Coordonatori: Iva Lăcrimioara, Claudiu Dumitrache, Ionel Cioabă

Amprente pentru “a fost odată...”

CRAIOVA, 2021
Coordonatori: Iva Lăcrimioara, Claudiu Dumitrache, Ionel Cioabă

Titlu: Amprente pentru “a fost odată...”

• Au mai semnat peste 100 de poeți și scriitori

• Această carte a fost publicată în cinstea a 15 ani de activitate a revistei de

cultură și atitudine civică a publicației MAGAZIN CRITIC

EDIȚIE ELECTRONICĂ
Reproducerea oricărei părţi din prezentul volum prin fotocopiere, scanare, multiplicare neautorizată
indiferent de mediul de transmitere este interzisă.

ISBN: 978-606-9064-13-9
© Editura eParadigme, coordonatori Iva Lăcrimioara, Claudiu Dumitrache, Ionel Cioabă 2021
www.paradigme.euroeducation.ro
http://groups.google.ro

Craiova, 2021
1
Adrian Munteanu
*
IDEEA MEA DE ZBOR ŞI DE FIINŢĂ

Ideea mea de zbor şi de fiinţă

Nu e făptura, slabă desfătare.
Ea nu-i decât arίpă plutitoare
Şi dorul de a fi, după voinţă.
Să nu mă tem de somn şi nemişcare,
De nesfârşit, de este cu putinţă,
Ca să-mi păstrez o clipă de silinţă
Pentru oprirea clipelor fugare.
Să nu mă plec când visul se ridică,
Sperând să am statornic panaceu
În bâjbâiri de gest ce se implică.
Să nu mă cred un bulgăre de seu.
La moarte de-oi gândi, fiindu-mi frică,
Nu voi putea să mă transform în zeu.

2
Baki Ymeri
*
Miere

De ce mă vrei?
M-ai întrebat.
Pe buzele tale
Erau polen şi nectar.
Nevăzute albine
Îţi desenau pe buze o inimă.
De ce mă vrei?
M-ai întrebat.
Nevăzute albine
Se trudeau să poarte prin aer
Tremurul inimii tale.

3
Dorin Croitor
*
Nu mai sunt fiu
dar tată până mor voi mai fi.

În ambele calități
am fost uneori nemernic,
nu pentru că aş fi țintit
vițelul gras ca fiu
nici pentru că nu l-aş fi sacrificat
cui trebuia ca tată,

pildele sunt cel mai ușor de urmat,

am fost nemernic
nelipsindu-mă de unul
când trebuia să fiu celălalt.

Dar las judecata povară inocenței,

la mine păcatul e un chelner
ațipit
la umbra vârstei.

*
Aici e bine,
port cămașa pe care mi-ai cumpărat-o
ca să-ți confirmi simțul proporțiilor,
are culorile cerului toamna
și se vrea călcată.

Unii nici nu observă

cât e de a ta,

e în aer o discreție
cât o împăcare!

*
Lenevești pardonabil
pe prispa strâmbă a unei vârste
pe care-o crezi săbuită,
când vine Timpul
și-ți arde-o palmă
de-ți încărunțește barba.

- Ce ai, nebunule?
Pe aici se mai ascundea câte un greier,
din cei de ciocolată amăruie,
acum vor fugi toți
cum fug corbii printre mesteceni.
*
Eu, tot în viața asta am să mor,
e ca și când te-ai naște
cu o singură pereche de pantofi
mărimea 46.

Și te târâi în ei cu speranța că o să crești

suficient cât să nu clămpăne,
iar după ce cresti te chinui să-i cruți
pentru că nu știi niciodată
cât ți-e dat să-i mai porți...

*
Cândva aș fi putut să fiu fericit
dar am ales un altceva,
un picnic în crângul uitării.

Nu am greșit
cum nu o fac din aroganță
când spun:

Există și fericiri care nu te merită...!

4
Tei George
*
DE-ATÂTEA DRUMURI...
De-atâtea drumuri, timpul mă îngroapă,
Dar tu mă poţi chema de câte ori
Voi pribegi între pământ şi nori
Şi nu voi bea decât sfinţita apă.
Mă voi întoarce iar, să mă cobori
Între lumine să îmi fac o groapă -
Şi gândul de iubire ce mă sapă
Mă va purta sub zboruri de cocori.
Dar veşnicia nu vrea să mă treacă
Peste aceste răni ce-mi stau în cale;
Nemaidorind să fiu o piatră seacă
Rămâne-voi să redevin, agale,
O amintire care vine, pleacă,
Schimbând o rimă-n dorurile tale...
5
Dumitru Ichim
*
PESCĂRUȘII

”Ce cauți singur

sporind singurătăților mele
amarul…
Poți Tu să-mi iei
gustul de sare
al lacrimei?”

Despărțitorul apelor
nu a răspuns
în nici un chip
la-ntrebare.
Cu degetul scria pe nisip
cele patru litere –
zapisul despărțirii
sângelui de apă.

Apele mării
pe rând le-au cules
și le-au ascuns cu cutremur
pe unde luna
nu poate să meargă..
Și totuși parcă le pierduseră
că mereu se-ntorceau
să le șteargă.

Numai pescărușii
se aruncau în noian de talaz,
și când găseau câte una
ceru-n bucăți sfâșiau
cu țipăt lucios de cuțit:
Osândit, osândit, osândit!
6
Mariana Moga
*

Muzica pământului

Ating foc.
Cireșii încă ascultă melodia lentă a pământului.
Sub ei prind rădăcini.

În fiecare zi, la aceași oră,

îmi ridic brațele
și ele,
rădăcinile mele,
încep să danseze printre straturi.

Nici un dans nu este uitat.

Mă hrănesc cu muzica pământului
în timp ce din ramurile mele se scurg cuvinte.

7
Cocuța Obogeanu Jaqueline Popescu

*
Visez că trăiesc într-o stepă

Visez, că trăiesc într-o stepă!

Aş fi o cazacă,
cu o inimă mare,
cu părul în vânt...
M-aş simți fericită,
nepăsându-mi de nimeni
şi de nimic!
Mi-aş petrece ziua,
mânând herghelii,
prin pustii,
cu sufletul larg
şi pieptul plin de viață,
prin ceață,
cu inima bătând cu putere..
Nesimțind durere,
în buzele pârlite,
sângerânde,
rănite.
8
Viorel Birtu Piraianu
*
Ultimul fluture

a venit timpul să plec și eu

mi-am strâns boceluța în mână
zburând spre soare apune
o fagii mei de suflet
tu, câmpuri îmbrăcate în flori
tu, răsărit duios ca marea
tu, mare zbuciumată ce m-ai iubit o viață toată
e timpul să adorm plecând puțin
mi-e sufletul trist și lacrimă stinsă privirea
las în urmă iubiri și femei
las stâncile și valurile înspumate
las pașii ce m-au purtat odată în paradis
las curcubeul zărilor albastre
mă voi oglindi într-o bună zi în ape
gândul să mi-l poarte departe, departe, în șoapte
am dansat cu norii în ploaie
am sărutat femei
am iubit pământul ăsta sfânt
foșnesc azi clipe, plâng dureri
trec oameni de mine, prin mine
poate așa sunt
un fluture ucis în zbor spre infinitul efemer

9
Ioan Matiuț

*
prăpăstii înghețate
lupii
cerșindu-ți ființa

ce bine
încă
dimineața
respirată cu tine
*
dimineaţa aşterne
coala albă
care-mi pândeşte
sângele
să scrie
ziua de azi.
*
mă trezesc din ce
în ce
mai greu dimineaţa
o parte
rămâne în somn
o alta pleacă
*
zgârâi pielea
nu curge
nu se arată
nimic
după piele
altă piele
altă piele
până la capăt

care e cea dintâi

*
trăit
de nevăzutul
care vede

10
Adriana Marfa Saturnin -Franța

*
Mă trezesc,m-am trezit !

Mă trezesc la sunetul unei lopeți care scarpină zăpada.

Mă trezesc la sunetul clopoțeilor care trezesc ferestrele din somn.
Mă trezesc la sunetul mașinilor care alunecă pe oglinda lucioasă a străzilor.
Mă trezesc la sunetul camioanelor care transportă hârtie
pentru poezii pe care nu le-am scris încă.
M-am trezit la sunetul amintirilor care zdrobesc tăcerea.
M-am trezit la zgomotultul gândului meu.
Dimineața cafeaua mă așteaptă,
Telefonul mă așteaptă, oglinda mă așteaptă,
Dragostea mă așteaptă, viața mă așteaptă.
Apartamentul mă dă afară...
Mă trezesc la sunetul pământului,
La sunetul vocii tale care vine de jos, din amnezia mea.
M-am trezit la sunetul vocii mele suspinate
Pronunțând numele tău în perna murdară de zori.
Mă trezesc în depărtare, mă trezesc în apropiere,
Ma trezesc la Iași, în lumina absenței tale.
Mă trezesc la sunetul unei lopeți care zgârie zăpada
Și din nou, o iau de la capăt!

11
Viorica Toaca Osipova
*
Iubire...

Iubire,
îl iubesc pe Dumnezeu
pentru viața ce mi-a dat,
chiar dacă m-a creat
o cioară albă,
s-a gândit că este bine așa,
că doar așa voi lupta,
ținând legătura cu natura,
mergând, parcă zburând...
sufletul s-a pierdut,
într-un templu vechi,
după ce a rătăcit, s-a regăsit,
trecând prin ferestrele murdare,
auzind chemările bizare...

îl iubesc pe Dumnezeu
pentru că atunci, când
speranța mă ținea de gât,
ca un șarpe încolăcit,
el m-a dezmorțit,..
i-am simțit brațele,
am auzit șoaptele,
abandonând necazurile
am căutat strălucirea zorilor,
frumusețea florilor,
în bătaia vânturilor...

Îl iubesc pe Dumnezeu,
pentru că tu ești fiul lui.
12
Lazăr Magu
*
Prietenie

Şi lupului cu ochii reci -

nălucă vie pe poteci
i-am dat din pâinea mea de grâu
într-un decembrie târziu.

Mi-a mulţumit în felul lui,

plecând prin crângul alb-gălbui.
Cu ochii însă mă ruga
să-l mai aştept în iarna grea.

Din când în când mă-ntorc grăbit,

c-un sac de pâini, în asfinţit,
când luna-i bate în canini,
muşcând din turma mea de pâini.

Şi parcă ochii-i de oţel

clipesc umani când stau cu el.

13
Nicolae Tzone
*
[PERFECŢIUNEA SE MIROASE CA ORICE PLANTĂ DE SOI …]
perfecţiunea se miroase ca orice plantă de soi
ca orice copac verde înflorit şi zburător
pe ceafa vieţii şi pe ceafa morţii
perfecţiunea bea cafea cu lapte împreună cu mihai eminescu
pe plaja uriaşă de nămol de la tekirghiol
perfecţiunea nu se îmbracă niciodată în staniol ci doar
în marmură de carara chiar şi de ruşchiţa
perfecţiunea nu se înmulţeşte prin spori prin soare sau vînt
perfecţiunea se înmulţeşte e absolut sigur
numai şi numai prin perfecţiune
perfecţiunea joacă la zarzuri cu umbra sa şi cu aura sa
şi cu pămîntul ei pururi splendid mirositor
perfecţiunea înghite toţi vulturii de la orizont
şi se laudă cu aripile lor deschise larg în burta ei
perfecţiunea pluteşte pe capodopere ca schiorii pe schiuri
ca patinatoarele zvelte pe patine
perfecţiunea înghite capodoperele ca pe zapezi văzduhul munţilor
şi se laudă cu versurile lor răsunînd memorabil în maţele ei
perfecţiunea se miroase ca orice plantă de soi
ca orice copac verde înflorit şi zburător
*
plec şi vin în pămînt vin şi plec din pămînt
plec şi vin în aer vin şi plec din aer
plec şi vin vin şi plec în mîini cu o carte de versuri
mereu deschisă la poemul cel mai frumos
eu sînt cartea de versuri şi tot eu sunt şi poemul cel mai frumos
şi mă bucur şi chiar plâng de bucurie că este aşa
ştiu sub unghii nu voi avea niciodată decît pămînt de versuri
şi moartea mea va fi de asemenea o carte de pămînt de versuri
doldora de capodopere negre
versurile vieţii şi capodoperele vieţii se luptă pe viaţă şi pe moarte
de la începul tuturor începuturilor şi până la sfârşitul tuturor sfârşiturilor
cu versurile morţii şi cu capodoperele morţii
cîteodată învinge viaţa cîteodată învinge moartea
cîteodată pierde marea şi indestructibila viaţă
cîteodată pierde marea şi indestructibila moarte
cîteodată pierde şi piatra şi pierde şi aerul
câteodata pierde şi apa şi pierde şi pământul
şi pierde şi gheaţa laolaltă cu frigul
o mamă dulce mamă dă-mi tu mie viaţă şi poezie
viaţă şi viaţă moarte şi poezie
moarte şi moarte poezie şi poezie
o tată aspru tată dă-mi tu mie poezie şi poezie
poezie şi poezie poezie şi poezie

14
Mirela Lungu

*
Despre fidelitate(între bine și rău )
azi merg pe sârma subţire dintre bine şi rău
mă înclin de o parte sau alta a gândului tău
şi revin cu fidelitate obsesivă înapoi şi înainte
nu vezi decât forma trupului meu arcuită către
tine ca o coloană infinită de aşteptări şi regrete
oprite pe vârful buzelor ca o boare de vânt
tandru şi rece mă atingi printre gratiile ego-
-ului tău cu pofta leului împărţindu-şi lumea în
iubite şi neiubite ce-ţi sfâşie inima ca un foc
continuu si ireversibil mă săruţi pe tâmple mă
strângi la piept si mă tragi cu toată forţa spre
tine apoi mă arunci pe fereastra unei iubiri
imposibile

15
Cristian Gabriel Groman
*
...Timpul...
Timpu-i nebun și trece-n goană...
Nu te-am văzut de-atât de mult...
Mi-e-atât de dor de tine, că nu-l mai bag în seamă...
Nu știu ce să mai cred, doar inima o-ascult...
Mă plimb ades pe malul mării...
Și pescărușii parcă plâng și ei de dor...
Dar ei se-ntorc la cuib pe la lăsatul serii...
Iar eu, gândindu-mă la tine, simt că mor...
Mă chinuiesc amarnic, nu știu nimic de tine...
Mă-ntreb...Acum ce faci, ești fericită oare?...
Eu...plâng de dor, deloc nu-mi este bine...
Și nu găsesc răspuns la nici o întrebare...
Mi-e inima rănită și sufletul mă doare...
Iar vinovatul, singurul, sunt eu...
Căci m-am îndrăgostit de tine-atât de tare...
Cât te iubesc de mult știm eu și Dumnezeu...
Iar dintre toate relele din lume...
Acum, simt sigur care-i cea mai rea...
E să iubești pe cineva și să știi bine...
Că nu poți să te bucuri de iubirea ta...........
Timpu-i nebun și trece-n goană...
Nu te-am văzut de-atât de mult...
Mi-e-atât de dor de tine, că nu-l mai bag în seamă...
Nu știu ce să mai cred, doar inima o-ascult...

16
Daniel Marian

*
Cântec de alergare prin ceaţă

În coadă de fluture sau

în coadă de peşte, tot
mi se va liorpăi sufletul.
când voi sta la coadă pentru nemurire,
toate cozile vor fi înnodate între ele

în afară doar de cozile câinilor

comete cenuşii sub-
ţiri sub
cerul ca o botniţă

- câine, Doamne, câine

fă-mă, să pescuiesc din nemurire un
gram
şi-n vârful cozii să o flutur,
pân-o destram !
Ham !

17
Cornea Viorica
*
Ținutul copilăriei

În Moldova mea frumoasă ninge.

Fulgi de argint s-așază la ferești,
ninge ca-n poveștile lui Creangă...
Ninge pe Moldova cu povești .
La căsuța cu cerdacul ponosit,
mă așteaptă spiritul lui Creangă
Să escaladăm omătul troienit ,
pîn' la popa Șapcă în ogradă .
Să răzbim cu zurgălăi și dobe
Prin troiene ce se pun hotar...
Moș Dumitru cu-a lui gloabă costelivă
Iese dintr-o fundătură cu pas rar .
Cete de colindători se-nghesuie pe uliți
Suie și coboară-n pas domol,
O căruță încărcată cu colinde ,
s-a împotmolit urcînd într-un pripor ...
Una cîte una zboară șugubețe,
poposind în cîte-un prag de casă
Glasuri de copii răsună-n zare,
Cânt vrăjit de sărbătoare preafrumoasă !
Vuietul străbate liniștea-nserării...
Așezat la masa cu povești,
Creangă însuși ...ne zîmbește-n taină...
În lumina pală din ferești.

18

Ştefan Doroftei Doimăneanu

*
Te chem

Te chem în noi, iar gândul tău m-aude,

Ascult freamătul lui cum intră în balans,
Confuz, se plimbă pe taste şi pe unde
Şi-ar vrea şi nu, ţinându-mă-n suspans.
Te chem în ruga mea neobosită,
Aştept să te descătuşezi din teamă
Să redevii mireasma mea iubită
Ca să mă scalzi în părul tău de-aramă.
Te chem să te pictez pe suflet tot mereu
Şi-n ochii mei ca zilele de toamnă,
Să te încoronez cu-n arc de curcubeu,
Să ne-nfruptăm din trupuri, fără taină.
Te chem să ne-mpletim destinele-mpreună
Călătorindu-le prin visuri neumblate
Şi nopţi întregi, din orice săptămână,
Flămânzi, sa ne iubim pe săturate.

19
Marius Coge

EPIGRAME

*
Declarație de dragoste
Să rămânem împreună
Și să ne iubim din plin,
Ești,din toate,cea mai bună,
Damigeana mea cu vin!
*
Noi și tutunul
Când ieșim să cumpărăm
Zi de zi acest produs,
Știm că doar așa scăpăm
De vreo câțiva ani în plus...!
*
Chip de înger
Din belșug i-a dat natura
Zâmbet,farmec și scânteie,
Dacă n-ar deschide gura,
Nici n-ai zice că-i femeie.
*
Plăcerea de a contrazice
El zice: Unu și cu unu,doi,
Iar ea nu-i de acord,firește,
Ba,chiar afirmă că fac trei,apoi
La nouă luni,îi dovedește.
*
Unei tinere excentrice
În sprânceană are-o capsă,
Un cercel are-n buric,
Tatuaj pe gât și coapsă;
Doar în cap,n-are nimic!
*
Ghinion
Fu rea de muscă prima lui nevastă,
A doua rea de gură,iar cea nouă,
Așa se nimeri,ca o năpastă,
Să fie rea de amândouă.
*
Din istoria contemporană
Ca să scape,la mustață,
Un vestit baron local,
S-a gândit să bage-n față
Un pârlit de papagal.
*
Teatrul vieții
În teatrul ăsta colorat
Când fiecare-și joacă rolul:
Femeia-i pomul lăudat,
Bărbatul e culegătorul.
20
Ana Pop Sîrbu

*
Deodată veni îngerul
Între două secole stăteam
Pe malul apei.
Vedeam printre pietricele trecutul.
Deodată veni îngerul
Și îmi ceru să tai cu cuțitul fețele veacului .
Ce ai cu mine, am strigat ,
NU vezi că nu sunt eu ?

21
Mihaela CD- Canada

*
Binecuvântare și chin

Să fie oare doar o întâmplare ? Este și binecuvântare e și chin

De când eu l-am pierdut pe tata , întruna versurile-mi vin.
Și nu mă lasă noaptea toată, se-nvârt în cap, să dorm nu pot
Când vreau să spun o rugăciune, mă rog în versuri strop cu strop.
De -atâta durere amară?……m-am întrebat în al meu chin
Să fie oare numai suferința ce-mi luminează acest destin?
Deodată am devenit poetă și versurile -mi curg puhoi
Nu știu de este binecuvântare, să fie un blestem apoi?
De ce mi se întamplă mie?…. De ce a început acum?
De ce n-am scris eu oare versuri în asta lume pân’ acum?
Și mă întreb încă o dată de nu se vor opri pe drum?
Veni-vor luni și ani de-acuma așa durerea să îmi spun?
Și n-am hodină noaptea toată, îmi pun o mie de-ntrebări
De undeva din depărtare cuvinte zboară-n alte zări.
M-așez și scriu, le pun pe foaie, așa cum vin, nu le aleg
Și când termin mă simt de parcă eu am îndeplinit un crez
Așa îmi plâng acum durerea, și versurile îmi curg lin
Să fie oare o -ntamplare? Este și binecuvântare e și chin!
22
Mihail Janto

*
Ultimul surâs

Iubirea pradă amintirii,

e soarta noastră de acum,
să nu plângi clipa despărțirii,
nici pașii vieții pe alt drum.

Rămâi așa ca altădată,

precum erai când te-am iubit,
de-ar fi să te-ntâlnesc odată,
o clipă-aș fi iar fericit.

Și dacă vrei, te-ntorci chiar mâine,

deschis-am ușile pe rând,
îți las bucata de la pâine,
ce-am împărțit-o iar în gând.

Din cea din urmă amintire,

dezmierd privirea când ai râs,
plângeam ades' de fericire
și azi de ultimul surâs…

Când adevăruri pot să doară,

ai șterge totul ce a fost,
durerea lor încet omoară
și totu-ți pare fără rost…

23
Aurel Chiorean

*
Fugă
În alergarea noastră un vis
avem ca drum,
așa ne este firea sau căutăm
să fim,
se sting lumini în noi,
sub tălpile de fum,
toți desfătați de taine, ca bine
să trăim.
Suntem cu toți, iubito,
o fugă spre durere,
fugim mereu în viață spre abrupte
arătări,
înlocuim un strigăt, mereu
cu o tăcere,
ne pierdem și iubirea
și visul pe cărări.
Din temple facem case, ca zeii,
să se închine,
din un copil cu vise, o lume fără
vis,
care trăiește azi în case
cu destine,
ce parcă toate-s prinse, într-un
imens abis.

24
Maria Botnaru

*
POEZIA NICHITA
(In memoriam Nichita STĂNESCU
31 martie 1933 - 13 decembrie 1983)
Scrijelind pe creierul meu pulsul aripii,
altoind sufletului muguri din lumina rodnică,
POEZIA NICHITA îmi umple setea de cuvânt
cu șoapte fierbinți, spre a-mi țipa zborul.
Ducându-mi umerii viselor spre împlinire,
sprijinind scara mântuirii prin Cuvânt,
clopote de VERS NICHITA bat în tâmplă
cu insomnia îngerilor, a trezire perpetuă.
POEZIA NICHITA este icoana ochilor mei,
ce uită irisurile încremenite, a nu strivi uimirea,
când îngenunchez sufletul la vibrațiile lui scrise,
căpătâiul pe care-mi cresc muchia versului.
Cum să nu contest existența acelui decembrie,
care i-ar fi acceptat plecarea în neființă,
dacă-i pulsează sângele în orice clipă a ființei mele,
prin nemuritoarea POEZIE NICHITA...
25
Gabriela Verban
*
Iubirea niciodată nu cade

Iubirea
Niciodată nu scade,
Nu se micșorează,
Și nici pe loc
Nicicând
Nu va rămâne.
Ea crește vibrând
Ca un verb
Conjugat
Din prezent
Până-n zorii de mâine
Vibrând înalt
Și fremătând mereu
Te scoate chiar
Din propriul tău egou
Și te înalță
Către Dumnezeu…
Iubirea
În trăirea ei pură,
Fluidă, dulce
Nu cade niciodată
Și te înalță-n cer:
Dar numai
Răstignită
Pe o cruce!...

26

Victor Burde

*
Satul meu

Satul meu, e amintirea mamei,

Năframa împănată legată înapoi,
Caru-ncărcat mânat în pragul toamnei,
De tatăl meu păşind pe lângă boi.
Şi ce miros era în sat atunci,
Din vii plutea aromă a-busuioacă,
Glumeau ţărăncile tăind tuleii-n lunci
Şi vesele cântau când era clacă.

În pragul iernii îşi torceau fuiorul,

La şezători în serile brumate,
Iar doina suspina - să le aline dorul
De soţul sau iubitul, dus departe…

Şi iarăşi înfloreau cireşii-n primăvară,

Iar albul lor părea ca un veşmânt ales
Ne revedeam cu drag în fiecare vară,
La prispa strămoşească, pentru alt cules.

De satul meu, mă simt pe veci legat!

Nu pot uita de Someş şi de Deal,
Deşi-s bătrân, din el de mult plecat
Îmi aminteşte că-s ţărână - de Ardeal...

27
Maria-Magdalena Stan
*
Ai fost, eşti şi vei fi …

Din teiul tău, Emine, mi-am fabricat condeiul,

Frunzele de pe ram ca pergament le-am folosit,
Darnice muze ai trimis să-mi zidească temeiul
În arta scrierii unde cu paşi timizi am poposit.
Cu crengile-mâini la pieptu-ţi m-ai îmbrăţişat
În sângele prelins pe scoarţă tocul mi-l înmoi,
Slovele dansează romantic într-un stil încrucişat
Apoi se depun pe hârtie supuse, cu pasul greoi.
Eşti mentorul meu şi-al multor muritori de rând
Ce-ţi interpretează urletul durerii în feluri diferite,
Spiritul tău va dăinui în cer şi pe pământ oricând
Căci urmaşii-ţi calcă sfios pe cărările bătătorite.
Eşti soare, eşti lună, eşti stea, dragoste şi cuvânt,
Eşti codru, eşti plop, eşti tei şi salcie plângătoare,
Ai fost, eşti, vei fi ce-a avut românul mai sfânt
Luceafăr-candelă ce te-aprinzi când lumea moare.
28
Viorel Daniel Pop
*
E greu străine..?
E greu străine să-nțelegi ce scriu și ce gândesc?,
Că n-ai trecut tu ca să vezi, să simți sau să trăiești
A vuietului vânt cel greu, a valului durere?
Vârtej de ape și de vânt erau înăpustite
Asupra sufletului blând ne-ajutorat să se ridice.
Să stai să vezi vârtejul mare cum fără milă el,
Învârte tot fluxul și refluxul al neputinței stare.
Iar din vârtejul nemilos o mână se ridică
Cerând cu greu..., plină de frica..., ajută-mă o clipă...
Să stai sa vezi fără puteri, vârtejul greu ce luptă cere;
Cu cel căzut, zdrobit și istovit a vieții în durere.
Dar mâna ce se ridica..., așa cu greu se cobora...,
Încet, nimic nu mai vedeai, iar liniștea
Se așeza deasupra stării sale, căci duhul cel ce îl avea, Acum ca un fior de vânt
condus în sus, în sus...
S-a dus la cerul cel de mai de sus...
Tu... stai să te gândești mereu cum e să cazi...
Și tu la fel când vuietu-i la fel?...

29
Stela Cheregi

*
CANDELĂ

Pe câmpurile adormite freamătă toţi macii

Şi cerul astăzi înnorat încet ţi se închină
Nori răzleţi şi-ntunecaţi îşi caută în van ortacii
Şi printr-o fantă-s răvăşiţi cu falii de lumină.

Duminicile noastre-s triste şi însingurate

Cu taină stau încremenite, prinse-n calendare
Slujba e întreagă şi rugăciunile-s uitate
Parfumul de tămâie colindă prin altare.

Lacrima stă aţipită şi legănată-n gene

Îmi netezesc durerea într-un colţ de suflet
Petale arse-n lumânare umbrele-şi vor cerne
Pe cărările uitate chemându-ţi al tău umblet.
În voluptăţi eterne rescriem veşnicia
Închidem aşteptarea în tolba verilor târzii
Când iubiri vor arde mistuind în noi făclia
În candela vremii pe lespezi reci untdelemn să-mi fii.

30
Marin Moscu

*
Încântare
Floarea sufletului, trifoi cu patru foi,
Iese din rubinul iubirii aprinse în noi,
Adună aripi, le pune în zborul spre stele,
Bea scântei din curcubeie dosite-n ulcele.
Roua respiră pe buzele tale, pline de grai,
Uimirea umblă desculță prin iarba din rai,
Mușc adânc din plăcere, cu inima plină,
Prind luna din cer să-i bem din lumină.
Râzi cu stelele-aprinse în dinți, râzi cât poți,
Fericirea ne aduce din veșnicie nepoți,
Împrejur tatuăm petale-n buchet de lumină,
Pan din syrinx cântă o melodie divină!

31
Lica Octav

*
VAMA VECHE

A fost cândva, o coastă-n spume,

Un colț îndepartat, de lume,
O limbă de pământ scăldat,
De-o mare-nșelătoare,
Ce îndelung a așteptat,
O vară-amăgitoare,
Un licăr dintr-un ciob lucind,
O strălucire în nisip,
O scoică-nfiptă-n malu-arzând,
Un val pe val, udând pe rând,
Doar amintiri, rămase-n gând,
Cu firea lucrurilor spuse,
În anul ce se scurse.
Și dacă marea ar putea,
Adâncă cum e ea,
Să-nghită tot ce piere,
Și dacă marea ar putea,
Imensă cum e ea,
Tot ce e rău, să spele,
Nicicând nu aș putea uita,
C-a fost cândva, scăldat în spume,
Un colț îndepărtat de lume!

32
Malciu Marian

*
RONDEL CONTRADICTORIU

Poet doresc s-ajung și eu odată,

În rime, ritm, cuvinte curgătoare,
Să îmi exprim trăiri din viața toată,
Așa cum e, știm bine, trecătoare.

Să strâng mereu în jurul meu o gloată,

Să recităm, să spunem ce ne doare,
Poet doresc s-ajung și eu odată,
În rime, ritm, cuvinte curgătoare.

Tot ce-am trăit în scumpele budoare

Ori ce-am iubit și n-am trădat vreodată,
În suflet e, pe buze niciodată,
Rămâne-ascuns ca într-o închisoare...

Și nu mai vreau poet s-ajung odată!

33
Nelu Cazan

*
Plânsul cireșului

Am fost dulci întotdeauna,

de câte ori voi m-ați gustat.
Acum..am devenit amare...
de când stăpănul ne-a plecat.
El...m-a plantat și îngrijit,
ca pe-o podoabă în grădină.
Azi..sunt amar și îmbătrânit...
grădina însăși mi-e străină.
Mi-am transformat în lacrimi floarea și plâng...
amar de dorul lui.
Doar eu îi mai aud suflarea în pala lină a văntului.
Cireșe dulci...,suntem amare,
am fost...dintr-un altoi de soi
Însă..nu mai e stăpănul
care să ne culeagă
azi...pe noi.
Amar...de cireșe dulci pun în gură
Ai grijă prin viață cum treci
Fă toate cu dreaptă măsură
Nimic nu duci cu tine, atunci.... cănd pleci.
Sădește în grădină un pom
Și lasă-ți în el amintirea
Atât de puțin lași ca om
Și asta îți este pomenirea.

34
Ana-Lia Maria Dorian
*
Îmi lăsase o cheie,
Două chei,
De la ce sunt oare?
Una de la inima ta,
Una de la acea muzică,
Pe una scria, cincizeci,
Le-am ascuns în sufletul
meu,
Amintirea lor....
Tăcerea lor,
Lacrimile mele,
Iubirea mea,
În capul meu ....
În inima ta, a mea,
Primăvara în nopțile
noastre, singuri,
Doar noi știm...
ce a fost,
Când murisem de mult în acele vise ...
Azi doar ninsori triste ...
Prin ierni necuprinse,
Peste mormântul meu,
căzuse....
O floare de gheață. ..

35
Valentin Irimia

*
Nesfârșiri

diminețile sunt
din ce în ce mai scurte
scorojite de pe cerul încercănat

așa începe adâncul mirării

îndepărtat precum copilăria mea
precumpănitoare
veșnicia se scurge
către alte lumi

inima are un singur anotimp

căruia îi soarbe culorile
încă dinainte să le nască

undele umbrele
din fiecare ieri
coboară moale înspre
nelocul meu din rai

câtă orbire peste înțelesurile zilei

peste zarea sfâșiată de chemări
câtă nesfârșire
36
Nicolae Nicoară-Horia
*
Cititul este liber...

Cititul este liber, nu poate să-mi impună

Nicio voință-n lume ce să citesc și cât,
Nici gândurile mele sub lacăt să le pună,
Pe sufletul acesta năvalnic, nici atât!

Cititul este liber! Era și-atunci la școală,

„Lecturi obligatorii”, rămase în conspect,
Citesc doar ce îmi place și simt fără-ndoială,
Lectura fiecărui în viață i-o respect!

Cititul este liber din cărți, dar și din stele

Și nu dau socoteală ce înțeleg din toate,
Nici n-am avut pretenții ca versurile mele
Să le citească omul ce nu vrea și nu poate!

Voi scrie-atâta vreme cât va răbda pământul

Să nu orbească pașii pe unde trec și treci,
Cititul este liber, precum a fost cuvântul
De la-nceputul lunii și-așa va fi în veci!

37
Eugenia Bucur

*
Bunica
Cu basmaua trasă pe frunte,
Pleacă privirea spre pământ,
Cu ea ceața adunată a ochilor,
Ce vor doar lumina pe gând.
Nu-i mai trebuiesc. Ea citeşte.
Omul e îmbrăcat în atingere...
A pământului, a aerului, a apei,
Toate, toate viață în aprindere.
Ea citeşte. Vorba îți dă sufletu',
Ca o grădină. Una plină de ea,
Mireasma ochilor în lumină vie,
Cântecul iubirii scris pe frunte...
Alta, câmp nesecat de buruiană,
Ce îți arată splendoarea florilor,
Apoi te atinge cu țepii otrăvitori.
Ea îi cunoaşte prin ceața ochilor.
Merge grăbită trăgând de coşare
Şi haina cernită peste sărbătoare,
Unde speră să găsească neamul,
Odihnit sub țărâna, azi, umblătoare,
Un strai învechit, ce ținea lumina,
Ca o mână scorojită, pe lumânări,
Pentru odihna veşnică a celor duşi,
Luminarea întunecaților mergători.

38
Vasile Halici
*
PRIMĂVARĂ PENTRU PĂRINȚI

Iar zboară petale albe ca niște sfinți,

Pomii ne trimit frumusețea lor în dar,
Sunt sufletele parfumate de părinți
Ce-au trecut al vieții și al morții hotar.

Un clopot din turla bisericii scâncește,

E cântec de dragoste, tristețe și dor,
Oricât de orb e sufletul, el tot iubește
Părinții, ce-au părăsit al lumii decor.

Este primăvară cu aromă de dor greu,

Tristeți nesfârșite pe suflet ne apasă,
Ne cheamă iubirea părinților mereu,
Acolo unde sunt, de noi, încă le pasă.

Ce fericit ești, omule, să ai părinte...!

Să simți cum inima lui pentru tine bate,
Chiar dacă porți și tu aceste veșminte,
Iubește-l ca un copil, nu-l da deoparte!

Iar dacă ai norocul să-i ai pe amândoi,

Sărută-le des mâinele ce te-au crescut,
Ei lasă cea mai de preț moștenire în noi
Fericirea de a dărui și noi alt început.
39
Gheorghe Simon

*
Îndurare

E frig în casa omului

în cer şi pe pământ e frig
ne-apasă o durere fără nume
şi nu mai am cuvinte, Doamne, să te strig.

Şi nici cuvinte nu mai sunt

învie frica pe pământ
şi nici durerea nu mai doare
şi nici o spaimă nu-i atât de mare.

Viaţa românului e ca un cui într-o rană

pentru fiecare suflet a înviat Iisus din icoană
şi camere video, amăgiri şi minciună
fac din om un ghem de ranchiună
şi parcă ninge, dar ne facem că plouă
viaţa ni s-a rupt parcă în două.

E tot mai frig pe pământ şi-n cuvinte

nu se mai cumpără, ci totul se vinde
e tot mai târziu pentru om
şi fructele cad fără vreme din pom
şi lumina e rece şi fără de viaţă
îngeri de lumină zboară prin ceaţă
şi parcă omul nu mai are faţă
nu mai e loc pe pământ, nu mai e loc
şarpele casei se răceşte la foc.

Îndură-te, Doamne, şi iartă-i pe români

ei sunt ca roua pe spini.
Îndură-te, Doamne, şi vezi-i pe români
ei doar cu lumină se spală pe mâini.
Iartă-i, Doamne, pe români
pentru că ei ştiu şi pentru că presimt
că ne vede Dumnezeu
cum suferim pe pământ.
40
CRISTIAN GABRIEL MORARU
*

ACROSTIHURI ACROAMATICE

Identitate

I-am spus fericirii că nu o mai caut

Deoarece ea se găsește azi în mine,
Entelehiacă, pură, cântând la flaut
Neatârnarea sublimului nostru sine.
Truditorii întru lumină și-adevăr
Incomensurabile simbrii ei dobândesc.
Tot aprinzând iasca vremii, făr-astâmpăr,
Au devenit slujitorii tainelor ce cresc,
Tineri luceferi vărsând tainic în noapte
Edenica lumină-a sensurilor coapte…

Creativism

Cerul este mai aproape de noi.

Rădăcinile visului tainic
Exultă ca un cântec din cimpoi.
Adevărul e-al binelui crainic.
Tigri albi mușcă din tăcerile
Irizate ale sinelui meu.
Veacu-i tânăr, iară trăirile
Irump în inima marelui zeu.
Singură, dragostea poate face
Minunea de-a fi în lume pace.

Caligrafie

Cunoașterea de sine începe

Acum, la ceas târziu în noaptea mov.
Licorni nechează setea de-a pricepe
Inima fecioarei dintr-un alcov.
Genuni de vis se cască tainic iar...
Recazi lin, agonizant de dulce.
Ah, toată noaptea este doar un jar!
Fornăie misterele bisulce.
Iubire, prin tine trăiesc veșnic.
Eh! sau măcar cât arzi în sfeșnic...

41
Simona Șerban

*
am vorbit aseară cu o prietenă
și mi-a spus că suferința
face bine poeziei
că atunci când suferi
nu ai nevoie de inflorescențe
și metafore elaborate

poezia este acolo unde

îți tai sufletul
și mori încet pe brațele tale
pline cu chei spre nicăieri

doar atunci cerneala

este mai albastră
iar cuvântul se izbește de pereți
ca o pasăre beată
în drame reale

așa mi-a spus

iar eu mai aștept încă duminica

42
Ion Iancu Lefter(n.28 septembrie 1940 Gura Albești, județul Vaslui, d. 1 martie 1990,
Vaslui)

*
Pui de zbor
Iubito, când va fi să mor
în cuibul unui pui de zbor
catapeteasma clipei pure
va fi un freamăt de pădure...
S-or stinge-n ea culori spectrale
țâșnind din lacrimile tale
ca-n visele unor drogați
care trăiesc înaripați ...
Stins, cuibul meu de pui de zbor
va fi un curcubeu sonor
cu capetele-nfipte-n mare
pe-acolo, unde nu se moare ...
Undirea valurilor, lină,
și țărmurile ce se-nchină
vor fi, desigur, veșnicia
ce-ncoronează Poezia !

43
Nicole Livia Petculescu

*
Ploaie în amintiri

Picături de ploaie, picături din viața mea,

Nostalgie şi tristețe, au venit spre casa mea...
Picături din cer, grațios căzând,
Este dansul lor firesc,
Şi se duc, se duc încet, picurând în ritm năuc..
Luând cu ele amintiri, vise, gânduri, împliniri..
Este ploaia ce vesteşte,
Curcubeul minunat,
Picătura ce sfințeşte,
Lumea veche ce-am visat...

44

Alexandru-Eusebiu Ciobanu

*
DISCERNĂMÂNT

Lasă-mă sa mușc cu discernământ mărul

ce seacă departe de ”Tine„ si piere
uită cum îmi pierd noaptea
număr încet să nu mă auzi
cum vând rugăciunile nimănui
 dispari ești o molimă
urât , urât din partea mea
nu știi ca urechea mă doare când dorm
încep să nu mai văd
pleacă Doamne și lasă-mă singur în întuneric
îmi tratez singur dracii cu vitamina C

45

Adrian Melicovici
*
Povestea ultimilor pași

Cine are temei să iubească iertarea,

Creşte floare din suflet şi-o dă către voi,
Îşi scaldă în el durerea, chemarea,
Ca-ntr-o furtună de lacrimi şi ploi.
Cine are curaj să înfrunte destinul,
Sub patima vrerii din visul ursit,
Alungă din sine durerea şi chinul,
Precum regăsirea din alt răsărit.
Cine plânge în noapte prin strigăt suspin,
În aduceri aminte, poate cu mii,
Sunt basmele nopţii şi ele revin,
Şoptind nesfârşit că vreau să revii.
Cine mă ceartă din altă tristeţe,
Îi spun că-i povestea eternului dor,
Şi vreau să recit a ei frumuseţe,
Încet, ca un glas ce se-aude uşor.
Cine se află acum în inima mea,
Se numeşte refren în acorduri de liră,
Fiorii de foc au făcut cerc şi-aşa,
În mine dansează de-acum şi respiră.
Cine din noi a trecut flăcări-punţi,
Şirag de lumini şi-au strâns…mai mereu,
Apoi au tăcut neştiuţi şi cuminţi,
Învingând îndoieli şi ce-a fost mai greu.
Cine are de ce să-şi dorească un vis,
Deja-i luptătorul cu teama şi viaţa,
În universul ascuns, cândva interzis,
Şi-aceasta vă spun, e doar prefaţa.
Cine vrea să m-asculte, cum strig şi nu ştiu,
Ce rouă de stropi se prelinge din nou,
I-aş spune că soare aş vrea să fiu
Peste-al ei plâns, în mine ecou.
Cine mă iartă din tot ce nu sunt,
Să vină aproape, de inima mea,
Suflând ca răcoarea de viaţă şi vânt,
De mă-nţelege şi va putea.
Cine ştie povestea primilor paşi,
De pe tărâmul numit fericire,
Să-mi afle urma celor rămaşi,
Ca să rămân cu ei amintire.

46
Petcu Mircea Marcel
*
Ca-n filme
Sub pătura de nori
ascunsă
e viața lacrimă
de dor
ce- mbracă lumea
în suspine
ca adierea unui
zbor
alerg , alerg din nou
spre tine
lumină a sufletului
meu
să simt acea iubire
plină
ca zbaterea pleoapei
în zori
să curgă- n infinit
speranța
să se deschidă muguri
noi
să fie pe pământ
doar pace
și- n inimi dragoste
ca-n flori .
47
Victoria Guțu
*
Găoacea timpului

Țin călimări golite de cuvinte

Pe masa de scris amintiri adormite,
Cerșesc unei clepsidre un mâine-fantezie,
Și îmi trăiesc ,,acum-ul” într-o poezie.

Țin clipa în găoace, ca nu cumva trecutul

Să fure din zborul albastru minutul,
Lipindu-mi minutarul frânt de neiubiri,
În ace-ndurerate de gemene priviri.

Îmi plimb în vid condeiul, încercând

Să dau o haină nouă vechiului meu gând,
Din ceasul înghețat să evadez încerc,
și iarăși îmi plimb viața-n cadranele de cerc.

48
Teodora Războianu Chiric-Butuc
*
ȘTERGI LACRIMA PLÂNSĂ, CURATĂ

Pasăre Sfântă, albă, Cerească

Iubire, porumbelul libertății,
Tu ești cea mai sfântă rază
Ce întreții corola frumuseții!
Fără tine ar fi mereu noapte
Zorii n-ar mai apărea niciodată
Tu ştii să ții în blânde șoapte
Ștergând lacrima plânsă, curată!..
Te cântă prin vers toți poeții
Iubire, ce ești singura regină,
Ce încoronezi lumea frumuseții
Și locuiești o veșnicie în lumină!
Nimic n-ar avea culoare, rost
Fără tine, noi n-am mai exista...
Capabili noi nu am mai fi fost,
În lumea-ntreagă,fără măreția ta!
Scânteia ta dăinuie și-n adânc,
Din străfundul lacurilor se zărește
Ea peste tot există și în gând,
Când omul o adoră și-o slăvește!
Tu ești Iubire acea liră care,
Sufletele ni le încânți mereu,
Tu lași empatie și-n durare
Ești lacrima cursă,a Lui Dumnezeu!
Să nu mă părăsești cât o-i mai fi
Să mai trăiesc pe acest pământ
Că am știut ce înseamna a iubi
Tu ești izvorul vieții ce-I mai Sfânt,
Din care bem cu toții rând pe rând!

49
Aurelia Oancă
*
ABIA TE NAȘTI...

Un strigăt de durere și o cumplită luptă

Se dau într-o ființă cu nume sfânt de mamă,
Un țipăt viu se-aude într-o tăcere ruptă
Dar care-anunță viața, din veșnicii o cheamă.

Din spațiul cosmic timpul coboară pe pământ,

Și cu bagheta-i face volute peste noi,
Din pruncul mic răsare puternic jurământ,
Care unește viața în îmulțiri cu doi.

La tâmplele ce poartă un chip necunoscut.

Într-un buchet de vise aduni dragi amintiri

Iar peste chip se plimbă mici riduri de tristețe
O lacrimă se varsă ducând cu ea iubiri
Ce te-au lăsat iar singur, pătruns de bătrânețe!

În zbor de clipe scurte în goană anii trec,

Te îngrozește gândul c-abia tu te-ai născut,
Și printre vise albe deja ninsori petrec

50
Oana Frențescu
*
Străzile

străzile se aprind în galben

tălpile își leapădă umbra pe asfalt
jaluzelele ascund mister în simetrie strâmtă

iubirea atârnă pe frânghie în cămașă roz

și în nimicuri suite pe verticală

culorile azvârlite de sus se lățesc

într-o geometrie risipită

dor amiezile și umbra vântului usucă gândul

printre umbre inele aceeași fluturi neștiutori
adulmecă o lună nouă

51
Gurmeet Singh Chana - India
*

Acum și aici ...

Îi cer unei flori să râdă.

Răspândind parfum și dulceață peste tot;
Legănându-se și arucându-se petalele crapă tare.

Îi cer unei păsărele să cânte.

Își ridică pieptul, melodiile răsună peste tot.
Totul este fascinant și magic.

Îi cer aerului: ”Nu mai sta nemișcat, te rog sa sufli!”

Instantaneu este rapid, moale și blând.
Liniștitor, plăcut, mângâind pielea ca să strălucească.

Îi cer un miel să danseze.

Sare pe pajiști, sare peste gard,
”Albul ca zăpada” nu ratează nicio șansă.
Îi cer unui om să fie drept și corect.
El își desfășoară grijile aici și acolo!
O, sărmane om, nu în viitor, fericirea este ACUM și AICI!

52
Viorica Crecan
*
“O, Măicuță sfântă!”

O Măicuță sfântă, cât ai suferit,

Când ți-ai văzut Fiul, pe cruce pronit.
Câtă durere-n suflet, Măicuță ai avut,
Cânta-ta-i aleluia, că n-ai putut mai mult.

Cu lacrimi si suspine, când Maică l-ai vazut,

Bătut și plin de sânge cu trupul dezvelit,
Te-ai aplecat la cruce si l-ai mângâiat,
Sărutându-L dulce din greu, Mamă-ai oftat.

Ca un miel sărmanul, cu greu a răbdat,

Primind suferința nici că s-a mișcat.
Pân’ s-a stins din viață a fost torturat
Si păgânii veseli, cu toți s-au bucurat.

Iți simțim durerea, plânsul înduioșat,

Ne rugăm la tine Maică neîncetat.
Să duci rugăciunea Fiului Tău Sfânt,
Să ne miluiască aici pe pământ.

53
Neculai Radu
*
Țară

Izvor în mine tu ești,

Lacrimă crudă,
Sărutul tău e lumină,
Depărtarea
Mereu e un dor.
Sătul
Mă simt doar cu tine,
Graiul tău rugăciune,
Dumnezeu
Prin tine mă știe.
Rătăcit
Sunt astăzi în lume,
Ploaie
Tu cazi peste mine,
Împărtășit
Eu plec de la tine,
Un an
E postul la mine.
Țară
Ești apa din mine
Sfințită,
Botezul ți-l port,
Țărână eu vreau
Să fiu doar în tine.

54
Anton Constantin
*
PACEA INIMII
„De copacul tăcerii atârnă
fructul său, pacea.”
(Arthur SCHOPENHAUER)
Noi ne rugăm spre propriul ideal
Cauterizând răni și suferinți
Bătrâni în vise an după an…
Iertarea arde-n ochi fierbinți!
Noi ne rugăm în a inimii pace
În rezervația de șoapte a iubirii când
Lumina din sfeșnice tace…
Iertarea-n suflet se surpă lăcrimând!
Noi ne rugăm astăzi pentru copii
În răni ascunse și în poezii,
Ne rugăm înflorind mereu
Iertarea întru Bunul Dumnezeu!
Noi ne rugăm în genunchi până
Intrăm veci de veci toți în țărână,
Ne rugăm pentru ceruri și sfinți
Iertarea fie-ne rugă pentru părinți!

55
Georgeta Tudora
*
Frumoasă a fost copilăria

Frumoasă a fost copilăria,

Pe Dealul Holban cânta ciocârlia...
Un ciripit de pasăre duioasă
Iar mă ia dorul de sat și casă.

Mă bate vântul și-s pe cărare,

Speranța se știe...nu moare
Trece iute peste nori de ploaie,
Durerea la pământ mă-ncovoaie.

Copilăria nu pot s-o uit niciodată

Aș vrea să vină desculță pe uliță,
Prin roua dimineților presărată,
Pe drumul ce trece pe la poartă.

Dar niciodată, copila nu mai vine...

Rătăcită este în timpul de demult.
Din negura timpului zarea-i divină,
Curge astăzi amintirea prin gând...

Suspină trandafirul la fereastră

Văd tâmpla mamei cu petale albe.
Pe tata îl așez frumos într-un mit,
Anii mi-au trecut prin timpul grăbit.

Ciocârliile în zborul lor iar cântă

Toată suflarea satului o ascultă...
Că ea ne va rămâne amintirea vie
Ce-a fost odată... nu o să mai fie.

56
TEODOR LAUREAN
*
VAIER

Cresc umbrele,
Mâinile care doresc,
Pumnii zăngăne
Membranele dimineții,
Șuvoaie tulburate urcă
Zorile pe spinarea amiezii
Unde cenușa încă
Mai incendiază anotimpurile—

Spre seară trupuri,

În amurg fumuri și văpăi
De paseri—

O noapte
Ca o fecioară
Între tine și propria ta
Viață!

57
Loreta Toader
*
Lumi paralele

Mă aflu suspendată,
Undeva între două lumi,
Cu dorul și durerea despărțirii,
În calmul rece și dur
Calculat sistematic,
Într-o lume în care
Și zâmbetul este programat
În mod milimetric...
Mă aflu printre iceberguri,
Rătăcind speriată
Sau poate mai mult
Confuză, încercând să găsesc
Un drum din trecut
Aproape uitat, sau poate
O copilărie uitată
Căutând căldura soarelui
Și strălucirea lui în ceața
Ce cuprinde dimineața...
Pașii mei pășesc singuri
Printr-un timp străbătut
De-atâtea ploi și ninsori
De-atâtea primăveri și veri
Căutând un loc de popas
Printre atâtea amintiri
Apărute de niciunde...
Prind toamna din urmă,
Și-mi încălzesc inima
În culorile calde,
Cu frunze mă-nvelesc.
...............................................
Mă aflu undeva, suspendată
Între două lumi paralele,
Două anotimpuri cu vise
Și speranțe ascunse în ele!

58
Valeria Manta Tăicuțu
*
decor

sunt nunți în cartier, pisicile au intrat în săptămâna brânzei,

acoperișurile de tablă se sparg sub zgomot lasciv,
lucesc sub luna de-un roșu decolorat, de sânge
peste care-a trecut praful virgin al vreunei comete;
e aproape frig, e nebunia sfârșitului de iarnă,
când ghioceii pălesc încă de dor, visându-și moartea următoare;
noi stăm liniștiți, dezmățul din natură trece pe lângă noi
precum știrile de la televizor, cu morți, răniți,
violuri și tâlhării la cel mai înalt nivel al nerușinării patriotice;
stăm cuminți, înșirați prin odăi ca bibelourile ieftine.
viața e afară, dincolo de ghiocei și caprifoi, nu intră
niciodată înăuntru, în spațiul de lipicioasă hibernare.

59
Reznic Cristian
*
Mănăstire

Într-un colț de deal

Mănăstire
Cu aromă de cățărătoare
Ce și-a urcat florile pe cupolă
Măicuțe în veșminte preoțești
Stau cu mâinile la icoanè
Fac cruce
Jos susură izvorul
Măicuțe adună apă în ulcior
Totul este liniștit
Un mic paradis al puterii Dumnezeiești
Seara luna luminează mănăstirea
Dându-i o splendoare
Stelele se oglindesc în apă
Arată nemaipomenit
În camere plutește miros de ceară
Măicuțele se pregătesc de culcare
La o icoană din colț
Spun rugăciunea
Mulțumindu-i celui de sus.

60
Ioan-Mircea Popovici
*
Rocada

să se îndulcească pruna
lăsăm gândul să vorbească
şi tăcerea să iubească
pajiştea arhanghelească
cu fân de la Orăştie, busuioacă şi răchie
bântuindu-te cu vorba visului pierdut prin fân,
să le zic, să mai amân
în atelierul tău de pictură
am pus mâna pe tură
şi-am zis
fac rocada
nu amestec fotografiile, ci ele mă poartă
din poartă în poartă, din fotografie-n fotografie
nu am nevoie de o poveste întreagă
mi-e suficient un cuib de lebădă cu 5 ouă
şi povestea o scrie viaţa într-un jurnal de scriitor
cum ar fi jurnalul lui Feodor Mihailovici Dostoievshi
cu tot felul de absurdităţi şi de aiureli
cum este povestea Bob
o poveste absurdă cum n-am mai citit
sau povestea lui Vlas care-mi aduce aminte
de femeia fără nas din Arad
În fotografie, din ultima naştere a Dorrei
Lipseşte „Domnişorul Felix”
Domnişoara Ponna fiind cu un cucui în cap
Şi lângă ea, Domnişoara Dorruţa…

61
Ileana Vlădușel
*
Timpul regăsirii

Ard în noi tăcerile adunate în timp

Rămân în scrum amintirile cuvintelor nerostite
Nu se sting
Fumegă încă într-un ecou al dezamăgirilor
Azi e târziu să le mai scriem pe portativul timpului
Sau poate
Glasul tău sau gândul meu încă le mai pot readuce la viață
Pierduți pe drumul cenușii, în noi
Iubirea fumegă
E timpul pentru regăsiri, pentru iertări și pentru începuturi
S-a întunecat cerul de cât fum s-a ridicat din regretele aprinse
Și din remușcări
Să nu lăsăm totuși timpul să decidă soarta
Cuvintelor ce încă nu s-au născut
În noi
62
Silvia Cuzum

Anotimpuri
În arșița verii, îmi erai
ceaiul de mentă c-un strop de lămâie
și-o felie de dragoste mare.
Toamna mi-o aduceai galbenă crizantemă
și brună rostogolire din castani
strivită de pasu-mi cu capul în nori,
să nu-mi fure cocorii un fir de tine.
Șchiopătai sclipirea zăpezii:
„Mi-a-nghețat apa din genunchi!”,
șoptea zâmbetu-ți tandru.
Dar primăvara...
Primăvara-mi venea pitită,
buchețel de plăpânzi ghiocei,
sub stânga hainei, lângă inimă,
și-n buzunar, aproape strivită
felie de Alba ca zăpada:
„A făcut mama... ți-am adus și tie, iubito!”
Anotimpuri... îndărătnice anotimpuri!
Nu-mi vin decât aduse de amintiri.

63
Sibiana Mirela Antoche
*
HERGHELIE DE FLUTURI...

mi-ai furat un ciob din suflet

și l-ai prins butonieră la sacoul de duminică
să-ți fiu aproape când departele doare
nu-ți fie teamă că ploile mor
atunci când sărută pământul
acoperă-ți trupul cu umbra-ți șireată
și-ascultă văpaia pietrelor încinse

dezleagă din hățuri iubirea

și-nhamă herghelia de fluturi
la trăsura bălaie din poiana narciselor
e nuntă-n seraiul cu flori
în diminețile ninse cu rouă
îmbie-mă-n pletele crude-ale ierbii
și n-o să-ți înșel așteptarea

cu ochii-ți ca șaua murgilor sălbatici

cuprinde-mi privirea și fă-o să-ți fie mireasă...

64
Anca Popescu

*
Și a venit

Și a venit timidă, pe-aleea de castani,

cu soarele în plete și rochie de narcise
zâmbind printre-anotimpuri, eternă peste ani
ea, primăvara verde, cu muguri albi și vise.

Și a venit plutind, frumoasă ca o zână,

ținând în palme rouă, și lăcrămioare-n păr
cu un buchet de fluturi, brățări de maci pe mână
dansând ca o mireasă, sub florile de măr.

Și-o mai veni, ștrengara, cu zumzet de albine,

cu ciocârlii și berze, roind peste câmpii
cu ploi de mai târzii și dimineți senine,
în care curcubeul pictează pânze vii.
65
Ioan Hada
*
PRECUM BEDUINUL

seara
îmi întind
inima
precum beduinul
covorașul
spre locurile
sfinte
ca versurile mele
asemeni rugăciunilor
fierbinți
s-ajungă
la tine

66
Cristina Pop
*
FĂ-ȚI TIMP

Fă-ți timp acum și astăzi să afli cine ești

Și orice ar fi în tine…la fel să te iubești
Fă-ți timp să-ți dai iubire, apoi s-o dăruiești
Căci mare-i bucuria când, dăruind, primești.

Fă-ți timp pentru blândețe și pentru duioșie,

O mare de lumină tot sufletul să-ți fie.
Fă-ți timp să ții în brațe, să râzi la sărutări,
Să mângâi cu tandrețe, să plângi la-mbrățișări.

Fă-ți timp pentru un prieten și pentru oameni dragi

Fă-ți timp să-ți vezi părinții, să le mai spui ce faci.
Fă-ți timp s-auzi în tine doar glasuri de copii,
Să nu gândești la mâine… ci doar acum să fii.

Fă-ți timp să fugi de lume, desculț, în câmp de flori,

Să stai sub cerul liber, cu ochii sus… la nori.
Fă-ți timp să scrii în stele, apoi să recitești,
 Să cauți printre ele ceva ce mai iubești.

Fă-ți timp s-asculți un cântec cu sufletul deschis,

Să retrăiești povestea, să-ți împlinești un vis.
Fă-ți timp pentru durere și nu fugi de ea,
Fă-ți timp de rugăciune căci ea te va salva.

Fă-ți timp pentru iertare și nu te judeca

Când simți o slăbiciune…ea e puterea ta.
Fă-ți timp acum, și astăzi, în suflet să-ți privești…
Acolo întotdeauna va fi tot ce iubești!

67
Maria Călinescu
*
Sub streaşina timpului

aşez gândurile în palmele visurilor tale

ascultă-mi tăcerea tristă şi bolnavă
de atâta toamnă
atingerea va aprinde lumina din noi
plânsul ploii va destrăma amurgul
dorinţa aprinsă se va stinge
într-un nou poem
sub streaşina timpului
s-o scrie o nouă poveste
fără ierni cu viscole, fără îngheţuri
vom facem din cuvinte stele
cu raze pline de nesfârşit
desluşind curăţenia şi cuminţenia sufletelor
schimbam viaţa într-un echilibru
între cald şi frumos
mereu şi mereu
o primăvară
în sufletele noastre.
68
Ion Borodi
*
Închipuire

În mintea mea
Noi doi suntem pe plajă,
O plajă goală cu noi doi,
Legaţi la brâu
Doar cu o sfoară,
Şi valurile înspumate peste noi.

În mintea mea
Noi doi suntem la munte,
Un munte singur cu noi doi,
Să batem vechi
Poteci cu frunze,
În vuietul pădurii peste noi.

În mintea mea
Noi doi suntem în ploaie,
În ploaia caldă doar noi doi,
De mână
S-alergăm desculţi,
Apară curcubeul peste noi.

În mintea mea
Noi suntem în zăpadă,
Zăpadă moale pentru noi,
Din bulgări
Facem omul de zăpadă,
Ochii de cărbuni să râdă pentru noi.

În mintea mea
Noi doi suntem la nuntă,
Priviţi de toţi eram noi doi,
Angelici miri
Deschidem dansul,
În muzica sublimă pentru noi.
69
Evelyne Maria Croitoru

*
Rădăcini nu avea

El se ivea uneori
dinspre capătul lumii.
Rădăcini nu avea.
Îl recunoşteam
după dansul nebun
al glicinelor
din sufletul meu,
după locul acela
care înverzea deodată,
se dilata.
Degetele florilor
se întindeau după
tâmplele lui înrourate
de lianele ochilor mei.
El rădăcini nu avea.

70
Ildiko Șerban
*
COCON

Mi-a crescut un violoncel

între coaste
lemnul împinge zvâcnetul
dincolo de inimă
și pentru că trebuie să plec
fug în rădăcini odată cu sunetul
până pe partea cealaltă a lunii.
Întunericul țese prelung cocon
între cer și pământ
cresc aripi
piano simplu
înstrăinată
durerea.
71
Adelina Fleva
*
Atât de albastru
.
prima ta muşcătură mi-a ucis pudoarea m-am întins ca o lebădă
pe canapeaua din sufragerie
(visam că mă aflu printre nuferi şi ţin între aripi întreg universul)
cu ochii sprijinind tavanul
mi-am cusut palmele sfâşiate de prejudecăţi
ca să nu le mai vad să nu le mai aud strigătul
în timp ce-ţi întindeam cheia de la intrarea în ape
iar de pe buze ţi-am cules urzici
care mi-au biciuit inima până la sânge
şi apoi până la rădăcinile copacului
care-mi surâdea prin fereastră ca printr-o Biblie întredeschisă
pentru că mă ustură mângâierile tale am atâta nevoie să plouă
că invoc norul din glastră să-şi reverse nemărginirea
pe care n-o mai ştiu de acum două mii de ani de
când te-am cunoscut atât de albastru şi atât de sălbatic în mine

72
Maria Vaida

*
TURNUL DE DOR

Poeții trec sublimi în rondul lor de noapte

Se-aud şi fâlfâiri şi ţipete şi şoapte;
În ochii orbi statuile au lacrimi amare
Se zbat spre turlele bisericii din zare.
O, rugineşte-n Someş şi podul meu de aur
Iar pe stradele cântă Ofelia pe-un plaur;
Din Cetăţuie ca-ntr-un vis coboară
Cu lupii albi, o lyră şi-o vioară.
E primăvara verde pe apele-n alint,
Cu frezii şi lalele, cu flori de mărgărint;
Pe la Matei Corvinul vin fetele, băieţii
Aşteaptă carul care să ducă-n cer poeţii...
Ţi-am spus, tu nu te duce la carul cel cu flori,
Dacă te vede mire, să ştii că ai să mori;
 Mai bine stai în turle cu porumbei şi corbi,
Ca să păzeşti statui de piatră cu ochi orbi,
Iar eu să strig din piatră că eşti nemuritor;
Iar de ne plânge lyra din turnul ei de dor...

73
Lăcrimioara Iva- Italia
*
Pictură naivă

Pietre sculptate de lacrimi.

Iau una și-o așez
în mijocul clipei.
Va fi punct de reper
pentru pești roșii.
Lebede mute
încondeiază cerul
cu versuri.
Din lemn de bambus
este fluierul timpului.
Vântul ia aminte!
Un cerb lopătar
îngenunchează
la tulpina unei sălcii,
cerându-i mâna.
Poduri de lemn și piatră,
pagode, galerii în zig-zag,
păuni, căpriori,
pruni în floare,
oglindiri de apă...
Un haos organizat
ce trebuie privit
din unghiuri diferite
pentru a surprinde armonia
las doar simțurile
să-mi pășească.
Poduri de lemn și piatră,
pagode, galerii în zig-zag,
păuni, căpriori,
pruni în floare,
oglindiri de apă...și
El, Măria Sa, Chioșcul.
Mă aștepta!?
Chioșcul înnobilează grădina
în armonia gândirii.
Mă recunosc și mă împac
cu mine însămi.
În ochii unei libelule...
strălucește luna.
Chioșcul surâde!

74
Alexandra Belgun
*
Cea din urmă luptă

Priviri ucigătoare sufletu-mi otrăvesc,

Mă fulgeră, mă ard, mă fac cenuşă-n carne,
Î-mi spintecă-amintiri, clipe de vis, speranţe
Şi-mproşcă - n nesimţire cu tot ce-i rău, grotesc,
Cu ochii-nchişi şi umezi încerc să mă feresc...
Nu reuşesc...

În loc să îmi dea viaţă aerul mă sufocă,

Realitatea cruntă se-apleacă, mă sărută,
Clepsidra mea se-ntoarce şi clipele curg invers
Iar inima-mi adoarme rând cu rând, vers cu vers,
Sătulă de atâtea bătăi istovitoare...
Nimicitoare...

Parfumul sfânt, etern, îl simt acum în nări,

O singură suflare-mi stinge-a vieţii lumânări.
Privesc în van, sperând la ultima iertare,
Simţind că se apropie cea din urmă suflare...
Cu ultimele-mi forţe respir adânc şi greu,
Ca-n următoarea clipă să zbor precum un zmeu
Spre cerul meu
 CĂLĂTORIE ÎN LUMEA „SINELUI”

75 Prof. Geta Clipicioiu

Motto:”Fiecare om este un călător in această viaţă,dar să nu uităm ca fiecare este

un oaspete al Domnului!”

Stăm pe vârful unui munte. Atât numai, că stăm spate in spate.

Fiecare contemplă priveliştea ce se desfăşoară dinainte.
Nici unul nu ştie de existenţa celuilalt, deşi suntem sprijiniţi de aceeaşi creastă.
Iar eu nu vă cer altceva decât să vă întoarceţi privirea spre imaginea pe care v-o arat
eu! Avem un trecut de care nu putem face abstracţie şi de multe ori nici nu o dorim.
Memoria ne joacă uneori feste, dar Proust ne învaţă că ea poate fii declanşată
„involuntar de un obiect, de o senzaţie, de o imagine, de un rebel”.
Azi privesc, cred ,spre altceva printr-o imagine a idealului mult maturizată, dar
sunt convinsă că acest ideal nu are prospeţimea şi vioiciunea adolescenţei. Bucuria
ochiului tânăr consuma mai multă viaţă decât împlinirea matură.
Toposuri devenite semnificaţii : coridorul este cel mai căutat, umblat,bătut în
liceul adolescenţei. Aici se împletesc drame, aici au loc tragedii, seriosul intră in joc,
bufonul colegului nu lipseşte, privirea tăioasă a profesorului face curăţenie, spălarea
conştiincioasă a femeii de serviciu te trimite disperat in clasa...”loc deschis”,
”polisemantic”,”semn originar”, iar eu ii spun azi impuls de „eterna reîntoarcere”de
ecou al paşilor, doriţi, deşi nu aceeaşi paşi mai răspund la capătul celalalt…
Sala de clasă nu s-a schimbat prea mult dar muţenia ei mă împinge s-o
însufleţesc. Paradoxal, dar acolo unde se rupe fluviul, cascada este chiar dragoste
mea. Sunt datoare acestei săli, dar „mutatis mutandis”, cum voi privi pe cealalaltă
parte, aceea a catedrei?!! Ce faci cu şansa de a nu trăi zadarnic?
Simplitatea se cucereşte la fel ca un munte. Simplitatea „celorlalţi”este muntele
meu, l-am dorit cu fervoare reprezintă pentru mine „surâsul” fiecărei dimineţi.
Loc căutat, pierdut uneori, înjurat, frecvent: BIBLIOTECA : O mana întinsa.
Dorul cărţii trebuie primit, este începutul umilinţei nobile şi al înţelepciunii sfioase.
Absenţa universului ne-o imaginăm uneori apocaliptic, absenţa cărţii este prăbuşire
eului, nu mi-o pot imagina!
Te vezi tarat într-un torent ce curge cu viteză, mai e puţin să dai de o cascadă
foarte înaltă! Spiritul creator al cărţii te-a salvat.
Ţi-aminteşti? Mă întrebam cine mai privea ceasul din miile de muritori?
Ca răzvrătiţi evadam dintre pereţii pe care îi vedeam orizontal lăsându-ne să
vedem nemărginirea pe care noi am ales-o…
Spaţii: brazii din curtea liceului; nemărginire: libertatea ironiei, libertatea
sărutului, îmbrătişări, înfundării…
Puţina frumuseţe pentru oricine…
Ce semne sunt acestea? Obiecte cu amintiri, dar deschiderea semnificativă se
realizează abia in momentul in care toate acestea le punem în relaţii cu oamenii, sau,
cum bine spune Constantin Noica,”cu omenia.”
 O NOUĂ REFORMĂ MORALĂ

76 Prof Cioabă Ionel

Trec anii plini de evenimente care sunt lasate neobservate de către opinia pu-
blică. Aşa cum la începutul secolului al XIX-lea i se părea lui Mumuleanu că lumea
de deasupra din vremea sa trăieşte în cele mai urâte păcate, în lene, în trufie, în lipsa
de orice simţ pentru solidaritatea socială şi de evlavie faţă de Dumnezeu, la fel se
poate vorbi şi astăzi.
Sunt oameni, spune el, „porniţi spre
desfătări”, nebuni de lux umblând „prin
noaptea poftelor”. Căsătoriile se fac pe bani
azi, mamele nici catehismul nu-l ştiu. Copiii
încap pe „mâinile doicilor şi al slugilor”. În
loc să fi învăţat acasă „catehismul, geografia
şi istoria sfântă”, ei văd că părinţii lor îşi
pierd vremea cu „plimbări şi conversaţii”,
„defăimări şi bârfeli zadarnice”. Cărţile se
joacă cu patimă. Moştenirile au ajuns pentru
tineri „arme cu care să se omoare pe sine şi
să rănească patria şi neamul lor”. Şcolile dau,
şi ele, numai „arme de născociri cu care să rănim şi să ne rănim”, fiindcă învăţătura
lor e „fără morală”. Limbile străine se studiază numai ca să zică „Hello”, „Ceao”, iar
nu ca să-i înţeleagă pe autorii şi poeţii culturilor naţionale. S-a ajuns în aşa hal ticălos,
încât „să ne fie ruşine a numi români”, ceea ce la nici un neam de pe lume nu se mai
vede. Toate vin din pierderea „mândriei naţionale şi râvnei de patriotism”. Mântuirea
nu mai poate veni decât numai de la învierea lor.1
Aşa se întâmplă ca acolo unde domneşte demagogia orice carne cu ochi poate
deveni un om mare, pentru că nu se cere nimic de la el. Trecând orice măsură, fiecine
se crede a avea destulă talie şi destulă barbă ca să ia locul celulilalt. Oricât s-ar
duşmăni nulităţile şi cumularzii între sine sunt însă totdeauna uniţi contra învingerii
meritului. S-au inventat tehnici şi mijloace speciale de poleiere a mediocrităţii, aşa
încât, lichelele pot semna cu parafă, sperjurii umblă îmbrăcaţi în robe, iar fariseii
poartă adesea mitre lăsate pe ceafă, să nu-i orbească diademele strălucitoare.2
Dinicu Golescu, scriitor din secolul XIX, caută în zadar la noi „preoţi vrednici
de preoţie”, cum sunt prin ţările pe care le-a străbătut. Călugărimea face parte şi ea
din acei ce trăiesc „numai din spinarea românului”, şi el descrie cu mânie şi pe „acei
ce se îmbracă în negru şi se numesc călugări” şi nici măcar „nu se închid în

1
Nicolae Iorga, Istoria literaturii româneşti în veacul al XIX-lea, Ed.Minerva, Buc. 1983, p.87-89
2
Cornel C. Ciomâzgă, Lucrarea, ed. Ziua, Buc. 2004, p.83-84
mânăstire”, ci răscolesc lumea, „hrănindu-se din sudoarea fratelui, care are nevastă şi
copii şi plăteşte multe biruri”.3
O altă problemă stringentă a zilelor noastre priveşte educaţia religioasă care
potrivit oficialităţilor bisericeşti este de o mai mare calitate atunci când este făcută de
preoţi. Potrivit acestora legea învăţământului şi respectiv principiile religios-morale
nu mai constituie o piedică în exercitarea capriciilor educaţionale. Aşa se explică că
de cele mai multe ori inspectorii de specialitate, de regulă preoţi, acceptă cu uşurinţă
ca la concursul pentru ocuparea posturilor rămase vacante personalul clerical să
obţină fără examen cel puţin jumătate de catedră. Mai mult chiar, după repartizarea
formală a tinerilor participanţi la concurs, mulţi dintre ei se văd neputincioşi să
cedeze până la jumătate din ore în favoarea „celor cu har”. Prin urmare se vede prea
bine că organizarea concursului pentru disciplina religie, comparativ cu celelalte
discipline este un pretext de camuflare a jocurilor de culise. In această moarte
generală, Biserica persistă în a aştepta învierea morţilor. Atâta timp cât tradiţia
liturgică ortodoxă se va salva şi va funcţiona, chiar şi ascunsă în parohii şi episcopii
anonime, atâta timp cât măreţia teologică se articulează având ca ax central modul de
viaţă păstrat în cultul Bisericii, o civilizaţie la antipodal celei occidentale
supravieţuieşte în chip tainic şi un cuvânt universal, mântuitor pentru om, se
zămisleşte aşteptând să nască.”4 O competenţă deghizată, relevă un învăţământ
religios decadent.

3
Nicolae Iorga, Op.Cit., p. 96-97
4
Christos Yanaras, Abecedar al Credinţei, Ed Bizantină, Bucureşti 1996, pag 201
 UNIVERSALITATE ŞI DISCORDANŢĂ

Prof. Cioabă Ionel

Dacă n-ar fi cultura n-ar putea exista religia, dar pentru că este religie, este şi
cultură. Existând şi una şi alta pentru fiecare dintre noi rezidă speranţa că viitorul
poate fi elucidat.
Într-o societate mizerabilă adevăratul intelectual este acela care înţelege că
sensul vieţii sale nu este stârpirea snobismului şi a corupţiei, ci mai degrabă
înlăturarea răutăţii din el însuşi.
Cea mai mare bucurie a unui intelectual este aceea de a-şi găsi liniştea în
cărţile care să-i satisfacă capriciile inexorabile ale cerbiciei sale.
Ceea cel opreşte pe om în drumul său către o cunoaştere autentică este însă
lipsa de modestie sau „slava deşartă” cum o numeşte teologia.
Mândria este o stare incomodă sufletului, o plăsmuire diabolică a cărei
rezultate inedite sunt euforice însă repercusiunile ulterioare extrem de dureroase.
Lipsa de sociabilitate, incapacitatea de a schimba câteva cuvinte cu oamenii simplii
sunt doar câteva din insuccesele acestei trăiri. O atitudine reverenţioasă nu este o
trăsătură caracteristică acestor oameni. Chiar dacă există, rezidă doar la suprafaţă şi
nu se poate eluda deprinderile despotice lipsite de duhul dragostei şi al bunei
înţelegeri. Fiind o stare incomodă sufletului, cu timpul nervozitatea şi stresul devin
insuportabile pentru întreaga fiinţă alterând capacităţile psiho-fizice ale
trupului. Cu timpul, ele devin incapabile să riposteze la ulterioare atacuri posibile.
Aşa se explică de ce mândria mai este numită şi „rădăcina tuturor relelor.”
“Reaua întrebuinţare a mediului înconjurător se face abuziv şi provocator de
cei puternici care nu se interesează de lume, ei urmăresc să-şi realizeze interesele
economice, politice sau de alt ordin”5, căci omul păcătos trăieşte pentru a mânca şi
pentru a avea, spun scriitorii bisericeşti.
„Globalizarea ţării noastre care tocmai s-a realizat nu se întinde numai la nivel
macroeconomic, ci pătrunde şi în toate structurile micro-sociale, până în însăşi
persoana omenească, insuflând duhul său distructiv, care este spiritul banului.” 6
Astfel, decât să fii un curat - mizerabil mai bine un mizerabil-curat.
”Prin logica dezvoltării toate activităţile umane se transformă în activităţi
economice, aşa cum, prin morala dezvoltării, singurele valori rămân cele

5
Giorgios Mantzaridis, Globalizare şi Universalitate , Ed Bizantină, Buc 2000, pag 12
6
Ibidem, pag 13
economice.”7 Ce sens ar mai avea însă dezvoltarea fără o prealabilă ţinută morală
care să concretizeze certitudinea dezvoltării.
„Numesc om pe cel ce a ajuns departe de umanitate şi a înaintat spre
Dumnezeu Însuşi”8, spunea un mare teolog al zilelor noastre.
“Din moment ce s-a schimbat punctul de referinţă sau atracţie al omului,
puterile sufletului nu mai folosesc lucrările simţurilor, ci sunt folosite acestea. În loc
ca sufletul să se concentreze în el şi, în continuare, în Dumnezeu şi să unească astfel
toate cele sensibile şi în cele din urmă e înrobit prin intermediul simţirilor de
acestea.”9 Nu e de mirare faptul că astăzi în şcoli educaţia este o problemă oarecum
compatibilă vremurilor la care se referea marele nostru istoric Nicolae Iorga.
„Pentru aceasta, în afară de ce strecoară o şcoală care toată nu face decât să
cultive forţa şi să încurajeze violenţa şi de ce se poate culege dintr-o publicistică de
continuă iritare, se cere o atentă şi răbdătoare operă de autoeducare a generaţiei
actuale, care apoi să facă tot posibilul pentru ca urmaşii să fie crescuţi în acest
spirit.”10 Cauza acestor preocupări vetuste este anticipată cu mulţi ani în urmă de
marele scriitor rus F.M. Dostoievscki.
“Din momentul in care întreaga omenire va părăsi credinţa în Dumnezeire (şi
cred că această perioadă va veni şi ea o dată şi o dată, aidoma erelor geologice),
concepţia despre lume care mai stă încă în picioare azi se va prăbuşi de la sine, fără
să fie nevoie să ne întoarcem la antropofagie, şi tot aşa şi noţiunile etice actuale vor
dispărea la rândul lor şi va începe o epocă nouă. Oamenii se vor strădui cu puteri
unite să smulgă vieţii tot ceea ce le poate ea oferi, luptând în numele fericirii şi al
plăcerilor hărăzite exclusiv lumii acesteia. O mândrie titanică, divinată, va înălţa
spiritual omenesc, şi pe faţa pământului va apărea omul-zeu. Atotputernic prin voinţa
şi ştiinţa cu care este înarmat, el va învinge clipă de clipă natura, de astă dată însă
definitiv.”11 Iată de ce, „ceea ce numim <progres şi dezvoltare> s-a dovedit a fi siluire
şi distrugere a naturii şi constituie şi pentru om o permanentă chinuire şi ameninţare
cu moartea. Nevoia de a cerceta cu respect şi smerenie adevărul lumi, de a regăsi
relaţia corectă cu ea este astăzi cu adevărat - şi pentru prima dată în istoria omenirii -
o chestiune de viaţă şi de moarte.”12 Nu întâmplător consider universalitatea politică
alături de cei ce nu au curajul să o spună, o soluţie nu tocmai reverenţioasă a politicii
româneşti. A dovedit-o, o dovedeşte şi o va dovedi istoria.
“Astăzi, deja, impasul civilizaţiei occidentale nu mai este unul teoretic. El se
manifestă în agonia şi absurditatea modului cotidian de viaţă. Această civilizaţie a
<echilibrului groazei>, a programelor raţionale de <fericire generală>, a reziduurilor
7
Ibidem, pag 123
8
Panaiotis Nellas ”Omul -Animal îndumnezeit” , Ed”Deisis” Sibiu, 1999
9
Ibidem, pag 95
10
Nicolae Iorga, Sfaturi pe întuneric, Ed Militară, Bucureşti 1977, pag 23
11
F.M. Dostoievscki, Fraţii Karamazov, vol. II, Ed. Univers 1982., pag 444-445
12
Christos Yanaras, Abecedar al Credinţei, Ed Bizantină, Buc 1996, pag 209
toxice, a consumaţiei nesăţioase, a înrobirii existenţei umane de ideologiile
totalitariste a ajuns să ameninţe viaţa la scară universală.
În această moarte generală, Biserica persistă în a aştepta învierea morţilor.
Atâta timp cât tradiţia liturgică ortodoxă se va salva şi va funcţiona, chiar şi ascunsă
în parohii şi episcopii anonime, atâta timp cât măreţia teologică se articulează având
ca ax central modul de viaţă păstrat în cultul Bisericii, o civilizaţie la antipodal celei
occidentale supravieţuieşte în chip tainic şi un cuvânt universal, mântuitor pentru om,
se zămisleşte aşteptând să nască” 13
Îmi impun imperios neliniştea că existenţa nu trebuie standardizată, ci
teandrizată şi mai clar, hristologizată,14adică o viaţă contradictorie celei spiritualist –
intelectualistă este nefastă oricărei existenţe umane.

13
Ibidem, pag 201
14
Apud, Pr. Prof. Săpun Ion Viorel
 SFINŢII CANIBALISMULUI SILICONIZAT

77 Ion Viorel S.

Precipitaţii în ale lecturii ar putea suspecta articolul respectiv drept

confirmarea suficientă a unei analize care reflectă veleităţile unui prizonier în ale
derapajelor bombastice. Voi încerca în cele ce urmează să demonstrez contrariul.
Nu mai reprezintă pentru nimeni o noutate faptul că în viaţa noastră privată sau
socială, criteriile în baza cărora aceasta aproape firesc îşi urmează cursul, ţin de
domeniul paranormalului structural. Nu distruge nimeni, nu devalizează nimeni, nu
violează nimeni, nu greşeşte nimeni. Toţi suntem infailibili.
De la Ciomu la Trancă traseul insalubrităţii ideatice este presărat de penibilele
granule ale unor detergenţi ai sofisticărilor salubrizante. Voiculescu este imaculat,
Bivolaru are un comportament exemplar la „cursurile” facultăţii de zeghe, Becali
turează maximal şi mercantil turbinele survolarilor stratosferic-angelice, politica e
plenar sacrosantă, biserica respira cu plămâni de soia ascetică, societatea civilă e
neapărat virgină, oamenii sunt jumătate pe pământ, jumătate în cer.
Atunci de ce atâta apetit pentru identificarea şi neutralizarea maleficului? Cine
are şi cine nu are dreptate? Cine minte? Cine se joacă cu destinul uman? Cine are
delicateţea de a privi onest si competent un trecut, un prezent şi un viitor, şi cine
contraface? Cât are politica de spus în grija ei platonică pentru binele cetăţii dacă îşi
târăşte încă infecţii bocanci prin sângele închegat al victimelor ştiute şi neştiute ale
revoluţiei, mineriadelor, vendetelor de tot felul? Ce mângâiere sufletească mai poate
oferi o biserică anchilozată în debile programe riscant socializante şi în logoree
demagogice perdante?
Riscând plonjarea în laţul sinucigaş al excesului interogativităţii continui
totuşi: să fie totul o farsă elegant ambalată în învelişul crud al perversităţii poetizate
şi mesianice ce are germenii primordiali in neuronii afumaţi de huilă prometeică ai lui
Miron Cozma? Să credem într-un spectacol frumos regizat de mincinoasele declaraţii
ale politicienilor duplicitari? De cei simpli, bătrâni, săraci, orfani, handicapaţi cine se
îngrijeşte? De câte generaţii de sacrificiu mai e nevoie pentru ca să ajungem la
irepresibila satisfacţie a dominării de sine şi de spaţiu? Suntem dependenţi, pigmei,
ignoranţi, murdari, deplorabili.
Nu avem cultura dialogului emancipat şi civilizat, nici competenţele adaptării
la noile norme europene. Ne ţine în loc metafizica tradiţiei impregnată de o ignorantă
constitutivă. Una oarba din păcate. Deşi cu reminiscente ale unui naturalism
instinctual cvasi-transcedental, omul de rând se vede înlănţuit de tentaculele unei
vieţi pan-instituţionalizate. Pentru el a fi liber este echivalent cu a primi garanţia unei
individualităţi ce se auto-guvernează nu doar prin legalismul formalist din capela
sixtină a ghişeelor omniprezente, ci şi prin reculegerea revigorantă a credinţei
autentice la piciorul crucii lui Hristos-Dumnezeu, secondata de traiectoria rectilinie a
unei atitudini moral-spirituale coerente şi cu posibilitatea unei deschideri fecunde şi
rezonabile în câmpul social.
Atunci cu ce drept suntem în continuare minţiţi cu neruşinare şi învăluiţi de
aburii unei stări de ebrietate generalizată din partea unor diversionişti de profesie?
Asistam impasibili la o devorare bestială a plebei adversare şi ostile din partea
potentaţilor zilei. Îşi pune oare Becali sincer problema efemerităţii vieţii sau a
importanţei ei? Se gândesc oare politicienii la efectele dezastruoase ale acţiunilor lor
narcisiste şi orgolioase? Cu ce drept trebuie noi să ingurgitam zilnic porţia mucegăită
de demagogie şi teribilism din parte unor revanşarzi semidocţi? De unde apetitul
colosal de a tăia vena inofensivă a vulnerabiliţăţii omeneşti cu iataganul terifiant al
unor incisivi necurăţaţi niciodată de caria pestilenţială a corupţiei, indiferentismului,
incompetentei, grobianismului moral huliganic?
Dacă România europeană trebuie să arate aşa, dacă asista debusolat şi impotent
la manevrele celor şmecheri şi descurcăreţi, dacă nimeni nu a greşit, ci toată lumea de
la public la privat, indiferent de responsabilitate socială, beneficiază aprioric de
imunitatea sfinţeniei civile, nu-mi rămâne decât să mă întreb retoric şi dilematic,
exorcizând duhul pesimismului patetic ce strafulgeră rândurile de mai sus, cum creşte
un copil care alăptează la nişte sâni cu implanturi de silicon. Personal cred ca va
reprezenta generaţia sfinţilor canibalismului siliconizat.
 ŞABLOANE DE MEMORII

78 Burche Nicoleta Alexandra

Etichetam sticle, produse alimentare, ambalaje, haine, electrocasnice si nu de

puţine ori, propria piele.... Insă ce facem cu etichetele umane?......Am ajuns de la
genocid la atrocităţi alese pe gradele de cruzime, am ajuns de la omorul fizic la acela
psihic, care pare-se este foarte în trend. Acceptam idei preconcepute pentru a ne
menţine sănătoşi în mulţimea de oameni orbiţi de morbidul gând al ignoranţei
absurde...Totuşi ignoranţa se poate ierta, pe când răul pur este departe de uitarea
memorabilă a justiţiei stropită cu prielnica-i coruptibilitate.....Ne conducem după ce
anume pun alţii pe afişele umane secate de propria personalitate, arătăm cu degetul
obscenităţi teatrale duse la limita suportabilităţii sociale. Analizăm cu acea percepţie
sceptică si ipocrită,....ne opinăm în necunoştinţa de cauză, ne spoim cu deşeuri
impuse de o conduită ce răsună o durere îmbătătoare în zidul alb al neantului unei
societăţi împroşcate cu falsităţi......Şi toate până când ?,....până unde ?,....de ce ? şi
mai ales cu ce scop considerat...hmm....nobil ? Pe oricine acest mediu îl poate
dezgusta dacă este înzestrat cu abilitatea de a trece dincolo de frontierele unei lumi
paradoxale,.....acea lume schiţată în zâmbete mute de atâta prostie, de feţe modelate
pe un bun simţ bătător în ochiul omului la fel de ipocrit precum contaminatorul. In
schimb, toate acestea fac parte din viaţă,...suntem oameni, fiecare cu propria opinie,
fiecare cu propriul imperiu ce şi-l construieşte,.....însă până unde anume ai graniţele ?
Ce impui în ele,....dar mai ales ce ceri din afară ?
Atât de diversificată este materia din care ne compunem viaţa, că haosul este
singurul lucru ce-l putem înţelege cu adevărat, fără de care ne-am prăbuşi ameţitor
lăsându-ne sufocaţi de esenţa monotoniei curente, de banalitatea unei perfecţiuni
notorii valorilor, ce sceptic, nu conferă mai multă gratitudine decât nonvalorile
denaturate şi culmea cele mai vizionate si urmate.....
Suntem atât de sustraşi de realitate încât ne imaginăm legăturile bolnăvicioase ce
constituie o adaptare după visele purcese din,.....mândrie ? etichete ? rasism ? vedem
trecutul prin ochii experienţei altora,.....viitorul la fel etichetat de traumele unora, ce
culmea nu confirmă cu ceea ce « o să se întâmple şi cu mine,......alias istoria tinde să
se repere « ci cu « ceea ce a fost şi rămâne « ........
Pledoariile celor ce nutresc la o astfel de minuţiozitate firească a lucrurilor
deranjante prin setarea lor la un nivel înalt de nomenclatură mă stupefiază
încă.........gândul fierbinte la care s-a ajuns începe să capete forme de
ardere.......pentru ca într-un final turnată intr-un vas cu apa rece să capete forme dintre
cele mai ciudate,...eschivări dintre cele mai provocatoare de râs,.....normal că râzi
când vezi la ce nivel te judeca lumea după eticheta din frunte,.....de pe corp, din
ureche, din nas dar niciodată cea din suflet adânc înrădăcinată în esenţa unui spirit
liber de concepţii aberante.
Grandomania devine grandomană în mijlocul acţiunii încetinită de repercusiunile
unei corecţii venită din partea celor ce, pe drept răspuns de prostie, se consideră
judecătorii epocilor « ce va sa vie « ............Cu o totală reclamă improvizată,....ne
îmbuteliem părerile, concepţiile, spargem gheaţa prin vânzări si băgăm pe gât
oamenilor normalitate unei abordări a condiţiei altfel.......într-un cuvânt spălăm puţin
creierul nărodului în cauză şi inculpatului acuzat de o proprie stăpânire a liberului
arbitru oferit de Divinitate la început, şi astfel folosindu-l pentru o propagandă
pompoasă.....Acestea toate însă în cazul în care norocul iţi oferă un fraier de
schimb,.....însă în cazul în care dai peste un om cu oarecare stăpânire pe propria
gândire, începi o ofensivă înainte de a fi vorba de o defensivă.........şi pătratul ameţitor
din cadrul cercului noduros continuă,.......unde oare se va opri lumea ?,.....unde oare
ne vom trezii noi ? Ofer un adevăr primejduit de o teribilă apreciere în cauză,.....însă
asemenea judecată mi se poate oferii şi mie, asemenea aprecieri incriminatoare mă
pot însoţi şi pe mine........suntem ceea ce nu vrem să vedem, dar,.....nimeni nu te poate
face sa te simţi inferior fără propriu-ţi consimţământ.....

Fig. 3 Ben Laden pe cuie

 O NOUĂ BISERICĂ ÎN SATUL PLOŞTINA JUD. GORJ

79 Preot Ion Bivolu

Datând de la sfârşitul secolului al XVIII-lea biserica din

Dealul Pomilor(Porcaşa), construită la început din lemn
rămâne ca mărturie doar prin documentele de arhivă păstrate
până acum. Multă vreme aici n-a mai rămas decât cimitirul
satului şi clopotniţa ridicată mult mai târziu decât vechea
biserică. Începând cu anul 1992 se începe zidirea unei noi
biserici în stil bizantin cu pridvor specific maramureşan.
Lucrările de construcţie au fost finalizate în anul 2004. Între
2005-2006 este pictată în întregime iar pe 11 noiembrie 2007 are loc slujba de sfinţire
oficiată de un sobor de diaconi, preoţi în frunte cu P.S.
Gurie Gorjanul în vremea păstoriei Î.P.S. Teofan Savu,
Arhiepiscop al Craiovei şi Mitropolit al Olteniei. Delegat al
Patriarhiei pentru Vidin în Bulgaria I.P.S. Teofan şi-a cerut
în mod oficial scuze prin delegaţii Mitropoliei că nu a putut
participa la slujba de sfinţire a Sf. Biserici. Printre ctitorii
acestei Sf. Bisericii au fost amintiţi fostul primar al
Municipiului Motru Iorga Ion, actualul primar Dorin Hanu,
Ing. Dafinoiu Mihai şi enoriaşii parohiei Ploştina. În cinstea
acestui eveniment a fost organizată o agapă creştinească la care au participat peste
500 de persoane. La finalul ceremoniei au fost înmânate gramate de mulţumire
ctitorilor acestei Sf. Biserici din partea Sf. Mitropolii.
Din arhiva Sfintei Biserici Ploştina, Judeţul Gorj

Prima construcţie a Sfintei Biserici Ploştina din Cireşu, a fost din lemn şi datează din
anul 1808. Cele mai vechi documente, păstrate integral în arhiva Sfintei Biserici sunt
cele doisprezece Mineie datând din vremea vlădicăi Nifon, Mitropolit al Ungrovlahiei
şi a binecredinciosului domnitor Barbu Dimitrie Ştirbei, domn al Ţării Româneşti. În
ordine cronologică urmează un Apostol datând din anul 1856 tipărit în vremea
Mitropolitului Nifon; un Catavasier pe cele opt glasuri tipărit cu cheltuiala
Ieromonahului Dionisie din Craiova în anul 1872. Trecerea de la scrierea chirilică la
alfabetul românesc o face Sfânta şi Dumnezeiasca Evanghelie tipărită în „Tipografia
Cărţilor Bisericeşti” Bucureşti 1888. O menţiune mai nouă din 21 mai 1949 arată că
această Sfântă Evanghelie a fost recondiţionată în forma în care se găseşte astăzi de
către o parte din familiile acestei parohii. În fine Aghiasmatarul este ultima carte mai
veche consemnată şi păstrată în arhiva Sfintei Biserici. La acea dată scrierea chirilică
dispăruse cu desăvârşire, cartea fiind scrisă după normele şi regulile gramaticale
asemănătoare zilelor noastre. Datează din anul 1914 făcând parte probabil, din ultima
ediţie publicată de tipografia cărţilor bisericeşti în vremea regelui Carol I. Dacă pe
prima foaie a Sf. Evanghelii se aminteşte anul 1949, ca fiind perioada în care a fost
recondiţionată, se înţelege ca aceasta a fost folosită mai bine de 70 de ani. Cercetarea
minuţioasă a lor dovedeşte calitatea tiparului dar şi respectul deosebit al persoanelor
acreditate faţă de cultura şi spiritualitatea locală.
Conchidem amintind celor ce iubesc documentele de arhivă bisericească că
astfel de cărţi de o valoare inestimabilă sunt uitate în cele mai ostile locuri din
sfintele biserici fără a fi valorificate.
Prof. Ionel Cioabă
 CUNOAŞTERE SAU POATE....

Burche A. NICOLETA

Avem aceleaşi ticuri, aceleaşi tendinţe, cu mici influenţe din partea gusturilor
caracterizante fiecăruia în parte....şi în mod normal ne deosebim ca orice oameni
lăsaţi pe pământul acesta contorsionat si umplut de logica pesimistă până la limita
admiterii cu greu a unui adevăr mai mult sau mai puţin palpabil .... Însa mulţi vor
continua să nu înţeleagă misterul ce ne învăluie în luarea deciziilor şi a acelor excese
de personalitate, considerate dăunătoare unei relaţii şi mai ales sâcâitoare celui de
lângă, mult prea egoist şi prins în lumea sa.
Întâmplarea a făcut să îmi dau seama de faptul că fiecare, ocupat în neantul
propriei fiinţe, posedăm o genă cunoscută sub numele de « genul omului
miserupist ». În ce poate consta această caracteristică des întâlnită în cadrul tinerilor
de azi , preocupaţi doar de « distracţie beton, frate » şi rărirea neuronilor cerebrali
prin înecarea acestora în litri de bere în scopuri (după părerea lor, deşi dreptate au,
însa asta nu justifica prostia ascunsă în spate) nobile destinate problemei preocupante
a propriei sănătăţi ce îi trăzneşte parcă de fiecare dată când sunt în apropierea unui
prilej de a defila « manga » pe străzi după terminarea distracţiei induse de o găleata
de beţie.... Întrebarea ce parcă a ocupat mai ceva de un sfert de pagina cere insistent
un răspuns mai amplu pentru o mai buna înţelegere.
Prin folosirea de date medicale..., deci o mai bună percepere a zicalei « e
scris alb pe negru », minţile ce parcă folosesc la nu mai puţin de atât, justifică o
oarecare patimă pentru unele vicii prin absurditate stupefiantă. Lichidele în mod
normal ajută la curăţirea rinichilor , însă la polul opus norocului te poţi trezii suferind
de binecunoscutul diagnostic « piatră la rinichi ». Fiind în mod clar un fapt ştiinţific,
aceste grozavii de tineri, diversificaţi prin cutele ce le brăzdează creierul atrofiat,
înţeleg mai personal aceste lucruri. Însă spre dezamăgirea lor totală, la fel de adevărat
este că berea scade volumul creierului, afirmaţie destul de redundantă. Dar de fapt
miserupistul nu înţelege aluzia prostiei adânc încolţită în acte sublime, mai degrabă
am putea zice că prezintă o tendinţă actuală de ipocrizie ironică....de aici în
continuare ar deriva o altă incertitudine ...Cum se poate face o alăturare a acestor
două stări de conştiinţă şi trăsături de personalitate, fiind ştiut, ( cel puţin aşa consider
eu ) faptul că sunt diametral opuse,..una dintre ele, ipocrizia, desemnează ceva
rău,...cu o influentă negativă,..iar cealaltă, ironia, se spune că este caracterizantă
oamenilor deştepţi, dar cantitatea de ironie folosită şi exprimată te poate cataloga
drept influenţă negativă în situaţii diverse. Se poate da şi o altfel de explicaţie, adică
prin prezentarea unor situaţii în care poţi fi ipocrit când ironizezi la fel cum poţi
devenii ironic ipocrizând....
Unde ne despărţim de ipocrizie ?,......şi când începe prostia ?
Adevărul este relativ,...printre fiecare din noi, un adevăr mai falsat de realitate
sau poate de imaginaţie ; cei ce poate cunosc ce înseamnă ipocrizia,...încetează să o
mai folosească şi dau în superficialitate în faţa multora. Scriind acestea mă încercă o
senzaţie de râs,....concluzionat într-o admiraţie faţă de complexitatea lumii....omul
prost este în definitiv aşa pentru că doreşte, deci o concluzie l-ar acapara a fii deştept,
iar cei deştepţi se luptă să îşi menţină poziţia fiind în definitiv proşti,....dar toate
acestea numai în anumite situaţii în spaţiu şi timp.
 CULTURA ŞI CALITATEA DEMOCRAŢIEI ÎN UNIUNEA EUROPEANĂ

Prof. Ionel Cioabă

Principiile şi normele democraţiei nu se bucură, de respectul cuvenit din partea

tuturor celor implicaţi în procesele şi actele conducerii sociale. Aceasta este o
constatare lesne verificabilă în diverse state ale lumii de azi, inclusiv în societatea
românească de tranziţie, în care exerciţiul democraţiei pluraliste generează nu puţine
şi păgubitoare disfuncţionalităţi, împiedicând soluţionarea unor probleme de interes
general, chiar naţional.15
În privinţa calităţii democraţiei, Arend Lijphart susţine că democraţia
majoritaristă este mai bună ca guvernare, dar admite că democraţia consensualistă
este mai bună în privinţa reprezentării – în particular reprezentarea grupurilor
minoritare şi a intereselor minorităţilor, reprezentarea mai corectă a fiecăruia şi
reprezentarea mai cuprinzătoare a poporului şi a intereselor sale. Democraţiile
consensualiste îşi demonstrează aceste calităţi mai generoase şi mai tolerante în felul
următor: sunt mai predispuse să fie state ale bunăstării; au ca rezultate mai bune în
privinţa protejării mediului; condamnă la închisoare mai puţini oameni şi sunt mai
puţin predispuse să aplice pedeapsa capitală; iar democraţiile consensualiste din
lumea dezvoltată sunt mai generoase în acordarea de asistenţă economică ţărilor în
curs de dezvoltare.16
Numeroase studii au încercat să distingă între formele democratice şi
nedemocratice de guvernare nu în termeni dihotomici, ci în termenii unei scale cu
grade ale democraţiei, de la democraţie perfectă la absenţa completă a democraţiei.
Aceste grade de democraţie pot fi de asemenea interpretate ca grade ale calităţii
democraţiei: măsura în care este apropiată de democraţia perfectă reflectă cât de
democratică este o ţară. Din păcate, majoritatea acestor indici nu pot fi utilizaţi pentru
a măsura diferite grade de democraţie a celor 36 de democraţii, pentru că se
înregistrează o variaţie insuficientă: toate sau majoritatea democraţiilor studiate de
noi au ratinguri din cele mai mari.17
Pentru a da câteva exemple, cele mai bune poziţii în clasamentul general le au
Belgia, Danemarca şi Finlanda; Austria şi Germania se situează la mijloc, iar
Columbia şi Venezuela în partea de jos. Diferenţa dintre democraţia consensualistă şi
cea majoritaristă este mai mare de trei puncte pe scala de nouă puncte. Ratingul lui
Dahl prezintă un uşor dezechilibru în favoarea democraţiei consensualiste, deoarece

15
Aurelian Bondrea, Opinia Publică, Democraţia, şi Statul de drept, Ed.Fundaţiei “România de mâine”, Bucureşti
1996, pag 225
16
Arend Lijphart, MODELE ALE DEMOCRAŢIEI, Ed. Polirom, Iaşi 2000, pag 252
17
Ibidem, pag 253
se bazează parţial pe o evaluare mai bună a multipartidismului, în comparaţie cu
sistemele bipartidiste. Totuşi, această diferenţă reprezintă doar o treime din variaţia
pe una dintre cele zece componente, pe care se bazează ratingul; dacă ea ar putea fi
oarecum redusă, corelaţia foarte puternică între democraţia consensualistă şi ratingul
calităţii democraţiei ar fi redusă doar marginal. Democraţiile lumii a treia sunt, toate,
plasate în cele mai de jos trei categorii. Când nivelul de dezvoltare este folosit ca
variabilă de control coeficientul de regresie estimat scade uşor, iar corelaţia rămâne
semnificativă static la nivelul de un procent.18
Fapt este că, în anii din urmă, pe scară mondială, s-au înmulţit şi sunt tot mai
perseverente preocupările din gândirea şi practica socială şi politică pentru depăşirea
limitelor democraţiei unilateral înţelese şi ale unora din instituţiile acesteia. În raport
cu nevoile şi aspiraţiile de progres şi prosperitate ale omului contemporan, ale
colectivităţilor sociale şi naţionale, în ansamblu, este tot mai evident că multiplele
înfăţişări prin care a trecut, trece şi va trece democraţia, inclusiv în ţara noastră, duc
la opinia că ne aflăm în faţa unui proces permanent perfectibil.
Un asemenea proces îşi găseşte reflectarea în abordări analitice care tind să
descrie coerent, să explice argumentat şi să propună convingător căi de perfecţionare
a vieţii democratice, de depăşire mai eficientă a limitelor acesteia, acumulându-se
treptat o cultură a democraţiei.19
Al doilea rating al calităţii democraţiei este media calculată de Tatu Vanhanen
pe baza indicilor democratizării, din fiecare an, din 1980 până în 1988, pentru
aproape toate ţările din lume. Acest indice se bazează pe două elemente: gradul de
competiţie, definit ca distribuţie a voturilor primite din toate partidele, cu excepţia
partidelor celor mari, şi participarea la vot, definită ca procentaj al populaţiei care a
votat la cele mai recente alegeri.20
Primul element distinge efectiv guvernarea unui singur partid de contestare
electorală democratică, dar suferă inevitabil din cauza înclinaţiei sistemelor
bipartidiste de a avea scopuri mai mici decât sistemele multipartidiste. Mai mult,
această înclinaţie afectează una dintre cele două componente ale indicelui Vanhanen
şi de aceea are un impact mult mai mare decât preferinţa moderată a indicelui Dahl.
Corelaţia este impresionant de puternică şi rămâne aşa la acelaşi nivel de semnificaţie
când se ţine sub control nivelul de dezvoltare şi când se elimină din analiză
Botswana, care reprezintă o situaţie oarecum extremă. Totuşi, înclinaţia sa apreciabilă
în favoarea sistemelor multipartidiste face ca indicele Vanhanen să fie un indice al
calităţii democraţiei mai puţin credibil decât indicele Dahl.21

18
Ibidem
19
Aurelian Bondrea, Op.cit., pag 225-226
20
Arend Lijphart, Op.cit., pag 256
21
Ibidem, pag. 256
 Asemenea abordări sunt mereu însoţite, cum este şi firesc, de întrebări şi critici
pertinente, constructive. Acestui curent de gândire şi analiză i se asociază şi unele
lucrări consacrate democraţiei reprezentative, performanţelor şi limitelor sale. Viaţa
democratică, societatea, sunt dependente de o multitudine de înfăptuiri, de mulţi
oameni cu judecată realistă, capabili de viziune prospectivă asupra problemelor care
confruntă societatea, colectivităţile locale. Cu alte cuvinte, pentru o viaţă democratică
performantă este nevoie de o cultură a democraţiei, de oameni care fac distincţie netă
între diferitele categorii de interese din societate, între responsabilitatea socială şi
interesul propriu sau de grup.22
Căile optimizării sociale a vieţii democratice se referă, astfel, la nivelul de
cultură civică şi politică a cetăţenilor dar mai cu seamă al celor integraţi activ în
sistemele conducerii sociale, locale sau naţionale, exprimarea opţiunilor fiind
condiţionată de înţelegerea şi acceptarea scopurilor majore, a intereselor ansamblului
social. Aceasta este proba esenţială a înţelegerii corecte a pluralismului politic,
expresie a necesarei culturi democratice pe care o societate în tranziţie şi-o formează
„din mers”, cu condiţia ca factorii politici, reprezentanţii şi partidele lor din diferite
structuri să fie apţi a răspunde unei asemenea exigenţe.23
Ideea că pluralismul politic
deschide orizontul unei societăţi
civile active, este larg împărtăşită.
În acest cadru, raporturile dintre
majoritate şi minoritate nu se reduc
la o simplă proporţie aritmetică,la
un exerciţiu de „blocaj” sau piedici
reciproce, care sacrifică interesele
generale în avantajul celor din grup,
particulare.24
Egalitatea politică este dificil
de măsurat direct dar egalitatea economică poate servi ca indicator valid, întrucât
egalitatea politică are mai mari şanse de a se impune în absenţa marilor inegalităţi
economice: „Numeroase resurse care decurg direct sau indirect din poziţia cuiva în
ierarhia economică, pot fi convertite în resurse politice.”25
În concepţia unui autor american, dacă o societate cu putere şi iniţiativă
dispersate este caracterizată prin pluralism, înţelegând prin aceasta o filosofie şi un
set de măsuri sociale care permit existenţa mai multor idei competitive, a mai multor
instituţii sociale, culturale, economice aflate în competiţie, trebuie ţinut seama că
22
Aurelian Bondrea, Op. cit., pag 226
23
Ibidem, pag 226-227
24
Ibidem, pag.227
25
Arend Lijphat, Op. cit., pag 258 apud Dahl, 1996, pag.645
„pluralismul este una şi divizarea este alta.”26
Cultura democraţiei presupune şi conştiinţa valorilor şi intereselor generale,
ştiinţa dozării raţionale a priorităţilor, conştiinţa răspunderii sociale – trăsături ce se
afirmă la nivelul oricărei instituţii democratice, în măsura în care sunt prezente şi
acţionează la fiecare dintre cei

1. Tineri politicieni gorjeni la Parlamentul

European din Bruxelles

ce compun o asemenea instituţie. Lecţia istorică cea mai vie şi acut resimţită de
oameni, de societăţi întregi se referă la caracterul deschis, mereu înnoitor al
democraţiei, ca principiu, normă şi sistem practic de acţiune şi existenţă socială.27
Cheia depăşirii unui asemenea conflict, susţin unii analişti, o reprezintă
însuşirea, afirmarea şi dezvoltarea culturii democratice, adică a capacităţii şi
competenţei factorilor sociali, a oamenilor, de a utiliza instituţiile democraţiei,
pornind de la înţelegerea şi acceptarea intereselor ansamblului social, de la justa
apreciere a valorilor sociale a drepturilor şi îndatoririlor consacrate pe plan naţional
prin constituţii, loial respectate şi consecvent aplicate. Rezultă de aici că, din moment
ce nimeni nu deţine formula „democraţiei perfecte”, este în interesul societăţii să
crească mereu gradul de preocupare pentru instruire civică, pentru integrarea socială
armonioasă a cetăţenilor, cât şi pentru buna funcţionare a structurilor democratice din
toate sferele vieţii sociale: învăţământ, economie, ştiinţă, organisme statale, etc..28
În privinţa dimensiunii executiv – partide, instituţiile democraţiei
consensualiste, nu depind de prevederile constituţionale la fel de direct ca instituţiile
puterii împărţite. Însă două elemente formale au o importanţă crucială indirectă:
reprezentarea proporţională şi sistemul parlamentar de guvernare. În special când sunt
utilizate în combinaţie, generează un impuls puternic înspre democraţia
consensualistă. O întărire a guvernării parlamentarea, observabilă în multe ţări, o
constituie stilul german al votului de neîncredere constructiv care necesită ca
parlamentul să poată demite cabinetul numai prin alegerea simultană a unui nou
cabinet.29
O altă problemă ridicată de această regulă este că parlamentul care şi-a pierdut
încrederea în cabinet, dar care e prea divizată să producă înlocuirea, poate face
cabinetul neputincios, respingând toate sau majoritatea propunerilor sale legislative;
acest scenariu este similar cu situaţia unui guvern divizat, care deseori tulbură
democraţiile prezidenţiale. Totuşi, această problemă poate fi rezolvată adăugând
26
Aurelian Bondrea, Op.cit. pag227, apud John W. Gardner
27
Ibidem, pag. 228-229
28
Ibidem, pag.229-230
29
Arend Lijpahart, Op.cit., pag 275-276
regula franceză, care dă cabinetului dreptul de a face din propunerile sale legislative
subiect al încrederii – ceea ce înseamnă că parlamentul poate respinge astfel de
propuneri, doar exprimându-şi prin vot lipsa de încredere în cabinet, cu o majoritate
absolută. Combinarea acestor reguli, franceză şi germană, poate preveni şi
instabilitatea, şi blocajul executiv – legislativ, fără să ia parlamentului dreptul esenţial
de a instala un cabinet în care are încredere.30
Din păcate, există şi două veşti proaste pentru alegerea unei astfel de
democraţii: tradiţiile instituţionale şi culturale pot prezenta o rezistenţă puternică în
faţa democraţiei consensulaiste. A doua veste proastă pare să fie aceea că democraţia
consensualistă s-ar putea să nu fie capabilă să prindă rădăcini şi să înflorească dacă
nu este susţinută de o cultură politică consensualistă. Aceste două veşti proaste nu
înseamnă neapărat că democraţia consensualistă nu are nici o şansă în tinerele
democraţii sau în ţările în curs de democratizare, pentru că există şi două
contraargumente importante. Unul este acela că avem tendinţa să gândim cultura şi
structura în termenii cauzei şi respectiv efectului, dar ştim şi că de fapt există
numeroase interacţiuni între acestea; este adevărat mai ales despre cultura politică şi
structura politică.31
De aceea, culturile politice orientate spre consens ale lumii ne-occidentale pot fi
considerate ca o contraforţă politică faţă de conservatorismul instituţional
majoritarist, şi pot foarte bine să ofere un sol fertil pentru democraţia consensualistă.

30
Ibidem, pag 276-277
31
Ibidem, pag 277-279, apud Gabriel A. Almond, Sidney Verba,(1963), pag 35
 BUCURIA DE A TRĂI

80 Andrei Ijac

Viaţa este darul pe care ni l-a facut Dumnezeu nouă, după parerea mea este cel
mai preţios lucru din univers, nimeni nu poate să îţi ofere ceva mai bun, mai frumos
şi mai valoros decât ţi-a oferit Dumnezeu.
Fiecare minut din viaţa noastră trebuie trăit la maxim, chiar dacă este
bine chiar dacă este rău, credeţi voi că dacă în viaţă
am da numai peste lucruri bune şi am avea parte
numai de bucurie şi fericire, ar mai avea sens viaţa?
Unde ar mai fi misterul ei? Cum am şti noi că
traim, că noi ne facem viaţa, dacă am avea parte
numai de lucruri bune, am gandi că totul este
programat şi noi suntem doar niste roboţi. Omul nu
ştie să îşi pretuiască viaţa decât când dă peste un
necaz, atunci când are loc un accident şi viaţa
ajunge la limită morţii.
Masa Tăcerii, Tg-Jiu
Recent mă plimbam cu maşina şi am observat un panou pe care scria
"Viaţa are prioritate" oare doar atât ar trebui facut în acest sens, nu, eu zic că mult
mai mult, dar nu ne da seama, din ignoranţă omitem aceste lucruri.

În ziua de azi oamenii se luptă să facă bani, să aibă din ce în ce mai mulţi
şi uită să trăiască, apoi se îmbolnavesc şi folosesc banii ca să-şi refacă sănătatea,
trăiesc ca şi cum nu ar muri niciodată şi mor ca şi cum nu ar fi trait.
Aşa m-am gândit si eu cândva că dacă ai bani, ai totul, dar nu este aşa,
banii nu pot cumpăra iubirea, banii nu pot cumpăra sanatatea şi nici prietenia
adevarată. Mă bucura faptul că pot să traiesc alaturi de familie şi înconjurat de
prieteni, mă simt iubit de multe persoane ceea ce mă face fericit, sunt bucuros că
Dumnezeu m-a lăsat aşa cum sunt. Încerc să-mi trăiesc viaţa si s-o gust din plin, altii
interpreteaza gresit ideea ca trebuie sa-ti traiesti viata la maxim şi asta însemnând să
te avânţi în extravagantă şi să te afirmi în mod negativ, nu dragilor, viaţa trebuie
gustată, savurată să te gândesti când faci ceva, să încerci să faci bine şi nu rău, să
încerci să vindeci ceva, nu să răneşti, să înveţi să trăieşti iubind şi să mori plângând...
 CINE VA FI SUVERANUL? OMUL SAU ROBOTUL?
81 Claudiu Dumitrache

Trăim vremuri în care filmele au devenit realitate. Nu ne este greu să digerăm

această actualitate, aceste situații, realizări mărețe și conflicte. Filmele ne-au
pregătit pentru aceste vremuri. Există cu certitudine o dorință de setare a psihicului
uman prin poveștile prezentate în filme, o redare a viitorului pe care copiii o percep
ca fiind normală, fără a mai cunoaște libertatea sau normalitatea în esență.

Copiii, tinerii sunt ținta acestui proces de inițiere în lumea cea nouă. După ce vi-
zionez filme în care se redă anarhia, epidemii, războaie civile, lovituri de stat, con-
flicte cibernetice și digitalizate – ies afară din casă și realizez că nu aș fi surprins să se
întâmple acestea în realitate. Realizez că subconștientul meu deja a fost setat la a se
adapta sau a se supune unei situații de această natură dacă s-ar întâmpla, fără a mai
exista șoc.

Omul a ajuns un semizeu tehnic înainte ca, din punct de vedere moral, să fi
coborât de tot din copac – Jean Rostand

Nu credeam că voi trăi atât de devreme această accelerare spre scopul final – dezu-
manizarea, digitalizarea, globalizarea. Tehnologia evolueză vizibil într-un mod in-
credibil, iar în cel nevizibil majorității – încă nu știm cât de mult.

Experimentele și misiunile de natură spațială iau amploare și ne gândim că este un

lucru bun. Dar cât de bun să fie acesta în condițiile în care țările sunt invidioase pe
performanțele altora și intervin conflicte, ură între popoare, dorința de a elimina alte
puteri pentru a se afirma ca suverană într-un domeniu o altă țară ce pune cel mai mult
preț pe “ego-ul național”?

Sunt oameni, în general, inteligenți, dar cu inteligența canalizată spre scopuri con-
trolate de o elită malefică. – acad. Ioan-Aurel Pop

Ne întrebăm ca specie evoluată pe o planetă mare ce dispune de toate resursele pentru

trai – de ce mai avem nevoie de instituții și baze armate/militare? De ce mai investim
în fortificarea acestora și în armament?

Cum este posibil să fie pace și să primim 150 miliarde de dolari de la NATO pentru
stabiliarea calității bazelor din România în scopul apărării aeriene și marine?

Oare cu această sumă, dacă am fi fost atât de umani pe cât ne prezentăm, nu puteam
scăpa multă lume de sărăcie și boli? N-am fi putut face lucruri care să aducă
bunăstarea multor oameni? Nu… Pentru că ei știu bine, și nu ar investi într-o cauză
deșartă dacă nu ar exista un adevărat viitor război mondial.

Populația României este în scădere

Fără o populație semnificativă România ar fi un semn de întrebare pe hartă. Se preco-

nizează de cercetători că în următorii 30 de ani, de la 19,40 de milioane de români
vom scădea la minus 10 milioane. Și atunci, oare, cine va ocupa acest teritoriu?
Musulmanii, evreii, chinezii…? Sunt destule teorii care arată: mai multe nații vor
alcătui România, Europa devenind un stat unic.

Probabil vor exista câteva sute de mii de români. Dar Patria, nicidecum nu va supra-
viețui, pentru că ea înseamnă Limba Română, iar aceasta se va pierde puțin câte puțin
în următorii ani, fiind obligată să piară de curentul globalizării. S-au mai pierdut lim-
bi și popoare în trecut. Se vor pierde majoritatea, iar primele culturi care par a se
dizolva sunt cele nordice. Să înveți română în 2070, probabil, va fi un lux, o aleg-
ere academică precum este acum învățarea limbilor medievale.

În final, prevăd un viitor cu roboți. Întrebarea este: cine va fi suveranul? Omul

sau robotul?

Există studii publice ale cercetătorilor independenți care nu au fonduri, resurse și

acordul celor de sus, dar care afirmă că se poate sintetiza mintea umană. Adică se pot
extrage informațiile neuronale și se pot pune într-un program digitalizat, astfel un om
poate deveni robot, cu toată cunoașterea și amintirile sale, și poate “trăi” probabil
multe sute de ani sau veșnic. Nu știm însă dacă și sufletul ar mai fi prezent…

Dar încotro, și ce rost să trăiești într-o lume digitalizată fară valori și identități?
Trebuia să ne dăm seama că lumea nu mai e a noastră de când ni s-a impus să plătim
pentru un petic de pământ pe care ne punem cortul, oriunde pe Terra. Urgia se va
produce la unison cu toate statele lumii, “de-adevăratelea”!

Toate întâmplările care par sau nu naturale astăzi – sunt planuri bine făcute și
găndite, sunt obiective pentru scopul final

Pe insula Spitzberg din Norvegia, aproape de Polul Nord, există o bază numită Arca
lui Noe care adăpostește multe specii de plante și cereale urmand să ajungă la un
număr de 3 milioane.

În viitor nu doar plantele se vor bucura de acel cămin, ci și animalele, oamenii de

care va fi nevoie pentru lumea cea nouă. Pentru că se preconizează foametea, seceta
și bolile mortale pentru următorii zeci de ani.
Baza nu a fost fondată și construită de niște necunoscuți bogați care doar se joacă sau
cred prostii, ci de unii dintre bogătașii planetari despre care se vorbește de mulți ani
că vor instaura Noua Ordine Mondială: Familia Rockefeller și Bill Gates. Cred că a
venit momentul să nu mai fim sceptici în legatură cu anumite lucruri și profeții ce iau
contur.

Inconștient și adept al teoriei conspirației făcând aceste constatări, sau aș fi in-

conștient nefăcându-le?

.. şi când n-am să mai fiu, se va şti, că am fost…

şi când n-am să mai scriu, mă veţi şti pe de rost,
veţi citi, savurând versul scris pentru voi
pân-la ultimul rând, pân-la ultimul sloi…

adevărul din el: impecabil, curat,

mult mai mult ca rebel, mult mai mult ca ciudat,
l-or sorbi ca pe-un vin, scârţâind din saboţi,
nu doar oameni-maşini, ci şi simpli roboţi…

poezie de Iurie Osoianu (13 octombrie 2018)

Când un om declară „aşa e viaţa”, interlocutorul consideră discuţia terminată. Numai

robotul e nemulţumit: „Cum?”

aforism de Constantin Ardeleanu

Sheldon: Îţi dai seama, Penny, că tehnologia folosită la construirea acestei mâini ro-
botice o să înlocuiască într-o zi chelnerii necalificaţi, ca tine.

Penny: Serios? O să construiască un robot care să-ţi scuipe în hamburger?

replici din filmul serial Teoria Big Bangului
 VIAŢA SPIRITUALĂ ÎN LUMEA

82. Andrei Popete – Pătraşcu

În lumea satului românesc interbelic, problema cunoaşterii lui

Dumnezeu în Biserica Ortodoxă se raporta la felul în care credinciosul şi-l
reprezenta pe Dumnezeu, de altfel, aceasta fiind şi una din trăsăturile specifice
fundamentale ale fiecărei religii sau credinţe.
Acest tip de reprezentare indica nivelul de accedere la divinitate şi structura
relaţiilor cu ea. „Cine este Dumnezeu?”, „cum a apărut El?”, „care sunt
trăsăturile Lui specifice?”, iată doar o serie din întrebările pe care ţăranul român
din perioada interbelică şi le adresa, plecând de la început, pe calea rugăciunii
fără prea multe cuvinte, la proeminenţa contemplaţiilor sale. Oportună, pe
această cale, ni se arată şi observaţia făcută de Părintele Stăniloaie în anul 1938,
când afirma că trebuie: „să ne dezobişnuim de a mai considera pe ţărani nişte
copii care nu înţeleg şi nu se preocupă de nimic din ceea ce formează conţinutul
credinţei şi, prin urmare, îi putem purta cu vorbe goale spuse pe ton
sentimental”.32
Cu toate acestea, nu ştim ce se petrecea în mintea şi inima ţăranului căzut în
genunchi, la rugăciune. Ştim însă că permanentul său contact cu natura, îl punea
în directă cunoaştere constatatoare a măreţiei puterii creatoare a lui Dumnezeu.
În judeţul Gorj, viaţa religioasă a ţăranului, în care intră total poziţia
creştină, alături de tradiţiile, credinţele, obiceiurile şi nu în ultimul rând
sincretismele păgâno-creştine, nu poate fi neglijată. Tocmai de aceea ne
propunem să identificăm specificul spiritual al spaţiul rural – dat de
manifestările stratului păgân originar şi a elementului creştin adăugat – din
această zonă a Olteniei, plecând de la imaginarul unei vieţi spirituale complexe.
Marcată de tendinţe în spiritul ortodoxiei, biserica a încurajat manifestarea
personală, specifică, a credinţei atât la nivel personal, cât şi etnic, punând accent
pe membrul activ al Bisericii, în speţă ţăranul, pentru care „Biserica rămâne o
şcoală pentru întreg parcursul vieţii”. Experienţa vieţii, maturizarea în gândire, îl
fac să înţeleagă altfel, mereu mai profund aceleaşi evenimente şi cuvinte, care se
repetă în cadrul fiecărui an liturgic, originea şi esenţa sau miezul cultului
aflându-se în însuşi sentimentul religios, care îl leagă pe acesta de Dumnezeu33.
Izvoarele cunoaşterii lui Dumnezeu, în lumea satului interbelic, din judeţul
Gorj, erau diverse, bazându-se în primul rând pe relaţia „Om – Dumnezeu”.
Primele cunoştinţe despre Dumnezeu copilul de ţăran le primea, firesc, în
familie. Aici auzea primele rugăciuni, la masă, înainte de culcare ş.a.m.d.
În plus, în casele ţăranilor gorjeni se găsea, adesea, câte o carte sfântă
(Ceaslovul, Psaltirea sau chiar Sfânta Scriptură). Tot în casă, vedea şi primele
icoane, în faţa cărora părinţii se rugau şi se închinau. Tot în familie, copilul auzea
32
Apud, Preot Dumitru Stăniloae, Despre spiritualitatea poporului român, Craiova, Editura Scrisul
românesc, 1992, p. 1.
33
Pr. Ene Branişte, Ghenadie Niţoiu, Gheorghe Neda, Liturgica teoretică, Ediţia a 3-a, Bucureşti,
Editura Credinţa Noastră, 1997, p. 19.
prima dată şi de cuvintele: „Dumnezeu”, „Iisus Hristos”, „Maica Domnului”, sau
numele a diverşi sfinţi.
În general, copii erau duşi la biserică de la o vârstă fragedă. Aici copiii puteau
auzi „pericopele evanghelice” şi „cazaniile explicative”, puteau deprinde
comportamentul liturgic, puteau chiar să îşi adauge glasurile unor cântări şi
rugăciuni care, de obicei, se rosteau de obşte. Ele se imprimau mai uşor şi mai
persistent în memoria lor. Astfel ei aflau în biserică o altă casă a lor, în care
prezenţa lui Dumnezeu era mai pregnantă.
„Sărbătorile şi hramurile cu fastul lor liturgic, cu bucuria şi veselia lor,
reprezentau, de asemenea, momente din care se învăţa mult. Apoi se mai găseau
în biserică zugrăvite tot felul de scene biblice şi numeroase chipuri de sfinţi, a
căror poveste o puteau afla şi care făceau ca să se simtă şi mai familiari în
comunitatea întregii Bisericii.”
De asemenea, comunitatea satului reprezenta unul din izvoarele cunoaşterii
lui Dumnezeu. Comunitatea satului constituia, în fapt, comunitatea bisericii. Satul
în sine era structurat în jurul bisericii. „Desigur că gradul de înscriere reală în
viaţa spirituală era mult diferit de la un individ la altul, fără ca aceasta să afecteze
însă condiţia generală a comunităţii. Se poate spune că în această calitate de
comunitate bisericească, comunitatea satului exercita chiar o presiune asupra
fiecărui membru al ei spre a rămâne, cât mai mult posibil, înscris în rânduiala
creştină. Astfel, absenţa de la biserică era remarcată uşor şi, în caz de repetare
prelungă, amendată ca atare, prin scăderea prestigiului şi a poziţiei în comunitate.
Acelaşi lucru era valabil şi în caz de nerespectare a tuturor rânduielilor impuse de
tipicul unor sărbători sau de momente importante ale vieţi personale sau de
familie (botezuri, nunţi, înmormântări, parastase etc.). În orice caz, în societatea
sătească, un om credincios se bucura de mai mult respect decât unul nedus la
biserică. Întâmplările nefericite sau nenorocirile care se abăteau asupra unui om
sau a unei familii erau raportate şi la viaţa lui religioasă şi privite, nu odată, ca o
reacţie a lui Dumnezeu la comportarea din acest punct de vedere. Întâlnirile mai
importante, în grup, ale ţăranilor se petreceau în legătură cu anumite marcaje ale
timpului făcute de Biserică (posturi, sărbători, etc.) şi atunci era cât se poate de
normal să se vorbească, printre altele, desigur, şi despre cele în legătură cu
credinţa şi cu Dumnezeu. Avea loc şi cu aceste ocazii o transmitere de cunoştinţe
în acest domeniu, adesea prin intermediul unor texte care tratează, direct sau
indirect, şi teme religioase. Un exemplu în acest sens îl constituie pregătirea
pentru unele manifestări de grup cu prilejul anumitor sărbători. În postul
Crăciunului, spre exemplu, junii satului repetau sau învăţau colinde la câte o
gazdă, un fel de şezători, deci ele constituiau, o adevărată şcoală anuală, la care
feciorii umblau cu drag. Ei aveau o mare grijă pentru păstrarea neştirbită a
tradiţiei atât în ceea ce priveşte obiceiurile, cât şi-n ceea ce priveşte textele
colindelor. Grija pentru tradiţie reprezintă un element foarte important din punct
de vedere al cercetătorului vieţii ţăranului.
Un alt izvor de cunoaştere a lui Dumnezeu, în lumea satului interbelic din
judeţul Gorj, l-a reprezentat şcoala. „Când au început să apară şcolile în peisajul
satelor româneşti, ele au fost ţinute mult timp de Biserică”.
 Învăţătorii erau preoţi sau dascăli, de la care copiii auzeau, în primul rând,
istoriile biblice, îndeosebi pe cele din Noul Testament, despre Iisus Hristos.
Cărţile după care se învăţa cititul şi scrisul erau cele de la strana bisericii, cu
precădere Ceaslovul. Această deprindere de buche după o carte de rugăciuni nu
putea să nu aibă urmări, atât în ceea ce priveşte realizarea unei legături reale cu
Dumnezeu cât şi în felul de viaţă ulterior.
În general, ţăranii gorjeni, erau oameni evlavioşi, care iubeau biserica şi
respectau avutul acesteia. Icoane sfinte se regăseau în fiecare casă, iar candela nu
lipsea din tinda caselor.34
Bisericile, bine întreţinute, erau neîncăpătoare în zilele de mare sărbătoare.
Credincioşii participau în calitate de membri ai Bisericii, luând parte la rugăciuni,
la citirile biblice şi la cântările din rânduiala sfintelor slujbe.35
Preocuparea pentru cultul morţilor era deosebită în cadrul obţii săteşti.
„Locurile de odihnă” sau cimitirele erau atent împrejmuite, împodobite cu
verdeaţă, pomi şi flori şi întreţinute în curăţenie şi ordine. 36 Starea lor era o
dovadă a religiozităţii credincioşilor şi a vredniciei preotului din sat.
De regulă în mijlocul cimitirele din satele Gorjului interbelic, se înălţa câte o
cruce mai înaltă, de lemn, sau de piatră, care trebuia să aducă aminte de crucea pe
care a pătimit şi a murit Iisus Hristos.37
Socotite bunuri sacre ale bisericilor (caracter obţinut prin sfinţire)38, în
cimitire era înhumaţi toţi credincioşii satului. Răposaţii erau aşezaţi în morminte
cu faţa spre răsărit, pentru că „dinspre răsărit va veni Mântuitorul la judecata
viitoare”39, iar la căpătâi li se punea câte o cruce, semn al credinţei.
Caracterul iniţiatic al foarte multor evenimente, sărbători, tradiţii şi obiceiuri
religioase păstrate în lumea satului interbelic, vine să atragă atenţia asupra unui
imaginar spiritual bogat în spaţiul Gorjului.
De la complexul „ciclu familial” – naşterea, nunta şi moartea – la „ciclul
calendaristic”, viaţa spirituală împletită cu cea comunitară, reprezentări mitice
ş.a.m.d., spiritualitatea în lumea satului interbelic reflectă simplitatea pozitivă a
sufletului, dar, în acelaşi timp şi starea de permanentă apăsare, în exprimarea de
credinţă, faţă de Dumnezeu.
Dacă la sosirea lui din preexistenţă în existenţă, noul născut este primit cu
duioase cântece de leagăn, la plecare în postexistenţă mortul este petrecut cu
tânguitoare cântece de înmormântare.40 Ori tocmai aici este „neînţelesul”
credinţei în Dumnezeu. Deşi credinţa în supravieţuirea sufletului după moarte
constituie un reper al spiritualităţii,41 această veşnicie este asaltată de atâtea şi

34
Grigore I. Stamatoiu şi Dumitru Nicolaescu, Monografia Comunei Budieni, Judeţul Gorj, 1941, p.
31.
35
Pr. Ene Branişte, Ghenadie Niţoiu, Gheorghe Neda, Op. cit., p. 43.
36
Ibidem, p. 110.
37
Ibidem.
38
Ibidem.
39
Ibidem.
40
Academia Română, Institutul de etnografie şi folclor „C. Brăiloiu”, Sărbători şi Obiceiuri, volu-
mul I, Oltenia, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 2001, p. 138.
41
Ibidem, p. 139.
atâtea întrebări, încât îşi pierde din consistenţă. Dumnezeu nu este clintit, în
lumea satului, ci doar postexistenţa alături de acesta.
În contextul unui subsidiar accesibil doar celor iniţiaţi, credinţa creştin-
ortodoxă se răsfrânge asupra practicilor din viaţa de zi cu zi a colectivităţii rurale
prin simboluri şi reprezentări. Prezenţa principalului însemn creştin, crucea, de
pildă, în gospodăriile ţărăneşti. Ea se afla fie adăugată pe acoperiş, fie traforată în
frontoanele podurilor sau pe porţi, fie desenată pe pereţii caselor, fie în alte
locuri. Tot cu semnul crucii era însemnată şi pâinea înainte de a fi începută.
Contextual, iată cât de variat era uzitat cultul creştin în lumea satului
interbelic şi în ce măsură s-a menţinut acesta până în prezent.
Incursiunea noastră în spaţiul spiritual al Gorjului rural, din deceniilor trei – patru
ale secolului trecut, are darul de a edifica acele aspecte, cunoscute sau mai puţin
cunoscute, din atmosfera conservatoare a unei vieţi religioase trăită intens, cu
profunde semnificaţii existenţiale.

Bibliografie:

Academia Română, Institutul de etnografie şi folclor „C. Brăiloiu”, Sărbători şi Obiceiuri,

volumul I, Oltenia, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 2001.

Branişte, Ene, Niţoiu, Ghenadie, Neda, Gheorghe, Liturgica teoretică, Ediţia a 3-a, Bucureşti,
Editura Credinţa Noastră, 1997.

Stamatoiu, I. Grigore, Nicolaescu, Dumitru, Monografia Comunei Budieni, Judeţul Gorj, 1941.

Stăniloae, Dumitru, Despre spiritualitatea poporului român, Craiova, Editura Scrisul

românesc, 1992.
 INFLUENŢA FAMILIEI, A ŞCOLII ŞI A MASS-MEDIA ÎN FORMAREA
PERSONALITAŢII ELEVULUI

83 Prof. Gridan Maria – G.S.I. Rovinari

Rolul conducător în procesul de educaţie îl are şcoala pentru motive bine

cunoscute. Dar cel mai important colaborator al şcolii-familia, trebuie să o secondeze
aproape şi sincer. Parintii iau cunoştinţă de cerinţele şcolii prin diverse moduri:
şedinţe cu părinţii, corespondenţă, iar linia educativă generală le este cunoscută din
presă, tv, radio, internet. Problemele mari apar atunci când părinţii nu colaborează cu
şcoala, ci iau o altă atitudine faţă de sarcinile trasate de şcoală. În acest fel creează
mari probleme copiilor: stări de nervozitate, le determină un caracter duplicitar şi
ipocrit. Şi astfel caracterul copiilor va fi unul pervers.
Din acest motiv părinţii şi copii trebuie să formeze un front unitar-educativ. Relţiile
parinţi-copii sunt relaţii educative cu repercursiuni asupra formării personalităţii lor,
lucru de care ar trebui să fie conştienţi toţi parinţii. Am intâlnit familii, care se
mândresc cu atitudinea lor severă faţă de copii, în care mama si tata se întrec în a fi
severi cu copilul lor. În felul acesta copilul creşte timorat, de gândul pedepsei, se
preocupă de ascunderea greşelilor şi va simţi nevoia să mintă, se îndepartează de
parinţi, căutându-şi afectivitatea în altă parte. Dar şi mai grav, atunci când părinţii
sunt împărţiţi în două tabere, unul sever şi celălalt indulgent. În acest caz se va forma
viitorul demagog, viitorul ipocrit-trăsături ale personalităţii pe care nu le doreşte nici
un părinte pentru copilul lor.
De aceea părinţii trebuie să facă un front comun, astfel copilul va exploata orice
fisură în detrimentul formării sale. La polul opus acestei familii se află familia
“permisivă” care este improprie formării unor caractere tari. Copilul va fi un
neajutorat, un egoist şi se va integra cu dificultate în colectivitate.
Formarea personalităţii elevului va fi una negativă în oricare dintre cele două climate
educaţionale extreme. Simţul măsurii şi al echilibrului nu sunt mai necesare niciunde
mai mult ca în educaţie.
Explozia informaţională, generată de noile tehnologii de telecomunicare si explozia
telecomunicaţiilor transpune adolescentii de astăzi într-un spaţiu tehnologic si
mediatic foarte complex şi variat,unde accesul la informaţie si posibilităţile de
utilizare a acestuia capătă o importanţă specială. În ziua de azi, opinia publică este
modelată de mass-media, în special de audio-vizuale. Aceasta influenţează prioritaţile
culturale, gusturile şi chiar nevoile de consum cultural. Însă, nu toate categoriile de
public, consumă şi sunt modelate la fel de mass-media, fiecare reacţionând în mod
specific la mesajele si ofertele primite.
Interesul publicului şi utilizarea serviciilor bibliotecii, sunt puternic marcate de
efectele consumului si modelelor generate de mass-media iar bibliotecarii trebuie să
observe fenomenul şi să se adepteze, pentru că pe viitor vor fi şi mai marginalizaţi.
Preferinţele adolescenţilor(elevilor de liceu) în ceea ce priveşte posturile de radio
ascultate sunt cele muzicale-culturale. Publicaţiile citite şi posturile de televiziune
vizionate, pun accentul pe emisiunile care îi interesează în mod deosebit:
divertisment, filme documentare, emisiuni sportive, ştiri, etc. Adolescenţii (elevii de
azi) se diferenţiază de celelalte categorii, atât prin orientarea către alte oferte media,
cât şi prin vârsta la care a inceput sa folosească calculatorul. Cea mai mare parte a
adolescenţilor au pus pe primul loc, canalele muzicale, apoi topurile muzicale iar
cealaltă jumătate dintre adolescenţi au ales posturile private de televiziune(Prima Tv,
Antena 1, Pro Tv, Acasa ), şi chiar televiziunea publică (Tvr 1, Tvr 2), emisiunile
urmărite fiind cele de divertisment(Cronica Cârcotaşilor, divertis, filme seriale).Un
procent foarte mic de adolescenţi urmăresc cu preponderenţă posturile cultural
ştiinţifice( Discovery History, Natinal Geografic, Animal Planet, Tvr Cultural). În
ceea ce priveşte radioul acesta tinde să devină un instrument aproape exclusiv de
divertisment, adolescenţii preferînd posturile de radio,care au un caracter muzical
adecvat genului de muzică preferat.Sunt ascultate atât posturile naţionale de muzică (
Pro Fm , Europa Fm , Naţional Fm, Kiss Fm, Romantic Fm) cât şi posturile locale de
radio având acelaşi caracter ( Radio Omega,Radio Tg-jiu, Star Fm
Un procent infim de adolescenţi ,ascultă şi posturi publice de radio ( Radio
Oltenia Craiova,Radio România Actualităţi,Radio România Cultural).În nici unul
dintre cazuri aceste posturi nu se află pe primul loc.

La nivelul publicaţiilor se observă o specializare a acestora în funcţie de sex:

-publicaţii pentru adolescenţi de sex feminin;
-publicaţii pentru adolescenţi de sex masculin.
 ATOMUL ŞI OMUL

84 Prof. Popescu Paulina – G.S.I. Rovinari

Oamenii de ştiinţa din ţara noastră au fost preocupaţi de problemele structurii

atomului încă de la primele sale manifestări experimentale.În domeniul fizicii
teoretice,de o deosebită valoare este activitatea fizicianului Ştefan Procopiu(1890-
1962),care la Iaşi,a introdus unitatea de moment magnetic atomic,calculând cea dintâi
valoarea,în 1912.Ulterior independent,aceiaşi unitate de măsură a fost stabilită de
Niels Bohr,în 1915.Această unitate de masură se numeşte,,magnetonul Bohr-
Procopiu”.Tot la Iaşi,fzicianul Ion Plăcineanţu(1893-1960),înca din 1933,înaintea
altor savanţi a prevăzut existenţa protonilor negativi,a elaborat o nouă teorie asupra
naturii fotonilor.
Horia Hulubei(1896-1972)s-a remarcat prin rezultatele importante în
domeniul spectroscopiei nucleare la energii joase si medii.A contribuit la organizarea
cercetărilor de fizică atomică din ţara noastră şi a introdus noi tehnici de
spectroscopie.Cu ajutorul unui spectograf de concepţie proprie a fost primul în lume
care a obţinut spectre de radiaţii X în gaze.
Fizicianul Theodor V.Ionescu (n.1899)a descoperit ionii negativi moleculari
de oxigen si hidrogeni si a dovedit existenta efectului Zeeman la atomii cu numere
cuantice mari.Efectul Zeeman pune in evidenţa influenţa câmpului magnetic asupra
lungimii de undă a radiaţiilor emise de atomi.
În anii socialismului,activitatea fizicienilor români a primit un puternic
impuls,în special prin cererea de condiţii optime pentru desfaşurarea activităţii.Din
anul 1956 se înfiinţează institutul de Fizică Atomică.Tot atunci ,fizicieni români,au
început să activeze în cadrul insitutului unificat de cercetari nucleare de la
Dubna,U.R.S.S.Astfel,pe langa punerea in functionare a rectorului de cercetare,a
ciclotronului şi a betonului, în 1968,este realizat şi pus la dispoziţia cercetărilor un
accelerator liniar de electroni.Pentru acoperirea noilor ramuri de cercetare,în anul
1974 a fost creat centrul National de Fizica si institutiile sale de invatamant asigura
acestei ramuri posibilitatea îndeplinirii rolului multilateral ce îi revine pentru a face
legătura cercetarii cu învătământul şi producţia.Şcoala românească de fizică nucleară
este în plină dezvoltare,pregătind cadre pentru noi realizări în domeniul aplicării
paşnice a energiei atomului.Paralel cu participarea activă la cercetarea şi aplicarea
paşnică a energiei atomice,ţara noastră este un factor activ pentru renunţarea la
armele atomice şi la dezarmarea nucleară.
 SALVAŢI ÎNVĂŢĂMÂNTUL ROMÂNESC!

85 Prof. Oana Ţurlea

Un mesaj cinic la adresa guvernanţilor dar unul constructiv şi incisiv pen-

tru cititori. Un mare lucru ar fi dacă mulţi ar avea timp să-l citească dar goana
după bani şi influenţă îi îmăiedică să-şi mai cultive doxele !!! Aşteptăm pe
Ţepeş care „are mai ales meritul că coborît morala absolută prin ţepele puse în
cur la nivel absolut. Dormeai cu punga de aur la cap şi ţi-era frică să n-o furi tu
de la tine. Ăsta-i voivod absolut, Vlad Tepeş. Păi fără asta istoria românilor e o
pajiste cu miei!”

Vine Paştele. Alt Paşte, altă sărbătoare, într-un alt an plin de controverse atât
politice cât şi sufleteşti (pentru noi, oamenii de rând). Ce Paşte? Care Paşte? Vă vine
să mă întrebaţi într-o primăvară atât de săracă în oameni buni, atât de săracă în
oameni cu idei bune, oameni care ar fi trebuit să ne ofere ceea ce au promis înainte de
a fi aleşi în scaunele lor domneşti şi care – se pare - au suferit brusc o amnezie cruntă
imediat ce s-au căţărat –ca lianele-pe gâtul nostru să ne sugrume cu alte promisiuni
cretine (cine le-o mai crede !!!)42
Ne-am săturat, domnilor profitori, de gândurile dumneavoastră de mai bine, de
grija dumneavoastră pentru ţărişoara asta amărată, vai de ea (tot din cauza unora ca
dumneavoastră! ), ne-am săturat de perfidie şi zâmbet fals. Lăsaţi-ne, domnilor -
capuşe, să ne dezvoltăm ca un popor deştept ce suntem, nu ca dobitoacele ce ne
credeţi dumneavostră de-acolo de sus din tronurile dumneavoastră. Nu mai încercaţi
să ne îndobitociţi, ne-am săturat.
Mai bine aţi face ceva în privinţa învăţământului ăsta românesc, săracul, că e
bolnav, zău, nu glumă, s-a îmbolnavit acum mulţi ani şi parcă nu vrea să-şi mai
revină. Nu vedeţi domnilor aleşi ce copii stau în băncile şcolilor româneşti? Nu vedeţi
ce dezorientaţi sunt, ce angoase–i macină, ce întrebari îşi adresează, de genul: ”De ce
să mai învăt că ala are opt clase şi fura în Italia şi are bani?” sau „De ce să mai învăt
că ştiu o mulţime de oameni cu diplome de facultate care nu au ce munci în ţara
asta?” Ce ziceţi, ”stimaţi domni”, de aceste probleme ale elevilor români pe care le
ştiu pentru că le aud aproape zilnic la şcoală, în clipele când respiram acelaşi aer
murdar într-o Romanie săracă până – n şi aer curat? Ce faceti cu aceşti copii? Ce
propuneţi? Dumneavoastră ştiţi ce se întamplă cu adevarat în învăţământul românesc
sau doar daţi legi fără nici o noima, unele de-a dreptul imbecile, ilogice, enervant de
stupide? Nu cred că ştiţi nimic. Doar vă daţi cu parerea. Practica o lasaţi să atârne

42
PETRE ŢUŢEA, CUGETĂRI MEMORABILE, p. 26
greu pe umerii noştri, ai profesorilor săraci şi ei cărora nu numai că nu le daţi ce le-aţi
promis, dar încercaţi pe toate căile să le mai luaţi din fărimitura de salariu pe care-l
iau în fiecare lună. Şi ştiţi, domnilor „distinşi aleşi” că practica asta e cam dureroasă,
cam urată, e ca un fel de hău care într-un final, dacă nu se va lua nici o masură, ne va
înghiti pe toţi. Şi atunci se va alege praful de tot ce ducem noi acum în spate ca pe o
povară grea, pusă de dumneavoastră nouă, profesorilor înjuraţi, batjocoriţi, umiliţi zi
de zi. Elevii, aceşti tineri care vor duce ţara mai departe, sunt pierduţi într-un sistem
educaţional ca şi mort. Decât să daţi legi în afara realităţii noastre prezente, mai bine
v-aţi gândi la aceşti copii fără nici o vină, care nu mai au nici un ţel, nici o speranţă(a
murit printre primele), nici o luminiţă pe cerul viitorului. Nu mai loviţi în noi,
profesorii, pentru că noi suntem cei care ţin încă în viaţă, ca pe un pacient ţinut în
viaţă de aparate, acest sistem de învaţământ românesc muribund.
Ca o încheiere, ”distinşi aleşi”, noi profesorii avem o menire, aceea de a face să
respire în continuare cultura în aceasta ţară din ce în ce mai saracă în valori, avem un
destin, acela de a scoate oameni adevaraţi de pe bancile şcolilor, oameni deştepţi aşa
cum suntem toţi românii, chiar dacă dumneavoastră de acolo de sus ne
desconsideraţi. Noi suntem ceea ce suntem, nu ne ploconim, am facut-o destul.
Lasaţi-ne să ne facem datoria cu capul ridicat, aşa cum ne stă bine tuturor. şi mai
uitati-vă din când în când şi în jos, lăsaţi zâmbetul perfid şi promisiunile deşarte. Deja
nu le mai înghitim. Tratati-ne cu respectul cuvenit unor oameni aplecaţi de o povară
prea mare şi prea grea.
 ASPECTE DOGMATICE ALE DISPUTEI ICONOCLASTE

86 Pr. Neagoe Alexandru

Întreaga dispută iconoclastă constituie de fapt un ecou al disputelor hristologice din

secolele IV-VII. Secolele de început ale erei creştine au fost zguduite de numeroase
tulburări, provocate de încercările de a explica doar prin puterile minţii, ale raţiunii
mărginite, dogmele şi misterele credinţei creştine.
S-a încercat să se dea o dezlegare strict logică problemelor teologice, încercându-
se în mod deosebit lămurirea misterului Sfintei Treimi. Ori, aceste lucruri de
nepătruns cu mintea pot fi înţelese doar prin unirea dintre inimă şi minte, în credinţă,
în lumina harului dumnezeiesc. Problema hristologică, dogma întrupării Logosului,
raportul dintre firea divină şi cea umană preocupau adânc pe creştinii primelor secole.
La începutul secolului V, prin urcarea pe scaunul patriarhal de la Constantinopol
a călugărului antiohian Nestorie şi prin erezia susţinută de acesta, certurile privind
firile Mântuitorului reizbucnesc cu violenţă. Sinodul III ecumenic (Efes. 431), unde
Ciril al Alexandriei apără unitatea personală a Mântuitorului şi o numeşte pe
Fecioara Maria Maica lui Dumnezeu, prin cele 12 anatematisme aprobate de cei 198
de episcopi stabileşte că „În Iisus Hristos sunt două firi, una divină şi alta umană, dar
o singură persoană cea divină a Fiului lui Dumnezeu. Legătura dintre ambele firi este
o legătură firească, ipostatică, nu numai una morală". Sfânta Fecioară Maria este
numită în mod solemn Născătoare de Dumnezeu”43.
Mai târziu, arhimandritul Eutihie, vrând să dea o lovitură necruţătoare
nestorianismului, cade în altă erezie afirmând că firea omenească a Mântuitorului,
luată la întrupare a fost cu totul absorbită de firea dumnezeiască. Deci, afirma în mod
greşit ca natura dumnezeiască ar fi înghiţit natura omenească, aceasta devenind doar
un instrument al naturii divine. Iconoclaştii monofiziţi micşorând deci rolul firii
omeneşti se opuneau reprezentării chipului lui Hristos în icoane.
Sinodul IV ecumenic (Calcedon 451), restabileşte adevărul şi detaliază doctrina
Bisericii spunând : "Noi învăţăm şi mărturisim cu toţii pe unul şi acelaşi Fiu, pe
Domnul nostru Iisus Hristos, care este Dumnezeu adevărat şi om adevărat. Că
Dumnezeu, El s-a născut din Tatăl mai înainte de toţi vecii, fiind întru toate asemenea
Tatălui. Ca om s-a născut din Sfânta Fecioară Maria, Născătoare de Dumnezeu, fiind
întru toate asemenea nouă, afară de păcat. Cele două firi ale Mântuitorului sunt unite
în mod neamestecat şi neschimbat, neîmpărţit şi nedespărţit"44.
În secolul VII discuţiile reizbucnesc, făcându-şi apariţia o nouă erezie, un
monofizitism camuflat, vorbindu-se acum de o singură energie şi o singură voinţă în
Mântuitorul Hristos. Fiecare din cele două firi ale Mântuitorului Hristos trebuie să-şi
aibă şi voinţa sa, căci voinţa este ceva absolut indispensabil firii. A afirma că
Mântuitorul a avut o singură voinţă este egal cu a afirma că a avut o singură fire.
Cele două edicte de credinţă, Ektesis-ul din anul 638 şi Typos-ul din anul 648 nu
43
Pr. Lect. Bunea Ion, Cultul Maicii Domnului, “Mitropolia Ardealului” 9-10/1971, pag.
44
Pr. prof. Ioan G. Coman, Sinoadele ecumenice ca expresie a universalităţii Bisericii, în Studii Teologice, nr 1-
2/1967, pag. 5.
au slujit la restabilirea păcii şi a bunei înţelegeri în Biserică. Typos-ul aducea chiar
deservicii Ortodoxiei, punând pe acelaşi plan erezia şi dreapta credinţă.
Sinodul VI ecumenic ţinut între 7 noiembrie 680 şi 16 septembrie 681 în
Constantinopol, a formulat mărturisirea de credinţă a Bisericii stabilind că : "În Iisus
Hristos sunt două voinţe şi două lucrări sau energii corespunzătoare celor două firi,
neamestecate şi neschimbate, neîmpărţite şi nedespărţite, precum şi neopuse una
alteia, cea omenească supunându-se întru totul voinţei şi lucrării celei divine"45.
Afirmând că voinţa omenească a fost înlocuită cu totul de voinţa dumnezeiască,
erezia atribuia persoanei Mântuitorului ceea ce de fapt aparţinea naturii Sale, sau
atribuia naturii ceea ce aparţinea de fapt persoanei.
Mântuitorul Hristos are două voinţe şi două acţiuni care corespund celor două
naturi ale Sale. Imaginea Sa nu aparţine uneia sau alteia dintre naturile Sale, ci
aparţine Persoanei Sale. Ori, icoana nu este o reprezentare a naturii divine. Ea este
imaginea persoanei dumnezeieşti întrupate. Întrupându-Se, Mântuitorul Hristos a luat
trup material. Astfel, materia a devenit mijloc al mântuirii. Ea a fost îndumnezeită.
Sfântul Ioan Damaschin spune : "Nu mă închin creaturii în locul Creatorului, ci mă
închin Creatorului, care a fost creat la fel cu mine, care S-a coborât spre creatură, fără
să Se înjosească şi fără să piardă ceva din fiinţa Sa, ca să slăvească firea mea şi să o
facă părtaşă firii dumnezeieşti"46. Datorită tuturor acestor, erezii cultul sfintelor
icoane va avea mult de suferit. Evlavia deosebită a monahilor faţă de icoane, a părut
iconoclaştilor a fi nestorianism.
În timpul împăratului Leon al III lea Isaurul (717-741), prin edictul promulgat de
acesta în anul 726 lupta contra icoanelor se manifestă în toată amploarea sa. Cu cât
creştea şi se amplifica persecuţia iconoclastă, cu atât se întărea şi rezistenţa iconofilă.
Fiecărui Sinod iconoclast i s-a opus câte un sinod iconofil. Astfel, sinodului
iconoclast de la Constantinopol, din anul 730, convocat de Leon al III-lea Isaurul, i s-
a opus sinodul iconofil de la Roma, din anul 731. Sinodului iconoclast din anul 754
convocat de împăratul Constantin al V-lea Copronim i s-a opus sinodul VII ecumenic
de la Niceea convocat de Irina, mama împărătului Constantin VI. Prin opos-ul
(hotărârea) sa din şedinţa a 7-a (13 octombrie 787) acest Sinod restabileste în chip
dogmatic cultul sfintelor icoane. Persecuţia însă, va continua până când la conducere
va veni împărăteasa Teodora. Aceasta convoacă un Sinod, restabileşte cultul sfintelor
icoane, stabilind sărbătorirea Ortodoxiei în prima duminică a Postului Mare.
Astfel, Duminica Ortodoxiei serbată prima dată la 11 martie 843, devine zi de
triumf, de izbândă definitivă împotriva iconoclaştilor.

45
Pr. prof. Ioan G. Coman, art. cit., pag. 12.
46
Sf. Ioan Damaschin, Dogmatica, ediţia a II-a, pag. 333
 PARONIMIA-SURSĂ A UNOR GREŞELI DE LIMBĂ

87 Prof. Albici Luminiţa

Paronimia reprezintă o permanentă sursă de greşeli. Pentru a evita aceste

greşeli de exprimare scrisă şi vorbită este necesară folosirea dicţionarelor atunci când
nu se cunoaşte sensul unor neologisme. Paronimele sunt cuvinte cu sensuri diferite,
dar care sunt aproximativ asemănătoare ca formă. Mica diferenţă, de obicei printr-un
sunet sau două, creează confuzii pentru că nu se ţine seama de sensurile şi originea
cuvintelor.
Iată câteva situaţii de paronimie şi greşelile create, des întâlnite în limba
română.
1. Literar-literar
Primul cuvânt are sensuri cunoscute de majoritatea vorbitorilor ,, care
aparţine literaturii, care se referă la literatură, care corespunde cerinţelor
literaturii’’(DEX). Neologismul provine din limba franceză(<fr.littéraire), dar se
poate admite şi originea sa latină(<lat.litterarius). Greşeala intervine atunci când
se echivalează adjectivul literar cu paronimul său literal, deoarece acesta este un
cuvânt diferit, cu alt sens,, care se face, care se reproduce cuvânt cu cuvânt, literă
cu literă, textual, exact´´(DEX). Acest cuvânt are, la rândul lui origine
franceză(<fr. littéral) şi latină(lat.<litteralis). Apropierea care se face între aceste
forme este greşită şi dovedeşte necunoaşterea sensurilor acestor cuvinte.(Se poate
spune că am discutat despre un text literar, dar nu literal, în timp ce un text, un
fragment poate fi reprodus literal).
2. Investi-învesti
Primul neologism cunoaşte aceleaşi sensuri ca în limbile din care provine(<fr.
investir,<lat. investire) ,,a plasa, a aloca, a cheltui un fond, un capital, diverse
mijloace materiale într-o întreprindere, a face o investiţie’’.Din aceeaşi familie
lexicală face parte şi substantivul investire ,, acţiunea de a investi şi rezultatul ei’’,
dar şi adjectivul investit(-ă) ,, (despre valori băneşti) plasat, folosit într-o
întreprindere(DEX). Paronimul (a) învesti are sensuri diferite,, a acorda cuiva în
mod oficial un drept, o autoritate, o demnitate, o atribuţie’’(DEX). De fapt,
investire reprezintă ,,acţiunea de a investi şi rezultatul ei’’ spre deosebire de
învestire care presupune ,, acţiunea de a învesti, împuternicire dată cuiva spre a
exercita un drept, o autoritate’’(DEX). Nu există, deci, nicio legătură de sens între
(a) investi-investire şi (a) învesti-învestire. Greşelile se produc din necunoaşterea
sensurilor acestor cuvinte. Se poate spune că cineva a investit o sumă de bani într-
o afacere, în timp ce o persoană poate să fie învestită cu o anumită funcţie.
3. Releva-revela
De foarte multe ori aceste neologisme sunt folosite incorect ca urmare a
confundării sensurilor cuvintelor. Neologismul (a) releva(<fr. relever),, a pune în
lumină, a scoate în evidenţă, a evidenţia, a observa, a remarca, a sublinia’’(DEX)
are aceleaşi sensuri ca în limba din care provine. Paronimul (a) revela (<fr. révéler,
<lat. revelare) are sensuri complet diferite ,, a (se) face cunoscut, a (se) destăinui,
a (se) dezvălui, a face vizibilă o imagine fotografică laterală, a developa un
rolfilm’’(DEX). Nu există nicio legătură de sens între a releva şi a revela. Se
poate spune că: Am relevat problemele ce trebuie rezolvate şi Am revelat un nou
punct de vedere.
4. Enerva-inerva
Sensurile primului cuvânt sunt cunoscute de majoritatea vorbitorilor,, a face
să-şi piardă sau a-şi pierde calmul, a-şi ieşi sau a scoate pe cineva din fire, a (se)
înfuria, a (se) irita, a (se) indispune,,(DEX). Neologismul provine din limba
franceză (<fr. Énerver), dar se poate admite şi originea sa latină (<lat. enervare).
Eroarea intervine atunci când verbul a enerva se echivalează cu paronimul său
inerva pentru că acesta este un cuvânt folosit mai ales în anatomie-
biologie,,(despre nervi) a produce o stare de excitare a unui organ sau a unui
ţesut,,(DEX) Acest cuvânt are de asemenea origine franceză (<fr. innerver). În
dicţionare nu apare cuvântul inervant deşi este folosit de foarte multe ori , în
special în vorbire , cu sensurile paronimului enervant, ceea ce constituie , desigur,
o greşeală.(o melodie, o persoană, o discuţie poate fi enervantă, dar niciodată
inervantă).
La aceste câteva exemple se pot adăuga foarte multe, putându-se astfel
observa că paronimia reprezintă cauza greşelilor de exprimare scrisă şi vorbită.
De foarte multe ori, confuzia se creează pentru că unele neologisme cu sensuri şi
origini diferite sunt aproximativ asemănătoare din punctul de vedere al formei.
Aceste greşeli pot fi evitate prin consultarea frecventă a dicţionarelor.
 GENERAŢIA “BĂGA-MI-AŞ”

“A fi tânăr nu e o scuză, ci o responsabilitate.” N. Iorga

88 Cristina Murăriţa

În cadrul relaţiilor sociale, atât în acţiunile constructive, cât şi în cele cu un caracter

negativ, concură mai mulţi factori. Fapt pentru care o analiză temeinică a interacţiunilor
socio-culturale impune examinarea sincronică a cauzelor/efectelor. Numărul incidentelor, cu
urmări grave, din interiorul perimetrelor şcolare şi nu numai, incidente mereu în creştere,
necesită o cercetare atentă, îndelungată. Elementele determinante în această analiză devin
astfel toate aspectele ce conturează orizontul social al tânărului, educaţia sa: familia, grupul
de prieteni, şcoala, mass-media etc.

Tinerei generaţii, parcă prea “postmodernistă”, necontemporană cu sine însăşi, îi

lipseşte un minim reper în baza căruia să poată construi. Vorbim şi de reperele subiective,
motivaţionale care te pot face să crezi în sensul pasului înainte. Cu familii destrămate, cu
părinţi plecaţi în alte state, fără afecţiunea specifică vârstei, sub imperiul conflictului dintre
generaţii, a transformărilor organice radicale şi a nevoilor imediate, într-o societate prea
grăbită, obligaţi să se integreze în sisteme în care nu pot crede, îmbătrânesc adolescenţii. De
unde şi nevoia lor acută de a răzbate, de a ieşi deasupra acestei realităţi, şi setea de
extravaganţă, de atitudini extreme schiţând paroxismul. Atitudini erijate într-un
nonconformism pliant perfect pe sângele tânăr şi cultivat gratuit de media.

Şi în atari condiţii, semnele de întrebare ridicate asupra acestei generaţii sunt

legitime. De ce oare limbajul are un puternic substrat violent ce abundă în trivialităţi: două
cuvinte şi trei organe genitale?! limbajul (articulat!) ca formă de comunicare interumană, ca
formă de tezaurizare, a ajuns reductibil la expresii consacrate de greii culturii underground,
suburbană în marea sa parte, grei care nu mai contenesc să ne vorbească despre… realitate!
Realitatea cui, am cuteza să întrebăm şi pe cine reprezintă realitatea respectivă?… Adeseori
adolescenţii se risipesc într-un mediu imund irizat de alcool, tutun, droguri, sex (ca şi cum
instinctele n-ar putea să ne trezească decât pasiuni facile, consumabile) fără intuiţia
consecinţei. Atitudinile sunt uneori atât de abrutizate încât ne duc cu gândul la un
primitivism dezolant, la ideea că omul secolului XXI este un om obosit, înfrânt, comun şi…
singur. Remediul, mijlocul de refacere, fiind tocmai distrugerea ca formă a divertismentului,
având finalmente ca fond principial, cultural extravaganţa celor ce au dobândit mulţi bani
fără eforturi intelectuale considerabile. Astfel, indiferenţa tinerilor faţă de o axiologie
elementară, faţă de respectul reciproc (calitate rarissimă la tânărul cu false pretenţii) atestă
lipsa unei educaţii, educaţia omului de a fi om şi face manifestă nevoia sau dreptul omului
de a fi apărat de sine însuşi. Prezumtivele acuze aduse tinerilor nu se pot justifica la
nesfârşit cu explicaţia revoltei tinereţii biologice. Când tânărul se simte activ, dornic să iasă
din anonimat să o facă prin vocaţie, printr-un concret creator, prin el însuşi, netrişat de
curentele vremii. Elanul acestui comportament fervent nu trebuie înfrânat în esenţă ci în
expresie. Nu trebuie frânat, ci mai degrabă canalizat; se resimte necesitatea susţinerii
mimetismului, educării acestuia.A ne feri de dogmatism, de absolutizări se impune şi,
spunând asta, accentuăm ideea că, din fericire, “generaţia băga-mi-aş” nu înglobează
totalitatea tinerilor din zilele noastre, existând excepţii ce pot schimba, transforma
semnificativ societatea. Ideea centrală a acestei opinii fiind aceea că există o disciplină a
limitelor existenţei umane care ne fereşte de erori, de atitudini ce contravin poziţiei noastre
verticale. Socialmente vorbind, existenţial, omul nu este şi nu poate fi posesor de întreguri
dar omul poate tinde spre ideal…

A reduce tinerii la probleme, statistici negative este greşit fundamental. Cu atât mai
mult cu cât realitatea, în complexitatea ei istorică, ne relevă, în astfel de cazuri, că nu există
vinovăţii singulare. Premise ce obligă la o mai mare deschidere a tuturor celor implicaţi, la o
comunicare eficientă, reală şi, deopotrivă, la dinamizarea educaţiei prin ancorarea ei în
necesar. Bunăoară, un curs opţional de jurnalism care să ajute la distincţia dintre ficţiune şi
realitate ar fi binevenit. Cum binevenită ar fi punerea la punct a unui cabinet de asistenţă
psihologică în care elevii să poată afla un sprijin în oameni calificaţi să îl acorde. De
asemenea, diversificarea programelor extraşcolare ar putea atrage tinerii prin latura ludică
spre educaţie fiind încurajat atât efortul individual, cât şi cel colectiv. Pentru cei mai mulţi
tineri înlăturându-se şi astfel ideea nefastă că şcoala e un loc de detenţie şi cel mai adesea
între profesori şi elevi se duc lupte de gherilă într-un partizanat care nu se poate înţelege…

Încheiem, citându-l pe mereu tânărul şi răzvrătitul Emil Cioran cu „înjurătura este o

descărcare metafizică”, punându-ne totodată întrebarea firească toate aceste descărcări
metafizice pe cine încarcă?
 ŞTIAŢI CĂ?...

89 Mihaela Sanda Popescu

Moto:
Semne se află peste tot. Numai să ştii să le vezi
(Constantin Brancuși)

Trăim într-un univers de semne, în care gestul poate fi inocent sau vinovat.
Bombardamentul informaţional ne face uneori să uităm titluri, autori, citate şi ce e
mai trist, ne face să uităm de noi. Misiunea de dascăl e sfântă şi implică sacrificiul
proverbial pe care toţi îl admiră, dar nimeni nu şi-l doreşte. Cel mai trist este când îţi
vezi strădania neputincioasă, pentru că există acea specie din ce în ce mai numeroasă
pentru care noţiunile şi-au răsturnat sensul. Tranziţia care nu există încă mai trăieşte
prin erate pentru toţi „răii” care nu vor să schimbe cinstea pe ruşine, credinţa pe
minciună şi…originalul cu plagiatul. Cei care refuză masificarea sunt izolaţi, excluşi,
masacraţi într-o „inginerie epistolară”, de către acei nostalgici care cer supliment la
umilinţă, depind de „vorba bună” conjuncturală care răstoarnă ordinea şi instituie
legea proiectelor fără proiecte, sau legea calităţii fără calitate.
Ştiaţi că elevii indezirabililor sunt „puşi la colţ”, că încă se mai rup urechi şi
copiii sunt ţinuţi cu mâinile în sus timp de o oră?

Ştiaţi că nimeni din autorităţi nu a intervenit, ba chiar s-a muşamalizat?

Ştiaţi că şi cei care nu şi-ar dori aşa ceva pentru copiii lor acceptă, aprobă,
susţin şi aplaudă în unanimitate?
Ştiaţi că cineva care când vorbeşte jicneşte chiar şi bâlbâiala, se trezeşte scriind
că fizica ondulatorie însă sugerează câteva niveluri de realitate [...] la scara
macrofizică la cea microfizică, sau altcineva care confundă competiţia cu lovitura pe
la spate, zice că muzica e programată genetic în corpul şi creierul uman?
Ştiaţi că cine se ascunde după pseudonime şi îşi face din anonimat traiul bun şi
confortabil de slugă e în stare să practice plagiatul ca sport cotidian?
Ştiaţi că cea mai mare angoasă pentru dascălii atestaţi doar de hârtii
apare când trebuie să-şi facă meseria?

P.S. Dacă Johann Strauss şi-ar fi denumit valsurile în limba engleză, mai uşor
ar fi compus foxtrot, dar l-a lăsat pe Harry Fox (1882-1959) din America, mai tânăr
decât el, autor de vodeviluri şi alte comédii. (Această informaţie am aflat-o de la
adresa următoare: http://en.wikipedia.org/wiki/Harry_Fox, prin urmare, nu semnez
decât ce-mi aparţine).
(M.)P.S. Ştiaţi că asemănarea cu realitatea nu e pur întâmplătoare?
ŞTIAŢI !
 BRUITISMUL - OFENSIVA ZGOMOTELOR

90 Ioana Frăţilă Nichifor

A existat un moment, în istoria secolului XX, care anunţa că natura muzicii nu

va mai fi niciodată aceeaşi. Fiecare epocă a avut pionierii săi, fermecaţi în faţa zorilor
enigmatici ai schimbării, dar ceea ce arta suntelor avea să experimenteze în jurul
anului 1910, s-a dovedit a fi o transfigurare dramatică a esenţei muzicii: sunetul
însuşi a fost atins. Revoluţia viza o luptă metaforică pentru egalitate şi eliberare în
muzică, prin impunerea unei entităţi acustice opusă înălţimii determinate – zgomotul.
Este greu să înţelegi şi să accepţi bruitismul fără a fi tentat să cedezi în faţa
primei impresii. Mulţi au protestat cu disperare – pentru ei, muzica avea să moară. Nu
au vrut nici să asculte, nici să înţeleagă. În timpul primului concert bruitist, la 21
aprilie 1914, un public animat de curiozitate invada sala Teatrului Dal Verme din
Milano, în aşteptarea unei revelaţii artistice futuriste. După numai câteva secunde de
audiţie, revolta era însă iminentă: uimire, proteste, strigăte pline de mânie s-au
transformat, în scurt timp, în adevărate lupte corp la corp, acompaniate de o muzică
stranie ce refuza să se stingă. Critică vremii a surprins cu fidelitate ineditul tablou:
„Bătălia, la parter, a durat aproape o jumătate de oră, în timp ce Luigi Russolo,
imperturbabil, continua să dirijeze orchestra sa de instrumente bruitiste.
Formidabilă simultaneitate de chipuri însângerate şi sonorităţi bruitiste, într-un
vacarm infernal. Pentru prima oară, artiştii, după un timp petrecut pe scenă, aveau
să se separe dintr-o dată: o parte dintre ei împlinindu-şi menirea pe scenă, ceilalţi
coborând la parter pentru a lua cu asalt un public ostil. Futuriştii, boxeri bine
antrenaţi, au ieşit din luptă teferi şi nevătămaţi, cu doar câteva zgârieturi.
Tradiţionaliştii au avut unsprezece răniţi, conduşi degrabă la Urgenţe...”
Cine era Luigi Russolo? Pictor şi muzician futurist (1885-1947), este menţionat
în istoria muzicii ca iniţiator al bruitismului. Russolo a dorit să dărâme pentru
totdeauna zidul despărţitor dintre sunet şi zgomot, două produse ale vibraţiilor –
regulate şi periodice pentru sunet, neregulate pentru zgomot. Viziunea sa
surprinzătoare se sprijină pe apropierea muzicii de fenomenele acustice naturale,
eliberând-o astfel de convenţia sistemului temperat care împarte artificial octava în 12
semitonuri egale.
În universul zgomotelor, libertatea se câştigă prin redarea tuturor schimbărilor
gradate de înălţime între un sunet şi altul, succesiunea treptată, nu prin salt, a acestor
diviziuni foarte mici îmbogăţind, fără îndoială, emisia sonoră. De unde această
densitate acustică? În cazul zgomotului, vibraţia se produce în mai multe direcţii,
corpul supus fenomenului fiind divizat în mai multe părţi. Rezultatul – mai multe
sunete armonice, mai intense decvât cele care însoţesc sunetul, şi generate de un ton
fundamental predominant. Din acest punct începe marea aventură bruitistă: captarea
zgomotelor, construirea reperelor auditive şi compunerea unor structuri sonore într-o
manieră nemaiîntâlnită în lumea artei muzicale. Pentru că adepţii acestui curent nu au
văzut eliberarea limbajului muzical decât printr-o libertate totală a sunetului.
Plecând de la zgomotele din natură – tunetul, vocea vântului, ploaia, cascadă,
foşnetul pădurii, bruitiştii s-au apropiat de zgomotele tinerei societăţi industriale,
relativ noi pentru percepţia începutului de secol XX. Freamătul oraşelor moderne,
maşinile, uzinele, motoarele, s-au transformat pentru ei în cea mai variată sursă de
zgomote, din care a luat fiinţă nouă artă. Contemporanii au fost surprinşi de
metamorfoză. Nu erau pregătiţi. Nu eşti niciodată suficient de pregătit pentru o
revoluţie. Nu vrei să vezi că obişnuitul reconfortant piere. Indiferent de natura
schimbării, pasivitatea se supune atunci spiritului de acţiune şi ideilor novatoare
complet asumate.
Bruitismul a revoluţionat, pe lângă principiile de bază ale limbajului muzical, şi
alţi parametri adiacenţi. Inovaţiile lui Russolo nu puteau fi aplicate decât cu ajutorul
unor noi instrumente care să emită zgomote, îmbogăţind astfel considerabil paleta
timbrală şi generând noi emoţii. Secretul zgomotului se ascunde în multitudinea
armonicelor care îl compun, iar orchestra de instrumente bruitiste este o sursă de noi
senzaţii sonore.
Şi rolul interpretului se schimbă, acesta find pus în faţa unei cutii cu pâlnie şi
manivelă, încercând să descifreze o partitură desfăşurată pe alte coordonate decât cele
tradiţionale. Russolo a conceput o notaţie aparte, păstrând totuşi portativul de 5 linii,
măsura, chiar şi cheile sol şi fă! Noua grafie muzicală utiliza două valori de bază:
linia (principiu dinamic) şi punctul (principiu fix şi static). Două puncte indicau un
semiton sau două sferturi de ton. Scopul acestei notaţii ciudate era acela de a
reprezenta, într-o manieră logică, desfăşurarea ascendentă sau descendentă a
zgomotului, într-o continuitate dinamică ce permitea perceperea tuturor sunetelor
intermediare posibile între două înălţimi. Iar timbrul, rodul acestei neaşteptate
continuităţi, transcende mentalitatea tradiţională şi spiritul unei epoci care nu era
pregătită să îl accepte.
Avangardismul bruitist a constituit punctul de plecare pentru muzica concretă,
fabricată în studio, şi cea electronică. Pierre Schaeffer compunea pentru întâia oară,
în 1948, muzică concretă. El dispunea de o tehnologie perfecţionată care îi permitea
să valorifice zgomotele prin montaje. Schaeffer nu era un muzician în înţelesul clasic
al cuvântului, ci un excelent tehnician care realiza mixaje pe bază de zgomote, la
radio. Însă astfel de trucaje, posibile datorită tehnologiei de studio, te fac să uiţi, la un
moment dat, cauzalitatea sunetului. Capcană pentru unii, evoluţie şi sursă de
inspiraţie pentru mulţi. Zgomotele, îmbogăţite şi metamorfozate, devin muzică, iar
sunetul, văzut ca entitate spirituală, este descompus şi recompus prin complicate
sinteze.
Experienţa ascultării este esenţială. Percepută mai uşor cu ajutorul sistemelor
stereofonice, muzica concretă reclamă din partea publicului o atitudine departe de a fi
pasivă. Imaginile mentale născute în conştiinţa celui care ascultă îi decriptează
profunzimile acestei muzici şi, ca într-o revelaţie sonoră, îl ajută să descopere
elemente logice, pretabile unor analogii, un fel de melodii interioare străine de afect,
insesizabile la o primă ascultare.
Consumatorul acestui tip de muzică trebuie să fie inventiv, perseverent,
profund şi, mai presus de toate, vigilent. Vorbim despre o muzică născută din zgomot,
iar încercarea de a-i capta forţa interioară şi puterea creatoare revelează existenţa unui
univers sonor nebănuit, în care libertatea poate fi înlănţuită de spinii anarhiei.
 DUMINICA-SĂRBĂTOAREA SĂPTĂMÂNALĂ A CREȘTINILOR

91 Prof. Mirulescu Dumitru

După ce Dumnezeu a săvârșit creația lumii, în ziua a VII-a s-a odihnit de toate
lucrurile pe care le-a făcut și a binecuvântat această zi și a sfințit-o.
Ziua a VII-a în Vechiul Testament se numea Sabat, adică sărbătoare sau zi de
odihnă. Sabatul este de origine mozaică și respectarea lui a fost inclusă în poruncile
Legii Vechiului Testament. Ca zi de odihnă el a preînchipuit duminica care ține de
Legea Noului Testament. Fiind legat de ieșirea evreilor din robia egipteană, el
prefigurează ziua Domnului- Duminica, în care Mântuitorul Hristos a înviat eliberând
întreaga omenire de sub stăpânirea diavolului.
Mântuitorul Iisus Hristos a înviat în ziua în care urmează după sabat și pentru
aceasta ucenicii săi sărbătoreau această zi spre a aduce laudă lui Dumnezeu, numind-
o mai ales Ziua Domnului (dies dominica) sau ,,ziua domnească”, ori cea dintâi a
sâmbetelor, iar păgânii o numeau ziua soarelui (dies solis).
În calendarul creştin – ortodox, duminica apare ca fiind prima zi a săptămânii,
cum ne spune Sfânta Evanghelie, iar luni a doua zi, marţi a treia zi, miercuri a patra zi
s.a., adică luni este ziua a doua după duminică, aceasta fiind ziua întâi a săptămânii.
Duminica, numită şi „Ziua Domnului”, este cinstită de aproape două mii de ani, ca zi
de comemorare şi slăvire a Învierii din morţi a Domnului şi Mântuitorului nostru
Iisus Hristos:„Aceasta este ziua pe care a făcut-o Domnul, să ne bucurăm şi să ne
veselim întru ea” (Psalmul 117, 24).
Din dumnezeieștile izvoare ale credinței noastre – Sfânta Scriptură și Sfânta
Tradiție- constatăm că serbarea duminicii este una din cele mai vechi practici
creștine; ea își are originea la începutul activității Bisericii, întrucât de acestă zi sunt
legate principalele evenimente ale operei de răscumparare a omului..
Temeiul cinstirii zilei de duminică este absolut. Iisus a înviat în ziua cea dintâi
a săptămânii şi S-a arătat ucenicilor.
Sfântul Evanghelist Matei, relatând despre mergerea Mariei Magdalena și a
Mariei lui Iacob la mormântul Domnului, zice: ,,După ce a trecut sâmbăta, când se
lumina de ziua întâi a săptamânii (duminică), au venit Maria Magdalena și cealaltă
Marie, ca să vadă mormântul. (Matei XXVIII,1). Același eveniment deosebit îl
istorisește și Sfântul Evanghelist Marcu, folosind aceeași denumire, dar precizează
că, femeile mironosițe au venit la mormânt cu scopul de a unge cu miresme Trupul
Lui Iisus, spunând: ,,Și după ce a trecut ziua sâmbetei, Maria Magdalena, Maria,
mama lui Iacob, și Salomea au cumpărat miresme, ca să vină să-l ungă. Și dis-de-
dimineață, în prima zi a săptămânii (duminică), pe când răsărea soarele, au venit la
mormânt.(Marcu XVI,1-2). Sfântul Evanghelist Luca, în descrierea evenimentului,
întrebuințează aceeași expresie: ,, iar în prima zi de după sâmbătă (duminica), foarte
de dimineață, au venit ele la mormânt, aducând miresmele pe care le
pregătiseră.(Luca XXIV, 1).
Nu numai Învierea Domnului a avut loc duminica, dar şi arătarea Sa, cu ocazia
încredinţării lui Toma, a avut loc de asemenea duminica, astfel: “Și fiind seară, în
ziua aceea, întâia a săptămânii (duminica), şi uşile fiind încuiate, unde erau adunaţi
ucenicii de frica iudeilor, a venit Iisus şi a stat în mijloc şi le-a zis: Pace vouă!…. Şi,
după opt zile, ucenicii Săi erau iarăşi înăuntru, şi Toma împreună cu ei. Şi a venit
Iisus, uşile fiind încuiate, şi a stat în mijloc şi a zis: Pace vouă!” (Ioan XX,19,26).
Tot în ziua Învierii, Mântuitorul nostru Iisus Hristos s-a arătat sfinților Luca și
Cleopa, care mergeau spre localitatea Emaus.
Foarte mulți Sfinți au remarcat just că, în această zi, Dumnezeu a început opera de
creare a întregului Univers.
Duminica a fost ziua în care Duhul Sfânt s-a pogorât peste Sfinții Apostoli la
cincizeci de zile după înviere, zi în care a luat naștere Biserica creștină și a început
propovăduirea Evangheliei la toate neamurile.( Faptele Apostolilor II, 1-4).
Datorită acestor importante evenimente, care au avut loc duminica, de la începutul
creștinismului s-a stabilit ca ea să fie ziua specială consacrată săvârșirii Sfintei
Liturghii. “Iar în ziua cea dintâi a săptămânii, când noi ne-am adunat să frângem
pâinea… .(Faptele Apostolilor XX, 7). Duminica fiind zi de cult, când se adunau toţi
credincioşii, era şi timpul cel mai potrivit pentru strângerea colectelor, spre ajutorarea
„fraţilor” din Biserica mamă, din Ierusalim. De aceea, Sfântul Apostol Pavel, scriind
corintenilor, îi îndeamnă: „În ziua întâi a săptămânii (duminica), fiecare dintre voi
să-şi pună deoparte, strângând cât poate, ca să nu se facă strângerea abia atunci
când voi veni” (I Corinteni XVI, 2).
Sfântul Evanghelist Ioan, autorul mai multor scrieri cuprinse în Noul Testament,
printre care și Apocalipsa folosește denumirea pe care o avem și astăzi: ,,Am fost în
duh în zi de duminică și am auzit, în urma mea, glas mare de trâmbiță. (Apocalipsa I,
10).
Încă de la începuturile sale, creştinătatea prăznuieşte săptămânal, ziua de
duminică, prin rugăciune şi odihnă, prin meditaţie şi înălţare sufletească, dar mai ales
prin participarea la Sfânta Liturghie, având conştiinţa că duminica este ziua bucuriei
şi a întâlnirii cu Domnul cel înviat.
Odată cu legalizarea creștinismului de către împăratul Constantin cel Mare
(313), duminica a fost recunoscută și consfințită de către stat ca zi de odihnă, chiar și
pentru necreștini, rămânând astfel până azi la toate popoarele creștine ca zi
săptămânală de odihnă.
 MIXUL DE MARKETING - STRATEGII DE STABILIRE A PREŢURILOR

92 Prof. Raț Jana

Înainte de a prezenta unele aspecte edificatoare referitoare la strategia de preţ,

trebuie să se sublinieze faptul că acest instrument de marketing nu are o determinare
unică, şi nu trebuie neapărat să se concretizeze într-o variantă singulară, de neînlocuit
pentru activitatea practică. Dimpotrivă, este posibil ca o firmă să practice mai multe
variante strategice de preţ, mai ales în cazul oferiri unei game diversificate de
produse sau servicii. În astfel de situaţii, se înţelege că şi evantaiul politicii preţurilor
poate fi relativ ridicat.
În principiu, obiectivul fundamental al strategiei de preţ al întreprinderii este
obţinerea rentabilităţii, respectiv asigurarea recuperării costurilor şi realizarea de
profit. Strategia de preţ este modalitatea în care acest obiectiv poate fi atins. Însă, un
astfel de obiectiv poate fi îndeplini în mai multe moduri, strategia de preţ adoptată
presupunând compararea unor modalităţi alternative ș? I alegerea unei variante
optime pentru firmă în cauză. Tot odată, menţinerea obiectivelor şi modificarea
condiţiilor de piaţă poate determina schimbarea strategiei.
O primă problemă care se cere soluţionată este acea a stabilirii orizontului de
timp al strategiei de preţ. Din acest punct de vedre este necesar să se stabilească
dacă strategia de preţ este : pe termen scurt, pe termen mediu şi pe termen lung.
Strategia de preţ este un instrument multidimensional, dacă depinde atât de
factorii endogeni, cât şi de factorii exogeni. În rândul factorilor endogeni care
influenţează strategia de preţ se numără : obiectivele generale ale firmei, şi în primul
rând, nivelul cotei de piaţă care se intenţionează a se atinge ; costurile specifice
produselor sau serviciilor furnizate ; situaţia rentabilităţii firmei, la un moment dat ;
specificitatea produselor sau serviciilor. În rândul factorilor exogeni care
influenţează strategia de preţ se menţionează : percepţia preţurilor de consumator ;
reacţia concurenţei, cadrul legal în domeniu ; tendinţele macroeconomice ale inflaţiei,
veniturile reale ale cumpărătorilor, indicilor preţurilor etc.
În mod fundamental, analiza strategiei de preţuri este bine pusă în evidenţă de
cele două alternative opuse : a) strategia preţului înalt, b) strategia preţului de
penetrare pe piaţă. Decizia de a adopta, în mod expres, una din aceste strategii
posibile depinde, în mod esenţial, de caracterul elastic sau in elastic al cererii
respective.47
Strategia preţului înalt este menită să valorifice existenţa unor categorii de
consumatori care sunt dispuşi să plătească preţuri mai ridicate decât alţi cumpărători
pentru produse care îi interesează în mod deosebit. Această strategie prezintă
avantaje certe, între care se numără următoarele :
●? Valorifică unicitatea unor produse a căror atractivitate a căror activitate
pentru consumatori face că cercetarea să fie puţin elastică, iar preţul perceput ca
având o mică însemnătate.

47
Virgil Balaure –“ Marketing” ,Editura Uranus
 ●? Poate conduce la segmentarea pieţei în funcţie de criterii strict economice şi
contabile, respectiv veniturile consumatorilor şi puterea lor de cumpărare. Segmentul
cel mai important este cel al consumatorilor care, pe curba sensibilităţii la preţ, se
amplasează pe ramura rigidă, adică insensibili la preţ şi cu reacţie pozitivă faţă de
caracterul distinct şi exclusiv al produsului. Ulterior, recurgând la scăderea preţului
iniţial, devine posibilă şi atragerea segmentelor de piaţă care sunt sensibile la preţ.
●? Firma poate să reducă preţul iniţial cu multă uşurinţă, dacă reacţia pieţei
este nefavorabilă, deoarece a pornit de la un preţ ridicat. Acest avantaj este notoriu,
întrucât s-a dovedit că este mult mai dificil de mărit un preţ iniţial, care s-a dovedit
prea mic pentru acoperirea costurilor şi, eventual, obţinerea de profit.
●? Preţurile mai ridicate încă de la începutul prezenţei pe piaţă a unui produs
generează, evident, mai multe venituri, şi, implicit, profit, comparativ cu practicarea
unor preţuri mai scăzute.
●? Preţurile iniţiale ridicate pot fi folosite pentru echilibrarea cu eforturile de
investiţii ale întreprinderii în capacităţi de producţie.
Strategia preţurilor ridicate se recomandă firmelor interesate în lansarea pe
piaţa a unor produse noi sau modernizate, atunci când este imperios necesară
recuperarea cât mai rapidă a cheltuielilor de cercetare ⁄/dezvoltare şi a celor
promoţionale – categorii de cheltuieli care sunt, de regulă, foarte mari. Pe de altă
parte, s-a dovedit că strategia preţului înalt este oportună pe pieţele al căror potenţial
nu este suficient de mare pentru a-i motiva pe marii concurenţi să vină pe astfel de
piaţă.
Strategia preţului de penetrare pe piaţa, la rândul ei, se caracterizează prin
stabilirea unui preţ iniţial relativ scăzut, în scopul pătrunderii rapide în segmentele
vizate ale pieţei produsului. Această strategie nu ţine seama în mod explicit de ciclul
de viaţă al produsului, deoarece se poate practica fie la începutul acestuia, fie în
fazele sale finale. Adoptarea acestei variante strategice de preţ se recomandă
îndeosebi, în următoarele situaţii :
●? Când cererea produsului în cauză prezintă o mare sensibilitate în funcţie de
preţ.
●? Când pot fi obţinute reduceri substanţiale ale costurilor unitare de producţie
şi în general, a costurilor de marketing, printr-o producţie de masă.
●? Când costul se loveşte de o puternică şi păgubitoare competiţie pe piaţă,
firma în cauză fiind angajată pe piaţa respectivă cu investiţii la care nu poate renunţa
înainte de recuperarea lor, fie şi parţială (situaţie generată de comiterea unor eroi în
stabilirea strategiei şi a cotei de piaţă).
●? Când puterea de absorţie a pieţei (în genere, puterea de cumpărare a
populaţiei şi consumatorilor de tip colectiv) este redusă, adică marcată de fenomene
negative care nu permit practicarea strategie preţului înalt (este vorba, îndeobşte, de
diverse fenomene care generează tulburarea macro mediului firmei, cum sunt inflaţia,
şomajul, instabilitatea politică, crizele sociale etc).
Pentru stabilirea strategiei de preţ adecvate pentru un anumit produs este
necesar să aibă în vedere că strategia de preţ este influenţată de curba de viaţă a
produsului. Prin această prismă, teoria şi practica de specialitate au pus în evidenţă
mai multe particularităţi, între care se consideră mai importante următoarele :
 ●? În faza introducerii pe piaţă a produsului în cauză este relativ uşor de
decelat între strategia preţului înalt şi strategia preţului de penetrare pe piaţa, prin
simpla luare în considerare a obiectivelor firmei în ceea ce priveşte recuperarea
investiţilor şi a anticipării reacţiilor concurenţilor.
●? În faza de creştere a produsului, pe piaţă, opţiunea pentru o strategie
fundamentală sau alta de preţ este determinată de două aspecte: numărul de
competitori existenţi (inclusiv cotele lor de piaţă) şi necesitatea de a se menţine o
stabilitate relativă a preţului.
●? În faza de maturitate a produsului, în general, ritmurile vânzărilor intră
într-un evident declin. Elasticitatea ridicată a cererii şi presiunea concurenţei, în astfel
de situaţii, determinată cote procentuale tot mai scăzute ale profitului. Vânzătorii nu
au prea multe soluţii la îndemâna, în asemenea cazuri, ei neputându-şi permite nici să
mărească preţul, deoarece ar risca să piardă din cota de piaţă, nici să reducă preţul,
întrucât ar intra în veritabile conflicte de piaţă cu firme competitoare.
●? În faza de declin a ciclului de viaţă a produsului, când de regulă acesta
devine nerentabil, este limpede că preţul va fi micşorat. Produsul respectiv va fi
menţinut pe piaţă numai pentru eventuala completare a gamei sortimentale, sau în
aşteptarea lansării pe piaţă a unui produs înlocuitor. Scăderea preţului, în această fază
a ciclului de viaţă, mai poate avea şi menirea de atragere a unor consumatori în
magazine, cu speranţa că acestea vor cumpăra alte produse ale firmei, care sunt
rentabile.
După cum se constată, variantele fundamentale ale strategiei de preţ a unei
firme nu sunt deloc sofisticate, ceea ce este mult mai dificilă fiind fundamentarea
variantei stabilite şi, în continuare, a policii şi tacticii preţurilor propriu - zise.

BIBLIOGRAFIE

1. Arcadie Hinescu, Filimon Stremnţan, Ioan Bătrâneanu, Lucian Căbulea, Marketing, Ed. Eta, Cluj Napoca,
1997.
2. Arcadie Hinescu, Iulia Iuga, Nelu Flasăr, Lucian Găban, Marketing, Ed. Risoprint, Cluj Napoca, 2005.
3. Brhun M., Marketing, Ed. Economică, 1999
4. Balaure V., Marketing, Ed. Uranus, Bucureşti., 2000.
 CULTIVAREA APTITUDINI MATEMATICE

93 Prof. Poată Iulieta

Aptitudinile matematice trebuie privite ca rezultate ale dezvoltării, ale

interacţiunii dintre individ şi condiţiile sale de mediu socio-economic, ştiinţific,
tehnic şi cultural. Caracterul lor, mai mult sau mai puţin creator, depinde de felul în
care se realizează modelarea potenţialităţilor ereditare de către factorii ambientali, de
conţinutul activităţilor desfăşurate de copil, a celei de învăţare a matematicii în
primul rând.
Între conţinuturile învăţării şi capacităţile intelectuale există strânse raporturi
de determinare, de condiţionare reciprocă. Acumularea de cunoştinţe, priceperi şi
deprinderi duce la dezvoltarea şi transformarea calitativă a schemelor de cunoaştere şi
acţiune matematică, iar acestea la rândul lor, reglează cantitatea şi calitatea
achiziţiilor şcolare. Efectul învăţării devine maxim când între cei doi termeni ai
relaţiei se stabileşte un echilibru optim, ceea ce se poate realiza prin modul de
organizare a activităţii şi prin folosirea celor mai adecvate căi şi mijloace de instruire
şi educare.
K. Lowel, pe baza ideilor exprimate de J. Piaget, preconizează un sistem
didactico-metodic, în care formele de activităţi urmează o linie progresivă, de la
concret la abstract, de la evidenţă la implicaţie. Conform acestui sistem, numerele şi
numeraţia devin accesibile prin acţiuni concrete de grupare, de ordonare, schimbarea
poziţiei, simbolizare, etc. Esenţialul este ca matematica să devină pentru copil un
instrument cu care explorează lumea şi nu un joc de reguli abstracte.
Pe măsură ce elevii se familiarizează cu conţinutul, metodele şi spiritul matematicii,
modalităţile verbale devin tot mai necesare. Prin recurgerea la limbaj apare pericolul
verbalismului, adică al unei disocieri nedorite între expresia verbală şi sensul real,
exact al faptului matematic exprimat. Pentru a evita acest lucru, se urmăreşte trecerea
de la aspectele calitative şi logice ale rea lităţii la cele cantitative, învăţarea
operaţiilor şi judecăţilor matematice pe bază de înţelegere a relaţiilor necesare dintre
acestea, şi nu prin simpla lor memorare, conştientizarea metodelor de rezolvare a
problemelor, şi nu doar exersarea ca atare, folosirea largă a comparaţiilor, analogiilor,
generalizărilor şi concretizărilor.
Înţelegerea noţiunii de aptitudine matematică contribuie la stimularea
interesului pentru cunoaşterea şi valorificarea ei în procesul instructiv-educativ, la
introducerea în practică şcolară a unor obiective, strategii şi metode de învăţare care
să vizeze direct componentele ei structurale.
Cunoştinţele elevului, experienţa sa logico-matematică devin treptat nu numai
suport, ci şi mijloace sau instrumente operative pentru însuşirea de noi cunoştinţe,
devenind componente ale intelectului.
Nu se poate vorbi de cultivarea aptitudinii matematice la elevi, fără ca aceştia
să nu posede un bagaj apreciabil de cunoştinţe în acest domeniu. Dar ceea ce conferă
acestora valoare este proprietatea lor de a influenţa în mod pozitiv şi statornic
comportamentul matematic al elevilor. Cu alte cuvinte, problema este de a decela
condiţiile şi mecanismele care fac posibilă trecerea de la aspectul informativ la cel
formativ, trecerea de la cauză la efect şi invers.
 CĂTUNELE DIN MUNŢII CERNEI

94 Aurel ANTONIE

Băile Herculane este o staţiune balneo-climaterică foarte cunoscută în România. Staţiunea a

fost înfiinţată acum 1857 de ani şi a fost folosită de romani timp de 170 de ani. În timpul imperiului
Austro-Ungar, aici obişnuiau să facă baie împăratul Franz Joseph, împreună cu împărăteasa Sisi.
Puţini dintre turiştii, care vin în staţiune, ştiu că la 20 de kilometri de Herculane, pe râul
Cerna, în sus, există în munte câteva cătune uitate de civilizaţie. Din şoseaua care merge de-a lungul
Cernei, de la Herculane spre satul Cerna, nu se zăresc cele câteva punţi suspendate peste râu. Ele
sunt cunoscute doar de localnici, care le calcă cu piciorul, în drumul lor spre casă, atunci când se
întorc cu târguieli de la oraş.
Trecând una dintre aceste punţi, ajungi în dreptul unei poteci pe care urci din greu câteva
minute şi ajungi la baza unui perete calcaros. Aici poteca se termină şi singura cale de acces mai
departe o constituie nişte scări de lemn prinse cu scoabe în stâncă, ce au fost făcute de localnici prin
1980. Mai înainte se căţărau pe stânci. Urcuşul nu era extrem de periculos, dar era greu. Mai ales
când ploua. De fapt şi acum, când plouă, oamenii evită poteca noroioasă şi abruptă care duce la
scări şi o iau pe un drum ocolit care durează cam trei-patru ore. Scările, în număr de patru, urcă vreo
20 de metri cu mici paliere între ele, pentru a-ţi mai trage sufletul. Un singur accident mortal s-a
întâmplat atunci când o bătrână a luat mâinile de pe trepte pentru a prinde straiţa, care îi alunecase
din spate.
Ajuns sus, continui să urci pe o potecuţă până într-o poiană în mijlocul căreia se află o
bisericuţă înconjurată de un mic cimitir. Suntem în cătunul Scărişoara. Nu se zăreşte nicio casă din
cele şapte câte numără cătunul. Ele se găsesc răspândite prin locuri mai ferite de vânturile iernii.
Doar patru case mai sunt locuite, întrucât în celelalte bătrânii au murit, iar copiii au plecat la oraş.
Casele localnicilor sunt construite din lemn, şi sunt acoperite cu tablă. Tot cu tablă sunt
acoperiţi şi pereţii exteriori, pentru a feri lemnul de ploaie şi de zăpadă. Din această cauză, casele
seamănă cu nişte armuri ruginite. Toate casele dispun de câte o mică grădină unde cultivă legume
pentru nevoile proprii. De asemenea, mai cultivă porumb şi dovleci. În rest pământul este ocupat de
păşune pentru animale, căci animalele reprezintă principala lor sursă de existenţă.
Distanţa între cătune este de 2-3 kilometri, dar relieful accidentat face ca această distanţă să
pară mai lungă. Pentru aceşti oameni, roata nu a fost inventată întrucât nu au drumuri. Nu există
decât poteci, pe care se face transportul cu desagii puşi pe cal. Iarna au sănii înguste, iar vara au
sănii pentru iarbă. Aceste sănii pentru iarbă au tălpicii apropiaţi şi un coş înalt deasupra. Totul făcut
din lemn. Cu aceste sănii transportă merele, prunele, ţuica şi fânul. Dar nu au toţi cal, aşa că n-ai să
vezi vreun om circulând pe poteci, fără să aibă straiţa de lână în spate. Tot ce se găseşte în casele lor
a fost cărat de jos, din vale, cu calul sau cu spatele. Au dulapuri vechi de lemn, cu câte o oglindă
mare prinsă pe una dintre uşi, care nu se pot demonta. Şi pe acestea le-au adus pe o targă
improvizată din pari de către mai mulţi bărbaţi.
Am întâlnit un bărbat tânăr, care căra în straiţa din spate lut luat din vale, de la Cerna.
Trebuia să-şi facă o sobă, că se apropia iarna. Îşi adusese până acum cu straiţa cărămizile, calele,
cele două uşi de metal, şi mai avea de adus lutul. Apoi va chema meşterul să i-o monteze. A durat
ceva timp, dar merită. La iarnă nu va mai dormi toată familia în aceeaşi încăpere. Acum nu are cal,
dar îşi va cumpăra unul atunci când se va mai uşura de nevoi. Avea în casă o lampă de pe vremea
Împărătesei Maria Tereza, când aceste cătune erau sub Imperiul Austro-Ungar. Lampa uriaşă era
atârnată de tavanul scund şi ne ajungea până la brâu. Trebuia ocolită ca o mobilă.
Centrul comunei Cornereva, de care aparţin aceste cătune, se află la 4 ore de mers pe poteci
peste creasta muntelui, aşa că relaţiile localnicilor cu autorităţile sunt sporadice. Localnicii nu
iubesc autorităţile, pentru că nu-i ajută în nici un fel, ci doar îi pun la tot felul de taxe pe care ei nu
le înţeleg.
Oamenii de aici sunt foarte primitori. Discută puţin cu tine să afle de unde eşti, ce cauţi pe
acolo, dacă eşti căsătorit, dacă ai copii, apoi îţi pun pe masă tot ce au mai bun, şi te culcă în cea mai
bună cameră a lor. Interiorul casei este împărţit simplu: un hol mai larg în care dau uşile celor 2-3
camere. Din nicio casă nu lipseşte candela, rama cu pozele mici şi şterse ale părinţilor sau bunicilor,
ale lor din armată, sau făcute cu alte ocazii extrem de rare, precum şi Biblia.
Sunt credincioşi şi se duc la biserică de patru ori pe an când vine preotul să ţină slujba, adică
de Crăciun, de Paşti, de Ispas şi la Sfântă Măria Mare. În rest, preotul vine doar când este chemat la
nuntă, botez sau înmormântare. Oamenii i-au cumpărat şi straie preoţeşti de la oraş, din banii
comunităţii, pentru ca acesta să nu fie nevoit să-şi suflece poalele anteriului când se caţără pe scări.
Deşi au Biblia în casă, oamenii nu se prea omoară cu cititul. Se roagă în gând dimineaţa când pleacă
la muncă, şi seara când se aşează la masă. De felul lor sunt oameni paşnici, şi nu s-a pomenit nici un
act de violenţă, aşa încât poliţia nu a urcat niciodată până aici.
Biserica şi cimitirul şi le-au construit singuri acum 30 de ani din banii şi munca lor, pe
pământul cedat de unul dintre ei. Mai greu a fost cu obţinerea aprobărilor. Că înainte era tare greu
când murea câte cineva. Luau mortul, îl înveleau într-un cearşaf, apoi îl legau bine de o targă.
Bărbaţii luau targa şi porneau cu ea pe poteci 20 de kilometri până la cel mai apropiat sat care avea
cimitir. Acum lucrurile se petrec la fel, numai că distanţa este mult mai scurtă. Mai greu este iarna
când potecile se acoperă de zăpadă.
Au costume populare pe care le ţin în lăzi şi nu le scot decât la ocazii deosebite. Portul lor
este foarte asemănător cu cel din Banat. În viaţa de zi cu zi se îmbracă fiecare cu ce apucă. Un
singur element îi uneşte: opincile. Absolut toţi poartă opinci pentru că iarna nu alunecă pe zăpadă,
iar vara nu alunecă pe iarba udă.
Lipsa curentului electric este o mare problemă în zonă. Oamenii se folosesc de lămpi cu gaz.
Gazul îl aduc de la Băile Herculane în bidoane de tablă pe care le cară în spate. Îl aduc atunci când
au noroc să-l găsească, întrucât de cele mai multe ori nu se găseşte, şi localnicii cumpără motorină.
Motorina arsă în lampă scoate fum şi dă un miros urât. Întrucât sticle de lampă nu se găsesc decât
extrem de rar, majoritatea acestora sunt pleznite şi legate cu sârmă subţire ca să nu se spargă. Sunt
afumate şi foarte greu de curăţat. Nefiind curent electric, nu există televizoare sau aparate de radio.
Întrucât nu au nici ziare, sunt complet rupţi de lume. Singura lor sursă de informaţii sunt cele auzite
pe la Băile Herculane de cei care au fost pe la rude sau la piaţă. Fiind în casa unui gospodar l-am
întrebat dacă are vreun ziar prin casă. Soţia lui a spus că au un ziar, dar nu mai ştie exact unde este
şi a plecat să-l caute. După plecarea femeii, stăpânul casei a spus cu o voce de parcă se scuza:
“Acum, domnule, să nu vă fie cu supărare dacă n-o fi de anul acesta”.
Nici poştaşul nu vine prea des pe aici. Trece doar o dată pe lună când aduce pensiile şi
alocaţiile pentru copii. Iarna, când muntele este sub zăpadă, vine şi mai rar.
Şi oamenii din zonă au probleme iarna, întrucât în acest sezon nu circulă autobuzul pe
şoseaua de pe Cerna ce merge la Herculane, aşa că sunt nevoiţi să facă cei 20 de kilometri pe jos.
De aceea ei îşi fac provizii cu tot ce le trebuie încă de toamna să le ajungă până primăvara.
Dacă preotul tot mai vine de patru ori pe an, doctorul nu vine niciodată. Au avut un felcer
care locuia în Prisăcina, unul dintre cătune, care avea chiar şi medicamente în casă, dar acesta a
murit acum 16 ani. Acum bolnavul o ia pe jos până la Cerna, de unde ia autobuzul. Asta în varianta
de vară. În cea de iarnă îşi continuă drumul până la Herculane. Dacă e foarte bolnav, şi nu poate
merge, este pus pe targă şi transportat de patru bărbaţi până la autobuz. Dacă este iarnă, un altul o ia
înainte şi anunţă salvarea de la Herculane care vine şi-l preia de la şosea. Cu femeile gravide este
mai simplu, întrucât acestea ştiu când trebuie să nască şi coboară din timp la Herculane, unde mai
stau un timp pe la rude sau cunoştinţe. Când le vine sorocul, le ia maşina salvării din Herculane şi le
duce la Orşova unde este maternitate.
Şcoala este aşezată în cătunul Scărişoara, şi deserveşte toate cele şapte cătune. Clădirea a
fost ridicată de localnici, şi are două încăperi. Într-una este sala de clasă iar în cealaltă locuieşte
domnul învăţător; un tânăr localnic, care a terminat liceul. Aici se predă pentru clasele 1-4 şi cei
şapte elevi sunt răspândiţi inegal pe cei patru ani: doi sunt în clasa I, unul este într-a doua, unul în
clasa a treia şi trei în clasa a patra. Învăţătorul le predă pe rând la toţi. La terminarea celor patru
clase, copiii ar trebui să urmeze mai departe studiile în alte localităţi. Dar aici trebuie plătit internat
sau gazdă, trebuie duse alimente, trebuie făcute şi alte cheltuieli, pe care unii nu şi le permit, aşa că
cei mai mulţi copii rămân pe lângă gospodărie. Copiii sunt frumoşi şi sănătoşi. Pentru a ajunge la
şcoală străbat pe jos cei 3-4 kilometri pe potecile muntelui. Iarna este mai greu căci se înfundă
potecile cu zăpadă, şi părinţii pleacă dimineaţa să le desfunde. Atmosfera din clasă este intimă, iar
mobilierul simplu: băncile, tabla, catedra, scaunul cu găleata de apă în jurul căreia se găsesc şapte
căniţe, soba de lemne şi cam atât. Am rugat copiii să-mi recite fiecare câte o poezie. Toţi şapte mi-
au recitat imnul României.
Principala activitate a localnicilor este creşterea animalelor: oi, capre, vaci şi cai. Păşunatul
oilor vara se desfăşoară după un ritual bine stabilit. La începutul verii se unesc trei-patru familii, îşi
adună oile la un loc. După o zi de păşune, le mulg. Cel ale cărui oi au dat cel mai mult lapte, devine
baci. Baciul preia oile celorlalţi şi se înţelege cu ei asupra preţului pe care urmează să i-l plătească
pentru păşunat. După aceea angajează ciobani, închiriază muntele, pe care urmează să aibă loc
păşunatul, de la primăria căreia îi aparţine, repară stâna stricată de viscolele iernii, plăteşte la Ocolul
Silvic lemnele necesare stânei, apoi urcă oile la munte. În timpul verii are grijă de ciobani ducându-
le alimente şi tot ce le trebuie.
Toamna, când vremea se aspreşte, coboară un cioban cu calul încărcat cu lucrurile stânei şi îi
anunţă pe săteni că în urma lui vin şi ceilalţi ciobani cu oile. În zonă, sărbătoarea coborâtului oilor
de la munte se numeşte “areţ”. De areţ, baciul sacrifică o oaie stearpă şi o pregăteşte pentru
sărbătoare. Am participat la areţ în casa lui Bimbi, care era baci în acel an. Femeile din familiile
celor care aveau oile la Bimbi, se adună şi ajută la pregătiri. Oaia o taie în bucăţi potrivite şi o pun
într-un ceaun la foc mic cu tot felul de legume. Fiertul oii a durat cam mult, dar în final a ieşit o
tocană foarte gustoasă. Pe înserate se adună toţi cei care aveau oi la stână. Majoritatea femei mai în
vârstă şi copii. Femeile, îmbrăcate în negru, cu broboade negre pe cap, stau liniştite privind spre
direcţia de unde urmau să apară ciobanii. Copiii, majoritatea fetiţe, sunt foarte serioşi. Din când în
când femeile încep să hăulească peste munte. Este un chiot înalt care izbucneşte simultan din toate
piepturile. De undeva de departe vine răspunsul ciobanilor. Impresionant acest dialog, de parcă
femeile i-ar călăuzi pe ciobani în drumul spre casă, în noaptea care se lasă. Primul soseşte un câine
ciobănesc foarte mare, care se duce mai întâi la Bimbi şi sare cu labele pe el dând vesel din coadă.
Apoi trece şi pe la ceilalţi membri ai familiei. După câine vin oile şi la sfârşit ciobanii.
Sărbătoarea are loc în holul casei la lumina lămpilor. Masă lungă şi îmbelşugată. Au chiar
pâine, deşi în viaţa de zi cu zi mănâncă mămăligă. La sfârşit ni se dă tort. De băut se bea numai
ţuică de prună şi puţină bere. După masă începe jocul. Muzica este asigurată de unul dintre ciobani
care cântă la un taragot de aluminiu. Când oboseşte se porneşte un casetofon cu baterii. În timp ce
joacă sunt foarte serioşi. Tineri de peste 20 de ani joacă învârtita cu fetiţe mici din clasa a patra. Fete
tinere nu prea se găsesc. Femei în vârstă joacă de mama focului, iar când se încinge câte o sârbă, bat
cu opincile în pământ de parcă vor să sape o groapă. Din când în când se aude câte o strigătură.
Sărbătoarea se încheie spre dimineaţă, când are loc şi împărţitul oilor pe familii.
Fiecare familie are între 10 şi 20 de hectare de pământ pe care creşte iarba şi pomii fructiferi.
Predomină prunii, merii şi nucii. Din prune fac ţuică, merele le dau hrană la animale, iar nucile le
mai vând pe la Herculane. Anul acesta producţia de prune a fost neobişnuit de mare aşa că oamenii
nu au mai avut în ce să-şi pună ţuica. Bimbi, după ce îşi umpluse butoaiele, a fost nevoit să pună
surplusul de ţuică într-o putină de 700 de litri peste care a legat o folie de plastic. Să nu cadă
şoarecii în ea.
În ceea ce priveşte bogăţia unei familii, aceasta este dată de numărul de animale de care
dispune. Iar numărul de animale este legat de numărul membrilor familiei care pot munci pentru a le
întreţine.
Pe pârâurile care străbat văile, oamenii şi-au construit mori pentru măcinatul porumbului.
Morile sunt mici şi sunt construite integral din lemn. Chiar şi mecanismul care dozează cantitatea de
porumb ce intră la măcinat, precum şi cel care reglează fineţea făinii sunt tot din lemn. În zonele
mai joase unde debitul apei este mai bogat am văzut şi două microhidrocentrale construite de
localnici, care dau curent cât să aprindă cele câteva becuri din casă.
Cel mai bătrân om din zonă este Bumbu care locuieşte în cătunul Ţaţuri. Are 91 de ani iar
soţia sa 90. S-au căsătorit când Bumbu avea 16 ani. Ne povesteşte despre cel de al 2-lea Război
Mondial pe care l-a făcut şi împotriva ruşilor până în Caucaz, apoi împotriva nemţilor până la
Budapesta. A primit în acest război patru decoraţii, printre care şi Crucea de Fier. Când a împlinit 70
de ani şi-a construit singur un sicriu din lemn de stejar, întrucât este mai rezistent. Apoi i-a făcut
unul şi soţiei. De 20 de ani ţine sicriele în camera în care îşi ţine şi ţuica. Acum a cam îmbătrânit şi
nu prea mai are putere în braţe să poată cosi, dar mai munceşte pe lângă casă.
Am auzit în zonă o legendă frumoasă şi interesantă prin relaţia care se creează între artist şi
operă. Se spune că Maria Tereza a vrut să ascundă o comoară în peştera de pe Vârful lui Stan. După
ce a depozitat comoara, a pus un sculptor să facă un balaur care să o păzească. Sculptorul a cioplit
balaurul, cumplit la arătare, cu gura căscată, cu ochii de fosfor şi solzii din bani de aur. Când
ajungeai în peşteră într-un anumit loc şi călcai pe o lespede, balaurul deschidea gura lui
monstruoasă şi scotea un răget. La lumina nesigură a făcliei pe care o purtai, vederea lui te ucidea
pe loc. După ce şi-a terminat munca, sculptorul a ieşit din peşteră şi a chemat un sfetnic de-al
împărătesei să vadă lucrarea şi să i-o plătească. Au intrat ei în peşteră, sculptorul înainte şi sfetnicul
după el. În momentul în care sculptorul a călcat pe lespede şi a văzut îngrozitoarea apariţie a murit
pe loc de spaimă. Şi acum oamenii mai caută comori, dar unul dintre ei mi-a spus că singura
comoară pe care a găsit-o sunt braţele astea două cu care munceşte.
Şi dacă treceţi cumva prin Valea Cernei, nu ocoliţi aceste meleaguri binecuvântate de
Dumnezeu şi sfinţite de oameni. Veţi pleca de acolo mai curaţi şi pacea se va aşeza peste sufletele
voastre pentru multă vreme.
EFECTELE TELEVIZORULUI ASUPRA EVOLUŢIEI INTELECTUALE A
COPILULUI

95 Prof. Inv. Primar: Caravan Cristina

Televizorul induce grave efecte asupra climatului afectiv al familiei şi mai

departe asupra unei bune dezvoltări a copilului. Se poate spune că televizorul
suspendă cea mai importantă funcţie a familiei: de suport emoţional şi moral în buna
dezvoltare a copilului. Valorile sunt însufleţite cu precădere în familie şi şcoală, pe
când anti-valorile sunt însuşite în mare parte din emisiunile televiziunilor.
Familia are un rol decisiv în promovarea respectului, şcoala în promovarea
învăţăturii, competiţiei, iar televizorul în promovarea minciunii. Vizionarea TV nu
este un simplu obicei sau doar un mijloc de informare. Prin caracteristicile şi
periodicitatea experienţei, privitul la televizor influenţează în mod definitoriu viaţa
copiilor. Aceştia ajung să gândească, să se comporte, să se îmbrace după cum le
sugerează televiziunea. Cercetătorii au descoperit faptul că acei copii care din primii
ani de viaţă au petrecut o parte semnificativă din timpul fiecărei zile în faţa micului
ecran riscă să aibă un creier diferit dezvoltat faţă de cei din generaţiile anterioare.
Modificările sunt proporţionale cu timpul dedicat vizionării, depinzând însă şi
de alţi factori educaţionali şi de mediu. Părinţii, observând copiii că nu se pot
concentra cu atenţie, nu-şi dau seama că unele reţele neurale nu s-au dezvoltat
normal. Deficienţele încep să devină vizibile începând cu clasele primare, când
procesul de învăţare solicită prezenţa unor abilităţi de ordin superior. În cazul în care
copiii nu sunt puşi să facă nimic, fiind permanent protejaţi, şi când nu se iau în
considerare dificultăţile întâmpinate de aceştia în procesul de învăţământ, în citit, în
scriere, în folosirea limbii, atunci incapacităţile mentale vor trece neobservate,
putându-se conserva şi extinde în mod necontrolat.
Afecţiunile pe care vizionarea TV, jocurile pe calculator şi internetul le produc,
se remarcă uşor la copii, în dificultăţi pe care aceştia le întâmpină în concentrarea cu
atenţie şi în susţinerea motivaţiei prin urmărirea unei activităţi oarecare, în controlul
emoţiilor şi comportamentului. Iniţiativa, creativitatea, curiozitatea, discernământul şi
judecata sunt alterate în mod semnificativ. Părinţii constituie cea mai bună călăuză pe
care copilul o poate avea pentru a înţelege lumea înconjurătoare şi pentru a-şi
dezvolta mintea. Dialogul cu aceştia, rostit clar, cu înţeles, cu răbdare şi dragoste de
către părinţi, ocupă un rol important în viaţa copilului. În faţa televizorului, copilul nu
are parte de experienţa obişnuită a limbajului, de dialog şi gândire pe care părinţii sau
bunicii le-o pot oferi. Copiii se obişnuiesc la televizor să nu mai dorească să înţeleagă
ce se întâmplă în lumea care-i înconjoară, se mulţumesc doar cu senzaţiile. Copilul
trebuie să se implice activ în diferite jocuri, folosindu-şi imaginaţia şi interacţionând
cu alţi copii.
Copiii nu numai că citesc mai puţin decât cei din alte generaţii, dar se şi
dovedesc incapabili de a înţelege un material simplu, a lega cuvintele în frază
construind înţelesul, a-şi aminti sau aplica tot ceea ce au citit.
Deoarece este mai provocator, mai relaxant, nu pretinde niciun efort,
televizorul este preferat de copii. Obişnuinţa de a citi a fost substitută cu vizonarea
TV. Mulţi se uită la televizor mai mult decât citesc. Tot mai mulţi copii nu reuşesc să-
şi însuşească mecanismul lecturii, să înţeleagă foarte bine ceea ce citesc.
Copiii care urmăresc foarte mult emisiunile TV au de asemenea probleme de atenţie
şi sunt confruntaţi cu hiperactivitatea, nu se pot concentra cu atenţie şi comunică
deficitar atât oral cât şi in scris. Televiziunea este un mediu care nu numai că nu
favorizează, dar şi inhibă învăţarea. Părinţii socotesc util televizorul, deoarece “îi
învaţă” şi lucruri bune pe copii. Părerile acestea sunt justificate, dat fiind faptul că nu
se cunoaşte în adevăratul sens ce este învăţarea şi modalitatea reală în care
televiziunea influenţează gândirea şi comportamentul uman.
Părinţii ar trebui să acorde o atenţie sporită efectelor televizorului, şi vorbim
aici inclusiv despre dezvoltarea în plan social a copilului. Ei sunt cei care pot
influenţa decisiv o dezvoltare sănătoasă: mai multă mişcare, o alimentaţie
echilibrată, ghidarea copilului către parcuri şi locuri de joacă, spre cărţi
interesante sau lecturi uşoare, jocuri constructive.
Televiziunea, jocurile video sau internetul, au capacitatea de a genera
dependenţe puternice. Viaţa socială are de suferit, indiferent de vârsta celui
dependent.
În lumea occidentală, cercetătorii din domeniul educaţiei au constatat că acei
copii care dedică cel mai mult timp vizionării tv., calculatorului, au cele mai slabe
rezultate şcolare, cel mai redus interes faţă de şcoală, cu alte cuvinte, insuccesul
şcolar este direct proporţional cu timpul alocat vizionarii tv. şi utilizării
calculatorului. De asemenea, calculatorul poate determina apariţia a diferite boli.
Astfel, copiii pot sta ore întregi în faţa calculatorului, uitând de sine, făcând prea
puţine pauze. Această activitate prelungită poate crea probleme oculare prin
focalizarea atenţiei asupra unui singur punct. Calculatorul, ca şi televizorul,
indiferent de utilizarea sa,constituie un important factor de stres pentru creierul uman.
Pe parcursul folosirii computerului,ecranul acestuia, ca şi cel al televizorului, inhibă
activitatea emisferei stângi, a cortexului prefrontal şi slăbeşte comunicarea
interemisferică realizată prin puntea corpului calos. În schimb, favorizează
deschiderea porţilor subconştientului şi înscrierea cu putere a imaginilor transmise în
adâncurile acestuia. În cazul computerului, analiza trebuie particularizată în funcţie
de modul în care este utilizat. De exemplu, nu acelaşi lucru este să citeşti un text pe
ecran cu a uita de tine, lăsându-te absorbit în spaţiul virtual al jocurilor video.
Fenomenele descrise anterior pot avea o intensitate mai mică decât în cazul
televizorului atunci când calculatorul este folosit, spre exemplu, pentru
tehnoredactare sau pot fi mult mai proeminente când sunt apelate jocurile video sau
anumite locaţii pe internet. De fapt, factorii agravanţi sunt schimbarea rapidă a
cadrelor şi suscitarea cu putere a emoţiilor şi instinctelor.
În mod obişnuit, un copil stă în faţa calculatorului între una şi trei ore pe zi,
ocupat cu diverse activităţi: teme pentru şcoala, discuţii on-line cu prietenii sau
jocuri. Iar părinţii îşi încurajează copiii să stea la computer chiar de la vârste mici - 2-
3 ani.
În urma cercetărilor desfăşurate în ultimii ani, nu mai rămâne nicio îndoială:
vizionarea tv. şi calculatorul dăunează dezvoltării şi funcţionării creierului uman.
Experimentele realizate demonstrează că fiecare oră petrecută zilnic în faţa
televizorului şi a calculatorului în perioada de vârstă 1-3 ani creşte cu 28%
probabilitatea apariţiei problemelor de atenţie în perioada de vârstă 1-7 ani.
Iată nişte date statistice valabile in Statele Unite ale Americii, unde rata de
folosire a calculatorului personal a atins nişte cifre impresionante:
1. 90% din copiii cu vârstă şcolară au acces la computer acasă ori la şcoală.
2. 54 de milioane de copii americani au acces la un computer, fie acasă, fie in
instituţiile de învăţământ.
Aceste informaţii sunt importante în primul rând pentru că ele oferă date
despre utilizarea masivă a computerului în rândul celor mici. De aceea, mulţi pediatri
avertizează asupra riscului de miopie timpurie în rândurile copiilor.

Bibliografie:

Google.ro – Studiu privind efectele calculatorului si televizorului asupra copiilor

Virgiliu Gheorghe, Nicoleta Criveanu, Efectele micului ecran asupra minţii copilului, editura
Prodromos, 2007
 MIHAI VITEAZUL ŞI POLITICA EUROPEANĂ LA
SFÂRŞITUL SECOLULUI AL XVI-LEA

96 Prof. Mariana Mamalaucă,

Domeniul cel mai cuprinzător şi profund care ilustrează fără drept de tăgadă arta
cuvântului, a cuvântului scris şi a celui rostit, este, fără îndoială, pentru marile
personalităţi politice şi militare ale omenirii, diplomaţia.
Diplomaţia vorbei precum şi cea a faptei au fost şi continuă să rămână
apanajul marilor personalitaţi. Este şi cazul uneia dintre cele mai interesante figuri
ale istoriei noastre, Mihai Viteazul.
Spirit renascentist, polivalent, Mihai Viteazul a ştiut să folosească deopotrivă arta
războiului, dar şi a cuvântului, cuvântul ca parte a activităţii diplomatice care a
reprezentat o importantă cale prin care acesta a urmarit şi, în parte, a reuşit să-şi
impună propria voinţă în fata aliaţilor, dar şi a adversarilor.
Diplomat şi militar deopotrivă, Mihai Viteazul a fost apreciat şi cinstit de către
contemporanii săi, ca şi de urmaşi, ca o întruchipare a geniului românesc: ,,Bun
cunoscător al conjuncturii înternaţionale şi înzestrat cu un remarcabil spirit
diplomatic", Mihai Viteazul înţelegea să pretindă în orice situaţie atâta încât, chiar
dacă ar trebui să cedeze pentru moment ceva, să nu prejudicieze ansamblul operei
făurite.
Dotat cu o inteligenţă superioară, Mihai Viteazul a ştiut că prin Unirea Pricipatelor
Române, continuitatea politico-statală şi independenţa vor fi asigurate.
De aceea, a fixat ca obiective fundamentale ale politicii sale reconstituirea
blocului militar românesc, obţinerea independenţei depline, eliberarea teritoriilor
aflate sub dominaţie străină şi refacerea unităţii politico-statale în hotarele vechii
Dacii.
Conducătorul epopeei româneşti de la sfarşitul veacului al XVI-lea urmărea, prin
apel la arta diplomatică şi militară, atât înlăturarea oricărei suzeranităţi, cât şi unirea
ad integrum, într-un cuvânt, reconstituirea Daciei.
Arta sa diplomatică se caracterizează prin tenacitate, consecvenţă, spirit inventiv,
clarviziune şi talent cu care a urmărit realizarea obiectivelor propuse.
O dovada peremptorie a talentului său de a transforma activitatea diplomatică într-
o artă este chiar istoria domniei sale, el demonstrând că are capacitatea de a înfăptui
ceea ce alţii doar au visat.
A fost omul politic care printre contemporanii săi nu a mai avut egal şi care a reuşit
într-un timp foarte scurt să atingă obiective prin care poporul său rezistă in istorie:
independenţa şi unirea.
Într-un context european agitat, şi-a proiectat politica externă ţinând cont de
toate evenimentele care l-ar fi putut ajuta sau, dimpotrivă, i-ar fi îngreunat atingerea
obiectivelor. În timpul discuţiilor pentru constituirea Ligii Creştine, domnul Ţării
Româneşti apărea ca un nume necunoscut, iar când a început să fie pomenit, acesta
a pecetluit cu stigmatul supunerii totale faţă de sultan.
Principele Transilvaniei nu era străin de aceste aprecieri şi totul se justifica prin
faptul că Sigismund Bathory dorea ca în consultările şi tratativele dintre trimişii
împarăteşti şi papali cu domnii transalpini, el să fie unicul intermediar. Apariţia Ligii
Creştine, ca sistem de alianţe militare pus, aproape în exclusivitate, în sprijinul
Austriei, care avea interese de ordin economic la Dunăre, a beneficial de susţinerea
Spaniel, a câtorva ducate italiene, a lui Clement al Vlll-lea, care conducea Sfântul
Scaun.
Domnul Ţării Romaneşti aderă la Ligă şi, atent la evenimentele din zonă,
pregăteşte cu asiduitate momentul începerii luptei antiotomane, singura cale prin care
putea să îşi asigure credibilitatea în faţa principatelor apusene. De altfel, într-o
scrisoare trimisă ducelui Toscanei, Mihai işi exprima ,,dorul său intim de a face
lucruri care ar duce la lauda lui Dumnezeu, la slujba creştinătătii şi, în sfârşit, la un
capăt de cinste a ostenelilor sale şi la o veşnică faimă după moartea lui."
Suna ca un jurământ de credinţă, iar în noiembrie1594, a ridicat steagul răzvrătirii
împotriva asupririi turceşti. În luptele cu turcii, tătarii sau oricare potrivnic, Mihai
Viteazul cerea mereu ajutorul şi binecuvântarea lui Dumnezeu. Referindu-se la
luptele cu tătarii, Mihai spunea: ,,Găsindu-l, i-am atacat şi i-am tratat aşa încât puţini
au scăpat, şi aşa, cu ajutorul lui Dumnezeu, am avut asupra lor încă o biruinţă. [...]
". În luptele cu turcii, care au început cu confruntarea de la Rusciuc, Mihai
Viteazul şi-a demonstrat admirabil calităţile de luptător, ridicând moralul oştenilor
prin exemplul personal.
Cum îl zăreşte pe inamic, el este acela care preia initiaţiva, acest mod de a
lupta aducându-i probabil şi succesele. La Constantinopol, efectul înfrângerilor
suferite de tătari şi de turci este stupefiant, în timp ce Mihai, cu modestie, spunea:
,,Această puţină slujbă am facut-o
într-o singură iarna (referindu-se la luptele de la Rusciuc) şi apoi m-am dus să mă
odihnesc în scaunul meu".
Pentru marile confruntări din vara lui 1595, şi-a căutat aliaţi în primul rând la
vecini. La 20 mai 1595, prin tratatul semnat la Alba lulia, Sigismund Bathory şi-a
sporit considerabil prerogativele în defavoarea domnului Ţării Românesti. După
spusele lui Mihai Viteazul, boierii ,,n-au facut ce aveau în instrucţiunile lor, ci ceea
ce era în folosul lor, obţinând privilegii pentru dânşii".
Situaţia creată a fost gestionată cu inteligenţă de către domnitor, care a căutat să
realizeze un echilibru de forţe printr-o înţelegere cu Polonia. Când turcii au trecut
Dunărea, a rămas singur, dar ,,atunci când am aflat de aceasta am mers vitejeşte să-l
aflu cu acele puţine oşti ce aveam şi, ajungând la Călugăreni, am găsit că toti erau
gata de luptă. Iar eu, chemând în ajutor numele lui Dumnezeu, m-am încăierat în
luptă cu ei în aşa chip că a ţinut toată ziua, făcând turcilor foarte mare pagubă
.........Sinan Paşa care a căzut de pe cal". În lupta de la Călugăreni, credinţa în
Dumnezeu i-a fost aliatul.
Urmează alte căutări pentru realizarea frontului antiotoman. S-a adresat
cazacilor zaporojeni şi chiar tătarilor cărora, pentru a-i convinge să-i fie alaturi,
le spune: „[...] Puteţi vedea bine că sultanul nu vrea altceva decât răul nostru şi
ruina şi pierderea noastră. [...]"
Din 1597 situaţia s-a schimbat în defavoarea lui Mihai şi a coaliţiei antiotomane.
În noul context, defavorabil şi coaliţiei antiotomane, domnul valah se adresează
ducelui Maximilian: ,, În slujba noastră pentru creştinătate, şi din pricina luptei
noastre împotriva păgânilor, ne-am cheltuit toată averea şi astfel nu mai avem din ce
să ţinem oşti ca să putem face faţă păgânilor". Apelurile sale nu vor rămâne fără
ecou. Iar în iunie 1598, Mihai a încheiat cu habsburgii o înţelegere prin care aceştia se
obligau să sprijine cu bani întreţinerea unei armate de mercenari, iar în schimbul
acestui ajutor, domnul muntean recunoştea suzeranitatea împăratului, suzeranitate de
altfel nominală şi formală care, în general, nu implica nicio obligaţie.
În primăvara anului 1598, seria evenimentelor potrivnice continuă. Sigismund s-a
retras de pe tronul Transilvaniei, locul lui fiind luat de Andrei Bathory, un filoturc
declarat. În Moldova, leremia Movilă declara deschis că este adversarul lui Mihai.
Până la înlăturarea lui Andrey Bathory, I-a convins prin solii trimişi că vrea să-i
fie prieten, ba chiar i-a cerut ,,un loc în Ardeal unde să pot locui cu familia mea". Pe
împăratul habsburgilor îl asigura, printr-un alt sol, că de fapt doreşte o apropiere de
Andrei Bathory pentru a preîntâmpina un atac al turcilor. Victoria de la Şelimbăr, din
1599, a fost rezultatul unui plan minuţios pregătit în secret de Mihai.
În scrisoarea trimisă în 4 noiembrie1599, din Alba lulia, către Rudolf II, Mihai
afirma ,,Şi am luat Ardealul în numele lui Dumnezeu şi al Măriei Sale,
împăratul’’ , Mihai semnându-se ,,al Măriei Sale serv, Mihai Viteazul.’’ Prin
aceasta a căutat să-i îndepărteze pe austrieci de la
adevăratul motiv al cuceririi Transilvaniei - refacerea frontului antiotoman prin
unirea Ţărilor Române.
De asemenea, şi padişahului Mihai îi trimite o scrisoare prin care îşi prezintă
gestul, care însă, se explică el, nu aduce nicio atingere imperiului, angajându-se să
trimită în continuare padişahului peşcheşuri. În schimb, când este vorba de regele
polon, tonul său este cu totul altul, după cum reiese din scrisoarea lui leremia
Movilă, în care spunea: ,,Înţelegem că regele (polon) este supărat pentru aceasta
(alungarea lui Andrei Bathory) din care pricină rog să îi transmiţeţi regelui să ştie
pesemne precurm a fost voia lui Dumnezeu, aşa a fost’’. Adevărata poziţie pe care o
are Mihai după cucerirea Ardealului, este subliniată de însăşi titulatura pe care o ia:
Ioan Mihai Voievod, din mila lui Dumnezeu, domn al Ţării Ardealului şi al Ţării
Româneşti.’’
Nu se aminteşte de vreo supunere faţă de împărat sau faţă de altcineva. Astfel,
dacă faţă de Rudolf al ll-lea şi sultan, Mihai se străduieşte să pară omul care a
făcut un serviciu suzeranului său, în realitate, faţă de supuşi îşi arată adevărata
intenţie. Practic, tot ceea ce a întreprins în perioada cât a stăpânit Transilvania, a
ilustrat acest lucru. Până a intrat în Moldova, să-l înlăture pe leremia Movilă, prin
corespondenţa trimisă acestuia, i-a adormit vigilenţa făcându-i urări de domnie lungă
şi chiar exprimându-şi dorinţa de a fi prieteni. În primăvara lui 1600, a intrat în
Moldova şi a cucerit-o.
Unirea celor trei Ţări Române a fost opera geniului politic şi militar care I-a
caracterizat pe Mihai Viteazul, dar ea a născut reacţii violente din partea
duşmanilor şi a forţelor aliate.
 Scurta încheiere
Parcă simţindu-şi sfârşitul, într-un memoriu înaintat ducelui Toscanei, la 3 febr.
1601, Mihai spunea: [...] ,,În vremea aceasta oricine poate vedea că n-am cruţat
nici cheltuieli, nici sânge, nici propria-mi viaţă, ci am purtat războiul foarte mult
timp, cu sabia în mână însumi. [...].’’
Peste câteva luni, avea să fie ucis din motive de ordin politic şi orgoliu de
nemăsurat.

Bibliografie:
1. Bălcescu, Nicolae - Românii supt Mihai Voievod Viteazul, ,Bucureşti, Editura
,,Tineretului", 1960;
2. Sârbu, Ion - Istoria lui Mihai Vodă Viteazul, Domnul Ţării Româneşti, Timişoara,
Editura ,,Facla", 1976.
 PERSONALITATEA, FACTOR IMORTANT ÎN SUCCESUL ŞCOLAR AL
ELEVULUI SPORTIV

97 Prof. Marinescu Liviu Stelian

În viaţa de zi cu zi de multe ori sunt folosiţi termenii de persoană şi

personalitate, sensul comun al acestuia din urmă fiind o însuşire sau calitate pe care
cineva o poate avea sau nu. Dar utilizarea lor ca termeni psihologici necesită o
definire mai exactă a personalităţii.
Se pune întrebarea „ Ce este personalitatea? ". Istoria psihologiei, între
anumite limite, se confundă cu istoria răspunsurilor la această întrebare
fundamentală. După cum afirma încă Atkinson „ Studiul personalităţii nu este numai
cea mai ambiţioasă, ci şi cea mai veche arie de interes din cadrul psihologiei.”
Psihologia sportului acordă de asemenea o mare importanţă studiului
personalităţii. „ Specialiştii domeniului s-au convins deja că pentru marea
performanţă nu sunt necesare doar calităţi motrice, de nivel superior, ci şi trăsături de
personalitate compatibile cu exigenţele şi tensiunea psihică generată de competiţia
sportivă .”
Conceptul de personalitate rezultă din analiza statistică a acţiunilor
(conduitelor) unui subiect, căutând elementele caracteristice, definitorii pentru
individul respectiv.
Într-un anumit sens, prin personalitate înţelegem pe cineva care face dovada
unor însuşiri – acceptate pozitiv în plan social – prin care se remarcă în faţa celor din
jur. De aceea ne putem pune întrebarea: Performerul sportiv reprezintă o
personalitate? Sau: Ce semnificaţie are performanţa sportivă pentru ca ea să
reprezinte un prilej de afirmare în plan social? Sau: Performanţa sportivă reprezintă
un act cu valoare culturală?
Putem afirma că personalitatea exprimă sintetic schemele comportamentale
relativ stabile, componente cognitive (de recepţie şi rezolvare – decizie) dar şi de
execuţie. Aceste scheme comportamentale poartă o simultană şi triplă determinare
bio-psiho-socială, deoarece adaptarea s-a realizat prin asimilarea mediului natural şi
social la structurile biologice caracteristice speciei şi antecesorilor. Rezultatul
asimilării, acomodarea în ceea ce caracterizează un subiect este tocmai suma
schemelor comportamentale caracteristice, formate într-un mediu natural şi social
specific.
Specialiştii în sociologia ori în psihologia sportului, a sportului de performanţă
răspund afirmativ sau negativ la acest gen de întrebări; un lucru este cert: competiţia
sportivă la orice nivel s-ar desfăşura implică din plin laturi ale personalităţii, în
special planul afectiv. Sentimentele trăite de sportivi fie în situaţie de victorie, fie de
eşec, trăirile suporterilor, toate acestea subliniază necesitatea studierii laturii
psihologice a sportului, astfel încât să se poată stabili influenţa pozitivă pe care
sportul o poate avea asupra dezvoltării personalităţii.
Sportului i se reproşează de multe ori, mai ales atunci când se ajunge la marea
performanţă, că degenerează în manifestări negative din punct de vedere etic. Goana
după performanţă cu orice preţ sau fanatismul exagerat reprezintă extreme grave, care
degradează normele de fairplay.
Alteori i se reproşează că ar fi un factor care ar duce la înstrăinarea omului
zilelor noastre, întrucât sălile de sport, bazinele de înot, stadioanele, lumina artificială
înlocuiesc natura. Sportivul ajunge să nu mai lupte prin forţele sale, ci e produsul
unor teorii şi tehnologii care îl înstrăinează de el însuşi.
Căpătând statutul de vedetă, atitudinea sportivului se schimbă şi el nu este tot-
deauna pregătit pentru noua sa imagine. Caută să se menţină în top prin orice mijloa-
ce, unele atât ilegale, cât şi nesănătoase, cum ar fi doping-ul. Doar o personalitate pu-
ternică poate face ca aspectele negative să fie ţinute deoparte de arenele sportive, iar
aceasta se poate construi începând cu vârstele mici.
Dintre diversele manifestări ale personalităţii, cele temperamentale sunt de
obicei cele mai accesibile observaţiei. Clasificări ale tipurilor de temperament există
încă din antichitate şi în bună măsură ele sunt valabile şi astăzi. Astfel, Hipocrate sta-
bilea patru tipuri de temperament: sangvinic, flegmatic, coleric şi melancolic.
Temperamentul sangvinic (verbul caracteristic A VORBI )
Este determinat de un sistem nervos puternic, echilibrat şi mobil. Se caracteri-
zează prin vioiciune, mişcări repezi, vivacitate emoţională, ritm constant al activităţii.
Bine dispus, adaptabil şi eficient, calm şi cu bun autocontrol, sangvinicul nu oscilează
în ceea ce întreprinde. Ştie să renunţe şi să aştepte, fiind în acelaşi timp sociabil şi nu
totdeauna ambiţios, dar nici pasiv.
Deşi poate fi uneori superficial şi instabil în relaţiile cu ceilalţi, sangvinicul se
va adapta uşor la antrenamente şi competiţii, manifestând iniţiativă şi dorinţă de suc-
ces. În general nu va avea conflicte cu antrenorii şi coechipierii, încadrându-se în
normele de disciplină. Nu va protesta la deciziile arbitrilor şi nu se va manifesta vio-
lent.
Ca aspecte negative se poate semnala faptul că sportivul cu un temperament
sanguin, datorită superficialităţii, pot să nu ajungă la performanţe superioare. Chiar în
timpul antrenamentelor, dacă nu sunt supravegheaţi, nu execută exerciţiile monotone
sau care cer un efort deosebit. De asemenea, există posibilitatea ca acest tip de spor-
tivi să fie influenţat negativ de către un anturaj nepotrivit, datorită faptului că este
influenţabil. De aici necesitatea de a fi controlat şi supravegheat riguros, deprins să
muncească temeinic şi să ducă o viaţă ordonată.
Temperamentul flegmatic (verbul caracteristic A LINIŞTI )
 Este bazat pe un sistem nervos puternic, echilibrat, fiind un tip calm, lent, care
manifestă răbdare în activitate. Angrenat în activitate, este meticulos, înclinat spre
amănunte, perseverent. Tocmai datorită perseverenţei şi capacităţii de concentrare,
duce la bun sfârşit sarcinile încredinţate şi poate ajunge la rezultate de excepţie.
Cumpătat şi cu simţul măsurii, flegmaticul nu manifestă încredere exagerată în forţele
sale, apreciind preponderent pe alţii. Disciplinându-şi riguros conduita, leagă mai
greu prietenii, dar acestea sunt de durată.
Inerţia flegmaticului este punctul său negativ. Se adaptează mai greu la situaţii
noi, nu poate trece uşor de la o activitate la alta şi nu renunţă uşor la obişnuinţele sale.
Avantaje şi dezavantaje există şi la acest tip de temperament în activitatea
sportivă. Dacă pe el se poate conta, având reacţii constante, fiind perseverent, conşti-
incios şi manifestând stăpânire de sine în situaţii cheie, faptul că este lent poate să-l
defavorizeze, căci uneori este depăşit de situaţie. Antrenorul va manifesta răbdare cu
un astfel de sportiv, performanţele apărând uneori mai târziu.
Temperamentul coleric ( verbul caracteristic A FACE )
Având un sistem nervos puternic şi neechilibrat, colericul se manifestă explo-
ziv, nestăpânit şi inegal. El trece de la acţiuni de intensitate maximă la abandon sau
inactivitate. Oscilaţiile cu amplitudini mari se manifestă atât în activitate, cât şi în
plan afectiv. Nerăbdător, colericul se poate entuziasma la maxim, iar apoi poate de-
veni pesimist şi chiar suspicios.
Se simte în largul lui când acţionează în condiţii de risc, chiar dacă e necesar
un mare consum de energie. Nu acceptă monotonia şi dă randament când e solicitat în
scopuri de mare însemnătate. Bun organizator, are înclinaţii spre acţiune şi spre statu-
tul de lider.
Trăsăturile sale negative sunt, pe de o parte, conduita imprevizibilă, iar pe de
altă parte izbucnirile pe care nu şi le poate stăpâni, ceea ce îl face să nu fie totdeauna
agreat în colectivitate.
Temperamentul coleric pare avantajat în activitatea sportivă, care presupune
solicitare mare, competitivitate, decizii în situaţii de risc. Dar insuccesele inerente pot
influenţa negativ un astfel de sportiv, acestea, ca şi monotonia antrenamentelor ori
condiţiile stresante putând duce la manifestări ce afectează rezultatele: izbucniri vio-
lente, conflicte cu adversarii, coechipierii antrenorul sau chiar arbitrii. Cu asemenea
sportivi antrenorul trebuie să manifeste mult tact în activitatea educativă. O grijă su-
plimentară e necesară atunci când antrenorul însuşi posedă acelaşi tip de tempera-
ment.
Temperamentul melancolic ( verbul caracteristic A GÂNDI )
Melancolicul posedă un sistem nervos caracterizat prin slăbiciune. Fără să fie
vorba de melancolie ca boală psihică, acest tip de temperament manifestă predispo-
ziţie către stări de tristeţe, mergând până la depresie. În situaţii critice, persoanele cu
un temperament melancolic nu dau rezultate pe măsura posibilităţilor, eşuând mai
frecvent decât alte tipuri de temperamente. În condiţii obişnuite, acţionează cu răbda-
re şi conştiinciozitate, remarcându-se printr-o autoexigenţă ridicată. Este prezentă o
mare sensibilitate şi înclinaţie spre sentimentalism şi chiar o rupere de realitate. In-
succesul poate duce la reverie sau visuri sterile.
Sportivii cu temperament melancolic se caracterizează prin aceea că la antre-
namente dau rezultate mai bune decât la competiţii, nu din cauza unei mobilizări in-
suficiente sau superficialitate în pregătire, ci din cauza unei supramotivări care duce
la anihilarea iniţiativei. Ei simt nevoia ca în situaţii dificile să aibă în apropiere per-
soane în care au încredere – antrenor, părinţi sau un anumit coechipier. Antrenorul
poate avea o mare influenţă asupra unui astfel de sportiv. Pornind de la corectitudinea
sa în timpul antrenamentelor, de la dorinţa de a-şi face datoria, antrenorul îl va moti-
va în timpul competiţiilor, astfel încât să-şi depăşească emoţiile şi să dea randamentul
scontat.
Precizând că realitatea demonstrează că nu există tipuri pure de temperament,
individul concret prezentând combinaţii diferite ale trăsăturilor temperamentale, cu
anumite dominante, subliniem că succesul în sport depinde nu atât de temperament,
cât de aptitudini şi motivaţie. Manifestarea unor deficienţe de temperament poate fi
contracarată prin compensare, prin dezvoltarea unor trăsături pozitive, a unor atitu-
dini corespunzătoare. Temperamentul este o latură a personalităţii asupra căreia greu
se poate interveni prin educaţie. Sportivul va fi cooptat de antrenor în propria sa for-
mare, activitatea cu el devenind un act de autoeducaţie. Potrivit lui Paul Popescu -
Neveanu, „ afectivitatea rămâne principala sferă de evidenţiere a temperamentului
prin parametrii de sensibilitate, tonus afectiv, stabilitate, profunzimea trăirilor ”, ceea
ce duce la ideea că personalitatea sportivului poate fi modelată prin acţiune asupra
emoţiilor, a trăirilor.
M. Zlate face precizarea că temperamentul exprimă „forma de manifestare şi
nu conţinutul vieţii psihice […], prin el însuşi temperamentul negenerând nici
conţinuturi psihice, nici performanţe.” Colorând viaţa psihică şi punându-şi amprenta
asupra ei temperamentul nu-l face pe om bun sau rău, cinstit sau incorect, talentat sau
netalentat. Factorii care influenţează toate aceste trăsături sunt mulţi alţii şi fac obiec-
tul de studiu al psihologiei.
Considerăm că dacă echipa care lucrează cu şcolarul mic, alcătuită din antre-
nor, învăţătorul clasei cu profil sportiv, medic, psiholog şi alţi specialişti are perma-
nent în vedere aceste caracteristici de ordin psihologic, atunci antrenamentul sportiv
va fi cu adevărat eficient, iar sportivul angrenat în acest tip de activitate va putea
obţine rezultate de succes.
BIBLIOGRAFIE:
➢ Atkinson, Richard şi ceilalţi - „ Introducere în psihologie ”, Editura
Tehnică, Buc., 2002
➢ Holdevici, Irina; Epuran, Mihai - „ Compendiu de psihologie pentru an-
trenori ”, Ed. Sport -Turism, Buc., 1980
➢ Zlate, Mielu - „ Eul şi personalitatea ”, Ed. Trei, Buc., 2004
 BISERICA ŞI SOCIETATEA ÎN CONTEXTUL EPISTOLELOR PAULINE –
PARTEA A II-A

98 Pr. Drd. Constantin Bîrsan Nicolae

Prima problemă socială cu care Biserica primară a trebuit să se confrunte a fost

aceea a sărăciei, şi se vede din Cartea Faptelor că răspunsul nu a fost găsit într-o
teorie politico – economică, ci în generozitatea voluntară, dictată de credinţa în Iisus
Hristos şi de experienţa Pogorârii Duhului Sfânt (Faptele Apostolilor 2). Asistenţa
acordată celor săraci a constituit pentru comunitatea creştină din Ierusalim unul din
momentele în care s-a exprimat intensa viaţă comunitară a celor care au crezut în
evenimentele mântuitoare ale pătimirii – morţii – învierii lui Iisus Hristos. Biserica
primară în lumina acestor evenimente mântuitoare a găsit răspunsuri concrete la
problema sărăciei în cadrul comunităţii sale. În acest sens trebuie înţelese expresiile
“comuniunea bunurilor” şi “slujirea la mese” despre care ne înştiinţează Cartea
Faptelor. Originea instituirii celor Şapte nu este menţionată în afara Cărţii Faptelor.
În Faptele Apostolilor 6, 1-6, Sfântul Luca prezintă instituirea grupului Celor Şapte,
apoi activitatea a doi dintre ei: Ştefan (Faptele Apostolilor 6, 8 – 8, 2) şi Filip
(Faptele Apostolilor 8, 5 – 40; 21, 8 – 9). Sfântul Luca nu-i desemnează decât prin
numărul lor, cei Doisprezece, fără să le atribuie un titlu, îl va numi totuşi pe Filip,
evanghelist, în Faptele Apostolilor 21, 8. Cei Şapte sunt cu siguranţă iudei de origine,
cu excepţia lui Nicolae, care era un prozelit, dar potrivit numelor pe care le poartă şi
mediului în care şi-au exercitat activitatea, indică faptul că ei aparţineau iudaismului
elenistic. Potrivit Scripturii numărul şapte evoca, în general, ideea perfecţiunii,
plinătăţii, uneori el simbolizează lumea păgână, din cauza celor şapte neamuri păgâne
care înconjurau Israelul (Iosua 3, 10). În preajma erei creştine, numărul şapte se
referă la numărul membrilor din administraţia unei comunităţi sau a unei cetăţi
iudaice[1]. Contextul instituirii Celor Şapte este cel al neînţelegerilor ivite între iudeii
de limba greacă legaţi de Diaspora prin limbă şi cultură, dar şi de iudeii palestinieni,
vorbitori de limba aramaică. Primii se plângeau că văduvele lor erau neglijate în
“slujirea zilnică”. Cei Doisprezece hotărăsc instituirea unei noi slujiri diferite de cea a
lor, “rugăciunea şi slujirea Cuvântului” (Faptele Apostolilor 6, 2 şi 4). Rolul pe care
trebuia să îl îndeplinească Cei Şapte ridica o problemă. Potrivit relatării din Faptele
Apostolilor 6, cei Şapte au fost instituiţi pentru a se ocupa de asistenţa materială:
slujirea la mese, sau, mai precis, acordarea unui ajutor pecuniar văduvelor (Faptele
Apostolilor 6, 1-2). Sfântul Luca, însă, descrie activitatea a doi dintre membrii acestui
grup, Ştefan şi Filip, şi se observă că ei se ocupau de cu totul altceva decât cu slujirea
zilnică a văduvelor deşi fuseseră instituiţi pentru a permite Apostolilor să se dedice şi
mai bine slujirii Cuvântului, proprie Apostolilor, îmbrăţişând idei fundamentale ale
propovăruirii pauline[2]. Ştefan, plin de “înţelepciune şi Duh” (Faptele Apostolilor 6,
10) propovăduieşte într-o sinagogă iudeilor elenişti (Faptele Apostolilor 6, 9). Filip
răspândeşte cuvântul lui Dumnezeu în Samaria (Faptele Apostolilor 8, 5-40), iar
Sfântul Luca îi acordă titlul de evanghelist (Faptele Apostolilor 21, 8).

După Faptele Apostolilor (11, 19-20), ucenicii proveniţi din mediul elenistic al
Ierusalimului îi evanghelizează pe grecii din Antiohia. O interpretare foarte
răspândită în zilele noastre în rândul comentatorilor, vede în Cei Şapte, un grup de
conducători spirituali ai comunităţii creştinilor elenişti din Ierusalim, chiar dacă un
grup de prezbiteri se constituise chiar în Ierusalim şi se îngrijea de comunitatea
creştină de limbă aramaică. Sfântul Luca a preluat şi a reinterpretat această tradiţie,
subliniind subordonarea Celor Şapte faţă de Cei Doisprezece pentru a evidenţia
unitatea slujirii eclesiale sub conducerea Apostolilor. Mulţi comentatori resping ideea
conform căreia vede în Cei Şapte instituirea diaconilor. Cei Şapte nu trebuie înţeleşi
în sensul tehnic al termenului de “diaconi” (διακονοι) potrivit diaconatului
instituţionalizat din vremurile noastre. Ei au fost instituiţi pentru a-i ajuta pe Cei
Doisprezece în administrarea temporală a comunităţii, ei se află alaturi de Apostoli.
Ştefan şi Filip se disting mai ales prin slujirea Cuvântului ceea ce, nu minimalizează
rolul cu caracter social pentru care au fost aleşi. Rolul Celor Şapte a fost de scurtă
durată: Ştefan a fost ucis, ceilalţi s-au răspândit prin diferite locuri din cauza
persecuţiilor. Când Pavel şi Barnaba se întorc din Antiohia purtând cu ei roadele
colectei, ca dar al acelei comunităţi, le-au încredinţat perzbiterilor (πρεσβύτεροι)
(Faptele Apostolilor 11, 30). Reiese de aici că la Ierusalim, prezbiterii îndeplineau
această slujire cu caracter social. Instituirea Celor Şapte se desfăşoară în trei etape:

▪ propunerea este făcută de către Apostoli (v. 2 – 4),

▪ alegerea din partea comunităţii (v. 5),
▪ punerea mâinilor de către Apostoli (v. 6).
Reiese încă o dată că Cei Doisprezece constituie elementul unificant al comunităţii.
Se poate spune, prin urmare, că Faptele Apostolilor 6, 1-7 atestă o cotitură în
desfăşurarea lucrurilor: solidaritatea ca o nouă trăsătură esenţială şi caracteristică a
existenţei creştine, deja expresă în cadrul ideal şi paradigmatic al comuniunii
bunurilor în comunitatea primelor zile, devine acum o asistenţă cotidiană organizată
sub conducerea Celor Şapte, aleşi în mod special ca să se îngrijească de cei săraci[3].
Creşterea comunităţii şi Cuvântului determină în acelaşi timp şi creşterea exigenţei
solidarităţii, care-şi găseşte în instituirea Celor Şapte o soluţie potrivită şi funcţională,
fiind o unanimitate resuscitată de Duhul Sfânt în continuitate cu viaţa şi învăţătura
Domnului Înviat, Profetul şi Mesia celor săraci. Marea colectă paulină (I Corinteni
16, 1-4; II Corinteni 8-9, Romani 15, 25-32) constituie un semn concret al
solidarităţii care trebuie să manifeste voinţa de comuniune dintre creştinii proveniţi
dintre păgâni şi iudeo – creştinii din Ierusalim; la fel colecta antiohiană exprima
aceeaşi “unanimitate” dintre comunităţi diverse anticipând într-un anumit fel sensul
întrunirii apostolice în Ierusalim (Faptele Apostolilor 15). Atât Sfântul Apostol Luca,
cât şi Sfântul Apostol Pavel (II Corinteni 8, 4; 9, 1, 13; Romani 15, 13), califică de
două ori acest gest de solidaritate folosind termenul – διακονία – (Faptele Apostolilor
11, 29; 12, 25) , adică o “slujire a dragostei” care răstoarnă opoziţia dintre “a da / a
primi” în ecuaţia paradoxală “dăruind vei dobândi” ═ ”cel ce primeşte, dăruieşte”
pentru înlăturarea oricărei diferenţe dintre cei care au fost încorporaţi în Acelaşi
Domn Hristos Mort şi Înviat care i-a făcut părtaşi dumnezeieştii firi prin botez pe toţi
creştinii care participă la acelaşi har dumnezeiesc.

Colecta antiohiană şi comuniunea bunurilor sau slujirea la mese, manifestă prin

solidaritate, adică printr-o slujire a dragostei – relaţia fiinţială care uneşte în mod
intim persoane diverse, comunităţi diverse prin faptul că toţi au devenit în Hristos
“casnici ai lui Dumnezeu”[4].
În baza acestei solidarităţi, comunitatea creştină devine un punct de atracţie care
depăşeşte barierele separării etnice, economice sau sociale. Atât pentru Sfântul Luca
cât şi pentru Sfântul Pavel, slujirea celor săraci constituie de fapt o slujire adusă lui
Dumnezeu, care se manifestă în comuniune şi nu în uniformitate, în reciprocitate, în
unanimitatea de sentimente şi intenţii, săvârşită de lucrarea Duhului Sfânt. În
concluzie, se poate vedea că problemele sociale au constituit o preocupare imediată a
comunităţii creştine primare. Cartea Faptelor dă mărturie de modul în care a înţeles să
soluţioneze această problemă, şi anume în trei moduri: prin comuniunea bunurilor,
slujirea la mese şi colecte. Sunt moduri diferite dictate de împrejurări şi situaţii
diverse, însă toate pornesc din adeziunea liberă şi spontană la Hristos prin puterea
Duhului Sfânt. În mod paradoxal mesajul credinţei, în viziunea Sfântului Luca, se
prezintă astfel: primii creştini dăruiesc bunurile lor celor săraci alegând în mod liber
să devină săraci cu cei săraci pentru a putea astfel fi părtaşi cu toţii la bogaţia darului
care vine de la Dumnezeu. Este vorba de o actualizare concretă a participării la
sărăcia tainică a lui Hristos după cum se exprimă Sfântul Pavel: “Căci cunoaşteţi
harul Domnului nostru Iisus Hristos; că El, bogat fiind, a sărăcit de dragul vostru
pentru ca voi prin sărăcia Lui să vă îmbogăţiţi” (II Corinteni 8, 9).

[1] Pr. Prof. Dr. Constantin Corniţescu, Studiul biblic al Noului Testament – Curs
pentru anul II, Editura Europolis, Constanţa, 2005, p. 52
[2] Ibidem, p. 9
[3] Diac. Prof. N. I. Nicolaescu, op.cit., p. 65
[4] Ibidem, p. 67
 ASPECTUL COMUNITAR, BISERICESC ŞI ECLESIAL AL ACTIVITĂŢII
FILANTROPICE

99. Pr. Drd. Cătălin Constantin C. Caucă

Vorbind despre Biserică şi în Biserică, despre rolul şi importanşa ei, mai cu seamă
în vremurile acestea, postmoderne, am ajuns la multe definiţii ce i se dau Bisericii, cu
alte cuvinte am ajuns la o teoretizare, la o nuanţare a detaliilor. Nu ştim, în schimb, în
ce măsură, împlinim în practică cunoştinţele teoretice pe care le cunoaştem despre
Biserică şi dacă le împlinim în Biserică, acolo unde le este locul şi rostul! Şi din
cauza acestei stări de fapt există o tensiune: între real şi ireal, între istorie şi Împărăţia
Lui Dumnezeu. Sau, mai concret, între idealul creştin: care este viaţa în Iisus Hristos
şi viaţa pământească pe care o ducem cu toţii. Rezolvarea acestei antinomii,
contradicţii, nu implică numai acţiunea umană, ci şi divină. Prin el, omul, a realizat
prea puţin în planul sensului şi al destinului său. Când singur vrea să se
autodivinizeze, să se facă înger, de fapt el ajunge fiară. Iar mântuirea noastră se
realizează aşezându-se sub Revelaţie, nu deasupra ei. Omul căzut refuză Revelaţia, el
pune condiţie Revelaţiei, erezia, produsul subiectivismului demonic, face ce vrea cu
Revelaţia şi transmiterea ei prin Biserică. Ei uită că natura Revelaţiei, nu este o sumă
de propoziţii, de informaţii, iar înţelegerea mântuirii nu e una gnostică, teoretică. Prin
urmare, nu se poate reduce creştinismul la un simplu moralism sau doctrinalism,
acestea sunt metode ale misionarismului neoprotestant. Trebuie să înţelegem, să
căutăm, să aflăm că dogma nu este doctrinalism iar morala eticism, ci ele sunt viaţă,
adică participare la Dumnezeu. După Slăvita Sa Înviere, Mântuitorul Iisus Hristos se
arată ucenicilor şi le spune: ”Mergând, învăţaţi toate neamurile, botezându-le în
numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh”. Şi puţin mai târziu: „Şi iată Eu sunt
cu voi în toate zilele până la sfarşitul veacului” (Matei 28, 19-20), (Marcu 16, 15),
(Luca 24, 47), (Faptele Apostolilor 1, 8), (Romani 10, 18). Cuvântul “toate” arată
natura şi porunca misiunii. Misiunea se realizează pe baza Scripturii şi a Tradiţiei
liturgice şi patristice, căci Iisus Hristos Însuşi a zis: „Iar când va veni Acela, Duhul
Adevărului, vă va călăuzi la tot adevărul” (Ioan 16, 13), (Marcu 13, 11), (Luca 12,
11), (I Ioan 2, 27). Conştiinţa misiunii trebuie lărgită, iar misiunea Bisericii nu a
înţeles alegerea ca supremaţie. Pe lângă Sfintele Taine, căci astfel avem legătura cu
Mântuitorul Iisus Hristos, trebuie să se înţeleagă că acest trup al Bisericii este şi
organizat după concepţia paulină, din Epistola către Efeseni. Ortodoxia şi Biserica
Romano-Catolică au o înţelegere bisericească, eclesială, socială şi comunitară a
credinţei, deci obiectivă, ca realizare şi plenitudine a Lui Iisus Hristos.
Denominaţiunile creştine, ereziile istorice înţeleg individualist credinţa. Se uită sau
nu se înţelege, că Biserica poate fi contestată nu numai secularistic – sociologic, ca
ideologii ateiste, ci şi din interiorul ei, de natura creştină. Aşadar, Biserica şi Iisus
Hristos sunt o unitate indisolubilă. Istoria misiunii se identifică cu istoria Bisericii.
Istoria ei este relaşia Lui Dumnezeu cu semenii şi invers. Neavând o istorie a
misiunii, nu ai o istorie a Bisericii, şi atunci, eşti doar o simplă adunare, un grup de
oameni, o apariţie meteoritică, stelară pe scena istoriei şi a teologiei. Trebuie să iei
aminte, la fel şi noi! Relaţia umanităţii cu Dumnezeu se înţelege ca realitate istorico–
teandrică şi sinergetică. Vocea profetică a Bisericii se aude în istorie, căci nu se
concepe ca, propovăduind adevărul, să nu mustri păcatul. Glasul ei este aidoma
cuvintelor Scripturii: „Iată Eu stau la uşă şi bat”. Chemarea ei se îndreaptă către toţi,
şi face acest lucru din ziua Cincizecimii, prin vicisitudinile istoriei. Glasul ei străbate
veacurile, căci mărturisirea credinţei creştine îi aparţine doar Ei, în acest fel
ajungându-se la o relaţie simfonică dintre Biserica luptătoare şi cea triumfătoare. Iar
cum, după această dezbatere, destul de extinsă, revenind la subiectul acestui studiu,
vom susţine şi argumenta că postmodernitatea constituie stadiul societaţii actuale, de
valorizare excesivă a sinelui uman hipertrofiat, postulând dezvoltarea acestuia în
contextul mai larg al noilor cuceriri ale ştiinţei şi tehnologiei, în spirit secularizant şi
globalizant. Societatea postmodernă dezvoltă şi o cultură postmodernă, adaptată
perfect cerinţelor ei. Dacă ne vom raporta la definirile care-i sunt date de către
specialişti, vom arăta, împreună cu J. Francois Lyotard, că: „postmodernitatea este
incredulitatea arătată meta-istoriei”[1]. Evident, analiza semantică indică succesiunea
firească a postmodernitaţii după modernitate, din care îşi extrage şi sevele. Iar aceasta
din urmă s-a definit în contextul mai larg al prefacerilor economice şi sociale care au
revoluţionat mapamondul, odată cu marile descoperiri ştiinţifice, făcute posibile în
cadrul noilor orânduiri care au transformat din temelii sistemele de conducere
aristocratică, feudală, în aşa-numitele democraţii capitaliste. O eră a modernităţii, aşa
cum o gândim astăzi în lumea contemporană, porneşte în plan economic de la maşina
cu aburi, de la care a fost deschisă calea tuturor invenţiilor tehnicii, prin cercetare
ştiinţifică asiduă. În plan social, a fost realizată, treptat, sporirea gradului de confort
al populaţiei, deşi, la început, toate cuceririle amintite au fost accesibile unui număr
foarte mic de persoane, raportat la populaţia planetei. Progresează lent şi mijloacele
de comunicare, punându-se bazele mass-media prin aparişia primelor publicaţii şi a
radioului[2].
Deja, această eră socială a suferit modificări structurale profunde, fapt pentru care
specialiştii vorbesc de transformarea ei, încetăţenindu-se deja termenul de
posmodernitate, ca fiind definitoriu pentru societatea de astăzi. Notele dominante ale
postmodernitaţii sunt date de expansiunea fără precedent a tehnologiei informaţiei,
accesul neîngrădit la date şi rolul tot mai accentuat deţinut de mass-media în formarea
personalităţii umane. În plus, continuă avântul tehnologiilor avansate, asistate de
forme de inteligenţă artificială. Observăm şi creşterea de neimaginat a gradului de
accesibilitate a oamenilor la noile realizări ale progresului şi civilizaţiei
contemporane: un procent tot mai mare din populaţia planetei are acces la tehnologii
de ultimă generaţie. Un alt factor care încurajează instalarea unei mentalităţi
postmoderne în societatea contemporană îl constituie progresul economic, generator
de bunăstare materială. Acest aspect se constată, mai ales, în ţările puternic
dezvoltate, neafectate de războaie sau conflicte etnice. Postmodernismul s-a instalat
pe fondul unui progres fără precedent al bunurilor de consum, asemeni hambarelor
pline din Evanghelie (Luca 12, 16-21), (Matei 13, 22), (Marcu 4, 19), în detrimentul
culturii spiritului, aflate într-un teribil regres. Individualismul presupune cultivarea
valorii exagerate a sinelui, în maniera deja experimentată de New Age. Societatea
postmodernă îi solicită omului să se afirme cu orice preţ, căutând să promoveze cât
mai sus, pe scară ierarhică, la nivel economic, politic, cultural etc. Aceasta
presupune, în mod necesar, negarea identităţii primite la naştere, inclusiv în ceea ce
priveşte apartenenţa religioasă. Tot mai mulţi tineri se declară indiferenţi faţă de
aspectele tradiţionale ale existenţei şi receptivi faţă de pseudo-culturi de import.
Această goană nesăbuită după avansare socială sau agoniseală materială îl transformă
pe om în sclavul unei rutine zilnice generatoare de stres şi oboseală, privându-l de
orice dorinţă de elevare spirituală, cu excepţia unor distracţii facile, aflate în trend.
Omul-maşină este sclavul jocurilor pe computer, al imaginilor comerciale care-l
împiedică să gândească liber, conştiinţa sa fiind amorţită complet de capriciile
impuse ale modei. Lectura, dezvoltarea imaginaţiei, poezia, lirismul, sunt qvasi-
inexistente. Se pune în valoare individul şi se abandonează persoana. Forţa interioară
nu se bazează pe echilibru, pe cunoaştere a realităţilor vieţii, pe abandonarea în voia
lui Dumnezeu (Matei 6, 33), (Coloseni 3, 2), (Psalmi 36, 4): ”Căutaţi mai întâi
Împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui şi toate celelalte se vor adauga vouă”[3].
Dimpotrivă, forţa omului postmodern rezidă tocmai în dezechilibrul său interior,
acesta îl determină să se abandoneze condiţiei stresante a vieţii, pentru a scăpa de
marile chestiuni existenţiale. Se află într-o depresie continuă, justificând existenţa
unei pleiade de „psihologi”, care îi „refac” echilibrul prin terapii de exacerbare a
propriei personalităţi.

În plan religios, se impune secularismul, curent care neagă, în mod violent,

exprimarea religiozităţii, manifestată în cadrul Bisericilor tradiţionale. În definirea lui
se analizează, de obicei, trei aspecte esenţiale:
▪ pierderea treptată a interesului pentru practica elementelor definitorii religiei de
bază. Cea mai mare problemă ridicată de secularizare se pune în plan individual.
Aşa cum am arătat deja, este o certitudine îndepărtarea omului de trăirea
faptului religios în sine. Tot mai mulţi oameni se declară indiferenţi faţă de orice
exprimare a religiozitaţii. În acest caz, singurul remediu îl constituie întoarcerea
la soluţiile vieţii spirituale, la valorile perene ale sfinţeniei, dorită a se cultiva
încă din viaţa aceasta. Ortodoxia are resurse inestimabile în acest sens; din
păcate, ele nu sunt puse în valoare aşa cum ar trebui, fiind adeseori estompate de
folclorismul, lipsa de evlavie şi rutina unor slujitori nevrednici;
 ▪ refuzul plictisit al primirii de informaţii din sfera religioasă, care să justifice în
vreun fel existenţa proniatoare a lui Dumnezeu. Secularismul postmodern se
caracterizează prin negarea violentă a oricăror forme de religie insituţionalizată,
în favoarea făuririi unei religii proprii, descătuşate de apartenenţa la vreo
confesiune – celebra sintagmă: believing without belonging[4]. Tuturor
Bisericilor, confesiunilor şi cultelor li se aduc critici vehemente, începând cu
tenebre ce ţin de acţiunile lor trecute şi sfârşind cu contestări ale pretinsei lor
rigidităţiîn vremea noastră. De aceea, auzim pe mulţi oameni sub pretexte
minore, spunând: „am terminat-o cu Biserica!” şi chiar pun în practică astă
ruptură, încercând să se ţină cât mai departe de orice contact cu instituţia în
cauză fie că e vorba de locaşul de cult, fie de o posibilă întâlnire cu un sacerdot
sau chiar contactul cu un material religios ca atare;
▪ combaterea cu orice mijloace a prezenţei religioase în interacţiune cu
structurile social-politice şi economice, considerate strict „laice”. La nivelul
conducerii politice, există o paletă foarte variată de raportări între secularism şi
postmodernitate. Există ţări în care postmodernitatea s-a instalat definitoriu, am
putea spune, dar un procent relativ mare din populaţie se declară a fi credincios
practicant (S.U.A. şi Japonia). Unele state, deşi statutează o anumită confesiune
ca fiind religie naţională, sunt qvasi-seculare (exemplu: lutheranismul în
Danemarca), altele, deşi se prezintă a fi complet laicizate, sunt conduse din
umbră de o religie majoritară (exemplu: Turcia).
La noi, s-a vorbit tot mai mult, în ultima vreme, de necesitatea interzicerii orei de
Religie din şcolile de stat, punându-se accentul pe definirea separaţiei între cele două
instituţii. Concomitent, o decizie controversată a Consiliului pentru Combaterea
Discriminării a considerat necesar să avertizeze Ministerul Educaţiei Tineretului şi
Cercetării asupra scoaterii simbolurilor religioase din instituţiile de învăţământ laice.
Deşi decizia a fost anulată de Înalta Curte de Casaţie, printr-o hotărâre definitivă
recentă (13 iunie anul 2008), persistă o nelinişte în acest caz, căci mediatizarea lui nu
a reuşit să solidarizeze, aşa cum ar fi fost de aşteptat, părerile favorabile, decât într-o
mică măsură, în timp ce revendicările seculare au fost calmate cu insistenţă. S-a făcut
o prezentare total tendenţioasă unor manuale de Religie, care urmărea să atragă
sprijinul opiniei publice în favoarea denunţării lor ca fiind abuzive, intolerante şi
chiar violente[5].
Scopul este, evident, acelaşi: marginalizarea, cu orice preţ, a religiei, precum şi a
educării tinerilor în spiritul cunoaşterii şi trăirii acesteia. Toate aceste acţiuni, vădind
semnale clare de promovare a secularismului, în sens de laicizare forţată, au avut, în
mod paradoxal, un efect contrar celor aşteptate de promotorii lui: Biserica a
reacţionat ferm, atât prin combaterea erorilor şi denigrărilor proferate, cât şi prin
implementarea unor strategii misionare mai eficiente, însemnând revizuirea şi
remedierea unor aspecte negative semnalate. În acest caz, ar trebui să recunoaştem
secularismului şi un rol pozitiv. Dacă postmodernismul acceptă vreun fel de
religiozitate, atunci aceasta este cu totul diferită de tot ceea ce omul a experimentat
până acum. Este o asa-zisă „totală descătuşare”, mergând de la menţinerea
distorsionată a unor forme tradiţionale, neapărat aggiornate, până la preluarea
sincretică a unor elemente din cultura altor religii sau promovarea unor acţiuni
proprii, idei personale sau forme de divertisment – sub forma concretă a unei noi
idolatrii, extrem de periculoase (exemple de „idoli” postmoderni: munca şi
ascensiunea profesională, familia sau anumiţi membri ai acesteia, banii şi agonisirea
materială, idealurile politice, economice sau sociale, ficţiuni din producţii media sau
din cinematografie, vedete din toate domeniile sau chiar sporturi – vorbindu-se tot
mai des de „zeul fotbal”, de pildă). Credinţa tradiţională în Dumnezeu rămâne, de
cele mai multe ori, la nivelul unei simple exprimări declarative – Paşte şi Crăciun
transformate în evenimente mondene, cu relevanţă preponderent gastronomică, sau,
mai nou, experimentate prin turism „exotic” sau celebrate „tinereşte” în cluburi şi
discoteci; slujbele de botez, nuntă, înmormântare – privite doar ca exprimări
folclorice, cu o prezenţă a invitaţilor în continuă scădere la ritualul religios. Cauza
majoră a acestor stări de lucruri rezidă în conceperea lumii ca fiind autonomă şi,
implicit, idolatrizarea ei şi impunerea unui abis între transcendenţa Divinităţii şi
imanenţa lumii. Progresul extraordinar al ştiinţei şi tehnologiei este un factor
constitutiv al postmodernităţii, aşa cum am arătat deja. Se pune accent pe
cunoaşterea intelectuală, ca expresie a unei raţionalităţi exacerbate, promovate cu
ajutorul unor mijloace ultramoderne: internet, biblioteci virtuale, baze de date
computerizate – toate conduc la o informare detaliată şi facilă, dar, în acelaşi timp,
pot dăuna enorm: sunt suficiente câteva atacuri contra Bisericii, abil gestionate de
către grupuri de interese, pentru a justifica „legitimitatea” poziţiei detractorilor
acesteia, din interior. În raport cu cosmosul, se observă, deja, consecinţele unui
comportament iresponsabil al omului postmodern. Avid după bunăstare, el generează
şi amplifică o criză ecologică de proporţii, ale cărei consecinţe sunt greu de anticipat
pe termen mediu şi lung[6].Aceasta îl afectează, în primul rând, pe om, dar şi
celelalte specii de animale şi plante. Dezinteresul, am putea spune criminal, al omului
faţă de creaţia lui Dumnezeu, îl conduce pe acesta la nesupunere şi neascultare,
întrucât el a fost pus să stăpânească natura (Facerea 3), nu să o distrugă. Cercetările
asidue ale ştiinţei şi tehnologiei actuale vădesc, în unele domenii, o atitudine
potrivnică normelor creştine de etică şi bioetică. Bunăoară, „efortul constant de a
realiza roboţi cu viaţă psihică asemănătoare omului poate trăda fie o consecinţă a
golirii de conţinut a vieţii noastre, compensate prin crearea de artefacte cu conştiinţă,
fie o expresie a unei tentaţii demiurgice”[7]. Aceleaşi pretenţii creatoare se întâlnesc
şi în metodele de inginerie genetică neîngăduite de Biserică: fertilizarea în vitro şi
clonarea, unde „ joaca de-a Dumnezeu ” duce la consecinţe fatale, imprevizibile.
Globalizarea economică, politică şi culturală. Lumea este o imensă piaţă de
desfacere, tot mai multe graniţe dispar, se creează alianţe comerciale mondiale.
Planul spiritual se cere a-l urma îndeaproape pe cel material; de aceea, se încearcă a
se crea un conglomerat din religii, tradiţii şi culturi diferite. Inevitabil, se ajunge la
sincretism, ca ţintă ultimă a globalizării. Potrivit specialiştilor, este important ca
”sincretismul” să nu fie înţeles numai în accepţiunea sa negativă, ca o trădare a
Ortodoxiei. Biserica nu este o realitate statică, ci una dinamică”[8]. De aici, rezultă şi
necesitatea continuării dialogurilor ecumenice, multilaterale, în vederea statornicirii
unor principii misionare clare, care să gestioneze această sinergie între păstrarea
neştirbită a Tradiţiei şi adaptarea discursului la condţiile impuse de modernitate. Se
evită, astfel, două primejdii majore, dispuse antagonic: pe de o parte, o izolare care n-
ar conduce decât la colapsul unui nedorit suicid, iar pe de altă parte, o topire a
identităţii, incapabilă să se autodetermine în contextul unui sincretism absolut şi
definitiv. Aurea mediocritas – am putea spune.

[1] Mirel Bănică, Locul celuilalt- Ortodoxia în modernitate, Editura Paideia,

Bucureşti, 2007, p. 121.
[2] Ibidem, p. 122.
[3] De fapt, postmodernii susţin, în mare măsură, teza nietzche-ană a morţii lui
Dumnezeu. Referitor la aceasta, ne reţine atenţia o afirmaţie a lui Mihail Neamţu,
care are sonoritatea unui baros căzut pe nicovală: Timpul morţii lui Dumnezeu este
inaugurat prin violul sinistru al urii de sine. Este o rescriere în contextul mileniului
III a celebrului dicton hristic: Cel ce-şi urăşte sufletul său în lumea aceasta, acela îl
va păstra pentru viaţa veşnică (Ioan 12,25). A se vedea Mihail Neamţu, Gramatica
Ortodoxiei, Tradiţia după modernitate, Editura Polirom, Iaşi, 2007, pp. 40-41.
[4] G. Davie, Religion in Britain since 1945, Blackwell, Oxford, 1994, passim, apud
Nicolae Achimescu,Religii în dialog, Editura Trinitas, Iaşi, 2006, p. 413.
[5] Pr. Prof. Dr. Nicolae Achimescu, Religii în dialog, Editura Trinitas, Iaşi, 2006, p.
415.
[6] Adrian Lemeni; Pr. Răzvan Ionescu, Teologie ortodoxă şi Ştiinţă. Repere pentru
dialog, Ediţia a doua, revăzută şi adăugită, Editura Institultului Biblic și de Misiune
al Bisericii Ortodoxe Române, București, 2007, p. 427.
[7] Adrian Lemeni; Pr. Răzvan Ionescu, op.cit., p. 428.
[8] Pr. Lect. Dr. Radu Petre Mureşan, Provocări şi perspective ale Bisericii Ortodoxe
în Uniunea Europeană, în Biserica Ortodoxă în Uniunea Europeană. Contribuţii
necesare la securitatea şi stabilitatea europeană, Editura Universităţii din Bucureşti,
2006, p. 167.
 O GENERAŢIE GREU DE MULŢUMIT:
JENI ACTERIAN ŞI MIRCEA ELIADE

100 Costache Elena

Printre cei care au trăit în perioada anilor ’30 în jurul lui Mircea Eliade se numără
şi Arşavir şi Jeni Acterian. Personalităţile lor se disting foarte bine din literatura
diaristică pe care au scris-o: Portrete şi trei amintiri de puşcăriaş, Jurnal în căutarea
lui Dumnezeu (Arşavir Acterian) şi Jurnalul unei fete greu de mulţumit (Jeni
Acterian).
Jeni Acterian, adolescenta şi apoi tânăra mereu nemulţumită de ceea ce îi oferea
viaţa, studentă la Litere şi Filosofie şi apoi la Artă Dramatică, a avut ocazia în acea
perioadă strălucită din punct de vedere al culturii să-i întâlnească (şi datorită fraţilor
Haig şi Arşavir Acterian şi cumnatei sale, Marieta Sadova) pe toţi cei care au marcat
această perioadă interbelică a celor reuniţi sub semnul Criterionului: Mircea Eliade,
Petru Comarnescu, Dan şi Emil Botta, Mircea Vulcănescu, Mihail Sebastian,
Constantin Noica sau Emil Cioran, unii dintre ei colegi de liceu la Spiru Haret, unde
au şi deprins pasiunea pentru literatură. Aceşti tineri se remarcau prin pasiunea lor
pentru lectură şi pentru creaţie, ca şi pentru discuţiile critice pe marginea textelor lor
sau ale altor autori. Se remarcă, pe lângă Jeni Acterian, pentru care lectura reprezenta
principala activitate zilnică şi principala pasiune, şi Mircea Eliade, care uimeşte prin
modul aproape disperat de se arunca în lumea cărţilor: ,,Citea enorm, şi zic, ca un
apucat. Ziua nu-i ajungea spre a-şi satisface curiozitatea. A încercat treptat, treptat să
fure câte puţin din orele de somn, ajungând la patru ore de odihnă la o vârstă la care
organismul nu e încă de-ajuns de consolidat spre a suporta abuzuri de acest fel.” (p.
65) În acest context este interesant de amintit modul în care profesorul de matematică
Dan Barbilian (alias poetul Ion Barbu), care nereuşind să-i determine să preţuiască şi
să arate interes pentru disciplina pe care o preda, după cum mărturiseşte Arşavir
Acterian, utiliza constructiv timpul orelor pentru a-i sprijini în pasiunea lor pentru
literatură. În acest sens, profesorul nu numai că îşi arăta interesul pentru acest
domeniu, ci îi şi încuraja pe cei care dovedeau talent literar să persevereze în scris iar
pe cei care nu dovedeau talent literar îi sfătuia să renunţe la scris, pentru a nu rămâne
într-un domeniu pentru care nu dovedeau vocaţie. În Jurnalul fetei sunt amintiţi toţi
cei cu care i s-a intersectat existenţa în acea perioadă. Mă voi referi în acest context
doar la personalităţile literare.

Eugen Ionescu este admirat pentru felul său de a fi şi de a se raporta la creaţia sa:
,,Pentru prima oară văd un om care crede în inteligenţa sa şi în talentul său fără să fie
un înfumurat.” (1 iunie 1934, p. 67) Alături de Dan şi de Emil Botta, Dinu Noica şi
alţii, o atenţie deosebită îi oferă autoarea lui Emil Cioran, care i se pare aproape un
dublu al ei, în ceea ce priveşte mentalitatea acestuia: ,,Mirare că, în linie generală,
simte atât de identic cu mine.” (14 decembrie 1937, p. 184) El este cel care i-a intuit
luciditatea (observată şi de Mircea Eliade dar nu la aceeaşi dimensiune) pe care în
general cu mare dificultate o asocia cu femeile, înţelegându-i inevitabil şi suferinţa pe
care o implica acest simţământ. Sau îl aminteşte pe Mihail Sebastian, de a cărui
moarte este marcată: ,,Probabil că m-a impresionat pentru că îl cunoşteam sensibil şi,
dintr-un punct de vedere, oarecum similar mie (foarte oarecum... dar...).” (30 juin
1945, p. 389)

Cum este perceput Mircea Eliade? Arşavir Acterian îl vede, după întoarcerea lui
din India, dornic nu de absolut, aşa cum se aşteptau toţi cei care îl cunoşteau, ci de
relativităţi, căci nu i s-a oferit posibilitatea de a atinge absolutul: ,,Un spirit care cerca
să epuizeze totul. Un spirit ce mi se părea în căutare febrilă, frenetică de absolut, dar
care se tăvălea cu voluptate în toate relativităţile existenţei.” (p. 48) Opera lui îi place
tinerei fete, care îl citeşte, alături de creaţiile altor autori români şi străini: ,,Am citit
Maitreyi de Mircea Eliade. Un cuceritor roman de dragoste. Dragostea unei tinere
bengaleze cu un european.” (30 aprilie 1933, p. 24) Simpatia este reciprocă. O putem
observa din dedicaţia la exemplarul pe care i-l oferă dintr-un volum: ,,Lui J. A.,
lectoare pasionată şi lucidă, această carte de eseuri – care, dacă nu-i va plăcea nici ei,
a fost zadarnic tipărită.” (26 decembrie 1934, p. 83)

Avem prezentată aici o generaţie dornică de a schimba ceva, de a reînnoi în

permanenţă cea ce ţinea de cultură, entuziasm al tinerilor care a şi obţinut succesul
dorit, acela de a-şi pune puternic amprenta asupra unei epoci culturale.

Bibliografie:
Acterian, Arşavir, Portrete şi trei amintiri de puşcăriaş, Bucureşti, Ed. Ararat, 1996.
Acterian, Jeni, Jurnalul unei fete greu de mulţumit (1932-1947), ediţia a doua
revăzută, text ales şi note biografice de Arşavir Acterian, ediţie îngrijită, traducere din
franceză, note bibliografice şi prefaţă de Doina Uricariu, Bucureşti, Ed. Humanitas,
2007.
 101. Adrian Artene
Jurnalist încă din 1996, Adrian Artene (n. 6 decembrie 1977, Adjud) a scris ca
reporter de investigații la România Liberă, Jurnalul Național și Ziua. Din 2004,
devine redactor șef la mai multe cotidiene importante din România. Azi, director
editorial al trustului de presă Gândul, care editează 11 titluri, printre care Gândul,
Prosport, Cancan, Ciao, Promotor, Descoperă sau ApropoTV.
Publicații
”Mafia statală”- (Editura Ziua, 2002), o carte document despre operațiunile speciale
și rețelele de contrabandă girate de instituțiile statului.
Volumul de versuri ”Iubirile pentru care a plâns și Dumnezeu” – (2017, una dintre
cele mai vândute cărți ale Editurii Tracus Arte la Târgul de Carte Gaudeamus)
Volum de versuri ”Punctuația iubirii” – (2020, Asociația Regal d’Art care tipărește
manuscrisele eminesciene)
2021: a primit Premiul de Excelență din partea revistei Regal Literar - pentru volumul
de poezii “Punctuația iubirii”, apărut în Colecția Regal de Poezie în 2020.
Studii: licențiat în jurnalism, licențiat în drept, master în teologie.
Spre deosebire de atâția poeți lipsiți de talent, care se mândresc cu insuccesul lor,
ca și cum ar fi o dovadă de profunzime și inaccesibilitate, Adrian Artene, în mod
evident talentat, scrie simplu și cuceritor, dând dovadă de imaginație și
sensibilitate, de darul comunicării instantanee cu cititorul (și cu ascultătorul). -
criticul Alex Ștefănescu

Ți-aș scrie un cuvânt

Ți-aș scrie, iubito, un cuvânt

Să-ți amintesc de mine
Și să renasc la tine-n gând
Din lacrimi și suspine.

Eu am atâtea să îți scriu

De-atunci, din noaptea noastră
Dar tot șterg ș-apoi rescriu
Iar vorba-mi e sihastră.

Ți-aș prinde un cuvânt în păr

Ca să îl porți la nunta ta
Și-n în loc de șal pe umăr
Tu să așezi tristețea mea.

Și-un rând cu vorbe goale

Ți-aș pune într-un plic
Și l-aș expedia spre Soare
În el nimic eu să-ți explic.

Azi, nu mai am adresa ta

I-aș scrie Lui, lui Dumnezeu
Ca să-ți transmită, poate, El
Ceea ce nu pot să-ți zic eu.

Ți-aș trimite, iubito, un rând

Să îți amintesc de mine,
Însă poștașul a murit,
S-a stins și nu mai vine.

---
Dintr-o lacrimă și lut

Dintr-o lacrimă și lut

Aș zidi de la-nceput
Aș zidi întreaga lume
Neamul ăsta cu sfânt nume.

Dintr-o lacrimă și lut

I-aș reînvia din trecut
Pe Eminescu și Vieru
Versul lor să fie Cerul.

Dintr-o lacrimă și lut

Pod aș face peste Prut
Graniță să nu mai fie,
Ci-o singură Românie.

Dintr-o lacrimă și lut

Țării-aș făuri un scut
Ca în vreme de război
Noi să nu murim puhoi.

Dintr-o lacrimă și lut

Dumnezeu așa a vrut
Să fim doar o sărbătoare
Sfântă Românie Mare.

---

Sunt vinovat!

Sunt vinovat de tine,

Așa am să pledez o viață
Eu nu am azi regrete
Și n-am vreo circumstanță.

Nu-mi este teamă de sentințe

De judecățile lumești
Iubirea mea nu ține
Decât de legile cerești.

Și de-mi vei da cuvântul,

Cuvântul de pe urmă
În apărarea mea, iubito
Aduc clarul de Lună.
În ziua judecății noastre
Sincer voi fi, în fine
Și voi mărturisi plângând
Că-s vinovat de tine.

---

Prea mult

Plouă din Cer cu lacrimi

Din ochi de serafimi.
Prea mult noi suferim,
Prea mult noi pătimim.

Ne pierdem în tăcere
Ca două emisfere.
Prea mult ne-nstrăinăm,
Prea mult ne îndepărtăm.

N-avem medicament,
N-avem un tratament.
Prea multe răni avem
Și prea bolnavi suntem.

Eu sunt prea gol de tine

Tu ești goală de mine.
Prea mult ne dezgolim,
Prea mult ne învinuim.

Sub ramuri de măslin

Să ne iubim deplin,
Cum ne iubeam demult
Când nu era prea mult.
În lanțuri

Mă prăbușesc peste o lacrimă de antic sclav,

Și-ncerc să o ridic din colbul Romei cu-un sărut.
Mă poticnesc însă în lanțuri, la pământ,
Dar tac, nu spun nimic, niciun cuvnt!

Sunt doar o marfă într-un forum

În vremea gloriei lui Cato cel Bătrân
Și nu am întrunit un minim cvorum,
Să fiu om liber, să nu am niciun stăpân!

Și-n ziua inchiziției în care sunt cărat spre rug

De un alai smintit și de călăi pe danțuri,
Doar pe Iisus voiesc să îl aud,
Fără să-i cer să ia povara acelor lanțuri!

Nimic mai mult nu aș fi voit

Decât ca dragostea să o găsesc,
Iar ura acelei lumi să nu mă fi orbit
Să fiu eu Zeul pământesc!

Și peste alte epoci, în vechiul Zanzibar

Încolonați doi, câte doi spre Arabii pustiite
Sunt doar o cifră neagră, număr par,
Printre verigi de abanos înlănțuite!

Și la apusul unui Rege Soare

Pe-un vas împodobit cu perle,
Nimic, absolut nimic nu mă mai doare,
Nici gleznele în lanțuri, nici Iadul din galere!

Iubito, un rob printre atâția sunt și-am fost,

Nici suflet nu mai am și numele mi l-am pierdut
Și soarta mea a fost ca într-un mândru port
Să fiu umil, pe-un taler de cântar, vândut!

Și azi, după ce-au zornăit veac după veac

Verigile năpastei mele dinainte de Bizanțuri
Îndură-te de mine, îți spun și nu mai tac
Și ține-mă legat pe veci în lanțuri!

---
L-am privit pe Dumnezeu în ochi

L-am privit pe Dumnezeu în ochi,

În seara în care-ntâia oară te-am văzut!
Te căutasem secole prin catedrale vechi
Mi-erai și sfântă, și înger decăzut!

L-am privit pe Dumnezeu în ochi,

Și-atunci când ruga mea ți-am pus-o la picioare
Și ți-am cerut să fii Maică Fecioară,
Să ții în pântece iubirea noastră de-ar fi și pentr-o seară!

Și L-am privit trufaș pe Dumnezeu în ochi,

În seara în care-ntâia oară de mână te-am ținut!
Purtat de un păcat, m-am lepădat de El
Și te-am închis, doar pentru mine, într-un inel!

Am încetat să-L mai privesc în ochi,

Și ruga din genunchi mi-am ridicat-o
Și-atunci am pângărit a Ta sfântă minune,
De-a zămisli iubirea noastră pe-astă lume!

Și m-am întors la El ca să-l privesc în ochi,

Când mi-a lăsat doar umbra ta în loc
Și aș fi vrut s-o iau de mână să fugim,
Dar umbra ta s-a descompus în chin!

de Adrian Artene
102. Nicolae Florentin Streche

Nicolae Florentin Streche a fost născut în Bucureşti, la 26 octombrie 1982, li-

cenţiat al Facultăţii de Litere, Secţia Bibliologie - Universitatea Bucureşti (2006),
masterand în domeniul „E-government în administraţia publică” (lucrarea de dis-
ertaţie: „Politici e-government în societatea informaţională”, 2007) şi în Studii Cul-
turale Europene - „Cultură şi politică în context european şi internaţional” (lucrarea
de disertaţie: „Cultură şi mentalităţi europene în Secolul Luminilor [secolul al XVIII-
lea]”, 2013). Este redactor on-line la diverse site-uri culturale (Regal Literar,
mixuldecultura.ro, Liternet, revista Cuvinte, Revista Arte şi Meserii, revista Biblio-
tecii Naţionale).

Are poeme cuprinse în antologiile: „Infinitul iubirii”, „Suflet românesc” - Grupul

„Arta conversaţiei”. A participat la evenimentele „Poeții cetății”, „Cenaclul de seară”,
Club Art „BOEMA 33”. A fost co-organizator al evenimentului aniversar dedicat
scriitoarei Ileana Vulpescu (în prezenţa scriitoarei) şi împlinirii unui an de la lansarea
proiectului editorial „Infinitul iubirii” (antologie bilingvă - română şi engleză), in da-
ta de 17 mai 2013, la Biblioteca Naţională a României.

Hobby-urile sale sunt lectura, limbile străine (engleză, franceză, spaniolă, italiană),
cinematografia lumii si calătoriile.

Geneza

Iți vine adesea să pleci cu viața ta

pentru totdeauna, exact unde simți că ești,
dar carnea te amăgește din prima zi,
ca o cafea cu zahărul amar al ispitirii.
Nu ai ajuns încă acolo, la destinația simțirii tale,
căci ai misiunea de a trăi doar "viața este un vis".

Și din când în când, de atâtea ori uitând,

parcurgi același drum și nu recunoșți pașii,
ei miros ca tine, au mărimea ta, dar ți se pare,
apoi reintri în lume, în zgomote și voci,
ești ca lumea, atât de puțin ca tine,
și te ascunzi în fericirea și ura generale,
ca să mai trăieșți până când te va cuprinde febra.

Și îți va fi atât de rău înăuntru,

încât vei adormi șapte zile,
atunci nu îți mai rămâne decât să numeri
și să arunci totul despre Adam și Eva,
toate cărțile și foșnetele de cuvinte.
Să uiți toate vocile amintirilor și urmașilor,
toate durerile adunate în tine, fără voie,
până ajungi de unde ești și ai venit,
când miroși așa cum ai visat atunci,
cu sufletul blând, parfumat de liniște.
Odisee

Oamenii ce respiră pe pământ

visează la Marte ca la un sfânt,
trăind numai în stări letargice,
cu triste seringi fals benefice.

Odiseea spațială e-un vis de ghips,

cu sufletele dorind același mare vis,
când îngerii se auzeau într-un cor
pentru femei și bărbați, ca un dor.
E nevoie de o noua geneză pentru toți,
plus infinit de oameni, înmulțiți cu doi,
câte un ochi adunat cu un surâs etern,
și întotdeauna peste ei - un cer demn.

Și eu mai cred în acele stele până când,

trăind neîncetat, departe de trup și-n gând,
vom ajunge la ultima noastră secundă,
în locul unde iubirea-i cea mai blândă.

Unde ești ?

Unde ești, iubita mea clipă,

de carne și de nisip,
ca să mă ajuți c-un fior cuminte ?

Unde ești, iubita mea iluzie,

de cenușă și diamant,
ca să-mi aprind tâmpla de zeu ?

Unde ești, iubita mea inimă,

de foc sfânt în trup ascuns,
ca să-nving cerul amar c-un gând ?

Unde ești, iubita mea lumină,

de necuprins, din alt timp,
ca s-adorm pururea blând ?

Unde ești, iubita mea întâmplare,

de clepsidră furată de vânt,
ca să nu pier prea curând ?

Unde ești, iubita mea....?

Coordonatori: Iva Lăcrimioara, Claudiu Dumitrache, Ionel Cioabă

• Au mai semnat 100 de poeți și scriitori

• Această carte a fost publicată în cinstea a 15 ani de activitate a revistei de

cultură și atitudine civică a publicației MAGAZIN CRITIC

EDIȚIE ELECTRONICĂ
Reproducerea oricărei părţi din prezentul volum prin fotocopiere, scanare, multiplicare neautorizată
indiferent de mediul de transmitere este interzisă.

ISBN: 978-606-9064-13-9
© Editura eParadigme, coordonatori Iva Lăcrimioara, Claudiu Dumitrache, Ionel Cioabă 2021
www.paradigme.euroeducation.ro
http://groups.google.ro

Craiova, 2021