupra autovehiculului asigurat precum şi daunele indirecte: afumare. inundaţiilor.35%. efecte ale greutăţii stratului de zăpadă sau gheaţă. 4 . la reînnoirea contractului pentru un nou an de asigurare . căderi de corpuri pe vehicul. ieşiri în decor. (c) Calamităţi naturale precum:  efectele directe ale ploilor torenţiale.  efectele indirecte ale acestor fenomene precum: prăbuşirea unui copac lovit de trăsnet. grindinii. la contractul CASCO poate fi ataşată clauza de despăgubire la accidentarea persoanelor pentru: invaliditate permanentă parţială sau totală şi/sau deces. De asemenea se despăgubesc daunele provocate de agentul de stingere. 3 .80 Adiţional. a alunecărilor sau prăbuşirilor de teren sau a cutremurelor de pământ. pătare sau efectele căldurii degajate. Începând cu al 5-lea an consecutiv fără daune. ori a avalanşelor de zăpadă. derapări. avalanşelor.25%. . carbonizare. căderi în prăpastie sau în apă (cu ocazia transbordării sau ruperii podurilor). răsturnări. furtunilor.20%. Dacă în cursul unui an de asigurare. aluviunilor. acţiunea mecanică a obiectelor purtate de furtună sau uragan. nu se mai acordă bonus. dar se aplică cotaţia de primă rezultată în urma acordării bonusului în anul 4 de asigurare fără daune. (b) Riscuri generale: Incendiu. cutremurelor sau a alunecărilor sau prăbuşirilor de teren.se vor aplica reduceri (bonusuri) asuprea primei de asigurare astfel: 1 an . trombelor de aer. sau cu orice alt corp mobil sau imobil. asiguratul nu a avut nici o daună. trăsnet (chiar neurmate de incendiu) explozie (inclusiv explozia rezervorului de carburant ca urmare a producerii unui eveniment asigurat). Riscurile asigurate prin contractele CASCO pot fi: (a) Riscuri specifice circulaţiei: Coliziuni cu alte autovehicule. uraganelor. 2 . dărâmarea acoperişurilor sau construcţiilor din cauza greutăţii stratului de zăpadă sau gheaţă.cu condiţia continuităţii .50%.

dependente direct proporţional în raport cu numărul şi tipul riscurilor asigurate:  avarii numai în România. Se acceptă în asigurare autovehicule cu vechime până la 12 ani inclusiv şi în cazul parcurilor de autovehicule.200 euro 1 Prin efracţie se înţelege acel furt după care rămân urme că făptuitorii l-au săvârşit prin spargerea forţată sau distrugerea dispozitivelor de închidere. De obicei aceste valori sunt disponibile agenţilor de asigurare tabelate. Se pot despăgubi avariile produse autovehiculului ca urmare a furtului sau tentativei de furt prin efracţie. starea tehnică şi valoarea de piaţă. Exemplu de determinare pentru un autovehicul care are valoarea din nou de 17.200 euro. iar uneori se pot asigura şi autovehicule cu vechime mai mare. 2 Scala de uzură2.81 Asigurarea depinde se tipul autovehiculului. Vezi Tabelul nr. standardizate. 2 Supliment Auto Expert.  avarii şi furt în România. rulajul. De asemenea se despăgubesc pagubele cauzate încăperii în care se afla autovehiculul asigurat. Pentru parcurile de autovehicule se acordă reduceri cuprinse între 5 şi 15% în funcţie de numărul autovehiculelor asigurate. chiar dacă autovehiculul asigurat nu se afla într-o încăpere. al unor părţi componente sau piese ale autovehiculului. Preţ autovehicul nou = 17.  avarii şi furt în România şi în afară. Nr. Valoarea primelor de asigurare a autovehiculelor uzate este dată de valoarea de comercializare (preţul din nou) din care se scade uzura stabilită în raport cu vechimea în ani a acestora (conform procentajelor din scala de uzură). Tarifele de asigurare sunt progresive.  avarii în România şi în afară. în funcţie de vechime şi stare de întreţinere. ca urmare a furtului prin efracţie1 sau a tentativei de furt prin efracţie a autovehiculului asigurat sau a unor componente ale acestuia. Primele de asigurare sunt diferenţiate pe categorii de autovehicule. şi pot fi achitate integral sau în rate subanuale. în condiţii negociate de către ambele părţi. 18 mai 2002 .  furt în România.

valoarea este dată de 50% din valoarea autoturismului nou. pentru perioade de 1 până la 3 luni. . respectiv cumpărare a poliţei de asigurare.5 tone şi peste 3.000 km. din care se mai reduce 10% pentru rulajul de 50. Tabelul nr.000 km Stare tehnică bună Din Tabelul nr. starea tehnică şi de întreţinere şi valoarea de piaţă.600 euro.82 Vechime = 5. Aceasta este o valoare estimativă de la care se poate pleca la negocierea preţului de vânzare.5 ani Rulaj = 50.5 tone şi mai mult de 9 locuri pe mai puţin de 9 locuri pe scaune scaune Observaţii 0-1 an 1-2 ani 2-3 ani 3-4 ani 4-5 ani 5-6 ani 6-7 ani 7-6 ani 6-9 ani 8-10 ani Peste 10 ani 100% 85% 75% 70% 65% 60% 55% 50% 45% 40% 30% 100% 84% 73% 62% 55% 47% 41% 35% 32% 28% 25% Coeficienţii valorii rămase. 2 Scala de uzură Vechimea autovehiculului Valoarea rămasă . 60% din valoarea reală. se corectează cu 10-15% în funcţie de kilometrii parcurşi. Deci.procent din valoarea de nou autovehicule cu masa autovehicule cu masa sub 3. Această valoare poate fi mai mare sau mai mică funcţie de starea tehnică reală şi de valoarea de piaţă a autovehiculului. adică 8. Este prevăzută de asemenea şi posibilitatea asigurării riscului de furt în afara teritoriului României în condiţiile încasării unei prime suplimentare de asigurare.2 Scala de uzură se alege pentru vechimea cuprinsă între cinci şi şase ani valoarea rămasă. conform datelor din tabel.

 asigurarea de răspundere civilă legală faţă de terţi.1 Elemente specifice Modernizarea flotei aeriene civile. care include următoarele secţiuni:  asigurarea pentru pierderea sau avarierea navei (CASCO). În plus. creşterea numărului orelor de zbor. completată cu protocolul de la Haga (1955). care nu trebuie sa depăşească valoarea din nou .4.  asigurarea de răspundere faţă de pasageri şi pentru bagajele acestora sau mărfurile transportate. asigurările pot fi gândite pentru a corespunde cerinţelor şi posibilităţilor fiecărui client în parte. Asigurarea aeronavelor este o asigurare complexă.4 ASIGURĂRI DE AVIAŢIE 3. a valorii mărfurilor şi a numărului pasagerilor transportaţi au condus la accentuarea nevoii de asigurare a riscurilor aviatice. răspunderile civile ale companiilor de aviaţie au fost completate prin Convenţia de la Guatemala. efectuat pe aeronave. Răspunderea civilă a companiilor de navigaţie aeriană este reglementată pe plan internaţional prin:  Convenţia de la Varşovia (1929).în cazul asigurării de răspundere. în convenţiile internaţionale la care ţara noastră este parte sau în acordurile încheiate cu partenerii externi . În plus.83 Totuşi. . care se aplică oricărui transport internaţional de persoane. 3. numărul important de sinistre înregistrat în acest domeniu a determinat companiile aviatice să ia măsuri în scopul evitării posibilelor catastrofe. cu plata transportului.în cazul asigurării aeronavei sau în limitele prevăzute în legislaţia din România. bagaje sau mărfuri. Suma asigurată se stabileşte pe baza valorii declarate de asigurat. pentru mai multă mobilitate.

au devenit tot mai prezente. El acoperea numai răspunderea. Convenţia de la Roma (1953). Însă afacerea nu a fost profitabilă. la atragerea unor capitaluri însemnate pentru investiţii în acest domeniu. Aceşti piloţi au găsit unele societăţi de asigurare care şi-au exprimat interesul de a experimenta asigurarea aparatelor comerciale. De altfel. A urmat dezvoltarea puternică a poştei aeriene. poliţele de asigurare realizate înainte de primul război mondial aveau ca obiect în principal răspunderea civilă sau accidentele de persoane. a persoanelor sau a bunurilor aflate în aeronave sau ordinea şi disciplina la bord. în SUA nu a existat nici un contract de asigurare de aviaţie încheiat de societăţile de asigurare americane. . în acea perioadă retragerile firmelor de asigurări de pe piaţă fiind frecvente. care se aplică în cazul daunelor provocate terţilor din afara aeronavei. prin intermediul companiei Barbel and Baldwin. din New York. Acelaşi trend s-a înregistrat în dezvoltarea aviatică de pe întreg globul. Primul contract de asigurare de aviaţie a fost încheiat în 1912 de către societatea Lloyd’s of London. mulţi dintre piloţii reîntorşi de pe front au intrat în aviaţia comercială. iar apoi a industriei aviatice americane care a devenit în scurt timp un factor important în viaţa economică a SUA.84   Convenţia de la Tokyo (1963). Zborurile au început să devină regulate şi mai sigure. care se aplică tuturor infracţiunilor penale şi actelor care pot compromite securitatea aeronavei. Asigurarea împotriva avarierii aparatelor de zbor extrem de fragile din acele timpuri ar fi însemnat un risc mult prea mare pentru societăţile de asigurări. cu o construcţie mai simplă. După ce primul război mondial a luat sfârşit. Avioanele particulare. S-au dezvoltat continuu facilităţile la sol pentru buna decolare şi aterizare a avioanelor sub forma aeroporturilor şi a pistelor de aterizare de urgenţă şi a sistemelor de dirijare a zborurilor. Succesul primului zbor transatlantic realizat în 1927 de către Charles Lindbergh a atras atenţia asupra posibilităţilor oferite de transportul aerian conducând odată cu aceasta. Existau totuşi câteva contracte de asigurare realizate de firma Lloyd’s of London. Multe companii au cumpărat avioane pentru transportul bunurilor şi persoanelor. De exemplu până în 1922.

Totodată a început şi cursa de cucerire a spaţiului cosmic. societăţi de asigurare individuale) şi societăţi Lloyd’s. Associated Aviation Underwriters fondat în 1929 şi Aviation Office of America fondat în 1962. În SUA există trei astfel de carteluri United States Aircraft Insurance Group fondat în 1928. 1. Cartelurile. Nu există o anumită . Fiecare reprezentanţă a acestor carteluri are un personal extrem de specializat. orice tip de expunere la pierdere în domeniul aviatic poate fi asigurat de aceste carteluri.85 Utilizarea avioanelor militare în cel de-al doilea război mondial a constituit un impuls foarte puternic pentru dezvoltarea industriei aviatice. precum şi pentru majoritatea aeroporturilor. pentru companiile producătoare de avioane comerciale.2 Piaţa riscurilor aviatice Asigurătorii riscurilor aviatice se pot clasifica în: carteluri (formate din mai multe societăţi de asigurare. Serviciile fiecărui cartel sunt puse la dispoziţia societăţilor de asigurări din componenţa sa în mod automat. Aviaţia a cunoscut o expansiune incredibilă de la un număr mic de aparate de zbor la sute de mii în prezent. a căror strategie este aceea de a stimula resursele financiare necesare acoperirii asigurărilor de mare valoare. Practic. mai ales că toate segmentele transportului aerian s-au dezvoltat intens în ultimele patru decenii. 3. precum şi pentru realizarea unor sisteme la sol tot mai performante pentru decolare şi aterizare.4. cu prima aselenizare din 1969. Aceste carteluri încheie contracte de asigurări de aviaţie în numele societăţilor de asigurare membre. Aceste trei carteluri realizează contracte de asigurare pentru cele mai multe companii de aviaţie comercială din SUA. iar poliţele de asigurare sunt realizate de către agenţi sau brokeri. Cea mai mare parte a pieţei de asigurări pentru aviaţia civilă este dominată de câteva carteluri. Remarcabilă este evoluţia acestui fenomen. Dezvoltarea avioanelor cu reacţie după 1960 a oferit noi oportunităţi transportului aerian. Există reprezentanţe pe întreg teritoriul SUA. Mulţi dintre cei care soluţionează cererile de despăgubire sunt ei înşişi piloţi licenţiaţi.

zborurile şcoală. c.  au fost refuzate de alte societăţi de asigurare. Pentru a ne face o imagine asupra dimensiunii acestor servicii. Unele societăţi încheie contracte de asigurare în mod independent fără a apela la suportul financiar al cartelurilor. Producătorii aparatelor de zbor. Societăţile Lloyd’s. Acest sector cuprinde marile companii producătoare de aparate de zbor. mai puţin liniile aeriene. zboruri pentru observaţii atmosferice. Pentru simplificare se poate spune că aviaţia generală se defineşte ca fiind întreaga aviaţie civilă.altfel nu ar putea rezista pe piaţa asigurărilor aviatice -. Societăţi de asigurare. aparatele de zbor fabricate de persoane particulare şi aparatele de zbor de interes istoric sau elicopterele sunt acoperite prin contracte de asigurare la societăţi Lloyd’s. Aceste societăţi sunt însă suficient de puternice pentru a realiza contracte de asigurare aviatice şi dispun de o vastă experienţă în domeniu . 2. taxiurile aeriene. zboruri de agrement. Aceste societăţi operează la nivel naţional sau regional ca intermediari pe piaţa asigurărilor aviatice. De exemplu. Marile linii aeriene de transport deservesc rute intercontinentale şi transoceanice. de .  nu se asigură pe piaţa obişnuită. Ea cuprinde: aviaţia utilitară. Cel mai mare sector al aviaţiei îl constituie aviaţia generală. aeroporturi şi baze aeriene. în special pentru riscuri care:  nu aparţin claselor omogene. serviciile aviatice pentru executivul marilor corporaţii. b. Aviaţia generală. 3. Fiecare societate membră are autoritatea de a încheia contracte de asigurare în numele cartelului. vom menţiona faptul că 98% din totalul aparatelor de zbor din aviaţia civilă a SUA sunt aparatele pentru aviaţie generală. în timp ce liniile aeriene naţionale deservesc piaţa internă a fiecărei ţări. linii aeriene. această industrie este împărţită în cinci mari sectoare: aviaţia generală. producători ai aparatelor de zbor.86 agenţie care să reprezinte cartelul. de motoare. Liniile aeriene. Din punct de vedere funcţional. cursele charter. Creşterea importanţei asigurărilor aviatice reflectă dezvoltarea industriei aviatice din ultimele decenii. a.

precum şi alte sisteme necesare zborului. d. Pentru societăţile de asigurări aparatele de zbor şi riscurile implicate prezintă fiecare în parte multe elemente de unicitate. 3. precum şi scopul folosirii aparatului de zbor. . tipul aparatului de zbor şi dotarea electronică de la bord. Număr limitat de unităţi expuse riscului Aviaţia. Heathrow din Londra etc.3 Riscuri de pierdere sau avariere a aeronavelor. în grade diferite. există câteva mari societăţi de asigurare care s-au specializat în acest domeniu extrem de complex. oferă servicii de reparaţii şi întreţinere sau asigură alimentarea cu combustibil şi piese de schimb. aspectele geografice ale zborurilor. precum şi componentelor acestora. motoarelor de avion. Mii de administratori de baze aeriene servesc ca dealeri şi distribuitori de aparate de zbor.4. în fiecare formă de asigurare. însă în asigurarea de aviaţie el a primit un statut propriu. expuneri la risc limitat şi o diversitate semnificativă de factori care fac ca expunerile să se individualizeze în funcţie de aparatul de zbor şi de pilot. Riscul de pierdere catastrofală este prezent de fapt. de echipament electronic de bord. până la micile aeroporturi private cu gazon. e. indiferent de specificul ei. Pentru acest segment al industriei aviatice dedicat realizării aparatelor de zbor. prezintă o serie de riscuri care includ expunerile la pierderi catastrofice. Hartsfield din Atlanta. În lume se află zeci de mii de aeroporturi de diferite mărimi.87 avioane. Deşi în lume există puţine firme mari destinate construcţiei de avioane şi motoare de avion. dar nici unul nu este atât de important ca expunerea permanentă la riscul de catastrofă. Administratorii aeroporturilor includ atât municipalitatea marilor metropole cât şi proprietarii micilor baze aeriene. există câteva mii de companii mai mici care produc şi distribuie componente pentru aparatele de zbor. Aeroporturile. Bazele aeriene. Societăţile de asigurare evaluează în mod individual fiecare contract de asigurare luând în consideraţie calităţile pilotului. de la cele mari cum ar fi celebrele O’Hara din Chicago.

Având în vedere concepţia. Din punctul de vedere al societăţilor de asigurare o situaţie mai complicată decât cazul pierderii catastrofice o constituie numărul limitat de unităţi expuse riscului. societăţile de asigurare trebuie să se sprijine mai mult pe raţionamente logice decât pe o bază de date statistice. construcţia şi condiţiile de funcţionare. societăţile de asigurare pentru aviaţie nu dispun. pentru anumite clase de risc. Valoarea contractelor de asigurare poate diferi de la un avion la altul cu valori de ordinul miilor de dolari. dată fiind natura zborului. în funcţie de echipamentele electronice de bord şi de sistemele de ghidare instalate.). Ingineria aviatică este mult mai complexă decât cea feroviară sau rutieră. se poate constata că avioanele sunt mult mai susceptibile la pierderi catastrofice decât orice alt vehicul terestru sau maritim. Avionul este. se ajunge la câteva zeci de mii de avioane. varietatea factorilor de risc la care sunt expuse face ca asigurarea lor să poarte pecetea individualităţii. avioanele fiind supuse unor forţe exterioare diferite de cele la care sunt supuse în general trenurile şi automobilele. . Dacă se iau în consideraţie aparatele de zbor de pe toate liniile aeriene din lume. case etc. Accidentele aviatice au demonstrat cât de predispuse sunt avioanele la daune totale şi cât de rapid se pot transforma unele accidente în catastrofe. robustă şi foarte sofisticată.88 În evaluarea acestui risc de pierdere catastrofică un rol important îl au caracteristicile fizice ale avionului. un aparat de construcţie uşoară. pe baza cărora să se stabilească probabilitatea producerii riscului ca şi în cazul asigurărilor maritime. societăţile de asigurare ar avea mai puţine probleme dacă aparatele de zbor ar fi tipizate şi uşor clasificabile pe categorii de risc. De aceea. Odată cu creşterea capacităţii de transport şi a creşterii parametrilor de zbor (viteză şi altitudine). Chiar dacă numărul limitat de unităţi expuse riscului ridică multe probleme. de suficiente unităţi expuse la risc pentru a permite calcule statistice corecte. iar pierderea catastrofică constituie o perpetuă ameninţare. Numărul avioanelor expuse la pierderi este relativ mic în comparaţie cu alte tipuri de bunuri (automobile. Chiar şi atunci când două avioane sunt asemănătoare. iar numărul total al aparatelor de zbor din aviaţia civilă se ridică însă la sute de mii. creşte frecvenţa accidentelor majore.

mai mult de jumătate din aeronavele aviaţiei civile din România înainte de 1991 aveau o vechime de peste zece ani.1 Tipul aparatului de zbor şi echipamentul de bord Aparatul de zbor şi numărul de persoane care pot zbura în calitatea de pasageri sau membrii ai echipajului determină valoarea contractului de asigurare. aparatul expus zborului şi impactului cu solul la fiecare aterizare. respectiv valoarea maximă a unei daune totale. dar şi în evaluarea reparaţiilor necesare după avarierea potenţială a aparatului. începe să dea semne de slăbiciune. apariţiei unor zone de coroziune sau a unor crestături pe elicea avionului. 2. abilităţile pilotului. astfel ca deteriorările care se produc în timp să nu afecteze imediat performanţele de zbor. 3.89 Sunt importante cele patru criterii majore de evaluare a riscului: tipul aparatului de zbor şi echipamentul de bord. caracteristicile constructive şi configuraţia aparatelor de zbor. Recondiţionarea suprafeţelor metalice ale avionului necesită multă experienţa din partea mecanicilor şi dotări corespunzătoare. scopul în care urmează să fie folosit aparatul de zbor şi caracteristicile geografice ale zborului. dar şi la uzura motoarelor. Din acest motiv este preferabil să se declare o pierdere totală a . 1. de aceea fiecare aparat se prezintă ca unicat din punct de vedere al reparaţiilor. implicând costuri deosebite. Aceste informaţii oferă o bază de plecare în evaluarea potenţialului maxim de risc. Valoarea contractului de asigurare va fi mai mică decât această valoare maximă.3. Multe aparate de zbor se construiesc cu o anumită rezervă. De exemplu. În industria aviatică există o diversitate mai mare de tipuri constructive decât în industria automobilelor. dar va depinde de ea. Probabilitatea daunei totale depinde de o serie de factori cum ar fi: vechimea. Problema vechimii aparatului de zbor se referă la deteriorarea structurii sale. daune relativ minore pot necesita înlocuirea unui întreg element structural. Fiecare aparat de zbor are propria lui durată de viaţa proiectată. Adeseori performanţele acestuia se reduc datorită deteriorării suprafeţei aripilor care creează forţa portantă. La avioanele cu structuri sofisticate.4. Caracteristicile constructive ale unui aparat de zbor sunt foarte importante nu numai în stabilirea probabilităţii de daună. După o perioadă de funcţionare. durată ce poate varia de la câţiva ani la câteva decenii. Vechimea.

înaintea centrului de greutate. 3. Aceasta poziţie este dezavantajoasă pentru pilot. deoarece atunci când rulează aparatul la sol. Configuraţia aparatelor de zbor determină o serie de particularităţi în manevrarea aeronavelor. ca şi marea sau muntele nu sunt periculoase. Pilotul trebuie să fie permanent într-o condiţie optimă. condiţiile meteo.3 Scopul în care urmează sa fie folosit aparatul de zbor Aparatul de zbor poate fi folosit pentru transportul de persoane.4 Caracteristicile geografice Sunt acele elemente care se referă la tipul de climă. Hidroavioanele şi aparatele de tip amfibie trebuie să facă faţă la o serie de pericole maritime. 3. în cazul în care cheltuielile pentru reparaţii devin excesiv de mari. dar întâmpină serioase dificultăţi de zbor atunci când cade un motor.4. Am putea afirma că practic. . fiecare aparat de zbor prezintă propriile riscuri generate de specificul configuraţiei sale. datorită asimetriei forţei de propulsare. fiecare dintre aceste destinaţii denotă anumite riscurile posibile. el nu are suficientă vizibilitate. ci neiertătoare faţă de greşelile umane”. în plus faţă de cele aviatice. dar este mult mai pretenţios la aterizarea pe suprafeţe prea tari sau prea moi. 3. temperatură. 3. cu două roti poziţionate în spatele centrului de greutate. trenul de aterizare sub forma de triciclu. oferă o poziţie mai buna pentru rulajul aparatului la sol. altitudine.2 Abilităţile pilotului Condiţia psiho-fizică a pilotului sau a echipajului influenţează desfăşurarea zborului.3. care combinate oferă o multitudine situaţională în evaluarea riscurior din domeniul aviatic. De exemplu.90 aparatului de zbor.4.3. format din două roţi montate în faţă. prezintă o poziţionare uşor înclinată în sus. Avioanele care dispun de mai multe motoare sunt mai puternice.4. transportul utilitar etc. lungimea pistei. avioanele cu tren de aterizare convenţional. Există o veche zicală potrivit căreia: „Aviaţia.3. Trebuie arătat că avioanele aviaţiei militare şi prototipurile nu sunt asigurate. Pe de alta parte.

ei vor evalua cu atenţie probabilităţile de apariţie a tuturor riscurile posibile. Principii aplicabile în asigurările maritime sunt similare cu cele din alte ramuri de asigurări. 3. Aceste principii sunt:  principiul interesului asigurabil .prezintă un caracter patrimonial şi vizează conservarea bunurilor care fac obiectul voiajului maritim.  asigurarea încărcăturii.1 Tipuri de asigurări maritime Asigurarea maritimă este o ramură a asigurării de bunuri în cadrul căreia societăţile de asigurare îşi asumă protecţia navelor fluviale şi maritime utilizate în porturi.5 ASIGURĂRI MARITIME 3. Acest interes asigurabil se manifestă în mod specific de către proprietarul (deţinătorul) bunurilor transportate. precum şi a încărcăturii acestora împotriva unor riscuri. dar cu specific la activităţile de transport maritim. în timp ce interesul pentru asigurarea încărcăturii revenea proprietarilor mărfurilor. adică a bunurilor care fac obiectul transportului maritim (asigurarea de tip CARGO). La începuturile dezvoltării asigurărilor maritime una şi aceeaşi poliţă de asigurare acoperea atât marfa cât şi nava cu care era transportată aceasta deoarece proprietarul navei era şi cumpărătorul mărfurilor transportate. deţinătorul unei ipoteci pe navă etc.5.91 Deoarece valoarea contractelor de asigurare depinde foarte mult de abilitatea experţilor societăţii de asigurări de a evalua cât mai corect producerea riscului. Astfel au apărut două tipuri distincte de asigurări maritime:  asigurarea navelor (asigurarea de tip CASCO). . Pe măsura dezvoltării comerţului maritim s-au constituit companii de navigaţie interesate în special de asigurarea navelor.

fiind în corelaţie cu condiţiile de livrare stabilite prin contracte comerciale cu partenerii străini (F.3 etc. livrări de tip „C” în care vânzătorul organizează şi transportul.F. 3. Există patru categorii de condiţii denumite „Regulile INCOTERMS”: 1.O.O.92   principiul despăgubirii .R.O.2 Avaria în asigurările maritime 1 2 F.5. livrări de tip „D” în care vânzătorul îşi asumă responsabilitatea pentru marfa transportată până la destinaţie. Asigurările de bunuri care fac obiectul asigurării de tip CARGO privesc mărfurile care fac obiectul comerţului exterior şi care se află în trafic internaţional cu mijloace de transport româneşti sau străine. 2. acronim provenit din expresia „Free On Rail“ 3 F.B. fapt care poate să implice negocierea preţurilor de vânzare. finalitatea asigurării în ipoteza producerii cazului asigurat. În condiţiile de livrare C.I.reflectă motivaţia interesului asigurabil.O. livrări de tip „F” în care vânzătorul pune mărfurile la dispoziţia cărăuşului nominalizat de cumpărător.T. franco-portul de destinaţie.R.O.valabil pentru orice contract de asigurare care intervine între părţi.1. franco-frontiera de destinaţie.O.2. livrări de tip „E” în care vânzătorul pune mărfurile la dispoziţia cumpărătorului în limitele responsabilităţilor sale. În condiţiile de livrare de tip „C” sau „F” asigurarea cade în sarcina cumpărătorului extern. (cost-asigurare-transport) furnizorul se obligă să se îngrijească de transportul şi asigurarea mărfurilor suportând cheltuielile de transport şi asigurare care sunt incluse în preţul de vânzare. acronim provenit din expresia „Free On Truck” .B. 4. acronim provenit din expresia „Free On Board” F. 3.T. În practica internaţională se utilizează şi alte condiţii de livrare: franco-frontiera clientului extern. F.). principiul bunei credinţe . F. dar nu-şi asumă riscuri suplimentare (costuri suplimentare) în raport de marfă după încărcarea ei pe bordul navei.

Se constată că avaria parţială este datorată unor cauze întâmplătoare (incendiu.dispariţia navei sau distrugerea completă.  să ameninţe atât nava cât şi încărcătura. eşuare. Avaria comună este expresia unui act intenţionat realizat prin ordin. În funcţie de natura obiectului asigurat şi interesele pe care le afectează avariile pot fi:  avarii totale.  avarii comune. .  avarii parţiale (particulare). iar costul salvării (remedieri.) ar depăşi valoarea asigurată. în momente de gravă primejdie pentru întreaga expediţie. Avaria în asigurarea maritimă este caracterizată ca o pagubă materială a obiectului asigurat. în mod intenţionat.  avarie totală constructivă . o degradare indiferent de mărimea şi cauza generatoare. se impune un sacrificiu.93 În timpul transportului maritim atât nava cât şi mărfurile pot suferi vătămări sau pierderi cunoscute sub denumirea de avarii. c) Avaria comună apare atunci când. indiferent dacă bunurile au fost asigurate sau nu. fapt care prezintă interes pentru toţi cei implicaţi în expediţia maritimă. din necesitate. a) Avaria totală este o pierdere totală sau completă a bunurilor asigurate sau presupune deteriorarea caracteristicilor intrinseci până în momentul în care bunul este exclus din categoria bunurilor din care a făcut parte. De aceea pierderile înregistrate în avaria comună se distribuie proporţional între aceştia. neintenţionat). reparaţii etc. Acceptarea avariei comune implică unele elemente privind paguba:  primejdia să fie reală şi gravă în raport cu condiţiile normale. b) Avaria parţială reprezintă orice pierdere parţială suferită de bunul asigurat din cauza unui risc asigurat (se produce în mod fortuit. o cheltuială pentru siguranţa comună a salvării de la primejdie a bunurilor şi a protecţiei intereselor tuturor participanţilor la expediţia maritimă. Avaria totală poate fi:  avarie totală reală . explozie) care îl afectează exclusiv pe proprietarul bunului asigurat.se manifestă atunci când pierderea bunului asigurat este inevitabilă.

 sacrificiul şi cheltuielile trebuie să fie rezonabile şi reale. .94  sacrificiul şi cheltuielile impuse de acest tip de avarie sunt rezultat al unui act intenţionat. Totodată această măsură trebuie să fie bazată pe buna intenţie şi să fie chibzuită.  remorcarea până la un port de refugiu. la cerere expresă. nefiind luate în considerare pierderile din culpa asiguratului. Evaluarea sacrificiilor ca pagube şi a cheltuielilor admise în avaria comună se repartizează de către specialişti. dar au scopul comun de a salva nava şi încărcătura.  închirieri de pompe şi alte echipamente pentru voiaj. pentru sume suplimentare.  cheltuieli salariale cuvenite echipajului ca urmare a avariei.  costul asigurării. Măsura luată de comandant trebuie sa aibă un caracter conştient. deliberat. Uneori în riscurile de navigaţie maritimă se includ.  sacrificiul şi cheltuielile impuse de avaria comună trebuie să prezinte un caracter excepţional distingându-se de cheltuielile normale de navigaţie asumate de armator prin contract. armatorului sau comandantului navei. Avaria maritimă se defineşte în strânsă legătură cu riscurile care au generat-o. Unele cheltuieli pe care armatorul le poate efectua în legătură cu avaria comună şi care sunt cuprinse în asigurare sunt:  cheltuieli de pilotaj. pierderi generate de confiscarea navei sau a mărfurilor de către autorităţile unui stat. adică nejustificate de riscuri asigurabile. remorcare şi altele.  întreţinerea echipajului şi consumul de carburant sau combustibil suplimentar.  reparaţii la navă (temporare sau definitive) efectuate în portul de refugiu. Rezultatul acestei acţiuni se menţionează în documentul de lichidare al avariei comune care poartă denumirea de dispaşă şi reprezintă actul de constatare al avariei comune. Caracterul extraordinar al sacrificiului trebuie argumentat pornind de la ideea că armatorul a dotat complet şi corect nava pentru ca aceasta să ajungă la destinaţie în condiţii normale.

În general asigurările se stabilesc la propunerea asigurătorului ţinând cont de prevederile legale în vigoare. În România există următoarele tipuri de asigurări de răspundere civilă: 1) asigurarea de răspundere civilă legală. 3. 6) asigurarea de răspundere civilă a managerului. 3. Primele pot fi fixe sau variabile. 3) asigurarea de răspundere civilă a transportatorului. urmată de respectarea legislaţiei naţionale sau internaţionale privind avaria comună. iar despăgubirile sunt determinate pe baza înţelegerii asiguratului cu persoana prejudiciată (cu acordul asigurătorului sau prin hotărâre judecătorească.95 Despăgubirile se realizează după o recunoaştere generală. Astfel de persoane care au avut de suferit în urma diverselor accidente vor fi despăgubite de către societatea de asigurări înainte de stabilirea vinovaţilor. 2) asigurarea de răspundere civilă auto. 7) asigurarea de răspundere civilă a agenţilor din turism. din dorinţa de protejare a averii personale.6. Cuantumul despăgubirilor acoperă prejudiciul efectiv şi cheltuielile făcute de asiguraţi în procesul civil. 4) asigurarea de răspundere civilă a producătorului. Se observă şi în România tendinţa de extindere tot mai mare a acestor tipuri de asigurări.1 Asigurarea de răspundere civilă legală Acest tip de asigurare poate interveni atunci când agenţii economici implicaţi în tranzacţii comerciale sau de altă natură sunt . 5) asigurarea de răspundere civilă profesională.6 ASIGURAREA DE RĂSPUNDERE CIVILĂ Asigurarea de răspundere civilă are ca obiect acoperirea prejudiciului produs de asigurat unor terţe persoane în condiţiile în care asiguratul răspunde potrivit legii.

cu intenţia de a produce o daună. la viaţa particulară etc. Aceste daune se referă la sumele pe care trebuie să le plătească pentru nerespectarea unor reglementări legale sau ca urmare a unei sentinţe judecătoreşti. pentru dauna produsă în numele asiguratului. Există următoarele tipuri de prejudicii intenţionate aduse unei persoane:  ameninţare.1.6. 2) răspundere civilă contractuală ce decurge din încălcarea clauzelor contractuale sau se realizează pe baza acordului de despăgubire.  încălcarea dreptului la viaţa privată. 3) răspundere civilă stabilită prin lege. Răspunderea civilă legală este structurată astfel: 1) răspundere pentru neglijenţă.  defăimare prin expresii scrise sau verbale.). 3. Conceptul de răspundere civilă prevede că societatea de asigurări este obligată să despăgubească. ele pot atrage consecinţe nefavorabile (şi de natură financiară) şi impun căutarea unor modalităţi pentru finanţarea lor. doar dacă acesta este răspunzător legal pentru a plăti daune unei terţe persoane reclamate. Daunele pot avea uneori valori mai mari de sute de milioane de lei.96 expuşi la daune în domeniul răspunderii civile legale. Neglijenţa poate fi realizată şi prin omisiune. dreptul la libertate. determinate de neexercitarea întregii responsabilităţi impuse de realizarea unei activităţi pentru a preveni vătămarea unei alte persoane.1 Răspunderea civilă pentru prejudicii Prejudiciul este paguba sau dauna care se poate produce prin încălcarea sau ştirbirea unui drept legal (de exemplu. sechestrare etc. iar în cazul în care expunerile la daune nu sunt tratate corespunzător în analiza managementului riscului.  prejudicii intenţionate care spre deosebire de neglijenţă implică acte de rea credinţă sau omisiuni intenţionate. prejudicii intenţionate sau prejudicii aduse în sensul strict al răspunderii civile. . Prejudiciile recunoscute de lege sunt:  prejudicii neintenţionate cauzate de neglijenţă.

încălcarea drepturilor de copyright). . prejudiciu adus proprietăţii prin violarea acesteia sau prin folosirea improprie a unor bunuri. 3. concurenţa neloială. prejudicii în sensul strict al răspunderii civile: în acest caz inculpatul nu a acţionat neglijent.97       frauda care este un act de rea credinţă.6. Societatea de asigurări nu încheie asigurări pentru clauzele în care una din părţile participante la contract încalcă prevederile contractuale. nici intenţionat. Legea asigurării forţei de muncă prevede ca fiecare angajator să acorde indemnizaţii sub formă bănească sau materială pentru prejudiciile suferite în muncă sau pentru bolile cu caracter profesional. interferenţa cu alte persoane (injurii. Dacă se încalcă un drept legal. produs cu scopul de a înşela pe cineva. cerând despăgubiri. dar cu toate acestea prin acţiunea sa produce daune. folosirea improprie a procesului legal (politicienii ar putea face abuz de acţionare în justiţie).1. Partea care suferă daune poate acţiona în justiţie pe cel care i-a produs aceste daune.3 Răspundere civilă stabilită prin lege Legea poate impune unor persoane sau organizaţii obligaţia legală de a compensa alte persoane în cazul producerii anumitor evenimente.1. Acordul de despăgubire se referă în general la pierderi aferente răspunderii legale la contracte care conţin acordul de despăgubire. o firmă de asigurări îşi înşeală clienţii). atunci legea prevede un remediu sub forma unei despăgubiri.2 Răspunderea civilă contractuală Răspunderea civilă contractuală se poate aplica în momentul încălcării clauzelor contractuale doar dacă în contract sunt prevăzute obligaţii pentru părţi.6. reaua credinţă (de exemplu. 3. iar dacă una din părţi nu şi-a îndeplinit angajamentul contractual atunci a încălcat clauzele contractuale.

asigurarea rămâne în vigoare pentru . În cazul producerii evenimentelor asigurate se acordă o despăgubire.2 Asigurarea de răspundere civilă auto Asigurarea de răspundere civilă auto (RCA) se mai numeşte şi asigurare pentru avarii.  răspunderea civilă profesională (de exemplu asigurarea de răspundere civilă a medicilor sau contabililor etc. Astfel valoarea asigurată nu poate depăşi valoarea maşinii la data asigurării. După fiecare despăgubire plătită. de montare şi demontare mai puţin valoarea deşeurilor reziduale) sau valoarea autovehiculului în momentul producerii riscului asigurat (valoarea din nou mai puţin uzura care nu poate depăşi 75%) iar valoarea despăgubirilor trebuie să fie mai mică decât 80% din valoarea din nou a autovehiculului.  răspunderea civilă pentru folosirea navelor sau aeronavelor (vezi următoarele două capitole). care nu trebuie să fie mai mare decât suma asigurată sau cuantumul pagubei (costul reparaţiilor.6. explodează în perioada de garanţie instalaţia termică). dar cel mai adesea după valoarea de catalog. Societatea de asigurări va plăti pentru dauna cauzată de asigurat. Scopul încheierii acestei asigurări este de a acoperi daunele provocate autovehiculelor în urma diverselor accidente sau fenomene naturale.  răspunderea civilă auto (RCA). suma asigurată se diminuează corespunzător. altfel. Autovehiculele se asigură şi la valoarea declarată de asigurat. Asigurarea pentru avarii nu include şi riscul de furt.  răspunderea civilă pentru prejudicii aduse forţei de muncă. doar dacă acesta este răspunzător legal pentru plata daunei.98 Principalele expuneri la risc în domeniul răspunderii civile. Expunerile la pierderi care au la bază răspunderea civilă se pot clasifica în mai multe categorii în funcţie de scopul urmărit în:  răspunderi civile pentru prejudiciile din exploatarea clădirilor şi lucrărilor de reparaţii (de exemplu. societatea de asigurări este exonerată. 3. cheltuielilor materiale.).

externe. contractare şi investiţii în străinătate. numite prime suplimentare. este cunoscut sub denumirea generică de asigurare a riscurilor financiare şi politice . cauzele insolvabilităţii fiind pur comerciale. deşi ambele sunt riscuri financiare. Asigurarea acestui risc este destinată să protejeze băncile şi alte instituţii financiare împotriva nerecuperării de la clienţii lor.1 Importanţa asigurării de creanţe în mecanismul de creditare Asigurarea creanţelor a apărut din necesitatea protejării creditorilor împotriva imposibilităţii recuperării împrumuturilor acordate de aceştia debitorilor rău platnici.dacă se asigură un credit extern -. asigurarea ratelor de credit şi a creditelor de investiţii). asigurare de credite (interne. Asigurarea riscurilor financiare cuprinde. în limbajul asigurărilor. asigurarea de cauţiune (garanţii) şi asigurarea de fidelitate. în general.7. Asigurarea riscurilor politice. în timp ce riscurile de credit exclud aceste intervenţii. un loc important îl ocupă riscul de neplată al ratelor de credit şi a dobânzilor aferente. 3.7 ASIGURĂRI DE CREANŢE 3. a cărui rentabilitate este dependentă de abilitatea debitorului de a face faţă obligaţiilor sale la scadenţă. în general guvernul. parţial .99 această sumă rămasă. Reîntregirea sumei asigurate poate fi realizată prin plata unor sume adiţionale. se referă la o arie mult mai restrânsă decât în vorbirea curentă. În cadrul riscurilor de credit intern. care. riscurile politice implică intervenţia unui cumpărător public sau a unei puteri politice din statul cumpărătorului. denumeşte acoperirea de care dispun societăţile comerciale dintr-o ţară pentru susţinerea activităţilor lor de export. Riscurile politice diferă de riscurile de credit prin faptul că. Acest tip de asigurare.

asiguratului i se oferă următoarele variante de poliţe:  Poliţa pe tranzacţie. să plătească despăgubiri asiguratului cu condiţia ca acesta să fi plătit primele de asigurare datorate. într-un anumit termen. cu condiţia ca asiguratul să fi plătit primele de asigurare.  să prevadă în contractele încheiate cu clienţii obligaţia acestora de a comunica. în baza cărora se angajează ca la producerea evenimentului asigurat.. de a fi parte semnatară a unui contract de credit. Modalităţile de încheiere a unei astfel de poliţe sunt multiple. în cazul producerii acestuia. persoana juridică cu dreptul legal. Pentru acoperirea acestui risc.  Poliţa pe flux continuu de afaceri. . în nume propriu. asiguratul trebuie:  să ia toate măsurile de prevedere ce se impun la acordarea împrumutului. a ratelor scadente datorate şi a dobânzilor aferente acestora.  să înştiinţeze imediat asigurătorul atunci când obţine informaţii cu privire la starea de imposibilitate de plată sau de insolvabilitate iminentă a clientului debitor. în calitate de creditor şi semnează. de legea şi uzanţele din fiecare ţară. Contractul de asigurare a creanţelor se încheie între următoarele părţi: (a) Asigurătorul partea care reprezintă societatea de asigurări care preia riscul şi care se obligă ca. în baza obiectului de activitate. (b) Asiguratul. în forma şi cuantumul stabilite în contract. instituirea garanţiilor şi ipotecilor în favoarea sa. (c) Beneficiarul este acea persoană juridică la care. la realizarea evenimentului prevăzut în contract. cu respectarea normelor interne de creditare. Astfel. societăţile de asigurare încheie contracte. La încheierea contractului de credit. contractul de asigurare. şi ele se adaptează în funcţie de particularităţile afacerilor asiguratului. asigurătorul urmează să îi plătească despăgubirea. să plătească despăgubiri. verificarea solvabilităţii clienţilor şi giranţilor etc. respectiv: verificarea juridică a clienţilor. în virtutea contractului.100 sau total.  Poliţa pe cifra de afaceri. orice modificare a condiţiilor iniţiale. angajându-se să plătească primele de asigurare.

). Suma asigurată pe o astfel de poliţă este reprezentată de valoarea totală a datoriilor nete pe care clientul le are faţă de asigurat la momentul acordării creditului. Asigurarea se încheie pentru un număr nedeterminat de tranzacţii.1 Poliţa pe tranzacţie . lunare etc. la această sumă.Poliţa tip T.1. la începutul perioadei. Suma care se asigură printr-o astfel de poliţă este reprezentată de valoarea totală a datoriilor nete pe care clientul le are faţă de asigurat. Ea poate fi plătită integral. la momentul încheierii primei tranzacţii. în orice moment. iar prima de asigurare se stabileşte prin aplicarea cotei de primă prevăzută în tarif. dar prezintă dezavantajul că administrarea este costisitoare şi necesită un volum mare de muncă. Asigurarea intră în vigoare la momentul acordării împrumutului bancar şi încetează odată cu plata. limita stabilită iniţial. la scadenţă. semestriale.7.101  să aducă la cunoştinţa asigurătorului orice amânări sau modificări ale scadenţelor de plată a ratelor la credit sau a termenelor de graţie convenite cu clienţii. Calculul primei de asigurare se face .Poliţa tip F. Asigurarea are ca obiect o singură tranzacţie încheiată de asigurat.2 Poliţa pe flux continuu de afaceri . acesta va trebui să plătească asigurătorului o primă suplimentară corespunzătoare. corespunzătoare anumitor fracţiuni din an (rate trimestriale. sau în rate. cu unul sau mai mulţi clienţi. la o anumită dată. 3.1. vânzarea unor echipamente de construcţii). pentru care se oferă acoperire permanentă şi care nu necesită nici un fel de ajustare a primei. şi ea reprezintă plafonul maxim pe care îl poate atinge această datorie. la un moment dat. În cazul în care asiguratul constată că datoriile nete totale ale clientului depăşesc. 3. pe parcursul perioadei de valabilitate a poliţei.7. Acest tip de asigurare este destinat tranzacţiilor de valori mari (de exemplu. încheiate de asigurat cu unul sau cu mai mulţi clienţi stabiliţi. a ultimei rate prevăzute în contractul de credit.

prin recalcularea primei.3 Poliţa pe cifra de afaceri .102 prin aplicarea cotei de primă prevăzute în tarif. Asigurarea începe la data solicitată de asigurat. Înainte de emiterea acestui tip de poliţă. Suma asigurată este dată de volumul estimat al cifrei de afaceri pe credit. cu condiţia plăţii primei de asigurare. . suma este mai mică. la suma asigurată. 3. comunicată de asigurat. Prima se plăteşte integral la începutul perioadei sau în rate subanuale. Poliţa tip C este valabilă de regulă pe o perioadă de 12 luni. este condiţionată de plata primelor de asigurare. În cazul în care suma rezultată din calculul ajustării este mai mare decât prima minimă de depozit.7. societatea de asigurări solicită de la asigurat informaţii privind experienţa trecută referitoare la debitele neplătite. dobânzi penalizatoare datorate de debitori asiguratului pentru întârzierile la plata ratelor scadente. diferenţa va fi considerată primă achitată în avans. pentru anul următor de asigurare. Intrarea în vigoare a contractului.  pierderile datorate fluctuaţiei cursului valutar şi devalorizării leului. Perioada de asigurare este nedeterminată. dimpotrivă. respectiv acoperirea efectivă a riscurilor asigurate. în funcţie de cifra de afaceri efectiv realizată. eventuale litigii în care a fost implicat etc.1. calculată la cifra de afaceri estimată pentru perioada de asigurare.Poliţa tip C. aceste tipuri de asigurări nu oferă acoperire pentru următoarele riscuri:  penalităţi. istoria creditelor sale. În baza cifrei de afaceri preliminate pentru anul de asigurare. Dacă. Asigurarea se încheie pentru toate creditele acordate de asigurat într-o perioadă de 12 luni. asiguratul va achita diferenţa de primă corespunzătoare. În general. care trebuie să coincidă cu data primei tranzacţii efectuate de client. La finele perioadei de asigurare se va efectua operaţiunea de regularizare. asiguratul va plăti o primă minimă de depozit. Răspunderea asigurătorului începe la ora zero a zilei menţionate în poliţă ca dată de început a asigurării. poliţa fiind continuă şi valabilă fără reînnoire. limitele de credit acordate.

ca urmare a producerii unui risc asigurat.103 daunele de consecinţă (de exemplu.  pierderi rezultate din nerecuperarea sumelor de la clienţii care nu au fost cuprinşi în asigurare. pe de o parte.2 Asigurarea creditelor de export Asigurarea creditelor externe are în vedere. prin specialiştii societăţii de asigurare a solvabilităţii şi bonităţii clienţilor săi. pentru o perioadă de timp. greve. tulburări civile). bancruta frauduloasă. riscurile exportului pe credit. care pot fi: credit-furnizor sau credit-cumpărător.7. reaua-credinţa a debitorului contractului de credit.  frauda. în principal. Pentru asigurat. conform prevederilor poliţei.  3. Creditul-furnizor (comercial) presupune asumarea riscului de neplată de către furnizor.  riscurile politice (război. iar pe de altă parte. O caracteristică specifică tuturor tipurilor de asigurări de credite este faptul că acestea nu acoperă pierderea în proporţie de 100%. efectele de trezorerie ale operaţiei de export cu plata la termen. furnizorul preia. încă o dată. război civil. revoluţie. Întrucât exportul pe credit blochează. acesta acceptând plata după un anumit termen. toate contractele de creditare fiind oferite spre asigurare. Pentru societatea de asigurare. precum şi din acordarea de credite peste plafonul de credit stabilit. creditele de export.  pierderi financiare cauzate de riscurile produse înainte de intrarea în vigoare a poliţei. avantajul îl constituie verificarea. asiguratul fiind obligat. costuri reduse şi evitarea anti-selecţiei. resursele financiare ale furnizorului. pierderi de profit) provocate de întreruperea activităţii. principalele avantaje ale acestui tip de poliţă sunt: administrarea relativ uşoară. . să participe cu un anumit procent (franciză). la acoperirea pierderilor. Consimţind la o asemenea modalitate de plată. acesta este deseori obligat să apeleze la un credit bancar.

Asigurarea riscului de neplată la extern oferă posibilitatea asigurării riscurilor care decurg din contracte de export cu modalităţi de plată neasiguratorii.104 În cazul exporturilor de valori mari. Plăţile în avans şi acreditivele nu mai reprezintă termeni competitivi în comerţul internaţional actual. cât şi o şansă în plus pentru a pătrunde pe piaţa internaţională. bunuri de larg consum şi prestări servicii. . Asigurarea creditelor la export acoperă exporturile pe credit (cu plată amânată) pe perioada de maxim un an între constituirea obligaţiei de plată din partea debitorului extern şi scadenţă. Asigurarea poate fi preluată de bănci sau alte instituţii financiare drept colateral în acordarea de finanţări pentru exportatori. Dintre tipurile de asigurări ale creditelor externe. o alternativa cu grad ridicat de siguranţă faţă de modalităţile clasice de plată şi care oferă condiţii de competitivitate comparabile cu cele de pe piaţa internaţională. care va fi acordat de către o bancă din ţara furnizorului. Sunt asigurate creanţele care rezultă din contractele de export de mărfuri generale. furnizorul va recomanda cumpărătorului să recurgă la obţinerea unui credit-cumpărător. exportatorii fiind nevoiţi să acorde facilităţi de plată cumpărătorilor străini. pe perioade lungi de timp. cel mai larg spectru de utilizare generale o are poliţa pe cifra de afaceri pe credite prin care se are în vedere totalitatea cumpărătorilor străini pe credit ce fac afaceri cu un vânzător. urmând ca în perioada următoare să fie asigurată şi perioada de prelivrare (perioada de fabricaţie). furnizorul nu îşi poate bloca resursele financiare. fără a-şi periclita situaţia financiară. poate acoperi numai perioada de postlivrare. În cazul în care creşterea exporturilor unei firme necesită şi extinderea creditului la export aceasta se poate proteja pentru încasarea creanţelor externe numai printr-un contract de asigurare a creditelor de export împotriva riscurilor de neplată. Prin urmare. Prin acest produs se propune exportatorilor atât o alternativă cu grad ridicat de siguranţă faţă de modalităţile clasice de plată. Contractele de asigurare care acoperă exporturi pe credit (cu plata amânată) pe perioada de maxim un an între constituirea obligaţiei de plata din partea debitorului extern şi scadenţă constituie un instrument deosebit. respectiv să încheie tranzacţii de export cu plata amânată. Contractul de asigurare pe termen scurt.

care parţial sau integral. b) Riscuri politice (de ţări): care ţin de evenimente şi legislaţii (schimbări) din ţara debitorului.).  moratoriu general declarat de guvernul din ţara cumpărătorului sau de către guvernul altui stat asigurat împotriva acestor riscuri prin intermediul căruia plata trebuie efectuată. nelivrări în termen.105 Contractele de asigurare nu sunt valabile pentru acele contracte de vânzare pentru care plata se efectuează: în avans sau printr-un acreditiv irevocabil confirmat de o bancă înregistrată în ţara asiguratului. ci doar neplata datorată unor factori externi. Nu se asigură contractele barter.1 Obiectul asigurării creditului de export Contractul de asigurare acoperă exporturi pe credit (cu plata amânată). împiedică îndeplinirea obligaţiilor contractuale.  orice măsură sau decizie luată de Guvernul dintr-o ţară asigurată prin contract împotriva acestor riscuri. Riscurile împotriva cărora sunt protejaţi exportatorii naţionali prin intermediul acestui produs sunt: a) Riscuri comerciale: care ţin de situaţia financiară a debitorului străin (insolvabilitate. revoluţie.7.2. Contractul de asigurare asigură orice debit neachitat de către un cumpărător privat şi care rezultă în mod direct şi numai ca urmare a producerii unui dintre următoarele riscuri:  insolvabilitatea cumpărătorului. Contractul de asigurare nu acoperă neplata datorată de neîndeplinirea condiţiilor contractuale (defecte de calitate. neplată prelungită. Asigurătorul îşi încetează obligaţiile dacă se întâlneşte una din situaţiile următoare:  apariţia într-una din ţările asigurate împotriva acestor riscuri a unui război. . termenul de încasare maxim acceptat în general fiind de 360 de zile. incapacitatea de onorare a contractului extern etc. război civil. plăţile în avans şi acreditivele confirmate de o bancă din ţară.  neplata prelungită din partea cumpărătorului. care nu pot fi controlaţi de exportator. de exemplu scurgerea a 5 luni de la expirarea perioadei maxime de credit acordate cumpărătorului). 3. insurecţie. rebeliune.

prin intermediul căreia plata trebuie făcută. Pot să apară şi alte prevederi expres menţionate în contract care să determine încetarea obligaţiilor asigurătorului. Ulterior pot fi introduşi în contractul de asigurare şi alţi cumpărători străini doar pe baza completării formularului „Cerere de acceptare a unui nou cumpărător”. Aceasta se completează în totalitate doar la prima solicitare. Cererea de asigurare este însoţită de un chestionar care trebuie completat de asigurat cu toate informaţiile solicitate. care trebuie completată de solicitant (exportator). măsuri legislative sau administrative apărute într-o ţară asigurată împotriva acestor riscuri. pe parcursul anului de asigurare. La fel.2. Limitele de credit se stabilesc pe baza unei analize amănunţite a informaţiilor privind situaţia economico-financiară a fiecărui partener extern analizat şi în funcţie de perioada de credit acordată acestuia. 3. costul acestei asigurări fiind însă mai ridicat în acest caz.2 Perioada de asigurare Contractul de asigurare se încheie.2.  neplata debitelor de către un cumpărător guvernamental. 3.7.7. care împiedică sau întârzie transferul sumelor plătite de cumpărător sau garantul acestuia ( riscul de transfer). Acest contract funcţionează prin emiterea unei limite de credit pentru fiecare cumpărător în parte.106  orice eveniment politic sau dificultăţi economice. . În anumite condiţii se poate emite un contract de asigurare numai pentru anumite riscuri care decurg dintr-o singură tranzacţie la export. această cerere se completează în totalitate doar la prima solicitare. pe o perioadă de un an şi acoperă întreaga cifră de afaceri la export a exportatorului. de regulă.3 Procedura de asigurare Contractul de asigurare se încheie în baza unei cereriangajament de asigurare. Aceasta reprezintă valoarea maximă a mărfurilor livrate către respectivul cumpărător şi neîncasate la un moment dat.

de recuperat.  creanţele nu sunt disputate. ca un serviciu inclus în contractul de asigurare. se reînnoieşte automat . ciclic.2. 3.7.2. realizată de societate de asigurare.4 Procentul asigurat Procentul este de regulă sub 100%. este mai mare de 10. şi anume: pe măsură ce contravaloarea mărfii se încasează.7. în cazul creanţelor denominate în alte valute).000 USD (sau echivalentul în USD.107 Contractul are un sistem „revolving“1. sunt: comisionul de angajare a cererii-angajament de asigurare.  suma neîncasată.2.7. Contractul se reia la anumite intervale. limita de credit devine disponibilă pentru o nouă livrare. Pot fi acceptate cererile de colectare (pentru exporturile care nu sunt asigurate) care întrunesc cumulativ următoarele condiţii:  vechimea facturilor neîncasate nu este mai mare de 6 luni. În cazul în care valoarea livrării neîncasate este mai mică decât valoarea limitei de credit. 3. Dacă riscul asigurat se produce.6 Costurile suportate  1 Acestea. 3. Prin monitorizarea permanentă a cumpărătorilor externi ai asiguratului.5 Colectarea sumelor neîncasate la scadenţă Societatea de asigurări oferă exportatorilor posibilitatea recuperării sumelor neîncasate la scadenţă. indiferent dacă solicitantul este sau nu beneficiarul unui contract de asigurare dacă asigurătorul creditelor la export are acces la agenţii de colectare din întreaga lume. atunci despăgubirea va fi de 85% din valoarea livrării neîncasate (cu condiţia ca asiguratul săşi fi îndeplinit obligaţiile contractuale şi să nu existe nici o dispută în legătură cu suma neachitată). de regulă. de obicei 85%. despăgubirea aferentă riscurilor produse pe un debitor nu va depăşi 85% din valoarea limitei de credit agreată pentru acel debitor. se realizează un control permanent al riscurilor asumate.

 stabilirea unei relaţii financiare flexibile cu partenerul de afaceri şi cu beneficii de ambele părţi (clientul obţine timp să plătească. În cazul în care se produce unul dintre riscurile descrise mai sus. Acest contract de asigurare funcţionează prin emiterea de limite de credit care reprezintă suma maxima neachitată la un moment dat pe fiecare debitor ( partener extern). plata despăgubirii se face cu condiţia îndeplinirii tuturor obligaţiilor şi prevederilor contractuale în maxim 30 de zile de la expirarea perioadei de aşteptare (5 luni de la notificarea sumelor cu scadenţa depăşită). Dacă riscurile evaluate nu permit stabilirea unei limite de . analizat în parte. Realizarea activităţii de export cu încrederea că veniturile din export sunt sigure indiferent de evoluţia situaţiei financiare a partenerului de afaceri pe perioada derulării contractului de export presupune acces sporit la metode moderne de finanţare. potrivit termenilor în care a fost încheiat. de capacitatea sa de a îndeplini contractul extern.). incapacitatea de onorare a contractului etc. Limitele de credit se stabilesc pe baza unei analize aprofundate a informaţiilor privind situaţia economico-financiară a fiecărui partener extern. Dacă riscurile evaluate sunt acceptabile. Contractul de asigurare nu acoperă riscuri care ţin de exportator. prima minimă pe an de asigurare care este determinată astfel: procentul de primă multiplicat cu exporturi asigurate (de regulă între 0.5%. iar asiguratul este protejat financiar pe această perioadă). care nu pot fi controlaţi de exportator. Contractul de asigurare nu acoperă neplata datorată neîndeplinirii condiţiilor contractuale (defecte de calitate. specifice comerţului internaţional.3% din valoarea exporturilor asigurate). ci doar neplata datorată unor factori externi.108   comisionul de stabilire a limitei de credit (funcţie de ţara debitorului) pentru fiecare limită emisă şi inclusă în contractul de asigurare.  monitorizarea permanentă a contractelor externe. atunci limita de credit aferentă debitorului analizat va fi emisă la nivelul solicitat de asigurat. nelivrări în termen. având la îndemână un nou colateral:  cesiunea creanţelor din export.

sau. dacă este cazul. prin respectarea tuturor condiţiilor din contractele externe şi din contractul de asigurare. 3. prin analiza debitorilor în vederea asigurării se realizează o primă selecţie a riscurilor implicate de contractele externe. prin declararea tuturor livrărilor efectuate către debitorii asiguraţi prin plata primelor de asigurare. atunci limita de credit stabilită va fi mai mică. prin acest contract nu se acoperă riscul ce ţine de capacitatea exportatorului de a-şi îndeplini contractul de export. Contractele de export introduse ulterior vor fi asigurate doar pe baza completării formularului „Cerere de acceptare a unui nou cumpărător”. pentru ca cesionarea contractelor de asigurare să reprezinte un element de siguranţă pentru banca finanţatoare este necesar ca . 2. Odată ce contravaloarea mărfii se încasează. Asiguratului îi revine întreaga răspundere pentru a menţine validă asigurarea şi limitele acordate prin efectuarea de exporturi pe relaţia asigurată. se realizează un control permanent al riscurilor asumate. despăgubirea care este oferită asiguratului este reprezentată de răspunderea maximă pe contract de asigurare. Este în interesul băncii care preia prin cesionare drepturile din contractul de asigurare să-şi ia toate măsurile de precauţie pentru ca asiguratul să respecte îndatoririle care îi revin din contractele de export şi din contractul de asigurare şi să colaboreze cu asigurătorul respectiv. trebuie reţinute următoarele aspecte: 1. ca un serviciu inclus în contractul de asigurare. va fi refuzată. iar prin monitorizarea realizată de societatea de asigurări. prin continua verificare a conformităţii condiţiilor de asigurare cu condiţiile exportului. Dacă contractul de asigurare a riscului de neplată este utilizat de o bancă în constituirea unei modalităţi de finanţare a exportului de tipul scontării/forfetării. limita de credit devine disponibilă pentru livrarea următoare (sistemul revolving). Dacă riscul asigurat se produce.109 credit la nivelul solicitat de către asigurat. adică prima minimă sau prima plătită de asigurat pe anul de asigurare‚ respectiv maximum dintre cele două valori ori coeficientul de multiplicare care este dependent de caracteristicile asigurării solicitate.

3.7. În cazul în care valoarea livrării neîncasate este mai mică decât valoarea limitei de credit. pentru contractele asigurate.2. evident. Se ţine cont. Acest decalaj în timp îşi poate găsi un corespondent în costul cu care banca oferă finanţarea pentru export. atunci despăgubirea va fi de 85% din valoarea livrării neîncasate. Contractul de asigurare cuprinde pe lângă Condiţiile Generale. prin modul de administrare.7 Încheierea contractului de asigurare a creditului de export Contractul de asigurare se încheie pe baza unei cereriangajament de asigurare.între încasarea formală în cadrul tranzacţiei şi despăgubirea potrivit contractului (dacă se produce riscul asigurat). De asemenea. Despăgubirea se plăteşte dacă sunt respectate în totalitate condiţiile contractuale şi dacă riscul produs nu are legătură cu existenţa unei dispute între parteneri. 6. există în permanenţă o evidenţă strictă a derulării livrărilor şi situaţia încasărilor care trebuie însă corelată cu evidenţa de la banca finanţatoare.110 derularea contractelor de export finanţate şi asigurate să se desfăşoare chiar prin banca finanţatoare. odată ce marfa este livrată de exportator şi debitorul a confirmat asumarea obligaţiei de plată (prin declaraţia de acceptare a mărfii) . cooperarea dintre banca finanţatoare şi societatea de asigurare este un element important în succesul finanţării prin contractul de asigurare. Cererea Angajament de Asigurare şi o Listă a Condiţiilor Specifice în care sunt cuprinse elemente care particularizează fiecare contract în parte: . de decalajul în timp – de exemplu 6 luni . 4. Cu cât perioada de credit oferită debitorului extern este mai mare. cu atât interesul exportatorului în obţinerea unei finanţări va fi mai ridicat.contractul de asigurare reprezintă o contragaranţie sigură şi eficientă. care reprezintă documentul juridic prin care asiguratul solicită încheierea acestui contract. practica din mai multe ţări corelează tranzacţiile de export asigurate pentru care se oferă finanţare cu diminuarea provizioanelor create pentru creditele de export oferite. 5.

2. În funcţie de evaluarea riscurilor tranzacţiei. la facturare (clasa F). Contractul de asigurare funcţionează prin emiterea de limite de credit. iar dacă este cazul. va fi refuzată. prin declararea tuturor livrărilor efectuate către debitorii asiguraţi. limitele de credit valabile pe debitorii asiguraţi. reînnoindu-se automat. 3. către debitorul asigurat şi este de tip revolving. prima de asigurare. valabilitatea limitelor de credit fiind specificată expres în Lista Condiţiilor Specifice.  clauze specifice.  clauze adiţionale. fie mai mică. la stabilirea limitei de credit (clasa B). pierderea va fi       . Asiguratului îi revine întreaga răspundere pentru a menţine validă asigurarea şi limitele acordate. Acesta se ataşează contractului de asigurare în funcţie de natura riscurilor asigurate şi de specificul tranzacţiei. procentul asigurat. analizat în parte. Clauzele specifice se referă la: riscuri (clasa A). pe măsura încasărilor. la colectare (clasa C). răspunderea maximă a societăţii de asigurare pe perioada de asigurare. prin efectuarea de exporturi pe relaţia asigurată. prin plata primelor de asigurare. limita de credit aferentă debitorului analizat va fi emisă fie la nivelul celei solicitate de asigurat. prin continua verificare a conformităţii condiţiilor de asigurare cu condiţiile exportului.8 Despăgubirea În cazul în care se produce unul din riscurile asigurate prin contractul de asigurare a creditului de export. Limita de credit reprezintă valoarea maximă a livrărilor efectuate şi neîncasate la un moment dat. prin respectarea tuturor condiţiilor din contractele externe şi din contractul de asigurare. Contractul de asigurare întră în vigoare la data plăţii de către asigurat a primei minime pe an de asigurare.7. procentul de primă. Limitele de credit se stabilesc pe baza unei analize aprofundate a informaţiilor privind situaţia economico-financiară a fiecărui partener extern.111 ţările şi riscurile acoperite. la recuperări (clasa E).

respectiv 85% din limita de credit agreată (85% din 100. societatea de asigurare a stabilit că poate acorda limita solicitată.000 USD. La data de 15 decembrie 2007. după 5 luni de la data notificării adresate de către asigurat privind sumele cu scadenţă depăşită. În orice caz.200.112 considerată efectivă. Societatea X încheie un contract de asigurare împotriva riscului de neplată la extern. reiese că debitorul asigurat este insolvabil. despăgubirea aferentă riscurilor produse pe un debitor nu va depăşi 85% din valoarea limitei de credit agreată pentru acel debitor. Graficul de livrări indică livrări lunare de câte 100. Răspunderea maximă pe contract de asigurare este de 85.000 USD. cu condiţia ca asiguratul să fi remis toate dovezile privind debitul. cu condiţia îndeplinirii tuturor obligaţiilor şi prevederilor contractuale. În urma analizei debitorului extern. Având în vedere că asiguratul şi-a îndeplinit toate obligaţiile contractuale. Valoarea limitei de credit de care are nevoie solicitantul este de 100. asiguratul notifică societatea de asigurare cu privire la o factură neîncasată în valoare de 70. Societatea de asigurare solicită asiguratului toate documentele care atestă debitul. De exemplu Societatea comercială X solicită asigurarea unei cifre de export pentru anul 2007-2008. astfel:  în caz de insolvabilitate de îndată ce asiguratul notifică societatea de asigurare despre apariţia unui caz de insolvabilitate.  în cazul neplăţii prelungite. Perioada de credit acordată cumpărătorului extern este de 30 de zile. Din acţiunea de colectare a debitelor restante demarată de societatea de asigurare. plata despăgubirii se va face în 30 de zile de la expirarea celor 5 luni menţionate mai sus.000 USD.000 USD). Despăgubirea care este oferită asiguratului este reprezentată de răspunderea maximă pe contract de asigurare menţionată în Lista Condiţiilor Specifice din cadrul contractului de asigurare. plata despăgubirii se va face în 30 de zile de la notificarea adresată de asigurat şi primirea tuturor documentelor care atestă debitul şi demonstrează insolvabilitatea cumpărătorului. cu data scadenţei 14 octombrie 2007. în valoare de 1. precum şi corespondenţa acestuia cu debitorul prin care acesta recunoaşte suma datorată. iar unul din riscurile asigurate s-a produs.000 USD. societatea de asigurare plăteşte Societăţii comerciale X despăgubirea cuvenită în .000 USD.

În fapt. Este în interesul băncii care preia prin cesionare drepturile din contractul de asigurare să-şi ia toate măsurile de precauţie pentru ca asiguratul să respecte îndatoririle care îi revin din contractele de export şi din contractul de asigurare şi să colaboreze cu asigurătorul.9 Cesionarea contractului de asigurare Asiguratul poate cesiona drepturile ce decurg din contractul de asigurare.  societatea de asigurări este partea care se alătură debitorului. 3. care decurg din întreaga cifra de export a asiguratului. de exemplu. În acest sens. Prin asigurarea riscurilor de neplată la extern. cauţiunea este un serviciu similar cu cel oferit de bănci.113 valoare de 59. faţă de beneficiar. în scopul garantării. în anumite condiţii se poate emite un contract de asigurare numai pentru unele riscuri care decurg dintr-o singură tranzacţie la export. a îndeplinirii de către asigurat a obligaţiilor rezultate din importul de mărfuri. reprezentând eventuale despăgubiri cuvenite în favoarea unui terţ (bancă) cu acordul scris al societăţii de asigurare. de lucrări sau servicii. el este protejat.000 USD). societatea de asigurare va întocmi şi trimite un Acord de cesiune instituţiei indicate de asigurat. .7.  debitorul (asiguratul) este responsabil de îndeplinirea obligaţiilor dintre el şi creditor. când acestea garantează pentru clienţii lor. Prima de asigurare este în acest caz majorată cu un procent de 40%. 3.3 Asigurarea de cauţiune Asigurarea de cauţiune este o formă de protecţie prin care societatea de asigurări garantează că debitorul îşi va îndeplini obligaţiile legale sau contractuale pe care le are faţă de creditor. faţă de prima stabilită pentru acelaşi contract de export inclus în contractul de asigurare care acoperă întreaga cifră de export a asiguratului.500 USD respectiv 85% din suma neîncasată (85% din 70.2. obligaţiile fiind garantate prin cauţiune.7. Asigurarea de cauţiune are următoarele particularităţi:  creditorul este beneficiarul cauţiunii.

când prin cauţiunea emisă se garantează îndeplinirea la termen a contractului. care garantează faptul că debitorul.  garanţia de restituire a avansului‚ practicată în situaţiile în care creditorul prefinanţează debitorul prin plata unui avans . în principal.4 Asigurarea de fidelitate Asigurarea de fidelitate oferă protecţie unei societăţi împotriva daunelor cauzate de actele frauduloase sau necinstite ale angajaţilor săi.114 În asigurarea de cauţiune sunt garantate. nu şi daunele de consecinţă sau costurile suportate de asigurat pentru stabilirea pierderilor propriu-zise. 3. în cazul în care câştigă licitaţia. următoarele riscuri:  garanţia de participare la licitaţie.7.în fapt. Scopul asigurării de fidelitate este acela de a proteja asiguratul împotriva unor prejudicii care ar rezulta din încrederea acordată unor persoane care administrează o parte din activele sale. iar societatea de asigurări va plăti diferenţa dintre valoarea licitată de debitorul garantat şi valoarea celui căruia i s-a acordat ulterior licitaţia. va semna contractul şi va furniza garanţia. respectiv cauţiunea şi buna executare a contractului. Societatea de asigurări plăteşte numai dauna propriu-zisă. printr-o cauţiune a cărei valoare descreşte proporţional cu valoarea lucrărilor executate -. iar dacă debitorul nu va încheia contractul sau nu va aduce cauţiunea de bună executare. Prima de asigurare se percepe pentru emiterea unei cauţiuni şi este proporţională cu rata dobânzii pe piaţa respectivă şi în directă competiţie cu comisioanele şi spezele bancare percepute pentru scrisorile de garanţie.  garanţia de bună executare a contractului. se garantează rambursarea sumei plătite cu anticipaţie. câştigător este desemnat următorul la licitaţie. Franciza reprezintă de obicei 20-30% din suma asigurată. indiferent dacă aceştia au acţionat singuri sau împreună cu alte persoane. . în concordanţă cu programul şi cu specificaţiile convenite prin clauzele contractuale.

Diferenţe între asigurarea de cauţiune şi fidelitate. „Asigurări comerciale“. 9. Lazăr Cistelecan. Tg. În funcţie de riscul asigurat.9 TESTE GRILĂ DE EVALUARE ŞI DE AUTOEVALUARE 1. 327 1 .8 ÎNTREBĂRI RECAPITULATIVE 1. c) asigurări de deces. Caracterizaţi piaţa riscurilor aviatice. a furtului în timpul transportului. înşelăciunii şi valutelor false. Caracterizaţi asigurările de riscuri politice. În ce constă dispaşa? 6. doar riscul de fraudă şi necinste intră în categoria asigurărilor de fidelitate. Mureş. fraude la sistemele informatice de prelucrare a datelor etc. Asigurări colective de sănătate. Se practică acest tip de asigurare de către instituţiile financiare împotriva fraudei şi necinstei angajaţilor. Editura Dimitrie Cantemir. restul fiind asimilate cu riscuri de asigurare legate de lumea interlopă. 4. sau pot fi generale. Criterii de clasificare ale asigurărilor. 1996. 2. se disting următoarele tipuri de asigurări de viaţă: a) asigurări de supravieţuire. Rodica Cistelecan. Totuşi. pentru toţi angajaţii unei societăţi. Poliţa pe flux continuu de afaceri. 5. Regulile Incoterms 8. pg. Asigurarea de viaţă universală. b) asigurări de rentă. 3. 7. 3.115 Garanţiile de fidelitate1 se emit pentru fiecare persoană în parte. pentru anumite posturi. 3.

(b.(a.d) D.c) 2.(a.(a.(a.d) C. A.c.c. d) alegerea perioadei de asigurare.c) D. d) creşterea primelor de asigurare în funcţie de vârsta asiguratului. A.e) 4. d) poliţa poate să fie cu participare şi fără participare în acelaşi timp.b.(b.(a.(a.c.d) B.b) B.c) D.(toate) D. b) reducerea primelor de asigurare în funcţie de vârsta asiguratului.b. d) susţinere financiară pe durata studiilor.116 A. b) realizarea unei călătorii de agrement. c) poliţa acumulează economii a căror valoare creşte conform unui plan prestabilit.c.(a. .b.(b. c) perioada de protecţie este limitată. b) lipsa posibilităţii de economisire. A.c) B.(a.b) C.(a. Dintre motivele pentru care se poate încheia o asigurare de supravieţuire pot face parte: a) achiziţionarea în viitor a unui imobil sau a unor bunuri cu valoare ridicată.c. b) valoarea sa este fixă la un anumit nivel al primei.(a. e) valoarea economiilor este garantată de societatea de asigurări.e) 3.d) C.b) 5.(a.e) C. e) efectuarea de tratament medical. c) constituirea unui capital pentru o afacere. Avantajele asigurării de viaţă pe termen sunt: a) acoperirea unor nevoi de asigurare mari cu resurse limitate. c) facilitarea obţinerii unor împrumuturi mari.(b. Dintre dezavantajele asigurării de viaţă pe termen fac parte: a) lipsa posibilităţii de economisire.c) B. Relativ la asigurarea de viaţă viageră se poate afirma că: a) reprezintă un tip de asigurare care conferă protecţie în caz de deces pentru durata întregii vieţi.

117 f) va asigura un nivel minim de despăgubiri împotriva riscului de deces pe întreaga durată a vieţii.(c.c) 7.b.c) D.(a.d) C.(a.c) B. A.c. A.(toate) C. Dezavantaje ale asigurării colective de sănătate: a) un angajat tânăr care face parte dintr-un colectiv vârstnic va fi evaluat pe baza caracteristicilor întregului grup.e. c) un angajat tânăr care face parte dintr-un colectiv vârstnic va fi evaluat pe baza caracteristicilor întregului grup. A. în mod individual nu ar obţine acest lucru.b) D.(a.b.(a.(b. b) asigurări de îmbolnăvire.(c) D.(b) C.(a.d) 9.(a.(b.(a) B.(b.(a.f) B. incapacitate determinată de un accident sau de o boală. d) în caz de îmbolnăvire sau accident de muncă firma nu va suporta cheltuieli foarte mari.c) C.c. b) persoanele care nu au starea sănătăţii prea bună pot obţine asigurarea prin apartenenţa la grup chiar dacă. Dintre avantajele asigurării colective de sănătate fac parte: a) contribuţia angajaţilor nu se impozitează.c) B. iar . Asigurările de accidente urmăresc: a) protejarea persoanelor fizice de consecinţele unor evenimente care le pot afecta viaţa sau integritatea personală dar şi capacitatea de muncă.b.d) D.d) 6.c) 8. b) protejarea persoanelor care au suferit o incapacitate temporară de muncă determinată de boală.b. c) să elimine sărăcia adesea asociată cu incapacitatea de muncă pentru o perioadă îndelungată. A. c) asigurări permanente de boală.(a. Se disting următoarele tipuri de asigurări de sănătate: a) asigurări de accidente. b) dacă unul dintre angajaţi părăseşte firma îşi pierde drepturile ce decurg din asigurarea colectivă de sănătate.

Dacă se constată că la asigurarea de bunuri asiguratul nu a acţionat conform clauzelor contractuale.c) D. B. respectarea normelor de utilizare pentru a o reducere a riscurilor potenţiale.b) B.(a.(a) 11.b. c) bunuri care fac obiectul unor contracte de concesionare. A.c) C.c) B. sediul sau reşedinţa în România.d) 10. vopsire. asigurătorul poate impune în contract.(b. societatea de asigurare se poate preleva de obligaţiile asumate. manipulare.c) D. produse finite. al lucrărilor de artă. mărfuri.c) B.c) C. A. După stabilirea naturii bunurilor.(a. C.b. instalarea de sisteme de protecţie împotriva incendiilor. acestea pot fi incluse în următoarele categorii şi asigurate facultativ: a) bunuri care aparţin persoanelor fizice sau juridice având domiciliul. dar aceste sume nu pot fi mai mari decât: a) valoarea (preţul) de înlocuire al bunului din care s-a scăzut uzura pentru mijloace fixe sau obiecte de inventar. b) bunuri primite în folosinţă sau păstrare. curăţare. ulterior.(a) 12.(b. vânzare sau pentru expunere în muzee sau expoziţii.118 pentru a şi le păstra în continuare va fi nevoit sa plătească prime foarte mari.c) C. atunci: A.c) D.(b. asigurătorul poate cere apoi. c) valoarea de circulaţie în cazul obiectelor de muzeu. reparare. Bunurile sunt asigurate pentru sumele declarate de asigurat. . stocare. de la caz la caz condiţii suplimentare de păstrare. suplimentar. c) contribuţia angajaţilor nu se impozitează.(a. d) în caz de îmbolnăvire sau accident de muncă firma nu va suporta cheltuieli foarte mari. închiriere sau locaţie de gestiune. stabilite la contractare.(b. A.(a. furt. b) preţul plătit pe materii prime sau materiale.(a.(a.

c.(b.c) C.(a.c) B.d) B.119 D.c) B. acesta trebuie să îndeplinească cumulativ următoarele cerinţe: a) autovehicolul să fie în stare de funcţionare. precum: a) asigurarea de avarii cu valabilitate în România împreună cu extinderea teritoriului acoperit în afara României (1-12 luni). Asigurarea CASCO poate fi încheiată şi în combinaţie cu alte modalităţi complementare de acoperire a riscurilor. A. Asigurarea CASCO este: a) un tip de asigurare facultativă. b) o asigurare care se încheie pentru persoane fizice şi juridice pentru daunele suferite de autovehiculele faţă de care asiguratul are un interes asigurabil.(a.c) D. orice vehiculele terestre. c) tipul de asigurare care are ca obiect asigurabil.(a) 14.c) C.(a.(a. asigurătorul deschide dosarul de daună pentru a plăti imediat despăgubirile asiguratului.(a) 16. b) acte justificative prin care se face dovada plăţii impozitului anual pentru autovehicul. autovehiculele. c) asigurarea de avarii sau avarii şi furt poate fi combinată cu asigurarea de accidente a persoanelor din autovehicul (valabilitatea acesteia fiind cea a asigurării de avarii). b) asigurarea de avarii şi furt în România (12 luni) combinată cu asigurarea pentru furt extern (1.(a.(b. c) nota de calcul. d) o asigurare care are ca obiect asigurabil.c) D. Contractul de asigurare CASCO se încheie în baza următoarelor documente care fac parte integrantă din contractul de asigurare: a) cerere-chestionar. Inspecţia de risc a autovehiculului este obligatorie.b.c) D.maxim 3 luni).b.(b. d) inspecţia de risc.(b) 15. A.d) C. A.(a.b. . 13.

c) anvelopele să nu prezinte uzură accentuată. c) gradul de uzură al autovehicolului.120 b) autovehicolul să nu prezinte pe caroserie porţiuni întinse de rugină sau exfoliere.(b.c. d) suma asigurată. c) valoarea de catalog EUROTAX.c.(b.(d) . semnalizatoarele.c. Pentru stabilirea primei de asigurare la contractele CASCO trebuie cunoscute: a) tipul de combustibil utilizat.c) D. farurile.d) D. c) explozie urmate de incendiu. A. spoiler-ul sau alte părţi casante pot să nu fie intacte.c) D.(a. d) pentru cele fabricate în anul încheierii asigurării se acceptă preţul de factură la care se adună totalul taxelor din declaraţia vamală.(a. b) valoarea reală a autovehicolului.d) C.b. d) se acceptă ca parbrizul.(a. e) viitorul asigurat nu trebuie să facă dovada că este în posesia celor două rânduri de chei originale ale autovehiculului. A.c) B.c.c) B.b.b.(a. Valoarea din nou (Vn) a autovehiculului se determină distinct pentru autovehiculele din producţia străină în raport cu: a) valoarea de comercializare din nou din listele de preţuri (inclusiv TVA şi celelalte taxe impuse).(a) 18.c) B. Categoriile de riscuri asigurate prin contractele CASCO pot fi: a) riscuri specifice circulaţiei. d) calamităţi naturale.b. A.(c. b) riscuri generale.d) D. f) asiguratul trebuie să facă dovada că este în posesia celor două rânduri de chei originale ale autovehiculului.(a. geamurile.b.d) 19.b.(a.(d. A.e) 17. b) pentru cele fabricate în anul încheierii asigurării se acceptă preţul de factură (inclusiv TVA).(a.(b.c) B.d) C.d) C.(a.(b.f) C.

c.5% pe an. Din categoria riscurilor determinate de calamităţi naturale. d) daunele provocate de agentul de stingere.(b.(b.d) 22. pătare sau efectele căldurii degajate. f) căderi de corpuri pe vehicul g) explozii.c. acţiunea mecanică a obiectelor purtate de furtună sau uragan. Care este valoarea maximă la care . carbonizare.c) D.121 20. Un autovehicul are valoarea de achiziţie de 29.(a. prin contractele CASCO pot fi acoperite: a) distrugerile provocate de ploile torenţiale.(a.c) 23.c) C. e) căderi în prăpastie sau în apă (cu ocazia transbordării sau ruperii podurilor). b) pagube produse ca urmare a prăbuşirii unui copac lovit de trăsnet. Acesta este utilizat timp de 4 ani. Din categoria riscurilor generale asigurate prin contracte CASCO: a) trăsnet (chiar neurmate de incendiu) sau incendiu. c) daunele produse indirect precum: afumare. b) daunele produse direct asupra autovehiculului asigurat.d) B. c) dărâmarea acoperişurilor sau construcţiilor din cauza greutăţii stratului de zăpadă sau gheaţă. A.b. a alunecărilor sau prăbuşirilor de teren sau a cutremurelor de pământ peste autovehicolul asigurat. Din categoria riscurilor specifice circulaţiei care pot fi acoperite prin contracte CASCO fac parte: a) coliziuni cu alte autovehicule.(a) B. A.(a.(toate) C. b) coliziuni cu orice alt corp mobil sau imobil. de grindină. c) răsturnări sau ieşiri în decor.c) D.b.b.(a) 21.(b.000 euro. ori a avalanşelor de zăpadă.d. d) derapări.(a.(a. A.b.b.c) C.(a.f) B.c) D.e. Amortizarea acceptată de societatea de asigurări este de 12.

(144.000 euro. Care este valoarea plătită lunar a primei de asigurare. c) răspundere civilă stabilită prin lege. pentru autovehicolul respectiv la asigurarea de tip CASCO. b) partea care suferă daune poate acţiona în justiţie pe cel care i-a produs aceste daune.(990) C. plătită prin asigurarea de tip CASCO.(987.c) 27.(a. dacă cota de primă pe care o acceptă asiguratul este de 6% şi convine să o plătească în 10 rate egale? A.(a. Care este valoarea primei de asigurare. cerând despăgubiri.(184.625) D. în euro.5) 24. dacă cota de primă pe care o acceptă asiguratul este de 7.(990. Uzura anuală este de 12% pe an.c) C.(148.(14.24) D. A.062.48%? A.8) B.122 poate fi asigurat autovehicolul respectiv prin asigurarea de tip CASCO? A.(a. Un autovehicul nou are valoarea de achiziţie de 38. în euro. Uzura anuală este de 15% pe an.b) B.(1795.375) B.8) C.8) D.c) D. Acesta este utilizat timp de 3 ani. . prejudicii intenţionate sau prejudicii aduse în sensul strict al răspunderii civile.(b.4) 26.36) 25.2) B.(9.(188.(3.500) C. b) răspundere civilă contractuală ce decurge din încălcarea clauzelor contractuale sau se realizează pe baza acordului de despăgubire.(25. iar dacă una din părţi nu şi-a îndeplinit angajamentul contractual. răspunderea civilă contractuală are următoarele caracteristici: a) se poate aplica în momentul încălcării clauzelor contractuale doar dacă în contract sunt prevăzute obligaţii pentru părţi. Răspunderea civilă legală este structurată astfel: a) răspundere pentru neglijenţă.750 euro. Din perspectiva asigurătorului. Un autovehicul nou are valoarea de achiziţie de 24.b. Acesta este utilizat timp de 3 ani.

A. d) suma asigurată poate fi reîntregită prin plata unor sume adiţionale.b.c.b) B.b.c) D.c) C.d) 30.(b.(c.b.d) 28.123 c) societatea de asigurări nu încheie asigurări pentru clauzele în care una din părţile participante la contract încalcă prevederile contractuale.b) B. b) poate include şi riscul de furt.d) C. b) suma asigurată se diminuează corespunzător.c) C.(a. c) răspunderea civilă profesională. valoarea de catalog sau valoarea declarată de asigurat.c) D.(a. Dintre principalele expuneri la risc în domeniul răspunderii civile pot face parte: a) răspunderi civile pentru prejudiciile din exploatarea clădirilor şi lucrărilor de reparaţii (de exemplu.b. c) contractul de asigurare rămâne în vigoare pentru suma rămasă. b) răspunderea civilă pentru folosirea navelor sau aeronavelor.d) B.(b. La contractele RCA. c) ia în considerare la stabilirea valorii de asigurare. explodează în perioada de garanţie instalaţia termică).(a. Asigurarea de răspundere civilă auto: a) este încheiată cu scopul de a acoperi daunele provocate autovehicolelor terţilor în urma diverselor accidente.d) B.(b. d) răspunderea civilă pentru prejudicii aduse forţei de muncă.(a. A.(a.(a.(b.(b. după fiecare despăgubire plătită: a) asigurătorul nu va accepta plata unor sume adiţionale ca prime suplimentare. d) se încheie cu scopul de a acoperi daunele provocate autovehicolelor proprietate personală în urma diverselor accidente.(c. d) acordul de despăgubire nu se referă la pierderi determinate de răspunderea legală aferentă contractelor care conţin acordul de despăgubire.(a. A.d) D. A.(c.b.c) C.(c.c) D.d) .c.d) 29.

c) D. b) carteluri formate din mai multe societăţi de asigurare.b) B.124 31. asigurarea pentru pierderea sau avarierea navei (CASCO). Din categoria asigurătorilor riscurilor aviatice pot face parte: a) asigurători din domeniul viaţă. care se aplică tuturor infracţiunilor penale şi actelor care pot compromite securitatea aeronavei.(b.(a.b.(a. c) valoarea despăgubirilor trebuie să fie mai mică decât 80% din valoarea din nou a autovehiculului.d) 34. prevăd ca în cazul producerii evenimentelor asigurate: a) să se acorde o despăgubire. 33. A. d) Convenţia de la Tokyo (1963). d) asigurători individuali de mici dimensiuni. asigurarea proprietăţii intelectuale. care se aplică în cazul daunelor provocate terţilor din afara aeronavei.(b.c) C.(toate) D. asigurarea de răspundere civilă legală faţă de terţi. asigurarea de răspundere faţă de pasageri şi pentru bagajele acestora sau mărfurile transportate. A. . b) Convenţia de la Roma (1953). Răspunderea civilă a companiilor de navigaţie aeriană este reglementată pe plan internaţional prin: a) Convenţia de la Varşovia (1929) completată prin Convenţia de la Guatemala. B. care nu include: A. Clauzele contractuale specifice asigurării de răspundere civilă.c) C. C.b. b) despăgubirea să nu fie mai mare decât suma asigurată sau cuantumul pagubei sau valoarea autovehiculului în momentul producerii riscului asigurat.(a.b) B. D. Asigurarea aeronavelor este o asigurare complexă. c) Acordul de la Tokyo (1963) care se aplică în cazul daunelor provocate terţilor din afara aeronavei. a persoanelor sau a bunurilor aflate în aeronave sau ordinea şi disciplina la bord.(a. c) societăţi de asigurare individuale de mari dimensiuni.(c) 32.

c.(a.(a. c) caracteristicile geografice ale zborurilor.d) B. hotărâtor.(a.(b.b.c) C.d) 35.b. d) acceptă riscuri care nu se asigură pe piaţa obişnuită. Asigurătorii de aviaţie de tipul Societăţilor Lloyd’s: a) operează la nivel naţional sau regional ca intermediari pe piaţa asigurărilor aviatice. c) scopul în care urmează să fie folosit aparatul de zbor.b.(c.d) C.(b.(b. A. b) caracteristicile fizice ale avionului.b.b.(a.125 e) societăţi de tip Lloyd’s. Riscul de pierdere catastrofală este prezent de fapt. Criteriile majore de care se ţine cont în stabilirea şi evaluarea riscului în domeniul asigurărilor de aviaţie sunt: a) tipul aparatului de zbor.(a.(a.b) 38.(b.b.c) D.d) 37.c) D. b) acoperă riscuri care nu aparţin claselor omogene.c. În evaluarea acestui risc de pierdere catastrofică. b) tipul echipamentul de bord şi abilităţile pilotului.c) C. A. în fiecare formă de asigurare aviatică.e) B. d) caracteristicile geografice ale zborului. Societăţile de asigurare evaluează în mod individual fiecare contract de asigurare luând în consideraţie.d) .d) 36.(b. d) scopul folosirii aparatului de zbor. un rol important.b) B.c.b.c. prezintă: a) abilităţile pilotului.(b) B. A.c) C. în principal: a) calităţile pilotului.(a. c) aspectele geografice ale zborului.(a.(a.c. e) nu acceptă riscuri care nu se asigură pe piaţa obişnuită.(a.(b. A.b.(a.e) D.d) D. b) tipul aparatului de zbor şi dotarea electronică de la bord. în grade diferite.(a.c) D.b. A.b) B.c) C. c) acoperă riscuri care au fost refuzate de alte societăţi de asigurare.

d) principiul bunei credinţe.c) D.(a.c) B.(a.c) B.(a.(b. c) tipului aparatului de zbor asigurat. Principiile asigurărilor maritime se bazează pe: a) principiul interesului asigurabil.d) C.(b. A.(c.(b.126 39.d) C.e) C. d) asigurarea cade în sarcina cumpărătorului extern.(c.(a.(a.d) C. c) principiul despăgubirii.c) B. fapt care poate să implice negocierea preţurilor de vânzare.c) D. Evoluţia din domeniul comerţului maritim a condus în timp la apariţia şi dezvoltarea sectorului de asigurări maritime care include: a) asigurarea navelor. b) contracte de asigurare de viaţă pentru echipaj.d) 42. A. A. b) aspectelor caracteristicile geografice ale zborului.(a. d) vechimii aparatului de zbor.c. b) principiul subrogaţiei.d) 41.c) D. fapt care nu implică negocierea preţurilor de vânzare. c) contracte de asigurare de viaţă pentru pasageri.b. A.d. în condiţiile de livrare de tip „C” sau „F”: a) asigurarea cade în sarcina cumpărătorului extern.c) B. Valoarea contractului CASCO de asigurare aviatică se fundamentează pe determinarea: a) aeroporturilor unde aterizează şi baza aeriană unde sunt efectuate reparaţiile de întreţinere. e) nivelului de uzură al aparatului.(c.b.d) .(a. d) asigurarea încărcăturii.(a.d) 40. La asigurările maritime.b.b. c) asigurarea nu cade în sarcina cumpărătorului extern. b) vânzătorul îşi asumă responsabilitatea pentru marfa transportată până la destinaţie.(a. fapt care poate să implice negocierea preţurilor de vânzare.(a) D.

A. c) nu apare în mod intenţionat. c) avarii comune. dar au scopul comun de a salva nava şi încărcătura. fapt care prezintă interes pentru toţi cei implicaţi în expediţia maritimă.(a.c. c.c) D.(b. b.(a. b) este expresia unui act intenţionat realizat prin ordin.(a. avarie comună. Avaria comună: a) apare atunci când din necesitate.b) 45.b) C. o cheltuială pentru siguranţa comună a salvării de la primejdie a bunurilor şi a protecţiei intereselor tuturor participanţilor la expediţia maritimă. constructivă.(a.c) B.c) D. b) avarii parţiale (particulare).b.c) B.(c) B.b. La asigurările maritime. A. în mod intenţionat. avariile în domeniul maritim pot fi: a) avarii totale.c) B. c) sacrificiul şi cheltuielile impuse de acest tip de avarie sunt rezultat al unui act intenţionat.(a. A.(b.d) . În funcţie de natura obiectului asigurat şi interesele pe care le afectează.b.d) C.(a) 46. reală. A.b.(a. avaria totală poate fi: a.c) D. în momente de gravă primejdie pentru întreaga expediţie.c) C.c) D.c) C.(b.(b.(a. acceptarea avariei comune implică unele elemente privind paguba: a) primejdia să fie reală şi gravă în raport cu condiţiile normale. în expediţia maritimă.127 43. La asigurările maritime. se impune un sacrificiu.(c) 44.(a. d) sacrificiul şi cheltuielile impuse de avaria comună trebuie să prezinte un caracter excepţional distingându-se de cheltuielile normale de navigaţie asumate de armator prin contract.(a. b) să fie ameninţate atât nava cât şi încărcătura.

Asigurarea creanţelor a apărut din necesitatea protejării creditorilor împotriva imposibilităţii recuperării împrumuturilor acordate de aceştia debitorilor rău platnici.c) B. d) actul prin care societatea de asigurări înscrie elementele specifice legislaţiei internaţionale la care trebuie să subscrie membrii echipajului navei.c. c) cheltuielile salariale cuvenite echipajului ca urmare a avariei.d) C.(a.c) D.b.(b. A. a cărui rentabilitate este dependentă de abilitatea debitorului de a face faţă obligaţiilor sale la scadenţă face parte: a) asigurarea rentabilităţii firmelor de asigurare.(a.b.(c.c) B.(a.(b. riscurile politice presupun: A) dificultăţi şi întârzieri în transferul banilor din ţara cumpărătorului.b. Dispaşa este: a) documentul de lichidare al avariei comune.c) C. ca urmare a unui moratoriu privitor la .b. Din categoria acestui tip de asigurare.d) 50. Dintre cheltuielile pe care armatorul le poate efectua în legătură cu avaria comună şi care sunt cuprinse în asigurare pot face parte: a) cheltuieli de pilotaj şi remorcare. b) cheltuieli cu reparaţiile la navă efectuate în portul de refugiu.d) B. c) documentul în care sunt evaluate cheltuielile cu pagubele şi sacrificiile admise în avaria comună. A.d) 48.128 47. d) asigurări suplimentare pentru încărcătură. b) asigurarea riscurilor financiare. c) asigurarea riscurilor politice. b) acceptarea coasigurării în practica asigurărilor maritime.(a.(a.c) D.(a. continuităţii activităţii economice a d) asigurarea asigurătorului.(b. A.(a.d) C. La asigurarea creditelor de export.(c.c) D.c) 49.

Identificaţi afirmaţia incorectă. C) 1+2. ce împiedică îndeplinirea contractului de export. Indicaţi varianta corectă în legătură cu Eximbank1: 1. 1 Bancă din România ce oferă credite de export . prin intermediul căreia se face plata. 52. E) evenimente de tipul catastrofelor naturale. 51. imposibilitatea importatorului de a plăti bunurile primite. Eximbank îşi desfăşoară activitatea în numele şi pe contul statului. Riscurile comerciale asigurate prin asigurări de export e se referă la: A) B) C) D) E) insolvabilitatea debitorului public. C) riscul de război. D) 2+3.129 datoria externă declarat de guvernul unei terţe ţări. D) toate riscurile privind cumpărătorii publici. retragerea licenţei de export. revoluţie etc. pe bază de convenţie. Eximbank utilizează diferite tipuri de contracte de asigurare a creditelor. 3. B) toate variantele sunt false. Eximbank îşi desfăşoară activitatea şi în nume şi pe cont propriu. Nivelul primei de asigurare este diferenţiat de Eximbank în funcţie de anumite criterii. riscurile legate de cumpărătorii publici (de stat). precum şi alte evenimente asimilate acestora. 2. riscul de netransfer al valutei către furnizor. 5. B) orice acţiune ale guvernelor străine ce împiedică îndeplinirea contractului de export. în calitate de agent al acestuia. 4. A) toate variantele sunt adevărate. Contractele de asigurare se deosebesc după riscurile pe care le acoperă şi diferă în funcţie de ţară.

42. 16. 31. 4. 29. 8. 33. 14. 15. 1992 . 11. 25. 24. 30. 17. 28. 2. 49. 35. 26. 3. 12. 10. 39. Sebe Emil. 47. 50. 46. 20. 21. 7.130 E) 4+5. 40. 6. 22. D C D A A B A C A A A A A A B B C B 19. 13.10 BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ 1 Alexa Constantin. 23. Ciurel Violeta. 38. 52. 27. 43. 44. 36. 34. 5. B A D D B D C D C C C B C C D C D C 37. Editura All. Mihăescu Ana Maria Asigurări şi reasigurări în comerţul internaţional. 18. 48. 51. 45. A D B D B C A D B B A D B E D A 3. 41. 32. 9. Bucureşti. RĂSPUNSURI 1.

MarketerEditura Expert. Health and Retirement. Randall Galiceanu Ion Iosif Gh. 1998 Commercial Liability Insurance and Risk Management. Tribuna Economică. 1993 Personal insurance: Life. Malvern. Marinică Dobrin Donald E. American Institute for CPCU.. Pennsylvania. 1998 Introducere în asigurări. Tg. Editura Tehnică. Peter Kensicki.131 2 3 4 5 6 7 8 Cistelecan Lazăr.. Editura Dimitrie Cantemir. 1995 .. Editura Tehnică. 1998 Asigurarea şi managementul riscului. Marinică Dobrin Constantinescu Dan Anghel. Roland C. 1998 Marketing în asigurări. Robert Reinarz Văcărel Iulian. Editura Brend. 2004 Sistemul asigurărilor în România. Pennsylvania. 9 10 11 12 13 14 Asigurări şi reasigurări. Institute of America. Tănăsescu P Michael Coss. Karen L. 1997 Reinsurance Practice. 1997 Managernentul societătilor de asigurare. Mamilton Asigurări cornerciale. Horn. Malecki.. 1995 Issues în insurance. Crişan N. Mureş. Bucureşti. Eric A. Editura Brend. Ed. Malvern.. Bucureşti. Bercea Florian Victor Hallman. Gherasim Al. Pennsylvania. Bucureşti. Galiceanu I. Bucureşti. Malvern. Gary Patrik. Cistelecan Rodica Constantinescu Dan Anghel (coordonaor) Constantinescu Dan Anghel (coordonator) Constantinescu Dan Anghel coordonator Constantinescu Dan Anghel. Bucureşti. Tribuna Economică. American Institute for CPCU. Sauer G. 1987 Asigurările în activitatea agenţilor economici. 1997 Insurance Malvern. Bucureşti. Bucureşti. 1997 Asigurări şi reasigurări. Wiening Everett D. Bucureşti. Editura Tehnică. Pennsylvania. American Institute for CPCU.

Scurt rezumat: Rolul reasigurărilor în activitatea asigurătorilor este prezentat pornind de la conceptul fundamental. Este urmărit programul de reasigurare având punct de plecare necesitatea reasigurării. reasigurare facultativă. Cuvinte cheie: reasigurare. necesitate de reasigurare. reasigurare prin acord.132 CAPITOLUL 4 REASIGURĂRI Obiective: Acest capitol urmăreşte formarea conceptelor de bază din domeniul reasigurărilor şi utilizarea adecvată a limbajului specific activităţii de asigurare-reasigurare şi reassigurare. limită de reasigurare. care trebuie monitorizat. reasigurare proporţională. urmărind apoi funcţiile reasigurărilor şi tipurile specifice de reasigurări care pot fi practicate pe piaţă. program de reasigurare. sunt apoi culese informaţiile care stau la baza fundamentării programului de asigurare. . apoi se stabileşte programul de reasiguare. reasigurare excedent de daună. retrocesiune.

1 CONCEPTUL DE REASIGURARE La fel cum persoanele fizice sau juridice încheie asigurări pentru a se proteja împotriva pierderilor financiare provocate de avarierea bunurilor sau de răspunderea civilă. Este important de menţionat că. a căror frecvenţă şi ale căror dimensiuni ar putea depăşi capacitatea financiară a firmei. tot aşa şi societăţile de asigurări se asigură la rândul lor împotriva pierderilor pe care le pot înregistra datorită preluării riscurilor terţelor persoane. Deoarece aceste previziuni implică şi o marjă de eroare. societăţile de asigurări.133 4. cedează o parte din aceste riscuri din motive prudenţiale. De fapt. Contractul de reasigurare este un contract de indemnizare. reasigurătorul promite să-l despăgubească pe asigurător pentru daunele aferente poliţelor acoperite de contractul de reasigurare. numit reasigurător (cesionar). cheltuielile de funcţionare ale societăţii şi o marjă de profit. termenul de reasigurare înseamnă „a asigura din nou”. denumită şi „asigurarea asigurării”. se realizează prin intermediul contractului de reasigurare. numit cedent. Transferul unei părţi din riscurile asumate de către un asigurător. conform căruia reasigurătorul acordă despăgubiri asigurătorului . Reasigurarea este o formă de asigurare pentru asigurători. deşi reasigurătorul va acoperi o parte din despăgubirile plătite asiguratului. În cadrul acestuia. reprezentând o parte din primele încasate. între asigurat şi reasigurător nu există nici o relaţie contractuală. către un alt asigurător. indiferent de mărimea lor. care permite societăţilor de asigurări să-şi previzioneze daunele şi să estimeze volumul de prime necesar pentru a acoperi daunele potenţiale. iar asigurătorul se obligă să plătească în schimb o primă de reasigurare. Deşi obiectul de activitate al asigurătorilor este preluarea riscurilor terţelor persoane. asigurătorii trebuie să încheie reasigurări pentru acoperirea daunelor neprevăzute. după cum indică şi analiza etimologică. La baza constituirii fondului de asigurare se află legea numerelor mari.

iar obligaţia asigurătorului faţă de asigurat este certă. ca procent din prima de reasigurare. La rândul lor. Acest transfer de riscuri este denumit retrocedare. Însă. pentru daunele pe care aceasta din urmă le suportă pentru poliţa sau poliţele pe care le-a emis. Reasigurarea defineşte operaţia de împărţire a riscurilor (de asigurare) între . comision de reasigurare. nici una dintre părţile contractante nu este dispusă să preia. în schimbul unei plăţi (prima de reasigurare). reasigurătorii pot ceda o parte din riscurile preluate prin contractele de reasigurare. limită de reasigurare. Partea care depăşeşte această limită va fi suportată de către asigurător. valoarea primelor datorate reasigurătorului se va reduce cu valoarea comisionului. În majoritatea cazurilor de reasigurare. Reasigurarea reprezintă tranzacţia prin care reasigurătorul. Pentru acoperirea unei părţi din cheltuielile înregistrate de asigurător cu ocazia emisiunii poliţelor. Reasigurătorul care cedează riscuri în reasigurare se numeşte retrocedent. Acest comision se exprimă. Atunci când un contract de reasigurare prevede plata unui comision de reasigurare. să cedeze riscurile în totalitate. respectiv. parţial sau integral. În contractul de reasigurare se utilizează anumiţi termeni specifici. aceşti termeni vor fi definiţi în cele ce urmează. este de acord să despăgubească compania cedentă.134 numai în condiţiile în care se produc riscurile asigurate. iar cel care îşi asumă aceste riscuri este denumit retrocesionar. reasigurătorul stabileşte o anumită „limită de reasigurare‚ care reprezintă limita răspunderii acestuia pentru daunele acoperite pe baza contractului de reasigurare. pentru a se proteja în eventualitatea producerii unor daune foarte mari. Partea acoperită de reasigurat poartă denumirea de „reţinere”. reasigurătorul trebuie să plătească un „comision de reasigurare”. obţinându-se astfel primele de reasigurare nete. cum sunt: reţinere. Principiile şi termenii retrocesiunii sunt similare cu cele ale reasigurării. de regulă.

el nu are nici o obligaţie faţă de aceştia. Aceste riscuri sunt aferente unor contracte de reasigurare. Reasigurarea operează practic şi în legătură cu asigurările externe prin atragerea unor societăţi străine în procesul de asigurare. Pe plan intern se impune existenţa mai multor societăţi de asigurare autonome. Bucureşti. Operaţia de primire în reasigurare poartă denumirea de reasigurare activă. societăţile de reasigurare încasând partea corespunzătoare de prime cedate de parteneri.cedează altor societăţi de asigurări o parte din riscurile pentru care au încheiat asigurarea internă sau externă. „Asigurări şi reasigurări“. Societăţile de asigurări apar într-o dubla postură în raportul de reasigurare:  în calitate de reasiguraţi . Reasigurătorul nu are relaţii directe cu asiguraţii de pe piaţa internă sau externă. 1 Iulian Văcărel. 4. Editura Expert. 395 .cedenţi .135 mai mulţi asigurători. diferite riscuri pentru care acestea au încheiat asigurări neavând puterea financiară pentru a putea suporta eventualele pagube.  în calitatea de reasigurători .cesionari .1. pg. Florian Bercea. de la alte societăţi de asigurare. Reasigurarea derivă din necesitatea acoperirii unor riscuri deosebit de mari în raport cu o societate de asigurări care nu poate face faţă în eventualitatea producerii cazului asigurat.1 Reasigurarea activă În calitatea de reasigurător societatea de reasigurare preia de la parteneri o parte din riscuri. Reasigurarea1 este asigurarea asigurătorului care conferă acestuia stabilitate financiară. iar prin primele de asigurare nete participă la plata unor cote părţi din despăgubiri corelate cu riscurile preluate. 1998.când primesc în reasigurare. iar operaţia de cedare în reasigurare poartă denumirea de reasigurare pasivă. Reasigurătorul participă la plata unor cote părţi din despăgubiri corelate cu cheltuielile de achiziţie relative la cotele părţi din administrarea asigurării efectuate de asigurător. consolidate funcţional şi financiar.

Astfel se pulverizează riscul asupra altor societăţi de asigurare. Retrocesiunea este o variantă a reasigurării active. primeşte de la reasigurător cote de participare la cheltuielile de achiziţie şi administrare a asigurării.136 Cu ocazia primirii reasigurării. asiguratul încheie contractul de asigurare cu mai multe societăţi de asigurare. zone etc. în calitatea sa de asigurător. pe care le evidenţiază ca venit din activitatea de reasigurare. reasigurătorul trebuie manifeste prudenţă în acceptarea ofertelor de reasigurare. fiecare dintre acestea preluând o cota de risc pe care o suportă independent contra unei părţi din prima de asigurare. de la început. Coasigurarea este o metodă de dispersare a riscurilor realizată în faza de încheiere a asigurării.1. cedează (difuzează) o parte din riscurile aferente asigurării (în cazul ţării noastre a celor externe). efectueze investigaţii şi să-şi revizuiască periodic portofoliul contracte pentru a-şi realiza o echilibrare financiară în funcţie riscuri. să să de de 4. în care reasigurătorul preia o parte din riscurile unor asiguraţi şi cedează la rândul sau altor societăţi de asigurare o cotă parte din riscurile preluate şi corespunzător cu acestea o cotă parte din primele încasate. În acest caz.2 Reasigurarea pasivă Reasigurarea pasivă se manifestă atunci când societatea de asigurări. . La producerea riscului asigurat societăţile de reasigurare care au preluat cote din riscurile cedate de reasigurat au obligaţia de a acoperi daunele respective. Asigurătorul în calitatea de reasigurător cedează o cota parte din prime.

Reasigurarea poate fi mai bine înţeleasă prin funcţiile pe care le poate îndeplini. determinarea volumului valoric optim de deţinere pentru fiecare tip de active de reasigurare în corelaţie cu valoarea optimală a altor active şi angajamentele portofoliului global. Astfel raţiunea reasigurării constă nu numai în necesitatea omogenizării portofoliului cedentului ci presupune şi transformarea portofoliului global al asigurătorului în nevoia de procurare suplimentară de speranţă.137 4. certitudine privind utilitatea şi rentabilitatea activităţii sale. 2) menţinerea stabilităţii financiare. 5) facilitarea retragerii dintr-o zonă geografică sau dintr-un domeniu de asigurări. şi anume: 1) creşterea capacităţii de asigurare. . determinarea nivelului de reţinere care îi omogenizează cel mai bine portofoliul de angajament. Reasigurarea este un schimb de monedă deţinut cu certitudine contra unei creanţe aleatoare. Astfel asigurătorului îi revine sarcina de a realiza următoarele două activităţi: 1. Pentru cedent reasigurarea este o achiziţie de securitate financiară.2 FUNCŢIILE REASIGURĂRII Reasigurarea se fundamentează pe reducerea riscului societăţii de asigurare (prin reducerea riscului de faliment). este un activ financiar condiţionat (o creanţă) care garantează un anumit venit în funcţie de circumstanţe. 4) asistenţă în activitatea de subscriere. 3) protecţia împotriva catastrofei. Analiza economică a reasigurării se încadrează în analiza financiară în condiţii de incertitudine.

4. intervenind dacă mărimea sa depăşeşte o anumită valoare.2. Analiştii financiari şi organizaţiile de supraveghere a asigurătorilor urmăresc acest raport. Capacitatea de a subscrie prime poate fi mărită prin utilizarea reasigurării. deoarece prima de reasigurare este dedusă din primele încasate înainte de a se calcula raportul dintre primele încasate şi capitalul social plus rezerve. riscul reprezintă obiectul asigurat expus unui pericol.138 4. anual. trebuie să genereze un flux constant al profiturilor pentru a atrage şi păstra capitalul necesar extinderii . În asigurările de bunuri. Capacitatea de a subscrie prime este restricţionată de legislaţia care limitează raportul dintre valoarea primelor subscrise şi valoarea capitalului social şi a rezervelor. după deducerea primelor cedate în reasigurare. ca orice altă organizaţie care urmăreşte obţinerea de profit.2 Menţinerea stabilităţii financiare Un asigurător. Reasigurarea măreşte capacitatea de asigurare prin faptul că permite asigurătorului să cedeze acele riscuri care îi pun în pericol situaţia financiară.1 Creşterea capacităţii de asigurare Există două tipuri de capacitate în cazul asigurărilor de bunuri şi de răspundere civilă: capacitate de asigurare per risc şi capacitate de a subscrie prime. a) Capacitatea de asigurare per risc se referă la capacitatea asigurătorului de a oferi o limită de asigurare cât mai mare pentru un singur risc. Legislaţia română prevede că societăţile de asigurare îşi pot asuma.2. obligaţii din contracte de asigurare şi reasigurare corespunzătoare unui volum de prime care. b) Capacitatea de a subscrie prime se referă la volumul maxim de prime pe care le poate subscrie un asigurător. Fiecare asigurător îşi stabileşte propria definiţie a riscului. să nu depăşească un plafon echivalent cu de cinci ori suma capitalului social vărsat şi a rezervelor de capital.

2.4 Asistenţă în activitatea de subscriere Reasigurătorii intră în contact cu o mare diversitate de asigurători. O caracteristică distinctă a reasigurării împotriva catastrofei este aceea că acoperă daunele aferente mai multor poliţe emise de un asigurător. sociale şi a acţiunii forţelor naturii.139 activităţii. economice. . Un singur eveniment de acest tip poate genera numeroase revendicări privind asigurările de bunuri şi de răspundere emise de un singur asigurător. accidente aviatice şi alte dezastre similare. explozii industriale. uneori. În domeniul asigurărilor. un asigurător poate cumpăra o reasigurare pentru a limita suma pe care ar trebui să o plătească pentru orice daună majoră care s-ar produce. uragane. subscriere şi soluţionare a diferitelor revendicări. oferă protecţie împotriva efectelor nefavorabile ale catastrofelor şi limitează daunele asigurătorului la o valoare prestabilită. Nivelarea variaţiilor accidentale ale expunerii la daune contribuie la menţinerea unor profituri constante. iar daunele care depăşesc 100 milioane USD sunt frecvent întâlnite. precum şi metodele de evaluare. tornade. Limitarea valorii daunelor ce cad în sarcina asigurătorului prin intermediul reasigurării conferă stabilitate rezultatelor obţinute de acesta din activitatea de subscriere. Anumite forme de reasigurare. 4. 4. când acestea sunt generate de un singur eveniment. În consecinţă.2. precum reasigurarea împotriva catastrofei. inundaţii. De exemplu. reasigurătorii acumulează un mare volum de informaţii privind experienţa de daună a diverşilor asigurători. despăgubirile fluctuează foarte mult ca urmare a: condiţiilor demografice. Daunele totale din industria asigurărilor în SUA au atins mai mult de 16 miliarde USD în cazul unui singur uragan.3 Protecţia împotriva catastrofei Asigurătorii de bunuri şi răspundere civilă sunt expuşi unor daune catastrofale importante care pot fi generate de cutremure.

140 Experienţa reasigurătorului poate facilita lansarea asigurătorului într-un nou domeniu de asigurări. un asigurător sau un reasigurător poate dori să se retragă dintr-o zonă geografică sau dintr-un domeniu de asigurări.2. costisitor şi este posibil să creeze o imagine negativă în rândul deţinătorilor de poliţe.5 Facilitarea retragerii dintr-o zonă geografică sau domeniu de asigurări Uneori. Există două modalităţi de a realiza acest lucru: a) Asigurătorul poate pur şi simplu să rezilieze poliţele şi să restituie primele necuvenite. dar poate fi mai puţin costisitoare decât restituirea primelor pentru poliţele reziliate. b) O alternativă o constituie reasigurarea asigurărilor nedorite. intermediarilor şi autorităţilor de supraveghere. Această metodă nu numai că evită imaginea negativă creată de reziliere. în special în cazul firmelor de asigurări mai mici. 4. Procesul de reasigurare a unei întregi clase sau categorii de asigurări. sau a asigurărilor aferente unei anumite zone geografice este denumit reasigurarea portofoliului. . bazându-se în mare parte pe experienţa unui reasigurător în ceea ce priveşte evaluarea şi subscrierea poliţelor. Acest proces este greoi. De exemplu. o societate de asigurări de dimensiuni medii a reasigurat timp de câţiva ani 95% din asigurarea de răspundere civilă tip „umbrelă”.

. reasigurările facultative diferă de reasigurările prin acord din punct de vedere al metodelor de subscriere. reasigurătorul subscrie un întreg portofoliu de riscuri. trebuie să existe o ofertă şi o acceptare pentru fiecare risc individual. În cazul reasigurării facultative. Redactarea contractului trebuie să fie suficient de generală şi de flexibilă. de regulă aferente unei categorii sau unui grup de asigurări.3 REASIGURĂRI FACULTATIVE ŞI PRIN ACORD Tranzacţiile de reasigurare se împart în două categorii principale: facultative şi prin acord. al tehnicilor de stabilire a preţului reasigurării şi al redactării contractului. în cadrul unei reasigurări prin acord. deoarece certificatul de reasigurare acoperă un singur risc. Cedarea riscurilor individuale. Fiecare dintre aceste categorii include reasigurări proporţionale şi excedent de daună (vezi Figura nr. O convenţie de reasigurare prin acord se materializează sub forma unui contract de reasigurare prin acord. în mod automat şi nu necesită aprobarea reasigurătorului atât timp cât riscul intră în categoria riscurilor acoperite prin contract. reasigurătorul subscrie şi evaluează un singur risc. convenţia este denumită reasigurare facultativă. În cazul reasigurării facultative. În reasigurarea prin acord. pentru a acoperi toate riscurile care intră într-o anumită categorie. flexibilitatea nu trebuie să fie la fel de mare. O convenţie de reasigurare facultativă se materializează sub forma unui certificat de reasigurare facultativă. Atunci când un asigurător şi un reasigurător stabilesc să împartă daunele care afectează un singur risc. Datorită caracteristicilor lor distincte. convenţia este denumită reasigurare prin acord. În cazul reasigurării facultative. se realizează. 1 Tipuri de reasigurări). Dacă asigurătorul şi reasigurătorul stabilesc să împartă daunele aferente mai multor riscuri. reasigurătorul având posibilitatea de a accepta sau respinge riscul propus pentru reasigurare.141 4.

servesc. unor scopuri diferite. . fie valoarea ce se încadrează între reţinerea asigurătorului şi limita superioară prestabilită a daunei. în cazul unui risc mare sau al unui risc care nu este acoperit prin acord.142 Reasigurări proporţiona Tipuri de reasigurări Reasigurări excedent de daună Reasigurări cotă-parte standard Reasigurări cotă-parte variabile  Reasigurări excedent de sumă   Reasigurări excedent de daună per risc  Reasigurări împotriva catastrofei  Reasigurări excedent de daună per poliţă  Reasigurări excedent de daună per eveniment  Reasigurări excedent de daună agregat  Reasigurări excedent de daună agregat contra catastrofei  Figura nr. asigurătorul acordă o despăgubire conform prevederilor poliţei de asigurare. de regulă. Valoarea recuperărilor de la reasigurător se stabileşte în funcţie de condiţiile contractului de reasigurare încheiat între asigurător şi reasigurător. 1 Tipuri de reasigurări Reasigurările facultative şi prin acord. Reasigurarea facultativă poate oferi capacitate de asigurare peste limitele unei reasigurări prin acord. fie sumele ce depăşesc un anumit nivel al daunei. Un reasigurător poate acoperi fie un anumit procent din daună. deseori incluse în programul de reasigurare al asigurătorului. În cazul producerii unei daune acoperite de contractul de reasigurare. Reasigurarea prin acord poate stabiliza rezultatele activităţii de subscriere pentru o categorie de asigurări şi poate proteja asigurătorul în cazul unei catastrofe.

paragraful Indicatori de apreciere a eficienţei activităţii de asigurare. rata daunei este aceeaşi atât pentru asigurător cât şi pentru reasigurător.m. 80 u. 160 u. Metoda proporţională poate fi folosită atât în cazul asigurărilor facultative. prime şi daune. unde: Rd  Dauna  100 Prima . 250% Reasigurător 80% 800 u. 32 u.. în schimbul unei prime de 150 u. De asemenea. 250% Vezi „Eficienţa activităţii de asigurare”.m. adică 200 u.143 a) Metoda proporţională de împărţire a daunelor. Să presupunem că asigurătorul emite o poliţă cu o sumă asigurată de 1000 u.m. În plus.m. 400 u. - Asigurător 20% 200 u.. acordul este denumit acord de reasigurare proporţional sau acord proporţional. reasigurătorul primeşte 80% din primă şi acoperă 80% din daune. iar rata daunei1 de 250%.m.m. În cazul reasigurării proporţionale.m. În exemplul următor. şi cedează 80% din prime şi daune unui reasigurător.m. Tabelul nr. Atunci când un reasigurător este de acord să plătească un procent din fiecare daună produsă. De asemenea. să presupunem că valoarea daunelor produse este de 400 u. iar asigurătorul reţine 20% din primă şi suportă 20% din daune. iar asigurătorul reţine 20%. 3.m. Conform acestui acord. este ilustrată relaţia dintre sumele asigurate.m. adică 800 u. datorită împărţirii egale a primelor şi daunelor. cât şi în cazul celor prin acord. prezentat în Tabelul nr. 320 u. procentul din primele de asigurare primit de reasigurător este egal cu procentul din valoarea daunelor pe care acesta îl va despăgubi. 3 Reasigurare proporţională cu o reţinere de 20% Suma asigurată Prima Daune Rata daunei 1 Situaţie contractuală 1000 u.m.. în cazul unui acord de reasigurare proporţional. sumele de asigurare sunt împărţite în aceeaşi proporţie ca şi primele şi daunele. 128 u.m.m. Reasigurătorul acceptă 80% din suma asigurată.m.

în cazul unui acord de reasigurare excedent de daună.m. este de 450 u.m. Atunci când reasigurătorul acceptă să acopere o parte din daune care depăşeşte o anumită reţinere a asigurătorului. În cazul stabilirii reţinerii per eveniment. b) Metoda excedent de daună de împărţire a riscurilor.m. iar reasigurătorul 400 u. iar reasigurătorul nu plăteşte nimic.m.m. 4 Reasigurarea excedent de daună.44% 1000 u. 4 Reasigurarea excedent de daună Suma asigurată Prima Dauna1<1000 u.m. asigurătorul plăteşte întreaga despăgubire cuvenită (deoarece este mai mică decât reţinerea de 1000 u. iar reasigurarea reţine 750 u. per eveniment asigurat.m.m.m. respectiv. Vom examina situaţia unei daune de 200 u. 266.144 Se observă ca rata daunei este identică.m. Reţinerea poate fi stabilită per risc sau per eveniment.m. În Tabelul nr. 150 u.m. Rata daunei1 Dauna2>1000 u. 44. 0 0 400 u.m. Rata daunei2 Situaţie contractuală 4000 u.. prime şi daune. 200 u. acordul este denumit acord de reasigurare excedent de daună. per eveniment..m. Să presupunem că reasigurarea excedent de daună prevede o reţinere de 250 u.m. asigurătorul acoperă 1000 u. 222. În primul caz. iar prima de reasigurare este de 150 u. 600 u. excedentul este calculat pentru toate daunele înregistrate de asigurător ca urmare a producerii unui singur eveniment.m. În cel de-al doilea caz. per eveniment. indiferent de numărul poliţelor de asigurare acoperite de reasigurare afectate de eveniment.m. 1400 u. şi. 450 u. are aceeaşi valoare atât pentru asigurat cât şi pentru reasigurător.m.m. Tabel nr.m.m.000 u.m. 200 u.2% Reasigurător 3000 u. a uneia de 1400 u.m. - Asigurător 1000 u.). pentru o sumă asigurată de 1000 u.6% . Să presupunem că prima de asigurare pentru o poliţă de 4.m. este evidenţiată relaţia dintre sumele de asigurare.

3 Vezi exemplul ilustrat în Tabelul nr. Astfel. prima de reasigurare pentru un anumit nivel al excedentului de daună nu se exprimă ca procent din prima de asigurare. daunele mai mici. 1 Tipuri de reasigurări). Caracteristica distinctivă a reasigurării pro rata (proporţionale) o reprezintă împărţirea proporţională între asigurătorul iniţial şi reasigurător a sumelor asigurate. Reasigurătorul plăteşte asigurătorului. care se încadrează în limita reţinerii. Acest comision va fi ajustat ulterior pentru a reflecta profitabilitatea (sau neprofitabilitatea) afacerii cedate. În continuare. fără însă a depăşi o anumită limită2. Reasigurarea neproporţională. va primi 10% din prima de asigurare şi va plăti 10% din daunele acoperite de poliţa de asigurare. b. a primelor şi despăgubirilor. care trebuie să acopere cheltuielile efectuate de asigurător cu emiterea poliţei.145 În cazul reasigurării excedent de daună. 4 . În cadrul reasigurării excedent de daună reasigurătorul acoperă o daună doar atunci când aceasta depăşeşte reţinerea asigurătorului. sunt acoperite în întregime de către asigurător. de regulă. rata daunei pentru asigurător este diferită de cea pentru reasigurător şi depinde de valoarea daunei. vor fi prezentate cele mai importante forme de reasigurări proporţionale şi excedent de daună. Dacă reasigurătorul acoperă 10% din suma asigurată. Reasigurarea proporţională1. Principalele tipuri de reasigurări neproporţionale sunt: reasigurarea excedent de daună şi reasigurarea oprire de daună. de regulă un comision de reasigurare. Cele două mari tipuri de reasigurări prin acord sunt reasigurările proporţionale şi cele excedent de daună (vezi Figura nr. Spre deosebire de reasigurarea proporţională. deoarece asigurătorul şi reasigurătorul nu îşi împart daunele proporţional. iar daunele 1 2 Vezi exemplul ilustrat în Tabelul nr. Prima de reasigurare este negociată între asigurător şi reasigurător şi este determinată. a. de factori precum numărul riscurilor subscrise şi experienţa de daună anterioară a asigurătorului.

indiferent de nivelul acesteia. Bucureşti. reasigurătorul trebuie să analizeze poliţele de asigurare din perspectiva sumelor asigurate. (Şi în cazul acordului excedent de sumă.146 peste nivelul reţinerii sunt împărţite cu reasigurătorul. În majoritatea acordurilor excedent de daună. Ca . 1998. cât şi de cheltuielile şi de marja de profit a reasigurătorului. Editura Tehnică.va reprezenta cota de primă cuvenită reasigurătorilor din volumul de prime încasat de reasigurat în anul de asigurare respectiv. în care reasigurătorul plăteşte o sumă proporţională pentru fiecare daună. Această metodă de împărţire este opusă celei folosite în cazul reasigurării proporţionale. P . pg. 320-321 . determinat după formula: Ca  D  100 D  100 sau C a  P  80 P  75 unde: D . de risc sau pe baza combinaţiei dintre acestea. reţinerea este stabilită în valoare absolută.este volumul primelor înregistrate în ultimii cinci ani în ramura de asigurare respectivă. nu se va plăti asigurătorului comision de reasigurare. Prima de reasigurare pentru acest tip de acord este negociată între asigurător şi reasigurător şi se determină în funcţie de valoarea daunelor. Reasigurarea excedent de daună poate fi încheiată pentru unul sau mai multe niveluri de reasigurare. reţinerea este exprimată tot în 1 Vezi Dan Anghel Constantinescu (coord. În calculul primei de reasigurare pe baza valorii daunelor. pentru a determina daunele potenţiale care vor depăşi reţinerea asigurătorului. Atunci când primele se determină pe baza riscului. „Asigurări şi reasigurări“. se va ţine seama atât de valoarea daunelor estimate.este volumul daunelor înregistrate în ultimii cinci ani în ramura de asigurare respectivă. peste reţinerea asigurătorului. Deoarece prima pentru reasigurarea excedent de daună nu se determină proporţional în raport cu prima de asigurare.). O metodă folosită pentru repartizarea primelor între reasigurat şi reasigurători este costul arderii1.

Pe de-o parte aceste societăţi pot prelua în asigurare riscuri variate. dar este raportată la suma asigurată. Întrun contract excedent de daună. dimensiunile şi volumul riscurilor pe care le poate ceda prin reasigurare. Protecţia asigurătorilor care se realizează prin favorizarea dispersiei sau pulverizării riscului care determină creşterea capacităţii de asigurare a societăţii de asigurări. Stimularea volumului activităţii societăţii de asigurare cedente. Dispersarea riscurilor care se realizează prin practica reciprocităţii reasigurării între asigurătorii primari. reţinerea se aplică pentru fiecare daună în parte. pentru a se determina procentul în care se vor împărţi primele şi daunele). 4. mai numeroase şi mai mari. Stabilizarea ratei daunelor. 3.147 valoare absolută. pentru a se determina nivelul acoperirii prin reasigurare. 4. Reasigurarea are influenţe majore în: 1. . 2. De asemenea este favorizată pulverizarea unor riscuri în afara graniţelor ţării.4 CARACTERISTICI ALE REASIGURĂRILOR FACULTATIVE Reasigurarea fiind complementară asigurării are un rol important în procesul de amplificare a pieţei interne şi internaţionale a asigurărilor şi contribuie la realizarea stabilităţii economice naţionale şi internaţionale. Prin contractele de asigurare pentru protecţie împotriva catastrofelor încheiate pe perioade mari de timp se realizează dispersarea pierderilor în timp şi o stabilizare a ratei pierderilor. iar pe de altă parte creşte flexibilitatea cu privire la tipurile. Astfel fiecare societate (reasigurat sau reasigurător) îşi echilibrează portofoliul riscurilor pentru care şi-a angajat răspunderea.

. limita de reasigurare solicitată reasigurătorului.148 5. comisariat de avarii. Acestea sunt prezentate în paragrafele următoare. Aceste informaţii sunt incluse în propunere şi se referă la descrierea riscului. istoricul daunelor. cu respectarea normelor şi a convenţiilor recunoscute pe plan naţional sau internaţional. datorită naturii lor sau pentru că nu îndeplinesc clauzele acordului.1 Avantaje ale reasigurărilor facultative  Avantaje ale reasigurărilor facultative sunt: reasigurarea facultativă poate acoperi riscuri sau expuneri care sunt excluse de o anumită reasigurare prin acord. În comparaţie cu reasigurările prin acord.4. reasigurările facultative prezintă o serie de avantaje şi dezavantaje. fără restricţii prin negocieri. primele şi comisioanele din poliţa de asigurare.  reasigurătorul poate să accepte sau nu riscurile prezentate de asigurător.  reasigurarea poate fi proporţională sau excedent de daună. dintr-o anumită zonă sau pentru o perioadă determinată de timp prin cedarea parţială sau totală a unor riscuri în reasigurare. spre deosebire de reasigurarea prin acord. societatea cedentă oferă reasigurătorului informaţii complete asupra fiecărui risc care se doreşte a fi reasigurat. caracterizată de următoarele elemente:  reasiguratul poate să cedeze sau nu un anumit risc. Aceasta funcţie rezidă în faptul că societatea cedentă este liberă să reintre în afaceri atunci când consideră oportună.). Funcţia de consultanţă a reasigurărilor care se realizează atunci când societăţilor cedente li se oferă servicii specifice prin intermediul reasigurării (operaţii de brokeraj în reasigurări. Liberalizarea afacerilor pe piaţa asigurărilor care se manifestă atunci când cedentul poate să se retragă la momentul considerat oportun dintr-o anumită categorie de afaceri. 4. 6. În cazul reasigurării facultative. Reasigurarea facultativă. operaţii de mandat etc.  reasigurarea se încheie pentru riscuri individuale. este o reasigurare opţională.

care indică faptul că 80% din personalul departamentelor de reasigurări este implicat în derularea contractelor de reasigurare facultative.  . reasigurarea facultativă se poate încheia şi pentru a obţine consultanţă din partea reasigurătorului pentru subscrierea asigurării. dar pe care.4.  riscul pe care asigurătorul doreşte să-l asigure depăşeşte limita de reasigurare a reasigurării prin acord. o poliţă de asigurare acoperită de un acord de reasigurare poate fi reasigurată şi facultativ. Având în vedere aspectele menţionate. costurile încheierii reasigurării fiind mai mari pentru ambele părţi contractante. din motive diferite. le-a acceptat în asigurare.149    reasigurarea facultativă poate oferi acoperire peste limitele reasigurării prin acord.  este posibil să se înregistreze întârzieri în încheierea reasigurării facultative deoarece reasigurătorul trebuie să subscrie fiecare risc în parte şi să negocieze fiecare contract separat. pentru ca eventualele daune să nu determine modificarea comisionului. reasigurarea facultativă poate fi încheiată pentru a proteja o reasigurare prin acord convenabilă (de exemplu.  asigurătorul nu doreşte să cedeze în reasigurarea prin acord riscurile ce nu îndeplinesc criteriile de subscriere.  asigurătorul poate întârzia în acceptarea unui risc pentru a fi sigur că va primi reasigurarea dorită. precum şi informaţiile statistice. 4.2 Dezavantaje ale reasigurărilor facultative Dintre dezavantajele reasigurărilor facultative fac parte: reasigurarea facultativă este greu de administrat. primelor sau a altor condiţii contractuale ale asigurării prin acord). vom menţiona câteva situaţii în care se recomandă încheierea reasigurării facultative:  asigurătorul este solicitat să accepte un risc pe care nu l-a mai asigurat şi nu cunoaşte care sunt standardele de subscriere care trebuie aplicate.

iar primele şi daunele se vor împărţi în aceeaşi proporţie.4 Contracte mixte Pe lângă tipurile de reasigurări menţionate deja. Clasa de afaceri poate fi formată doar din câteva tipuri de asigurări. Deşi reasigurareaprogram seamănă cu reasigurarea prin acord.  asigurătorul caută o formă de reasigurare mai puţin costisitoare. iar reasigurătorul să accepte poliţele de asigurare care cad sub incidenţa acordului.3 Tipuri de reasigurări facultative Există două modalităţi de încheiere a reasigurării facultative: proporţional sau excedent de daună per risc. 4.4. se pot încheia şi o serie de contracte mixte. 4. pentru ca asigurătorul să aibă siguranţa că nu şi-a asumat un risc care depăşeşte capacitatea sa financiară.4. având în vedere că . (a) Reasigurarea facultativă proporţională este o reasigurare care se încheie doar pentru o singură poliţă de asigurare.1 Reasigurarea-program Aceasta presupune încheierea unui contract sau acord prin care se reasigură o clasă de asigurări. cum sunt: reasigurareaprogram. (b) Reasigurarea excedent de daună per risc se poate încheia şi sub formă facultativă. nu trebuie să emită o poliţă de asigurare până când nu primeşte avizul reasigurătorului pentru partea sa de risc.150  riscul care se doreşte a fi asigurat prezintă numeroase expuneri care sunt excluse din acordul de reasigurare deja încheiat.4. reasigurarea facultativ-obligatorie (mixtă) şi reasigurarea prin acord facultativă. Astfel. precum şi partea care va fi cedată reasigurătorului. mai ales în cazul riscurilor de răspundere civilă.4. care sunt în mod expres excluse din acordurile de reasigurare încheiate de cedenţă. 4. Cedentul este obligat să cedeze. Societatea cedentă stabileşte reţinerea din suma asigurată.

cesiunea şi acceptarea sunt în întregime opţionale. Asigurătorii colaborează cu reasigurătorii sau cu intermediarii în vederea colectării şi analizării informaţiilor necesare întocmirii programului de reasigurare. 4. Însă. din punct de vedere al efectuării plăţilor este mai apropiată de reasigurarea facultativă.5 PROGRAMUL DE REASIGURARE Un program de reasigurare reprezintă o combinaţie de contracte de reasigurare prin intermediul cărora asigurătorul îşi acoperă necesităţile sale de reasigurare. Acest acord nu obligă compania cedentă sau pe reasigurător să reasigure anumite poliţe. În elaborarea programului de reasigurare se are în vedere corelarea necesităţilor asigurătorului cu funcţiile îndeplinite de reasigurare. În continuare sunt prezentate etapele elaborării unui program de reasigurare. cedând numai asigurările cu risc mare.3 Reasigurarea prin acord facultativă Reasigurarea prin acord facultativă presupune încheierea unui acord între cedent şi reasigurător în care se precizează termenii şi condiţiile care se vor aplica reasigurării facultative încheiate de cele două părţi. 4. Dezavantajul constă în posibilitatea ca asigurătorul să realizeze o selecţie a riscurilor în defavoarea reasigurătorului. Asigurătorii se pot caracteriza prin diferite strategii de .4.4.2 Reasigurarea facultativ-obligatorie Reasigurarea facultativ-obligatorie presupune cedarea opţională a poliţelor de asigurare şi acceptarea obligatorie de către reasigurător.4.4. datorită caracterului semiobligatoriu. acest tip de reasigurare este mai ieftin pentru ambele părţi contractante şi poate oferi un volum de prime mai stabil pentru reasigurător.151 riscurile nu sunt subscrise individual. 4.

În elaborarea programului de reasigurare trebuie cunoscute: (A) strategia de afaceri a asigurătorului. inclusiv reţinerea acceptabilă şi limitele de reasigurare necesare. prin urmare. asigurarea unei protecţii contra catastrofelor. sprijinirea activităţii de subscriere.5. Reasigurarea nu poate acoperi toate necesităţile asigurătorului . Programul trebuie să prevadă satisfacerea necesităţilor curente. Prin urmare. ceea ce determină reţinerea asigurătorului şi limitele de asigurare. Monitorizarea aplicării programului şi adoptarea modificărilor necesare. (B) resursele financiare ale acestuia şi . ce pot fi acoperite prin reasigurare. nivelarea variaţiei daunelor. referitoare la primele. programul de reasigurare trebuie să reflecte aceste diferenţe. inclusiv a reţinerii acceptabile şi a limitelor de reasigurare necesare. facilitarea retragerii dintr-o anumită zonă geografică sau domeniu de asigurare. Determinarea necesităţilor asigurătorului. la elaborarea programului de reasigurare trebuie cunoscute funcţiile reasigurării.152 afaceri. resurse financiare şi/sau concepţii manageriale. 2. Etapele elaborării programului de reasigurare. Culegerea informaţiilor necesare pentru analiză. 4. respectiv creşterea capacităţii de asigurare. 3.precum cele privind perfecţionarea tehnicilor de marketing sau pentru pregătirea personalului -. Elaborarea programului de reasigurare implică parcurgerea următoarelor etape: 1. daunele şi modificările anterioare ale cotelor de primă. 4. asigurând totodată o anumită flexibilitate în vederea adaptării la schimbările anticipate pe durata fiecărui contract de reasigurare. Determinarea programului de reasigurare care acoperă cel mai bine necesităţile asigurătorului.1 Stabilirea necesităţii reasigurării Prima etapă a programului de reasigurare se adresează identificării necesităţilor asigurătorului ce pot fi acoperite prin reasigurare.

pentru a-şi menţine sau creşte cota de piaţă. Aceste limite de asigurare măresc în mod semnificativ riscul la care se expune asigurătorul. comisioane de reasigurare mai mari decât cheltuielile de vânzare suportate de asigurător. 4. Un alt segment al strategiei asigurătorilor precizează categoriile de asigurări ce vor fi subscrise de asigurător. forma de proprietate. 2. planurile de dezvoltare. u. şi 3 mil. reţinerea şi limitele de reasigurare. u. 2 mil. Categoriile de asigurări subscrise. Această diferenţă va încuraja planurile de dezvoltare ale asigurătorului.153 (C) atitudinea managementului faţă de risc. În schimb. Tipul şi numărul categoriilor de asigurări subscrise influenţează necesităţile de reasigurare ale asigurătorului. atunci va plăti. aria geografică de extindere. probabil. 1. primele de reasigurare mari sau o reţinere ridicată îl pot determina pe asigurător să-şi reconsidere planurile de dezvoltare. Asigurătorul decide să lanseze pe piaţă o poliţă de asigurare complexă de răspundere civilă cu sume asigurate de 1 mil. Acoperirea prin reasigurare poate avea un efect pozitiv sau negativ asupra planurilor de dezvoltare ale asigurătorului şi asupra cotei de piaţă. . Aceste elemente influenţează necesităţile. 4. asigurătorii au nevoie de capacitate financiară. deoarece clienţii doresc limite de răspundere civilă mai mari decât cele oferite de asigurător.m. De exemplu.. Reasigurarea poate mări capacitatea de asigurare a asigurătorului. 2. Dacă reasigurătorul consideră că afacerea va fi profitabilă. un asigurător specializat în asigurări pentru persoane fizice nu poate satisface toate cererile de asigurări auto şi de asigurare a gospodăriilor. mărimea companiei. categoriile de asigurări subscrise.m. Strategia de afaceri cuprinde planurile de dezvoltare ale asigurătorului. 5. Această strategie abordează următoarele aspecte: 1. Într-o piaţă concurenţială. Reasigurarea i-ar putea furniza capacitatea de asigurare şi stabilitatea financiară necesară pentru ca să poată să subscrie limite de asigurare mai mari.1.5. 3. u.1 Strategia de afaceri Strategia de afaceri a asigurătorului ilustrează piaţa pe care va concura acesta.m. Planurile de dezvoltare.

În acest caz. limite de asigurare ridicate1. în SUA. riscurile aferente persoanelor fizice tind să fie mult mai omogene şi cu daune mult mai predictibile decât cele ale persoanelor juridice (cu excepţia catastrofelor). . sunt puţin posibile variaţii mari ale frecvenţei daunelor. nu va fi nevoie de reasigurare pentru a nivela experienţa de daună. riscurile mari necesită o reasigurare facultativă. Caracteristicile proprii fiecărei categorii de asigurări afectează necesităţile de reasigurare. Mai mult. în timp ce altele pot fi continuu neprofitabile. De asemenea. În general asigurătorii care subscriu asigurări pentru persoane fizice au nevoie de reasigurare într-o măsură mai redusă decât cei care asigură persoane juridice. un asigurător care asigură serviciile de tractare auto pentru membrii unui club auto în limita unei sume asigurate de 200 u. de asemenea. Riscurile la care se expun persoanele fizice tind să fie mai mici şi cu nivel de gravitate mai redus decât cele ce caracterizează persoanele juridice. Dacă activitatea asigurătorului este foarte diversificată. Numărul categoriilor de asigurări subscrise de către asigurător influenţează de asemenea necesităţile de reasigurare. per eveniment se va putea descurca şi fără reasigurare. De asemenea. sau să recurgă la reasigurare. Asigurarea de răspundere civilă a producătorului. rata daunelor va fi probabil mult mai stabilă decât în cazul în care asigurătorul subscrie numai un singur tip de asigurare. categoria de asigurări auto personale ce acoperă limitele minime legale se caracterizează de obicei printr-o rată a daunei de 105-110%. De exemplu. riscurile care trebuiesc acoperite prin asigurare CASCO pentru autovehiculele Poliţiei sunt mult mai mari decât pentru un asigurat obişnuit. Asigurătorul nu se expune la daune catastrofale sau la pagube individuale mari. Prin urmare. Pe de altă parte.154 De exemplu. rezultatele din subscriere pentru un anumit tip de asigurări pot fi constante sau variabile. asigurarea maritimă casco implică o expunere la daune deosebit de mari per eveniment. fapt care determină societatea de asigurări să încaseze prime de asigurare majorate. În 1 De exemplu. precum şi asigurarea de răspundere civilă generală a companiilor de dimensiuni mari impun. Anumite categorii de asigurări pot genera profit.m.

Dacă un asigurător Conform acestei legi. 1 . poate estima mult mai exact daunele. Această estimare este facilitată de Legea numerelor mari1. De asemenea. Conform Legii numerelor mari. 4. un asigurător cu un volum de asigurări ridicat are mai puţină nevoie de reasigurare pentru a stabiliza rezultatele activităţii de subscriere. Dacă un asigurător decide să se lanseze într-o nou domeniu de asigurări. legea numerelor mari se poate aplica numai dacă riscurile sunt similare ca formă şi mărime. în comparaţie cu un asigurător care are numai câteva poliţe de acest tip. un asigurător care subscrie un număr mare de poliţe de asigurare a gospodăriilor. cu atât rezultatele sale vor fi mai predictibile. Daunele estimate pot diferi foarte mult de experienţa de daună efectivă. necesităţile de asigurare. Forma de proprietate. În schimb. prin experienţa lor de subscriere. Strategia asigurătorului în privinţa formei de proprietate asupra capitalului influenţează. În asigurări. de asemenea. un asigurător poate să subscrie un număr mare de poliţe. o societate de asigurări pe acţiuni se va concentra asupra protejării dividendelor. un asigurător mutual va fi preocupat de minimizarea daunelor. lansarea noilor produse. estimarea daunelor la care sunt expuse aceste poliţe este dificilă. ce acoperă riscuri similare. numărul poliţelor subscrise iniţial va fi redus. cu cât se produce mai des un anumit eveniment. reasigurătorii pot sprijini. spre a se evita impunerile percepute deţinătorilor de poliţe. Mărimea companiei. 3. dar aceste poliţe acoperă o largă categorie de bunuri şi activităţi. Deoarece poliţele asigură riscuri diferite.155 schimb. cu atât rezultatele activităţii de subscriere vor fi mai predictibile. Strategia de afaceri a unui asigurător trebuie să specifice numărul de poliţe pe care acesta intenţionează să le subscrie. Prin urmare. De exemplu. Reasigurarea poate contrabalansa experienţa de daună puţin predictibilă prin distribuţia riscului. ce au o limită de asigurare de până la 1000000 USD pot avea mai mulţi ani o rată a daunei de sub 100% pentru ca ocazional să se confrunte cu daune uriaşe care pot mări rata daunelor la peste 125%. În general. cu cât asigurătorul încheie mai multe poliţe. De exemplu. asigurările camioanelor cu gabarit depăşit.

acesta trebuie să analizeze posibilitatea reasigurării contra catastrofelor. De asemenea. Dacă asigurările subscrise de asigurător prezintă o concentrare din punct de vedere geografic. Aria geografică de extindere. Aria geografică de extindere influenţează expunerea asigurătorului la daune catastrofale. Deseori. vânzările unui asigurător se concentrează în zona în care acesta îşi stabileşte sediul central. va fi necesar să se reasigure poliţele existente. În situaţia în care asigurătorul se retrage dintr-un anumit teritoriu. se va pune un accent deosebit pe menţinerea unui anumit nivel al câştigurilor per acţiune. 5. Asigurătorul poate încerca să redreseze situaţia apelând în caz extrem la retragerea din acel teritoriu. În cadrul strategiei de afaceri asigurătorul stabileşte zona geografică în care îşi va vinde poliţele. În acest caz. aceasta va trebui modificată. De asemenea. Instabilitatea rezultatelor activităţii desfăşurate în noile teritorii poate afecta rezultatele globale ale asigurătorului.156 se transformă din asigurător mutual într-o societate de asigurări pe acţiuni. se poate întâmpla ca asigurătorul să nu aibă managementul sau specialiştii necesari pentru desfăşurarea activităţii în acel teritoriu. Reglementările legislative dintr-o anumită jurisdicţie pot cauza creşterea daunelor. nevoile sale de reasigurare vor suferi modificări. inundaţii. Un asigurător poate decide să se retragă dintr-un anumit teritoriu din câteva motive. . Se poate întâmpla ca asigurătorul să subscrie poliţe în zone expuse anumitor catastrofe. Concentrarea în alte teritorii se poate datora fie unui manager de vânzări foarte eficient. precum cutremure. fie achiziţionării unui alt asigurător în acea zona. iar dacă există deja o reasigurare pentru acestea. furtuni sau uragane. Aria geografică de extindere a asigurătorului se modifică în momentul în care acesta se lansează în noi teritorii sau se retrage din altele. dacă asigurătorul este o filială a unei alte societăţii. pentru a asigura un anumit nivel de venituri şi o valoare minimă a câştigurilor per acţiune se poate apela la reasigurare. Extinderea în noi teritorii ridică aceleaşi probleme ca cele puse de lansarea unor noi produse.

2 Resursele financiare Asigurătorii trebuie să compare valoarea riscurilor asumate cu resursele lor financiare. De exemplu. 5 sunt prezentate modalităţile prin care reasigurarea acoperă diferitele necesităţi ale asigurătorului.1.157 Tabelul nr. Dacă activele imobiliare deţin o pondere ridicată în Protecţie împotriva catastrofei Stabilitate financiară Strategia de afaceri referitoare la: Retragere din anumite domenii sau zone Consultanţă în subscriere . în funcţie de prevederile strategiei de afaceri a acestuia .5. Există state care prin legi sau alte reglementări limitează volumul primelor subscrise şi suma asigurată maximă. 4. 5 Corelaţia dintre strategia de afaceri şi funcţiile reasigurării Funcţiile reasigurării: Capacitate de asigurare Planuri de dezvoltare Categorii de asigurări subscrise Mărimea companiei Forma de proprietate Aria geografică de extindere * * * * * * * * * Necesităţile de reasigurare determinate de strategia de afaceri. volumul primelor subscrise nete nu trebuie să depăşească de 3 ori valoarea capitalului şi rezervelor. În plus. De exemplu. Această comparaţie trebuie să aibă în vedere lichiditatea activelor. planurile de dezvoltare ale asigurătorului necesită o capacitate de asigurare mărită şi stabilitate financiară. suma asigurată reţinută pentru un risc nu trebuie să depăşească 10% din valoarea capitalului şi rezervelor. În Tabelul nr. Lichiditatea activelor asigurătorului este deosebit de importantă. în SUA. Reasigurarea poate satisface aceste necesităţi.

Dacă ponderea cea mai mare a investiţiilor este deţinută de obligaţiuni ale căror valoare de piaţă este mai mică decât valoarea contabilă. Dacă totuşi asigurătorul nu are acces la finanţare şi nu-şi poate mări capitalul. Asigurătorul cu lichiditate redusă va avea nevoie de reasigurare. cel puţin din două motive: a) În primul rând. Un asigurător cu putere financiară are nevoie de reasigurare într-o măsură mai mică decât cei cu capacitate financiară redusă. De asemenea. pentru a-şi acoperi o parte a riscurilor asumate.158 activele asigurătorului. lichiditatea asigurătorului este limitată. deoarece acest lucru ar determina reducerea valorii activelor. Rezervele şi capitalul său îi permit să suporte variaţiile negative ale ratei daunei. reasigurarea poate fi utilizată pentru mărirea capacităţii de asigurare. un asigurător cu putere financiară nu trebuie să-şi mărească limita maximă a volumului de prime. el are nevoie într-o mai mică măsură de stabilizarea ratei daunei prin intermediul reasigurării. deoarece acestea pot fi dificil de vândut. dacă asigurătorul este o societate pe acţiuni. Tabelul nr. iar costurile de reasigurare reduse reprezintă un alt avantaj al unui asigurător cu putere financiară. b) În al doilea rând. asigurătorul nu va dori să vândă aceste obligaţiuni. 6: Corelaţia dintre resursele financiare şi funcţiile reasigurării Funcţiile reasigurării: Capacitate de asigurare Resurse financiare: Lichiditate redusă a activelor Acces limitat la capital Capital şi rezerve reduse * * * * * * * Retragere din anumite domenii sau zone Consultanţă în subscriere Protecţie împotriva catastrofei Stabilitate financiară . o ofertă de acţiuni pe piaţa financiară poate asigura fondurile necesare. Asigurătorul poate aparţine unei companii mamă care are capacitatea de a furniza capitalul necesar pentru creşterea volumului de prime de asigurare.

De asemenea. Totuşi. 6: Corelaţia dintre resursele financiare şi funcţiile reasigurării.2 Culegerea informaţiilor pentru programul de reasigurare Asigurătorul şi reasigurătorul trebuie să determine tipul de reasigurare ce va fi utilizat. există şi alţi factori importanţi care determină această necesitate. agresiv etc. resursele financiare vizează direct funcţiile de creştere a capacităţii de asigurare şi de menţinere a stabilităţii financiare. resursele financiare pot determina necesitatea reasigurării contra catastrofelor. . Managementul firmei de asigurare decide cumpărarea unei reasigurări.3 Atitudinea managerului faţă de risc Managerul poate avea aversiune faţă de risc.5.1. de asemenea.5. 4. decizia reflectă. Managementul trebuie să urmărească securitatea faţă de risc. pentru a putea selecta acel program de reasigurare care satisface nevoile acestora. Dacă se aduc modificări programului de reasigurare existent. Deşi datele statistice şi modelele financiare sprijină adoptarea acestor decizii. Aşa cum se prezintă aici. Managerii trebuie să se asigure că şi acţionarii. a acţionarilor sau a deţinătorilor de poliţe din companiile mutuale. autorităţile publice. Astfel. poate fi conservator. şi nivelul de acceptabilitate al conducerii în ceea ce priveşte asumarea riscului. să stabilească reţinerea şi limitele contractului de reasigurare. Managementul firmei de asigurare trebuie să fie sensibil la cerinţele şi interesele acţionarilor şi partenerilor. 4. partenerii de afaceri. în special la stabilirea reţinerii sau la modificarea programului de reasigurare. comunitatea şi toate persoanele care au un interes în compania respectivă acceptă modificările aduse programului de reasigurare. asigurătorul şi reasigurătorul trebuie să se asigure că nu rămân riscuri neacoperite. programul de reasigurare trebuie să reflecte toleranţa la risc a echipei manageriale.159 Necesităţile de reasigurare determinate în funcţie de resursele financiare ale reasigurătorului sunt ilustrate în Tabelul nr.

Totuşi. identificate în prima etapă de elaborare a programului de reasigurare. două poliţe de asigurare de răspundere civilă în valoare de 25 de milioane u. Valoarea reţinerii este aceeaşi pentru majoritatea poliţelor. Dacă asigurările încheiate de către asigurător diferă foarte mult ca mărime reţinerea poate să crească omogenitatea acestora. De exemplu. (d) condiţiile impuse de reasigurător. Asigurătorii utilizează legea numerelor mari pentru a estima cu exactitate valoarea daunelor viitoare. asigurătorul şi reasigurătorul stabilesc valoarea reţinerilor şi limitelor de reasigurare. obţinându-se astfel omogenizarea riscuri lor. (g) reţinerile celorlalţi asigurători. Dacă asigurătorul subscrie riscuri care nu îndeplinesc standardele prevăzute iar valoarea maximă ce revine unui risc este redusă. (e) costurile implicate. Chiar dacă se utilizează aceeaşi reţinere pentru categorii de asigurări foarte diferite ca mărime. reţinerea asigurătorului. precum şi (h) contribuţia la co-reasigurare. dacă estimează daune reduse. Pentru aplicarea eficientă a legii numerelor mari se impune omogenizarea mărimii riscurilor. (a) strategia de afaceri. şi de tipurile de reasigurare selectate în vederea acoperirii acestor necesităţi. 4. şi de 1 vezi detalierea în paragraful următor . (f) tipul de reasigurare. reţinerea trebuie să fie mai mică pentru a reduce expunerea. asigurătorul care subscrie numai riscurile preferate poate avea o reţinere mare.5.m. Pe de altă parte. (a) În raport cu strategia de afaceri.160 În funcţie de necesităţile asigurătorului.1 Reţinerea asigurătorului Reţinerea este valoarea riscului pe care asigurătorul o păstrează pe răspunderea sa. aceasta nu înseamnă că riscurile vor fi similare. influenţează de asemenea. utilizarea reţinerii în scopul omogenizării riscurilor trebuie făcută cu atenţie. Reasigurarea poate facilita obţinerea acestei omogenităţi prin cedarea sumelor ce depăşesc nivelul reţinerii.2. (b) resursele financiare şi (c) atitudinea managementului faţă de risc influenţează valoarea reţinerilor şi limitelor de asigurare stabilite de asigurător1. gama de asigurări încheiate de asigurător poate să influenţeze valoarea reţinerilor.

capacitatea asigurătorului de a reţine riscuri este limitată şi de situaţia sa financiară. presiunile exercitate de piaţă pot conduce la stabilirea unor reţineri mult mai mici decât maximul permis asigurătorului. atitudinea managementului faţă de dauna maximă probabilă estimată este foarte importantă. deoarece profiturile pot varia foarte mult de la un an la altul. un asigurător va avea o reţinere mai mică în zonele în care volumul de prime este redus comparativ cu zonele în care volumul de prime este mare. Asigurătorul care acceptă o daună . Determinarea mărimii acestor riscuri se face pe baza unei analize. Investitorii se orientează în general spre companii care raportează profituri în creştere sau cel puţin stabile.m. păstrându-se o reţinere de 1 milion de u. Un asigurător de bunuri poate avea un nivel de reţinere diferit în zonele expuse uraganelor decât în cele ferite de acestea. Strategia de afaceri poate influenţa reţinerea prin specificarea ariei de extindere a activităţii reasigurătorului. de asemenea. precum nefuncţionarea sistemului automat de incendiu sau scăderea presiunii apei.161 1 milion u. deoarece activităţile asigurate în cele două poliţe sunt sigur diferite. Un asigurător nu trebuie să reţină riscuri atât de mari. (b) Resursele financiare şi atitudinea managementului influenţează. Mai mult. Dacă ambele poliţe sunt reasigurate. în afara cazurilor în care apar condiţii agravante. reţinerea din cadrul acordului de reasigurare per risc se va stabili luându-se în considerare daunele reţinute în contractul contra catastrofelor.m. (c) În asigurarea de bunuri.. valoarea reţinerii. încât producerea lor să pună în pericol solvabilitatea companiei. De exemplu. Un asigurător care îşi asumă o reţinere foarte ridicată poate îndepărta investitorii. din punct de vederea legal sau financiar. Supusă reglementărilor legislative menţionate anterior. asigură probabil activităţi foarte diferite. Estimarea daunei maxime probabile sprijină decizia subscriitorului de a accepta sau nu o propunere de reasigurare precum şi stabilirea reţinerii. În cazul societăţilor pe acţiuni cotate la bursă. asigurătorul poate obţine omogenizarea mărimii riscurilor însă rezultatele estimărilor vor fi inexacte. Asigurătorul trebuie să evalueze toate daunele care se încadrează în reţinerile programului de reasigurare. Dauna maximă probabilă reprezintă valoarea daunei maxime.

să reducă reţinerea. să presupunem că strategia unui asigurător prevede creşterea numărului de poliţe de asigurare a gospodăriilor în judeţe care sunt expuse furtunilor catastrofale şi grindinei. (f) Tipul de reasigurare. care să favorizeze controlul daunelor şi să asigure calitatea procedurilor de subscriere şi de despăgubire. Pentru a înţelege modul în care strategia. ei pot aplica o reţinere mai mare. Reţinerea variază în funcţie de tipul de reasigurare la care se apelează. asigurătorul poate să aleagă o reţinere modestă. Reasigurarea complexă reprezintă un contract de reasigurare prin care se acoperă două sau mai multe categorii de asigurări. este greu de măsurat valoarea creşterii capacităţii de asigurare cresc corespunzător cu reducerea valorii reţinerii. Reasigurătorul poate să refuze subscrierea reasigurării datorită reţinerii stabilite de asigurător. deoarece această acoperire are rolul de a . Reasigurătorii impun uneori o limită minimă a reţinerii. (d) Condiţiile impuse de reasigurător. implicit. Costul este de asemenea un factor important în stabilirea reţinerii. însă dacă subscriitorii iau acest lucru în considerare la stabilirea primelor. În acest caz. Pe de altă parte. reasigurătorul va căuta să-şi mărească participarea şi. (e) Costurile implicate. reţinerea se va stabili la un nivel mai redus. De exemplu.162 maximă probabilă de 10% va avea o reţinere mai mică decât cel a cărui daună maximă probabilă este de 25%. dacă contractul este profitabil. astfel încât acumularea daunelor cauzate de o singură furtună să nu conducă la insolvabilitatea asigurătorului. Costurile reasigurării sunt dificil de măsurat datorită dificultăţilor întâmpinate în determinarea valorii efectelor reasigurării. Asigurătorul va analiza resursele financiare necesare pentru a absorbi daunele şi va evalua dorinţa managementului de a a-şi asuma riscul. Când se încheie o reasigurare per categorie de asigurări. resursele financiare şi atitudinea managementului faţă de risc pot influenţa reţinerile. Reasigurarea per categorie de asigurări reprezintă un contract de reasigurare care acoperă o anumită categorie de asigurări subscrise de către asigurător. reasigurătorul şi asigurătorul trebuie să negocieze o reţinere acceptabilă. Pe baza informaţiilor. Se pot produce şi daune neanticipate. Condiţia reţinerii minime îl forţează pe asigurător să-şi asume un risc mai mare.

reţinerea netă reflectă experienţa de daună generală a asigurătorului şi nu rezultatele aferente unei singure categorii de asigurări. de aceeaşi categorie. acestea trebuie colectate direct de la asigurători. Intermediarii în reasigurări sau reasigurătorii sunt reticenţi în a dezvălui reţinerile practicate. deşi asigurătorii pot părea similari. această metodă de stabilire a reţinerii prezintă câteva deficienţe. a procedurilor de subscriere şi soluţionarea eficientă a despăgubirilor. pentru a-şi fixa propria reţinere. se poate întâmpla ca asigurătorul luat ca model să nu fi optat pentru cea mai avantajoasă reţinere. poate opta pentru o reţinere mai mică. Astfel. intermediari sau reasigurători. datorită obligaţiei lor de a păstra confidenţialitatea faţă de asigurătorul cedent. De obicei. fiind cu mult mai diferiţi decât par. peste reţinere. datorită volumului mai mare de prime şi stabilităţii rezultatelor se poate fixa o reţinere mai mare. . Mai mult. Mai mult. (h) Contribuţia la co-reasigurare. Dacă asigurătorul are o contribuţie ridicată la co-reasigurare. puterea financiară a asigurătorului precum şi alţi factori care influenţează reţinerea pot fi de asemenea diferiţi. în special în contractele de reasigurare prin acord tip catastrofă sau oprire de daună. Asigurătorii trebuie să ia în considerare existenţa clauzei de co-reasigurare în momentul în care fixează valoarea reţinerii. Rapoartele financiare pot ilustra faptul că unii asigurători subscriu aceleaşi categorii de asigurări şi au acelaşi volum de încasări. frecvent de 5-10%. reasigurătorii solicită introducerea clauzei de co-reasigurare. însă activităţile şi obiectele asigurate pot diferi. Co-reasigurarea încurajează asigurătorul în aplicarea corectă a controlului daunelor. Aceste clauze obligă asigurătorul să acopere un procent din daune. Standardele de subscriere. Totuşi. Una dintre acestea constă în dificultatea obţinerii informaţiilor referitoare la reţinerea practicată de ceilalţi asigurători. În cazul reasigurării complexe. Deseori.163 facilita subscrierea. aceste informaţii nu se pot obţine din surse publice. distribuţia teritorială. (g) Reţinerea celorlalţi asigurători. O altă deficienţă a acestei metode este aceea că. ei nu sunt niciodată identici. Uneori managerii utilizează informaţii despre reţinerea celorlalţi asigurători.

Dacă un asigurător apelează frecvent la reasigurarea facultativă pentru a obţine limitele necesare. Factorii ce trebuie analizaţi la stabilirea limitelor contractuale pot varia în funcţie de tipul de contract şi cuprind următoarele:  limitele maxime ale poliţelor. s-ar părea că limitele contractuale pentru fiecare risc sau fiecare poliţă în parte trebuie stabilite la nivelul limitei maxime ale poliţelor subscrise de asigurător. De exemplu.m. Această metodă ar asigura acoperirea oricăror daune ce vor avea loc.m.2. Stabilirea limitelor contractuale nu este nici mai uşoară şi nici mai precisă decât stabilirea reţinerii.000 u.000 u.. s-ar putea ca această metodă să nu reprezinte cel mai economic mod de a furniza o acoperire totală prin reasigurare. atunci metoda cea mai economică este aceea de a încheia o reasigurare prin acord cu o limită de 500.  riscul obligaţilor extracontractuale. şi de a utiliza reasigurarea facultativă pentru protejarea acelor câteva riscuri cu valoare mare.m.  riscul de catastrofă.  riscul acumulării răspunderii.000.164 4. . dacă majoritatea poliţelor subscrise de către un asigurător au limite de asigurare de până la 500.  riscul depăşirii limitelor poliţei.m. Limitele oferite de programul de reasigurare trebuie să fie suficient de mari pentru a satisface cererile privind limitele de asigurare adresate asigurătorului de către potenţialii clienţi. La prima vedere. Totuşi.2 Limite de reasigurare Limitele prevăzute în contractul de reasigurare reprezintă valoarea maximă a răspunderii acceptate de reasigurător conform contractului de reasigurare. şi 1. şi mai puţin. programul său de reasigurare trebuie modificat.000 u.5.000 u. şi doar câteva poliţe au limite cuprinse între 500. Un alt motiv pentru stabilirea unor limite ridicate este acela de a preveni acumularea unor daune ce depăşesc capacitatea de reasigurare.

atât proporţionale cât şi neproporţionale. Asigurătorii utilizează o combinaţie de reasigurări facultative şi prin acord. resursele financiare şi de atitudinea managementului faţă de risc (vezi Tabelul nr.funcţiile reasigurării).5. După ce s-au identificat necesităţile asigurătorului s-au colectat şi analizat suficiente informaţii. sunt necesare modificări pentru îmbunătăţirea programului de reasigurare. din contră. . Programul de reasigurare ales depinde de prioritatea necesităţilor de reasigurare identificate în funcţie de strategia de afaceri. 7. asigurătorul şi reasigurătorul pot cădea de acord asupra celui mai adecvat program de reasigurare.165 4. Tabelul nr 7: Corelaţia: tipuri de reasigurare . Această prezentare trebuie să includă o scurtă descriere a programului de reasigurare actual precum şi rezultatele obţinute ca urmare a reasigurării.funcţiile reasigurării Extinde-rea capacităţii de asigurare Utilizarea experienţei reasigurătorului * * * * * * Protecţia împotriva catastrofei Facilitarea retragerii dintr-un domeniu de asigurare Menţinerea stabilităţii financiare Reasigurarea facultativă Reasigurarea prin acord-cotă parte Reasigurarea prin excedent de sumă Reasigurarea prin acord excedent de daună * Alegerea tipului de reasigurare.3 Stabilirea programului de reasigurare Prezentarea programului de reasigurare existent. Corelaţia: tipuri de reasigurare . Un element cheie în elaborarea programului de reasigurare este analiza programului de reasigurare existent şi a efectelor acestuia asupra rezultatelor activităţii de subscriere a asigurătorului. Aceste rezultate pot indica faptul că nu este necesară adaptarea programului de reasigurare existent sau.

el poate utiliza reasigurarea facultativă pentru acoperirea sumelor excedentare. Un asigurător prudent reasigură uneori riscurile individuale. reasigurarea facultativă. Deseori. Reasigurătorul prin acord trebuie să fie informat de existenţa acestui aranjament. În afara cazului în care reasigurătorul prin acord permite o excepţie de la prevederile contractului. Risc ridicat sau de natură neobişnuită. 3. . Fiecare contract prin acord conţine o listă cu riscuri excluse ce nu pot fi cedate în reasigurare. pentru a reduce instabilitatea rezultatelor contractelor prin acord. Se poate încheia o reasigurare facultativă care să protejeze reţinerea asigurătorului pentru un anumit risc. Protejarea reţinerii nete a asigurătorului. iar pentru sumele asigurate obişnuite poate apela la reasigurarea prin acord. Deseori asigurătorii sunt preocupaţi de faptul că un anumit risc prezintă o probabilitate de daună atât de ridicată încât riscul este prea mare pentru a fi reţinut în exclusivitate de asigurător. Utilitatea reasigurării facultative în cadrul programului de reasigurare este relevată de următorii factori: 1. precum o clădire pentru birouri sau un avion cu reacţie. asigurătorii facultativi pot oferi consultanţă. De exemplu. 2. Foarte puţini asigurători pot sau doresc să pună la dispoziţie capacitatea necesară pentru asigurarea unor obiecte ce necesită limite mari de asigurare. contractele de reasigurare facultative completează contractele prin acord. Dacă asigurătorul se lansează într-un nou domeniu de asigurări sau doreşte să obţină o altă opinie în ceea ce priveşte riscul.166 (a) Reasigurarea facultativă. Capacitate de asigurare suplimentară. Relaţiile contractuale neprofitabile pot conduce la rezilierea contractului şi încetarea activităţii de subscriere de către asigurător. În această situaţie reasigurarea facultativă va proteja rezultatele reasigurării prin acord. dacă această reţinere este prea mare. asigurătorul va utiliza. pentru riscurile excluse. dacă asigurătorul doreşte să ofere anumitor clienţi o sumă asigurată mai mare decât cea prevăzută. O daună produsă de un singur risc poate fi atât de mare încât să transforme contractul prin acord într-un contract neprofitabil.

ce doreşte să-şi menţină valoarea dividendelor per acţiune. Din acest motiv. Deoarece contractele de reasigurare prin acord acoperă toate poliţele aferente unei categorii de asigurări. fără să apeleze la o reasigurare facultativă. Reasigurarea proporţională poate lua forma unei reasigurări cotă parte sau a unei reasigurări excedent de sumă asigurată. Totuşi. Reasigurarea proporţională poate nivela experienţa de daună a asigurătorului organizat sub formă de societate pe acţiuni. motivele utilizării lor sunt diferite faţă de cele caracteristice contractelor de reasigurare facultative.167 Deoarece contractele de reasigurare prin acord reasigură toate poliţele cuprinse într-o categorie de asigurări. deoarece majoritatea contractelor proporţionale prevăd o limită a despăgubirilor per eveniment. În cazul reasigurării proporţionale. . ceea ce conduce la creşterea capacităţii de asigurare a asigurătorului. variaţia experienţei de daună a asigurătorului este nivelată iar rezultatele activităţii de subscriere sunt stabilizate. reasigurătorul plăteşte asigurătorului un comision de reasigurare. Reasigurarea prin acord măreşte valoarea riscului care poate fi subscris automat de către asigurător. Comisionul de reasigurare compensează asigurătorul pentru cheltuielile realizate cu subscrierea poliţei (cheltuieli de achiziţie). Acest lucru conduce la îmbunătăţirea situaţiei financiare a asigurătorului. acestea pot proteja asigurătorul în cazul în care într-un eveniment sunt implicate mai multe poliţe de asigurare. acei asigurători care urmăresc o extindere rapidă pe piaţă utilizează reasigurarea proporţională. reasigurarea proporţională este mai puţin eficientă decât alte forme de reasigurare în ceea ce priveşte limitarea acumulării de daune în urma producerii unui risc. Astfel. reasigurarea proporţională oferă posibilitatea extinderii numărului de poliţe subscrise fără însă a epuiza capacitatea de asigurare a asigurătorului. Obiectivele reasigurării prin acord sunt: Deoarece reasigurătorii şi asigurătorii îşi împart atât profitul. cât şi pierderile aferente poliţelor cedate pe baza contractului de reasigurare. Aceste tipuri de reasigurare satisfac necesităţile asigurătorului în măsură diferită. oferă protecţie împotriva catastrofei.

Contractele excedent de sumă pot implica costuri indirecte ridicate. Contractele excedent de sumă asigurată permit reasigurătorului să-şi asume riscurile mici pe care acesta consideră că le poate reţine fără a apela la reasigurare şi să reasigure proporţional acele riscuri care depăşesc reţinerea dorită. Contractele excedent de sumă asigurată sunt utilizate aproape în exclusivitate în reasigurarea de bunuri şi rareori în reasigurarea răspunderii civile. marea majoritate a asigurătorilor au aceeaşi rată de daună ca cea a reasigurătorilor şi deci nu obţin o protecţie împotriva unei rate de daună nefavorabile. Costurile indirecte ale . asigurătorul poate ceda 100% din prime unui reasigurător. Astfel. (c) Reasigurarea prin acord excedent de sumă asigurată.168 (b) Reasigurarea prin acord cotă-parte. Un contract cotă parte de 100% este deseori cea mai uşoară şi mai rapidă metodă de a anula răspunderea asigurătorului şi de a garanta faptul că aceste asigurări nu vor afecta rezultatele viitoare. contractele excedent de sumă asigurată sunt mai puţin utile decât contractele proporţionale în situaţia în care asigurătorul doreşte o extindere rapidă. Dacă se încheie un contract excedent de sumă în scopul creşterii capacităţii de asigurare. datorită cheltuielilor administrative cu stabilirea proporţiei din fiecare risc ce va fi cedată în reasigurare. reasigurătorul nu îşi va asuma un portofoliu fără o probabilitate rezonabilă de a obţine profit. aceasta poate fi protejată printr-un contract de reasigurare excedent de daună. Totuşi. Contractele cotă-parte sunt utile în cazurile în care se promovează o politică de dezvoltare. asigurătorul trebuie să stabilească o reţinere netă ridicată. Dacă managementul consideră că reţinerea este prea mare. îmbunătăţirea situaţiei financiare a asigurătorilor sau în cazurile în care managementul nu doreşte asumarea unui risc ridicat. Deoarece asigurătorii şi reasigurătorii îşi împart primele şi daunele în aceeaşi proporţie. Dacă asigurătorul doreşte să se retragă dintr-un anumit teritoriu sau dintr-o anumită categorie de asigurări. Contractele cotă-parte sunt utilizate în general în domeniul asigurărilor de bunuri şi de răspundere civilă. lansarea sau retragerea dintr-un anumit teritoriu sau domeniu de asigurări.

Reasigurarea excedent de daună poate fi folosită eficient şi de către asigurătorii mutuali. reasigurarea excedent de daună este utilă în cazul portofoliilor cu rezultate instabile.169 reasigurării sunt deseori ignorate. per poliţă. asigurătorul poate mări reţinerea pentru a reduce primele de reasigurare. (d) Reasigurarea prin acord excedent de daună este cel mai eficient tip de reasigurare în ceea ce priveşte stabilizarea experienţei de daună este reasigurarea excedent de daună. contractele excedent de daună sunt eficiente în asigurarea de răspundere civilă auto. având ca scop protejarea acestuia . care doresc reducerea daunelor de valori foarte mari. asigurătorii ar trebui să identifice şi să evalueze aceste cheltuieli. De asemenea. Un asigurător de dimensiune redusă dar cu putere financiară mare poate cumpăra o reasigurare excedent de daună pentru a-şi asigura stabilitatea financiară necesară. Nevoia de lichiditate este mai pronunţată în situaţia în care asigurătorul se confruntă cu un flux de numerar negativ ca urmare a daunelor suportate sau a scăderii veniturilor din investiţii. pentru a evita impunerile percepute deţinătorilor de poliţe.m. reasigurarea excedent de daună este des utilizată. În plus. per eveniment şi catastrofă. de exemplu. contractele de reasigurare excedent de daună pot stabiliza experienţa de daună mult mai eficient decât contractele proporţionale. deoarece primele aferente reasigurării excedent de daună sunt de obicei mai mici decât primele aferente reasigurării proporţionale. Dacă sunt întocmite corect.. însă uneori se produc şi daune mai mari. Majoritatea revendicărilor de răspundere civilă auto nu depăşes o valoare de 50. Ea poate lua forma reasigurării per risc. deoarece este dificil să determini cu exactitate cheltuielile impuse de programul de reasigurare.000 u. Prin urmare. Reasigurarea contra catastrofei completează celelalte reasigurări ale asigurătorului. Totuşi. În cazul dificultăţilor legate de fluxul de numerar. Reasigurarea excedent de daună este utilizată şi atunci când asigurătorul doreşte să-şi păstreze lichidităţile. Contractul excedent de daună devine executoriu în cazul în care se produce o daună mare.

imediat după achitarea daunelor. Aşa cum am menţionat anterior.  rata daunei fluctuează puternic de la an la an datorită pagubelor produse de evenimente meteorologice precum: furtună şi grindină. făcând astfel necesară cumpărarea unei reasigurări contra catastrofei. Reasigurarea contra catastrofei acţionează ca un cont de rezervă. Pentru a opta între reasigurarea contra catastrofei şi reasigurarea oprire de daună trebuie să se ia în considerare doi factori: perioada de rambursare a daunelor prin reasigurare şi tipul de catastrofă. asigurătorul care optează pentru reasigurarea oprire de daună se poate trezi în situaţia în care trebuie să lichideze anumite investiţii pentru plăti despăgubirile sau trebuie . În reasigurarea oprire de daună. Reasigurarea oprire de daună este strâns corelată cu rezultatele din subscriere ale asigurătorului. reasigurarea proporţională prevede deseori o limită per eveniment. Asigurătorii de dimensiuni mici cumpără reasigurarea oprire de daună pentru a-şi proteja portofoliile de asigurări ale proprietarilor agricoli. Astfel. programul de reasigurare al asigurătorului trebuie să prevadă şi o reasigurare contra catastrofei. când se va putea stabili cu precizie rata daunei. ale gospodăriilor.  volumul acestor daune poate absorbi un procent ridicat din venitul din prime. În schimb. Asigurătorii utilizează reasigurarea oprire de daună pentru acele categorii de asigurări care deţin următoarele caracteristici:  daunele individuale estimate sunt relativ mici. prevăzându-se însă o limită maximă.170 împotriva unor acumulări de daune. ale societăţilor comerciale mici sau cele de transport de persoane. reţinerea asigurătorului este stabilită în funcţie valoarea raportului dintre daunele plătite şi primele cuvenite. Acest tip de reasigurare este mai scump decât alte tipuri de reasigurări şi nu este disponibil tuturor asigurătorilor. reasigurătorul oprire de daună nu acoperă daunele decât la sfârşitul anului. Reasigurarea se aplică peste această reţinere. Dacă asigurătorul prezintă o concentrare într-un teritoriu expus daunelor catastrofale. din care asigurătorul poate retrage sumele necesare.

elaborarea programului de reasigurare reprezintă un proces continuu. De exemplu. Mai multe daune de dimensiuni reduse sau o singură daună de valoare ridicată pot conduce la creşterea nevoii de lichiditate. În plus. programul de reasigurare trebuie să fie modificat ca urmare a schimbării condiţiilor de piaţă ce pot afecta activitatea de subscriere a asigurătorului. Eficienţa programului de reasigurare trebuie analizată cel puţin o dată pe an.4 Monitorizarea programului de reasigurare Modificările în strategia de afaceri.5. asigurătorul trebuie să ia în considerare întotdeauna şi costurile implicate. atunci reasigurarea oprire de daună este mai potrivită. respectiv cu determinarea necesităţilor asigurătorului. Dacă asigurătorul se confruntă. dacă se descoperă anumite erori în informaţiile utilizate. utilizarea reasigurării contra catastrofei este mai indicată.171 să menţină o rezervă de numerar suficient de mare pentru a acoperi daunele imediat ce se produc. ce se produc doar de câteva ori în intervalul unui deceniu. resursele financiare sau schimbarea atitudinii managementului faţă de risc pot impune adaptarea programului de reasigurare. Asigurătorul trebuie să analizeze dacă reasigurarea oprire de daună îi poate satisface necesităţile de lichiditate în termen scurt. Astfel. Dacă informaţiile utilizate în analiza necesităţilor de reasigurare ale asigurătorului se modifică semnificativ. cu un număr mare de daune de valori reduse. 4. dacă experienţa de daună a asigurătorului este afectată de mai multe evenimente catastrofale izolate. programul de reasigurare poate solicita unele adaptări. programul de reasigurare trebuie să fie reevaluat. La evaluarea programului de reasigurare. Asigurătorii de succes urmăresc continuu să-şi îmbunătăţească produsele şi serviciile oferite asiguraţilor. Reasigurarea influenţează în mod direct costurile asigurătorului iar pe termen lung afectează şi poziţia sa concurenţială pe piaţă. pe parcursul anului. Această analiză trebuie să înceapă cu prima etapă de elaborare a programului de reasigurare. . Totuşi.

200.m. Suma reţinută în cont sau ca prioritate reprezintă 450.m. 3.150. 8. De câte feluri sunt contractele de reasigurare şi prin ce se deosebesc acestea? 9. Care este utilitatea reasigurării? 2.000 500.000 u. Ce legătură există între activitatea de reasiguare şi cea de management al riscului? 4.000 26.000 u. Asigurătorul protejează fiecare dintre contractele de asigurare prin contract de reasigurare în limita a 1.000 C 2.172 4. Definiţi contractul de reasigurare în opoziţie cu cel de asigurare.000 600. Date disponibile: FIRMA Suma Prima de asigurare Dauna asigurată (u.) A 1.) (u.m. Ce diferenţă există între reasigurările facultative şi cele prin accord? 5. La cele trei firme se produce riscul asigurat.300. Care sunt etapele unui program de reasigurare? 7.m.000 1. . Problemă propusă spre rezolvare O societate de asigurări încheie contracte de asigurare împotriva riscului de incendiu cu mai multe firme din industria confecţiilor. Tipuri de reasigurări.000 Stabiliţi tipul de contract de reasigurare (CR). despăgubirea suportată de reasigurat (dr) şi despăgubirea suportată de reasigurător (DR).000 50. răspunderea asumată vizând toate bunurile firmelor respective.000.6 ÎNTREBĂRI RECAPITULATIVE 1.600. De ce sunt elaborate contracte mixte de reasigurare? 6.000 15.000 B 1.

d) Reasigurarea produce efecte numai între reasigurat şi reasigurător. dar şi pe asigurat. de unui echilibru între primele încasate şi menţinere a despăgubirile datorate la fiecare asigurător în parte. plinul de conservare va fi mai mare decât la cele mai puţin bune. În legătură cu reasigurarea excedent de sumă asigurată. b) Plinul de conservare se stabileşte (exprimă) valoric. e) Mărimea reţinerii proprii în raport cu răspunderea maximă a reasigurătorilor este un prim indiciu al calităţii riscurilor cedate în reasigurare. a răspunderilor între mai mulţi asigurători dispersaţi pe arii geografice cât mai întinse. persoane şi răspundere civilă. 2.173 4. reţinerea sa proprie şi tot ceea ce depăşeşte această reţinere. să se identifice afirmaţia falsă: a) Acest tip de reasigurare se caracterizează prin aceea că reasiguratul stabileşte anticipat. b) Reasigurarea avantajează nu numai pe asigurător. Se cere răspunsul corect şi complet. adică excedentul. c) Reasigurarea se încheie numai între societăţi de asigurări. 3. e) Contractul de asigurare are caracter confidenţial şi se bazează mai mult pe cutumă şi mai puţin pe prevederi legislative. sub forma unei sume fixe. îl cedează reasigurătorului. b) caracter strict legiferat prin norme uniforme emise de CSA. Contractul de reasigurare poate avea: a) caracter facultativ. adică bunuri. obligatoriu sau mixt. c) Reasigurarea excedent de sumă asigurată se aplică la toate tipurile de asigurări. prin divizare. d) La riscurile bune.7 TESTE GRILĂ DE EVALUARE ŞI DE AUTOEVALUARE 1. Definiţia reasigurării este următoarea: a) Un mijloc de egalizare. .

m.m.m.200 u.m.reasigurătorul 2 preia 30% din suma asigurată. fiecare asigurător nu este obligat la plata proporţional cu suma asigurată şi până la concurenţa acesteia. b) 35. 10560 u.m. 10560 u.m.000 u.200 u.000 u. pagubă la marfă 40.m.m. Se încheie un contract de asigurare ale unor mărfuri destinate exportului.reasigurătorul 1 preia 20% din suma asigurată. conform Normelor acesteia. .040 u. În cazul coasigurării.m. 9870 u. asigurătorul reţine 16. ============================================ a) 35. e) 35.040 u.. 5280 u. 7. iar suma reală 125.. 0 u.m. . c) Primele de asigurare ce se cuvin asigurătorului şi reasigurătorilor. 5280 u.m. 5280 u. c) Sunt necesare şi alte date.m.m.200 u.m. Prima de asigurare este de 9.m. 7. 5280 u. 0 u.500 u. 2580 u. 7. 7.. 10560 u.000 u.174 c) avantaje numai pentru asigurător.m.m.500 u. d) efecte numai pentru o parte.m. iar restul îl cedează în asigurare în felul următor: . combinaţia corectă a afirmaţiilor de mai jos este: 1.m. 4. suma asigurată 110.m.m.m. 0 u.m.m. de regulă asigurător. b) Despăgubirea suportată de asigurător şi de reasigurători. ============================================= 5. Din suma astfel asigurată. d) Problema nu se poate rezolva.280 u. Se cere: a) Despăgubirea la marfă.m.m. 5280 u. 5. e) avize din partea CSA.040 u.040 u.

reasigurarea proporţională mixtă. obligaţia plăţii indemnizaţiei de asigurare nu se divide între doi sau mai mulţi asigurători. 3. reasigurarea de acoperire a sinistrelor majore. 5. reasigurarea excedent de sumă asigurată.175 2. Alegeţi varianta corectă: a) 1+3+5+6. d) 2+4+3. reasigurarea excedent de daună. 4. Reasigurarea oprire de daună se poate defini astfel: a. b) 4+5+6. e) 2+4+5. între asigurători nu se practică solidaritatea convenţională. 5. asiguratul nu poate încasa o despăgubire mai mare decât prejudiciul efectiv. răspunderea reasiguratului este limitată pentru fiecare daună la un anumit plafon (prioritate). consecinţa directă a riscului. între asigurat şi fiecare asigurator există raporturi de asigurare distincte. e) 1+4+5+6. reasigurarea oprire de daună. 2. 7. d) 2+3+4. iar răspunderea reasigurărilor vizează partea de daună ce depăşeşte prioritatea. 3. răspunderea reasiguratului se stabileşte anticipat sub forma unei sume fixe din suma asigurată. 6. b) 1+3+5. a) 1+2+4. c) 2+3+5. 6. reasigurarea cotă-parte. Reasigurarea proporţională cunoaşte următoarele variante: 1. 4. b. c) 3+4+5. .

000.  cota de participare a reasiguratului la beneficiile reasiguratorului = 30%.m. La expirarea exerciţiului financiar reasiguratul prezintă:  suma asigurată totală = 70. .m.  comisionul de bază este de 25% din volumul primelor cedate. e. d.000 u.  prime de asigurare încasate = 2. iar reasigurătorii să suporte tot ce depăşeşte acel nivel..000.176 c..m. RĂSPUNSURI 1 2 3 4 5 6 7 c a a e c e Problemă rezolvată 1.000 u. reasiguratul reţine în sarcina sa o cotă procentuală din suma asigurată. reasiguratul se obligă să acopere din daunele produse în cursul anului o sumă echivalentă cu un anumit procent din volumul sumelor încasate.  pierderile se raportează până la acoperirea completă din beneficiile realizate în exerciţiul următor.000 u.  despăgubiri plătite = 500. reasiguratul reţine în sarcina sa daunele ce depăşesc nivelul priorităţii stabilite în contract. Alegeţi varianta corectă. Cauzele unui contract de reasigurări prevăd:  cota de participare a reasiguratorului = 40%.

m. la profit π = 300 => CRP pierdere reportate % Cb = 25% Pac r Sa = 70. a) CR = ? b) Cb = ? R c) πr = ? a) Veniturile reasiguratorului sunt: • primele cedate de reasigurat.000 u. cheltuieli generale = 10.000 u.000 u.m.m R V = 800. Ch. rezerve de daună = 15.m.gen. pierderi reportate = 9.m. % particip R = R% R % particip.177     În aceeaşi dată. D= 500. b) comisionul de bază.m. Pr (pierdere reportată) = 9. Rezerve de daună = 15.000 u.000 u.000 u. reasiguratorul prezintă: venituri = 800.m. c) participarea reasiguratului la beneficiul reasiguratului. • rezerva de primă de exerciţiul anterior.. = 10.m. .m Pa – 2.000 u.000 u..000 u.m. Stabiliţi: a) tipul de contract de reasigurare.000 u.000.m. • rezerva de daună din exerciţiul anterior.000 u.000..

Mureş. Sebe Emil.000 x 25% = 200.000 u. Bucureşti. c) πr = π x % particip πr = 366.178 Cheltuielile sunt: • despăgubiri suportate (achitate).gen +Cb = 200. • rezerve de primă pentru exerciţiul curent. Bucureşti. • cheltuieli generale.000 + +15. b) Cb = Pac x % Cb Pac = Pa x % particip CR/R = Pa x (100 .000 + 200. 1997 Asigurări şi reasigurări.000 u.000 x 40% = 800.000 + 10. • comisioane (comision de bază şi adiţional).9.000 x 30% = 109. Editura All.000 x 40% = 200.000 = 366. DR = D x % particip CR/R = 500. 1997 .m. 4.000 u.000 = 425. Mihăescu Ana Maria Cistelecan Lazăr.000 u.8 BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ R R R 1 2 3 Alexa Constantin. • rezerve de daună pentru exerciţiul curent.000 .m.%particip CR/r) = = 2.m. Cb = 800. Editura Tehnică. Ciurel Violeta.000.000 u.425. Cistelecan Rodica Constantinescu Dan Anghel (coordonaor) Asigurări şi reasigurări în comerţul internaţional.800 u. R π = VR – ChR – Pr = 800. Editura Dimitrie Cantemir.m.m. Tg. Faptul că reasiguratul participă la profitul reasigurătorului => avem CRP.00 . 1992 Asigurări cornerciale.m. ChR = DR + rezerva de daune + Ch.

MarketerEditura Expert. Bucureşti. Bucureşti. 2004 Sistemul asigurărilor în România. Bucureşti. Gherasim Al. 1997 Reinsurance Practice. Bucureşti. Roland C. Ed. Marinică Dobrin Donald E. Gary Patrik. Tribuna Economică.. Institute of America. 1998 Asigurarea şi managementul riscului. 1997 Insurance Malvern. Malecki. Sauer G. Wiening Galiceanu Ion Iosif Gh. Editura Tehnică. Editura Tehnică.. Pennsylvania. Galiceanu I. Bucureşti. Marinică Dobrin Constantinescu Dan Anghel. Tănăsescu P Michael Coss.. Bucureşti. Editura Brend. 1998 Introducere în asigurări. Peter Kensicki.179 4 5 6 7 Constantinescu Dan Anghel (coordonator) Constantinescu Dan Anghel. Crişan N. Horn. American Institute for CPCU. Malvern. Bercea Florian Managernentul societătilor de asigurare. 1995 Asigurările în activitatea agenţilor economici. Robert Reinarz Văcărel Iulian. Tribuna Economică. Pennsylvania. Eric A.. 8 9 10 11 Asigurări şi reasigurări. 1993 .. 1998 Commercial Liability Insurance and Risk Management.

. Cuvinte cheie: eficienţa activităţii de asigurare. agent de asigurare) indicatori de eficienţă specifici precum şi modalităţi de caracterizare a activităţii în asigurare urmate de modalităţi practice de creştere a eficienţei activităţii. asigurător.180 CAPITOLUL 5 EFICIENŢA ACTIVITĂŢII DE ASIGURARE Obiective: Se urmăreşte formarea deprinderii de utilizare a conceptelor privind eficienţa activităţii de asigurare. Scurt rezumat: Capitolul prezintă din perspective multiple (asigurat. credibilitate şi rating.

Economia de piaţă presupune nu numai instituţii. prin eficienţă înţelege raportul dintre efectul obţinut şi efortul depus pentru acea activitate. se concretizează în crearea condiţiilor de continuare a activităţii agenţilor economici care au suferit o pagubă. atât al asiguratului cât şi al asigurătorului. o prestare de servicii efectuată de o societate comercială din domeniul asigurărilor în favoarea populaţiei sau unor persoane juridice. Asigurările şi reasigurările în valută conduc la menţinerea comerţului exterior la standarde ridicate. Asigurările constituie un element important mecanismului deosebit de complex al economiei de piaţă. prin acordarea de despăgubiri şi sume asigurate. în acelaşi timp. ceea ce dă asigurării un profund caracter social. corespund unei nevoi vitale. iar în al doilea rând. Asigurările reprezintă. Efortul necesar desfăşurării activităţii de asigurare este depus atât de asiguraţi (care plătesc primele de asigurare) cât şi de asigurător.181 5. responsabil cu realizarea efectivă a asigurărilor de diferite tipuri. ajutând. dar şi personal cu spirit şi iniţiativă în promovarea unor activităţi rentabile şi eficiente. legislaţie. concrete.1 EFICIENŢA ÎN ASIGURARE Eficienţa oricărei activităţi trebuie privită în strânsă legătură utilitatea sa socială. Concret. mecanisme şi pârghii financiare specifice. Efectul obţinut de pe urma activităţii asigurare. S-au făcut paşi importanţi în această direcţie. asigurarea integrităţii proprietăţii unor persoane fizice sau juridice. colaborarea şi cooperarea dintre state în plan economic. Rezultă de aici că eficienţa activităţii de asigurare trebuie privită din două unghiuri. Restructurarea economiei naţionale a cuprins şi activitatea de asigurare din ţara noastră. eficienţa are două accepţiuni: mai întâi. în esenţă.. eficienţa este legată de rezultatele financiare obţinute de un asigurător. de protecţie a persoanelor fizice şi juridice. organizarea şi funcţionarea societăţilor comerciale din domeniul asigurărilor a creat cadrul legal pentru a se manifesta o concurenţă loială în acest sector . Apariţia legii privind constituirea. acordarea de sprijin financiar persoanelor care îşi pierd capacitatea de muncă în urma unor accidente etc.

la contabilizarea acestora.  perfecţionarea continuă a pregătirii profesionale a angajaţilor din societăţile de asigurări. cu cât timpul scurs de la intrarea în vigoare a contractului de asigurare şi până la plata despăgubirii este mai scurt. Pentru îmbunătăţirea activităţii în domeniul asigurărilor trebuie acţionat pe mai multe direcţii:  adoptarea în continuare a unor acte normative care să reglementeze întreaga activitate de asigurare. şi. bunuri şi riscuri noi. La momentul contractării poliţei asigurătorul încasează prima de asigurare fără a cunoaşte exact mărimea daunelor care se . ca atare. Odată cu creşterea concurenţei societăţile comerciale sunt nevoite să găsească anumite soluţii care să armonizeze interesele ambelor părţi care intervin în contractul de asigurare.182 de activitate. în viitor.  extinderea protecţiei prin asigurare asupra unor sectoare. Din perspectiva asiguratului. determinată de amploarea şi complexitatea noilor structuri social-economice. la redactarea poliţelor de asigurare. De asemenea. cu atât mai eficientă este activitatea de asigurare. acestea din urmă vor trebui să-şi constituie în aşa fel rezervele de prime şi de daune încât să facă faţă apariţiei unor riscuri asigurate de proporţii mari şi foarte mari. Problema eficienţei activităţii de asigurare trebuie privită şi prin prisma faptului că. De asemenea. trebuie să avem în vedere faptul că în viitor între bugetul statului şi societăţile de asigurare relaţiile vor fi mult simplificate. ponderea asigurărilor prin efectul legii va scădea în favoarea asigurărilor facultative. eficienţa asigurărilor este cu atât mai mare cu cât despăgubirile primite la producerea riscului asigurat sunt mai ridicate iar primele de asigurare mai mici.experienţa acumulată în această privinţă în alte ţări şi domenii de activitate arată că acestea pot fi folosite la calculul automat al primelor de asigurare. Din punctul de vedere al asigurătorului activitatea de asigurare este cu atât mai eficientă cu cât cheltuielile cu plata indemnizaţiilor (sume asigurate şi despăgubiri).  necesitatea folosirii computerelor în automatizarea operaţiunilor de asigurări . precum şi cele legate de formarea şi gestionarea fondului de asigurare sunt mai reduse.

disponibilitatea lor pentru achiziţionarea unei asigurări facultative. O societate care nu poate asigura plata sumelor asigurate şi a cheltuielilor specifice va ajunge. În cazul asigurărilor facultative este implicat şi un alt aspect. cel al activităţii de promovare şi vânzare a produselor societăţii pe piaţă. profitul se stabileşte la sfârşitul anului calendaristic. bazându-se pe calcule actuariale. fapt ce poate duce la sistarea activităţii. că eficienţa unei societăţi de asigurări este direct condiţionată de mărimea profitului obţinut din această activitate. De aceea. Analiza eficienţei se va baza pe datele furnizate de sistemul informaţional al societăţii de asigurare. În condiţiile economiei de piaţă orice societate de asigurare trebuie să-şi desfăşoare activitatea pe baza unor criterii de eficienţă care să conducă la acoperirea tuturor cheltuielilor cu plata sumelor asigurate şi a cheltuielilor de constituire şi administrare a fondului de asigurare. în concluzie. Funcţia de eficienţă a activităţii de asigurare. lucru care influenţează în mare măsură fluxurile financiare din cadrul unei societăţi de asigurări. se urmăreşte şi obţinerea unui profit necesar desfăşurării şi dezvoltării activităţii societăţii. . deoarece numai în acest mod concluziile desprinse vor fi corecte. înseamnă încheierea activităţii cu pierderi. calculul cotelor de primă este o etapă importantă în crearea unui tip de produs. Este recomandabil ca analiza eficienţei să se facă pe o perioadă de minim 5 ani. De asemenea. În general. ceea ce. inevitabil. Fondurile specifice create de societatea de asigurare trebuie să acopere cheltuielile cu plata despăgubirilor. Determinantă este şi percepţia potenţialilor clienţi asupra necesităţii şi utilităţii respectivei asigurări.183 pot produce. Specific domeniului asigurărilor este faptul că evenimentele generatoare de pagube se produc aleator. dispunând doar de estimaţii ale acestora calculate pe baza teoriei probabilităţilor. în caz că acesta are o valoare negativă. Putem considera. în situaţia de faliment. cheltuieli financiare şi de administrare.

p . în funcţie de parametrii care intervin în caracterizarea activităţii societăţii. rezultă că profitul efectiv realizat. Totalul sumelor plătite S(t) de către societatea de asigurare este dat de următoarea relaţie: S(t)= N ·p·S Ţinând cont de caracteristicile definite anterior se poate deduce uşor relaţia de calcul a profitului brut (Pb) ca diferenţă între totalul sumelor încasate de societate (N·p) şi totalul cheltuielilor efectuate (N ·p· s) astfel: Pb = N·P .capitalul social necesar desfăşurării activităţii de asigurare.numărul asiguraţilor la un moment dat.probabilitatea (frecvenţa relativă) de producere a evenimentului asigurat. Pentru determinarea funcţiei de eficienţă pentru o societate de asigurare vom considera următoarele caracteristici: N . Este nevoie de determinarea unei expresii analitice care să exprime profitul în orice moment. S . ε .184 Este necesar ca societatea de asigurare să aibă în orice moment o situaţie dacă nu exactă. Rε .suma plătită în medie de asigurător pentru fiecare asigurat. fapt practic imposibil în condiţiile în care îşi desfăşoară activitatea. O asemenea expresie analitică se numeşte funcţie de eficienţă a activităţii de asigurare.prima de asigurare medie plătită de fiecare asigurat. din totalul încasărilor. notat Pe va fi: Pe  Pb - NP  100 . P .N·p·S = N· (P-p·S) (1) Considerăm un procent ρ reprezentând ponderea cheltuielilor pentru constituirea şi administrarea fondului de asigurare. în cazul producerii evenimentului asigurat. cel puţin probabilitatea ca profitul obţinut să aibă o anumită valoare.riscul de faliment.

adică profitul efectiv depinde de probabilitatea de producere a evenimentului asigurat Pe(p). O societate de asigurare trebuie să desfăşoare şi alte activităţi din care să obţină profit. Se constată că valoarea funcţiei Pe(p) scade pe măsură ce probabilitatea p creşte. fie prin creşterea (indexarea) primei de asigurare încasate de la asiguraţi.185 NP  100 P  Pe ( p )  N   P  p  S   (2) 100   Pe  N  ( P  p  S )  Această funcţie reprezentată în relaţia (2) poate fi privită ca o funcţie de p. profitul efectiv realizat devine negativ. în funcţie de acest parametru. să se stabilească în ce condiţii profitul efectiv realizat este maxim la un moment dat. Profitul efectiv realizat devine nul dacă probabilitatea de producere a evenimentului asigurat ia valoarea: p   P  1  S  100  (3) La nivelul fiecărei societăţi de asigurare se va determina prin studii statistice această probabilitate pentru a ajuta la stabilirea primei de asigurare. societatea de asigurare poate influenţa micşorarea probabilităţii p. adică societatea începe să lucreze în pierdere până în momentul în care probabilitatea revine la o valoare sub cea dată de relaţia (3). sub valoarea precizată. Pentru evitarea acestei situaţii. fie prin micşorarea sumelor plătite asiguraţilor sub formă de despăgubiri sau sume asigurate (S). până când probabilitatea p scade sub pragul amintit. este bine ca . Dacă probabilitatea determinată statistic depăşeşte valoarea dată de formulă. Probabilitatea p poate fi considerată ca un prag de trecere spre faliment dacă societatea de asigurare respectivă nu are alte surse de creştere a profitului efectiv. Este necesar ca. pentru a acoperi pierderile din activitatea propriu-zisă de asigurare. De asemenea.

În concluzie. De aceea se impune ca pentru o cât mai bună eficienţă a activităţii de asigurare. Nivelul despăgubirilor şi al sumelor asigurate este determinat direct de mărimea primelor de asigurare încasate de societatea de asigurări de la asiguraţi. plata despăgubirilor şi a sumelor asigurate. precum şi un anumit profit. Din relaţia (2) se observă că în cazul în care p nu depăşeşte valoarea din relaţia (3).186 fondul de rezervă constituit să fie suficient de mare ca să poată acoperi pierderile generate în asemenea situaţii. în momentul în care acesta creşte. Pentru a finanţa în întregime cheltuielile. verificare care trebuie să se facă continuu sau la intervale foarte scurte de timp. în sensul că trebuie urmărite direcţiile în care evoluează atât capitalul total cât şi profitul efectiv realizat. O asemenea situaţie trebuie însă să constituie un semnal de alarmă pentru societatea respectivă. aprecierea activităţii de asigurare se face folosindu-se indicatori care să reflecte atât rezultatele obţinute de asigurători cât şi eficienţa din punctul de vedere al asiguratului. . profitul efectiv creşte proporţional cu numărul de asiguraţi. o cale de creştere a profitului este micşorarea acestei ponderi. iar funcţia Pe(p) se constituie într-o cale de a măsura eficienţa societăţii respective. pot să apară situaţii în care fie profitul efectiv devine negativ. având în vedere timpul scurt de redresare a situaţiei. Tot din relaţia (2) se observă influenţa negativă asupra profitului efectiv realizat a procentului ρ. fie capitalul social de care dispune societatea devine negativ. Totuşi. activitatea de asigurare trebuie să fie astfel organizată încât asigurătoru1 să-şi poată acoperi cheltuielile de administrare şi constituire a fondului de asigurare. Astfel. asigurătorii se simt nevoiţi să ridice nivelul primelor de asigurare ceea ce contravine intereselor şi posibilităţilor asiguraţilor. Concret. nu se poate spune că o societate de asigurare este falimentară la prima trecere la un sold negativ şi nici că lucrează în pierderi la prima obţinere de profit efectiv negativ. Ţinând cont de caracterul aleator al plăţilor către asiguraţi. societatea respectivă să depună eforturi susţinute pentru ca numărul de asiguraţi să crească.

pag. În domeniul obiectivelor concrete urmărite se înscriu: stabilirea rezultatelor financiare obţinute de asigurător. Rata daunei (Rd) este unul dintre cei mai importanţi indicatori utilizaţi în aprecierea activităţii unei societăţi de asigurare.  nivelul macro sau micro la care urmează să fie făcută aprecierea. Bercea. 1. rezultatele obţinute de asiguraţi etc. Cei mai utilizaţi indicatori sunt prezentaţi în continuare. Bucureşti. . Formula de calcul este: Rd  Dp P  100 unde: Dp .totalul primelor de asigurare încasate de asigurător. Se exprimă ca raport între despăgubirile sau sumele asigurate plătite de asigurător şi primele de asigurare încasate. 1998. I. F. P . 191-198.2 INDICATORI DE APRECIERE A EFICIENŢEI ACTIVITĂŢII DE ASIGURARE În aprecierea activităţii de asigurare se foloseşte un set de indicatori1 a căror alegere este operată pe baza unor criterii‚ precum:  obiectivele concrete care se urmăresc. pag. Rata daunei este exprimată în procente şi poate fi mai mică.  modul de reglementare juridică a asigurărilor care se practică. 509 – 510 şi Lazăr Cistelecan.187 5. egală sau mai mare decât sută la sută.totalul despăgubirilor sau sumelor asigurate plătite de asigurător. Mureş.Asigurări şi reasigurări”’ Editura Expert. Cu cât acest indicator 1 Văcărel.  ramura de asigurare despre care este vorba. Editura Dimitrie Cantemir. nivelul de dezvoltare al asigurărilor facultative. . cantitatea şi calitatea activităţii desfăşurate de personalul care se ocupă cu încheierea de asigurări. Rodica Cistelecan: Asigurări comerciale. Tg.

Mărimea gradului de cuprindere în asigurare influenţează direct rezultatele obţinute la asigurările facultative. . N = numărul bunurilor (persoanelor) asigurabile. cu atât înseamnă că asigurarea facultativă respectivă este mai dezvoltată. De regulă. 2. dispersia riscului fiind optimizată pe măsură ce numărul de asigurări facultative încheiate creşte (conform cu Legea numerelor mari). Se numeşte şi gradul de cuprindere în asigurare. persoanelor) este asigurat. Rata fizică a daunei (Rfd) este un indicator care seamănă cu rata daunei.asig .B . este un indicator cantitativ. Se determină folosind relaţia: R fd  nr . cu cât gradul de cuprindere în asigurare este mai ridicat. 3. unde: Rfd = rata fizică a daunei. cu atât există mai multă certitudine că se va înregistra un raport mai favorabil între despăgubirile plătite şi primele încasate.dp  100 nr . Rata asigurării (Ra) oferă o imagine asupra nivelului de cuprindere al asigurărilor colective.B . Formula de calcul este următoarea: Ra  n  100 N unde: Ra = rata asigurării n = numărul bunurilor (persoanelor) asigurate. Gradul de cuprindere în asigurare este un indicator exprimat în procente şi arată cât din numărul bunurilor (gospodăriilor. cu atât activitatea firmei de asigurare este mai eficientă. iar mărimile care se raportează sunt exprimate în unităţi naturale. Cu cât acest indicator înregistrează valori mai apropiate de 100. Cu cât nivelul acestui indicator este mai scăzut. cu atât situaţia financiară este mai favorabilă pentru asigurător.188 înregistrează valori mai mici decât 100. Acesta este un raport între totalul bunurilor (persoanelor) asigurate şi totalul bunurilor (persoanelor) asigurabile.

nr. Costul relativ al activităţii de asigurare (Ca) se obţine ca raport între totalul cheltuielilor ocazionate de activitatea de asigurare şi totalul încasărilor obţinute din primele de asigurare sau din alte surse.B. în procente.reprezintă costul relativ al activităţii de asigurare. Rata anuală a daunei cât şi costul relativ al activităţii de asigurare se calculează atât pentru fiecare an de asigurare cât şi pentru întreaga perioadă studiat[. Expresia Ca -Rd = C  Dp P  100 arată. 4. de sume asigurate şi cheltuieli privind constituirea şi administrarea fondului de asigurare). În toate cazurile Ca > Rd pentru că C > Dp. în perioada respectivă.asig. în procente. ceea ce denotă că.dp. Ca este mai mic decât sută la sută. cât reprezintă cheltuielile de asigurare faţă de veniturile realizate din activitatea de asigurare. = numărul de bunuri asigurate.B. venind atât în sprijinul analizei pe ansamblu cât şi a analizei detaliate. asigurătorul nu şi-a acoperit cheltuielile totale din veniturile realizate pe seama încasărilor din prime şi din alte venituri. De asemenea. pot apărea şi cazuri când este mai mare. P . C . Costul relativ al activităţii de asigurare arată. Formula de calcul pentru costul relativ al activităţii de asigurare este: Ca  C  100 P unde: Ca .189 nr.totalul cheltuielilor efectuate de asigurător (plăţi de despăgubiri. În general.totalul primelor de asigurare şi al altor venituri încasate de asigurător. însă. . cheltuielile ocazionate de constituirea şi administrarea fondului de asigurare. Acest indicator se calculează cu scopul de a cuprinde în evaluare şi alte cheltuieli efectuate de asigurător în afara celor cu plata sumelor asigurate şi a despăgubirilor. = numărul de bunuri despăgubite. indicatorii se calculează fie la nivelul întregii societăţi de asigurare. fie pe sucursale.

Cheltuieli la 1 u. în procente.m.m.) este un alt indicator utilizat pentru aprecierea rezultatelor financiare finale. Formula de calcul este: C 1 u. Acesta se calculează ca raport între diferenţa dintre totalul cheltuielilor şi totalul despăgubirilor (sumelor asigurate) plătite de asigurător pe parcursul unui an şi diferenţa dintre totalul veniturilor şi totalul cheltuielilor. venit net (C1 u. de prime încasate. Există situaţii în care analiza eficienţei se poate face şi în profil teritorial.  C . În funcţie de situaţia pe ansamblu şi de ponderile anumitor categorii de bunuri asigurate în total vor rezulta analize mai profunde pentru anumite grupe.Dp P -C Cu cât acest indicator are o valoare mai mică. . cât îi rămâne asigurătorului din fiecare 100 u. insistându-se asupra bunurilor deoarece cheltuielile pentru constituirea fondului de asigurare sunt mai mari decât în alte cazuri.m. Analiza ratei daunei şi a costului relativ al activităţii de asigurare se operează şi separat.m. Rata venitului net este un alt indicator des utilizat în aprecierea eficienţei unei societăţi de asigurare. Aceasta va permite societăţii de asigurare să analizeze performanţa diferitelor sucursale ale sale şi cauzele care duc la scăderea eficienţei. pe categorii de bunuri şi de asiguraţi. 6. un an) la totalul veniturilor.190 5. Formula de calcul este: Rvn  unde: ( P C )  100 P Rvn reprezintă rata venitului net. Aceasta se calculează ca raport între diferenţa dintre totalul veniturilor şi totalul cheltuielilor înregistrate într-o anumită perioadă (de obicei. Rata venitului net arată. cu atât situaţia este mai favorabilă pentru asigurător.

Suma medie asigurată se utilizează ca indicator pentru aprecierea rezultatelor numai la categoriile de asigurări facultative de viaţă. Formula de calcul este următoarea: S ma  Sa Nc unde: Sma = suma medie asigurată. 1. Ac = numărul asigurărilor contractate într-o anumită perioadă. 2. Sa = totalul sumelor asigurate.191 5. există un set de indicatori care pot oferi o imagine a cantitativă şi calitativă a muncii prestate de agenţii unui asigurător. Lc = numărul lucrătorilor care se ocupă cu încheierea de asigurări. Numărul mediu de asigurări contractate de un lucrător (Nac) din domeniul achiziţiei este calculat ca un raport între numărul total de asigurări facultative contractate într-o anumită perioadă de timp şi numărul lucrătorilor care se ocupă cu încheierea de asigurări. Formula de calcul este: N ac  Ac Lc unde: Nac = numărul mediu de asigurări contractate de un lucrător. În cazul în care se constată că la asigurările de viaţă sumele . Suma medie asigurată (Sma) se calculează ca un raport între totalul sumelor asigurate şi numărul total al contractelor de asigurare încheiate.3 INDICATORI DE APRECIERE A EFICIENŢEI AGENTULUI DE ASIGURARE În ceea ce priveşte aprecierea eficienţei personalului care se ocupă cu încheierea asigurărilor facultative. Nc = numărul total al contractelor de asigurare încheiate.

cât şi la nivelul societăţii de asigurări. acest lucru înseamnă că personalul care se ocupă de contractări a desfăşurat o activitate de calitate superioară. cât şi anual. Acest indicator poate fi calculat atât pentru stocuri de asigurări cât şi pe perioadă. P = totalul încasărilor din prime. Acest indicator se poate calcula atât în cazul asigurărilor de bunuri cât şi în cazul asigurărilor de persoane sau de răspundere civilă. Acest indicator se poate calcula atât la nivelul unui trimestru. 4. suma medie asigurată. 3. prima medie încasată pe un contract şi productivitatea muncii pe un lucrător pot fi calculaţi atât la nivelul unei sucursale. însă.192 asigurate sunt mai mari. Productivitatea muncii (W) unui agent de asigurări se obţine raportând încasările din primele de asigurare la numărul total de lucrători pentru o perioadă dată de timp. Formula productivităţii este: W  P Laa unde: W = productivitatea medie a muncii pe un lucrător. . Numărul mediu de asigurări contractate. Acesta are. şi se obţine raportând totalul încasărilor din prime la numărul de contracte de asigurare încheiate. Formula de calcul este prezentată mai jos: pm  P Nc unde: pm = prima medie încasată pe contract. Laa = numărul total de lucrători angrenaţi în asigurări. o semnificaţie aparte în cazul asigurărilor de viaţă care se încheie pe o perioadă mai îndelungată. Prima medie încasată pe contract (Pm) este un alt indicator utilizat în analiza eficienţei. arătând gradul de atragere de numerar de la populaţie.

putând reface sau înlocui bunul avariat sau distrus mai rapid. Gradul de acoperire prin asigurare (Gaa) se calculează ca un raport între suma asigurată şi valoarea reală a bunului asigurat..  t n  i i 1 Dm   Nd Nd unde: Dm = reprezintă durata medie de lichidare a daunelor. Ea poate fi determinată atât la nivelul unei sucursale cât şi la nivelul societăţii de asigurare. 1. În cazul în care se înregistrează o durată medie de lichidare a daunelor mai mică. . gradul de acoperire prin asigurare. asiguraţii au posibilitatea de a intra mai rapid în posesia despăgubirilor. Formula de calcul se prezintă astfel: t t 1  t 2  .4 INDICATORI DE APRECIERE A EFICIENŢEI ASIGURĂRILOR DIN PERSPECTIVA ASIGURAŢILOR Eficienţa din punctul de vedere al asiguraţilor poate fi apreciată pe baza unor indicatori cum sunt: durata medie de lichidare a daunelor. în ce raport se află suma asigurată faţă de valoarea reală a bunului asigurat. Durata medie de lichidare a daunelor (Dm) se calculează ca un raport între numărul de zile trecute de la avizarea daunei până la plata despăgubirilor şi numărul daunelor soluţionate. 2. ti = numărul zilelor de la avizarea daunelor până la soluţionarea acestora. Durata medie de lichidare a daunelor se calculează pe categorii de bunuri asigurate. gradul de acoperire a daunei. Formula de calcul este următoarea: n G aa  S  100 V unde: Gaa = gradul de acoperire prin asigurare. Acest indicator ne arată.193 5. Nd = numărul daunelor soluţionate. în procente..

costul relativ al activităţii de asigurare. De menţionat că nivelul acestui indicator diferă în funcţie de principiul de răspundere (de acoperire). D = despăgubirea acordată asiguratului. cheltuieli la un leu venit net. La asigurările de persoane. eficienţa poate fi apreciată cu ajutorul unor indicatori cum ar fi: gradul de cuprindere în asigurare. . numărul de poliţe ce revin la 1000 de locuitori asigurabili. indicatori cum sunt: gradul de cuprindere în asigurare. rata venitului net. productivitatea muncii. La asigurările facultative pot fi utilizaţi toţi indicatorii prezentaţi. Formula de calcul este următoarea: Gad  D  100 Pg unde: Gad = gradul de acoperire a daunei. prima medie încasată pe un contract. 3. costul relativ al activităţii de asigurare şi rata venitului net. rata venitului net. rata daunei. Pentru a aprecia rezultatele obţinute la asigurările obligatorii. V = valoarea reală a bunului în momentul încheierii asigurării. care se aplică la categoria respectivă de bunuri. gradul de acoperire prin asigurare. pot fi utilizaţi ca indicatori rata daunei. suma medie asigurată pe un contract.194 S = suma asigurată. gradul de acoperire al daunei şi durata medie de lichidare a daunelor. cheltuielile la un leu venit net. Pg = valoarea pagubei produse la bunul asigurat. productivitatea muncii unui lucrător din asigurări. pe tipuri de bunuri cuprinse în asigurare. Gradul de acoperire a daunei (Gad) sau rata despăgubirii se calculează pentru fiecare bun cuprins în asigurare. în ce raport se află despăgubirea faţă de valoarea pagubei produse. numărul de asigurări contractate de un asigurător. Aceasta arată. în procente. Gradul de acoperire al daunei se poate urmări separat. costul relativ al activităţii de asigurare. Alegerea indicatorilor utilizaţi se poate face şi în funcţie de ramura de asigurare care face obiectul analizei. în funcţie de obiectivul analizei. rata daunei (sumei asigurate). Pentru aprecierea rezultatelor la asigurările de bunuri se pot utiliza.

195

La asigurările facultative de viaţă gradul de cuprindere poate fi calculat în diferite variante. O primă variantă este raportarea numărului de asigurări în stoc activ la sfârşitul anului la numărul populaţiei asigurabile. O altă modalitate de calcul este raportarea numărului de asigurări în stoc activ la sfârşitul anului la numărul total al salariaţilor, raportarea portofoliului total de asigurări de viaţă la numărul total al salariaţilor (sau la numărul persoanelor care realizează venituri). În privinţa asigurărilor în valută se va ţine seama de condiţiile economice, financiare şi valutare. Unele societăţi de asigurări îşi asumă obligaţii în valută. De asemenea, cedările şi primirile în reasigurare ia şi de la societăţile din străinătate conduc la încasări şi plăţi în valută. Aprecierea rezultatelor acestor societăţi se face prin indicatori ca rata daunei, costul relativ al activităţii de asigurare, rata venitului net, cursul de revenire şi luarea în considerare a aportului acestor asigurări la realizarea unor încasări în valută şi dispersia în timp şi spaţiu a răspunderilor în valută. La asigurările în valută se va face atât o analiză a veniturilor şi cheltuielilor totale cât şi una detaliată, pe tipuri de venituri şi cheltuieli. În ceea ce priveşte reasigurările, este indicat să fie analizate mai întâi rezultatele obţinute la cedările în reasigurare şi apoi cele obţinute la primirile în reasigurare. Aprecierea rezultatelor obţinute la cedările în reasigurare se va opera pe categorii de bunuri, pentru fiecare categorie de bunuri fiind analizate primele de reasigurare încasate de reasigurători, daunele suportate de reasigurători şi rezultatul net în favoarea reasigurătorului, în procente faţă de primele de reasigurare. Pentru o ilustrare corespunzătoare, analiza daunelor suportate de reasigurători se face pe perioade mari de timp, de minimum 5 ani, deoarece volumul acestora poate diferi mult de la an la an. În ceea ce priveşte rezultatul final obţinut din cedările în reasigurare, trebuie să avem în vedere şi situaţiile în care soldul general este favorabil reasigurătorilor. În aceste situaţii nu este indicat să se renunţe la reasigurător. La aprecierea aportului reasigurării este necesar să se analizeze care este probabilitatea de producere a unei pagube catastrofale care ar putea pune asigurătorul într-o situaţie dificilă. Chiar dacă această probabilitate nu este

196

ridicată este indicat să se ia măsuri de protecţie prin reasigurare. În final, este bine de amintit importanţa efectuării comparaţiilor între volumul daunelor suportate de reasigurători şi volumul primelor cedate acestora. În cazul în care se constată că volumul daunelor raportat la volumul primelor încasate de la reasiguraţi este mai mare decât volumul daunelor suportate de reasigurători raportat la volumul primelor cedate acestora, se impune acordarea unei atenţii sporite la primirile în reasigurare pentru evitarea unui dezechilibru financiar cauzat de evenimente grave.

5.5 CĂI DE CREŞTERE A EFICIENŢEI ACTIVITĂŢII DE ASIGURARE ŞI REASIGURARE
Creşterea eficienţei în activitatea de asigurare şi reasigurare este un obiectiv de atins de fiecare firmă de asigurare sau reasigurare. Ponderea cea mai mare în totalul cheltuielilor firmelor de asigurare este determinat de volumul despăgubirilor realizate către persoanele asigurate. Astfel, identificarea acelor căi de reducere a despăgubirilor reprezintă o prioritate pentru managerii firmelor de asigurarereasigurare. Reducerea cheltuielilor cu despăgubirile, poate avea loc în condiţiile în care sunt pertinent analizate, în dinamică, toate portofoliile de asigurări realizate de firma în discuţie, având în vedere imprevizibilitatea riscurilor corelată cu valoarea pagubelor. Un prim element care trebuie analizat poate fi determinarea gradului în care unele riscuri propuse a fi despăgubite au cauze obiective sau implicaţii subiective. De asemenea, realizarea unui număr mare de asigurări, poate determina încasări mai mari pentru societăţile de asigurare care trebuie să-şi fundamenteze valoarea primelor de asigurare pe calcule statistice, actuariale, evidenţe clare ale situaţiei de plată sau neplată (întrerupere, încetare de plată, rate restante, răscumpărări etc.). Aplicarea metodelor de management al riscului poate conduce substanţial la reducerea cheltuielilor cu despăgubirile. Prin

197

integrarea în contractele de asigurare a unor clauze care să permită realizarea periodică de inspecţii de către societăţile de asigurare asupra bunurilor care fac obiectul asigurării, se poate refuza plata despăgubirilor solicitate de către asigurat, sau chiar rezilia contractul de asigurare. Nu este de conceput în prezent realizarea pe baze de eficienţă a activităţii în firmele de asigurare-reasigurare fără a se face apel la utilizarea echipamentelor informatice de calcul şi a accesoriilor acestora. Se constată în prezent extinderea volumului de poliţe de asigurare efectuate în valute (în special pentru asigurările de viaţă care includ şi o componentă de investiţie). Domeniul asigurărilor trebuie să ţină cont de evoluţia pieţei, a concurenţei, a condiţiilor de utilizare şi aplicare a tehnologiilor, firmele fiind nevoite să-şi extindă reasigurărilor active faţă de reasigurările pasive. Reasigurările active prezintă o mai mare certitudine în ceea ce priveşte caracterul favorabil al efectelor care sunt generate. Reasigurătorii pot accepta doar acele contracte pe care le consideră avantajoase privitor la riscul implicat, valoarea primelor de reasigurare care vor fi încasate etc. În cazul reasigurărilor pasive, reasiguraţii se pot considera într-o oarecare măsură dezavantajaţi, fiind în situaţia delicată de a accepta condiţiile impuse de reasigurător. Condiţiile dinamice existente în mediul concurenţial în care îşi desfăşoară activitatea firmele de asigurare se constituie în cauze obiective care determină o adaptare continuă, o creştere susţinută a eficienţei activităţii de asigurare şi reasigurare.

198

5.6 CREDIBILITATE ŞI RATING PE PIAŢA ASIGURĂRILOR
Companii specializate de consultanţă şi analiză financiară recunoscute la nivel mondial precum Standard&Poor's determină indici calculaţi de analiştii săi pe baza rezultatelor financiare ale diferitelor companii analizate, care au un puternic impact asupra evenimentelor curente şi a modificărilor survenite în politica financiară a companiilor, şi implicit asupra poziţiilor pe piaţă a acestora. Pentru a încadra o anumită companie în piaţă financiară mondială, acesteia i se atribuie un rating. „Rating”- ul asociat unei companii de asigurare reprezintă opinia companiei de consultanţă – de exemplu al Standard&Poor’s asupra caracteristicilor privind securitatea financiară a unei organizaţii de asigurare, asupra capacităţii de a-şi achita obligaţiile contractuale care derivă din poliţele de asigurare şi din contractele încheiate, respectând termenele stabilite. Rating-ul exprimă opinia Standard&Poor’s asupra credibilităţii unui creditor privind poliţele de asigurare sau alte obligaţii financiare, acesta fiind utilizat pentru a stabili capacitatea asigurătorului de a-şi achita obligaţiile financiare, cu respectarea termenelor contractuale. Aceste rating-uri au un caracter dinamic fiind modificate ca urmare a unor schimbări intervenite în cadrul politicii financiare în compania respectivă, schimbări ce au ca efect modificarea poziţiei pe piaţă a companiei respective. Standard&Poor’s a stabilit mai multe categorii de ratinguri: de tipul A, tipul B şi tipul C (vezi Tabelul nr.). În cadrul fiecărei categorii sunt stabilite mai multe nivele exprimate prin indici de tipul: AAA, AA sau A, BBB, BB sau B şi CCC sau CC. Fiecare indice de tipul A şi indicele de tipul BBB exprimă o anumită capacitate de respectare a obligaţiilor contractuale de natură financiară de către compania căreia i s-a atribuit un astfel de rating. Fiecare rating poate fi interpretat conform cu reprezentările din Tabelul nr. 8

totuşi.199 Tabelul nr. fiind cel mai înalt rating de putere financiară stabilit de Standard&Poor's pentru un anumit asigurător. capacitatea sa financiară fiind dependentă de CCC situaţii financiare şi economice favorabile exprimă o companie în mod curent foarte vulnerabilă CC . un asigurător cu un rating AA are o capacitate foarte ridicată de a-şi respecta obligaţiile financiare. prezintă caracteristici de securitate financiară extrem de ridicată. diferenţa AA faţă de cel calificat cu un rating AAA. fiind foarte mică acest rating exprimă o capacitate ridicată a unei companii de asigurare de a-şi respecta condiţiile contractuale de natură financiară. condiţii BBB economice adverse şi circumstanţe schimbătoare pot duce la slăbirea acestei capacităţi o companie cu un astfel de rating este mai puţin vulnerabilă decât ceilalţi asigurători cu ratinguri scăzute. totuşi. 8 Tipuri de rating Rating Caracterizare un asigurător cu un astfel de rating. dar are totuşi B capacitatea de a-şi respecta obligaţiile financiare un asigurător cu un rating CCC este în mod curent vulnerabil. este un AAA rating care exprimă faptul că acest asigurător – în opinia Standard&Poor's . dar este mai A susceptibilă a suporta efecte adverse ca urmare a schimbării circumstanţelor şi condiţiilor economice decât asigurătorii cu un rating mai ridicat defineşte o companie cu o capacitate adecvată de respectare a obligaţiilor financiare. este foarte expusă condiţiilor economice şi BB financiare adverse care pot duce asigurătorul la o capacitate inadecvată de respectare a angajamentelor financiare asigurătorul cu un astfel de rating este mai vulnerabil decât cel cu un rating de tipul BB.are o capacitate de respectare a angajamentelor financiare extrem de puternică.

000.. fiind priviţi ca având o caracteristică puternic speculativă.7.alte cheltuieli de administrare a fondului de asigurare. B. poate fi folosit pentru: a) aprecierea calităţii activităţii personalului din asigurări..900. Care sunt indicatorii specifici de apreciere a eficienţei activităţii de asigurare? 3.200 Asigurătorii cu un rating BB.8 TESTE GRILĂ DE EVALUARE ŞI DE AUTOEVALUARE 1.. . Să se calculeze costul relativ al activităţii de asigurare. 2.11.plăţi din sume asigurate.plăţi de despăgubiri. Semnele „+” (plus) sau „-” (minus) alăturate unui anumit rating definesc apropierea faţă de un nivel alăturat.total prime de asigurare. CCC sau CC sunt mult mai expuşi situaţiilor economice şi financiare adverse.. a) 90% b) 30% c) 0 d) 130% e) 100% 2. Indicatorul „Gradul de cuprindere în asigurare”.9.. . . Cum se calculează prima medie încasată per contract? 5. iar CC cel mai ridicat.. Indicaţi căile de ameliorare a eficienţei activităţii de asigurare la nivelul companiilor de profil. BB indicând cel mai scăzut nivel de speculare. 5. superior sau inferior.700.. . care pot duce la o capacitate de respectare a obligaţiilor financiare inadecvată. cunoscând următoarele date: .000.7 INTREBARI RECAPITULATIVE 1.22..

e 2. ca raport între despăgubirea acordată asiguratului şi valoarea pagubei produse la bunul asigurat. ca raport între nivelul daunei produse la bunul asigurat şi nivelul primei totale încasate de asigurător. e) aprecierea profitabilităţii asigurărilor de viaţă. d 3. ca raport între totalul despăgubirilor plătite de asigurător şi totalul primelor de asigurare încasate de asigurător.201 b) aprecierea nivelului de dezvoltare al asigurărilor EX CONTRACTU. b 4. d. REZOLVĂRI 1. c) aprecierea nivelului rentabilitaţii asigurărilor EX LEGE. Indicatorul „Gradul de acoperire a daunei” se determină astfel: a. b . ca raport între suma asigurată şi valoarea reală a bunului în momentul încheierii asigurării. c) atunci când nu mai există destule lichidităţi pentru acoperirea despăgubirilor la asigurările obligatorii. ca raport între mărimea primei nete încasată şi nivelul pagubei la bunul asigurat. d) aprecierea nivelului de dezvoltare al asigurărilor obligatorii. 3. 4. d) numai în baza unei hotărâri judecătoreşti definitive. b) atunci când cheltuielile efectuate cu plata despăgubirilor şi a sumelor asigurate depăşesc încasările din primele de asigurare şi capitalul societăţii de asigurare. e) la finele anului când se întocmesc documentele contabile de sinteză. c. conform legii. e. Starea de faliment a unei societăţi de asigurare apare: a) atunci când apare insolvabilitatea societăţii de asigurare la finele lunii. ce scot în evidenţa o slabă gestiune a resurselor băneşti. b.

. Galiceanu I. 1998 Asigurarea şi managementul riscului.202 5. Bucureşti. Malvern. Tribuna Economică. Bucureşti. Gherasim Al.. Randall Galiceanu Ion Iosif Gh. Tănăsescu P Michael Coss. 1998 Introducere în asigurări. Editura Brend. 1997 Reinsurance Practice. Ed. Crişan N. 1992 Asigurări cornerciale. Wiening Everett D. Mihăescu Ana Maria Cistelecan Lazăr. Horn. Malvern. Editura Tehnică. Editura Dimitrie Cantemir. Bucureşti. American Institute for CPCU. American Institute for CPCU. Bucureşti. Mureş. Bucureşti. Marinică Dobrin Constantinescu Dan Anghel. 1995 Issues în insurance. Editura Tehnică. Pennsylvania. 1998 Commercial Liability Insurance and Risk Management. Bucureşti. 1998 Marketing în asigurări.9 BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ 1 Alexa Constantin. Editura All. Marinică Dobrin Donald E. 1987 Asigurările în activitatea agenţilor economici. Sebe Emil. 1997 Asigurări şi reasigurări. Peter Asigurări şi reasigurări în comerţul internaţional. Roland C. Tribuna Economică. Tg. Ciurel Violeta. Sauer G. Malecki. Editura Tehnică. Bucureşti. Pennsylvania. 2004 Sistemul asigurărilor în România.. Eric A. Bucureşti.. Cistelecan Rodica Constantinescu Dan Anghel (coordonaor) Constantinescu Dan Anghel (coordonator) Constantinescu Dan Anghel coordonator Constantinescu Dan Anghel. 1997 Managernentul societătilor de asigurare. Editura Brend.. Insurance 2 3 4 5 6 7 8 9 10 11 12 13 .

Karen L. Robert Reinarz Văcărel Iulian. 1995 . Bucureşti. 1993 Personal insurance: Life. Gary Patrik. Pennsylvania. MarketerEditura Expert. Asigurări şi reasigurări. Health and Retirement. Mamilton Institute of America. Malvern. American Institute for CPCU.203 14 15 Kensicki. 1997 Malvern. Bercea Florian Victor Hallman. Pennsylvania.

204 CAPITOLUL 6 CORELAREA SISTEMULUI ASIGURĂRILOR CU CEL AL UNIUNII EUROPENE Obiective: Acest capitol urmăreşte înţelegerea corelării activităţii de asigurare din România cu cea din UE. reglementări europene în activitatea de asigurare. . risc de faliment. Sistem Bonus-Malus. astfel că se impun schimbări ample în activitatea practică a asigurătorilor şi a reasigurătorilor din România Cuvinte cheie: supraveghere unică. Scurt rezumat: Specificul activităţii de asigurare naţional trebuie adaptat la cerinţele pieţei globale.

 vin în contact cu proprietăţile clienţilor firmelor controlate în probleme legate în mod substanţial de aducerea la îndeplinire a activităţilor reglementate. Aceste persoane sunt supuse aprobării organului de supraveghere dacă:  pot avea o influenţă semnificativă asupra comportamentului firmei în raport de activităţile sale reglementate. Reglementarea acestei situaţii face parte din măsurile legislative de armonizare a legislaţiei engleze cu legislaţia Uniunii Europene.  lucrează direct cu clienţii firmelor în probleme ce au legătură substanţială cu îndeplinirea de către aceştia activităţilor reglementate. mai precis generaţia a III-a de Directive privind piaţa asigurărilor. de câteva mii de pagini de norme juridice. . Legea reorganizează substanţial reglementările în domeniul furnizării de servicii financiare sub auspiciile organului de supraveghere unic pe acest domeniu. Scopul declarat al legii sus amintite este de a conserva integritatea şi încrederea în sistemul financiar promovând totodată înţelegerea publicului cu privire la sistemul financiar şi de a asigura protecţia consumatorului reducând infracţiunile din domeniul financiar. care include şi asigurările. În plus de aceasta este creată o nouă categorie de răspundere civilă şi anume abuzul pieţei. În plus de aceasta sunt extinse puterile organului unic de supraveghere de a investiga afaceri şi activitatea persoanelor fizice din domeniu şi de a aplica sancţiuni. o mare atenţie este acordată înregistrării şi aprobării persoanelor semnificative care au atribuţii de control în cadrul sistemului financiar.1 SUPRAVEGHERE UNICĂ ÎN PIAŢA FURNIZĂRII SERVICIILOR FINANCIARE În Anglia a intrat în vigoare legea privind pieţele de servicii financiare. În cadrul reglementării la care ne-am referit.205 6.

. Aşadar.2 DIRECTIVELE UNIUNII EUROPENE PRIVIND FALIMENTUL SOCIETĂŢILOR DE ASIGURARE La 15 februarie 2001. Parlamentul european a aprobat forma finală a Directivelor privind falimentul societăţilor de asigurare şi a stabilit ca limită de implementare în ţările membre 1 Aprilie 2003.  începând cu data limită de implementare se va aplica o singură procedură de lichidare sau de reorganizare indiferent de legea aplicabilă pe teritoriul ţării unde firma are o filială sau o sucursală.  legea aplicabilă procedurii este legea statului de înregistrare a societăţii de asigurare respective. Directivele stabilesc drept principii majore că:  atât procedura de reorganizare cât şi cea de faliment vor putea fi pornite numai de organele competente din ţara de înregistrare a societăţii respective. este legea locului unde aceasta s-a înregistrat şi este supravegheată ca şi persoană juridică. Era aşadar normal ca reglementările UE să aibă în vedere şi să şi realizeze un singur pachet de reglementări atât la constituirea societăţii cât şi în cazul procedurilor de faliment. Din punct de vedere al jurisdicţiei trebuie precizat că aceste Directive concep atât situaţia propriu zisă de faliment cât şi aspectele privind reorganizarea. Necesitatea adoptării acestor Directive şi unificarea procedurilor de faliment sau reorganizare a unei societăţi de asigurare din spaţiul Uniunii Europene a pornit de la problemele practice de implementare a generaţiei a III a de Directive din 1994. Principiul fundamental al acestor Directive este de a se aplica o singură regulă în sensul că legea aplicabilă unei societăţi de asigurare indiferent de teritoriile ţărilor (membre ale UE) unde îşi deschide sucursale sau filiale în baza regulilor privind libertatea oferirii serviciilor.206 6. Respectivele Directive sunt o parte din punerea în aplicare de către factorii de decizie din Uniunea Europeană în domeniul asigurărilor a Programului de acţiune privind libertatea oferirii de servicii financiare pe teritoriul statelor membre ale Uniunii.

Aceasta înseamnă că deţinătorii de poliţe din reasigurări nu se bucură de acelaşi rang ca şi creditorii.207 O altă importantă parte a reglementării din Directivele UE la care ne referim priveşte protecţia deţinătorilor de poliţe de asigurare în procedura de lichidare a unei societăţi de asigurare. deţinători de poliţe din asigurările directe. în baza căreia. în baza căreia deţinătorii de poliţe de asigurare la societatea în faliment au prioritate faţă de alţi creditori dar nu şi faţă de salariaţi sau creditorii din taxele datorate de societate. Metoda I. Metoda II. 6. Sistemul Bonus-Malus penalizează asiguraţii responsabili de producerea unuia sau mai multor accidente prin perceperea unei . din procedura de faliment se obţine numai un procent din valoarea totală a pretenţiei. 1. În articolul 10 din aceste Directive stabileşte reguli alternative de implementare pentru două proceduri de protecţie a deţinătorilor de poliţe de asigurare de la societatea în reorganizare sau în faliment. Aceste metode sunt oferite statelor membre pentru implementare potrivit intereselor acestuia şi a conceptului de protecţia deţinătorilor de poliţe de asigurare. deţinătorii de poliţe de asigurare sunt creditori privilegiaţi şi au prioritate absolută faţă de alţi creditori admişi.3 CONSIDERAŢII PRIVIND SISTEMUL BONUSMALUS Există diferenţe care apar între realitatea românească şi solicitările Comisiei Europene în ceea ce priveşte clauza BonusMalus pentru asigurarea obligatorie a autovehiculelor. 2. Ar mai fi de menţionat că Directivele se adresează numai domeniului asigurărilor directe nu şi reasigurărilor. Cele două metode nu afectează dreptul deţinătorilor de poliţe de la societatea respectivă de a se adresa şi la Fondurile de protecţie acolo unde acestea există. în măsura în care.

tipul maşinii. principalul motiv fiind considerat lipsa concurenţei ca urmare a stabilirii nivelului primelor de către lege.. în februarie anul curent Comisia Europeană a cerut de asemenea renunţarea la obligativitatea sistemului BonusMalus în domeniul asigurării autovehiculelor. domiciliul asiguratului şi ocupaţia acestuia. Astfel pentru a respecta o reglementare impusă de Comisia Europeană. Ca urmare este necesară sublinierea etapelor diferite în care se situează sistemul Bonus-Malus în ceea ce priveşte asigurarea de răspundere civilă auto. distanţa parcursă anual de maşină.208 prime adiţionale sau malus şi îi răsplăteşte pe cei care nu au înregistrat daune prin acordarea unei reduceri sau bonus. Comisia Europeană aduce ca argument în favoarea solicitării sale încălcarea unei directive europene intrată în vigoare în august la 1 iulie 1994. Sfârşit pentru că acest sistem va dispărea. în timp ce în România implementarea urmează a-şi găsi finalizarea la aceeaşi dată. Este evident faptul că opţiunea de a subscrie pentru o poliţă facultativă împotriva riscului de coliziune va fi luată serios în considerare de persoanele care au o frecvenţă mai mare de producere a daunelor decât cei care optează pentru clasica asigurare obligatorie. Ori sistemul BonusMalus în asigurarea pe care o avem în vedere în acest moment are la bază criterii detaliate şi mai ales obligatorii dacă le considerăm din . de regulă vârsta şi sexul asiguratului. În cazul asigurărilor auto.. În Belgia vechea scară de 23 de trepte va fi înlocuită la această dată de un document standard în care va fi menţionat istoricul daunelor aferent ultimilor 5 ani. În consecinţă este vorba de un antagonism: sfârşit şi totodată început. multe ţări au demarat deja reforma sistemului Bonus-Malus. În Franţa. Aceasta prevedea libertatea tarifară şi înlăturarea controalelor prealabile sau sistematice asupra contractelor de asigurări generale şi tarifelor aferente acestora. Aplicarea unui sistem Bonus-Malus se poate constitui într-o rezolvare a problemei legată de necunoaşterea anticipată a comportamentului în trafic a asiguraţilor. ştiut fiind faptul că Comisia Europeană a solicitat încetarea aplicării acestui sistem începând cu 1 ianuarie 2004. variabilele apriori de clasificare utilizate pentru divizarea riscurilor includ.

Noul sistem porneşte de la premisa că fiecare companie are în vedere o cotă de primă iniţială dar poate decide funcţie de propriul management să-i „taxeze” mai dur pe vinovaţi.Justificarea din acest punct de vedere are suport concurenţial dacă avem în vedere posibilitatea societăţilor de asigurare de a-şi stabili propriul sistem de premiere a conducătorilor auto buni şi penalizarea celor care produc accidente multiple. alături de care mai figurează: . Asiguratul începea de la nivelul 11 dacă folosea autoturismul în interes personal sau 14 dacă utilizarea era în interes de serviciu. pentru a oferi pe de altă parte reduceri suplimentare celor cu o conduită ireproşabilă la volan.209 perspective legii. Comisia Europeană a repetat că scopul nu este de a contesta promovarea securităţii rutiere şi încurajarea şoferilor buni. cu condiţia de a fi vinovaţi de producerea riscului. în timp ce restul din contră pentru fiecare an erau penalizaţi cu 5 trepte. În România eficienţa funcţionării sistemului RCA (răspundere civilă auto) este strâns corelată cu o serie de condiţii care urmează a fi îndeplinite în timp cât mai scurt. ci doar posibilitatea ca fiecare companie de asigurări să-şi determine liber propria sa politică comercială şi nu încorsetată de dispoziţii legislative. Începând cu 1 februarie 2002 primele asigurărilor răspundere civilă obligatorie nu mai sunt cuplate sistemului BonusMalus. Trebuie precizat că aplicarea acestei directive are ca obiectiv realizarea pieţei interioare a asigurărilor în sânul Uniunii Europene. Perioada actuală (1 februarie 2002 – 1 ianuarie 2004) are la bază o dovadă Bonus-Malus care trebuie completată de vechiul asigurător dacă se optează pentru schimbarea acestuia. Sistemul vechi se baza pe o scară obligatorie care mergea de la 0 la 22 şi permitea fixarea primei asiguratului. În plus trecerea la noua etapă care va începe la 1 ianuarie 2004 presupune completarea unei „fişe a accidentelor”. Fiecare treaptă conducea la un procent fix din prima de bază. Şoferilor li se acorda o treaptă inferioară în funcţie de numărul anilor fără accidente (1 treaptă / an). Printre acestea este şi sistemul Bonus-Malus. adică exact libertatea stabilirii de fiecare companie a propriei tarificări.

clasa de bonus-malus rămâne nemodificată. În cazul întreruperii contractului de răspundere civilă auto pe o perioada mai scurtă de 1 an de zile. . la alt asigurător.funcţionarea. iar adeverinţa B-M este valabilă 30 zile de la data eliberării. Totuşi dacă auto a fost însuşit fără acordul proprietarului şi acest lucru este raportat înainte de accident. sistemul Bonus-Malus al persoanei contractante nu este influenţat. Asigurătorul este obligat sa elibereze "adeverinţa BonusMalus". O încercare de diferenţiere ar fi sortită eşecului dacă avem în vedere realitatea românească: în cele mai multe cazuri o familie deţine cel mult un autoturism. La încheierea noului contract. .crearea unei baze de date centralizate care să permită evidenţierea legături între autovehiculele înmatriculate în circulaţie şi asigurările de răspundere civilă auto aferente acestora. . Dacă contractul s-a desfiinţat prin neplata primelor de asigurare aferente. supravegherea şi alimentarea Fondului de compensare (fondul victimelor străzii). . bonusul se poate acorda retroactiv. contractantul (viitorul asigurat) este obligat să prezinte această adeverinţă în caz contrar acesta este introdus la poziţia 0. Avantajele şi dezavantajele sistemului Bonus-Malus sunt legate de persoana contractantă indiferent de cine a condus autovehiculul în momentul accidentului. La prezentarea ulterioară a adeverinţei pentru clasa bonus. vinovatul plăteşte suma totală a despăgubirii societăţii asigurătoare. clasa bonus nu se transmite. În cazul în care în termen de 6 săptămâni de la producerea evenimentului.folosirea unei hărţi naţionale a distribuţiei geografice a daunelor. clasa dobândită în sistemul Bonus-Malus nu este afectată. reglementat de autoritatea de supraveghere.eficientizarea sistemului de tarifare comun. noul asigurător este obligat să solicite vechiului asigurător datele referitoare la situaţia bonus – malus. în schimb clasa malus se păstrează dacă se încheie un nou contract într-un an de zile. .210 .subscrierea pe poliţa tip CARTE VERDE luând în calcul şi răspunderea civilă auto internă. Dacă contractantul nu prezintă adeverinţa.

Editura Tehnică. 1998 Marketing în asigurări. Horn. Ciurel Violeta. Tg. Bucureşti. Bucureşti. Editura Tehnică. Malecki. 1995 Issues în insurance. 1997 Managernentul societătilor de asigurare. Sebe Emil. Bucureşti. Marinică Dobrin Donald E.4 ÎNTREBĂRI RECAPITULATIVE 1. Mihăescu Ana Maria Cistelecan Lazăr. Editura Tehnică.7 BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ 1 Alexa Constantin. 1987 2 3 4 5 6 7 8 9 10 . 1997 Asigurări şi reasigurări. 2. Tendinţe pe piaţa asigurărilor din România şi UE. Malvern. Sistemul Bonus-Malus în asigurarea RCA. Pennsylvania. Mureş. American Institute for CPCU. 3. Cistelecan Rodica Constantinescu Dan Anghel (coordonaor) Constantinescu Dan Anghel (coordonator) Constantinescu Dan Anghel coordonator Constantinescu Dan Anghel. Marinică Dobrin Constantinescu Dan Anghel. Wiening Everett D. Bucureşti. Editura Dimitrie Cantemir. Editura All. Bucureşti. Eric A. 1998 Asigurarea şi managementul riscului. Roland C. Editura Brend. Editura Brend. Bucureşti. Malvern. 1998 Commercial Liability Insurance and Risk Management. 6. Randall Asigurări şi reasigurări în comerţul internaţional. 1998 Introducere în asigurări. Pennsylvania.211 6. Implicaţii ale supravegherii unice pe piaţa asigurărilor europene. 1992 Asigurări cornerciale. American Institute for CPCU.

Bucureşti. Pennsylvania. Malvern. American Institute for CPCU. Robert Reinarz Văcărel Iulian. Institute of America. Tribuna Economică. Tănăsescu P Michael Coss. Peter Kensicki. 1997 Insurance Malvern. Bercea Florian Victor Hallman. Gherasim Al. 1993 Personal insurance: Life. Ed.. Bucureşti. 13 14 15 Asigurări şi reasigurări.. Crişan N. 2004 Sistemul asigurărilor în România. Health and Retirement. Karen L. Tribuna Economică.. MarketerEditura Expert. Sauer G. 1995 . Galiceanu I. Bucureşti. Pennsylvania.. 1997 Reinsurance Practice.. Mamilton Asigurările în activitatea agenţilor economici.212 11 12 Galiceanu Ion Iosif Gh. Gary Patrik.

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful