PROF.DR.

CORNEL HAVÂRNEANU

INTRODUCERE ÎN PSIHOLOGIE (II)

CUPRINS
I. PROCESE PSIHICE COGNITIV SENZORIALE
SENZAŢII, PERCEPŢII ŞI REPREZENTĂRI 1.1. Senzaţiile 1.2. Percepţiile 1.3. Reprezentările II. COGNIŢIE ŞI LIMBAJ 2.1. Gândirea 2.2. Rezolvarea de probleme 2.3. Limbajul III. MEMORIA ŞI PROCESAREA DE INFORMAŢII 3.1. Teorii explicative ale memoriei 3.2. Uitarea IV. MOTIVAŢIE ŞI AFECTIVITATE 4.1. Motivaţia 4.2. Afectivitatea V. TEORIILE PERSONALITĂŢII 5.1. Teoriile personalităţii şi cunoaşterea psihologică a persoanei 5.2. Teoria învăţării sociale 5.3. Teoria psihanalitică 5.4. Teoria umanistă a personalităţi 5.5. Teoria cognitivă a personalităţii 5.6. Concluzii 5.7. Înţelesul teoretic şi înţelesul referenţial în tratarea conceptelor de personalitate 5.8. Validitatea constructului, o soluţie posibilă pentru evaluarea personalităţii BIBLIOGRAFIE

SCOPUL UNITĂŢII DE CURS să ofere cursanţilor noţiunile teoretice fundamentale pentru înţelegerea psihologiei; OBIECTIVE OPERAŢIONALE identificarea şi diferenţierea celor mai importante aspecte caracteristice fiecărei modalităţi de cogniţie senzorială; să identifice nivelul de cuprindere şi caracteristicile conceptelor ca unităţi de bază ale gândirii; să identifice principalele operaţii cognitive implicate în rezolvarea de probleme să precizeze care este relaţia dintre gândire şi limbaj; să diferenţieze între diferitele tipuri de memorie; să identifice modalităţile de organizare a informaţiilor în memorie; să identifice şi să diferenţieze modele explicative ale uitării; să diferenţieze între motivele biologice şi cele psihologice; să identifice formele motivaţiei; să diferenţieze între modalităţile explicative ale emoţiilor; să evalueze diferitele teorii ale personalităţii pe baza unor criterii; să diferenţieze între diferitele teorii ale personalităţii; să identifice limitele teoriilor personalităţii şi consecinţele acestora; să identifice posibilităţile de realizare ale validităţii conceptuale. MODALITĂŢILE DE EVALUARE VOR URMĂRI Aprecierea calităţii rezolvării temelor obligatorii (pondere 30% din nota); Aprecierea rezultatelor obţinute la examenul scris (pondere 70% din nota finală – nota minimă de promovare este 5);

INTRODUCERE ÎN PSIHOLOGIE (II)

I. PROCESE PSIHICE COGNITIV SENZORIALE SENZAŢII, PERCEPŢII ŞI REPREZENTĂRI
I.1. SENZAŢIILE Noi suntem conştienţi de lumea externă, precum şi de lumea internă a corpului nostru doar pentru că avem un număr de organe senzoriale capabile să primească mesaje. Acestea ne dau posibilitatea să vedem, auzim, atingem, să simţim plăcerea, căldura, durerea etc. Organele senzoriale operează prin intermediul celulelor senzoriale receptoare, care receptează din exterior diferite forme de energie (lumină, vibraţii, lovituri), le convertesc în impulsuri nervoase şi le transmit spre creier pentru a fi interpretate. Procesul de primire a informaţiilor din lumea externă, codificarea şi transmiterea lor spre creier este denumit senzaţie (Lahey, B., 1990). Psihologii disting între senzaţie şi percepţie. Senzaţia porneşte de la un anumit tip de stimul, deci de la forma de energie (unda luminoasă sau sonoră), care acţionează asupra organelor senzoriale (ochii, urechea etc.). Senzaţia este procesul de detectare a stimulilor care vin din exterior sau din propriul corp. Percepţia este un proces de organizare a senzaţiilor în structuri cu înţeles. În timp ce senzaţia ne dă posibilitatea să detectăm un punct negru pe această pagină, percepţia vizuală ne permite să organizăm punctele negre în litere sau cuvinte. Deşi psihologii disting între senzaţie şi percepţie, cele două procese se suprapun şi nu există un punct clar în care senzaţia să se termine şi să înceapă percepţia. Stimulii, care reprezintă un concept cheie în acest capitol, se referă la diferite aspecte ale lumii externe şi influenţează în mod direct comportamentul şi experienţa conştientă. Denumirea de stimul vine de la acţiunea de stimulare a organelor senzoriale. Virtual orice aspect al lumii externe, care poate stimula celulele receptoare, poate fi considerat stimul: căldura camerei este stimul pentru receptorii din piele, când mâncăm hrana este stimul pentru receptorii gustului, mirosului. Dacă o persoană este conştientă de prezenţa unui stimul sau răspunde într-un anumit fel la acţiunea acestora, putem spune că acea persoană recepţionează un stimul. Nu numai aspecte ale lumii externe pot fi stimuli, ci şi ”lumea internă” a organismului. De exemplu dacă mâncăm mult la o petrecere stomacul va deveni un stimul evident. I.1.1. ATENŢIA SELECTIVĂ Primul pas în primirea şi interpretarea mesajelor senzoriale este să dai atenţie mesajului respectiv. Noi suntem bombardaţi constant de un număr prea mare de stimuli interni şi externi pentru a putea răspunde acestora la timp. Pentru a putea “înţelege” acest amalgam de informaţii, trebuie să procesăm doar o mică parte din ea şi să facem abstracţie de restul. Procesul care permite să se răspundă doar la anumiţi stimuli este denumit atenţie selectivă. Acest proces face posibil, de exemplu, să ascultăm melodia preferată la radio în timp ce citim un text. Există o serie de factori care influenţează selectivitatea atenţiei: • semnificaţia stimulilor, lucrurile care au semnificaţie pentru noi ne atrag atenţia, de exemplu propriul nume rostit la radio, vocea şefului care se apropie;
5

2. În toate cazurile celulele receptoare trimit informaţia codificată sub formă de impuls nervos. dacă o persoană ridică o greutate de 1 kg. Experimental s-a demonstrat că pragul diferenţial se află într-un raport constant faţă de mărimea care se adaugă sau se ia din stimulul iniţial. Weber şi Fechner denumesc acest prag diferenţa observabilă.000 vibraţii pe secundă. 1/100 pentru lumină şi 1/10 pentru sunete. unde "S" reprezintă senzaţia. când oamenii încep să îmbrace haine mai scurte şi subţiri primăvara acest lucru ne atrage atenţia.CORNEL HAVÂRNEANU intensitatea informaţiei. Acesta depinde de condiţia fizică. iar creierul nu poate “înţelege” sensul acestor informaţii. (s/S = k). iar sensibilitatea variază în timp. Măsurarea acestui prag nu este uşoară. • alţi factori sunt culoarea.6 g. altele la substanţe chimice etc. pentru a produce o diferenţă observabilă. Fechner şi Bouguer au demonstrat că stimulul creşte în progresie geometrică iar senzaţia în progresie aritmetică: S = K log E + C. care au neuroni specializaţi adică pot fi stimulaţi de un anumit tip de energie senzorială. Predispoziţie de a detecta un sunet depinde de estimarea probabilităţii de a fi atacat. Procesul de trecere de la o formă de energie la alta poartă denumirea de convertire. spre ariile senzoriale din creier. care sunt transmise creierului şi pe care acesta le înţelege. Organele receptoare au celule receptoare. PRAGURILE SENZORIALE Chiar dacă organele senzoriale pot converti un anumit tip de informaţii senzoriale. Să presupunem că mergem noaptea pe stradă. altele la lumină. iar "K" şi "C" sunt constante. Legea lui Weber şi Fechner este valabilă pentru stimulii cu intensitate medie şi mai puţin pentru cei cu intensitate foarte scăzută sau ridicată. complexitatea şi repetarea stimulilor. De exemplu.1. nu orice mesaj este suficient de puternic pentru a fi detectat. "E" excitantul. este nevoie să se adauge sau să se ia 1/30 din greutatea iniţială (1/30 din 1000 g = 33. care poate fi detectată în jumătate din cazuri este denumită prag diferenţial. Persoana care ţine în mână o greutate de 500 g va observa schimbarea dacă se adaugă sau se iau 16. Ei au descoperit că modificarea intensităţii stimulării. noutatea şi mişcarea. la fel se întâmplă şi în cazul în care un prieten îşi schimbă tunsoarea. I. motivaţia şi calităţile stimulului testat. Există două tipuri de praguri: cea mai mică intensitate a unui stimul care poate fi detectată. Noi suntem conştienţi de stimuli numai dacă celulele receptoare pot recepţiona informaţia. De exemplu. noi nu putem auzi sunetele care au o frecvenţă foarte mare de 20. Este mult mai probabil să detectăm un sunet atunci când zona este periculoasă decât atunci când suntem într-o zonă sigură. De aceea mesajele trebuie să fie codificate. prin intermediul nervilor. 6 • • . deoarece oamenii diferă considerabil în ceea ce priveşte sensibilitatea la stimulii slabi. Energia stimulilor externi nu poate ajunge direct la creier. tipurile de energie din exterior nu pot trece prin nervi. Pragul absolut este influenţat nu numai de intensitatea stimulilor dar şi de starea psihică şi fizică a individului. Cea mai mică diferenţă dintre doi stimuli. un zgomot puternic ne va atrage atenţia. Din acest motiv pragul absolut este definit ca intensitatea stimulului detectat de jumătate din subiecţi. traduse în impulsuri nervoase. Astfel. Pragul absolut reprezintă cea mai mică intensitate a unui stimul care poate fi detectată. şi cea mai mică diferenţă dintre doi stimuli care poate fi detectată. răspunsul subiectului poate fi influenţat de predispoziţia subiectului de a raporta prezenţa unui anumit stimul. Anumite celule receptoare sunt sensibile la sunete. Cercetările realizate de Weber.3 g) pentru a fi simţită diferenţa. reprezintă o proporţie constantă din stimularea iniţială (legea lui Weber şi Fechner). Acest raport este de 1/30 pentru greutate. Termenul de prag se referă la limitele inferioare ale experienţei senzoriale.

INTERACŢIUNEA ANALIZATORILOR Constă în faptul că o senzaţie care se produce într-un analizator influenţează producerea senzaţiilor în alţi analizatori.1. acest mod de a concepe monitorul este periculos: la o altitudine mare intensitatea luminii va fi mică şi orice schimbare în altitudine va fi repede detectată. Aceeaşi modificare în mărimea fizică a unui stimul poate fi evidentă uneori. După câteva minute ni se va părea “bună” pentru înotat.1. Acest fenomen este astăzi cunoscut sub numele de Legea lui Weber. contrastul simultan se manifestă când doi stimul apar în acelaşi timp şi este întâlnit cel mai frecvent în sensibilitatea vizuală (negru pe fond galben. ci senzaţia se modifică deoarece receptorii temperaturii din piele se adaptează la temperatura apei. cum ar fi oboseala. aşa cum am arătat anterior. care ar putea fi fatale.1. Când un stimul este prezent continuu sau se repetă la intervale scurte. contrastul succesiv constă în creşterea sensibilităţii pentru stimulul care urmează (un sunet înalt care urmează unui sunet jos va fi sesizat mai bine datorită contrastului dintre cele două sunete). De ce totuşi oamenii observă numai anumiţi stimuli? Un motiv este acela că un stimul care rămâne constant în intensitate.5. Să presupunem că trebuie să găsim o modalitate pentru ca monitorul de altitudine a unui avion să fie mai vizibil pentru pilot. însă. Astfel pe lângă alţi factori. 7 . nu vor fi observate. pe când la altitudine mică. în acest caz putând să apară tremurăturile sau chiar durerea produsă de frig. precum şi faptul că sensibilitatea individuală la anumiţi stimulii variază în timp. Capacitatea de a detecta schimbările mici în intensitatea stimulilor slabi şi modificările mari în intensitatea stimulilor puternici a fost pentru prima dată studiată. Acest fapt are implicaţii practice. Psihofizica studiază limitele senzoriale şi adaptarea senzorială. negru pe fond alb şi verde pe fond roşu). apa este simţită ca fiind rece. în timp ce în anumite situaţii aceasta nu este sesizată. de Weber (1834). substanţele odorifice. CONTRASTUL SENZORIAL Constă în scoaterea reciprocă în evidenţă a unor stimuli cu caracteristici opuse. Adaptarea senzorială ne permite să detectăm modificările importante din jurul nostru şi să le ignorăm pe cele care rămân constante. cum ar fi sunetele joase. Astfel. Conform legii lui Weber. De exemplu. intensificându-le sau diminuându-le.INTRODUCERE ÎN PSIHOLOGIE (II) I. presupunem că pilotul va observa mai uşor modificările în altitudinea avionului. senzaţia produsă de acea cantitate de energie devine progresiv mai slabă. probabil pentru că celulele receptoare obosesc.4. care susţine că intensitatea necesară unui stimul pentru a fi detectată o modificare a acestuia este direct proporţională cu intensitatea iniţială a stimulului. dacă întrăm în apa unei piscine pentru a înota. Adaptarea apare şi pentru alţi stimuli. ADAPTAREA SENZORIALĂ Am menţionat deja că organele senzoriale sunt bombardate constant de stimuli. intensitatea luminii va fi mare iar diferenţele în altitudine. progresiv nu mai este observat. dar şi pragul diferenţial. Adaptarea nu este completă la senzaţiile de intensitate extremă. b. I. I. Apa nu îşi schimbă temperatura. Vom folosi o lumină care creşte în intensitate cu cât avionul va pierde mai mult din altitudine. existând două modalităţi de realizare a acestuia: a. mai precis relaţia dintre proprietăţile fizice ale stimulilor şi senzaţia psihică pe care o produce. neatenţia intervine şi adaptarea senzorială. Adaptarea senzorială este un proces care alterează relaţia dintre stimuli şi senzaţie.3.

iar un focar de inhibiţie produce în jur excitaţie). 1. ceea ce determină scăderea sensibilităţii vizuale. deşi acesta nu a fost stimulat. Aceasta determină o creştere a sensibilităţii vizuale peste valoarea medie. În acest fel obiectele sunt văzute colorat în nuanţa cromatică corespunzătoare lungimii de undă reflectate. numit "Discul lui Newton". verde. sau de la corpuri luminate. oranj. Saturaţia (puritatea) este dată de cantitatea de alb amestecată în culoarea dominantă. iar pentru violet 390 milimicroni). Proprietăţi (calităţi) ale senzaţiilor vizuale: tonul cromatic. zgomotul produs de un avion determină o scădere a sensibilităţii vizuale. Sinestezia este o formă specifică de interacţiune şi constă în faptul că stimularea unui analizator produce efecte senzoriale caracteristice unui alt analizator. Ochiul uman receptează lungimile de undă cuprinse între 390-760 milimicroni. Senzaţiile exteroceptive furnizează informaţii despre obiectele şi fenomenele lumii externe: SENZAŢIILE VIZUALE Stimulii sunt undele electromagnetice care acţionează asupra analizatorului vizual. Dincolo de aceste lungimi de undă se trece la infraroşu. Luminozitatea (intensitatea radiaţiei) reprezintă locul pe care-l ocupă fiecare culoare pe o scala în care cea mai luminoasă culoare este albul iar cea mai întunecată este negrul. daca lungimea de undă este mai mică de 390 milimicroni). I. 3.6. Zona inhibată se extinde şi asupra ariei corticale a văzului. CLASIFICAREA SENZAŢIILOR Pentru clasificarea senzaţiilor se folosesc două criterii: analizatorul specializat pentru receptarea informaţiei (senzaţii vizuale. Undele electromagnetice provin de la surse de lumină (naturale sau artificiale). auditive. colorat în proporţii egale cu cele şapte culori. Încetarea zgomotului produce în zona auditivă un focar de inhibiţie. pentru verde 500. Prin amestecul celor şapte culori fundamentale se obţine culoarea alb. galben. Dacă un obiect absoarbe toate undele luminoase. este văzut în una din cele şapte culori fundamentale. culorile pot produce senzaţia că sunt catifelate sau dulci etc. iar radiaţiile reflectate stimulează ochiul. care cuprinde şi zona vizuală. Între aceste valori găsim lungimile de undă ale culorilor fundamentale (roşu. cutanate) şi natura conţinutului informaţional. luminozitatea şi saturaţia.1. gustative. olfactive. dacă lungimea de undă este mai mare de 760 milimicroni sau ultraviolet. Tonul cromatic reprezintă felul. tipul culorii şi este dat de lungimea de undă (pentru roşu 760 milimicroni. urmată apoi de o creştere a acesteia peste valoarea medie. De exemplu. statice şi interoceptive). albastru. Zgomotul avionului produce pe scoarţă un focar puternic de excitaţie. Fenomenul se explică pe baza legii inducţiei reciproce negative şi pozitive (un focar de excitaţie produce în jurul său inhibiţie. O parte din radiaţii sunt absorbite de corpuri. dacă le reflectă pe toate. 2. proprioceptive.CORNEL HAVÂRNEANU De exemplu. Dacă un disc. adică ce fel de informaţii sunt oferite (senzaţii exteroceptive. este văzut negru. indigo şi violet). care prin inducţie pozitivă dezvoltă în jur excitaţie. iar dacă reflectă doar o parte din lungimile de undă. sunete înalte produc senzaţia că sunt ascuţite sau reci. este văzut alb. este rotit cu o anumită viteză apare culoarea 8 . care prin inducţie negativă produce în jur inhibiţie.

2. Deci. Există patru gusturi fundamentale: sărat (clorura de sodiu). Împreună cu senzaţiile chinestezice (de mişcare) dau informaţii despre întinderea şi forma obiectelor. Proprietăţi (calităţi) ale senzaţiilor auditive: înălţimea. timbrul. Din acest punct de vedere sunetele pot fi înalte (subţiri). iar cu cât conţine mai mult alb ea tinde spre cenuşiu. Un sunet muzical. dulce (zaharina). cu cât o culoare este amestecată cu mai puţin alb. Urechea umană receptează numai undele sonore cu o frecvenţă cuprinsă între 16. Timbrul este dat de forma undei. miros de trandafir etc. Dau informaţii despre netezimea. Dau informaţii despre proprietăţile calorice ale obiectelor.000 vibraţii pe secundă. Au rol de apărate împotriva unor substanţe nocive. pe lângă tonul dominant. acru (acid acetic). Ele au încărcătură energetică în funcţie de tonul cromatic (roşu este o culoare antrenantă. Aceste senzaţii includ şi mecanisme de termoreglare (adaptare termică).INTRODUCERE ÎN PSIHOLOGIE (II) alb-cenuşiu.000 vibraţii pe secundă sunt ultrasunete. 1. intensitatea.000-20. Undele sonore sub 16. ea este mai pură. dar unii introduc în această categorie şi senzaţiile de durere. SENZAŢIILE GUSTATIVE Stimulii sunt substanţe solubile care pătrund in cavitatea bucală. Sunt însoţite de o tonalitate afectivă (miros plăcut sau neplăcut). Înălţimea este dată de frecvenţa vibraţiilor (numărul de vibraţii pe secundă). cu o frecvenţă mai mică. 9 . 1) Senzaţiile tactile (de contact sau de presiune) Stimulii sunt suprafeţele obiectelor care vin în contact cu pielea. cenuşiul sunt culori mohorâte). 2) Senzaţiile termice (de temperatură) Stimulul este diferenţa dintre temperatura corpului şi cea a obiectelor.). medii. sau joase (groase). 3. amar (chinina). asperitatea obiectelor. negrul. SENZAŢIILE OLFACTIVE Stimulii sunt substanţele volatile care pătrund în fosele nazale. Intensitatea este dată de amplitudinea undei (mărimea oscilaţiilor) şi din acest punct de vedere sunetele pot fi puternice. este însoţit şi de alte tonuri mai slabe. Culorile au rol de semnalizare a existenţei unor obiecte. negrul doliul). cu o frecvenţă mai mare. duritatea. Aceste senzaţii au calităţi diferite care poartă denumirea substanţei care le produce (miros de benzină. SENZAŢIILE AUDITIVE Stimulii sunt undele sonore care acţionează asupra analizatorului auditiv. Acestea modifică forma vibraţiei undei sonore. Aceste sunete sunt numite armonice şi diferă de la un instrument la altul.000 vibraţi pe secundă sunt infrasunete iar peste 20. Culorile au semnificaţii socio-culturale (albul semnifică puritatea. SENZAŢIILE CUTANATE sunt de două tipuri: tactile şi termice. slabe.

fiecare imagine care ajunge la retină trebuie.). dureri intestinale etc. memoria şi emoţiile pot influenţa percepţia. în condiţiile în care imaginea care se formează pe retină este bidimensională. motivaţia. durata şi intensitatea mişcărilor şi oferă informaţii despre: • poziţia membrelor (somatoestezia) • poziţia capului şi a corpului (senzaţii statice sau de echilibru) • mişcarea membrelor (kinestezice) Senzaţiile interoceptive furnizează informaţii despre mediul intern şi pot fi: • Senzaţii organice determinate de schimbări ale chimismului intern (foamea. Procesul este asemănător pentru cei mai mulţi dintre oameni. să fie un semn care să se potrivească cu informaţia pe care o are observatorul.2. Au rol de apărare împotriva substanţelor nocive şi în reglarea comportamentului alimentar. dacă nu ar fi aşa atunci fiecare ar interpreta informaţia senzorială primită în mod diferit. precum şi despre direcţia. setea. I. percepţia vizuală a unui cuţit este aceeaşi. distanţa şi mărimea obiectelor. sufocarea) • Senzaţii de durere determinate de tulburările funcţionale sau distrugeri de ţesuturi (dureri musculare. Dar cuţitul poate avea semnificaţii perceptive unice pentru fiecare individ: dacă a fost atacat de cineva cu un cuţit. iar lumea nu ar mai fi o “realitate” comună. dacă are un cuţit de vânătoare asemănător sau atunci când se întrebă dacă ar fi bun pentru a-l folosi la bucătărie. În continuare vom descrie proprietăţile organizării perceptive specifice tuturor oamenilor şi vom analiza câteva dintre modalităţile care fac ca percepţia să fie individuală. LEGILE PERCEPŢIEI Teoria imaginii sau semnului Helmholtz examinează modul în care oamenii percep vizual aspectele tridimensionale ale lumii. prin experienţă.2. adică învăţarea este cheia distingerii unei forme de fond. Au o tonalitate afectivă pozitiva şi negativă (gust plăcut sau neplăcut). Experienţa trăită. atunci când citim un text dintr-o carte se produce corelarea senzaţiei vizuale cu experienţa de atingere şi manipulare a cărţii. Astfel. Conform acestei teorii. Helmholtz consideră că fără experienţa anterioară. caracteristici importante cum ar fi forma. a trunchiului şi a capului. sunt 10 .1. În acest fel distingerea unei forme din fundal necesită experienţă. învăţare şi memorie nimic din ceea ce vedem nu ar avea sens. De asemenea. Teoria percepţiei directe Dacă ceea ce sugerează Helmholtz este adevărat. deoarece există modalităţi înnăscute de a organiza informaţia vizuală. I.CORNEL HAVÂRNEANU Combinarea acestor gusturi în diferite proporţii contribuie la formarea celorlalte gusturi. Senzaţiile proprioceprive furnizează informaţii despre poziţia membrelor. Există aspecte ale percepţiei care sunt specifice pentru un anumit individ sau pentru membrii unei culturi. atunci cum se explică faptul că noii născuţi pot se descurce atât de bine cu stimulii externi? Gibson argumentează că oamenii sunt predeterminaţi genetic şi biologic de la naştere să dea sens percepţiilor. PERCEPŢIILE Percepţia se referă la modul în care interpretăm şi înţelegem mesajele provenite de la organele senzoriale. De exemplu.

deoarece aceeaşi figură reversibilă se dovedeşte o avea o organizare perceptivă diferită în funcţie de modul cum o privim. figura.INTRODUCERE ÎN PSIHOLOGIE (II) percepute datorită mecanismelor înnăscute pe care le deţin membrii sănătoşi ai unei specii. realizate prin mecanisme înnăscute. Continuitatea. închidere. Închidere. Aceste mecanisme sunt celulele specializate pentru detecţia culorilor sau mişcării. structură. Se susţine ideea existenţei unei percepţii directe. continuitate. vor fi completate informaţiile senzoriale care lipsesc pentru a crea o percepţie completă şi întreagă. mişcarea sau forma obiectelor. 1. De exemplu. Pentru a percepe o formă trebuie să distingem o figură. Obiectul percepţiei este perceput în detaliu: contur. apropiere. similaritate. adică diferenţele de detaliu. Când percepem un stimul vizual. deoarece oamenii îşi organizează percepţia ca întreg. experienţa anterioară şi organizarea neurobiologică. Obiectele incomplete tind să fie percepute ca fiind complete. Relaţia dintre părţi este mai importantă decât însăşi părţile sau “întregul este mai important decât suma părţilor”. simplificare. printre care amintim: figură-fond. PERCEPŢIA FORMEI Senzaţiile vizuale “aduc” materialul brut care este organizat în unităţi cu sens prin intermediul percepţiei vizuale.2. Suntem capabili să vedem mai multe detalii ale obiectelor care ne sunt apropiate şi mai puţine pentru obiectele care sunt la distanţă. fără a fi necesară experienţa anterioară. Figură-fond. Se vorbeşte de separarea figurii de fond. Perspectivele moderne ale psihologiei consideră că aceste puncte de vedere nu se exclud. Gestaltiştii argumentează că noi putem recunoaşte aceeaşi melodie chiar dacă este cântată cu instrumente diferite. Gibson consideră că mecanismele senzitive înnăscute ale gradului de detaliere sunt folosite ca invariant pentru estimarea mărimii unui nou obiect. 11 . adică un obiect. Un astfel de invariant este gradul de detaliu. o parte din ceea ce vedem este în centrul atenţiei şi anume obiectul. Astfel. 4.2. Există şi studii care susţin ambele explicaţii ale percepţiei: învăţarea. soliditate. I. Cei mai mulţi cercetători consideră că noi ne “construim” percepţii pe baza inferenţelor pe care le facem plecând de la senzaţii. Gibson vorbeşte despre invariantele observabile. iar liniile vor părea că urmează aceeaşi cale. Gestaltiştii au fost interesaţi să demonstreze că abordarea structuralistă. Aspecte din ambele teorii sunt implicate în fiecare organizare perceptivă. de fundal. 3. Se referă la faptul că liniile sau punctele care formează o linie dreaptă sau o curbă vor fi văzute împreună. Obiectele care sunt apropiate sunt percepute împreună. Psihologii gestaltişti au fost primii interesaţi de modul în care mintea prelucrează informaţiile pentru a da sens şi organizare perceptivă stimulilor care prezintă interes. să distingem un copac de cer sau o persoană de peretele camerei. Similaritate. Figurile reversibile demonstrează că separarea figurii de fond nu este un aspect inerent stimulilor. care intervin în percepţia vizuală şi care pot genera informaţii despre distanţa. Gestaltiştii au observat că organizarea percepţiei se face după anumite principii. Proximitatea. 5. care împarte percepţia în părţi componente nesemnificative pentru înţelegerea percepţiei este greşită. iar restul formează fondul percepţiei. sau dacă această convertire este rezultatul experienţei anterioare. Aceste inferenţe se bazează pe experienţa noastră cu obiectele din mediul fizic înconjurător. 2. Acest principiu afirmă că obiectele asemănătoare sunt percepute împreună. Se pune problema dacă percepţia vizuală are la bază doar mecanisme înnăscute care în mod automat convertesc senzaţiile în percepţii ale stimulilor externi.

Copii de 5 luni au încercat să atingă cu mâna atât fotografiile figurilor mici cât şi pe cale care conţinea figuri umane mai mari. mesele. ci că se măreşte distanţa de la noi până la maşina respectivă. Acest principiu de organizare perceptivă este implicat în percepţia lumii exterioare. dacă ne uităm la o maşină parcată în timp ce ne îndepărtăm de aceasta. ceea ce indică constanţa mărimii. Ea se dezvoltă la copii după vârsta de şase luni. Dacă noi am examina lumea doar pe baza imaginilor proiectate pe retină. Acest lucru a fost demonstrat într-un experiment realizat pe copii de 5-6 luni cărora li s-au arătat fotografii cu figuri umane mari şi mici. Constanţa formei se realizează. care posedă constanţa mărimii ar încerca să atingă fotografiile figurilor mari. noi recunoaştem obiectele familiare. Gestaltiştii vorbesc de fenomenul de mişcare aparentă prin care o persoană percepe mişcarea unui obiect când de fapt obiectul respectiv nu se mişcă (este staţionar). Cu toate aceste alterări datorate unghiului sau distanţei de la care sunt văzute obiectele. Astfel. însă s-a aplecat mai mult peste pervazul unui geam al spitalului pentru a privi mai bine “micile” obiecte. Percepţia mişcării este foarte sensibilă. sunt văzute ca fiind întregi. Într-o zi. Astfel. sistemul nostru perceptiv poate elabora obiectele întregi şi să prelucreze informaţiile despre aceste obiecte ca entităţi. figurile mici considerându-le ca fiind mai depărtate. Deşi imaginea senzorială a maşinii se micşorează. oamenii nu-şi schimbă mărimea.3. Imaginea maşinii este proiectată pe retină. În sprijinul acestei afirmaţii. sistemul senzorial transmite în acest timp mesaje către creier. CONSTANTELE PERCEPTIVE Noi percepem lumea exterioară ca fiind constantă. dacă vedem o parte a unui leopard într-un copac vom “completa” restul şi probabil nu vom greşi.2. O uşă apare 12 . şi par să reacţioneze la figurile mici ca şi cum aceste ar fi prea departe pentru a fi atinse. Acest principiu se referă la faptul că obiectele sau stimulii care în mod normal nu formează acelaşi grup sunt văzuţi ca un ansamblu deoarece. au aceeaşi mişcare sau acţionează în manieră asemănătoare. orb din naştere şi care a fost operat de cataractă. dăm exemplu unui pacient de 53 de ani. Pe parcursul experienţei noi am învăţat că obiectele nu îşi modică mărimea.CORNEL HAVÂRNEANU S-a considerat că percepţia este rezultatul unor mecanisme înnăscute care ar ajuta să se dea un sens lumii. lămpile. noi nu percepem că maşina îşi schimbă mărimea. Obiectele sunt percepute ca rămânând constante chiar dacă imaginea lor proiectată pe retină se schimbă. Gestaltiştii susţin că principiul “soartei comune” ar elucida această idee. imaginea ei pe retină devine din ce în ce mai mică pe măsură ce ne îndepărtăm de maşină. culoarea sau mărirea de la un moment la altul. imaginile familiare şi-ar schimba constant mărimea şi forma în funcţie de unghiul din care le-am vedea. pe care le-a considerat suficient de aproape pentru a le pute atinge. Dacă continuăm să privim maşina. Adulţii. Constanţa mărimii nu este prezentă de la naştere. După operaţie subiectul a întâmpinat dificultăţi de adaptare la noi stimuli senzoriali. Acesta este una din funcţiile de bază ale percepţiei. Senzaţiile sunt cele care ne dau informaţii despre schimbările care apar de la un moment dat. Din păcate “micile” obiecte erau maşinile care se deplasau pe stradă iar geamul se afla la etajul al patrulea. Copii de 7 luni încearcă să întindă mâna mai des spre figurile mari. de asemenea pe parcursul experienţei. mecanismele perceptive vor “completa golurile” creând percepţia unui singur obiect în mişcare. În percepţia lumii reale obiectele care au părţi ascunse privirii. I. Toate acestea indică faptul că constanţa mărimii este rezultatul experienţei individului. De exemplu. astfel că văzând doar o parte din obiectul care se mişcă sau doar zărind direcţia mişcării.

I. Pe o suprafaţă curbă elementele sunt mai înclinate. Cercetătorii au ajuns la concluzia că există nouă asemenea semne utilizate pentru percepţia distanţei. în timp ce obiectele apropiate apar mai precise şi strălucitoare. În acest fel ei nu folosesc numai informaţiile datorate schimbărilor stimulilor senzoriali. de fapt. perspectiva lineară este cea care dă sensul adâncimii. atunci obiectul care este acoperit se află în spatele primului şi deci este mai departe de noi. poluarea. în funcţie de cantitatea de lumină reflectată de suprafaţa foii. Dacă privim obiecte aflate la distanţă considerabilă. Suprapunerea este un alt tip de informaţie. O foaie albă nu-şi schimbă strălucirea când trecem de la o veioză cu lumină slabă la una cu lumină puternică. chiar dacă intensitatea luminii provoacă schimbări considerabile asupra receptorilor vizuali. vom presupune imediat că scaunul mai mic se află.4. chiar dacă o foaie gri la lumina soarelui pare mai strălucitoare decât o foaie albă privită în întuneric. Constanţa culorii. dar noi nu percepem uşa ca modificându-şi forma. După însuşirea constanţei mărimii. dacă cunoaştem cât de mare este un anumit obiect. Gradientul texturii obiectelor este mai mare şi mai vizibilă la obiectele care sunt mai apropiate şi mai mici atunci când ne îndepărtăm de acestea. Un alt tip de informaţii se referă la perspectiva lineară. Linii paralele tind să se apropie la orizont şi să se depărteze în apropierea noastră. deoarece ochii şi creierul uman utilizând un număr de semne bidimensionale creează distanţele perceptive. 13 . Acest fenomen apare în momentul în care privim liniile de cale ferată. Totuşi oamenii sunt capabili să perceapă lumea tridimensional. Aceste informaţii singure ar putea da suficiente informaţii pentru perceperea adâncimii. Un tip de informaţie monoculară este gradientul texturii obiectelor. De exemplu.INTRODUCERE ÎN PSIHOLOGIE (II) ca dreptunghiulară atunci când este închisă sau trapezoidală atunci când este parţial deschisă. Dacă într-o cameră sunt două scaune despre care ştim că au aceeaşi mărime. De fapt noi percepem că uşa este deschisă. totuşi foaia albă ne pare ca fiind mai strălucitoare.2. PERCEPŢIA ADÂNCIMII Retina este o suprafaţă bidimensională şi nu poate percepe adâncimea. dar unul ne apare ca fiind mai mare iar celălalt mai mic. contururile mai neclare. Noi percepem albul ca fiind mai strălucitor iar griul mai închis. iar altele sunt binoculare. deoarece cu cât distanţa este mai mare cu atât praful. Mărimea relativă este un factor al percepţiei adâncimii. Aceste procese ale constanţei perceptive. Culorile nu par să se schimbe prea mult în ciuda diferitelor condiţii de luminozitate sau de mediu din care vin informaţiile vizuale. Acest fenomen este explicat prin faptul că obiectele care se îndepărtează formează o imagine mai mică pe retină. Culorile obiectelor aflate la distanţă sunt mai pastelate. O altă constanţă perceptivă este constanţa strălucirii. noi putem evalua distanţa până la un obiect în funcţie de cât de mare ne apare un alt obiect al cărui mărime o cunoaştem. pentru interpretarea corespunzătoare a ceea ce au învăţat despre lumea fizică. pentru că pot fi percepute doar cu ambii ochi. la umbră. în mod automat. Datorită acesteia obiectele par să aibă aceeaşi strălucire indiferent de intensitatea luminii în care sunt văzute. Acestea tind să se apropie pe măsură ce se îndepărtează de noi. sunt folosite de oameni. Noi ştim că dacă un obiect se suprapune peste altul. gazele existente în aer tind să reducă claritatea. Unele sunt informaţii monoculare deoarece putem să le vedem cu un singur ochi. mai departe de noi.

Nici una dintre informaţiile monoculare nu ne ajută să determinăm mărimea unui obiect din înaltul cerului. Într-o serie de experimente. obiectele aflate mai aproape de 8 metri au localizări diferite 14 . Dacă luna arată mai şters înseamnă că ea se află la mai mult de 20-30 mile depărtare. Dacă mişcăm capul dintr-o parte în alta vom constata că obiectele apropiate par să se mişte pe o distanţă destul de mare. Kaufman şi Rock (1962). Diferenţa dintre imaginile retiniene este un alt tip de informaţie binoculară. I. Situaţia este alta atunci când luna abia răsare. de exemplu. Este destul de dificil să credem că de fapt iluzia unei luni enorme este rezultatul învăţării şi experienţei noastre. Umbrele oferă informaţii despre unghiuri şi curbe. constanţa mărimii şi suprapunerea. Acomodarea cristalinului pentru obiectele aflate în apropierea noastră dă. Autorii au observat că iluzia lunii este mai accentuată atunci când există un număr mare de obiecte care separă observatorul de răsăritul lunii. informaţii despre depărtare. VEDEREA BINOCULARĂ Un semnal al vederii binoculare este convergenţa globilor oculari. Înălţimea planului oferă informaţii utile. vom vedea o sigură imagine clară. luna răsare în spatele clădirilor şi luminilor unui oraş. Cristalinul trebuie să-şi modifice curbura pentru a se centra asupra obiectelor apropiate. Dar dacă am privi un obiect aflat la distanţă. mărimea relativă nu ne ajută pentru că nu există bază de comparaţie. Deoarece ochii sunt la o anumită distanţă unul faţă ce celălalt. Dacă privim degetul. Obiectele aflate la distanţă de noi par să se mişte în câmpul nostru perceptiv mai încet în comparaţie cu obiectele apropiate. au demonstrat că iluzia lunii se explică prin semnele monoculare învăţate. În cazul în care obiectul se află la o distanţă mai mare de 8 metri convergenţa nu mai apare.5. de asemenea. care la rândul lor ne dau informaţii despre părţile unui obiect care sunt mai apropiate de noi în comparaţie cu altele. Dacă privim un obiect care este mai aproape de 8 metri ochii trebuie să conveargă asupra obiectului pentru a-l percepe ca singurul obiect clar din câmpul perceptiv. Ei au constat că atunci când luna este deasupra capului este dificil să evaluăm cât de mare este. Muşchii netezi ai ochiului realizează acest lucru. Mişcarea relativă a obiectelor ne oferă informaţii despre distanţa la care se află obiectele. iar tensiunea acestora dă informaţii despre distanţa la care se află obiectele. în timp ce ţinem un deget al mânii în faţa noastră. informaţii despre distanţă. Unul dintre cele mai puternice semne este suprapunerea. Dacă luna este în spatele oraşului asta înseamnă că este mai departe. Prin învăţare şi experienţă suntem capabili să înţelegem că o anumită cantitate de tensiune musculară înseamnă că un anume obiect se află la o anumită distanţă. Aţi privit vreodată o lună plină imediat ce a răsărit. Pentru că luna este cea mai înaltă în planul care se desfăşoară între suprafaţa pământului şi lună este evident că ea este mai departe decât orice alt element din plan. şi anume. Prin convergenţa globilor oculari asupra degetului se creează tensiune în muşchii solicitaţi pentru realizarea acestei mişcări. nu există un grad de detaliere pentru că nu mai este nimic între lună şi noi pentru a ne indica o schimbare în detaliu. în timp ce obiectele aflate mai departe se mişcă mai puţin. la orizont? Pare enormă. degetul va fi văzut având contururi neclare. pentru că oamenii cred că fenomenul se datorează opticii sau atmosferei. Perspectiva lineară ne oferă câteva informaţii.CORNEL HAVÂRNEANU Distribuţia umbrelor ne dă. Aceeaşi lună plină nu mai este la fel de mare atunci când se află în înaltul cerului. Dacă.2. Perspectiva lineară nu poate fi folosită. de asemenea. informaţiile despre adâncime vor avea efect imediat.

Puii abia născuţi au refuzat să treacă peste “prăpastie”. Muller-Lyer Segmente perpendiculare Rezultatele au evidenţiat câteva diferenţe culturale. Sticla nu permitea căderea efectivă de pe masă. Acest fapt face ca obiectele apropiate să creeze pe retină imagini forate diferite. Combinând semnalele monoculare cu cele binoculare suntem capabili să percepem lumea tridimensional utilizând doar informaţii bidimensionale. Ei nu au independenţă în mişcare până la aproximativ 6 luni. I. populaţia zulu (din sudul Africii) vede mai puţine unghiuri şi colţuri în comparaţie cu cei care trăiesc în clădiri rectangulare. Totuşi cei din populaţia zulu care trăiesc în oraş au fost sensibili la aceste iluzii perceptive. atunci este de aşteptat să nu apară diferenţe între culturi în ceea ce priveşte evaluările eronate. cercetătorii şi-au pus problema examinării aspectelor înnăscute ale percepţiei. 1971) decât atunci când nu sunt înconjurate de bărbaţi. în comparaţie au persoanele care abia au mâncat (McCelland şi Atkinson. Sgall. Se consideră că această evitare este o predispoziţie înnăscută. De aceea. atunci aceste diferenţe vor apărea în judecăţile făcute. Ei au cerut subiecţilor să evalueze dificultatea stimulilor “Muller-Lyer” şi desenul “segmente perpendiculare”. probabil aceştia au fost mai puţin sensibili la iluzia “Muller-Lyer” şi cea cu “segmente perpendiculare”. Dacă. Spre deosebire de puii de animale. independenţa în mişcare fiind una din condiţiile de testare a evitării căderii în gol. Astfel. o masă cu o suprafaţă de sticlă marcată pentru a simula panta abruptă pe o parte. ei deja au învăţat să evite căderea în gol. Femeile se percep mai atractive sexual atunci când sunt înconjurate de bărbaţi (Stephan. Autorii au plecat de la ipoteza că dacă factorii de organizare înnăscuţi sunt determinanţi ai percepţiei. noii născuţi nu au precocitatea mişcării. S-a constatat că puii testaţi posedă o abilitate înnăscută pentru evitarea pantelor abrupte.INTRODUCERE ÎN PSIHOLOGIE (II) pe retina fiecărui ochi. dar care începe să se manifeste abia când copilul atinge vârsta de 6 luni. Factorii culturali influenţează aspectele de bază ale percepţiei. iar pe cealaltă o pantă mai puţin abruptă. Puii de animale erau aşezaţi între cele două pante. abruptă şi cea mai puţin abruptă. experienţele diferite ale oamenilor care au crescut în medii diferite pot influenţa percepţia. Copiii săraci estimau monezile ca fiind mai mari decât copii proveniţi din familiile bogate. au realizat un studiu folosind subiecţi din culturi industrializate şi neindustrializate. în timp ce obiectele mai depărtate să producă mai puţină neconcordanţă. INFLUENŢE INDIVIDUALE ŞI CULTURALE ASUPRA PERCEPŢIEI Un anumit număr de caracteristici personale pot influenţa procesul de percepţie.6. Berscheid & Walster. Campbell şi Herskovitz. În 1963. sugerând că învăţarea joacă un rol important în dezvoltarea abilităţilor de percepţie. Deoarece s-a constat că multe animale evită pantele sau prăpăstiile.2. Gibson şi Walk (1960) au construit un sistem numit panta vizuală. Când copii pot fi testaţi. Concluzia este că 15 . Perceperea pantei. 1948). S-a constat că este mult mai probabil ca persoanele înfometate să perceapă tablourile ambigue ca reprezentând hrană.

dat anterior. de o formă aerodinamică etc. Astfel. “în vârf” se găseşte nivelul computaţional. La un nivel de explicaţie. Teoria computaţională a lui D. iar la bază se găseşte nivelul “hard”. menţionăm că la maimuţele superioare peste 60% din cortex este folosit în procesarea informaţiilor vizuale. odată ce înţelegem că o maşină serveşte la deplasare şi transport. În fine. chiar şi cele mai performante programe realizate pe computer nu au ajuns decât la performanţa mai mare de a identifica obiecte simple într-un mediu artificial extrem de simplificat. menţinerea echilibrului. este foarte dificil de conceput o teorie computaţională în cazul percepţiei vizuale. Chiar dacă toate aceste niveluri sunt fiecare importante în felul lor. Modele computaţionale. I. să luăm de exemplu explicarea unui automobil şi a funcţionării lui. schimbătorul de viteze şi alte componente. Ca un exemplu elocvent pentru a ilustra importanţa simţului vizual în cursul evoluţiei speciilor. Computerele nu au ajuns.). nu vom putea să înţelegem de ce aceste componente sunt construite şi asamblate în acest fel. sistemul de răcire. studiile experimentale din psihologia cognitivă şi modelarea din domeniul informaticii vin să dovedească contrariul. cum ar fi: orientarea în mediul înconjurător. adică procesele neurochimice din creier. Plecând de la cele descrise mai sus. La un alt nivel de explicaţie putem să descriem rolul pe carel are bateria în alimentarea motorului. nici măcar la nivelul performanţelor unui copil. care se referă la scopul general al percepţiei vizuale. la nivelul cel mai general de explicaţie. Marr a elaborat o teorie care postulează existenţa a trei niveluri de explicaţie pentru procesele de percepţie vizuală. Este posibil să cunoaştem şi să înţelegem funcţionarea fiecărei părţi componente a maşinii. Însă.”. este mai util să dezvoltăm teorii computaţionale pentru fiecare din aceste funcţii separat. psihologii consideră că cel mai important dintre acestea ar fi nivelul computaţional. carburatorul etc. sunetelor. dar fără o înţelegere a ansamblului (la ce se foloseşte maşina etc.7. De ce? Pentru că percepţia vizuală serveşte unor funcţii multiple şi complexe. Chiar dacă percepţia vizuală apare la prima vedere a fi extrem de simplă.CORNEL HAVÂRNEANU diferenţele în percepţie nu sunt înnăscute ci se datorează diferenţelor de experienţă.2. Roth (1986) a oferit una dintre definiţiile considerate cele mai cuprinzătoare. Astfel. chiar mai dificil decât în exemplul cu automobilul. la mijloc avem nivelul algoritmic (procesele psihice implicate în percepţie).). De altfel. 16 . percepţia este “mijlocul prin care informaţiile sunt achiziţionate din mediul înconjurător cu ajutorul organelor de simţ şi prin care acestea sunt transformate în experienţa obiectelor. Cu toate acestea. Să ne referim la exemplul cu descrierea automobilului. recunoaşterea obiectelor şi persoanelor. Marr Punctul de plecare al acestei teorii este acela că există diferite niveluri de explicare a fenomenelor psihice. roţile. evenimentelor. În consecinţă. marfă etc. Pentru a înţelege această abordare. Acest fapt dovedeşte că factorii culturali şi individuali joacă un rol important în percepţie. Astfel. volanul. putem descrie rolul automobilului ca întreg (transport de persoane. gusturilor etc. De-a lungul timpului definiţia dată percepţiei s-a schimbat de mai multe ori în special cu apariţia teoriilor cognitive. PERCEPŢIA VIZUALĂ. vom înţelege de ce avem nevoie de o sursă de energie. în ceea ce priveşte abilităţile vizuale. putem distinge motorul. cercetările din domeniul neuropsihologiei au dovedit cât de complexă este percepţia vizuală prin numărul mare de arii corticale implicate în realizarea vederii şi prin importanţa informaţiilor vizuale în procesul de adaptare la mediu.

Scopul schiţei sau a reprezentării primare este acela de a identifica caracteristicile fizice esenţiale ale stimulului astfel încât să poată furniza informaţii adecvate pentru prelucrările ulterioare. putem identifica două tipuri de reprezentări (schiţe) primare: reprezentarea (schiţa) primară de bază şi reprezentarea (schiţa) primară complexă sau întreagă. Astfel. indiferent de poziţia pe care o are acesta faţă de observator. într-o manieră independentă de punctul de vedere al observatorului. tridimensională se formează ca urmare a intervenţiei cunoştinţelor anterioare ale subiectului (prelucrare top-down sau de sus în jos) care contribuie la identificarea. El a identificat trei astfel de reprezentări vizuale: • schiţa primară: se formează în primele 200 ms (milisecunde) din momentul apariţiei stimulului în câmpul vizual. care furnizează informaţii din ce în ce mai detaliate despre mediul înconjurător. În acest stadiu se procesează distanţa şi adâncimea. Această schiţă finală. mişcarea. chiar dacă în realitate proiecţia ei pe retină este un trapez sau chiar un patrulater fără laturi paralele.INTRODUCERE ÎN PSIHOLOGIE (II) În teoria sa computaţională despre percepţia vizuală. Din această cauză. ci o schiţă intermediară între cea bidimensională şi cea tridimensională. adică depinde de poziţia în care se află acesta. • modelul reprezentaţional 3D: este descrierea tridimensională a formei obiectelor şi a poziţiei lor relative în spaţiu. Reprezentarea primară de bază conţine informaţii referitoare la schimbările în intensitatea 17 . Însă ea este o reprezentare centrată pe observator. fără a furniza informaţii privind ce anume este acesta. • schiţa intermediară 2D+1/2: incorporează mecanismele de recunoaştere a figurilor (feţelor) şi obiectelor. Acum se detectează conturul. Stimuli vizuali Schiţă primară Procesarea distanţei şi adâncimii Procesarea mişcării Detectarea poziţiei. iar ultimul stadiu face parte din prelucrarea vizuală secundară (complexă). ea nu este considerată ca fiind complet tridimensională. textura (tipul suprafeţei). Primele două stadii fac parte din prelucrarea vizuală primară. În conformitate cu teoria lui Marr (1982). Ea are drept rezultat reprezentarea caracteristicilor fizice ale stimulilor. Schiţa primară furnizează o descriere bidimensională a principalelor caracteristici privind poziţia stimulului. orientarea în spaţiu a suprafeţelor vizibile. recunoaşterea şi clasificarea obiectului. totul conducând în final la obţinerea unei reprezentări tridimensionale a obiectului respectiv. formei prin procesarea umbrelor Procesarea texturii Procesarea culorii Schiţa intermediară 2+1/2 D Reprezentarea 3 D Schiţa primară. culoarea şi dispunerea spaţială. “separând” stimulul de mediul său. o masă este văzută ca fiind dreptunghiulară din orice poziţie. Marr afirmă că procesele implicate în percepţia vizuală produc o serie de reprezentări (schiţe).

aceşti pacienţi nu recunoşteau obiectele prezentate vizual. Această separare se face prin remarcarea schimbărilor semnificative în intensitatea luminii. obiectul (stimulul vizual) încă nu este recunoscut ca atare. texturii şi culorii obiectului. Efectuând diverse experimente pe astfel de pacienţi. care survin de obicei la marginea obiectelor. recunoaşterea se producea după un timp. “îngroşând” astfel contururile în mod subiectiv. ci doar separat de mediul înconjurător şi “proiectat” pe retină. Ca o curiozitate. aveau probleme cu recunoaşterea vizuală a obiectelor. Acelaşi mecanism este prezent şi la om. în schimb dacă le atingeau sau foloseau alte modalităţi senzoriale. Rezultatul final al acestor prelucrări este apariţia unei reprezentări tridimensionale intermediare. deci vin să valideze modelul computaţional al lui Marr. în timp ce celulele din zona întunecată au o rată mult redusă a descărcărilor. 18 . adâncimii. Astfel. în timp ce reprezentarea primară complexă face uz de aceste informaţii pentru a identifica numărul şi forma globală a obiectelor percepute.CORNEL HAVÂRNEANU luminii scenelor vizuale percepute. celulele din zona mai luminoasă manifestă o rată crescută a descărcărilor. Schiţa primară de bază. Ambele schiţe (primară şi intermediară) se formează în primele 200 ms de la perceperea obiectului şi nu sunt supuse atenţiei sau conştiinţei celui care percepe. mişcării. a mărimii obiectelor. Formarea reprezentării intermediare are loc prin procesarea distanţei. Schiţa vizuală complexă se formează prin analizarea informaţiilor furnizate de schiţa primară de bază. Ratcliff a măsurat rata descărcărilor din neuronii conectaţi la aceşti receptori. Miclea. dar ceea ce lipsea era tocmai reprezentarea intermediară a obiectelor percepute. Cea mai importantă prelucrare de informaţie de la acest nivel este extragerea contururilor pentru separarea obiectului de fondul său. Această “îngroşare” a contururilor permite o mai bună diferenţiere a obiectelor de fondul lor. Procesările de informaţii care au loc la acest nivel se bazează pe unele reguli simple care ţin de organizarea câmpului perceptiv. S-a observat astfel o variaţie bruscă a intensităţii pe care o înregistrau neuronii din zona de contur. precum şi regulile de organizare a obiectelor în spaţiu propuse de psihologia gestaltistă. formei. 1994) asupra unei specii de crab de mare numit Limulus. Astfel de reguli sunt cele privind constanţa formei. care depinde însă de poziţia în spaţiu a celui care percepe. psihologii au stabilit că procesele vizuale perceptive de bază erau prezente. reguli achiziţionate de om încă din stadiile timpurii ale dezvoltării sale. Avantajul folosirii acestui animal constă în aceea că posedă receptori vizuali foarte mari şi în număr redus. Schiţa primară complexă. pacienţi care au suferit distrugeri ale cortexului ca urmare a otrăvirii accidentale cu monoxid de carbon. atunci când crabului i se prezenta un contur (de fapt marginea dintre o fantă luminoasă şi o bandă întunecată). Astfel. Există numeroase dovezi neuropsihologice ce susţin existenţa acestui tip de reprezentări. Acest stadiu al percepţiei se mai numeşte şi preatenţional. Reprezentarea (schiţa) 2+1/2 D Este o schiţă centrată pe subiect. ba chiar sistemul perceptiv vizual uman are tendinţa de e exagera diferenţele între potenţiale. chiar dacă le puteau descrie caracteristicile fizice. apud. Faptul că inputul senzorial cel mai important este tocmai variaţia intensităţii luminoase de la marginea obiectelor a fost demonstrat prin studiile lui Ratcliff (1965. iar în acest stadiu.

dar nu au reuşit să explice care sunt procesele psihice care stau la baza producerii acestor efecte. limitări. care să contribuie la recunoaşterea obiectului. ci le organizează în aşa fel încât ceea ce percepem este o lume compusă din obiecte şi fiinţe. în timpul percepţiei. I. Cele mai importante principii gestaltiste au fost prezentate anterior. Astfel.8. Ei au emis unele principii. Deci. În special în această etapă. Principiile acestea se bazează pe unele proprietăţi ale obiectelor. formată dintr-o serie de psihologi germani care au emigrat în Statele Unite. percepţia noastră finală nu conţine aceste elemente separat.2. Prima încercare de a studia sistematic modul în care oamenii organizează spaţiul perceptiv aparţine şcolii gestaltiste. Ele descriau cum îşi creează oamenii contururile în mod subiectiv. culoarea şi alte caracteristici fizice ale stimulilor. deci procesările descendente de tip top-down. Kohler etc. Oricum. între cele două războaie mondiale (Koffka. RECUNOAŞTEREA OBIECTELOR Recunoaşterea obiectelor din mediu se realizează atât de repede şi folosind atât de puţin efort. Legile gestaltiste au avut o validitate ecologică ridicată (adică erau uşor de sesizat în mod practic). Prezenţa lor este constatată încă din timpul primelor săptămâni de viaţă. dar nu s-a clarificat dacă ele sunt determinate genetic sau sunt învăţate. De asemenea. textura. aşa cum de altfel este în realitate. într-o cameră obişnuită. indiferent dacă ele se suprapun. ea nu conţine informaţii despre suprafeţele ascunse în mod direct vederii şi depinde de unghiul din care este privit obiectul. Unele cercetări recente au arătat că diferenţele de luminozitate. conştientă.9. Reprezentarea 3 D (rolul prelucrărilor descendente) Este rezultatul intervenţiei unor procese superioare care modifică reprezentarea intermediară astfel încât reprezentarea finală să fie independentă de punctul de vedere al observatorului. Spre exemplu. Există mai multe procese care sunt implicate în recunoaşterea obiectelor. care stau la baza percepţiei umane.). nu s-a putut elucida dacă aceste legi acţionează în baza unor mecanisme înnăscute sau nu.INTRODUCERE ÎN PSIHOLOGIE (II) Reprezentarea sau schiţa intermediară suferă de o mulţime de dezavantaje. care este una atenţională. adică stabilirea graniţelor dintre ele. se află peste 100 de 19 . oamenii trebuie să discrimineze între multitudinea de obiecte din mediul înconjurător. fără însă a explica fenomenul. Cu toate acestea. s-a stabilit că rolul acestor mecanisme este acela de a realiza o categorizare neintenţionată a elementelor din câmpul perceptiv vizual.2. ORGANIZAREA PERCEPTIVĂ Aşa cum am observat până acum. I. culoare şi textură stau la baza organizării spaţiului perceptiv aşa cum este descrisă de legile gestaltiste. cum ar fi simetria şi rectilinearitatea. Detaliile privind aceste procesări vă vor fi prezentate în partea cursului ce se ocupă de recunoaşterea obiectelor. un rol important îl joacă informaţiile anterioare ale subiectului. ceea ce stă la baza percepţiei vizuale primare sunt contururile. Pentru a elimina aceste neajunsuri este nevoie de intervenţia unor mecanisme superioare de prelucrare a informaţiei. în special pentru că cele mai multe obiecte din câmpul perceptiv se suprapun unele peste altele. încât la prima vedere ar părea că avem de-a face cu un mecanism extrem de simplu şi nu cu unul foarte complicat. o serie de procese implicate în recunoaştere vor avea drept scop tocmai discriminarea obiectelor. Mai întâi.

Cu toate aceste diferenţe. indiferent de unghiul din care privim obiectul. Să luăm ca exemplu recunoaşterea unui obiect ca fiind o pisică. formă. noi vorbim practic de mai multe activităţi care se desfăşoară în paralel. discul rotund devine unul elipsoidal etc. Procesele care ajută la discriminarea obiectelor sunt cele din procesarea vizuală primară. Ştim cum ar trebui să arate obiectul pentru a-l identifica ca fiind pisică. furnizând diferite tipuri de informaţii. mai ales cele tridimensionale. e drept mai slab. recunoaşterea are loc în etape. o serie de procese ce intervin în recunoaştere vor realiza tocmai acest lucru. care se supun legilor gestaltiste în organizarea câmpului perceptiv. o proiecţia retiniană a unei mese rotunde este foarte diferită. adică categoria “pisică”. De exemplu. iar denumirea. 20 . în funcţie de unghiul şi distanţa de la care e privit obiectul. aproximativ 90% dintre ele se suprapun unele cu altele atunci când sunt percepute.. ştim la ce foloseşte obiectul (în cazul de faţă. împreună cu asociaţiile sale (spre exemplu.CORNEL HAVÂRNEANU obiecte. Dacă privim masa de sus. formarea descrierii obiectului care este dependentă de punctul de vedere al observatorului). chiar dacă ele sunt de tipuri şi mărimi diferite. Este important să observăm că atunci când vorbim de recunoaşterea obiectelor. ca în figura de mai jos: Procesare vizuală primară Descriere a obiectului dependentă de punctul de vedere a observatorului Clasificare perceptuală Clasificare semantică Denumirea obiectului Etapele în recunoaşterea obiectului nu sunt strict în serie. Humphreys şi Bruce (1989) au propus o teorie simplă pentru a explica cum funcţionează recunoaşterea obiectelor. În fine. Clasificarea perceptuală implică compararea şi “potrivirea” informaţiilor vizuale obţinute cu informaţiile stocate anterior în memorie privind descrierea structurală a obiectului. Conform cu aceasta. odată cu activarea numelui “pisică” se activează. ea apare ca un disc perfect rotund. la prins şoareci) şi mai ştim că face parte dintr-o categorie anume. culoare etc. oamenii percep obiectele ca fiind constante în formă şi mărime. întrucât şi aceste cuvinte fac parte din contextul în care obiectul “pisică” este întâlnit). dar oamenii pot recunoaşte cu destulă uşurinţă că e vorba de scaune. Apoi. oamenii pot identifica obiectele ca făcând parte din aceeaşi categorie. clasificarea perceptuală) pot începe înainte ca alte procese inferioare să se fi finalizat (ex. scaunele diferă între ele prin mărime. implică activarea numelui obiectului. animal de casă. dacă e privită din lateral. iar dintre acestea. Clasificarea semantică implică activarea din memorie a informaţiilor privind funcţiile obiectului perceput. Deci. şi numele “şoarece” sau “câine”. A doua problemă importantă este aceea de a recunoaşte obiectele dintr-o mulţime de unghiuri posibile de vedere şi de la distanţe diferite. adică unele procese ulterioare (ex. chiar dacă proiecţia lor retiniană nu este la fel. la un nivel de superior procesare a informaţiilor. Spre exemplu.

coadă etc. manifestau afazie optică. doi câini se vor asemăna mult mai mult la nivel general (adică amândoi au capul orientat în faţă. au patru picioare. fără a putea descrie funcţiile la care ele puteau servi (ex. mai economic posibil. chiar dacă acestea erau şi atinse şi dificultăţi de utilizare a obiectelor. a blănii. Faptul că diferite tipuri de informaţie corespund diferitelor procese este susţinut de studiile efectuate pe pacienţi care aveau creierul lezat şi care nu puteau opera cu diversele tipuri de informaţii. atât cu prelucrări ascendente de informaţii (de la informaţiile senzoriale spre memorie). Dacă ţinem seama de faptul că sistemul cognitiv uman are resurse cognitive limitate. Spre exemplu. în detrimentul aspectelor particulare. însă aceştia vor diferi foarte mult dacă îi analizăm la nivel specific (adică ei pot diferi din punct de vedere a formei capului. Unii teoreticieni (Watt. În acest caz. părţile acestuia. Pornind de la acest exemplu. cât şi cu prelucrări descendente (de la informaţii anterioare stocate în memorie spre informaţiile senzoriale). care afirma că aceasta se realizează pornind de la structurile generale şi mergând spre cele specifice. conform acestei teorii.). Există diferite tipuri de informaţie care sunt prelucrate de sistemul cognitiv uman în timpul recunoaşterii obiectelor. S-a observat că performanţele subiecţilor în recunoaşterea literei mici (viteza de reacţie în recunoaştere) erau mult mai slabe atunci când litera mare era diferită de cea mică (ca în figura din stânga). caracterizată prin dificultăţi de denumire a obiectelor când acestea erau prezentate singure în câmpul vizual. Astfel. Exemplu pentru a ilustra superioritatea prelucrării întregului faţă de cea a părţilor.INTRODUCERE ÎN PSIHOLOGIE (II) Săgeţile cu dublu sens din figură semnifică faptul că avem de-a face în recunoaştere. Spre exemplu. În experimentul următor. precum şi în care dintre etape sunt ele prelucrate. 1988) au pornit de la principiile gestaltiste şi au propus o teorie privind recunoaşterea obiectelor. El a prezentat subiecţilor stimuli aşa cum sunt cei de mai jos: S S S S S S SSSSSSSSSSSSSS S S S S S S H H H H H H HHHHHHHHHHHH H H H H H H Subiecţii trebuiau să recunoască cât mai repede una din cele două litere mici “S” sau “H” din care erau formate cele două litere mari. a înălţimii etc. Este util să distingem între informaţiile vizuale. întrucât ele corespund diverselor procese de prelucrare a informaţiilor. dar erau considerabil mai bune (timpi de reacţie mult mai mici) atunci când literele mici coincideau cu litera mare (figura din dreapta). întrucât prima ne oferă mai multe informaţii despre respectiva categorie de obiecte. oamenii vor alege acele metode de prelucrare a informaţiei care să le permită să-şi folosească resursele cognitive într-un mod cât mai adecvat. timpii de reacţie erau aceeaşi. oamenii recunosc mai întâi întregul şi abia apoi. Navon le-a cerut subiecţilor să identifice doar litera mare. pacienţii cărora le era afectată partea din sistemul de recunoaştere implicată în clasificarea semantică. se poate observa că în recunoaşterea obiectelor este mai utilă realizarea unei analize la nivel general decât o analiză la nivel specific. Astfel. indiferent 21 . în funcţie de partea din sistemul de recunoaştere a obiectelor care era afectată. Validitatea acestui model teoretic a fost susţinută de studii pe pacienţi care aveau diferite tumori pe creier şi prezentau simptome diferite în recunoaşterea obiectelor. cele semantice şi denumirea obiectului. există într-adevăr o logică privind această abordare.). Navon (1977) a realizat primul un experiment care ilustrează această tendinţă. puteau mânui adecvat o furculiţă fără a putea spune că ea este utilizată pentru a mânca).

mari şi foarte mari). s-a observat că cu cât structura globală creşte în dimensiuni. Presupunerea de bază a acestei teorii este aceea că există anumite unităţi de bază care intră în alcătuirea obiectelor şi servesc la recunoaştere. iar unicitatea înseamnă că toate perspectivele diferite ale unui obiect ajung să producă aceeaşi reprezentare. reprezentarea 3D este independentă de acest punct particular de vedere. recunoscute. adică depinde de punctul de vedere al observatorului (perspectiva sa vizuală). oamenii identifică orientarea şi lungimea axelor după care sunt construiţi aceşti cilindri. a întregului. Kinchla şi Wolfe (1979) au precizat că prelucrarea globală. fixată cu un singur ochi. • scopul şi unicitatea: scopul se referă la măsura în care reprezentarea este aplicabilă pentru toate formele dintr-o anume categorie. este o reprezentare centrată pe observator. precede prelucrarea specifică. între corpul uman şi cel al unui urangutan). atunci când acestea le erau prezentate sub forma cilindrilor. a detaliului. dacă obiectul poate fi cuprins în raza vizuală a ochiului. în timp ce la oameni este invers). Astfel. Astfel. oamenii recunoşteau mai repede literele mici din care erau compuse cele mari). Vă reamintim că schiţa sau reprezentarea intermediară 2+1/2 D. Astfel. Modelul computaţional al lui Marr Aici este vorba de fapt de formarea schiţei tridimensionale 3D. organizate într-o structură ierarhică. doar dacă structura globală poate fi cuprinsă. cu atât mai mult părţile ei componente au tendinţa de a fi recunoscute înaintea întregului (adică dacă literele mari aveau dimensiuni foarte mari. iar senzitivitatea înseamnă că reprezentarea mai incorporează şi diferenţele evidente dintre acestea. Conform acestei teorii. subiecţii făceau distincţia între corpul uman şi cel de urangutan pe baza raportului dintre cilindrii care reprezintă braţele şi cel care reprezintă corpul (urangutanii au braţele mai lungi decât corpul.CORNEL HAVÂRNEANU dacă litera mare era sau nu aceeaşi ca şi cea mică. medii. Pornind de la aceste trei criterii. În fine. În procesul recunoaşterii. Ei au făcut unele experimente şi au arătat că oamenii sunt capabili să distingă între diverse categorii de obiecte asemănătoare (spre ex. Spre deosebire de aceasta. mici. 22 . atunci. Navon a concluzionat că în procesul percepţiei vizuale se porneşte de la structuri globale către cele din ce în ce mai specifice. 1977). care stă la baza celei 3D. întregul este perceput înaintea detaliilor. Ei au spus că principala unitate de bază care intră în componenţa tuturor obiectelor este cilindrul care posedă o axă majoră. Acest lucru demonstrează că oamenii folosesc un nivel mediu de generalitate în percepţie care să la asigure viteza cea mai mare de prelucrare a informaţiei. dar care variau în dimensiuni (foarte mici. Marr şi Nishihara (1978) au identificat trei criterii pe care le îndeplineşte reprezentarea 3D: • accesibilitatea: reprezentarea poate fi uşor de construit şi activat din memorie. înaintea întregului. adică “imaginea este mai degrabă descompusă decât construită” (Navon. • stabilitatea şi senzitivitatea: stabilitatea indică faptul că reprezentarea incorporează similarităţile dintre obiectele care fac parte din aceeaşi categorie. toate obiectele sunt alcătuite din aceste unităţi de bază. elemente care rămân stabile indiferent de perspectiva observatorului. Ei au demonstrat acest fapt utilizând stimuli similari cu cei ai lui Navon. Marr şi Nishihara (1978) au emis o teorie privind recunoaşterea obiectelor. atunci detaliile sunt percepute. Marr şi Nishihara consideră că identificarea categoriei din care face parte obiectul se face prin compararea reprezentării 3D cu modelele obiectelor stocate în memorie. Cu toate aceste evidenţe. iar dacă obiectul depăşeşte această dimensiune medie.

din a căror combinaţie se poate realiza orice obiect. dar avem exemplul limbii engleze (care are un vocabular dublu decât cel al limbii române datorită originii ei duble. a unei forme geometrice. Importanţa concavităţii în identificarea obiectelor. Biederman a identificat mai multe etape în recunoaşterea obiectelor. paralelipipezi etc. sfere. a geonilor din care acestea sunt formate. Extragerea contururilor Detectarea proprietăţilor non-accidentale Determinarea componentelor (a geonilor) Segmentarea obiectelor în sectoare cu concavităţi Potrivirea componentelor cu reprezentarea obiectului în memorie Identificare Palmer (1975) a demonstrat importanţa contextului în recunoaşterea obiectelor. înainte de identificarea componentelor (de fapt a geonilor). El spune că recunoaşterea obiectelor se face pe baza componentelor acestora. Biederman a identificat aproximativ 36 de geoni diferiţi.INTRODUCERE ÎN PSIHOLOGIE (II) Modelul lui Biederman (1987) În realizarea modelului său. Cu toate că şi-au dovedit validitatea ecologică. Poate părea paradoxal că cu doar atât de puţine elemente de bază se poate realiza orice obiect. Detectarea proprietăţilor non-accidentale sau a regularităţilor. obiecte într-una din următoarele trei condiţii: fără context. Ea se bazează pe existenţa unor proprietăţi invariante referitoare la simetrie. in care cu doar 44 de foneme se formează orice cuvânt vorbit. Detectarea concavităţilor este foarte importantă. pentru a fi recunoscute. permite identificarea obiectelor atunci când ele sunt privite din diferite unghiuri sau în condiţii de vizibilitate scăzută. paralelism şi unirea contururilor. curbură. concavitatea fiind elementul principal care duce la recunoaşterea unui geon. componente care au la bază aşa-numiţii ioni geometrici (cilindri. a fost demonstrată prin realizarea unor experimente care au dovedit că obiectele sunt foarte greu de recunoscut fără identificarea concavităţilor. Spre exemplu. pe care însă îl dezvoltă. Biederman porneşte de la modelul lui Marr şi Nishihara. latine şi germanice).) sau prescurtat geoni. care au la bază aceeaşi geoni. Aceste proprietăţi invariante stau la baza formării unora dintre iluziile optice. au loc alte două procese care ajută foarte mult în parcurgerea etapelor ulterioare: detectarea proprietăţilor non-accidentale şi a concavităţilor. etape prezentate în schema de mai jos: După ce se identifică contururile. El a prezentat subiecţilor săi. nu ţin seama de modul în care contextul influenţează recunoaşterea obiectelor sau cum discriminează oamenii obiectele din cadrul aceleiaşi categorii. modelele lui Marr şi Biederman nu explică complet mecanismele recunoaşterii obiectelor. colinearitate. într-un 23 .

În principal există trei tipuri de teorii privind recunoaşterea trăsăturilor. teoria atributelor este şi ea limitată deoarece nu explică în ce mod contribuie la recunoaştere relaţia dintre atribute şi distribuţia lor spaţială. El a comparat timpul necesar recunoaşterii literei Z cu timpii necesari recunoaşterii altor litere care difereau în privinţa numărului de atribute (ex. Fiind însă printre primele teorii propuse în acest domeniu.10 RECUNOAŞTEREA TRĂSĂTURILOR În general. teoria modelelor este destul de limitată. Chiar dacă este mai complexă decât teoria modelelor. cu atât recunoaşterea este mai rapidă. acestea considerându-se că stau la baza recunoaşterii obiectelor tridimensionale. aceste propoziţii descriu atât natura elementelor care alcătuiesc o configuraţie.2. poate include următoarele cinci propoziţii: există două părţi. Aceste figuri bidimensionale au fost numite trăsături. Performanţele erau mai bune atunci când atributele erau mai puţine. iar atunci. Cu cât potrivirea este mai mare. Teoria modelelor. fiecare trăsătură este alcătuită dintr-un set de atribute. Spre exemplu. linia verticală susţine linia orizontală. Acesta afirmă că oamenii au stocate în memorie modele în miniatură ale trăsăturilor pe care trebuie să le recunoască. adică întruneşte doar caracteristicile de bază. recunoaşterea unei trăsături începe cu extragerea atributelor ce o compun şi se finalizează cu identificarea trăsăturii pe baza atributelor care sunt stocate în memorie. Teoria atributelor. Se presupune că modelul din memorie este idealizat. Aceasta este o teorie de dată recentă şi nu este încă suficient dezvoltată. noi avem în memorie un model al literei A. Astfel. iar recunoaşterea se face prin potrivirea stimulului perceput cu modelul din memorie. Astfel. Aceste modele sunt exemplare idealizate ale trăsăturilor din lumea înconjurătoare. o parte este o linie orizontală. Neisser (1964) a efectuat un experiment pentru a testa această ipoteză. În conformitate cu Bruce şi Green (1990). o cutie poştală în faţa casei) sau într-un context nefamiliar (ex. mărimi diferite). chiar dacă stilul de scriere este foarte diferit (adică este scris având orientări diferite. V sau W) sau în privinţa tipului de atribute (ex. cu cât o trăsătură are mai multe atribute. Dacă această teorie este validă. Descrierea structurală constă în propoziţii care formează unitatea cea mai mică de informaţie care are un înţeles. fonturi diferite. O sau G). I. cu atât mai greu va fi ea recunoscută. cât şi aranjamentul structural pe care-l ocupă aceste părţi. descrierea structurală a literei T. în componenţa literei A există ca atribute două linii drepte care formează un unghi ascuţit şi o linie dreaptă care le întretaie. mai valide ecologic şi care explică mai multe fenomene. 24 . El a constatat că oamenii recunosc mai rapid obiectele în context familiar (ar putea fi o dovadă a prelucrării informaţiei pornind de la întreg spre părţile componente) decât în condiţia fără context. şi suntem capabili să identificăm pe baza lui orice altă literă A. atunci. o parte este o linie verticală. Astfel. studiile privind recunoaşterea trăsăturilor s-au ocupat de modul în care oamenii recunosc figurile bidimensionale.CORNEL HAVÂRNEANU context familiar (ex. iar psihologii au renunţat la ea odată cu apariţia altora noi. Teoria descrierilor structurale. cutie poştală într-o bucătărie). În conformitate cu această teorie. obiectele erau mai repede recunoscute decât dacă erau prezentate într-un context nefamiliar.

rămâne încă neclar modul în care are loc recunoaşterea. De asemenea. ceea ce face ca trăsătura descrisă să fie recunoscută atunci când apare sub o mare varietate de forme. După cum observaţi. că ochii sunt deasupra nasului şi gurii). Cea mai cunoscută tulburare se numeşte prospagnozia şi constă în nerecunoaşterea feţelor umane familiare. pentru că abilitatea de a recunoaşte corect feţele umane joacă un rol important în viaţa noastră cotidiană. Astfel. Ca exemplu practic. mergând chiar până la nerecunoaşterea propriei feţe în oglindă sau fotografii. numărul cercetărilor din domeniul recunoaşterii feţei umane a crescut aşa de mult. culoarea ochilor). Există anumite tulburări psihice care au ca rezultat distorsiuni în recunoaşterea feţelor. Poliţia dispune în acest caz de toate elementele componente ale unei feţe umane (nas. încât se poate spune fără exagerare că azi se ştie mai multe despre acest subiect decât despre modul cum sunt recunoscute obiectele. şi anume că recunoaşterea feţei umane are la bază mecanisme diferite de cea a recunoaşterii obiectelor non-umane. Partea superioară a feţei provenea de la o celebritate. decât între două obiecte diferite) sau dacă este vorba doar de implicarea unor mecanisme diferite în această recunoaştere.11. Pornind de la studiul acestei tulburări s-a pus problema dacă nerecunoaşterea feţei umane s-ar datora complexităţii acestui stimul (spre exemplu. Modelul informaţiilor configurale. un neajuns al acestei teorii este şi faptul că nu ţine seama de influenţa contextului. modul în care se formează descrierea structurală a unei trăsături. descrierile structurale oferă cele mai complexe informaţii despre trăsături. Aceşti pacienţi manifestă în general şi tulburări privind recunoaşterea obiectelor. • informaţii despre configuraţia elementelor care alcătuiesc figura umană şi despre aranjarea lor în spaţiu (ex. Cercetările de până acum par să susţină a doua variantă. Există două teorii principale în acest domeniu: modelul informaţiilor configurale şi modelul lui Bruce şi Young (1986). aceste două tipuri de informaţii care se presupune că stau la baza recunoaşterii feţei umane sunt folosite adesea de poliţie atunci când se alcătuieşte portretul-robot al infractorilor. Young. Chiar dacă la prima vedere descrierile structurale par să fie cele mai complexe şi să reprezinte o manieră adecvată de reprezentare a informaţiei. e mai greu de diferenţiat între două feţe umane. Sarcina subiecţilor era de a recunoaşte 25 .2.) într-o mare varietate de forme. Mai întâi. păr etc. ei au prezentat subiecţilor feţe umane compuse din două jumătăţi provenite de la faţa unor celebrităţi. martorii alcătuiesc portretul-robot asamblând elementele care compun figura criminalului. conţinând doar descrierile esenţiale. Hellawell şi Hay (1987) au realizat o serie de experimente care au dovedit importanţa elementelor configurale în recunoaşterea feţei umane. În recunoaşterea feţei umane se presupune că oamenii folosesc două tipuri de informaţii: • informaţii despre trăsăturile individuale ale feţei (ex. din descrierea anterioară se observă că lipsesc orice fel de referiri la mărimea celor două linii.INTRODUCERE ÎN PSIHOLOGIE (II) linia verticală înjumătăţeşte linia orizontală. Apoi. I. iar partea inferioară de la o altă celebritate. pentru că în ultimii ani. ochi. Spre exemplu. apoi pentru că recunoaşterea unei feţe umane se produce într-un mod oarecum diferit de cea a obiectelor şi. frunte. în fine. RECUNOAŞTEREA FEŢEI UMANE Există numeroase motive care ne determină să tratăm recunoaşterea feţei umane ca o parte separată a capitolului de recunoaştere a obiectelor.

care explică mai multe rezultate experimentale. De asemenea. ca urmare a intervenţiei unor tipuri diferite de informaţii în cele două cazuri. Ei au precizat că în procesul recunoaşterii sunt folosite mai multe tipuri de informaţii. Explicaţia dificultăţii în recunoaştere este considerată a fi efectul celui de-al doilea tip de informaţii. dar prezentând răsturnată faţa umană rezultată din alăturarea celor două jumătăţi. el nu ţine cont de tridimensionalitatea feţei umane (cercetările de până acum s-au făcut folosind numai materiale bidimensionale. părul. Ei au explicat acest fenomen aparent curios prin intervenţia celui de-al doilea tip de informaţii. apoi l-au modificat şi îmbunătăţit în 1990. ei au considerat că informaţiile anterioare ale subiectului despre configuraţia feţei umane nu mai pot fi folosite adecvat. cele despre configuraţia generală a feţei şi despre aşezarea în spaţiu a elementelor. fotografii. deci nu vor mai produce interferenţă. ei au mai precizat că recunoaşterea feţelor familiare se face diferit de cea a feţelor nefamiliare. Astfel. care nu permiteau recunoaşterea unei mari porţiuni de faţă. Pentru a evita încărcarea cu prea multe informaţii. spre ex. Ei au explicat fenomenul prin faptul că într-o caricatură sunt exagerate diferenţele şi caracteristicile persoanei respective. ci doar pe acelea din imediata apropiere a luminiţei. Mai mult. ceea ce va conduce la o capacitate a subiectului de a diferenţia mai uşor între cele două jumătăţi. 26 .). Un alt rezultat care confirmă validitatea acestui model teoretic. desene etc. Rezultatele au indicat că subiecţii erau capabili să recunoască sexul actorului şi mare parte dintre emoţiile exprimate de acesta. se potrivea perfect cu nasul părţii inferioare). acestea sunt recunoscute mult mai repede şi mai uşor decât desenele care reproduceau figura respectivă în mod acurat. în întuneric. Brennan şi Carey (1987) care au constatat că atunci când privim caricaturile unor celebrităţi.CORNEL HAVÂRNEANU persoana de la care provine partea superioară. Modelul lui Bruce şi Young (1986. ochii şi o bucată de nas) nu mai era îngreunată de cea inferioară. subiecţii aveau dificultăţi în a recunoaşte partea superioară. cele despre configuraţia generală a feţei şi despre aşezarea în spaţiu a elementelor. nu numai cele strict legate de perceperea elementelor feţei (se poate spune că ei au luat în consideraţie atât procesarea ascendentă.) şi nici de elementele dinamice ale procesului de recunoaştere. Cei doi psihologi au propus un model ce s-a dovedit a avea mare influenţă în domeniul cercetărilor privind recunoaşterea feţei umane. luminiţe slabe. atunci când bucata de nas a părţii superioare se continua. nici atunci când ele se potriveau. vă prezentăm aici doar modelul din 1990. cel revizuit şi îmbunătăţit. Repetând experimentul. Există însă şi limite ale acestui model teoretic. 1990). bucurie etc. care produc o interferenţă între memoria celor două feţe provenite de la cele două celebrităţi. dar care conţinea fruntea. iar actorul îşi modifica expresia facială astfel ca ea să corespundă diverselor emoţii (furie. Rezultatele au evidenţiat că atunci când cele două jumătăţi se potriveau (adică trăsăturile uneia erau aşezate în continuarea celeilalte. recunoaşterea părţii superioare se făcea mult mai rapid acum decât atunci când figura umană era prezentată în poziţie normală. iar aceste informaţii sunt şi ele configurale. cea situată acum jos. Prezentând faţa răsturnată. Ei au montat mici luminiţe pe suprafaţa feţei unui actor. Apoi au realizat un film. experimentatorii au descoperit că atunci recunoaşterea jumătăţii superioare (de fapt. este cel obţinut de Rhodes. cât şi pe cea descendentă în recunoaşterea feţei). Ei au propus modelul lor iniţial în 1986. decât cel propus iniţial. Importanţa elementului mişcare în recunoaşterea figurii umane este demonstrat de experimentele lui Bruce şi Valentine (1988). faţă de cazul în care trăsăturile nu se potriveau.

pistruiată. • unităţi cu informaţii semantice: conţin numele persoanei şi alte informaţii semantice despre persoane (ex. cât şi informaţii configurale despre feţele familiare. Bruce şi Young au precizat că recunoaşterea finală a feţei se produce la nivelul componentei nodului de identitate personală. Astfel.) sunt recunoscute mai uşor în prezenţa feţei posesorului lor. Cojocaru etc. Validitatea acestui model a fost confirmată experimental şi el reuşeşte să explice multe din rezultate. pasiunile etc. De aceea. reprezentarea a fost definită ca imagine unitară dar schematică a însuşirilor concrete ale obiectelor în absenţa acestora din câmpul perceptiv. REPREZENTĂRILE Problema reprezentărilor a fost obiectul unor controverse între filosofi. 27 .INTRODUCERE ÎN PSIHOLOGIE (II) Recunoaşterea feţei este rezultatul acţiunii unui sistem format din trei componente. numele proprii care au sens (ex: Roşu. întrucât această componentă este conectată cu celelalte. tunsă scurt. implicarea aspectelor intelective este evidentă. Explicaţia constă în faptul că numele este relativ slab integrat în cadrul celorlalte informaţii semantice. nas relativ mare etc. Dar dacă ne raportăm la cea de-a doua definiţie. • noduri de identitate personală: conţin informaţii autobiografice şi semantice legate de persoanele familiare şi contextul în care au fost ele întâlnite. Conform modelului lor. Dacă considerăm reprezentarea strict intuitivă atunci prima definiţie este acceptabilă. chiar dacă rămânem în domeniul intuitiv. mai ales la puţin timp de la cunoaşterea acelei persoane. fiecare corespunzându-i informaţii specifice: • unităţi de recunoaştere a elementelor faciale: sunt activate de prezentarea feţei şi conţin informaţii privind atât elementele feţei. Dar reprezentarea a fost definită şi ca o noţiune sau set de simboluri care se referă la un lucru “obiect real” sau “obiect al imaginaţiei” în absenţa acelui obiect. lingvişti şi psihologi.3. în reviste etc. la fel ca în schema de mai jos (cuvintele scrise în italic reprezintă un exemplu): Noduri de identitate personală Am văzut-o des la TV. Informaţii semantice Nume ei este Diana sau Lady D Făcea parte din familia regală Britanică Unităţi de recunoaştere facială păr blond. Dificultăţile explicative provin din definirea conceptului. informaţii care nu au legătură cu informaţiile autobiografice (amintirile despre întâmplări petrecute cu persoana respectivă). în timp ce acestea nu sunt conectate între ele.). I. dar nu şi numele acesteia. care nu erau explicate de modelele anterioare. modelul explică de ce adeseori putem recunoaşte cu uşurinţă faţa unei persoane. Spre exemplu. Deşi este complicată sau încercat abordări ştiinţifice care să-i dea o rezolvare. ocupaţia.

adică nu sunt complete şi nu reprezintă obiectul în totalitate. cele două tipuri de reprezentări externe au în comun faptul că ele sunt doar o sinteză. dar şi poziţiile relative ale acestora. ea se mai numeşte şi reprezentare de tip analogic. indicând clar poziţiile ocupanţilor fiecărui birou. dată fiind analogia dintre obiectul real şi reprezentarea acestuia.CORNEL HAVÂRNEANU Reprezentările pot fi clasificate după natura lor în interne şi externe. Cu toate aceste deosebiri. că fiecare birou are aceeaşi dimensiune.1. Deoarece reprezentarea pictorială este mai apropiată de obiectul reprezentat din lumea reală. fapt care exemplifică dictonul "o imagine valorează cât o mie de cuvinte". uni faţă de alţii. REPREZENTĂRI EXTERNE INTERNE PICTORIALE LINGVISTICE SIMBOLICE SUB-SIMBOLICE ANALOGICE PROPOZIŢONALE I. Pentru a include toate aceste elemente este nevoie de cantitate mult mai mare de informaţii lingvistice. că biroul Mariei este situat vis-à-vis de cel al lui Marius etc. ci numai aspectele 28 . Pentru a putea diferenţia între ele facem apel la următorul exemplu. MARIA 100 MARIUS 114 DAN 111 CULOAR DOINA 115 ANA 116 GEORGE 117 IOANA 112 BOGDAN 113 Schema de mai sus poate fi interpretată fie apelând la imaginea vizuală prezentată (imagine pictorială) fie apelând la următoarele propoziţii (imagine lingvistică). Propoziţiile care descriu acelaşi aspect ca şi reprezentarea pictorială nu precizează plasarea în mijloc a culoarului. Să presupunem că o echipă de cercetători s-a mutat într-o nouă clădire care are opt birouri dispuse de o parte şi de alta a unui coridor. ambele tipuri de reprezentări se referă la acelaşi aspect.3. cu toate că reprezentarea pictorială este mai apropriară de concret. Fiecare din cele două categorii au la rândul lor subcategorii care sunt prezentate în figura de mai jos. • Maria este în biroul 100 • Dan este în biroul 111 • Ioana este în biroul 112 • George este în biroul 117 • Ana este în biroul 116 Evident. REPREZENTĂRILE EXTERNE După cum deducem din schema de mai sus reprezentările externe pot fi pictoriale sau lingvistice. iar birourile sunt câte patru pe fiecare parte a acestuia aşa cum este prezentat în imaginea de mai jos.

Reprezentarea pictorială ar fi tocmai acest desen. Cu alte cuvinte reprezentările propoziţionale constituie un mod universal de reprezentare a tuturor activităţilor cognitive. Reprezentarea lingvistică are simboluri explicite pentru toate elementele conţinute în ea. esenţiale. În reprezentarea pictorială este greu de stabilit care sunt simbolurile ce o conţin. Reprezentarea lingvistică este abstractă şi poate fi achiziţionată printr-o varietate de modalităţi senzoriale (vizual. 4. Notarea sau exprimarea grafică a acestei reprezentări mentale se face în felul următor: PE (CARTE. Uneori. prezenţa tablourilor pe pereţi etc. dar şi pentru a înţelege că ele fac referire la reprezentarea mentală.INTRODUCERE ÎN PSIHOLOGIE (II) importante. iar reprezentarea lingvistică ar fi propoziţia "Cartea este pe birou.2. în cazul reprezentării pictoriale simbolurile sunt implicite. ca şi relaţiile dintre elemente. în timp ce reprezentarea pictorială este concretă şi achiziţionată predominant vizual. olfactiv sau tactil). CARTE şi BIROU. birou). predicatele mai pot indica anumite proprietăţi pe care le au argumentele. predicatul este PE. în timp ce acest lucru nu se regăseşte în reprezentarea pictorială. ca şi pentru relaţiile dintre elemente. Imaginaţi-vă un desen în care este înfăţişat un birou pe care se găseşte o carte. BIROU) 29 . auditiv şi chiar tactil). iar cea pictorială nu conţine astfel de simboluri. mental. În exemplul. În exemplul prezentat nici una din cele două reprezentări nu ne oferă informaţii despre culoarea mochetei din birouri. carte. Reprezentarea lingvistică este formată din simboluri discrete. nu depind de limbaj şi nici de modalitatea senzorială ? Psihologii au rezolvat această problemă pornind de la unele noţiuni de logică. Aşa cum se observă mai sus. Predicatele ţi argumentele se notează în scris cu litere mari pentru a le deosebi de cuvintele obişnuite (pe. dar litera nu mai poate fi împărţită la rândul ei în ceva cu sens. 2. predicatul are rolul de a lega într-un fel anume argumentele. Nu avem nici o reprezentare grafică a relaţiei "pe". fiecare literă este ea însăşi un simbol. predicatul PE ne indică relaţia care există între cele două argumente. Ele reprezintă obiectele conceptuale şi relaţiile dintre acestea într-o formă care nu depinde de limba folosită. Aici orice linie poate să semnifice ceva. oamenii îşi reprezintă propoziţional relaţia dintre o carte şi o masă pe care este aşezată cartea în aceeaşi formă indiferent că o fac în ruseşte sau în engleză şi indiferent de organele de simţ implicate (vizual. Reprezentarea lingvistică este alcătuită pe baza unor reguli gramaticale care determină combinarea simbolurilor. totul depinzând în cele din urmă de contextul întregii imagini. I." Pe baza acestui exemplu vom evidenţia principalele deosebiri dintre aceste două tipuri de reprezentări: 1.3. propoziţională a obiectele menţionate. iar argumentele sunt CARTE şi BIROU. Un predicat este orice poate avea sau lua argumente. auditiv. adică depind de context. Cum putem noi să caracterizăm reprezentările propoziţionale dacă ele sunt abstracte. În exemplul nostru. Există şi diferenţe între cele două tipuri de reprezentări. "cartea este pe birou". În reprezentarea propoziţională "Cartea este pe birou". Aceste aspecte pot părea la prima vedere foarte confuze. De exemplu o jumătate din litera "a" nu semnifică nimic. PROPOZIŢIILE CA REPREZENTARE MENTALĂ Reprezentările propoziţionale sunt considerate a fi entităţi explicite. discrete şi abstracte care reprezintă conţinutul ideatic. De exemplu. În reprezentarea lingvistică. Noţiunile de predicat şi argument descriu cel mai bine reprezentările propoziţionale. 3.

Scanarea imaginilor mentale. Aceste limite vor fi discutate mai târziu în curs. În a doua etapă se prezintă aceleaşi imagini ca în faza precedentă. Sarcina subiecţilor este de a decide dacă imaginea prezentată a doua oară este identică cu cea prezentată iniţial. În acelaşi timp un predicat poate exprima şi o proprietate a argumentului. Experimentele clasice care au folosit rotirea mentală a imaginilor au două etape. apoi experimentatorul numeşte un al doilea obiect de pe hartă. Astfel. Două direcţii de cercetare sunt mai importante: rotirea mentală a imaginilor şi scanarea imaginilor. Cu toate acestea psihologii s-au preocupat de unele proprietăţi pe care la au acestea şi de legătura cu reprezentările propoziţionale. Există însă şi limite ale acestei abordări teoretice. De exemplu. MARIUS) RĂNIT (MARIUS) Chiar dacă avem de-a face cu două predicate. Faptul că se demonstrează că reprezentările imagistice au aceleaşi proprietăţi ca şi imaginile sau obiectele reale nu relevă foarte mult din aspectul fenomenologic (subiectiv). Rezultatele dovedesc faptul că cu cât distanţele dintre obiectele reale de pe hartă este mai mare. psihologii au concluzionat că imaginile mentale par să aibă proprietăţile pe care la au şi obiectele reale. Această tehnică ne oferă informaţii din altă perspectivă despre imaginile mentale. În etapa experimentală propriu-zisă. I. ele par să fie localizate într-un fel de spaţiu mental în acelaşi mod în care obiectele din afară sunt localizate în spaţiul fizic. Rezultatele indică faptul că cu cât este mai mare unghiul de rotire a imaginii cu atât mai lung este şi timpul de decizie al subiecţilor.3. Ei o memorează până sunt în stare să o reprezinte corect grafic. IMAGINILE CA REPREZENTARE MENTALĂ Structura reprezentărilor imagistice nu este pe deplin clarificată. În experimentele de acest tip subiecţii trebuie să scaneze (să parcurgă) mental o hartă imaginară. reprezentarea propoziţională "Dan l-a lovit pe Marius şi l-a rănit" se scrie: LOVIT (DAN. avem o singură reprezentare propoziţională. timpul de decizie pentru o rotaţie de 300 este mai scurt decât cel pentru o rotaţie de 600. Reprezentarea propoziţională "Mărul este roşu" poate fi exprimată astfel: ROŞU (MĂR). De exemplu.3. iar imaginile mentale pot fi manipulate (rotite) în acelaşi fel în care sunt manipulate şi obiectele fizice. În prima etapă se prezintă participanţilor imagini ţintă (litere sau cifre). Rotirea mentală a imaginilor. iar subiectul este rugat să îşi imagineze ruta de la primul obiect la al doilea. Pornind de la aceste rezultate. cu atât mai lung va fi timpul de răspuns sau de decizie al subiecţilor. subiecţii au de memorat o hartă pe care se găsesc diferite puncte de reper. 30 . doar că ele sunt rotite sub diverse unghiuri.CORNEL HAVÂRNEANU Ordinea în care sunt aşezate argumentele indică direcţia relaţiei între cele două argumente. Aceste dovezi experimentale denotă faptul că reprezentările imagistice au aceleaşi proprietăţi spaţiale ca şi obiectele din lumea înconjurătoare pe care le reprezintă. în cadrul dezbaterii imagisticpropoziţional. experimentatorul numeşte unul dintre obiectele existente pe hartă. ci doar o parte din aspectele funcţionale. De asemenea şi reprezentări propoziţionale mai complicate por fi exprimate în scris. Într-o primă etapă. limite recunoscute chiar de cercetătorii în domeniu.

În contrast. Această teorie poate fi sintetizată astfel: • există două sisteme distincte şi interconectate de reprezentare. cât şi verbal. Teoria codării duale a lui Pavio se ocupă tocmai de studierea diferenţelor de bază dintre cele două tipuri de reprezentări. De exemplu. codare şi procesare a informaţiei (reamintiţi-vă că un sistem cognitiv are două funcţii principale de reprezentare şi calcul). o literă urmează după alta etc. cât şi verbal. În timp. sarcini care sunt predominant realizate în paralele. aşa cum sunt ele tratate în manualul de liceu. Odată cu apariţia teoriilor privind reprezentările propoziţionale s-a pus problema diferenţelor care există între acestea şi cele imagistice. şi alţi filosofi au accentuat rolul jucat de imagerie în gândirea umană. divizate în subsisteme corespunzătoare sistemelor senzoriomotorii (vizual. Alte experimente au indicat superioritatea în memorare a sistemului imagistic faţă de cel verbal. un sistem verbal şi unul neverbal. • sistemul verbal este specializat în manipularea informaţiei lingvistice implicate mai ales în procesările de limbaj. DEZBATEREA IMAGISTIC-PROPOZIŢIONAL Înainte de a trece propriu-zis la dezbaterea imagistic-propoziţional vom trata unele distincţii empirice (experimentale) dintre cele două tipuri de reprezentări. Acest tip de experimente susţine ideea existenţei a două sisteme distincte de prelucrare a informaţiilor. studiile în care subiecţilor le erau prezentate imagini sau cuvinte. auditiv etc. subiecţii au tendinţa de a denumi obiectul.INTRODUCERE ÎN PSIHOLOGIE (II) I. stocarea şi activarea unor tipuri distincte de informaţii: • sistemul nonverbal (imageria) este specializat în prelucrarea obiectelor şi a evenimentelor nonverbale (ex. vor coda stimulii folosind doar un singur cod. imageria se referă strict la reprezentările imagistice ale obiectelor sau fenomenelor exterioare şi sunt oarecum asemănătoare reprezentărilor. deci respectivul stimul va fi codat atât imagistic. • ambele sisteme sunt. unele studii au arătat că memoria pentru cuvinte este distinctă de cea pentru imagini. logogeni (pentru sistemul verbal) şi imageni (pentru sistemul non-verbal).4. • ambele sisteme au unităţi reprezentaţionale unice. 31 . fie numai verbal.: imagerie nu este totuna cu imaginaţie. ceea ce va duce la performanţe mnezice mai scăzute. cel verbal.3. posibil şi a unor obiecte care nu există în realitate) ca fiind mediul specific al gândirii. au indicat că cei care au avut imagini la învăţare au performanţe mai bune decât cei care au avut ca stimuli cuvinte. De exemplu. iar sarcinile acestui sistem sunt în general sarcini seriale. iar apoi aceştia erau rugaţi să le reproducă liber. care au avut ca stimuli numai cuvinte. reprezentările imagistice au fost primele tipuri studiate de către oamenii de ştiinţă. • cele două sisteme sunt interconectate prin legăturile dintre logogeni şi imageni. Alte experimente au demonstrat că performanţele mnezice sunt superioare atunci când ceva se codează atât imagistic. Teoria lui Pavio este susţinută de numeroase experimente. în timpul prezentării imaginilor. • ambele sisteme sunt specializate în codarea. procesarea informaţiilor spaţiale) şi de aceea se va folosi de sarcini precum analiza scenelor vizuale sau generarea de imagini mentale. Din punct de vedere istoric. organizarea. decât atunci când codarea are loc fie numai imagistic. Aristotel a considerat imageria vizuală (obs. la rândul lor. tocmai datorită faptului ca limbajul este de natură serială (adică un cuvânt urmează după alt cuvânt. în timp ce imaginaţia înseamnă producerea de imagini. Acest fapt este explicat prin aceea că.). ceilalţi.).

argumentează prin aceea că atunci când noi uităm părţi dintr-o imagine. cu atât mai bună este performanţa mnezică. există o puternică dezbatere privind implicarea celor două tipuri de reprezentări în funcţiile sistemului cognitiv uman. se ştie că există o anumită lateralitate şi dominanţă cerebrală şi că emisfera stângă este implicată mai mult în prelucrarea informaţiei verbale. Astfel. noi uităm acele părţi care au nu un înţeles. presupun aceşti psihologi. Cei care consideră că imaginile nu sunt distincte de reprezentarea propoziţională. ceea ce psihologii consideră a fi unanim. un ultim argument în favoarea teoriei lui Pavio este de natură neuropsihologică. aşa cum s-ar întâmpla în cazul în care imaginile ar fi diferite. 32 . Încă nu există suficiente dovezi privind natura diferenţelor dintre reprezentările propoziţionale şi cele imagistice. că imaginile nu pot fi desprinse de un cod propoziţional care stă la baza formării lor. În termenii teoriei lui Pavio. este acela al diferenţei de codificare a stimulilor abstracţi faţă de acei concreţi. abstracte. în timp ce stimulii abstracţi sunt codificaţi numai verbal. stimulii concreţi sunt codificaţi şi vizual şi verbal (tocmai fiindcă sunt mai uşor de imaginat). Rezultatele arată că cu cât un stimul este mai concret. Un alt aspect care contribuie la menţinerea acestei dezbateri este acela că orice fenomen sau proces psihic poate fi explicat utilizând exclusiv doar unul din tipurile de reprezentare menţionate. acest fapt ţine de implicarea diferenţiată în codificare a celor două sisteme. Astfel. deci nu uităm la întâmplare. Tocmai de aceea. Reprezentarea mentală este unul din subiectele de studiu cele mai importante. Deci. în timp ce emisfera dreaptă este implicată mai mult în sarcini de natură nonverbală. este faptul că în orice reprezentare sunt implicate în special procesările descendente de informaţii. verbal sau imagistic. care vine să confirme teoria lui Pavio. În fine. În orice caz.CORNEL HAVÂRNEANU Un alt rezultat experimental. Dezbaterea porneşte de la contestarea faptului că imaginile pot constitui un tip distinct de reprezentare mentală.

folosim limbajul pentru a comunica ceva celorlalţi. păstrat şi folosit. 2. memoria. probabil mai mult decât alte aspecte ale naturii umane. Bărcile aparţin unei categorii conceptule mai largi. în ciuda diferenţelor dintre ele. Cogniţia este activă. gândirea lor este limitată deoarece ele pot învăţa doar un limbaj rudimentar. II. este transformată prin procesul de interpretare al percepţiei şi gândirii. combinaţiilor mentale şi a reprezentărilor simbolurilor. COGNIŢIE ŞI LIMBAJ Gândirea şi limbajul ne fac unici. stocată şi reamintită prin intermediul memoriei. GÂNDIREA Gândirea se referă la utilizarea percepţiei.INTRODUCERE ÎN PSIHOLOGIE (II) II. pentru că le-am folosit pentru înarmare şi devastare.1. Prezentăm în continuare câteva aspecte importante ale cogniţiei: 1. rezolvăm probleme mentale. Când ne imaginăm ceva. tocmai aceste abilităţi ne-ar putea fi fatale. utilizăm limbajul intern. foloseşte unui scop. obiectelor sau conceptelor. Informaţiile preluate din lumea externă sunt schimbate. Cogniţia este utilă. 3. Manipularea mentală a obiectelor este independentă de acţiunea fizică musculară. Noi am construit plecând de la cunoştinţele lor. folosită în procesul de rezolvare de probleme şi limbaj. Multe dintre informaţii sunt legate de categorii şi concepte. transformată.1. şi anume vehicule de 33 . transformat. Generaţiile anterioare au găsit soluţii la multe dintre probleme şi le-au comunicat prin intermediul limbajului. O barcă nouă poate fi inclusă în concept pentru că are calităţi comune cu întreaga clasă de obiecte pe care noi o denumim bărci. Dacă luăm conceptul “barcă”. gândirea şi limbajul) prin care informaţia este obţinută. creăm când avem nevoie de ceva care nu există. păstrate şi folosite în procesul cogniţiei. evenimente sau calităţi care sunt legate între ele prin anumite trăsături comune. Mai mult decât alte specii avem puterea de a controla lumea şi de a ne construi un loc mai bun pentru a trăi. Deşi maimuţele. stocată.CONCEPTELE: UNITĂŢI DE BAZĂ ALE GÂNDIRII Conceptele sunt definite drept categorii de idei. Cogniţia poate fi definită ca un proces intelectual (la fel ca şi percepţia. pot gândi. Informaţiile sunt prelucrate de cogniţie. de exemplu. de fapt noi gândim. În cogniţie informaţia obţinută are un sens. dar în acelaşi timp noi vom rezolva problemele noastre şi le vom comunica generaţiilor următoare.1. Oamenii folosesc cogniţia pentru a supravieţui din punct de vedere fizic şi pentru a trăi în lumea socială. Ironic. Informaţiile prelucrate reprezintă materialul cogniţiei: materialul este preluat. fiecare dintre noi recunoaşte o barcă chiar dacă arată diferit de alte bărci pe care le-am văzut până atunci. II. Abilităţile noastre de a gândi şi vorbi au reprezentat piatra de temelie pentru civilizaţia modernă. reactivată şi utilizată. Gândim când nu înţelegem ceva.

Dacă un lucru este roşu. Aplicând conceptele putem să înţelegem imediat noile idei sau obiecte. Alte concepte sunt mai complexe. FORMAREA CONCEPTELOR: ÎNVĂŢAREA DE NOI CONCEPTE.CORNEL HAVÂRNEANU transport. el aparţine conceptului de “roşu” fără a ţine seama de alte caracteristici. deşi ele pot să ne apară ca fiind diferite. definiţia va fi o afirmaţie care include toate actele de generozitate şi le exclude pe cele de negenerozitate. clasificările putând să apară chiar când asemănările sunt foarte abstracte. Formarea conceptelor a fost studiată în laborator folosindu-se concepte arbitrare.1. Fiecare cartonaş era prezentat subiectului cu precizarea că numai unele dintre ele aparţin unei anumite categorii iar alte nu. Noi dezvoltăm concepte prin clasificarea obiectelor în acord cu asemănările cu alte obiecte. Conceptul ilustrat în acest exemplu este un triunghi mare. dar ele pot fi grupate deoarece împart o calitate comună. Figurile erau prezentate câte una pe fiecare cartonaş sau în pereche şi puteau fi mici sau mari.2. generozitatea. Experienţa umană şi contextul joacă un rol foarte important în formarea conceptelor. experimentatorul precizând corectitudinea răspunsului. De exemplu. conceptele cu mai multe dimensiuni irelevante (număr şi culoare irelevante ca în exemplul anterior) sunt mai greu de învăţat. Merele roşii. Conceptul de “mătuşă domnişoară (necăsătorită)” este un exemplu de concept conjunctiv pentru că are trei caracteristici simultan (femeie. Când dăm o definiţie a termenului de generozitate. Tindem să clasificăm obiectele şi ideile care par să fie similare într-un singur concept. Aceleaşi obiecte pot să împartă mai multe categorii conceptuale. 34 . Astfel economisim o mare cantitate de efort pe care ar trebui să-l cheltuim de fiecare dată pentru a învăţa ce este fiecare obiect. De exemplu. mingiile roşii şi tricourile roşii sunt exemple ale conceptului de roşu. Subiectul trebuia să înveţe ce concept era. Conceptul de “persoană schizofrenică” este un concept disjunctiv deoarece este definit de prezenţa fie a uneia fie a alteia dintre caracteristici sau de prezenţa ambelor. pentru că putem să le legăm de clase de obiecte similare cu care suntem familiarizaţi. II. fiecare dintre ele conţinând câte o figură geometrică. clădire. Multe dintre obiectele şi ideile cu care ne intersectăm zilnic aparţin unor categorii familiare. cum ar fi barcă. cum ar fi conceptul de “roşu”. necăsătorită şi sora unuia dintre părinţi). Conceptele disjunctive sunt definite prin prezenţa uneia sau alteia dintre caracteristicile comune sau a ambelor. Noi ştim la ce să ne aşteptăm de la un obiect chiar dacă îl întâlnim pentru prima dată. putea avea culoare neagră sau cărămizie. Existenţa unor concepte. Fiecare act de generozitate este diferit de la o persoană la alta. De exemplu. Unele concepte se bazează pe o singură trăsătură comună. Cercetările în domeniul formării conceptelor au evidenţiat mai multe aspecte ale cogniţiei. Acestea sunt considerate ca fiind concepte simple. câine este foarte utilă. care se bazează pe cunoştinţele persoanei despre asemănările şi diferenţele dintre obiecte. Conceptele conjunctive sunt definite prin prezenţa simultană a două sau mai multe caracteristici comune. Iată şi un alt exemplu. erau prezentate subiecţilor o serie de cartonaşe. în ciuda altor aspecte care fac ca aceste obiecte să fie diferite. După ce subiectul vedea un cartonaş trebuia să ghicească dacă acesta era sau nu membru al conceptului. Figura putea fi un cerc sau un triunghi. o persoană poate fi considerată schizofrenă dacă are permanent experienţe senzoriale distorsionate sau are permanent idei false (crede că este rege sau agent CIA) sau pe ambele.

dar include mulţi membri. sau conceptele subordonate (Dacia). Dacă cerem unei persoane să dea un exemplu pentru categoria 35 . maşină. Toate şurubelniţele au aceeaşi formă. 3. Suntem biologic pregătiţi să învăţăm mai uşor anumite lucruri. toţi membrii conceptului de bază şurubelniţă sunt folosiţi pentru a răsuci şuruburile şi au un capăt metalic iar la celălalt capăt un mâner. Copiii. De exemplu. De exemplu. De exemplu. Din această perspectivă suntem pregătiţi să învăţăm mai uşor anumite concepte în comparaţie cu altele. Membrii conceptului subordonat şurubelniţă din crom presupune aceleaşi mişcări musculare cu cele ale membrilor conceptului de bază. ele distingându-se de alte şurubelniţe prin materialul folosit în construcţia lor. Conceptele subordonate au cel mai mic nivel de cuprindere. La vederea unei şurubelniţe din crom persoana va spune şurubelniţă şi nu unealtă sau şurubelniţă din crom. Rosch distinge trei nivele de cuprindere: 1. Formele şurubelniţelor din crom sunt asemănătoare. De exemplu. Nu acelaşi lucru se poate spune despre conceptele supraordonate. 3. Conceptele supraordonate. sunt concepte de bază şi prototipice. Maşina este un exemplu de concept de bază deoarece are o cuprindere mai mică decât conceptul supraordonat de vehicul. Membrii conceptelor de bază au forme similare.). Acest aspect este demonstrat de modul în care copii învaţă conceptele. conceptul subordonat de “Dacia” include mult mai puţini membri în comparaţie cu conceptul supraordonat de vehicul sau conceptul de bază. Unele sunt mai naturale decât altele. A doua caracteristică a conceptelor naturale se referă la faptul că acestea sunt exemple bune pentru o categorie sau prototipuri. dacă se cere unei persoane să denumească obiectele dintr-o încăpere atunci cele mai multe cuvinte folosite se referă la conceptele de bază cărora aparţin obiectele. atelaje etc. răsucirea şurubelniţelor. 4. Membrii conceptelor de bază presupun folosirea aceloraşi mişcări motrice. fiecare membru din această categorie presupune mişcări motrice diferite.INTRODUCERE ÎN PSIHOLOGIE (II) Concepte naturale Rosch (1973) a sugerat că nu toate conceptele sunt la fel de uşor de învăţat. Mişcările motrice asociate membrilor conceptului de bază sunt aceleaşi. care sunt foarte cuprinzătoare şi au un număr foarte mare de membri. doar unele dintre acestea nefiind comune cu cele ale membrilor conceptului de bază şurubelniţă. dar nu se poate spune acelaşi lucru despre unelte. Cuprinderea se referă la numărul de membri care sunt incluşi într-un concept. Membrii categoriei supraordonate de unealtă au mai puţine caracteristici comune. biciclete. adică mai uşor de învăţat şi folosit în sistemul uman de procesare a informaţiei. învaţă mai întâi conceptele de bază cum ar fi maşină şi apoi conceptele supraordonate (vehicul). 2. Aceste caracteristici ale conceptelor de bază sunt: 1. vehicul este un concept supraordonat care conţine foarte mulţi membri (maşini. în general. Conceptele de bază care au un grad mediu de includere. Conceptele de bază sunt uşor de denumit. 2. Explicaţia acestui aspect este legată de caracteristicile conceptelor de bază care se potrivesc mai bine intelectului uman. Conceptele de bază sunt mai naturale şi de aceea mai uşor de învăţat şi folosit. Conceptele de bază posedă atribute comune. Aceste patru caracteristici ale conceptelor de bază le fac mai naturale. Din punctul de vedere al lui Rosch conceptele au două caracteristici primare. Un concept de bază are un grad mediu de cuprindere. Membrii categoriei subordonate de şurubelniţă din crom au multe caracteristici comune.

Mai întâi trebuie să percepem şi să formulăm problema. 2. Uneori problema este evidentă.1. Pe baza principiilor geometriei. Cercetătorii consideră că există trei tipuri principale de operaţii cognitive implicate în rezolvarea de probleme. De exemplu. II. 2 Nu trebuie să gândim rezolvarea problemei prin implicarea triunghiului “ABD”. A D A D B C B C FIG. 1 se dă raza cercului şi se cere să aflăm lungimea segmentului “BD”. iar diagonala “AC” este raza cercului. Raza cercului. Alteori problema nu este prea clară. Apoi trebuie să evaluăm elementele problemei pentru a decide care sunt informaţiile şi instrumentele necesare rezolvării problemei.2. De exemplu. 36 . Formularea problemei în acest fel blochează găsirea soluţiei. pentru a stabili cu ce tip de problemă ne confruntăm.CORNEL HAVÂRNEANU supraordonată “jucărie”. operaţii care se desfăşoară într-o anumită ordine. 1 FIG. REZOLVAREA DE PROBLEME O modalitate de utilizare a conceptelor este rezolvarea de probleme. este cunoscută. Rezolvarea de probleme este definită ca un proces cognitiv în care informaţia este folosită pentru atingerea unui scop blocat de anumite obstacole. să se pună bine cu superiorul sau să ceară insistent promovarea. diagonalele unui dreptunghi sunt egale (AC = BD). În final trebuie să elaborăm o listă de soluţii şi să le evaluăm. FORMULAREA PROBLEMEI Înainte de a rezolva o problemă trebuie să o definim. După cum se vede în fig. La fel pentru categoria supraordonată “fruct” răspunsul prototipic este “măr”. există o probabilitate mai mare ca persoană să spună “păpuşă sau maşinuţă” decât “găletuşă de nisip”. care este cealaltă diagonală a dreptunghiului. II. Deci “BD” este un segment egal cu raza cercului. Observăm că este important să trecem de la o formulare la alta pentru a găsi o formă care ne poate duce spre soluţia corectă. dacă o persoană doreşte să avanseze la locul de muncă ea are mai multe posibilităţi: să muncească mai mult şi mai bine. problema poate fi uşor rezolvată dacă considerăm segmentul “BD” ca diagonală a dreptunghiului “ABCD”. De exemplu. în cazul problemei din fig. Posner (1973) evidenţiază importanţa acestei etape în rezolvarea de probleme.2. ce fac dacă doresc să ajung la Suceava şi nu am bani de benzină.

Multe dintre problemele cotidiene necesită o reorganizare a elementelor problemei. Nu este posibilă o rezolvare ideală a problemelor care apar. C=10 ml).2. dar există strategii de îmbunătăţire a capacităţilor de rezolvare care cuprind mai multe etape: 1. Identificarea problemei este etapa în care situaţia problematică trebuie precizată cât mai exact.2. 3. Este indicat să se producă cât mai multe variante posibile. Apoi se elimină opţiunile care au consecinţe preponderent negative şi în final se compară opţiunile rămase şi se alege opţiunea care are cele mai multe efecte pozitive. 2. ÎNŢELEGEREA ELEMENTELOR PROBLEMEI După formularea problemei trebuie să facem un inventar al elementelor problemei. Într-un experiment. Eliminarea variantelor evident inconvenabile. li s-a cerut să obţină într-un vas 5 ml. prin evaluarea fiecărei soluţii încercăm să prevedem efectele sau consecinţele acestora. B=43 ml. După ce subiecţii au rezolvat încă cinci probleme folosind vase de mărimi diferite.2. a informaţiilor şi resurselor utile.INTRODUCERE ÎN PSIHOLOGIE (II) II. Subiecţii au încercat să rezolve problema folosind acelaşi algoritm. Rezolvarea acestei probleme presupune parcurgerea următoarelor etape. Explicaţia acestui comportament constă în faptul că subiecţii au folosit în rezolvarea acestei probleme rutina mentală formată atunci când au rezolvat problemele anterioare. Apoi se umple de două ori vasul C de 10 ml. Rezolvarea algoritmică a unei probleme implică căutarea sistematică a fiecărei modalităţi posibile de soluţionare. subiecţilor li s-a dat o altă problemă. s-a cerut subiecţilor să-şi imagineze că au la dispoziţie trei vase de diferite mărimi (A=18 ml. Din vasul B de 43 ml se umple vasul A de 18 ml. ALGORITMICA ŞI EURISTICA Strategiile de rezolvare a problemelor pot fi algoritmice sau euristice. Soluţia corectă era mai simplă. Măsuraţi 20 ml când vasul A are 24 ml. Aceştia trebuiau să obţină o cantitate de apă care nu era egală cu volumul nici unui vas. 37 . De exemplu. GENERAREA ŞI EVALUAREA SOLUŢIILOR ALTERNATIVE. În această etapă variantele posibile nu trebuie evaluate critic deoarece pot să apară variante neobişnuite. Soluţia poate fi exprimată algebric astfel B .4.2C. 6.2. Deseori o problemă are mai multe soluţii posibile. Termenul de set cognitiv se referă la o modalitate obişnuită de abordare sau percepere a problemei. II. Examinarea opţiunilor rămase. dar care implicau acelaşi algoritm de rezolvare. Concluzia este că atunci când evaluăm elementele unei probleme facem apel la rutine mentale sau seturi cognitive. În acest caz sarcina este de a genera o listă de soluţii posibile. Implementarea unei strategii pentru rezolvarea problemei.3. Se procedează la realizarea unei liste care să cuprindă toate consecinţele negative posibile pentru fiecare opţiune. Adesea rezolvarea efectivă a problemei solicită o interpretare flexibilă a semnificaţiei şi utilităţii acestor elemente. 4.C. Acest set cognitiv împiedică utilizarea flexibilă a elementelor unei probleme. în acest fel în vasul B rămân 5ml. iar vasul C 4 ml. În vasul B rămân 25 ml de apă.A . Acelaşi lucru se va face şi pentru consecinţele pozitive ale opţiunilor. Algoritmii sunt modele sistematice care garantează rezolvarea unei probleme. II. acceptându-se combinarea acestor variante. 5. alegerea celei mai bune soluţii şi apoi dezvoltarea unei modalităţi de implementare a acesteia. A . Generarea tuturor opţiunilor posibile. Generarea tuturor modalităţilor posibile de implementare a opţiunii. vasul B are 52 ml. Lipsa de flexibilitate în evaluarea elementelor problemei poate duce la eşec.

dar nu avem posibilitatea folosirii altor informaţii utile (preferinţa profesională. Aceasta înseamnă că oamenii pot gândi doar în limitele limbajului pe care îl posedă. Guilford (1950). Explicaţia ţine de dificultatea elaborării algoritmilor . REZOLVAREA CREATIVĂ A PROBLEMELOR A fi creativ înseamnă a produce ceva nou în opoziţie cu ceea ce este vechi. Limbajul facilitează modul în care oamenii se raportează la probleme şi fac discriminări. uzual. În acest caz vom utiliza informaţiile pe care ni le reamintim. diferită de alte aptitudini cognitive. de la un aspect particular al realităţii spre cât mai multe soluţii diferite. banal. II. Putem face predicţii asupra profesiei unei persoane pe baza trăsăturilor de personalitate specifice. trăsături pe care le posedă şi persoana pentru care facem predicţia. motivaţie etc. Euristica utilă presupune luarea deciziilor pe baza utilităţii sau valabilităţii informaţiilor din memorie. Euristicile reprezentative fac predicţii bazate pe asemănarea dintre informaţiile pe care le avem şi rezultatele pe care le putem obţine. interesat de rezolvarea acestei probleme. LIMBAJUL Unii cercetători consideră că limbajul derivă dintr-o abilitate cognitivă generală. abilităţi motorii (mişcările buzelor şi limbii în timpul vorbirii). informaţie verbală (semnificaţia cuvintelor). unii subiecţi creativi având un nivel de inteligenţă mediu. 38 . necesare profesiunii respective. S-a considerat că subiecţii la care nivelul gândirii divergente este mai ridicat sunt mai creativi.). este cunoscut şi uzual în domeniul respectiv. Originalitatea se referă la distanţa dintre produsul nou şi ceea ce există deja. strategii cognitive (organizarea unei propoziţii pe baza regulilor gramaticale şi a semnificaţiei cuvintelor). Se pare că oamenii folosesc mai mult strategiile euristice decât pe cele algoritmice. Această strategie este eficientă din punct de vedere al efortului depus. dar şi de faptul că nu s-au realizat algoritmi pentru multe situaţii problematice.2. Practic se observă o legătura între acestea. Se consideră că limbajul poate afecta gândirea atât de puternic încât gândirea poate fi modificată sau limitată de cuvintele utilizate în limbaj. Dar s-a observat că nu întotdeauna acest lucru este valabil. în sensul că subiecţii creativi posedă un nivel de inteligenţă ridicat. Demersul gândirii divergente parcurge un drum invers.5. dar în combinare cu gândirea convergentă nivelul creativităţii este mai ridicat. dar nu duce întotdeauna la rezolvarea efectivă a problemei. II. care include aptitudini intelectuale (utilizarea gramaticii).3. Psihologii au asociat frecvent creativitatea cu inteligenţa. euristica nu garantează găsirea soluţiei corecte. nivelul de şcolarizare. Aspectul de noutate trebuie evaluat după gradul de originalitate. Tversky (1973) a identificat două euristici frecvent utilizate în rezolvarea de probleme: reprezentativitatea şi utilitatea. Alţii susţin că limbajul este rezultatul combinării abilităţilor cognitive. face distincţia dintre gândirea convergentă şi cea divergentă. Gândirea convergentă presupune elaborarea unor inferenţe pornind de la aspecte particulare pentru a ajunge o singură soluţie. Aceasta poate fi o bună strategie. specific umană. Astfel predicţia profesiei unei persoane se va face reamintindu-ne trăsăturile de personalitate ale unui subiect care exercită deja profesiunea respectivă. Cercetările ulterioare au demonstrat că gândirea divergentă este importantă pentru rezolvarea creativă a problemelor.CORNEL HAVÂRNEANU Euristicile sunt strategii care măresc probabilitatea de a găsi o soluţie corectă. Deoarece nu evaluează sistematic toate soluţiile posibile. vorbindu-se chiar şi despre creativii imbecili. Există şi părerea conform căreia limbajul este o aptitudine specială.

Trebuie explicat de ce. 3. Gramatica este un ansamblu de reguli care specifică relaţiile care se stabilesc între aceste semne sau simboluri. II. El consideră că punctul de plecare în însuşirea limbajului îl reprezintă gânguritul copilului. ÎNSUŞIREA LIMBAJULUI Teoriile însuşirii limbajului Au fost elaborate mai multe teorii ale însuşirii limbajului.INTRODUCERE ÎN PSIHOLOGIE (II) Limbajul se bazează pe folosirea unor semne sau simboluri care au o semnificaţie şi care respectă anumite reguli gramaticale. Pentru 39 . deoarece sunt asociate cu anumiţi stimuli din ambianţă. Copilul nu trebuie să fie învăţat să vorbească. Când acest lucru se întâmplă. iar acest aspect necesită o explicaţie. dacă procesul s-ar realiza prin condiţionare operantă. din ansamblul cuvintelor auzite de copil. Skinner susţinea că acesta este comportamentul operant. deşi nimeni nu-i învaţă pe copii să vorbească. deoarece poate identifica regulile limbajului doar auzindu-i pe alţii vorbind. fără a da atenţie celorlalte sunete. Chomsky susţine ideea moştenirii mecanismului de deprindere a limbajului. Când copilul gângureşte. părinţii sunt foarte satisfăcuţi. Abordarea behavioristă a însuşirii limbajului a fost propusă de Skinner (1957) care susţinea că însuşirea limbajului apare ca rezultat al unui proces de condiţionare operantă. Viziunea lui Skinner asupra felului în care copilul deprinde limbajul are două caracteristici principale: a1. cum ar fi “mama”. el produce întreaga gamă de foneme pe care le folosesc fiinţele umane din întreaga lume. limbajul şi învăţarea acestuia de către copii prezentă aceleaşi structuri de bază peste tot în lume. se formează din ce în ce mai multe cuvinte pe care ajunge să le spune la momentul oportun. ei reuşesc să extragă suficient din fragmentele incomplete şi deseori negramaticale pe care le aud de la alţii. aducând patru argumente: 1. iar copilul este recompensat pentru comportamentul său. considerând limbajul produsul unui anumit tip de comportament (comportamentul verbal) şi susţinând că sunetele au doar rolul de a transmite o semnificaţie. Teoriile nativiste. produce diverse foneme. Când un copil gângureşte. 4.1. a. Dacă toţi copiii ar deprinde limbajul prin acest proces de încercare şi eroare. 2. b. deprinzând în acest fel reguli şi principii lingvistice. Timpul necesar unui copil pentru a deprinde limbajul este prea scurt pentru a valida învăţarea acestuia prin încercare şi eroare. a2. Dar.3. condiţionat apoi de interacţiunea copilului cu mediul său. Această recompensă măreşte probabilitatea de repetare a comportamentului. printr-un proces de încercare şi eroare şi de formare a comportamentului (în care copilul este recompensat doar pentru anumite sunete). ajunge să lege accidental câteva foneme pe care părinţii săi le consideră a fi primul cuvânt. atunci fiecare şi-ar însuşi limbajul în felul său. care operează prin extragerea regulilor de bază. Ar fi imposibilă însuşirea unui sistem atât de complex în aproximativ 2 ani de la primul cuvânt. nativiste şi sociale. Fiinţele umane sunt capabile să producă un număr foarte mare de foneme distincte. Este o teorie behavioristă. Atunci când un copil gângureşte. Treptat. Teoriile behavioriste. care pot fi împărţite în trei categorii principale: teorii behavioriste. Se pare că există un fel de “predeterminare” a copiilor pentru a fi atenţi la cei care vorbesc în mediul lor. Este o teorie reducţionistă deoarece încearcă să reducă deprindea limbajului la elementele simple ale legăturii stimul-răspuns. Lingvistul Chomsky a criticat abordarea lui Skinner.

deoarece învăţarea are loc mai mult sau mai puţin automat. dar această tendinţă nu o putem considera ca acţionând automat şi independent aşa cum au sugerat aceştia. care-i dau posibilitatea să recunoască substantive sau verbe atunci când aude limba vorbită. Teoria lui Chomsky este o abordare reducţionistă chiar dacă nu este în acord cu reducţionismul lui Skinner. Această teorie porneşte de la ideea că limbajul provine din nevoia copilului de a comunica şi este cunoscută sub denumirea de gramatică a relaţiilor semantice. Totuşi Chomsky şi Lenneberg au exagerat în susţinerea acestor idei. când trecuse de pubertate. aspect demonstrat prin faptul că limbajul este deprins de copii fără ca aceştia să fie învăţaţi. Versiunile scurtate ale enunţurilor copiilor sunt numite vorbire telegrafică. El susţinea că limbajul este o capacitate biologică moştenită a fiinţei umane. Interpretarea nativistă s-a dovedit utilă pentru studierea mecanismului de înţelegere a limbajului. Brown (1973) a observat că teoriile anterioare asupra dobândirii limbajului au omis deseori scopurile şi semnificaţiile care stau la baza utilizării limbajului de către copil. automat. Teoriile sociale. dar sub aceasta se găseşte structura profundă. pentru că a evidenţiat predispoziţia copiilor pentru limbaj şi dobândirea foarte rapidă a acestuia. Deprinderea limbajului este redusă mai curând la acţiunea genelor decât la realizare conexiunilor stimul-răspuns. Copilul posedă la naştere structurile profunde ale limbajelor. Limbajul trebuie să fie însuşit într-o perioadă critică din viaţa copilului. Justificarea acestei idei provine din studiile făcute asupra ariilor corticale ale limbajului. iar dacă acest lucru nu are loc la momentul oportun. funcţiile limbajului trec de obicei în cealaltă parte a creierului şi astfel copilul este capabil să se refacă complet după deteriorare. c. copilul neajungând la o fluenţa gramaticală deplină. Această perioadă critică se situează înainte de pubertate. Deşi a învăţat să utilizeze limbajul au existat unele diferenţe semnificative. care este identică pentru toate limbajele umane. Conform acestei teorii pentru copil este important sensul. până la vârsta pubertăţii. intenţia indicată prin ceea ce spune. reprezintă doar structura de suprafaţă a limbii respective. Luat sub supraveghere într-o instituţie specializată. Ipoteza lui Lenneberg a fost pusă sub semnul întrebării în urma studiului efectuat asupra unui copil. Dacă o astfel de deteriorare are loc la copii. iar deteriorarea lor la adult duce la o disfuncţie permanentă a limbajului. Nu putem contesta că există o tendinţă moştenită de deprindere a limbajului.CORNEL HAVÂRNEANU funcţionarea mecanismului de deprindere a limbajului copilul trebuie doar să asculte limba vorbită. El a elaborat o teorie în care a evidenţiat aspectele sociale ale dezvoltării limbajului. atunci nu va mai avea loc niciodată. copilul rămâne inactiv în acest proces. copilul a deprins limbajul foarte rapid. Structura de suprafaţă diferă de la o limbă la alta. deoarece vorbirea lor seamănă cu o telegramă din care se omit cuvintele de legătura fără a se pierde 40 . nu o învaţă niciodată aşa cum au învăţat limba maternă. care a fost închis într-o mansardă de la vârsta de 1 an şi 8 luni până la 13 ani. Adulţii care învaţă o limbă străină. Aceste arii sunt situate în emisfera stângă a creierului. Teoria lui Lenneberg reprezintă o altă abordare nativistă în explicarea deprinderii limbajului. Nu se pune problema că moştenim limbajul sau toate regulile gramaticale specifice oricărei limbi. Chomsky susţine că regulile gramaticale de care suntem conştienţi sau pe care le deprindem atunci când învăţăm o limbă nouă. În această perioadă copilul nu auzise niciodată limba vorbită şi nu poseda nici o formă de limbaj. Sistemul este înnăscut. Considerând deprinderea limbajului un proces genetic. deoarece mai târziu zonele creierului implicate în funcţia limbajului devin prea rigide şi inflexibile pentru învăţarea unui nou limbaj.

Primul cuvânt este pronunţat la vârsta de aproximativ 10-12 luni. adică atunci când sunetele capătă un sens. Categoria “mamifer” este prea largă. Efectuând studii longitudinale asupra vorbirii copiilor. cum ar fi “ce?”. În această situaţie persoana nu poate comunica pentru că deşi poate imita sunetele nu cunoaşte semnificaţia acestora. La fel cum un actor imită un limbaj care pentru el nu are nici o semnificaţie. simplu şi real (clar). În acest fel ei vor imita fonemele percepute anterior. Astfel. copilul distinge doar sunete. Persoana nu va putea distinge cuvintele. Acest proces este denumit expansiune fonetică. Până când aceste asociaţii apar. În prima etapă. Primele cuvinte pe care le va folosi vor fi cele legate de obiecte concrete prezente sau acţiuni necesare. prepoziţiilor şi conjuncţiilor duc la o versiune prescurtată a limbajului. cum ar fi papa. Ei vor achiziţiona mai întâi substantive concrete sau verbe. multe dintre ele vor fi necesare limbajului pe care ei şi-l vor forma ulterior. Etapele dezvoltării limbajului sunt asemănătoare indiferent de cultura din care fac parte aceştia.INTRODUCERE ÎN PSIHOLOGIE (II) însă semnificaţia. Motivul pentru care copiii gânguresc şi nu pot imita propoziţii întregi este acela că cuvintele individuale pot fi discriminate sau recunoscute doar după ce ele au fost asociate cu obiecte. bunu etc. Copii vor achiziţiona cuvintele concrete. Un astfel de concept de bază şi concret este cunoscut şi sub 41 .2. el a evidenţiat faptul că însuşirea limbajului se desfăşoară într-o succesiune care parcurge aproximativ cinci etape. În a 5-a etapă copilul este capabil să lege propoziţii prin elemente de relaţie şi să utilizeze propoziţii subordonate: “Eliza care locuieşte acolo merge la şcoala noastră. când se schimbă ritmul şi tonalitatea vocii sau atunci când apar diferenţe între sunete. La fel se întâmplă şi în cazul copiilor. înainte de a învăţa substantivele supraordonate. spunând “Uite o pisică” sau “Am plecat”. mama. ca de exemplu “caniş”. Acest prim cuvânt este legat de obiecte concrete sau acţiuni din propria experienţă. Etapa a 4-a este caracterizată prin introducerea frazelor simple. copilul articulează doar propoziţii simple de două cuvinte “Vreau maşinuţă” sau “Mama plecat”. După un timp persoana respectivă poate conştientiza câteva dintre aspectele limbajului. ETAPELE ÎNSUŞIRII LIMBAJULUI La naştere copii nu posedă limbaj. cum ar fi “mamifer” sau subordonate. “unde?” şi “când?” până la “cum” şi “de ce ?“. unde se vorbeşte o limbă străină. acţiuni sau circumstanţe particulare. În această fază ei achiziţionează viteza şi ritmul limbajului. Deoarece repertoriul copiilor se dezvoltă ei încep să gângurească.” În această etapă copilul poate formula majoritatea tipurilor de construcţii gramaticale specifice adulţilor. o frază ca “Dă lapte” ar fi adecvată mesajului “Aş mai dori puţin lapte dacă se poate. Pentru a ne reprezenta acest aspect să ne imaginăm o persoană aflată într-o lume necunoscută. cum ar fi “câine”. Între 9 şi 14 luni copii vor orienta utilizarea fonemelor spre cei care sunt în anturajul lor şi le vorbesc. de la cele relativ uşoare. fără a se pierde conţinutul semantic. Perfecţionare pronunţiei unor foneme presupune un feedback. La vârsta de 6-7 luni copii emit un număr mare de sunete. Această formă de imitaţie este facilă pentru majoritatea oamenilor. la fel şi copilul imită limbajul nativ. Acest proces se desfăşoară pe tot parcursul dezvoltării. când sunetele încep şi când se termină. Pe măsură ce intră în a 2-a etapă începe să folosească forme flexionale şi articole.” Omiterea cuvintelor de genul articolelor. Pe parcursul dezvoltării copiilor se dezvoltă şi limbajul.3. Categoria de câine este cea mai potrivită pentru că este un concept de bază. În etapa a 3-a copilul începe să pună întrebări. cum ar fi “eu am băut lapte şi căţeluşul a băut lapte”. II. iar cea de “caniş” este prea mică. dezvoltarea ulterioară a limbajului realizându-se în principal prin îmbogăţirea vocabularului. Să presupunem că o persoană este plasată dintr-un areal absolut necunoscut.

conjugarea verbelor. posesive (de exemplu. În jurul vârstei de 18-24 de luni copiii încep să formuleze propoziţii formate din două cuvinte. Oamenii aleg întreaga propoziţie înainte de a o spune. dar se pare că ordinea este legată de complexitatea acestora. Imaginea unui “caniş” necesită cunoştinţe specializate despre câini. dar cum ajunge persoana să formuleze această propoziţie? Cum a pus cuvintele împreună? Sunt unele cuvinte mai importante decât altele? Probabil că persoana nu a început să caute în întregul vocabular cuvântul “vreau” pe care a decis să-l folosească ca prim cuvânt. Vorbirea lor este asemănătoare telegramelor. înainte de exprimarea verbală. “acea casă”). În această etapă de dezvoltare a limbajului morfemele gramaticale lipsesc. Procesul nu este simplu. Mai întâi se achiziţionează prepoziţiile. Într-o propoziţie. Pur şi simplu va spune “Vreau un pahar cu apă”. De fapt sunt învăţate definiţiile verbale ale acestor cuvinte abstracte şi nu relaţiile lor cu obiectele reale. apoi pluralul. cum ar fi “roşu”. mesajele fiind scurte şi clare. iar imaginea unui mamifer (nu a unui câine. articolele. STRUCTURA SEMANTICĂ ŞI SINTACTICĂ A LIMBAJULUI. “mare”. Ei construiesc sintaxa unei propoziţii astfel încât aceasta să exprime un anumit înţeles. în care personajul foloseşte doar cuvinte importante. Pe parcursul acestei etape copii îşi însuşesc funcţia limbajului pentru exprimarea conceptelor.3. II. Cum îşi exprimă persoana dorinţa de a bea un pahar cu apă? Cum exprimă această semnificaţie într-o propoziţie structurată. Conceptele abstracte se formează după ce sunt achiziţionate substantivele şi verbele. prepoziţiile. De exemplu.3. Alţi cercetători consideră că nu complexitatea morfemelor determină ordinea de achiziţie. Apoi sunt achiziţionaţi termenii care se referă la aşezarea spaţială: “pe”. este uşor să ne imaginăm un câine. Psiholingviştii au studiat limbajul uman pentru a descoperi cum oamenii decid să spună ceva. utilizarea la plural a substantivului “câine” semnifică faptul ce se fac referiri la mai multe exemplare ale acestei categorii. nu apare pluralul. De exemplu. substantive şi verbe (de exemplu.CORNEL HAVÂRNEANU denumirea de protoconcept. Copii încep să folosească diferite forme descriptive existente în limbaj. această etapă purtând denumirea de vorbire telegrafică. exprimarea pluralului şi localizarea obiectelor este mult mai utilă în conversaţia zilnică decât folosirea articolului sau conjugarea verbelor. “tangenţial”. cum ar fi “libertate”. în special pentru comunicarea dorinţelor lor altor persoane. Primele cuvinte abstracte învăţate sunt adjectivele. “Tarzan o ajută pe Cheetah” sau “Jane pleacă acum”). substantivele şi verbele. Aparent lucrurile sunt simple. Ei exersează diferite forme de limbaj înainte de a încercarea extinderea limbajului. “înalt”. iepure sau a vaci. Cercetările indică faptul că pretutindeni copiii achiziţionează morfemele gramaticale cam în acelaşi mod. prenumele posesiv. într-o zi toridă de vară. conjuncţiile. În următorii câţiva ani copii se exprimă folosind propoziţii scurte. Un exemplu tipic de vorbire telegrafică îl întâlnim în filmul Tarzan. De exemplu. şi anume nominative (de exemplu. Acest aspect a fost demonstrat 42 . Sintaxa cuprinde regulile care precizează modul în care cuvintele pot fi puse în legătură pentru a forma propoziţii cu sens. Să presupunem că o persoană. Morfemele gramaticale au o structură semantică sau o semnificaţie. articolele hotărâte şi nehotărâte. ci funcţionalitatea lor. “cartea lui Dan”) şi acţiuni (“copilul merge”). “între” “deasupra” etc. conjugările. În final copii învaţă cuvinte foarte abstracte. ci a unui “mamifer”) este imposibilă pentru că este prea abstractă. au funcţii principale în jurul lor fiind organizate alte cuvinte care ajută la exprimarea semnificaţiei. este însetată. Nu se ştie de ce morfemele sunt achiziţionate în această ordine. Unele cuvinte din propoziţie sunt mai importante decât altele. în care cuvintele inutile sunt excluse. Ordinea de achiziţie este determinată de multitudinea funcţiilor acestor morfeme.

Subiect a fost unul dintre cercetători. După experiment subiectul a raportat că deşi a fost paralizat total a fost capabil să gândească şi să înţeleagă tot ceea ce s-a întâmplat în jur. Dacă Watson are dreptate. s-a constatat că substantivele şi verbele generau un răspuns salivar mai intens. Toman şi Goodman în 1947. susţine că gândirea este pur lingvistică şi că tipurile de procese mentale identificate la animale sau la copii mici nu reprezintă o formă de gândire. măsurându-se cantitatea de salivă.3. 1. Acest experiment a fost realizat de Simth. RELAŢIA DINTRE GÂNDIRE ŞI LIMBAJ Pentru explicarea relaţiei dintre gândire şi limbaj au fost elaborate mai multe teorii. Într-un studiu efectuat de Humphrey (1951).4. Din punctul lui de vedere gândirea nu este “activitate mentală” ci vorbire subvocală. Măsurările făcute la nivelul muşchilor. 3. Deşi aceste opinii au importanţă filosofică. Un mod de testare a ipotezei lui Watson este de a paraliza complet o persoană (fără a mai putea respira sau clipi) şi de a descoperi dacă aceasta mai gândeşte atât timp cât muşchii nu se pot mişca. Astfel teoria lui Watson a fost infirmată. Unii cercetători consideră că se folosesc strategii de procesare cognitivă necunoscute încă. li s-au prezentat cuvinte individuale selectate din aceste propoziţii. Watson (1930) considera că nu există o activitate mentală internă. limbii au indicat o uşoară mişcare în timp ce ei “vorbeau” cu ei înşişi. Smith. Această teorie a fost exprimată într-o formă extremistă de Sapir (1927) şi Whorf (1952) care au 43 .INTRODUCERE ÎN PSIHOLOGIE (II) experimental. Brown. Watson consideră că şi persoanele care sunt mute pot avea răspunsuri musculare sub forma semnelor mâinilor sau altor gesturi care pot fi considerate reprezentări musculare a ceea ce se presupune a fi gândirea internă. S-a folosit un aparat special de respiraţia pentru a menţine în viaţă. Alţii susţin că formularea unei propoziţii este legată atât de semnificaţie cât şi de regulile gramaticale necesare exprimării semnificaţiei. care a vizat modul de formare al conceptelor. oamenii beneficiază de forme de gândire care reprezintă mai mult decât simpla utilizare a limbajului. s-a demonstrat că subiecţii au reuşit de multe ori să utilizeze corect anumite concepte. Aceste rezultate indică faptul că gândirea este o activitate mentală internă. fiind însă incapabili să explică în cuvinte regulile pe care s-au bazat. independentă de răspunsurile musculare. Subiecţii erau condiţionaţi clasic să saliveze atunci când auzeau anumite propoziţii. Deci. reprezintă o versiune a ipotezei lui Watson. Teoria relativităţii lingvistice consideră că gândirea depinde într-o anumită măsură de limbaj. adjectivele şi prepoziţiile erau la fel de numeroase ca şi substantivele şi verbele. Nu se cunoaşte încă modul în care oamenii construiesc o propoziţie. Teoria lui Wittgenstein. II. ele au avut o influenţă şi asupra unor psihologi. 2. înseamnă că noi gândim atunci când suntem angajaţi în vorbirea subvocală. Acest raţionament este preluat de la Descartes. Această idee a convenit behavioriştilor deoarece ei doreau să evite conceptele de minte sau mental. care pornesc de la o semnificaţie la sintaxa folosită pentru exprimarea acestei semnificaţii. Psihologul behaviorist Watson considera că gândirea nu este altceva decât limbaj. Cercetătorii moderni consideră că nu se pot ignora studiile efectuate asupra rezolvării de probleme la animale sau capacităţile de gândire ale copiilor foarte mici. Apoi. Cu alte cuvinte oamenii nu gândesc ci vorbesc cu ei înşişi. care considera fiinţele umane total diferite de animale deoarece animalele reacţionează instinctiv la stimuli în timp ce oameni pot gândi. adică o activitate musculară. Deşi articolele. dar atât de încet încât aparent se pare că nu vorbesc. Concluzia este că nu trebuie neapărat să fim capabili să verbalizăm conceptele pentru a le putea folosi. oamenii nu gândesc ci doar emit răspunsuri la anumiţi stimuli pentru care au fost condiţionaţi.

44 . Copilul spune. Vîgotsky susţinea că la copiii se manifestă necesitatea puternică de a interacţiona cu alte persoane şi limbajul se dezvoltă pentru că permite copilului să se angajeze mai eficient în interacţiunea socială. Dacă Watson spunea că gândirea este limbaj. Când un copil începe să vorbească. El considera comportamentul copiilor care vorbesc singuri în timp ce se joacă (comportament numit vorbire egocentrică de Piaget) drept un exemplu pentru ceea ce el a numit funcţia expresivă a limbajului. în comparaţie cu europenii care cunosc doar 2-3 cuvinte de acest gen. la nivel cognitiv. pur şi simplu. El considera că limbajul se dezvoltă direct din primele interacţiuni sociale pe care copiii le au cu cei din jur. Astfel. iar majoritatea cercetărilor moderne referitoare la interacţiunea părinte copil par să sprijine această idee. Gândirea este pentru Piaget foarte importantă. Piaget susţine că limbajul este gândire. nefiind folosită în scop social. cu voce tare. pentru a ne putea gândi la ceva. De exemplu. Acest tip de limbaj este folosit pentru a monitoriza şi comanda structurile gândirii interne a copilului. acest lucru determină o înţelegere diferenţiată a experienţelor. Vîgotsky nu a negat faptul că limbajul ar putea să reprezinte şi un instrument la gândirii. iar copilul îşi dezvoltă limbajul doar pentru că este un instrument util gândirii. vorbirea sa este foarte egocentrică. laponii care au 27 de cuvinte diferite pentru zăpadă. Există şi o formă moderată a acestei teorii. Cu toate acestea funcţia socială de comunicare a limbajului rămâne cea mai importantă. reprezintă o formă externă a procesului de gândire. provenind din nevoia de comunicare cu alte persoane. Cercetând membrii tribului Dani. ei descurcându-se la fel de bine ca şi indivizii care cunosc mai multe cuvinte pentru denumirea culorilor. un număr de cuvinte. Piaget limbajul. Dacă o persoană are la îndemână. 5. Rosch (1974) a arătat că. El ajunge treptat să-şi dea seama că limbajul poate fi utilizat şi în scopul comunicării a ceea ce gândeşte. acest lucru se întâmplă însă numai datorită faptului că limbajul este perceput de copul ca un instrument important pentru rezolvarea de probleme. ci din nevoia copilului de a-şi organiza şi structura problemele apărute în interacţiunea sa cu mediul. Această formă de utilizare a limbajului permite copilului să-şi reorganizeze şi să-şi restructureze problemele. limbajul nostru trebuie să conţină cuvintele care desemnează acel lucru. au resurse mai bogate la care pot apela în interpretarea şi observarea diferitelor tipuri de zăpadă.CORNEL HAVÂRNEANU sugerat că. Vîgotsky (1962) consideră că însuşirea limbajului de către copil are origini sociale. cel puţin în forma în care îl foloseşte un copil foarte mic. în limba maternă. În concepţia lui J. Cercetările interculturale au arătat că gândirea nu este dependentă de limbaj într-o asemenea măsură. 4. deşi aceştia au doar două cuvinte pentru a desemna culorile pot totuşi să perceapă variaţii de culoare. ceea ce crede. dacă o persoană ar cunoaşte doar trei cuvinte pentru denumirea culorilor ar fi incapabilă să gândească sau să distingă mai mult de trei nuanţe.

Toate imaginile şi informaţiile sunt stocate în memorie. Aceste teorii se bazează pe analogia dintre modul în care creierul uman şi computerele procesează informaţia. Fără memorie noi nu am avea sensul continuităţii.2. Autorul a concluzionat că fiecare tip de informaţie nu se găseşte doar într-un anumit loc din creier. dar există suficiente 45 . Informaţiile stocate în acest tip de memorie par să fie achiziţionate conform principiului condiţionării clasice şi operante.TEORIA PROCESĂRII DE INFORMAŢII Majoritatea teoriilor din ultimii ani explică memoria făcând apel la procesarea informaţiilor. Structura biochimică a engramării sau a urmelor de memorie nu este încă cunoscută. Lashley K. afirmă că animalele şi oamenii gândesc şi acţionează pe baza unor imagini mentale. Memoria procedurală este accesibilă doar prin “acţiune. mintea noastră nu este asemenea unui bande de magnetofon. TEORIA ENGRAMĂRII Există mai multe teorii care consideră că anumite elemente chimice sau fenomene electrice ale celulei nervoase ar explica stocarea informaţii în creier. Fără memorie ar fi imposibil să funcţionăm. Memoria procedurală se dezvoltă. Dar memoria nu este perfectă. dar dovezile experimentale susţin existenţa a două tipuri de memorie: procedurală şi declarativă. cum ar fi hărţile mentale şi diferitele abilităţi necesare pentru gândire şi rezolvarea de probleme se găsesc în memoria declarativă. aceasta explicând de ce suntem capabili să învăţăm în copilărie. Cunoştinţele cognitive. Cercetătorii nu au ajuns la un acord în ceea ce priveşte modul de stocare a informaţiilor în memorie şi a localizării acestora. a elaborat teoria engramării. nu am putea beneficia de experienţă şi de ceea ce învăţăm. ci mai curând este distribuită peste tot în creier (teoria echipotenţialităţii). Studiile asupra memoriei sunt abia la început. care susţinea structura biochimică a conţinutului memoriei. prin angajarea deprinderilor şi operaţiilor cu ajutorul cărora cunoştinţele sunt întipărite”. În 1917. unele informaţii sunt uitate. III. iar ca adulţi să nu avem amintirea feţelor şi evenimentelor din copilărie. episoade. probabil. înaintea celei declarative. Modul în care putem să folosim amintirile influenţează abilitatea noastră de a gândi şi înţelege. inconştiente şi condiţionate. alte sunt modificate.1. Teoriile cognitiviste. Nu se poate spune că computerele şi creierul funcţionează la fel.1. Memoria declarativă este accesibilă “conştiinţei şi include fapte.INTRODUCERE ÎN PSIHOLOGIE (II) III.1. şiruri de evenimente din viaţă”. de asemenea. MEMORIA ŞI PROCESAREA DE INFORMAŢII Informaţiile din memorie sunt folosite în fiecare zi. III. Behavioriştii consideră că nu putem explica comportamentul uman doar ca rezultat al răspunsurilor simple.1 TEORII EXPLICATIVE ALE MEMORIEI III.

Atunci când este nevoie de o informaţie. Stimuli Memorie senzorială Memoria de scurtă durată Memoria de lungă durată Reprezentarea grafică a modelului lui Atkinson şi Shiffrin (1968) Memoria senzorială Lumea exterioară este plină de lumini. trebuie să ne amintim un bit de informaţie pentru câteva secunde. controlată. Cele trei blocuri de memorie sunt: registrul senzorial. Deoarece informaţia trebuie să treacă prin fiecare depozit de memorie pentru a ajunge în cel permanent. III. Informaţia senzorială brută. Unele informaţii trebuie să fie stocate în memorie pentru scurte perioade de timp. Atenţia este un mecanism de control al memoriei şi operează la acest nivel selectând informaţia care va fi prelucrată ulterior. În cazul modelului procesării informaţiei se consideră că informaţia care intră în sistem este prelucrată. este codificată în anumite forme (sunete. altele însă sunt reţinute permanent. reactivată. iar pentru utilizarea acesteia se folosesc o varietate de mecanisme de control. selectată. informaţia întră în sistemul de memorie prin receptorii senzoriali într-o formă neprelucrată. Slăbirea senzaţiei apare în 1/4 dintr-o secundă după ce senzaţia a fost înregistrată în memoria senzorială. Un alt mecanism de control transferă informaţia selectată în depozite de memorie de mai lungă durată. sau registru senzorial. Dacă nu am da atenţie senzaţiei şi nu am codifica-o cu succes în memoria senzorială. sunete şi alţi stimuli senzoriali. imagini vizuale. Dworetzky (1989) consideră că aceste trei depozite de memorie constituie părţi ale modelului memoriei declarative. dar din motive diferite anumite informaţii nu mai pot fi reamintite. stocată. transferată. Pentru fiecare dintre acestea există anumite reguli după care funcţionează şi ele servesc anumitor scopuri. În modelul explicativ al memoriei prin prelucrarea de informaţie. vorbim de trei blocuri de memorie legate între ele şi nu de trei memorii separate. Când percepem pentru prima dată un stimul particular. TEORIA BLOCURILOR MEMORIEI În teoria blocurilor de memorie (Atkinson şi Shiffrin. concepte) care pot fi utilizate în următoarele blocuri ale memoriei.1. cu câte 4 litere pe fiecare rând: 46 . Procesele de control continuă să guverneze “soarta” informaţiilor. 1968) presupun că există trei depozite de memorie. modificată. aceasta este reactivată din memorie. Autorul a prezentat subiecţilor un şir de 12 litere aranjate pe trei rânduri. Numele fratelui trebuie însă să ni-l reamintim întreaga viaţă. Registrul senzorial este acel depozit al memoriei în care o anumită imagine provenită din experienţa senzorială este păstrată până când acea imagine este procesată complet. De exemplu. Când ne uităm în cartea de bucate ca să vedem cât zahăr trebuie să adăugăm în reţeta unei prăjituri. Se pare că noi reţinem o copie a fiecărei experienţe senzoriale în registrul senzorial suficient timp pentru a localiza biţii de informaţie relevanţi şi pentru a-i transfera în următoarele depozite ale memoriei. senzaţia ar slăbi şi s-ar pierde.3. Acest fapt a fost demonstrat experimental de Speling (1960). Acestea dau posibilitatea stocării informaţiilor pentru perioade variabile de timp. dar noi nu-i reţinem pe toţi. prin repetare mentală anumite informaţii nu vor fi pierdute din memorie. noi îl păstrăm pentru o fracţiune de secundă în memoria senzorială.CORNEL HAVÂRNEANU asemănări pentru a afirma că modelul procesării informaţiei poate fi utilizat ca model explicativ al memoriei. memoria de scurtă durată şi cea de lungă durată. Informaţia este stocată în registrul senzorial pentru puţin timp şi se pare că este o copie completă a experienţei senzoriale.

pe. o melodie. la care suntem atenţi. după cum sar crede la prima vedere. transferându-le cu uşurinţă în memoria de lungă durată. Repetiţia Acest tip de memorare permite stocarea temporară a informaţiei. subiecţii îşi aminteau cele mai multe dintre literele aflate pe rândul respectiv. Dacă s-ar cere memorarea unui şir de litere (B. Putem să ne amintim cât a costat masa la restaurant după 20 de secunde când descoperim că ospătarul ne-a dat restul greşit. Nu este o situaţie atât de fericită. Dacă întârzierea era mai mare de un sfert de secundă subiecţii îşi aminteau în medie doar o literă din rândul respectiv. de exemplu. P. situaţia în care suntem absorbiţi de ceea ce citim în timp ce altă persoană ne vorbeşte. Să luăm. acest tip de memorie ar reprezenta materialul care ar fi activat pe ecranul computerului la un moment dat. Unii oameni nu au abilitatea de a uita informaţiile la care au fost expuşi o singură dată. Memoria de scurtă durată este activă. Probabil că în MSD utilizăm cât 47 . decât permite registrul senzorial. V. fără însă să fi încercat să memorăm costul mesei la restaurant.INTRODUCERE ÎN PSIHOLOGIE (II) G R C K Y M E H L Q T A Litere au fost arătate timp de 1/20 dintr-o secundă. Informaţia vizuală din registrul senzorial se pierde foarte repede şi este înlocuită cu alte informaţii noi. El nu spunea subiecţilor care dintre cele trei rânduri de litere trebuia memorat. Probabil că uitarea informaţiilor noi pe care le-am folosit o singură dată este benefică pentru că altfel am reţine tot ceea ce am cunoscut: toate numele de străzi pe care am mers. Acest transfer nu este intenţional. poziţia unui deget pe clapele pianului. cerându-se apoi subiecţilor să-şi reamintească toate literele de pe un singur rând. numele tuturor persoanelor pe care le-am întâlnit. o listă de nume etc. Rândurile erau semnalizate folosind un sunet cu tonalitate înaltă pentru a indica primul rând. S-a constat că oamenii au tendinţa de a transforma informaţia în cuvinte făcând astfel posibilă stocarea acesteia în MSD. iar tonalitatea scăzută indica rândul al treilea. putem auzi ceea ce persoana respectivă ne spune. ve etc. în general mai puţin de un minut. M. acesta este transferat în memoria de scurtă durată. Uneori pot fi observate urme ale informaţiei auditive asemănătoare ecoului. Numărul de telefon al unui prieten poate fi transferat în memoria de scurtă durată dacă îl memorăm intenţionat. În MSD este stocată informaţia activă. gustul unui fruct. Informaţia nouă din MSD este pierdută dacă nu este repetată. Memoria de scurtă durată (MSD) Când un bit de informaţie trebuie să fie stocat pentru mai mult timp. un sunet cu tonalitate medie pentru a indica al 2-lea rând. Acesta dovedeşte cât de repede este pierdută informaţia din registrul senzorial.) decât prin forma literelor. Dacă ne distragem suficient de repede atenţia de la ceea ce citim. Informaţia stocată în memoria de scurtă durată este de diferite tipuri: mirosul unui parfum. pentru că în mintea lor se găseşte o mare cantitate de informaţii inutile care le ascund pe cele utile sau importante. Acest lucru este posibil datorită “ecoului sau copiei” senzaţiei auditive stocate în memoria senzorială. încât nu suntem conştienţi că avem o astfel de memorie. ) este mult mai posibil ca literele să fie reţinute prin “numele” lor (be. În general este suficient să dăm atenţie unei informaţii pentru ca acesta să treacă în memoria de scurtă durată. toate numerele de telefon. S-a constat că dacă sunetul apărea foarte repede după prezentarea şirurilor de litere. L etc. Dacă am face comparaţia cu un computer.

CORNEL HAVÂRNEANU

mai mult posibil sunetele, deoarece repetarea mentală a sunetelor este mult mai uşoară în comparaţie cu repetarea formei semnelor, a mirosurilor sau mişcării. Totuşi în MSD poate fi stocată orice fel de informaţie care intră în creier prin intermediul organelor de simţ. Capacitatea memoriei de scurtă durată Memoria de scurtă durată are capacitate limitată. Aceasta variază în funcţie de tipul de informaţie. Miller (1956) consideră că putem să ne amintim în medie 7 ± 2 elemente. Estimarea capacităţii MSD s-a făcut cerând subiecţilor să memoreze liste de numere, litere sau cuvinte fără legătură între ele. S-a constat că foarte rar oamenii pot reţine mai mult de 5-9 biţi de informaţie, în funcţie de tipul de informaţie. MSD serveşte şi altor scopuri decât celui de stocare temporară a informaţiilor. Spaţiul MSD este folosit atunci când informaţiile anteriore sunt aduse temporar din memoria de lungă durată pentru a fi actualizate sau utilizate. Spaţiul MSD este folosit atunci când gândim. Acest lucru explică faptul că nu putem reţine numărul de telefon pe care abia l-am privit atunci când începem să ne gândim la ceea ce vom vorbi la telefon. Ideea despre convorbire au luat locul numărului de telefon. Dificultatea de a gândi la probleme care implică mai mult de 7±2 consecinţe se explică tot prin faptul că gândirea utilizează MSD. Uităm anumite aspecte ale problemei deoarece acestea depăşesc capacitatea limitată a memoriei de scurtă durată. Avantajul este că putem căuta cu uşurinţă în depozitul MSD. Când încercăm să ne reamintim ceva din MSD se pare că examinăm fiecare element, fiecare item stocat. Experimentele realizate au confirmat exhaustivitatea de fiecare dată când sunt căutate informaţiile din memoria de scurtă durată. Autorii au cerut subiecţilor să memoreze o listă care conţinea un număr diferit de cifre. Apoi se arăta subiecţilor o cifră şi erau întrebaţi dacă aceasta se afla în lista de cifre memorate. Subiecţilor le lua mai mult timp să răspundă atunci când lista memorată era mai lungă decât atunci când lista era scurtă. Timpul necesar pentru a răspunde creştea constant, cu 0,4 dintr-o secundă pentru fiecare item din MSD. Există câteva modalităţi prin care noi putem să depăşim aceste limite ale memoriei. Una dintre ele este să învăţăm informaţia pentru a o transfera în memoria de lungă durată, care nu are limite de spaţiu. O altă modalitate este de a grupa informaţiile în 7±2 unităţi de memorie. Miller (1956) numeşte aceste unităţi de memorie “bucăţi” (chuncks) de memorie. Putem să ne amintim 7±2 unităţi de memorie, dar fiecare dintre ele pot să conţină mai mulţi biţi de informaţie. Dacă am citi rapid o listă de 12 cuvinte: est, primăvară, rochie, pălărie toamnă, vest, cămaşă, pulover, iarnă, nord, vară, sud, nu am fi capabili să ne-o reamintim exact 10 secunde mai târziu, pentru că cele12 unităţi de memorie depăşesc capacitatea de memoriei de scurtă durată. Dacă vom organiza materialul în trei unităţi de memorie (puncte cardinale, anotimpuri, obiecte de îmbrăcăminte) şi apoi îl vom memora, ne vom putea aminti mai uşor lista. Această strategie este valabilă dacă vom regrupa lista în unităţi cu sens. MSD este un depozit de memorie cu o capacitate limitată în care informaţia, adesea stocată sub formă verbală, este pierdută rapid dacă nu este repetată. Capacitatea MSD poate creşte prin creşterea cantităţii de informaţie din fiecare unitate de memorie. Ce se întâmplă atunci când memoria este supraîncărcată cu 20 de itemi? Probabil vor fi reţinuţi primii şi ultimii itemi, aproximativ 7 în total. Itemii din mijloc sunt mai dificil de reţinut. Primii itemi vor fi mai uşor reţinuţi pentru că încercăm să-i reţinem, ştiind că urmează şi alţii. Curând, însă, vom fi copleşiţi de numărul mare de itemi şi vom pierde mulţi dintre ei. Ne vom reaminti mai bine ultimii itemi
48

INTRODUCERE ÎN PSIHOLOGIE (II)

pentru că au fost ultimii la care am fost expuşi. Această secvenţă de reamintire este cunoscută sub numele de efectul poziţiei seriale, efectul primatului pentru primii itemi din listă şi efectul recenţei pentru ultimii itemi Materialul din memoria senzorială este codat în memoria de scurtă durată pentru a fi reţinut, la fel şi materialul din MSD va fi stocat în memoria de lungă durată. Memoria de lungă durată În memoria de lungă durată se găseşte informaţia care trebuie reţinută pentru o lungă perioadă de timp: zile, săptămâni, ani sau întreaga viaţă. MLD poate stoca aproximativ 100 de trilioane de biţi de informaţie. MLD nu este doar o versiune mai durabilă a MSD, ci un alt tip de memorie. MLD diferă de MSD în ceea ce priveşte modul cum sunt reamintite informaţiile, cum apare uitarea şi forma în care informaţiile sunt stocate. Pentru a examina un item stocat în memoria de lungă durată trebuie mai întâi să-l aducem în memoria de scurtă durată sau memoria de lucru. Aici aproximativ 7 unităţi de informaţie pot fi examinate la un moment dat, apoi se reîntorc în memoria de lungă durată, de unde pot fi reactivate dacă este nevoie. Un bit de informaţie nu este căutat în toată MLD, deoarece aici se găseşte o mare cantitate de informaţie. De fapt, MLD are anumiţi indici. Noi reactualizăm informaţia din MLD folosind semne asemănătoarea numărului utilizat pentru a localiza o carte în bibliotecă. Reamintirea poate fi intenţionată (vrem să ne reamintim numele fostului diriginte din liceu) sau neintenţionată (de exemplu, o melodie ascultată ne aduce aminte despre o iubire din trecut). Stocarea automată este legată de semnificaţia şi importanţa experienţei. Alteori pentru a reţine informaţia trebuie să depunem efort. Mulţi dintre noi ne plângem din când în când că am uitam anumite lucruri. Am văzut că în MSD pot fi reţinute 7 unităţi de informaţie, iar dacă aceste unităţi de informaţie au înţeles este mult mai uşor pentru noi să reţinem informaţia. Se pare că memoria se bazează pe înţeles. Este dificil să ne reamintim informaţii care nu au înţeles. Din păcate noi suntem bombardaţi de astfel se informaţii fără sens în fiecare zi. De exemplu, chiar dacă numărul 8 înseamnă ceva, 8 obiecte, 8 = 4 × 2, ce înseamnă 8 atunci când este inclus în numărul de telefon 8319011? La fel se întâmplă şi în cazul imaginilor. Indivizii care au o anumită imagine în minte (de exemplu, imaginea unui circuit electric) îşi vor aminti mai bine această imagine în comparaţie cu cei care au privit imaginea şi au încercat să o memoreze. Schemele mnezice reprezintă sisteme de reamintire sau de ajutor ale memoriei. Există mai multe astfel de sisteme de reamintire, cel mai cunoscut fiind metoda localizării. Să presupunem că vrem să reţinem o listă de 10 itemi. Să ne gândim la un drum familiar nouă, de exemplu drumul de la serviciu spre casă. Putem asocia fiecărui item din listă unul dintre obiectele familiale întâlnite în drumul nostru: o statuie, o şcoală, trecerea de pietoni, cutia poştală, etc. În acest fel obiectele familiare pe care le întâlnim în drumul nostru spre casă ne vor ajuta să ne reamintim itemii din lista de memorat care au fost asociaţi acestor obiecte. James considera că există trei modalităţi în care ne reamintim lucrurile: metode mecanice, care implică un studiu intens, repetiţie (în acest fel învaţă copii alfabetul), metode judicioase, care se bazează pe logică, clasificări şi analize, metode ingenioase, care includ schemele mnezice. Memoria de lungă durată diferă de cea de scurtă durată prin felul în care apare uitarea. Există motive să credem că informaţia stocată în memoria de lungă durată nu este doar durabilă ci şi permanentă. Însă nu toţi psihologii sunt total de acord cu această afirmaţie. Dacă MLD este într-adevăr

49

CORNEL HAVÂRNEANU

permanentă, înseamnă că “uitarea” apare nu pentru că informaţia s-a pierdut ci pentru că nu suntem capabili să ne-o reamintim din anumite motive. MLD diferă de MSD din punctul de vedere al informaţiilor care sunt stocate. În MSD sunt stocate, de obicei, calităţile fizice din experienţa anterioară (ceea ce vedem, gustăm, auzim etc.). În MLD se stochează informaţia în termeni de semnificaţii. Asta nu înseamnă că nu putem să ne reamintim, de exemplu, gustul unui pui prăjit pe care l-am mâncat într-un restaurant, dar cel mai frecvent MLD stochează înţelesurile, nu imaginile senzoriale. III.1.4. MEMORIA EPISODICĂ VERSUS MEMORIA SEMANTICĂ Distincţia între aceste două tipuri de memorie a fost făcută de Tulving (1972). Memoria episodică se referă la memoria unor experienţe specifice care pot fi definite în termeni de spaţiu şi timp. Memoria semantică se referă la memoria înţelesurilor, a semnificaţiilor fără referire la timp şi spaţiu. Când ne amintim că ieri am văzut o maşină de pompieri trecând în viteză pe o stradă centrală a oraşului vorbim despre memoria episodică. Abilitatea de a spune că maşina de pompieri este de culoare roşie şi este dotată cu anumite dispozitive de stingere a incendiilor, se datorează faptului că informaţia provine din memoria semantică, de la termenul de maşină de pompieri. Deşi ambele tipuri de memorie există în memoria de lungă durată, memoria semantică este mai durabilă decât cea episodică. S-a demonstrat experimental uşurinţa cu care pot fi folosite informaţiile stocate în MLD. S-a cerut subiecţilor să asculte pasaje care conţineau un număr diferit de propoziţii. După intervale de timp variabile se cerea subiecţilor să asculte alte propoziţii şi să spună dacă erau exact aceleaşi propoziţii din primul pasaj citit. Unele dintre propoziţii erau acelaşi, altele însă erau schimbate ca formă sau ca înţeles. De exemplu, o propoziţie din primul pasaj era “Maria o urmărea pe Ioana”. Aceasta a fost modificată în “Ioana era urmărită de Maria.” (se modica forma nu şi înţelesul) sau în “Ioana o urmărea pe Maria.” (se modifica atât forma cât şi înţelesul). S-a constat că subiecţii puteau spune dacă propoziţia a fost modificată ca formă sau ca înţeles dacă intervalul între cele două prezentări era de 30 de secunde. Se pare că informaţiile despre înţelesul propoziţiilor au fost păstrate în MLD de tip semantic, în timp ce detaliile despre forma, structura propoziţiilor în memoria episodică şi erau uitate după ce dispăreau din MSD. Organizarea informaţiilor în MLD Organizarea MLD are rolul de a uşura actualizarea informaţiilor din vasta cantitate de informaţii stocate în memorie. În anii 40 s-au realizat cercetări pentru a demonstra că informaţiile din MLD sunt organizate. Sarcina subiecţilor a fost să-şi reamintească categorii de animale sau automobile memorate anterior. S-a constat că ei îşi aminteau un grup de itemi legaţi între ei, urma o pauză, apoi o îşi reaminteau un alt grup de itemi etc. Grupările de itemi reamintiţi reflectă modul cum este organizată informaţia în memorie. Când subiecţii memorau o nouă listă de itemi care puteau fi grupaţi, subiecţii aveau tendinţa de a şi-i reaminti tot grupaţi. S-a cerut subiecţilor să memoreze o listă de 60 de cuvinte care puteau fi grupaţi în patru categorii: animale, vegetaţie, nume şi profesiuni. Chiar dacă cuvintele erau prezentate în ordine aleatoare subiecţii îşi reaminteau cuvintele grupate pe categorii. Studiul evidenţiază faptul că aceste cuvinte erau stocate în MLD conform categoriilor cărora aparţineau.

50

fantomă. O imagine eidetică poate dura 4 minute având o claritate de cristal. Să presupunem. lapte. se pare că cea mai mare parte din memoria noastră se bazează pe o reţea de reprezentări abstracte care au anumite semnificaţii. TEORIA DUBLEI CODĂRI Această teorie susţine faptul că memoria declarativă conţine atât informaţii senzoriale cât şi verbale (Paivio. Termenul este împrumutat din logică. Probabil ne vom aminti cuvântul sub forma: "KAR-NO-BLIK". Jumătate din subiecţii au primit indicaţia s-ă memoreze listele în orice ordine. vagon.5. câine. Aceste imagini neobişnuite şi puternice din ochii minţii sunt cunoscute sub numele de imagini eidetice. Pentru fiecare listă trebuia imaginată o povestire. Hebb considera că sinapsele erau modificate de fluxul continuu de impulsuri electrice iar schimbările produse se păstrează şi după ce impulsurile dispar creându-se astfel o reţea de neuroni care stochează amintiri specifice.1. Experimental s-a constat că oamenii cu o bună memorie vizuală îşi pot aminti toate sau aproape toate obiectele care le-au fost prezentate timp de 30 de secunde. Astfel putem stoca informaţie atât în formă senzorială cât şi sub formă de cuvinte. Cu cât există mai multe legături între informaţiile stocate cu atât mai logică va fi reamintirea itemilor de informaţie. ca aceasta: băiat. 1983). astfel reactivându-se amintirile stocate. III. Cuvântul poate fi memorat ca imagine vizuală. noi nu vom repeta cuvânt cu cuvânt ceea ce acesta ne-a spus. O afirmaţie este “cea mai mică unitate cu sens 51 . gălăgie. memoria stochează semnificaţiile informaţiilor nu cuvinte sau senzaţii. Aceste legături fac ca reactualizarea să fie mai eficientă. Modul cum sunt organizate informaţiile în MLD nu este bine cunoscut. de exemplu. Autorul considera că amintirile se fixează direct în căile nervoase din creier. Cea mai cunoscută teorie a modului de stocare a semnificaţiilor se bazează pe afirmaţii (Anderson. TEORIA REŢELEI DE AFIRMAŢII Deşi există dovezi că anumite amintiri pot fi stocate ca imagini şi cuvinte. dar este mult mai probabil ca să fie împărţit în silabe şi reţinut în formă verbală. Hebb (1949) a descris pentru prima dată o astfel de reţea neuronală. Conceptul de reţea de memorie nu este nou. casă. Autorul considera că activarea unui neuron sau doi din reţeaua neuronală ar determina şi activarea altor neuroni. Dacă o altă persoană ne cere să-i explicăm ceea ce a relatat anterior prietenul nostru. pălărie. că ne întâlnim pe stradă cu un prieten care ne povesteşte ce i s-a întâmplat cu o zi înainte.6. Grupul de subiecţi care au avut sarcina de a realiza povestiri şi-au reamintit 90% dintre cuvinte. Această teorie argumentează faptul că odată cu codificarea senzorială se poate realiza şi o codificare verbală (folosind limbajul) pentru a stoca informaţiile. 1971). în timp ce subiecţii care au avut doar sarcina de memorare şi-au reamintit doar 15% dintre cuvinte.1. barcă. iar celorlalţi să creeze povestiri folosind cuvintele din listă. III. ca şi cum subiecţii ar mai avea încă obiectele în faţă. dar şi în funcţie de cât de frecvent s-au asociat cu evenimentele din experienţa noastră anterioară. au cerut subiecţilor să memoreze 12 liste de câte 10 cuvinte. ci vom folosi propriile noastre cuvinte. Deci. Abilitatea de a utiliza imaginile eidetice este denumită memorie fotografică şi apare în mod obişnuit la copii. Această idee se bazează pe faptul că oamenii se pare că îşi amintesc mai bine imaginile decât cuvintele. volan. Să luăm cazul unui cuvânt fără sens: "KARNOBLIK". Imaginile sunt clare. Se pare că informaţiile sunt organizate primar sub forma unor categorii de semnificaţii.INTRODUCERE ÎN PSIHOLOGIE (II) Într-un alt experiment.

CORNEL HAVÂRNEANU pe baza căreia se poate judeca adevărul sau falsitatea”. Cele două teorii prezentate anterior explică organizarea informaţiei verbale. NIVELE DE PROCESARE: O ALTERNATIVĂ LA MODELUL BLOCURILOR DE MEMORIE Cercetările recente indică faptul că modelul celor trei blocuri de memorie este prea simplist.1. care era stocată în memorie şi testând cu atenţie cum sunt activate aceste informaţii. Afirmaţia (1) “Ion a cumpărat o Dacie nouă Mariei” ar putea să apară în MLD astfel: cumpărat trecut relaţia timp Ion agent obiect recipient Maria 1 Dacie Amintirile se pare că sunt legate în diferite moduri. În cadrul reţelei neuronale fiecare afirmaţie este reprezentată de un cerc care este conectat la componentele afirmaţiei prin săgeţi. Teoria reţelei de afirmaţii susţine că atunci când dorim să ne reamintim cum arată un obiect sau care este structura lui trebuie mai întâi să ne reamintim semnificaţia obiectului şi plecând de la aceasta să reconstruim reprezentarea senzorială sau verbală. Fiecare săgeată indică un anumit tip de legătură. Cu alte cuvinte imaginile vizuale par să fie stocate sub formă de reţele. combinând părţi ale diferitor feţe umane. indiferent dacă este informaţie senzorială sau verbală. Investigând cunoştinţele subiecţilor despre fiecare porţiune a feţei. iar săgeţile legate la noduri sunt denumite legături. astfel că dacă ne amintim unul ni le reamintim şi pe celelalte. în acest caz amintirea lor ne ajută foarte puţin să reactualizăm celelalte componente. Maria fiind logodnica sa. Acestea sunt afirmaţii pentru că fie sunt adevărate fie false. Craik şi Lockhart (1972) au imaginat un model al nivelurilor de procesare. Să vedem ce să întâmplă cu informaţia senzorială. Deoarece MLD conţine o multitudine de astfel de afirmaţii. Aceasta implică reprezentarea afirmaţiilor mai curând decât reprezentarea verbală sau vizuală. Să luam ca exemplu următoarea frază: “Ion a cumpărat Mariei o Dacie nouă. Unele noduri pot fi foarte departe de altele şi foarte slab legate.7. s-ar putea demonstra că aceasta este modalitatea principală prin care s-ar organiza informaţiile în memorie. Anderson (1983) a putut demonstra că “procesul de reactivare a informaţiilor verbale este valabil şi pentru materialul vizual”.” Această frază poate descompusă fi într-un număr de idei simple. între ele trebuie să existe interacţiuni. Unele noduri sunt foarte apropiate şi legate de altele. sugerând că distincţia dintre memoria de scurtă durată şi cea de lungă durată este o problemă de grad mai curând decât de 52 . “Maria este logodnica lui Ion”. “Dacia era nouă”. implicate în fraza iniţială: “Ion a cumpărat Mariei o Dacie”. Dacă s-ar demonstra că şi alte informaţii senzoriale (tactile sau acustice) sunt stocate în acelaşi fel. Stocăm informaţiile în funcţie semnificaţia lor şi probabil mai puţin în funcţie de structura sau felul cum arată. Componentele sunt denumite noduri. Deşi materialul verbal şi vizual este stocat în zone diferite ale creierului mecanismele de stocare sunt asemănătoare. Pentru a studia această problemă Anderson a conceput feţe umane. III.

O procesare profundă presupune o mai mare elaborare pe parcursul codării frazelor decât în timpul procesării superficiale. Care sunt cauzele uitării? De ce unele amintiri sunt pierdute sau nu mai pot fi reactualizate? Există o serie de teorii care explică apariţia uitării: teoria ştergerii urmelor. frumos. Ambele grupe de subiecţi au apoi sarcina de a-şi reaminti cât mai multe cuvinte după 10 minute. elaborăm. Dar. Da exemplu. dulce. Durabilitatea informaţiei stocate depinde de cât de bine au fost prelucrate şi codate informaţiile în memorie. Din perspectiva acestui punct de vedere chiar şi prelucrarea superficială a informaţiei perceptuale poate fi îmbunătăţită prin elaborare. III. teoria uitării motivate. 53 . care este diferenţa între procesarea superficială şi cea profundă? Procesarea superficială implică o codare superficială a informaţiei perceptuale. care susţine că timpul face ca urmele de memorie să slăbească. Conform acestui model de abordare. Craik şi Lockart au constatat că subiecţii din al 2-lea grup îşi reamintesc mai multe adjective. UITAREA Nu întotdeauna ne amintim informaţiile stocate anterior. Un punct de vedere mai recent sugerează că diferenţele dintre nivelurile de procesare sunt mai generale decât distincţia dintre codare în termeni de percepere a caracteristicilor intuitive sau a înţelesului. ca în cazul relaţionării unui nou număr de telefon cu amintirile existente despre persoana pe care o sunăm. care sugerează că informaţia uitată este neplăcută şi ameninţătoare. deoarece aceşti subiecţi au procesat cuvintele mai profund. teoria reconstrucţiei care susţine că urmele de memorie sunt denaturate de timp. diferenţele dintre MSD şi MLD. Procesarea profundă a informaţiei noi ajută la reţinerea paragrafului. Cealaltă jumătate avea sarcina de a procesa profund lista: “Priviţi fiecare cuvânt câte 5 secunde şi încercuiţi adjectivele care credeţi că vă descriu”.2. în timp ce procesarea profundă implică semnificaţiile. Autorii consideră că există numai o singură memorie în afara memoriei senzoriale. dacă citim un paragraf şi stăm câteva momente pentru a lega conţinutul acestuia cu informaţiile din capitolul anterior sau cu propria noastră experienţă de viaţă. respectiv de lungă durată. îngrijit. Nu se ştie încă dacă punctul de vedere al nivelurilor de procesare a informaţiei va înlocui modelul blocurilor de memorie sau doar îl va modifica clarificând temenii de memorie de scurtă. care au fost descrise anterior. Jumătate dintre subiecţi au sarcina de a procesa superficial lista: “Priviţi fiecare cuvânt câte 5 secunde şi încercuiţi adjectivele care conţin litera i”. Să presupunem că avem următoarea listă de adjective: moale. nu se referă la două sisteme de memorie care operează după principii diferite. inteligent. adică facem legături cu experienţa anterioară. teoria interferenţei care sugerează că alte informaţii pot interfera cu cele pe care dorim să ni le reamintim. Informaţiile vor fi păstrate puţin timp dacă vor fi procesate la un nivel superficial. ci vizează nivele diferite de procesare a informaţiei. Din punctul de vedere al autorilor putem vorbi despre un continuum al nivelurilor de procesare care merge de la foarte simplu la complex. Elaborarea este definită ca fiind crearea de asociaţii între noile informaţii şi cele care deja există în memorie. cald. gândind la înţelesul lor.INTRODUCERE ÎN PSIHOLOGIE (II) blocuri diferite ale memoriei. uneori devenind de nerecunoscut.

În această situaţie interferenţa nu a apărut pentru că informaţiile nu erau asemănătoare. S-a constat că subiecţii îşi reamintesc progresiv din ce în ce mai greu combinaţiile de litere datorită interferenţei. Ei nu au fost importanţi sau nu au fost bine reţinuţi. iar interferenţa provocată de învăţarea ulterioară. de exemplu. numite “urme de memorie” rămân în creier după învăţare şi treptat slăbesc în timp dacă nu sunt reactivate.CORNEL HAVÂRNEANU III. de numere. Se pare că teoria se verifică în cazul memorie senzoriale şi de scurtă durată.1. influenţa acestora fiind cunoscută sub numele de efect de interferenţă. În curând reamintirea devine dificilă deoarece informaţii asemănătoare interferează cu amintirea altora. Acest lucru a fost demonstrat experimental. apoi ale altor trei. Uitarea este un fenomen mult mai complicat decât slăbirea urmelor de memorie datorită trecerii timpului şi implică şi alţi factori în afara de timp. Nu este mare lucru să învăţăm tehnicile celor trei pictori. TEORIA ŞTERGERII URMELOR Conform acestei teorii anumite modificări fiziologice. Celui de la doilea grup i s-a cerut să memoreze 5 liste de combinaţii de câte 3 litere şi o listă de numere asemănătoare celor folosite pentru primul grup. deosebită de primele. Uitarea apare pur şi simplu pentru că timpul trece. Interferenţa proactivă În paradigma interferenţei proactive subiecţii memorau două seturi de materiale asemănătoare. Psihologii denumesc interferenţa datorată învăţării anterioare.2. În acest experiment interferenţa vine de la informaţiile care au fost achiziţionate înainte de a învăţa lista. Interferenţele iniţiale se datorează faptului că informaţiile erau similare. Memorarea anterioară a unui material similar cauzează interferenţa cu reamintirea noului material învăţat.2. Monet sau Matisse. 785. Subiecţii sunt tot mai încurcaţi pe măsură ce memorează mai multe liste. Listele memorate anterior interferează cu reamintirea noii liste. interferenţă proactivă. Interferenţa poate fi cauzată şi de informaţii care au fost învăţate după memorarea materialului. Amintirea celei de a doua liste era comparată cu a cea a subiecţilor din grupul de control. 877). “Urmele” de memorie sunt “permanente” odată ce au intrat în MLD. mai târziu fiind testată memorarea celei de a doua liste. cum ar fi memorarea a două liste de cuvinte similare. III. La fel se întâmplă când încercăm să ne reamintim. dar îşi amintesc foarte bine a şasea listă. dar să presupunem că învăţăm şi despre tehnicile altor trei pictori impresionişti. Toate teoriile biochimice ale memoriei susţin ideea că itemii din MLD pot slăbi deoarece structura chimică a lor se poate rupe sau rearanja din anumite motive. mai multe numere de telefon sau formule matematice. adică reamintite din când în când.2. Grupul de control a avut înainte de a învăţa prima listă o sarcina fără legătură. Slăbirea informaţiilor din memoria de lungă durată se pare că nu se datorează trecerii timpului. Procedeul are următoarea schemă: 54 . Aceştia sunt pierduţi pentru că au o structură chimică slabă. interferenţă retroactivă. Un grup de subiecţi a avut sarcina de a memora 6 liste de câte trei combinaţii de cifre (632. TEORIA INTERFERENŢEI Uneori informaţiile din MLD pe care încercăm să ni le reamintim pot interfera cu alte amintiri. Alţi autori consideră că unii itemi pot fi însă pierduţi sau pot slăbi. Această teorie este contestată în ultimul timp. Să presupunem că suntem interesaţi de pictorii impresionişti francezi şi că citim o carte despre tehnica lui Degas.

2. putem concluziona că amintirea listei A a interferat cu amintirea listei B. III. în poveste fiind relatate şi aspecte pozitive dar şi negative. TEORIA RECONSTRUCŢIEI S-a sugerează că anumite urme de memorie pot fi modificate de trecerea timpului putând deveni de nerecunoscut. 55 . Interferenţa retroactivă În această paradigmă subiecţii învaţă lista A şi B apoi li se cere să-şi reamintească lista A. ascultăm o lungă poveste despre Mircea (persoană pe care nu o simpatizăm). apoi realizează o sarcină care nu are legătură cu materialul listelor. mai scurt şi mai puţin detaliat. este mai probabil să omitem faptele pozitive şi să le exagerăm pe cele negative.3. Cercetătorii au arătat subiecţilor figuri ambigui. putem spune că am experimentat interferenţa. Modificările de memorie au fost demonstrate experimental. putem trage concluzia că lista B învăţată ulterior a interferat cu reamintirea listei A. dând informaţii verbale despre ce înseamnă fiecare dintre aceste figuri. Grupul de control învaţă lista A. Procedeul are următoarea schemă: Grup experimental Grup de control învăţarea listei A învăţarea listei A învăţarea listei B sarcină fără legătură testarea listei A testarea listei A Dacă subiecţii din grupul experimental sunt mai puţin capabili să-şi reamintească lista A în comparaţie cu subiecţii grupului de control. S-au folosit două grupe experimentale şi pentru fiecare grup s-a dat o listă diferită de semnificaţii ale desenelor prezentate. Interferenţa în cazul MSD acţionează diferit: prin încărcarea sau slăbirea capacităţii acesteia sau eliminarea unui item din depozitul de memorie. Amintirile devin astfel mai puţin complexe. 689-2354 şi cineva spune “probabil este 689-5423” înainte de a forma numărul. Dacă privim un număr de telefon. De exemplu.INTRODUCERE ÎN PSIHOLOGIE (II) Grup experimental Grup de control învăţarea listei A sarcină fără legătură învăţarea listei B învăţarea listei B testarea listei B testarea listei B Dacă performanţa primului grup este mai mică decât cea a grupului de control. Dacă părerea preconcepută despre Mircea este una negativă. Povestea o vom relata altui prieten. Utilizând aceste paradigme cercetătorii au putut să studieze proprietăţile interferenţei asupra amintirilor şi să demonstreze că aceasta este o cauză importantă a uitării. mai consistente şi mai congruente cu ceea ce individul deja ştie şi crede. Interferenţa nu este o cauză a uitării doar pentru memoria de lungă durată ci şi pentru cea de scurtă durată.

Această teorie nu a fost testată în laborator. Uitarea reconstructivă apare în timpul procesului de reamintire. Dacă încercăm să ne amintim un eveniment mai târziu. Acest lucru se datorează faptului că Barllet a utilizat în explicaţie termeni vagi. Se pare că mesajul verbal nu a alterat ceea ce a fost stocat în memorie sau modul cum a fost stocat.2. Acesta a observat că nu apar diferenţa între cele două grupe de subiecţi atunci când li se cerea să recunoască stimulii originali. După cum spune Bartlett (1932) memoria este parţial o “reconstrucţie imaginativă” a experienţei noastre anterioare. Desenele au fost distorsionate pentru a fi în acord cu semnificaţiile date pentru figurile ambigui. Ultimele versiuni ale teoriei folosesc distincţia lui Tulving între memoria episodică şi semantică. ameninţătoare pentru noi. dar în ultimii ani un impact mai slab în cercetările asupra memoriei. Această teorie are au punct de vedere interesant legat de uitarea informaţiilor din MLD.4. UITAREA MOTIVATĂ Freud considera că uităm informaţii pentru că acestea sunt. prin fenomenul numit represie. unele cazuri de pierdere a memoriei 56 . Spionul aruncă documentul secret în şemineu cu doar 30 de secunde înainte de a fi prea târziu. Propoziţia originală nu spune nimic despre arderea documentului (putea să nu ardă focul în şemineu).” Observăm că această propoziţie nu a fost ascultată anterior. Studiul prezentat anterior a fost reluat mai târziu. Alte studii experimentale au demonstrat că distorsiunile de memorie nu apar treptat ci în timpul procesului reamintirii. III. Situaţia este alta atunci când semnificaţiile (de exemplu. Există multe cazuri de pierdere a memoriei datorate unor evenimente foarte stresante cum ar fi accidente sau crime. şapte sau patru) figurilor sunt date puţin înainte de a cere subiecţilor să reproducă figurile. Subiecţii ascultau un pasaj ca acesta: “Era târziu în noapte când telefonul a sunat şi o voce începe să plângă în hohote. dar detaliile au fost reconstruite pentru a completa această semnificaţie. Cei mai mulţi dintre subiecţi au spus că au auzit afirmaţia. Freud consideră că conştiinţa împinge informaţiile neplăcute sau periculoase în inconştient. Fără a fi conştienţi de acest lucru. este mult mai probabil să ne reamintim semnificaţiile acestuia şi mai puţin detaliile. Autorii consideră că semnificaţia propoziţiei. Aceste dovezi nu reprezintă un suport puternic al teoriei din trei motive. este reactivată din memoria de lungă durată. dovezile provenind din domeniul clinic.” Mai târziu subiecţilor li s-a cerut să precizeze dacă au auzit următoarea propoziţie: “Spionul a ars documentul secret cu 30 de secunde înainte de a fi prea târziu. noi inventăm detalii care sunt în concordanţă cu semnificaţia a ceea ce ne amintim. care implică puternic ideea că documentul a fost ars. S-a încercat testarea acestei versiuni a teoriei reconstrucţiei. într-un anumit fel. În primul rând pentru că istoria cazurilor nu a implicat un control experimental atent.CORNEL HAVÂRNEANU De exemplu: Figură reprodusă Grupul 1 Şapte Figura stimul Grupul 2 Patru Figură reprodusă Ulterior subiecţilor li s-a cerut să reproducă desenele figurilor. Bransford şi Franks (1971) au sugerat că noi avem tendinţa de a distorsiona sau reconstrui amintirile deoarece în MLD noi reţinem semnificaţiile evenimentelor mai curând decât detaliile episodice.

de lovituri la cap în timpul unui accident. Subiecţilor li s-a arătat o listă de cuvinte. 57 .INTRODUCERE ÎN PSIHOLOGIE (II) putând fi cauzate. există motive să credem că experienţa emoţională. îmbunătăţesc reamintirea. în general. s-a constat că stresul are efect de întrerupere a proceselor biologice de consolidare a urmelor de memorie în MLD şi mai puţin de a determina reprimarea informaţiilor în inconştient. de exemplu. ne-o amintim mai bine decât cea neutră. Ambele tipuri de emoţii. S-a constat că aceştia îşi reaminteau mai bine cuvintele cu un impact emoţional pozitiv decât pe cele cu impact emoţional negativ. fiind legată de evenimentele stresante inutile. Un alt argument este acela că uitarea motivată poate face parte din viaţa noastră zilnică. Cuvintele neutre au fost reţinute cel mai slab. ceea ce nu este în concordanţă cu teoria lui Freud. Mulţi dintre noi ne putem aminti în detaliu un eveniment cu puternice implicaţii emoţionale. Viaţa de zi cu zi susţine această afirmaţie. dar după cum a afirmat şi Freud este mai dificil să ne reamintim amintirile negative. pozitive sau negative. În al doilea rând. Deşi Freud afirma că ne amintim mai bine experienţele emoţionale pozitive în comparaţie cu cele negative. Teoria lui Freud a fost studiată experimental. iar mai târziu şi li s-a cerut să şi-o reamintească.

reacţii generale pozitive sau negative faţă de situaţiile stimul. de aceea acest motiv poate doar fi atribuit în urma observării comportamentului de alimentare. Behavioriştii. Motivele şi emoţiile sunt strâns legate între ele: emoţiile activează dar motivele menţin acţiunea. putem atribui motivaţia de sete unei persoane care bea un sfert de litru de apă. Ele sunt însoţite de manifestări fiziologice şi comportamente specifice.CORNEL HAVÂRNEANU IV. care au studiat comportamentul în termenii stimul-răspuns. direcţionează şi menţine comportamentul uman. De exemplu. De aceea. Unii psihologi limitează motivaţia la evenimentele interne care sunt imediate şi cauzează direct acţiunea. emoţiile au proprietăţi motivaţionale proprii (o persoană îndrăgostită caută să fie cu persoana iubită). Dworetzty (1995) consideră că motivaţia include orice stare sau condiţie care face ca organismul să producă sau să inhibe un răspuns motor sau o acţiune. care poate fi observat şi nu motivaţia. MOTIVAŢIE ŞI AFECTIVITATE IV. Foamea era cea care determina comportamentul de alimentaţie. Deoarece condiţiile externe erau aceleaşi psihologii au considerat că schimbările se datorează unor modificări ale stării interne a animalului. Dacă cineva mănâncă într-o dimineaţă trei prăjituri. motivaţia de a face cât mai bine un test este însoţit de anxietate). Alţi cercetători au preferat o definiţia mai largă a motivaţiei. nu înseamnă că s-a modificat personalitatea. Dar foamea nu putea fi observată direct. motivele sunt acompaniate de emoţii (de exemplu. nu au considerat necesar să analizeze motivaţia. Schimbarea se datorează motivaţiei de foame.1. credinţele sau gândurile pot fi considerate ca motive într-o situaţie dată. mulţi cercetători au studiat modificările biologice sau fiziologice. cum ar fi nivelul hormonilor sau neurotransmiţătorii care activează o secvenţă motorie sau o acţiune. Psihologii nu ajuns la un acord în ceea ce priveşte înţelesul conceptului de motivaţie. 58 . Motivaţia a fost definită ca un proces care activează. Behavioriştii au constatat că un animal nu mânca întotdeauna hrana care îi era servită în aceleaşi circumstanţe. deoarece o considerau ca făcând parte din categoria fenomenelor psihice care nu puteau fi în mod direct observabile. iar a doua zi doar una. mulţi autori au studiat comportamentul motivat. motivaţia este atribuită plecând de la comportamentul direct observabil. incluzând orice stare sau condiţie (cognitivă sau fiziologică) care poate orienta organismul spre acţiune În această perspectivă. Motivaţia este legată de emoţii. Conceptul de motivaţie ajută în explicarea fluctuaţiilor de comportament. MOTIVAŢIA Psihologii sunt interesaţi de studiul motivaţiei deoarece doresc să înţeleagă de ce apare un comportament şi care sunt procesele de bază care activează comportamentul. Utilizând această definiţie. Deoarece nu poate fi direct observată.

atunci când nivelul de apă din organism ajunge la un nivel critic.m. s-a introdus în stomacul unei persoane înfometate un mic balon ataşat de un tub. Experimental s-a demonstrat că două zone ale hipotalamusului au rol reglator în cadrul acestor două sisteme. astfel încât să preseze asupra pereţilor stomacului. apă.1.a. Dacă această parte a hipotalamusului era distrusă şobolanii nu se mai alimentau deloc. speciile nu mai asigură reproducerea şi deci supravieţuirea).d.1. motivele şi instinctele putând fi atribuite prin observarea comportamentelor. Motivele biologice sunt înnăscute (oameni nu învăţă să le fie sete!). S-a constat că atunci când balonul era umflat. se transmite un semnal la rinichi pentru a nu se elimina apă în urină. Dacă o anumită perioadă de timp nu se ingerează apă sau alimente. Cele mai multe dintre motivele primare au la bază nevoile organismului de a menţine un anumit nivel al elementelor esenţiale: un anumit nivel al glucidelor din sânge. Aceste mecanisme sesizează dezechilibrele care apar în organism şi determină acţiunea pentru restabilirea echilibrului. Foamea S-au făcut numeroase studii experimentale pentru a afla mecanismele apariţiei şi satisfacere a foamei. Aceste nivele critice sunt reglate de mecanismele homeostazice. Cercetătorii consideră că motivele apar datorită schimbărilor produse în organism. De exemplu. Răspunsurile organismului pentru restabilirea echilibrului pot implica reacţii interne dar şi comportamente vizibile. Aceste experienţe sunt comune pentru existenţa umană. Aceste date indică faptul că mecanismele homeostazice ale foamei şi satisfacerii ei nu sunt localizate doar la nivelul stomacului. Tendinţă de restabilire a echilibrului organismului este cunoscută sub numele de homeostazie. a. iar un alt semnal este transmis spre creier pentru a fi căutate şi consumate lichide. După consumarea unei anumite cantităţi de mâncare şi apă această nevoie dispare. Aceste motive sunt considerate de specialişti ca fiind motive primare. dacă vrea apă atunci înseamnă că ea este însetată. persoana nu putea să mai mănânce şi senzaţia de foame dispărea. creşterea nevoii de apă determinând intensificarea acţiunilor pentru a o satisface. În 1954. ele trebuie satisfăcute altfel pot determina moartea (dacă motivul sexual nu este satisfăcut. căldură. Se consideră că foamea este reglată de două sisteme: un sistem de alimentare. animalele care erau deja sătule începeau să mănânce din nou. S-a observat însă că pacienţii cărora li s-a extras stomacul (datorită de cancerului) continuau să simtă senzaţia de foame sau de saturaţie. evitarea durerii. Mecanisme homeostazice asemănătoare sunt implicate în cazul nevoii de hrană sau pentru menţinerea temperaturii corpului. încearcă să menţină un nivel optim. somn. Mecanismele homeostazice sunt reglatoare. Dacă cineva caută mâncare este clar că persoana respectivă este înfometată. Într-unul dintre experimente. MOTIVELE BIOLOGICE Probabil că cele mai evidente motive sunt cele care derivă din nevoile fizice: hrană. Dacă o persoană este însetată ea va căuta să-şi satisfacă această nevoie. la un moment dat va apărea automat motivaţia de a satisface setea şi respectiv foamea.INTRODUCERE ÎN PSIHOLOGIE (II) IV. Atunci când partea hipotalamusului asociată sistemului de alimentare era stimulată electric. ş. murind de foame (fenomen 59 . care iniţiază alimentarea atunci când pare nevoia de hrană şi unul de saţietate care opreşte alimentarea atunci când o cantitate suficientă de hrană a fost consumată. Elito Stelar a emis ipoteza că centrul foamei este situat în hipotalamus. o anumită cantitate de apă etc.

persoanei respective făcându-i-se foame. Cercetările recente au demonstrat că mecanismele biologice implicate sunt mult mai complexe. Experienţele făcute pe şobolan au arătat că dacă unui şobolan care a fost înfometat i se injectează sângele unui alt şobolan care abia a mâncat. Emoţiile joacă. Cele două mecanisme nu sunt afectate simultan. Injectarea de glucagon unei persoane căreia îi era foame. Când nivelul glucozei scade sub nivelul optim se activează sistemul de alimentare. Când un individ creşte în greutate. de exemplu. 60 . Fluidul extracelular. poate fi afectat de pierderea de sânge sau dezhidratare. care poate semnaliza fie descreşterea alimentaţie fie creşterea nivelului de activitate al organismului pentru a arde caloriile. Această creştere poate fi detectată de hipotalamus. mecanismele intercelulare înregistrează cantitatea de fluid din jurul celulelor. fără ca să fie afectate şi mecanismele intracelulare. Deşi foamea este un motiv biologic. de asemenea un rol important. Nivelul lipidelor din sânge. Se pare că şi alte structuri cerebrale au rol reglator. 10% din apă se găseşte sânge. S-a constat că hipotalamusul are în structura sa neuroni specializaţi pentru detectarea nivelul de glucoză din sânge. Insulina injectată în sângele unei persoane care era sătulă. ca centru de reglare a mecanismului foamei. Setea Setea este şi ea controlată de mecanisme homeostazie. acesta refuză hrana. Mecanismele intracelulare au la bază un senzor de înregistrare a cantităţii de apă din interiorul celulelor.CORNEL HAVÂRNEANU denumit afagie). Dorinţa de a bea este determinată de felul în care apa este distribuită în întregul organism şi există cel puţin două mecanisme care controlează echilibrul apei din corp. ficatul şi duodenul monitorizează nivelul de glucoză din sânge. învăţarea are un rol important asupra comportamentului alimentar. Persoanele anxioase mestecă şi înghit de mai multe ori decât este normal. 25% din apă se găseşte în spaţiul dintre celule. Nivelul de zahăr din sânge. Dacă era distrusă partea hipotalamusului asociată sistemului de saţietate şobolanii mâncau excesiv. Cercetătorii consideră că hipotalamusul. Stomacul oferă cele mai rapide informaţii. dispărând senzaţia de foame. Astfel. nivelul de glucoză din organism este un element cheie al mecanismului de control a foamei. 3. nivelul de glicerol creşte. Probabil că hipotalamusul monitorizează nivelul de lipide din sânge. a produs creşterea nivelului de glucoză din sânge. Când se obţine un nivel suficient de glucoză este activat sistemul de saţietate şi alimentarea este oprită. Deci. De asemenea. Apa nu este distribuită uniform în corp: 65% din apă se găseşte în celule. sunt implicaţi şi factori psihologici. iar cele depresive îşi pot pierde apetitul pentru o lungă perioadă de timp. continuu pe toată perioada zilei. iar stomacul plin activează sistemul saţietăţii. Cercetările au indicat că menţinerea în timp a greutăţii corpului este realizată de către un alt mecanism. 2. a cauzat scăderea nivelului de glucoză. b. primeşte informaţii de la diferite organe: 1. contracţiile stomacului semnalizează sistemul de alimentare. Rolul glucozei în reglarea foamei a fost demonstrată experimental.

iar distrugerea acestor structuri determină hipersexualitatea. Celule receptoare sunt capabile să regleze echilibrul de apă. Motivaţia sexuală Fără o motivaţie sexuală. acestea consumau o cantitate mult mai mare de apă. Factorii psihologici au rol în reglarea setei. c. putând fi receptivi în orice moment la stimularea sexuală. Ca şi în alte motive primare. Centrii hipotalamici şi alte structuri cerebrale sunt implicaţi în iniţierea comportamentului sexual. ceai etc. Masculii acestor specii sunt mai puţin influenţaţi de hormoni decât femelele. nepalezii preferă să bea lapte de yak în loc de lapte de vacă) şi când se bea (de exemplu. oamenii şi alte animale care se reproduc pe această cale ar dispărea. nu se cunosc încă pe deplin toate mecanismele care controlează apariţia nevoii de a bea. Excepţie fac persoanele consumatoare de băuturi care conţin alcool sau stimulanţi (cafea. chiar dacă înainte de vederea paharului persoana respectivă nu era însetată. deoarece sunt sensibile la cantitatea de apă eliminată din celulele creierului. În timp ce foamea. La animale hormonii joacă un rol important în reglarea motivaţiei sexuale. Legătura slabă între sexualitate 61 . Această constatare a determinat cercetătorii să presupună că de fapt foamea şi setea sunt reglate de mecanisme homeostazice similare. Sexualitatea implică mai multe emoţii şi are o importanţă mai mare la oameni în comparaţie cu alte motive primare. Sodiul extrage apa din celule prin procesul de osmoză. motivaţia sexuală este un motiv primar esenţial pentru supravieţuirea speciilor. dar controlul biologic al comportamentului sexual este mai puţin semnificativ la oameni. atunci când animalele nu aveau acces la hrană. cum sunt cerbii sau ţapii. Comportamentul sexual al animalelor este limitat la anumite perioade de timp când fertilizarea şi reproducerea este propice. pisici şi şoareci sunt receptive la relaţiile sexuale doar atunci când sunt în perioada de ovulaţie. Femelele câini. Alte structuri cerebrale duc la inhibarea comportamentului sexual. Se pare că şi glanda pituitară poate afecta cantitatea de apă eliminată din organism. Învăţarea influenţează ceea ce se bea (de exemplu. Aceleaşi mecanisme biologice de bază sunt implicate în motivaţia sexuală a mamiferelor. bem un pahar de suc la micul dejun). relaţiile sexuale producându-se indiferent dacă reproducerea este posibilă sau nu. Baze biologice ale motivaţiei sexuale. setea şi alte motive primare sunt necesare pentru supravieţuirea individului.). hipotalamusul are un rol important în reglarea comportamentului sexual. Extirparea acestor centri determină dispariţia comportamentului sexual. În anii 60 s-a constat că atunci când animale erau private de hrană. La alte specii. masculii se angajează în relaţii sexuale doar în anumite perioade ale anului şi numai atunci produc spermă. Experimental s-a constat că injectarea de sodiu în hipotalamus a determinat apariţia dorinţei de a bea. La fel ca şi în cazul foamei. Motivaţia sexuală la oameni este mai puţin influenţată de factori hormonali. Setea excesivă “înlocuia” comportamentul de alimentare. Vederea unui pahar de bere poate activa setea.INTRODUCERE ÎN PSIHOLOGIE (II) O altă modalitate de control al echilibrului de fluide este reprezentată de receptorii din creier sensibili la concentraţia de sodiu. Stresul şi emoţiile au un efect mai slab asupra setei în comparaţie cu efectul pe care-l au asupra nevoii de alimentare.

care este benefică pentru sănătatea organismului. Marshall (1971. care îi învaţă o varietate de comportamente sexuale. apud. Stresul. Dworetzky. Varietatea de comportamente sexuale întâlnite la membrii unei culturi demonstrează rolul învăţării. Rolul stimulării externe. 1980). şase nopţi pe săptămână. Cea mai mare insultă pentru un bărbat din Mangaia este să fie acuzat că atinge orgasmul prea repede şi că nu este interesat de plăcerea partenerei (Lahey şi Ciminero. Nivelul intens al sexualităţii se menţine şi în perioada maturităţii. IV. în timp ce în alte culturi este o “crimă împotriva naturii”. Persoana care iniţial nu era excitată sexual poate fi stimulată de fotografii erotice sau fantezii romanice. anxietate şi depresia duc la descreşterea motivaţiei sexuale. Pentru a înţelege motivaţia sexuală o vom compara cu celelalte motive primare. Această practică determină renunţarea la onanism şi înlocuirea acestuia cu relaţii sexuale normale.CORNEL HAVÂRNEANU şi reproducere reprezintă principala diferenţă între comportamentul sexual uman şi animal. S-a considerat că nivelul testosteronului are un rol important pentru sănătatea bărbaţilor. Rolul emoţiilor. 1. Mai mult decât motivele primare. 62 . cu rol de mediere a motivaţiei sexuale. în timp ce altele sunt învăţate. trei orgasme pe noapte. bărbaţii cu media de vârstă de 20 de ani raportând două. 4. De exemplu. în anumite culturi stimularea organelor genitale este considerată normală. Unele motive psihologice sunt înnăscute şi se întâlnesc şi la diferite specii de animale. nivelul de testosteron din sânge creştea. 1. Stimularea sexuală determină secreţia de testosteron. dar nu trebuie să credem că între sexualitate şi hormoni nu există nici o legătură. Experimental s-a constatat că atunci când bărbaţii se excitau sexual vizionând un film erotic. din insula Mangaia. şi motivaţia sexuală este sensibilă la această categorie de stimuli. De acestea depinde fericirea şi starea de confort a persoanei. 3. Rolul învăţării. Controlul hipotalamic. MOTIVE PSIHOLOGICE Aceste motive nu sunt direct legate de supravieţuirea biologică a individului sau a speciei. Am constatat deja că învăţarea are un rol important în modelarea motivelor primare. Ambii parteneri experimentează intense plăceri sexuale. Ceea ce. Cei mai mulţi tineri încep relaţiile sexuale cu o femeie mai în vârstă şi cu experienţă. 1995) a raportat că relaţiile sexuale pentru obţinerea plăcerii este principala preocupare pentru polinezienii. 2. Motivaţia sexuală umană nu este guvernată de secreţiile hormonale. La fel ca foamea şi setea motivul sexual este controlat de sisteme cerebrale. motivele psihologice sunt legate de experienţă. Acestea duc la stimularea sistemului autonom simpatic care are o activitate opusă sistemului parasimpatic. În anumite situaţii anxietate şi depresia pot determina creşterea motivaţiei sexuale. Copiii sunt obişnuiţi cu relaţiile sexuale de la vârste de 12 -14 ani. La fel cum foamea poate fi stimulată de stimuli externi. tineri şi bătrâni. Şi motivaţia sexuală este influenţată de învăţare. când şi cât de mult mâncăm este influenţat de experienţa anterioară.2. centrii hipotalamici jucând un rol important.

Oamenii sunt motivaţi să manipuleze şi să investigheze mediul înconjurător. Există două teorii explicative ale motivaţiei de afiliere. Există un nivel optim de stimulare. b. fotbaliştii au nevoie de un nivel ridicat de stimulare pentru un meci. se pare că au un motiv înnăscut de căutare de noi stimuli. O persoană activă are un nivel mediu de stimulare. S-a observat existenţa unor diferenţe individuale în legătură cu intensitatea acestui motiv. deci de a reduce stimularea. şansele lor de supravieţuire erau mai mari. Nu se cunosc mecanismele care controlează nevoia de stimuli noi. aleg un prieten cu care să lucreze. Dacă stimularea este prea slabă apare tendinţa de a o intensifica. Sunt persoane care au un nivel ridicat al acestui motiv. Dacă maimuţele aveau la dispoziţie un puzzle. Motivaţia de afiliere Ca fiinţe sociale. fără a ţine seama de competenţa acestuia. iar dacă este prea puternică activitatea este întreruptă şi dezorganizată. în lipsa unei stimulări psihice oamenii simt nevoia unei activităţi. un şobolan a fost aşezat într-un labirint în formă de “T”. atunci ele erau preocupate de joc. Una dintre acestea afirmă că motivaţia de afiliere este înnăscută. apare tendinţa de a căuta liniştea. dar este evident faptul că oamenii au nevoie de o anumit nivel de stimulare pentru a se simţi confortabil. În funcţie de natura activităţii nivelul ideal al stimulării diferă. Nu se ştie dacă există o nevoie biologică pentru menţinerea unui nivel moderat al stimulării. atunci într-o cameră este prea mult zgomot. Experimental s-a constatat că persoanele cu un nivel ridicat a motivaţiei de afiliere şi cu un nivel scăzut al motivaţiei de realizare de sine. Maimuţele ţinute într-o cuşcă plictisitoare vor depune mult efort pentru a deschide o fereastră prin care puteau privi alte maimuţe sau obiecte în mişcare. Stimularea se referă la starea de alertă sau de activare a unei persoane. Cei cu nivel scăzut a motivaţiei de afiliere şi cu un nivel ridicat a motivaţiei de realizare de sine îşi aleg partenerul pe care-l consideră cel mai competent. fiecare individ căutând să-şi menţină acest nivel optim de stimulare. În perioadele preistorice. preferând să stea în compania celorlalţi şi neglijând chiar satisfacerea altor motive. Acest concept este legat de eficienţa activităţii în diferite situaţii. chiar dacă cuşca era la fel de plictisitoare. După un timp. care era dungată. iar un ceramist are nevoie de un nivel de stimulare mai scăzut. Nevoia de stimulare Mulţi oameni se plictisesc dacă stimularea este slabă sau dacă aceasta rămâne neschimbată. Stimularea este legată de activitatea formaţiunii reticulare şi de cea a sistemului nervos vegetativ simpatic.INTRODUCERE ÎN PSIHOLOGIE (II) a. Indivizii pot supravieţui la un nivel ridicat sau foarte scăzut de stimulare deşi sunt motivaţi pentru atingerea unui nivel optim de stimulare. A doua teorie afirmă că motivaţia de afiliere se 63 . Dacă stimularea este prea mică activitatea neadecvată. apoi explora aleea gri. De exemplu. Oamenii. oamenii sunt motivaţi să desfăşoare activităţi în grup. De exemplu. în care trebuia să aleagă între a merge la dreapta pe o alee vopsită în gri sau să meargă pe aleea din stânga. dar şi alte animale. participanţii la o vânătoare aveau mai multe şanse de succes dacă se organizau în grupuri. Persoanele anxioase sau aflate în panică au un nivel ridicat de stimulare. decât dacă vânau individual. bazându-se pe selecţie naturală. Astfel. Şobolanul explora mai întâi aleea cea mai interesantă. Într-un experiment. dacă este prea puternică apare tendinţa de a găsi o modalitate de descreştere a acesteia.

Indivizii se tem de succes deoarece sunt preocupaţi de responsabilităţile şi presiunile asociate succesului sau se tem de respingerea celorlalţi atunci când obţin succesul. deci motivaţia intrinsecă a acestuia este scăzută. adăugarea de motivaţie extrinsecă duce la scăderea motivaţiei intrinseci. Dacă un copil. însă.CORNEL HAVÂRNEANU dobândeşte prin experienţă. este încurajat dându-i-se ciocolată. ceilalţi oameni devin “stimuli pozitivi” prin procesul de condiţionare clasică. Ei evită profesiunile de competiţie deoarece simt un disconfort accentuat.. Unii cercetători au arătat că există şi o temă de succes. Motivaţia extrinsecă este externă activităţii desfăşurate. De exemplu. căruia nu-i place să-şi facă tema la matematică. Deoarece copiii sunt asistaţi de cei din jur atunci când îşi satisfac nevoile de hrană. comportamentul de afiliere devine o întărire pozitivă. Motivaţia intrinsecă presupune motivarea persoanei prin natura activităţii desfăşurate sau consecinţele naturale ale acesteia sau de ambele. căldură. Cei care au un nivel scăzut al motivaţiei de autorealizare nu sunt interesaţi de atingerea unui statut social sau de succesul material şi-şi canalizează energia spre alte domenii. în timp ce subiecţii cu un nivel scăzut de anxietate au manifestat tendinţe de afiliere mai mici. Experimental s-a constatat că subiecţii care erau făcuţi să se simtă mai anxioşi au manifestat un nivel mai ridicat a nevoii de afiliere. Se pune problema modalităţii de utilizare a motivaţiei intrinseci şi extrinseci în efortul de creştere a motivaţiei.3. el va desena mai puţin în continuare. Atunci când realizează succesul aceste persoane se bucură de reuşita lor mai mult decât majoritatea indivizilor. Astfel. Dacă. acesta este motivat extrinsec. Copilul lucrează pentru a obţine ciocolata şi nu din interes pentru matematică. maimuţele care rezolvă un puzzle. În mod asemănător. nedorind să fie recunoscuţi sunt motivaţi intrinsec să ajute alte persoane. Motivaţia de afiliere pare să fie mai puternică atunci când este ameninţată existenţa. Aceştia sunt foarte anxioşi în situaţii competitive şi au o teamă mare de eşec. poate fi folosită cu succes motivaţia extrinsecă pentru a creşte frecvenţa de apariţiei a acelui comportament. De exemplu. c. nu este parte a acesteia. subiectul este motivat intrinsec pentru a anumită acţiune. dacă unui copil căruia îi place să deseneze i se dă o diplomă de bun desenator. profesională). Indivizi care au un nivel ridicat al motivaţiei de autorealizare sunt mai puţin anxioşi în situaţii de eşec şi îşi aleg profesiuni în care au şanse de succes. putem spune că sunt motivate intrinsec pentru a rezolva puzzle. oamenii care fac donaţii anonime. igienă etc. IV. FORMELE MOTIVAŢIEI Psihologii au distins între motivaţia intrinsecă şi cea extrinsecă. 64 . sportivă. în comparaţie cu un alt copil care nu a primit o astfel de diplomă. Persoanele cu un nivel ridicat al motivaţiei de autorealizare trebuie să înveţe să echilibreze solicitările profesionale cu nevoia de relaxare.1. fără a fi recompensate pentru a aceasta. Experimental s-a constat că atunci când un comportament nu a apare frecvent. Motivaţia de autorealizare Acest tip de motivaţie se referă la nevoia psihologică de succes în situaţii competitive (în activitatea şcolară.

De exemplu. De exemplu. dacă a fost experimentat de mai multe ori scade treptat în intensitate. Orice sentiment. situaţii stimul care provoacă reacţia. fie pozitiv. d. iar spre vârf cele specific umane. consumul de droguri etc. bucurie. ruşine şi frică. În acest fel se explică dificultatea încheierii unei relaţii de iubire. care apare în lipsa partenerului. Motivele de bază sunt comune pentru majoritatea oamenilor. Faţă de un obiect stările emoţionale pot fi un amestec de sentimente pozitive şi negative. Exprimarea emoţiilor faţă de alte persoane. mâhnire. de amintiri plăcute şi neplăcute. precum şi decizia a ceea ce simţim poate fi confuză. Teoria lui Maslow (1970) Conform acestei teorii motivele umane sunt organizate într-o structură ierarhică. Nu fericirea menţine relaţia ci simptomele negative ale lipsei celuilalt. Deseori ne analizăm sentimentele şi chiar le expunem logic pentru a înţelege de ce ne comportăm într-un anumit fel. Dacă se încearcă separarea totală de partener. TEORII ALE MOTIVAŢIEI a. anxietatea este o combinare între frică şi una sau mai multe emoţii de bază (furie. IV. Două sunt conceptele importante ale acestei teorii: a. Celelalte emoţii rezultă din combinarea acestora. surprindere. un comportament care însoţeşte în general emoţiile. în contrast. b. fie negativ. AFECTIVITATEA Majoritatea psihologilor acceptă existenţa a patru caracteristici definitorii pentru emoţii: a. Fiecare sentiment pozitiv este urmat. De exemplu. Emoţiile reprezintă un complex de stări emoţionale care implică experienţe conştiente sau mai puţin conştiente. ruşine. care duc la răspunsuri psihice ce inhibă sau facilitează motivaţia comportamentului. mâhnire). b. deoarece sentimentele pozitive au dispărut. o tonalitate afectivă pozitivă sau negativă conştientă a experienţei. psihologice. saltul cu paraşuta. 1980) Această teorie explică modul de achiziţionare a unor comportamente cum ar fi dragoste. Plutchik (1980) consideră că există opt tipuri de emoţii de bază din combinarea cărora rezultă emoţiile complexe. b. soldaţii se pot simţi fericiţi pentru că şi-au salvat propria viaţă 65 . Izard (1972) consideră că există nouă tipuri de emoţii de bază: atracţie. dar cu toate acestea iubirea devine mai intensă. La bază se găsesc motivele de biologice. Teoria proceselor oponente în achiziţionarea motivelor (Solomon. Atunci când partenerul lipseşte apar sentimente negative. c. furie. de un sentiment negativ şi invers.2. sentimentul puternic de dragoste faţă de o persoană este urmat de un sentiment contrastant.4. Deşi există o mare varietate de emoţii. Emoţiile ne dau informaţii vitale despre persoanele din jur.1. dispreţ. dezgust. atunci sentimentele negative ale lipsei partenerului motivează reluarea legăturii. psihologii nu au ajuns încă la un acord în privinţa tipurilor acestora. anumite manifestări fiziologice produse de sistemul nervos vegetativ şi glandele endocrine.INTRODUCERE ÎN PSIHOLOGIE (II) IV.

Dacă mama pare fericită atunci această probabilitate creşte. Lange urmează aceeaşi linie în explicarea emoţiilor considerând că emoţiile apar în urma răspunsurilor musculare sau viscerale.2. dacă întâlnim un urs în pădure apar modificări fiziologice asociate pericolului (tremur. De exemplu. Emoţia urmează comportamentul şi nu-l produce. jena de a fi întrebat de profesor atunci când nu eşti pregătit. Aceste emoţii amestecate sunt confuze şi greu de înţeles. Emoţia de furie va determina un comportament agresiv faţă de automatul de cafea. Conştientizarea acestor modificării reprezintă emoţia. dacă o persoană introduce o monedă pentru a primi o cafea de la un automat.CORNEL HAVÂRNEANU şi pe cea a camarazilor ucigând soldaţii inamici. paloare etc. emoţia este simţită după ce comportamentul a apărut. TEORII ALE EMOŢIEI a. informaţiile pe care le primim de la alte persoane reprezintă referinţe sociale prin care verificăm propriile noastre interpretări. consideră incorectă explicaţia emoţiilor ca efecte ale evenimentelor din mediu. În acelaşi timp ei pot să simtă regret şi compasiune pentru cei care au fost ucişi. iar acesta fiind defect nu produce cafeaua. James. IV. Expresivitatea facială a unei persoane oferă informaţii despre ceea ce simte persoana respectivă. atunci am putea evoca cu uşurinţă aceste răspunsuri. Emoţiile puternice sunt bine memorate. Bucuria de a te îndrăgosti. folosirea sistemului numit panta vizuală imaginat de Gibson şi Walk (1960) în experimentele în care subiecţii erau copii de un an. James consideră că acest punct de vedere este corect deoarece anumite comportamente apar atât de repede încât nu există timpul necesar pentru a simţi o emoţie înainte de acţiune. El susţine că experienţele din mediu duc la apariţia unor răspunsuri musculare şi viscerale. atunci persoana se poate înfuria. Teoria lui James . Deci. Dacă aceleaşi experienţe sunt trăite de o altă persoană.2. au demonstrat că expresia emoţională a mamei influenţează comportamentul copiilor.). În acelaşi timp. Dacă mama manifestă teamă atunci probabilitatea ca prăpastia să fie trecută de copii este mai mică.Lange W. De exemplu. Emoţiile sunt legate de anumite aspecte ale comportamentului. Încercând să spunem altora ceea ce simţim putem fi frustraţi pentru că majoritatea timpului nu suntem siguri de ceea ce simţim. 66 . De exemplu. Oamenii comunică emoţional. frustrarea că nu ai auzit ceasul şi ai pierdut o întâlnire foarte importantă sunt experienţe memorabile. iar aceste răspunsuri determină apariţia emoţiilor.

Informaţia provenită de la un stimul este transmisă talamusului. trăirea unui eveniment trist poate provoca multă agitaţie din partea unei persoane. De exemplu. Aceste diferenţe nu sunt suficiente pentru a explica diversitatea emoţiilor. Deci. ritmul cardiac şi respirator. însă manifestările ei exterioare. 67 . b. simpla percepţie a evenimentului declanşează emoţia înainte oricărei interpretări. fiind influenţată mult timp de evenimentul respectiv. înroşire etc. dacă injectăm adrenalină unei persoane apar multe modificări fiziologice caracteristice unui şoc emoţional (creşterea ritmului cardiac. precum şi modificările fiziologice sunt mai slabe în comparaţie cu cele ale primei persoane.INTRODUCERE ÎN PSIHOLOGIE (II) EXPLICAŢIA TRADIŢIONALĂ A EMOŢIILOR 1 Eveniment stimul Întâlnirea cu ursul 2 Emoţie Frică 3 Reacţie Fuga EXPLICAŢIA LUI JAMES-LANGE 1 Eveniment stimul 2 Reacţii viscerale şi musculare care depind de evenimentul stimul Fuga 3 Evaluarea emoţiei plecând de la reacţiile viscerale şi musculare Senzaţia de frică datorată fugii Întâlnirea cu ursul Teoria lui James-Lange a evidenţiat importanţa modificărilor fiziologice. în timp ce altă poate rămâne imobilă. De asemenea. Există puţine diferenţe fiziologice între aceste emoţii. De asemenea. şi spre hipotalamus şi sistemul nervos vegetativ. Limita acestei teorii derivă din faptul că nu se constată o relaţie direct proporţională a trăirilor afective cu manifestările corporale exterioare. De exemplu. De aici informaţia este simultan orientată spre cortex unde se produce experienţa emoţională.) dar totuşi persoana nu manifestă nici o emoţie. Ei au arătat că modificările fiziologice asociate emoţiilor de furie. prin această teorie se atrage atenţia asupra faptului că în anumite situaţii reacţia emotivă poate fi în relaţie cu un instinct. cu toate că până în acel moment el nu a căzut vreodată. care produce modificările fiziologice care pregătesc răspunsul. a respiraţiei. care fuseseră neglijate în teoriile anterioare. pupilele se dilată. Atunci când aceste emoţii apar creşte cantitatea de adrenalină. Pornind de la aceste idei ei au formulat o teorie în care rolul esenţial în producerea emoţiilor îl are talamusul. Autorii consideră că modificările fiziologice şi musculare nu cauzează emoţia ci mai degrabă emoţiile şi aceste modificări apar simultan. un copil de câteva luni se sperie dacă ai tendinţa de a-l scăpa din braţe. În acest caz cea de a 2-a persoană este mai puternic afectată de eveniment. fericire supărare erau asemănătoare. manifestată pe o durată scurtă. mai ales în cazul emoţiilor şoc. Teoria lui Canon-Bard Cei doi autori au plecat de la teoria lui James şi Lange.

Un grup de subiecţi vedea filmul fără sunet. După injectarea presupusei vitamine li se spunea că vor trebui aşteptaţi şi alţi subiecţi pentru începerea experimentului. Dacă expeditorul este un bun prieten atunci persoana se va bucura. în diferite situaţii emoţionale. Subiecţii au vizionat un film care prezenta operaţii de circumcizie realizate fără anestezie asupra copiilor unui trib de arborigeni din Australia. prezentându-se aspecte irelevante. Subiecţii din grupul care a auzit sunetele ce exprimau durerea au avut modificări vegetative mai puternice şi au considerat filmul mai trist în comparaţie cu subiecţii celorlalte grupe. De exemplu.CORNEL HAVÂRNEANU Pentru Cannon şi Bard. Experimental s-a demonstrat importanţa stimulilor exteriori în producerea emoţiilor. Această teorie ne ajută să explicăm de ce dragostea poate fi confundată cu atracţia sexuală sau de ce deţinuţii pot dezvolta sentimente de prietenie faţă de cei care-i păzesc. Dacă expeditorul este un duşman. Această teorie pune accentul pe interpretarea cognitivă a stimulilor emoţionali luându-se în consideraţie două aspecte: ◊ ◊ interpretarea stimulilor proveniţi din mediul extern. Al doilea grup auzea sunetul care exprima durerea trăită de cei operaţi. interpretarea stimulilor interni. este uşor să apără interpretări greşite ale acestora. Această perspectivă cognitivă a interpretării stimulilor relevanţi pentru producerea emoţiei face trimitere la filosoful grec Epicur care spunea “oamenii nu sunt afectaţi de evenimente ci de modul cum le interpretează”. gândindu-se că în pachet este un ceas. dacă o persoană primeşte prin poştă un pachet din care se aude un sunet asemănător celui produs de un ceas. Această teorie sugerează că interpretarea stimulilor interni este mai importantă decât stimulii înşişi. atunci persoana poate gândi că în pachet este o bombă şi va fi speriată. Interpretarea cognitivă a acestor modificări are un rol important în experienţa emoţională. apoi mesajul este trimis spre sistemul nervos vegetativ care determină modificările fiziologice ale organismului. Interpretarea stimulilor externi. c. Interpretarea stimulilor interni. Observăm că interpretarea stimulului şi nu stimulul însuşi cauzează reacţia emoţională. Al patrulea grup primea un mesaj care ignora durerea operaţiei. informaţia ajunge mai întâi la cortex. experienţa emoţională conştientă şi modificările fiziologice sunt două evenimente simultane şi independente. Din perspectiva teoriei cognitive a emoţiei. Subiecţilor li s-a spus că vor participa la un experiment în care se vizează studierea efectelor unei vitamine asupra vederii. un hormon care 68 . Aceştia erau de fapt complicii experimentatorului. în funcţie de numele expeditorului ea pate fi speriată sau bucuroasă. Deoarece senzaţiile produse de sistemul nervos vegetativ. nu sunt distincte. unde este interpretată prin raportare la experienţa anterioară. Acest aspect a fost verificat prin realizarea următorului experiment. Subiecţilor din grupul experimental li s-a injectat de fapt Epinefrin. Al treilea grup auzeau un mesaj care descria operaţia în termeni ştiinţifici. Schachter şi Singer (1962) consideră că modificările vegetative sunt difuze şi nu sunt specifice pentru diferitele emoţii. Interpretarea cognitivă a sunetelor receptate a modificat semnificaţia emoţională a filmului. Teoria cognitivă a emoţiilor (Stanley Schachter) Deşi mai mulţi psihologi au contribuit la dezvoltarea diferitelor aspecte ale teoriei constatăm existenţa unei teorii cognitive unitare. Deşi toţi subiecţii vedeau acelaşi film sunetul a avut un efect puternic asupra interpretării cognitive a situaţiei.

S-a constatat că forma de comportament a complicilor a influenţat modul de interpretare cognitivă a modificărilor fiziologice produse de hormonul injectat. adică există o organizare predeterminată pentru activarea anumitor muşchi faciali în timpul unei trăiri emoţionale. consideră că acest feedback este un precursor muscular al emoţiei. în circumstanţe diferite. el crede că diferitele acţiuni musculare preced apariţia diferitelor emoţii. frică. oamenii se pot abţine să râdă într-o situaţie amuzantă în care momentul nu este potrivit pentru o astfel de manifestare. Rezultatele au fost neconcludente. Mulţi consideră că aceste expresii sunt înnăscute. Evaluarea stărilor emoţionale se bazează şi pe postura şi mişcările corpului. furie. În general. Subiecţilor nu li s-a cerut să producă o 69 . dezgustul. Paul Ekman (1983) a examinat care sunt muşchi implicaţi în şase expresii faciale universale (surpriză. Această abilitate apare şi la triburile care nu au contacte cu mass media sau culturile occidentale. oamenii au aceleaşi expresii faciale pentru exprimarea emoţiilor. supărare. Teoria feedback . dezgust. bucurie). Mai târziu. Apoi subiecţii relatau trăirile emoţionale pe care l-au avut. Se consideră că există cinci expresii faciale universale: bucuria. temperatura mâinilor). complicii manifestau o bună dispoziţie. Autorii erau interesaţi de modul în care subiecţii vor interpreta cognitiv această stimulare. Cercetătorii s-au întrebat dacă feedback-ul transmis de propria noastră expresie ne ajută să ştim ce emoţie trăim. Putem recunoaşte expresia facială a unei persoane şi pe baza ei să spunem care este emoţia pe care aceasta o trăieşte. iar când complicii erau nervoşi şi subiecţii spuneau că sunt nervoşi. Cu toate că sunt înnăscute expresiile emoţionale pot fi controlate. Acest efect nu apărea atunci când subiecţii erau informaţi despre adevăratul efect al substanţei injectate. Pentru verificarea teoriei s-a cerut subiecţilor să producă diferite expresii faciale atunci când realizau diferite sarcini. Comportamentul complicilor nu le influenţa starea emoţională. Într-o situaţie. Au fost măsurate modificările fiziologice asociate fiecărei expresii (ritmul cardiac. Observarea posturii şi mişcărilor corpului ajută la interpretarea expresiei faciale. Teoria lui James -Lange Cortex Teoria Cannon-Bard Cortex Teoria cognitivă Cortex Stimuli Talamus Stimuli Talamus Stimuli Talamus Hipotalamus Hipotalamus Hipotalamus Reacţiile organismului Reacţiile organismului Reacţiile organismului d.INTRODUCERE ÎN PSIHOLOGIE (II) are efecte de stimulare a sistemului cardiac şi a altor organe.ului facial (Tomkins) Dispoziţiile emoţionale ale oamenilor pot fi evaluate în funcţie de expresia facială a acestora. Atunci când complicii erau veseli subiecţii afirmau că au aceeaşi trăire. La fel ca James şi Lange. ei atribuind substanţei injectate modificările fiziologice. De exemplu. Tomkins. Scopul era de a verifica dacă expresiile faciale modificate deliberat influenţează starea emoţională. iar în alta se enervau şi deveneau irascibili. furia. tristeţea şi frica.

Plutchik (1980) consideră că emoţiile sunt pattern-uri comportamentele înnăscute. Aceste date susţin teoria lui James şi Lange pentru că: ◊ diferite reacţii musculare şi viscerale duc la apariţia diferitelor emoţii. surpriză. sentimente. frică. De exemplu. acesta fiind motivul pentru care ele au fost selectate în procesul de evoluţie. Această afirmaţie este susţinută de faptul că există expresii facile şi reacţii emoţionale care apar la toţi membrii speciei umane. În concepţia lui Plutchik emoţia are cinci componente: un eveniment-stimul. ci şi la cele funcţionale. create de expresiile faciale. Alţii. 70 . Din acest punct de vedere informaţia senzorială este orientată direct spre circuitele neuronale care duc la apariţia emoţiei. care conţine elemente de înţelegere cognitivă. Autorul defineşte emoţia ca “o succesiune complexă de evenimente. Subiecţilor din grupul de control li s-a cerut să contracte muşchii faciali care nu erau implicaţi în expresia facială a unei anumite emoţii. ele având funcţii importante şi putând fi modificate pe parcursul experienţei. În acelaşi timp aceste cercetări sugerează modificarea teoriei cognitive a emoţiei. Teoria evoluţionistă a emoţiilor (Plutchik) Deşi multe dintre comportamentele emoţionale sunt rezultat al învăţării şi proceselor cognitive. cogniţia evenimentului.CORNEL HAVÂRNEANU anumită expresie emoţională. Rezultatele au evidenţiat faptul că nu numai construirea unei expresii faciale a dus la modificări fiziologice. impulsuri spre acţiune şi comportamente direct observabile. precum şi de apariţia unor expresii facile similare celor umane la alte specii de animale. dezgust. dar nu putem spune că cogniţia este necesară înainte de apariţia emoţiei. celelalte tipuri de emoţii fiind o combinare a emoţiilor primare. Aceste emoţii apar într-o mare varietate de situaţii şi indiferent de tipul de personalitate. ci li s-a indicat doar care muşchi trebuie contractaţi. Fiecare dintre cele opt emoţii de bază sunt funcţionale. un subiect trebuia să se gândească la ceva foarte trist şi apoi să evalueze cât de trist se simte pe o scală cu opt trepte. Există opt emoţii primare: tristeţe. furie. emoţia de frică are funcţia de protecţie a organismului. cred că emoţiile nu pot exista înainte ca procesele mentale sau activitatea cognitivă să apară pentru a ajuta la interpretarea senzaţiilor şi la stabilirea semnificaţiei acestora şi apoi este generată starea emoţională. e. evaluarea sentimentului. care ajută organismul să supravieţuiască. Apariţia expresiile emoţionale şi la alte specii de animale este justificată de faptul că acestea ajută probabil la supravieţuirea speciilor respective. unele dintre acestea sunt înnăscute. Unii cercetători consideră că în multe situaţii emoţiile sun separate de gândurile noastre. Teoria lui Plutchik nu se referă doar la aspectele comportamentale ale emoţiilor. De exemplu. adică servesc unui scop. sunt asociate emoţiilor Ekman a cerut subiecţilor să evoce experienţe emoţionale legate de cele şase emoţii. Experienţele evocate şi evaluate la un nivel ridicat au creat aceleaşi modificări fiziologice ca şi expresiile faciale. ci şi tipurile de modificări fiziologice asociate celor şase expresii faciale erau diferite unele de altele.” Autorul consideră că anumite emoţii sunt fundamentale sau primare. bucurie. Cogniţia este importantă. Pentru a verifica dacă stările fiziologice distincte. anticipare şi acceptare (sub forma receptivităţii sexuale). În acest sens emoţiile există pentru că servesc unei anumite funcţii. un comportament ghidat de mecanisme înnăscute şi bazat pe evaluare şi funcţia la care serveşte comportamentul. ◊ emoţiile sunt create de reacţii musculare care apar înainte de emoţia însăşi.

INTRODUCERE ÎN PSIHOLOGIE (II) Acest model explicativ se deosebeşte de teoria lui James-Lange. ci implică şi mecanisme fiziologice înnăscute care ghidează comportamentul spre un anumit scop. Totuşi. Plutchik însă consideră că un animal fuge nu pentru că îi este frică ci pentru a se proteja (acesta fiind valoarea sau funcţia emoţiei). în teoria lui Plutchik emoţia nu se bazează doar pe evaluarea cognitivă. Această teorie se asemănă cu cea a lui Schachter prin faptul că emoţia apare după ce a fost făcută evaluarea cognitivă. Aceştia argumentează că un animal fuge atunci când îi este frică. 71 .

DETERMINISM: prezumţie după care persoana este capabilă să preia influenţele mediului şi să le orienteze în propriul său comportament sau. Dincolo de valoarea descriptivă şi predictivă se caută criteriile care pot fi utilizate pentru evaluare. Dar.ELEMENTARISM: din punct de vedere holistic comportamentul uman poate fi explicat studiind persoana în totalitate. comportamentul este cauzat de acţiunea unor evenimente şi nu există libertate. De fapt. nu duc la o imagine de ansamblu de care vorbesc adepţii metodelor clinice. 1981. RAŢIONALITATE . obiectivul fundamental al studierii personalităţii este înţelegerea existenţei umane din perspectivă psihologică.L. b. 3-4). p. O cauză a acestei mari diversităţi de opinii este legată de prezumţiile de bază asupra naturii umane. în care teoreticienii plasează termenii de bază. p. Efortul de restabilire a "ştiinţei persoanei" este orientat fie spre "cunoaşterea cauzelor comportamentului şi dezvoltării".IRAŢIONALITATE: dimensiune care vizează gradul în care persoana este capabilă să acţioneze raţional. Are omul o existenţă raţională care-i determină acţiunea sau este direcţionat de forţe iraţionale? c. necesară." Într-adevăr. Cosmovici (1992. După frecvenţa utilizării lor în interpretările psihodiagnostice. Pentru a atinge acest obiectiv psihologia ştiinţifică preferă să opereze cu relaţii şi concepte simple.J.16 . Pentru atingerea acestui deziderat sunt necesare informaţii ştiinţifice. LIBERTATE . a introdus testul empiric şi a folosit metode de cercetare cât mai precise.1. Concret. Ziegler. Toate marile teorii ale personalităţii au poziţii diferite faţă de aceste prezumţii şi nici o teorie nu poate fi înţeleasă în afara acestor referiri. grupează teoriile personalităţii în trei mari categorii: "teoria trăsăturilor. A. nefiind posibilă reducerea întregului la părţile sale componente. A. fie spre "a ne cunoaşte pe noi înşine obiectiv" (Hjelle. Caracteristicile moderne ale studiului ştiinţific al personalităţii sunt date de procesul de transformare a speculaţiilor despre natura umană în concepte care pot s-o studieze empiric. HOLISM . Aceste prezumţii reprezintă descrieri relativ continue. a limitat varietatea conceptelor şi metodelor utilizate în studierea personalităţii. Luând în consideraţie numărul mare de alternative posibile ale teoriilor personalităţii se pune problema evaluării acestora. care deşi ne ajută să diagnosticăm într-un caz sau altul. intuirea exactă a perspectivelor cunoaşterii mai ales când metodele ştiinţifice sunt inerent limitate. această orientare. specifici conceptelor elaborate. D. TEORIILE PERSONALITĂŢII ŞI CUNOAŞTEREA PSIHOLOGICĂ A PERSOANEI Multă vreme psihologia nu a fost recunoscută ca ştiinţă şi o parte importantă a preocupărilor ei a fost îndreptată spre înţelegerea personalităţii umane. Poziţia 72 . teoriile psihodinamice şi teoriile comportamentului. punctele de vedere teoretice oferă o mare eterogenitate a conceptelor.. este vorba de un continuum bipolar în care se poziţionează orice teorie a personalităţii şi care cuprinde următoarele aspecte: a. cu dimensiuni bipolare.24). o analiză în detaliu a fiecărei categorii evidenţiază importante limite în explicarea structurii persoanei. TEORIILE PERSONALITĂŢII V.CORNEL HAVÂRNEANU V.. Problema rămâne deschisă.

INTRODUCERE ÎN PSIHOLOGIE (II)

d. e. f. g.

h.

i.

elementaristă explică comportamentul prin investigaţii ale aspectelor particulare independente de ansamblu; CONSTITUŢIONALISM - ENVIROMENTALISM: prezumţie care se referă la importanţa aspectelor ereditare sau a influenţelor mediului în explicarea naturii umane şi a comportamentului; SCHIMBARE - UNIFORMITATE: vizează măsura în care individul este sau nu capabil de schimbări fundamentale în timpul vieţii, dacă personalitatea de bază are posibilităţi reale de schimbare în timp; SUBIECTIVITATE - OBIECTIVITATE: dacă existenţa umană este influenţată în mare măsură de experienţa subiectivă sau de exterior, de factori obiectivi; ACŢIUNI GENERATE DE STIMULI INTERNI - ACŢIUNI GENERATE DE STIMULI EXTERNI: se referă la cauzele reale ale acţiunilor umane. Sunt aceste acţiuni generate de stimuli interni, ori sunt simple răspunsuri la o serie de stimuli externi; HOMEOSTAZIE - HETEROSTAZIE: această dimensiune este în legătură cu motivaţia umană. Sunt indivizii motivaţi în primul rând, în mod exclusiv, pentru reducerea tensiunii interne şi realizarea unei stări de echilibru intern sau motivaţia de bază este direcţionată spre dezvoltare, căutare şi autoacuzare; COGNOSCIBILITATE - INCOGNOSCIBILITATE: poate fi natura umană cunoscută în termeni ştiinţifici sau potenţialul ştiinţific al cunoaşterii este transcendent, depăşind posibilităţile cunoaşterii. Poziţia teoreticienilor faţă de prezumţiile de bază asupra naturii umane după L. A. Hjelle şi D. J. Ziegler (1981, p.443)
PUTERNIC ADLER MASLOW ROGERS MASLOW ROGERS BANDURA ALLPORT MURRAY KELLY ADLER MASLOW ROGERS ERIKSON MODERAT SLAB ALLPORT MEDIU BANDURA KELLY SLAB MODERAT ERIKSON PUTERNIC FREUD SKINNER MURRAY FREUD

Tabelul nr.1

LIBERTATE DETERMINISM RAŢIONALITATE IRAŢIONALITATE

ADLER ERIKSON ALLPORT KELLY MURRAY FREUD ROGERS FREUD KELLY

HOLISM ELEMENTARISM CONSTITIŢIONALISM ENVIROMENTALISM

BANDURA

SKINNER

MASLOW

ADLER ALLPORT MURRAY ALLPORT MURRAY KELLY

SKINNER BANDURA ERIKSON ADLER FREUD

SCHIMBARE UNIFORMITATE

SUBIECTICITATE OBIECTIVITATE STIMULARE INTERNĂ STIMULARE EXTERNĂ HOMEOSTAZIE HETEROSTAZIE COGNOSCIBILITATE INCOGNOSCIBILITATE

MASLOW SKINNER ROGERS ERIKSON BANDURA ADLER MASLOW ROGERS KELLY ADLER MASLOW ALLPORT ROGERS FREUD MURRAY FREUD SKINNER BANDURA

MURRAY FREUD MURRAY ERIKSON

ALLPORT

BANDURA

ERIKSON

SKINNER

BANDURA

SKINNER ADLER MASLOW ALLPORT ROGERS ADLER MASLOW ROGERS KELLY

ERIKSON

ALLPORT ERIKSON

MURRAY

73

CORNEL HAVÂRNEANU

Pentru evaluarea unei teorii sunt folosite şase criterii de diferenţiere: VERIFICABILITATEA - o teorie este cu atât mai valoroasă cu cât conceptele folosite s-au verificat în investigaţii independente. Aceasta înseamnă că o teorie trebuie să posede concepte clare, explicit definite logic, care s-o deosebească de altele. Importanţa empirică a teoriei poate fi logic dedusă iar ipotezele verificate experimental. O bună teorie trebuie verificată empiric, iar această verificare va conduce la modificarea teoriei, dacă este necesar; VALOAREA EURISTICĂ - acest criteriu se referă la măsura în care o teorie stimulează direct cercetarea, şi din acest punct de vedere ele diferă foarte mult. Sunt unele formulări teoretice interesante dar lipsite de suport euristic (teoria lui Maslow, de exemplu). De obicei, aserţiunile acestora sunt insuficiente pentru a defini concepte operaţionale, nu se precizează maniera în care ele pot fi supuse testului empiric; CONSISTENŢA INTERNĂ - o bună teorie nu va avea contradicţii interne, trebuie să evite pe cât posibil predicţiile inconsistente care duc de obicei la o neînţelegere a conceptelor de către investigator. Existenţa mai multor prezumţii asupra naturii umane micşorează posibilitatea de a construi o teorie a personalităţii cu o consistenţă internă ridicată; ECONOMICITATEA CONCEPTELOR - orice teorie poate fi apreciată din punct de vedere al numărului de concepte la care se recurge în explicaţie. Economicitatea înseamnă folosirea unui număr cât mai mic de concepte pentru explicaţie. O teorie care construieşte câte un nou concept pentru fiecare aspect al comportamentului este o teorie săracă; COMPREHENSIVITATEA COMPORTAMENTULUI UMAN - se referă la numărul şi diversitatea fenomenelor explicate. O teorie este cu atât mai comprehensivă cu cât explică mai multe aspecte ale comportamentului şi dacă prin aceasta tinde să favorizeze exactitatea. Nici o teorie, existentă până în prezent, nu poate explica toate comportamentele umane. Orice investigator trebuie să decidă care fenomen descris are importanţă centrală pentru comportamentul uman şi care fenomen poate fi explicat prin altă teorie. Pentru completarea lor reciprocă trebuie să alegem acele concepte care într-adevăr duc la înţelegerea comportamentului uman; SEMNIFICAŢIA FUNCŢIONALĂ - orice teorie trebuie judecată şi după măsura în care îi ajută pe oameni să înţeleagă comportamentele cotidiene, să se cunoască pe sine în relaţiile lor interpersonale. Tabelul nr. 2 Evaluarea teoriilor personalităţii pe baza celor şase criterii de diferenţiere după Hjelle, A. L., Ziegler, J. D., (1981, p. 447 )
SCĂZUT FREUD MASLOW ADLER ERIKSON ALLPORT ERIKSON ALLPORT KELLY MASLOW MODERAT MURRAY KELLY RIDICAT SKINNER BANDURA ROGERS FREUD SKINNER BANDURA ROGERS ADLER MASLOW MURRAY ROGERS BANDURA KELLY SKINNER ERIKSON

VERIFICABILITATEA

VALOARE EURISTICĂ

ADLER MURRAY

CONSISTENŢA INTERNĂ

FREUD ALLPORT

74

INTRODUCERE ÎN PSIHOLOGIE (II)
ADLER MASLOW ALLPORT ROGERS BANDURA KELLY SKINNER ERIKSON

ECONOMICITATEA CONCEPTELOR

MURRAY

FREUD

ÎNŢELEGEREA COMPORTAMENTULUI

BANDURA MASLOW ERIKSON ROGERS MURRAY ALLPORT SKINNER KELLY MURRAY ALLPORT KELLY ADLER ERIKSON BANDURA

FREUD ADLER

SEMNIFICAŢIA FUNCŢIONALĂ

FREUD ROGERS MASLOW SKINNER

Cunoaşterea poziţiei fiecărei teorii faţă de prezumţiile de bază asupra naturii umane, uşor sesizabilă folosind procedeul de analiză prezentat, relevă importante diferenţieri între teoreticieni. Orice interpretare a unui comportament se realizează folosindu-se un model teoretic a cărui valoare trebuie să fie bine cunoscută pentru a oferi psihologului posibilitatea alegerii conceptelor care explică cât mai bine conduita umană. Este preferabil să ne sprijinim pe metode şi procedee pe care teoria le poate evalua obiectiv. Valoarea empirică, testarea ipotezelor teoretice, preocupare de bază a psihologilor contemporani, reprezintă prima sursă de apreciere pentru determinarea valorii unei teorii. În general teoreticienii personalităţii au dificultăţi în a determina, chiar moderat, validitatea empirică, ei preferând poziţii teoretice. În anumite cazuri teoriile personalităţii au accentuat aspectul biologic, emoţional, inconştient, cognitiv, social şi al factorilor culturali în comportamentul uman, limitând prin aceasta valoarea comprehensivă a teoriei. Orice continuator competent poate mări această valoare euristică, transformând esenţa conceptelor într-o formă care să permită dezvoltarea activităţii de cercetare. Considerăm utilă trecerea în revistă a principalelor limite ale teoriilor personalităţii şi a valorii lor pentru cunoaşterea psihologică a persoanei. TEORIILE TIPOLOGICE, care au dominat psihologia în perioada premergătoare ideilor psihanalitice şi behavioriste, oferă o imagine sumară, limitată asupra persoanei. Tipurile reprezintă aspecte parţiale ale personalităţii, care bazându-se pe date morfologice, ignoră în general aspectele socio-culturale. Minkowski, atrage atenţia că "cel care vorbeşte de tipuri constituţionale sau constituţii îşi atrage reproşul de a fi considerat fatalist " (Ionescu, G., 1973, p.39). Constituţia trebuie considerată ca un tot mobil, deschis spre ambivalenţa într-un continuu efort adaptativ. G. Allport, (1970, p. 28 - 29), consideră că " doctrinele psihologice nu susţin nimic mai mult decât că anumiţi oameni se aseamănă cu alţii într-o anumită privinţă. ". Dar, existând foarte multe criterii de clasificare a indivizilor, constatăm că am putea situa o persoană în sute de tipuri posibile, nereuşind să-i surprindem structura internă, unică, de organizare. Referitor la tipurile ideale, autorul arată că acestea nu cuprind persoane reale, sunt obţinute prin metode raţionale şi nu empirice. A. Cosmovici, ocupându-se de problema tipologiilor, prezintă câteva puncte de vedere critice la adresa acestor teorii:

Psihicul este influenţat de constituţia biologică, dar şi psihicul şi constituţia sunt influenţate de mediu. Nu putem găsi frecvent deosebiri prea nete între indivizi, existând puţine tipuri extreme (Cosmovici A., 1974, p. 99 - 100);

75

deoarece în structurile psihice imaginate putem încadra un număr mic de persoane. ori categorii de motive. Nu s-au realizat criterii de tipologizare a indivizilor in diferite structuri. a calculului matematic riguros a dus la unele rezultate contradictorii. au determinat confundarea personalităţii cu elementul ei structural. Cercetările sale au aplicaţii efective în toate domeniile psihologiei (psihofarmacologie. În concluzie. imuabile şi independente între care ar exista relaţii extrem de simple. 50). Tipologiile ori vizează structuri de trăsături.. de stabilire a comportamentului viitor rămâne îndoielnică.. cu determinări de mare precizie. tipologiile oferă o imagine lacunară. p. Dar. Utilizarea frecventă a testelor. p.. Orice trăsătură izolată prin teste are consecinţe comportamentale în funcţie de contextul situaţional şi de amestecul cu celelalte trăsături.. cu adjectivele care caracterizează personalitatea. Caluschi M. Caluschi Mariana. o îndepărtare de adevărul vieţii (Cosmovici. a controlului condiţiilor şi variabilelor care afectează comportamentul. Confuzia frecventă a noţiunii de "trăsătură" a personalităţii. ceea ce presupune cunoaşterea persoanei în situaţii cât mai variate.. 1985. neglijând aspectele motivaţionale şi influenţele socio-culturale în explicarea persoanei. izolarea lor prin analiza factorială. p. p. 1973. G. ceea ce constituie o forţare a realităţii. nu exprimă influenţa mediului în formarea personalităţii şi deşi se declară dinamice. insuficienta distincţie dintre trăsături şi noţiunile utilizate în caracterizarea personalităţii. 1976. Modul de a reacţiona al unei persoane nu este constant. par statice.26). de exemplu. Cunoaşterea personalităţii a fost direcţionată spre descrierea trăsăturilor. G. Factorialiştii nu admit interferenţa factorilor sau îmbinarea lor reciprocă. Factorii sunt priviţi ca entităţi unitare. p. Aspectul şi constanţa diferitelor trăsături sunt subordonate motivaţiei persoanei (Cosmovici A. care susţin că " răspunsul unui individ într-o situaţie dată nu poate fi apreciat pe baza trăsăturilor. animale sau oameni. Analiza corelaţiilor nu arată dacă potrivirea consfinţită de un coeficient ridicat se datorează aceloraşi subiecţi (Cosmovici. posibilitatea de prognoză. acest mod se schimbă odată cu situaţia. Deficienţa principală a tipologiilor elaborate este aceea de a fi disociat teoriile de trăsături. Analizele experimentale ale comportamentului stabilesc legi precise şi cuantificabile care sunt aplicabile comportamentului individului actual.31).. incluzând teoriile behavioriste şi non-behavioriste. A. varietatea de tipuri în raport cu diferite criterii impune necesitatea unei sinteze. arătând că există o corespondenţă între serii de rezultate. ci pe baza răspunsurilor anterioare la situaţii similare " (Ionescu.. metode experimentale şi calcul statistic. cu o dominantă explicativă constituţională. 1992.31). restul având însuşiri intermediare (Cosmovici A.24).28 . pentru a stabili validitatea empirică a principiilor condiţionării operante. parţială. tehnologie 76 . 28 . constante. A. p. Teoriile trăsăturilor nu prezintă interacţiunea diferitelor aspecte psihologice ale persoanei. foloseşte o sarcină simplă aplicată la un număr mare de subiecţi. consideră comportamentul ca fiind determinat de factori situaţionali şi folosesc pentru cunoaşterea acestuia metoda observaţiei şi testele de aptitudini. Aceste teorii au fost criticate de partizanii metodei genetice. dar nu se arată prin ce mijloace s-a ajuns la performanţele respective. O altă problemă legată de orientarea metodologică este aparatura experimentală automată şi definirea controlului asupra condiţiilor subiective în care comportamentul individului este observat şi înregistrat. consideră trăsătura ca o tendinţă de a reacţiona relativ constant în anumite situaţii.CORNEL HAVÂRNEANU • • Majoritatea tipologiilor sunt insuficiente. 1985. caracterul (Ionescu. Skinner. ceea ce a determinat o critică severă adusă analizei factoriale. 1973. Această metodă se bazează în exclusivitate pe notele finale. TEORIILE COMPORTAMENTULUI. a personalităţii. 58).16 . TEORIILE TRĂSĂTURILOR. Analiza factorială caută să desprindă însuşirile de ambianţă. Cercetările lui Skinner reprezintă o sursă de date pentru stabilirea empirică a legilor învăţării.

Conform teoriei lui Bandura. Progresul presupune sistematizarea situaţiilor. un prim factor determinat al comportamentului nostru este reprezentat de cogniţiile noastre. creatorul teoriei învăţării sociale.16 . respingătoare.. De exemplu. apropiată. care se referă la faptul că nu putem vorbi doar despre comportament învăţat. dar spre deosebire de aceasta consideră că un rol important în determinarea comportamentelor îl au procesele cognitive. 1992. deoarece şi mediul poate fi modificat de comportamentele persoanei. mai apare problema corespondenţelor dintre situaţia reală şi situaţia de laborator.INTRODUCERE ÎN PSIHOLOGIE (II) educaţională. A. Bandura introduce termenul de determinism reciproc. la rândul lor prietenoşi sau agresivi. Modul cum o persoană se poartă faţă de ceilalţi oameni. aceştia vor fi. prietenos sau agresiv. Bandura accentuează rolul cogniţiei în dezvoltarea personalităţii şi consideră că oamenii au un rol activ în determinarea acţiunilor lor. dar apoi au arătat o puternică teamă de şerpi după ce au observat reacţia altor maimuţe mature la vederea acestora. Mineka şi colab. În 1986. Bandura. deoarece sensul situaţiei depinde de subiect. Dacă comportamentele care au servit ca model pentru o persoană au fost nepotrivite. Văzând reacţia de frică a adultului. p. Este vorba despre cogniţiile proprii legate de abilitatea de a face faţă 77 . încep să se teamă de şerpi după ce au fost expuse unui model. Iniţial maimuţele tinere nu s-au temut de şerpi când au fost testate. Studiul învăţării fricii de şerpi a fost realizat pe maimuţe rezultatele putând fi aplicate oamenilor. tratament terapeutic) cu rezervă asupra condiţiilor artificiale şi experimentarea în condiţii de izolare a subiectului. (1984) au constatat că maimuţele tinere.2 TEORIA ÎNVĂŢĂRII SOCIALE Această teorie reprezintă o punte de legătură între abordarea comportamentală a personalităţii şi cea cognitivă. născute în laborator. Adepţii acestui curent definesc personalitatea ca suma modalităţilor de a gândi. Dezavantajul fundamental al teoriilor comportamentului constă în subestimarea factorilor interni. Personalitatea este un comportament învăţat. în timp ce o persoană prietenoasă va învăţa că lumea este iubitoare. şi anume că personalitatea este suma tuturor comportamentelor învăţate. care va fi prezentată ulterior în acest capitol. neexistând o identitate între cele două tipuri de manifestări. realizarea unei taxonomii a situaţiilor (Cosmovici.24). teoria învăţării sociale accentuează rolul pedepsei şi întăririi în dezvoltarea personalităţii. Spre deosebire de behaviorişti. Conform teoriei învăţării sociale. La fel ca şi teoria tradiţională behavioristă. V. iar la rândul lor comportamentele influenţează următoarele experienţe pe care vor fi învăţate. maimuţele tinere şi-au schimbat comportamentul. preia conceptul de personalitate de la psihologii behaviorişti. deci factorii de mediu şi comportamentele se influenţează unele pe altele. O persoană agresivă. subiectivi şi neglijarea aspectelor motivaţionale. fără încredere în ceilalţi vă învăţa că lumea este rece. Rezolvarea problemei întâmpină dificultăţi. management industrial. acţiona şi simţi care au fost însuşite pe parcursul vieţii. o persoană îşi dezvoltă o personalitate adecvată doar dacă a fost expusă unor modele bune de comportament şi dacă au fost întărite conduitele potrivite. va determina reacţii diferite din partea altora. Teoreticienii învăţării sociale consideră că personalitatea este rezultatul experienţelor astfel învăţate. Studiile recente asupra originii fricii sunt un bun exemplu de învăţare socială. personalitatea acestuia se va dezvolta inadecvat. o persoană care crede că ceilalţi îl consideră plictisitor va fi timidă şi mai puţin comunicativă. De asemenea. reacţionând la fel ca şi modelul.

va depinde de aşteptările pe care le are dar şi de cât de util consideră că va fi acest comportament în situaţia respectivă. Modificarea condiţiilor externe sau apariţia unor noi aşteptări va avea ca rezultat modificări la nivelul comportamentului şi personalităţii. care încurajează oamenii să se perceapă unii pe alţii ca fiind stabili în timp. în funcţie de care sunt evaluate acţiunile proprii. Acestea se formează observând standardele personale ale indivizilor luaţi drept model. dar şi standardele în funcţie de care comportamentele proprii sunt întărite sau pedepsite de către ceilalţi. dar şi pentru că ele influenţează procesul învăţării sociale.3. adică să ştie ceea ce trebuie să facă şi dacă emoţional este capabilă să finalizeze acţiunea. precum şi cogniţiile (credinţe. proces denumit de Bandura auto-reglare. Astfel. comportamentele sunt relativ stabile datorită expectanţelor sociale. Relaţiile sociale adecvate sunt importante deoarece puţin oameni pot fi fericiţi fără ele. Când standardele personale sunt respectate. O persoană care se percepe ca auto-eficientă va accepta provocările. Deci. dacă la cursurile anterioare a obţinut note ridicate). persistenţa în faţa obstacolelor (prin reducerea anxietăţii). Dacă trăsăturile sunt aşteptări generalizate prezente. Rotter precizează că cele mai importante variabile care influenţează personalitatea sunt aşteptările persoanei în legătură cu rezultatele viitoare şi valorile întăririlor care pot să apară în situaţii diferite. iar când acestea nu sunt respectate apar sentimente de vinovăţie şi dezamăgire. Rotter înlocuieşte termenul de trăsătură cu cel de "aşteptare generalizată". Adepţii teoriei învăţării sociale au pus accent pe rolul relaţiilor sociale adecvate asupra dezvoltării personalităţii. intensitatea efortului. oamenii se simt fericiţi şi mândri de ei. Auto-eficienţa influenţează alegerea activităţilor. comportamentul persoanei depinde atât de rezultatele aşteptate ale unei acţiuni cât şi de valoarea acestor rezultate. starea fizică (nivelul optim poate ridica nivelul de încredere). expectanţe) despre propria persoană şi despre relaţiile cu ceilalţi. V. un student poate avea un nivel ridicat de auto-eficienţă la un curs de psihologie. Termenul de auto-eficienţă se referă la percepţia persoanei de a se vedea capabilă să facă ceea ce este necesar pentru a-şi atinge scopurile propuse. Primii psihanalişti au fost biologi şi medici care au presupus că mecanisme necunoscute ale creierului îşi pun amprenta asupra personalităţii umane. Sigmud Freud a pornit de la observarea 78 . Deşi standardele sunt receptate pasiv. oamenii pot să le utilizeze apoi pentru direcţionarea propriilor comportamente. Agresivitatea unei persoane care doreşte să înapoieze produsele luate dintrun magazin. experienţa celorlalţi (studentul poate avea un nivel ridicat de auto-eficienţă dacă alţi studenţi au obţinut note ridicate la cursul respectiv). Sunt mai mulţi factori care pot determina sentimentul de auto-eficienţă: succesul anterior (de exemplu. Bandura (1977) consideră că în procesul de învăţare se formează şi standardele personale. persuasiunea verbală (nivelul încrederii creşte dacă studentul se auto-convinge că este capabil să ia o notă ridicată). Comportamentul sau "aşteptarea generalizată" este rezultatul credinţei noastre că acestea ne vor ajuta în viitor. individul trebuie să-şi însuşească modalităţile cele mai potrivite de relaţionare cu ceilalţi.CORNEL HAVÂRNEANU cerinţelor vieţii. Trăsătura nu mai este concepută ca element al personalităţii consistent în timp şi relativ stabil la modificările condiţiilor din mediu. adică de auto-eficienţă. În concepţia lui Rotter. În elaborarea teoriei. va depune mai mult efort şi va avea mai mult succes în atingerea scopurile propuse. TEORIA PSIHANALITICĂ Teoria psihanalitică îşi are rădăcinile în abordarea psiho-biologică a personalităţii.

adică afirmaţii neintenţionate care pot reflecta sentimentele reprimate (de exemplu. Sinele operează conform principiului plăcerii. o persoană poate spune alteia "Mă enervezi . supraeul formându-se pe parcursul vieţii individului sub influenţa mediului cultural. acestea dominând întreaga viaţă. 79 . care ajută la depăşirea greutăţilor în confruntarea cu lumea reală. După Freud instinctul sexual şi agresivitatea sunt cele mai importante. Astfel. de cele mai multe ori fără a ţine seama de realitate. dorinţa sexuală. conţinutul său fiind reprezentat de un flux continuu de percepţii ."). În adânc. prin acte ratate. eul şi supraeul. noutatea fiind importanţa dată acestuia.. Această modalitate de procesare satisface motivele pe plan imaginar dar nu şi în plan real. Vreau să spun că eşti foarte amuzant. Pentru autor. Noţiunea de gânduri şi sentimente refulate ne trimite la conceptul de determinism psihic şi anume comportamentele noastre sunt influenţate de motive inconştiente. Când ne imaginăm mâncând prăjitură de ciocolată sau luându-ne revanşa faţă de cineva care ne-a lezat în ziua anterioară realizăm o procesare primară a informaţiilor. cum ar fi de exemplu impulsurile sexuale inconştiente. Freud a creat un model al personalităţii alcătuit din trei părţi: sine. Sinele este inconştient şi conţine instinctele biologice înnăscute: instinctul vieţii şi al morţii. depozitul motivelor instinctuale. când domină sinele. Conceptul de inconştient nu îşi are originea la Freud. împinse în inconştient. auto-apărarea. Sinele încearcă să satisfacă dorinţele folosind. Prin teoria psihanalitică. Imediat sub partea de la suprafaţă.INTRODUCERE ÎN PSIHOLOGIE (II) comportamentelor pacienţilor isterici şi constatarea că aceştia nu erau conştienţi de dorinţa de a avea dureri. adulţii sunt cei care arată copiilor care dorinţe sunt realiste şi pot fi satisfăcute în siguranţă. dar credea că agresiunea şi suicidul sunt manifestări ale acestuia. eu şi supraeu. Conţinutul inconştient nu este accesibil conştiinţei. Freud a încercat să explice cele mai multe dintre comportamentele umane. paralizii sau alte simptoame isterice. o persoană ar putea avea de suferit dacă urmăreşte satisfacerea egoistă a dorinţelor fără a ţine seama de ceilalţi) sau utilizând procesele primare de realizare a dorinţelor (formarea imaginii mintale a mâncării nu satisface nevoia biologică a organismului de a se hrăni). Pentru Freud viaţa noastră nu este dominată de conştiinţă ci de forţele care operează în inconştient. departe de suprafaţă se găseşte inconştientul. Ca urmare a interacţiunilor cu părinţii sau cu alte elemente ale lumii reale o parte din sine se converteşte. se găseşte preconştientul. ceea ce Freud numea procesare mintală primară Această modalitate de prelucrare a informaţiilor constă în construirea imaginii mintale a obiectului dorit în conformitate cu nevoile inconştiente. Freud distinge trei nivele ale conştiinţei umane: conştient. doreşte obţinerea imediată a plăcerii şi evitarea durerii. Instinctele vieţii dau naştere motivelor care susţin viaţa. Determinismul psihic se exteriorizează. formând celelalte părţi ale minţii. al emoţiilor care ameninţă conştiinţă şi care au fost represate.. dar care pot fi aduse uşor în conştiinţă (la un moment dat nu ne gândim la gustul prăjiturii preferate dar putem uşor să ni-l reamintim). acesta incluzând informaţii care nu sunt în prezent conştiente. mintea umană este asemănătoare cu un iceberg: conştiinţa este partea vizibilă de la suprafaţă. Preconştientul reprezintă un depozit de informaţii accesibile. sentimente şi informaţii. în viziunea lui Freud. Autorul considera că sinele şi eul sunt prezente de la naştere. În timpul copilăriei. Freud ajunge la concluzia că o parte din mintea umană este inconştientă. preconştient. O persoană nu poate trăi mult timp doar ghidându-se după principiul plăcerii (de exemplu. inconştient. din această categorie făcând parte foamea. pacienţii neavând acces la aceste informaţii. Freud a scris relativ puţin despre instinctul morţii.

80 . Ei sunt cei care-i învaţă pe copii principiile moralei pedepsind încălcarea acestor principii sau întărind comportamentele potrivite. Instinctul plăcerii intră adesea în conflict cu restricţiile sociale legate de modul de exprimare a dorinţei. Întăririle primite din partea părinţilor au ca urmare crearea unui standard de conduită perfectă a supraeului. pentru atingerea unui scop ideal. adică blochează satisfacerea nevoilor inconştiente până în momentul în care găseşte o modalitate realistă şi sigură pentru realizarea lor. informaţiilor ameninţătoare în inconştient. Sinele urmăreşte satisfacerea motivelor egoiste fără a ţine seama de ceilalţi. raţionalizarea. psihologice (eul) şi sociale (supraeul) ale personalităţii. ca răspuns la frustrările din timpul serviciului poate să plângă. Un fumător. Prin negare persoana refuză pur şi simplu să admită un aspect particular al realităţii. deplasarea. Eul funcţionează conform principiului realităţii. Acest mecanism este definit ca trimitere a ideilor. Eul poate fi văzut ca un "executor al personalităţii" deoarece utilizează abilităţi cognitive pentru a controla sinele şi de a echilibra dorinţele inconştiente în funcţie de restricţiile realităţii şi ale supraeului. identificarea. Freud crede că dinamica personalităţii implică un conflict permanent între sine. Aceste constructe teoretice creează un tablou al aspectelor biologice (sinele).CORNEL HAVÂRNEANU Eul are rolul de a găsi o modalitate realistă de a satisface dorinţele inconştiente. evitând neplăcerile cauzate de egoism sau de comportamentele egoiste. sublimarea. Negarea şi regresia sunt considerate mecanisme de apărare infantile. Freud consideră că mulţi dintre oameni nu fură şi nu ucid deoarece supraeul blochează aceste dorinţe şi nu pentru că nu vor sau pentru că eul nu a găsit modalităţi potrivite de satisfacere. Reprimarea este un mecanism de apărare comun tuturor oamenilor. cu excepţia cazurilor în care sunt folosite în exces. eu şi supraeu. reactanţa. Pedepsele parentale au ca rezultat formarea unui un set de inhibiţii morale. Se consideră că fiecare persoană are o anumită cantitate de energie. este trimisă în inconştient pentru a reduce anxietatea pe care această amintire o poate produce. Aceste două părţi ale supraeului lucrează împreună pedepsind comportamentele care nu au respectat codul moral (apar sentimentele de vinovăţie) sau răsplătind comportamentele bune (apar sentimentele de mândrie). Regresia constă în adoptare de comportamente infantile care au scăzut anxietatea în trecut. poate nega pericolul apariţiei cancerului. regresia. numit ego ideal. realităţi nedorite sau caracteristici personale inacceptabile. Freud consideră că lupta dintre instinctele biologice şi inhibiţiile sociale produce anxietate. sentimentelor. care este tocmai rezultatul conflictului dintre cele trei aspecte ale personalităţii. adică duc la formarea conştiinţei. Dar atât timp cât aceste nevoi sunt satisfăcute în siguranţă. iar eul are doar rolul de a găsi momentul potrivit pentru a le satisface. Supraeul este partea minţii care se opune dorinţelor prin impunerea restricţiilor morale. Există variate mecanisme de apărare: reprimarea. de exemplu. Amintirea unor evenimente dramatice. adesea eul utilizând diferite mecanisme de apărare pentru reducerea şi controlul acestei anxietăţi. intelectualizarea. Aceste experienţe sunt încorporate în mintea copilului formând cele două părţi ale supraeului. Supraeul. Părinţii au rolul principal în crearea supraeului. compensarea. Un adult. Psihanaliştii nu consideră mecanismele de apărare ca fiind dăunătoare sau nesănătoase. nu are importanţă care reguli sunt încălcate sau dacă alţi oameni au fost răniţi. sau libido. de exemplu un accident de maşină. proiecţia. El consideră că este necesar ca oamenii să distorsioneze realitatea pentru a se putea proteja de idei inconştiente inacceptabile. negarea.

comportamentele. Freud consideră că este mai mult decât o simplă imitaţie. creaţia muzicală. Stevie Wonder şi-a compensat lipsa vederii prin muncă. echitaţie. aceasta face apel la un alt mecanism de apărare numit reactanţă. sunt considerate de Freud ca fiind cele mai importante. de latenţă şi genital.INTRODUCERE ÎN PSIHOLOGIE (II) Când oamenii apelează la raţionalizare. dar îi este teamă să îl critice. un student care a obţinut în sesiune două note de 5 şi o notă de 6. Freud presupune că dezvoltarea personalităţii depinde de schimbarea energiei sinelui (a energiei sexuale) dintr-o parte în alta a corpului. Raţionalizarea şi intelectualizarea sunt mecanisme de apărare care se bazează pe modificările percepţiei realităţii. poate să-şi ascundă aceste sentimente manifestând protecţie şi indulgentă faţă de acesta. Proiecţia. prin intermediul căruia instinctele sexuale şi cele agresive sunt exprimate indirect. Astfel. anal. Aceste prime trei etape implică satisfacţie fizică şi sunt centrate asupra zonelor erogene. Un părinte care îşi urăşte copilul deoarece nu şi l-a dorit. Din acest motiv stadiile dezvoltării personalităţii sunt considerate stadii psihosexuale. marcând-o pentru întreaga viaţă. De exemplu. Deplasarea permite ca atunci când există teama de exprimare a sentimentelor faţă de o persoană. Identificarea se referă la tendinţa de a copia acţiunile altor persoane care au succes în viaţă. un angajat care îşi urăşte şeful. 81 . la moartea unei persoane apropiate reacţia poate fi "Fiecare moare la un moment dat. Pedeapsa sau întărirea excesivă. Proiecţia permite atribuirea de sentimente indezirabile altor persoane. De exemplu. evenimentele traumatice din anumite etape de dezvoltare pot fixa personalitatea la un anumit nivel." Intelectualizarea este un mecanism de apărare utilizat de către personalul medical. identificarea având rol în socializarea copiilor. Instinctele agresive pot fi sublimate prin sport: fotbal. acceptabil social. care cuprind primii 6 ani de viaţă. Utilizând compensarea o persoană poate în cazul existenţei unei deficienţe personale să dezvolte un alt talent. deplasarea şi reactanţa au fost incluse în categoria mecanismelor de apărare cu rol de a orienta impulsurile agresive şi sexuale într-o direcţie mai sigură. Mecanismul de apărare cu cel mai mare succes este sublimarea. Prin intelectualizare oamenii reduc anxietatea reacţionând indiferent în situaţiile încărcate afectiv. cum ar fi pictura. valorile persoanei. Instinctul sexual poate fi sublimat prin activităţi creative. falic. ei caută justificări acceptabile social pentru comportamentele inadecvate. Pe parcursul existenţei o persoană parcurge cinci astfel de stadii: oral. acestea să fi exprimate faţă de cineva mai puţin ameninţător. poate să-şi critice în mod constant soţia. Evenimentele petrecute pe parcursul acestor stadii ale dezvoltării îşi pun amprenta asupra personalităţii mature. atunci când aceste sentimente nu pot fi acceptate ca fiind proprii. Compensarea şi sublimarea sunt mecanisme de apărare care pot avea ca rezultat schimbări în stilul de viaţă. Primele trei stadii. Dacă o persoană reacţionează exact contrar sentimentelor pe care le simte. Se consideră că personalitatea umană se formează parcurgând mai multe stadii de dezvoltare din copilărie până la maturitate. poate justifica notele de 5 prin faptul că a învăţat prea mult la cursul la care a luat nota 6. afirmând că victimele erau provocatoare sexual. Sunt încorporate scopurile. Violatorii pot folosi proiecţia pentru a se disculpa. care sunt preluate ca model în propria structură de personalitate. De exemplu. devenind un compozitor şi interpret foarte apreciat. dansul. copiii care vor să se poarte ca şi adulţii ajung să se identifice cu aceştia.

Pentru a trece cu succes prin această etapă. Copilul se teme inconştient că dacă aceste impulsuri se vor dezlănţui îşi va înfuria tatăl. Va avea o personalitate receptivă oral. copiii nefiind conştienţi de instinctele incestuoase. Acest lucru va sta la baza relaţiilor care caracterizează stadiul genital şi apoi perioada 82 . Rezultatul este transferarea dorinţei şi dragostei de la mamă spre tată. copilul se bucură de plăcerea agresivă muşcând sau mestecând. alimentare excesivă şi va rămâne o persoană naivă care "înghite" prea uşor ideile. sporturi şi alte activităţi. El va găsi plăcere în fumat. Indivizii sunt capabili să iubească pe altcineva la fel de mult sau chiar mai mult decât propria persoană. Inconştient fetele cred că mama este cea care deja le-a castrat şi le blamează pentru acest lucru. gingiilor. ele sunt blocate de conştiinţă. Interesul sexual şi romantic devin motive centrale. Stadiul genital (peste 11 ani) Odată cu perioadă pubertară reapare interesul de a obţine plăcerea prin intermediul organelor genitale. Această atracţie produce conflicte inconştiente şi anume complexul Oedip la băieţi şi complexul Electra la fete. Băiatul se teme că tatăl îi va pedepsi dorinţa sexuală faţă de mamă prin exterminarea organelor genitale. Freud consideră că pedeapsa excesivă aplicată copiilor în această etapă poate duce la fixarea personalităţii în această etapă (personalitate compulsivă). copilul trebuie să-şi dezvolte un anumit grad de competenţă în aceste arii. în speranţa de a împărţi cu acesta din urmă falusul pe care ea l-a pierdut. fetele încep să se identifice cu mama. Teama îl va determina pe băiat să îşi reprime dorinţele faţă de mamă şi să evite furia tatălui prin identificarea mai puternică cu acesta. Atracţia sexuală faţă de tată trebuie să se transforme în afecţiune.CORNEL HAVÂRNEANU Stadiul Oral (de la naştere şi la vârsta de 1 an) Pe parcursul acestei etape copilul obţine cea mai mare satisfacţie prin stimularea buzelor. După apariţia dinţilor. Dacă copilul se bucură prea mult de actul masticaţiei. Deoarece în urma rezolvării complexului Oedip şi Electra părinţi au încetat să mai fie obiecte ale dorinţei sexuale. Energia sexuală este reorientată prin procesul de sublimare şi convertită în interes faţă de şcoală. Se consideră că fiecare bărbat doreşte inconştient doreşte să-şi ucidă tatăl şi să-şi posede sexual mama (drama “Oedip” scrisă Sofocle). Stadiul Latent (6-11 ani) În această perioadă interesul sexual este relativ inactiv. Această teamă este denumită de Freud anxietatea castrării. Complexul Electra începe atunci când fetele realizează că nu au falus la fel ca şi băieţii. gura rămânând zonă erogenă. Copiii obţin cea mai mare satisfacţie din exercitarea controlului musculaturii anusului în timpul eliminării sau retenţiei. Dorinţa sexuală a fost reprimată prin rezolvarea conflictului Oedip şi Electra. Masturbarea devine frecventă ca urmare a apariţiei primelor orgasme. După o perioadă de ataşament primar faţă de tată. Copiii încep să-şi atingă organele genitale şi să fie atraşi de părinţii de sex opus. limbii. instinctele sexuale sunt îndreptate spre indivizi de aceeaşi vârstă. el poate să rămână fixat în acest stadiu. iar fiul "băieţelul mamei". gurii. Stadiul Anal (1-3 ani) Pe parcursul acestui stadiu copilul învaţă cum să-şi controleze musculatura sfincterului anal. Freud consideră că orientarea spre zona genitală se produce la nivel inconştient. Copii au sentimente puternice de atracţie faţă de părintele de sex opus: fiica devine "fata tatei". conform cerinţelor sociale. Deoarece aceste dorinţe sunt inacceptabile. Stadiul Falic (3-6 ani) În această etapă organele genitale devin sursă principală de plăcere. Pe parcursul acestei etape copilul obţine cea mai mare plăcere sugând şi înghiţind.

Autorul a simţit că părinţii şi celelalte persoane care se ocupă de educaţia copiilor au un rol foarte important în acest proces de dezvoltare. Acesta consideră că fiecare individ posedă un inconştient personal şi unul colectiv. arhetipuri. Astfel. În perioada copilăriei. iar termenul de colectiv subliniază conţinutul comun al acestuia pentru toţi oamenii. Inconştientul colectiv reprezintă partea înnăscută. atât medicul cât şi criminalul luptă pentru superioritate. Alfred Adler (1870-1937) crede că oamenii sunt mai motivaţi de aşteptările viitoare decât de ceea ce s-a întâmplat în trecut. creşterea copiilor şi exercitarea unei meserii. Este cazul lui Napoleon. în scopul dezvoltării sentimentelor de superioritate. Sublimarea continuă să fie importantă în această perioadă. De asemenea. În concepţia lui Carl Jung. La început. Adică oameni sunt potenţiali buni şi răi.INTRODUCERE ÎN PSIHOLOGIE (II) de maturitate. iar instinctele sexuale şi cele inconştiente sunt transformate în energie. Scopul dezvoltării personalităţii. care a supracompensat înălţimea mică prin dominarea lumii. Adler consideră că stăruinţa pentru superioritate este sănătoasă atunci când sunt realizate acţiuni care ţin seama şi de siguranţa celorlalţi. care sunt stocate şi transmise de la o generaţie la alta. Lupta pentru superioritate poate duce la supracompensare (sau protest masculin). Jung modifică punctul de vedere a lui Freud cu privire la inconştient. Uneori aceste scopuri nu sunt realiste. Adler a considerat că în dezvoltarea personalităţii se dă o luptă pentru depăşirea sentimentelor de inferioritate în relaţiile sociale. masculini şi feminini. dar medicul exprimă acest motiv în beneficiul societăţii. O personalitate presupune ca individul să înveţe să-şi exprime acest motiv în relaţiile cu ceilalţi. Adler a acordat mai multă importanţă obţinerii sentimentelor de superioritate faţă de ceilalţi indivizi. după Jung. Teorii derivate din psihanaliză. dar ele reglează acţiunile umane pentru atingerea lor. fără a considera că acestea sunt cele mai importante. Psihanaliza continuă să fie un important curent psihologic contemporan. Arhetipurile sunt imagini care 83 . mai târziu extinzând-o şi asupra indivizilor normali fizic. Adler recunoaşte că impulsurile sexuale şi agresive sunt importante în dezvoltarea personalităţii. Adler a considerat explicaţia valabilă doar pentru persoanele care s-au născut cu defecte fizice. Jung a constat că fiecare cultură exprimă aceleaşi motive inconştiente. Fiecare fiinţă umană se naşte cu un motiv pozitiv. Jung denumeşte informaţii. Caracteristica fundamentală a minţii umane. Mai târziu. este aceea că toate elementele importante apar în opoziţie. inconştientul nu conţine numai impulsurile egoiste şi ostile ci şi motive pozitive şi chiar spirituale. Revizuirile făcute reproşează teoriei faptul că a pus prea mult accent pe motivele sexuale şi agresive inconştiente. folosindu-se aproximativ aceleaşi simboluri. este de a ieşi din inferioritate şi de a se afirma ca adulţi competenţi. Inconştientul personal conţine motivele. Adler consideră că vieţile oamenilor sunt guvernate de scopurile lor. În urma studiilor făcute. după Adler. Carl Jung şi Alfred Adler au considerat că Freud a exagerat rolul motivaţiei sexuale. În concepţia autorului existau două aspecte importante ale personalităţii. interesul social pentru a stabili relaţii şi a-i ajuta pe ceilalţi. care va susţine căsătoria. conflictele. informaţiile pe care indivizii le-au reprimat în inconştient pentru că erau ameninţătoare. deşi versiunea iniţială a teoriei personalităţii a lui Freud a suferit modificări. dând prea puţină importanţă aspectelor pozitive ale personalităţii şi rolului relaţiilor sociale adecvate în dezvoltarea personalităţii. O persoană poate să încerce să promoveze dominându-i pe ceilalţi nu dezvoltându-şi abilităţile proprii. dependenţa de protecţia părinţilor duce la apariţia sentimentelor de inferioritate.

Prima teorie umanistă a fost elaborată de Maslow (1970). acceptare de sine şi a celorlalţi. Umaniştii au presupus că experienţa conştientă este importantă. autonomie şi independenţă. sentimentele reflectă percepţiile unice ale realităţii. care depinde de conceptul de sine. Oamenii îşi pierd abilitatea de a face alegeri bune atunci când îi critică sau resping pe ceilalţi sau când societatea îi forţează să facă un ceea ce nu vor. Adepţii acestei teorii considerau că oamenii posedă forţe interne. prin metode ştiinţifice. TEORIA UMANISTĂ A PERSONALITĂŢI Teoreticieni umanişti au considerat că natura umană este bună (concept preluat de la Rousseau). atitudinile şi credinţele personale.CORNEL HAVÂRNEANU reprezintă aspecte importante ale experienţei cumulate de umanităţii. să se perfecţioneze şi să devină cât mai buni (din această perspectivă teoriile umaniste se apropie de fenomenologie). aprecierea fără prejudecată a celorlalte persoane. Personalitatea este o reflectare directă a percepţiilor subiective ale individului asupra realităţii. Un număr mare de concepte au fost preluate de psihologia modernă. De exemplu. interes social puternic. Conceptul de bază al teoriei este auto-actualizare. în concepţia autorului.4. valori şi atitudini democratice. Fiecare individ vede realitatea din perspective diferite şi în termeni personali. Pentru Carl Rogers (1905-1987) fiecare om are o experienţă unică asupra realităţii. Conceptul de sine este rezultatul interacţiunii cu ceilalţi. Pentru umanişti realitatea nu este obiectivă ci subiectivă. 1954). este un mod de explorare. o persoană se poate considera un bun atlet deoarece a observat că aleargă mai repede 84 . Teoria personalităţii a lui Rogers mai este cunoscută şi sub denumirea de teoria eului. Conceptul de sine şi percepţiile subiective despre viaţă reprezintă cele mai importante aspecte ale personalităţii. inclusiv propunerea de existenţă a gândurilor inconştiente. Pentru a înţelege personalitatea unui individ trebuie să studiem modul cum acesta percepe lumea. simbolul sexual al falusului apare în multe culturi sub forma sceptrului ţinut de rege pentru a simboliza autoritatea. Auto-actualizarea se aseamănă unui jurnal. care afirmau că natura umană nu este nici bună nici rea. Conceptul de sine reuneşte. nu un scop în sine. Teoria dezvoltării personalităţii a avut o puternică influenţă în istoria psihologiei. rezistenţă la conformismul cultural. Astfel teoriile moderne au demonstrat că primii 6 ani de viaţă nu sunt cruciali în dezvoltarea personalităţii adulte. percepţii subiective despre propria persoană. Modul de acţiune. în special a celui emoţional (Maslow. care îi fac să se dezvolte. Unele aspecte ale teoriei nu mai sunt valabile. oamenii având libertate de acţiune fără a fi constrânşi de impulsurile inconştiente sau de stimulii din mediul extern. centrarea pe probleme. deoarece este centrată pe percepţia de sine a individului şi a imaginii sale asupra lumii. Elementele caracteristice ale actualizării de sine sunt: orientare realistă. tendinţa de a avea relaţii mai apropiate cu alte persoane. V. De exemplu. Autorul consideră că oamenii urmăresc să-şi realizeze scopurile proprii şi nu pe cele impuse de alţii. Elementul central pentru înţelegerea dinamică a personalităţii este eul (self). Rămân totuşi dificil de testat. Această direcţionare internă este forţa care stă la baza dezvoltării personalităţii. Ceea ce este realitate pentru cineva poate să nu fie real pentru altă persoană. care credeau că fiinţa umană este predispusă la egoism şi agresiune şi behaviorişti. expresie a experienţelor personale despre lume. spre deosebire de psihanalişti. Auto-actualizarea se referă la faptul că oamenii merg în direcţia unei depline dezvoltări a potenţialului lor. care derivă în parte din conceptul de "luptă pentru atingerea superiorităţii" din teoria lui Adler. grad înalt de creativitate. multe dintre ideile lui Freud. gândire.

Spre deosebire de Freud care considera refularea ca parte necesară a vieţii psihice. testează continuu ipoteze despre realitatea. Copiii se vor simţi valorizaţi în anumite situaţii şi nevalorizaţi în altele. rezultatul va fi dezvoltarea unei percepţii de sine obscure. iar ca adulţi se vor simţi valorizaţi atunci când se vor comporta în concordanţă cu aceste situaţii. dar pentru care nu are resursele necesare să-l atingă. Nu există date pentru a susţine că oamenii sunt pozitiv orientaţi spre auto-realizare. Conform teoriei lui Rogers. Să presupunem că o persoană şi-a format constructul "străinii sunt periculoşi". Dacă cele două aspecte ale conceptului de sine nu sunt compatibile. dar are resentimente atunci când un membru al unui grup minoritar este preferat pentru promovare. V. asemeni cercetătorilor ştiinţifici. La fel ca şi 85 .INTRODUCERE ÎN PSIHOLOGIE (II) decât alţi oameni dar şi pentru că părinţii i-au spus că este un bun atlet. Există tendinţa de negare a sentimentelor care nu sunt consistente cu condiţiile interiorizate de valorizare. cognitiviştii recunosc influenţa proceselor cognitive asupra comportamentului individului. au ignorat condiţiile de mediu. Discrepanţele între aceste două aspecte ale conceptului de sine pot fi inconfortabile. TEORIA COGNITIVĂ A PERSONALITĂŢII La fel ca şi adepţii teorie învăţării sociale. Autorul consideră că oamenii. concentrându-se prea mult asupra individului. Dacă de exemplu. de exemplu. aceste resentimente nu se potrivesc conceptului de sine. Aceste ipoteze sunt denumite constructe personale. Adepţii acestei teorii accentuează rolul experienţei subiective şi dau mai puţină atenţie situaţiilor obiective. dar ar dori să înveţe să fie mai puţin egoistă (eu ideal). Aceste situaţii sunt interiorizate. Experienţele nesimbolizate sunt dăunătoare deoarece acestea îşi exercită influenţa asupra individului. ceea ce crede individul că este şi eul ideal (ideal-self). Cea mai cunoscută teorie cognitivistă a personalităţii este teoria constructelor personale elaborată de George Kelly (1905-1967). Această persoană va fi suspicioasă faţă de străini. O altă critică adusă se referă la faptul că această abordare ştiinţifică nu poate face predicţia comportamentului în situaţii şi circumstanţe diferite. ceea ce doreşte să fie. Anumite reacţii sau experienţe nu sunt conştientizate datorită reacţiilor părinţilor. punctul lor de vedere nu este susţinut de date experimentale. ambele influenţând individul adesea într-o manieră dăunătoare. O altă critică a fost aceea că umaniştii. Cineva poate să se considere. Termenul de sentimente nesimbolizate se apropie de conceptul freudian de sentimente refulate. care pot cauza disconfort sau dizarmonie. aceste resentimente care nu sunt compatibile cu conceptul de sine nu sunt conştientizate. că în general este o persoană drăguţă (eul). Rogers consideră că neconştientizarea nu este benefică. Constructele sunt văzute ca având o structură bipolară (oamenii pot fi timizi sau îndrăzneţi). o persoană consideră că este fără prejudecăţi. De asemenea. structura specifică a acestora determinând personalitatea umană. Oamenii sunt conştienţi de sentimente şi informaţii dacă acestea sunt simbolizate mental. Reacţionând calm şi lăudând acţiunile copiilor sau fiind severi şi pedepsindu-i părinţii creează condiţii de valorizare.5. O persoană îşi poate propune un eu ideal nerealist. Rogers distinge două concepte de sine: eul (self). producând anxietate sau stări conflictuale. Psihologii umanişti au fost criticaţi deoarece concentrându-se asupra percepţiei de sine şi evaluărilor subiective nu s-au apropiat de explicarea cauzelor comportamentului individual.

Personalitatea reprezintă un proces de evoluţie cu variaţii sub influenţa internă sau externă. Paicheler. În acest fel studierea personalităţii permite diferenţierea unei persoane de alta prin trăsături speciale sau combinaţii ale acestor trăsături. aceasta îşi va revizui constructul "străini tineri sunt periculoşi". În următoarea etapă vom decide. Multe definiţii pun accentul pe nevoia de a înţelege semnificaţia diferenţelor individuale. Abilitatea oamenilor de a aplica constructe diferite pentru o anumită situaţie dată este denumită de Kelly alternalism constructiv. Multe definiţii descriu personalitatea ca un anume tip de structură sau organizare ipotetică. În prima fază se evaluează şi se aleg dintre constructele bipolare cele relevante pentru această situaţie. 86 .. Aceasta înseamnă că în psihologia actuală conceptul de personalitate se referă la aspectele esenţiale şi de durată ale persoanei. 3. Cu alte cuvinte personalitatea este o abstracţie bazată pe inferenţe derivate din observarea comportamentului. această diversitate a punctelor de vedere indică clar faptul că înţelesul conceptului de personalitate se extinde în psihologie dincolo de termenul de "imagine superficială". (1984. 2. 25). Pornind de la această observaţie constatăm că definiţiile teoretice ale personalităţii au câteva aspecte comune: 1. procedându-se la o aglomerare de date şi nu la o integrare a lor.. Comportamentul. alegerea celui mai relevant construct pentru situaţia dată şi apoi acţiunea. se întreabă dacă diferenţa dintre psiholog şi observatorul naiv este tranşantă. Se fac extrapolări nepermise şi generalizări nesistematice. arată că neclaritatea în înţelegerea persoanelor şi comportamentelor este generată de faptul că "cercetătorii se străduiesc să înţeleagă propriile impresii. pentru ca în final să hotărâm dacă oferim sau nu un ajutor material. p. Să presupunem că cineva solicită un act de caritate.6. scor şi statistică descriptivă este sintetizată din elemente eterogene. V." În concluzie. Sunt parcurse mai multe etape: evaluarea constructelor care pot fi relevante pentru o anumită situaţie. p. reguli de organizare ce stabilesc reguli de corespondenţă între trăsăturile atribuite sau nu se referă la modele sau tipuri ideale? " Se constată că impresia pe care ne-o formăm despre altă persoană rezultă din funcţionarea structurilor definite de o reprezentare socială a persoanei. Dacă persoana din exemplul nostru constată că străini adulţi nu sunt periculoşi. ca orice teorie ştiinţifică. poate fi organizat şi integrat prin personalitate. experienţe sociale şi schimbări ale circumstanţelor din mediu. dacă persoana este onestă şi dacă actul de caritate are valoare. atribute despre persoanele care se comportă . Cu alte cuvinte personalitatea este văzută ca unicitatea palpabilă a tuturor individualităţilor. "Omul de pe stradă nu utilizează el însuşi. şi oamenii reţin constructele personale dacă sunt corecte. Multe definiţii evidenţiază importanţa abordării personalităţii în termenii istoriei personale a individului sau a perspectivei în dezvoltare. H.CORNEL HAVÂRNEANU cercetătorii. "Reprezentarea socială reflectă. incluzând particularităţi biologice şi genetice. care reţin ipotezele doar dacă se dovedesc a fi corecte. fiecare dată.". sau cel puţin o parte a acestuia.277-307). utilizează concepte derivate din experienţa cotidiană şi experienţa clinică. într-o manieră implicită. Fiske (1978. CONCLUZII În afara aspectelor legate de validitatea empirică a teoriilor personalităţii. dezbaterile şi înfruntările ce există între grupurile sociale. Ne vom întreba dacă persoana care solicită ajutorul este onestă sau nu şi dacă actul de caritate are sau nu valoare. În acelaşi timp. D..

Un "stil cognitiv" se referă la specificul individual şi acurateţea percepţiei. nu se ştie prea mult despre impactul factorilor cognitivi asupra altor categorii ale experienţei (comportament şi emoţii). intensitatea lor şi felul în care persoana le face faţă. tipul de emoţii pe care o persoană este probabil să le aibă. Computerele sugerează noi moduri de procesare a ideilor care ar putea fi investigate. De exemplu trebuie să cunoaştem cum percepţia este legată de învăţare. a 87 . Studiul proceselor cognitive şi al relaţiilor acestora cu alte aspecte ale funcţionării psihice. Orientarea cognitivistă prezintă şi dezavantaje în sensul că nu există instrumente adecvate pentru măsurarea fenomenelor cognitive.m. procesare mediată la nivel central. Psihologia contemporană deschide noi perspective în studierea şi cunoaşterea personalităţii. Un copil procesează constant informaţia din mediu. Acesta se referă la modurile diferite în care indivizii procesează informaţia şi la relaţia dintre aceste procesări şi alte aspecte ale funcţionării psihice. Se învaţă şi în absenţa întăririi la fel de bine ca şi în prezenţa acesteia. J. menţinerea şi schimbarea stilului cognitiv particular. 1978): • A devenit evident pentru psiholog faptul că modelul întăririi stimul-răspuns nu este adecvat pentru explicarea tuturor rezultatelor obţinute în cercetarea proceselor de învăţare. Termenul include conceptul de sine al individului (individual's self-concept). a talentului şi creativităţii Acest aspect sugerează faptul că studiile trebuie să se orienteze spre evidenţierea a ceea ce persoana poate să devină. Utilizarea modelului computer pentru reprezentarea minţii umane a determinat introducerea în psihologie a termenilor de input. În acelaşi timp prin asimilare copilul poate schimba structurile în concordanţă cu noile informaţii din mediu. • A treia raţiune este legată de apariţia computerului care a produs schimbări în câmpul psihologiei. o asimilează şi o potriveşte în structurile preexistente. • A doua raţiune a emergenţei spre orientarea cognitivă în psihologie este influenţa celorlalte persoane în procesul dezvoltării psihice. "Stilul cognitiv" este o altă cale de conceptualizare a organizării ierarhice a structurii şi dinamicii personalităţii.INTRODUCERE ÎN PSIHOLOGIE (II) Orice definiţie a personalităţii depinde de cadrul teoretic care stă la baza elaborării ei. aspect care a fost demonstrat pe organisme simple. Dintre acestea cele mai importante şi care merită să fie evidenţiate sunt: 1. Procesul de învăţare la un adult nu este identic cu cel al unui copil sau a unei maimuţe." Acest concept este important pentru cunoaşterea funcţionalităţii optime a persoanei. Piaget arată că dezvoltarea intelectuală a copiilor. Această abilitate de a utiliza simbolurile şi de a gândi abstract evidenţiază faptul că procesul de învăţare este diferit ca tip şi nu numai ca grad. cum învăţarea se leagă de motivaţie. comportamentul direcţionat spre scop şi centrarea atenţiei. concepţia despre lume. Pentru a înţelege o teorie particulară aceasta trebuie inclusă în toate principiile psihologiei generale. Stilul cognitiv organizează experienţa emoţională a persoanei. sistemul de credinţe individuale. motivaţia de dezvoltare ş. competenţa şi abilitatea de a face judecăţi morale asupra comportamentului urmează o secvenţă de dezvoltare precisă. Din acest punct de vedere psihologii au început să se orienteze spre procesele simbolice cognitive din trei motive (Pervin.a. În acest fel conceptul cheie este procesarea de informaţii. Ar trebui identificate variabilele care influenţează dezvoltarea. Toate aceste aspecte au determinat o creştere a interesului cercetătorilor pentru conceptul de "stil cognitiv". adică a "potenţialului uman în evoluţie. Studierea producţiilor deosebite. stilul de gândire. output. 2.d. feedback. răspunsurile tipice şi idealurile. Apoi se vor căuta toate interrelaţiile dinamice dintre aceste principii .

3. va reorienta psihologul spre aderarea la un punct de vedere teoretic. 1989). experienţă individuală. Dificultăţile explicative derivă din însuşi conceptul de personalitate. iar consilierea un sprijin real pentru subiect. deoarece sensurile teoretice se schimbă atunci când se modifică referinţele. o încercare de detaşare de un punct de vedere prestabilit sau dominant al gândirii sale. Această reglare a comportamentului se face după scopuri şi standarde autoimpuse iar reacţiile subiectului la propriile performanţe sunt autocritice sau produc satisfacţie. Atenţia trebuie canalizată spre procesele psihice care-i fac pe indivizi capabili să-şi construiască succesiuni de secvenţe ale activităţii. Studii asupra procesului de autoreglare. Investigaţia trebuie să meargă pe linia stabilirii coerenţei dintre semnificaţia factorilor fiziologici. trăsătură izolată de J. sugerându-se necesitatea înlocuirii conceptelor tradiţionale cu modele verosimile. randament şi eficienţă. Cosmovici. Se observă în literatura psihologică frecvente referiri la aceste aspecte. va direcţiona psihologul spre teoriile comportamentului sau a trăsăturilor. renunţarea la tratarea conceptelor de personalitate ca nişte entităţi neschimbătoare. farmacologici şi neurofiziologici care produc schimbări remarcabile în conceptele şi metodele care ghidează cercetarea psihologică. precipitare. imaginaţia.CORNEL HAVÂRNEANU cărui obiectiv este identificarea şi definirea personalităţii normale şi adaptarea maximă a individului pentru realizarea potenţialităţilor de care dispune. senzaţiile). în dinamica şi complexitatea interactivă a factorilor. acordul psiho-biologic în termeni de dezvoltare. Activismul devine factorul explicativ al 88 . aşa cum nici o teorie nu epuizează sfera cunoaşterii şi explicaţiei. Se impune studierea tipurilor de planuri individuale pe care subiecţii le fac pentru controlul paşilor unor secvenţe complicate subordonate unui scop de lungă durată.1989). dacă modul de comportament al unei persoane este marcat de vivacitate în acţiune. în cunoaştere. I. energie şi vitalitate atunci considerăm că ea se caracterizează prin "activitate generală". Studiile psihologice vizează interacţiunea dintre comportament şi bazele biologice. V. sau din generalitatea conceptelor la care se recurge pentru explicarea conduitelor. duce la necesitatea examinării sistematice a posibilităţilor individului de a-şi regla propriul comportament. Guilford. de a da importanţă contextului în care trăieşte. Rudică. Studiul determinanţilor fiziologici şi neurologici. Abilitatea omului de a-şi controla viaţa personală. De exemplu. entuziasm şi elan. Utilizarea testului. predicţia cât mai exactă. Comportamentul este influenţat de factori genetici. Dar care va fi teoria pe care psihologul practician se bazează când îşi propune cunoaşterea şi înţelegerea persoanei? La această întrebare nu există un răspuns ferm. (A. Miclea. care de fapt numai etichetează şi nu explică aceste conduite (M. permanentă mişcare. Dar sinteza finală a datelor observate poate oferi explicaţii psihanalitice. neajungându-se până în prezent la un punct de vedere unitar pentru explicarea structurii interne a persoanei. considerat a fi un construct prea general. Aceasta presupune eliminarea tuturor ideilor preconcepute. felul în care aceste procese biochimice şi neurofiziologice influenţează funcţionarea psihică (cogniţia.P. cognitiviste sau de altă natură. afectele. prin reunificarea tuturor datelor analizei. ÎNŢELESUL TEORETIC ŞI ÎNŢELESUL REFERENŢIAL ÎN TRATAREA CONCEPTELOR DE PERSONALITATE Multitudinea teoriilor personalităţii demonstrează numeroase contradicţii teoretice. Radu. Situaţia particulară. biochimici.7. Studierea persoanei trebuie să ţină seama de regulile prioritare şi de felul în care o persoană îşi alege o strategie comportamentală. 4. sinteza datelor în faza finală a cunoaşterii. Important este ca diagnosticul să fie valid. T. comportament.

sau experienţa copilăriei. necesită specificarea clasei din care face parte subiectul. înţelesul teoretic şi cel referenţial al propoziţiilor care vizează procese psihice şi valoarea de adevăr a acestora. locului şi subiecţilor. conexiuni. cunoaşterea realizându-se preponderent prin chestionare. mijlocit. înţelesul constructului nu este dedus din relaţiile dintre legile şi principiile care stau la baza sa. Conceptele abstracte sugerau posibile corelaţii cu starea sufletească. dar neschimbătoare semnificativ în funcţie de context. c) Studiul diferenţelor individuale care a orientat psihologia americană contemporană în două direcţii: • Cercetarea psihologică nederivând dintr-o teorie bogată. p. fără a fi împărţite în categorii mai fine. • Cercetarea este absolut indiferentă faţă de caracteristicile individului. Acest aspect este justificat prin faptul că psihologii studiază persoane şi afirmaţiile lor sunt generalizate deasupra timpului. În concluzie.). a contextului de analiză precum şi durata lor de desfăşurare. prezentă şi în psihologia naivă. de temperamentul său. atât pentru tipuri cât şi pentru procesele fundamentale. p. înlocuirea scalei lui Wechsler cu testul de conservare a masei sau volumului. care se raportează nemijlocit la nivelul conceptual prin relaţia de semnificaţie şi. teorii). determinată de contextul de măsurare. originile lor fiind argumentate parţial fiziologic sau experienţial. Cele mai multe studii asupra personalităţii apărute în Journal of Personality and Social Psychology şi în Journal of Personality din ultimii zece ani (raportat la 1988). Observăm că atât teoria psihometrică cât şi cea piagetiană utilizează conceptul de inteligenţă dar. ci explică caracteristicile individului prin conflicte care nici măcar nu erau intuite de un spirit neinstruit. trebuie realizată la trei niveluri: nivelul fizic real (lucruri. la nivelul real prin relaţia de referinţă. Jerome Lagan (1988.225).616) consideră că aceasta poate fi împărţită în trei etape istorice distincte: a) Perioada premergătoare ideilor psihanaliste şi behavioriste. 89 . Cu toate acestea. nivelul conceptual (concepte. care aduce importante schimbări în natura conceptelor folosite pentru descrierea tipurilor umane. Caracteristica importantă a acestei concepţii constă în aceea că.224 . sunt frecvente cazurile în care psihologii fac referiri la caracteristicile umane adresându-se unor calităţi considerate esenţiale. Făcând referiri la şcoala vestică modernă. aceste concepte nu au fost utilizate în limbajul comun. deci în aspectul referenţial. judecăţi. Această constatare sugerează faptul că înţelesul conceptului nu poate fi acelaşi în diferite contexte de măsurare. b) Psihanaliza. care se raportează la primul prin relaţia de referinţă şi nivelul lingvistic (termeni. etc. a contextului care oferă valoare referenţială elementelor. situaţie în care nu se poate vorbi de o explicaţie ci doar de o simplă descriere tautologică. Orice schimbare în informaţie. ci prin considerarea sistemului din care face parte. comportamentul social şi stilul de muncă. schimbă înţelesul constructului de "inteligenţă a copilului". utilizat de Piaget. cele mai multe studii care vizează aspectele personalităţii sunt redactate ca şi cum înţelesurile aspectelor psihologice studiate sunt independente de categoria subiectului şi de context. simptome fiziologice sau psihologice) şi indicatorul bazat pe întrebările din chestionar. schimbă şi înţelesul conceptului. proprietăţi. folosesc chestionarele ca singura sursă principală pentru colectarea datelor. limbaje). bazată pe caracteristicile personalităţii umane. Cu toate acestea. timp.INTRODUCERE ÎN PSIHOLOGIE (II) comportamentului activ. arată Mario Bunge (1974. Această disociere. Din păcate. deşi cu 20 de ani în urmă se utilizau în mod frecvent instrumente pentru măsurarea comportamentului. 614 . care urmează descrierea antică tradiţională a tipurilor de temperament. propoziţii. Observaţiile menţionate impun o reconsiderare a prezumţiilor teoretice. termenii psihanalitici au generat afirmaţii care implicau simptome şi comportamente care nu ţineau seama de situaţie. Caracterul formal al unui concept sau enunţ nu poate fi utilizat prin el însuşi. deoarece există o corelaţie mică sau inexistentă între indicatorul empiric analog conceptului bazat pe comportamentul manifest (funcţionalitate cognitivă. Acest aspect este important şi poate avea consecinţe dăunătoare. subiect.

observăm că nu se poate compara direct dispoziţia cu performanţa. Apoi se alege un instrument de măsură pentru dispoziţie şi un indicator al performanţei. această legătură care se stabileşte între scorurile instrumentului de măsură a dispoziţiei şi indicatorul performanţei. Validitatea de construct. 622). nevroticii sunt mai anxioşi decât normalii. (J. şi din această cauză înţelesul relaţiei este obscur. De asemenea. Cronbach. • relaţia dintre un singur indicator şi construct este probabilistică. Ipoteza existenţei unor diferenţe individuale într-o dispoziţie este asociată cu variaţiile în performanţă. s-o apropie cât mai mult de realitatea studiată în efortul de restabilire a psihologiei persoanei. Nicholson (1988.. Întreaga discuţie este dacă suntem capabili să decidem dacă dispoziţia există şi dacă testul o măsoară". Hogan şi A.CORNEL HAVÂRNEANU metodologice şi metateoretice care să faciliteze cunoaşterea psihologică. 33-55). această formă de validare presupune a stabili dacă o anumită dispoziţie există şi dacă testul elaborat măsoară diferenţele individuale ale subiecţilor în dispoziţia respectivă. deoarece se plasează la intersecţia dintre teoria elaborării testelor şi teoria personalităţii. p. 90 . Meehl (1977. Dar. VALIDITATEA CONSTRUCTULUI. constructul nu este direct observabil şi poate fi cunoscut numai dacă sesizăm reţeaua de reguli pe care el o relevă. Această reţea de reguli poate evidenţia proprietăţile observabile sau aspectele calitative pentru fiecare din construcţiile teoretice. Majoritatea cercetărilor orientate spre măsurarea personalităţii urmăresc un itinerar clasic.R.. iar în final indivizii sunt evaluaţi cu instrumentul de măsură stabilit pentru dispoziţie şi indicatorul performanţei. pentru a stabili deosebiri între grupuri.E. în contrast cu un fapt observat.8. • natura internă a constructului este nedeterminată. iar certitudinea îndoielnică. trebuie să releve "ce scoruri explică testul şi în ce direcţii testul reflectă dispoziţia . ea nu este decât testarea ipotezei şi permite examinarea termenului constructului. Toate aceste aşteptări trebuie verificate experimental sau prin cercetări statistice. consideră constructul teoretic ca un concept deschis din următoarele motive: • lista provizorie a indicatorilor operaţionali ai constructului poate fi modificată şi /sau extinsă. dar care poate fi confirmat sau infirmat fără a privi la o teorie particulară. iar de înţelegerea şi rezolvarea ei corectă depinde progresul în evaluarea şi măsurarea personalităţii.L. Aceasta presupune o analiză atentă a itemilor.. consideră R. reprezintă doar o primă etapă în stabilirea validităţii şi studiul nu trebuie să se oprească aici. care poate fi caracterizat printr-un grad de intersubiectivitate. ipoteza despre comportare la test. P. Se constată că. 1970). o comparaţie a conţinutului lor cu aspectele reale pe care vrea să le sesizeze din punct de vedere psihologic. teoria anxietăţii conţine următoarele presupuneri: dacă subiecţii sunt ameninţaţi cu un electroşoc anxietatea lor creşte. rezultatele obţinute prin folosirea unor mijloace şi procedee de cunoaştere trebuie transformate în noţiuni de psihologie generală. "Pentru a dovedi că noţiunea este aplicabilă la test este necesar a se deduce din relaţia teorie-construct. anxietatea scade la administrarea unui medicament. p. metoda de măsurare este indirectă. Concret. Din această cauză problema validităţii de construct prezintă numeroase dificultăţi. şi a se verifica ipoteza experimental". V. De exemplu. persoanele anxioase au un nivel de pretenţii ridicat. În cazul validităţii de construct. O SOLUŢIE POSIBILĂ PENTRU EVALUAREA PERSONALITĂŢII Validitatea constructului oferă cadrul teoretic menit să fundamenteze analiza semnificaţiei psihologice a rezultatelor unui test. Validitatea constructului este mai complexă decât celelalte forme de validare.

Procedeul constă în a întreba indivizii despre acte nominalizate (comportamente intenţionale specifice) care reflectă operaţia dispoziţiei studiate.R. (1955. delincvenţii de nondelincvenţi. 621-626). • evaluarea componentelor externe ale măsurării. Se va proceda la evaluarea semnificaţiei scorului scalei. A. a propus trei moduri de evaluare a gradului în care testul este un indicator valid al dispoziţiei: • examinarea componentelor esenţiale ale testului. Gough H. (1983. din cele prezentate.M. Realizarea corelaţiilor dintre itemi şi scopurile totale ale testului precum şi indicatorii performanţei. Teoria referitoare la o dispoziţie va realiza inferenţe în legătură cu corelaţiile dintre itemii testului şi modelul propus. Cronbach. (apud Hogan. manevrând cu discreţie caracteristicile mediului. Alţii se limitează la studiul validităţii scalelor din chestionare fără a-şi pune problema covariaţiei dintre măsurile personalităţii. determinate în acest mod. Un alt punct de vedere este cel susţinut de D. 91 . ci o "autoprezentare" constituie o serioasă limită a acestei metode. 294-302). Deoarece un singur criteriu nu este suficient pentru a stabili validitatea măsurării. nu depăşeşte toate dificultăţile legate de problema validităţii. • studierea "implicaţiilor personologice" a performanţelor la test. care propun. care constă în a verifica dacă conţinutul itemului relevă domeniul dispoziţiei. noi cunoaştem numai ceea ce subiecţii vor să-şi atribuie. care evidenţiază câteva aspecte importante pentru conceptele psihologice.G. Totuşi. p. Observăm că nici un punct de vedere. şi dezirabilitatea socială a răspunsurilor.J. În această situaţie apare problema nominalizării actelor de conduită specifice dispoziţiei. elaborarea unei reţele nomologice (nomological net) pe care constructul este fundamentat. el recomandă examinarea reţelei întregi prin corelaţii externe ale testului.281-302). se caută corelaţii pozitive cu teste similare deja verificate (convergentă) sau corelaţii negative ori apropiate de zero cu variabile faţă de care proba trebuie să se diferenţieze (discriminare). 105-126). • analiza covariaţiei scorurilor scalei cu comportamentul nontest.. obstacolele validităţii pot fi depăşite. pentru studierea validităţii de construct "analiza frecvenţei în dezvoltarea criteriului".. Mulţi cercetători au tendinţa examinării predictorului şi criteriului fără a-şi pune problema ce semnifică scorurile testului sau ce deducţii se pot face pe baza acestor scoruri. scala va distinge. consideră că pentru studierea validităţii de construct sunt necesare trei faze: • examinarea "corelaţiei externe a scorurilor scalei". Inventariind comportamentele intenţionale specifice cerem de fapt indivizilor să dezvolte modelul şi să realizeze un "construct dispoziţional". Dar nu se poate vorbi de constructe în afara contextului situaţional şi al legilor teoretice. (1965. • studierea componentelor structurale ale măsurării.. Practic. Procedeul asigură şi dezvoltă criteriul şi comparând frecvenţa actelor modelului în conduita zilnică cu scorurile testului. Loevinger J. în studiile de laborator. Se recomandă ca pentru mai mult decât o dispoziţie să se folosească mai mult decât o metodă de evaluare. Faptul că acestea nu reprezintă o "autoraportare". deci interpretarea relaţiilor dintre scorurile test şi performanţa nontest. de exemplu. Buss şi K. sensul acestei "autoprezentări" nu este transparent. p. În această fază. 1988 p.INTRODUCERE ÎN PSIHOLOGIE (II) Termenul "validitate de construct" a fost introdus în psihologie de L. Campbell şi Fiske (1959) propun combinarea convergentă şi utilizarea unui criteriu discriminativ. prin care se va stabili cu ce anume testul este corelat şi cu ce nu corelează. Nicholson. Persoanele cu scoruri înalte şi joase vor fi caracterizate utilizându-se informaţii obţinute de la cei care-i cunosc. Craik.H. deoarece anumite acte vor fi considerate mai bune pentru momentul dispoziţiei decât altele. Din această cauză. R. p. în condiţii experimentale. vom putea evalua gradul în care testul măsoară dispoziţia.

A first language: The early stage. A. The order of visual processing. Cosmovici. 25. P Cosmovici. Fiske. The “Visual Cliff”. 1. F. R. D. Psihologie diferenţială teoretică.. 1992. S. Bucureşti. 1973. D.. Retrival of information from long-term memory. in American Psychologist. A. 1988. J. Rudică.. 1955.. p. 212-219. Spence: The Psychology of Learning and Motivation. 115-147 Bransford. New York...H.. Nicholson. Hamper and Row. San Francisco. Ed.. E. 5 Hjelle. p. Personality theories Basic Assumption.. Essentials of Psychological Testing. 953-961. Academiei Cosmovici. Spence & J.L. Mariana. 1974. 1987. Research and Applications.. Metode de investigare a personalităţii în „Probleme fundamentale ale psihologiei”. Academic Press Bandura. 52 Guilford. M. Resurse ale psihodiagnosticului. Science. B.. E. A. 1981. 64-71. Introducere în psihologia medicală.. Metode pentru cunoşterea personalităţii.. J. 136. S.L. A. The Projective Expression of Needs: The Effect of different intensities of the hunger drive on perception. Revista de Psihologie.. Caluschi. Cuza" . J. A. New York: Harper & Row McCelland & Atkinson. West Publishing Company. Bucureşti.. 92 .. Fiske. I. NJ: Prentice-Hall Biederman. 1992.. New York. Recognition by components: A theory of Human image understanding. A.. Foresman Marr. Conceptual Analysis of Psychological Test Scores and Other Diagnostic Variables.. Hogan. Iaşi.CORNEL HAVÂRNEANU BIBLIOGRAFIE ▪ ▪ ▪ ▪ ▪ ▪ ▪ ▪ ▪ ▪ ▪ ▪ ▪ ▪ ▪ ▪ ▪ ▪ ▪ ▪ ▪ ▪ ▪ ▪ ▪ ▪ ▪ ▪ ▪ ▪ ▪ ▪ ▪ Anderson. T. 1989. 220 Atkinson. 94. 205-222. New York. Social Learning theory. C. 1985.M. San Francisco. 1972. nr.. 1982. A. G. Englewood Cliffs. Aspecte ale personalităţii vatmanului. 1980. 2 Craik. şi colab.G. 1979. T. D. S. serie nouă. 1962. The abstraction of lingvistic ideas. A. 1965.145-153. Didactică şi Pedagogică. A. Introducere în psihanaliză (trad. 1972. B. Motivaion and Personality.. Science.V. & Franks.. Journal of Abnormal-Psychological Bulletin. H.R.D. p. 2 Brown.. American Psychologist. Psychology. The Meaning of Personality Test Scores.. Maladaptative Behavior.P. Ed.. & Ciminero. 1983. D. în Analele Universităţii "Al.C. Iaşi.. în Revista de Psihologie Cosmovici. in Psychological Review. Chambridge. Journal of Verbal Learning and Verbal Behavior. p. R. A.W. A.. K. 1971. J. Scientific American. 1977. I. 1 Cosmovici. Cristescu. Cosmovici. p. Neculau. Vision. A. Press Buss. Psychological Review. A. 1948.). Rev. 1973..R. p. Scott.. Mass: Havard Univ. Freeman and Company Maslow. J.. 1950. The Act Frequency Approach to Personality. 1991.P. Ionescu. & Lockhart. 1968. J. Rudică. D.. Zorgo (coord. in K.D. Structuri de personalitate ale elevilor cu dificultăţi de adaptare. Creativity.. Convergent and Discriminate Validity in the Multitrait-multimethod Matrix. New York Dworetzky. Cosmovici. R. 1995. A. 1974... M. Bucureşti.. 90 Campbel. I. Ziegler. 202. 1983. Levels of processing: A framework for memory research. Bucureşti... 2. McGraw-Hill International Edition. 52. Hăvarneanu. 1978. Jossey-Bass Publishers. Strategies for Personality Research. Gleiew.Iaşi. R. Gibson & Walk. Junimea. 1960. 1970. 11 Cronbach. & Sffrin R. The moon illusion. I. Cuza" Cosmovici. Kinchla şi Wolfe. New York. Journal of Psychology. Crăciunescu. Human Memory: A Proposed System and Its Control Processes. Adolescentul şi timpul său liber.. in Psychological Bulletin.. D. Editura ştiinţifică Kaufman & Rock. Freud. 1980. Diagnosticul adecvării reacţiilor în situaţii conflictuale şi sub presiunea timpului. Teodorescu. Craik. Cognitive Psychology. de Psih.. Universitatea "Al. 1970.. perception & psychophysics Lahey.). J. Gough.P.

p. M. Imagery and verbal processes. 11. în Revista de Psihologie.. 9. Paris. Ce este pragul diferenţial şi care sunt concluziile experimentale în legătură cu acesta? Explicaţi în ce constă adaptarea senzorială şi care sunt factorii care o influenţează? Care este diferenţa dintre concepţia lui Helmholtz şi cea a lui Gibson în legătură cu explicarea percepţiei vizuale? Care sunt cele mai importante constante perceptive şi cum se explică acestea? Care sunt semnele folosite pentru perceperea distanţei? Cum se explică percepţia tridimensionalităţii? Descrieţi şi analizaţi cele mai importante teorii explicative referitoare la recunoaşterea obiectelor? Descrieţi şi analizaţi cele mai importante teorii explicative referitoare la recunoaşterea trăsăturilor? Descrieţi şi analizaţi cele mai importante teorii explicative referitoare la recunoaşterea feţei umane? Care sunt deosebirile dintre reprezentările pictoriale şi cele lingvistice? Care este specificul reprezentărilor propoziţionale? Care sunt deosebirile dintre reprezentările imagistice şi cele lingvistice Diferenţiaţi memoria semantică de memoria episodică. Glenview. L. 3.. Foresman Rosch. 1978.. Iowa. The effects of contextual scenes of the identification of objects. 1980. U. A & Kahneman. G. U. 185 ÎNTREBĂRI RECAPITULATIVE 1. Editura Gloria. P. Cognitive psychology. Sexual arousal and heterosexual perception.. Science. A. New York Plutchik. Tulving & W. 1975.. Cognition: An Introduction. Psychological Monographs. 1990. Memory & Cognition. în Psychologie sociale (coord. 1972. 7. 6. S. 1973. 13. 14. M. Psychology. Psihologie cognitivă.. L. 69 Sdorow. 1973. S. (ed. Episodic and semantic memory. 1994. Organisation and memory. p.. Mircea. Judgment under uncertainty: Heuristics and biases. Journal of Abnormal Psychology.I. 519-526 Pervin. . Observational conditioning of snakes fears in rhesus monkeys. Comparaţi teoria blocurilor de memorie cu teoria nivelelor de procesare ale informaţiilor. I L: Scott. Paivio. nr. in E. Care sunt factorii care favorizează selectivitatea? 3.E. Memory: What are the Important Question. Modelarea în sistemul psihologiei cognitive. The information available in brief visual reprezentation. American Psychologist. D. 1984. 1989. 93-101 Tulving... F. 15. 5. Lewis. Gruneberg. Plenum. S.. 93 Neisser. Wm. R.INTRODUCERE ÎN PSIHOLOGIE (II) ▪ ▪ ▪ ▪ ▪ ▪ ▪ ▪ ▪ ▪ ▪ ▪ ▪ ▪ ▪ ▪ ▪ ▪ Miclea. H. 1980. C. 1960. Internal and external determinants of behavior.74 Stephan. Emotion: A psychoevolutionary synthesis. in M..). 1. 1971. 1971. P. M. 1973. Care este rolul atenţiei selective în producerea senzaţiei? 2. 1978.. Rezumaţi cele mai importante teorii ale uitării. Paicheler. Solomon. R. 93 4. 7 Schachter. New York: Academic Press Tversky. Moscovici). 35 Sperling.. 12. E. 8. Psychological Review. 17. 20.L. New York: Harper & Row Posner. Brown Publishers. Cluj-Napoca Mineka. 1962. Berscheid & Walster.. Cognitive. The opponent-process theory of acqiured motivation. social and psychological determinants of emotional states. Miclea. New York: Holt Rinehard & Winston Palmer. 10. I. L'epistemologie du sens commun de la perception a la connaisance de l'autre. 1984. E..E. Donaldson. Journal of Personality and Social Psychology.. Natural categories. S. 16. Radu..

25. 21. Diferenţiaţi MSD de MLD. Care sunt mecanismele psihofiziologice de reglare a setei? 10. 94 . 23. Care sunt prezumţiile de bază asupra naturii umane? 27. Identificaţi limitele teoriilor personalităţii.? 3. Cum sunt organizate informaţiile în memorie? 5. Care sunt nivele de cuprindere ale unui concept? 6. Temele sunt obligatorii şi vor fi depuse de studenţi atunci când participă la primul tutorial. Dacă într-o sală de sport intensitatea luminii este de 1000 de lucşi. Care este diferenţa dintre conceptele simple şi cele conjunctive? Care sunt caracteristicile conceptelor de bază ? Care sunt nivelele de cuprindere ale unui concept? Diferenţiaţi euristica reprezentativă de euristica utilă. Care sunt principalele modalităţi de abordare a conceptului de motivaţie? 8. 7. Care este specificul motivaţiei sexuale în comparaţie cu celelalte motive primare? 11. 22. 19. Care sunt criteriile de evaluare ale teoriilor personalităţii? TEME OBLIGATORII 1. 20. Care sunt mecanismele psihofiziologice de reglare a foamei? 9. Care sunt etapele însuşirii limbajului? Care sunt cele mai importante puncte de vedere referitoare la relaţia dintre gândire şi limbaj? Care sunt mecanismele psihofiziologice de reglare a foamei? Care sunt diferenţele între teoriile lui Plutchik şi James-Lange. 4. Schachter. precum şi între teoria lui Tomkins şi cea a lui Plutchik? 26. cu câţi lucşi trebuie să crească această intensitate pentru ca spectatorii să sesizeze diferenţa de lumină? 2.CORNEL HAVÂRNEANU 18. NOTĂ: Întrebările nu trebuie rezolvate obligatoriu. Acestea pot fi subiecte de examen şi au fost concepute în scopul verificării cunoştinţelor acumulate după parcurgerea unităţii de curs. 24. Sintetizaţi teoriile însuşirii limbajului. Care este diferenţa dintre concepţia lui Helmholtz şi cea a lui Gibson în legătură cu explicarea percepţiei vizuale.

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful