CUPRINS

1. AUTOCUNOAŞTEREA.......................................................................................................4 Personalitatea.........................................................................................................................4 1.1.1 Laturile personalităţii.................................................................................................4 Autocunoaşterea....................................................................................................................8 2. COMUNICAREA – NOŢIUNI INTRODUCTIVE............................................................10 2.1. Ce este comunicarea ......................................................................................................10 2.2. Principiile comunicării...................................................................................................11 2.3. Unităţi şi caracteristici ale comunicării..........................................................................11 2.4. Comunicarea ca proces..................................................................................................13 2.5. Nivelurile comunicării umane........................................................................................17 2.5.1. Comunicarea intrapersonală ...................................................................................17 2.5.2. Comunicarea interpersonală....................................................................................17 2.5.3. Comunicarea de grup..............................................................................................18 2.5.4. Comunicarea publică...............................................................................................19 2.5.5. Comunicarea de masă.............................................................................................20 2.6. Alte clasificări ale comunicării......................................................................................20 2.7. Tipuri de comunicare socială.........................................................................................21 2.7.1. Comunicarea verbală...............................................................................................21 2.7.2. Comunicarea non-verbală.......................................................................................24 2.7.3. Metacomunicarea....................................................................................................24 3. COMUNICARE ŞI LIMBAJ...............................................................................................26 3.1. Limbă şi limbaj..............................................................................................................26 3.2. Limbaj şi acţiune............................................................................................................28 3.3. Stiluri de comunicare.....................................................................................................29 3.3.1. Calităţi generale ale stilului.....................................................................................29 3.3.2. Calităţi particulare ale stilului.................................................................................30 3.3.3. Tipologia stilurilor de comunicare..........................................................................30 3.3.4. Formele comunicării orale......................................................................................31 3.3.5. Procesul comunicării orale......................................................................................32 3.3.6. Interpretarea mesajelor............................................................................................35 4. COMUNICAREA NONVERBALĂ...................................................................................36 4.1. Limbajul corpului...........................................................................................................36

4.1.1. Expresia feţei...........................................................................................................36 4.1.2. Mişcarea corpului....................................................................................................37 4.1.3. Postura corpului......................................................................................................38 4.1.4. Comunicaţia tactilă.................................................................................................39 4.2. Prezenţa personală..........................................................................................................39 4.3. Limbajul spaţiului..........................................................................................................40 4.4. Limbajul culorilor..........................................................................................................41 4.5. Limbajul timpului..........................................................................................................42 5. COMUNICAREA DE MASĂ.............................................................................................43 5.1. Conceptul de comunicare de masă.................................................................................44 5.2. Industrializarea comunicării sociale...............................................................................47 5.3. Mijloace de comunicare de masă...................................................................................49 5.4. Canalul de transmitere...................................................................................................50 5.5. Publicul..........................................................................................................................52 5.6. Conţinutul.......................................................................................................................54 5.7. Rolul şi funcţiile mass-media în societate......................................................................55 6. COMUNICAREA ÎN CADRUL GRUPURILOR DE MUNCĂ........................................57 6.1. Conceptul de grup de muncă..........................................................................................57 6.2. Caracteristicile grupului de muncă................................................................................57 6.3. Conducerea grupului de muncă......................................................................................58 6.4. Tipuri de grupuri de muncă............................................................................................59 6.5. Comunicarea în cadrul grupului de muncă....................................................................59 6.5.1. Tipologia comunicărilor în cadrul grupului de muncă............................................60 6.5.2. Reţele de comunicare..............................................................................................61 6.6. Corelaţia comunicare managerială-receptor..................................................................62 6.7. Stiluri de comunicare managerială................................................................................62 6.8. Corelaţia dintre stilul managerial şi stilul de comunicare.............................................63 6.9. Tipuri speciale de comunicare în cadrul grupului de muncă; şedinţele.........................65 6.9.1. Tipuri de şedinţe .....................................................................................................66 6.9.2. Reguli de desfăşurare a unei şedinţe ......................................................................67 7. COMUNICAREA PROFESIONALĂ.................................................................................68 7.1. Comunicarea orală.........................................................................................................68 7.1.1. Pregătirea şi susţinerea unei prezentări orale..........................................................70 7.1.2. Tipuri de interviuri. Interviul de angajare...............................................................74

7.1.3. Tipuri de interviuri de angajare...............................................................................75 7.1.4. Pregătirea pentru interviu........................................................................................76 7.2. Comunicarea scrisă........................................................................................................78 7.2.1. Redactarea unui curriculum vitae...........................................................................78 7.2.2. Redactarea unei scrisori de intenţie/motivaţie........................................................83 7.2.3. Exigentele structurale ale unei lucrări ştiinţifice.....................................................86 7.2.4. Redactarea unui raport tehnic.................................................................................89 7.2.5. Redactarea unei cărţi de vizită................................................................................94 7.2.6. Redactarea unei invitaţii..........................................................................................95 7.2.7. Comunicatul de presă..............................................................................................97 7.3. Comunicarea mediată de calculator...............................................................................99 7.3.1. Blogul....................................................................................................................102 7.3.2. Neticheta...............................................................................................................102 7.3.3. Glife ASCII...........................................................................................................105 7.3.4. Clientul de e-mail..................................................................................................106 7.3.5. Semnătura de e-mail..............................................................................................108 8. BIBLIOGRAFIE................................................................................................................109

1. AUTOCUNOAŞTEREA
Autocunoaşterea este procesul de explorare şi structurare a propriilor caracteristici (abilităţi, emoţii, motivaţie, atitudini, credinţe, mecanisme de apărare şi adaptare) în urma căruia rezultă imaginea de sine a persoanei. Unul dintre cele mai cunoscute modele de descriere a personalităţii este realizat prin cinci mari dimensiuni, care se prezintă ca factori bipolari. Aceste cinci mari dimensiuni sau trăsături sunt, de obicei, definite printr-unul dintre polii lor, el însuşi descris prin trăsăturile (de nivel inferior) caracteristice care îl constituie (organizare ierarhică). Aceste cinci dimensiuni sunt: • • • • • Extraversiune: cordialitate, siguranţă de sine, activitate, căutarea senzaţiilor, emoţii pozitive; Agreabilitate: încredere, loialitate, altruism, colaborare, modestie, atenţie faţă de ceilalţi; Conştiinciozitate: competenţă, ordine, simţ al datoriei, dorinţa de reuşită, autodisciplină, reflecţie; Instabilitate emoţională: anxietate, agresivitate, depresie, centrare pe sine, impulsivitate, vulnerabilitate; Deschidere: imaginaţie, deschidere către domeniile esteticului, sentimentelor, acţiunii, ideilor, valorilor.

Personalitatea
1.1.1 Laturile personalităţii A. TEMPERAMENTUL Temperamentul este dimensiunea dinamico-energetică a personalităţii, care se exprimă cel mai pregnant în conduită. 1. Tipologia lui Hipocrate In acest cadru, se definesc patru tipuri de temperament: sangvinic, flegmatic, melancolic şi coleric. • Sangvinicul este vioi, vesel, optimist şi se adaptează cu uşurinţă la orice situaţii. Fire activă, schimbă activităţile foarte des, deoarece simte permanent nevoia de ceva nou. Trăirile afective sunt intense, dar sentimentele sunt superficiale şi instabile. Trece cu uşurinţă peste eşecuri sau decepţii sentimentale şi stabileşte uşor contacte cu alte persoane.

Flegmaticul este liniştit, calm, imperturbabil, cugetat în tot ceea ce face, pare a

dispune de o răbdare fără margini. Are o putere de muncă deosebită şi este foarte tenace, meticulos în tot ceea ce face. Fire închisă, puţin comunicativă, preferă activităţile individuale. • redusă. • Colericul este energic, neliniştit, impetuos, uneori impulsiv şi îşi risipeşte energia. El este inegal în manifestări. Stările afective se succed cu rapiditate. Are tendinţa de dominare în grup şi se dăruieşte cu pasiune unei idei sau cauze. 2. Tipologia lui Pavlov Caracteristicile sistemului nervos central sunt: • Forţa sau energia este capacitatea de lucru a sistemului nervos şi se exprimă prin rezistenţa mai mare sau mai mică la excitanţi puternici sau la eventualele situaţii conflictuale. Din acest punct de vedere se poate vorbi despre sistem nervos puternic şi sistem nervos slab; • Mobilitatea desemnează uşurinţa cu care se trece de la excitaţie la inhibiţie şi invers, în funcţie de solicitările externe. Dacă trecerea se realizează rapid, sistemul nervos este mobil, iar dacă trecerea este greoaie se poate vorbi despre sistem nervos inert; • Echilibrul sistemului nervos se referă la repartiţia forţei celor două procese (excitaţia şi inhibiţia). Dacă ele au forţe aproximativ egale, se poate vorbi despre sistem nervos echilibrat. Există şi un sistem nervos neechilibrat la care predominant este unul din cele două procese. Din combinarea acestor însuşiri rezultă patru tipuri de sistem nervos: • • • • tipul puternic – neechilibrat – excitabil (corelat cu temperamentul coleric) tipul puternic – echilibrat – mobil (corelat cu temperamentul sangvinic) tipul puternic – echilibrat – inert (corelat cu temperamentul flegmatic) tipul slab (corelat cu temperamentul melancolic) Unii oameni sunt orientaţi predominant spre lumea externă şi intră în categoria extravertiţilor, în timp ce alţii sunt orientaţi predominant spre lumea interioară şi aparţin categoriei introvertiţilor. Melancolicul este puţin rezistent la eforturi îndelungate. Puţin comunicativ, închis în sine, are dificultăţi de adaptare socială. Debitul verbal este scăzut, gesticulaţia

3. Tipologia lui Jung şi Eysenck

Extravertiţii sunt firi deschise, sociabili, comunicativi, optimişti, senini, binevoitori, se înţeleg sau se ceartă cu cei din jur, dar rămân în relaţii cu ei. Introvertiţii sunt firi închise, greu de pătruns, timizi, puţin comunicativi, înclinaţi spre reverie şi greu adaptabili. Cealaltă dimensiune este numită grad de nevrozism. Aceasta exprimă stabilitatea sau instabilitatea emoţională a subiectului. Eysenck a reprezentat cele două dimensiuni pe două axe perpendiculare, obţinând tipurile extravertit – stabil, extravertit – instabil, introvertit – stabil şi introvertit – instabil, pe care le-a asociat cu cele patru temperamente clasice. 4. Tipologia şcolii franco-olandeze (G. Heymans şi E. D. Wiersma) Există opt tipuri de temperament: pasionaţii (emotivi, activi, secundari), colericii (emotivi, activi, primari), sentimentalii (emotivi, non-activi, secundari), nervoşii (emotivi, non-activi, primari), flegmaticii (non-emotivi, activi, secundari), sangvinicii (non-emotivi, activi, primari), apaticii (non-emotivi, non-activi, secundari), amorfii (non-emotivi, nonactivi, primari). B. APTITUDINILE Aptitudinile semnifică ceea ce ştie şi poate să facă cineva (teoretic şi practic). Ce ştiu? Ce pot face cu uşurinţa ? Propoziţii lacunare: Eu ştiu sa fac……dar nu ştiu………. Cele mai bune rezultate le am la/in….. Pot sa fac…….pentru ca……. Îmi place sa fac…..deoarece………. Aptitudinile reprezintă potenţialul unei persoane de a obţine performanţă într-un anumit domeniu. Tipuri: • • generale, care permit obţinerea de performanţe în mai multe domenii; speciale, care permit obţinerea de performanţe într-un număr restrâns de domenii (sociale, artistice, muzicale, fizice). Identificarea aptitudinilor se poate face prin auto-observare, opinia celorlalţi, testare. C. CARACTERUL Caracterul exprimă modul de raportare la alţii (atitudinile şi trăsăturile volitive) şi reiese din interiorizarea normelor şi valorilor sociale fundamentale: • Adevărul, Binele, Frumosul

compensare indezirabile). Comportamentele individului cu imagine de sine negativă implică: • • • • • evitare (retragerea şi comportamentele timide).imaginea a ceea ce poate să devină individul Dimensiunile Eului sunt: eul fizic – ce crede individul despre propriul corp. memorează etc. Pacea. IMAGINEA DE SINE fizice. Este evidentă necesitatea unui nivel optim în formularea cerinţelor impuse individului: acestea să fie suficient de ridicate ca să-l motiveze. relaţii bune cu prietenii şi colegii de aceeaşi vârstă. nu reflectă întotdeauna realitatea (subevaluare/supraevaluare) şi are mai multe componente: • • • • • • • • eul actual – imaginea prezentă eul ideal – imaginea dorită eul viitor . (afirmarea propriei personalităţi. Competenta. rezistenţă (refuză schimbările ce i se propun. eul social – cum crede individul că este perceput de ceilalţi. emoţionale. pentru a nu genera stres şi emoţii negative inutile. Legea Imaginea de sine este modul în care o persoană îşi percepe propriile caracteristici D. Credinţa. relaţii armonioase în cadrul familiei. Respectul Democraţia. eul emoţional – ce crede individul despre emoţiile şi sentimentele sale. Colaborarea Munca. sociale şi spirituale. Formarea ei este influenţată de părerile/evaluările şi reacţiile părinţilor şi educatorilor. Întrajutorarea. Ea este o reprezentare mentală a propriei persoane.• • • Educaţia. dar să nu fie prea ridicate. Imaginea de sine pozitivă favorizează creşterea performantelor şcolare. eul cognitiv – ce crede individul despre modul în care gândeşte. cognitive. agresivitate defensivă (atacă sursa frustrării). eul spiritual – ce crede individul că este important şi reprezintă o valoare pentru sine. adesea prin comportamente . motivaţie scăzută (refuzul de implicare în sarcină). Cultura.. Tradiţiile Comunicarea. pentru a evita ulterioare eşecuri) Stima de sine reprezintă dimensiunea evaluativă a imaginii de sine şi se referă la modul în care individul se consideră ca persoană în raport cu propriile aşteptări şi cu ceilalţi.

exprimare adecvată/inadecvată a emoţiilor. asumare/neasumare de responsabilităţi. negociere. dezvoltarea sentimentului de autoeficienţă. într-un mare impas în procesul descoperirii de sine. asumare /neasumare a consecinţelor propriilor fapte. Un alt motiv care îngreunează autocunoaşterea este acela că nu există strategii elaborate şi standardizate care să asigure precizia autocunoaşterii. interpretarea situaţiilor noi: provocatoare/ameninţătoare. este mai greu să o percepem. iniţiativă/neimplicare. mulţumire psihică/disconfort. toleranţă/intoleranţă la frustrare. să-i precizăm limitele şi nuanţele. Autocunoaşterea Autocunoaşterea şi autoaprecierea corectă este una dintre cele mai complexe şi dificile forme ale cunoaşterii umane. au rolul de a-i ajuta pe tineri să se deschidă faţă de sine. uzând de instrumente adecvate. Aceasta este datorată faptului că ea se referă la realitatea psihică pe care. dezvoltarea abilităţilor de comunicare şi de exprimare emoţională. rezistenţă mare/scăzută la presiunile grupului.Diferenţe între persoanele cu stima de sine ridicată şi cele cu stima de sine scăzută pot fi: • • • • • • • • • • • • • • stare de confort. materială. acceptarea necondiţionată a propriei persoane şi a celorlalţi. nemulţumire. Individul se poate afla. Dezvoltarea stimei de sine este favorizată de: mediu stimulator. deci. pe care îl pot consideră ca pe un demers sisific. aşteptări rezonabile. În al doilea rând. . Aşadar. De aceea. autocunoaşterea presupune că obiectul analizei şi aprecierii este însuşi subiectul care face acest demers investigator. spre deosebire de realitatea fizică. existenţa unui suport social. să o analizăm. în autocunoaştere subiectul şi obiectul sunt una şi aceeaşi persoană. crearea de oportunităţi pentru afirmare (evitarea etichetării). strategiile prezentate la începutul acestui curs. rezolvare de probleme.

ce e de făcut?” Răspunsul rezidă în necesitatea adaptării conduitei la scopuri şi interese formulate de individ. va căpăta un anume specific. soluţia fiind una personalizată care. Această adaptare comportamentală nu se sprijină pe sfaturi standardizate. în funcţie de fiecare situaţie în parte. în condiţiile unei cunoaşteri de sine obiective.Evident. . întrebarea firească pe care ar trebui să o formuleze individul la sfârşitul conturării unei imagini clare şi obiective despre el însuşi ar fi: „Şi acum că am văzut cine sunt cu adevărat.

percepţii către un receptor. valori. În primul rând nu trebuie omisă circulaţia informaţiei şi în sens invers (feed-back). În al treilea rând.1. nu trebuie ignorată nici posibilitatea apariţiilor unor erori de codare sau decodare. În al doilea rând. traversează planul gândirii şi cel comportamental. comunicarea poate fi înţeleasă drept ansamblul proceselor fizice şi psihologice prin care se efectuează operaţia punerii în relaţie cu una sau mai multe persoane în vederea obţinerii unor anumite obiective. norme. majoritatea vorbitorilor se gândesc la „a aduce la cunoştinţă”. deoarece. Acest model elementar trebuie însă extins. informaţia transmisă. În al patrulea rând. Ce este comunicarea Când trebuie să definească comunicarea. Esenţa procesului constă în transferul sau trimiterea informaţiei de la receptor la emiţător. dacă nu s-ar acorda importanţă atât codajului cât şi decodajului mesajului transmis. Comunicarea umană este un proces prin care un individ transmite stimuli cu Comunicarea umană reprezintă un ansamblu de principii şi norme care forma unui Cod prin intermediul unui Canal către un Receptor.2. deoarece comunicarea nu se încheie niciodată cu simpla preluare sau receptare a informaţiei. precum şi imixtiunea unor factori perturbatori. Comunicarea înţeleasă ca proces are la bază patru componente fundamentale: • • • • emiţătorul. comunicarea este un proces intenţional: emiţătorul transmite receptorului o informaţie prin intermediul unui canal cu scopul de a produce anumite efecte asupra receptorului. „a da de ştire” sau „a informa”. comunicarea se realizează în vederea obţinerii unui răspuns. tot acest proces nu s-ar dovedi pe deplin eficient. COMUNICAREA – NOŢIUNI INTRODUCTIVE 2. canalul de comunicare. • • • • Comunicarea reprezintă procesul prin care un Emiţător transmite un mesaj sub Comunicarea umană este procesul prin care emitem opinii. receptorul. scopul de a schimba comportamentul altor indivizi. . de obicei. Toate aceste elemente vor diminua reuşita comunicării. Privită ca un act de punere în relaţie a emiţătorului cu receptorul.

comunicarea presupune raporturi de putere între participanţi. care îndeplineşte şi funcţia de cale de transport sau distribuţie a mesajului. afectivă sau comportamentală şi nu trebuie confundate cu răspunsurile receptorului mesajului. imagini vizuale.3. care au ţinut să le confere o aură de rigurozitate. comunicarea este un proces continuu şi nu poate fi abordat în termeni de cauză-efect sau stimul–reacţie. muzică. nu a informaţiei. gesturi etc. comunicarea este un proces ireversibil. Suportul fizic al mesajului este oferit de canal. 2. Dimensiunea originalităţii mesajului este dată de informaţie. comunicarea se dezvoltă în planul conţinutului şi în cel al relaţiei. comunicarea are la bază vehicularea unei informaţii de tip digital şi analogic. O analiză cât mai completă a informaţiei trebuie să facă referiri şi la următoarele aspecte: • • • aspectul sintactic: succesiunea semnelor impusă de emiţător. informaţia poate fi măsurată atât în momentul emiterii cât şi în momentul receptării.2. aspectul pragmatic: efectul informaţiei asupra receptorului. El poate fi alcătuit din cuvinte scrise sau rostite. numindu-le axiome ale comunicării: • • • • • • • comunicarea este inevitabilă. semne. Aşa se naşte redundanţa. Unităţi şi caracteristici ale comunicării Mesajul este unitatea de bază a comunicării. Sub aspect cantitativ. aspectul semantic: semnificaţia acordată semnelor pe baza convenţiilor sociale. Din dorinţa de a asigura exactitatea mesajului. Principiile comunicării Unele din cele mai recente principii ale comunicării au fost formulate de reprezentanţii Şcolii de la Palo Alto. „excedentul selectiv de semne faţă de acelea care ar fi fost necesare pentru a transporta aceeaşi cantitate de originalitate.2. culori. deoarece indică diferenţa dintre ceea ce este transmis şi ceea ce este necesar”. Răspunsul este un mesaj returnat . zgomote. simboluri. Efectele comunicării pot fi de natură cognitivă. astfel că se poate determina în ce măsură un mesaj conţine sau nu mai multă informaţie decât alt mesaj. situat de fapt la intersecţia dintre comunicare şi reprezentarea realităţii. comunicarea implică necesitatea acomodării şi ajustării comportamentelor. emiţătorul poate fi preocupat de emiterea unei mai mari cantităţi de informaţie decât ar fi necesar în mod normal.” Acest surplus trebuie înţeles ca „o măsură a formei.

mesajul este unul de tip verbal. Conţinutul şi maniera în care se comunică se află sub influenţa contextului comunicării. ei trebuie să aibă în comun scopuri. Capacitatea de comprehensiune a receptorului nu trebuie niciodată ignorată. Oamenii trăiesc în comunitate în virtutea lucrurilor pe care le au în comun. comunicare multipolară (un emiţător şi mai mulţi receptori. astfel că rolul ei este acela de a crea comuniunea şi comunitatea. aspiraţii.de receptor ca reacţie la stimulul expediat de emiţător. Dacă semnificaţia este purtată prin altceva decât cuvinte. În funcţie de numărul de participanţi în reţelele de comunicare instituite la un moment dat. comunicare. iar uneori poate proveni chiar de la emiţător. mesajul şi comunicarea sunt non-verbale. temporală. Schimbul de mesaje între participanţii angrenaţi în comunicare devine interacţiune. comunitate. iar comunicarea este modalitatea prin care ei ajung să deţină în comun aceste lucruri.o înţelegere comună . iar mesajul trebuie atent construit. Finalitatea procesului de comunicare există în măsura în care mesajul codificat de emiţător este decodificat şi acceptat de receptor. Este mai mult decât o legătură verbală între cuvinte precum comun. socială şi psihologică. considerând comunicarea un mod de a exista al comunităţii: „Nu numai că societatea continuă să existe prin transmitere. Inteligibilitatea unui mesaj este dată nu numai de aportul de noutate în formă şi conţinut. Întemeietorul Şcolii de la Chicago. dar şi de structura lui mult prea elaborată. iar eventualele erori vor putea fi cu uşurinţă detectate şi corectate. sau dimpotrivă. Evaluarea lui implica analiza mai multor dimensiuni contextuale: fizică. putem distinge două tipuri de comunicare: • • comunicare bipolară. relaţiile create prin comunicare contează uneori mult mai mult decât conţinutul informaţional transmis. pragmatistul John Dewey. cunoştinţe . culturală. prin comunicare. Pentru oameni. Pentru a forma o comunitate sau o societate. aşa cum se . iar comunicarea este verbală. plasează comunicarea în spaţiul de interferenţă dintre societate şi comunitate. mult prea banală şi previzibilă.«acelaşi spirit» cum spun sociologii. Asemenea lucruri nu pot fi transmise fizic de la unul la altul. Când semnificaţia este codificată în cuvinte. Cunoaşterea codului informaţiei obligă la respectarea semnelor şi simbolurilor folosite. comunicarea cu “poştaşi”). ca reacţie la propriul mesaj. dar este corect să spunem că ea există în transmitere şi în comunicare. convingeri. un receptor şi mai mulţi emiţători.

dar cerinţa de a avea un set de valori comune. Comunicarea este cea care asigură dispoziţii emoţionale şi intelectuale asemănătoare. a atitudinilor şi comportamentelor.4. după care ajunge la Receptor.” Este adevărat că societatea modernă cunoaşte numeroase fragmentări generate de dezvoltarea inegală a diferitelor ei segmente. între care se capacitatea partenerilor de a emite şi recepta semnale într-un anumit cod. nu va putea să dispară.procedează cu cărămizile. este foarte probabil ca sensul şi conţinutul noţiunii de comunitate să se modifice în timp. pe traseul căruia poate să sufere distorsionări ca urmare a intervenţiei unei surse de zgomot. Comunicarea ca proces Figura de mai jos prezintă schema de principiu a procesului de comunicare. ele nu pot fi împărţite aşa cum se împarte o plăcintă la mai multe persoane prin divizarea ei în bucăţi fizice.  ambii parteneri. Altfel spus. Procesul de comunicare ia astfel naştere ca urmare a relaţiei de interdependenţă ce există între elementele structurale enumerate mai sus. Procesul comunicării Indiferent de formă. care să ne confere un sentiment reciproc de legătură. transmiţând un mesaj stabileşte o anumită relaţie.  . cunoscut de existenţa unui canal de transmitere a mesajului. moduri similare de a răspunde la aşteptări şi cerinţe. de diversificarea aspiraţiilor. această relaţie de interdependenţă ce se stabileşte între elementele structurale face ca orice proces de comunicare să se desfăşoare astfel: Emiţătorul iniţiază comunicarea. 2. de apartenenţa la un întreg. îl decodifică şi îl încredinţează destinatarului. orice proces de comunicare are câteva elemente structurale caracteristice:  existenţa a cel puţin doi parteneri (Sursă/Emiţător şi Receptor/Destinatar). astfel încât mesajul este codificat la Sursă şi decodificat la Destinatar. Schema de principiu a procesului de comunicare Mesajul elaborat de o Sursă este codificat de un emiţător sub forma unui semnal care parcurge un Canal.

dar singura legătură dintre un cuvânt şi lucrul. Alte elemente componente ale procesului de comunicare sunt: feed-back-ul. există două tipuri de canale 1. prin care Emiţătorul primeşte de la Receptor un canalul de comunicare reprezintă calea urmată de mesaj. Mesajul este o componentă complexă a procesului de comunicare. contextul. O persoană poate atribui înţelesuri diferite aceloraşi cuvinte la momente şi în contexte sau mediu scris.  canale formale. Acest lucru se poate întâmpla din cauza mai multor factori care apar în proces. mediul comunicării. emiţătorul încearcă să convingă. preferinţe. să educe. sau situaţia reprezintă un alt factor care influenţează comunicarea. canale informale stabilite pe relaţii de prietenie. înseamnă că procesul de comunicare nu s-a realizat. înţelesul cuvintelor. existenţa unui canal de transmitere şi este influenţat de modul de recepţionare. barierele comunicaţionale.destinat Receptorului. prestabilite (de exemplu.  de comunicare: organizaţie). datorită faptului că el presupune codificarea şi decodificarea. de contextul fizic şi psihosocial în care are loc comunicarea. Scopurile principale ale procesului de comunicare: mesajul să fie receptat mesajul să fie înţeles mesajul să fie acceptat mesajul să provoace o reacţie Când niciunul dintre aceste obiective nu este atins. B.  feed-back-ul este un mesaj specific. de deprinderile de comunicare ale Emiţătorului şi Receptorului. individualitatea umană este principala barieră în calea unei bune comunicări. canalele de comunicare. mediul comunicării este influenţat de modalităţile de comunicare. să informeze sau să îndeplinească orice alt obiectiv. 2. În cursul procesului de învăţare a limbii materne. pe care îl reprezintă este asocierea pe care un grup de oameni a decis să o facă. obiectul. există mediu oral Prin procesul de comunicare. toţi au atribuit acelaşi înţeles cuvintelor. să influenţeze. interes personal. . Cei mai importanţi factori sunt: A. să explice. canalele ierarhice dintr-o anumit răspuns cu privire la mesajul comunicat.

aşa încât mesajul să fie receptat în forma dorită. care intervin în procesul comunicării joacă un rol extrem de important. lipsa de interes. educaţie.  Dificultăţile de exprimare apar atunci când emiţătorul are probleme în a găsi cuvintele potrivite pentru a-şi exprima ideile. Emiţătorul şi Receptorul. Ei trebuie să-şi adapteze propria persoană. stereotipiile. . emoţiile şi personalitatea. emoţiile pot duce la devierea sensului mesajului. evitând recunoaşterea realităţii. Consecinţele manifestării acestor bariere în comunicare sunt: apariţia conflictului. Esenţial este să adaptăm sensul cuvintelor fiecărei situaţii şi să stăpânim bine aceste sensuri pentru a nu crea confuzii. semantici. să-şi controleze temperamentul şi limbajul în funcţie de personalitatea şi de starea de spirit a interlocutorului. În astfel de situaţii. naţionalităţi. atunci când respectivul are o educaţie diferită. Lipsa de încredere. întreruperi succesive ale procesului de comunicare). concluziile grăbite. sex.  Lipsa de interes – una din cele mai mari bariere în calea comunicării este lipsa de interes a interlocutorului faţă de mesajul emis. astfel că persoane de diferite vârste. temperamente vor avea alte percepţii şi vor interpreta situaţiile în mod diferit.  Lipsa de cunoaştere –întotdeauna se întâmpină dificultăţi în a comunica eficient cu cineva.  Diferenţele de percepţie reprezintă modul în care oamenii privesc lumea.diferite. vocabularul sărac.  Personalităţile celor doi factori. perceptivi. dificultăţile de exprimare. barierele în calea comunicării reprezintă perturbaţiile ce pot interveni în procesul de comunicare şi care pot fi de natură internă (factori fiziologici. culturi.  Concluziile grăbite intervin în situaţiile în care un individ vede ceea ce doreşte să vadă şi aude ceea ce doreşte să audă. se acţionează cu abilitate pentru a direcţiona mesajul astfel încât să corespundă intereselor celui ce primeşte mesajul. lipsa de cunoaştere. sau ale cărui cunoştinţe în legătură cu un anumit subiect de discuţie sunt mult mai reduse. C.  Stereotipiile reprezintă situaţiile în care diferite persoane sunt tratate ca şi când ar fi una singură. ocupaţie. Acest mod este influenţat de experienţele anterioare. barierele în calea comunicării sunt determinate de diferenţa de percepţie. interpersonali sau intrapersonali) sau de natură externă (care apar în mediul fizic în care are loc comunicarea: poluare fonică puternică.

retractile/agresive. ineficienţa ca ascultător.  bariere datorate poziţiei emiţătorului şi receptorului. cel ce vorbeşte şi cel ce ascultă se pot deosebi ca pregătire şi experienţă. folosirea de suporturi informaţionale necorespunzătoare. adoptarea atitudinilor defensive. iar interlocutorul va câştiga.- diminuarea stimei de sine a interlocutorului. barierele pot fi clasificate în:   bariere de limbaj aceleaşi cuvinte au sensuri diferite pentru diferite persoane. la locul de muncă. un climat nefavorabil poate determina angajaţii să-şi ascundă gândurile adevărate pentru că le este frică să spună ceea ce gândesc). . starea emoţională a receptorului poate deforma ceea ce acesta aude. Obstacole în calea rezolvării conflictului: tendinţa naturală de a explica mai întâi care este punctul personal de vedere. a dificultăţilor de relaţionare. contradictorii. aprecierea celorlalţi dacă se recunoaşte greşeala. Conflictul este o parte firească. ideile preconcepute şi rutina influenţează receptivitatea. să-şi asume răspunderea şi consecinţele acţiunilor personale. scăderea implicării în activitate. bariere de mediu climat necorespunzător (de exemplu. În funcţie de caracteristicile pe care le au. presupunerea unuia că va pierde. împiedicând comunicarea adecvată între persoanele aflate în situaţia respectivă. dificultăţi de exprimare. inhibarea capacităţilor rezolutive ale individului. utilizarea unor cuvinte sau expresii confuze. inevitabilă a procesului de comunicare şi presupune prezenţa concomitentă a intereselor/nevoilor/valorilor diferite. poluare fonică ridicată). imaginea pe care o are emiţătorul sau receptorul despre sine şi despre interlocutor. în măsura în care persoanele implicate în conflict acceptă să-şi recunoască vulnerabilitatea. apariţia resentimentelor. Conflictul constituie o oportunitate în autocunoaştere şi dezvoltare personală. climat nefavorabil (de exemplu. precum şi propria contribuţie la apariţia problemei. teama de a pierde stima.

5. exprimarea cu stângăcie a mesajului de către emiţător. în care îşi află locul chiar şi falsificarea informaţiei în vederea inducerii în eroare a interlocutorului (de exemplu situaţia. determinarea precisă a scopului fiecărei comunicări. destul de frecventă. aşa cum sunt 2. Deşi îmbracă forme diferite. atitudinile sau credinţele oamenilor. Fiecare fiinţă umană se cunoaşte şi se judecă pe sine. rutina în procesul de comunicare. 2. Obiectivele acestei comunicări sunt extrem de multiple şi complexe: cunoaşterea celor de lângă noi. barierele nu sunt de neevitat. Nivelurile comunicării umane Comunicarea umană se poate desfăşura pe cinci niveluri relativ distincte. folosirea unui limbaj adecvat. Comunicarea intrapersonală Comunicarea intrapersonală este comunicarea în şi către sine.5. - caracterizarea diferită de către emiţător şi receptor a situaţiei în care are loc comunicarea sentimente şi intenţii cu care interlocutorii participă la comunicare bariere de concepţie existenţa presupunerilor.1. existând câteva aspecte ce trebuie luate în considerare pentru înlăturarea lor: planificarea comunicării. dialogul interior pe care îl purtăm cu noi înşine reprezintă un autentic proces de comunicare. astfel că această comunicare cu propriul forum interior devine o sursă de echilibru psihic şi emoţional. îşi pune întrebări şi îşi răspunde. Comunicarea interpersonală Comunicarea interpersonală presupune strict doi participanţi şi are calitatea de a influenţa opiniile. concluzii grăbite asupra mesajului. alegerea momentului potrivit pentru efectuarea comunicării. clarificarea ideilor înaintea comunicării. lipsa de interes a receptorului faţă de mesaj.2. 2. lipsa de atenţie în receptarea mesajului. ele prezentate în continuare. a oamenilor care se mint sau amăgesc ei înşişi). crearea şi întreţinerea .5. constituind reale probleme în realizarea procesului de comunicare. Deşi nu presupune existenţa unor comunicatori distincţi.

sunt considerate tipice pentru această formă de comunicare grupurile mici. Comunicarea interpresonală directă presupune iniţierea de contacte personale nemijlocite şi interactive între oameni. recunoaşterea valorii personale. 2. La acest nivel se asigură schimburi de idei şi emoţii. se împărtăşesc experienţe şi se caută soluţii de rezolvare a problemelor. scopurile comune cresc coeziunea). brainstorming-ul). pe când cea interpersonală indirectă are nevoie de mijloace şi tehnici secundare de punere în contact uman (scrierea. înregistrările magnetice sau telecomunicaţiile).5. la atmosfera pozitivă existentă sau nu în grup. Comunicarea de grup Comunicarea de grup se derulează în colectivităţi umane restrânse: echipe.este orice persoană care îndeplineşte oficial sau îşi asumă spontan (lider formal/informal) funcţii de conducere. persuadarea interlocutorului. mărimea grupului (când grupul este mai mic. ameninţările pe care le primeşte grupul (care cresc coeziunea). familii. cercuri de prieteni. preocupările. de a desfăşura activităţi împreună. Comunicarea de grup este influenţată de caracteristici ale dinamicii de grup: a) coeziunea grupului Coeziunea grupului se defineşte ca dorinţa membrilor grupului de a fi împreună. colegii de redacţii etc. Liderul grupului este centralizatorul . Ea este o altă ipostază a comunicării interpersonale ce presupune însă mai mult de doi participanţi.3. se iau decizii şi se aplanează conflicte. fenomenul conducerii (leadership). lipsite de ambiguitate). Factorii care cresc coeziunea grupului pot fi: • • • • • • Interni sistemul de norme (nevoia de reguli clare. de control şi dominaţie etc. Ea se referă la unitatea membrilor grupului. dar. interacţiunile şi comunicarea sunt mai frecvente).legăturilor umane. pentru a spori coeziunea). în general. similaritatea între membrii grupului (interesele. cu cel mult 10-15 participanţi (de exemplu. Limita superioară variază de la caz la caz. Între coeziune şi comunicare este o relaţie direct proporţională şi de influenţă reciprocă. Externi sistemul de recompense pentru performanţa grupului (vizează grupul în ansamblul său.în sens larg . Liderul . satisfacerea nevoilor afective.

Eficienţa unei astfel de comunicări se afla deopotrivă în mâinile oratorului şi ale publicului său. Orice gen de cuvântare.4. 2. rolului fiecăruia să depindă de realizarea sarcinilor altor membri ai grupului). influenţarea sentimentelor acestora. expunere sau prezentare susţinută de către o persoană direct în prezenţa unui auditoriu. dominanţă. inteligenţă.comunicărilor de grup (lui îi sunt adresate cele mai multe mesaje şi el este cel care transmite mesajele cu impactul cel mai mare) Caracteristici de personalitate ale liderului: autoeficienţă percepută. dar echivalente ca abilităţi. complianţă (elasticitate)/asertivitate1. perspicacitate b) influenţa socială Influenţa socială reprezintă modul în care o persoană îşi modifică comportamentul. discursurilor). ci mai ales schimbarea opiniilor şi acţiunilor publicului. relaţionare). atenţie acordată formării de abilităţi sociale ( abilităţi de comunicare. cu sarcini specifice). control intern (se consideră responsabil pentru ceea ce i se întâmplă.5. Există trei dimensiuni bipolare ale influenţei sociale: conformism/independenţă socială. opiniile. Comunicarea publică implică prezenţa unui Emiţător unic şi a unei multitudini de Receptori (este cazul prelegerilor. sensibilitate la nevoile celorlalţi. . în prezenţa reală sau percepută a celorlalţi. Discursul public nu vizează doar transmiterea de informaţii. continuitatea interacţiunilor de grup (în situaţii şi sarcini diferite. creativitate. nonconformism social. Principiile pentru o comunicare eficientă în grup sunt: criterii dinainte stabilite pentru formarea grupurilor (să fie diversificate. Comunicarea publică Asertivitatea este abilitatea unei persoane de a-şi exprima emoţiile şi convingerile fără a afecta şi ataca drepturile celorlalţi. empatie. nu crede că se află „la mâna destinului”). obedienţă sau supunere/sfidare. pentru a forma reţele interdependenţa membrilor grupului (stimularea colaborării astfel încât realizarea asumarea responsabilităţii personale pentru activitatea proprie. sau să existe niveluri diferite. sau ca tip de persoană. mai mult sau mai puţin 1 de comunicare).

cuvânt. construirea identităţii personale. afişe etc. care se prezintă ca un producător instituţionalizat de mesaje adresate unor destinatari necunoscuţi. cabluri. transmise prin unde radio. gest. Comunicarea de masă Comunicarea de masă se referă la producerea şi difuzarea mesajelor scrise. expunerea în faţa unei comisii de examinare.6. Alte clasificări ale comunicării Un prim criteriu în clasificarea formelor comunicării este cel privind modalitatea sau tehnica de transmitere a mesajului.). luarea de cuvânt. Motivele care stau la baza consumului de mesaje mediatice vizează informarea. tipăritură. prezentarea unui spectacol etc. dar nu mai mic de 3 persoane. când mesajul este transmis utilizându-se mijloace primare: comunicarea indirectă. vizuale sau audiovizuale de către un sistem mediatic instituţionalizat către un public variat şi numeros şi presupune prezenţa obligatorie a unui „gate-keeper”.numeros. conferinţa.5. prezentarea unui raport sau a unei dări de seamă. vorbite. Se întâlnesc astfel următoarele două categorii: • • comunicarea directă. 2. comunicarea ştiinţifică. Mesajele îmbracă cele mai variate forme (carte. când se folosesc tehnici secundare: scriere. presă scrisă. sisteme grafice etc. . prelegerea. Iată diagrama propusă de Van Cuilenburg pentru a ilustra varietatea derutantă a motivelor care necesită abordarea tipologică anunţată: Motive Informaţie Prestigiu social Recreare Ocupaţie Ritual Siguranţă Emulaţie Contact social Instrument Descriere Intenţia de a fi la curent cu ceea ce se petrece în lume Intenţia de a stăpâni subiectele de discuţie Evadarea din lumea obligaţiilor zilnice Intenţia de a da un sens timpului liber Consumul mediatic (lectura ziarului) ca ritual sau ceremonial Absenta ştirilor şi informaţiilor despre actualitate ar provoca nesiguranţă sau dezorientare Necesitatea de a trăi evenimente palpitante Lărgirea sferei personale de viaţă Utilizarea cu scop precis a informaţiei (ştiri de bursă sau anunţuri) 2. transmisii radio sau TV). este o formă de discurs public sau comunicare publică (de exemplu. reviste. semnale La rândul ei.).5. pledoaria. integrarea şi interacţiunea socială şi divertisment. comunicarea indirectă poate fi:  comunicare imprimată (cărţi. Acest tip de comunicare se caracterizează printr-o slabă prezenţă a feed-back-ului. mimică.

având ca suport undele radio). Oricât de supărat ar fi. caracteristici ale personalităţii celor cu care se comunică. comunicare prin fir (telefon. calităţile vocale – enunţarea şi pronunţarea. iar materialul să fie astfel organizat încât să poată fi uşor de urmărit. Trăsăturile comunicării orale eficiente Claritatea. în funcţie de relaţia existentă între indivizii din cadrul unei organizaţii. Faptele la care face referinţă trebuie să fie corecte. Se pot astfel identifica următoarele tipuri de comunicare: • • • comunicare ascendentă (realizată de la nivelurile inferioare ale unei organizaţii către comunicare descendentă (atunci când fluxurile informaţionale se realizează de la comunicare orizontală (realizată între indivizi aflaţi pe poziţii ierarhice similare sau cele superioare).7. prin fibre optice etc.1. de a încerca să .7. Presupune capacitatea de exprimare clară a ideilor. Un alt criteriu de clasificare este după modul de realizare a procesului de comunicare. • Acurateţea. Exprimarea trebuie să fie simplă. CD. Vorbitorul trebuie să se asigure că expresiile şi cuvintele folosite exprimă exact ceea ce doreşte să spună. nivelurile superioare către cele inferioare).). El are nevoie de un vocabular suficient de bogat pentru a putea alege cuvintele cu înţeles precis în vederea atingerii scopului propus. Vorbitorul nu trebuie să încerce să impresioneze auditoriul folosind cuvinte lungi şi complicate. tipuri de comunicare: 2. bandă magnetică. el trebuie să încerce să-şi stăpânească emoţiile şi să rămână calm. TV.   comunicare înregistrată (pe film. • Empatia. există următoarele a) Comunicarea orală Uşurinţa de exprimare depinde de: • caracteristicile personalităţii. Cel mai bun mod de a rămâne prietenos şi amabil este de a se pune în locul celeilalte persoane. Comunicarea verbală Tipuri de comunicare socială În funcţie de numărul participanţilor şi tipul de relaţie dintre ei. între compartimentele unei organizaţii în cadrul relaţiilor de colaborare ce se stabilesc între acestea). Vorbitorul trebuie să fie curtenitor şi prietenos. 2. disc. CVD etc. comunicare radiofonică (radio.). telegraf.

în special în discuţiile de grup sau interviuri. Totuşi. care demonstrează interesul lui în modul de a-i privi. trebuie să-l cuprindă cu privirea astfel încât fiecare individ să se simtă observat. Cel care îl ascultă nu îl poate ajuta prea mult. prin metacomunicare. Atunci când vorbitorul este stresat şi are muşchii încordaţi. Expresia feţei şi tonul vocii sunt evident importante.. interviuri pentru angajare. rezultatul tensiunii acumulate. Înfăţişarea sa reflectă modul în care se priveşte pe sine însuşi – propria imagine. nu mai poate fi natural. asigurând o fluenţă a discursului. va stabili o empatie cu aceasta.. Punându-se în locul ei. • Contactul vizual.Să nu crezi ce-ţi spun”.simtă ceea ce simte cealaltă persoană. • Sinceritatea. În cele mai multe situaţii de dialog oamenii privesc vorbitorul şi îl judecă chiar înainte de a vorbi. vorbitorul să devină rigid şi stângaci sau să încerce să simuleze. Felul în care este privit vorbitorul arată cât de bine îl înţeleg ceilalţi. cum se îngrijeşte. Dacă rămâne nemişcat şi încordat. Limbajul trupului are o foarte mare importanţă în comunicare. O haină atractivă. însă poate înregistra aparenţa. .Nu-mi placi”. • Relaxarea. înfăţişarea sa şi atunci el va primi. fără a da importanţă auditoriului. Direcţia privirii şi mobilitatea ei sunt factori importanţi în sincronizarea unui dialog.. Asta provine din lipsa de încredere în sine. atunci muşchii vor fi mult mai relaxaţi iar efectul va fi în favoarea sa. Mişcările bruşte sunt. sau mai profund decât de obicei. Un vorbitor care nu se uită niciodată spre cel care îl ascultă ar putea transmite mesaje de tipul: .Nu sunt prea sigur “. Cea mai bună metodă de a se elibera de dificultăţile de vorbire este relaxarea. nu trebuie să fie mereu de acord cu ea sau cu ideile sale. Dacă respiră natural. o ţinută vestimentară îngrijită este deosebit de importantă în situaţiile formale: întâlniri publice. chiar şi ce vestimentaţie preferă. Dacă vorbitorul se adresează unui grup mare. O persoană care se sprijină de perete sau stă aplecată înainte pe scaun în timp ce transmite .. Este întotdeauna un pericol ca atunci când se discută cu persoane necunoscute sau cu un statut social mai înalt. de asemenea. respiraţia i se poate bloca involuntar. Cel care vorbeşte trebuie să stabilească un contact vizual cu cel care îl ascultă. • Postura. Poziţia corpului este de asemenea importantă pentru procesul de comunicare. .Nu sunt sigur pe ce spun” sau chiar . conferinţe etc. spre deosebire de cel care citeşte cu capul în jos. Ei vor prefera o uşoară pauză a vorbitorului. • Înfăţişarea. o imagine a modului în care se poartă. Aceasta înseamnă în realitate a fi natural. să nu-şi îndrepte privirea în altă direcţie. . El trebuie să încerce să respire profund.Nu mă interesezi”.

care nu mai are drept obiectiv comunicarea unor date exterioare. al Stilul ocazional este specific conversaţiilor libere între prieteni. Discursul prezintă un nivel înalt de coerenţă. • Stilul intim se caracterizează prin recurgerea la un cod personal. plictiseală sau neglijenţă. Un element important al comunicării constă în examinarea propriei posturi a vorbitorului cum stă în picioare când vorbeşte – poziţii care vor pune în evidenţă şi calitatea discursului. . dar. iar acesta din urmă nu e în măsură să influenţeze în vreun fel discursul celui dintâi. Se evită sistematic repetiţiile. surprinde neplăcut. dar şi mai neglijentă. ale cărui reacţii sunt perceptibile pentru vorbitor. Participanţii trec fără restricţii de la un subiect la altul într-o manieră decontractată.un mesaj verbal unei alte persoane. ci oferă informaţii despre stările şi trăirile intime ale subiectului. în care Emiţătorul nu îşi cunoaşte Receptorul. recurgerea la expresii argotice sau prea familiare. Textele scrise se disting de discursul oral prin următoarele particularităţi: tendinţa de a utiliza cuvinte mai lungi. trebuie să aibă în vedere patru caracteristici foarte importante: vioiciunea. elementele de argou etc. demonstrând o atitudine de oboseală. folosirea stilului formal corespunde intenţiei de a marca o distanţă în raport cu persoana acestuia. elipsele şi lăsarea în suspensie a unor propoziţii începute. În comunicare se disting cinci stiluri de transmitere de informaţii: • Stilul rece caracterizează formele de comunicare necooperativă. Pentru a-şi ameliora şi perfecţiona postura când vorbeşte. E cazul unor emisiuni de radio sau TV. distincţia şi expresivitatea. de afaceri. Atunci când destinatarul este un singur individ. cu texte atent elaborate tocmai pentru că se ştie că inexistenţa feed-back-ului face imposibilă ajustarea lor pe parcurs. Îşi fac apariţia expresiile eliptice. Dispare aici baza negocierilor şi tratativelor. Participarea interlocutorului la dialog este aici activă. Ele vor influenţa şi calităţile vocale. plăcerea. • • Stilul consultativ este cel al discuţiilor cu caracter profesional. • Stilul formal corespunde adresării către un auditoriu numeros. b) Comunicarea scrisă Trăsăturile specifice ale comunicării scrise în raport cu cea orală au făcut obiectul unui mare număr de cercetări. informaţională minimală pe care ar urma să se construiască dialogul. mai ales influenţează vocea.

2. grija de a formula idei complete. de la cea expresivă a oftatului. ocurenţa mai scăzută a pronumelor personale. Chiar atunci când scriem sau vorbim. este recomandabil ca elementele esenţiale ale mesajului să acelaşi înţeles.muzicali” ai limbajului (timbrul. Comunicarea non-verbală Pentru a comunica. preferinţa pentru propoziţiile enunţiative în defavoarea celor exclamative. • Comunicarea gestuală Comunicarea gestuală. la verbe cu folosirea unui vocabular mai variat. Când se comunică în scris. care presupune mai mult decât decodarea şi interpretarea mesajului. • Comunicarea sonoră Circa 38% dintre mesajele transmise într-o interacţiune personală sunt de ordin vocal. înălţimea. sau chinezica se defineşte ca fiind modalitatea de comunicare prin intermediul gesturilor şi al mimicii. oamenii nu folosesc numai cuvintele. noi totuşi comunicăm ceva. 2. de sunete nearticulate pe care omul este capabil să le emită.7.3. implicând şi poziţionarea receptorului faţă de conţinutul care i-a fost transmis. şi până la metalingvistica tuse semnificativă. . intonaţia. tonul. Acestea din urmă îndeplinesc funcţii diferite. fie repertoriului. pauzele. unde prezintă şansele maxime de a se fixa în memoria cititorului.. De câte ori comunicăm. Interpretarea diferită dată aceluiaşi gest în zone geografice diferite şi posibilitatea exprimării aceleiaşi idei prin gesturi neasemănătoare pledează pentru prezenţa arbitrariului şi în acest domeniu. Ele aparţin fie parametrilor .îhî” strecurat în conversaţie pentru a-l convinge pe interlocutor că este urmărit cu atenţie. trimitem în exterior mesaje şi prin intermediul altor mijloace. de obicei. trecând prin rolul fatic al câte unui .- preferinţa pentru nominalizare acolo unde vorbitorii recurg. intensitatea vocii). recurgerea mai frecventă la epitete. 2. destul de bogat. Metacomunicarea Metacomunicarea este ultimul nivel al comunicării.7. fără a fi cuvinte.. fie plasate în prima parte a frazei. ce semnalează necesitatea citirii mesajului într-o cheie deosebită faţă de modul de decodificare practicat până atunci. ritmul. uneori neintenţionat. eliminarea repetiţiilor.

prima impresie se schimbă foarte greu. gesturi . persoana îşi dezvăluie starea mentală şi emoţională. într-o situaţie de comunicare. Modelul aisberg-ului comunicarea este alcătuită din: cuvinte . Aceasta înseamnă că prin expresia corporală.45%) .5-7%. limbajul corporal (ochi .13-15%. corp. este esenţial să existe o corespondenţă între exprimarea corporală şi cea verbală. tonul vocii .Modelul aisberg-ului sugerează cât de importantă este comunicarea non-verbală (ochii şi corpul constituie 80% din impresia totală). expresii faciale.35%. simpatia sau antipatia inconştiente faţă de partenerul de discuţie. Aşadar. O serie de cercetări de psihologie socială arată că 90% din opinia despre o persoană se construieşte în primele 50 de secunde ale întâlnirii.

care poate fi transpus în reguli şi i se pot identifica elementele constitutive. ca expresii particulare. gesturile. atitudinile. Din punctul de vedere al analizelor de limbaj şi comunicare. ci cu simboluri. transmiterii gândurilor personale altor oameni. Fenomenele gândirii dirijate. sunt susceptibile de a fi traduse. Limbă şi limbaj Toate limbile au un fundament comun. judecăţi. Dacă limbajul este facultatea sau aptitudinea de a construi un sistem de semne. cuantificabil în fraze. primul limbaj este atribuit unor fenomene de gândire dirijată. 3. intraductibil sau universal. Fenomenele gândirii nedirijate. ca realizări conjuncturale ale limbajului. figurat. Limba. care permite exprimarea sau comunicarea. în sensul comun al termenului este un produs social particular al facultăţii limbajului. se supune regulilor gramaticale. care operează nu cu semne. în vederea constituirii unei discipline de studiu. COMUNICARE ŞI LIMBAJ În cazul unor oratori. sunete. propoziţii. care se dovedesc a avea un caracter pronunţat individual. De aceea doar acestea pot fi studiate în mod sistematic şi ele fac obiectul discuţiei de mai jos. Fiecare gând este o reprezentare a ceva ce trebuie sau nu trebuie comunicat. Celălalt este un limbaj metaforic. pentru exercitarea acestei funcţii prin vorbire. sunt mai puţin susceptibile de normare. Limbajul este reprezentat de orice sistem sau ansamblu de semne. au fost asamblate într-o disciplină. trăsăturile de personalitate. cuvinte. ci unul general. ale sintaxei şi semanticii. în limbă şi prin limbă se deschide accesul la această reprezentare. un ansamblu de convenţii necesare comunicării. limba este instrumentul de comunicare propriu unei comunităţi umane. datorită faptului că servesc aceluiaşi scop: semnificării prin intermediul limbii. schimbului de informaţii. farmecul vorbitorului.3. Limbajul datorat fenomenelor de gândire dirijată urmează legile lingvistice. silabe. Limbajul datorat fenomenelor de gândire nedirijate constituie o ţesătură în care sunt prinse reprezentările. . într-o teorie a limbajului. care nu au un specific individual. o raţiune fondatoare comună. De aceea. Limbile. avem de-a face cu două limbaje. experienţele.1. Unul dintre ele este limbajul raţional. adoptate în mod mai mult sau mai puţin convenţional de către vorbitorii unei societăţi. celălalt unor fenomene de gândire nedirijată.

o acţiune. al vorbirii. presupune recurgerea la semnificant şi semnificat. Sistemul de semne este un ansamblu de unităţi convenţionale. Pentru a reuşi. ci de capacitatea de a pune în joc zestrea acumulată de termeni (semnificanţi) şi complexul de reguli pentru a obţine sensuri noi. comunicarea între indivizi are nevoie de înţelegerea codului. pe când limba este un fenomen social. care pot funcţiona independent de competenţa lingvistică.Vorbirea este actul prin care se exercită funcţia lingvistică. Competenţa lingvistică este dată de ansamblul posibilităţilor pe care le are un subiect vorbitor al unei limbi în ceea ce priveşte capacitatea de a construi şi de a recunoaşte fraze corecte din punct de vedere gramatical. imaginea mentală. Semnificantul (cuvântul) desemnează un obiect. un concept. abstracte. . Fiecare vorbitor are pentru un termen una sau mai multe semnificaţii. false (adică neconforme cu sensul de dicţionar sau cu cel atribuit de grupul social în a cărei limbă se exprimă). Aşa se face că unii vorbitori pot avea sensuri greşite. referinţa reprezintă obiectul. starea de fapt care este desemnată prin semnificant. acţiunea. pentru a realiza comunicarea. Actul enunţării. conceptul căruia i se atribuie acel termen. vorbirea într-o limbă este activitatea de codare. un fenomen. sensul intrinsec al lor nu este altul decât referenţialitatea lor. Semnificaţiile termenilor unei limbi se regăsesc în dicţionare. entităţi statice ale codului lingvistic. Organizarea semnelor şi combinarea sensurilor lor ţin de sintaxa propoziţiei sau a frazei. Aşadar. Performanţele lingvistice ale vorbitorului unei limbi nu ţin neapărat de competenţele lingvistice pe care le poate demonstra. fiecare vorbitor are un dicţionar propriu pentru limba pe care o vorbeşte. în funcţie de interpretările care apar în cursul comunicării. de a le interpreta pe cele cu sens şi de a le identifica pe cele ambigue dintr-o anumită limbă. Sensurile cuvintelor se pot schimba. Practicile discursive – tipuri de organizare ale comunicării – reprezintă utilizarea limbii în vorbire. Performanţele lingvistice mai reclamă şi ansamblul cunoştinţelor despre lume ale subiectului şi o anumită practică în abordarea şi gestionarea relaţiilor interumane. Codul lingvistic – limba – este necesar atât emiţătorului cât şi receptorului. semnificatul constituie reprezentarea. cuvinte cu semnificaţie. care se pot asocia pentru a desemna un referent şi un set de reguli după care se face asocierea acestor designatori pentru a exprima o imagine mentală. El constă într-o multitudine de semne izolate. o reprezentare. care prin combinare pot forma unităţi semantice. expresii cu sens. iar ascultarea este activitatea de decodare a comunicării. de grup. fenomenul. Vorbirea este un act individual.

semantică şi pragmatică. În cazul perlocuţiei. Aici discursul joacă un rol analog vorbirii. sintactică. în actul de vorbire propriu-zis. enunţul exprimat în frază reprezintă el însuşi un act. . însă în grade diferite de intensitate. în cazul discursului se pleacă de la prezumţia că în pofida infinităţii de valori ale unui termen. Actul perlocuţionar este inserat în interstiţiile unei situaţii de fapt. Locuţia constă în articularea şi combinarea de sunete. când cineva spune „promit …” înseamnă că se angajează la o acţiune care va modifica aşteptarea interlocutorului. ilocuţia şi perlocuţia. Dacă în cazul vorbirii. În cazul ilocuţiei. Perspectiva pragmatică îşi propune să analizeze formele limbii aşa cum le utilizează vorbitorii care intenţionează să acţioneze unii asupra altora prin intermediul limbii. cunoscut de către unii dintre vorbitori. termenilor (cuvintelor) li se pot atribui mai multe sensuri. Orice tip de act al vorbirii comportă trei aspecte concomitente. construirea de fraze sau formule lingvistice corecte. 3. prin combinarea simbolurilor elementare. Specializarea implicată este datorată relaţiei specifice care se stabileşte în cadrul discursului între sens şi efect de sens. Printr-un act ilocutoriu al enunţării se angajează o acţiune specifică. unei unităţi de semnificaţie minimale îi corespunde un sens şi numai unul. Aceste trei aspecte sunt: locuţia. altceva care poate fi realitatea sau formele altei limbi sau ale altui limbaj (non-verbal). Limbaj şi acţiune Analizele lingvistice pun în lumină trei tipuri de abordări şi de întemeieri posibile: Perspectiva sintactică constă în determinarea regulilor care permit. De exemplu.2. Scopul explicit al enunţării autorului poate să nu fie exprimat sau să nu fie identificabil în enunţ. în evocarea şi combinarea sintactică a noţiunilor şi sensurilor. atât doar că e vorba de o vorbire specializată. fiind la latitudinea interlocutorilor să aleagă sensul care le convine sau cel pe care-l cunosc. decât în urma unei eventuale cereri de confirmare sau de explicitare din partea interlocutorului. El poate exprima şi recursul la un alt tip de cod comunicaţional sau de situaţie. enunţul conţine o teleologie de ordin comunicaţional. Perspectiva semantică îşi propune să furnizeze mijlocul de interpretare a formelor lingvistice şi să le pună în corespondenţă cu altceva.O altă distincţie care se face în acest domeniu este cea între limbă şi discurs. o anume transformare a raporturilor dintre interlocutori.

3. 1 Stilul este omul însuşi . absenţa clarităţii impietează asupra calităţii comunicării. el este specific oricărui act de comunicare. acesta trebuie să îndeplinească. „Le style c’est l’homme”1. precizia – are drept scop utilizarea numai a acelor cuvinte şi expresii necesare pentru înţelegerea comunicării. este evident că fiecărui individ îi este caracteristic un anumit mod de exprimare. adică de stilul comunicării. putem identifica două categorii de termeni: argoul. următoarele calităţi: claritatea – expunerea sistematizată. 3. Stilul nu este o proprietate exclusivă a textelor literare. folosiţi pentru a realiza o comunicare mai rapidă. care reprezintă cuvinte vechi.3. Stiluri de comunicare Comunicarea eficientă depinde în mare măsură de felul în care comunicăm. care este un limbaj de termeni specifici unor anumite comunităţi profesionale. abaterile de la normele gramaticale sintactice se numesc solecisme şi constau.3. în principal. a temperamentului şi a mediului social în care acesta trăieşte. conducând la obscuritate. Calităţi generale ale stilului Indiferent de stilul de comunicare abordat. un anumit stil. în dezacordul dintre subiect şi predicat. cuvinte a căror întrebuinţare este locală. al căror uz nu a fost încă pe deplin validat şi regionalisme. proprietatea – se referă la modalitatea folosirii cuvintelor celor mai potrivite pentru a exprima mai exact intenţiile autorului. concizia – urmăreşte exprimarea concentrată pe subiectul de comunicat. a culturii. ieşite din uzul curent al limbii. nonsens şi la echivoc. topica. cuvinte recent intrate în limbă. fără divagaţii suplimentare şi neavenite. cu precădere. cu sensurile în care acestea sunt folosite de anumite grupuri de vorbitori. puritatea – are în vedere folosirea numai a cuvintelor admise de vocabularul limbii literare. concisă şi uşor de înţeles. specifică unei zone. potrivit cu evoluţia limbii putem identifica arhaisme. neologisme.1. care poartă pecetea propriei personalităţi. Potrivit unei celebre formulări. un limbaj folosit doar de anumite grupuri de vorbitori care conferă cuvintelor alte sensuri decât cele de bază pentru a-i deruta pe cei care nu cunosc codul şi jargonul. corectitudinea – o calitate care pretinde respectarea regulilor gramaticale în ceea ce priveşte sintaxa. Potrivit cu valoarea de întrebuinţare a cuvintelor.

Tipologia stilurilor de comunicare Stilul neutru – se caracterizează prin absenţa deliberată a oricărei forme de exprimare a stării sufleteşti. în vederea exprimării unor gânduri şi sentimente grave. de dragul de a epata. evitarea referirilor cu caracter rasial. şovin. ignorându-se într-o oarecare măsură. prietenii. are ca trăsătură specifică căutarea minuţioasă a acelor formule. fapt ce îl apropie de stilul beletristic. profunde. presupune o exprimare mai puţin pretenţioasă. antisemit. Stilul familiar – se caracterizează printr-o mare libertate în alegerea mijloacelor de expresie. folosită în relaţiile cu membrii familiei. demnitatea – impune utilizarea în exprimarea orală numai a cuvintelor sau a expresiilor care nu aduc atingere moralei sau bunei cuviinţe. Stilul solemn – sau protocolar. cuvinte sau moduri de adresare. Stilul administrativ – un stil funcţional. mai apropiată.3. de a uimi auditoriul. de serviciu. Calităţi particulare ale stilului naturaleţea – constă în exprimarea firească. misogin sau androgin. 3. fără afectare. mai nou este invocată în acest sens şi atitudinea „politically corectnnes”. sensibilitatea şi imaginaţia. idei. este stilul care încearcă să abordeze dicţionarul unei limbi în exhaustivitatea sa. colegii. Stilul publicistic – abordează o mare varietate tematică. . opusul armoniei este cacofonia. dar îl deosebeşte de acesta faptul că pune accentul pe informaţie mai mult decât pe forma de prezentare. sentimente.3. pentru că între emiţător şi receptor nu se stabilesc alte relaţii decât cele oficiale. măreţe. care are ca element definitoriu prezenţa unor formule sintactice clişeu. Stilul beletristic – specificitatea acestui stil constă în marea bogăţie de sensuri la care apelează şi pe care le foloseşte. armonia – obţinerea efectului de încântare a auditoriului prin recurgerea la cuvinte şi expresii capabile să provoace auditoriului reprezentări conforme cu intenţia vorbitorului. menite a conferi enunţării o notă evidentă de ceremonie. Stilul ştiinţific – se caracterizează prin aceea că în procesul comunicării se apelează la formele de deducţie şi de inducţie ale raţionamentelor. cu ajutorul cărora se efectuează o comunicare specifică instituţiilor. fără o căutare forţată a unor cuvinte sau expresii neobişnuite. solicitată de împrejurări deosebite. ca urmare a unor intense trăiri afective.2.3. fineţea – folosirea unor cuvinte sau expresii prin care se exprimă într-un mod indirect gânduri. urmărind informarea auditoriului.3.

o dezvăluire. Expunerea este forma de discurs care angajează în mod explicit personalitatea.Stilul de comunicare managerială – stilul în care mesajul managerului caută să aibă un impact puternic asupra auditoriului. dirijarea spre anumite scopuri. informarea. trebuie să fie o comunicare care face apel la emoţionalitatea celor prezenţi. o prezentare. ferită de subiectivism şi de implicare personală. Discursul este forma cea mai evoluată şi cea mai pretenţioasă a monologului. a unei realităţi obiective. nu trebuie să depăşească 3. Povestirea este forma cea mai amplă a comunicării. urmărind să activeze eficienţa şi eficacitatea acestuia. dar cu măsură. Conferinţa cu preopinenţi este forma în cadrul căreia se prezintă mai mulţi conferenţiari.3. în acelaşi timp. Prelegerea este situaţia comunicativă în care publicul care asistă la o prelegere a avut posibilitatea să sistematizeze informaţii. în această formă a comunicării există totuşi feed-back. care presupune emiterea. la emoţii. în care se folosesc cele mai variate modalităţi. conferinţa cu preopinenţi poate fi regizată sau spontană. Formele comunicării orale Monologul este o formă a comunicării în care emitentul nu implică receptorul. rezumându-se să le prezinte cu fidelitate pe cele ale autorilor despre care conferenţiază. nu trebuie să depăşească 10 minute. în . 4 minute. a unor acţiuni fără implicarea celui care participă. sistemul de valori ale celui care vorbeşte. care exprimă un moment sau o situaţie crucială în evoluţia domeniului respectiv. fără o introducere de acomodare cu subiectul pus în discuţie. a unor stări de fapt. apelând la un tip sau altul de limbaj. evenimente anterioare angajării acestui tip de comunicare. Relatarea o formă de comunicare în care se face o decodificare. argumentarea şi susţinerea unor puncte de vedere şi a unor idei inedite. angajarea la rezolvarea de probleme. care îşi transmite opiniile cu privire la un subiect. la cunoştinţe anterioare. fapte. 3. Conferinţa clasică presupune o adresare directă. publică în care cel care susţine conferinţă – conferenţiarul – evită să enunţe propriile judecăţi de valoare. care face apel la imaginaţie şi sentimente. care prezintă idei opuse pe aceeaşi temă. dar nu există un public anume. opiniile. Toastul este o rostire angajată cu prilejul unor evenimente deosebite. presupune un nivel de abordare mai ridicat. Alocuţiunea reprezintă o intervenţie din partea unui vorbitor într-un context comunicaţional având drept scop ilustrarea unui punct de vedere.4. nici nu se poate vorbi de existenţa unui monolog absolut.

Seminarul este formă de dialog care implică serioase structuri evaluative. subiectivitatea povestitorului este prezentă din plin. diferenţiindu-se de aceasta prin aceea că prezintă şi susţine un punct de vedere propriu. emitentul adânceşte un punct de vedere şi îl susţine. făcând comunicarea specifică fiecărui vorbitor. Colocviul este forma de comunicare în care participanţii dezbat în comun o anumită idee. Pledoaria este asemănătoare ca formă şi funcţie discursivă cu alocuţiunea. este folosit ca metodă de obţinere de informaţii în presă. în care rolurile de emitent şi receptor nu se schimbă.3.mod deosebit îi este specifică angajarea dimensiunii temporale sub forma trecutului. are un centru autorizat de comunicare. în baza unei discuţii. nu are un centru de autoritate vizibil. care este şi centrul de conducere al discuţiilor din cadrul seminarului. Aceştia sunt de natură internă sau de natură externă. acesta din urmă declarându-şi. participanţii la dialog fac un schimb de informaţii. specifică instituţiilor puternic ierarhizate. pe un anumit subiect.5. pe anumite domenii. Predica este un tip de adresare în care posibilitatea de contraargumentare şi manifestare critică sunt reduse sau chiar anulate. îşi acordă acelaşi statut. aflat în postura de distribuitor de informaţie. toţi participanţii la dialog se consideră egali. fie şi tacit. rolurile de emiţător şi receptor se schimbă reciproc. este destinată clarificării şi aprofundării unor idei. 3. lăsându-şi amprenta pe forma şi stilul mesajelor transmise. Interpelarea reprezintă situaţia în care cineva. prin intervenţie. Dezbaterea este o formă a comunicării în care nu sunt implicate structuri evaluative. Procesul comunicării orale În procesul de comunicare se pot identifica o serie de stimuli care impun acestui act specific uman un caracter individual. dar are un moderator. fiecare fiind pe rând emiţător şi receptor. prin participarea fiecăruia la discuţii îmbogăţindu-se sfera subiectului abordat. cere unor anumite surse o mai bună precizare în anumite probleme. Intervenţia este situaţia în care emiţătorul vine în sprijinul unor idei ale unui alt participant la discuţie. Interviul este forma rigidă a dialogului. Stimulii de natură internă sunt: . acordul cu mesajul enunţat. Dialogul este comunicarea în cadrul căreia mesajele se schimbă între participanţi.

atitudine – evitarea mişcărilor bruşte în timpul vorbirii. propriile deprinderi de comunicator şi nivelul de comunicare al interlocutorului.fiecăruia. a comunicatorului sunt: claritate – organizarea conţinutului de comunicat astfel încât acesta să poată fi uşor de urmărit. contactul direct. la alte persoane. o pronunţare corectă şi completă a cuvintelor. la alte sisteme. şi reţinerea doar a unei însuşiri şi a unor relaţii proprii unui fapt. recurgerea şi menţinerea într-o situaţie naturală. . sinceritate – situaţia de evitare a rigidităţii sau a stângăciei. folosirea unui vocabular adecvat temei şi auditorului. la statutul social al interlocutorilor. înfăţişare – reflectă modul în care te priveşti pe tine însuţi: ţinuta. care ţin de personalitatea vorbitorului. interlocutorilor pentru a reuşi o comunicare eficientă. acurateţe – presupune folosirea unui vocabular bogat pentru a putea exprima sensurile dorite. de valori. manifestând în acelaşi timp amabilitate şi prietenie. profesiei. mentale. fizice. să încerce să le înţeleagă atitudinile. vizual. a scăpărilor de sub control a vocii. presupune o serie de abilităţi necesare poziţiei sociale. despre propria persoană. Stimulii de natură externă sunt: tendinţa de abstractizare – operaţie a gândirii prin care se urmăreşte desprinderea tendinţa deductivă – tendinţa de a aşeza faptele sau enunţurile într-un tendinţa evaluării – tendinţa de a face aprecieri prin raportarea la propriul sistem Situaţia vorbirii. nivelului şi percepţia şi concepţia despre lume. „istoria” atitudinile personale. trebuie să fie adecvate la locul şi la felul discuţiei. cere exploatarea completă a subiectului de comunicat. raţionament care impune concluzii ce rezultă din propuneri şi elemente evidente. vestimentaţia. a modificărilor bruşte de poziţie. psihologice şi semantice. - experienţele personale. poziţiile din care adoptă anumite puncte de vedere. empatie – vorbitorul trebuie să fie deschis tuturor interlocutorilor. datorate educaţiei şi instrucţiei fiecăruia. toţi participanţii la dialog trebuie să se poată vedea şi să se privească. a poziţiilor încordate sau a unora prea relaxate. fiind o probă a credibilităţii şi a dispoziţiei la dialog. contact vizual – este absolut necesar în timpul dialogului. a trecerii limbii în act. încercând să înţeleagă situaţia acestora. Condiţiile cerute de operaţionalizarea comunicării. despre interlocutori.

pentru a indica urgenţa. a capului. pauze de vorbire – sunt recomandate atunci când vorbitorul doreşte să pregătească auditoriul pentru o idee importantă. o reuşită a acesteia. a performanţelor lingvistice. o bună comunicare. toate acestea trebuie controlate cu abilitate de către vorbitor. auzirea – actul automat de recepţionare şi transmitere la creier a undelor sonore generate de vorbirea emitentului. faţa de zgomotul de fond. reglaţi-vă volumul vocii în funcţie de sală. evaluarea – efectuarea de judecăţi de valoare sau adoptarea de atitudini valorice din partea ascultătorului. Calităţile unui bun ascultător sunt: disponibilitatea pentru ascultare – încercarea de a pătrunde ceea ce se comunică. nici prea mare. să epuizeze ceea ce vrea să spună. voce – urmăriţi dacă sunteţi auziţi şi înţeleşi de cei care vă ascultă. importantă în comunicare. înţelegerea – actul de identificare a conţinutului informativ comunicat. atribuirea de semnificaţii informaţiei receptate – în funcţie de nivelul de operaţionalizare a limbii. a mâinilor. a picioarelor. culturală. exprimă impactul fiziologic pe care-l produc undele sonore. viteză de vorbire – trebuie să fie adecvată interlocutorilor şi situaţiei. nici prea înceată. recompunerea sunetelor auzite în cuvinte. celui care vorbeşte trebuie să i se dea semnale în acest sens. ascultarea în totalitate – interlocutorul trebuie lăsat să-şi expună toate ideile. traducerea în sensuri – este implicată memoria şi experienţa lingvistică. de asemenea. O comunicare nu este deplină dacă în relaţie nu se află şi un receptor. a vocabularului.- postură – poziţia corpului. e necesar să trecem în revistă fazele ascultării. a cuvintelor în propoziţii şi fraze. a spatelui. depinde şi de atitudinea ascultătorului. urmărirea ideilor principale – cererea revenirii asupra unui subiect trebuie să se refere la ideile principale din ceea ce a fost spus şi să nu se insiste pe lucruri fără importanţă. Pentru a înţelege de ce acţiunea de a asculta este. manifestarea interesului – a asculta astfel încât să fie evident că cel care vorbeşte este urmărit. de distanţa până la interlocutori. pentru a nu pierde interesul ascultătorilor. . de a urmări ceea ce se transmite. de vorbire a ascultătorului.

6. Silogismul este o formă a deducţiei şi reprezintă operaţiunea logică prin care din două premise. - luarea de notiţe – ajută la urmărirea mai exactă a ideilor expuse. se obţine o concluzie prin eliminarea termenului mediu. permite elaborarea unei schiţe proprii a ceea ce a fost expus. constând în ajungerea la judecăţi de valoare pornind de la judecăţi. pe cea cu o sferă conotativă mai restrânsă sau pe cea cu formă negativă.- ascultarea critică – ascultarea cu atenţie şi identificarea cu exactitate cui îi aparţin ideile care se comunică. Adevărul concluziei silogismului nu depinde de adevărul premiselor de la care se pleacă. este un mod de interpretare specific analizei. Silogismul cunoaşte patru figuri de bază cu mai multe moduri fiecare. Adevărul silogistic este unul formal. pornind de la situaţii. cealaltă minoră. Concluzia urmează întotdeauna partea „mai slabă” a premiselor. judecăţi cu caracter particular. de la situaţii particulare spre situaţii generale. comun fiecărei premise. nu pe ceea ce nu se spune. susţinerea vorbitorului – o atitudine pozitivă şi încurajatoare din partea auditoriului pentru a permite emitentului să izbutească în întreprinderea sa. concentrarea atenţiei – concentrare pe ceea ce se spune. accidentale care pot să apară în timpul comunicării. 3. prin deducţie putem ajunge la cunoştinţe. fapte particulare. Interpretarea mesajelor Forma cea mai generală de interpretare a mesajelor este raţionamentul logic. . pe efectele secundare ale comunicării sau pe cele colaterale. Nu toate modurile silogistice sunt valide. Acesta are la bază un proces de ordonare a conotaţiilor termenilor şi a relaţiilor în care apar aceştia în judecăţile pe care le facem în enunţurile noastre. una majoră. specifice. Inducţia este procesul invers deducţiei. Raţionarea cunoaşte două moduri fundamentale: deducţia şi inducţia Deducţia constă în extragerea de judecăţi particulare din judecăţi generale.3. un mod de interpretare specific sintezei. de la cunoştinţe cu un caracter general.

când au de discutat ceva important. Astfel. În mod normal. Expresia feţei Comunicarea prin expresia feţei include mimica (încruntarea. sau pantomima care exprimă poveşti întregi doar prin limbajul trupului. Limbajul corpului Pentru a evidenţia importanţa limbajului corpului. Mesajul nonverbal este cel mai apropiat de realitatea emitentului şi este cel căruia i se acordă de către interlocutor atenţia cea mai mare. în alt context. nesigură. percepându-se doar vârful icebergului într-o conversaţie.4. deşi interlocutorul susţine că spune adevărul. COMUNICAREA NONVERBALĂ În contextul tipurilor de comunicare.1. un rol deosebit de important. încreţirea nasului.). gesturile. etc. ochii şi partea de jos a feţei sunt privite cel mai intens în timpul comunicării. este suficient să ne gândim la filmele mute. buze strânse – nesiguranţă. şi privirea (contactul sau evitarea privirii. De multe ori. excitare senzuală. expresia privirii. forma şi poziţia corpului. mânie. 55% din informaţie este percepută şi reţinută prin intermediul limbajului nonverbal (expresia feţei. ridicarea sprâncenelor. mişcarea corpului (gesturi). Faţa este cea mai expresivă parte a corpului şi expresia acesteia constituie un mijloc de exprimare inestimabil. 4. nas încreţit – neplăcere. îl simte că minte. datorită ponderii ei mari în cadrul comunicării realizate de un individ. De multe ori. aspectul general şi prin comunicarea tactilă. frustrare. într-o comunicare orală. ezitare. Comunicarea nonverbală are. cineva poate constata că.). 4. într-o conversaţie. zâmbetul (prin caracteristici şi momentul folosirii). Mimica este cea care comunică diferite stări emoţionale: fruntea încruntată semnifică preocupare. Limbajul nonverbal poate sprijini. Limbajul corpului contribuie la comunicare prin expresia feţei. ţuguierea buzelor etc. direcţia privirii. sprâncenele ridicate cu ochii deschişi – mirare. deoarece comunicarea prin telefon blochează comunicarea prin intermediul limbajului corpului şi în acest fel face comunicarea incompletă. contrazice sau substitui comunicarea verbală. nările mărite – mânie sau. ascunderea unor informaţii.1.1. postura corpului etc. ceea ce exprimă ochii este mult mai important decât ceea ce exprimă cuvintele.). comunicarea nonverbală prezintă interes din cel puţin două motive: rolul ei este adesea minimalizat. . surpriză. oamenii evită comunicarea prin telefon şi preferă comunicarea faţă în faţă. de exemplu.

ascunderea a ceva. neplăcerii. braţe deschise .tristeţe. modestie. sau depinzând de context. lipsă de confort sau vinovăţie. răceala. în general. mână la gură . capabil să exprime o gamă largă de informaţii. Câteva elemente ale limbajului gesturilor sunt: strângerea pumnilor . Realizarea contactului intermitent şi scurt al privirilor indică lipsa de prietenie. de unde şi expresia „a mângâia cu privirea”. există chiar expresia „a te agăţa” cu privirea. la vederea a ceva plăcut. determinare.1. dar în anumite situaţii comunică ameninţare.sinceritate. timiditate sau ascunderea unor emoţii. de la plăcere. fiind strâns corelată cu presupunerile specifice care se fac în legătură cu relaţiile interumane în cadrul acelei culturi. că există pentru noi. nervozitate. capul sprijinit în palmă semnifică plictiseală. dimpotrivă. Clipirea frecventă denotă anxietate. poziţie. O privire directă poate însemna onestitate şi intimitate. încredere şi prietenie. În general. mâinile ţinute la spate pot să exprime superioritate sau încercare de autocontrol.denotă ostilitate şi mânie. Privirea constituie un mod „netactil” de a atinge pe cineva. o privire insistentă şi continuă deranjează. Modul în care o persoană priveşte şi este privită are legătură cu nevoile sale de aprobare. dar o vor căuta în situaţii favorabile. faţă de care avem o atitudine de sinceritate. la promisiune. satisfacţie. dar palma (degetele) pe obraz. bucurie. Mişcarea corpului Corpul comunică prin gesturi. sau cinism.2. Evitarea privirii înseamnă ascunderea sentimentelor. Pupilele se lărgesc. şi prin modul de mişcare. Pupilele dilatate indică emoţii puternice. Privirea într-o parte sau neprivirea cuiva poate denota lipsa de interes. Interpretarea sensului zâmbetului variază însă de la cultură la cultură (sau chiar subcultură). Mişcarea ochilor în sus exprimă încercarea de a ne aminti ceva. interceptarea privirii cuiva înseamnă dorinţa de a comunica. stres. acceptare. acceptare. Pupilele se micşorează ca manifestare a nesincerităţii. Oamenii care nu sunt siguri pe ei vor ocoli privirea interlocutorului în situaţii în care se simt ameninţaţi. Chiar şi a privi sau a nu privi pe cineva are un înţeles. solidaritate.surpriză şi acoperirea gurii cu mâna . .Zâmbetul este un gest foarte complex. 4. Privind pe cineva confirmăm că îi recunoaştem prezenţa. în jos . denotă interes extrem.

La noi oamenii tind să fie destul de conştienţi de modul în care fac acest gest şi îl asociază în moduri diferite cu formalitatea. pot să se întoarcă/aplece spre centru. tensiunea. mişcări largi. 2. cred că îl au sau vor să îl aibă. mişcarea capului de sus în jos semnifică aprobare. de orientare corporală. cel al bărbaţilor diferă de cel al femeilor. Poziţia relaxată. corelate cu relaţia dintre ei atunci când sunt împreună. atent la poziţia finală). emoţii. Postura corpului ne dă informaţii şi despre atitudine. poate indica detaşare. fără nici o reţinere) diferă de cel al europenilor (controlat. O persoană dominantă tinde să ţină capul înclinat în sus.neutralitate. 4. de indicare. în SUA. Sub acest aspect. De exemplu. dar gesturile mâinilor au creat faima italienilor de popor pasional. Un american va pune chiar picioarele pe masă dacă aceasta înseamnă o poziţie comodă sau dacă vrea să demonstreze control total asupra situaţiei. care se referă la faptul că doi oameni pot alege să se aşeze faţă-n faţă (vizavi) sau alături (paralel). aplecarea corpului în faţă semnifică interesul faţă de interlocutor. Posturile pe care le au oamenii. . postură prin care se defineşte spaţiul disponibil activităţii de comunicare şi se limitează accesul în cadrul grupului. În general. dar uneori şi nelinişte şi preocupare. se pot clasifica în trei categorii: 1. să-şi întindă un braţ sau picior peste intervalul rămas liber. Postura corpului Postura/poziţia comunică în primul rând statutul social pe care indivizii îl au. Utilizarea gesticulaţiei excesive este considerată ca nepoliticoasă în multe ţări. nerăbdare sau stres. Modul în care americanii îşi încrucişează picioarele (relaxat. Bâţâitul picioarelor denotă plictiseală. Prima situaţie comunică predispoziţia pentru conversaţie. membrii grupului pot forma un cerc. iar a doua . în timp ce în alte ţări (Sri Lanka) aprobarea este exprimată prin mişcarea capului de la dreapta la stânga. competiţia. înclinare pe scaun spre spate.3.Trebuie avute însă în vedere şi diferenţierile culturale. plictiseală sau autoîncredere excesivă şi apărare la cei care consideră că au statut superior interlocutorului. insultă în Thailanda şi absolut neutru. grad de curtoazie. de includere/neincludere. ea constituie un mod în care oamenii se raportează unii faţă de alţii atunci când sunt împreună.1. Gestul de arătare cu degetul este considerat nepoliticos la noi. indicând prin toate acestea că accesul la grup este limitat. iar cea supusă în jos. De exemplu. căldură sufletească.

postură care comunică intensitatea cu care o persoană este implicată în ceea ce spune sau face interlocutorul. nu interacţionează sub nici o formă. vânătorii de capete. În cazul în care există între comunicatori divergenţe de statut. miros specific). mişcări faţă-spate (se consideră om de acţiune). mişcări verticale (se consideră om cu putere de convingere). în timp ce la eschimoşi acest salut se exprimă cu o uşoară lovitură pe umăr. înalt). Cunoaştem ce semnifică aceste atingeri pentru români. Distingem trei tipuri de fizic: ectomorf (fragil. Forţa şi tipul de atingere depinde în mare măsură de vârstă. de luare de braţ. prin modul de a da mâna.2. a îmbrăcămintei. la japonezi. a mirosului (parfum. În America au apărut aşa-numiţii „headhunters”. a bijuteriilor şi a altor accesorii vestimentare. 4.1.4. atletic. scurt). consultanţi specializaţi pe problema găsirii de oameni potriviţi pentru o anumită funcţie managerială. dar în diferite culturi ele pot comunica lucruri diferite. Unii oameni evită orice atingere. prin intermediul formei corpului. înclinarea capului înlocuieşte datul mâinii ca salut. salut. Avem în cultura noastră anumite atitudini privind legătura dintre forma corpului. De exemplu. Aceşti specialişti folosesc intensiv aceste indicii. schimbarea posturii interlocutorului declanşează în acest caz schimbarea posturii celui puternic implicat în comunicare. Modul de mişcare a corpului Desfăşurarea unei persoane într-o comunicare din punct de vedere al modului de mişcare a corpului poate fi caracterizată de: mişcări laterale (se consideră buni comunicator). Participarea intensă conduce la postura congruentă (similară cu a interlocutorului). apar posturile necongruente: persoana nu priveşte spre interlocutor.3. subţire şi înalt). aspectul exterior şi personalitate. de puncte de vedere sau de opinii. 4. Prezenţa personală Prezenţa personală comunică. de exemplu. relaţie şi cultură. de congruenţă/incongruenţă. . rotund. Comunicaţia tactilă Acest tip de limbaj non-verbal se manifestă prin frecvenţa atingerii. mezomorf (musculos. bătutul pe umăr etc. modul de îmbrăţişare. endomorf (gras.

comunică informaţii despre acesta.depărtare. răzvrătit social. Într-un spaţiu mai mic este greu să te concentrezi asupra comunicării. prietenoşi.3. grad de intimitate. oglindeşte personalitatea individului. de încredere. posibil creator de probleme sau artist. Ea poate afecta chiar comportamentul nostru general sau al celor din jur. Pentru situaţii de afaceri este apreciată îmbrăcămintea elegantă şi de calitate. Îmbrăcămintea şi accesoriile pot marca statutul social real. sau pretins.Datorită condiţionărilor sociale am „învăţat” la ce să ne „aşteptăm” de la oamenii aparţinând diferitelor categorii. demodaţi. pe endomorfi îi percepem ca fiind bătrânicioşi. femeile care acced la o funcţie managerială înaltă vor tinde să se îmbrace într-un mod particular (costum sobru din două piese). maturi în comportare. Îmbrăcămintea. mai puţin rezistenţi fizic. Igiena personală constituie un factor important. puternici. tindem să-i percepem pe ectomorfi ca fiind tineri. pe mezomorfi îi percepem ca fiind încăpăţânaţi. Fiecare din noi are preferinţe în legătură cu distanţa faţă de cei cu care comunicăm. nu se apreciază apropierea cu mai mult de 40-50 cm decât a celor din familie sau a persoanelor iubite. distanţă ce defineşte spaţiul personal. Îmbrăcămintea non-conformistă comunică faptul că purtătorul este un original. această distanţă defineşte spaţiul intim.în afară. suspicioşi. purtând accesorii similare celor bărbăteşti (servietă diplomat). „Invadarea” acestui spaţiu produce senzaţia de disconfort. tensionaţi. este un fel de extensie a eului şi. înălţime. În majoritatea culturilor europene. chiar de calitate. înăuntru . 4. veşnic învingători. dependenţi de alţii. apropiere . Comunicăm confortabil atunci când distanţa faţă de interlocutor este de 1-2 m. chiar fără a fi conştiente de aceasta. nervoşi şi mai puţin masculini. în timp ce vorbim cu cineva. să facem un pas . Îmbrăcămintea se poate folosi pentru a crea un rol. Îmbrăcămintea neglijentă este asociată în general cu valoarea intrinsecă a individului. vorbăreţi. Astfel. De exemplu. Mirosul „telegrafiază” mesaje pentru multe persoane. plini de încredere în sine. în măsura în care este rezultatul unei alegeri personale. Adeseori suntem puşi în situaţia ca. aventuroşi. Parfumul puternic. ambiţioşi. buni la suflet. atrage atenţia într-un mod neadecvat şi ne sugerează prostul gust sau anumite intenţii. Limbajul spaţiului Limbajul spaţiului trebuie interceptat simultan în funcţie de 5 dimensiuni: mărime. dar nu sofisticată. agreabili. în acest context.

întinderea picioarelor etc. De exemplu. devine evident ce vor acestea să ne comunice. care impune o distanţă mai mare faţă de interlocutor. Gândirea creatoare are loc optim într-o încăpere cu mult roşu. Cele mari sunt asociate cu puterea. inhibă şi-i distrag pe comunicatori. Probabil că acest tip de manager va lua deciziile singur şi stilul său de conducere este mai degrabă autocratic decât democratic. iar cea de reflectare a ideilor într-o cameră cu mult verde. precum şi varietatea excesivă de culoare. iar în anumite ţări speranţă. iar în SUA comunism. despre stilul de conducere şi luare a deciziilor. în Europa dragoste. Modul în care managerul foloseşte spaţiul în timpul şedinţelor poate comunica ceva despre personalitatea sa. negrul este culoarea tristeţii. în Japonia cu luptă şi mânie. extravertiţi. în timp ce aceste stări sunt exprimate la japonezi şi chinezi prin alb.. 4.înainte sau unul înapoi pentru a ne regla acest spaţiu la mărimea adecvată pentru spaţiul nostru personal. calde şi intime. Semnificaţia culorilor poate fi diferită în diverse culturi. roşul este asociat în China cu bucurie şi festivitate. Culorile strălucitoare sunt alese de oamenii de acţiune comunicativi. în timp ce galbenul comunică la europeni laşitate. iar cele pale de timizi. la americani este culoarea intelectualităţii. gelozie. Verdele semnifică la europeni invidie. Dacă urmărim modul în care oamenii tind să-şi aleagă locul într-o încăpere (atunci când există posibilitatea de a alege) şi cum îşi marchează spaţiul personal prin împrăştierea foilor. statutul şi importanţa. introvertiţi. este şi o oglindă a personalităţii noastre şi deci influenţează comunicarea. statut social superior. În ţările cu populaţie africană. Cu cât o persoană este mai importantă. Pentru europeni. înalt şi cu mobilier masiv. în timp ce culorile reci o inhibă.4. În general. adeseori suntem intimidaţi intrând într-un spaţiu mare. De aceea. Apropierea exagerată poate comunica ameninţare sau relaţii de natură strict personală. Managerul ce stă în spatele biroului indică lipsa dorinţei de acţiune. cu atât va tinde să aleagă o masă de birou mai mare. iar la asiatici semnifică puritate. importanţă. Limbajul culorilor Culoarea. depărtarea excesivă poate comunica aroganţă. spaţiile mici sunt percepute ca fiind mai prietenoase. monotonia. Culoarea afectează comunicarea sub următorul aspect: culorile calde stimulează comunicarea. la asiatici bucurie. negrul sugerează binele. dincolo de percepţia şi trăirea ei afectivă. . iar albul răul. în cultura indienilor americani semnifică masculinitate.

sunt marcate de timp. de asemenea. anotimpurile impun anumite activităţi şi un anume fel de viaţă clar situate în timp. .lipsa timpului . .5. Timpul ca simbol Acest aspect ţine de o anumită obişnuinţă. de aceea. modul în care fiecare alegem să îl folosim comunică atitudinea noastră faţă de cel care solicită o parte din această resursă.timpul ca simbol. respectul şi importanţa acordată. Dacă nu acordăm timp pentru o anumită comunicare se va percepe ca neacordare de importanţă. Studiile sociologice au arătat că. atunci când cineva îşi permite să ni-l structureze. în mod voit sau nu. cu atât ei se simt mai umiliţi. supune şi controla sau pentru a comunica respect şi interes. Astfel. pentru a manipula. după ce a fost caracterizat fiecare tip de limbaj în parte. A veni mai târziu sau ceva mai devreme la o întâlnire de afaceri sau a fi punctual sau nu la o şedinţă are anumite semnificaţii: comunică atitudinea faţă de interlocutor sau faţă de activitatea respectivă.precizia timpului . în general. percepţia statutului şi a puterii. Astfel. Similar. Lipsa timpului Percepem timpul ca pe o resursă personală limitată şi. limbajul timpului se poate folosi. în general. oamenii de afaceri ştiu că în preajma sărbătorilor de iarnă se cumpără mai mult şi se lucrează mai puţin. relaţia de comunicare pozitivă se dezvoltă proporţional cu frecvenţa interacţiunii (deci timp petrecut împreună). cum este ritmul (de exemplu: mâncăm de trei ori pe zi şi la anumite ore). Cu cât oamenii sunt făcuţi să aştepte mai mult. Întârzierea poate irita şi insulta.4. este bine să ştim anumite aspecte ale limbajului nonverbal de care trebuie ţinut cont în interpretarea lui: • Pentru a evita interpretarea greşită a unui element de limbaj nonverbal este bine să-l interpretăm în contextul tuturor celorlalte elemente verbale şi non-verbale. se simt desconsideraţi şi inferiori ca statut social. aceasta comunică diferenţa de statut. Sărbătorile şi ritualurile. Precizia timpului Limbajul timpului Modul în care putem comunica prin limbajul timpului este corelat cu: Timpul este considerat ca ceva preţios şi personal şi. În final.

Ştiinţe noi şi mobile. COMUNICAREA DE MASĂ Viaţa omului contemporan se caracterizează. este un adevăr larg recunoscut că acestea şi-au câştigat o poziţie bine definită şi au dobândit un prestigiu inatacabil în ansamblul ştiinţelor sociale. sunete şi semne funcţionează un sistem socio-profesional a cărui complexitate şi anvergură sunt nebănuite publicului larg şi care este cu atât mai subtil cu cât vizibilitatea produselor sale dă iluzia transparenţei. În spatele acestui flux continuu de imagini. Pentru a-i înţelege mecanismele şi legităţile care-l guvernează. natural. de la profesie la profesie. între care economia. Prin cantitatea. prin apariţia tiparului. rapid şi incitant. precum cele ale comunicării de masă sunt caracterizate printr-un ritm aparte. • Modul de folosire şi interpretare a limbajelor nonverbale diferă sub multe aspecte: de la individ la individ. este evident faptul că acest proces. de la cultură la cultură. de la colectivitate la colectivitate. în acest context. experienţă de viaţă etc.. pe care le primeşte permanent pe diferite căi. jocurile video interactive etc. de la sine înţeles . odată cu generalizarea audio-vizualului. etnografia cotidianului etc.. sunt elemente care trebuie luate în considerare în interpretarea corectă a limbajelor nonverbale. prin multitudinea de informaţii.) şi cu sporirea rafinamentului metodelor de cercetare. cu ramurile lor moderne cum sunt marketingul. pentru ca în ultimul veac al mileniului actual să aibă un caracter realmente exploziv. acest sistem a cunoscut o dezvoltare reală în secolul al XIX-lea. imagologia. se situează în „contratimp” în raport cu accesibilitatea şi pregnanţa mass-media. 5. permanent prezent şi evident prin el însuşi. că universul comunicării de masă. şi-au conjugat eforturile realizând o sinteză care. adevăratele sale resurse fiind evidenţiate abia în ultimii 50 de ani. psihologia. dând impresia că tot ceea ce se întâmplă în acest univers este simplu. lingvistica. frecvenţa şi simplitatea lor. pentru că ele se dezvoltă simultan cu evoluţia sistemului mass-media (generalizarea comunicării prin Internet.• Caracteristicile de personalitate individuale. de educaţie. umbreşte cercetările ce i s-au consacrat. Totodată. prin mai slaba lui vizibilitate pentru publicul larg (cercetările şi rezultatele lor circulă mai ales în mediile ştiinţifice şi universitare). la capătul unui secol de evoluţie. mesajele mass-media au devenit tot atât de familiare ca şi hrana. a conturat un câmp teoretic nou: acela al ştiinţelor comunicării de masă. sau prietenii. ceea ce va declanşa fără îndoială şi schimbări spectaculoase de paradigme teoretice. semiotica. numeroase ştiinţe „clasice”. sociologia. istoria şi antropologia culturală. printre altele. Se poate trage concluzi. lucrurile din locuinţă. Inaugurat în secolul al XV-lea. psihosociologia. În prezent.

cinematograful şi presa. se poate aprecia fără teama de a greşi. Este evidentă deci nevoia eliminării ambiguităţilor şi confuziilor. În aceste condiţii. 5. Confuziile care se fac în acest sens limitează sensurile conceptelor printr-un reducţionism simplist. Într-un sistem atât de amplu şi de complex. înţeleasă ca . cum este cel al comunicării de masă (care pune în mişcare importante resurse financiare. inventate şi utilizate în civilizaţiile moderne şi având drept caracteristică esenţială marea lor forţă şi vasta lor rază de acţiune. discursurile. casetele sau videocasetele pot. modelând prin efectele pe care le produce gândirea şi comportamentul unor importante colectivităţi umane care ocupă o poziţie vitală în angrenajul politic al oricărei societăţi contemporane etc. Mass-media reprezintă mijloace de comunicare pentru un mare public. Cartea. de asemenea. inadecvat. care este considerată ca fiind unul dintre principalele mass-media. viaţa noastră cotidiană. un public de masă. a depăşirii iluziei competenţei şi chiar a profunzimii în acest domeniu. nici de concepte pentru a vorbi despre. sistemul cultural. nici de teorii.1. chiar dacă ele servesc mai curând la stabilirea de relaţii interpersonale decât ca emiţători către marele public. la nivelul cunoaşterii comune. telefonul. se impune o definire a sa: Termenul medium (la plural media) este un cuvânt de origine latină. Se poate considera că şi cuvântul. în această categorie se înscriu radiodifuziunea şi televiziunea. Între noţiunile de massmedia şi comunicare de masă. sistemul politic. Deoarece şi acest concept de mass-media este mai nou. Evident. Însă o astfel de perspectivă nu este decât o iluzie păgubitoare. Se impun totuşi unele precizări faţă de acest punct de vedere. scrisul sunt mijloace de comunicare. de asemenea.) nimic nu mai poate fi simplu şi de la sine înţeles. să fie încadrate în categoria mass-media. umane şi materiale. sau pentru a comenta ceea ce se întâmplă în această lume a mass-media. mijloacele de comunicare şi se traduce. în general. alături de toate acestea. transplantat într-un ansamblu anglo-saxon. comunicarea de masă este identificată drept mass-media. a realizării unei înţelegeri ştiinţifice a acestei problematici. cel al cercetărilor ştiinţifice şi. sistemul ideologic. El desemnează în principiu procesele de mediere. afişul publicitar. benzile. cu expresia „mijloace de comunicare”. că mass-media a devenit un fel de centru gravitaţional în raport cu care îşi definesc poziţia celelalte segmente ale societăţii – sistemul economic.şi că nu mai este nevoie nici de studii. Între comunicare de masă. Conceptul de comunicare de masă De cele mai multe ori. telegraful. de rezultatele căruia beneficiază milioane de oameni. mijloace ale comunicării de masă este evident că nu poate exista o sinonimie perfectă.

aceasta este pregnantă în secolul XX. dar poate fi înţeleasă şi ca o amplitudine socială a mesajului. lipsită de precizie şi poate fi amendată. fiind despărţit din punct de vedere spaţio-temporal de sursă. din acest punct de vedere. indirectă. cinema etc. Noţiunea de mass înseamnă de fapt un public numeros. Emiţătorul. mijloacele tehnice de transmitere a mesajelor) există diferenţe vizibile. un ziar (grupuri sociale specializate – antreprenorii de presă şi personalul lor). producţia de masă.mesaje şi procese de comunicare şi mijloace de comunicare (instrumentele comunicării. care nu pot fi ocolite sau trecute cu vederea. propaganda şi acţiunea asupra opiniei publice). este. Prin comparaţie. Nu se poate defini conceptul de comunicare de masă fără a se ţine cont de faptul că este vorba despre un ansamblu de fenomene socio-culturale strâns legate de evoluţiile în domeniul ştiinţei şi tehnologiei. care reprezintă. ceea ce implică unele trăsături specifice. ca şi de numărul receptorilor de mesaje. ca o simultaneitate a receptării pe o arie largă. Abia în aceste condiţii se poate spune că ea face posibilă transmiterea unui mesaj către un public variat şi numeros. sau o organizaţie de comunicare. . în acelaşi timp ca un nivel scăzut de receptivitate. un grup de persoane. canale de difuzare colectivă. consumul de masă. o dată cu dezvoltarea mijloacelor tehnice în domeniul audio-vizualului. după prima conflagraţie mondială. Aceasta este de fapt şi prima dintre caracteristicile comunicării de masă: emiţătorul. radio. în acest caz. receptarea de masă. în toate celelalte modalităţi de comunicare (directă. televiziune. în acelaşi timp. de mijloacele prin care se face comunicarea. Deşi începuturile comunicării de masă pot fi situate în secolul al XV-lea datorită inventării tiparului. Diferenţa dintre modurile de comunicare este dată. este un profesionist al comunicării. a elitelor sociale şi cultura de masă. un canal de televiziune. un post de radio. Astfel. – prin care se realizează informarea. creându-se în mod artificial o despărţire între cultura înaltă. Chiar mass-media semnifică şi are o cuprindere mai mare decât cea de mijloace. Din această perspectivă. Acesta este şi motivul care îi determină pe unii teoreticieni să prefere noţiunile de tehnici de difuzare colectivă. este un mare producător de mesaje. o „persoană instituţionalizată”. Expresia mass-media nu poate şi nu trebuie să înlocuiască noţiunea de comunicare de masă. de obicei. conceptul de comunicare de masă este definit în sens unilateral. un jurnalist o „persoană instituţionalizată”. ca o standardizare a consumului de produse culturale şi. o celebră definiţie dată comunicării de masă (ansamblul procedeelor – presă. care îl recepţionează simultan. simplist. multiplă) emiţătorul de mesaje este unul singur.

chiar de indiferenţă. receptorii devin. ci a întregului grup. cotidianul. În orice acţiune de comunicare. se impune pretutindeni. deoarece informează despre un eveniment aproape în acelaşi timp cu desfăşurarea lui sau cu un decalaj foarte mic. colectivităţi umane. iar mesajele. masă în eterogenitate. emiţătorii de mesaje nu mai sunt indivizi. care o diferenţiază de toate celelalte forme ale comunicării şi anume: • • • • • • • caracterul instantaneu (sau cvasi-instantaneu). În acelaşi timp. prin faptele. pentru că este prezentă peste tot şi în orice moment. fapt care constituie socializarea audienţei (a receptării). comunicarea se socializează. iar informaţiile se transmit prin intermediul unei tehnologii moderne. opiniile. Presa se poate defini drept o comunicaţie socială. satisface gusturile cele mai diverse grija pentru actualitate. cuprinde totul. trec printr-un mijloc de informare (ziarul. pentru că nu cunoaşte nici o întrerupere şi jalonează istoria în continuitatea ei. care nu mai reprezintă doar părerea unui singur individ. ziarul este un conglomerat de ştiri.Din această perspectivă se poate aprecia că. evenimentele. ea îndeplinind următoarele condiţii: periodicitate pregnantă (apariţie cotidiană) consum imediat. trebuie avute în vedere cele cinci întrebări fundamentale: cine spune? ce spune? prin ce canal? cui? cu ce efect? . • producţie-difuzare cu mare densitate pentru un enorm conglomerat de persoane: colectivitate în omogenitate. Revenind. ci grupuri formate din indivizi. mesajul jurnalistic este extrem de perisabil în timp. purtători ai unor noi mesaje. Emiţătorii şi receptorii de mesaje sunt separaţi spaţial şi temporal. totul porneşte de la actualitatea imediată şi se reduce la ea. Pe marginea acestui subiect se poate vorbi de trei caracteristici ale comunicării sociale prin intermediul presei. fără întârziere. radioul. caracterul universal. dominantă şi copleşitoare. întâmplările şi incidenţele sale. la rândul lor. destinatarii comunicării formează grupuri largi. o nouă trăsătură a comunicării de masă este dată de faptul că reacţia grupului receptor de mesaje faţă de grupul emiţător (feed-back-ul) este lentă. altfel îşi pierde orice savoare eterogenitatea conţinuturilor efemere şi varietatea incoerentă a funcţiilor. permanenţa. O altă caracteristică a conceptului analizat vizează caracterul unidirecţional şi mediat al comunicării. televiziunea). în cazul comunicării de masă. specifice „erei electronice”. de aceea el trebuie consumat imediat. În fine. Când ea se produce. devine colectivă. „invadează” totul.

dar şi de a amplifica durata acestora. aflate în poziţii de proximitate. cine? vizează analiza de control. Direcţiile de căutare s-au orientat spre soluţii capabile să asigure suportului mesajelor o capacitate mare de înglobare şi o rezistenţă sporită şi să multiplice aceste suporturi. Din dorinţa de a asigura o cât mai mare arie de cuprindere a mesajelor. ori să mărească viteza cu care aceste mesaje sunt fixate pe suport şi ajung la destinatar. oamenii au inventat noi şi noi mijloace tehnice. În concluzie. al celui care iniţiază şi controlează procesul comunicării. video etc. ele interacţionează şi se influenţează reciproc în cadrul acestui proces. Aceşti indivizi sunt străini de autorul comunicării. să reunească grupuri restrânse de persoane.Din această perspectivă. în general. difuzarea lor pe arii geografice din ce în ce mai largi şi în medii sociale din ce în ce mai diverse. comunicarea este mediată. în vederea atingerii unei audienţe cât mai mari. au pus în legătură nenumărate alte persoane. ce? vizează analiza de conţinut a comunicării. oricare ar fi scopul acestei gândiri. explozia . În astfel de cazuri. nu au o legătură directă cu el şi beneficiază de un duplicat al mesajului iniţial. în procesul comunicării sociale se pot instaura două mari tipuri de relaţii: • Relaţii directe – comunicarea se realizează între două sau mai multe persoane. În ultimele două secole. televiziune. Astfel. a mediului (presă scrisă. cu ce efect? vizează analiza scopului. fiecare element al actului comunicării poate fi supus analizei. relaţii de comunicare ce ar fi trebuit anterior acestei epocale invenţii. Se poate aprecia că.). cinema.2. având în vedere cele două componente: structura şi funcţia. Medierea se realizează prin echipamente tehnice care permit oamenilor să comunice expresia gândirii lor. a efectelor şi eficacităţii comunicării. Astfel. prin aceasta. modelul comunicării de masă se poate rezuma la formula: „cineva spune ceva cuiva”. Un astfel de tip de comunicare poartă numele de comunicare interpersonală. Industrializarea comunicării sociale Apariţia şi funcţionarea tiparului a permis multiplicarea bunurilor culturale şi. • Relaţii indirecte – comunicarea dintre persoane este mijlocită de un instrument care permite transferul mesajului de la emiţător către receptor (sau receptori). radio. audienţa. 5. cui? vizează analiza publicului. adică studiul emiţătorului. modul de receptare a mesajelor. dar îndeosebi în secolul al XX-lea. prin ce canal? urmăreşte analiza canalelor de comunicaţie.

prin comunicarea de masă se generalizează dimensiunea democratică a informaţiei. costurile presupuse de accesul la informaţii au înregistrat o permanentă scădere. telefonul. din acest punct de vedere. În prima categorie pot fi enumerate discuţiile prin telefon. Din această perspectivă. Datorită tehnologiilor. Acest sistem care multiplică suporturile (în diferitele lor concretizări) pe care este transmis mesajul. în acest caz. prin şi datorită acestui angrenaj tehnologic şi instituţional. În toate aceste situaţii. nu se află în relaţii de proximitate şi sunt foarte diferiţi în ceea ce priveşte poziţia socială. Cărţile tipărite în tiraje de masă. radioul. Acest acces nu este însă total liber. deoarece sporirea . între entităţile de bază ale comunicării (emiţătorul şi receptorul) se interpune un întreg angrenaj tehnologic repartizat în mai multe tipuri de instituţii controlate de un număr mare de specialişti. Istoria comunicării de masă este. televiziunea şi satelitul au permis transmiterea din ce în ce mai rapidă a mesajelor. mai ales. religia. sexul. dar în grup restrâns şi comunicarea de masă. instituţii sofisticate. comunicarea mediată a devenit o comunicare de masă. suportul magnetic de stocare şi transmitere a informaţiei au amplificat la cote cândva greu de imaginat posibilităţile de înmagazinare şi păstrare a datelor şi informaţiilor. de la pionieratul în radiodifuziune şi televiziune. receptorii reprezintă o masă enormă de oameni. un ansamblu de colectivităţi formate din indivizi care nu se cunosc între ei. În cea de-a doua grupă sunt cuprinse toate situaţiile în care între emiţător şi receptor se interpun utilaje complexe şi. simultan. ci unei mulţimi enorme de receptori. precum şi filmele au mărit volumul audienţei la nivelul milioanelor de oameni. socială sau religioasă. vârsta. În concluzie. el presupune un „sacrificiu”. toţi cei care doresc pot avea acces la mesaje fără bariere de natură politică. o istorie a scăderii costurilor: de la primele cărţi produse cu tiparul lui Guttenberg. „dialogurile” realizate prin e-mail discursurile publice amplificate prin instalaţii de sonorizare. De asemenea. ci în valoare relativă. cu competenţe dintre cele mai diverse. ajungându-se ca diferenţa dintre momentul transmiterii şi cel al receptării să fie practic zero. comunicarea mediată cuprinde în sfera ei două tipuri de relaţii: comunicarea mediată tehnologic. acelaşi mesaj conduce la realitatea conform căreia emiţătorul nu se mai adresează unei alte persoane sau unui grup restrâns de indivizi. concertele şi spectacolele etc. până la performanţele actuale în materie. care distribuie unui număr din ce în ce mai mare de beneficiari. discurile (clasice sau de ultimă generaţie) şi înregistrările magnetice. fiecare dintre ele fiind menită să răspundă unei nevoi de comunicare.tehnologică a oferit o considerabilă diversitate de soluţii. până la cărţile şi ziarele de astăzi. Acest lucru s-a produs nu în valoare absolută. deoarece accederea la conţinutul mesajului are un cost oarecare. mentalităţile etc. ziarele şi revistele.

au avut consecinţe extrem de favorabile asupra producerii ziarului. Revoluţionarea tehnicii imprimeriei şi inventarea rotativei.00018. ajungându-se ca între anii 1860-1870 în ţări ca Franţa. atât în ceea ce priveşte tehnica de imprimare.3. aducătoare de profit. care . culturale) pentru apariţia unor ziare de mare tiraj la preţuri accesibile unui public de masă. Anglia sau Statele Unite ale Americii să se imprime 12. evitarea „unicităţii” (atât de importantă în artă) şi aplicarea legilor economiei de piaţă în definirea valorii (producţia este dictată de consum şi nu de criterii de judecată de ordin estetic. pe categorii de interese. de profesie. producerea după principiul lucrului la banda rulantă. concerne. sociale. dar şi apariţia unor organizaţii comerciale. Rezultatul unui asemenea fenomen este industrializarea producţiei de mesaje: standardizarea şi tipizarea. Se poate constata. moral etc. Presa este desigur cel mai vechi mijloc de comunicare de masă. ci presa din epoca modernă. Tot în secolul al XIX-lea au apărut şi instituţiile specializate în comunicarea de masă (agenţiile de ştiri).continuă a numărului de beneficiari a permis reducerea permanentă a preţurilor. de apartenenţă socială şi politică. deoarece are la bază descoperiri relativ noi. interesate atât de producţia de masă. Produs al erei industriale. economice. 5. exprimând preocupările politice. Secolul al XX-lea a adus o extraordinară îmbogăţire şi diversificare a presei. ea dispune de toate posibilităţile (tehnice. corporaţii. în paralel cu unul de specializare. cât şi în ceea ce priveşte calitatea ziarelor. de pregătire intelectuală etc. la lărgirea fără precedent a formelor şi posibilităţilor de acces la informaţii şi divertisment. de exemplu. Toate se caracterizau prin predominanţa demersului informativ. În secolul al XIX-lea presa a cunoscut atât o creştere spectaculoasă a numărului de ziare şi a tirajului lor. Mijloace de comunicare de masă Istoria mijloacelor folosite în comunicarea de masă este destul de recentă. a unor trusturi. care căpătat caracteristica de masă. Cu alte cuvinte. cât şi o diversificare a acestora. sociale. Caracteristic pentru această etapă este că presa a cunoscut un proces de diversificare. rezultate ale revoluţiei industriale. de vârstă. dar nu în faza ei de început când se adresa unui public restrâns. culturale şi literare din vremea respectivă. cu cât un produs din sfera comunicării de masă este cunoscut de un public mai numeros. existenţa unei prese politice. cât şi de difuzarea de masă. implicit. comercializarea şi difuzarea lor. cu atât preţul accesului la produsul respectiv este mai mic. filosofic. economice.000 exemplare pe oră.) au condus în cele din urmă la eficientizarea creaţiei în comunicarea de masă şi. astfel.

de popularizare ştiinţifică. prin prelucrarea ştirilor. se modifică profund modalitatea de comunicare. În lumea presei calculatorul devine nu numai o importantă bancă de date. fapt care provoacă anumite inegalităţi în procesul comunicării. cu multiplele sale posibilităţi de comunicare. Sa modificat mediul de comunicare. punerea lor în pagină. cinematografului. 5. a telefonului. a presei centrale. a unei prese pentru femei. juridic etc. destinat doar cunoscătorilor. în esenţa ei este profund comunicaţională. a fost determinată de tehnologia din domeniul electricităţii şi electronicii. În ultimele decenii ale secolului al XX-lea. fonografului. calculatorul ocupând un rol fundamental în evoluţia societăţii în general şi a presei în special. El este instrumentul care permite ca informaţiile să poată fi păstrate şi prelucrate în diverse moduri cu o maximă rapiditate. Canalul de transmitere Mesajele create în comunicarea de masă sunt distribuite publicului cu ajutorul unui ansamblu de tehnologii. ai unor grupuri restrânse. dar şi locale. ce conduce la asigurarea accesibilităţii ei. Totodată. ca instrument al comunicării de masă. Uriaşul potenţial de comunicare al calculatorului rezultă din introducerea tehnologiei informatice care. s-a impus tendinţa de mondializare a contextului comunicării. Procesul de informatizare a determinat transformări substanţiale în sfera comunicării. a unei prese literar-artistice. televiziunii. economic. o nouă descoperire s-a impune în comunicarea de masă: calculatorul. sportiv. O etapă deosebit de importantă în dezvoltarea comunicaţiilor moderne. Totalitatea mijloacelor tehnice de transmitere. a modalităţilor de expresie utilizate în transmitere şi a instituţiilor aferente constituie „mediile”. a presei de scandal etc. ci şi o modalitate modernă de editare. a unei prese a elitelor intelectuale. titrarea lor. pentru copii şi adolescenţi. ceea ce înseamnă integrarea comunicării într-o industrie a comunicării. a unei prese specializate (cu caracter ştiinţific.4. se poate înţelege în ce direcţie se îndreaptă în mod real tehnologia viitorului. Este perioada care marchează apariţia telegrafului. Prin capacitatea sa extraordinară de a memora cantităţi imense de date. Există trei tipuri de medii: . realizarea propriu-zisă a ziarelor şi revistelor.). el devenind unul specializat. radioului.exprimă opiniile unor grupuri sociale sau politice. Dacă la toate cele enumerate până acum se adaugă şi noua tehnologie a Internetului. la care nu au acces decât cititorii avizaţi.

satelitul etc. în timp ce presa audiovizuală distribuie. Această diferenţă este dublată de faptul că presa scrisă multiplică acelaşi produs. în simultaneitate. consumând actul comunicării odată cu terminarea transmiterii lor. medii de comunicare. Din acest motiv . • • medii de difuzare. catalogarea şi păstrarea lui. în aceste cazuri. deoarece procesul de multiplicare. O altă caracteristică a mediilor este că ele pot să asigure permanenţa sau non- permanenţa mesajelor. Această trăsătură defineşte una dintre deosebirile fundamentale ale presei scrise faţă de cea audio-vizuală: în timp ce produsele celei dintâi permit contactul prelungit sau reluat cu mesajele cuprinse în ele. ca de exemplu: releele. în a doua ipostază el nu poate opri procesul receptării. Aceste influenţe pot modifica structura iniţială a mesajului. poate relua un pasaj ce i s-a părut neclar. casetofonul etc. aceste suporturi permit realizarea dialogului la distanţă: telefon sau e-mail. ziarele şi revistele. marcată de caracteristicile tehnice ale mediilor: cuvântul vorbit devine undă electromagnetică sau succesiune de semne tipografice. cărţile. suportul are doar misiunea de a transmite un mesaj. Canalul de transmitere influenţează elaborarea mesajului prin „traducerea” lui din forma iniţială într-o alta. nu poate reveni asupra unui moment. cablul. Prima este lentă. afişele. interpus între producţie şi difuzare. alte suporturi. emisiunile de radio şi TV nu permit acest lucru. radioul. conţinutul ei se poate difuza cu o viteză extraordinară.• medii autonome. imprimându-i o seamă de trăsături independente de intenţiile comunicatorilor. prin care mesajul este transformat din forma inaccesibilă în care a circulat până la receptor în forme accesibile simţurilor şi gândirii umane. se caracterizează prin existenţa unor sisteme mai mult sau mai puţin sofisticate de decodare. în care suportul de transmitere poartă în el mesajul. datorită caracterului imaterial al mijlocului de transmitere. a doua este extrem de rapidă. nu poate „reciti” mesajul transmis. deoarece. Dacă în prima situaţie cititorul este activ şi are posibilitatea de a selecta mesajele (poate întrerupe lectura. şi anume. un produs mediatic. cum sunt televizorul. prelungeşte timpul necesar transmiterii. imaginea reală devine undă şi proiecţie sau sumă de puncte albe şi negre. poate depozita textele ce l-au interesat). o parte dintre aceste suporturi nu necesită instalaţii tehnice de decodare. ele permiţând plasarea mesajelor audiovizuale într-un registru analog presei scrise. revenirea asupra textului. Aceasta este de fapt şi principala explicaţie pentru succesul comercial al aparatelor care permit copierea şi redarea mesajului audio sau video.

anonimitate. definită prin dispersie. fără a mai fi obligaţi să consume şi alte produse.specialiştii în comunicarea de masă sunt obligaţi să-şi adecveze structura mesajului la caracteristicile canalului.5. odată cu perfecţionarea sistemelor de transmisie. ci îndeosebi la diversitatea lor. religie. într-un cuvânt. care nu se cunosc între ei. Singurul lucru care îi leagă este consumul unor mesaje mass-media identice şi trăirea unor stări. de interes general. în comunicarea de masă receptorul cuprinde o multitudine de indivizi risipiţi pe o largă arie geografică şi eterogeni din punct de vedere socio-profesional. mai puţin contextuale. un agregat de spectatori. mai puţin specializate. deoarece ele trebuie să fie accesibile şi atractive pentru o audienţă care se distinge prin eterogenitate. de desene animate. termenul de „masificat”. În acest fel. utilizat pentru a caracteriza o asemenea audienţă. unde tehnologiile offset şi informatica au permis scurtarea timpului de realizare a unor ziare şi reviste diversificate. la cantitatea receptorilor. nu se referă. 5. calitatea conţinuturilor mesajelor şi aşteptările publicului în acest domeniu. cablul şi satelitul. inconsistenţă în compoziţie. lipsă de organizare socială. dar şi în radio. Acelaşi efect s-a produs şi în presa scrisă. a unui program de ştiri sau a unei publicaţii poate cuprinde milioane de oameni. cum s-ar putea crede. evoluţiile tehnologice ale canalelor de transmitere au modificat şi vor modifica tehnicile de lucru. de muzică au acum acces la produse create exclusiv pentru gusturile şi interesele lor. Publicul Datorită avantajelor oferite de noile tehnologii. În concluzie. Această realitate îi determină pe comunicatori să fie în permanenţă preocupaţi de trezirea şi menţinerea atenţiei unui public atât de numeros şi de variat. Audienţa unui spectacol. . de filme. De aceea. adică printr-o formidabilă varietate de tipuri umane şi de condiţionări socio-culturale. asemănătoare. ascultători şi privitori. concomitent cu multiplicarea ofertei au permis crearea de programe specializate care se adresează unui public ţintă oarecum mai omogen: iubitorii de sport. pentru a mări calitatea şi eficacitatea actului de comunicare. numărul celor ce au acces la mesajele comunicării de masă atinge cifre de-a dreptul impresionante. în primul rând. în general. cititori. Dezvoltarea unor tehnici noi de comunicare a permis în ultima perioadă o anumită „demasificare” a audienţei. Efectul constă în faptul că mesajele devin din ce în ce mai puţin personale. nu trăiesc în acelaşi spaţiu şi nu împărtăşesc o limbă comună sau cultură. convingeri politice ori nivel de trai comune. căile de acces. Astfel. pentru variate gusturi şi preocupări.

Acest proces de fragmentare a publicului nu anulează însă caracterul eterogen al microaudienţelor: indivizii care urmăresc un meci. să-şi manifeste dorinţa de participare la dialog şi să încerce să-şi impună propriul punct de vedere? El are la dispoziţie două modalităţi de acţiune. dominantă. întârziat şi rareori are puterea de a schimba traseul ori conţinutul comunicării în momentul producerii sale. răspunsul receptorilor este slab. chiar dacă în ultima perioadă se extind emisiunile interactive. oprind comunicarea şi inaugurând un nou canal de comunicare cu alt emiţător. Cum poate totuşi. această comunicare este lentă. adică transformarea sa din receptor în emiţător suportă efectul disproporţiei dintre numărul imens al celor care ar vrea să spună ceva şi căile limitate de acces oferite de canalele comunicării de masă. Utilizarea „mediilor” moderne în comunicarea de masă şi. adus în studio. indirectă şi cu efect improbabil: scrisorile apar după articolul respectiv şi oricum nu au puterea şi prestigiul mesajului jurnalistic. nu ocupă acelaşi spaţiu şi nu creează vreo formă oarecare de organizaţie socială. politice. în afara interesului pentru acel domeniu. accesul omului obişnuit la feed-back. religioase etc. ascultă un post profilat pe un anumit gen de muzică sau citesc o revistă de modă. fie apropiat. mai mult decât atât. avantajele tehnologiei permit deschiderea unor „ferestre” de comunicare în cadrul unor emisiuni de dialog cu publicul. greoaie. monopolizatoare. Vocile participanţilor la talk-show-uri sunt slabe (în raport cu cea a vedetei) şi sunt filtrate de regiile tehnice.) comune. Cititorul unei publicaţii nu are cum să influenţeze scrierea unui articol şi nici nu poate da o replică imediată autorului său dacă este vizat nemijlocit. În plus. prin aceasta. nu împărtăşesc prea multe valori (culturale. diametral opuse: prin selecţie. această formă de influenţă reciprocă dispare: comunicarea devine unidirecţionată (de la emiţător la receptor). fie îndepărtat. majoritatea instituţiilor mass-media încurajează aceste forme de comunicare şi oferă periodic un spaţiu aparte pentru publicarea opiniilor primite de la audienţă. . Prin urmare. Astfel: • Receptorii nu pot comunica direct cu emiţătorii. omul din public. se desprinde concluzia că două forme de non-comunicare afectează comunicarea de masă. În prezent. Totuşi. dar accesibil prin intermediul telefonului. caz în care el alege drumul anevoios al apelului la comunicare şi transmite scrisori sau dă telefon în redacţii. distribuţia largă a mesajelor are drept consecinţă directă pierderea uneia dintre caracteristicile esenţiale ale comunicării interpersonale: interacţiunea dintre emiţător şi receptor. în domeniul audiovizualului. în aceeaşi situaţie se află şi ascultătorul unei emisiuni radio sau cel ce priveşte un program TV. În comunicarea de masă. ori prin chemarea la dialog.

înţelese şi redimensionate. buletin meteo etc. mereu înnoite şi permanent promovate prin diferite companii de publicitate. prieteni). cât şi prin conţinutul distribuit prin radio sau presa scrisă. Ei aplică aşa-numitul . atractive şi accesibile. Conţinutul Cea mai importantă caracteristică a conţinuturilor vehiculate în comunicarea de masă provine din faptul că ele sunt oferite spre consum. Idei şi opinii – prin contactul cu presa. reportajele. persoane care au timp să comunice cu instituţiile mass-media. dorinţelor sau nemulţumirilor declanşate de un mesaj sau altul.). Un produs mass-media este o marfă sau un serviciu. cotaţii bursiere. în cazul unui consum comunitar de mesaje mass-media. editorialişti cu experienţă. realizatori de programe) să uniformizeze şi să standardizeze conţinuturile comunicate.6. specialişti în diferite domenii. anchetele etc. vândut unor consumatori potenţiali. Din acest motiv. care cu greu pot avea o imagine clară asupra atitudinilor publicului. Nu de puţine ori informaţiile sunt impregnate cu elemente de divertisment. pentru emisiunile de dezbatere.Totodată mai poate fi întâlnit şi fenomenul în care jurnaliştii şi cercetătorii constată că persoanele cu care intră în contact nu sunt reprezentative pentru publicul lor. sau chiar în ambalajul spectaculos al prezentării din unele jurnale de actualităţi. comunicarea de masă oferă o mare varietate de conţinuturi. Deoarece scopul principal este de a atrage un număr cât mai mare de consumatori. oamenii pot afla care sunt părerile altora. oferta mass-media cuprinde următoarele tipuri de mesaje: • Informaţii – acestea pot fi atât sub forma datelor brute. prin care conţinuturile receptate sunt comentate. la nivelul unor audienţe de ordinul a cel puţin zeci de mii de oameni. cititorii şi ascultătorii manifestă o atracţie constantă pentru editoriale şi comentarii. este evident că aceştia nu au cum să interacţioneze. editori. vecini. în concurenţă cu alte produse mass-media. pentru interviuri şi emisiuni. În acest sens. • Consumatorii mesajelor mass-media nu pot să dialogheze nici măcar între ei. lipsa interacţiunii comunicaţionale afectează statutul şi activitatea emiţătorilor. sau reprezentanţi ai publicului. aşa cum se întâmplă la un talk-show. neprelucrate (rezultate sportive. 5. cât şi sub forma datelor prelucrate (ştirile şi jurnalele de actualităţi. fiind. • • Divertisment – în prezent mass-media este cea mai mare furnizoare de divertisment. asupra impactului pe care îl au mesajele lor şi asupra aşteptărilor. apar forme de dialog. de fapt. La modul general. Diversitatea receptorilor îi obligă pe emiţători (jurnalişti.). Desigur că la nivelul microgrupurilor (familie. fie ei atât prin programele TV.

de receptorii ştirilor. sociale. de etica lor profesională şi. de a comunica ce se întâmplă în lume. ce gândeşte lumea. a mass-media în general. ordonarea textelor. comportamente. mentalităţi şi le influenţează în sens pozitiv sau negativ. Omul mediu constituie centrul gravitaţional în jurul căruia se învârt toate mesajele presei: conţinuturile. atractivitate – trăsături care asigură accesul direct. ce legături se creează între ea şi diferite instituţii. Mass-media exprimă şi cristalizează opinii. formele de ambalare. În acest context. 5. În limbajul uzual şi chiar în unele lucrări de specialitate. să fie eliberate de elemente de strictă specialitate sau de note elitiste. dar converg spre ideea că o caracteristică esenţială a lumii de astăzi este nevoia de informare. Plastic. • A doua funcţie fundamentală a mass-media este cea formativă. interesele şi aspiraţiile acestui public mediu. de diverse interese. modelatoare. Opiniile în acest sens sunt diverse. personale sau de grup. dar şi a influenţelor pe care indivizii şi grupurile sociale le exercită asupra presei. Modul în care sunt selectate şi comentate ştirile depinde de diverse criterii. politice ori culturale. termenul de funcţie cumulează frecvent cele trei variante enumerate anterior. . se poate observa că relaţia dintre mass-media şi societate poate fi privită din trei puncte de vedere: consecinţe globale (funcţiile presei). accentele afective – toate se raportează la atitudinile. contribuind totodată la ridicarea nivelului general de cunoaştere şi de educaţie a populaţiei în domeniile esenţiale ale culturii şi civilizaţiei. de gradul general de cultură al ziariştilor. specialişti din diverse domenii au încercat să vadă ce loc ocupă mass-media în viaţa socială. în virtutea căruia mesajele mass-media trebuie să fie accesibile cât mai multor oameni. subiective sau obiective. rapid la înţelesul mesajelor pentru uriaşele mulţimi de oameni medii care optează pentru această formă de consum şi comunicare culturală. se poate spune că informaţia este „sângele” oricărui ziar.7. ce spune. ansamblu de influenţe (efectele presei) şi misiuni atribuite (rolurile presei). Acesta este motivul pentru care conţinutul comunicării de masă trebuie să fie caracterizat prin claritate. Raţiunea supremă a apariţiei presei a fost de a informa. este aceea de a informa.principiu al numerelor mari. Rolul şi funcţiile mass-media în societate Pornind de la observarea efectelor pe care mass-media le produce asupra vieţii sociale. de a înregistra. ce face. simplitate. care este valoarea acestor interacţiuni şi ce putere are presa în procesele de transformare a structurilor economice. • Prima şi cea mai importantă funcţie a presei. nu în ultimul rând.

în ultimă instanţă. divertismentul din mass-media nu mai e un simplu divertisment. o concluzie este evidentă: imposibilitatea de a le contesta. care-i artificializează viaţa.. oricâte critici li s-ar aduce.Omenirea „modelată” de către mass-media la scară mondială. obiectivă şi rapidă. sau ignora. relaţii noi. • A treia funcţie importantă a mass-media este cea comercială. de divertisment. orientări. la nivelul unui sat global nu trebuie văzută ca redusă la o uniformizare generală a indivizilor. o nouă etică. prin intermediul mass-media. . în sensul pozitiv sau. al redacţiei. o informaţie (ştire) este expresia unei selecţii subiective. atenţie. Într-o societate democratică. Dincolo de controversele privind rolul şi funcţiile mass-media în societate. pentru receptor. el reprezintă. Omul modern trăieşte într-o continuă stare de stres. El este supus zilnic unui bombardament informaţional ameţitor. Dimpotrivă. în fond. se impune constatarea că. opţiunile. negativ. politic. alcătuită din indivizi care îşi exprimă opţiunile personale. cea comercială şi cea recreativă. schimbul liber de informaţii sunt vitale pentru opinia publică. cu efecte psihologice grave şi de lungă durată. care-i modifică comportamentul. totul nu este decât o chestiune de opţiune. ele se impun în viaţa cotidiană a fiecărui individ. au tot un rol formativ. îl rupe de natură. atitudinile. cele două funcţii ale mass-media. ci ca o colectivitate diversificată. reguli noi. modul de a gândi şi a simţi. a unei judecăţi de valoare. a unei opţiuni. Pentru că. manifestându-şi cu spirit critic opiniile. relaţiile sociale şi familiale. oricât de vehement s-ar nega. accesul liber la informaţie. Informaţiile sunt rezultatul unui filtru al opţiunii gazetarului. de relaxare. Ea are rolul de control social. pentru formarea unor atitudini. prin realizarea conexiunii inverse tot mai specifice mijloacelor moderne de comunicare. dincolo de dorinţa cuiva. a unei opţiuni. de exigenţele sale intelectuale şi morale. tot o formă (mascată) a unei atitudini. comportamente. cultural etc. mai ales radioului şi televiziunii. Este bine ştiut că „ştirile sunt cele care vând ziarul”. de trebuinţele sale fundamentale fireşti falsificându-i opiniile. Dar. Totuşi. fiind victima unor profunde transformări sau crize în domeniul social-economic. Opinia publică impune. dimpotrivă. sau patronului care îl plăteşte. dar şi al grupului acţionar căruia el îi aparţine. • Cea de-a patra funcţie a mass-media este cea de divertisment. De aici apare nevoia firească de apărare. În fond. în funcţie de experienţa sa de viaţă. iar viitorul rămâne deschis pentru orice surprize. informaţia exactă.

Fiecare membru îşi concentrează eforturile asupra obiectivului comun. reorganizarea unui loc de muncă etc. care prin provocarea unor dezacorduri şi stări conflictuale determină progresul. competenţi şi performanţi. Obiectivele fiecărui grup de muncă decurg din obiectivele generale ale organizaţiei din care acesta face parte. între membrii grupului există în acest caz un grad ridicat de cooperare şi înţelegere. Grupurile sunt flexibile şi se modifică în funcţie de desfăşurarea activităţii. ca intensitate şi natură. a unor relaţii socio-afective care pot favoriza sau frâna realizarea obiectivelor. care trebuie realizate prin participarea tuturor. drepturile şi obligaţiile persoanei) pentru fiecare membru şi un anumit rol (maniera individului de a-şi asuma funcţiile care decurg din statut). un anumit statut (îndatoririle. proiectarea unui utilaj. repararea unui utilaj etc. • teoria dinamicii de grup. Conceptul de grup de muncă Grupul de muncă reprezintă un număr de persoane (minim două). dezinteres. calitativ. Desfăşurarea activităţii în cadrul grupului de muncă prezintă: . care recomandă formarea grupului de muncă în jurul unor oameni dinamici.) sau creativ (descoperirea unui nou produs.). 6. performanţe scăzute. Scopul grupului de muncă este lucrativ (confecţionarea unui produs. între membrii grupului. norme de comportament şi de conduită acceptate şi respectate de fiecare membru. ce susţine că rolul principal în formarea grupului de muncă trebuie să-l aibă relaţiile de atracţie şi simpatie dintre componenţi.1. Membrii grupului sunt reciproc dependenţi. existenţa. - Caracteristicile grupului de muncă Grupul de muncă se caracterizează prin: unul sau mai multe obiective comune. Referitor la formarea grupului de muncă există mai multe teorii: • teoria sociometrică. acestea pot duce în final la rutină. COMUNICAREA ÎN CADRUL GRUPURILOR DE MUNCĂ 6.6. dar contribuţia lor diferă sub aspect cantitativ.2. care realizează o activitate sau o acţiune comună sub conducerea unui manager.

6.3. deci fiinţe raţionale. Pentru a îndruma oamenii. În domeniul relaţiilor interumane. Conducerea grupului de muncă În cadrul grupului de muncă. dezavantaje: presiuni sociale. slabi. Principiul de bază al muncii cu oamenii este de a-i trata ca oameni. satisfacţie-insatisfacţie. Managerul trebuie să fie conştient de aspectele pe care le implică îndrumarea subordonaţilor. deoarece în acest proces există riscul de a se schimba el însuşi. experienţă mai mare. au o anumită pregătire profesională. . iar cei buni să fie ajutaţi să se dezvolte. Membrii grupului pot fi din punct de vedere profesional şi comportamental: excepţionali. să rezolve conflictele de muncă astfel încât să nu influenţeze negativ colaborarea. să organizeze un feed-back permanent şi să ţină cont de el. culturală dobândită până în momentul încadrării. Pentru a forma un grup managerul trebuie: să acorde încredere subordonaţilor. activităţile: factori de producţie. bună dispoziţieindispoziţie. cetăţeni. participanţi la comunităţi etnice. Este necesar să se asigure condiţii ca cei excepţionali săşi aducă contribuţia maximă. să le ofere toate informaţiile necesare desfăşurării activităţii în bune condiţii. comportamentul. sunt necesare diferite însuşiri. Relaţiile interpersonale în cadrul grupului pot fi: oficiale (formale) şi informale (stabilite pe baza unor afinităţi personale). să fie sincer şi transparent faţă de grup. relaţiile interpersonale pot fi de interes-dezinteres. membri de familie. foarte buni. să acţioneze ca un „dirijor de orchestră”. cum sunt subtilitatea şi abilitatea. fundamentare ştiinţifică a deciziilor. managerul trebuie să ştie că membrii unui grup: îndeplinesc diferite roluri care le marchează nevoile. apariţia unei figuri dominante. Relaţiile corecte manager-subordonat exclud ameninţarea şi pedeapsa.- avantaje: potenţial de informaţii mai mare. dezacorduri frecvente. responsabile de sarcinile ce şi le-au asumat. managerul are rolul de a conduce şi de a îndruma. buni. au individualitate proprie. religioase şi politice. După efectul pe care îl produc. constrângeri de timp. consumatori de bunuri şi servicii.

6. Tipuri de grupuri de muncă În cadrul oricărei organizaţii se constituie unul sau mai multe grupuri de muncă. sunt conduse de un lider ales pe bază de competenţă. se mai numesc şi comisii „ad-hoc”. rămân aceleaşi şi după modificarea structurii oficiale. pe baza intereselor şi preocupărilor comune. ci cu dreptate. • grupurile informale se constituie spontan. au scop lucrativ. Acestea se deosebesc printr-o serie de caracteristici de ordin calitativ. Comunicarea în cadrul grupului are următoarele obiective: • • • • informarea corectă şi la timp a membrilor grupului. vehicularea directă.5. urmăresc sprijinirea propriului interes. este necesar ca membrii acestuia să comunice între ei. • echipa este grup de muncă temporar sau permanent.4. .Există încă manageri care folosesc procedee de manipulare a subordonaţilor împotriva intereselor proprii şi ale grupului. unde nu se procedează nici cu toleranţă. discutarea acestora şi transmiterea către cei interesaţi. Oamenii nu pot fi înşelaţi la nesfârşit şi îşi pierd încrederea în conducătorul care procedează astfel. Relaţiile umane din cadrul grupurilor de muncă trebuie să fie etice. Comunicarea în cadrul grupului de muncă Pentru a exista ca grup de muncă. imediată şi nealterată a ideilor. există un climat de muncă favorabil. luarea deciziilor şi transmiterea acestora. aparţin structurii formale. 6. sunt alcătuite din specialişti diferiţi. Acolo unde stimularea morală şi materială este folosită corect. se modifică odată cu restructurarea organizatorică. propunerilor şi nemulţumirilor între membrii grupului. se conduc după regulamente proprii. formarea de opinii în legătură cu diferite evenimente. echipe autonome). astfel: • grupurile formale se constituie pe bază de acte şi norme oficiale. sunt oficiale şi obligatorii. sunt conduse de un şef ierarhic investit oficial cu autoritate. care trebuie să rezolve anumite probleme şi care este creată pentru scopuri diferite (echipe antreprenoriale. unde sancţiunile sunt date cu obiectivitate. care coexistă şi se manifestă în diferite domenii de activitate şi la diferite niveluri ierarhice. în funcţie de problema ce trebuie rezolvată. nici cu intoleranţă. • grupurile operative sunt grupuri temporare de muncă constituite pentru consultanţă într-un anumit domeniu.

aşezarea „faţă în faţă”). Tipologia comunicărilor în cadrul grupului de muncă În cadrul grupului de muncă au loc comunicări de diferite tipuri: • Verticale descendente: transmit decizii. descendent. care uneori poate însemna schimbarea reciprocă a poziţiilor. . anumite comunicări se fac direct manager-subordonat. managerul va repartiza sarcini subordonaţilor pe măsura calificării lor şi chiar mai dificile şi va controla modul lor de îndeplinire. de la manager la subordonat. Prin răspuns. posibilităţi limitate de percepere ale receptorului.• evaluarea performanţelor obţinute. orizontal. instrucţiuni etc. În procesul de comunicare în cadrul grupului. scrisă. managerul va oferi. • de grup (intragrup şi intergrup). oblic). Dacă se practică acest sistem de solicitare şi răspuns. Comunicarea în cadrul grupului de muncă este influenţată de: • calitatea mesajului. sunt cele mai răspândite.). soluţii la problemele ridicate de subordonaţi.5. va sprijini executantul în înlăturarea lor. Prin solicitare. • sensul comunicării (ascendent. • viteza şi ritmul de comunicare. 6. În cazul în care constată anumite dificultăţi. Acest gen de dialog se numeşte relaţie de solicitare şi răspuns. asigură feed-back-ul. datorită unor perturbaţii care pot apărea (zgomot. de la subordonat la manager. • formală sau informală. altele prin intermediari. opinii etc. • poziţia spaţială a membrilor grupului în procesul comunicării (de exemplu. comunicarea prin dialog în cadrul grupului de muncă îşi poate dezvolta funcţia sa de motivare. sub formă verbală sau scrisă. • Verticale ascendente: transmit informaţii. au loc continuu. îndrumări. În cadrul grupului de muncă relaţia dintre manager şi subordonat nu trebuie să se bazeze pe comenzi şi supunere ci pe dialog. repede şi sincer. • mărimea grupului (în grupurile mai mari se realizează mai greu). Comunicarea în cadrul grupului de muncă este de mai multe tipuri: • verbală. • interpersonală.1. între emiţător şi receptor există mediul prin care se face transmiterea mesajului. personalitatea emiţătorului etc. Acesta poate deforma mesajul şi chiar procesul de înţelegere. permit cunoaşterea felului în care se realizează sarcinile. nonverbală.

• Oblice: permit pentru un timp scurt să se evite calea ierarhică. ceilalţi membri au unele restricţii în comunicare. participanţii sunt marcaţi de un grad de satisfacţie mai mare. număr de verigi. indice de conexiune (cel mai mic număr de canale închise sau deschise care antrenează după sine izolarea unui post. este specifică activităţilor operative • Reţea în lanţ: apare un lider. se realizează prin dialog sau şedinţe de lucru. se adaptează cel mai uşor noilor sarcini ale grupului. este specifică grupurilor informale. sunt folosite pentru rezolvarea unor probleme urgente. uneori au caracter informal. grad de flexibilitate (posibilitatea de a se transforma într-o altă reţea). suma vecinilor (numărul total de persoane cu care fiecare membru al grupului poate intra în relaţii directe).5. lanţ.2. este practicată de managerii cu stil de conducere „laissezfaire” • Reţea în Y: este practicată în conducerea centralizată. reflectă nivelul de siguranţă al organizării reţelei de comunicare). Reţele de comunicare Reţelele de comunicare reprezintă ansamblul canalelor de comunicare dispuse într-o anumită configuraţie. caracteristica grupurilor creative şi informale. stea. conduc la conflicte de competenţă. suma distanţelor dintre participanţi (suma numerelor verigilor pe care trebuie să le parcurgă mesajele în cadrul grupului între fiecare dintre membrii acestuia). Orice reţea de comunicare se caracterizează prin: tip (cerc. • Reţea în X: apare un lider. Tipurile reţelelor de comunicare şi caracteristicile lor sunt: • Reţea în cerc: fiecare participant are şanse egale de a comunica cu ceilalţi. este specifică grupurilor informale. 6. în Y). este practicată de managerii cu stil conducere. întrucât nici un membru nu se situează pe poziţia de lider. deconectarea lui. democrat de .• Orizontale: asigură comunicarea între membrii grupului de muncă situaţi pe acelaşi nivel ierarhic.

uşor influenţabil. Stiluri de comunicare managerială Oamenii. climat de comunicare pozitiv. spontan în gândire şi acţiune. Iată două situaţii des întâlnite: • Receptor feminin Caracteristicile receptorului sunt: capacitate de adaptare. grija pentru alegerea locului şi momentului. relaxat. permite stabilirea locului unde trebuie luată decizia în reţea). ascultarea atentă a opiniilor interlocutorului. apelarea la zâmbet.6. capacitate de a face servicii. cu atitudini şi experienţe diferite. 6. Toate aceste mărimi ce caracterizează o reţea de comunicare permit evidenţierea modului de organizare a unui grup din punct de vedere al concentrării autorităţii şi a modului în care membrii comunică între ei. oferirea de răspunsuri bazate pe argumente solide. respectarea regulilor de politeţe şi etichetă. . cu o expresie de mulţumire. deci şi managerii. aprecierea performanţelor. indice de periferie (diferenţa între indicele de centralism al unei poziţii şi indicele de centralism al poziţiei centrale). Cerinţele comunicării manageriale în acest caz sunt: cunoaşterea prealabilă a interlocutorului. • Receptor tânăr Caracteristicile receptorului sunt: receptiv şi maleabil.7. au moduri diferite de a comunica. ponderea mare a limbajului nonverbal. necesitatea de a lucra într-o atmosferă agreabilă. devotament. trasarea de sarcini care să-i pună în valoare calităţile. solicitarea de idei.- indice de centralism al unei poziţii din reţea (se calculează ca raport dintre suma totală a distanţelor din reţea şi suma distanţelor fiecărei poziţii. - indice de centralism al reţelei (reprezintă suma indicilor individuali. necesitatea dialogului. cu puncte forte şi slăbiciuni diferite. încheierea dialogului cu o expresie de mulţumire. necesitatea de a se face remarcat. tendinţa de a forma „grupuleţe”. reflectă gradul de compactitate al reţelei). stimularea pentru a-l determina să coopereze. respectarea personalităţii fiecăruia. neiertător faţă de cei ce-l dezamăgesc. Corelaţia comunicare managerială-receptor Comunicarea managerială este influenţată de personalitatea partenerilor de dialog a căror varietate şi complexitate este foarte mare. dorinţă de independenţă puternică. Cerinţele comunicării manageriale în acest caz sunt: încurajarea opiniilor personale. dinamic şi operativ. sentiment de onoare foarte dezvoltat. sinceritatea şi transparenţa pe tot parcursul dialogului. 6.

permisiv (laissez-faire). Literatura de specialitate evidenţiază un număr mare de stiluri de comunicare managerială. cunoaşterea anticipată a interlocutorului. susţinerea opiniilor cu argumente solide. identificarea resurselor. Stilul de comunicare managerială este influenţat în cea mai mare măsură de stilul de muncă al conducătorilor cu subordonaţii. au fost identificate următoarele: de intervenţie. . • Stilul de comunicare managerială de influenţare presupune: cerere către subordonaţi să spună cum înţeleg activitatea pe care o desfăşoară şi eventual să aducă corecţii. acordarea de sprijin şi atenţie interlocutorului. încheierea discuţiei prin trecerea în revistă în mod clar şi explicit a problemelor discutate.Managerul trebuie să-şi dezvolte stilul de comunicare potrivit propriilor aptitudini şi puncte forte. punerea accentului pe calitate. convingerea subordonaţilor să gândească altfel decât şeful şi chiar să-l contrazică pe acesta. comunicarea a ceea ce se aşteaptă concret de la subordonaţi. renunţarea la acuzaţii nefondate. • Stilul de comunicare managerială de investigare presupune: furnizarea/cererea de evaluarea punctelor slabe/critice. inclusiv cele ale propriei culturi. trasarea de sarcini care să pună în evidenţă calităţile subordonaţilor. analizarea informaţii. • Stilul de comunicare managerială de control presupune: furnizarea în timp util a informaţiilor necesare desfăşurării unei activităţi performante.8. folosirea de cuvinte care să transmită mesaje clare. Pe baza experienţei. problemelor. deschiderea la problemele şi întrebările subordonaţilor. de control. verificarea înţelegerii mesajului prin întrebări bine puse. • Stilul de comunicare managerială de intervenţie presupune: stabilirea a ce se doreşte să se obţină în urma comunicării. asigurarea că interlocutorul este pregătit pentru comunicare. renunţarea la acuzaţii şi la tendinţa de a pune în inferioritate interlocutorul. 6. de influenţare. asigurarea că subordonatul înţelege consecinţele neîndeplinirii sarcinii ce-i revine la standardele stabilite. autoritar. ascultarea nemulţumirilor subordonaţilor şi oferirea de soluţii concrete. Corelaţia dintre stilul managerial şi stilul de comunicare Modul în care comunică managerul este influenţat şi de stilul managerial pe care îl practică: democratic. oferirea de soluţii de îmbunătăţire a performanţei. În cazul în care va întâlni persoane care comunică în alte moduri este foarte important să le respecte opiniile şi cultura organizaţională. de investigare. răspunsul la întrebările puse sincer şi la obiect.

adoptarea de către manager a unei poziţii de egalitate.stil de comunicare de intervenţie Conducerea democratică are ca deviză „suntem alături în această acţiune”.stil de comunicare de control Comunicarea de control presupune etalarea de către manager a unei atitudini de superioritate. comportament managerial deschis. Comunicarea de intervenţie presupune solicitarea de informaţii şi argumente de la subordonaţi. 7. Stil de conducere autoritar . 5. Stil de conducere autoritar . interes faţă de opiniile subordonaţilor.stil de comunicare de investigare Comunicarea de investigare presupune analiza opiniilor subordonaţilor. cultura organizaţională. subordonaţii participă la luarea deciziilor. nu se poate preciza care stil de comunicare poate fi considerat cel mai bun. nu se acceptă explicaţiile subordonaţilor. identificarea barierelor de comunicare şi înlăturarea lor. managerul domină comunicarea. rigiditate în acţiune. acceptarea opiniilor divergente şi analizarea lor.Până în prezent. analiza căilor de progres. flexibilitate concretizată în acceptarea de către manager a posibilităţii de a-şi schimba opinia.stil de comunicare de intervenţie Conducerea autoritară are ca deviză „întotdeauna am dreptate”. iar subordonatul trebuie să o îndeplinească întocmai. comunicarea este orientată spre activităţile concrete. discutarea opiniilor divergente. 3. competenţa şi personalitatea subordonaţilor. citate. Stil de conducere democrat . Stil de conducere autoritar . 2. orientat spre sarcina de îndeplinit. 4. manifestare de consideraţie pentru interlocutor. replici.stil de comunicare de influenţare Comunicarea de influenţare presupune captarea atenţiei interlocutorului apelând la umor. Adoptarea unui anumit stil de comunicare depinde de mai mulţi factori cum sunt: competenţa şi personalitatea conducătorilor. încurajarea subordonaţilor în emiterea ideilor. dacă argumentarea interlocutorului este solidă. prietenos. orientare spre rezultate. Stil de conducere democrat . Stil de conducere democrat . 6. opiniile subordonaţilor nu sunt luate în considerare. orientare spre probleme. comunicare pozitivă responsabilă. 1.stil de comunicare de control Comunicarea de control presupune ascultarea opiniilor subordonaţilor. căutarea greşelilor şi sancţionarea vinovaţilor. Stil de conducere democrat . agreabil. Comunicarea de intervenţie presupune: decizia este comunicată. stilul de conducere practicat de managerii de vârf. aprecierea performanţelor şi critica deficienţelor. minimizând diferenţele de statut şi putere. limbajul este concis.stil de comunicare de investigare .

stil de comunicare de influenţare Comunicarea de influenţare presupune: încercarea de a schimba comportamentul subordonaţilor pentru a se potrivi cu al său. lipsa oricăror explicaţii. 8.stil de comunicare de intervenţie Conducerea permisivă presupune: evitarea oricăror intervenţii în organizarea şi conducerea grupului. şedinţele Şedinţele sunt specifice „muncii în echipă”. Stil de conducere permisiv „laissez-faire” . atenţia managerilor este îndreptată către obţinerea de profit. criticarea defectelor. Şedinţa este o formă instituţionalizată a dialogului din organizaţie. Şedinţa poate fi definită ca o activitate în grup. rigiditatea managerilor în privinţa opiniilor proprii. lipsă de feedback. dar şi al angajaţilor. Nu trebuie să se uite că un conducător este apreciat şi sprijinit de subordonaţi nu numai după modul cum se comportă faţă de ei. desfăşurată după . manipularea subordonaţilor pentru a se obţine ceea ce se doreşte. 11. organizarea şi conducerea spontană. Tipuri speciale de comunicare în cadrul grupului de muncă.stil de comunicare de control Comunicarea de control presupune: lipsa de claritate în formularea cerinţelor. ci şi prin modul cum le sunt apărate interesele. Comunicarea de intervenţie presupune: acceptarea cu uşurinţă a opiniilor subordonaţilor. Stil de conducere autoritar . 10.Comunicarea de investigare presupune: managerul domină comunicarea.9. 6.stil de comunicare de investigare Comunicarea de investigare presupune: lipsa unor preocupări organizate pentru informare. încercări de manipulare şi impuneri de idei. lipsă de feed-back. Stil de conducere permisiv „laissez-faire” . Stil de conducere permisiv „laissez-faire” . Acestea ocupă o mare parte din timpul managerilor. despre care află prin intermediul comunicării manageriale. constrângere şi dirijare. Nu orice schimb de informaţii între manager şi angajaţi în cadrul unei discuţii este o şedinţă. Un manager performant ţine seama şi de interesele subordonaţilor săi. subordonatul oferă/cere informaţii. Prin natura funcţiei lor. 9.stil de comunicare de influenţare Comunicarea de influenţare presupune impunerea soluţiilor. 12. lipsa de feed-back. Stil de conducere permisiv „laissez-faire” . în cadrul căreia are loc un schimb oral de informaţii sau de opinii.

cere participanţilor să vină pregătiţi şi să-şi prezinte opiniile cât mai concis. se transmit informaţii necesare desfăşurării performante a activităţii. . Tipuri de şedinţe După finalitatea formelor de activitate în echipă. repartizarea resurselor etc. de armonizare. şedinţele au ca scop: transmiterea unor informaţii. B. de explorare şi de incursiune. atât în procesul pregătirii unor decizii. C. alocă timpul necesar fiecărui punct de pe ordinea de zi. are drept scop asigurarea cooperării între diferitele compartimente. evită discuţiile în afara ordinei de zi stabilite. opinii şi/sau decizii. asigură tragerea unor concluzii şi precizarea unor măsuri pentru implementarea deciziilor luate. care nu poate fi atins prin nici o altă formă de comunicare orală sau scrisă. rezolvă cu tact eventualele dezacorduri şi conflicte. analiza unor probleme.9. luarea unor decizii de către participanţi. culegerea unor informaţii de la participanţi. nu permite monopolizarea discuţiei de către o persoană. de informare. Ele se caracterizează astfel: A. prin modul de organizare şi conducere a unei şedinţe. 6. Acest lucru este evident dacă managerul: organizează şedinţele numai când există un scop. cât şi în implementarea lor. În cadrul unei organizaţii. comunică respectul faţă de participanţi şi modul în care îşi asumă responsabilitatea pentru activitatea desfăşurată. încurajează exprimarea opiniilor. se culeg/se transmit informaţii de către şeful direct. organe ierarhice de pe diferite niveluri. şedinţa de armonizare: este specifică pentru managerii unor compartimente de muncă între care nu există nici un raport de subordonare ierarhică. asigură un climat de comunicare adecvat. modul de îndeplinire a sarcinilor.reguli precise în vederea realizării unui scop bine stabilit. sunt identificate cinci tipuri fundamentale de şedinţe: decizionale.1. Managerul. şedinţa decizională: conducătorii stabilesc dezvoltarea şedinţa de informare: se transmit decizii adoptate de organizaţiei în perspectivă.

reliefarea măsurii în care au fost atinse obiectivele propuse şi a acţiunilor ce C. respectarea timpului programat pentru şedinţă. având sarcina să o transforme într-un proiect operaţional. şedinţa de explorare: are drept scop promovarea unor idei noi. sublinierea contribuţiilor valoroase aduse în timpul discuţiei. Tragerea concluziilor - revin participanţilor în viitor. Deschiderea şedinţei respectarea cu stricteţe a orei fixate. prin adresare de întrebări B. Reguli de desfăşurare a unei şedinţe Eficienţa unei şedinţe depinde mult de felul în care este condusă. asigurarea continuităţii şedinţei pe problemele pentru care a fost convocată. . accentul se pune pe şedinţa de incursiune: participanţii pornesc de la o idee bine definită. stabilirea unui plan de măsuri şi a unor termene pentru acţiune şi raportare. folosirea cuvintelor care să facă ideile interesante. imaginaţia participanţilor. Dezbaterea propriu-zisă de genul: care sunt alternativele? care pare cea mai bună soluţie şi de ce? care factori nu au fost luaţi în considerare? calmarea momentelor de tensiune. expunerea concluziilor la sfârşit de către conducătorul şedinţei. apelează la anumite tehnici (brainstorming. accentul se pune pe precizia tehnică a programului. limitarea comentariului introductiv la 1-2 minute. 6. Delphi etc. evitarea digresiunilor care pot să apară.D. E.). formularea clară a scopului şedinţei.2. încurajarea participanţilor de a judeca independent. astfel: A. aşezarea din primele minute a dezbaterii pe fondul problemei. formularea pozitivă a ideilor.9. Specialiştii recomandă o serie de reguli a căror respectare influenţează reuşita unei şedinţe.

trebuie să înveţe să mânuiască mesajul paraverbal. tonalitate. pune în valoare carisma şi capacitatea de a convinge şi influenţa oamenii. să-i încurajeze sau să-i intimideze. parte a comunicării verbale. dar nu atât de mult prin cuvinte. să obţină aprobarea sau refuzul interlocutorilor. În timp ce vorbeşte. pauze) şi prin manifestări vocale fără conţinut verbal (râs. Puternica legătură existentă între mesajul paraverbal şi cel verbal se traduce prin aceea că intervenţia celui dintâi provoacă intensificarea. Evident este însă şi faptul că. deoarece aceasta din urmă poate fi realizată nu numai oral. persoanele care doresc să influenţeze sau să-i controleze pe cei din jurul lor. plescăituri. • limbajul verbal – ceea ce oamenii comunică prin rostirea şi descifrarea înţelesului În lumina acestei distincţii. în acelaşi timp. Prin alternarea tonurilor vocii. ţipete. se poate contracara monotonia şi direcţiona atenţia ascultătorului. cât prin voce. accent. atribuit comunicării verbale. să-şi afirme autoritatea şi să-şi menţină controlul. De aceea. într-o derulare spontană şi flexibilă. mormăieli. atât la nivelul limbajului paraverbal cât şi verbal.1.). profund diferite ca natură. comunicarea orală este. dar şi scris. dintr-un alt punct de vedere. geamăt. dar intim conectate: • limbajul paraverbal – ceea ce oamenii comunică prin voce (volum. oralitatea asigură terenul cel mai fertil pentru manifestarea comportamentelor persuasive şi manipulatoare. Atunci când se doreşte cuvintelor. este evident statutul de componentă a comunicării orale. oralitatea permite un joc logic şi imediat al întrebărilor cu răspunsurile. în timp ce inflexiunile descrescânde punctează nesiguranţa. Comunicarea orală prezintă numeroase avantaje faţă de comunicarea scrisă: vorbitorul îşi poate observa interlocutorul şi interveni pe loc cu modificări. urlete. intonaţie. . se poate face o distincţie între două tipuri de limbaj. oftat. În acest sens. dresul vocii. omul dezvăluie o cantitate imensă de informaţii despre sine.7. Comunicarea orală Sub umbrela derutantă a noţiunii de comunicare orală se află deopotrivă elemente care ţin de expresia sonoră a vocii umane şi elemente care ţin de sensul cuvintelor. pentru a eficientiza comunicarea. distorsionarea sau anularea semnificaţiilor cuvintelor rostite. fluierături etc. COMUNICAREA PROFESIONALĂ 7. ritm. Tonurile crescânde exprimă o doză de siguranţă. slăbirea.

iar cele lungi marchează sfârşitul frazelor. lasă să se înţeleagă că. ci necesitatea unui moment de meditaţie. deşi nu au probleme cu articularea. e cazul să se întrebe şi dacă nu cumva tonul adoptat este unul copilăresc. sau bâlbâit nu pot fi bănuiţi de adoptarea vreunei strategii de comunicare. Pauzele scurte divid ideile dintr-o frază. mărimea publicului şi zgomotele de fond. Acesta se referă la pronunţarea mai intensă şi pe un ton mai înalt a unei silabe dintr-un cuvânt sau a unui cuvânt dintr-un grup sintactic. Elementele care nu ţin neapărat de persoana care vorbeşte în corecţia volumului vocii. de modul în care este controlată respiraţia. Pauzele dintre cuvinte şi fraze transmit indicii atât despre intenţiile şi atitudinile discursive ale vorbitorului. Varierea volumului vocii este o altă tehnică ce trebuie stăpânită. altele nu vizează deloc interlocutorul. sunt mărimea încăperii. când nu reuşeşte să convingă şi nu se poate impune în fata celorlalţi. Pauzele tactice sunt făcute înainte de cuvintele sau ideile care merită subliniate. psihologii recomandă folosirea unui „ton parental”. Există şi pauze datorate stânjenelii. normală (în jur de 350 de silabe /minut).să se arate încredere şi competenţă. . Dicţia depinde de articularea corectă şi completă a consoanelor şi de enunţarea clară a vocalelor. Accentul deţine un rol important în schimbarea înţelesului cuvintelor şi inducerea de mesaje colaterale celui transmis prin cuvinte. neclar. când tot ce se poate spera este ca interlocutorul să ia cuvântul. Când cineva nu este luat în serios. maxilarul şi limba. unii vorbitori. Cei pe care natura nu i-a prea ajutat şi vorbesc dintotdeauna îngăimat. Articularea este arta de a vorbi inteligibil şi de a emite sunete potrivite folosind buzele. cele scurte şi bine plasate dau ascultătorului sentimentul de implicare activă. când se doreşte atragerea atenţiei şi convingerea. în funcţie de volumul plămânilor. de poziţia corpului etc. de aducere aminte. Uneori. ori nu-i place ceea ce spune. deoarece permite cuiva să domine sau să fie dominat. Ritmul vorbirii este dat de derularea lentă (aproximativ 200 de silabe/minut). dar care trebuie luate în seamă dacă aceasta vrea să fie auzită şi ascultată. cât şi despre stările lui afective. ori nu este sigur pe ceea ce spune. dar un vorbitor care de regulă vorbeşte răspicat şi care dintr-o dată devine neclar în anumite zone ale discursului său. e posibil să nu stăpânească bine accentul. Un bun vorbitor trebuie să varieze viteza pronunţării cuvintelor în funcţie de conţinutul şi importanţa generală a mesajului. de calitatea corzilor vocale. de capacitatea toracică. ori pur şi simplu are ceva de ascuns. sau rapidă (în jur de 500 de silabe/minut) a cuvintelor pronunţate. Pauzele prea lungi pot obosi audienţa. Fiecare poate face acest lucru mai bine sau mai rău.

Ascultătorii nu vor neapărat numai informaţie. omonimiei. iar oamenii le descriu prin cuvinte extreme: alb sau sinonimiei. negru. ei vor să fie luaţi în consideraţie. egocentrismul este un păcat pe care comunicarea nu-l tolerează. A. Dar sensul cuvintelor depinde întotdeauna de contextul în care sunt plasate. această modalitate de polarizare a gândirii prin limbaj face uneori oamenii să atace. decât să se scufunde în lectură. oamenii nu se sfiesc să tragă concluzii mult prea generale.Dincolo de calităţile vocii este cuvântul. bine-dispuşi. să nu aibă răbdarea de a căuta o cale de mijloc. deseori generatoare de conflicte. utilizarea abuzivă. bun sau rău. Publicul îşi doreşte sa ia parte la o prezentare . sau neadecvată momentului comunicării şi componenţei preţiozitatea cuvintelor şi abstractizările exagerate pot plictisi. a şti cum trebuie să faci o prezentare orală este o abilitate care poate fi dezvoltată şi perfecţionată. păstrarea prea multor secrete şi refuzul sistematic de a pune în discuţie aspecte ale propriei personalităţi înseamnă a întoarce spatele comunicării.1. să nu-şi poată înfrâna pornirile duşmănoase. Uneori oamenilor le place mai mult să-i asculte pe ceilalţi vorbind. Oamenii gândesc în cuvinte şi comunică tot cu ajutorul cuvintelor. lipsa unei moderaţii în folosirea lumea este plină de contrarii. Factori interpersonali Toţi cei care se sperie la gândul că trebuie să vorbească în public trebuie să pornească la drum cu ideea ca auditoriul e de partea lor.1. Pregătirea şi susţinerea unei prezentări orale Susţinerea unei prezentări orale este una din cerinţele frecvente în facultăţi şi colegii. 7. adormi sau alunga auditoriului a unui jargon sau argou blochează comunicarea. Există şi nenumărate obstacole în calea gândirii şi rostirii de cuvinte: confuziile dintre denotaţiile şi conotaţiile cuvintelor. Faptul ca mulţi studenţi se tem să apară în public sau nu toţi reuşesc să aibă succes ţine şi de o oarecare ignoranţă. E mai rapid şi mai spectaculos. stimulaţi. sau polisemiei conduc la ambiguitate. convinşi că pot cunoaşte lucrurile în totalitatea lor. să folosească enunţuri globalizante. povestind şi explicând. ascultătorii. inutil şi comit indiscreţii sunt evitaţi. antrenaţi. Acesta este şi motivul pentru care ei se plictisesc să-i asculte pe cei care nu-şi dezlipesc privirile de pe foaia de hârtie. cei care vorbesc mult. sau acceptaţi cu rezerve. Cuvântul rămâne expresia cea mai înaltă a limbajului şi este actul de identitate al speciei umane.

evitarea vulgarităţilor. cu atât se va simţi mai antrenat. trebuie să aibă în vedere şi următoarele aspecte: acusticii sălii. acordând între 10 şi 20% din timp introducerii. 60-80% din timp problemelor de conţinut şi să păstreze 10-20% din timp pentru concluzii. sau cum trebuie să continue o idee. după care va trebui să facă eforturi pentru a o menţine la cote ridicate. va rămâne de partea lui până la sfârşitul prezentării. de miezul dezbaterilor. Oricum ar fi. mai ales dacă vorbitorul va face tot posibilul să nu stârnească vreun conflict. Cu cât publicul se va apropia.reuşită din toate punctele de vedere. de o singură săptămână. va trebui să exerseze atunci când stă de vorbă cu cineva tehnica îndreptării privirii spre un punct imaginar. evitarea glumelor nesărate însoţite de un râs zgomotos. publicul porneşte la drum de partea vorbitorului şi. înregistrarea prezentării şi . să nu găsească imediat folia transparentă cu datele pe care trebuie să le interpreteze. aşa că va manifesta şi o oarecare toleranţă faţă de greşeli sau ezitări. Această permanenţă nu trebuie însă înţeleasă greşit: privirea insistentă. Acesta este şi motivul pentru care specialiştii sugerează vorbitorului menţinerea unui contact vizual permanent cu auditoriul. fiecare segment de grup şi apoi o persoană sau alta. dacă are conştiinţa depunerii unui efort cât de mic pentru a se pregăti trup şi suflet în vederea marii confruntări. Se spune că pentru a putea vorbi cinci minute e nevoie de două săptămâni de pregătire. E bine ca vorbitorul să privească pe rând. plasarea optimă în spaţiu a materialelor vizuale. vorbitorul să mai uite ce a vrut să spună. expunerea pe un ton plictisit. De aceea este indicat să-şi structureze prezentarea cât mai riguros. cu ceasul în faţă. să-l urmărească şi să-l simpatizeze. situat între ochii interlocutorului. de regulă. Dacă în general întâmpină greutăţi în stabilirea contactului vizual. aţintită asupra unei singure persoane dintr-un grup. să se împiedice când coboară de pe podium şi totuşi să fie apreciat şi aplaudat cu căldură la sfârşit şi să i se spună că prezentarea a plăcut. Dacă va şti cum să comunice publicului faptul că îl tratează cu interes şi seriozitate. păstrarea contactului vizual cu o persoană mai mult de 5-6 secunde trebuie evitate cu orice preţ. crearea unei atmosfere destinse prin zâmbet. este o excelentă modalitate de a verifica dacă selecţia materialelor se încadrează în spaţiul de timp solicitat. iar pentru a vorbi o oră. sau se va feri să îi aducă ofense. Vorbitorul poate să se bucure de concentrarea maximă a publicului preţ de 10 minute. Se poate întâmpla ca pe parcursul prezentării. Exersarea prezentării. că are să îi spună lucruri importante şi interesante. evitarea grimaselor. încadrarea în limita de timp impusă prezentării. sub conducerea vorbitorului. publicul va simţi şi va manifesta toleranţă. Pregătirea prezentării Factorul timp este decisiv în pregătirea unei prezentări. B. Daca vorbitorul doreşte ca publicul să îi acorde atenţie.

formarea textului prin căderea literelor. adoptând formatul fişelor scrise pe o singură parte şi nicidecum pe coli A4. trebuie evitate unele clişee vizuale. este potrivit un ritm de un slide la 2-3 minute. încercuiri sau încadrări.apoi analiza ei poate scoate la iveală atât deficientele de natură paraverbală. trebuie avută în vedere ortografia. Rostirea discursului Vorbitorul nu trebuie să înceapă să vorbească până nu se asigură că publicul este aşezat şi va acorda toata atenţia. dacă nu vor fi asociate sau întărite vizual prin procedee grafice. C. până când nu a respirat adânc şi nu şi-a găsit poziţia cea mai comodă în faţa ascultătorilor. Folosirea mijloacelor vizuale În pregătirea materialelor vizuale. vorbitorul trebuie să pornească de la premisa că ele au rolul să orienteze publicul. cum sunt: butoanele animate. să completeze doar ceea ce are de spus şi nicidecum să se constituie într-o variantă scrisă a vorbelor sale. ele se păstrează eventual pentru sfârşit. D. Vorbitorul trebuie să anticipeze unele din întrebările publicului şi să aibă pregătite materialele care să ilustreze răspunsurile sale. Astfel. sau expresii banale de tipul „Am marea plăcere de a …”. Cuvintele nu îl vor ajuta prea mult. Dacă este vorba despre o prezentare de o oră. nu a stabilit un contact vizual cu auditoriul. nu se prezintă nici mulţumiri şi nici scuze în primele fraze ale discursului. este recomandabil ca pentru o prezentare de zece minute să fie pregătite aproximativ 10 slide-uri. punctuaţia şi exprimarea corecte. La folosirea unor prezentări create cu programe specializate. cât şi cele de conţinut şi logică. Pentru a nu permite memoriei să-i joace feste. să ajute la crearea de corelări şi conexiuni ideatice. Trebuie evitate clişee. scrise pe ambele feţe. topirea unei imagini în alta. până când nu a studiat dintr-o privire organizarea spaţiului propriu de mişcare. până când. Este necesară obţinerea controlului stării de nervozitate încă din primele minute ale . Ele îl vor ajuta să nu omită ideile importante. Indiferent de numărul slide-urilor. preţ de câteva secunde. cum ar fi sublinieri. sporirea spectaculozităţii trecerii de la o pagină la alta prin punctarea sonoră cu sunete de fanfară. vorbitorul trebuie să-şi pregătească notiţe clare şi uşor de urmărit. să construiască argumentări solide şi să nu se abată de la succesiunea normală sau corectă a faptelor şi aspectelor selectate pentru prezentare. Numărul slide-urilor (diaporamelor) rulate trebuie bine corelat cu volumul de informaţie stabilit pentru prezentare şi timpul în care trebuie să se încadreze prezentarea.

Dacă vreo întrebare adresată îl pune într-o asemenea încurcătură. sau s-a încurcat puţin în detalii sau argumentări. o anecdotă sau cu o glumă. prezentarea unor fapte sau date statistice. totul este să se facă alegerea cea mai potrivită personalităţii proprii: denumirea temei. el se va simţi mai pregătit să înfrunte inevitabilele întrebări. de asemenea. urmată eventual de câteva precizări referitoare la alegerea referirea la obiectivele şi aspectele abordate în cadrul temei propuse anticiparea unor întrebări sau aspecte problematice. care să ilustreze aplicabilitatea ideilor expuse. titlului prezentării. Chiar dacă pe undeva vorbitorul s-a mai bâlbâit. expuse. el nu trebuie să se răzgândească. invitarea publicului de a trece la acţiune în spiritul celor afirmate în prezentare. asupra frazelor de început. E. încât îşi dă seama că nu poate răspunde. Două din semnele cele mai des întâlnite ale acestei stări sunt impunerea unui ritm prea alert de expunere şi tendinţa de a nu orienta corpul şi privirea către public. folosirea unui citat nu foarte lung şi relevant pentru subiectul discursului. lansarea unor interogaţii (retorice) prin care să se recapteze interesul slăbit al anecdote scurte. Există mai multe moduri de a începe un discurs. folosirea de citate care să sublinieze credibilitatea performantelor sau rezultatelor publicului. Iar dacă i se adresează o întrebare care nu are nimic de-a face cu . E preferabil ca. vorbitorul să nu se abată de la concepţia iniţială. Astfel. este mult mai corect şi mai elegant să nu încerce „s-o scalde” şi să recunoască sincer: „Îmi pare rău.prezentării. o mărturisire. povestiri interesante. odată ajuns în faţa publicului. Conţinutul discursului nu se memorează. dar fraza de început şi cea de încheiere sunt bătute în cuie. cel puţin să înceapă şi să sfârşească fără a se împiedica. în ciuda tuturor schimbărilor de moment intervenite pe parcursul prezentării. afirmaţii cu conţinut şocant. Finalizarea discursului Modalităţile posibile pentru încheierea prezentării sunt la fel de numeroase: prezentarea unor concluzii punctuale. nu ştiu/nu cunosc/nu vă pot răspunde …”.

dar şi de a depista eventuale neconcordanţe între cerinţele şi rezultatele reale. nu trebuie să se simtă obligaţi să răspundă. scopul urmărit fiind obţinerea de aprecieri. va şti că majoritatea oamenilor deţin răspunsuri la problemele care îi frământă. de la manager la angajat. în cadrul căruia este absolut necesară exprimarea opiniei angajatului. Angajatului i se spune ce ar trebui să facă pentru a-şi îmbunătăţi comportamentul şi ce consecinţe poate avea nerespectarea recomandărilor făcute. C. Acest tip de interviu. E. pot fi de mai multe tipuri: A. este utilizat pentru a completa datele deja cunoscute din curriculum vitae şi din recomandările puse la dispoziţie de către candidat. prin comportamentul său. Interviul de informare. în cursul interviului de admonestare. El se bazează pe un sistem de chestionare directă. . comunicarea are loc în cea mai mare parte unidirecţional. Este folosit de manageri pentru a investiga cauzele unor deficienţe. Interviul de consiliere. Acest tip de interviu se practică pentru a veni în sprijinul unui angajat. Tipuri de interviuri. ale cărui probleme personale îi afectează activitatea. încât este nevoie de o întâlnire oficială bine documentată. Interviul de consiliere nu înseamnă doar a da nişte sfaturi. La interviul de evaluare participă de regulă un manager şi un subordonat. Interviul de evaluare. Spre deosebire de interviul de evaluare. întrevederile sau întâlnirile între două sau mai multe persoane. cunoscut şi sub numele de interviu de angajare. B. cu atât complexitatea şi exigenţele de selecţie sunt mai ridicate. specifică publicisticii şi sociologiei.1. Interviul de selecţie. În sfera forţei de muncă. Acest tip de interviu poate sta la baza unei colaborări iniţiate în vederea întocmirii unor planuri care să aibă ca rezultat îmbunătăţirea activităţii subordonatului. Interviul de admonestare. sau de experţi ai serviciilor de resurse umane în studiul anumitor atitudini ale angajaţilor. Interviul de angajare Interviul este o formă de comunicare orală. Scopul acestui tip de interviu este acela al culegerii de date în vederea rezolvării unei probleme sau pentru documentare.subiectul prezentării. Obiectivul interviului este acela de a constata realizări. Cu cât poziţia ierarhică este mai înaltă.2. Acest tip de interviu se organizează atunci când. după ce managerul şi (eventual) subordonatul au completat o fişă de evaluare. un angajat a încălcat politica firmei atât de grav. Irelevanţa se poate sancţiona cu eleganţă şi diplomaţie. sau mai multe interviuri. opinii şi informaţii diverse. în care se discută chestiuni de interes comun. D. Pentru multe posturi şi funcţii de conducere se organizează adesea două. Dacă cel care conduce interviul este o persoana cu experienţă. 7.

3. se aseamănă cu un chestionar oral. dar şi de a depista mare de solicitanţi. ordinea adresării întrebărilor generale şi specifice nu este stabilită dinainte. La ora actuală. Interviul de sondare a comportamentului candidatului . permite obţinerea unor informaţii similare despre fiecare candidat. B. până se obţine informaţia dorită. C.dar le păstrează bine ascunse într-un colt al conştiinţei lor. le solicită opinii referitoare la condiţiile de lucru din cadrul respectivei instituţii. 7. Angajaţii care părăsesc o instituţie din proprie iniţiativă sunt în general sinceri în comentariile pe care le fac şi dispuşi să dezvăluie informaţii care ar putea îmbunătăţi situaţia colegilor lor. F. Interviul structurat foloseşte întrebări cu o direcţie clară. unele întrebări pot să nu fie strict legate de natura postului. Tipuri de interviuri de angajare Tipologia interviurilor de angajare este şi ea bine reprezentată. numărul intervievatorilor. care ar trebui să se regăsească în sistemul de resurse umane al oricărei instituţii. prin intermediul unui set de întrebări bine gândite. Ceea ce le lipseşte este tocmai şansa de a vorbi cuiva deschis despre problemele lor. Angajaţilor care îşi anunţă intenţia de a părăsi instituţia li se cere sa aibă o întrevedere cu un specialist din domeniul resurselor umane.1. este folosit pentru evidenţierea unor trăsături de personalitate. cele mai utilizate tipuri de interviuri sunt următoarele: A. obiectivul interviului este acela de a constata realizări. Aceasta este o categorie specială de interviu de informare. eventuale neconcordante între cerinţele şi rezultatele reale. scopuri specifice urmărite etc. rolul întrebărilor este de a-l determina pe solicitant să vorbească despre sine. durata întrevederii. întrebările pot fi stabilite anticipat. se pot pune întrebări suplimentare. Criteriile care stau la baza alcătuirii unuia sau altuia sunt extrem de variate: locul desfăşurării. care. când există un număr întrebările nu sunt rigide. Interviul nestructurat are o mare tentă subiectivă. Interviul de părăsire a instituţiei. este utilizat ca formă de selecţie preliminară (screening).

7. adresa sediului central sau al filialei etc.- comportamentul trecut al candidaţilor indică modul în care vor reacţiona la viitorul loc întrebările tipice sunt “Ce aţi face dacă aţi fi în situaţia x?”. organizarea personalului. să folosească un parfum discret. să aibă asupra sa încă o copie a tuturor documentelor expediate firmei (CV. scopul major este testarea comportamentului candidatului în condiţii de stres. când oricum e prea târziu. scrisoare de intenţie. să evite hainele prea largi. când a trebuit să …?” întreprinse. Unii îşi dau seama de importanţa lor chiar în momentul dialogului cu angajatorul. iar concentrarea candidatului trebuie să fie maximă. Pentru un intervievat. bijuteriile . D. este utilă respectarea regulilor următoare: înainte de a solicita un post trebuie să adune date despre activitatea firmei sau departamentului (obiectul de activitate. E. Pregătirea pentru interviu Prezentarea la un interviu presupune cunoaşterea unor tactici şi amănunte de obicei desconsiderate. "Spuneţi-mi ce aţi făcut intervievatorul construieşte de regulă întrebările pe baza conţinutului CV-ului. Interviul de testare a rezistentei la stres privind menţinerea relaţiei cu clienţii.). lista de referenţi).1. cifra de afaceri. numele şi funcţiile unor persoane cu putere de decizie. influenţele suferite în urma ultimelor evenimente economice sau politice. prin ritmul conversaţiei este mai alert.4. astfel încât răspunsurile sale să dea satisfacţie fiecărui membru. este necesară stabilirea unui bun contact vizual cu fiecare membru din comisie. să cunoască fişa postului. se recomandă ca bărbaţii să poarte costum şi cravată. Interviul susţinut în faţa unei comisii lărgite (panel) se caracterizează prin prezenţa unui număr mai mare de trei intervievatori care. să aleagă o vestimentaţie sobră şi elegantă. să se asigure că CV-ul este pregătit în concordanţă cu postul solicitat şi informaţiile culese despre firmă. răspunsurile trebuie să fie cât mai clare şi prompte. răspunsurile trebuie bine structurate (descrierea situaţiei. sau omise. este folosit în cazul posturilor care implică o varietate de sarcini pe lângă acelea specificul întrebărilor formulate. precizarea rezultatelor şi specificarea învăţămintelor). urmăresc lucruri diferite şi au priorităţi diferite. discutarea acţiunilor de muncă. hârtie şi un stilou pentru eventuale însemnări în timpul interviului.

demonstrează că este interesat cu adevărat de postul respectiv. „Când consideraţi că o persoană este dificilă?”. „De ce candidaţi tocmai la noi?”. să stea cu spatele drept. precum şi abundenţa de bijuterii. siguranţă întindă cu coatele pe birou. să se aşeze pe scaun după ce a fost invitat să o facă. să afişeze un aer de încredere în sine pe care îl degajă propria personalitate. să evite rujurile sau lacurile de unghii prea stridente. „Cum vă place la noi în întreprindere?” 2. de sine şi receptivitate.sau alte accesorii vestimentare şi să fie bărbieriţi. să se prezinte cu 15 minute înaintea orei anunţate. „Cum reacţionaţi atunci când un client ridică pretenţii inacceptabile?” 5. Întrebări legate de starea socială şi predispoziţii personale: „În ce mediu aţi crescut?”. însoţite de câteva formulări: 1. să manifeste. iar femeile să poarte un costum de bun gust. să-şi asigure un moral bun. să zâmbească şi să dea mâna cu cel care i-a întins-o pe a sa. să vorbească să pregătească un set de întrebări pe care eventual le va pune interlocutorului şi care cu convingere. prin mimică şi gestică. „Ce părere are soţia/soţul dumneavoastră despre planificata schimbare a locului de muncă?”. „Care din calificările dumneavoastră sunt cele care corespund descrierii postului pe care candidaţi?”. direct şi politicos. să vorbească clar. să nu se să nu ia un aer prea relaxat şi plictisit. Întrebări de legătură spre miezul discuţiei: „Cum ne-aţi găsit?”. să nu fumeze şi să nu mestece gumă. Iată câteva tipuri de întrebări care se pot avea în vedere. să salute. „De ce ne-aţi trimis pe lângă dosarul dumneavoastră şi o bandă video?” 3. să confirme ora şi locul cu 24 de ore înainte de a merge la interviu şi să se asigure că ştie să ajungă la sediul anunţat. că s-a documentat şi s-a pregătit pentru interviu. Întrebări legate de biografia profesională: „Cum a decurs pregătirea dumneavoastră profesională?”. Întrebări introductive pentru demararea discuţiei: „Cum a fost drumul?”. Prima impresie când intră. „Care sunt avantajele şi dezavantajele lucrului în echipă?” . să-şi compună o imagine mentală optimistă. s’ aibă un machiaj discret. Întrebări despre capacitatea de a lucra în echipă: „Ce calităţi şi îndemânări vi se par utile în cazul lucrului în echipă?”. „Cât timp doriţi să desfăşuraţi această activitate?” 4. Tipuri de întrebări Schimbul de informaţii se realizează prin întrebări şi răspunsuri.

să stimulaţi echipa?” 11. Redactarea unui curriculum vitae Un curriculum vitae (CV) este o schiţă biografică. Întrebări privind capacitatea de a răzbate şi a fi convingător: „Descrieţi o situaţie când aţi răzbătut cu succes în ciuda părerilor celor din jurul dumneavoastră”. singur. „Presupunând că brusc aţi deveni şomer. „Ce speraţi prin schimbarea locului de muncă?” Întrebări care se pot adresa la interviu Chiar dacă intervievatul nu are de gând să întrebe nimic. mulţi angajatori îl vor pune în situaţia s-o facă. „După ce schemă de organizare lucraţi?” 10. întocmită de un candidat care solicită un post sau o poziţie. Întrebări referitoare la contractul de muncă: „Ce salariu speraţi să primiţi la noi?”. Iată câteva sugestii:     Care este mediul concurenţial în care operează firma? Ce obstacole se anticipează în atingerea scopurilor firmei? Ce responsabilităţi îmi vor reveni dacă …? Care este politica firmei în ceea ce priveşte înscrierea angajaţilor la cursuri de perfecţionare sau postuniversitare? 7. „Vaţi enervat vreodată pe anumite obiceiuri ale colaboratorilor dumneavoastră?” 8. Oamenii sunt extrem de diferiţi unii de alţii şi orice încercare de încorsetare a unui CV într-o anume reţetă de alcătuire nu poate garanta obţinerea postului dorit.2. dar şi de cât de mult individul ştie să fie el însuşi. să-şi pună în . ce vă va lipsi cel mai mult?” 7. Întrebări referitoare la motivarea efortului: „Etapa de pregătire profesională a dumneavoastră a fost unidirecţională. Comunicarea scrisă 7. „Aveţi probleme când trebuie să renunţaţi la obişnuinţe mai vechi?”.1.2. Includerea unor secţiuni şi excluderea altora depinde nu numai de natura şi gradul de experienţă posedat la un moment dat. sau aţi luat în consideraţie mai multe alternative?”. informaţia conţinută de un CV trebuie atent selectată. În general. Întrebări care vizează flexibilitatea şi capacitatea de adaptare: „În ce condiţii aţi fi dispus să staţi peste program?”. într-un anumit domeniu. ordonată şi inclusă în secţiuni bine cântărite şi anunţate de titluri şi subtitluri adecvate. „Preferaţi sarcinile care nu incumbă responsabilităţi prea mari?” 9. Întrebări referitoare la puterea de concentrare şi rezistenţa la efort: „Ce sarcini aţi considerat a fi extrem de plictisitoare la fostul loc de muncă şi cum le-aţi gestionat?”. Întrebări referitoare la capacităţile de conducător: „Cum puteţi dumneavoastră.6.

să redacteze CV-ul la un calculator.). până la pregătirea de specialitate. să opteze pentru un tip de CV care să îl reprezinte şi care să fie adecvat să-l modifice ori de câte ori consideră necesar şi pentru a fi mai uşor de citit. diferite abilităţi. sau universitară. din care să nu lipsească pregătirea şcolară. propunătorul trebuie:  să cunoască cât mai bine condiţiile cerute de respectivul post. pentru a fi scanat şi parcurs cu rapiditate. condiţiile pot merge de la vârstă.  să alcătuiască o listă cu punctele sale forte.  să nu exagereze în prezentarea biografiei şi să încerce să se limiteze la două pagini A4. Din această perspectivă. În conceperea unui CV trebuie să se pornească de la ideea că el nu este un simplu document. forma grafică. calităţile şi abilităţile care l-ar putea individualiza faţă de alţi candidaţi şi care îl recomandă pentru postul dorit.valoare calităţile şi să-şi ascundă defectele. pentru a putea să-l structureze mai bine. Pentru a redacta un CV uşor scanabil. hârtia etc. calificările deţinute. modificând continuu şi inevitabil (în direcţia standardizării) forma şi conţinutul unui CV. un CV trebuie să fie o oglindă a spiritului în competiţie. Acesta trebuie să aibă o claritate grafică şi structurală deosebită. e bine să fie pregătită şi o versiune în limba engleză. trebuie să se aibă în vedere următoarele: .   să utilizeze hârtie normală şi să evite hârtia colorată. respectiv căutare de forţă de muncă.. Trebuie să se ţină cont şi de faptul că site-urile de locuri de muncă şi bazele de date electronice de oferte/cereri de muncă au transformat „procedurile” de recrutare. Pentru aceasta. sau de proastă calitate. stagiu militar.  să nu folosească foarte multe tipuri de caractere şi să nu abuzeze de cele îngroşate.  situaţiei. personalitate etc. pe care ar fi bine să le folosească doar pentru anunţarea unei secţiuni informative. experienţa în domeniu. ci un produs promoţional care trebuie să convingă. Conceperea unui CV Principalul factor de care trebuie să se ţină seama este obiectivul profesional şi postul vizat. A. De asemenea. Contează în mare măsură şi modul general de prezentare a documentului (încadrarea în pagină. să nu uite că CV-ul trebuie oricum însoţit de o scrisoare de intenţie unde va avea prilejul să creeze legăturile de fond care sa îi pună şi mai bine în lumină pregătirea şi personalitatea.

 următor.  formularea unei scurte fraze care să se refere la aspiraţiile lor pe linie profesională (domeniul de interes. precum şi date concrete despre absolvire. crearea unui document pe hârtie albă.  menţionarea numelui şi adresa instituţiei de învăţământ frecventate. folosind un singur caracter standard (de preferat caractere din familia Sans Serif. B.   CV-ului. această secţiune se recomandă cu precădere candidaţilor care nu ştiu dinainte posturile pentru care doresc să . sau a stării civile nu este obligatorie. de exemplu Arial sau Helvetica).  înscrierea numelui pe antetul fiecărei pagini.  utilizarea în cadrul documentului a unei singure dimensiuni de caracter (între explicitarea tuturor acronimelor folosite. acesta reprezintă o colecţie succintă de substantive şi sintagme. enumerarea cursurilor de specializare urmate. fără omiterea burselor de studii. se va valorifica la maxim fondul de cuvinte-cheie declarat. împreună cu numărul curent al paginii respective. pe o singură coloană. Conţinutul unui CV  datele personale: nume. funcţiile îndeplinite.  electronică. sau a stagiilor de pregătire în instituţii prestigioase din ţară sau străinătate. adresă. număr de telefon. care descriu calificările.  când se prezintă responsabilităţile şi realizările. pentru a putea fi detectate la o căutare folosirea majusculelor pentru evidenţierea numelui şi titlurilor secţiunilor CVînceperea întotdeauna a documentului cu numele. se folosesc în continuare substantivele utilizate în descrierea experienţei profesionale. responsabilităţile specifice şi termenii tehnici asociaţi diferitelor activităţi desfăşurate. posturi pentru care se consideră calificat).  ului. fără linii. e-mail (dacă este obiectiv profesional: după precizarea datelor personale. grafice sau marcaje de listă. în acest fel. fax. rezumatul realizat cu ajutorul cuvintelor-cheie este menit să uşureze scanarea 10 şi 14 puncte). precizarea datei de naştere. urmat de adresa pe rândul ataşarea numerelor de telefon şi fax pe linii separate. se poate opta pentru verificat frecvent).

 referinţe: numele celor care pot oferi referinţe despre persoana în cauză se pot trece în CV. nivelul de cunoaştere a limbilor străine. Tipuri de CV Există trei tipuri de formate: funcţional. cunoştinţele de operare/programare PC.  informaţii suplimentare: se pot trece hobbyurile. permisul de conducere. se poate insista asupra responsabilităţilor avute şi a realizărilor concrete. Adoptarea acestui tip de CV îşi poate dovedi eficienţa în cazul persoanelor care. împreună cu numele instituţiei/firmei şi profilul de activitate al acesteia. însoţite de titlurile şi datele complete de contact (adresa instituţiei.  experienţă profesională: se menţionează în ordine cronologică inversă funcţiile avute. alte activităţi în care s-a implicat şi care au fost de folos în dezvoltarea deprinderilor necesare ocupării postului vizat. fie şi în cazul unei scurte istorii . de comunicare.  publicaţii: în cazul autorul este la început de drum şi nu are decât unul. astfel că el se adresează candidaţilor care nu deţin o mare experienţă de muncă concretizată de-a lungul timpului într-un şir lung de slujbe sau poziţii. coordonatori de proiecte. altfel se va redacta o listă de publicaţii. ocupând anterior fie şi o singură poziţie (poate chiar similară celei pe care se pregăteşte să o ocupe). experienţa voluntară. sau două titluri. strict profesionale) şi realizările obţinute. precum şi orice alte cursuri sau specializări urmate. C.  studii: prezentarea în ordine cronologică inversă a instituţiilor de învăţământ absolvite. dar este mult mai indicat ca acestea. în listă trebuie să apară persoane care îl cunosc şi i-au îndrumat activitatea autorului (profesori. sau alte tipuri de informaţii controversate. politică. uneori precizarea obiectivului este urmată de câteva cuvinte cheie. ce se va ataşa CV-ului. se poate insista asupra unor proiecte de cercetare realizate pe durata studiilor. nu se trec informaţii de natură religioasă. ele se pot trece în CV. stagiile de pregătire/documentare efectuate. În formatul funcţional accentul cade pe abilităţile personale de tot felul (organizatorice. care se va anexa CV-ului. cronologic şi combinat. şefi de departament) şi cărora acesta le-a cerut permisiunea de a fi incluşi în listă. pot suplini lipsa unei liste impresionante de locuri de muncă prin scoaterea în evidenţă a abilităţilor pe care le posedă şi pe care au reuşit să le dezvolte. mai ales în cazul unui proaspăt absolvent şi dacă acestea au legătură cu poziţia solicitată. să fie trecute pe o anexă separată.candideze şi celor care îşi depun CV-urile în bănci de date. adresa de e-mail. numere de telefon sau fax).

D. În cazul în care lista de poziţii ocupate este formată dintr-o succesiune de slujbe deţinute pentru scurte perioade de timp. Nu se recomandă persoanelor care doresc să ocupe posturi în învăţământ. adesea tipizate. selectarea şi reorganizarea informaţiei conţinute într-un CV. că trebuie sau vor să se angajeze. astfel că poziţia cea mai recentă va fi plasată în capul listei. Formatul combinat se adresează candidaţilor cu o experienţa moderată şi mai ales celor care decid să opteze pentru schimbarea profesiei. care poate fi obţinut prin revizuirea. Enumerarea tuturor poziţiilor trebuie însoţită de o descriere succintă a responsabilităţilor acoperite. sau un hiatus considerabil în activitatea de prestare efectivă a unei munci în societate. încât ajung să ascundă până şi o gravă lipsă de experienţă. unde numărul de solicitanţi poate fi atât de mare. celor care doresc să ocupe un post într-un domeniu colateral aceluia în care au deja o pregătire solidă. se poate apela la unul care să combine în mod eficient elementele specifice celor anterioare. CV sau Résumé Un résumé nu este altceva decât un CV în rezumat. Astfel. un résumé trebuie conceput pe o singură pagină. după o lungă absenţă în câmpul muncii. Dezavantajul acestui format (din perspectiva angajatorului. Formatul condensat impune o selecţie foarte atentă a . însă) este acela că unii candidaţi reuşesc să-l exploateze atât de bine. încât departamentul de resurse umane preferă versiuni prescurtate. tinerii candidaţi trebuie să decidă dacă slujbele deţinute anterior sunt relevante pentru domeniul în care solicită angajarea. de CV-uri. El se adresează în special candidaţilor care se orientează spre posturi de producţie şi relaţii publice. Formatul cronologic se adresează candidaţilor care deţin o oarecare experienţă de muncă într-un anume domeniu. deoarece scoate în evidenţă lipsa de experienţă în domeniul ales. Poziţiile deţinute anterior vor fi aranjate într-o ordine cronologică inversă. candidatul se poate aştepta la o întrebare prin care i se solicită să motiveze menţinerea scurtă pe un post sau altul. adoptarea unui astfel de format nu va face decât să scoată şi mai mult în relief tocmai perioada de inactivitate pe care vor fi nevoiţi să o justifice la interviu. Cei care decid la un moment dat. în special în învăţământul superior. a rezultatelor obţinute şi a abilităţilor dezvoltate. Pentru a contracara neajunsurile de tot felul din cadrul celor două formate deja descrise. În cazul în care există o istorie de angajare.de angajare. Dacă limitele rezonabile ale unui Curriculum Vitae se află între 2 şi 4 pagini. se recomandă ca lista succintă a poziţiilor deţinute să fie precedată de aceea a abilităţilor şi realizărilor obţinute în diverse direcţii. Acest format nu este tocmai potrivit pentru proaspeţii absolvenţi.

datelor reprezentative. scrisoarea poate fi trimisă direct managerului. Redactarea unei scrisori de intenţie/motivaţie Scrisoarea de intenţie sau de motivaţie (cunoscută şi sub denumirile de scrisoare de prezentare sau însoţire a unui CV) este un instrument de comunicare scrisă. Trebuie. experienţa profesională şi diferitele abilităţi. Scrisoarea va fi adresată persoanei care se ocupă de angajări. prieteni etc. Numai aşa angajatorul va fi determinat să se gândească un minut în plus dacă nu cumva respectivul candidat este mai potrivit postului decât alt candidat cu un CV la fel de impresionant. trebuie să se precizeze postul vizat şi sursa din care a fost obţinută informaţia referitoare la poziţia disponibilă (anunţ publicitar. Pentru aceasta. sau direct departamentului de resurse umane. care îl pot transforma într-un candidat favorit pentru poziţia sau postul solicitat. din care nu trebuie să lipsească studiile cele mai recente. Dacă . dar nu va putea niciodată înlocui sau suplini lipsa unei astfel de scrisori. de asemenea. candidatul are o primă şansă de a face o impresie bună şi de a-şi exprima interesul deosebit pe care îl acordă postului şi firmei respective. Scrisoarea de intenţie/motivaţie trebuie să conţină neapărat solicitarea efectivă a postului dorit. Este important ca din prezentare să reiasă încrederea că angajarea sa va fi rentabilă pentru ambele părţi. dorinţa clară de a candida pentru obţinerea postului şi disponibilitatea de a se prezenta la interviu. liste de publicaţii sau întreaga suită de cursuri de specializare sau calificare. Acest tip de scrisoare oficială oferă posibilitatea unei persoane de a se prezenta în scris.2. 7. CV-ul conţine într-adevăr cele mai multe informaţii despre candidat.2.). care să facă dovada unei minţi clare şi logice. de a-şi face cunoscute „punctele forte” ale personalităţii sale. pe care orice aspirant la un loc de muncă trebuie să înveţe să-l folosească. care trebuie concepută exclusiv pentru firma avută în vedere. în care toate detaliile tehnice prezentate schematic în CV vor fi articulate şi însufleţite în câteva fraze bine alcătuite. Nu se includ referinţe. În primul paragraf. să menţioneze ce anume din activitatea firmei l-a determinat să solicite respectivul post. candidatul trebuie să explice în cuvinte puţine şi simple motivul alegerii. Cu această scrisoare. Dacă firma este mică. principalele calităţi care îl recomandă pentru ocuparea postului respectiv şi ce doreşte să realizeze în cadrul firmei. necesită o articulare atentă a acestei motivaţii în jurul calificărilor şi aptitudinilor deţinute şi trebuie să exprime disponibilităţile faţă de compania/firma/instituţia la care se intenţionează angajarea. O astfel de scrisoare se construieşte în jurul unei motivaţii reale şi serioase privind postul avut în vedere. cunoştinţe. dacă candidatul nu are informaţii complete.

eventual celei evidenţierea clară a realizărilor profesionale. este de preferat ca fiecare să compună un text care să lege direct competenţele proprii de cerinţele firmei.  adresarea scrisorii direct unei anumite persoane din companie. În paragraful de încheiere trebuie să se mulţumească pentru timpul acordat lecturii. personalizarea conţinutului în raport cu profilul şi pretenţiile firmei respective. se pot include şi motivele care îl determină să părăsească actualul loc de muncă şi să-şi exprime clar dorinţa de a candida pentru noul post. abilităţilor şi a modului în care ele pot fi puse în folosul firmei.nu se dispune de informaţii exacte despre un anumit post. să se precizeze care din calităţi şi aptitudini se potrivesc cu profilul postului solicitat. . se poate exprima propria opţiune pentru un domeniu de activitate. candidatul trebuie să aibă în vedere în momentul conceperii şi redactării unei astfel de scrisori câteva reguli de bază:   exprimare clară şi la obiect. Oricum. dar potenţialii angajatori vor să ştie exact de ce ar trebui să-l ia în echipă. Pentru a avea succes în întreprinderea sa. sublinierea calităţilor. să menţioneze un departament care îl interesează. din pricina schematismului biografiei.  punerea accentului pe lucrurile şi aspectele care îl diferenţiază de alţii care candidează pentru acelaşi post. să caute un motiv cât mai special pentru care solicită postul. este bine să se sublinieze domeniul în care candidatul s-a remarcat sau a obţinut performanţe deosebite. să se exprime disponibilitatea pentru un interviu de angajare şi eventual să se indice care este cel mai rapid mod în care poate fi contactat. exagerând unele aspecte în care coordonează direct respectivul departament sau proiect. să o expedieze în numele lui şi să spere că va fi invitat la interviu. De asemenea. dar care. candidatul trebuie să-şi pună în valoare întreaga personalitate. sau un proiect al firmei la care ar vrea să colaboreze. Este recomandabil să se evidenţieze conexiunile şi detaliile implicite din CV. oricine poate lua o scrisoare de intenţie deja redactată de altcineva. deci el trebuie să ofere câteva exemple concrete de realizări obţinute în posturile anterioare şi care i-ar putea impresiona. candidatul poate fi un om excepţional. În cele două sau trei paragrafe din corpul scrisorii.  limitele decenţei şi bunului simt. să accentueze tocmai acele detalii şi aspecte din CV care îl pun într-o lumină favorabilă. nu este însă o practică sănătoasă. pot trece neobservate.

scrisoarea nu va fi luată în considerare. scrisoarea solicitantul trebuie să menţioneze că este disponibil pentru interviu.  se redactează paragrafe scurte şi concise grupate tematic şi se folosesc spaţii de un rând între cele care compun corpul scrisorii. prin sublinieri şi îngroşări repetate. adresă) şi să precizeze că poate fi contactat oricând pentru orice alte detalii clarificatoare. nu se foloseşte hârtie de proastă calitate şi nici hârtie colorată. Arial. decât dacă aceasta este solicitată. nu se vorbesc de rău locurile de muncă anterioare. astfel încât să se obţină un document lipsit de pete. să trebuie să îl prezinte ca pe o persoană foarte deschisă comunicării interpersonale.  nu se adoptă unui ton impersonal.  dimensiuni. se poate menţiona în scrisoare nivelul salariului solicitat. cum ar fi relatări despre conflicte avute la alte locuri de muncă sau litigii în curs.  scrisoarea trebuie redactată cu mare grijă din punct de vedere gramatical şi trebuie evitate eventualele erori de logică. se nu se „încarcă" documentul prin folosirea unui număr mare de caractere şi poate alege între Times New Roman. se utilizează o imprimantă de calitate. Alte reguli şi sugestii:    nu se însoţeşte scrisoarea de o fotografie. . sau Helvetica. Geneva. care poate crea o imagine negativă despre motivaţia şi discernământul solicitantului în alegerea postului şi totodată poate lăsa impresia că acesta îşi încearcă norocul. se foloseşte un font cu caractere lizibile şi sobre.  solicitantul trebuie să arate că dispune de abilităţi de comunicare. după principiul „nu se ştie niciodată”. în CV această informaţie nu trebuie să apară niciodată. spaţii neclare sau omisiuni. „semănând” candidaturi la întâmplare. sau va induce destinatarului o stare de disconfort.  nu se includ informaţii legate de salariul dorit.  în cazul în care nu există altă posibilitate şi trebuie optat pentru o scrisoare olografă (redactată de mână). clară şi fără greşeli (de orice natură) îl va determina pe angajator să parcurgă cu atenţie scrisoarea şi să invite solicitantul la interviu. o prezentare îngrijită. trebuie acordată o atenţie deosebită aspectului grafic şi lizibilităţii. întrucât va fi nevoit să-şi piardă timpul cu descifrarea ei.  furnizeze toate detaliile de contact (telefon. dintre cele mai curente. doar dacă firma respectivă solicită acest lucru. e-mail. nu se includ aspecte negative. se evită remarcile sarcastice. altfel.

cursuri etc.  identifica eventuale scăpări şi a obţine sugestii. Abrevieri folosite în scrierea notelor de text . ele transpar şi din modul în care sunt întocmite notele. În cazul primei alternative. ca urmare a întrebuinţării tehnicii siglei (prescurtare convenţională) rezumative sau numerice. notele păstrează aceeaşi structură ca şi cele de subsol. se verifică atât ortografia. poziţie care facilitează parcurgerea lor concomitent cu parcurgerea lucrării. Există şi posibilitatea plasării acestora la sfârşit de capitol sau de lucrare şi chiar integrarea lor în textul propriu-zis (mai ales în cazul notelor de tip bibliografic). numele autorului este urmat de anul apariţiei lucrării la care se face trimitere sau numărul de ordine din lista bibliografică. În cazul adoptării metodei cu note de text prin siglare numerică. notele de text sunt mai reduse ca întindere şi conţinut. din prezenţa sau absenta unui index.3. interviuri. Textul unei lucrări ştiinţifice trebuie însoţit de indicaţii exacte referitoare la sursele de informare folosite. de explicaţii privind fenomene şi aspecte similare celor analizate. deoarece ideile sau informaţiile din diverse surse (cărţi. plasate în anumite zone ale lucrării. alcătuiesc aparatul unei lucrări ştiinţifice. Trimiterile care se fac în subsolul paginii trebuie să conţină toate datele bibliografice ale lucrării consultate şi numărul paginii sau al paginilor de unde s-a preluat informaţia. listele bibliografice.2. A. În cel de-al doilea caz. listele de abrevieri. cât şi punctuaţia. după numele lucrării. scrisoarea de intenţie reprezintă o se poate apela la o cunoştinţă. Realizarea notelor (integrate în text) prin siglă rezumativă implică prescurtarea numelui autorului şi a titlului lucrării.) trebuie combinate cu propriile observaţii şi reflecţii. Toate aceste elemente. B. Notele De regulă. după care trebuie să se indice (în ambele tipuri de siglă) numărul volumului şi numărul paginii. notele se plasează în subsolul paginii. ordonarea în listă se face alfabetic. În cazul în care un autor are mai multe lucrări publicate în acelaşi an. 7. Exigentele structurale ale unei lucrări ştiinţifice Întocmirea de lucrări şi proiecte ştiinţifice în studenţie este o activitate laborioasă şi responsabilă. a unei anexe sau a unui apendice. Maturitatea şi rigurozitatea abordării se observă nu numai prin parcurgerea atentă a conţinutului lucrării. precum şi de exprimarea unor atitudini de acceptare sau respingere a unor fapte sau opinii. să citească scrisoarea pentru a mostră a deprinderilor de scriere şi prezentare ale solicitantului. sau un prieten.

la prima trimitere se vor da indicaţiile bibliografice complete. iar restul trimiterilor vor cuprinde doar numele autorului. urmând ca trimiterile ulterioare să nu conţină decât numele autorului.  idem (id. „articol/volum/publicaţie deja menţionată”. „lucrarea citată”. mai mult. „operă citată”: formula opus citatum se poate folosi atunci când autorul trebuie să se refere de mai multe ori la aceeaşi lucrare în cuprinsul lucrării sale. urmat de formula op. Întocmirea bibliografiilor Întocmirea listei bibliografice este o operaţiune importantă. cit. autorii care au adoptat sistemul notelor de subsol sau cel al notelor de text complete. iar trimiterile pe care le face apar una după alta.) „acelaşi autor”. loc. sau oarecum asemănător celui pe care îl susţine. stilul adoptat în scrierea notelor influenţează direct întocmirea listei bibliografice. passim „ici şi colo” apud (ap. iar apoi numărul paginii sau al paginilor la care se face trimitere. Astfel. „articolul citat”. care presupune ordonarea atentă a tuturor lucrărilor consultate. titlul lucrării (eventual prescurtat) şi pagina. articole şi cărţi de acelaşi autor. În acest scop. cit. formula poate produce confuzii în cazul în care autorul unei lucrări are de făcut trimiteri la mai multe studii. „compară”: indicaţiile bibliografice sunt precedate de confer atunci când preluate din sursa indicată.  autorul face trimitere la o lucrare care conţine un punct de vedere diferit. primele trimiteri pentru fiecare lucrare în parte trebuie să conţină toate datele bibliografice. lucr. loco citatum. în acelaşi loc”: formulele sunt recomandate atunci când autorul recurge la un număr mare de referiri la acelaşi autor sau lucrare pe aceeaşi pagină. Bibliografia este oglinda tuturor trimiterilor făcute prin notele de subsol sau de text. se pot folosi următoarele formule şi abrevieri:  v. prima trimitere trebuie să conţină toate datele bibliografice şi numai după aceea se poate indica numai idem sau ibidem şi pagina. C. ibidem (ibid.Unii editori preferă să economisească cât mai mult din spaţiul rezervat notelor şi în acest mod să-i determine şi pe autori să nu se repete inutil în tot felul de explicaţii.) „aceeaşi operă. nu din original). nu vor avea altceva de făcut decât să ordoneze lucrările în .cit.) „după” (indică o citare preluată de la alt autor. „vezi”: autorul indică lucrarea din care citează sau trimite la unele idei cf.cit.  op. caz în care formula nu este recomandabilă. cit .      art.

ordinea alfabetică a numelor autorilor şi să nu uite să includă şi sursele spre care nu s-au făcut trimiteri. volume. cele mai cunoscute stiluri de întocmire a notelor şi listelor bibliografice sunt:   ingineri. toate aceste informaţii sunt plasate în paginile de titlu ale cărţilor editate în România între titlul lucrării şi numele editurii. Prenume. (Anul publicării). Ambele stiluri recomandă două spaţii după punct. Prenume. De obicei. În acest sens. Anul publicării. Prenume. Şi de această dată listele bibliografice nu vor mai conţine numărul paginii. După cum se observă. Prenumele autoarelor de cărţi şi lucrări nu se abreviază. la semnatarii prefeţelor sau studiilor introductive. Titlul cărţii/lucrării. ordonarea lor se face în funcţie de succesiunea lor pe pagina de titlu. stilul MLA recomandă următoarea structură informativă: stilul MLA (Modern Language Association). părţi. schema este uşor modificată: Nume. Aceste două stiluri iau în consideraţie şi posibilitatea ca autorii să facă trimiteri la surse bibliografice on-line şi la necesitatea includerii acestora în listele bibliografice. Diferenţa majoră dintre cele două stiluri în cazul întocmirii listelor bibliografice constă în ordonarea informaţiei bibliografice. atenţia trebuie concentră asupra paginii de titlu a cărţii (nu asupra copertei). secţiuni etc. spre deosebire de note. Locul publicării. referitoare la autorul traducerii. pentru stilul MLA este valabilă următoarea schemă informativă (cu punctuaţia corespunzătoare): Nume. Dacă pagina de titlu mai conţine şi alte informaţii. Pentru a extrage corect şi complet informaţiile bibliografice necesare redactării trimiterilor şi bibliografiei. această informaţie se va structura după următoarea schemă: Nume. dar care au fost oricum consultate pe parcursul redactării lucrării. Editura. folosit cu precădere de umanişti. Titlul lucrării. În spaţiul anglo-american. Pentru stilul APA. Titlul publicaţiei. Anul publicării. folosit cu precădere de . Locul publicării: Editura. Astfel. Odată extrasă. Locul publicării: Editura. iar autorii trebuie să respecte această ordine. stilul APA (American Psychological Association). Informaţia referitoare la anul publicării poate fi plasată însă şi imediat după prenume. În cazul în care autorii au adoptat sistemul scrierii notelor prin siglă (rezumativă sau numerică). în lista bibliografică nu se mai indică pagina. bibliografia va trebui să indice obligatoriu şi cheia siglelor.

Trimiterea la pagini este obligatorie deoarece rolul acestor liste este acela de a facilita găsirea rapidă a locului unde se menţionează sau se tratează ceva. Redactarea unui raport tehnic Raportul tehnic este o forma de comunicare scrisă cu caracter preponderent informativ şi întindere variabila. corpusuri de limbă. din pricina lungimii sau multitudinii lor.4. fie nume de autori citaţi (index de nume sau index de autori). Numele autorului. Anexa sau apendicele Această secţiune este specifică lucrărilor foarte ample. Numele autorului. care însumează fie cuvinte sau forme (index de cuvinte şi forme) discutate sau explicate în lucrare. în care analizele şi discuţiile se bazează pe studii de caz. ar întrerupe nepermis de mult firul expunerii şi argumentării.2. Protocol and address. Titlul documentului. serii de experimente. D. Protocolul şi adresa. Indexul Lucrările ştiinţifice ample pot fi însoţite de liste alfabetice plasate de regulă la sfârşit. access path or directories (date of access). access path. calea de acces sau directoare (data accesării). Iniţiala/Iniţialele Prenumelui(lor). Initial(s). Data publicării sau revizuirii documentului [dacă diferă de data accesării]. Versiunea sau numărul fişierului [dacă e cazul]. 7. Stilul APA propune următoarea structură: Author's Last Name. Prin specificul conţinutului. demonstraţii tehnice complexe etc. Title of complete work [if applicable]. Titlul complet al lucrării [dacă e cazul]. fie nume de materii (index de materii). Titlul complet al lucrării [dacă e cazul]. (Data publicării documentului [dacă diferă de data accesării]). raportul se adresează unui public sau grup restrâns. Title of document. Version or File number [if applicable]. E. „Titlul documentului”. Document date or date of last revision [if different from access date]. Protocol and address.) care. Versiunea sau numărul fişierului [dacă e cazul]. data statistice. scheme tehnice complexe etc.Author's Last Name. calea de acces sau directoare (data accesării). or directories (date of access). Protocolul şi adresa.” Title of Complete Work [if applicable]. First Name. Ediţia sau revizuirea [dacă e cazul]. Plasate la sfârşitul lucrării. Version or File Number [if applicable]. (Date of document [if different from date accessed)]. ele pot conţine toate acele materiale (tabele. Prenumele. “Title of Document. texte selectate. . (Edition or revision [if applicable]).

programe ştiinţifice de cercetare. cu informaţia acumulată din discuţii. în sensul adaptării terminologiei şi limbajului specific domeniului la nivelul de pregătire şi înţelegere a cititorului.  opinent sau interpretativ prin includerea lor în capitole sau secţiuni separate. este de luat în considerare posibilitatea includerii unei liste de figuri sau a unei atentă a secţiunilor. se pot aminti următoarele:  secţiunea introductivă şi cea concluzivă trebuie să concorde. optându-se pentru construcţiile întrebările formulate să-şi găsească un răspuns. aceste rapoarte tehnice sunt întocmite pentru a fi citite de personalul didactic care le-a solicitat. Întocmirea lui implică o activitate laborioasă. explicit sau implicit. interviuri profesionale. .   liste de tabele (de regulă după cuprins) pentru a facilita localizarea rapidă a unor aspecte sau comentarii. la care să aibă acces atât studenţii din aceeaşi grupă. sau informaţia preluată de pe Internet. îndrumătorii pot impune un număr minim sau maxim de pagini.  impersonale. se va stabili cât de „tehnică” va fi prezentarea. De cele mai multe ori. În funcţie de aceasta.  este necesară includerea unei pagini de titlu. cât şi alţi specialişti sau cadre didactice. astfel încât toate materialul faptic. există însă şi posibilitatea ca îndrumătorul să solicite întocmirea lui nu numai în cadrul sistemului general de evaluare a cunoştinţelor. măsurătorile şi calculele trebuie diferenţiate de conţinutul nu se folosesc exprimări familiare. deoarece informaţia acumulată prin lectura cărţilor indicate la curs trebuie combinată cu rezultatele practice din orele de laborator şi practică productivă. a unui cuprins şi numerotarea numerotarea secţiunilor începe de obicei cu introducerea. Stabilirea clară a adresabilităţii raportului tehnic este o cerinţă care nu trebuie să scape din vedere nici celui care solicită întocmirea lui şi nici celui care îl redactează. raportul tehnic reprezintă una din cele mai ample lucrări solicitate la termene fixe şi care pregăteşte drumul spre alegerea lucrării de diplomă. Dintre principalele caracteristici ale unui raport tehnic în format standard. în funcţie de complexitatea temei sau subiectului.Pentru mulţi dintre studenţii care urmează cursurile unor facultăţi tehnice. dar şi din dorinţa ca aceste materiale să se constituie într-o bază informativă şi didactică în cadrul laboratorului sau departamentului. an de studiu sau ani diferiţi. Mai mult.

În alcătuirea lui trebuie să se ţină seama de faptul că e necesar să i se confere o identitate proprie de formă şi conţinut. autorul trebuie să ofere o identificare a acesteia în contextul domeniului dat. sau să modifice rezultatele obţinute anterior. Dacă raportul se concentrează asupra unor dezvoltări. se poate include o listă de sigle şi abrevieri şi un index de termeni. în partea introductivă a raportului. atunci autorul va trebui să informeze exact cititorul asupra naturii compilative. Dacă raportul este o trecere în revistă. . aprecierile concluzive şi recomandările. Secţiunile caracteristice formatului standard sunt următoarele:  Rezumat Rezumatul este o prezentare sintetică a scopului şi conţinutului raportului. din care trebuie să transpară cu preponderenţă modalitatea de abordare a temei. să dezvolte. Aceasta secţiune nu se numerotează. cunoscuţi doar prin corespondenţa electronică şi care au fost de acord să trimită o serie de articole şi materiale. introducerea trebuie să conţină o trecere în revistă a abordărilor experimentale anterioare şi modul în care abordarea actuală îşi propune să continue. Lungimea rezumatului se stabileşte în funcţie de lungimea raportului. de regulă. fără colaborarea sau sprijinul absolut dezinteresat din partea unor oameni (de exemplu. să indice modul în care va fi folosită dezvoltarea. care să îi permită să funcţioneze independent de corpul raportului şi să poată fi eventual publicat într-o colecţie de rezumate. Mulţumirile adresate unei bibliotecare binevoitoare sau companiei unui animal care a ţinut de urât autorului trei nopţi cât a definitivat raportul ar fi rizibile. critice sau revizioniste a demersului sau. E posibil însă ca redactarea raportului solicitat să nu fi fost posibilă fără bursa acordată în cadrul unui proiect european. Dacă raportul se concentrează în jurul prezentării unor experimente. subiectului sau fenomenului investigat şi de a preciza importanţa abordării respective în contextul domeniului dat. trebuie să se încadreze între 150 şi 300 de cuvinte. mai ales în cazul în care raportul este foarte amplu. să identifice beneficiarii.   Cuprins Introducere Introducerea are rolul de a informa asupra temei. De multe ori unii îndrumători preferă ca în partea finală a introducerii să se formuleze efectiv întrebările la care se vor căuta răspunsuri. sau o privire retrospectivă asupra unei problematici de interes. mai ales atunci când nici nu există persoane care să fi ajutat direct la pregătirea şi redactarea lui.  Mulţumiri Mulţumirile nu constituie o secţiune obligatorie.

obiectivitatea poate face puţin loc subiectivităţii autorului. Ele trebuie să respecte regula celor trei C: claritate. De regulă. aici se pot include şi propunerile de continuare a analizelor.  Discuţii şi interpretări Interpretarea şi compararea rezultatelor se face în secţiunea destinată discuţiilor. Obiectivele raportului Declararea scopurilor şi intenţiilor se poate face într-o secţiune separată. analizei neajunsurilor din abordare şi speculaţiilor inteligente. Aici. să se indice greutăţile întâmpinate şi modul în care s-a reuşit rezolvarea lor. De multe ori însă.  Bibliografie . mai ales atunci când conţinutul raportului are un caracter informativ demonstrativ. trebuie să se opteze pentru acel volum de date care să convingă cititorul că s-a întreprins ceea ce s-a propus şi că se poate baza pe concluziile trase.  Prezentarea rezultatelor Rezultatele trebuie raportate cât mai simplu şi direct. atât îndrumătorii cât şi autorii preferă includerea obiectivelor spre sfârşitul introducerii. în vederea unei evaluări obiective a conţinutului raportului. să se precizeze rolul respectării succesiunii unor etape.  Recomandări Recomandările au rolul de a semnala sau reveni asupra câtorva aspecte esenţiale prin care autorul doreşte să ţină trează mintea cititorului. Problema apare în momentul în care trebuie să se decidă asupra volumului de informaţie inclus în această secţiune. coerenţă şi conciziune. echipamentele folosite. de sugestii metodologice care ar putea conduce la alte rezultate. procedee şi experimente Metodele şi procedeele folosite vor fi grupate într-o secţiune în care va trebui să se descrie pe larg modul de lucru.  Metode. Se recomandă includerea rezultatelor în tabele şi prezentarea lor cu ajutorul graficelor.  Concluzii Concluziile trebuie să derive din întreg corpul raportului şi nu din ultimul capitol sau subcapitol al unei secţiuni mai bine reprezentate. părerilor personale.  Elemente teoretice Elementele teoretice se pot grupa separat atunci când înţelegerea informaţiei dense din raport depinde exclusiv de câteva explicitări sau nuanţări ale cadrului teoretic general.

foi de calcul tabelar etc.  Formatul asertiv. imediat după introducere. nu trebuie pierdut din vedere. fiecare experiment se poate constitui într-un segment aparte. Pe baza unor titluri şi subtitluri cu caracter enunţiativ se poate construi mai uşor rezumatul raportului. de regulă după numele autorilor. schemelor electronice complicate.  Formatul introductiv-concluziv. iar lectura raportului se va derula cu aceste concluzii în minte.Bibliografia este o listă a tuturor surselor informative folosite pe parcursul redactării raportului. Acesta propune schimbarea radicală a titulaturii şi succesiunii secţiunilor în funcţie de ineditul informaţiei şi obiectivele demonstraţiei. În loc de banala „Introducere”. Acest format propune plasarea concluziilor mult spre începutul raportului. referitoare în principal la sursele de informare. dar care necesită abordări metodologice diferite. În situaţia în care raportul descrie un set de investigaţii întreprinse cu acelaşi scop. Un raport tehnic nu trebuie să fie lipsit de prezenţa unui sistem de adnotări. Există numeroase situaţii în care formatul standard nu satisface pe deplin necesităţile de organizare coerentă a discursului. sistemul de note are rolul de a reface pentru cititor o traiectorie informativă ce poate fi urmată pentru adânciri. autorul poate folosi o sintagmă mult mai directă şi mai transparentă informativ. care să cuprindă informaţii suplimentare de amănunt. se recomandă o reluare sau prezentare rezumativă a concluziilor în finalul raportului pentru a evita încheierea bruscă a materialului. cu propria lui secţiune metodologică şi de descriere a rezultatelor. Criteriul alfabetizării listei. se pot avea în vedere următoarele variante:  Formatul secvenţial. Partea introductivă. Avantajul ar fi acela că ele nu vor putea fi total ignorate.  Apendice Acesta este rezervat includerii calculelor matematice. . prezentării unor fişiere cu informaţii despre programe. sau informaţii cu valoare explicativă şi de atenţionare a evitării unor confuzii. Aceste surse pot fi împărţite în surse primare şi surse secundare (dicţionare. Obligativitatea folosirii unui sistem de note nu trebuie pusă în relaţie cu dorinţa de a convinge sau impresiona cititorul prin volumul lecturilor. În acest sens. Oricum. clarificări sau evaluări proprii. discuţiile şi interpretările vor fi comune. ghiduri). Astfel. cititorul îşi va putea forma uşor şi rapid o idee despre conţinutul raportului.

dar şi maniera în care se comunică. Cartea de vizită este purtătoarea următorului conţinut informativ obligatoriu:     identitate: nume şi prenume ocupaţie/funcţie/grad profesional numele instituţiei/organizaţiei/companiei informaţii de contact: adresă. Gruparea informaţiei şi plasarea ei într-un spaţiu dreptunghiular nu foarte generos. în ton cu personalitatea. Astfel. numere de telefon. o carte de vizită va fi un excelent intermediar.5. Deşi se spune că omul sfinţeşte locul.2. motiv pentru care uneori este nevoie de cărţi de vizită care să comunice distincţie. se recomandă ca tipărirea numelor de persoane pe cărţile de vizită oficiale să nu fie ostentativă. culorilor şi logo-ului sunt elemente care vor pune într-o lumină mai mult sau mai puţin favorabilă şi vor reprezenta persoana respectivă în diverse ipostaze. cât şi cele particulare. seriozitate şi maximă competenţă profesională (mai ales dacă se reprezintă interesele unei instituţii sau companii). . Condiţia majoră pe care acest instrument trebuie să o îndeplinească este ca imaginea personală sau instituţională pe care o promovează să fie sinceră. Cheia succesului în lumea de astăzi rămâne munca dublată de tenacitate şi disponibilitate. iar alteori este nevoie de cărţi de vizita folosite în împrejurări mai puţin formale.7. caracterelor. Redactarea unei cărţi de vizită Oamenii au nevoie unii de alţii şi îşi cultivă cu grijă relaţiile pentru a atinge obiective din cele mai variate. această coexistenţă nu este întotdeauna susţinută de toate detaliile de design care să armonizeze cele două ipostaze. susţinător şi relansator comunicaţional pentru toate mediile profesionale. adresă e-mail. Pentru ca acest conţinut să fie pus pe deplin în valoare şi să ofere o oarecare garanţie a dezvoltării şi întreţinerii relaţiilor interumane. reprograma sau dezvolta. Acest ultim element transpare cel mai adesea în cărţile de vizită prin faptul că unele persoane decid să tipărească atât datele oficiale de contact. odată puşi în relaţie. Din nefericire. Funcţiile administrative deţinute la un moment dat sunt un excelent prilej de stabilire şi dezvoltare a unor relaţii pe termen lung. este nevoie de un design inspirat. Contextul comunicării influenţează nu numai conţinutul comunicării. alegerea cartonului. De multe ori oamenii simt că. contactele lor nemijlocite şi interactive se pot oricând relua. când se doreşte trecerea drept o persoană particulară. clară şi convingătoare.

de transpunerea lui într-o limbă şi un alfabet de circulaţie. trebuie să se gândească dacă nu cumva promovarea simultană a celor două imagini profesionale . Mai mult. o flatare a persoanei sale şi certitudinea că este dorit şi important. avantajele sau pur şi simplu gama variată a serviciilor oferite de o firmă sau companie să fie cât mai transparente şi mereu la îndemâna clienţilor. Natura şi proporţiile manifestării sunt elementele de bază în stabilirea conţinutului. el trebuie însoţit.  când dezvoltarea relaţiilor şi menţinerea lor depinde de modul în care este folosit sau anticipat contextul fizic sau spaţial al comunicării. pentru a risipi orice nuanţă de „convocator”.6. curier şi doar excepţional prin fax sau poştă electronică. Numele persoanei invitate trebuie să apară neapărat pe plic.mai ales în cazul în care domeniile în care activezi nu au nimic în comun – nu face decât să estompeze sau să bagatelizeze personalitatea complexă pe care doreşte să o promoveze. la unul mult mai oficial. Rolul unei scrisori de invitaţie. iar din conţinutul invitaţiei trebuie să transpară o apreciere a competenţelor invitatului. invitaţia. În privinţa reversului cărţii de vizită. de bună calitate. social şi psihologic al comunicării. în cazul unui eveniment într-un cerc restrâns. sau pe care le-au dobândit în timp prin desfăşurarea concomitentă a două sau mai multe activităţi profesionale. înmânată de regulă direct persoanei invitate. în forma sa generică de „bilet de intrare” la un eveniment rămâne o modalitate de comunicare în scris. în funcţie de contextul cultural. Redactarea unei invitaţii Deşi trimiterea unui fax sau a unui e-mail pare să fie mult mai la modă. De aceea. formei şi stilului invitaţiei. este recomandabilă tipărirea cuvântului „INVITAŢIE” înaintea formulei de adresare.Nu e deloc condamnabilă şi nici ruşinoasă decizia multor persoane de a-şi valorifica toate calităţile cu care au fost înzestrate. Numai că atunci când cineva se decide să-şi construiască o carte de vizită. care nu se lasă uşor înlăturată. 7. în cazul în care numărul invitaţilor este mare iar aceştia provin din sfere diferite de activitate. trebuie să creeze persoanei vizate o impresie decisivă încă de la deschiderea ei.2. Informaţiile prezente în invitaţie trebuie să răspundă celor cinci întrebări generale: .  când se simte nevoia ca oportunităţile. expediată prin poştă. Tonul unei invitaţii poate varia de la unul intim şi personalizat. o astfel de scrisoare se tipăreşte pe o hârtie mai tare. exploatarea acestui spaţiu se justifică în cel puţin trei situaţii:  când textul informativ este redactat într-o limbă ce foloseşte şi un alfabet inaccesibil majorităţii.

Este bine ca formulările alese pentru solicitarea punctualităţii să nu aibă o notă imperativă sau abuzivă („Rugam nu întârziaţi!”. sau „Evenimentul este televizat”). ziua. • Ce? Răspunsul va oferi precizări despre genul de eveniment sau ocazie la care este aşteptat destinatarul invitaţiei. unii vor fi îmbrăcaţi în culori închise. În cazul în care o singură invitaţie este adresată în comun mai multor persoane. care va fi. iar invitaţii provin din cercuri profesionale şi sociale foarte variate. ci să se recurgă la o formulare puţin mai mascată a necesităţii prezentării la timp. O invitaţie la cină la „orele 19:00” va însemna că invitaţii se vor aşeza la masă pe la orele 20:00. respectat. Invitaţiile de dimineaţă sau de peste zi trebuie să indice în mod orientativ fie durata evenimentului. fie ora de încheiere. pentru a evita punerea în situaţii penibile a invitaţilor. invitaţia trebuie însoţită de un program amănunţit. • Când? Nu trebuie omis momentul ( data. Este important să se precizeze ce eveniment va avea loc (de exemplu. trebuie numiţi ambii soţi. ora) desfăşurării evenimentului. pavilion.• Cine? Răspunsul la această întrebare oferă lămuriri în următoarele direcţii:     identitatea şi calitatea gazdei identitatea şi calitatea invitaţilor dacă invitatul vine singur sau însoţit ce alte persoane mai sunt invitate. • Unde? Pentru a avea siguranţa că persoanele invitate vor şti unde să se prezinte. se pot concepe invitaţii tipizate. În cazul în care evenimentul este unul de durată. Dacă manifestările sunt de amploare. desigur. • Cum? În funcţie de natura evenimentului anunţat. numele acestora trebuie aşezate în ordine alfabetică. precum şi gradul de punctualitate solicitat. dacă este vorba despre o nuntă sau o înmormântare. etaj). în care se renunţă la formula directă de adresare cu identificarea numelui persoanei. Dacă este adresată unei familii. dacă este vorba despre o zonă aglomerată. ordinea de zi. invitaţia trebuie să precizeze adresa exactă (strada. zonă. alţii nu. iar numele soţiei îl precede pe cel al soţului. când unii vor fi pregătiţi să ofere cadouri. alţii mult prea elegant şi în culori prea deschise). precum şi alte repere de orientare sau indicaţii pentru parcarea maşinii. invitaţia trebuie să conţină şi câteva repere legate de modul de desfăşurare a acestuia: programul complet al manifestării. Pe spatele invitaţiei se poate face o mică schiţă a amplasamentului. număr. promisiunea de final (dacă întâlnirea este urmată de un .

7. mese rotunde. botezuri. o persoană de contact şi o dată limită. conferinţe. dineuri.Vă rugam să confirmaţi participarea dvs. În locul formulei clasice: . pentru că nu este convocare) de acces în perimetrul sau incinta în care se desfăşoară evenimentul. uneori din vina lor. seminarii. expoziţii. aceştia ajung să nu-şi mai onoreze promisiunea. politicii. la dna … tel…”. „ţinuta lejeră/sport”. tel…”.2. târguri. recepţii etc.. Unele indicaţii privind ţinuta invitaţilor pot fi binevenite: „ţinută de seară”. Puţini sunt invitaţii care se gândesc să trimită un răspuns de confirmare. simpozioane. inaugurări. din prea mult zel organizatoric. Fie că este vorba despre evenimente din sfera afacerilor. Gazda poate menţiona un număr de telefon sau fax. forumuri. Există şi situaţii în care. nunţi. Trebuie evitate situaţiile când. alte ori pentru că gazda nu a solicitat expres confirmarea participării în finalul invitaţiei. Oportunitatea expedierii unei invitaţii se justifică în următoarele tipuri de manifestări: aniversări.RSVP dna…. demonstraţii. lansări de produse sau servicii. obţinută prin abrevierea lui . un punct de vedere. Comunicatul de presă Instrument de bază al relaţiilor publice. cocktail-uri. De aici şi necesitatea de a verifica telefonic prezenţa la manifestare cu o săptămână şi apoi cu două zile înainte. Expedierea unei invitaţii se face cu aproximativ două săptămâni înainte de data programată a evenimentului. lansări de carte sau discuri. iar agenda de lucru a invitaţilor este deja completă şi nu suferă modificări. Mai puţin sigură şi mai puţin recomandabilă este ataşarea unui cupon de răspuns pretimbrat. sau când invitaţiile sunt trimise pe ultima sută de metri. pensionari. vernisaje. comunicatul de presă reprezintă o informaţie. deşi invitaţii răspund pozitiv invitaţiei.. pe care invitatul trebuie să-l expedieze înaintea unei date limită.Respondez s’il vous plaît” din limba franceză. dar închis. a transmite rugămintea de a participa la eveniment. administraţiei sau vieţii private. congrese. a transmite atitudinea şi sentimentele gazdei sau organizatorului faţă de persoanele invitate. o luare de poziţie sau un document oficial transmis spre publicare de către un organism sau individ. invitaţiile ajung mult prea devreme şi persoanele invitate riscă să uite de eveniment. 7. cu menţiunea că la redactarea lui participă oameni care nu sunt angajaţii redacţiilor de ziare şi nici a studiourilor . jubilee. a conferi dreptul (nu obligaţia. până cel mai târziu pe ….cocktail/bufet/masă festivă).. „preferabil costum”. se recomandă formula diplomatică scurtă: . a se constitui într-o carte de vizită onorantă pentru gazdă sau organizator şi a fi material promoţional şi „cârlig” în favoarea gazdei şi a evenimentului respectiv. El are caracterul unei ştiri destinate mediatizării. într-un cerc mai mult sau mai puţin restrâns. rolul invitaţiei rămâne la fel de complex: a face cunoscut evenimentul cu public.

mai jos faţă de adresă. Caseta de identificare cuprinde menţiuni privind data şi ora difuzării comunicatului şi este plasată în colţul din dreapta. adresa completă. fără a se face comentarii şi fără situări pe poziţii pro sau contra). se fac dezminţiri). se transmit opinii de pe poziţii pro sau contra. produse. Ştirea trebuie probată sau confirmată de expeditor înainte ca redactorul unui ziar. Titlul trebuie plasat între caseta de . se atenuează crize şi se sting scandaluri. în consecinţă. pe hârtie albă. Toate marginile au între doi şi trei centimetri. se gratulează clienţi. În funcţie de prezenţa sau absenţa unei luări de poziţie. Menţionarea embargoului se face în cazul în care evenimentul are loc la o dată viitoare şi poate fi incert şi este nevoie de confirmare. Corpul comunicatului de presă începe la o treime din pagină pentru ca spaţiul alb rămas să fie folosit de redactor pentru diferite adnotări. să decidă publicarea ei şi. În general. Caseta de identificare a emiţătorului trebuie plasată în colţul din stânga sus şi trebuie să cuprindă: numele instituţiei. informaţiile de care se dispune trebuie şi ele verificate. se oferă lămuriri. idei. Aici se oferă redactorului informaţii exacte despre momentul când ştirea va putea fi transmisă: „Pentru difuzare imediată”. Prin difuzarea acestuia. cu sau fără antet şi fără margini decorative. se atrag simpatii. un comunicat de presă anunţă o noutate de posibil interes pentru public. se transmit invitaţii. în format A4. Utilitatea comunicatului de presă trece dincolo de hotarul unei simple comunicări cu publicul. Comunicatul se tipăreşte. iar redactarea lui se face în funcţie de caracteristicile organismului media ales. poate trezi interesul presei scrise şi publicului. persuasive (se contestă. se mediază oferte. comunicatele de presă pot fi: • • informative (se fac anunţuri. Presa. se demontează zvonuri. „Embargo până la ora 10:00” etc. să se verifice că ştirea dorită a se face publică. numărul de telefon (de la sediul instituţiei. se comunică date statistice simple. Odată luată în calcul oportunitatea difuzării ştirii. oameni şi evenimente importante pentru expeditorul comunicatului şi pentru publicul sau.radio sau TV. se fac comentarii. Redactarea comunicatului de presă E bine ca înainte de a se trece la redactarea comunicatului. atunci când se doreşte ca informaţia să fie cunoscută mai devreme sau se preferă ca toate instituţiile de presă să transmită comunicatul simultan. să poarte toată răspunderea difuzării comunicatului în paginile publicaţiei sale. de acasă). de regulă. simplă. radioul şi televiziunea sunt doar canalele prin care comunicatul este dat publicităţii. de exemplu. numele persoanei de contact (purtătorul de cuvânt sau persoana care a redactat comunicatul).

se va menţiona şi ţara. nicidecum sec sau birocratic. cât mai explicit şi incitant. Comunicarea mediată de calculator Comunicarea mediată de calculator (CMC) desemnează transmiterea şi primirea de mesaje folosind computerele în scopul introducerii. prezentând informaţiile în ordinea descrescătoare a importantei lor. Această structură de „piramidă inversată” permite o lectură mai uşoară. aliniat la stânga. ce?. când?. se specifică şi judeţul. se va menţiona „continuă” în subsolul paginii. Formularea titlului trebuie să invite la lectură. Limbajul folosit în redactarea comunicatului de presă trebuie să fie simplu şi accesibil publicului larg. Lead-ul (paragraful iniţial) este replica de deschidere sau „fraza de atac” care rezumă esenţialul din ştire. se foloseşte cuvântul „sfârşit” sau. fără exprimări preţioase sau excese de jargon. titlul va fi scurt. prezentare şi comunicare a informaţiei ce permite implementarea unor noi modele şi concepte până acum de neimaginat: de la un alt mod de a parcurge informaţia scrisă utilizând referinţe . Dacă localitatea nu are un nume cunoscut. Internetul a devenit o nouă modalitate de prelucrare. El nu va depăşi adresa companiei cu mai mult de câteva caractere. 7. niciodată la un rând. prenumele şi semnătura managerului care autorizează transmiterea comunicatului. Textul comunicatului se scrie la două rânduri. Pentru a marca sfârşitul comunicatului. De regulă. iar în cazul în care comunicatul va fi difuzat către medii de presă străine. calculatorul a pătruns cu repeziciune în viaţa fiecăruia. Citatele scurte vor înviora ştirea. el se distinge de restul textului prin caracterele italice sau bold. iar din motive de spaţiu sau interes informaţional redus. plasată între titlu şi lead. mai des întâlnit. Dacă depăşeşte o pagină. pe un ton nu prea formal. care indică locul şi data redactării comunicatului.identificare şi corpul comunicatului.3. plasarea lui cea mai potrivită este în corpul comunicatului. se va tipări cu majuscule. În josul paginii trebuie să apară numele. se poate renunţa la ultimele aliniate. Odată cu explozia Internetului şi apariţia sistemului global de hipertext. eventual şi stampila organizaţiei. Se foloseşte pentru a indica editorului locaţia geografică. simbolul “#####”. Dateline-ul este caseta din partea dreaptă. Pentru a atinge acest scop. Textul propriu-zis al comunicatului va dezvolta paragraful iniţial. de ce? şi nu va ocupa mai mult de 5-6 linii de text. iar ultimul rând va fi subliniat. va include o mare parte din răspunsurile la întrebările cine?. stocării şi expedierii de date. maximum trei rânduri suprapuse. la nevoie se poate rupe în două. prelucrării. unde?. dar nu este indicat sa începem comunicatul cu un citat.

generate de Internet prin World Wide Web. Computerele. realitatea virtuală e încă în stadii experimentale. imagini. Până şi adresele de Internet au devenit o marfă a cărei căutare e mai mare decât posibila ofertă. la prezentări multimedia ce includ text. din ce în ce mai aglomerate. peste noapte. conduc la un mod fundamental diferit. află cu mirare că pentru alţii acestea sunt deja unelte perimate conceptual. la Internet. care ne frământă pe noi toţi şi la care numai timpul şi studiile sociologice vor putea răspunde: Contribuie poşta electronică la creşterea productivităţii muncii? Stimulează comunicarea electronică participarea activă a comunităţilor la viaţa politică şi socială? Ajută ea la acumularea de cunoştinţe? Promovează . Potenţialul World Wide Web-ului e nesfârşit. în numai câţiva ani aplicaţiile au început să se structureze şi să ia cu asalt societatea. angajările. Există însă şi întrebări de ordin pragmatic. care de-abia au prins gustul jocului cu mouse-ul şi a mediilor de programare cu ferestre. Progresele tehnologice mult trâmbiţate şi mult aşteptate se dovedesc mai greu de îndeplinit decât se părea la prima vedere. realizările sunt spectaculoase. inteligenţa artificială pare un început fără sfârşit. se învechesc prea repede devenind neadecvate noilor tehnologii. de la anchete sociale şi statistici în timp real generate simultan cu schimbarea datelor de intrare. oamenii caută deja alte posibilităţi uriaşe neexploatate încă şi veghează asupra pericolelor legate de fragilitatea tinerei tehnologii. cei mai critici rămân tot tehnicienii computerelor şi specialiştii IT. plăţile bancare.încrucişate generate de hyperlink-uri. s-a trecut deja cu uşurinţă la cumpărarea de televizoare. Comerţul electronic (e-commerce) începe să prindă bine rădăcini şi să se maturizeze: de la cumpărarea de cărţi. în vreme ce alţi utilizatori. mai ales cele de telefonie. încă nu se poate vedea bine un film pe Internet. Volumul informaţional şi viteza de trafic a informaţiei cerute de tehnicienii dornici să-şi materializeze ideile sunt mult prea mari faţă de capacitatea existentă a infrastructurii. Unii dintre noi se plâng că după atâţia ani de revoluţie tehnologică. mobilă şi chiar locuinţe. Liniile de comunicaţie. mult mai complex şi mai eficient. Unele restricţii tehnice devin din ce în ce mai sufocante pentru împătimiţii calculatoarelor. animaţii şi sunete în aceeaşi entitate. În chip cu totul paradoxal. învăţământul şi educaţia caută să fie în primele rânduri. flori şi discuri on-line. În spatele utilizărilor curente. la prezentarea informaţiei şi adaptarea ei la utilizatori. în special PC-urile de pe birourile şi mesele oamenilor. Noile paradigme. abia mai suportă masivele volume de tranzacţii ce cresc zilnic în progresie exponenţială. de transmitere şi prelucrare a informaţiei. Deşi este o tehnologie tânără. massmedia tradiţionale s-au ataşat şi ele rapid. Pornind de la e-commerce şi susţinute de marketing. cumpărarea de bilete şi rezervările de locuri în hoteluri sunt elemente ale unei realităţi pe care deja o trăim. forţându-se barierele spatio-temporale ale modelelor precedente.

Tot de respect şi ceva atenţie se vor bucura şi utilizatorii noi. dar de cele mai multe ori ei vor avea parte de un tratament mai dur. care în scurt timp fac dovada că stăpânesc bine puţinul pe care îl ştiu şi folosesc corespunzător vocabularul de bază. trăsături fizice sau handicapuri. Este interesant că toţi începătorii care reuşesc să se apropie de aceste condiţii se pot trezi dintr-o dată promovaţi nu numai valoric.în vreun fel telecomunicaţiile centralizarea şi concentrarea mijloacelor mass media? Mascând orice sugestii referitoare la rasă. Motivele sunt extrem de variate: fie pentru că încearcă să obţină informaţii care de fapt pot fi găsite cu uşurinţă în documentele FAQ. care dau tonul. apelează inspirat la registrele specializate ale limbii. maliţioase sau meschine. evită comentariile personale. fie pentru că au scăpat prea multe greşeli de ortografie. care hotărăsc ceea ce se cade a fi discutat şi ceea ce poate fi lăsat de-o parte. de aici ideea că au reuşit să stăpânească mai multe cunoştinţe şi au dezvoltat o abilitate sporită în utilizarea computerului. poate oare CMC să desfiinţeze ierarhizarea socială? Marea aventură a CMC începe ca newbie (utilizator nou apărut în reţea). care tocmai s-au conectat şi vânează plăceri mărunte sunt catalogaţi drept paraziţi sau prădători ai sistemului. În timp ce comunicarea scrisă se bazează pe o evaluare fonologică. dar şi social pe listele de discuţii. nu au folosit un metalimbaj corespunzător. A deţine o anumită putere şi poziţie pe listele de discuţii înseamnă că mesajele proprii vor fi întotdeauna citite înaintea altora. iar indicaţiile şi sfaturile date vor cântări mai greu. Utilizatorii experimentaţi consideră că au jucat un rol activ în modelarea Internetului şi transformarea lui în sistemul receptiv. Aceşti mentori spirituali ai reţelelor sunt cei care domină discursul. cea scrisă este adesea sever analizată. utilizatorii experimentaţi impun imediat respect prin poziţia socioprofesională şi dovezile permanente de competenţă pe care le oferă grupurilor. fie pentru că se fac vinovaţi de spamming („pisălogeală”). Micile lor greşeli pot fi trecute cu vederea sau iertate cu mai multă uşurinţă. Pe listele de e-mail. atât la nivel morfologic cât şi lexical. pentru că se presupune că au fost iniţiaţi în domeniul CMC pe vremea când Internetul era mai dificil de folosit datorită interfeţei mai puţin prietenoase a sistemului de operare UNIX. Dat fiind faptul că ecranul computerului oferă mai multă flexibilitate în aranjarea textului decât o maşină de scris şi permite chiar manipulări textuale mult mai precise decât cele efectuate în cazul redactării de . raţional şi dens care este astăzi. un număr suficient de abrevieri. Începătorii cu statut de „newbie”. stăpânesc arta persuasiunii şi argumentării logice. sau au exagerat cu utilizarea emoticon-urilor. întrebuinţează cu abilitate elementele de jargon. Unii utilizatori vor oferi acestora asistenţă şi îndrumare. sex. Veteranii computerelor deţin o poziţie socială privilegiată.

fiind afişate în ordine cronologică inversă. Utilizarea unui astfel de software bazat pe navigator este acum un aspect obişnuit al blogging-ului. în timp ce astfel de facilităţi pot fi la îndemâna oricui. stabilirea spatiilor dintre rânduri şi a modurilor de aliniere. de obicei cu caracter personal (asemenea unui jurnal). De asemenea. condescendentă. Totalitatea blogurilor şi a autorilor de bloguri a fost denumită blogosferă. Blogurile pot constitui. cu timpul au apărut unelte care să automatizeze acest proces. includerea textului în chenare etc. sau . neînţelegeri sau interpretări eronate. este firească luarea în consideraţie şi a altor criterii de evaluare a mesajelor e-mail. Deşi unii utilizatori nu ar trebui să fie condamnaţi pentru că nu folosesc. Dacă la început blogurile erau actualizate manual. Multe webloguri permit vizitatorilor să lase comentarii publice. alegerea caracterelor. din diverse motive (financiare.2. în special. care desemnează un set de reguli şi convenţii ce trebuie respectate în utilizarea Internetului în general şi a poştei electronice. 7. Acest set de reguli reflectă o anumită experienţă a convieţuirii armonioase în mediul electronic şi are rolul de a elimina posibilele conflicte. altele nu sunt interactive. ale programelor media sau ale diferitelor companii. utilizarea lor în mesajele e-mail pune probleme tocmai pentru că nu toţi utilizatorii folosesc aceleaşi utilitare. o sursă importantă de câştig. făcând acest gen de publicaţii accesibile publicului larg. Neticheta Cuvântul netichetă provine din englezescul netiquette.3. de la jurnale personale la arme ale campaniilor politice. Acestea trebuie judecate şi din punctul de vedere al folosirii anumitor editoare de texte. precum adresarea politicoasă. ele variază şi în funcţie de autor . un anumit program pentru crearea unor mesaje de email care să aibă un anumit impact asupra destinatarului/destinatarilor. Este interesant de observat că.1. creând astfel o comunitate de cititori centrată în jurul blogului. 7.mână a scrisorilor.3. Unele din regulile etichetei reţelei sunt asemănătoare regulilor din codul bunelor maniere privind aspecte variate.de la unul singur la o comunitate întreagă. Mulţi utilizatori sunt astfel acuzaţi de lucruri care apar în mesajele lor tocmai datorită lipsei standardizării formatelor mesajelor de e-mail. Blogul Un blog (prescurtare de la web log) este o publicaţie web ce conţine articole periodice. Scopul blogurilor variază foarte mult. sociologii au constatat faptul că de cele mai multe ori aceştia sunt uşor desconsideraţi şi priviţi ca ignoranţi. de asemenea. de cunoaştere).

păstrarea decenţei în comunicare. La fel ca şi în viata de zi cu zi, toate abaterile de la regulile comunităţii nu pot trece nesancţionate. Cu ceva timp în urmă, Internetul era domeniul iniţiaţilor în transportul informaţiei şi utilizarea protocoalelor; astăzi el nu mai reprezintă o restricţie sau o noutate. Originea etichetei reţelei nu poate fi legată de o anumită sursă. Regulile au fost create şi adunate de înşişi utilizatorii cu iniţiativă ai internetului, care au dorit să ofere proaspeţilor utilizatori un cadru civilizat şi armonios de manifestare şi dezvoltare în cultura Internetului. Aşa se face că setul de reguli a luat fiinţă prin sondarea prealabilă a opiniilor utilizatorilor în diverse situaţii şi compilarea unor surse sau ghiduri apărute la un moment dat în urma unor iniţiative personale sau de grup. S-ar putea spune că rolul acestor reguli este, cel puţin deocamdată, mai mult descriptiv decât prescriptiv. Cum Internetul nu este în posesia nimănui, iar etica reţelei nu a fost formulată de nici o autoritate, cum se poate face ca aceste reguli să fie totuşi însuşite şi folosite? În general constrângerile venite din interiorul unui sistem sunt privite cu mai multă bunăvoinţă decât cele impuse din afara lui, iar oamenii preferă să-şi facă mai mulţi prieteni decât duşmani. Aşa se face că, atunci când utilizatorii Internetului observă o desconsiderare ostentativă a etichetei reţelei, vor încerca să o sancţioneze trimiţând un e-mail dojenitor utilizatorului în cauză, sau se vor plânge Furnizorului de Servicii, care va trebui să intervină în stingerea „conflictului”. Ansamblul de norme şi reguli care compun neticheta poate fi împărţit după cum urmează: A. Norme privind identitatea utilizatorului • • • • se interzice utilizarea aceluiaşi identificator de către mai mulţi utilizatori; citirea, copierea, modificarea sau ştergerea fişierelor sau datelor aparţinând se sancţionează atât depăşirea cât şi modificarea restricţiilor impuse de orice acţiune neautorizată şi deliberată care dăunează, dereglează, modifică sau

altor utilizatori fără acceptul lor sunt interzise; administratorul reţelei; defectează un alt sistem din reţea reprezintă o încălcare a normelor CMC, indiferent de localizarea sistemului afectat şi perioada de timp cât respectivul sistem nu a funcţionat la performanţele normale; • se interzice utilizarea comercială a unor facilităţi şi/sau servicii fără obţinerea oficială sau legală a acestui drept. B. Norme privind scrierea unui mesaj

• • • •

alinierea rândurilor la marginea din stânga; efectele centrării titlurilor sau formulelor lăsarea unui rând liber între paragrafe; nu se recomandă folosirea tastei tab şi nici nu se scriu mai mult de 60-70 de caractere pe un rând şi nu se introduc caractere de nu se formatează textul, deoarece este posibil ca destinatarul să folosească un terminal

de adresare nu pot fi prevăzute pe ecranele destinatarilor; indentarea primului rând al paragrafului; control; alfanumeric sau un mailer care să nu recunoască formatarea; mai mult, este posibil ca acele caractere folosite să nu fie disponibile pe calculatorul destinatarului; • • • • semnarea mesajului este obligatorie, mai ales dacă este postat într-o listă de discuţii; semnătura nu trebuie să fie foarte lungă şi trebuie să includă numele complet; se recomandă limitarea la tratarea unui singur subiect într-un mesaj şi completarea nu se foloseşte scrierea cu majuscule decât foarte rar, pentru a sublinia un aspect foarte

pertinentă a câmpului Subject; important, sau pentru titluri; scrierea cu majuscule este de regulă interpretată ca RĂCNET; • • • • pentru a sublinia sau accentua un anumit *cuvânt*, el se încadrează între asteriscuri; citarea _unei cărţi_ sau a unei lucrări se poate face între liniuţe de subliniere se recomandă explicitarea datelor calendaristice, pentru a evita confuziile ce se pot ivi dacă se transmite ceva ce pune în discuţie acţiunea unui film, roman sau spectacol TV,

(underscore); din pricina coexistentei mai multor convenţii continentale; se introduce <SPOILER> în partea de sus a mesajului; astfel, destinatarii pot sări peste el, dacă nu vor să ştie finalul acţiunii. C. Norme referitoare la conţinutul mesajului şi atitudinea expeditorului • • • Se vor evita exprimările dure şi vulgare; nu se postează niciodată un mesaj privat într-o listă de discuţii, fără aprobarea atenţie la glume şi sarcasm; este posibil ca în absenta mimicii, intonaţiei şi gesturilor,

autorului; destinatarul să nu înţeleagă corect mesajul sau, mai mult, fondul lui cultural şi religios să-l conducă la o interpretare care nu a fost luată în calcul la trimiterea mesajului; se vor folosi cu moderaţie semnele cunoscute sub denumirea de smileys sau emoticons; • se critică ideea şi nu persoana;

• •

nu se reacţionează violent la ceea ce tocmai s-a citit pe ecran; nu se formulează se răspunde cu precauţie la mesajele care au fost transmise mai multor abonaţi,

imediat răspunsul, se ia un timp mai mare de gândire şi apoi se răspunde cu diplomaţie; deoarece în unele sisteme răspunsul redactat poate fi transmis tuturor persoanelor care au primit mesajul iniţial, ceea ce ar putea include pe toţi abonaţii. 7.3.3. Glife ASCII Utilizatorii poştei electronice şi participanţii în grupurile de discuţii folosesc adesea figuri aşezate culcat (pe o parte), făcute din caractere ASCII standard, pentru a plasa mesajul în context. Glifele ASCII sunt utilizate în comunicarea mediată de calculator pentru a suplini lipsa inflexiunilor verbale, a mimicii şi gesturilor, pentru a puncta starea emoţională, sau atitudinea participanţilor faţă de subiectul conversaţiei. Aceste figuri au fost inventate şi folosite pentru prima dată în 1980 de un american din Pittsburgh, Scott Fahlman, în mesajele expediate prin BBS-uri. Frecvenţa apariţiei lor (mai mult de trei într-un mesaj) indică faptul că este vorba de un newbie care doreşte să se facă remarcat. Iată care sunt semnificaţiile celor mai întrebuinţate glife ASCII: :-) :-( :-< ;-) :?-( :-@ :-D :-o :-7 >:-( :-9 x-( :-/ :-* :-Q~ :-? :-p :-T zâmbesc în timp ce fac aceasta glumă mă întristează ceea ce am spus sunt de-a dreptul trist sau dezamăgit fac cu ochiul sau fac o aluzie în legătură cu gluma asta plâng, este cu adevărat trist pentru mine sunt de-a dreptul şocat sunt teribil de amuzat de ceea am scris mai înainte casc, este atât plictisitor spun asta cu ironie sunt supărat şi îngrijorat de acest lucru mă ling pe buze am murit, asta m-a dat gata sunt sceptic te sărut fumez fumez pipă îţi fac în ciudă scoţând limba la tine fără glumă, sunt serios în ceea ce spun

3. În unele cazuri. deoarece conţine informaţiile „publice” necesare sistemului de mesagerie electronică pentru manevrarea scrisorii. Courier) deoarece. în principal HTML. În acest caz. Funcţia de comunicare se realizează de regulă în mod automat. un dublu clic pe una din acestea va lansa aplicaţia potrivită. Cele mai importante câmpuri care trebuie avute în vedere sunt: . De cele mai multe ori. Toate aceste funcţii sunt strâns împletite.) :-{ } #-) :-] :-C am căştile pe urechi îţi trimit bezele am făcut-o lată la petrecere sunt nehotărât sunt extrem de trist Un program client de poştă electronică permite comunicarea cu serverul. Există şi posibilitatea ca mesajelor primite să le fie ataşate şi fişiere binare. iar legătura este imediat eliberată. Clientul de e-mail mesajelor primite. să se stabilească şi legătura. Funcţia de vizualizare este cea care permite citirea mesajelor. nu în ultimul rând. momentul expedierii mesajului nu coincide cu transmiterea lui efectivă. Majoritatea mailerelor au însă posibilitatea de a afişa şi texte formatate.4. legătura cu serverul poate să nu fie permanentă. pentru a minimiza utilizarea liniei telefonice. conectarea la server se face la anumite intervale de timp. iar de regulă. În acest caz. un tip de caractere monospaţiate (de exemplu. cei care compun mesajele utilizând terminale alfanumerice recurg la alinieri ale textului pentru a-i spori lizibilitatea. Această opţiune este indicată doar în cazul în care conexiunea se face prin reţea locală.[:. Utilizatorii conectaţi la server prin linii telefonice închiriate vor alege soluţia optimă şi anume conectarea explicită. Funcţia de compunere este realizată cu ajutorul unui editor specializat care cuprinde o parte de procesare de text şi o parte de comenzi specifice. Header-ul este echivalentul electronic al plicului. iar mesajul să fie trimis imediat. însă. organizarea întrun mod cât mai convenabil a mesajelor.un trandafir pentru tine 7. se aduc mesajele primite. de multe ori. Editarea unui mesaj începe cu completarea unor câmpuri generice care formează antetul mesajului (header). Este recomandabil să se stabilească drept caracter de afişare pentru programele care permit acest lucru. vizualizarea (()):** îmbrăţişări şi pupici @-}-. în mesaj vor apărea pictograme corespunzătoare tipurilor de fişiere ataşate. moment în care se realizează transferul mesajelor trimise. compunerea mesajelor de expediat şi. Majoritatea programelor permit ca de fiecare dată când se expediază un mesaj.

Subject: în acest câmp se va tipări un cuvânt sau o expresie care să evoce subiectul mesajului. subiectul şi corpul mesajului rămân aceleaşi (există. Bcc: în câmpul Blind carbon copy (copie confidenţială) se pot trece adresele unor destinatari secundari.TO: în acest câmp se va trece adresa destinatarului. În acest caz. În acest fel. se pot păstra citatele relevante. Persoanele ale căror adrese sunt trecute în acest câmp se mai numesc şi „destinatari secundari”. cât şi cea a comentării lui. se pot menţiona: Reply: comanda răspuns este disponibilă când se citeşte un mesaj. Cu această comandă se poate lansa compunerea unui nou mesaj. dar precedat de „Re:”. dar fiecare linie va fi prefixată de caracterul „>” (acesta este cazul cel mai comun. Cc: în câmpul Carbon copy (copie la indigo) se pot scrie adresele persoanelor care să primească o copie a scrisorii. se poate răspunde punctual. numai că la numele şi adresa expeditorului se adaugă textul „by way of” urmat de numele şi adresa celui care a făcut . iar avantajul folosirii acestei comenzi ar fi aceea că anumite câmpuri ale antetului se vor completa automat. dar există şi alte convenţii pentru citare). Corpul mesajului va fi „citat” (quote) în întregime. numai că. de regulă. iar subiectul este prefixat de „FW”. se poate chiar să se şteargă (parţial sau integral) partea citată din mesajul original. trebuie se completeze câmpurile To. Există atât posibilitatea editării mesajului original. spre deosebire de copia simplă. Comanda Redirect este asemănătoare comenzii Forward. adresa expeditorului mesajului căruia i se răspunde va apărea automat în câmpul To:. Noii destinatari vor primi mesajul ca şi cum le-ar fi fost trimis direct. destinatarii primari nu vor şti că există şi alte persoane care au primit o copie a mesajului. Comanda Forward (trimite mai departe) permite generarea unui mesaj în corpul căruia este citat întregul mesaj original. şi posibilitatea editării). Cc sau Bcc. comanda Reply to all permite generarea unui răspuns adresat tuturor destinatarilor mesajului original (inclusiv expeditorului). Dintre comenzile specifice compunerii. opţiunea utilizându-se mai ales în dezbaterile prin e-mail. sau la selectarea unui mesaj dintr-unul din „dosarele” tematice. Astfel. Utilitatea comenzii se dovedeşte în cazurile în care se doreşte aducerea la cunoştinţa altor persoane conţinutul integral sau parţial al unui mesaj primit. se poate redacta răspunsul în manieră compactă şi lăsa la sfârşitul răspunsului scrisoarea originală citată integral. În câmpul Subject va fi copiat subiectul mesajului original. adică va rămâne în editor. Spre deosebire de Reply. atunci la această adresă va fi trimis mesajul. Dacă mesajul căruia se doreşte să i se răspundă conţine o adresă în câmpul Reply To din antet. numai că. desigur.

sau citate. numere de telefon şi fax. Aceasta este un fişier text. adresa paginii web . semnătura de e-mail trebuie să conţină: numele şi prenumele.5. adresa pentru corespondenţă scrisă. care se inserează automat oricărui nou mesaj compus.redirecţionarea şi care e posibil să fi procedat şi la modificarea conţinutului mesajului original. . elemente de artă ASCII. funcţia (eventual) şi datele de contact considerate necesare (adresa de e-mail. În mod tradiţional. Semnătura de e-mail Semnătura de e-mail este o modalitate de individualizare a unui mesaj electronic.personală sau a firmei reprezentate). 7.3. Pentru cei care doresc să atragă şi mai mult atenţia. cum ar fi caractere ASCII. semnătura poate să includă şi alte elemente.

R. 11.L. Polirom. Discursul ştirilor. Bucureşti. Ed. Limbajul trupului. Casa de Editură şi Presă „Şansa” S. 2000. Spaţiu public şi Hartley. 1. Iaşi.8. Corespondenta de afaceri în limbile română şi engleză. O istorie a comunicării moderne. Vasile Sebastian. Patrice. Introducere în pragmatică. 2000. J. Virginia Barghiel... Manual de comunicare şi negociere în afaceri. Cluj. Limbajul corpului pentru manageri. Bucureşti. Casa Cărţii de Ştiinţă. Polirom. 1999 Editura Junimea. Arhitectura Dospinescu. Vlad. . Drăgan. 1999 Comunicarea. Elena. BIBLIOGRAFIE Bougnoux. Allan. 1995 Prutianu Ştefan. Bucureşti. 1999 discursului publicitar. 1999 4. 1999 Pease. 2000. Noomen. Ştiinţa comunicării. …totul despre INTERVIU în 100 de întrebări şi Van Cuilenburg. Casa Cărţii de Ştiinţă. Cluj-Napoca. Fii pregătit pentru interviu. Horst. G. 2000 răspunsuri.. 9. Paradigme ale comunicării de masă. Editura Dacia. 17. 2000 2. Ed. Bucureşti. 5.J. Dragoş. Timişoara. Cluj-Napoca. Bucureşti. Orizontul Flichy. O. Laura Mureşean. Ioan. I. Teorii ale comunicării de Dâncu. Bucureşti.1999 Ed. Contribuţii la teoria comunicării. Introducere în ştiinţele comunicării. Bucureşti. Daniel. Siewert. John. Ed. Editura Tehnică. 16. 1998 societăţii mediatice. Editura Tehnica. Adriana. Vasile. Semne şi cunoaştere în discursul didactic. 6. 2001 14.Scholten. DeFleur. Burt Shelley. 12. Ed. 1999 3. Sandra Ball-Rokeach. 13. Polirom. 2000 8. Bucureşti. Alexander Hollinger. p. Polirom. 10.. Bucureşti. Melvin L. Polirom. masă. Bucureşti. Bucureşti. Georgeta. Carmen.W. 1996 viaţă privată. 7. Ed. Editura Mirton. Rückle. Chiriacescu. Rata. Horst H. Textul aisberg. Humanitas. Editura Polimark. 15. Editura Tehnică. Ed. Bucureşti. Comunicarea simbolică. Teora.

5.org/wiki/Communication_Theory mehrabian's communication research http://www.ac.uk/media/Documents/S4B/ Sîrbu. 8. www. 2.Surse on-line 1.ginfo. Documentation Styles” http://www.html Chandler. the free encyclopedia en.com/mehrabiancommunications.shtml Communication theory .wikibooks.org/wiki/Communication_theory “Symbols ‘98 Enciclopedia” http://www.Communication Theory http://www. 9.ic.arizona. Semiotics for Beginners.html . Kevin. “Signs”.will-harris. http://www. 4.edu/~comm300/mary/theories.aber.kevinboone. Daniel.com/design/bizcards2. 10. Mircea.htm COMM300 .edu/writing/Handbook/Documentation.com Will-Harris.html Communication Theory http://en.htm “Writer’s Handbook. 3.symbols. “E-MAIL: mesaje în eter” http://www.ro/8_1/internet.businessballs.wikipedia. “How to Write a Technical Report”. Daniel. Boone.wisc. 6.Wikipedia. 7. “More Business Card Designs” http://www.com/howto_report.

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful