Professional Documents
Culture Documents
CRAIOVA, 2021
Coordonatori: Iva Lăcrimioara, Claudiu Dumitrache, Ionel Cioabă
EDIȚIE ELECTRONICĂ
Reproducerea oricărei părţi din prezentul volum prin fotocopiere, scanare, multiplicare neautorizată
indiferent de mediul de transmitere este interzisă.
ISBN: 978-606-9064-13-9
© Editura eParadigme, coordonatori Iva Lăcrimioara, Claudiu Dumitrache, Ionel Cioabă 2021
www.paradigme.euroeducation.ro
http://groups.google.ro
Craiova, 2021
1
Adrian Munteanu
*
IDEEA MEA DE ZBOR ŞI DE FIINŢĂ
2
Baki Ymeri
*
Miere
De ce mă vrei?
M-ai întrebat.
Pe buzele tale
Erau polen şi nectar.
Nevăzute albine
Îţi desenau pe buze o inimă.
De ce mă vrei?
M-ai întrebat.
Nevăzute albine
Se trudeau să poarte prin aer
Tremurul inimii tale.
3
Dorin Croitor
*
Nu mai sunt fiu
dar tată până mor voi mai fi.
În ambele calități
am fost uneori nemernic,
nu pentru că aş fi țintit
vițelul gras ca fiu
nici pentru că nu l-aş fi sacrificat
cui trebuia ca tată,
am fost nemernic
nelipsindu-mă de unul
când trebuia să fiu celălalt.
*
Aici e bine,
port cămașa pe care mi-ai cumpărat-o
ca să-ți confirmi simțul proporțiilor,
are culorile cerului toamna
și se vrea călcată.
e în aer o discreție
cât o împăcare!
*
Lenevești pardonabil
pe prispa strâmbă a unei vârste
pe care-o crezi săbuită,
când vine Timpul
și-ți arde-o palmă
de-ți încărunțește barba.
- Ce ai, nebunule?
Pe aici se mai ascundea câte un greier,
din cei de ciocolată amăruie,
acum vor fugi toți
cum fug corbii printre mesteceni.
*
Eu, tot în viața asta am să mor,
e ca și când te-ai naște
cu o singură pereche de pantofi
mărimea 46.
*
Cândva aș fi putut să fiu fericit
dar am ales un altceva,
un picnic în crângul uitării.
Nu am greșit
cum nu o fac din aroganță
când spun:
4
Tei George
*
DE-ATÂTEA DRUMURI...
De-atâtea drumuri, timpul mă îngroapă,
Dar tu mă poţi chema de câte ori
Voi pribegi între pământ şi nori
Şi nu voi bea decât sfinţita apă.
Mă voi întoarce iar, să mă cobori
Între lumine să îmi fac o groapă -
Şi gândul de iubire ce mă sapă
Mă va purta sub zboruri de cocori.
Dar veşnicia nu vrea să mă treacă
Peste aceste răni ce-mi stau în cale;
Nemaidorind să fiu o piatră seacă
Rămâne-voi să redevin, agale,
O amintire care vine, pleacă,
Schimbând o rimă-n dorurile tale...
5
Dumitru Ichim
*
PESCĂRUȘII
Despărțitorul apelor
nu a răspuns
în nici un chip
la-ntrebare.
Cu degetul scria pe nisip
cele patru litere –
zapisul despărțirii
sângelui de apă.
Apele mării
pe rând le-au cules
și le-au ascuns cu cutremur
pe unde luna
nu poate să meargă..
Și totuși parcă le pierduseră
că mereu se-ntorceau
să le șteargă.
Numai pescărușii
se aruncau în noian de talaz,
și când găseau câte una
ceru-n bucăți sfâșiau
cu țipăt lucios de cuțit:
Osândit, osândit, osândit!
6
Mariana Moga
*
Muzica pământului
Ating foc.
Cireșii încă ascultă melodia lentă a pământului.
Sub ei prind rădăcini.
7
Cocuța Obogeanu Jaqueline Popescu
*
Visez că trăiesc într-o stepă
9
Ioan Matiuț
*
prăpăstii înghețate
lupii
cerșindu-ți ființa
ce bine
încă
dimineața
respirată cu tine
*
dimineaţa aşterne
coala albă
care-mi pândeşte
sângele
să scrie
ziua de azi.
*
mă trezesc din ce
în ce
mai greu dimineaţa
o parte
rămâne în somn
o alta pleacă
*
zgârâi pielea
nu curge
nu se arată
nimic
după piele
altă piele
altă piele
până la capăt
*
trăit
de nevăzutul
care vede
10
Adriana Marfa Saturnin -Franța
*
Mă trezesc,m-am trezit !
11
Viorica Toaca Osipova
*
Iubire...
Iubire,
îl iubesc pe Dumnezeu
pentru viața ce mi-a dat,
chiar dacă m-a creat
o cioară albă,
s-a gândit că este bine așa,
că doar așa voi lupta,
ținând legătura cu natura,
mergând, parcă zburând...
sufletul s-a pierdut,
într-un templu vechi,
după ce a rătăcit, s-a regăsit,
trecând prin ferestrele murdare,
auzind chemările bizare...
îl iubesc pe Dumnezeu
pentru că atunci, când
speranța mă ținea de gât,
ca un șarpe încolăcit,
el m-a dezmorțit,..
i-am simțit brațele,
am auzit șoaptele,
abandonând necazurile
am căutat strălucirea zorilor,
frumusețea florilor,
în bătaia vânturilor...
Îl iubesc pe Dumnezeu,
pentru că tu ești fiul lui.
12
Lazăr Magu
*
Prietenie
13
Nicolae Tzone
*
[PERFECŢIUNEA SE MIROASE CA ORICE PLANTĂ DE SOI …]
perfecţiunea se miroase ca orice plantă de soi
ca orice copac verde înflorit şi zburător
pe ceafa vieţii şi pe ceafa morţii
perfecţiunea bea cafea cu lapte împreună cu mihai eminescu
pe plaja uriaşă de nămol de la tekirghiol
perfecţiunea nu se îmbracă niciodată în staniol ci doar
în marmură de carara chiar şi de ruşchiţa
perfecţiunea nu se înmulţeşte prin spori prin soare sau vînt
perfecţiunea se înmulţeşte e absolut sigur
numai şi numai prin perfecţiune
perfecţiunea joacă la zarzuri cu umbra sa şi cu aura sa
şi cu pămîntul ei pururi splendid mirositor
perfecţiunea înghite toţi vulturii de la orizont
şi se laudă cu aripile lor deschise larg în burta ei
perfecţiunea pluteşte pe capodopere ca schiorii pe schiuri
ca patinatoarele zvelte pe patine
perfecţiunea înghite capodoperele ca pe zapezi văzduhul munţilor
şi se laudă cu versurile lor răsunînd memorabil în maţele ei
perfecţiunea se miroase ca orice plantă de soi
ca orice copac verde înflorit şi zburător
*
plec şi vin în pămînt vin şi plec din pămînt
plec şi vin în aer vin şi plec din aer
plec şi vin vin şi plec în mîini cu o carte de versuri
mereu deschisă la poemul cel mai frumos
eu sînt cartea de versuri şi tot eu sunt şi poemul cel mai frumos
şi mă bucur şi chiar plâng de bucurie că este aşa
ştiu sub unghii nu voi avea niciodată decît pămînt de versuri
şi moartea mea va fi de asemenea o carte de pămînt de versuri
doldora de capodopere negre
versurile vieţii şi capodoperele vieţii se luptă pe viaţă şi pe moarte
de la începul tuturor începuturilor şi până la sfârşitul tuturor sfârşiturilor
cu versurile morţii şi cu capodoperele morţii
cîteodată învinge viaţa cîteodată învinge moartea
cîteodată pierde marea şi indestructibila viaţă
cîteodată pierde marea şi indestructibila moarte
cîteodată pierde şi piatra şi pierde şi aerul
câteodata pierde şi apa şi pierde şi pământul
şi pierde şi gheaţa laolaltă cu frigul
o mamă dulce mamă dă-mi tu mie viaţă şi poezie
viaţă şi viaţă moarte şi poezie
moarte şi moarte poezie şi poezie
o tată aspru tată dă-mi tu mie poezie şi poezie
poezie şi poezie poezie şi poezie
14
Mirela Lungu
*
Despre fidelitate(între bine și rău )
azi merg pe sârma subţire dintre bine şi rău
mă înclin de o parte sau alta a gândului tău
şi revin cu fidelitate obsesivă înapoi şi înainte
nu vezi decât forma trupului meu arcuită către
tine ca o coloană infinită de aşteptări şi regrete
oprite pe vârful buzelor ca o boare de vânt
tandru şi rece mă atingi printre gratiile ego-
-ului tău cu pofta leului împărţindu-şi lumea în
iubite şi neiubite ce-ţi sfâşie inima ca un foc
continuu si ireversibil mă săruţi pe tâmple mă
strângi la piept si mă tragi cu toată forţa spre
tine apoi mă arunci pe fereastra unei iubiri
imposibile
15
Cristian Gabriel Groman
*
...Timpul...
Timpu-i nebun și trece-n goană...
Nu te-am văzut de-atât de mult...
Mi-e-atât de dor de tine, că nu-l mai bag în seamă...
Nu știu ce să mai cred, doar inima o-ascult...
Mă plimb ades pe malul mării...
Și pescărușii parcă plâng și ei de dor...
Dar ei se-ntorc la cuib pe la lăsatul serii...
Iar eu, gândindu-mă la tine, simt că mor...
Mă chinuiesc amarnic, nu știu nimic de tine...
Mă-ntreb...Acum ce faci, ești fericită oare?...
Eu...plâng de dor, deloc nu-mi este bine...
Și nu găsesc răspuns la nici o întrebare...
Mi-e inima rănită și sufletul mă doare...
Iar vinovatul, singurul, sunt eu...
Căci m-am îndrăgostit de tine-atât de tare...
Cât te iubesc de mult știm eu și Dumnezeu...
Iar dintre toate relele din lume...
Acum, simt sigur care-i cea mai rea...
E să iubești pe cineva și să știi bine...
Că nu poți să te bucuri de iubirea ta...........
Timpu-i nebun și trece-n goană...
Nu te-am văzut de-atât de mult...
Mi-e-atât de dor de tine, că nu-l mai bag în seamă...
Nu știu ce să mai cred, doar inima o-ascult...
16
Daniel Marian
*
Cântec de alergare prin ceaţă
17
Cornea Viorica
*
Ținutul copilăriei
18
*
Te chem
19
Marius Coge
EPIGRAME
*
Declarație de dragoste
Să rămânem împreună
Și să ne iubim din plin,
Ești,din toate,cea mai bună,
Damigeana mea cu vin!
*
Noi și tutunul
Când ieșim să cumpărăm
Zi de zi acest produs,
Știm că doar așa scăpăm
De vreo câțiva ani în plus...!
*
Chip de înger
Din belșug i-a dat natura
Zâmbet,farmec și scânteie,
Dacă n-ar deschide gura,
Nici n-ai zice că-i femeie.
*
Plăcerea de a contrazice
El zice: Unu și cu unu,doi,
Iar ea nu-i de acord,firește,
Ba,chiar afirmă că fac trei,apoi
La nouă luni,îi dovedește.
*
Unei tinere excentrice
În sprânceană are-o capsă,
Un cercel are-n buric,
Tatuaj pe gât și coapsă;
Doar în cap,n-are nimic!
*
Ghinion
Fu rea de muscă prima lui nevastă,
A doua rea de gură,iar cea nouă,
Așa se nimeri,ca o năpastă,
Să fie rea de amândouă.
*
Din istoria contemporană
Ca să scape,la mustață,
Un vestit baron local,
S-a gândit să bage-n față
Un pârlit de papagal.
*
Teatrul vieții
În teatrul ăsta colorat
Când fiecare-și joacă rolul:
Femeia-i pomul lăudat,
Bărbatul e culegătorul.
20
Ana Pop Sîrbu
*
Deodată veni îngerul
Între două secole stăteam
Pe malul apei.
Vedeam printre pietricele trecutul.
Deodată veni îngerul
Și îmi ceru să tai cu cuțitul fețele veacului .
Ce ai cu mine, am strigat ,
NU vezi că nu sunt eu ?
21
Mihaela CD- Canada
*
Binecuvântare și chin
*
Ultimul surâs
23
Aurel Chiorean
*
Fugă
În alergarea noastră un vis
avem ca drum,
așa ne este firea sau căutăm
să fim,
se sting lumini în noi,
sub tălpile de fum,
toți desfătați de taine, ca bine
să trăim.
Suntem cu toți, iubito,
o fugă spre durere,
fugim mereu în viață spre abrupte
arătări,
înlocuim un strigăt, mereu
cu o tăcere,
ne pierdem și iubirea
și visul pe cărări.
Din temple facem case, ca zeii,
să se închine,
din un copil cu vise, o lume fără
vis,
care trăiește azi în case
cu destine,
ce parcă toate-s prinse, într-un
imens abis.
24
Maria Botnaru
*
POEZIA NICHITA
(In memoriam Nichita STĂNESCU
31 martie 1933 - 13 decembrie 1983)
Scrijelind pe creierul meu pulsul aripii,
altoind sufletului muguri din lumina rodnică,
POEZIA NICHITA îmi umple setea de cuvânt
cu șoapte fierbinți, spre a-mi țipa zborul.
Ducându-mi umerii viselor spre împlinire,
sprijinind scara mântuirii prin Cuvânt,
clopote de VERS NICHITA bat în tâmplă
cu insomnia îngerilor, a trezire perpetuă.
POEZIA NICHITA este icoana ochilor mei,
ce uită irisurile încremenite, a nu strivi uimirea,
când îngenunchez sufletul la vibrațiile lui scrise,
căpătâiul pe care-mi cresc muchia versului.
Cum să nu contest existența acelui decembrie,
care i-ar fi acceptat plecarea în neființă,
dacă-i pulsează sângele în orice clipă a ființei mele,
prin nemuritoarea POEZIE NICHITA...
25
Gabriela Verban
*
Iubirea niciodată nu cade
Iubirea
Niciodată nu scade,
Nu se micșorează,
Și nici pe loc
Nicicând
Nu va rămâne.
Ea crește vibrând
Ca un verb
Conjugat
Din prezent
Până-n zorii de mâine
Vibrând înalt
Și fremătând mereu
Te scoate chiar
Din propriul tău egou
Și te înalță
Către Dumnezeu…
Iubirea
În trăirea ei pură,
Fluidă, dulce
Nu cade niciodată
Și te înalță-n cer:
Dar numai
Răstignită
Pe o cruce!...
26
Victor Burde
*
Satul meu
27
Maria-Magdalena Stan
*
Ai fost, eşti şi vei fi …
29
Stela Cheregi
*
CANDELĂ
30
Marin Moscu
*
Încântare
Floarea sufletului, trifoi cu patru foi,
Iese din rubinul iubirii aprinse în noi,
Adună aripi, le pune în zborul spre stele,
Bea scântei din curcubeie dosite-n ulcele.
Roua respiră pe buzele tale, pline de grai,
Uimirea umblă desculță prin iarba din rai,
Mușc adânc din plăcere, cu inima plină,
Prind luna din cer să-i bem din lumină.
Râzi cu stelele-aprinse în dinți, râzi cât poți,
Fericirea ne aduce din veșnicie nepoți,
Împrejur tatuăm petale-n buchet de lumină,
Pan din syrinx cântă o melodie divină!
31
Lica Octav
*
VAMA VECHE
32
Malciu Marian
*
RONDEL CONTRADICTORIU
33
Nelu Cazan
*
Plânsul cireșului
34
Ana-Lia Maria Dorian
*
Îmi lăsase o cheie,
Două chei,
De la ce sunt oare?
Una de la inima ta,
Una de la acea muzică,
Pe una scria, cincizeci,
Le-am ascuns în sufletul
meu,
Amintirea lor....
Tăcerea lor,
Lacrimile mele,
Iubirea mea,
În capul meu ....
În inima ta, a mea,
Primăvara în nopțile
noastre, singuri,
Doar noi știm...
ce a fost,
Când murisem de mult în acele vise ...
Azi doar ninsori triste ...
Prin ierni necuprinse,
Peste mormântul meu,
căzuse....
O floare de gheață. ..
35
Valentin Irimia
*
Nesfârșiri
diminețile sunt
din ce în ce mai scurte
scorojite de pe cerul încercănat
undele umbrele
din fiecare ieri
coboară moale înspre
nelocul meu din rai
37
Eugenia Bucur
*
Bunica
Cu basmaua trasă pe frunte,
Pleacă privirea spre pământ,
Cu ea ceața adunată a ochilor,
Ce vor doar lumina pe gând.
Nu-i mai trebuiesc. Ea citeşte.
Omul e îmbrăcat în atingere...
A pământului, a aerului, a apei,
Toate, toate viață în aprindere.
Ea citeşte. Vorba îți dă sufletu',
Ca o grădină. Una plină de ea,
Mireasma ochilor în lumină vie,
Cântecul iubirii scris pe frunte...
Alta, câmp nesecat de buruiană,
Ce îți arată splendoarea florilor,
Apoi te atinge cu țepii otrăvitori.
Ea îi cunoaşte prin ceața ochilor.
Merge grăbită trăgând de coşare
Şi haina cernită peste sărbătoare,
Unde speră să găsească neamul,
Odihnit sub țărâna, azi, umblătoare,
Un strai învechit, ce ținea lumina,
Ca o mână scorojită, pe lumânări,
Pentru odihna veşnică a celor duşi,
Luminarea întunecaților mergători.
38
Vasile Halici
*
PRIMĂVARĂ PENTRU PĂRINȚI
*
Îndurare
ACROSTIHURI ACROAMATICE
Identitate
Creativism
Caligrafie
41
Simona Șerban
*
am vorbit aseară cu o prietenă
și mi-a spus că suferința
face bine poeziei
că atunci când suferi
nu ai nevoie de inflorescențe
și metafore elaborate
42
Ion Iancu Lefter(n.28 septembrie 1940 Gura Albești, județul Vaslui, d. 1 martie 1990,
Vaslui)
*
Pui de zbor
Iubito, când va fi să mor
în cuibul unui pui de zbor
catapeteasma clipei pure
va fi un freamăt de pădure...
S-or stinge-n ea culori spectrale
țâșnind din lacrimile tale
ca-n visele unor drogați
care trăiesc înaripați ...
Stins, cuibul meu de pui de zbor
va fi un curcubeu sonor
cu capetele-nfipte-n mare
pe-acolo, unde nu se moare ...
Undirea valurilor, lină,
și țărmurile ce se-nchină
vor fi, desigur, veșnicia
ce-ncoronează Poezia !
43
Nicole Livia Petculescu
*
Ploaie în amintiri
44
Alexandru-Eusebiu Ciobanu
*
DISCERNĂMÂNT
45
Adrian Melicovici
*
Povestea ultimilor pași
46
Petcu Mircea Marcel
*
Ca-n filme
Sub pătura de nori
ascunsă
e viața lacrimă
de dor
ce- mbracă lumea
în suspine
ca adierea unui
zbor
alerg , alerg din nou
spre tine
lumină a sufletului
meu
să simt acea iubire
plină
ca zbaterea pleoapei
în zori
să curgă- n infinit
speranța
să se deschidă muguri
noi
să fie pe pământ
doar pace
și- n inimi dragoste
ca-n flori .
47
Victoria Guțu
*
Găoacea timpului
48
Teodora Războianu Chiric-Butuc
*
ȘTERGI LACRIMA PLÂNSĂ, CURATĂ
49
Aurelia Oancă
*
ABIA TE NAȘTI...
50
Oana Frențescu
*
Străzile
51
Gurmeet Singh Chana - India
*
52
Viorica Crecan
*
“O, Măicuță sfântă!”
53
Neculai Radu
*
Țară
54
Anton Constantin
*
PACEA INIMII
„De copacul tăcerii atârnă
fructul său, pacea.”
(Arthur SCHOPENHAUER)
Noi ne rugăm spre propriul ideal
Cauterizând răni și suferinți
Bătrâni în vise an după an…
Iertarea arde-n ochi fierbinți!
Noi ne rugăm în a inimii pace
În rezervația de șoapte a iubirii când
Lumina din sfeșnice tace…
Iertarea-n suflet se surpă lăcrimând!
Noi ne rugăm astăzi pentru copii
În răni ascunse și în poezii,
Ne rugăm înflorind mereu
Iertarea întru Bunul Dumnezeu!
Noi ne rugăm în genunchi până
Intrăm veci de veci toți în țărână,
Ne rugăm pentru ceruri și sfinți
Iertarea fie-ne rugă pentru părinți!
55
Georgeta Tudora
*
Frumoasă a fost copilăria
56
TEODOR LAUREAN
*
VAIER
Cresc umbrele,
Mâinile care doresc,
Pumnii zăngăne
Membranele dimineții,
Șuvoaie tulburate urcă
Zorile pe spinarea amiezii
Unde cenușa încă
Mai incendiază anotimpurile—
O noapte
Ca o fecioară
Între tine și propria ta
Viață!
57
Loreta Toader
*
Lumi paralele
Mă aflu suspendată,
Undeva între două lumi,
Cu dorul și durerea despărțirii,
În calmul rece și dur
Calculat sistematic,
Într-o lume în care
Și zâmbetul este programat
În mod milimetric...
Mă aflu printre iceberguri,
Rătăcind speriată
Sau poate mai mult
Confuză, încercând să găsesc
Un drum din trecut
Aproape uitat, sau poate
O copilărie uitată
Căutând căldura soarelui
Și strălucirea lui în ceața
Ce cuprinde dimineața...
Pașii mei pășesc singuri
Printr-un timp străbătut
De-atâtea ploi și ninsori
De-atâtea primăveri și veri
Căutând un loc de popas
Printre atâtea amintiri
Apărute de niciunde...
Prind toamna din urmă,
Și-mi încălzesc inima
În culorile calde,
Cu frunze mă-nvelesc.
...............................................
Mă aflu undeva, suspendată
Între două lumi paralele,
Două anotimpuri cu vise
Și speranțe ascunse în ele!
58
Valeria Manta Tăicuțu
*
decor
59
Reznic Cristian
*
Mănăstire
60
Ioan-Mircea Popovici
*
Rocada
să se îndulcească pruna
lăsăm gândul să vorbească
şi tăcerea să iubească
pajiştea arhanghelească
cu fân de la Orăştie, busuioacă şi răchie
bântuindu-te cu vorba visului pierdut prin fân,
să le zic, să mai amân
în atelierul tău de pictură
am pus mâna pe tură
şi-am zis
fac rocada
nu amestec fotografiile, ci ele mă poartă
din poartă în poartă, din fotografie-n fotografie
nu am nevoie de o poveste întreagă
mi-e suficient un cuib de lebădă cu 5 ouă
şi povestea o scrie viaţa într-un jurnal de scriitor
cum ar fi jurnalul lui Feodor Mihailovici Dostoievshi
cu tot felul de absurdităţi şi de aiureli
cum este povestea Bob
o poveste absurdă cum n-am mai citit
sau povestea lui Vlas care-mi aduce aminte
de femeia fără nas din Arad
În fotografie, din ultima naştere a Dorrei
Lipseşte „Domnişorul Felix”
Domnişoara Ponna fiind cu un cucui în cap
Şi lângă ea, Domnişoara Dorruţa…
61
Ileana Vlădușel
*
Timpul regăsirii
Anotimpuri
În arșița verii, îmi erai
ceaiul de mentă c-un strop de lămâie
și-o felie de dragoste mare.
Toamna mi-o aduceai galbenă crizantemă
și brună rostogolire din castani
strivită de pasu-mi cu capul în nori,
să nu-mi fure cocorii un fir de tine.
Șchiopătai sclipirea zăpezii:
„Mi-a-nghețat apa din genunchi!”,
șoptea zâmbetu-ți tandru.
Dar primăvara...
Primăvara-mi venea pitită,
buchețel de plăpânzi ghiocei,
sub stânga hainei, lângă inimă,
și-n buzunar, aproape strivită
felie de Alba ca zăpada:
„A făcut mama... ți-am adus și tie, iubito!”
Anotimpuri... îndărătnice anotimpuri!
Nu-mi vin decât aduse de amintiri.
63
Sibiana Mirela Antoche
*
HERGHELIE DE FLUTURI...
64
Anca Popescu
*
Și a venit
seara
îmi întind
inima
precum beduinul
covorașul
spre locurile
sfinte
ca versurile mele
asemeni rugăciunilor
fierbinți
s-ajungă
la tine
66
Cristina Pop
*
FĂ-ȚI TIMP
67
Maria Călinescu
*
Sub streaşina timpului
În mintea mea
Noi doi suntem pe plajă,
O plajă goală cu noi doi,
Legaţi la brâu
Doar cu o sfoară,
Şi valurile înspumate peste noi.
În mintea mea
Noi doi suntem la munte,
Un munte singur cu noi doi,
Să batem vechi
Poteci cu frunze,
În vuietul pădurii peste noi.
În mintea mea
Noi doi suntem în ploaie,
În ploaia caldă doar noi doi,
De mână
S-alergăm desculţi,
Apară curcubeul peste noi.
În mintea mea
Noi suntem în zăpadă,
Zăpadă moale pentru noi,
Din bulgări
Facem omul de zăpadă,
Ochii de cărbuni să râdă pentru noi.
În mintea mea
Noi doi suntem la nuntă,
Priviţi de toţi eram noi doi,
Angelici miri
Deschidem dansul,
În muzica sublimă pentru noi.
69
Evelyne Maria Croitoru
*
Rădăcini nu avea
El se ivea uneori
dinspre capătul lumii.
Rădăcini nu avea.
Îl recunoşteam
după dansul nebun
al glicinelor
din sufletul meu,
după locul acela
care înverzea deodată,
se dilata.
Degetele florilor
se întindeau după
tâmplele lui înrourate
de lianele ochilor mei.
El rădăcini nu avea.
70
Ildiko Șerban
*
COCON
72
Maria Vaida
*
TURNUL DE DOR
73
Lăcrimioara Iva- Italia
*
Pictură naivă
74
Alexandra Belgun
*
Cea din urmă luptă
1
Nicolae Iorga, Istoria literaturii româneşti în veacul al XIX-lea, Ed.Minerva, Buc. 1983, p.87-89
2
Cornel C. Ciomâzgă, Lucrarea, ed. Ziua, Buc. 2004, p.83-84
mânăstire”, ci răscolesc lumea, „hrănindu-se din sudoarea fratelui, care are nevastă şi
copii şi plăteşte multe biruri”.3
O altă problemă stringentă a zilelor noastre priveşte educaţia religioasă care
potrivit oficialităţilor bisericeşti este de o mai mare calitate atunci când este făcută de
preoţi. Potrivit acestora legea învăţământului şi respectiv principiile religios-morale
nu mai constituie o piedică în exercitarea capriciilor educaţionale. Aşa se explică că
de cele mai multe ori inspectorii de specialitate, de regulă preoţi, acceptă cu uşurinţă
ca la concursul pentru ocuparea posturilor rămase vacante personalul clerical să
obţină fără examen cel puţin jumătate de catedră. Mai mult chiar, după repartizarea
formală a tinerilor participanţi la concurs, mulţi dintre ei se văd neputincioşi să
cedeze până la jumătate din ore în favoarea „celor cu har”. Prin urmare se vede prea
bine că organizarea concursului pentru disciplina religie, comparativ cu celelalte
discipline este un pretext de camuflare a jocurilor de culise. In această moarte
generală, Biserica persistă în a aştepta învierea morţilor. Atâta timp cât tradiţia
liturgică ortodoxă se va salva şi va funcţiona, chiar şi ascunsă în parohii şi episcopii
anonime, atâta timp cât măreţia teologică se articulează având ca ax central modul de
viaţă păstrat în cultul Bisericii, o civilizaţie la antipodal celei occidentale
supravieţuieşte în chip tainic şi un cuvânt universal, mântuitor pentru om, se
zămisleşte aşteptând să nască.”4 O competenţă deghizată, relevă un învăţământ
religios decadent.
3
Nicolae Iorga, Op.Cit., p. 96-97
4
Christos Yanaras, Abecedar al Credinţei, Ed Bizantină, Bucureşti 1996, pag 201
UNIVERSALITATE ŞI DISCORDANŢĂ
Dacă n-ar fi cultura n-ar putea exista religia, dar pentru că este religie, este şi
cultură. Existând şi una şi alta pentru fiecare dintre noi rezidă speranţa că viitorul
poate fi elucidat.
Într-o societate mizerabilă adevăratul intelectual este acela care înţelege că
sensul vieţii sale nu este stârpirea snobismului şi a corupţiei, ci mai degrabă
înlăturarea răutăţii din el însuşi.
Cea mai mare bucurie a unui intelectual este aceea de a-şi găsi liniştea în
cărţile care să-i satisfacă capriciile inexorabile ale cerbiciei sale.
Ceea cel opreşte pe om în drumul său către o cunoaştere autentică este însă
lipsa de modestie sau „slava deşartă” cum o numeşte teologia.
Mândria este o stare incomodă sufletului, o plăsmuire diabolică a cărei
rezultate inedite sunt euforice însă repercusiunile ulterioare extrem de dureroase.
Lipsa de sociabilitate, incapacitatea de a schimba câteva cuvinte cu oamenii simplii
sunt doar câteva din insuccesele acestei trăiri. O atitudine reverenţioasă nu este o
trăsătură caracteristică acestor oameni. Chiar dacă există, rezidă doar la suprafaţă şi
nu se poate eluda deprinderile despotice lipsite de duhul dragostei şi al bunei
înţelegeri. Fiind o stare incomodă sufletului, cu timpul nervozitatea şi stresul devin
insuportabile pentru întreaga fiinţă alterând capacităţile psiho-fizice ale
trupului. Cu timpul, ele devin incapabile să riposteze la ulterioare atacuri posibile.
Aşa se explică de ce mândria mai este numită şi „rădăcina tuturor relelor.”
“Reaua întrebuinţare a mediului înconjurător se face abuziv şi provocator de
cei puternici care nu se interesează de lume, ei urmăresc să-şi realizeze interesele
economice, politice sau de alt ordin”5, căci omul păcătos trăieşte pentru a mânca şi
pentru a avea, spun scriitorii bisericeşti.
„Globalizarea ţării noastre care tocmai s-a realizat nu se întinde numai la nivel
macroeconomic, ci pătrunde şi în toate structurile micro-sociale, până în însăşi
persoana omenească, insuflând duhul său distructiv, care este spiritul banului.” 6
Astfel, decât să fii un curat - mizerabil mai bine un mizerabil-curat.
”Prin logica dezvoltării toate activităţile umane se transformă în activităţi
economice, aşa cum, prin morala dezvoltării, singurele valori rămân cele
5
Giorgios Mantzaridis, Globalizare şi Universalitate , Ed Bizantină, Buc 2000, pag 12
6
Ibidem, pag 13
economice.”7 Ce sens ar mai avea însă dezvoltarea fără o prealabilă ţinută morală
care să concretizeze certitudinea dezvoltării.
„Numesc om pe cel ce a ajuns departe de umanitate şi a înaintat spre
Dumnezeu Însuşi”8, spunea un mare teolog al zilelor noastre.
“Din moment ce s-a schimbat punctul de referinţă sau atracţie al omului,
puterile sufletului nu mai folosesc lucrările simţurilor, ci sunt folosite acestea. În loc
ca sufletul să se concentreze în el şi, în continuare, în Dumnezeu şi să unească astfel
toate cele sensibile şi în cele din urmă e înrobit prin intermediul simţirilor de
acestea.”9 Nu e de mirare faptul că astăzi în şcoli educaţia este o problemă oarecum
compatibilă vremurilor la care se referea marele nostru istoric Nicolae Iorga.
„Pentru aceasta, în afară de ce strecoară o şcoală care toată nu face decât să
cultive forţa şi să încurajeze violenţa şi de ce se poate culege dintr-o publicistică de
continuă iritare, se cere o atentă şi răbdătoare operă de autoeducare a generaţiei
actuale, care apoi să facă tot posibilul pentru ca urmaşii să fie crescuţi în acest
spirit.”10 Cauza acestor preocupări vetuste este anticipată cu mulţi ani în urmă de
marele scriitor rus F.M. Dostoievscki.
“Din momentul in care întreaga omenire va părăsi credinţa în Dumnezeire (şi
cred că această perioadă va veni şi ea o dată şi o dată, aidoma erelor geologice),
concepţia despre lume care mai stă încă în picioare azi se va prăbuşi de la sine, fără
să fie nevoie să ne întoarcem la antropofagie, şi tot aşa şi noţiunile etice actuale vor
dispărea la rândul lor şi va începe o epocă nouă. Oamenii se vor strădui cu puteri
unite să smulgă vieţii tot ceea ce le poate ea oferi, luptând în numele fericirii şi al
plăcerilor hărăzite exclusiv lumii acesteia. O mândrie titanică, divinată, va înălţa
spiritual omenesc, şi pe faţa pământului va apărea omul-zeu. Atotputernic prin voinţa
şi ştiinţa cu care este înarmat, el va învinge clipă de clipă natura, de astă dată însă
definitiv.”11 Iată de ce, „ceea ce numim <progres şi dezvoltare> s-a dovedit a fi siluire
şi distrugere a naturii şi constituie şi pentru om o permanentă chinuire şi ameninţare
cu moartea. Nevoia de a cerceta cu respect şi smerenie adevărul lumi, de a regăsi
relaţia corectă cu ea este astăzi cu adevărat - şi pentru prima dată în istoria omenirii -
o chestiune de viaţă şi de moarte.”12 Nu întâmplător consider universalitatea politică
alături de cei ce nu au curajul să o spună, o soluţie nu tocmai reverenţioasă a politicii
româneşti. A dovedit-o, o dovedeşte şi o va dovedi istoria.
“Astăzi, deja, impasul civilizaţiei occidentale nu mai este unul teoretic. El se
manifestă în agonia şi absurditatea modului cotidian de viaţă. Această civilizaţie a
<echilibrului groazei>, a programelor raţionale de <fericire generală>, a reziduurilor
7
Ibidem, pag 123
8
Panaiotis Nellas ”Omul -Animal îndumnezeit” , Ed”Deisis” Sibiu, 1999
9
Ibidem, pag 95
10
Nicolae Iorga, Sfaturi pe întuneric, Ed Militară, Bucureşti 1977, pag 23
11
F.M. Dostoievscki, Fraţii Karamazov, vol. II, Ed. Univers 1982., pag 444-445
12
Christos Yanaras, Abecedar al Credinţei, Ed Bizantină, Buc 1996, pag 209
toxice, a consumaţiei nesăţioase, a înrobirii existenţei umane de ideologiile
totalitariste a ajuns să ameninţe viaţa la scară universală.
În această moarte generală, Biserica persistă în a aştepta învierea morţilor.
Atâta timp cât tradiţia liturgică ortodoxă se va salva şi va funcţiona, chiar şi ascunsă
în parohii şi episcopii anonime, atâta timp cât măreţia teologică se articulează având
ca ax central modul de viaţă păstrat în cultul Bisericii, o civilizaţie la antipodal celei
occidentale supravieţuieşte în chip tainic şi un cuvânt universal, mântuitor pentru om,
se zămisleşte aşteptând să nască” 13
Îmi impun imperios neliniştea că existenţa nu trebuie standardizată, ci
teandrizată şi mai clar, hristologizată,14adică o viaţă contradictorie celei spiritualist –
intelectualistă este nefastă oricărei existenţe umane.
13
Ibidem, pag 201
14
Apud, Pr. Prof. Săpun Ion Viorel
SFINŢII CANIBALISMULUI SILICONIZAT
77 Ion Viorel S.
Prima construcţie a Sfintei Biserici Ploştina din Cireşu, a fost din lemn şi datează din
anul 1808. Cele mai vechi documente, păstrate integral în arhiva Sfintei Biserici sunt
cele doisprezece Mineie datând din vremea vlădicăi Nifon, Mitropolit al Ungrovlahiei
şi a binecredinciosului domnitor Barbu Dimitrie Ştirbei, domn al Ţării Româneşti. În
ordine cronologică urmează un Apostol datând din anul 1856 tipărit în vremea
Mitropolitului Nifon; un Catavasier pe cele opt glasuri tipărit cu cheltuiala
Ieromonahului Dionisie din Craiova în anul 1872. Trecerea de la scrierea chirilică la
alfabetul românesc o face Sfânta şi Dumnezeiasca Evanghelie tipărită în „Tipografia
Cărţilor Bisericeşti” Bucureşti 1888. O menţiune mai nouă din 21 mai 1949 arată că
această Sfântă Evanghelie a fost recondiţionată în forma în care se găseşte astăzi de
către o parte din familiile acestei parohii. În fine Aghiasmatarul este ultima carte mai
veche consemnată şi păstrată în arhiva Sfintei Biserici. La acea dată scrierea chirilică
dispăruse cu desăvârşire, cartea fiind scrisă după normele şi regulile gramaticale
asemănătoare zilelor noastre. Datează din anul 1914 făcând parte probabil, din ultima
ediţie publicată de tipografia cărţilor bisericeşti în vremea regelui Carol I. Dacă pe
prima foaie a Sf. Evanghelii se aminteşte anul 1949, ca fiind perioada în care a fost
recondiţionată, se înţelege ca aceasta a fost folosită mai bine de 70 de ani. Cercetarea
minuţioasă a lor dovedeşte calitatea tiparului dar şi respectul deosebit al persoanelor
acreditate faţă de cultura şi spiritualitatea locală.
Conchidem amintind celor ce iubesc documentele de arhivă bisericească că
astfel de cărţi de o valoare inestimabilă sunt uitate în cele mai ostile locuri din
sfintele biserici fără a fi valorificate.
Prof. Ionel Cioabă
CUNOAŞTERE SAU POATE....
Burche A. NICOLETA
Avem aceleaşi ticuri, aceleaşi tendinţe, cu mici influenţe din partea gusturilor
caracterizante fiecăruia în parte....şi în mod normal ne deosebim ca orice oameni
lăsaţi pe pământul acesta contorsionat si umplut de logica pesimistă până la limita
admiterii cu greu a unui adevăr mai mult sau mai puţin palpabil .... Însa mulţi vor
continua să nu înţeleagă misterul ce ne învăluie în luarea deciziilor şi a acelor excese
de personalitate, considerate dăunătoare unei relaţii şi mai ales sâcâitoare celui de
lângă, mult prea egoist şi prins în lumea sa.
Întâmplarea a făcut să îmi dau seama de faptul că fiecare, ocupat în neantul
propriei fiinţe, posedăm o genă cunoscută sub numele de « genul omului
miserupist ». În ce poate consta această caracteristică des întâlnită în cadrul tinerilor
de azi , preocupaţi doar de « distracţie beton, frate » şi rărirea neuronilor cerebrali
prin înecarea acestora în litri de bere în scopuri (după părerea lor, deşi dreptate au,
însa asta nu justifica prostia ascunsă în spate) nobile destinate problemei preocupante
a propriei sănătăţi ce îi trăzneşte parcă de fiecare dată când sunt în apropierea unui
prilej de a defila « manga » pe străzi după terminarea distracţiei induse de o găleata
de beţie.... Întrebarea ce parcă a ocupat mai ceva de un sfert de pagina cere insistent
un răspuns mai amplu pentru o mai buna înţelegere.
Prin folosirea de date medicale..., deci o mai bună percepere a zicalei « e
scris alb pe negru », minţile ce parcă folosesc la nu mai puţin de atât, justifică o
oarecare patimă pentru unele vicii prin absurditate stupefiantă. Lichidele în mod
normal ajută la curăţirea rinichilor , însă la polul opus norocului te poţi trezii suferind
de binecunoscutul diagnostic « piatră la rinichi ». Fiind în mod clar un fapt ştiinţific,
aceste grozavii de tineri, diversificaţi prin cutele ce le brăzdează creierul atrofiat,
înţeleg mai personal aceste lucruri. Însă spre dezamăgirea lor totală, la fel de adevărat
este că berea scade volumul creierului, afirmaţie destul de redundantă. Dar de fapt
miserupistul nu înţelege aluzia prostiei adânc încolţită în acte sublime, mai degrabă
am putea zice că prezintă o tendinţă actuală de ipocrizie ironică....de aici în
continuare ar deriva o altă incertitudine ...Cum se poate face o alăturare a acestor
două stări de conştiinţă şi trăsături de personalitate, fiind ştiut, ( cel puţin aşa consider
eu ) faptul că sunt diametral opuse,..una dintre ele, ipocrizia, desemnează ceva
rău,...cu o influentă negativă,..iar cealaltă, ironia, se spune că este caracterizantă
oamenilor deştepţi, dar cantitatea de ironie folosită şi exprimată te poate cataloga
drept influenţă negativă în situaţii diverse. Se poate da şi o altfel de explicaţie, adică
prin prezentarea unor situaţii în care poţi fi ipocrit când ironizezi la fel cum poţi
devenii ironic ipocrizând....
Unde ne despărţim de ipocrizie ?,......şi când începe prostia ?
Adevărul este relativ,...printre fiecare din noi, un adevăr mai falsat de realitate
sau poate de imaginaţie ; cei ce poate cunosc ce înseamnă ipocrizia,...încetează să o
mai folosească şi dau în superficialitate în faţa multora. Scriind acestea mă încercă o
senzaţie de râs,....concluzionat într-o admiraţie faţă de complexitatea lumii....omul
prost este în definitiv aşa pentru că doreşte, deci o concluzie l-ar acapara a fii deştept,
iar cei deştepţi se luptă să îşi menţină poziţia fiind în definitiv proşti,....dar toate
acestea numai în anumite situaţii în spaţiu şi timp.
CULTURA ŞI CALITATEA DEMOCRAŢIEI ÎN UNIUNEA EUROPEANĂ
15
Aurelian Bondrea, Opinia Publică, Democraţia, şi Statul de drept, Ed.Fundaţiei “România de mâine”, Bucureşti
1996, pag 225
16
Arend Lijphart, MODELE ALE DEMOCRAŢIEI, Ed. Polirom, Iaşi 2000, pag 252
17
Ibidem, pag 253
se bazează parţial pe o evaluare mai bună a multipartidismului, în comparaţie cu
sistemele bipartidiste. Totuşi, această diferenţă reprezintă doar o treime din variaţia
pe una dintre cele zece componente, pe care se bazează ratingul; dacă ea ar putea fi
oarecum redusă, corelaţia foarte puternică între democraţia consensualistă şi ratingul
calităţii democraţiei ar fi redusă doar marginal. Democraţiile lumii a treia sunt, toate,
plasate în cele mai de jos trei categorii. Când nivelul de dezvoltare este folosit ca
variabilă de control coeficientul de regresie estimat scade uşor, iar corelaţia rămâne
semnificativă static la nivelul de un procent.18
Fapt este că, în anii din urmă, pe scară mondială, s-au înmulţit şi sunt tot mai
perseverente preocupările din gândirea şi practica socială şi politică pentru depăşirea
limitelor democraţiei unilateral înţelese şi ale unora din instituţiile acesteia. În raport
cu nevoile şi aspiraţiile de progres şi prosperitate ale omului contemporan, ale
colectivităţilor sociale şi naţionale, în ansamblu, este tot mai evident că multiplele
înfăţişări prin care a trecut, trece şi va trece democraţia, inclusiv în ţara noastră, duc
la opinia că ne aflăm în faţa unui proces permanent perfectibil.
Un asemenea proces îşi găseşte reflectarea în abordări analitice care tind să
descrie coerent, să explice argumentat şi să propună convingător căi de perfecţionare
a vieţii democratice, de depăşire mai eficientă a limitelor acesteia, acumulându-se
treptat o cultură a democraţiei.19
Al doilea rating al calităţii democraţiei este media calculată de Tatu Vanhanen
pe baza indicilor democratizării, din fiecare an, din 1980 până în 1988, pentru
aproape toate ţările din lume. Acest indice se bazează pe două elemente: gradul de
competiţie, definit ca distribuţie a voturilor primite din toate partidele, cu excepţia
partidelor celor mari, şi participarea la vot, definită ca procentaj al populaţiei care a
votat la cele mai recente alegeri.20
Primul element distinge efectiv guvernarea unui singur partid de contestare
electorală democratică, dar suferă inevitabil din cauza înclinaţiei sistemelor
bipartidiste de a avea scopuri mai mici decât sistemele multipartidiste. Mai mult,
această înclinaţie afectează una dintre cele două componente ale indicelui Vanhanen
şi de aceea are un impact mult mai mare decât preferinţa moderată a indicelui Dahl.
Corelaţia este impresionant de puternică şi rămâne aşa la acelaşi nivel de semnificaţie
când se ţine sub control nivelul de dezvoltare şi când se elimină din analiză
Botswana, care reprezintă o situaţie oarecum extremă. Totuşi, înclinaţia sa apreciabilă
în favoarea sistemelor multipartidiste face ca indicele Vanhanen să fie un indice al
calităţii democraţiei mai puţin credibil decât indicele Dahl.21
18
Ibidem
19
Aurelian Bondrea, Op.cit., pag 225-226
20
Arend Lijphart, Op.cit., pag 256
21
Ibidem, pag. 256
Asemenea abordări sunt mereu însoţite, cum este şi firesc, de întrebări şi critici
pertinente, constructive. Acestui curent de gândire şi analiză i se asociază şi unele
lucrări consacrate democraţiei reprezentative, performanţelor şi limitelor sale. Viaţa
democratică, societatea, sunt dependente de o multitudine de înfăptuiri, de mulţi
oameni cu judecată realistă, capabili de viziune prospectivă asupra problemelor care
confruntă societatea, colectivităţile locale. Cu alte cuvinte, pentru o viaţă democratică
performantă este nevoie de o cultură a democraţiei, de oameni care fac distincţie netă
între diferitele categorii de interese din societate, între responsabilitatea socială şi
interesul propriu sau de grup.22
Căile optimizării sociale a vieţii democratice se referă, astfel, la nivelul de
cultură civică şi politică a cetăţenilor dar mai cu seamă al celor integraţi activ în
sistemele conducerii sociale, locale sau naţionale, exprimarea opţiunilor fiind
condiţionată de înţelegerea şi acceptarea scopurilor majore, a intereselor ansamblului
social. Aceasta este proba esenţială a înţelegerii corecte a pluralismului politic,
expresie a necesarei culturi democratice pe care o societate în tranziţie şi-o formează
„din mers”, cu condiţia ca factorii politici, reprezentanţii şi partidele lor din diferite
structuri să fie apţi a răspunde unei asemenea exigenţe.23
Ideea că pluralismul politic
deschide orizontul unei societăţi
civile active, este larg împărtăşită.
În acest cadru, raporturile dintre
majoritate şi minoritate nu se reduc
la o simplă proporţie aritmetică,la
un exerciţiu de „blocaj” sau piedici
reciproce, care sacrifică interesele
generale în avantajul celor din grup,
particulare.24
Egalitatea politică este dificil
de măsurat direct dar egalitatea economică poate servi ca indicator valid, întrucât
egalitatea politică are mai mari şanse de a se impune în absenţa marilor inegalităţi
economice: „Numeroase resurse care decurg direct sau indirect din poziţia cuiva în
ierarhia economică, pot fi convertite în resurse politice.”25
În concepţia unui autor american, dacă o societate cu putere şi iniţiativă
dispersate este caracterizată prin pluralism, înţelegând prin aceasta o filosofie şi un
set de măsuri sociale care permit existenţa mai multor idei competitive, a mai multor
instituţii sociale, culturale, economice aflate în competiţie, trebuie ţinut seama că
22
Aurelian Bondrea, Op. cit., pag 226
23
Ibidem, pag 226-227
24
Ibidem, pag.227
25
Arend Lijphat, Op. cit., pag 258 apud Dahl, 1996, pag.645
„pluralismul este una şi divizarea este alta.”26
Cultura democraţiei presupune şi conştiinţa valorilor şi intereselor generale,
ştiinţa dozării raţionale a priorităţilor, conştiinţa răspunderii sociale – trăsături ce se
afirmă la nivelul oricărei instituţii democratice, în măsura în care sunt prezente şi
acţionează la fiecare dintre cei
ce compun o asemenea instituţie. Lecţia istorică cea mai vie şi acut resimţită de
oameni, de societăţi întregi se referă la caracterul deschis, mereu înnoitor al
democraţiei, ca principiu, normă şi sistem practic de acţiune şi existenţă socială.27
Cheia depăşirii unui asemenea conflict, susţin unii analişti, o reprezintă
însuşirea, afirmarea şi dezvoltarea culturii democratice, adică a capacităţii şi
competenţei factorilor sociali, a oamenilor, de a utiliza instituţiile democraţiei,
pornind de la înţelegerea şi acceptarea intereselor ansamblului social, de la justa
apreciere a valorilor sociale a drepturilor şi îndatoririlor consacrate pe plan naţional
prin constituţii, loial respectate şi consecvent aplicate. Rezultă de aici că, din moment
ce nimeni nu deţine formula „democraţiei perfecte”, este în interesul societăţii să
crească mereu gradul de preocupare pentru instruire civică, pentru integrarea socială
armonioasă a cetăţenilor, cât şi pentru buna funcţionare a structurilor democratice din
toate sferele vieţii sociale: învăţământ, economie, ştiinţă, organisme statale, etc..28
În privinţa dimensiunii executiv – partide, instituţiile democraţiei
consensualiste, nu depind de prevederile constituţionale la fel de direct ca instituţiile
puterii împărţite. Însă două elemente formale au o importanţă crucială indirectă:
reprezentarea proporţională şi sistemul parlamentar de guvernare. În special când sunt
utilizate în combinaţie, generează un impuls puternic înspre democraţia
consensualistă. O întărire a guvernării parlamentarea, observabilă în multe ţări, o
constituie stilul german al votului de neîncredere constructiv care necesită ca
parlamentul să poată demite cabinetul numai prin alegerea simultană a unui nou
cabinet.29
O altă problemă ridicată de această regulă este că parlamentul care şi-a pierdut
încrederea în cabinet, dar care e prea divizată să producă înlocuirea, poate face
cabinetul neputincios, respingând toate sau majoritatea propunerilor sale legislative;
acest scenariu este similar cu situaţia unui guvern divizat, care deseori tulbură
democraţiile prezidenţiale. Totuşi, această problemă poate fi rezolvată adăugând
26
Aurelian Bondrea, Op.cit. pag227, apud John W. Gardner
27
Ibidem, pag. 228-229
28
Ibidem, pag.229-230
29
Arend Lijpahart, Op.cit., pag 275-276
regula franceză, care dă cabinetului dreptul de a face din propunerile sale legislative
subiect al încrederii – ceea ce înseamnă că parlamentul poate respinge astfel de
propuneri, doar exprimându-şi prin vot lipsa de încredere în cabinet, cu o majoritate
absolută. Combinarea acestor reguli, franceză şi germană, poate preveni şi
instabilitatea, şi blocajul executiv – legislativ, fără să ia parlamentului dreptul esenţial
de a instala un cabinet în care are încredere.30
Din păcate, există şi două veşti proaste pentru alegerea unei astfel de
democraţii: tradiţiile instituţionale şi culturale pot prezenta o rezistenţă puternică în
faţa democraţiei consensulaiste. A doua veste proastă pare să fie aceea că democraţia
consensualistă s-ar putea să nu fie capabilă să prindă rădăcini şi să înflorească dacă
nu este susţinută de o cultură politică consensualistă. Aceste două veşti proaste nu
înseamnă neapărat că democraţia consensualistă nu are nici o şansă în tinerele
democraţii sau în ţările în curs de democratizare, pentru că există şi două
contraargumente importante. Unul este acela că avem tendinţa să gândim cultura şi
structura în termenii cauzei şi respectiv efectului, dar ştim şi că de fapt există
numeroase interacţiuni între acestea; este adevărat mai ales despre cultura politică şi
structura politică.31
De aceea, culturile politice orientate spre consens ale lumii ne-occidentale pot fi
considerate ca o contraforţă politică faţă de conservatorismul instituţional
majoritarist, şi pot foarte bine să ofere un sol fertil pentru democraţia consensualistă.
30
Ibidem, pag 276-277
31
Ibidem, pag 277-279, apud Gabriel A. Almond, Sidney Verba,(1963), pag 35
BUCURIA DE A TRĂI
80 Andrei Ijac
Viaţa este darul pe care ni l-a facut Dumnezeu nouă, după parerea mea este cel
mai preţios lucru din univers, nimeni nu poate să îţi ofere ceva mai bun, mai frumos
şi mai valoros decât ţi-a oferit Dumnezeu.
Fiecare minut din viaţa noastră trebuie trăit la maxim, chiar dacă este
bine chiar dacă este rău, credeţi voi că dacă în viaţă
am da numai peste lucruri bune şi am avea parte
numai de bucurie şi fericire, ar mai avea sens viaţa?
Unde ar mai fi misterul ei? Cum am şti noi că
traim, că noi ne facem viaţa, dacă am avea parte
numai de lucruri bune, am gandi că totul este
programat şi noi suntem doar niste roboţi. Omul nu
ştie să îşi pretuiască viaţa decât când dă peste un
necaz, atunci când are loc un accident şi viaţa
ajunge la limită morţii.
Masa Tăcerii, Tg-Jiu
Recent mă plimbam cu maşina şi am observat un panou pe care scria
"Viaţa are prioritate" oare doar atât ar trebui facut în acest sens, nu, eu zic că mult
mai mult, dar nu ne da seama, din ignoranţă omitem aceste lucruri.
În ziua de azi oamenii se luptă să facă bani, să aibă din ce în ce mai mulţi
şi uită să trăiască, apoi se îmbolnavesc şi folosesc banii ca să-şi refacă sănătatea,
trăiesc ca şi cum nu ar muri niciodată şi mor ca şi cum nu ar fi trait.
Aşa m-am gândit si eu cândva că dacă ai bani, ai totul, dar nu este aşa,
banii nu pot cumpăra iubirea, banii nu pot cumpăra sanatatea şi nici prietenia
adevarată. Mă bucura faptul că pot să traiesc alaturi de familie şi înconjurat de
prieteni, mă simt iubit de multe persoane ceea ce mă face fericit, sunt bucuros că
Dumnezeu m-a lăsat aşa cum sunt. Încerc să-mi trăiesc viaţa si s-o gust din plin, altii
interpreteaza gresit ideea ca trebuie sa-ti traiesti viata la maxim şi asta însemnând să
te avânţi în extravagantă şi să te afirmi în mod negativ, nu dragilor, viaţa trebuie
gustată, savurată să te gândesti când faci ceva, să încerci să faci bine şi nu rău, să
încerci să vindeci ceva, nu să răneşti, să înveţi să trăieşti iubind şi să mori plângând...
CINE VA FI SUVERANUL? OMUL SAU ROBOTUL?
81 Claudiu Dumitrache
Copiii, tinerii sunt ținta acestui proces de inițiere în lumea cea nouă. După ce vi-
zionez filme în care se redă anarhia, epidemii, războaie civile, lovituri de stat, con-
flicte cibernetice și digitalizate – ies afară din casă și realizez că nu aș fi surprins să se
întâmple acestea în realitate. Realizez că subconștientul meu deja a fost setat la a se
adapta sau a se supune unei situații de această natură dacă s-ar întâmpla, fără a mai
exista șoc.
Omul a ajuns un semizeu tehnic înainte ca, din punct de vedere moral, să fi
coborât de tot din copac – Jean Rostand
Nu credeam că voi trăi atât de devreme această accelerare spre scopul final – dezu-
manizarea, digitalizarea, globalizarea. Tehnologia evolueză vizibil într-un mod in-
credibil, iar în cel nevizibil majorității – încă nu știm cât de mult.
Sunt oameni, în general, inteligenți, dar cu inteligența canalizată spre scopuri con-
trolate de o elită malefică. – acad. Ioan-Aurel Pop
Cum este posibil să fie pace și să primim 150 miliarde de dolari de la NATO pentru
stabiliarea calității bazelor din România în scopul apărării aeriene și marine?
Oare cu această sumă, dacă am fi fost atât de umani pe cât ne prezentăm, nu puteam
scăpa multă lume de sărăcie și boli? N-am fi putut face lucruri care să aducă
bunăstarea multor oameni? Nu… Pentru că ei știu bine, și nu ar investi într-o cauză
deșartă dacă nu ar exista un adevărat viitor război mondial.
Probabil vor exista câteva sute de mii de români. Dar Patria, nicidecum nu va supra-
viețui, pentru că ea înseamnă Limba Română, iar aceasta se va pierde puțin câte puțin
în următorii ani, fiind obligată să piară de curentul globalizării. S-au mai pierdut lim-
bi și popoare în trecut. Se vor pierde majoritatea, iar primele culturi care par a se
dizolva sunt cele nordice. Să înveți română în 2070, probabil, va fi un lux, o aleg-
ere academică precum este acum învățarea limbilor medievale.
Dar încotro, și ce rost să trăiești într-o lume digitalizată fară valori și identități?
Trebuia să ne dăm seama că lumea nu mai e a noastră de când ni s-a impus să plătim
pentru un petic de pământ pe care ne punem cortul, oriunde pe Terra. Urgia se va
produce la unison cu toate statele lumii, “de-adevăratelea”!
Toate întâmplările care par sau nu naturale astăzi – sunt planuri bine făcute și
găndite, sunt obiective pentru scopul final
Pe insula Spitzberg din Norvegia, aproape de Polul Nord, există o bază numită Arca
lui Noe care adăpostește multe specii de plante și cereale urmand să ajungă la un
număr de 3 milioane.
Sheldon: Îţi dai seama, Penny, că tehnologia folosită la construirea acestei mâini ro-
botice o să înlocuiască într-o zi chelnerii necalificaţi, ca tine.
34
Grigore I. Stamatoiu şi Dumitru Nicolaescu, Monografia Comunei Budieni, Judeţul Gorj, 1941, p.
31.
35
Pr. Ene Branişte, Ghenadie Niţoiu, Gheorghe Neda, Op. cit., p. 43.
36
Ibidem, p. 110.
37
Ibidem.
38
Ibidem.
39
Ibidem.
40
Academia Română, Institutul de etnografie şi folclor „C. Brăiloiu”, Sărbători şi Obiceiuri, volu-
mul I, Oltenia, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 2001, p. 138.
41
Ibidem, p. 139.
atâtea întrebări, încât îşi pierde din consistenţă. Dumnezeu nu este clintit, în
lumea satului, ci doar postexistenţa alături de acesta.
În contextul unui subsidiar accesibil doar celor iniţiaţi, credinţa creştin-
ortodoxă se răsfrânge asupra practicilor din viaţa de zi cu zi a colectivităţii rurale
prin simboluri şi reprezentări. Prezenţa principalului însemn creştin, crucea, de
pildă, în gospodăriile ţărăneşti. Ea se afla fie adăugată pe acoperiş, fie traforată în
frontoanele podurilor sau pe porţi, fie desenată pe pereţii caselor, fie în alte
locuri. Tot cu semnul crucii era însemnată şi pâinea înainte de a fi începută.
Contextual, iată cât de variat era uzitat cultul creştin în lumea satului
interbelic şi în ce măsură s-a menţinut acesta până în prezent.
Incursiunea noastră în spaţiul spiritual al Gorjului rural, din deceniilor trei – patru
ale secolului trecut, are darul de a edifica acele aspecte, cunoscute sau mai puţin
cunoscute, din atmosfera conservatoare a unei vieţi religioase trăită intens, cu
profunde semnificaţii existenţiale.
Bibliografie:
Branişte, Ene, Niţoiu, Ghenadie, Neda, Gheorghe, Liturgica teoretică, Ediţia a 3-a, Bucureşti,
Editura Credinţa Noastră, 1997.
Stamatoiu, I. Grigore, Nicolaescu, Dumitru, Monografia Comunei Budieni, Judeţul Gorj, 1941.
Vine Paştele. Alt Paşte, altă sărbătoare, într-un alt an plin de controverse atât
politice cât şi sufleteşti (pentru noi, oamenii de rând). Ce Paşte? Care Paşte? Vă vine
să mă întrebaţi într-o primăvară atât de săracă în oameni buni, atât de săracă în
oameni cu idei bune, oameni care ar fi trebuit să ne ofere ceea ce au promis înainte de
a fi aleşi în scaunele lor domneşti şi care – se pare - au suferit brusc o amnezie cruntă
imediat ce s-au căţărat –ca lianele-pe gâtul nostru să ne sugrume cu alte promisiuni
cretine (cine le-o mai crede !!!)42
Ne-am săturat, domnilor profitori, de gândurile dumneavoastră de mai bine, de
grija dumneavoastră pentru ţărişoara asta amărată, vai de ea (tot din cauza unora ca
dumneavoastră! ), ne-am săturat de perfidie şi zâmbet fals. Lăsaţi-ne, domnilor -
capuşe, să ne dezvoltăm ca un popor deştept ce suntem, nu ca dobitoacele ce ne
credeţi dumneavostră de-acolo de sus din tronurile dumneavoastră. Nu mai încercaţi
să ne îndobitociţi, ne-am săturat.
Mai bine aţi face ceva în privinţa învăţământului ăsta românesc, săracul, că e
bolnav, zău, nu glumă, s-a îmbolnavit acum mulţi ani şi parcă nu vrea să-şi mai
revină. Nu vedeţi domnilor aleşi ce copii stau în băncile şcolilor româneşti? Nu vedeţi
ce dezorientaţi sunt, ce angoase–i macină, ce întrebari îşi adresează, de genul: ”De ce
să mai învăt că ala are opt clase şi fura în Italia şi are bani?” sau „De ce să mai învăt
că ştiu o mulţime de oameni cu diplome de facultate care nu au ce munci în ţara
asta?” Ce ziceţi, ”stimaţi domni”, de aceste probleme ale elevilor români pe care le
ştiu pentru că le aud aproape zilnic la şcoală, în clipele când respiram acelaşi aer
murdar într-o Romanie săracă până – n şi aer curat? Ce faceti cu aceşti copii? Ce
propuneţi? Dumneavoastră ştiţi ce se întamplă cu adevarat în învăţământul românesc
sau doar daţi legi fără nici o noima, unele de-a dreptul imbecile, ilogice, enervant de
stupide? Nu cred că ştiţi nimic. Doar vă daţi cu parerea. Practica o lasaţi să atârne
42
PETRE ŢUŢEA, CUGETĂRI MEMORABILE, p. 26
greu pe umerii noştri, ai profesorilor săraci şi ei cărora nu numai că nu le daţi ce le-aţi
promis, dar încercaţi pe toate căile să le mai luaţi din fărimitura de salariu pe care-l
iau în fiecare lună. Şi ştiţi, domnilor „distinşi aleşi” că practica asta e cam dureroasă,
cam urată, e ca un fel de hău care într-un final, dacă nu se va lua nici o masură, ne va
înghiti pe toţi. Şi atunci se va alege praful de tot ce ducem noi acum în spate ca pe o
povară grea, pusă de dumneavoastră nouă, profesorilor înjuraţi, batjocoriţi, umiliţi zi
de zi. Elevii, aceşti tineri care vor duce ţara mai departe, sunt pierduţi într-un sistem
educaţional ca şi mort. Decât să daţi legi în afara realităţii noastre prezente, mai bine
v-aţi gândi la aceşti copii fără nici o vină, care nu mai au nici un ţel, nici o speranţă(a
murit printre primele), nici o luminiţă pe cerul viitorului. Nu mai loviţi în noi,
profesorii, pentru că noi suntem cei care ţin încă în viaţă, ca pe un pacient ţinut în
viaţă de aparate, acest sistem de învaţământ românesc muribund.
Ca o încheiere, ”distinşi aleşi”, noi profesorii avem o menire, aceea de a face să
respire în continuare cultura în aceasta ţară din ce în ce mai saracă în valori, avem un
destin, acela de a scoate oameni adevaraţi de pe bancile şcolilor, oameni deştepţi aşa
cum suntem toţi românii, chiar dacă dumneavoastră de acolo de sus ne
desconsideraţi. Noi suntem ceea ce suntem, nu ne ploconim, am facut-o destul.
Lasaţi-ne să ne facem datoria cu capul ridicat, aşa cum ne stă bine tuturor. şi mai
uitati-vă din când în când şi în jos, lăsaţi zâmbetul perfid şi promisiunile deşarte. Deja
nu le mai înghitim. Tratati-ne cu respectul cuvenit unor oameni aplecaţi de o povară
prea mare şi prea grea.
ASPECTE DOGMATICE ALE DISPUTEI ICONOCLASTE
45
Pr. prof. Ioan G. Coman, art. cit., pag. 12.
46
Sf. Ioan Damaschin, Dogmatica, ediţia a II-a, pag. 333
PARONIMIA-SURSĂ A UNOR GREŞELI DE LIMBĂ
88 Cristina Murăriţa
A reduce tinerii la probleme, statistici negative este greşit fundamental. Cu atât mai
mult cu cât realitatea, în complexitatea ei istorică, ne relevă, în astfel de cazuri, că nu există
vinovăţii singulare. Premise ce obligă la o mai mare deschidere a tuturor celor implicaţi, la o
comunicare eficientă, reală şi, deopotrivă, la dinamizarea educaţiei prin ancorarea ei în
necesar. Bunăoară, un curs opţional de jurnalism care să ajute la distincţia dintre ficţiune şi
realitate ar fi binevenit. Cum binevenită ar fi punerea la punct a unui cabinet de asistenţă
psihologică în care elevii să poată afla un sprijin în oameni calificaţi să îl acorde. De
asemenea, diversificarea programelor extraşcolare ar putea atrage tinerii prin latura ludică
spre educaţie fiind încurajat atât efortul individual, cât şi cel colectiv. Pentru cei mai mulţi
tineri înlăturându-se şi astfel ideea nefastă că şcoala e un loc de detenţie şi cel mai adesea
între profesori şi elevi se duc lupte de gherilă într-un partizanat care nu se poate înţelege…
Moto:
Semne se află peste tot. Numai să ştii să le vezi
(Constantin Brancuși)
Trăim într-un univers de semne, în care gestul poate fi inocent sau vinovat.
Bombardamentul informaţional ne face uneori să uităm titluri, autori, citate şi ce e
mai trist, ne face să uităm de noi. Misiunea de dascăl e sfântă şi implică sacrificiul
proverbial pe care toţi îl admiră, dar nimeni nu şi-l doreşte. Cel mai trist este când îţi
vezi strădania neputincioasă, pentru că există acea specie din ce în ce mai numeroasă
pentru care noţiunile şi-au răsturnat sensul. Tranziţia care nu există încă mai trăieşte
prin erate pentru toţi „răii” care nu vor să schimbe cinstea pe ruşine, credinţa pe
minciună şi…originalul cu plagiatul. Cei care refuză masificarea sunt izolaţi, excluşi,
masacraţi într-o „inginerie epistolară”, de către acei nostalgici care cer supliment la
umilinţă, depind de „vorba bună” conjuncturală care răstoarnă ordinea şi instituie
legea proiectelor fără proiecte, sau legea calităţii fără calitate.
Ştiaţi că elevii indezirabililor sunt „puşi la colţ”, că încă se mai rup urechi şi
copiii sunt ţinuţi cu mâinile în sus timp de o oră?
P.S. Dacă Johann Strauss şi-ar fi denumit valsurile în limba engleză, mai uşor
ar fi compus foxtrot, dar l-a lăsat pe Harry Fox (1882-1959) din America, mai tânăr
decât el, autor de vodeviluri şi alte comédii. (Această informaţie am aflat-o de la
adresa următoare: http://en.wikipedia.org/wiki/Harry_Fox, prin urmare, nu semnez
decât ce-mi aparţine).
(M.)P.S. Ştiaţi că asemănarea cu realitatea nu e pur întâmplătoare?
ŞTIAŢI !
BRUITISMUL - OFENSIVA ZGOMOTELOR
După ce Dumnezeu a săvârșit creația lumii, în ziua a VII-a s-a odihnit de toate
lucrurile pe care le-a făcut și a binecuvântat această zi și a sfințit-o.
Ziua a VII-a în Vechiul Testament se numea Sabat, adică sărbătoare sau zi de
odihnă. Sabatul este de origine mozaică și respectarea lui a fost inclusă în poruncile
Legii Vechiului Testament. Ca zi de odihnă el a preînchipuit duminica care ține de
Legea Noului Testament. Fiind legat de ieșirea evreilor din robia egipteană, el
prefigurează ziua Domnului- Duminica, în care Mântuitorul Hristos a înviat eliberând
întreaga omenire de sub stăpânirea diavolului.
Mântuitorul Iisus Hristos a înviat în ziua în care urmează după sabat și pentru
aceasta ucenicii săi sărbătoreau această zi spre a aduce laudă lui Dumnezeu, numind-
o mai ales Ziua Domnului (dies dominica) sau ,,ziua domnească”, ori cea dintâi a
sâmbetelor, iar păgânii o numeau ziua soarelui (dies solis).
În calendarul creştin – ortodox, duminica apare ca fiind prima zi a săptămânii,
cum ne spune Sfânta Evanghelie, iar luni a doua zi, marţi a treia zi, miercuri a patra zi
s.a., adică luni este ziua a doua după duminică, aceasta fiind ziua întâi a săptămânii.
Duminica, numită şi „Ziua Domnului”, este cinstită de aproape două mii de ani, ca zi
de comemorare şi slăvire a Învierii din morţi a Domnului şi Mântuitorului nostru
Iisus Hristos:„Aceasta este ziua pe care a făcut-o Domnul, să ne bucurăm şi să ne
veselim întru ea” (Psalmul 117, 24).
Din dumnezeieștile izvoare ale credinței noastre – Sfânta Scriptură și Sfânta
Tradiție- constatăm că serbarea duminicii este una din cele mai vechi practici
creștine; ea își are originea la începutul activității Bisericii, întrucât de acestă zi sunt
legate principalele evenimente ale operei de răscumparare a omului..
Temeiul cinstirii zilei de duminică este absolut. Iisus a înviat în ziua cea dintâi
a săptămânii şi S-a arătat ucenicilor.
Sfântul Evanghelist Matei, relatând despre mergerea Mariei Magdalena și a
Mariei lui Iacob la mormântul Domnului, zice: ,,După ce a trecut sâmbăta, când se
lumina de ziua întâi a săptamânii (duminică), au venit Maria Magdalena și cealaltă
Marie, ca să vadă mormântul. (Matei XXVIII,1). Același eveniment deosebit îl
istorisește și Sfântul Evanghelist Marcu, folosind aceeași denumire, dar precizează
că, femeile mironosițe au venit la mormânt cu scopul de a unge cu miresme Trupul
Lui Iisus, spunând: ,,Și după ce a trecut ziua sâmbetei, Maria Magdalena, Maria,
mama lui Iacob, și Salomea au cumpărat miresme, ca să vină să-l ungă. Și dis-de-
dimineață, în prima zi a săptămânii (duminică), pe când răsărea soarele, au venit la
mormânt.(Marcu XVI,1-2). Sfântul Evanghelist Luca, în descrierea evenimentului,
întrebuințează aceeași expresie: ,, iar în prima zi de după sâmbătă (duminica), foarte
de dimineață, au venit ele la mormânt, aducând miresmele pe care le
pregătiseră.(Luca XXIV, 1).
Nu numai Învierea Domnului a avut loc duminica, dar şi arătarea Sa, cu ocazia
încredinţării lui Toma, a avut loc de asemenea duminica, astfel: “Și fiind seară, în
ziua aceea, întâia a săptămânii (duminica), şi uşile fiind încuiate, unde erau adunaţi
ucenicii de frica iudeilor, a venit Iisus şi a stat în mijloc şi le-a zis: Pace vouă!…. Şi,
după opt zile, ucenicii Săi erau iarăşi înăuntru, şi Toma împreună cu ei. Şi a venit
Iisus, uşile fiind încuiate, şi a stat în mijloc şi a zis: Pace vouă!” (Ioan XX,19,26).
Tot în ziua Învierii, Mântuitorul nostru Iisus Hristos s-a arătat sfinților Luca și
Cleopa, care mergeau spre localitatea Emaus.
Foarte mulți Sfinți au remarcat just că, în această zi, Dumnezeu a început opera de
creare a întregului Univers.
Duminica a fost ziua în care Duhul Sfânt s-a pogorât peste Sfinții Apostoli la
cincizeci de zile după înviere, zi în care a luat naștere Biserica creștină și a început
propovăduirea Evangheliei la toate neamurile.( Faptele Apostolilor II, 1-4).
Datorită acestor importante evenimente, care au avut loc duminica, de la începutul
creștinismului s-a stabilit ca ea să fie ziua specială consacrată săvârșirii Sfintei
Liturghii. “Iar în ziua cea dintâi a săptămânii, când noi ne-am adunat să frângem
pâinea… .(Faptele Apostolilor XX, 7). Duminica fiind zi de cult, când se adunau toţi
credincioşii, era şi timpul cel mai potrivit pentru strângerea colectelor, spre ajutorarea
„fraţilor” din Biserica mamă, din Ierusalim. De aceea, Sfântul Apostol Pavel, scriind
corintenilor, îi îndeamnă: „În ziua întâi a săptămânii (duminica), fiecare dintre voi
să-şi pună deoparte, strângând cât poate, ca să nu se facă strângerea abia atunci
când voi veni” (I Corinteni XVI, 2).
Sfântul Evanghelist Ioan, autorul mai multor scrieri cuprinse în Noul Testament,
printre care și Apocalipsa folosește denumirea pe care o avem și astăzi: ,,Am fost în
duh în zi de duminică și am auzit, în urma mea, glas mare de trâmbiță. (Apocalipsa I,
10).
Încă de la începuturile sale, creştinătatea prăznuieşte săptămânal, ziua de
duminică, prin rugăciune şi odihnă, prin meditaţie şi înălţare sufletească, dar mai ales
prin participarea la Sfânta Liturghie, având conştiinţa că duminica este ziua bucuriei
şi a întâlnirii cu Domnul cel înviat.
Odată cu legalizarea creștinismului de către împăratul Constantin cel Mare
(313), duminica a fost recunoscută și consfințită de către stat ca zi de odihnă, chiar și
pentru necreștini, rămânând astfel până azi la toate popoarele creștine ca zi
săptămânală de odihnă.
MIXUL DE MARKETING - STRATEGII DE STABILIRE A PREŢURILOR
47
Virgil Balaure –“ Marketing” ,Editura Uranus
●? Poate conduce la segmentarea pieţei în funcţie de criterii strict economice şi
contabile, respectiv veniturile consumatorilor şi puterea lor de cumpărare. Segmentul
cel mai important este cel al consumatorilor care, pe curba sensibilităţii la preţ, se
amplasează pe ramura rigidă, adică insensibili la preţ şi cu reacţie pozitivă faţă de
caracterul distinct şi exclusiv al produsului. Ulterior, recurgând la scăderea preţului
iniţial, devine posibilă şi atragerea segmentelor de piaţă care sunt sensibile la preţ.
●? Firma poate să reducă preţul iniţial cu multă uşurinţă, dacă reacţia pieţei
este nefavorabilă, deoarece a pornit de la un preţ ridicat. Acest avantaj este notoriu,
întrucât s-a dovedit că este mult mai dificil de mărit un preţ iniţial, care s-a dovedit
prea mic pentru acoperirea costurilor şi, eventual, obţinerea de profit.
●? Preţurile mai ridicate încă de la începutul prezenţei pe piaţă a unui produs
generează, evident, mai multe venituri, şi, implicit, profit, comparativ cu practicarea
unor preţuri mai scăzute.
●? Preţurile iniţiale ridicate pot fi folosite pentru echilibrarea cu eforturile de
investiţii ale întreprinderii în capacităţi de producţie.
Strategia preţurilor ridicate se recomandă firmelor interesate în lansarea pe
piaţa a unor produse noi sau modernizate, atunci când este imperios necesară
recuperarea cât mai rapidă a cheltuielilor de cercetare ⁄/dezvoltare şi a celor
promoţionale – categorii de cheltuieli care sunt, de regulă, foarte mari. Pe de altă
parte, s-a dovedit că strategia preţului înalt este oportună pe pieţele al căror potenţial
nu este suficient de mare pentru a-i motiva pe marii concurenţi să vină pe astfel de
piaţă.
Strategia preţului de penetrare pe piaţa, la rândul ei, se caracterizează prin
stabilirea unui preţ iniţial relativ scăzut, în scopul pătrunderii rapide în segmentele
vizate ale pieţei produsului. Această strategie nu ţine seama în mod explicit de ciclul
de viaţă al produsului, deoarece se poate practica fie la începutul acestuia, fie în
fazele sale finale. Adoptarea acestei variante strategice de preţ se recomandă
îndeosebi, în următoarele situaţii :
●? Când cererea produsului în cauză prezintă o mare sensibilitate în funcţie de
preţ.
●? Când pot fi obţinute reduceri substanţiale ale costurilor unitare de producţie
şi în general, a costurilor de marketing, printr-o producţie de masă.
●? Când costul se loveşte de o puternică şi păgubitoare competiţie pe piaţă,
firma în cauză fiind angajată pe piaţa respectivă cu investiţii la care nu poate renunţa
înainte de recuperarea lor, fie şi parţială (situaţie generată de comiterea unor eroi în
stabilirea strategiei şi a cotei de piaţă).
●? Când puterea de absorţie a pieţei (în genere, puterea de cumpărare a
populaţiei şi consumatorilor de tip colectiv) este redusă, adică marcată de fenomene
negative care nu permit practicarea strategie preţului înalt (este vorba, îndeobşte, de
diverse fenomene care generează tulburarea macro mediului firmei, cum sunt inflaţia,
şomajul, instabilitatea politică, crizele sociale etc).
Pentru stabilirea strategiei de preţ adecvate pentru un anumit produs este
necesar să aibă în vedere că strategia de preţ este influenţată de curba de viaţă a
produsului. Prin această prismă, teoria şi practica de specialitate au pus în evidenţă
mai multe particularităţi, între care se consideră mai importante următoarele :
●? În faza introducerii pe piaţă a produsului în cauză este relativ uşor de
decelat între strategia preţului înalt şi strategia preţului de penetrare pe piaţa, prin
simpla luare în considerare a obiectivelor firmei în ceea ce priveşte recuperarea
investiţilor şi a anticipării reacţiilor concurenţilor.
●? În faza de creştere a produsului, pe piaţă, opţiunea pentru o strategie
fundamentală sau alta de preţ este determinată de două aspecte: numărul de
competitori existenţi (inclusiv cotele lor de piaţă) şi necesitatea de a se menţine o
stabilitate relativă a preţului.
●? În faza de maturitate a produsului, în general, ritmurile vânzărilor intră
într-un evident declin. Elasticitatea ridicată a cererii şi presiunea concurenţei, în astfel
de situaţii, determinată cote procentuale tot mai scăzute ale profitului. Vânzătorii nu
au prea multe soluţii la îndemâna, în asemenea cazuri, ei neputându-şi permite nici să
mărească preţul, deoarece ar risca să piardă din cota de piaţă, nici să reducă preţul,
întrucât ar intra în veritabile conflicte de piaţă cu firme competitoare.
●? În faza de declin a ciclului de viaţă a produsului, când de regulă acesta
devine nerentabil, este limpede că preţul va fi micşorat. Produsul respectiv va fi
menţinut pe piaţă numai pentru eventuala completare a gamei sortimentale, sau în
aşteptarea lansării pe piaţă a unui produs înlocuitor. Scăderea preţului, în această fază
a ciclului de viaţă, mai poate avea şi menirea de atragere a unor consumatori în
magazine, cu speranţa că acestea vor cumpăra alte produse ale firmei, care sunt
rentabile.
După cum se constată, variantele fundamentale ale strategiei de preţ a unei
firme nu sunt deloc sofisticate, ceea ce este mult mai dificilă fiind fundamentarea
variantei stabilite şi, în continuare, a policii şi tacticii preţurilor propriu - zise.
BIBLIOGRAFIE
1. Arcadie Hinescu, Filimon Stremnţan, Ioan Bătrâneanu, Lucian Căbulea, Marketing, Ed. Eta, Cluj Napoca,
1997.
2. Arcadie Hinescu, Iulia Iuga, Nelu Flasăr, Lucian Găban, Marketing, Ed. Risoprint, Cluj Napoca, 2005.
3. Brhun M., Marketing, Ed. Economică, 1999
4. Balaure V., Marketing, Ed. Uranus, Bucureşti., 2000.
CULTIVAREA APTITUDINI MATEMATICE
94 Aurel ANTONIE
Bibliografie:
Domeniul cel mai cuprinzător şi profund care ilustrează fără drept de tăgadă arta
cuvântului, a cuvântului scris şi a celui rostit, este, fără îndoială, pentru marile
personalităţi politice şi militare ale omenirii, diplomaţia.
Diplomaţia vorbei precum şi cea a faptei au fost şi continuă să rămână
apanajul marilor personalitaţi. Este şi cazul uneia dintre cele mai interesante figuri
ale istoriei noastre, Mihai Viteazul.
Spirit renascentist, polivalent, Mihai Viteazul a ştiut să folosească deopotrivă arta
războiului, dar şi a cuvântului, cuvântul ca parte a activităţii diplomatice care a
reprezentat o importantă cale prin care acesta a urmarit şi, în parte, a reuşit să-şi
impună propria voinţă în fata aliaţilor, dar şi a adversarilor.
Diplomat şi militar deopotrivă, Mihai Viteazul a fost apreciat şi cinstit de către
contemporanii săi, ca şi de urmaşi, ca o întruchipare a geniului românesc: ,,Bun
cunoscător al conjuncturii înternaţionale şi înzestrat cu un remarcabil spirit
diplomatic", Mihai Viteazul înţelegea să pretindă în orice situaţie atâta încât, chiar
dacă ar trebui să cedeze pentru moment ceva, să nu prejudicieze ansamblul operei
făurite.
Dotat cu o inteligenţă superioară, Mihai Viteazul a ştiut că prin Unirea Pricipatelor
Române, continuitatea politico-statală şi independenţa vor fi asigurate.
De aceea, a fixat ca obiective fundamentale ale politicii sale reconstituirea
blocului militar românesc, obţinerea independenţei depline, eliberarea teritoriilor
aflate sub dominaţie străină şi refacerea unităţii politico-statale în hotarele vechii
Dacii.
Conducătorul epopeei româneşti de la sfarşitul veacului al XVI-lea urmărea, prin
apel la arta diplomatică şi militară, atât înlăturarea oricărei suzeranităţi, cât şi unirea
ad integrum, într-un cuvânt, reconstituirea Daciei.
Arta sa diplomatică se caracterizează prin tenacitate, consecvenţă, spirit inventiv,
clarviziune şi talent cu care a urmărit realizarea obiectivelor propuse.
O dovada peremptorie a talentului său de a transforma activitatea diplomatică într-
o artă este chiar istoria domniei sale, el demonstrând că are capacitatea de a înfăptui
ceea ce alţii doar au visat.
A fost omul politic care printre contemporanii săi nu a mai avut egal şi care a reuşit
într-un timp foarte scurt să atingă obiective prin care poporul său rezistă in istorie:
independenţa şi unirea.
Într-un context european agitat, şi-a proiectat politica externă ţinând cont de
toate evenimentele care l-ar fi putut ajuta sau, dimpotrivă, i-ar fi îngreunat atingerea
obiectivelor. În timpul discuţiilor pentru constituirea Ligii Creştine, domnul Ţării
Româneşti apărea ca un nume necunoscut, iar când a început să fie pomenit, acesta
a pecetluit cu stigmatul supunerii totale faţă de sultan.
Principele Transilvaniei nu era străin de aceste aprecieri şi totul se justifica prin
faptul că Sigismund Bathory dorea ca în consultările şi tratativele dintre trimişii
împarăteşti şi papali cu domnii transalpini, el să fie unicul intermediar. Apariţia Ligii
Creştine, ca sistem de alianţe militare pus, aproape în exclusivitate, în sprijinul
Austriei, care avea interese de ordin economic la Dunăre, a beneficial de susţinerea
Spaniel, a câtorva ducate italiene, a lui Clement al Vlll-lea, care conducea Sfântul
Scaun.
Domnul Ţării Romaneşti aderă la Ligă şi, atent la evenimentele din zonă,
pregăteşte cu asiduitate momentul începerii luptei antiotomane, singura cale prin care
putea să îşi asigure credibilitatea în faţa principatelor apusene. De altfel, într-o
scrisoare trimisă ducelui Toscanei, Mihai işi exprima ,,dorul său intim de a face
lucruri care ar duce la lauda lui Dumnezeu, la slujba creştinătătii şi, în sfârşit, la un
capăt de cinste a ostenelilor sale şi la o veşnică faimă după moartea lui."
Suna ca un jurământ de credinţă, iar în noiembrie1594, a ridicat steagul răzvrătirii
împotriva asupririi turceşti. În luptele cu turcii, tătarii sau oricare potrivnic, Mihai
Viteazul cerea mereu ajutorul şi binecuvântarea lui Dumnezeu. Referindu-se la
luptele cu tătarii, Mihai spunea: ,,Găsindu-l, i-am atacat şi i-am tratat aşa încât puţini
au scăpat, şi aşa, cu ajutorul lui Dumnezeu, am avut asupra lor încă o biruinţă. [...]
". În luptele cu turcii, care au început cu confruntarea de la Rusciuc, Mihai
Viteazul şi-a demonstrat admirabil calităţile de luptător, ridicând moralul oştenilor
prin exemplul personal.
Cum îl zăreşte pe inamic, el este acela care preia initiaţiva, acest mod de a
lupta aducându-i probabil şi succesele. La Constantinopol, efectul înfrângerilor
suferite de tătari şi de turci este stupefiant, în timp ce Mihai, cu modestie, spunea:
,,Această puţină slujbă am facut-o
într-o singură iarna (referindu-se la luptele de la Rusciuc) şi apoi m-am dus să mă
odihnesc în scaunul meu".
Pentru marile confruntări din vara lui 1595, şi-a căutat aliaţi în primul rând la
vecini. La 20 mai 1595, prin tratatul semnat la Alba lulia, Sigismund Bathory şi-a
sporit considerabil prerogativele în defavoarea domnului Ţării Românesti. După
spusele lui Mihai Viteazul, boierii ,,n-au facut ce aveau în instrucţiunile lor, ci ceea
ce era în folosul lor, obţinând privilegii pentru dânşii".
Situaţia creată a fost gestionată cu inteligenţă de către domnitor, care a căutat să
realizeze un echilibru de forţe printr-o înţelegere cu Polonia. Când turcii au trecut
Dunărea, a rămas singur, dar ,,atunci când am aflat de aceasta am mers vitejeşte să-l
aflu cu acele puţine oşti ce aveam şi, ajungând la Călugăreni, am găsit că toti erau
gata de luptă. Iar eu, chemând în ajutor numele lui Dumnezeu, m-am încăierat în
luptă cu ei în aşa chip că a ţinut toată ziua, făcând turcilor foarte mare pagubă
.........Sinan Paşa care a căzut de pe cal". În lupta de la Călugăreni, credinţa în
Dumnezeu i-a fost aliatul.
Urmează alte căutări pentru realizarea frontului antiotoman. S-a adresat
cazacilor zaporojeni şi chiar tătarilor cărora, pentru a-i convinge să-i fie alaturi,
le spune: „[...] Puteţi vedea bine că sultanul nu vrea altceva decât răul nostru şi
ruina şi pierderea noastră. [...]"
Din 1597 situaţia s-a schimbat în defavoarea lui Mihai şi a coaliţiei antiotomane.
În noul context, defavorabil şi coaliţiei antiotomane, domnul valah se adresează
ducelui Maximilian: ,, În slujba noastră pentru creştinătate, şi din pricina luptei
noastre împotriva păgânilor, ne-am cheltuit toată averea şi astfel nu mai avem din ce
să ţinem oşti ca să putem face faţă păgânilor". Apelurile sale nu vor rămâne fără
ecou. Iar în iunie 1598, Mihai a încheiat cu habsburgii o înţelegere prin care aceştia se
obligau să sprijine cu bani întreţinerea unei armate de mercenari, iar în schimbul
acestui ajutor, domnul muntean recunoştea suzeranitatea împăratului, suzeranitate de
altfel nominală şi formală care, în general, nu implica nicio obligaţie.
În primăvara anului 1598, seria evenimentelor potrivnice continuă. Sigismund s-a
retras de pe tronul Transilvaniei, locul lui fiind luat de Andrei Bathory, un filoturc
declarat. În Moldova, leremia Movilă declara deschis că este adversarul lui Mihai.
Până la înlăturarea lui Andrey Bathory, I-a convins prin solii trimişi că vrea să-i
fie prieten, ba chiar i-a cerut ,,un loc în Ardeal unde să pot locui cu familia mea". Pe
împăratul habsburgilor îl asigura, printr-un alt sol, că de fapt doreşte o apropiere de
Andrei Bathory pentru a preîntâmpina un atac al turcilor. Victoria de la Şelimbăr, din
1599, a fost rezultatul unui plan minuţios pregătit în secret de Mihai.
În scrisoarea trimisă în 4 noiembrie1599, din Alba lulia, către Rudolf II, Mihai
afirma ,,Şi am luat Ardealul în numele lui Dumnezeu şi al Măriei Sale,
împăratul’’ , Mihai semnându-se ,,al Măriei Sale serv, Mihai Viteazul.’’ Prin
aceasta a căutat să-i îndepărteze pe austrieci de la
adevăratul motiv al cuceririi Transilvaniei - refacerea frontului antiotoman prin
unirea Ţărilor Române.
De asemenea, şi padişahului Mihai îi trimite o scrisoare prin care îşi prezintă
gestul, care însă, se explică el, nu aduce nicio atingere imperiului, angajându-se să
trimită în continuare padişahului peşcheşuri. În schimb, când este vorba de regele
polon, tonul său este cu totul altul, după cum reiese din scrisoarea lui leremia
Movilă, în care spunea: ,,Înţelegem că regele (polon) este supărat pentru aceasta
(alungarea lui Andrei Bathory) din care pricină rog să îi transmiţeţi regelui să ştie
pesemne precurm a fost voia lui Dumnezeu, aşa a fost’’. Adevărata poziţie pe care o
are Mihai după cucerirea Ardealului, este subliniată de însăşi titulatura pe care o ia:
Ioan Mihai Voievod, din mila lui Dumnezeu, domn al Ţării Ardealului şi al Ţării
Româneşti.’’
Nu se aminteşte de vreo supunere faţă de împărat sau faţă de altcineva. Astfel,
dacă faţă de Rudolf al ll-lea şi sultan, Mihai se străduieşte să pară omul care a
făcut un serviciu suzeranului său, în realitate, faţă de supuşi îşi arată adevărata
intenţie. Practic, tot ceea ce a întreprins în perioada cât a stăpânit Transilvania, a
ilustrat acest lucru. Până a intrat în Moldova, să-l înlăture pe leremia Movilă, prin
corespondenţa trimisă acestuia, i-a adormit vigilenţa făcându-i urări de domnie lungă
şi chiar exprimându-şi dorinţa de a fi prieteni. În primăvara lui 1600, a intrat în
Moldova şi a cucerit-o.
Unirea celor trei Ţări Române a fost opera geniului politic şi militar care I-a
caracterizat pe Mihai Viteazul, dar ea a născut reacţii violente din partea
duşmanilor şi a forţelor aliate.
Scurta încheiere
Parcă simţindu-şi sfârşitul, într-un memoriu înaintat ducelui Toscanei, la 3 febr.
1601, Mihai spunea: [...] ,,În vremea aceasta oricine poate vedea că n-am cruţat
nici cheltuieli, nici sânge, nici propria-mi viaţă, ci am purtat războiul foarte mult
timp, cu sabia în mână însumi. [...].’’
Peste câteva luni, avea să fie ucis din motive de ordin politic şi orgoliu de
nemăsurat.
Bibliografie:
1. Bălcescu, Nicolae - Românii supt Mihai Voievod Viteazul, ,Bucureşti, Editura
,,Tineretului", 1960;
2. Sârbu, Ion - Istoria lui Mihai Vodă Viteazul, Domnul Ţării Româneşti, Timişoara,
Editura ,,Facla", 1976.
PERSONALITATEA, FACTOR IMORTANT ÎN SUCCESUL ŞCOLAR AL
ELEVULUI SPORTIV
După Faptele Apostolilor (11, 19-20), ucenicii proveniţi din mediul elenistic al
Ierusalimului îi evanghelizează pe grecii din Antiohia. O interpretare foarte
răspândită în zilele noastre în rândul comentatorilor, vede în Cei Şapte, un grup de
conducători spirituali ai comunităţii creştinilor elenişti din Ierusalim, chiar dacă un
grup de prezbiteri se constituise chiar în Ierusalim şi se îngrijea de comunitatea
creştină de limbă aramaică. Sfântul Luca a preluat şi a reinterpretat această tradiţie,
subliniind subordonarea Celor Şapte faţă de Cei Doisprezece pentru a evidenţia
unitatea slujirii eclesiale sub conducerea Apostolilor. Mulţi comentatori resping ideea
conform căreia vede în Cei Şapte instituirea diaconilor. Cei Şapte nu trebuie înţeleşi
în sensul tehnic al termenului de “diaconi” (διακονοι) potrivit diaconatului
instituţionalizat din vremurile noastre. Ei au fost instituiţi pentru a-i ajuta pe Cei
Doisprezece în administrarea temporală a comunităţii, ei se află alaturi de Apostoli.
Ştefan şi Filip se disting mai ales prin slujirea Cuvântului ceea ce, nu minimalizează
rolul cu caracter social pentru care au fost aleşi. Rolul Celor Şapte a fost de scurtă
durată: Ştefan a fost ucis, ceilalţi s-au răspândit prin diferite locuri din cauza
persecuţiilor. Când Pavel şi Barnaba se întorc din Antiohia purtând cu ei roadele
colectei, ca dar al acelei comunităţi, le-au încredinţat perzbiterilor (πρεσβύτεροι)
(Faptele Apostolilor 11, 30). Reiese de aici că la Ierusalim, prezbiterii îndeplineau
această slujire cu caracter social. Instituirea Celor Şapte se desfăşoară în trei etape:
[1] Pr. Prof. Dr. Constantin Corniţescu, Studiul biblic al Noului Testament – Curs
pentru anul II, Editura Europolis, Constanţa, 2005, p. 52
[2] Ibidem, p. 9
[3] Diac. Prof. N. I. Nicolaescu, op.cit., p. 65
[4] Ibidem, p. 67
ASPECTUL COMUNITAR, BISERICESC ŞI ECLESIAL AL ACTIVITĂŢII
FILANTROPICE
Vorbind despre Biserică şi în Biserică, despre rolul şi importanşa ei, mai cu seamă
în vremurile acestea, postmoderne, am ajuns la multe definiţii ce i se dau Bisericii, cu
alte cuvinte am ajuns la o teoretizare, la o nuanţare a detaliilor. Nu ştim, în schimb, în
ce măsură, împlinim în practică cunoştinţele teoretice pe care le cunoaştem despre
Biserică şi dacă le împlinim în Biserică, acolo unde le este locul şi rostul! Şi din
cauza acestei stări de fapt există o tensiune: între real şi ireal, între istorie şi Împărăţia
Lui Dumnezeu. Sau, mai concret, între idealul creştin: care este viaţa în Iisus Hristos
şi viaţa pământească pe care o ducem cu toţii. Rezolvarea acestei antinomii,
contradicţii, nu implică numai acţiunea umană, ci şi divină. Prin el, omul, a realizat
prea puţin în planul sensului şi al destinului său. Când singur vrea să se
autodivinizeze, să se facă înger, de fapt el ajunge fiară. Iar mântuirea noastră se
realizează aşezându-se sub Revelaţie, nu deasupra ei. Omul căzut refuză Revelaţia, el
pune condiţie Revelaţiei, erezia, produsul subiectivismului demonic, face ce vrea cu
Revelaţia şi transmiterea ei prin Biserică. Ei uită că natura Revelaţiei, nu este o sumă
de propoziţii, de informaţii, iar înţelegerea mântuirii nu e una gnostică, teoretică. Prin
urmare, nu se poate reduce creştinismul la un simplu moralism sau doctrinalism,
acestea sunt metode ale misionarismului neoprotestant. Trebuie să înţelegem, să
căutăm, să aflăm că dogma nu este doctrinalism iar morala eticism, ci ele sunt viaţă,
adică participare la Dumnezeu. După Slăvita Sa Înviere, Mântuitorul Iisus Hristos se
arată ucenicilor şi le spune: ”Mergând, învăţaţi toate neamurile, botezându-le în
numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh”. Şi puţin mai târziu: „Şi iată Eu sunt
cu voi în toate zilele până la sfarşitul veacului” (Matei 28, 19-20), (Marcu 16, 15),
(Luca 24, 47), (Faptele Apostolilor 1, 8), (Romani 10, 18). Cuvântul “toate” arată
natura şi porunca misiunii. Misiunea se realizează pe baza Scripturii şi a Tradiţiei
liturgice şi patristice, căci Iisus Hristos Însuşi a zis: „Iar când va veni Acela, Duhul
Adevărului, vă va călăuzi la tot adevărul” (Ioan 16, 13), (Marcu 13, 11), (Luca 12,
11), (I Ioan 2, 27). Conştiinţa misiunii trebuie lărgită, iar misiunea Bisericii nu a
înţeles alegerea ca supremaţie. Pe lângă Sfintele Taine, căci astfel avem legătura cu
Mântuitorul Iisus Hristos, trebuie să se înţeleagă că acest trup al Bisericii este şi
organizat după concepţia paulină, din Epistola către Efeseni. Ortodoxia şi Biserica
Romano-Catolică au o înţelegere bisericească, eclesială, socială şi comunitară a
credinţei, deci obiectivă, ca realizare şi plenitudine a Lui Iisus Hristos.
Denominaţiunile creştine, ereziile istorice înţeleg individualist credinţa. Se uită sau
nu se înţelege, că Biserica poate fi contestată nu numai secularistic – sociologic, ca
ideologii ateiste, ci şi din interiorul ei, de natura creştină. Aşadar, Biserica şi Iisus
Hristos sunt o unitate indisolubilă. Istoria misiunii se identifică cu istoria Bisericii.
Istoria ei este relaşia Lui Dumnezeu cu semenii şi invers. Neavând o istorie a
misiunii, nu ai o istorie a Bisericii, şi atunci, eşti doar o simplă adunare, un grup de
oameni, o apariţie meteoritică, stelară pe scena istoriei şi a teologiei. Trebuie să iei
aminte, la fel şi noi! Relaţia umanităţii cu Dumnezeu se înţelege ca realitate istorico–
teandrică şi sinergetică. Vocea profetică a Bisericii se aude în istorie, căci nu se
concepe ca, propovăduind adevărul, să nu mustri păcatul. Glasul ei este aidoma
cuvintelor Scripturii: „Iată Eu stau la uşă şi bat”. Chemarea ei se îndreaptă către toţi,
şi face acest lucru din ziua Cincizecimii, prin vicisitudinile istoriei. Glasul ei străbate
veacurile, căci mărturisirea credinţei creştine îi aparţine doar Ei, în acest fel
ajungându-se la o relaţie simfonică dintre Biserica luptătoare şi cea triumfătoare. Iar
cum, după această dezbatere, destul de extinsă, revenind la subiectul acestui studiu,
vom susţine şi argumenta că postmodernitatea constituie stadiul societaţii actuale, de
valorizare excesivă a sinelui uman hipertrofiat, postulând dezvoltarea acestuia în
contextul mai larg al noilor cuceriri ale ştiinţei şi tehnologiei, în spirit secularizant şi
globalizant. Societatea postmodernă dezvoltă şi o cultură postmodernă, adaptată
perfect cerinţelor ei. Dacă ne vom raporta la definirile care-i sunt date de către
specialişti, vom arăta, împreună cu J. Francois Lyotard, că: „postmodernitatea este
incredulitatea arătată meta-istoriei”[1]. Evident, analiza semantică indică succesiunea
firească a postmodernitaţii după modernitate, din care îşi extrage şi sevele. Iar aceasta
din urmă s-a definit în contextul mai larg al prefacerilor economice şi sociale care au
revoluţionat mapamondul, odată cu marile descoperiri ştiinţifice, făcute posibile în
cadrul noilor orânduiri care au transformat din temelii sistemele de conducere
aristocratică, feudală, în aşa-numitele democraţii capitaliste. O eră a modernităţii, aşa
cum o gândim astăzi în lumea contemporană, porneşte în plan economic de la maşina
cu aburi, de la care a fost deschisă calea tuturor invenţiilor tehnicii, prin cercetare
ştiinţifică asiduă. În plan social, a fost realizată, treptat, sporirea gradului de confort
al populaţiei, deşi, la început, toate cuceririle amintite au fost accesibile unui număr
foarte mic de persoane, raportat la populaţia planetei. Progresează lent şi mijloacele
de comunicare, punându-se bazele mass-media prin aparişia primelor publicaţii şi a
radioului[2].
Deja, această eră socială a suferit modificări structurale profunde, fapt pentru care
specialiştii vorbesc de transformarea ei, încetăţenindu-se deja termenul de
posmodernitate, ca fiind definitoriu pentru societatea de astăzi. Notele dominante ale
postmodernitaţii sunt date de expansiunea fără precedent a tehnologiei informaţiei,
accesul neîngrădit la date şi rolul tot mai accentuat deţinut de mass-media în formarea
personalităţii umane. În plus, continuă avântul tehnologiilor avansate, asistate de
forme de inteligenţă artificială. Observăm şi creşterea de neimaginat a gradului de
accesibilitate a oamenilor la noile realizări ale progresului şi civilizaţiei
contemporane: un procent tot mai mare din populaţia planetei are acces la tehnologii
de ultimă generaţie. Un alt factor care încurajează instalarea unei mentalităţi
postmoderne în societatea contemporană îl constituie progresul economic, generator
de bunăstare materială. Acest aspect se constată, mai ales, în ţările puternic
dezvoltate, neafectate de războaie sau conflicte etnice. Postmodernismul s-a instalat
pe fondul unui progres fără precedent al bunurilor de consum, asemeni hambarelor
pline din Evanghelie (Luca 12, 16-21), (Matei 13, 22), (Marcu 4, 19), în detrimentul
culturii spiritului, aflate într-un teribil regres. Individualismul presupune cultivarea
valorii exagerate a sinelui, în maniera deja experimentată de New Age. Societatea
postmodernă îi solicită omului să se afirme cu orice preţ, căutând să promoveze cât
mai sus, pe scară ierarhică, la nivel economic, politic, cultural etc. Aceasta
presupune, în mod necesar, negarea identităţii primite la naştere, inclusiv în ceea ce
priveşte apartenenţa religioasă. Tot mai mulţi tineri se declară indiferenţi faţă de
aspectele tradiţionale ale existenţei şi receptivi faţă de pseudo-culturi de import.
Această goană nesăbuită după avansare socială sau agoniseală materială îl transformă
pe om în sclavul unei rutine zilnice generatoare de stres şi oboseală, privându-l de
orice dorinţă de elevare spirituală, cu excepţia unor distracţii facile, aflate în trend.
Omul-maşină este sclavul jocurilor pe computer, al imaginilor comerciale care-l
împiedică să gândească liber, conştiinţa sa fiind amorţită complet de capriciile
impuse ale modei. Lectura, dezvoltarea imaginaţiei, poezia, lirismul, sunt qvasi-
inexistente. Se pune în valoare individul şi se abandonează persoana. Forţa interioară
nu se bazează pe echilibru, pe cunoaştere a realităţilor vieţii, pe abandonarea în voia
lui Dumnezeu (Matei 6, 33), (Coloseni 3, 2), (Psalmi 36, 4): ”Căutaţi mai întâi
Împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui şi toate celelalte se vor adauga vouă”[3].
Dimpotrivă, forţa omului postmodern rezidă tocmai în dezechilibrul său interior,
acesta îl determină să se abandoneze condiţiei stresante a vieţii, pentru a scăpa de
marile chestiuni existenţiale. Se află într-o depresie continuă, justificând existenţa
unei pleiade de „psihologi”, care îi „refac” echilibrul prin terapii de exacerbare a
propriei personalităţi.
Printre cei care au trăit în perioada anilor ’30 în jurul lui Mircea Eliade se numără
şi Arşavir şi Jeni Acterian. Personalităţile lor se disting foarte bine din literatura
diaristică pe care au scris-o: Portrete şi trei amintiri de puşcăriaş, Jurnal în căutarea
lui Dumnezeu (Arşavir Acterian) şi Jurnalul unei fete greu de mulţumit (Jeni
Acterian).
Jeni Acterian, adolescenta şi apoi tânăra mereu nemulţumită de ceea ce îi oferea
viaţa, studentă la Litere şi Filosofie şi apoi la Artă Dramatică, a avut ocazia în acea
perioadă strălucită din punct de vedere al culturii să-i întâlnească (şi datorită fraţilor
Haig şi Arşavir Acterian şi cumnatei sale, Marieta Sadova) pe toţi cei care au marcat
această perioadă interbelică a celor reuniţi sub semnul Criterionului: Mircea Eliade,
Petru Comarnescu, Dan şi Emil Botta, Mircea Vulcănescu, Mihail Sebastian,
Constantin Noica sau Emil Cioran, unii dintre ei colegi de liceu la Spiru Haret, unde
au şi deprins pasiunea pentru literatură. Aceşti tineri se remarcau prin pasiunea lor
pentru lectură şi pentru creaţie, ca şi pentru discuţiile critice pe marginea textelor lor
sau ale altor autori. Se remarcă, pe lângă Jeni Acterian, pentru care lectura reprezenta
principala activitate zilnică şi principala pasiune, şi Mircea Eliade, care uimeşte prin
modul aproape disperat de se arunca în lumea cărţilor: ,,Citea enorm, şi zic, ca un
apucat. Ziua nu-i ajungea spre a-şi satisface curiozitatea. A încercat treptat, treptat să
fure câte puţin din orele de somn, ajungând la patru ore de odihnă la o vârstă la care
organismul nu e încă de-ajuns de consolidat spre a suporta abuzuri de acest fel.” (p.
65) În acest context este interesant de amintit modul în care profesorul de matematică
Dan Barbilian (alias poetul Ion Barbu), care nereuşind să-i determine să preţuiască şi
să arate interes pentru disciplina pe care o preda, după cum mărturiseşte Arşavir
Acterian, utiliza constructiv timpul orelor pentru a-i sprijini în pasiunea lor pentru
literatură. În acest sens, profesorul nu numai că îşi arăta interesul pentru acest
domeniu, ci îi şi încuraja pe cei care dovedeau talent literar să persevereze în scris iar
pe cei care nu dovedeau talent literar îi sfătuia să renunţe la scris, pentru a nu rămâne
într-un domeniu pentru care nu dovedeau vocaţie. În Jurnalul fetei sunt amintiţi toţi
cei cu care i s-a intersectat existenţa în acea perioadă. Mă voi referi în acest context
doar la personalităţile literare.
Eugen Ionescu este admirat pentru felul său de a fi şi de a se raporta la creaţia sa:
,,Pentru prima oară văd un om care crede în inteligenţa sa şi în talentul său fără să fie
un înfumurat.” (1 iunie 1934, p. 67) Alături de Dan şi de Emil Botta, Dinu Noica şi
alţii, o atenţie deosebită îi oferă autoarea lui Emil Cioran, care i se pare aproape un
dublu al ei, în ceea ce priveşte mentalitatea acestuia: ,,Mirare că, în linie generală,
simte atât de identic cu mine.” (14 decembrie 1937, p. 184) El este cel care i-a intuit
luciditatea (observată şi de Mircea Eliade dar nu la aceeaşi dimensiune) pe care în
general cu mare dificultate o asocia cu femeile, înţelegându-i inevitabil şi suferinţa pe
care o implica acest simţământ. Sau îl aminteşte pe Mihail Sebastian, de a cărui
moarte este marcată: ,,Probabil că m-a impresionat pentru că îl cunoşteam sensibil şi,
dintr-un punct de vedere, oarecum similar mie (foarte oarecum... dar...).” (30 juin
1945, p. 389)
Cum este perceput Mircea Eliade? Arşavir Acterian îl vede, după întoarcerea lui
din India, dornic nu de absolut, aşa cum se aşteptau toţi cei care îl cunoşteau, ci de
relativităţi, căci nu i s-a oferit posibilitatea de a atinge absolutul: ,,Un spirit care cerca
să epuizeze totul. Un spirit ce mi se părea în căutare febrilă, frenetică de absolut, dar
care se tăvălea cu voluptate în toate relativităţile existenţei.” (p. 48) Opera lui îi place
tinerei fete, care îl citeşte, alături de creaţiile altor autori români şi străini: ,,Am citit
Maitreyi de Mircea Eliade. Un cuceritor roman de dragoste. Dragostea unei tinere
bengaleze cu un european.” (30 aprilie 1933, p. 24) Simpatia este reciprocă. O putem
observa din dedicaţia la exemplarul pe care i-l oferă dintr-un volum: ,,Lui J. A.,
lectoare pasionată şi lucidă, această carte de eseuri – care, dacă nu-i va plăcea nici ei,
a fost zadarnic tipărită.” (26 decembrie 1934, p. 83)
Bibliografie:
Acterian, Arşavir, Portrete şi trei amintiri de puşcăriaş, Bucureşti, Ed. Ararat, 1996.
Acterian, Jeni, Jurnalul unei fete greu de mulţumit (1932-1947), ediţia a doua
revăzută, text ales şi note biografice de Arşavir Acterian, ediţie îngrijită, traducere din
franceză, note bibliografice şi prefaţă de Doina Uricariu, Bucureşti, Ed. Humanitas,
2007.
101. Adrian Artene
Jurnalist încă din 1996, Adrian Artene (n. 6 decembrie 1977, Adjud) a scris ca
reporter de investigații la România Liberă, Jurnalul Național și Ziua. Din 2004,
devine redactor șef la mai multe cotidiene importante din România. Azi, director
editorial al trustului de presă Gândul, care editează 11 titluri, printre care Gândul,
Prosport, Cancan, Ciao, Promotor, Descoperă sau ApropoTV.
Publicații
”Mafia statală”- (Editura Ziua, 2002), o carte document despre operațiunile speciale
și rețelele de contrabandă girate de instituțiile statului.
Volumul de versuri ”Iubirile pentru care a plâns și Dumnezeu” – (2017, una dintre
cele mai vândute cărți ale Editurii Tracus Arte la Târgul de Carte Gaudeamus)
Volum de versuri ”Punctuația iubirii” – (2020, Asociația Regal d’Art care tipărește
manuscrisele eminesciene)
2021: a primit Premiul de Excelență din partea revistei Regal Literar - pentru volumul
de poezii “Punctuația iubirii”, apărut în Colecția Regal de Poezie în 2020.
Studii: licențiat în jurnalism, licențiat în drept, master în teologie.
Spre deosebire de atâția poeți lipsiți de talent, care se mândresc cu insuccesul lor,
ca și cum ar fi o dovadă de profunzime și inaccesibilitate, Adrian Artene, în mod
evident talentat, scrie simplu și cuceritor, dând dovadă de imaginație și
sensibilitate, de darul comunicării instantanee cu cititorul (și cu ascultătorul). -
criticul Alex Ștefănescu
---
Dintr-o lacrimă și lut
---
Sunt vinovat!
---
Prea mult
Ne pierdem în tăcere
Ca două emisfere.
Prea mult ne-nstrăinăm,
Prea mult ne îndepărtăm.
N-avem medicament,
N-avem un tratament.
Prea multe răni avem
Și prea bolnavi suntem.
---
L-am privit pe Dumnezeu în ochi
de Adrian Artene
102. Nicolae Florentin Streche
Hobby-urile sale sunt lectura, limbile străine (engleză, franceză, spaniolă, italiană),
cinematografia lumii si calătoriile.
Geneza
Unde ești ?
EDIȚIE ELECTRONICĂ
Reproducerea oricărei părţi din prezentul volum prin fotocopiere, scanare, multiplicare neautorizată
indiferent de mediul de transmitere este interzisă.
ISBN: 978-606-9064-13-9
© Editura eParadigme, coordonatori Iva Lăcrimioara, Claudiu Dumitrache, Ionel Cioabă 2021
www.paradigme.euroeducation.ro
http://groups.google.ro
Craiova, 2021