You are on page 1of 139

Cuprins

CUPRINS

I. METODE ENERGETICE PENTRU CALCULUL DEPLASĂRILOR


LINIAR ELASTICE

Energia potenţială de deformaţie.Teorema lui Clapeyron………………..5


Teoremele lui Castigliano………………………………………….……11
Relaţia Mohr-Maxwell………………......................................................14
Procedeul Mohr-Vereşceaghin…………………………………………..16
Teorema reciprocităţii lucrului mecanic…………………………………20

II. STRUCTURI STATIC NEDETERMINATE. METODA


EFORTURILOR

2.1. Sisteme de bare static nedeterminate.


2.1.1 Aspecte generale .……………………………………….....24
2.1.2. Grad de nedeterminare
statică……………………………………………………….25
2.1.3. Ridicarea nedeterminării…………………..……………….25
2.1.4. Condiţii de compatibilitate.………………………………...28
2.1.5. Ecuaţiile metodei eforturilor………………………………..29
2.2. Grinda continuă.
2.2.1. Grad de nedeterminare statică………………………..……..33
2.2.2. Ridicarea nedeterminării……………………………………33
2.2.3. Condiţii de compatibilitate….................................................35
2.2.4 Ecuaţia Clapeyron…………………………………………..35
2.2.5. Calculul reacţiunilor şi stabilirea diagramelor de
variaţie ale eforturilor secţionale…………………………...39

III. TENSIUNI LA SOLICITAREA COMPUSĂ A


BARELOR DREPTE

3.1. Aspecte generale …. …….…………………………………………40


3.2. Solicitări care produc numai tensiuni
normale
3.2.1 Încovoiere simplă cu forţă.axială………………………….41
3.2.2 Întindere sau compresiune.excentrică……………………..43
3.2.3 Încovoiere oblică şi strâmbă……….………………………52
3.3. Solicitări care produc numai tensiuni tangenţiale…………………..57
3.4. Solicitări care produc tensiuni normale şi
tensiuni tangenţiale.
3.4.1.Teorii ale stărilor de tensiune limită……………………….58
3.4.2. Calcululde rezistenţă al arborilor………………….………61

IV. STABILITATEA STATICĂ A BARELOR ZVELTE

4.1. Aspecte generale ale stabilităţii barelor zvelte……………………..64


4.2. Forţa critică de flambaj a barelor zvelte
solicitate la compresiune……………………………….…………..66

3
Cuprins

4.3. Domeniul de valabilitate al relaţiei Euler……………………...……70


4.4. Flambajul barelor drepte formate din
zone de rigiditate diferită……………………………………………72
4.5. Flambajul barelor drepte comprimate
excentric ……………………………………………………………74
4.6. Metoda energetică de calcul al sarcinii
critice de flambaj……………………………………………………76

V. SOLICITĂRI DINAMICE

5.1. Solicitări produse prin forţe de inerţie………………………………80


5.2. Solicitări produse prin şoc.
5.2.1. Condiţiile apariţiei solicitări prin şoc. Utilizarea legii
conservării energiei pentru soluţionarea solicitării prin
şoc………………………………………………………...82
5.2.2. Calculul la şoc cu ajuttorul multiplicatorului
dinamic………………………………………………........86

VI. VASE DE ROTAŢIE CU PEREŢI SUBŢIRI

6.1. Aspecte generale. Ipoteze de calcul. …………………………………..91


6.2. Tensiuni în pereţii vaselor de rotaţie
solicitaţi la presiune interioară………………………………………..93

VII. TUBURI CILINDRICE CU PEREŢI GROŞI

7.1. Tubul cilindric cu pereţi groşi solicitat


la presiune interioară şi exterioară .……………………………….98
7.2. Tubul cilindric cu pereţi groşi solicitat
la presiune interioară……………..………………………………104
7.3. Tubul cilindric cu pereţi groşi solicitat la
presiune exterioară……………..…………………………………105
7.4. Calculul cilindrilor fretaţi………………………………………...107

VIII. RĂSUCIREA BARELOR DE SECŢIUNE CIRCULARĂ

8.1. Generalităţi………………………………………………………108
8.2. Tensiuni şi deformaţii la răsucirea liberă
a barelor de secţiune necirculară………………………………..108
8.3. Calculul tensiunilor tangenţiale pentru
diferite secţiuni transversale……………………………………..116

IX. BARE CURBE CU RAZĂ MICĂ DE CURBURĂ

9.1. Generalităţi………………………….........................................118
9.2. Tensiuni la încovoierea barelor curbe
cu rază mică de curbură………………………………………..119

BIBLIOGRAFIE …………………………………………………..128

4
Rezistenţa materialelor II

CAPITOLUL I

METODE ENERGETICE PENTRU CALCULUL


DEPLASĂRILOR LINIAR-ELASTICE

1.1. ENERGIA POTENŢIALĂ DE DEFORMAŢIE.


TEOREMA LUI CLAPEYRON.

Dacă asupra unui corp solid deformabil se aplică un sistem de sarcini, corpul solid se
deformează iar punctele corpului solid se deplasează.
Sarcinile aplicate (forţe sau cupluri) parcurg drumul corespunzător deplasării punctelor
lor de aplicaţie (deplasare liniară pentru forţă şi deplasare unghiulară pentru cuplu), şi produc
un lucru mecanic numit lucru mecanic exterior Le .
Dacă sarcinile se aplică static (fig.1.1), cu o intensitate crescând uniform de la valoarea
zero la valoarea nominală, iar materialul are o caracteristică liniar-elastică, atunci lucrul
mecanic este egal cu semiprodusul dintre sarcini şi proiecţia pe direcţia acestora a deplasărilor
produse de sarcini:

Le = ∑ k k (1.1)
2
unde: Fk reprezintă sarcina (forţă sau cuplu),
Δ k este proiecţia deplasării punctului de aplicaţie al sarcinii pe direcţia
sarcinii(deplasare liniară sau unghiulară).

Fig.1.1

5
Capitolul II Metode energetice pentru calculul deplasărilor liniar elastice

În timpul încărcării statice a corpului solid deformabil, sarcinile aplicate produc lucrul
mecanic exterior ( Le ) , iar în corpul solid se înmagazinează o cantitate de energie de
deformaţie U , ce se eliberează la descărcarea corpului solid.
Energia totală de deformaţie are expresia (1.2):
U = ∫ U S dV (1.2)
V
în care intervine relaţia energiei specifice de deformaţie (1.3) în funcţie de componentele
stării de tensiune:
μ
US =
1
2E
( ) (
σ x2 + σ y2 + σ z2 − σ xσ y + σ yσ z + σ zσ x +
E
)
(1.3)
+
2G
1 2
(
τ xy + τ yz + τ zx
2 2
)
Se urmăreşte stabilirea expresiei energiei de deformaţie pentru o bară dreaptă, în cazul
general de solicitare, în funcţie de eforturile secţionale: N , Ty , Tz , M t , M y , M z .
Întrucât se analizează cazul de solicitare în domeniul elastic, se poate aplica principiul
suprapunerii efectelor şi astfel se calculează energia de deformaţie produsă de fiecare efort
secţional, energia totală obţinându-se prin însumarea componentelor corespunzătoare fiecărui
efort secţional.
• Energia de deformaţie din forţă axială U ( N ) :
N σ x2 N2
N ⇒ σ x = ⇒ U ( N ) = ∫ dV = ∫ dx , dV = dA ⋅ dx (1.4)
A V
2E l
2 EA

• Energia de deformaţie din forfecare U (Tz ) ,U T :


( y)
Tz S y τ xz2
Tz ⇒ τ xz = ⇒ U (Tz ) = ∫ dV , dV = dA ⋅ dx
by I y V
2G
(1.5)
T2 A S y2
U (Tz ) = ∫ k y z dx , k y = 2 ∫ by2 dA
l
2GA Iy A

Ty S z τ xy
2
Ty ⇒ τ xy = ⇒U T = ∫ dV , dV = dA ⋅ dx
bz I z ( y) 2G
V
(1.6)
Ty2 A S z2
U T = ∫ kz dx , k z = ∫ dA
( y) 2GA I z2 A bz2
l

• Energia de deformaţie din răsucire U ( M t ) :


Mtr τ2 M2
Mt ⇒ τ = ⇒ U( Mt ) = ∫ dV = ∫ t dx , dV = dA ⋅ dx (1.7)
Ip V
2G l
2GI p

• Energia de deformaţie din încovoiere U


( M y ) ,U ( M z ) :

6
Rezistenţa materialelor II

M yz σ x2 M y2
My ⇒σx =
Iy
⇒U
( M y ) = ∫ 2 E dV = ∫ 2 EI y dx , dV = dA ⋅ dx (1.8)
V l

Mzy σ x2 M z2
Mz ⇒σx = ⇒ U(M z ) = ∫ dV = ∫ dx , dV = dA ⋅ dx (1.9)
Iz V
2E l
2 EI z
OBSERVAŢII
• În cazul barelor de secţiune necirculară se înlocuieşte momentul de inerţie polar I p
cu momentul de inerţie convenţional la răsucire I t .
• În relaţiile stabilite caracteristicile geometrice ale secţiunii transversale pot fi
variabile pe lungimea barei: A ( x ) , I y ( x ) , I z ( x ) , I p ( x ) .
Pe baza relaţiilor stabilite (1.4. L 1.9) se poate definitiva expresia energiei totale de
deformaţie pentru o bară de lungime l :
N 2 ( x) Tz 2 ( x ) Ty 2 ( x )
U =∫ dx + ∫ k y dx + ∫ k z dx +
l
2 EA ( x ) l
2GA ( x ) l
2 GA ( x )
(1.10)
M y ( x)
2
M z ( x)
2
Mt2 ( x)
+∫ dx + ∫ dx + ∫ dx
l
2 EI y ( x ) l
2 EI z ( x ) l
2 EI p ( x )
Pentru un sistem de bare sau pentru o bară cu mai multe zone de variaţie a eforturilor
secţionale sau a caracteristicilor geometrice, energia totală de deformaţie are expresia:
N 2 ( x) T 2 ( x)
U =∑∫ k dx + ∑ ∫ k y ( x ) zk dx +
k l 2 EAk ( x )
k k l k
2GAk ( x )

( x)
Tyk 2
M yk 2 ( x )
+ ∑ ∫ kz ( x ) dx + ∑ ∫ dx + (1.11)
k lk 2GAk ( x ) k lk 2 EI yk ( x )

M zk 2 ( x ) M tk 2 ( x )
+∑∫ dx + ∑ ∫ dx
k lk 2 EI zk ( x ) k l 2 EI pk ( x )
k

Teorema lui Clapeyron


Pentru un corp solid deformabil în repaus, lucrul mecanic al forţelor exterioare este egal
cu energia de deformaţie acumulată în corp:
Le = U (1.12)
OBSERVAŢII

1) Calculul coeficienţilor k y şi k z din expresia energiei de deformaţie din


forfecare.

• Secţiunea dreptunghiulară

Se consideră secţiunea dreptunghiulară din fig.1.2 şi se stabilesc mărimile ce intervin în


expresia (1.5) pentru calculul coeficientului k y :
bh3 1 ⎛ h2 ⎞
A = bh , I y = , by = b , S y = b ⎜ − z 2 ⎟ , dA = bdz
12 2 ⎝ 4 ⎠

7
Capitolul II Metode energetice pentru calculul deplasărilor liniar elastice

2
h b2 ⎛ h2 2⎞
2 ⎜ −z ⎟
bh 4⎝ 4 ⎠ 6
ky = 2
2∫ 2
bdz =
⎛ bh3 ⎞ 0
b 5
⎜ ⎟
⎝ 12 ⎠
k y = k z = 1, 2

Fig.1.2

Fig.1.3

Secţiunea circulară
Se consideră secţiunea circulară din fig.1.3 şi se stabilesc mărimile ce intervin în
relaţia de calcul a coeficientului k y (1.5):
πd2 πd4
A= , Iy = , by = d ⋅ cos θ
4 64
d d
dA = by dz , z = sin θ , dz = cos θ ⋅ dθ
2 2
2
d
dA = cos 2 θ ⋅ dθ
2
d d2
S y = ∫ η ⋅ dA1 , η = sin ϕ , dA1 = cos 2 ϕ ⋅ dϕ
A
2 2
1
π
d 2
d2 d 3 cos3 ϕ
S y = ∫ sin ϕ ⋅ ⋅ cos ϕ ⋅ dϕ =
2

θ
2 2 12
π
πd 2
1 2
d 6 cos6 θ 1 d2 10
ky =
4 ⎛ π d 4 ⎞2 ∫π 144 d cos θ 2
2 2
cos 2 θ ⋅ dθ =
9

⎜ ⎟ 2
⎝ 64 ⎠
10
k y = kz =
9

8
Rezistenţa materialelor II

2) Neglijarea energiei de deformaţie din forfecare şi tracţiune faţă de cea din


încovoiere şi răsucire.
Se poate arăta uşor, pentru orice tip de bară sau structură, că energia de deformaţie din
forfecare şi tracţiune este mult mai mică valoric decât energia de deformaţie din răsucire şi
încovoiere, ceea ce permite neglijarea lor.
Se consideră cazul din fig.1.4 pentru care se stabilesc componentele energiei totale de
deformaţie, corespunzător eforturilor secţionale ce apar în bară:

U = U ( N ) + U (T ) + U ( M )

Fig.1.4

l
N2 F2 F 2l
U( N ) = ∫ dx = ∫ dx = 0,5
l
2 EA 0
2 EA Ebh
l
T2 F2 F 2l
U (T ) = ∫ k y dx = ∫ 1, 2 dx = 0, 6
l
2GA 0
2GA Gbh

U(M ) = ∫
M2
dx = ∫
( Fx ) dx = 2 F 2l 3
l 2

l
2 EI 0
2 EI Ebh3

E h 1
Dacă se consideră: = 2,5 ; = se obţine:
G l 10
U( N ) 2
⎛h⎞
= 0, 25 ⎜ ⎟ = 0, 25 ⋅10−2 ⇒ U ( N ) = 0, 25%U ( M )
U(M ) ⎝l⎠
U (T ) 2
E ⎛h⎞
= 0,3 ⎜ ⎟ = 0, 75 ⋅10−2 ⇒ U (T ) = 0, 75%U ( M )
U(M ) G⎝ l ⎠
De asemenea, se poate arăta uşor că energia de deformaţie din răsucire este apropiată
valoric de energia de deformaţie din încovoiere. Astfel se consideră cazul din fig.1.5, pentru
care se calculează: U ( M ) ,U ( M t ) :

U(M ) = ∫
M2
dx = 2∫
( Fx ) dx = Fl 3
l 2

l
2 EI 0
2 EI 3EI

U( Mt ) = ∫
M t2
l
dx = ∫
( Fl ) dx = Fl 3
2

l
2GI p 0
2GI p 2GI p

9
Capitolul II Metode energetice pentru calculul deplasărilor liniar elastice

Fig.1.5

E I 1
Considerând: = 2,5 ; = se obţine:
G Ip 2
U( Mt )
= 1,875 ⇒ U ( M t ) ≅ U ( M )
U(M )

3) Utilizarea teoremei Clapeyron în calculul deplasărilor.


Teorema lui Clapeyron se poate utiliza la calculul deplasărilor pentru sisteme încărcate
cu un singur tip de sarcină ( forţă sau moment) şi atunci când se cere deplasarea în dreptul şi
pe direcţia sarcinii aplicate.
Se consideră situaţia din fig.1.6 şi se urmăreşte stabilirea săgeţii maxime wmax .

Fig.1.6
Se calculează lucrul mecanic exterior:
1
Le = F ⋅ Wmax
2
şi energia de deformaţie:
2
⎛F ⎞
l 2 2 l 2⎜ x⎟
M ⎝ 2 ⎠ 1 F 2l 3
U =2∫ dx =2 ∫ dx =
0
2 EI 0
2 EI 2 48 EI

Aplicând teorema lui Clapeyron se obţine săgeata maximă:

Fl 3
Le = U ⇒ wmax =
48EI

10
Rezistenţa materialelor II

1.2 TEOREMELE LUI CASTIGLIANO.

Se consideră un corp solid oarecare (fig.1.7) în următoarele condiţii:


• Materialul corpului solid are o caracteristică liniar-elastică, deci respectă legea lui
Hooke.
• Corpul solid este încărcat static cu un sistem de sarcini în echilibru: F1 , F2 ,L, Fn .
• Corpul solid se află în stare determinată, reacţiunile se pot determina din ecuaţiile
de echilibru.
• Legăturile corpului solid sunt fixe, reacţiunile nu dau lucru mecanic.

Fig.1.7

Lucrul mecanic al sarcinilor aplicate este suma semiproduselor dintre sarcini şi


proiecţia deplasărilor pe direcţia sarcinilor:

Le = ∑ k k (1.13)
2
unde: Fk reprezintă sarcina aplicată (forţă sau moment),
Δ k este proiecţia deplasării punctului de aplicaţie al sarcinii Fk pe direcţia sarcinii
Fk , sau deplasarea în punctul şi pe direcţia sarcinii (deplasare liniară sau unghiulară).
Întrucât deplasările Δ k se pot exprima în funcţie de sarcinile aplicate, rezultă că lucrul
mecanic exterior egal cu energia de deformaţie (teorema lui Clapeyron) se poate aduce la
forma unei funcţii pătratice omogene de sarcinile aplicate (fig.1.7, starea 1):
Le = U = U ( F1 , F2 , L , Fk , L , Fn ) (1.14)
Dacă sarcina oarecare Fk are o creştere infinitezimală dFk , atunci şi energia de
deformaţie va avea o creştere corespunzătoare (fig.1.7,starea 1+2):
∂U
U ' = U + dU = U + dFk (1.15)
∂Fk
unde: U ' reprezintă energia de deformaţie acumulată în corpul solid încărcat static cu
sarcinile: F1 , F2 ,L , Fk , L , Fn şi cu sarcina elementară dFk .

11
Capitolul II Metode energetice pentru calculul deplasărilor liniar elastice

Deoarece materialul corpului solid are o caracteristică liniar-elastică, se poate aplica


principiul suprapunerii efectelor şi se modifică ordinea de aplicare a sarcinilor.
Ca urmare, se consideră corpul solid încărcat static cu sarcina elementară dFk (fig.1.7,
starea 2) şi energia de deformaţie acumulată în corp va fi:
1
U ( dFk ) = dFk ⋅ d ( Δ k ) (1.16)
2
unde: d ( Δ k ) este deplasarea produsă de elementară în dreptul şi pe direcţia sarcinii.
Relaţia (1.16) reprezintă un infinit mic de ordinul doi şi ca urmare se poate neglija
energia de deformaţie produsă de sarcina elementară dFk :
U ( dFk ) ≅ 0 (1.17)
În continuare, se aplică corpului solid încărcat cu sarcina elementară sistemul de sarcini
F1 , F2 , L, Fk ,L , Fn aplicate static (fig.1.7, starea 2+1).
Energia de deformaţie acumulată în corpul solid este tot U ' , întrucât sarcinile aplicate
sunt aceleaşi: F1 , F2 ,L , Fk , L , Fn şi sarcina elementară dFk , dar expresia ei în acest caz este:
U ' = U + dFk ⋅ Δ k (1.18)
unde: dFk ⋅ Δ k , reprezintă lucrul mecanic al sarcinii elementare dFk care a parcurs deplasarea
Δ k cu întreaga intensitate, întrucât exista pe corpul solid când s-a aplicat sistemul de sarcini
F1 , F2 , L, Fk ,L , Fn .
Egalând expresiile (1.15) şi (1.18) rezultă expresia matematică a primei teoreme a lui
Castigliano, prin care se poate stabili deplasarea Δ k în dreptul şi pe direcţia sarcinii Fk :
∂U
Δk = (1.19)
∂Fk
Conform relaţiei (1.19) prima teoremă a lui Castigliano exprimă că: derivata parţială a
energiei de deformaţie în raport cu o sarcină oarecare Fk este egală, cu deplasarea corpului
solid Δ k , produsă în dreptul şi pe direcţia sarcinii Fk , atunci când corpul solid se încarcă static
cu un sistem oarecare de sarcini F1 , F2 , L, Fk ,L , Fn .
Având în vedere expresia (1.11) a energiei de deformaţie în funcţie de eforturile
secţionale, din (1.19) se obţine relaţia generală de calcul pentru deplasările liniar-elastice,
conform teoremei lui Castigliano:
N ∂N T ∂Tz Ty ∂Ty
Δk = ∑ ∫ dx + ∑ ∫ k y z dx + ∑ ∫ k z dx +
EA ∂Fk GA ∂Fk GA ∂Fk
(1.20)
M y ∂M y M z ∂M z M t ∂M t
+∑∫ dx + ∑ ∫ dx + ∑ ∫ dx
EI y ∂Fk EI z ∂Fk EI p ∂Fk

În relaţia (1.20) integralele au limitele corespunzătoare domeniului de definiţie pentru


funcţiile eforturilor secţionale.

OBSERVAŢII
1) După efectuarea calculelor, semnul obţinut pentru deplasare indică sensul deplasării
faţă de sarcina aflată în punctul şi pe direcţia deplasării căutate: deplasarea pozitivă este în
sensul sarcinii, iar deplasarea negativă este în sens contrar sarcinii.
2) Dacă nu se fac precizări, în majoritatea cazurilor, termenii corespunzători din forţă
axială şi din forţă tăietoare se neglijază în comparaţie cu termenii din răsucire şi încovoiere.

12
Rezistenţa materialelor II

3) În cazul grinzilor cu zăbrele, sarcinile exterioare produc în secţiunile transversale


numai forţe axiale constante pe lungimea barelor şi relaţia de calcul a deplasării va avea forma
următoare:
Nij lij ∂Nij
Δk = ∑ (1.21)
EAij ∂Fk
unde: Nij , lij , Aij sunt caracteristicile corespunzătoare barei cuprinse între nodurile i şi j .
4) Atunci când în dreptul şi pe direcţia deplasării căutate corpul solid nu prezintă
sarcini, atunci se aplică o sarcină fictivă (de calcul), se stabilesc reacţiunile din legături şi
expresiile eforturilor secţionale produse de sarcinile efectiv aplicate şi de sarcina fictivă, şi
după efectuarea operaţiei de derivare se anulează sarcina fictivă (fig.1.8):

⎛ ∂U ⎞
Δk = ⎜ ⎟ (1.22)
⎝ ∂F0 ⎠ F0 =0

Fig.1.8 Fig.1.9

5) Dacă sistemul de sarcini ce solicită corpul solid este exprimat cu aceeaşi notaţie:
F , 2 F , 4 F ,L şi interesează deplasarea pe direcţia unei sarcini, pentru a evita greşeala
derivării se notează diferit sarcina pe direcţia deplasării (fig.1.9). După efectuarea operaţiei de
derivare se revine la notaţia iniţială:
⎛ ∂U ⎞
Δk = ⎜ ⎟ (1.23)
⎝ ∂Q ⎠Q =2 F
6) Caculul deplasărilor în cazul barelor curbe circulare (fig.1.10), atunci când se ţine
cont numai de efectul încovoierii şi răsucirii, se face conform relaţiei:
M ∂M i M ∂M t
Δk = ∑ ∫ i ds + ∑ ∫ t ds (1.24)
EI ∂Fk GI p ∂Fk
unde: ds = R ⋅ dϕ .

Fig.1.10

13
Capitolul II Metode energetice pentru calculul deplasărilor liniar elastice

7) Pentru calculul deplasărilor relative (liniare sau unghiulare), sistemul trebuie să


prezinte sarcini (forţe sau momente) egale şi de sensuri contrare, pe direcţia deplasării căutate
(fig.1.11). În caz contrar se vor aplica, pe direcţia deplasării căutate, sarcini fictive egale şi de
sensuri contrare, sarcini ce se vor anula după efectuarea operaţiei de derivare.
Pentru cazurile prezentate în fig.1.11, relaţiile de calcul ale deplasărilor căutate ,
considerând numai efectul încovoierii, au următoarea formă:

Fig.1.11

M i ∂M i
• fig.2.11a: Δ AB = ∑ ∫ dx (1.25)
EI ∂F

M i ∂M i
• fig.2.11b: Δϕ A = ∑ ∫ dx (1.26)
EI ∂M 0

Lucrul mecanic exterior (1.13) este o funcţie pătratică omogenă atât de sarcinile
exterioare cât şi de deplasările corespunzătoare, întrucât sarcinile se pot exprima funcţie de
deplasări.
Pe această bază se poate demonstra cea de a doua teoremă a lui Castigliano, care are
următoarea formă matematică:
∂U
Fk = (1.27)
∂Δ k
Relaţia (1.27) exprimă că derivata parţială a energiei de deformaţie acumulată de un
corp solid prin deformare, derivată în raport cu o deplasare Δ k , este egală cu sarcina Fk care
există în punctul şi pe direcţia deplasării Δ k .

1.3 RELAŢIA MOHR- MAXWELL

Relaţia Mohr-Maxwell pentru calculul deplasărilor liniar-elastice este o altă formă a


relaţiei Castigliano (1.20), şi pentru stabilirea ei se consideră un sistem de bare oarecare
(fig.1.12), aflat în stare determinată, solicitat de un sistem de sarcini în echilibru:
F1 , F2 , L, Fk ,L , Fn .
Eforturile secţionale produse de sarcinile aplicate într-o secţiune oarecare se notează:
N ( x ) , Ty ( x ) , Tz ( x ) , M t ( x ) , M y ( x ) , M z ( x ) ,
şi se pot exprima prin funcţii liniare şi omogene de sarcinile aplicate astfel:

14
Rezistenţa materialelor II

N ( x ) = n1 ( x ) F1 + L + nk ( x ) Fk + L + nn ( x ) Fn
Ty ( x ) = t y1 ( x ) F1 + L + t yk ( x ) Fk + L + t yn ( x ) Fn
Tz ( x ) = t z1 ( x ) F1 + L + t zk ( x ) Fk + L + t zn ( x ) Fn
M y ( x ) = m y1 ( x ) F1 + L + m yk ( x ) Fk + L + m yn ( x ) Fn (1.28)
M z ( x ) = mz1 ( x ) F1 + L + mzk ( x ) Fk + L + mzn ( x ) Fn
M t ( x ) = mt1 ( x ) F1 + L + mtk ( x ) Fk + L + mtn ( x ) Fn

Fig.1.13
Fig.1.12

Mărimile nk , t yk , t zk , mtk , m yk , mzk din relaţiile (1.28) reprezintă coeficienţi de influenţă


ce depind de secţiunea în care sunt evaluate eforturile secţionale.
Semnificaţia fizică a coeficienţilor de influenţă rezultă din particularizarea relaţiilor
(1.28). Astfel, dacă se consideră: F1 = 0, F2 = 0,L, Fk = 1,L , Fn = 0 , din relaţiile (1.28) se
obţine:
N ( x ) = nk ( x ) , Ty ( x ) = t yk ( x ) , Tz ( x ) = t zk ( x ) ,
(1.29)
M t ( x ) = mtk ( x ) , M y ( x ) = m yk ( x ) , M z ( x ) = mzk ( x )

Relaţiile(1.29) exprimă semnificaţia coeficienţilor de influenţă şi anume, sunt eforturi


secţionale, într-o secţiune oarecare, produse de o sarcină unitară, deci de Fk = 1 , (fig.1.13).
Pentru calculul deplasării Δ k , conform teoremei Castigliano, se efectuează derivatele
parţiale ale eforturilor secţionale (1.28) în raport cu sarcina Fk aflată în punctul şi pe direcţia
deplasării căutate:
∂N ∂Ty ∂Tz
= nk , = t yk , = t zk ,
∂Fk ∂Fk ∂Fk
(1.30)
∂M t ∂M y ∂M z
= mtk , = m yk , = mzk
∂Fk ∂Fk ∂Fk

Înlocuind relaţiile (1.30) în (1.20) se obţine relaţia Mohr-Maxwell pentru calculul


deplasărilor liniar-elastice:

15
Capitolul II Metode energetice pentru calculul deplasărilor liniar elastice

Nnk Ty t yk Tt
Δk = ∑ ∫ dx + ∑ ∫ k z dx + ∑ ∫ k y z zk dx +
EA GA GA
(1.31)
Mm M y m yk M m
+ ∑ ∫ t tk dx + ∑ ∫ dx + ∑ ∫ z zk dx
GI p EI y EI z

în care:
N ( x ) , Ty ( x ) , Tz ( x ) , M t ( x ) , M y ( x ) , M z ( x ) , reprezintă eforturile secţionale produse
de sarcinile aplicate într-o secţiune oarecare, poziţionată prin variabila x (fig.1.12),
nk ( x ) , t yk ( x ) , t zk ( x ) , mtk ( x ) , m yk ( x ) , mzk ( x ) , reprezintă eforturile secţionale produse
de sarcina unitară (forţă sau moment) aplicată în punctul şi pe direcţia deplasării căutate.
Expresiile eforturilor secţionale se stabilesc în aceeaşi secţiune oarecare, pentru
aceeaşi variabilă x ca şi eforturile produse de sarcinile aplicate.

OBSERVAŢII
1) Integralele din relaţia Mohr-Maxwell se efectuează între limitele corespunzătoare
domeniului de definiţie pentru eforturile secţionale sau variaţiei secţiunii transversale.
2) Dacă deplasarea calculată conform relaţiei Mohr-Maxwell rezultă cu semnul minus,
atunci ea este în sens invers sarcinii unitare aplicate în punctul şi pe direcţia deplasării căutate
(sarcina unitară se aplică cu sens arbitrar dacă nu se poate aprecia sensul deplasării).
3) În relaţia (1.31) termenii din forţă axială şi din forfecare se neglijează faţă de cei din
încovoiere şi răsucire.
4) Pentru calculul deplasărilor relative se aplică în punctul şi pe direcţia deplasărilor
căutate sarcini unitare (forţe sau momente) de sensuri contrare (fig.1.14).

Fig.1.14

1.4 PROCEDEUL MOHR-VEREŞCEAGHIN.

Integralele ce intervin în relaţia Mohr-Maxwell au particularitatea că unul din factori


nk ( x ) , t yk ( x ) , t zk ( x ) , mtk ( x ) , m yk ( x ) , mzk ( x ) ce provin din aplicarea sarcinii unitare are o
variaţie liniară.
Toate integralele fiind identice ca structură se va face referire la integrala
corespunzătoare încovoierii:

16
Rezistenţa materialelor II

Mmk 1 M
J =∫dx = ∫ mk dx (1.32)
EI E I
În general funcţia moment încovoietor M ( x ) este o funcţie oarecare. După cum
sistemul are secţiune constantă I = ct. sau variabilă I = I ( x ) se disting două cazuri:
EI = ct. ⇒ EI ⋅ J1 = ∫ M ( x ) mk ( x ) dx (1.33)
M ( x)
I = I ( x) ⇒ E ⋅ J2 = ∫ mk ( x ) dx (1.34)
I ( x)
Integralele din relaţiile (1.33) şi (1.34) au aceeaşi structură, întrucât raportul
M ( x)
reprezintă tot o funcţie oarecare de x .
m ( x)
Pocedeul Mohr-Vereşceaghin rezolvă grafo-analitic integralele dintr-un produs de
funcţii, în care o funcţie este liniară.
Se consideră o grindă încărcată cu o sarcină oarecare, grinda prezintă o zonă de
rigiditate constantă la încovoiere (fig.1.15). Pentru calculul deplasării punctului K pe
verticală, în zona de rigiditate constantă, trebuie rezolvată integrala de forma următoare:
2
EI ⋅ J1 = ∫ M ( x ) mk ( x ) dx (1.35)
1
Din fig.1.15 se stabilesc relaţiile:
d ΩM
d Ω M = M ⋅ dx ⇒ M = (1.36)
dx
mk = x ⋅ tgα (1.37)
Înlocuind relaţiile (1.36) şi (1.37) în (1.35) se obţine:
2 2
d ΩM ⎛ ΩM ⎞ x ⋅ d ΩM
EIJ1 = ∫ ( x ⋅ tgα ) dx ⋅ ⎜ ⎟ = Ω M ⋅ tgα ⋅ ∫ (1.38)
1
dx ⎝ ΩM ⎠ 1
ΩM

Fig.1.15

Înlocuind relaţiile (1.36) şi (1.37) în (1.35) se obţine:

17
Capitolul II Metode energetice pentru calculul deplasărilor liniar elastice

2 2
d ΩM ⎛ ΩM ⎞ x ⋅ d ΩM
EIJ1 = ∫ ( x ⋅ tgα ) dx ⋅ ⎜ ⎟ = Ω M ⋅ tgα ⋅ ∫ (1.38)
1
dx ⎝ ΩM ⎠ 1
ΩM

În relaţia (1.38) se notează:


2
x ⋅ d ΩM
xC = ∫ (1.39)
1
ΩM
şi reprezintă poziţia pe axa x a centrului de greutate, pentru aria diagramei M ( x ) cuprinsă
între punctele 1 şi 2, pe zona de rigiditate constantă.
Ţinând cont de (1.39) relaţia (1.38) devine:
EIJ1 = Ω M ⋅ ( xC ⋅ tgα ) (1.40)
Conform fig.1.15 se notează:
mk C = xC ⋅ tgα (1.41)
şi reprezintă valoarea efortului secţional moment încovoietor, produs de sarcina unitară, în
centrul de greutate al suprafeţei considerate Ω M .
Înlocuind notaţia (1.41) în (1.40) se obţine:
EIJ1 = Ω M ⋅ mkC (1.42)
care este relaţia matematică a procedeului Mohr-Vereşceaghin şi exprimă că, valoarea
integralei multiplicată cu rigiditatea EI este egală cu produsul dintre aria diagramei de variaţie
a efortului secţional şi valoarea efortului secţional produs de sarcina unitară, în centrul de
greutate al ariei considerate.
În baza procedeului Mohr-vereşceaghin, relaţia Mohr-Maxwell se transformă astfel:

Ω N nkC ΩTy t ykC ΩT t zkC


Δk = ∑ + ∑ kz + ∑ ky z +
EA GA GA
(1.43)
Ω M t mtkC Ω M y m ykC Ω M z mzkC
+∑ +∑ +∑
GI p EI y EI z

Procedeul Mohr-Vereşceaghin de rezolvare grafo-analitică a integralelor din relaţia


Mohr-Maxwell se mai numeşte şi ”regula de înmulţire a diagramelor”.

OBSERVAŢII

1) Relaţia (1.43) se aplică numai în cazul barelor şi sistemelor de bare drepte.

2) Înmulţirea diagramelor se face algebric, ţinând seama de semnele eforturilor


secţionale din sarcinile exterioare şi din sarcina unitară.

3) Înmulţirea diagramelor se face pe zonele corespunzătoare definirii eforturilor


secţionale; în intervalul pe care se efectuează înmulţirea nu trebuie să existe schimbarea legii
de variaţie a eforturilor din sarcinile exterioare şi din sarcina unitară.

4) Aplicarea procedeului Mohr-Vereşceaghin presupune cunoaşterea ariilor şi poziţiilor


centrului de greutate pentru câteva suprafeţe simple, corespunzătoare legii de variaţie a
efortului secţional produs de un anumit tip de sarcină exterioară (Fig.1.16).

18
Rezistenţa materialelor II

Fig.1.16

5) Dacă efortul secţional din secţiunea curentă provine din două sau mai multe tipuri
de sarcini, se recomandă aplicarea principiului suprapunerii efectelor, întrucât diagramele de
variaţie ale eforturilor secţionale vor fi reprezentate prin suprafeţe simple a căror arie şi
poziţie a centrului de greutate este cunoscută (fig.1.17).

Fig.1.17

6) În aplicaţiile practice se întâlnesc frecvent câteva situaţii de înmulţire a diagramelor


ce se rezolvă conform schemelor din fig.1.18.
Rezultatele integrării grafo-analitice, pentru cazurile din fig.1.18 sunt următoarele:
1 ⎛2 ⎞
Fig.1.17a : I = Ml ⎜ m ⎟
2 ⎝3 ⎠
1 ⎛1 ⎞
Fig.1.17b: I = Ml ⎜ m ⎟
2 ⎝3 ⎠
1 ⎛3 ⎞
Fig.1.17c: I = Ml ⎜ m ⎟
3 ⎝4 ⎠
1 ⎛m 2 ⎞
Fig.1.17d: I = Ml1 ⎜ l1 ⎟
2 ⎝ l2 3 ⎠
1 ⎛m⎛ 2 ⎞⎞
Fig.1.17e: I= Ml2 ⎜ ⎜ l1 + l2 ⎟ ⎟
2 ⎝ l3 ⎝ 3 ⎠⎠
1 ⎛2 1 ⎞ 1 ⎛1 2 ⎞
Fig.1.17f: I= M1 l ⎜ m1 + m2 ⎟ + M 2 l ⎜ m1 + m2 ⎟
2 ⎝3 3 ⎠ 2 ⎝3 3 ⎠

19
Capitolul II Metode energetice pentru calculul deplasărilor liniar elastice

1 ⎛ 2 1 ⎞ 1 ⎛ 1 2 ⎞
Fig.1.17g: I = − M1 l ⎜ − m1 + m2 ⎟ + M 2 l ⎜ − m1 + m2 ⎟
2 ⎝ 3 3 ⎠ 2 ⎝ 3 3 ⎠

Fig.1.18

1.5 TEOREMA RECIPROCITĂŢII LUCRULUI MECANIC.

Se consideră un corp solid oarecare (fig.1.19) în următoarele condiţii:


• Materialul corpului solid are o caracteristică liniar-elastică, deci respectă legea lui
Hooke.
• Corpul solid se află în stare determinată.
• Asupra corpului solid se aplică două sisteme de sarcini:
- F1 , F2 ,L , Fi ,L sistemul primar,
- Q1 , Q2 ,L, Q j , L sistemul secundar.
Pentru încărcarea statică a corpului solid cu cele două sisteme de sarcini, energia de
deformaţie acumulată în corpul solid este egală cu lucrul mecanic exterior şi se notează: L .

20
Rezistenţa materialelor II

Fig.1.19 Fig.1.20

Întrucât materialul corpului solid satisface legea lui Hooke se poate aplica principiul
suprapunerii efectelor. Astfel starea finală de încărcare a corpului solid se obţine încărcând
succesiv corpul solid cu cele două sisteme de sarcini şi apoi se schimbă ordinea de aplicare a
sarcinilor.
Se aplică static sistemul primar de sarcini (fig.1.20), sub acţiunea lui corpul solid se
deformează iar punctele lui se deplasează.
Întrucât materialul corpului solid satisface legea lui Hooke se poate aplica principiul
suprapunerii efectelor.
Astfel starea finală de încărcare a corpului solid se obţine încărcând succesiv corpul
solid cu cele două sisteme de sarcini şi apoi se schimbă ordinea de aplicare a sarcinilor.
Se aplică static sistemul primar de sarcini (fig.1.20), sub acţiunea lui corpul solid se
deformează iar punctele lui se deplasează.
Se notează:
Δ ii deplasările punctelor de aplicaţie ale sarcinilor din sistemul primar, deplasări
produse de acţiunea sarcinilor din sistemul primar pe direcţia acestora,
Δ ji deplasările punctelor de aplicaţie ale sarcinilor din sistemul secundar, deplasări
produse de acţiunea sarcinilor din sistemul primar, pe direcţia sarcinilor din sistemul
secundar.
Lucrul mecanic al sarcinilor sistemului primar pe deplasările produse punctelor lor de
aplicaţie, prin aplicarea statică a acestui sistem de sarcini va fi:
F ⋅Δ
Lii = ∑ i ii (1.44)
2
După aplicarea sistemului primar de sarcini, se aplică static pe această stare deformată,
sistemul secundar de sarcini (fig.1.21).

Fig.1.21

21
Capitolul II Metode energetice pentru calculul deplasărilor liniar elastice

Deplasările produse punctelor corpului solid se notează:


Δ jj deplasările punctelor de aplicaţie ale sarcinilor din sistemul secundar, deplasări
produse de acţiunea sarcinilor din sistemul secundar pe direcţia acestora.
Δ ij deplasările punctelor de aplicaţie ale sarcinilor din sistemul primar pe direcţia
acestora, deplasări produse de acţiunea sarcinilor din sistemul secundar.
Energia de deformaţie înmagazinată în corpul solid, egală cu lucrul mecanic exterior
va avea componentele:
• Lii , care se afla în corpul solid, (1.44),
• L jj , lucrul mecanic al sarcinilor sistemului secundar pe deplasările produse
punctelor lor de aplicaţie prin aplicarea statică a acestui sistem de sarcini:
Q j Δ jj
L jj = ∑ (1.45)
2
• Lij , lucrul mecanic al sarcinilor sistemului primar (existente pe corpul solid în
momentul aplicării sistemului secundar de sarcini) pe deplasările produse punctelor lor de
aplicaţie de aplicarea statică a sarcinilor sistemului secundar. Sarcinile sistemului primar
parcurg deplasările Δ ij cu întreaga intensitate:
Lij = ∑ Fi Δ ij (1.46)
Rezultă astfel lucrul mecanic total:
L = Lii + L jj + Lij (1.47)
Se schimbă ordinea de aplicare a sarcinilor, se aplică static sistemul secundar de
sarcini şi lucrul mecanic exterior este: L jj (1.45). După aplicarea sistemului secundar, se aplică
static sistemul primar de sarcini şi lucrul mecanic exterior are componentele suplimentare:
• Lii (1.44),
• L ji , lucrul mecanic al sarcinilor sistemului secundar (existente pe corpul solid)
pe deplasările produse punctelor lor de aplicaţie prin aplicarea statică a sistemului primar.
Sarcinile sistemului secundar parcurg deplasările Δ ji cu întreaga intensitate:
L ji = ∑ Q j Δ ji (1.48)
Lucrul mecanic total pentru această stare va fi:
L = Lii + L jj + L ji (1.49)
Egalând relaţiile (1.47) şi (1.49) se obţine exprimarea matematică a teoremei
reciprocităţii lucrului mecanic (teorema lui Betti):
Lij = L ji (1.50)

Fig.1.22

22
Rezistenţa materialelor II

Dacă se restrânge generalitatea (fig.1.22), considerând sistemul primar şi sistemul


secundar format dintr-o singură sarcină de aceeaşi valoare F şi se aplică teorema lui Betti se
obţine:
F ⋅ Δij = F ⋅ Δ ji
sau:
Δij = Δ ji (1.51)

Relaţia (1.51) exprimă matematic teorema reciprocităţii deplasărilor (teorema lui


Maxwell): deplasarea unui punct i pe o direcţie oarecare ( Di ) , deplasare produsă de o sarcină
aplicată într-un punct j pe direcţia oarecare ( D j ) , este egală cu deplasarea punctului j pe
direcţia ( D j ) , deplasare produsă de o sarcină cu aceiaşi valoare aplicată în i pe direcţia ( Di ) .
Relaţia (1.51) este independentă de valoarea sarcinii şi ca urmare sarcina poate fi
considerată egală cu unitatea (fig.1.23).

Fig.1.23

Se obţine astfel teorema reciprocităţii deplasărilor unitare:


δ ij = δ ji (1.52)

23
Capitolul II Structuri static nedeterminate. Metoda eforturilor.

CAPITOLUL II

STRUCTURI STATIC NEDETERMINATE.

2.1 SISTEME DE BARE STATIC NEDETERMINATE.

2.1.1 Aspecte generale.

În practică se întâlnesc multe situaţii, când eforturile din secţiunile transversale ale
barelor sau ale sistemelor de bare nu se pot determina, numai cu ajutorul metodelor de calcul
ale staticii, fie din cauza legăturilor suplimentare, fie din cauza formei sistemului. Aceste bare
şi sisteme de bare se numesc static nedeterminate.
În funcţie de cauza nedeterminării, sistemele static nedeterminate se grupează astfel:
a) Sisteme cu nedeterminare exterioară (fig.2.1), care prezintă următoarele
particularităţi:
- Nedeterminarea este cauzată de numărul mare de legături cu ale sistemului cu
exteriorul,
- Numărul de reacţiuni din legături este mai mare decât numărul de ecuaţii de echilibru
ale staticii aplicabile pentru sistemul de sarcini ce îl solicită,
- Eforturile din secţiunile transversale nu se pot stabili decât după determinarea
reacţiunilor din legături,
- Necunoscutele sunt reacţiuni din legături.

Fig.2.1

b) Sisteme cu nedeterminare interioară (fig.2.2), care au particularităţile următoare:


- Nedeterminarea este cauzată de forma închisă a sistemului şi de legăturile rigide
dintre bare, care fac imposibilă determinarea eforturilor secţionale utilizând numai metodele
de calcul ale staticii,

24
Rezistenţa materialelor II

- Reacţiunile din legături se pot determina utilizând ecuaţiile de echilibru ale staticii
aplicabile pentru sistemul de sarcini ce îl solicită
- Necunoscutele sunt eforturile secţionale din zona cu nedeterminare interioară.

Fig.2.2

c) Sisteme cu nedeterminare interioară şi exterioară (fig.2.3), cu următoarele


proprietăţi:
- Nedeterminarea este cauzată de numărul mare de legături ale sistemului cu exteriorul
şi de forma închisă a sistemului; ca urmare, nu pot fi determinate nici reacţiunile din legături
şi nici eforturile din secţiunile transversale,
- Necunoscutele sunt de cele mai multe ori eforturi secţionale din zona cu
nedeterminare interioară.

Fig.2.3

2.1.2 Grad de nedeterminare statică.

În orice problemă static nedeterminată, numărul de necunoscute este mai mare decât
numărul de ecuaţii de echilibru ale staticii, aplicabile pentru sistemul de sarcini exterioare.
Gradul de nedeterminare statică reprezintă diferenţa dintre numărul mărimilor
necunoscute şi numărul de ecuaţii de echilibru ale staticii aplicabile sistemului de sarcini
exterioare.
Necunoscutele suplimentare faţă de numărul de ecuaţii de echilibru ale staticii se
numesc necunoscute static nedeterminate sau mărimi static nedeterminte.
Numărul necunoscutelor static nedeterminate este egal cu gradul de nedeterminare.
Trebuie făcută o precizare foarte importantă în rezolvarea sistemelor nedeterminate şi
anume, că oricare din mărimile necunoscute pot fi necunoscute static nedeterminate.

2.1.3 Ridicarea nedeterminării.

Ridicarea nedeterminării înseamnă punerea în evidenţă a necunoscutelor static


nedeterminate.

25
Capitolul II Structuri static nedeterminate. Metoda eforturilor.

a) Sistemele cu nedeterminare exterioară, ridicarea nedeterminării se poate face în


două moduri de exprimare:
• Se îndepărtează legăturile suplimentare care au provocat nedeterminarea (fig.2.4) şi
se înlocuiesc cu reacţiunile corespunzătoare, care sunt necunoscutele static nedeterminate.

Fig.2.4

• Întrucât, oricare din mărimile necunoscute pot fi considerate necunoscute static


nedeterminate, se aleg necunoscutele static nedeterminate (fig.2.5) şi se eliberează legăturile
pe direcţia necunoscutelor static nedeterminate.
Prin ridicarea nedeterminării şi stabilirea necunoscutelor static nedeterminate, sistemul
de bare sau barele se transformă într-un sistem static determinat încărcat cu sarcinile aplicate
şi necunoscutele static nedeterminate.

Fig.2.5

Sistemul obţinut fiind solicitat identic cu sistemul iniţial se numeşte sistem echivalent.
Sistemul echivalent neîncărcat cu sarcinile aplicate şi necunoscutele static
nedeterminte se numeşte sistem de bază sau sistem fundamental.
Ridicarea nedeterminării se poate face în mai multe variante şi desigur se alege
varianta cea mai convenabilă pentru lucru, variantă care să permită stabilirea cu uşurinţă a
eforturilor secţionale.
În fig.2.6 sunt prezentate variante pentru ridicarea nedeterminării şi se recomandă
folosirea lor în rezolvarea cazurilor practice.

OBSERVAŢII

1) În cazul sistemelor simetrice constructiv, încărcate simetric, (fig.2.7), se recomandă


obţinerea sistemului echivalent prin secţionarea în axa de simetrie unde T = 0 . Astfel gradul
de nedeterminare se reduce cu o unitate.

26
Rezistenţa materialelor II

Fig.2.6

Fig.2.7

2) În cazul sistemelor simetrice constructiv, încărcate simetric, (fig.2.8), se recomandă


obţinerea sistemului echivalent prin secţionarea în axa de simetrie unde N = 0, M = 0 . Astfel
gradul de nedeterminare se reduce cu două unităţi.

Fig.2.8

27
Capitolul II Structuri static nedeterminate. Metoda eforturilor.

b) Sistemele cu nedeterminare interioară, ridicarea nedeterminării se realizează


prin secţionarea barelor în zona cu nedeterminare, în zona conturului închis (fig.2.9). Astfel
apar eforturile secţionale care sunt necunoscutele static nedeterminte. Pentru un contur închis
în plan apar trei necunoscute static nedeterminate: N , T , M .

S IS T E M E C H IV A L E N T
Fig.2.9

c) Sistemele cu nedeterminare interioară şi exterioară, ridicarea nedeterminării se


realizează de obicei prin secţionarea barelor sistemului în zona cu nedeterminare (fig.2.10).
Astfel se pun în evidenţă necunoscutele static nedeterminte, eforturile secţionale din secţiunile
efectuate.

SISTEM ECHIVALENT

Fig.2.10

2.1.4 Condiţii de compatibilitate.

Sistemul echivalent obţinut prin punerea în evidenţă a necunoscutelor static


nedeterminate trebuie să fie compatibil cu sistemul static nedeterminat din punct de vedere al
deformaţiilor.
Pentru sistemele cu nedeterminare exterioară condiţiile de compatibilitate sunt condiţii
de legătură, ele se referă la valorile deplasărilor pe direcţia necunoscutelor. Întrucât
necunoscutele sunt reacţiuni din legături, de obicei valorile deplasărilor pe direcţia
necunoscutelor sun nule. Astfel, condiţiile de compatibilitate sunt condiţii de legătură, ele
reprezentând, de fapt, valorile deplasărilor în legături. Pentru cazul din fig.2.6:
(ΔA )X = 0
1
(2.1)
reprezintă deplasarea punctului A pe direcţia necunoscutei X 1 .
Pentru sistemele cu nedeterminare interioară (fig.2.9) sau sistemele cu nedeterminare
interioară şi exterioară (2.10), condiţiile de compatibilitate sunt condiţii de continuitate ale
fibrei medii în punctul şi pe direcţia necunoscutelor static nedeterminate.

28
Rezistenţa materialelor II

Aceste condiţii de continuitate exprimă, de fapt, că deplasările relative pe direcţia


necunoscutelor static nedeterminate trebuie să fie nule. Pentru cazul din fig.2.9 condiţiile sunt:
( ΔB )X = 0 , (ΔB )X = 0 , (ΔB )X = 0
1 2
(2.2)
3
Prin exprimarea condiţiilor de compatibilitate se obţin ecuaţii de echilibru elastic, care
împreună cu ecuaţiile de echilibru static rezolvă problemele static nedeterminate.

2.1.5 Ecuaţiile metodei eforturilor.

Se consideră un sistem de bare, static determinat, solicitat de un sistem de sarcini în


echilibru (fig.2.11). Sub acţiunea sarcinilor aplicate sistemul se deformează iar punctele lui se
deplasează.

Fig.2.11

Deplasarea unui punct oarecare i pe direcţia oarecare Δi este funcţie de sarcinile


aplicate: Δi = Δ i ( F1 , F2 , L, F j , L) .
Deplasarea Δi se poate exprima prin suprapunere de efecte, utilizând deplasările
produse de sarcini cu valoare unitară δ ij :
Δi = δ i1F1 + δ i 2 F2 + L + δ ij F j + L (2.3)
unde: δ i1 , δ i 2 ,L, δ ij ,L se numesc coeficienţi de influenţă şi semnificaţia lor rezultă din
particularizarea relaţiei (2.3), dacă F1 = 0, F2 = 0,L, F j = 1, L se obţine:
Δ i = δ ij (2.4)
Din (2.4) se observă că δ ij reprezintă deplasarea punctului i pe o direcţie oarecare Δi ,
deplasare produsă de o sarcină unitară aplicată în punctul j pe direcţia F j (sau se face
F j = 1 ).
Deplasarea δ ij se stabileşte conform relaţiei Mohr-Maxwell:
- se încarcă sistemul cu sarcina aplicată F j = 1 (fig.2.12a),
- apoi se aplică o sarcină unitară în punctul şi pe direcţia deplasării căutate
(fig.2.12b) ,
- se stabilesc eforturile secţionale în aceeaşi secţiune curentă şi pentru acelaşi domeniu
al variabilei x ce poziţionează secţiunea curentă:
Fig.2.12a ⇒ n j ( x ) , t yj ( x ) , t zj ( x ) , mtj ( x ) , m yj ( x ) , mzj ( x )
Fig.2.12b ⇒ ni ( x ) , t yi ( x ) , t zi ( x ) , mti ( x ) , m yi ( x ) , mzi ( x )

29
Capitolul II Structuri static nedeterminate. Metoda eforturilor.

Relaţia de calcul pentru deplasarea δ ij va avea următoarea formă:


ni n j t yi t yj t zi t zj
δ ij = ∑ ∫ dx + ∑ ∫ k z dx + ∑ ∫ k y dx +
EA GA GA
(2.4)
mti mtj m yi m yj mzi mzj
+∑∫ dx + ∑ ∫ dx + ∑ ∫ dx
GI p EI y EI z

Fig.2.12

Conform teoremei reciprocităţii deplasărilor unitare δ i j = δ ji . În scopul definirii


ecuaţiilor metodei eforturilor se consideră un sistem static nedeterminat, cu gradul de
nedeterminare n (fig.2.13), se ridică nedeterminarea prin îndepărtarea legăturilor
suplimentare şi aplicarea reacţiunilor corespunzătoare, care sunt necunoscutele static
nedeterminate:
X1 , X 2 ,L, X i ,L, X j ,L, X n .

Fig.2.13

Condiţiile de compatibilitate ale sistemului echivalent cu sistemul static nedeterminat


sunt condiţii de legătură pentru cazul prezentat şi exprimă anularea deplasărilor pe direcţia
necunoscutelor static nedeterminate:
( Δ ) X = 0, ( Δ ) X = 0,L, ( Δ ) X = 0,L, ( Δ ) X = 0
1 2 i
(2.5)
n
Deplasările pe direcţia necunoscutelor se pot exprima prin suprapunere de efecte ca
suma algebrică a deplasărilor produse de fiecare necunoscută şi de sarcinile exterioare.
Această exprimare se realizează prin intermediul coeficienţilor de influenţă: δ i j sunt
deplasări produse de necunoscute egale cu unitatea, iar δ i 0 este deplasarea produsă de
sarcinile aplicate.
Ca urmare relaţiile (2.5) vor avea următoarea formă:

30
Rezistenţa materialelor II

δ11 X 1 + δ12 X 2 + L + δ1n X n + δ10 = 0


δ 21 X 1 + δ 22 X 2 + L + δ 2 n X n + δ 20 = 0
M (2.6)
δ i1 X 1 + L + δ ii X i + δ ij X j + L + δ 2 n X n + δ n 0 = 0
δ n1 X 1 + δ n 2 X 2 + L + δ nn X n + δ n 0 = 0

Conform relaţiei Mohr-Maxwell se precizează semnificaţia coeficienţilor de influenţă


şi relaţiile de calcul:
• δ i j este deplasarea punctului de aplicaţie a necunoscutei X i pe direcţia X i ,
deplasare produsă de necunoscuta X j = 1 , aplicată singură pe sistemul de bază (fig.2.14) :
mi m j
δi j = ∑ ∫ dx (2.7)
EI

Fig.2.14

unde:
- mi reprezintă efortul secţional moment încovoietor produs de necunoscuta X i = 1
aplicată singură pe sistemul de bază,
- m j reprezintă efortul secţional moment încovoietor produs de necunoscuta X j = 1
aplicată singură pe sistemul de bază.

Fig.2.15

• δ i i este deplasarea punctului de aplicaţie a necunoscutei X i pe direcţia X i ,


deplasare produsă de necunoscuta X i = 1 ,aplicată singură pe sistemul de bază (fig.2.15):

mi mi
δi i = ∑ ∫ dx (2.8)
EI

31
Capitolul II Structuri static nedeterminate. Metoda eforturilor.

• δ i 0 este deplasarea punctului de aplicaţie a necunoscutei X i pe direcţia Xi ,


deplasare produsă de sarcinile exterioare aplicate pe sistemul de bază (fig.2.16):

M 0 mi
δi0 = ∑ ∫ dx (2.9)
EI

Fig.2.16

În relaţia (2.9) M 0 reprezintă efortul secţional moment încovoietor produs de sarcinile


exterioare aplicate pe sistemul de bază.

OBSERVAŢII

1) În relaţiile (2.7),(2.8),(2.9) sau considerat numai termenii din încovoiere, însă în


funcţie de solicitarea sistemului se vor considera şi ceilalţi termeni corespunzători eforturilor
secţionale N , T , M t .
2) Calculul coeficienţilor de influenţă necesită încărcarea sistemului de bază separat cu
fiecare necunoscută egală cu unitatea şi se stabilesc eforturile secţionale:
m1 , m2 ,L , mi , m j ,L, mn , iar apoi se încarcă sistemul de bază cu sarcinile exterioare şi se
stabileşte efortul secţional corespunzător M 0 .
Coeficienţii de influenţă se pot calcula folosind procedeul grafo-analitic Mohr-
Vereşceaghin, în cazul sistemelor de bare drepte, ceea ce presupune trasarea diagramelor de
variaţie ale eforturilor secţionale produse de necunoscutele egale cu unitatea şi de sarcinile
exterioare aplicate pe sistemul de bază.
3) Condiţiile de compatibilitate exprimate prin coeficienţii de influenţă formează un
sistem (2.6) de n ecuaţii cu n necunoscute: X 1 , X 2 , L, X i , L, X n şi astfel se rezolvă
nedeterminarea.
4) După determinarea necunoscutelor se pot stabili eforturile secţionale din barele
sistemului în două moduri:
• Prin suprapunere de efecte conform relaţiei:

M ( x ) = m1 ( x ) X 1 + m2 ( x ) X 2 + L + mn X n + M 0 ( x ) (2.10)

Relaţia (2.10) a fost scrisă pentru moment încovoietor, dar forma ei se păstrează şi
pentru celelalte eforturi secţionale.

• Pe sistemul echivalent încărcat cu sarcinile exterioare şi necunoscutele determinate


din rezolvarea sistemului de ecuaţii.

32
Rezistenţa materialelor II

2.2 GRINDA CONTINUĂ.

2.2.1 Grad de nedeterminare statică.

O grindă dreaptă fără discontinuităţi, fixată printr-o articulaţie şi mai multe reazeme
simple, paralele între ele şi dispuse perpendicular pe axa longitudinală, reprezintă o grindă
continuă (fig.2.17). Dacă sarcinile exterioare se află într-un plan principal central de inerţie,
atunci calculul tensiunilor şi deformaţiilor este o problemă plană.

Fig.2.17

Întrucât reacţiunea orizontală din articulaţie se poate stabili din ecuaţia de echilibru de
proiecţie pe direcţie orizontală, grinda continuă este nedeterminată numai pentru sarcinile
normale pe axa grinzii.
Astfel gradul de nedeterminare va fi ( n − 2 ) , unde n reprezintă numărul de reazeme ale
grinzii.
Gradul de nedeterminare se poate stabili mai direct, el fiind egal cu numărul de reazeme
intermediare ale grinzii, care reprezintă, de fapt, legăturile suplimentare care au provocat
nedeterminarea.

2.2.2 Ridicarea nedeterminării.

Ridicarea nedeterminării se poate realiza în funcţie de alegerea necunoscutelor static


nedeterminate astfel:
a) Dacă se aleg ca necunoscute static nedeterminate reacţiunile din reazemele
intermediare, rezolvarea grinzii continue necesită un volum mare de calcule . Coeficienţii de
influenţă ce intervin în ecuaţiile metodei eforturilor, pentru varianta de lucru aleasă, se
calculează foarte greu (fig.2.18).

Fig.2.18

b) Dacă se aleg ca necunoscute static nedeterminate momentele încovoietoare din


reazemele intermediare, sistemul echivalent se obţine eliberând legătura pe direcţia

33
Capitolul II Structuri static nedeterminate. Metoda eforturilor.

necunoscutelor (fig.2.19) , deci se permite rotirea relativă a secţiunilor din reazemele


intermediare.

Fig.2.19

Aceasta înseamnă, de fapt, transformarea reazemelor intermediare în articulaţii


intermediare, care echivalează cu întreruperea continuităţii grinzii în dreptul reazemelor
intermediare. Sistemul de bază obţinut în acest mod va fi compus din grinzi simplu rezemate
la capete.

Fig.2.20

În această variantă de rezolvare, din ecuaţia metodei eforturilor care exprimă condiţia
de compatibilitate a deformaţiilor sistemului echivalent cu sistemul static nedeterminat, se
obţine ecuaţia celor trei momente (ecuaţia Clapeyron), care permite rezolvarea mai comodă a
grinzii continue.

34
Rezistenţa materialelor II

Se consideră o grindă continuă cu ( n − 2 ) reazeme, grinda are diferite rigidităţi pe


deschideri şi este încărcată cu un sistem oarecare de sarcini dispuse într-un plan principal
central de inerţie (fig.2.20).
Gradul de nedeterminare al grinzii este n şi se ridică nedeterminarea prin întreruperea
continuităţii grinzii în dreptul reazemelor intermediare, aplicând în aceste secţiuni
necunoscutele static nedeterminate momentele încovoietoare pe reazeme.

2.2.3. Condiţii de compatibilitate

Condiţiile de compatibilitate a deformaţiilor sistemului echivalent cu sistemul static


nedeterminat sunt condiţii de continuitate ale fibrei medii deformate.
Astfel, secţiunile adiacente din articulaţia intermediară trebuie să aibă aceeaşi rotire ca
secţiunea din reazemul intermediar corespunzător, deci rotirea relativă a secţiunilor din
articulaţia intermediară să fie zero, sau deplasarea relativă pe direcţia necunoscutelor static
nedeterminate să fie zero (fig.2.21).

Fig.2.21

2.2.4 Ecuaţia Clapeyron.

Condiţia de compatibilitate pentru reazemul i se exprimă conform metodei eforturilor


astfel:

( Δi ) X i = 0 ⇒ δ i1 X1 + δ i 2 X 2 + L + δ i ,i −2 X i −2 +
+ δ i ,i −1 X i −1 + δ i ,i X i + +δ i ,i +1 X i +1 + (2.11)
+ δ i ,i + 2 X i + 2 + L + δ i ,n X n + δ i 0 = 0

Pentru calculul coeficienţilor de influenţă se stabilesc diagramele de variaţie ale


momentului încovoietor pentru încărcarea sistemului de bază cu sarcinile exterioare şi apoi cu
necunoscutele egale cu unitatea, conform relaţiilor:

mi m j mi mi M m
δ ij = ∑ ∫ dx , δ ii = ∑ ∫ dx , δ i 0 = ∑ ∫ 0 i dx (2.12)
EI EI EI

Din cauza structurii particulare a sistemului de bază, diagramele de variaţie ale


momentului încovoietor din necunoscutele egale cu unitatea nu se extind pe toată lungimea
grinzii, ele cuprind numai deschiderile adiacente articulaţiei aferente necunoscutei statice
(fig.2.20). Ca urmare, se anulează coeficienţii de influenţă pentru zonele exterioare
deschiderilor adiacente:

35
Capitolul II Structuri static nedeterminate. Metoda eforturilor.

δ i1 = δ i1 = L = δ i , i − 2
(2.13)
δ i ,i + 2 = δ i ,i +3 = L = δ i , n
În baza relaţiilor (2.13), condiţia de compatibilitate pentru reazemul i dată de relaţia
(2.11) devine:
δ i ,i −1 X i −1 + δ i ,i X i + +δ i ,i +1 X i +1 + +δ i 0 = 0 (2.14)
Întrucât necunoscutele X i sunt momente încovoietoare se vor nota M i şi relaţia (2.14)
are forma:
δ i ,i −1M i −1 + δ i ,i M i + +δ i ,i +1M i +1 + +δ i 0 = 0 (2.15)
Relaţia (2.15) reprezintă ecuaţia Clapeyron pentru reazemul i sau ecuaţia celor trei
momente, întrucât în ecuaţie intervin numai trei necunoscute: momentul încovoietor din
reazemul pentru care se scrie ecuaţia şi momentele încovoietoare din reazemele de la dreapta
şi de la stânga.
Conform fig.2.18 se calculează cu relaţiile (2.12) coeficienţii de influenţă ce intervin în
ecuaţia (2.15) şi se obţin expresiile următoare:
1 1 ⎛ 1 ⎞ 1 li
δ i ,i −1 = li ⎜ ⎟ =
EI i 2 ⎝ 3 ⎠ 6 EI i
1 1 ⎛2⎞ 1 1 ⎛ 2 ⎞ 2 ⎛ li li +1 ⎞
δ i ,i = li ⎜ ⎟ + li +1 ⎜ ⎟ = ⎜ + ⎟ (2.16)
EI i 2 ⎝ 3 ⎠ EI i +1 2 ⎝ 3 ⎠ 6 E ⎝ I i I i +1 ⎠
1 1 ⎛ 1 ⎞ 1 li +1
δ i ,i +1 = li +1 ⎜ ⎟ =
EI i +1 2 ⎝ 3 ⎠ 6 EI i +1

1 1
δi 0 = Ωiηi + Ωi +1ηi +1 (2.17)
EI i EI i +1
În relaţia (2.17) se înlocuiesc mărimile ηi ,ηi +1 exprimate astfel:
ξi ξi +1
ηi = , ηi +1 = (2.18)
li li +1
şi rezultă:
1 Ωiξi 1 Ωi +1ξi +1
δ i0 = + (2.19)
EI i li EI i +1 li +1
Dacă se fac notaţiile:

Ωiξi Ω ξ
Ai' = , Ai'' = i +1 i +1 (2.20)
li li +1
relaţia (2.19) are forma finală:
1 ⎛ Ai' Ai'' ⎞
δ i0 = ⎜ + ⎟ (2.21)
E ⎝ I i I i +1 ⎠

Mărimile definite prin relaţiile (2.20) se numesc termeni de încărcare şi au semnificaţia


fizică de reacţiuni în reazeme, produse de încărcarea deschiderilor adiacente reazemului i , cu
diagrama de variaţie a momentului încovoietor din sarcinile exterioare aplicate sistemului de
bază (fig.2.22):

36
Rezistenţa materialelor II

∑ M (i−1) = 0 ⇒ − Ai'li + Ωiξi = 0


(2.22)
∑ M (i+1) = 0 ⇒ Ai''li+1 − Ωi+1ξi+1 = 0
Din ecuaţiile de echilibru (2.22) se obţin expresiile (2.20).

Fig.2.22

Înlocuind coeficienţii de influenţă exprimaţi prin relaţiile (2.16) şi (2.21) în ecuaţia


(2.15) se obţine forma finală a ecuaţiei celor trei momente (ecuaţia Clapeyron):
li 2 ⎛ li li +1 ⎞ li +1 1 ⎛ A' A'' ⎞
M i −1 + ⎜ + ⎟ Mi + M i +1 + ⎜ i + i ⎟ = 0
6 EI i 6 E ⎝ I i I i +1 ⎠ 6 EI i +1 E ⎝ I i I i +1 ⎠
sau:
li ⎛l l ⎞ l ⎛ A' A'' ⎞
M i −1 + 2 ⎜ i + i +1 ⎟ M i + i +1 M i +1 + 6 ⎜ i + i ⎟ = 0 (2.23)
Ii ⎝ I i I i +1 ⎠ I i +1 ⎝ I i I i +1 ⎠
În cazul grinzii continue de rigiditate constantă, ecuaţia celor trei momente (2.23) are
forma următoare:
li M i −1 + 2 ( li + li +1 ) M i + li +1M i +1 + 6 Ai = 0 , Ai' + Ai'' = Ai (2.24)

Dacă se aplică ecuaţia Clapeyron pentru cele n reazeme intermediare ale grinzii
continue din fig.2.20, se obţine un sistem de n ecuaţii cu necunoscutele momentele
încovoietoare din reazeme: M 0 , M1 , M 2 ,L M n , M n +1 :

i = 1 ⇒ l1M 0 + 2 ( l1 + l2 ) M1 + l2 M 2 + 6 A1 = 0
i = 2 ⇒ l2 M 1 + 2 ( l2 + l3 ) M 2 + l3 M 3 + 6 A2 = 0
(2.25)
M
i = n ⇒ ln M n −1 + 2 ( ln + ln+1 ) M n + ln+1M n+1 + 6 An = 0

Întrucât momentele încovoietoare din reazemele de capăt ale grinzii sunt cunoscute:
M 0 = 0 , M n +1 = 0 se pot stabili cele n momente necunoscute din sistemul de ecuaţii (2.25):
M1, M 2 ,L M n .

OBSERVAŢII

1) Dacă grinda continuă are la capete o zonă în consolă (fig.2.23), momentul


încovoietor în reazemul consolei este diferit de zero şi se va include în ecuaţia celor trei
momente, el reprezentând momentul forţelor de pe consolă în reazemul consolei.
Momentul se va stabili cu semnul corespunzător convenţiei de semne:

37
Capitolul II Structuri static nedeterminate. Metoda eforturilor.

i = 1 ⇒ l1M 0 + 2 ( l1 + l2 ) M 1 + l2 M 2 + 6 A1 = 0, M 0 = − Fc
i = n ⇒ ln M n−1 + 2 ( ln + ln+1 ) M n + ln+1M n+1 + 6 An = 0 (2.26)
M n+1 = − Fc

Fig.2.23

2) Dacă legătura grinzii continue la extremităţi este încastrare (fig.2.24), se


înlocuieşte încastrarea cu un sistem de legături echivalente din punct de vedere al
deformaţiilor şi anume două reazeme la distanţă foarte mică unul de celălalt l ≈ 0 .
În acest mod secţiunea din încastrare are rotirea egală cu zero. Stabilirea gradului de
nedeterminare şi numerotarea reazemelor grinzii, în aceste cazuri, se va face după înlocuirea
încastrării cu cele două reazeme.
Pentru cazul din fig.2.24 rezultă:
l1 = 0 ⇒ M 0 = 0
l6 = 0 ⇒ M 6 = 0

Fig.2.24

3) Pentru grinzile continue simetrice constructiv încărcate simetric (fig.2.25), se aplică


ecuaţia celor trei momente pentru jumătate de grindă. Dacă s-ar aplica pentru toată grinda se
obţin ecuaţii identice cu cele stabilite anterior.
Pentru cazul din fig.2.25, ecuaţia celor trei momente se aplică pentru reazemele 1,2,3
întrucât:
M1 = M 5 , M 2 = M 4 , M 0 = M 6 = 0 .

Fig.2.25

38
Rezistenţa materialelor II

2.2.5 Calculul reacţiunilor şi stabilirea diagramelor


de variaţie ale eforturilor secţionale.

După stabilirea necunoscutelor static nedeterminate se pot calcula reacţiunile din


reazemele grinzii continue prin suprapunere de efecte: din sarcinile exterioare şi din
necunoscutele aplicate pe sistemul de bază.
Conform fig.2.26 se stabileşte relaţia de calcul pentru reacţiunea din reazemul
intermediar i :

M i −1 − M i M i +1 − M i
Ri = Ri ,0 + + , Ri ,0 = Ri',0 + Ri'',0 (2.27)
li li +1

Fig.2.26

Dacă se cunosc reacţiunile din reazemele grinzii continue se pot trasa diagramele de
variaţie ale eforturilor secţionale pentru întreaga grindă.
Diagramele de variaţie ale eforturilor secţionale se pot stabili pe sistemul echivalent, iar
diagramele finale se obţin prin reprezentarea acestora unitar, pe schema grinzii continue.

39
Capitolul III Tensiuni la solicitarea compusă a barelor drepte

CAPITOLUL III

TENSIUNI LA SOLICITAREA COMPUSĂ


A BARELOR DREPTE

3.1. ASPECTE GENERALE.

Atunci când efectul sarcinilor aplicate apare în secţiunile transversale ale unei bare ,
printr-un efort secţional ce are o singură componentă, dirijată după direcţia axei longitudinale
a barei sau după una din axele principale centrale de inerţie ale secţiunilor transversale, atunci
bara se află într-o stare de solicitare simplă: întindere, compresiune, încovoiere, forfecare,
răsucire.
Dacă însă efortul secţional are mai multe componente, dirijate atât după axa
longitudinală cât şi după axele principale centrale de inerţie ale secţiunilor transversale se
produce o stare de solicitare compusă.
Eforturile secţionale N , M y , M z se dezvoltă în secţiunile transversale prin tensiuni
normale σ , iar eforturile secţionale M t , Ty , Tz se dezvoltă prin tensiuni tangenţiale τ ,
repartizate pe suprafaţa secţiunii în conformitate cu legile de distribuţie ale solicitărilor
simple.

Fig.3.1

În funcţie de natura tensiunilor produse în secţiunile transversale ale barelor, solicitările


compuse pot fi:
1) Solicitări care dau în secţiunile transversale ale barelor numai tensiuni normale σ ,
când există eforturile secţionale forţă axială şi moment încovoietor.
2) Solicitări care dau în secţiunile transversale ale barelor numai tensiuni tangenţiale τ

40
Rezistenţa materialelor II

, când există eforturile secţionale forţă tăietoare şi moment de răsucire.


3) Solicitări care produc în secţiunile transversale ale barelor atât tensiuni normale σ
cât şi tensiuni tangenţiale τ .
În această grupă se încadrează solicitarea de încovoiere cu răsucire, tracţiune cu
forfecare ş.a., înclusiv starea generală de solicitare compusă.

3.2. SOLICITĂRI CARE PRODUC NUMAI TENSIUNI NORMALE.

3.2.1. Încovoiere simplă cu forţă axială.

În cazul solicitării de încovoiere cât şi în cazul solicitării axiale, eforturile secţionale


momentul încovoietor M y şi forţa axială N produc în punctele din secţiunile transversale
tensiuni normale σ , ce au direcţia axei barei.
Valoarea tensiunilor se determină cu relaţiile solicitărilor simple:
N
N⇒ σ(N) = (3.1)
A
M z
My ⇒ σM = y (3.2)
( y) Iy
Tensiunea normală pentru solicitarea compusă se obţine aplicând principiul
suprapunerii efectelor, însumând tensiunile produse de fiecare efort secţional, într-un punct
oarecare din secţiunea transversală:
σ = σ(N) +σ M
( y)
N M yz (3.3)
σ= +
A Iy
Se consideră secţiunea transversală a unei bare (fig.3.2), secţiune în care apar eforturile
secţionale N şi M y , se trasează distribuţia tensiunilor normale produse de fiecare efort
secţional şi prin suprapunere de efecte rezultă distribuţia tensiunilor în cazul solicitării
compuse.

Fig.3.2

În cazul solicitării compuse axa neutră îşi modifică poziţia şi ecuaţia axei neutre se
obţine pe baza proprietăţii ei, ca loc geometric al punctelor din secţiune pentru care tensiunea
normală este zero:
N Iy Iy
σ =0 ⇒ z=− ⋅ , i y2 = (3.4)
My A A

41
Capitolul III Tensiuni la solicitarea compusă a barelor drepte

N 2
z=− ⋅ i y = z0 (3.5)
My
Din relaţia (3.5) rezultă că axa neutră este paralelă cu axa principală centrală y şi
intersectează axa z în punctul de coordonată notată cu z0 .
În punctele D1 şi D2 cele mai îndepărtate de axa neutră, tensiunile normale sunt
maxime şi respectiv minime:
N M y z1
D1 ⇒ σ max = +
A Iy
(3.6)
N M y z2
D2 ⇒ σ min = −
A Iy
În cazul materialelor ce se comportă diferit la întindere şi compresiune condiţia de
rezistenţă va fi:
σ max ≤ σ ai σ min ≤ σ ac (3.7)
Pentru materiale ce se comportă identic la întindere şi compresiune σ ai = σ ac = σ a
condiţia de rezistenţă va fi:
max ( σ max , σ max ) ≤ σ a (3.8

Dacă axa neutră este axă de simetrie (fig.3.3), tensiunile normale din fibrele extreme se
calculează cu relaţiile următoare:
N My N My
σ max = + , σ min = − (3.9)
A Wy A Wy

Fig.3.3

OBSERVAŢII
1) Dimensionarea unei bare solicitată la încovoiere simplă cu forţă axială se face prin
încercări, întrucât nueste posibilă, în general, explicitarea unui singur parametru geometric din
relaţia (3.6).
Astfel se aleg dimensiunile secţiunii transversale, se calculeayă tensiunile din fibrele
extreme şi se foloseşte relaţia (3.6) pentru verificare. Dacă nu este îndeplinită această condiţie
se modifică dimensiunile secţiunii transversale până la verificarea satisfăcătoare a relaţiei
(3.6).
2) În rezolvarea practică a solicitării compuse de încovoiere simplă cu forţă axială se
preferă parcurgerea următoarelor etape:

42
Rezistenţa materialelor II

- se trasează diagramele N şi M y pentru stabilirea secţiunii periculoase,


- în secţiunea periculoasă se trasează distribuţia tensiunilor normale produse de
fiecare efort secţional,
- se trasează distribuţia tensiunilor normale pentru solicitarea compusă însumând
algebric tensiunile în punctele extreme ale secţiunii transversale.
3) În această solicitare compusă se încadrează cazul firului solicitat la tracţiune şi
înfăşurat pe un disc (fig.3.4). Se consideră firul de secţiune circulară cu diametrul d , solicitat
la tracţiune de forţa F şi înfăşurat pe un disc cu diametrul D . Datorită înfăşurării pe disc
firul este solicitat şi la încovoiere. Se urmăreşte stabilirea tensiunii maxime ce apare în fir.
În secţiunile periculoase (1) şi (2) eforturile secţionale au valorile următoare:
EI y
N = F , Mi = (3.10)
ρ

Fig.3.4

Momentul încovoietor M i corespunzător formei deformate a firului, ca urmare a


D
înfăşurării pe disc, este exprimat în funcţie de raza de curbură: ρ = şi rigiditatea la
2
încovoiere: EI y .
Tensiunea normală maximă va avea următoarea expresie:
πd4
E
N M F EI y F 64
σ max = + i = + = + (3.11)
A Wy A ρWy π d 2
D π d3
4 2 32
4F Ed
σ max = + (3.12)
πd2 D

Expresia tensiunii normale maxime, stabilită pe baza legii lui Hooke, este aplicabilă
numai dacă nu se depăşeşte valoarea corespunzătoare limitei de proporţionalitate:
4 F Ed
σ max = + ≤σp (3.13)
πd2 D

3.2.2 Întindere sau compresiune excentrică.

Se consideră o bară de secţiune transversală oarecare (fig.3.5), pentru care torsorul


tensiunilor dintr-o secţiune oarecare se reduce la o forţă normală pe secţiune F , aplicată în
punctul de coordonate yF , z F în sistemul de axe yOz . Axele y şi z sunt axe centrale
principale.

43
Capitolul III Tensiuni la solicitarea compusă a barelor drepte

Fig.3.5

Efectul forţei normale F în centrul de greutate al secţiunii transversale apare prin


eforturile secţionale:
• forţă axială: N = F
• momente încovoietoare
M y = F ⋅ z F , M z = F ⋅ yF (3.14)
Acţiunea independentă a fiecărui efort secţional reprezintă o solicitare simplă care
produce tensiuni normale σ pe direcţia axei x .
Determinarea tensiunii normale din acţiunea simultană a eforturilor secţionale
N , M y , M z se face prin aplicarea principiului suprapunerii efectelor, considerând că nu
intervin fenomene de nestabilitate, chiar dacă forţa axială este de compresiune.
Astfel tensiunea normală într-un punct curent B ( y, z ) din secţiunea transversală, se va
obţine însumând tensiunile normale produse de fiecare efort secţional N , M y , M z .
În acest scop, se analizează variaţia semnului tensiunii normale în secţiunea
transversală pentru cazul analizat (fig.3.6), întindere sau compresiune excentrică produsă de
forţa C ( yF , z F ) .
Rezultă:
N Myz Mz y
σ= + + (3.15)
A Iy Iz

Fig.3.6

44
Rezistenţa materialelor II

Exprimând eforturile secţionale N , M y , M z cu relaţia (3.14) , în funcţie de sarcina F


şi poziţia punctului ei de aplicaţie, se obţine din (3.15) următoarea expresie pentru tensiunea
normală:
F F ⋅ z F z F ⋅ yF y
σ= + + (3.16)
A Iy Iz

F⎛ z z y y⎞
sau: σ= ⎜ 1 + F2 + F2 ⎟ (3.17)
A ⎜⎝ iy iz ⎟⎠
Iy Iz
unde: i y2 = , iz2 =
sunt razele principale de inerţie ale secţiunii transversale.
A A
Poziţia axei neutre se obţine din respectarea definiţiei axei neutre, ca locul geometric
al punctelor din secţiune pentru care tensiunea normală este nulă:
z z y y
σ = 0 ⇒ 1 + F2 + F2 = 0 (3.18)
iy iz
Conform relaţiei (3.18) se observă că axa neutră nu trece prin centrul de greutate al
secţiunii transversale, poziţia ei depinde numai de coordonatele punctului de aplicaţie al forţei
excentrice şi de caracteristicile geometrice ale secţiunii transversale.
În fig.3.7 s-a notat cu ξ distanţa de la punctul curent B la axa neutră şi se poate
exprima această distanţă utilizând relaţiile din geometria diferenţială:

Ax0 + By0 + C
d= (3.19)
A2 + B 2

unde: Ax + By + C = 0 este ecuaţia dreptei,


x0 , y0 sunt coordonatele punctului.

Fig.3.7

45
Capitolul III Tensiuni la solicitarea compusă a barelor drepte

Aplicând relaţia (3.19) rezultă:


zF z yF y
1+ +
i y2 iz2
ξ= (3.20)
2 2
⎛z ⎞ ⎛y ⎞
± ⎜ 2F ⎟ + ⎜⎜ 2F ⎟⎟
⎜ iy ⎟ ⎝ iz ⎠
⎝ ⎠
sau:
2 2
zF z yF y ⎛z ⎞ ⎛y ⎞
1 + 2 + 2 = ± ξ ⎜ 2F ⎟ + ⎜⎜ 2F ⎟⎟ (3.21)
iy iz ⎜ i y ⎟ ⎝ iz ⎠
⎝ ⎠
Dacă se înlocuieşte relaţia (3.21) în (3.17), se obţine o altă formă matematică pentru
tensiunea normală la solicitarea de întindere sau compresiune excentrică:
2 2
F ⎛z ⎞ ⎛y ⎞
σ =±ξ ⎜ 2F ⎟ + ⎜⎜ 2F ⎟⎟ (3.22)
A ⎜ i y ⎟ ⎝ iz ⎠
⎝ ⎠
Din relaţia (3.22) rezultă că tensiunea normală într-un punct din secţiune este
proporţională cu distanţa ξ la axa neutră (fig.3.7).
Din expresia (3.18) se pot stabili tăieturile axei neutre pe axele de coordonate, notate
x0 , y0 .
Ecuaţia axei neutre se pune sub formă normală:
z y
+ =1 (3.23)
z0 y0
şi rezultă tăieturile axei neutre:
i y2 i2
z0 = − , y0 = − z (3.24)
zF yF
Din relaţia (3.24) se observă că tăieturile axei neutre şi coordonatele punctului de
aplicaţie al forţei axial excentrice sunt de semne contrare.
Ca urmare, axa neutră şi punctul de aplicaţie al forţei excentrice se vor afla întotdeauna
în cadrane opuse.
Întrucât este precizată poziţia axei neutre în secţiunea transversală, se poate trasa
distribuţia tensiunilor normale în funcţie de distanţa la axa neutră (fig.3.7).
Tensiunile normale extreme apar în punctele cele mai depărtate de axa neutră şi se obţin
ducând tangente la conturul secţiunii transversale, paralele cu axa neutră:

N M y z1 M z y1
1 ⇒ ( y1 , z1 ) ⇒ σ max = + +
A Iy Iz
(3.25)
N M y z 2 M z y2
2 ⇒ ( y2 , z 2 ) ⇒ σ min = − −
A Iy Iz

În cazul materialelor ce se comportă diferit la întindere şi compresiune condiţiile de


rezistenţă sunt următoarele:
σ max ≤ σ ai , σ min ≤ σ ac (3.26)

46
Rezistenţa materialelor II

Pentru materialele ce se comportă identic la întindere şi compresiune, deci:


σ ai = σ ac = σ a , condiţia de rezistenţă se va scrie pentru tensiunea normală maximă în
valoare absolută:
max ( σ max , σ min ) ≤ σ a (3.27)
Deoarece condiţia de rezistenţă nu poate fi transformată într-o relaţie de dimensionare,
definitivarea dimensiunilor se face prin încercări: se aleg anumite dimensiuni şi dacă condiţia
de rezistenţă nu este îndeplinită se modifică în mod corespunzător dimensiunile până la
verificarea satisfăcătoare a condiţiei de rezistenţă.

OBSERVAŢII
1) Dacă punctul C ( yF , z F ) de aplicaţie al forţei axial excentrice F se deplasează pe
o dreaptă Δ , atunci axa neutră, notată cu D , se roteşte în jurul unui punct fix P (fig.3.8).

Fig.3.8

Aceasta este teorema privind rotaţia axei neutre, care se poate demonstra uşor.
Se notează y01 , z01 tăieturile dreptei Δ pe axele de coordonate şi ecuaţia ei va fi:
z y
+ =1 (3.28)
z01 y01
Punctul C aparţine dreptei Δ şi înlocuind în (3.28) coordonatele punctului rezultă
expresia:
zF y
+ F =1 (3.29)
z01 y01

Coordonatele punctului C din relaţia (3.29) se pot înlocui prin expresiile (3.24)în
funcţie de tăieturile axei neutre şi de razele principale de inerţie ale secţiunii transversale:

47
Capitolul III Tensiuni la solicitarea compusă a barelor drepte

⎛ i y2 ⎞ ⎛ i2 ⎞
⎜− ⎟ ⎜− z ⎟⎟
⎜ z0 ⎟ ⎜ y
⎝ ⎠+⎝ 0 ⎠ =1 (3.30)
z01 y01

Relaţia (3.30) se poate pune sub forma următoare:

⎛ i y2 ⎞ ⎛ i 2 ⎞
⎜− ⎟
⎜ z01 ⎟ ⎜⎜ − y ⎟⎟
z

⎝ ⎠ + ⎝ 01 ⎠ = 1 (3.31
z0 y0

Dacă forţa axial excentrică se află în punctul C1 ( y01 , 0 ) atunci axa neutră are poziţia
D1 , obţinută din ecuaţia:
y01 y iz2
1+ =0 ⇒ y=− = yP (3.32)
iz2 y01
Dacă forţa axial excentrică se află în punctul C2 ( 0, z01 ) atunci axa neutră are poziţia
D2 , obţinută din ecuaţia:
z01 z i y2
1+ =0 ⇒ z=− = zP (3.33)
i y2 z01
Înlocuind tăieturile dreptelor D1 şi D2 date de relaţiile (3.32) şi (3.33) în expresia
(3.31) rezultă:
z P yP
+ =1 (3.34)
z0 y0
Relaţia (3.34) reprezintă ecuaţia unei drepte ce trece prin punctul fix P , întrucât yP şi
z P depind de mărimi constante: razele de inerţie principale şi tăieturile dreptei Δ pe care se
deplasează forţa axial excentrică (dreapta Δ este fixă).
Pornind de la ecuaţia (3.34) şi înlocuind y0 şi z0 în funcţie de yF şi z F se ajunge la
ecuaţia (3.29), ceea ce dovedeşte că este adevărată şi reciproca teoremei privind rotaţia axei
neutre: la rotaţia axei neutre în jurul unui punct, punctul de aplicaţie al forţei axial excentrice
se deplasează pe o dreaptă.
2) Solicitarea de întindere sau compresiune excentrică prezintă aspecte particulare în
cazul secţiunilor dreptunghiulară, I şi U.
Astfel după stabilirea poziţiei axei neutre conform ecuaţiei (3.18), se reprezintă
variaţia tensiunii normale în funcţie de distanţa la axa neutră (fig.3.9), şi se pot preciza
punctele cele mai solicitate din secţiunea transversală: 1 şi 2.
În cazul acestor secţiuni transversale, punctele de tensiuni extreme se află la distanţe
maxime faţă de axele principale centrale de inerţie ale secţiunii şi ca urmare tensiunile
extreme se calculează cu relaţiile următoare:
N My Mz
1 ⇒ σ max = + +
A Wy Wz
(3.35)
N My Mz
2 ⇒ σ min = − −
A Wy Wz

48
Rezistenţa materialelor II

Fig.3.9

Pentru materialele ce se comportă identic la întindere şi compresiune, condiţia de


rezistenţă are următoarea formă:
N My M
σ max = + + z ≤ σa (3.36)
A Wy Wz
Stabilirea secţiunii periculoase pentru rezolvarea problemelor de dimensionare sau
verificare se face prin încercări în toate secţiunile în care unul dintre eforturile secţionale are
valoarea maximă.
Dimensionarea se poate face neglijând efectul forţei axiale conform relaţiei:
My ⎛ M Wy ⎞
σ max = ⎜1 + z ⋅ ⎟ = σa
Wy ⎜⎝ M y Wz ⎟⎠
(3.37)
M y ⎛ M W y

Wynec = ⎜1 + z ⋅ ⎟
σ a ⎜⎝ M y Wz ⎟⎠
Utilizarea relaţiei de dimensionare presupune alegerea unei valori iniţiale pentru
raportul Wy Wz , pe baza acestei valori se calculează Wynec şi se stabileşte secţiunea
transversală. După dimensionarea secţiunii trebuie verificată condiţia de rezistenţă (3.36)
pentru solicitarea de întindere sau compresiune excentrică.
3) Analizând distribuţia tensiunilor normale din secţiunea transversală se constată că, în
funcţie de poziţia punctului de aplicaţie al forţei axial excentrice, tensiunile vor fi de semne
diferite dacă axa neutră intersectează secţiunea transversală, şi de acelaşi semn dacă axa
neutră se situează în afara secţiunii transversale.
În cazul elementelor de construcţii alcătuite din materiale care au rezistenţă mică la
întindere, este important pentru comportarea acestora, ca pe întreaga secţiune să se producă
numai tensiuni de compresiune.
Întrucât, pentru o anumită secţiune, poziţia axei neutre depinde de punctul de aplicaţie
al forţei axial excentrice C ( yF , z F ) , se pune problema precizării domeniului din secţiune în
care se poate aplica forţa F , astfel ca în secţiune tensiunile normale să aibă acelaşi semn.

49
Capitolul III Tensiuni la solicitarea compusă a barelor drepte

Totalitatea poziţiilor pe care la poate ocupa punctul de aplicaţie al forţei axial


excentrice, astfel încât axa neutră să nu intersecteze secţiunea transversală, formează în
centrul secţiunii o figură închisă numită sâmbure central.
Dacă punctul de aplicaţie al forţei axial excentrice se găseşte în interiorul sâmburelui
central, atunci axa neutră se află în afara secţiunii.
La limită, când axa neutră va fi tangentă la conturul secţiunii, punctul C ( yF , z F ) se va
afla la limita domeniului sâmburelui central, deci pe conturul sâmburelui central.
Pe baza acestei observaţii rezultă modul de determinare a sâmburelui central. Astfel se
consideră o secţiune oarecare (fig.3.10), şi pentru poziţiile axei neutre tangentă la conturul
secţiunii, se vor determina poziţiile punctului de aplicaţie al forţei F .
Locul geometric al punctului C ( yF , z F ) , când axa neutră se deplasează pe conturul
secţiunii, rămânând mereu tangentă la contur, fără să intersecteze secţiunea, va închide
domeniul sâmburelui central.

Fig.3.10

Locul geometric al punctului C ( yF , z F ) , când axa neutră se deplasează pe conturul


secţiunii, rămânând mereu tangentă la contur, fără să intersecteze secţiunea, va închide
domeniul sâmburelui central.
Pentru o anumită poziţie a axei neutre, tangentă la conturul secţiunii, coordonatele
punctului C se calculează cu relaţiile următoare:
i2 i y2
yF = − z , z F = − (3.38)
y0 z0
Dacă este cunoscută ecuaţia conturului secţiunii transversale, pe baza legăturii dintre
axa neutră tangentă la contur şi coordonatele punctului C , se poate stabili locul geometric al
acestuia, când axa neutră se deplasează tangentă la conturul secţiunii. Rezultă astfel conturul
sâmburelui central.
Dacă secţiunea transversală are conturul poligonal, sâmburele central va fi de asemenea
un poligon, iar la un contur curb al secţiunii va corespunde de asemenea un contur curb pentru
sâmburele central.
Se exemplifică stabilirea sâmburelui central pentru secţiunea dreptunghiulară (fig.3.11).
h
Dacă axa neutră are poziţia DE rezultă: y0 = ∞ , z0 = , iar forţa excentrică are
2
poziţia 1, deci:
iz2 i y2 h
yF = − = 0 , zF = − = − (3.39)
y0 z0 6
Razele principale de inerţie au valorile următoare:

50
Rezistenţa materialelor II

h2 b2
i y2 = , iz2 =
12 12

Fig.3.11

b
Dacă axa neutră are poziţia DB rezultă: y0 = , z0 = ∞ , iar forţa excentrică are
2
poziţia 2, deci:
iz2 b i y2
yF = − =− , zF = − = 0 (3.40)
y0 6 z0
Aplicând teorema privind rotaţia axei neutre, rezultă că la rotaţia axei neutre DE în
jurul punctului D , pentru a se suprapune cu poziţia DB , punctul de aplicaţie al forţei axial
excentrice parcurge dreapta 1-2.
În acelaşi mod se obţin punctele 3 şi 4 pentru poziţiile axei neutre notate BC şi CE .
În final, conturul sâmburelui central este rombul 1234, cu diagonalele b 3 şi h 3 .
Se exemplifică modul deplasării axei neutre, în funcţie de poziţia punctului de
aplicaţie al forţei axial excentrice şi modificarea distribuţiei tensiunilor normale, pentru cazul
barei de secţiune dreptunghiulară b × h (fig.3.12), iar forţa de compresiune excentrică este
aplicată în punctul C ( yF , 0 ) şi se deplasează pe axa y .

Fig.3.12

51
Capitolul III Tensiuni la solicitarea compusă a barelor drepte

3.2.3 Încovoiere oblică şi strâmbă.

Atunci când sarcinile aplicate se află într-un singur plan, dar care nu este plan principal
central de inerţie, se produce o solicitare de încovoiere oblică. Vectorul moment încovoietor
este perpendicular pe planul forţelor şi are o direcţie oarecare faţă de axele principale centrale
de inerţie, deci are două componente: M y şi M z (fig.3.13).

Fig.3.13 Fig.3.14

Atunci când sarcinile aplicate se află în plane longitudinale diferite (fig.3.14), se


descompun sarcinile în componentele corespunzătoare din planele principale centrale de
inerţie şi efectul lor apare în secţiunile transversale prin eforturile secţionale: M y şi M z
(fig.3.14).
Această solicitare se numeşte încovoiere strâmbă, deşi efectul sarcinilor aplicate este
acelaşi ca în cazul solicitării de încovoiere oblică.
Se consideră o bară solicitată la încovoiere oblică sau strâmbă, ce are secţiunea
transversală de formă oarecare cu axele principale centrale de inerţie Oy şi Oz (fig.3.15).

Fig.3.15

52
Rezistenţa materialelor II

În cazul încovoierii oblice momentul încovoietor M i , perpendicular pe planul forţelor


are componentele:
M y = M i cos α , M z = M i sin α (3.41)
unde α este unghiul vectorului moment M i cu axa principală y , considerat pozitiv în sens
invers acelor de ceas, corespunzător rotaţiei în sens pozitiv al axei y spre z .
În cazul încovoierii strâmbe momentele încovoietoare M y şi M z dau un moment
încovoietor rezultant M i şi legătura dintre cele două componente se exprimă tot ca în cazul
încovoierii oblice prin relaţiile (3.41).
Acţiunea independentă a fiecărei componente M y şi M z reprezintă solicitare de
încovoiere simplă, şi ca urmare distribuţia tensiunilor normale se determină cu relaţia Navier.
Variaţia semnului tensiunilor normale din secţiune se stabileşte pentru sensul pozitiv
al vectorilor moment încovoietor M y şi M z , conform fig.3.16.

Fig.3.16

Tensiunile normale produse de fiecare efort secţional sunt date de relaţiile:


Myz M y
σM = , σ (M z ) = − z (3.43)
( y) Iy Iz
Aplicând principiul suprapunerii efectelor, tensiunea normală în cazul solicitării de
încovoiere oblică şi strâmbă se obţine însumând algebric tensiunile produse de fiecare efort
secţional:
Myz Mz y
σ= − (3.44)
Iy Iz
Poziţia axei neutre rezultă conform definiţiei axei neutre, ca locul geometric al
punctelor din secţiune pentru care tensiunea normală este zero:
Myz Mz y
σ =0 ⇒ − =0 (3.45)
Iy Iz
sau:
⎛ M Iy ⎞
z=⎜ z ⋅ ⎟y (3.46)
⎜ M y Iz ⎟
⎝ ⎠
Se observă că axa neutră este o dreaptă ce trece prin centrul de greutate al secţiunii
transversale şi are înclinarea:

53
Capitolul III Tensiuni la solicitarea compusă a barelor drepte

Mz Iy Iy
tg β = ⋅ = tgα (3.47)
M y Iz Iz
Mz
unde: tgα = .
My
Înclinarea axei neutre se exprimă prin unghiul β pe care axa îl face cu axa principală
centrală Oy .
Sensul de măsurare al unghiului β coincide cu sensul de măsurare al unghiului α ,
deci pozitiv în sens invers acelor de ceas.
Tensiunea normală la solicitarea de încovoiere oblică şi strâmbă variază liniar cu
distanţa la axa neutră.
Astfel, dacă se notează cu ξ distanţa de la punctul B la axa neutră, se poate exprima
ξ ţinând seamă de forma (3.45) a ecuaţiei axei neutre:
My M
z− z y
Iy Iz
ξ= (3.48)
2 2
⎛ My ⎞ ⎛ Mz ⎞
± ⎜ +
⎜ I y ⎟⎟ ⎜⎝ I z ⎟⎠
⎝ ⎠
şi rezultă:
2 2
My M ⎛ My ⎞ ⎛ Mz ⎞
z− z y = ±ξ ⎜⎜ ⎟⎟ + ⎜ ⎟ (3.49)
Iy Iz ⎝ I y ⎠ ⎝ I z ⎠
Substituind (3.49) în (3.44) se obţine expresia tensiunii normale în funcţie de distanţa la
axa neutră:
2 2
⎛ My ⎞ ⎛M ⎞
σ =±ξ ⎜⎜ ⎟⎟ + ⎜ z ⎟ (3.50)
⎝ Iy ⎠ ⎝ Iz ⎠
sau în forma finală:
1
(M y Iz ) + (M z I y )
2 2
σ =±ξ (3.51)
I y Iz
După precizarea poziţiei axei neutre, se duc tangente la conturul secţiunii transversale,
paralele cu axa neutră şi se determină cele mai îndepărtate de axa neutră în care tensiunea
normală are valori extreme:
M M
(1) ⇒ y1 , z1 ⇒ σ max = y z1 + z y1
Iy Iz
(3.52)
My Mz
( 2 ) ⇒ y2 , z2 ⇒ σ min = − z2 − y2
Iy Iz
Condiţiile de rezistenţă pentru dimensionare sunt următoarele:
• pentru materialele ce se comportă diferit la întindere şi compresiune:
σ max ≤ σ ai , σ min ≤ σ ac (3.53)

• pentru materialele caracterizate prin aceiaşi rezistenţă admisibilă la întindere şi


compresiune:
max ( σ max , σ min ) ≤ σ a (3.54)

54
Rezistenţa materialelor II

OBSERVAŢII
1) Întrucât secţiunea transversală este caracterizată de mai mulţi parametrii geometrici,
relaţiile (3.53) şi (3.54) nu pot fi transformate în relaţii de dimensionare.
Ca urmare, dimensionarea se face prin încercări, se dimensionează la solicitarea
predominantă , se folosesc relaţiile pentru verificare, dacă nu se respectă condiţiile (3.53) şi
(3.54) se modifică dimensiunile secţiunii transversale până la îndeplinirea acestor condiţii.
2) În cazul secţiunilor transversale dreptunghiulară, I sau U se constată uşor, că
punctele cele mai depărtate de axa neutră la încovoiere oblică sau strâmbă se află la distanţe
maxime de axele principale centrale de inerţie (fig.3.17).
Tensiunile normale extreme se calculează, în acest caz, cu relaţiile următoare:

My Mz My Mz
σ max = + , σ min = − − (3.55)
Wy Wz Wy Wz

Fig.3.17

Condiţia de rezistenţă este:


My Mz
σ max = + ≤ σa (3.56)
Wy Wz
care se poate utiliza şi pentru dimensionare în forma următoare:
My ⎛ M W ⎞
Wynec = ⎜1 + z ⋅ y ⎟ (3.57)
σa ⎜ M Wz ⎟
⎝ y ⎠
Pe baza relaţiei (3.57) calculul de dimensionare se realizează astfel: se adoptă o valoare
pentru raportul Wy Wz şi se calculează Wynec cu (3.57) , se stabileşte secţiunea transversală şi
se verifică respectarea condiţiei (3.56).
Etapele se repetă până la respectarea condiţiei de rezistenţă (3.56).
3) Secţiunea periculoasă pentru care se efectuează calculele de rezistenţă, se stabileşte
prin încercări, calculând tensiunile maxime pentru secţiunile în care una din componentele
efortului secţional M y şi M z au valori maxime.

55
Capitolul III Tensiuni la solicitarea compusă a barelor drepte

4) În cazul secţiunii circulare şi inelare nu se poate considera solicitare de încovoiere


oblică şi strâmbă, întrucât orice dreaptă ce trece prin centrul de greutate este o axă principală
centrală de inerţie şi deci indiferent de orientarea vectorului moment încovoietor rezultant se
poate aplica relaţia Navier (fig.3.18).
Ca urmare, se calculează momentul încovoietor rezultant conform relaţiei:
M i = M y2 + M z2 (3.58)

Fig.3.18

Direcţia vectorului moment încovoietor rezultant coincide cu direcţia axei neutre:


M
α=β = z (3.59)
My
Punctele de tensiuni extreme se stabilesc ducând tangente la conturul secţiunii
transversale, paralele cu axa neutră (fig.3.18) şi rezultă:
d d
y1 = − sin α , z1 = cos α
2 2 (3.60)
d d
y2 = sin α , z2 = − cos α
2 2
Valorile tensiunilor extreme se calculează conform relaţiei Navier:
M M
σ max = i , σ min = − i (3.61)
W W
π D3
unde: W =
32
5) Deplasarea totală a unei secţiunii oarecare (fig.3.19), se calculează cu relaţia:
Δ = v 2 + w2 (3.62)
unde:
• w este săgeata grinzii din încovoierea în planul xOz şi se obţine din ecuaţia fibrei
medii deformate:
d 2w My
2
=− (3.63)
dx EI y
• v este săgeata grinzii din încovoierea în planul xOy şi se obţine din ecuaţia fibrei
medii deformate:

56
Rezistenţa materialelor II

d 2v M z
= (3.64)
dx 2 EI z

Fig.3.19

Pentru cazul din fig.3.19 s-a considerat că legăturile grinzii sunt identice în cele două
plane principale centrale de inerţie xOy şi xOz .
Conform relaţiei 3.62 fibra medie rezultantă este o curbă oarecare în spaţiu.

3.3. SOLICITĂRI CARE PRODUC NUMAI TENSIUNI TANGENŢIALE

Din această grupă de solicitări compuse fac parte solicitarea de răsucire cu forfecare şi
solicitarea de forfecare pe două direcţii.
În general, valorile tensiunilor tangenţiale din forfecare au valori mici comparativ cu
tensiunile tangenţiale din răsucire şi se pot neglija.

Fig.3.20

Dacă se consideră cazul unei secţiuni oarecare (fig.3.20), în care apar eforturile
secţionale forţă tăietoare T şi moment de răsucire M t , tensiunile tangenţiale produse de
fiecare efort secţional într-un punct se pot însuma conform regulilor calculului vectorial:

τ = τ 2f + τ t2 + 2τ f τ t cos α (3.65)

unde: α este unghiul format de cele două tensiuni tangenţiale.

57
Capitolul III Tensiuni la solicitarea compusă a barelor drepte

Dacă tensiunile sunt coliniare, α = 0 , atunci rezultă:


τ = τ f +τt (3.66)
şi însumarea tensiunilorse face de obicei în dreptul celui mai solicitat punct al secţiunii
periculoase.
Un exemplu practic de solicitare compusă, când apar numai tensiuni tangenţiale, este
cazul arcurilor elicoidale cilindrice cu spire strânse supuse la întindere sau compresiune.

3.4. SOLICITĂRI CARE PRODUC TENSIUNI NORMALE ŞI TENSIUNI


TANGENŢIALE.

3.4.1 Teorii ale stărilor de tensiune limită.

Încercarea mecanică de bază este încercarea la tracţiune, prin care se determină cele
mai importante caracteristici mecanice ale materialelor, cum ar fi: tensiunea la rupere σ r ,
tensiunea la limita de curgere σ c etc.
Caracteristicile mecanice determinate se folosesc la calculul de rezistenţă al pieselor
confecţionate din acelaşi material.
În piesele solicitate însă, se dezvoltă de cele mai multe ori stări plane sau stări spaţiale
de tensiune, pe când în epruveta solicitată la întindere se creează o stare liniară de tensiune.
Această deosebire de solicitare trebuie luată în considerare la calculul pieselor aflate în
stări de solicitare diferite de cea liniară.
Teoriile asupra stărilor de tensiune limită (numite şi criterii, ipoteze de rezistenţă sau
rupere) stabilesc modul de aplicare, în calculul stărilor plane sau spaţiale, a tensiunii
admisibile σ a determinată pe baza rezultatelor încercării la tracţiune.
Starea de tensiune limită într-un punct al corpului solid solicitat este starea, la care
materialul îşi pierde proprietăţile considerate corespunzătoare, pentru buna funcţionare a
elementelor de maşini sau a structurilor unde este folosit.
Astfel se consideră starea de tensiune limită a materialului, starea de tensiune ce
corespunde începerii ruperii materialului sau apariţiei unui proces fizic care, este considerat
inadmisibil, nedorit sau periculos.
De exemplu, se consideră starea de tensiune limită, starea de tensiune care corespunde
apariţiei unor deformaţii plastice în masa materialului.
Cercetările experimentale au arătat că pentru diferite materiale atingerea stării limită
are loc atunci când o anumită caracteristică a stării de tensiune (σ , τ , ε , U s ) atinge o anumită
valoare.
Caracteristicile corespunzătoare stării de tensiune (σ , τ , ε , U s ) se numesc criterii şi se
notează: K .
Valoarea criteriului de rezistenţă corespunzătoare stării de tensiune limită se stabileşte
experimental şi se numeşte valoare limită a criteriului notată: K L .
Cunoscând valoarea efectivă a criteriului K şi valoarea limită a criteriului K L , se
poate calcula coeficientul de siguranţă:
K σ
C= L = 0 (3.67)
K σ ech

Pe baza criteriilor de rezistenţă se pot echivala două stări de tensiune dacă au aceeaşi
valoare a criteriului.

58
Rezistenţa materialelor II

Astfel, devine posibilă înlocuirea unei stări complexe cu o stare liniară echivalentă la
fel de periculoasă, dacă cele două stări au aceeaşi valoare a criteriului de rezistenţă.
Se defineşte tensiune normală echivalentă σ ech , corespunzătoare unei stări
complexe date, valoarea tensiunii normale ce caracterizează o stare liniară care prezintă
aceeaşi valoare a criteriului ca şi starea complexă dată.
Echivalarea stării complexe de tensiune cu o stare liniară la nivelul efectiv şi la nivelul
limită, precum şi precizarea stării de tensiune admisibilă sunt reprezentate în fig.3.21.
În funcţie de criteriul de rezistenţă ce a stat la baza echivalării stării complexe cu starea
liniară s-au elaborat următoarele teorii ale stărilor de tensiune limită:
1. Teoria tensiunilor normale maxime;
2. Teoria deformaţiilor specifice liniare maxime;
3. Teoria tensiunilor tangenţiale maxime;
4. A) Teoria energiei potenţiale specifice de deformaţie;
B) Teoria energiei potenţiale specifice de deformaţie corespunzătoare variaţiei
formei.

Fig.3.21

1. Teoria tensiunilor normale maxime consideră că tensiunea normală maximă


reprezintă factorul ce determină ca materialul să atingă într-un punct starea de tensiune limită
(curgerea sau ruperea). Astfel rezultă că teoria tensiunii normale maxime admite că
distrugerea corpului solid începe atunci când tensiunea normală maximă devine egală cu
tensiunea normală din epruveta solicitată la întindere sau compresiune simplă:
σ ech = σ max (3.68)
În cazul barelor drepte, la care starea de tensiune este caracterizată de tensiunile:
σ (σ x ) şi τ (τ zx = τ xz ) , se cunoaşte că:
1σ σ 1
σ max = σ 1 = σ 2 + 4τ 2 , σ 1,2 = ±
+ σ 2 + 4τ 2 (3.69)
2 2 2 2
şi se obţine expresia tensiunii normale echivalente conform teoriei tensiunilor normale
maxime:
σ ech = 0,5σ + 0,5 σ 2 + 4τ 2 (3.70)

59
Capitolul III Tensiuni la solicitarea compusă a barelor drepte

2. Teoria deformaţiilor specifice maxime , conform acestei teorii criteriul atingerii


stării de tensiune limită este considerat deformaţia specifică liniară maximă deci:
ε ech = ε max (3.71)
În cazul barelor drepte sunt cunoscute relaţiile:
σ 1
ε ech = ech , ε max = ε1 = (σ 1 − μσ 2 ) (3.72)
E E
de unde rezultă:
σ ech = (σ 1 − μσ 2 ) (3.73)
şi în funcţie de (3.69)se obţine:

1− μ 1+ μ
σ ech = σ+ σ 2 + 4τ 2 (3.74)
2 2

Pentru majoritatea materialelor μ = 0,3 şi din (3.74) se stabileşte expresia finală pentru
calculul tensiunii normale echivalente: 
σ ech = 0,35σ + 0, 65 σ 2 + 4τ 2 (3.75)

3.Teoria tensiunilor tangenţiale maxime , admite criteriul de atingere a stării de


tensiune limită, tensiunea tangenţială maximă deci:
τ ech = τ max (3.76)
unde:
σ σ −σ2
τ ech = ech , τ max = 1 (3.77)
2 2
şi rezultă:
σ ech = σ 1 − σ 2 (3.78)

În cazul barei drepte se ţine cont de relaţiile (3.69) şi se obţine expresia finală, pentru
calculul tensiunii normale echivalente în cazul teoriei tensiunilor tangenţiale maxime:
σ ech = σ 2 + 4τ 2 (3.79)

4. Teoriile energetice ale stărilor de tensiune limită.

A) Teoria energiei potenţiale specifice de deformaţie are la bază conceptul că energia


potenţială specifică de deformaţie este aceeaşi în momentul atingerii stării limită pentru orice
tip de stare de tensiune. Aceasta înseamnă că starea de tensiune limită este atinsă, într-un
punct oarecare, dacă cantitatea de energie potenţială specifică de deformaţie acumulată de
material atinge valoarea energiei potenţiale specifice de deformaţie limită pentru cazul
întinderii simple:
U S ech = U S max (3.80)
În cazul barei drepte se cunosc expresiile:
σ ech
2
μ
U S ech =
2E
, U S max =
1
2E
( )
σ 12 + σ 22 − σ 1σ 2
E
(3.81)
şi rezultă:

60
Rezistenţa materialelor II

σ ech = σ 12 + σ 22 − 2 μσ 1σ 2 (3.82)

Substituind relaţiile (3.69) în (3.82) şi considerând μ = 0,3 se obţine expresia finală


pentru tensiunea normală echivalentă :
σ ech = σ 2 + 2, 6τ 2 (3.83)

B) Teoria energiei potenţiale specifice de deformaţie


corespunzătoare variaţiei formei.

Sub acţiunea sarcinilor aplicate corpurile solide îşi modifică, în general, atât volumul
cât şi forma. Experimental s-a constatat că deformaţia de volum rămâne elastică şi pentru
încărcări exterioare de intensităţi mari, în timp ce deformaţiile plastice legate de modificarea
formei, apar chiar pentru tensiuni de intensitate redusă.
Aceste concluzii au condus la alegerea criteriului de stare limită energia potenţială
specifică de deformaţie corespunzătoare variaţiei formei.
Deci se poate scrie relaţia de echivalenţă:
U S F ech = U S F max (3.84)
iar în cazul barei drepte se cunosc expresiile:

1+ μ 2 1+ μ 2
U S F ech =
3E
σ ech , U S F max =
3E
(
σ 1 + σ 22 − σ 1σ 2 ) (3.85)

şi rezultă:
σ ech = σ 12 + σ 22 − σ 1σ 2 (3.86)

În funcţie de expresiile (3.69) se obţine din (3.86) relaţia finală pentru calculul tensiunii
normale echivalente:
σ ech = σ 2 + 3τ 2 (3.87)
Stabilirea tensiunii normale echivalente conform teoriilor asupra stărilor de tensiune
limită permite impunerea condiţiei de rezistenţă:
σ ech ≤ σ a (3.88)
care stă la baza rezolvării solicitărilor compuse ce produc tensiuni normale şi tensiuni
tangenţiale.

3.4.2 Calculul de rezistenţă al arborilor.

Acţiunea simultană a solicitărilor de încovoiere şi torsiune este frecvent întâlnită la


multe elemente de maşini, dar se poate întâlni şi în comportarea elementelor de construcţii.
În cazul barelor de rigiditate mare, se poate considera cu suficientă exactitate că cele
două solicitări, încovoierea şi torsiunea se produc fără a se influenţa reciproc. Starea de
tensiune care se produce în bară urmând să fie evaluată pe baza principiului independenţei
acţiunii solicitărilor.
Astfel, într-un punct al secţiunii transversale a barei, tensiunea normală se va determina
cu relaţiile corespunzătoare încovoierii simple sau oblice, iar tensiunea tangenţială se obţine
însumând tensiunile tangenţiale din încovoiere cu lunecare şi din torsiune.

61
Capitolul III Tensiuni la solicitarea compusă a barelor drepte

Întrucât, tensiunile tangenţiale în punctul cel mai solicitat al secţiunii pot fi importante,
nu se mai poate considera ca în cazurile precedente de solicitări compuse, o stare liniară de
tensiune, ci se va considera starea plană de tensiune care se produce în acest punct, urmând să
se aplice un criteriu de stare limită pentru condiţia de rezistenţă.
În mod frecvent, la arborii de transmisie de secţiune circulară, forţele transversale
dispuse pe direcţii diferite produc în secţiunile transversale eforturile secţionale: momente
încovoietoare M y , M z , forţe tăietoare Ty , Tz şi moment de torsiune M t .
Întrucât, la secţiunea circulară orice axă ce trece prin centrul de greutate al secţiunii este
o axă principală de inerţie, se poate calcula momentul încovoietor rezultant:
M i = M y2 + M z2 (3.89)
care are direcţia dată de relaţia:
tgα = M z M y (3.90)
Unghiul α defineşte poziţia axei neutre la încovoiere (fig. 3.22) şi în acest fel se pot
stabili şi punctele de tensiuni maxime la încovoiere: A1 şi A2 .
În privinţa forţelor tăietoare, se poate calcula forţa tăietoare rezultantă:
T = Ty2 + Tz2 (3.91)
şi se poate arăta că punctele de tensiuni tangenţiale maxime nu coincid cu punctele de tensiuni
normale maxime: A1 şi A2 .

Fig.3.22

În concluzie, se ţine seamă numai de eforturile secţionale moment încovoietor


rezultant M i şi moment de torsiune M t , care produc tensiuni maxime în punctele A1 şi A2 .
În aceste puncte se aplică o teorie de rezistenţă , de exemplu teoria tensiunii
tangenţiale maxime, şi se stabileşte tensiunea normală echivalentă:
σ ech = σ 2 + 4τ 2 (3.92)
unde:
Mi M
σ= , τ= t (3.93)
W Wp
Substituind expresiile (3.93) în (3.92) rezultă:

62
Rezistenţa materialelor II

M i2 + M t2
σ ech = (3.94)
W
În relaţia (3.94) se notează:
M ech = M i2 + M t2 (3.95)
care se numeşte moment încovoietor echivalent .
Condiţia de rezistenţă (3.89) se pune sub forma următoare:
M
σ ech = ech ≤ σ a (3.96)
W
şi astfel se poate utiliza pentru dimensionare:
M
Wnec = ech (3.97)
σa
În funcţie de teoria de rezistenţă utilizată, momentul încovoietor echivalent are
următoarele expresii de calcul:
M ech = 0,5M i + 0,5 M i2 + M t2

M ech = 0,35M i + 0, 65 M i2 + M t2

M ech = M i2 + M t2 (3.98)

M ech = M i2 + 0, 6M t2

M ech = M i2 + 0, 75M t2
În cazul arborilor se utilizează pentru calculul momentului încovoietor echivalent o
relaţie de forma:
M ech = M i2 + (α M t )
2
(3.99)
σ ai III
unde: α= ,
σ ai II
σ ai III este tensiunea admisibilă la încovoietor e pentru ciclul alternant simetric,
σ ai II este tensiunea admisibilă la încovoietor e pentru ciclul pulsator.

63
Capitolul IV Stabilitatea statică a barelor zvelte

CAPITOLUL IV

STABILITATEA STATICĂ A BARELOR


ZVELTE

4.1 ASPECTE GENERALE ALE STABILITĂŢII BARELOR ZVELTE

Analizele efectuate până acum au stabilit stările de tensiune şi de deformare ale


barelor confecţionate din materiale liniar-elastice, fără să se analizeze particularităţile în
comportare ale barelor zvelte, bare ce au lungimea mare comparativ cu dimensiunile secţiunii
transversale.
O particularitate a barelor zvelte o constituie „sensibilitatea” acestora faţă de tensiunile
de compresiune. Există pericolul ca în zonele comprimate bara să-şi piardă forma iniţială de
echilibru şi astfel forma de echilibru a zonelor comprimate poate fi stabilă sau instabilă.
Stabilitatea sau instabilitatea statică reprezintă o caracteristică a poziţiei deformate a
unui sistem elastic ca stare de echilibru sub acţiunea statică a unor sarcini exterioare date.
Poziţia deformată se consideră stabilă, dacă modificând-o printr-o cauză perturbatoare
oarecare, sistemul revine la poziţia deformată iniţială (sau oscilează în jurul acesteia) atunci
când cauza perturbatoare dispare.
Poziţia deformată este instabilă, dacă nu prezintă această proprietate; odată cu
pierderea stabilităţii sistemul elastic poate prezenta brusc deformaţii mari, ceea ce poate
conduce la distrugerea lui completă.
Pierderea stabilităţii sistemelor deformabile (bare, sisteme de bare, plăci) sub acţiunea
sarcinilor se numeşte flambaj . Deci flambajul nu constituie o altă solicitare, ci este
consecinţa unei stări de instabilitate.
Se prezintă cazul cel mai frecvent întâlnit în practică şi anume flambajul barelor drepte
solicitate la compresiune.

Fig.4.1

Se consideră o bară dreaptă zveltă (fig.4.1) solicitată la compresiune, deci poate


prezenta pericolul de flambaj.
La valori mici ale forţei F poziţia deformată a barei este stabilă; dacă însă forţa atinge
valoarea critică FCR (forţa critică de flambaj) poziţia deformată este instabilă, bara îşi pierde

64
Rezistenţa materialelor II

forma dreaptă de echilibru şi flambează sau îşi poate pierde forma dreaptă de echilibru dacă
apare o cauză perturbatoare .
Se produc brusc deformaţii mari de încovoiere şi dispare capacitatea barei de a se
opune forţei în creştere.
Forţei critice de flambaj îi corespunde în secţiunea transversală o tensiune critică de
flambaj, ce se poate determina pe baza relaţiilor de la solicitarea axială:
F
σ CR = CR (4.1)
A
unde: A este aria secţiunii transversale.
Bara nu flambează dacă forţa de compresiune este mai mică decât forţa critică de
flambaj:
F
F = CR (4.2)
c
unde: c ≥ 1 este coeficientul de siguranţă la flambaj.
În concluzie, echilibrul barei drepte comprimate poate fi:
- stabil, dacă F ≤ FCR , bara scoasă din poziţia dreaptă de echilibru va reveni la forma
ei iniţială după îndepărtarea cauzei perturbatoare;
- instabil, dacă F ≥ FCR , bara flambează sau prezintă pericolul de flambaj, scoasă din
poziţia dreaptă de echilibru bara rămâne deformată şi se poate rupe.
În afară de flambajul barelor drepte solicitate la compresiune există numeroase cazuri
de flambaj ale solidelor deformabile:
• Grinzile cu secţiune transversală zveltă, solicitate la încovoiere, prezintă pericolul de
flambaj lateral (fig.4.2), care se manifestă printr-o deformaţie de torsiune şi de încovoiere
laterală a grinzii.

Fig.4.2

• În cazul grinzilor cu inima plină, platbanda comprimată poate flamba pe porţiunea


dintre două nituri consecutive (fig.4.3), ceea ce duce la distrugerea îmbinării.

Fig.4.3 Fig.4.5
Fig.4.4

• Tubul cu perete subţire poate flamba la solicitarea de torsiune (fig.4.4).


• Tubul cu perete subţire poate prezenta pericolul de flambaj când este solicitat la
compresiune axială, dar şi când este solicitat la o presiune exterioară uniformă (fig.4.5).

65
Capitolul IV Stabilitatea statică a barelor zvelte

4.2 FORŢA CRITICĂ DE FLAMBAJ A BARELOR ZVELTE SOLICITATE


LA COMPRESIUNE

O teorie exactă a flambajului conduce la expresii neliniare complicate şi ca urmare, s-


au elaborat teorii aproximative care stabilesc uşor mărimile cele mai importante ale stării
flambate.
Expresia sarcinii critice de flambaj se poate stabili prin mai multe metode: metoda
statică , metoda energetică, metoda aproximaţiilor succesive, metoda dinamică, ş.a.
Prima dată a fost calculată sarcina critică de flambaj în cazul barei drepte comprimate
de L.Euler (1744).
Se prezintă metoda statică pentru stabilirea sarcinii critice de flambaj, care constă în
integrarea ecuaţiei diferenţiale aproximative a fibrei medii deformate şi impunerea condiţiilor
de legătură şi de continuitate, necesare pentru a se realiza o anumită formă deformată.
Ipotezele ce stau la baza studiului sunt:
1) Se admite că bara este de rigiditate constantă pe toată lungimea.
2) Se neglijează greutatea proprie a barei.
3) Se admite că distanţa dintre cele două capete ale barei este egală cu aproximaţie
şi în starea flambată cu lungimea iniţială a barei.
4) Materialul barei are o caracteristică liniar-elastică, deci respectă legea lui Hooke.
În funcţie de legăturile barei drepte se consideră următoarele cazuri:
I - bara liberă la un capăt şi încastrată la celălalt,
II - bara simplu rezemată la capete,
III - bara simplu rezemată la un capăt şi încastrată la celălalt,
IV - bara încastrată la ambele capete.

Cazul II
Se consideră bara din fig.4.6, pentru care se aplică şi se integrează ecuaţia diferenţială
aproximativă a fibrei medii deformate corespunzătoare stării de pierdere a stabilităţii:
d 2w My
≅ − (4.3)
dx 2 EI y
unde:
M y = FCR ⋅ w (4.4)

Fig.4.6

Din relaţiile (4.3) şi (4.4) se obţine:


d 2w
2
+ α 2w = 0 (4.5)
dx
unde s-a făcut notaţia:

66
Rezistenţa materialelor II

FCR
α= (4.6)
EI y

Soluţia ecuaţiei diferenţiale (4.5) are forma următoare:


w ( x ) = A sin α x + B cos α x (4.7)
iar ecuaţia fibrei medii deformate trebuie sa respecte condiţiile de legătură ale barei:
x = 0 ⇒ w ( 0) = 0
(4.8)
x=l⇒ w (l ) = 0
şi rezultă:
w ( 0 ) = 0 ⇒ B = 0 ⇒ w ( x ) = A sin α x
(4.9)
w ( l ) = 0 ⇒ A sin α l = 0 , sin α l = 0 ⇒ α l = nπ

Utilizând rezultatul din (4.9) şi notaţia (4.6) se poate stabili sarcina critică de flambaj:
n 2π 2 EI y
FCR = (4.10)
l2
În analiza pierderii stabilităţii barelor solicitate la compresiune interesează, desigur, cea
mai mică valoare a sarcinii critice definită de relaţia (4.10).
Aceasta se realizează pentru:
- n =1 ,
- I min = min ( I y , I z ) , momentul de inerţie minim al secţiunii transversale.
Rezultă astfel relaţia lui Euler pentru calculul sarcinii critice de flambaj:
π 2 EI min
FCR = (4.11)
l 2f
unde: l f = f reprezintă lungimea de flambaj, distanţa dintre două puncte consecutive de
inflexiune ale fibrei medii deformate pentru starea de pierdere a stabilităţii.

Cazul I
Se consideră bara încastrată la un capăt şi liberă la celălalt (fig.4.7), pentru care se
aplică şi se integrează ecuaţia diferenţială aproximativă a fibrei medii deformate în situaţia de
pierdere a stabilităţii (4.3).
Momentul încovoietor într-o secţiune oarecare are expresia (4.4) şi ecuaţia (4.3) are
forma (4.5) cu notaţia (4.6).

Fig.4.7

67
Capitolul IV Stabilitatea statică a barelor zvelte

Astfel soluţia ecuaţiei (4.5) are aceeaşi expresie (4.7) iar constantele A şi B se
stabilesc din respectarea condiţiilor de legătură:
x = 0 ⇒ w ( 0) = 0 ⇒ B = 0
dw
x=l⇒ =0 ⇒ Aα cos α l = 0 , A ≠ 0 , α ≠ 0
dx
π
cos α l = 0 ⇒ α l =
2
(4.12)
Din (4.12) şi (4.6) se stabileşte aceeaşi expresie pentru sarcina critică (4.11), unde
lungimea de flambaj are valoarea:
l f = 2l (4.13)

Cazul III
Se consideră bara încastrată la un capăt şi simplu rezemată la celălalt capăt (fig.4.8).
Forma fibrei medii deformate pentru cazul de pierdere a stabilităţii se obţine din următoarea
expresie a momentului încovoietor într-o secţiune oarecare:
M y = FCR w − Vx (4.14)
unde: V este reacţiunea din reazem.
Ecuaţia diferenţială a fibrei medii deformate (4.3) se modifică în funcţie de (4.14)
astfel:
d 2w V
2
+ α 2w = x (4.15)
dx EI
unde α are expresia (4.6).
Soluţia ecuaţiei diferenţiale (4.15) este în acest caz de forma următoare:
w = w0 + w p (4.16)
în care:
w0 = A sin α x + B cos α x (4.17)
este soluţia ecuaţiei omogene,
wp = C (4.18)
este soluţia particulară, admisă de forma termenului liber.

Fig.4.8

Soluţia particulară (4.18) trebuie să verifice ecuaţia diferenţială (4.15) şi se obţine:


V
wp = (4.19)
FCR
În funcţie de (4. 17) şi (4.19) soluţia generală este:

68
Rezistenţa materialelor II

V
w ( x ) = A sin α x + B cos α x + (4.20)
FCR
Soluţia matematică (4.20) reprezintă săgeata grinzii intr-o secţiune oarecare şi trebuie
să respecte condiţiile de legătură ale grinzii:
V
w ( 0 ) = 0 ⇒ B = 0 , w ( x ) = A sin α x + x
FCR
V
w (l ) = 0 ⇒ A sin α l = − l
FCR
⎛ dw ⎞ V 1
⎜ ⎟ = 0 ⇒ A cos α l = −
⎝ dx ⎠ x =l FCR α
(4.21)
Condiţiile (4.21) se restrâng sub forma ecuaţiei:

tgα l = α l (4.22)
care are soluţia:
α l = 4.49 (4.23)
Din relaţiile (4.6) şi (4.23) se obţine aceeaşi expresie (4.11) pentru sarcina critică, dar
lungimea de flambaj are în acest caz expresia:
l
lf = = 0, 7l (4.24)
2

Cazul IV
Se consideră bara încastrată la ambele capete (fig.4.9). Forma fibrei medii deformate
pentru cazul de pierdere a stabilităţii se obţine din următoarea expresie a momentului
încovoietor într-o secţiune oarecare:
M y = FCR w + M 0 (4.25)
unde: M 0 este momentul reacţiune din încastrare.

Fig.4.9

Ecuaţia diferenţială a fibrei medii deformate (4.3) se modifică în funcţie de (4.25)


astfel:
d 2w M
2
+ α 2w = − 0 (4.26)
dx EI
unde α are expresia (4.6).
Soluţia ecuaţiei diferenţiale (4.26) este în acest caz de forma (4.16) unde w0 are forma
(4.17), iar soluţia particulară este: w p = C .

69
Capitolul IV Stabilitatea statică a barelor zvelte

Impunând condiţia ca soluţia particulară să verifice ecuaţia diferenţială (4.26) se obţine:


M
wp = − 0 (4.27)
FCR
În funcţie de (4.27) soluţia ecuaţiei diferenţiale (4.26) devine:
M
w ( x ) = A sin α x + B cos α x − 0 (4.28)
FCR
şi din respectarea condiţiilor de legătură se obţine:

M0
w ( 0) = 0 ⇒ B=
FCR
⎛ dw ⎞ M
⎜ ⎟ = 0 ⇒ A = 0 ⇒ w ( x ) = 0 ( cos α x − 1)
⎝ dx ⎠ x =0 FCR
w (l ) = 0 ⇒ cos α l = 0
⎛ dw ⎞
⎜ ⎟ =0⇒ sin α l = 0
⎝ dx ⎠ x =l
(4.29)
Condiţiile (4.29) sunt îndeplinite pentru:

α l = 2π (4.30)

Din relaţiile (4.6)şi (4.30) se stabileşte aceeaşi expresie (4.11) pentru sarcina critică de
flambaj, iar lungimea de flambaj are în acest caz valoarea următoare:
l f = 0,5l (4.31)

4.3 DOMENIUL DE VALABILITATE AL RELAŢIEI EULER

Forţei critice de flambaj îi corespunde o tensiune critică de flambaj:


F
σ CR = CR (4.32)
A
şi în funcţie de relaţia (4.11) devine:
π 2 EI min
σ CR = 2 (4.33)
lf A
Expresia (4.33) se pune sub forma următoare:
π 2E
σ CR = (4.34)
λ2
unde:
lf
λ= (4.35)
imin
se numeşte coeficient de zvelteţă, iar imin este raza de inerţie minimă cu următoarea relaţie de
calcul:
I min
imin = (4.36)
A

70
Rezistenţa materialelor II

Întrucât, relaţia Euler a fost stabilită prin integrarea ecuaţiei diferenţiale a fibrei medii
deformate, care se bazează pe valabilitatea legii lui Hooke, rezultă că domeniul de
aplicabilitate trebuie să fie caracterizat prin tensiuni critice de flambaj mai mici decât limita
de proporţionalitate a materialului:
σ CR ≤ σ p (4.37)
Din relaţiile (4.34) şi (4.37) se stabileşte coeficientul de zvelteţă λ0 care delimitează
domeniul de valabilitate al relaţiei Euler:
π 2E
λ ≥ λ0 = (4.38)
σp
În cazul flambajului plastic, când σ CR ≥ σ p şi deci λ ≤ λ0 , s-au stabilit relaţii
empirice bazate pe rezultate experimentale.
Aceste relaţii permit calculul tensiunii critice de flambaj în funcţie de coeficientul de
zvelteţă al barei şi poartă numele cercetătorilor : Tetmajer şi Jasinski:

σ CR = a − bλ , σ CR = A + Bλ + C λ 2 (4.39)

unde: a, b, A, B, C sunt coeficienţi dependenţi de natura materialului.


Dacă bara prezintă un coeficient de zvelteţă λ mic, atunci pericolul de flambaj dispare.
Întrucât depăşirea valorii tensiunii de curgere σ c poate însemna şi distrugerea barei,
calculul la flambaj nu prezintă interes dacă σ CR ≥ σ c .
Corespunzător, se limitează şi domeniul flambajului plastic la valori ale coeficientului
λ ≥ λ1 , ce se obţin din relaţia de calcul a flambajului plastic, de exemplu:
σ CR = a − bλ ≤ σ c
şi rezultă:
a −σc
λ ≥ λ1 = (4.40)
b
Din (4.40) se stabileşte domeniul valorilor pentru coeficientul de zvelteţă: λ1 = 20...40 .
Dacă λ ≤ λ1 atunci bara se calculează numai la compresiune.
În fig.4.10 se prezintă curba tensiunilor critice de flambaj cu cele trei domenii distincte,
dependente de valoarea coeficientului de zvelteţă.

Fig.4.10

71
Capitolul IV Stabilitatea statică a barelor zvelte

OBSERVAŢII

1) Se prezintă câteva valori pentru realizarea calculelor în flambajul plastic:

OL 37 ⇒ λ0 = 105 , σ CR = 3040 − 11, 2λ


lemn ⇒ λ0 = 100 , σ CR = 285 − 1,9λ (4.41)
fontă ⇒ λ0 = 80 , σ CR = 7630 − 118λ + 0,52λ 2

2) Se recomandă folosirea barelor nu prea zvelte, întrucât pot apare uşor vibraţii
transversale, ca urmare se preferă: λ ≤ 250 pentru oţel, λ ≤ 150...200 pentru lemn, λ ≤ 120
pentru fontă.
3) Punctele situate sub curba σ CR = f ( λ ) (fig.4.10) reprezintă stări de solicitare
stabile. Curba tensiunilor admisibile ale barelor zvelte solicitate la compresiune se stabileşte
în funcţie de tensiunea critică cu ajutorul coeficientului de siguranţă la flambaj:
σ CR
σa f = (4.42)
c
unde coeficientul de siguranţă are valorile:
c = 2.4 pentru bare de oţel folosite în construcţii,
c=5 pentru stâlpi de fontă,
c = 2,5.....3,5 pentru bare de lemn,
c = 4......20 pentru organe de maşini în mişcare.

4.4. FLAMBAJUL BARELOR DREPTE FORMATE DIN ZONE DE


RIGIDITATE DIFERITĂ

Barele drepte comprimate pot prezenta mai multe regiuni delimitate de variaţii de
secţiune sau de aplicarea unor forţe de compresiune.
Pentru determinarea sarcinii critice de flambaj se aplică şi se integrează ecuaţia
diferenţială a fibrei medii deformate pe fiecare zonă de bară, apoi se impun condiţiile de
legătură şi de continuitate ale fibrei medii deformate.
Rezultă astfel un sistem de ecuaţii din care se determină sarcina critică de flambaj.
Relaţiile obţinute sunt valabile în limitele respectării condiţiei:
σ CR ≤ σ p
Se exemplifică modul de lucru pentru bara dreaptă articulată la capete (fig.4.11) având
două zone de rigiditate diferită.
Se aplică ecuaţia diferenţială a fibrei medii deformate produsă de sarcina critică FCR pe
cele două zone şi rezultă:
d 2 w1 FCR
+ w1 = 0
dx 2 EI
(4.43)
d 2 w2 FCR
+ w2 = 0
dx 2 EI

72
Rezistenţa materialelor II

unde s-au notat w1 , w2 săgeţile grinzii pe cele două zone.

Fig.4.11

Soluţiile ecuaţiilor (4.43) sunt de forma următoare:

w1 = C1 sin 2α x + C2 cos 2α x
(4.44)
w2 = C3 sin 2α x + C4 cos 2α x
unde:
FCR
α= (4.45)
4 EI
Condiţiile de legătură sunt:
x = 0 ⇒ w1 ( 0 ) = 0
(4.46)
x = l ⇒ w2 ( l ) = 0
iar condiţiile de continuitate ale fibrei medii deformate vor fi:

l ⎛l⎞ ⎛l⎞
x= ⇒ w1 ⎜ ⎟ = w2 ⎜ ⎟
2 ⎝2⎠ ⎝2⎠
(4.47)
dw1 ⎛ l ⎞ dw2 ⎛ l ⎞
⎜ ⎟= ⎜ ⎟
dx ⎝ 2 ⎠ dx ⎝ 2 ⎠

În funcţie de relaţiile (4.44) condiţiile (4.46) şi (4.47) se transformă într-un sistem de


ecuaţii având ca necunoscute constantele C1 , C2 , C3 , C4 :

C2 = 0
C3 sin α l + C4 cos α l = 0
αl αl (4.48)
C1 sin α l = C3 sin + C4 cos
2 2
αl αl
2C1 cos α l = C3 cos − C4 sin
2 2

Constantele de integrare C1 , C2 , C3 , C4 pot avea valori diferite de zero numai dacă


determinantul coeficienţilor este nul:

73
Capitolul IV Stabilitatea statică a barelor zvelte

0 sin α l cos α l
αl αl
Δ = sin α l − sin − cos =0 (4.49)
2 2
αl αl
2 cos α l − cos sin
2 2

Din (4.49) se obţine soluţia cea mai mică diferită de zero:


αl αl
tg = 2⇒ = 0,955 (4.50)
2 2
şi în funcţie de relaţia (4.45) se poate stabili sarcina critică:

14, 6 EI
FCR = (4.51)
l2

4.5. FLAMBAJUL BARELOR DREPTE COMPRIMATE EXCENTRIC

Se consideră o bară dreaptă articulată la capete şi comprimată de o sarcină F aplicată


excentric (fig. 4.12). Rigiditatea de încovoiere a barei este constantă pe toată lungimea.

Fig.4.12

Într-o secţiune oarecare a barei momentul încovoietor are expresia următoare:


M ( x ) = F ( e + w) (4.52)
şi ecuaţia diferenţială a fibrei medii deformate devine:
d 2w
EI 2 = − F ( e + w ) (4.53)
dx
sau în forma finală:
d 2w
2
+ α 2 w = −α 2 e (4.54)
dx
unde:
F
α2 = (4.55)
EI

74
Rezistenţa materialelor II

Ecuaţia diferenţială neomogenă cu coeficienţi constanţi (4.54) admite soluţia generală


de forma:
w = w0 + w p (4.56)
unde:
w0 = A sin α x + B cos α x (4.57)
este soluţia ecuaţiei omogene iar
wp = C (4.58)
este soluţia particulară de forma termenului liber al ecuaţiei (4.54).
Soluţia particulară se stabileşte din condiţia ca forma (4.58) să verifice ecuaţia
diferenţială (4.54) şi rezultă:
w p = −e (4.59)
În funcţie de (4.57) şi (4.59) soluţia generală (4.54) are expresia următoare:

w = A sin α x + B cos α x − e (4.60)

care trebuie să respecte condiţiile de legătură ale grinzii:


w (0) = 0 , w (l ) = 0 (4.61)
şi rezultă:
1 − cos α l
A= e , B=e (4.62)
sin α l
Din (4.60) şi (4.62) se stabileşte expresia ecuaţiei fibrei medii într-o secţiune oarecare:

⎛ 1 − cos α l ⎞
w( x) = ⎜ sin α x + cos α x − 1⎟ e (4.63)
⎝ sin α l ⎠
Săgeata maximă a grinzii se produce la x = l 2 şi înlocuind în (4.63) se obţine:
⎛ 1 − cos α l αl αl ⎞
wmax = ⎜ sin + cos − 1⎟ e (4.64)
⎝ sin α l 2 2 ⎠
La momentul pierderii stabilităţii săgeata maximă creşte foarte mult ( wmax → ∞ ) şi
aceasta se realizează pentru: sin α l → 0 , α l = π , deci forţa critică de flambaj rezultă:
π 2 EI
FCR = (4.65)
l2
Din relaţia (4.65) se observă că sarcina critică de flambaj se calculează cu aceeaşi
relaţie Euler, ca în cazul când forţa este aplicată centric.
Rezultă astfel că aplicarea excentrică a forţei de compresiune nu modifică valoarea
sarcinii critice de flambaj, în schimb micşorează domeniul de valabilitate al relaţiei Euler.
Tensiunea critică de flambaj se calculează cu ajutorul relaţiei solicitării compuse:
N M F F ⋅e
σ CR = + i = CR + CR (4.66)
A Wy A Wy
Dacă se înlocuieşte relaţia (4.65) în (4.66) se poate pune sub forma următoare:
π 2E ⎛ e ⋅ z ⎞
σ CR = 2 ⎜⎜1 + 2 max ⎟⎟ (4.67)
λ ⎝ imin ⎠
Relaţia (4.67) este valabilă numai dacă σ CR ≤ σ p , iar dacă σ CR = σ p şi λ = λ0 se
obţine:

75
Capitolul IV Stabilitatea statică a barelor zvelte

π 2 E ⎛ e ⋅ zmax ⎞
σ CR = ⎜1 + 2 ⎟⎟ (4.68)
λ02 ⎜⎝ imin ⎠

π 2 E ⎛ e ⋅ zmax ⎞
λ0 = ⎜1 + 2 ⎟⎟ (4.69)
σ p ⎜⎝ imin ⎠

Din relaţia (4.69) se observă că dacă excentricitatea forţei este mare şi coeficientul de
zvelteţă este mare.

4.6. METODA ENERGETICĂ DE CALCUL A SARCINII CRITICE DE


FLAMBAJ

Metoda energetică pentru determinarea sarcinii critice de flambaj aparţine lui


S.P.Timoshenko şi se bazează pe transformarea, în momentul flambajului, a lucrului mecanic
exterior dat de sarcina critică de flambaj în energie de deformaţie.
Dacă se admite ecuaţia fibrei medii deformate pentru starea flambată, se poate exprima
egalitatea:
Le = U (4.70)
din care rezultă sarcina critică de flambaj.
Se exemplifică metoda energetică pentru cazul barei simplu rezemată la capete,
solicitată la compresiune.
Se admite forma deformată a barei în stare flambată, corespunzătoare sarcinii critice de
flambaj (fig.4.13).
În momentul flambajului bara trece de la forma dreaptă de echilibru la o formă
curbilinie şi sarcina critică de flambaj dezvoltă un lucru mecanic exterior:
Le = FCR ⋅ u (4.71)

Fig.4.13

Lucrul mecanic exterior se transformă în energie de deformaţie produsă prin


solicitarea de încovoiere:
l
M i2
U =∫ dx (4.72)
0
2 EI

76
Rezistenţa materialelor II

Momentul încovoietor M i se poate exprima pe baza ecuaţiei diferenţiale aproximative


a fibrei medii deformate:
M i = − EI w'' (4.73)
şi în funcţie de (4.73) relaţia (4.72) are forma următoare:
l
1
( )
2
U=
20∫ EI w'' dx (4.74)

Deplasarea orizontală u a sarcinii critice de flambaj FCR , este egală cu diferenţa dintre
lungimea l a barei şi proiecţia fibrei medii deformate pe dreapta ce uneşte articulaţiile.
Astfel, pentru un element de bară de lungime dx , deplasarea orizontală va fi:
⎛ ϕ⎞
du = dx − dx ⋅ cos ϕ = dx ⋅ (1 − cos ϕ ) = dx ⋅ ⎜ 2sin 2 ⎟ (4.75)
⎝ 2⎠
şi dacă se face aproximarea următoare:
dϕ ϕ
sin ≅
2 2
rezultă:
1
du ≅ ϕ 2 ⋅ dx (4.76)
2
unde: ϕ = w' reprezintă înclinarea fibrei medii deformate în secţiunea curentă şi deci
înclinarea elementului de bară în ipoteza micilor deformaţii.
Din relaţia (4.76) se poate stabili deplasarea sarcinii critice de flambaj:
l l
1
u = ∫ du = ∫ ( w' ) dx
2
(4.77)
0
20
în funcţie de care se poate exprima lucrul mecanic exterior dat de expresia (4.71):
l
1
Le = FCR ∫ ( w' ) dx
2
(4.78)
20
Relaţiile(4.74) şi (4.78) se înlocuiesc în egalitatea (4.70) şi se obţine astfel expresia
sarcinii critice de flambaj:
l

∫ EI ( w )
2
''
dx
FCR = 0
l
(4.79)
∫ (w )
2
'
dx
0
Această metodă este aproximativă, deoarece trebuie admisă ecuaţia fibrei medii
deformate. Cu cât se admite o ecuaţie mai apropiată de fenomenul real, cu atât va fi mai
corect rezultatul final.
De exemplu, dacă se admite pentru bara articulată la capete soluţia de forma:
π
w = A sinx (4.80)
l
aplicând expresia (4.79) se obţine relaţia Euler pentru calculul sarcinii critice de flambaj:
2
l
⎡ ⎛ π ⎞2 π ⎤
∫0 ⎢⎢− A ⎜⎝ l ⎟⎠ sin l x ⎥⎥ dx
EI
FCR = l ⎣ 2

⎡ ⎛π ⎞ π ⎤
∫0 ⎢⎣ A ⎜⎝ l ⎟⎠ cos l x ⎥⎦ dx

77
Capitolul IV Stabilitatea statică a barelor zvelte

π
⎛π ⎞l ⎞ ⎛π
∫ sin
2
⎜ x⎟ x⎟d ⎜
⎠π
2
⎛π ⎞ ⎝l ⎠ ⎝l
FCR = EI ⎜ ⎟ π0
⎝l ⎠ 2 ⎛π ⎞ ⎛π ⎞ l
∫0 cos ⎜⎝ l x ⎟⎠ d ⎜⎝ l x ⎟⎠ π

π 2 EI
FCR = (4.81)
l2

APLICAŢIE
Se propune stabilirea înălţimii l a unei bare zvelte, încastrată la un capăt şi liberă la
celălalt (fig.4.14), în cazul flambajului barei sub acţiunea greutăţii proprii q . În cazul
pierderii stabilităţii, un punct oarecare M al barei ajunge în poziţia M ' şi are deplasările:
u, v .

Fig.4.14

Pentru ecuaţia fibrei medii deformate se admite o formă ce satisface condiţiile de


legătură ale barei :
⎛ π ⎞
w = A ⎜1 − cos x ⎟ (4.82)
⎝ 2l ⎠
x = 0 ⇒ w ( 0 ) = 0 ; x = l ⇒ w ( l ) = A = wmax
În funcţie de expresia (4.82), se exprimă energia de deformaţie produsă prin solicitarea
de încovoiere şi se obţine:
2
1
l
⎡ ⎛ π ⎞2 π ⎤ 1 2 ⎛ π ⎞
4

U = ∫ EI ⎢ A ⎜ ⎟ cos x ⎥ dx = EI ⋅ A l ⎜ ⎟ (4.83)
2 0 ⎣⎢ ⎝ 2l ⎠ 2l ⎦⎥ 4 ⎝ 2l ⎠

Pentru exprimarea lucrului mecanic exterior al greutăţii proprii, se stabileşte


deplasarea pe verticală a punctului M , conform relaţiei (4.77):
2
1 ⎡ π π
x x
1 ⎤
u = ∫ ( w' ) dx = ∫ ⎢ A sin
2
x ⎥ dx (4.84)
20 2 0 ⎣ 2l 2l ⎦
2
1 2⎛π ⎞ ⎡ l π ⎤
u= A ⎜ ⎟ ⎢ x − sin x⎥ (4.85)
4 ⎝ 2l ⎠ ⎣ π l ⎦

78
Rezistenţa materialelor II

În funcţie de expresia (4.84) se poate stabili lucrul mecanic exterior al greutăţii proprii:

2 l
1 2⎛π ⎞ π ⎤
l
⎡ l
Le = ∫ ( q ⋅ dx ) ⋅ u = q A ⎜ ⎟ ∫ ⎣⎢ x − π sin l x ⎥ ⋅ dx (4.86)
0
4 ⎝ 2l ⎠ 0 ⎦

1
Le =
32
(
π 2 − 4 qA2 ) (4.87)

Din expresiile (4.83) şi (4.87), conform egalităţii (4.71), se obţine sarcina critică de
flambaj qCR şi înălţimea periculoasă pentru care bara îşi pierde stabilitatea sub acţiunea
greutăţii proprii:
π 4 EI 8,3EI
qCR = 2 ≅ 3 (4.88)
π − 4 2l 3 l

8,3EI
l= 3 (4.89)
q

79
Capitolul V Solicitări dinamice

CAPITOLUL V

SOLICITĂRI DINAMICE

5.1 SOLICITĂRI PRODUSE PRIN FORŢE DE INERŢIE.

În capitolele prezentate până acum s-au analizat stările de solicitare ale corpurilor
deformabile aflate în repaus.
Sarcinile exterioare se aplicau static, cu o intensitate crescând încet şi uniform de la
valoarea zero la valoarea nominală şi se păstrau constante în timp.
Sub acţiunea sarcinilor aplicate corpurile solide se deformează, modificându-şi forma
geometrică şi dimensiunile iniţiale, dar nu se pun în mişcare şi nici nu îşi modifică viteza.
În cazul solicitărilor dinamice, mişcarea determină starea de solicitare a corpului solid.
Existenţa acceleraţiei produce forţe care determină corpului solid o anumită stare de solicitare.
După modul de variaţie a acceleraţiei, solicitările dinamice se pot grupa astfel:
• Solicitări produse prin acceleraţii constante, solicitări
cauzate de forţe de inerţie.
• Solicitări produse de variaţia bruscă a acceleraţiei, solicitări cu şoc, produse, în
special, prin ciocniri.
• Solicitări produse prin variaţia periodică a acceleraţiei, vibraţiile sistemelor
elastice.
Solicitările produse de forţe de inerţie sunt cauzate de existenţa unor acceleraţii
constante sau cu variaţie lentă. Această solicitare este caracteristică pentru majoritatea
organelor de maşini în mişcare.
Studiul solicitărilor produse de forţe de inerţie se realizează cu ajutorul principiului lui
d’Alembert, conform căruia forţele de inerţie, forţele date şi reacţiunile din legături îşi fac
echilibrul.
Astfel problema dinamică se transformă într-o problemă statică: se stabilesc
acceleraţiile, forţele de inerţie corespunzătoare şi se încarcă static corpul solid cu forţele de
inerţie, desigur că mai departe se pot folosi metodele de calcul ale staticii.
Această metodă generală de rezolvare a problemelor de dinamică se numeşte metoda
cineto-statică şi este frecvent utilizată în calculele inginereşti.
Se exemplifică modul de evaluare a solicitărilor produse de forţe de inerţie pentru cazul
unui inel subţire (fig.5.1), de diametru mediu 2R , de secţiune transversală constantă de arie
A , ce se roteşte în jurul unei axe verticale cu viteză unghiulară constantă ω .
Dacă se neglijează greutatea proprie se urmăreşte stabilirea legii de variaţie a efortului
secţional moment încovoietor.
Forţa elementară de inerţie, corespunzătoare unui element infinit mic de lungime ds şi
masă dm este:
dFi = a ⋅ dm (5.1)

80
Rezistenţa materialelor II

unde:
a = R cosθ ⋅ ω 2 (5.2)
γ
dm = A ⋅ ds (5.3)
g

Fig.5.1

Din relaţiile (5.1), (5.2), (5.3) se obţine:


γ
dFi = Aω 2 R cos θ ⋅ ds (5.4)
g
şi de aici rezultă forţa de inerţie pe unitatea de lungime, notată cu f :
dF γ
f = i = Aω 2 R cos θ (5.5)
ds g
Încărcând inelul cu forţele de inerţie f (fig.5.1), se obţine un sistem static nedeterminat
cu nedeterminare interioară.
Simetria constructivă şi de încărcare a inelului faţă de diametrul orizontal şi vertical
face posibilă considerarea sistemului de bază un sfert de inel (fig.5.1).
În punctul D se aplică efortul secţional moment încovoietor X , singura necunoscută
statică, iar în punctul A se poate considera ca legătură încastrare, întrucât rotirea este nulă.
Necunoscuta static nedeterminată se stabileşte din condiţia ca rotirea relativă în punctul
D să fie zero. Se aplică relaţia Castigliano pentru calculul de deplasărilor liniar elastice:

M ∂M
Δϕ D = ∑ ∫ ds = 0 , ds = Rdϕ (5.6)
EI ∂X
unde:
ϕ
⎡ π⎤
ϕ ∈ ⎢0, ⎥ ⇒ M (ϕ ) = − X + ∫ f ⋅ ( R sin ϕ − R sin θ ) ⋅ Rdθ
⎣ 2⎦ 0

γ ∂M
M (ϕ ) = − X + Aω 2 R 3 sin 2 ϕ , = −1 (5.7)
2g ∂X

Din relaţiile (5.6) şi (5.7) se obţine:


γ Aω 2 R 3
X= (5.8)
4g

81
Capitolul V Solicitări dinamice

şi apoi se stabileşte funcţia moment încovoietor conform relaţiei (5.6):

γ Aω 2 R 3 γ Aω 2 R 3
M (ϕ ) = − + sin 2 ϕ (5.9)
4g 2g

5.2 SOLICITĂRI PRODUSE PRIN ŞOC

5.2.1. Condiţiile apariţiei solicitării prin şoc .Utilizarea legii conservării energiei
pentru soluţionarea solicitării prin şoc.

Atunci când un corp solid confecţionat dintr-un material liniar-elastic este lovit, asupra
lui acţionează o forţă care produce o stare dinamică de solicitare compusă dintr-o stare locală
în jurul zonei lovite şi o stare generală ca urmare a propagării şocului în toată masa corpului
lovit.
Ca urmare, elementele componente ale corpului solid se pun în mişcare şi vor executa o
mişcare oscilatorie amortizată.
Problema şocului este complexă, nu se poate studia prin metoda cineto-statică întrucât
nu se cunoaşte legea de variaţie a acceleraţiei punctelor corpului solid, în intervalul de timp
foarte scurt al ciocnirii. Din acest motiv se oferă o soluţie aproximativă, care nu determină
modul de propagare a şocului în corpul lovit.
În aplicaţiile tehnice ciocnirea se realizează, de obicei, între un corp solid în mişcare şi
unul în repaus. Se poate considera că după ciocnire corpul solid lovit opreşte corpul solid în
mişcare şi rămâne legat de corpul în repaus în toată perioada procesului următor de mişcare
(şoc plastic).
Astfel, o soluţionare a solicitării prin şoc se face pe baza legii conservării energiei: în
momentul şocului energia cinetică a corpului solid în mişcare se transformă în energie de
deformaţie, deformând ambele corpuri solide:
Ec = U (5.10)
unde:
Ec reprezintă energia cinetică a corpului solid în mişcare, înainte de ciocnire:
1
Ec = ∫ v 2 dm (5.11)
m
2
U reprezintă energia de deformaţie înmagazinată în corpurile ce realizează solicitarea
prin şoc:
U = U1 + U 2 (5.12)
În relaţia (5.12) U1 este energia de deformaţie pentru corpul solid lovit, iar U 2 este
energia de deformaţie corespunzătoare copului solid în mişcare.
În funcţie de tipul mişcării, energia cinetică se calculează cu relaţiile următoare:
• pentru corpul de masă m în mişcare de translaţie:
1
Ec = mv 2 (5.13)
2
• pentru corpul de masă m în mişcare de rotaţie în jurul unei axe fixe:
Ec = J ω 2 (5.14)
• pentru un corp de greutate Q = mg ce cade de la o înălţime H se exprimă lucrul
mecanic efectuat:
Ec = QH (5.15)

82
Rezistenţa materialelor II

De foarte multe ori există diferenţe mari privind forma geometrică, dimensiunile şi
caracteristicile elastice ale celor două corpuri solide. Ca urmare, se poate neglija una din
componentele energiei de deformaţie, de obicei se neglijează energia de deformaţie a corpului
solid în mişcare întrucât are masa mai mică.
În concluzie, solicitarea prin şoc se poate rezolva aplicând, pentru fiecare situaţie, legea
conservării energiei conform relaţiei (5.10).

APLICAŢII
1) O greutate Q cade de la înălţimea H pe un platan, fixat rigid de un fir elastic de
lungime l şi rigiditate EA (fig.5.2).

Fig.5.2

În momentul ciocnirii firul este solicitat la întindere prin şoc. Energia cinetică a
greutăţii Q se transformă integral în energie de deformaţie a firului, întrucât greutatea Q se
deformează foarte puţin.
Se exprimă energia cinetică:
Ec = Q ( H + Δl ) ≅ QH (5.16)
şi energia de deformaţie:
N 2l
U= (5.17)
2 EA
unde: Δl este deformaţia axială a firului, iar N este forţa axială ce apare în fir la solicitarea
prin şoc.
Aplicând relaţia (5.10) se stabilesc următoarele:

2 EAQH
N= (5.18)
l
N 2 EQH
σ= = , V = Al (5.19)
A V
Nl 2QHl Ql
Δl = = = 2 H Δ st , Δ st = (5.20)
EA EA EA

2) O greutate Q cade de la înălţimea H pe o bară de secţiune variabilă, având forma


unui trunchi de piramidă cu înălţimea l , iar bazele de arii A1 şi A2 (fig.5.3).
Energia cinetică în momentul şocului va fi:

83
Capitolul V Solicitări dinamice

Ec = QH (5.21)
iar energia de deformaţie înmagazinată în bară se exprimă astfel:
N2 N 2 dx
U =∫
2E ∫ A
dx = (5.22)
2 EA
unde A este aria secţiunii transversale la distanţa x de punctul O .
În cazul piramidelor asemenea, raportul ariilor bazelor este egal cu pătratul raportului
înălţimilor:
A1 A A2
= 2 = (5.23)
(a + l )
2 2
a x
şi se obţine:
x2
A= A2 (5.24)
(a + l )
2

Fig.5.3

În funcţie de relaţia (5.24) se poate calcula energia de deformaţie dată de expresia


(5.22) şi rezultă:
N 2 ( a + l 2 ) a +l dx N 2 ( a + l ) l
U=
2 EA2 ∫a x 2 = 2 EA2 a (5.25)

Relaţiile (5.21) şi (5.25) se înlocuiesc în (5.10), conform legii conservării energiei, şi se


stabileşte forţa axială ce solicită bara în momentul şocului:
2QHEA2 a
N= (5.26)
(a + l )l
Tensiunea normală maximă apare în secţiunea de arie A1 şi are următoarea expresie :
3
N 2QHE ⎛ l⎞
σ max = = ⎜1 + ⎟ (5.27)
A1 lA2 ⎝ a ⎠
Dacă bara este de secţiune constantă A1 = A2 = A , deci a → ∞ din (5.27) se obţine:
2EQH
σ max = (5.28)
V

84
Rezistenţa materialelor II

Dacă bara are un vârf ascuţit cu A1 = 0 , a = 0 , atunci presiunea de contact pe vârf


rezultă foarte mare: σ max → ∞ . Acest rezultat justifică, din punct de vedere teoretic, forma
ascuţită a sculelor de tăiere, de perforare, etc.

3) O bară de greutate Q , rigiditate EA , lungime l , greutate specifică γ , cade de la


înălţimea H pe o placă rigidă (fig.5.4), ( de exemplu tija ciocanului de forjat la capătul cursei
de forjare).

Fig.5.4

Energia cinetică se exprimă cu relaţia (5.21), iar energia de deformaţie pentru starea
liniară va fi:
σ2
U =∫ dV (5.29)
2E
Întrucât, tensiunea maximă de compresiune σ max este egală cu presiunea de contact, iar
în secţiunea superioară a barei tensiunea este egală cu zero, se poate admite pentru tensiunea
normală o variaţie liniară de forma:
x
σ = σ max (5.30)
l
În funcţie de legea (5.30) relaţia (5.29) se transformă astfel:
A σ max σ max
2 l 2

2 E l 2 ∫0
U= x 2
dx = Al (5.31)
6E
Înlocuind relaţiile (5.21) şi (5.31) în (5.10) ce exprimă legea conservării energiei
rezultă:
σ max = 6Eγ H (5.32)

4) Se consideră cazul din fig.5.5. În momentul şocului se produce solicitarea de


încovoiere în cele două grinzi întrucât, ambele solide sunt deformabile.
Energiile de deformaţie preluate de cele două grinzi se vor stabili având în vedere,
solicitarea de încovoiere produsă de sarcina dinamică în momentul şocului.
Sarcina dinamică se notează cu F , iar pentru grinda 2 sarcina dinamică se consideră
distribuită pe lungimea l .
Conform fig.5.5 se calculează energiile de deformaţie în cele două grinzi:
F
x ∈ [ 0, L 2] , M ( x ) = x ⇒
2
L2 2 (5.33)
M2 1 ⎛F ⎞ F 2 L3
U1 = ∑ ∫
2 EI1 ∫0 ⎝ 2 ⎠
dx = 2 ⎜ x ⎟ dx =
2 EI1 96 EI1

85
Capitolul V Solicitări dinamice

qx 2
x ∈ [ 0, l 2] , M ( x ) = ⇒
2
l 2 2 (5.34)
M2 1 ⎛ qx 2 ⎞ q 2l 5 F 2l 3
U2 = ∑ ∫ dx = 2∫ ⎜ ⎟ dx = =
2 EI 2 2 EI 2 0 ⎝ 2 ⎠ 640 EI 2 640 EI 2

Fig.5.5

Energia cinetică se exprimă prin lucrul mecanic exterior şi este dată de relaţia (5.21),
iar conform legii conservării energiei se poate scrie egalitatea:
Ec = U1 + U 2 (5.35)
şi ţinând cont de relaţiile (5.21),(5.33),(5.34) se obţine valoarea sarcinii dinamice:

1920 Q H E I1 I 2
F= (5.36)
3 I1 l 3 + 20 I 2 L3

5.2.2 Calculul la şoc cu ajutorul multiplicatorului dinamic.

Rezolvarea solicitării prin şoc se poate reduce la rezolvarea unor probleme de


solicitare statică prin introducerea unui coeficient, care reprezintă raportul dintre mărimile
solicitării dinamice şi cele ale solicitării statice corespunzătoare. Acest coeficient se numeşte
multiplicator dinamic sau multiplicator de impact.
Se consideră un corp solid oarecare în două stări: fig.5.6 şi fig.5.7. O greutate Q cade
de la înălţimea H (fig.5.6), corpul solid se deformează şi în locul lovit pe direcţia forţei Q are
săgeata dinamică f . Un punct oarecare M are deplasarea Δ şi tensiunea din acest punct este
σ . În corpul solid se înmagazinează o energie de deformaţie U , iar în locul lovit se produce
forţa dinamică F , care aplicată static are efectul produs de solicitarea prin şoc, astfel încât se
poate scrie:
F⋅ f
U= (5.37)
2
Dacă greutatea Q se aplică static (fig.5.7), pe direcţia forţei Q se produce o săgeată
f st , deplasarea punctului M este Δ st , iar tensiunea σ st .

86
Rezistenţa materialelor II

Fig.5.6 Fig.5.7

Energia de deformaţie corespunzătoare aceste stări este:


Q f st
U st = (5.38)
2

Multiplicatorul dinamic , ψ , se defineşte ca raportul dintre mărimile solicitării


dinamice (fig.5.6) şi mărimile solicitării statice (fig.5.7):
F σ Δ f
ψ= = = = (5.39)
Q σ st Δ st f st
Din relaţia (5.39) rezultă că mărimile solicitării dinamice se pot exprima în funcţie de
mărimile solicitării statice, produsă de aplicarea statică a greutăţii ce a provocat şocul,
utilizând multiplicatorul dinamic:
F = ψ Q , σ = ψσ st , Δ = ψ Δ st , f = ψ f st (5.40)
Această metodă de calcul se reduce la stabilirea mărimilor statice de solicitare şi a
multiplicatorului dinamic.
Expresia multiplicatorului dinamic se obţine aplicând legea conservării energiei:
Ec = U (5.41)
unde:
Ec = Le = Q ( H + f ) (5.42)
iar energia de deformaţie este dată de relaţia (5.37).
Dacă se admite că energia cinetică a corpului în mişcare este preluată numai de corpul
solid lovit din egalitatea (5.41) rezultă:
Ff
Q(H + f ) = (5.43)
2
În funcţie de expresiile (5.39), relaţia (5.43) se transformă astfel:
1
Q ( H + ψ f st ) = ψ Q ⋅ψ f st
2
QH
ψ 2 − 2ψ − =0 (5.44)
1
Q f st
2
Dacă în relaţia (5.44) se notează:
• Le = QH , lucrul mecanic exterior,
Q f st
• U st = , energia de deformaţie,
2
ecuaţia (5.44) are următoarea formă:

87
Capitolul V Solicitări dinamice

Le
ψ 2 − 2ψ − =0 (5.45)
U st
Soluţia ecuaţiei (5.45) ce corespunde fenomenului real va fi:
L
ψ = 1+ 1+ e (5.46)
U st
sau:
2H
ψ = 1+ 1+ (5.47)
f st
Deoarece, înălţimea de cădere a greutăţii este, de obicei, mult mai mare decât săgeata
statică, fracţia 2 H f st 1 şi se poate folosi pentru calculul multiplicatorului dinamic relaţia
următoare:
Le 2H
ψ= = (5.48)
U st f st
Metoda de calcul a solicitărilor prin şoc care utilizează multiplicatorul de impact, are un
caracter general fiind aplicabilă pentru toate solicitările simple şi compuse, desigur în cazul
deformaţiilor liniar-elastice. Metoda se poate utiliza nu numai pentru bare dar şi pentru plăci
sau blocuri solicitate prin şoc.
Dacă solicitarea prin şoc este produsă de corpul solid ce cade de la înălţimea H , iar
Qv 2
viteza corpului în momentul contactului este v = 2 gH , energia cinetică va fi: Ec = , şi
2g
se obţine pentru multiplicatorul dinamic următoarea expresie:
v2
ψ = 1+ 1+ (5.49)
g f st
În cazul şocului produs la piesele aflate în mişcare de rotaţie, se poate obţine o expresie
asemănătoare pentru multiplicatorul de impact .
Se consideră un arbore cu un volant de moment de inerţie masic J , în mişcare de
rotaţie cu viteza unghiulară ω şi transmite un cuplu M t (fig.5.8).
La extremitatea arborelui există o frână care poate bloca la un moment dat mişcarea
arborelui.

Fig.5.8

Dacă se blochează mişcarea arborelui, se produce solicitarea de răsucire prin şoc,


arborele efectuează vibraţii amortizate de răsucire.

88
Rezistenţa materialelor II

Deformaţia arborelui în dreptul volantului este caracterizată de unghiul ϕ , iar tensiunea


tangenţială dinamică este τ .
Tensiunile şi deformaţiile ce apar în cazul solicitării de răsucire prin şoc, se pot aprecia
ca în cazurile precedente:
τ = ψ τ st , ϕ = ψ ϕ st (5.50)
unde: τ st , ϕ st reprezintă tensiunea tangenţială, respectiv unghiul de răsucire în regimul
normal de lucru, corespunzător solicitării cu cuplul de torsiune M t .
Expresia multiplicatorului dinamic rezultă din aplicarea legii conservării energiei:
Ec = U (5.51)
unde:
1
Ec = J ω 2 + M tϕ (5.52)
2
τ2
U =∫ dV (5.53)
2G V

Relaţiile (5.52) şi (5.53) se transformă în funcţie de expresiile (5.50) şi rezultă:

1
Ec = J ω 2 + ψ M tϕ st (5.54)
2

(ψτ st ) (τ )
2 2

U =∫ dV = ψ ∫ st
dV 2
(5.55)
2G
V V
2G
Dacă se exprimă energia de deformaţie pentru starea statică de solicitare:
(τ st )
2
1
U st = ∫ dV = M tϕ st (5.56)
V
2G 2
se pot modifica relaţiile (5.54) şi (5.55):
1
Ec = J ω 2 + ψ 2U st , U = ψ 2U st (5.57)
2
şi din egalitatea (5.51) se obţine ecuaţia:
Jω 2
ψ 2 − 2ψ − =0 (5.58)
2U st
Soluţia ecuaţiei ce corespunde fenomenului real este următoarea:
Jω 2
ψ = 1+ 1+ (5.59)
2U st
sau în funcţie de expresia (5.56), multiplicatorul dinamic se poate calcula cu următoarea
relaţie:
Jω 2
ψ = 1+ 1+ (5.60)
M tϕ st
În cazul când pe acelaşi arbore sau pe un sistem de arbori sunt mai mulţi volanţi şi mai
multe cupluri, fracţia din relaţia (5.60) devine:

Jω 2

∑ Jω 2

(5.61)
M tϕ st ∑M ϕ
t st

89
Capitolul V Solicitări dinamice

Se exemplifică rezolvarea acestor cazuri pentru situaţia din fig.5.9.

Fig.5.9

Pentru arborele de diametru d1 :

J1 ω12 M t 1 l2
ψ1 = 1 + 1 + , ϕ st = (5.62)
M t21 l2 GI p1
GI p1
Pentru arborele de diametru d 2 :

J1 ω12 + J 2 ω12 + J 3 ω 22
ψ 2 = 1+ 1+ (5.63)
M t21 l2 M t21 l3 M t22 l4
+ −
GI p1 GI p 2 GI p 2

În relaţiile (5.62) şi (5.63) semnul termenilor de la numitor este cel al momentelor de


răsucire, pozitiv pentru momentele motoare şi negativ pentru momentele consumatoare, iar
sumele se referă la toate masele şi cuplurile de aceeaşi parte a secţiunii pentru care se
calculează ψ .

90
Rezistenţa materialelor II

CAPITOLUL VI

VASE DE ROTAŢIE CU PEREŢI SUBŢIRI

6.1 ASPECTE GENERALE. IPOTEZE DE CALCUL.

Vasele de rotaţie cu pereţi subţiri fac parte din categoria plăcilor curbe cu grosime mică.
Plăcile curbe sunt folosite în multe domenii ale tehnicii: în aviaţie, la construcţia de cupole,
rezervoare de fluide, etc.
Forma plăcii curbe este definită de forma suprafeţei mediane, iar grosimea, în
majoritatea cazurilor este constantă.
Suprafeţele mediane ale vaselor de rotaţie sunt suprafeţe de rotaţie, generate de drepte
sau curbe, care se rotesc în jurul unei axe.
Definirea plăcii curbe se face considerând o suprafaţă oarecare S si un punct oarecare al
ei A (fig.6.1), iar în punctul A se duce normala An la suprafaţă.

Fig.6.1

Dacă se intersectează suprafaţa S cu două plane P1 şi P2 ce conţin normala şi sunt


perpendiculare între ele, se obţin curbele C1 şi C2 ale căror raze de curbură sunt ρ1 şi ρ 2 .
În geometrie se demonstrează că suma curburilor (1 ρ1 + 1 ρ 2 ) , la o rotaţie a diedrului
P1 P2 în jurul normalei An , este o constantă. Ca urmare, când curbura 1 ρ1 →1 R1 este
minimă, curbura 1 ρ 2 →1 R2 este maximă.

91
Capitolul VI Vase de rotaţie cu pereţi subţiri

Razele R1 , R2 se numesc raze principale de curbură, iar planele corespunzătoare P1 şi


P2 plane principale.
Suprafaţa S descrisă de punctul A se numeşte suprafaţă mediană, iar înălţimea
B1 B2 = h reprezintă grosimea plăcii.
Placa se consideră subţire dacă raportul h R2 poate fi neglijat faţă de unitate.
Se consideră un vas de rotaţie cu pereţi subţiri, reprezentat prin suprafaţa mediană şi un
punct A de pe această suprafaţă (fig.6.2).
Suprafaţa mediană a vasului se obţine prin rotaţia unei curbe C în jurul unei drepte
Δ din planul ei, care se numeşte curbă meridiană. Fiecare punct al curbei meridiane descrie un
cerc de rază r numit cerc paralel.

Fig.6.2

În punctul A se consideră normala la planul tangent la suprafaţa mediană şi pe ea se


găsesc centrele de curbură principale: O1 , O2 . Curbura suprafeţei este caracterizată de razele
principale de curburănotate R1 , R2 , ce se măsoară, în cazul vaselor de rotaţie, pe normala la
suprafaţa mediană în punctul considerat.
Starea de tensiune ce apare într-o placă subţire se poate determina în:
a) Teoria de membrană.
b) Teoria de momente.
c) Teoria fără momente.

a) Teoria de membrană (fig.6.3) admite distribuţia uniformă a tensiunilor pe grosimea


plăcii.
În acest caz, tensiunile din planele principale ale plăcii, numite eforturi secţionale, se
reduc la componentele:
Nϕ = σ ϕ h , Nϕθ = τ ϕθ h , Nθ = σ θ h , Nθϕ = τθϕ h (6.1)
care acţionează în planul tangent al suprafeţei mediane.
Întrucât τ ϕθ = τ θϕ , pe baza dualităţii tensiunilor tangenţiale, rezultă:
Nϕθ = Nθϕ (6.2)
Deci în teoria de membrană apar numai trei necunoscute, care se determină din cele trei
ecuaţii de echilibru, ce se pot scrie pentru sistemul de forţe de pe elementul de dimensiuni
ds1 , ds2 .

92
Rezistenţa materialelor II

Fig.6.3

Deoarece eforturile Nϕ , Nθ , Nϕθ = Nθϕ se obţin numai din ecuaţiile aspectului static,
problema este static determinată.

b) Teoria de momente Dacă tensiunile nu sunt constante pe grosimea plăcii, apar pe


lângă eforturile secţionale corespunzătoare teoriei de membrană, momente încovoietoare,
momente de torsiune şi forţe tăietoare.
Acest calcul poartă denumirea de teoria de momente. Pentru un element detaşat din
placă se pot scrie şase ecuaţii de echilibru. Calculul tensiunilor necesită studiul celor trei
aspecte: static, geometric, fizic.

c) Teoria fără momente admite că tensiunile care apar în înveliş sunt uniform
repartizate pe grosimea lui şi ca urmare momentele încovoietoare sunt nule. Astfel pe feţele
elementului apar eforturile secţionale:
Nϕ = σ ϕ h , Nθ = σ θ h (6.2)
unde: σ θ este tensiunea circumferenţială,
σ ϕ este tensiunea meridiană.
Teoria învelişurilor cu pereţi subţiri se bazează pe adoptarea aceloraşi ipoteze ca în
teoria plăcilor, şi anume se consideră lipsa tensiunilor pe direcţia normalei la suprafaţa
mediană.

6.2 TENSIUNI ÎN PEREŢII VASELOR DE ROTAŢIE SOLICITAŢI LA


PRESIUNE INTERIOARĂ.

Se consideră un vas de rotaţie cu pereţi subţiri, având grosimea peretelui h , solicitat la


presiunea interioară p exercitată de un lichid sau un gaz (fig.6.4).
Suprafaţa mediană a vasului de rotaţie se obţine prin rotaţia unei curbe C în jurul unei
drepte Δ din planul ei.

93
Capitolul VI Vase de rotaţie cu pereţi subţiri

Cu ajutorul a două meridiane şi a două paralele, se izolează într-un punct al suprafeţei,


un element de dimensiuni ds1 , ds2 (fig.6.5).
Curba meridiană reprezintă curba principală 1, astfel încât arcul ds1 are raza de
curbură R1 şi centrul de curbură O1 .
În planul AO2 A1 perpendicular pe planul principal AO1 B se află curba principală 2
( AA1 ) a cărui rază de curbură este R2 . Raza principală R2 din punctul A reprezintă distanţa
măsurată pe normală de la punctul respectiv până la axul de rotaţie.

Fig.6.4

Fig.6.5

Dacă se notează : ϕ unghiul dintre normală şi axa de rotaţie, r raza cercului paralel
descris de punctul A prin rotaţie în jurul axei Δ , dθ unghiul format de razele corespunzătoare
punctelor A şi A1 , se pot stabili următoarele relaţii:
ds1 = R1dϕ , ds2 = R2 dθ = rdθ1 , r = R2 sin ϕ (6.2)

În teoria de membrană, tensiunile σ ϕ ,τ ϕθ = τ θϕ , σ θ fiind constante pe grosimea h a


plăcii (fig.6.6), se reduc la eforturile secţionale Nϕ , Nϕθ = Nθϕ , Nθ ce se exprimă în [ N m ] .

Fig.6.7
Fig.6.6

94
Rezistenţa materialelor II

Datorită încărcării simetrice faţă de axa de rotaţie tensiunile nu depind de unghiul θ1


şi deci sunt aceleaşi în orice punct al unui paralel (fig.6.7).
Astfel Nϕθ are acelaşi sens şi se reduce faţă de axa de rotaţie Δ la un moment şi
întrucât forţele exterioare, considerate simetrice, dau moment nul faţă de axa Δ , rezultă:
Nϕθ = 0 .
În concluzie, la vasele de rotaţie cu pereţi subţiri încărcate simetric apar numai
eforturile secţionale Nϕ şi Nθ .
Pentru stabilirea acestor eforturi se izolează elementul infinit mic de dimensiuni ds1ds2
şi pe feţele lui se aplică eforturile secţionale corespunzătoare (fig.6.8).

Fig.6.8

În centrul de greutate C al elementului se reprezintă rezultanta încărcării exterioare


( pds1ds2 ) şi sistemul de axe adoptat: axa z este normală la suprafaţă, axa x este tangentă la
curba meridiană, axa y este tangentă la cercul paralel.
Datorită simetriei, efortul secţional Nθ este constant şi ecuaţia de proiecţie pe axa
y este respectată.
Ecuaţia de proiecţie pe axa z se exprimă astfel:

⎛ ∂N ⎞ dϕ dϕ
− ⎜ Nϕ + ϕ ds1 ⎟ ds2 sin − Nϕ ds2 sin −
⎝ ∂s1 ⎠ 2 2
(6.3)

− 2 Nθ ds1 sin + pds1ds2 = 0
2
Dacă în ecuaţia (6.3) se fac aproximările:
d ϕ dϕ dθ dθ
sin ≅ , sin ≅ (6.4)
2 2 2 2

95
Capitolul VI Vase de rotaţie cu pereţi subţiri

şi se înlocuiesc:
ds1 = R1dϕ , ds2 = R2 dθ (6.5)
se obţine:
dϕ ∂Nϕ dϕ dϕ
− Nϕ ds2 − ds1ds2 − Nϕ ds2
2 ∂s1 2 2

− 2 Nθ ds1 + pR1dϕ R2 dθ = 0
2
sau:
Nϕ R2 dθ dϕ + Nθ R1dϕ dθ = pR1 R2 dϕ dθ (6.6)

În final, se obţine din forma (6.6) ecuaţia lui Laplace, cunoscută şi în Fizică, la studiul
tensiunii superficiale, unde presiunea p este pozitivă când are sensul axei z .
Nϕ Nθ
+ =p (6.7)
R1 R2
Din ecuaţia de proiecţie pe axa x se stabileşte o ecuaţie diferenţială şi prin integrare se
obţine efortul secţional Nϕ .
Se poate obţine o ecuaţie finită pentru determinarea efortului secţional Nϕ , dacă se
foloseşte o ecuaţie de echilibru general pentru o parte finită a învelişului.
Astfel, în punctul învelişului în care se urmăreşte stabilirea efortului secţional Nϕ , de
exemplu D (fig.6.9), se face o secţiune completă care împarte vasul în două părţi I şi II.
Această secţiune taie peretele vasului după o suprafaţă conică a cărei generatoare
DO2 este raza principală R2 , şi conţinutul vasului, considerat solidificat, după un cerc paralel
de rază r .

Fig.6.9

Forţele de legătură ce trebuie introduse sunt cele corespunzătoare efortului secţional


Nϕ în peretele vasului şi presiunii pD în planul de separaţie DD1 .
Grosimea peretelui vasului fiind mică în raport cu razele învelişului, raza principală R2
şi raza cercului paralel r se consideră pentru suprafaţa mediană.
( )
Dacă se notează cu γ V ∗ greutatea lichidului sau gazului din interiorul părţii izolate,
se poate scrie ecuaţia de proiecţie pe axa de rotaţie a tuturor forţelor de pe zona I:
( )
Nϕ ( 2π r ) sin ϕ − pD π r 2 − γ V ∗ = 0 (6.8)

96
Rezistenţa materialelor II

care se scrie în forma finală astfel:


Q
Nϕ = (6.9)
2π r sin ϕ
unde:
Q = pDπ r 2 + γ V ∗ (6.10)
şi reprezintă rezultanta pe direcţia axei de rotaţie a tuturor forţelor de pe zona I, în afară de
Nϕ . Desigur, se poate scrie ecuaţia de proiecţie pe axa de rotaţie pentru forţele ce acţionează
pe zona II, dar în acest caz trebuie determinate în prealabil reacţiunile Fr .
În concluzie, pentru determinarea eforturilor secţionale se aplică relaţia (6.9) şi se
stabileşte Nϕ , apoi din ecuaţia (6.7) rezultă Nθ .
Tensiunile din peretele vasului de rotaţie se calculează cu relaţiile următoare:
N N
σθ = θ , σ ϕ = ϕ (6.11)
h h
Întrucât în peretele vasului se creează o stare plană de tensiune, pentru dimensionare se
poate aplica o teorie asupra stărilor limită, de exemplu teoria tensiunii tangenţiale maxime:

σ ech = σ θ − σ ϕ ≤ σ a (6.12)
Se exemplifică modul de stabilire a eforturilor secţionale, pentru cazul unui recipient
cilindric umplut cu un gaz la o presiune p0 (fig.6.10).
Eforturile secţionale pentru zona cilindrică se obţin din ecuaţia de proiecţie pe axa de
rotaţie :
pr
Nϕc ⋅ 2π r − p0 ⋅ π r 2 = 0 ⇒ Nϕc = 0 (6.13)
2
Întrucât: R1 = ∞ şi R2 = r din ecuaţia (6.7) rezultă:
Nθc = p0 r (6.14)

Fig.6.10

Eforturile secţionale pe calotele sferice se stabilesc izolând calota cu cercul paralel de


rază: ρ = R sin ϕ şi din ecuaţia (6.9) rezultă:
p0πρ 2 pR
Nϕ =
cal
= o (6.15)
2πρ sin ϕ 2
În acest caz R1 = R2 = R şi din ecuaţia (6.7) se obţine:
pR
Nθcal = Nϕcal = 0 (6.16)
2
Rezultă astfel că, pe o sferă sau pe o calotă sferică, sub acţiunea unei presiuni p0
uniforme, eforturile secţionale sunt egale şi constante.

97
Capitolul VII Tuburi cilindrice cu pereţi groşi

CAPITOLUL VII

TENSIUNI ŞI DEFORMAŢII ÎN TUBURI


CU PEREŢI GROŞI

7.1 TUBUL CILINDRIC CU PEREŢI GROŞI SOLICITAT LA PRESIUNE


INTERIOARĂ ŞI EXTERIOARĂ.

Dacă se consideră tubul ca un vas de rotaţie cu pereţi subţiri, se pot determina cu


aproximaţie tensiunile în peretele tubului.
Întrucât, această metodă de calcul admite o repartiţie uniformă a tensiunilor pe grosimea
peretelui tubului şi nu ţine cont de tensiunile normale radiale, erorile de calcul sunt cu atât mai
mari cu cât peretele tubului este mai gros.
Teoria tuburilor cu pereţi groşi ia în considerare distribuţia neuniformă a tensiunilor în
peretele tubului şi reprezintă o problemă plană de teoria elasticităţii. Această teorie se aplică
pentru tubul de lungime infinită, cu secţiunea transversală constantă şi a fost elaborată de
G.Lame’.
Se urmăreşte analiza stării de tensiuni şi deformaţii în tuburile cilindrice cu pereţi groşi
solicitaţi la presiune interioară pi şi presiune exterioară pe uniform repartizate pe lungimea
tubului (fig.7.1).
Dimensional tubul este caracterizat prin raza interioară Ri şi raza exterioară Re ,
constante pe lungimea tubului, considerat de lungime mare.
În mod convenţional , un tub este considerat cu pereţi groşi atunci când grosimea h
respectă condiţia:
h = ( Re − Ri ) ≥ 0, 2 Ri (7.1)
Dacă h ≤ 0, 2 Ri tubul se consideră cu pereţi subţiri şi starea de tensiuni se determină cu
relaţiile vaselor de rotaţie cu pereţi subţiri.
Din cauza simetriei, efectul presiunii este acelaşi pe orice rază r şi ca urmare raza
r este singura variabilă independentă.
Datorită simetriei axiale a tubului şi a încărcărilor, orice inel decupat din tub prin două
plane perpendiculare pe axa tubului se comportă identic.
Astfel, determinarea tensiunilor şi deformaţiilor constituie o problemă plană, ce se poate
studia pe un inel plan de lungime egală cu unitatea.
Dacă tubul este liber la capete tensiunea normală pe direcţia axei longitudinale a tubului
este zero, dacă nu, tensiunile se pot determina pe baza teoriei elementare a întinderii,
deformaţia specifică liniară fiind aceeaşi în orice secţiune transversală.
Se consideră în secţiunea transversală un punct oarecare M (fig.7.1), definit prin
coordonate polare: r raza polară şi θ unghiul razei polare cu diametrul orizontal.

98
Rezistenţa materialelor II

În jurul punctului M se consideră un element din tub de dimensiuni: dr şi rdθ ,


cuprins între două suprafeţe cilindrice de raze r şi r + dr .

Fig.7.1

Considerând elementul detaşat din tub, pe feţele lui apar tensiuni normale, care sunt
tensiuni principale întrucât, din motive de simetrie pe feţele elementului nu există tensiuni
tangenţiale ( nu există deformaţii nesimetrice deoarece sunt incompatibile cu starea simetrică
de solicitare creată). Rezultă deci: τ rθ = τ θ r = 0 .
Tensiunile normale ce apar într-un punct din secţiunea transversală a tubului se notează:
σ r ,σθ .
Studiul geometric al deformaţiilor urmăreşte stabilirea deformaţiilor cauzate de
presiunea interioară şi exterioară.
Astfel, sub acţiunea presiunilor tubul se deformează păstrându-şi forma simetrică.
Elementul considerat se deplasează numai radial şi se deformează rămânând însă simetric,
întrucât nu există deformaţii nesimetrice.
Se urmăreşte exprimarea deformaţiei specifice liniare pe direcţie radială ε r , şi se
consideră segmentul AB înainte de deformare şi după deformare (fig.7.2.a). Deplasările
radiale a punctelor sunt considerate pozitive spre exterior.

Fig.7.2

99
Capitolul VII Tuburi cilindrice cu pereţi groşi

Conform fig.7.2.a rezultă:


A' B ' − AB
εr = (7.2)
AB
unde:
AB = dr (7.3)
du du
A' B ' = AB + BB ' − AA' = dr + u + dr − u = dr + dr (7.4)
dr dr
Înlocuind (7.3) şi (7.4) în (7.2) se obţine:
du
dr + dr − dr
εr = dr
dr
şi în formă finală:
du
εr = (7.5)
dr
Elementul considerat ABCD se deformează pe direcţie radială, dar pentru a se menţine
şi după deformaţie în contact cu elementele învecinate, este necesar să se producă şi
deformaţii pe direcţie circumferenţială.
Deci existenţa deformaţiilor pe direcţie radială determină implicit existenţa
deformaţiilor pe direcţie circumferenţială.
Deformaţia specifică liniară pe direcţie circumferenţială εθ se stabileşte exprimând
lungimea segmentului AC înainte şi după deformare , conform fig.7.2.b:
A'C ' − AC
εθ = (7.6)
AC
unde:
AC = rdθ , A'C ' = ( r + u ) dθ (7.7)
şi din (7.6) şi (7.7) se obţine:
u
εθ = (7.8)
r
Legea fizică , legea lui Hooke face legătura între deformaţii şi tensiuni; astfel
deformaţiilor specifice liniare ε r şi εθ le corespund tensiunile principale σ r şi σ θ , iar direcţia
radială şi circumferenţială sunt direcţii principale de solicitare.
Legătura între tensiuni şi deformaţii este dată, în acest caz, de legea lui Hooke
generalizată, aplicată pentru starea plană de tensiune:
E
σr = (ε r + μεθ ) (7.9)
1− μ2
E
σθ = (εθ + με r ) (7.10)
1− μ2
Înlocuind expresiile (7.5), (7.8) în (7.9) şi (7.10) se stabilesc expresiile tensiunilor
normale în funcţie de necunoscuta u , deplasarea radială a punctului considerat:

E ⎛ du u⎞
σr = 2 ⎜
+μ ⎟ (7.11)
1 − μ ⎝ dr r⎠

E ⎛u du ⎞
σθ = 2 ⎜
+μ ⎟ (7.12)
1− μ ⎝ r dr ⎠

100
Rezistenţa materialelor II

Ecuaţii de echilibru
Dacă se izolează din tubul solicitat la presiune interioară şi exterioară elementul infinit
mic ABCD şi se aplică pe feţele lui tensiunile corespunzătoare, elementul va fi în echilibru
întrucât este izolat dintr-un sistem în echilibru (fig.7.3).

Fig.7.3

Ecuaţiile de echilibru ce se pot scrie pentru elementul considerat reprezintă aspectul


static al problemei stabilirii tensiunilor la tubul cu pereţi groşi.
La nivel de element infinit mic se poate admite o distribuţie uniformă a tensiunilor pe
feţele elementului şi astfel, rezultantele lor pot fi considerate ca fiind aplicate în centrul de
greutate al fiecărei feţe.
Pentru sistemul de forţe ce acţionează asupra elementului se poate scrie o singură
ecuaţie de echilibru, şi anume ecuaţia de proiecţie pe direcţia bisectoarei elementului:
⎛ dσ r ⎞ dθ
⎜σ r + dr ⎟ ( r + dr ) dθ − σ r rdθ − 2σ θ dr sin =0 (7.13)
⎝ dr ⎠ 2
care se prelucrează astfel:
dσ dσ
σ r rdθ + r dr ⋅ rdθ + σ r drdθ + r drdrdθ −
dr dr
(7.14)

− σ r rdθ − 2σ θ dr sin =0
2
În ecuaţia (7.14) se neglijează infiniţii mici de ordin superior, se face aproximarea
sin dθ 2 ≅ dθ 2 şi după simplificări se obţine ecuaţia de legătură între tensiunile normale σ r
şi σ θ :
dσ r
r + σ r − σθ = 0 (7.15)
dr
Ecuaţia (7.15) conţine necunoscutele problemei σ r şi σ θ , dar în funcţie de relaţiile
(7.11) şi (7.12) se transformă într-o ecuaţie diferenţială cu o singură necunoscută deplasarea
radială u :
⎡ du ⎤
⎢ 2 r −u⎥
E d u E ⎡ du u⎤
2 ⎢
+ μ dr 2 ⎥ r + 2 ⎢
+μ ⎥−
1 − μ ⎢ dr 2
r ⎥ 1 − μ ⎣ dr r⎦
(7.16)
⎣ ⎦
E ⎡u du ⎤
− 2 ⎢
+μ ⎥=0
1− μ ⎣ r dr ⎦

Din expresia (7.16) se obţine, după simplificări, o ecuaţie diferenţială de tip Euler :

101
Capitolul VII Tuburi cilindrice cu pereţi groşi

d 2u 2 du
r + r −u = 0 (7.17)
dr 2 dr
care admite o soluţie particulară de forma următoare:
u = Cr λ (7.18)
Definirea soluţiei particulare se face pe baza condiţiei de verificare a ecuaţiei
diferenţiale, deci se înlocuieşte (7.18) în (7.17) şi rezultă:

C λ ( λ − 1) r λ − 2 r 2 + C λ r λ −1r − Cr λ = 0 (7.19)
2
sau după amplificarea ecuaţiei cu termenul 1 r se obţine forma finală:
( )
Cr λ −2 λ 2 − 1 = 0 (7.20)
Ecuaţia (7.20) are soluţiile următoare:
λ1 = +1 , λ 2 = −1 (7.21)
şi astfel rezultă că ecuaţia diferenţială (7.17) admite două soluţii particulare de forma (7.18).
Soluţia generală a ecuaţiei diferenţiale (7.17) se consideră o combinaţie liniară a
soluţiilor particulare:
u = C1r λ1 + C2 r λ 2 (7.22)
şi în funcţie de (7.21) rezultă:
1
u = C1r + C2 (7.23)
r
Constantele de integrare C1 şi C2 se determină din condiţiile iniţiale ce au la bază cauza
care a determinat starea de tensiuni şi deformaţii, şi anume presiunile pi , pe .
În acest scop se exprimă tensiunile normale σ r şi σ θ date de relaţiile (7.11) şi (7.12)
în funcţie de soluţia (7.23) şi rezultă:
E ⎡ 1 1⎤
σr = 2 ⎢ 1
C − C2 2 + μC1 + μC2 2 ⎥
1− μ ⎣ r r ⎦
(7.24)
E ⎡ 1 1⎤
σθ = C1 + C2 2 + μC1 − μC2 2 ⎥
1 − μ 2 ⎢⎣ r r ⎦
sau:
E ⎡ 1⎤
σr = 2 ⎢ 1
C (1 + μ ) − C2 (1 − μ ) 2 ⎥
1− μ ⎣ r ⎦
(7.25)
E ⎡ 1⎤
σθ = C1 (1 + μ ) + C2 (1 − μ ) 2 ⎥
1 − μ 2 ⎢⎣ r ⎦
Pentru scrierea simplificată a tensiunilor normale σ r şi σ θ , în expresiile (7.25) se fac
următoarele notaţii:
E EC1 E EC2
A= C1 = , B = C 2 = (7.26)
1 − μ2 1− μ 1 − μ2 1+ μ

şi din (7.25) se obţine:


1 1
σr = A − B 2
, σθ = A + B (7.27)
r r2
În această formă (7.27) constantele A, B se vor determina din condiţii limită pentru
tensiuni.

102
Rezistenţa materialelor II

OBSERVAŢII
1) Într-un punct din secţiunea transversală a tubului, suma tensiunilor normale este o
mărime constantă ce nu depinde de poziţia punctului în care sunt calculate:
EC1
σ r + σθ = 2 A = 2 = ct. (7.28)
1− μ
2) Deformaţia specifică liniară pe direcţia axei longitudinale a tubului este constantă:
μ
ε = − ( σr + σθ ) = ct. (7.29)
E
Rezultă astfel că fiecare punct al secţiunii transversale se deplasează axial cu aceeaşi
cantitate, ceea ce arată că este verificată ipoteza lui Bernoulli în cazul tuburilor cu pereţi groşi.
3) Conform relaţiei (7.27) tensiunile normale σ r şi σ θ au o distribuţie hiperbolică pe
grosimea peretelui, iar constantele A, B se definesc din condiţii limită pentru tensiuni:
( σr )r = R = − pi , ( σr )r =Re = − pe
i
(7.30)
În funcţie de expresiile (7.27), condiţiile (7.30) se transformă astfel:
1
A − B 2 = − pi
Ri
(7.31)
1
A− B = − pe
Re2
şi rezultă constantele A, B :
pi Ri2 − pe Re2
A=
Re2 − Ri2
(7.32)
( pi − pe ) Ri2 Re2
B=
Re2 − Ri2
Înlocuind expresiile (7.32) în (7.27) se obţin relaţiile finale ale tensiunilor normale σ r
şi σ θ :
pi Ri2 − pe Re2 ( pi − pe ) Ri2 Re2
σr = − 2
Re2 − Ri2 Re − Ri2 r 2
(7.33)
pi Ri2 − pe Re2 ( pi − pe ) Ri2 Re2
σθ = + 2
Re2 − Ri2 Re − Ri2 r 2
4) Starea de deformaţii într-un punct oarecare a tubului cu pereţi groşi este caracterizată
prin deformaţiile specifice liniare ε r , εθ , care sunt definite în funcţie de deplasarea radială a
punctului u .
Din relaţiile (7.26) se explicitează constantele C1 , C2 :
1− μ 1+ μ
C1 = A , C2 = B (7.34)
E E
şi în funcţie de expresiile (7.32) rezultă:
1 − μ pi Ri2 − pe Re2
C1 =
E Re2 − Ri2
(7.35)
1 + μ ( pi − pe ) Ri Re
2 2
C2 =
E Re2 − Ri2

103
Capitolul VII Tuburi cilindrice cu pereţi groşi

Deplasarea radială u a unui punct din secţiunea transversală a tubului cu pereţi groşi se
obţine, înlocuind relaţiile (7.35) în (7.23) :
1 + μ ( pi − pe ) Ri Re 1
2 2
1 − μ pi Ri2 − pe Re2
u= ⋅r + ⋅ (7.36)
E Re2 − Ri2 E Re2 − Ri2 r

7.2 TUBUL CILINDRIC CU PEREŢI GROŞI SOLICITAT LA PRESIUNE


INTERIOARĂ.

În cazul tubului solicitat la presiune interioară (fig.7.4), distribuţia tensiunilor se obţine


prin particularizarea relaţiilor (7.33) pentru pe = 0 :
pi Ri2 ⎛ Re2 ⎞
σr = ⎜1 − 2 ⎟
Re2 − Ri2 ⎝ r ⎠
(7.37)
p R2 ⎛ R2 ⎞
σθ = 2 i i 2 ⎜1 − 2e ⎟
Re − Ri ⎝ r ⎠
Tensiunile normale σr şi σθ au pentru raza interioară şi raza exterioară următoarele
valori:
r = Ri ⇒ σ r = − pi
(7.38)
r = Re ⇒ σr = 0

Re2 + Ri2
r = Ri ⇒ σθ = pi = σθmax
Re2 − Ri2
(7.39)
2 Ri2
r = Re ⇒ σθ = pi
Re2 − Ri2

Fig.7.4

Conform relaţiilor (7.38) şi (7.39) se poate trasa distribuţia tensiunilor normale în


peretele tubului (fig.7.4), şi se observă că solicitarea maximă se produce la raza interioară.
Calculul de rezistenţă al tubului se realizează pe baza unei teorii de rezistenţă, din care
se stabileşte valoarea necesară pentru Re în condiţiile impunerii rezistenţei admisibile σa .

104
Rezistenţa materialelor II

Raza interioară Ri se consideră cunoscută întrucât rezultă din condiţia de asigurare a


debitului.
Aplicând teoria tensiunii normale maxime e obţine:
σech = σmax = σa , σ max = σθmax (7.40)
şi în funcţie de relaţia (7.39) rezultă:
Re2 + Ri2 σa + pi
p = σa ⇒ Re = Ri
2 i
(7.41)
2
Re − Ri σa − pi
Conform rezultatului obţinut (7.41) se constată că problema are soluţii numai dacă
presiunea interioară este inferioară rezistenţei admisibile:
pi ≤ σ a (7.42)
Dacă se aplică teoria tensiunii tangenţiale maxime:
σech = σ1 − σ3 = σa (7.43)
unde:
R 2 + Ri2
σ1 = ( σθ )r = R = e2 pi , σ2 = ( σ r )r = R = − pi (7.44)
i Re − Ri2 i

din (7.43) şi (7.44) se obţine:

Re2 + Ri2 σa
pi − ( − pi ) = σ a ⇒ Re = Ri (7.45)
Re2 − Ri2 σa − pi

În acest caz restricţia pentru rezolvarea problemei este următoarea:


σ
pi ≤ a (7.46)
2
Restricţiile (7.42) şi (7.46) stabilite pentru presiunea interioară arată că, realizarea unor
presiuni interioare mari este condiţionată de rezistenţe admisibile mari, dar această concluzie
nu constituie o soluţie pentru realizarea unor presiuni interioare mari.
Problema se rezolvă aplicând o presiune exterioară, prin introducerea la cald a unui tub
exterior, şi prin răcire se realizează o presiune exterioară ce scade tensiunea normală maximă
de la raza interioară.
În cazul tubul solicitat la presiune interioară interesează cunoaşterea deplasării radiale a
unui punct de la raza interioară, care se obţine din expresia (7.36) pentru: pe = 0 şi r = Ri :

pi Ri ⎡ Re2 + Ri2 ⎤
( u )r = R = ⎢ 2 + μ⎥ (7.47)
⎣ Re − Ri
2
i
E ⎦

7.3 TUBUL CILINDRIC CU PEREŢI GROŞI SOLICITAT LA PRESIUNE


EXTERIOARĂ.

Distribuţia tensiunilor în cazul tubului solicitat numai la presiune exterioară (fig.7.5), se


stabileşte prin particularizarea relaţiilor (7.33) pentru pi = 0 şi se obţin următoarele expresii:
pe Re2 ⎛ Ri2 ⎞
σr = − ⎜ 1 − 2 ⎟⎟ (7.48)
Re2 − Ri2 ⎜⎝ r ⎠

105
Capitolul VII Tuburi cilindrice cu pereţi groşi

pe Re2 ⎛ Re2 ⎞
σθ = − ⎜ 1 + 2 ⎟⎟ (7.49)
Re2 − Ri2 ⎜⎝ r ⎠

Tensiunile normale σr şi σθ au pentru raza interioară şi raza exterioară următoarele


valori:
r = Ri ⇒ σr = 0
(7.50)
r = Re ⇒ σr = − pe

2 Re2
r = Ri ⇒ σθ = − pe = σθmax
Re2 − Ri2
(7.51)
Re2 + Ri2
r = Re ⇒ σθ = − 2 pe
Re − Ri2

Fig.7.5

Dimensionarea tubului se face în acest caz cu relaţia următoare:


σ max ≤ σ a ⇒ (σ θ )r = R ≤ σ a (7.52)
i

şi în funcţie de expresia (7.47) rezultă:

σa
Re = Ri (7.53)
σ a − pe

Deplasarea radială a unui punct de la raza exterioară se stabileşte din relaţia (7.36)
pentru pi = 0 şi r = Re şi rezultă:

pe Re ⎡ Re2 + Ri2 ⎤
( u )r = R = − ⎢ 2 − μ⎥ (7.54)
e
E ⎣ Re − Ri 2

106
Rezistenţa materialelor II

7.4 CALCULUL CILINDRILOR FRETAŢI.

În cazul tubului cilindric solicitat la presiune interioară, dimensionarea nu este posibilă


decât dacă sunt respectate condiţiile (7.42) sau (7.46). Ca urmare, tuburile cu presiune
interioară trebuie confecţionate din materiale rezistente pentru a putea suporta presiuni mari.
Creşterea rezistenţei tubului se poate obţine cu ajutorul fretajului., care constă din
comprimarea radială a tubului solicitat la o presiune interioară, realizându-se astfel micşorarea
tensiunii circumferenţiale de la raza interioară.
Fretajul se realizează prin încălzirea tubului exterior, cu raza interioară mai mică decât
raza exterioară a tubului interior, şi montarea lor cu strângere (fig.7.6).

Fig.7.6

În stare îmbinată între cele două tuburi se realizează presiunea de fretaj p f .


Diferenţa dintre raza exterioară a tubului interior şi raza interioară a tubului exterior în
stare neîmbinată se numeşte seraj şi se notează astfel:
δ = d '' − d ' (7.55)
''
Prin fretaj raza exterioară a tubului interior s-a micşorat cu cantitatea u , iar raza
interioară a tubului exterior s-a mărit cu cantitatea u ' , şi se realizează diametrul comun
d pentru suprafaţa cilindrică de contact:
d = d ' − u ' = d '' − u '' (7.56)

Din relaţiile (7.54) şi (7.55) se obţine:


δ = u ' + u '' (7.57)
' ''
unde: u şi u se stabilesc cu relaţiile (7.47) şi respectiv (7.54) , iar în final, după înlocuirea
lor în (7.57) se găseşte expresia de calcul pentru presiunea de fretaj în ipoteza că tuburile sunt
confecţionate din acelaşi material:

pf =
(
Eδ d 2 − d12 )( d 2
2 −d2 ) (7.58
(
2d 3 d 22 − d12 )
Dacă se cunoaşte presiunea de fretaj tuburile se pot studia separat, considerând pentru
tubul exterior pi = p f , iar pentru tubul interior pe = p f .

107
Capitolul VIII Răsucirea barelor de secţiune necirculară

CAPITOLUL VIII

RĂSUCIREA BARELOR DE SECŢIUNE NECIRCULARĂ

8.1. GENERALITĂŢI

Calculul de rezistenţă şi rigiditate a elementelor de maşini se efectuează după scheme


de calcul, care simplifică formale reale ale pieselor, fără a introduce însă erori esenţiale. Cea
mai utilizată simplificare a formelor reale ale pieselor este bara.
Caracterul relativ simplu al calculului deformaţiilor barei este consecinţa folosiri, în
majoritatea cazurilor, a ipotezei secţiunilor plane (ipoteza lui Bernoulli).
Ipoteza lui Bernoulli permite rezolvarea completă a unui număr mare de probleme
practice importante ca: întinderea, încovoierea barelor drepte, răsucirea barelor de secţiune
circulară.
Există însă o serie de cazuri în care ipoteza secţiunilor plane este insuficientă, pentru
analiza efectului sarcinilor aplicate.
Cel mai important caz de deformare al unei bare drepte, care nu poate fi studiat pe
baza ipotezei secţiunilor plane, este răsucirea barelor de secţiune transversală necirculară.

8.2. TENSIUNI ŞI DEFORMAŢII LA RĂSUCIREA LIBERĂ A BARELOR


DE SEŢIUNE NECIRCULARĂ.

Stabilirea stării de tensiuni ce însoţeşte răsucirea barelor de secţiune necirculară


această are la bază observaţii experimentale.
În acest scop se consideră o bară dreaptă, de secţiune transversală dreptunghiulară şi în
stare nesolicitată se trasează pe suprafaţa barei linii echidistante, paralele cu laturile barei,
formând o reţea de pătrate (fig.8.1).
Într-o secţiune transversală oarecare se trasează linii paralele cu liniile de contur ale
secţiunii.
Dacă se aplică barei un moment de răsucire M t , în condiţiile realizării răsuciri libere
(bara nu prezintă legături), după deformare se analizează aspectul liniilor trasate şi se constată
următoarele:
• Secţiunile transversale se deplanează, ceea ce înseamnă că un punct din secţiunea
transversală are deplasările: u, v, w .

108
Rezistenţa materialelor II

• Pătratele de pe suprafaţa barei se transformă în romburi, deci se produc deformaţii


specifice unghiulare cărora le corespund tensiuni tangenţiale.
Pătratele situate la mijlocul secţiunii se deformează cel mai mult, deci în dreptul lor
apar tensiunile cele mai mari. Pătratele de la conturul secţiunii îşi păstrează forma, deci în
dreptul lor tensiunile tangenţiale sunt zero.
• Pătratele din planul secţiunii transversale nu îşi modifică forma geometrică, deci nu
există deformaţii specifice unghiulare în planul secţiunii transversale şi nici tensiuni
tangenţiale.

Fig.8.1

Pe baza rezultatelor experimentale obţinute se pot fixa ipotezele ce stau la baza


definirii stării de tensiuni la răsucirea barelor de secţiune necirculară:
1) Materialul are o caracteristică liniar – elastică, deci respectă legea lui Hooke.
2) La răsucirea barelor de secţiune necirculară ne este verificată ipoteza lui Bernoulli.
3) În dreptul punctelor de pe contur tensiunea tangenţială este tangentă la contur
(fig.8.2).

Fig.8.2

4) Conturul secţiunii transversale este nedeformat, nu sunt sarcini care să-l deformeze.
Întrucât în planul secţiunii transversale nu se produc deformaţii specifice unghiulare γ y z = 0 ,
rezultă că şi tensiunile tangenţiale corespunzătoare sunt nule τ y z = 0 .

109
Capitolul VIII Răsucirea barelor de secţiune necirculară

5) Secţiunile transversale se rotesc ca urmare a deformării produse de momentul de


răsucire.
Pe baza încercărilor experimentale s-a stabilit că efectul momentului de răsucire apare
prin tensiuni tangenţiale. Pentru definirea lor se cunoaşte că un punct din secţiunea
transversală are deplasările u, v, w .

Studiul geometric al deformaţiilor

Studiul geometric al deformaţiilor urmăreşte definirea deformaţiilor ce apar din


răsucirea liberă a barelor de secţiune oarecare.
Se demonstrează că deplasările v şi w pentru un punct din secţiunea transversală a
barei de secţiune oarecare solicitată la răsucire liberă, are aceleaşi expresii ca în cazul răsucirii
barelor de secţiune circulară.
Pentru definirea deplasărilor v şi w se consideră un element infinit mic de
lungime dx , izolat din bara de secţiune circulară solicitată la răsucire de momentul M t
(fig.8.3).
Secţiunea O se roteşte faţă de secţiunea O1 considerată fixă cu unghiul elementar de
răsucire dϕ .
Răsucirea specifică θ , conform definiţiei, va avea aceeaşi expresie indiferent de
forma secţiunii transversale:

θ= (8.1)
dx

Fig.8.3

Un punct oarecare A din secţiunea transversală are după deformare poziţia A ' ,
precizată prin deplasările elementare dw şi dv :
dw = AA' cos ϕ (8.2)
dv = − AA sin ϕ
'
(8.3)
Elementele geometrice ce intervin în relaţiile (8.2) şi (8.3) se pot exprima astfel:
z y
AA' = OA ⋅ dϕ , sin ϕ = , cos ϕ = (8.4)
OA OA
şi rezultă:

110
Rezistenţa materialelor II

dw = y ⋅ dϕ
(8.5)
dv = − z ⋅ dϕ

Deplasarea u pe direcţia axei Ox , pentru un punct din secţiunea transversală nu este


zero, întrucât se produce deplanarea panului secţiunii transversale, ea depinde de forma
secţiunii şi de coordonatele punctului considerat.
Ca urmare funcţia deplasării u trebuie studiată special pentru fiecare caz particular de
secţiune transversală.
Deplasările u, v, w pentru punctele din secţiunea transversală se datorează
deformaţiilor specifice unghiulare din planele yOx şi zOx , care sunt definite de relaţiile
următoare:
∂u ∂v
γxy = + (8.6)
∂y ∂x
∂u ∂w
γxy = + (8.7)
∂z ∂x
Cu ajutorul relaţiilor (8.5), stabilite din studiul geometric al deformaţiilor se pot
exprima derivatele:
dw dϕ
=y = y ⋅θ
dx dx
(8.8)
dv dϕ
= −z = − z ⋅θ
dx dx
şi în funcţie de expresiile (8.8), relaţiile (8.6) şi (8.7) se transformă astfel:
∂u ∂u
γ x y = − z ⋅θ + , γ x z = y ⋅θ + (8.9)
∂y ∂z
Studiul geometric al deformaţiilor efectuat pe baza observaţiilor experimentale
conduce la următoarele concluzii:
• γ yz = 0 ⇒τ yz = 0
• ε x = 0 ⇒ σ x = 0 , întrucât se analizează cazul răsucirii libere şi nu este împiedicată
deplasarea pe axa Ox .
• σ y = 0 , σ z = 0 , întrucât nu pot apare din solicitarea cu moment de răsucire, nu se
produce tasarea fibrelor şi chiar dacă apare, este neînsemnată şi se neglijează.
• γ x y ≠ 0 , γ x z ≠ 0 şi deci efectul momentului de răsucire apare prin tensiunile
tangenţiale τ x y şi τ x z .

Legea fizică (Legea lui Hooke)

Conform legii lui Hooke, tensiunile tangenţiale sunt funcţii de deformaţiile specifice
unghiulare conform relaţiilor:
τ x y = G ⋅γ x y , τ x z = G ⋅γ xz (8.10)
şi în funcţie de expresiile (8.9) se obţine:
∂u
τ x y = −Gθ z + G
∂y
(8.11)
∂u
τxz = Gθ y + G
∂z

111
Capitolul VIII Răsucirea barelor de secţiune necirculară

Relaţiile (8.11) exprimă legătura dintre tensiunile tangenţiale τ x y , τ x z şi răsucirea


specifică θ , însă apare ca necunoscută deplasarea u pe direcţia axei x , deplasare ce trebuie
eliminată.

Ecuaţiile de echilibru Cauchy

În cazul stării generale de tensiune ecuaţiile de echilibru Cauchy au forma cunoscută


din teoria elasticităţii:
∂σ x ∂τ x y ∂τ x z
+ + =0
∂x ∂y ∂z
∂τ y x ∂σ y ∂τ y z
+ + =0 (8.12)
∂x ∂y ∂z
∂τ z x ∂τ z y ∂σ z
+ + =0
∂x ∂y ∂z
Aplicând relaţiile (8.12) pentru cazul răsucirii barelor de secţiune necirculară rezultă:
∂τ x y ∂τ x z
+ =0 (8.13)
∂y ∂z
∂τ y x
=0
∂x
(8.14)
∂τ z x
=0
∂x
Din relaţiile (8.14) rezultă că tensiunile tangenţiale τ x y şi τ x z sunt constante pe
lungimea barei şi astfel se verifică situaţia de la răsucirea pură a barelor de secţiune circulară,
când tensiunile tangenţiale sunt identice în toate secţiunile transversale.
Ecuaţia (8.13) exprimă legătura dintre tensiunile necunoscute τ x y şi τ x z , dar pentru
definirea lor mai este necesară o ecuaţie, care se obţine din relaţiile (8.11), prin derivarea
parţială în raport cu z şi respectiv y :
∂τ x y ∂ 2u
= −Gθ + G
∂z ∂y∂z
∂τ x z ∂ 2u
= Gθ + G
∂y ∂y∂z
(8.15)
Scăzând ecuaţiile (8.15) se elimină deplasarea u şi se obţine o relaţie între tensiunile
tangenţiale necunoscute:
∂τ x y ∂τ x z
− = −2Gθ
∂z ∂y
(8.16)
Ecuaţia (8.15) reprezintă o condiţie de compatibilitate, corpul solid se deformează fără
ca în interiorul lui să apară discontinuităţi, pentru un punct de coordonate x, y, z deplasările
u, v, w trebuie să aibă aceleaşi valori.
Ecuaţiile (8.13) şi (8.16) formează un sistem de ecuaţii diferenţiale cu necunoscutele
tensiunile tangenţiale τ x y şi τ x z . Sistemul admite mai multe soluţii, dar se va alege soluţia

112
Rezistenţa materialelor II

care satisface condiţiile de contur şi anume în punctele de pe contur tensiunea tangenţială este
tangentă la contur.
Pentru rezolvarea sistemului de ecuaţii diferenţiale se admite o funcţie de tensiuni:
U = U ( z, y ) (8.17)
care trebuie să verifice relaţiile următoare:
∂U ∂U
τxy = , τ xz = − (8.18)
∂z ∂y
Funcţia de tensiuni (8.17) şi relaţiile (8.18) satisfac ecuaţia (8.13) întrucât, din
derivarea relaţiilor (8.18) rezultă:
∂τ x y ∂ 2U ∂τ x z ∂ 2U
= , =− (8.19)
∂y ∂y∂z ∂z ∂y∂z
Rezultă astfel că funcţia de tensiuni (8.17) şi relaţiile (8.18) trebuie să satisfacă ecuaţia
(8.16) şi se obţine:
∂ 2U ∂ 2U
+ = −2Gθ (8.20)
∂z 2 ∂y 2
În acest mod sistemul de ecuaţii (8.13) şi (8.16) s-a redus la o singură ecuaţie (8.20),
care se numeşte ecuaţia lui Poisson şi are ca necunoscută funcţia de tensiuni U .
Dacă se stabileşte funcţia de tensiuni se pot determina tensiunile tangenţiale, iar
condiţiile de contur pe care trebuie să le respecte acestea se vor transpune funcţiei de tensiuni.

Valoarea funcţiei U ( z , y ) în punctele de pe contur.


Se consideră secţiunea transversală oarecare a barei solicitată la răsucire liberă
(fig.8.4) şi un punct oarecare P de pe contur.
În punctele de pe conturul secţiunii transversale tensiunea tangenţială totală este
tangentă la contur, deci proiecţia ei pe direcţia normalei este zero:
(τn )P = 0 (8.21)

Fig.8.4

Condiţia (8.21) se exprimă ca suma proiecţiilor tensiunilor tangenţiale (τ x z ) , (τ x y )


P P

în punctul P , pe direcţia normalei să fie zero:

113
Capitolul VIII Răsucirea barelor de secţiune necirculară

(τ )
xy P cos β + (τ x z ) sin β = 0
P
(8.22)
Se aplică relaţiile (8.18) pentru punctul de pe contur şi rezultă:
⎛ ∂U ⎞ ⎛ ∂U ⎞
(τxy )P = ⎜⎜⎝ ∂z ⎠⎟⎟⎟ , (τxz )P = ⎜⎜⎜⎝− ∂y ⎠⎟⎟⎟ (8.23)
P P
Funcţiile trigonometrice din expresia (8.22) se pot exprima prin următoarele relaţii
geometrice:
dz dy
cos β = , sin β = − (8.24)
ds ds
Dacă se înlocuiesc relaţiile (8.23) şi (8,24) în (8.22) se obţine:
⎛ ∂U ⎞⎟ dz ⎛⎜ ∂U ⎞⎟ dy
⎜⎜ ⎟ ⋅ +⎜ ⎟ ⋅ =0 (8.25)
⎝ ∂z ⎠⎟P ds ⎜⎝ ∂y ⎠⎟P ds
Expresia (8.25) reprezintă diferenţiala totală a funcţiei U (z, y ) :
⎛ ∂U ⎞
⎜ ⎟ =0 (8.26)
⎝ ∂s ⎠ P
Din relaţia (8.26) rezultă că în punctele de pe contur funcţia de tensiuni U ( z , y ) este
constantă, dar ea poate fi luată şi zero deoarece nu are nici o influenţă asupra tensiunilor
definite prin relaţiile (8.18) şi nici asupra ecuaţiei lui Poisson (8.20).
În final rezultă că în punctele de pe contur funcţia de tensiuni este zero:
U P ( z, y ) = 0 (8.27)
Ca urmare, ecuaţia conturului secţiunii transversale poate constitui o funcţie de
tensiuni corespunzătoare.

Ecuaţia de echivalenţă

Ecuaţia de echivalenţă stabileşte legătura dintre cauză, momentul de torsiune M t şi


efect, tensiunile tangenţiale τ x y şi τ x z .
Conform fig.8.5 ecuaţia de echivalenţă, de momente pe direcţia axei barei va fi:
M t = ∫ y ⋅τ xz ⋅dA − ∫ z ⋅τ xy ⋅dA (8.28)
A A

Fig.8.5

114
Rezistenţa materialelor II

Relaţiile (8.18) se înlocuiesc în ecuaţia (8.28) şi rezultă:

∂U ∂U
M t = −∫ y ⋅ ⋅ dA − ∫ z ⋅ ⋅ dA (8.29)
A
∂y A
∂z

Integralele din relaţia (8.29) se notează astfel:


∂U ∂U
I1 = ∫ y ⋅ ⋅ dA , I 2 = ∫ z ⋅ ⋅ dA (8.30)
A
∂y A
∂z
Pentru rezolvarea integralelor se consideră elemente de suprafaţă paralele cu axele
principale centrale (fig.8.6) , iar punctele de coordonate y1 , y2 , z1 , z2 sunt puncte de pe contur
unde funcţia de tensiuni este zero.
Integralele se rezolvă prin părţi şi rezultă:
z2 y2
∂U ∂U
I1 = ∫ y ⋅ dA = ∫ dz ∫ y ⋅ dy
A
∂y z1 y1
∂ y
z2
⎡ y2
⎤ z2 y2

I1 = ∫ dz ⎢ yU − ∫ Udy ⎥ = − ∫ dz ∫ Udy = − ∫ U ⋅ dA
y2
y1
(8.31)
z1 ⎣⎢ y1 ⎦⎥ z1 y1 A

Fig.8.6

În mod analog se obţine:


I 2 = − ∫ U ⋅ dA (8.32)
A
Ecuaţia de echivalenţă (8.29) se transformă în funcţie de rezultatele (8.31) şi (8.32)
astfel:
M t = 2 ∫ U ⋅ dA (8.33)
A
Etapele care se parcurg în definirea tensiunilor şi deformaţiilor la răsucirea barelor de
secţiune necirculară sunt următoarele:
• M t este cunoscut din solicitarea barei,
• Se alege funcţia de tensiuni U ( z , y ) de forma conturului secţiunii transversale, ea
va conţine o constantă ca necunoscută. De exemplu pentru secţiunea circulară se consideră
forma următoare:
U ( z, y ) = C ( z 2 + y 2 − R 2 ) (8.34)
• Din ecuaţia (8.33) se determină constanta C şi în acest mod se defineşte funcţia de
tensiuni U ( z , y ) .
• Relaţiile (8.18) permit determinarea tensiunilor tangenţiale: τ x y şi τ x z .

115
Capitolul VIII Răsucirea barelor de secţiune necirculară

• Din ecuaţia (8.16) se poate defini şi răsucirea specifică θ ce apare la solicitarea de


răsucire.

8.3. CALCULUL TENSIUNILOR TANGENŢIALE PENTRU


DIFERITE SECŢIUNI TRANSVERSALE.

8.3.1. Secţiunea circulară.

Se consideră secţiunea circulară plină , raportată la axele centrale principale şi un


punct oarecare din secţiune are coordonatele: B ( y, z ) .
Funcţia de tensiuni se consideră de forma ecuaţiei conturului secţiunii transversale:
U ( z, y ) = C ( z 2 + y 2 − R 2 )
şi întrucât z 2 + y 2 = r 2 se poate admite astfel:
U ( z, y ) = C ( r 2 − R 2 ) (8.35)
Din ecuaţia (8.33) se determină, în funcţie de (8.35), constanta C :

M t = 2 ∫ UdA = 2∫ C ( r 2 − R 2 ) dA = 2C ∫ r 2 dA − 2C ∫ R 2 dA
A A A A

⎛πD πD 4 4
⎞ π D4
M t = 2CI p − 2CR 2 A = 2C ⎜ − ⎟ = − 2C
⎝ 32 4⋅4 ⎠ 32
M t = −2CI p (8.36)
şi rezultă:
Mt
C=− (8.37)
2I p
În funcţie de (8.36) se obţine forma finală a funcţiei de tensiuni:

Mt 2
U ( z, y ) = −
2I p
( r − R2 ) (8.38)

Aplicând relaţiile (8.18) se pot stabili, în funcţie de (8.38), tensiunile tangenţiale:

Mt z Mt y
τxy = − , τ xz = (8.39)
Ip Ip
şi tensiunea tangenţială rezultantă:
Mtr
τ = τ x2 y + τ x2z = (8.40)
Ip
Răsucirea specifică θ se stabileşte din ecuaţia (8.16) în funcţie de relaţiile (8.39):

∂ 2U M ∂ 2U M
=− t , =− t
∂z 2
Ip ∂y 2
Ip
şi rezultă:
Mt
θ= (8.41)
GI p
Relaţiile (8.40) şi (8.41) sunt cunoscute de la răsucirea barelor de secţiune circulară.

116
Rezistenţa materialelor II

8.3.2. Secţiunea dreptunghiulară.

În cazul secţiunii dreptunghiulare (fig.8.8) se demonstrează că:


• tensiunea tangenţială maximă apare la mijlocul laturii mari şi are valoarea :
Mt
τ max = (τ x y )max = τ 1 = (8.42)
k1hb 2
• tensiunea tangenţială la mijlocul laturii mici are valoarea:
(τ x z ) = τ 2 = k2 (τ x y ) = k2τ1
max max
(8.43)
• răsucirea specifică θ se poate calcula cu relaţia următoare:
Mt
θ= (8.44)
kGhb3
Coeficienţii k , k1 , k2 depind de raportul h b şi valorile lor sunt calculate şi tabelate.
Relaţiile (8.42) şi (8.44) se pot aduce la forma relaţiilor de la răsucirea barelor de
secţiune circulară, dacă se notează:
Wt = k1 hb 2 (8.45)
modulul de rezistenţă convenţional la răsucire,
I t = k hb 2 (8.46)

Cu notaţiile (8.45) şi (8.46) relaţiile (8.42) şi (8.44) au forma următoare:

Mt
τ max = τ 1 = (8.47)
Wt
Mt
θ= (8.48)
GI t

117
Capitolul XI Bare curbe cu rază mică de curbură

CAPITOLUL IX

BARE CURBE CU RAZĂ MICĂ DE CURBURĂ

9.1. Generalităţi

Barele curbe sunt barele a căror axă longitudinală este o curbă în plan sau în spaţiu. Se
vor analiza barele curbe plane pentru care axa longitudinală se află într-un singur plan , care
este şi plan de simetrie pentru bară.
Se pot întâlni numeroase aplicaţii tehnice de acest fel, ca batiurile unor maşini,
cârligele de macara, zalele lanţurilor, capetele de bielă, inelele rulmenţilor etc.
În multe cazuri barele curbe sunt solicitate de forţe coplanare, uneori însă forţele se
aplică perpendicular pe planul barei curbe.
Secţiunea transversală a barelor poate fi plină sau de forma unui contur deschis sau
închis.
La calculul barelor curbe cu secţiunea transversală plină se admite că prin deformaţie
bara îşi modifică forma secţiunii transversale într-o măsură neglijabilă.
La calculul barelor curbe cu pereţi subţiri cu contur deschis sau închis trebuie
considerată, de obicei, şi modificarea formei secţiunii transversale.
Având în vedere cazurile frecvent întâlnite în practică, se vor lua în discuţie numai
barele curbe plane solicitate de sarcini coplanare, aplicate în planul barei curbe, care este un
plan principal central de inerţie întrucât este şi plan de simetrie.
În cazul general, pentru situaţia luată în analiză, în secţiunile transversale ale barei
curbe apar eforturile secţionale forţă axială N , forţă tăietoare T şi moment încovoietor M i ,
deci se produce o solicitare compusă şi ar putea fi tratată corespunzător.
Cercetările experimentale au arătat că există două situaţii de analiză a barelor curbe, în
funcţie de raza de curbură ρ şi înălţimea secţiunii transversale h :
ρ
• ≥ 10 , reprezintă cazul barelor curbe cu rază mare de curbură şi experimental s-
h
a stabilit că, pentru definirea tensiunilor se pot aplica relaţiile de la bara dreaptă.
ρ
• ≤ 10 , reprezintă cazul barelor curbe cu rază mică de curbură şi experimental s-a
h
stabilit că utilizarea relaţiilor de la bara dreaptă conduce la erori de calcul. Ca urmare, studiul
tensiunilor trebuie realizat independent de rezultatele obţinute la bara dreaptă.

118
Rezistenţa materialelor II

9.2. TENSIUNI LA ÎNCOVOIEREA BARELOR CURBE CU


RAZĂ MICĂ DE CURBURĂ

Se consideră o bară curbă plană solicitată de sarcini coplanare (fig.9.1), planul barei
curbe conţine axa longitudinală şi este plan de simetrie pentru bară, deci axa z este axă
centrală principală.
Ipoteze
1) Materialul are o caracteristică liniar elastică, deci respectă legea lui Hooke.
2) Se consideră că efectul sarcinilor aplicate apare în secţiunile transversale numai
prin eforturile secţionale forţă axială N şi moment încovoietor M i .
Efectul forţei tăietoare T se neglijează, dar dacă se impune calculul tensiunilor
tangenţiale se admite ipoteza lui Juravski de la bara dreaptă şi tensiunile tangenţiale se pot
calcula conform relaţiei:
T ⋅ Sy
τ= (9.1)
by ⋅ I y

Fig.9.1

3) Este verificată ipoteza lui Bernoulli, experimental s-a confirmat valabilitatea


ipotezei pentru orice fel de bară curbă.
4) Experimental s-a stabilit că modificarea dimensiunilor secţiunilor transversale este
neânsemnată, deci este verificată ipoteza micilor deformaţii. Se neglijează astfel
compresiunea radială între fibrele longitudinale. Ca urmare, fiecare fibră longitudinală se află
în stare de întindere- compresiune simplă.

Studiul geometric al deformaţiilor

Se urmăreşte definirea deformaţiilor ce apar în cazul încovoierii barei curbe şi în acest


scop se izolează din bară un element infinit mic (fig.9.2), cuprins între două secţiuni
transversale ce formează unghiul elementar dϕ .
Înainte de deformare, parametrii geometrici ce caracterizează elementul considerat
sunt:
• ρ raza de curbură a barei,
• dϕ unghiul dintre secţiunile transversale ce delimitează elementul,
• ds lungimea fibrei ce trece prin centrele de greutate ale secţiunilor transversale.

119
Capitolul XI Bare curbe cu rază mică de curbură

Fig.9.2

Se analizează modul de deformare al elementului de bară, considerat sub acţiunea


eforturilor secţionale N şi M i . Se admite, pentru simplificarea raţionamentului, că la nivel
de element infinit mic secţiunea CD poate fi considerată fixă. Astfel, interesează stabilirea
poziţiei după deformare a secţiunii AB .
În baza ipotezei lui Bernoulli secţiunea AB rămâne şi după deformare plană, iar
poziţia ei finală A'' B '' se poate considera că este rezultatul unei deplasări în planul barei
curbe.
Ca urmare, deplasarea secţiunii AB se poate considera că este rezultatul unei translaţii
şi a unei rotaţii în jurul punctului ce a definit translaţia, centrul de greutate O al secţiunii
transversale.
Translaţia este dată de variaţia de lungime a fibrei ce trece prin centrele de greutate ale
secţiunilor transversale: OO ' = Δ ( ds ) .
Rotaţia este dată de variaţia unghiului dϕ dintre secţiunile transversale ce delimitează
elementul: Δ ( dϕ ) .
Se consideră o fibră oarecare EF la distanţa z de fibra ce trece prin centrul de
greutate al secţiunii transversale şi se urmăreşte stabilirea deformaţiei specifice liniare ε ,
exprimând lungimea fibrei înainte (EF ) şi după deformare E F ( '' ''
):
'' ''
EF − EF FF
ε= = (9.2)
EF EF
unde:
EF = ds (9.3)
'' ''
FF = FF ' + F 'F (9.4)

120
Rezistenţa materialelor II

Segmentele ce intervin în relaţiile (9.3) şi (9.4) se pot exprima în funcţie de parametrii


geometrici ce caracterizează elementul considerat:
EF = ds = ρd ϕ (9.5)
FF ' = Δ (ds ) = ε0 ⋅ ds = ε0 ⋅ (ρd ϕ) (9.6)
unde ε 0 reprezintă deformaţia specifică liniară a fibrei ce trece prin centrele de greutate ale
secţiunilor transversale.
''
F 'F = z ⋅ Δ (d ϕ) (9.7)
În funcţie de relaţiile (9.5), (9.6), (9.7) se prelucrează expresia deformaţiei specifice
liniare (9.2):
Δ (d ϕ)
ε0 ρ d ϕ + z Δ (d ϕ) ε0 ρ + d ϕ
ε= = (9.8)
(ρ − z ) d ϕ (ρ − z )
şi se face notaţia următoare:
Δ (d ϕ)
ω= (9.10)

unde ω reprezintă variaţia specifică a unghiului d ϕ .
Din relaţiile (9.8) şi (9.9) rezultă:
ε (ρ − z ) + z (ω + ε0 )
ε= 0 (9.11)
(ρ − z )
În relaţia (9.11) se notează :
β = ω + ε0 (9.12)
şi expresia (9.11) devine:
βz
ε = ε0 + (9.13)
ρ −z
Studiul geometric al deformaţiilor a permis definirea deformaţiei specifice liniare ε
(9.13), într-un punct oarecare din secţiunea transversală de coordonate ( y, z ) .
Parametrii necunoscuţi ε0 şi ω ce apar în relaţia (9.13) se vor determina din
condiţiile de respectare a ecuaţiilor de echivalenţă.

Legea fizică

Legea fizică (Hooke) face legătura între tensiuni şi deformaţii şi astfel deformaţiilor
specifice liniare ε le corespund tensiuni normale σ .
Întrucât, pe baza ipotezelor precizate, fibrele longitudinale ale barei curbe se află în
stare liniară de tensiune este valabilă relaţia:
σ = E ⋅ε (9.14)
Ţinând cont de expresia (9.13) se obţine din (9.14) o primă formă pentru expresia
tensiunii normale la încovoierea barelor curbe cu rază mică de curbură:
z
σ = E ε0 + E β (9.15)
ρ −z
Conform relaţiei (9.15) se constată că, tensiunile normale la încovoierea barelor curbe
cu rază mică de curbură nu mai au o distribuţie liniară ca în cazul barei drepte, iar parametrii
necunoscuţi ε0 şi β se vor stabili pe baza condiţiilor iniţiale, a cauzei care a determinat starea
de tensiune şi anume eforturile secţionale.

121
Capitolul XI Bare curbe cu rază mică de curbură

Ecuaţii de echivalenţă.

După cum se ştie, ecuaţiile de echivalenţă fac legătura între cauză şi efect, între
eforturile secţionale şi tensiunile normale.
Pentru exprimarea lor se consideră o secţiune transversală oarecare a barei curbe
(fig.9.3), în care apar eforturile secţionale N şi M i .
Într-un punct oarecare din secţiunea transversală, de coordonate ( y, z ) există
tensiunea normală σ definită de relaţia (9.15).
Torsorul forţelor elementare (σ ⋅ dA ) în centrul de greutate al secţiunii transversale
trebuie să fie reprezentat prin eforturile secţionale N şi M i .
Forţele elementare reprezintă un sistem de forţe paralele în spaţiu şi se pot scrie trei
ecuaţii de echivalenţă:
∑ Fx ⇒ N = ∫ σ ⋅ dA (9.16)
A

∑M y ⇒ M i = ∫ z ⋅ (σ ⋅ dA ) (9.17)
A

∑M z ⇒ 0 = ∫ y ⋅ (σ ⋅ dA ) (9.18)
A

Fig.9.3

Se prelucrează ecuaţiile de echivalenţă în funcţie de expresia tensiunii normale (9.15),


astfel se înlocuieşte relaţia (9.15) în ecuaţia (9.16) şi rezultă:
⎛ z ⎞⎟
N = ∫ ⎜⎜E ε0 + E β ⎟⎟ ⋅ dA =
⎜⎝ ρ − z ⎠⎟
A (9.19)
z
= E ε0 ∫ dA + E β ∫ ⋅ dA
A A
ρ −z
În relaţia (9.19) se fac următoarele notaţii:
∫ dA = A
A
(9.20)

unde A reprezintă aria secţiunii transversale şi


1 z
k= ∫ ⋅ dA (9.21)
AAρ−z
unde k reprezintă un coeficient ce ţine cont de geometria barei curbe.

122
Rezistenţa materialelor II

Cu notaţiile (9.20) şi (9.21) ecuaţia (9.19) se transformă astfel:

N = E ε0 A + E β k A (9.22)

Se prelucrează ecuaţia de echivalenţă (9.17) în funcţie de expresia (9.15) şi se obţine:

⎛ z ⎞
Mi = ∫ ⎜⎜⎜⎝E ε0 + E β ρ − z ⎟⎠⎟⎟⎟ ⋅ zdA =
A (9.23)
z
= E ε0 ∫ zdA + E β ∫ z ⋅ dA
A A
ρ −z
Întrucât:
∫ z ⋅ dA = S
A
y (9.24)

reprezintă momentul static al secţiunii transversale în raport cu axa ce trece prin centrul de
greutate, rezultă că: S y = 0 şi ecuaţia (9.23) are forma următoare:

z
Mi = E β ∫ z ⋅ dA (9.25)
A
ρ −z

Relaţia (9.25) se poate transforma astfel:

z −ρ +ρ
Mi = E β ∫ z ⋅ dA =
A
ρ −z
⎡ ⎤ (9.26)
ρ −z z
= E β ⎢⎢−∫ z dA + ρ ∫ dA⎥⎥
ρ −z ρ −z ⎥
⎣⎢ A A ⎦

şi în final se obţine forma finală a ecuaţiei de echivalenţă:

Mi = E β ρ Ak (9.27)

Se prelucrează ecuaţia de echivalenţă (9.18) folosind expresia (9.15) şi rezultă:

⎛ ⎞
⎜⎜E ε + E β z ⎟⎟ ⋅ ydA =
0= ∫ ⎜⎝ 0
ρ − z ⎠⎟⎟
A (9.28)
yz
= E ε0 ∫ ydA + E β ∫ ⋅ dA
A A
ρ −z
Întrucât S z = ∫ y ⋅ dA = 0 relaţia (9.28) devine:
A
yz
Eβ∫ ⋅ dA = 0 (9.29)
A
ρ −z

Ecuaţia (9.29) se transformă pe baza unor artificii matematice simple:

123
Capitolul XI Bare curbe cu rază mică de curbură

yz y (z + ρ − ρ )
Eβ∫ ⋅ dA = E β ∫ ⋅ dA =
A
ρ −z A
ρ − z
⎛ ρ − z ⎞⎟ ρ
E β ∫ y ⎜⎜− ⎟⎟dA +E β ∫ y dA = (9.30)
⎜⎝ ρ − z ⎠⎟ ρ − z
A A
1
= Eβ∫ y z dA = 0
A 1−
ρ
z
Întrucât  1 este valabilă următoarea aproximare:
ρ
⎛ ⎞
1
≅ ⎜⎜1 + z ⎟⎟ (9.31)
1−
z ⎜⎝ ρ ⎠⎟⎟
ρ
şi ecuaţia (9.30) se poate transforma astfel:

yz y (z + ρ − ρ )
Eβ∫ ⋅ dA = E β ∫ ⋅ dA =
A
ρ −z A
ρ − z
1 ⎛ z ⎞⎟
Eβ∫ y ⎜
z dA ≅ E β ∫ y ⎜⎜⎝1 + ρ ⎟⎠⎟⎟dA = (9.32)
A 1− A
ρ
1
Eβ∫ ydA + E β ∫ z y dA = I y z = 0
A
ρ A
Ecuaţia de echivalenţă (9.18) a condus la expresia (9.32), care exprimă necesitatea ca
axele y şi z ale secţiunii transversale să fie axe principale centrale de inerţie, condiţie care
este îndeplinită prin ipoteză, axa z este axă de simetrie.
Din ecuaţiile de echivalenţă (9.16), (9.17) aduse în forma finală (9.22), (9.27) se pot
preciza parametrii necunoscuţi β şi ε0 :
Mi N M
Eβ = , E ε0 = − i (9.33)
ρ Ak A ρA

Înlocuind relaţiile (9.33) în expresia (9.15), se obţine forma finală a tensiunii normale
la încovoierea barelor curbe cu rază mică de curbură:

N Mi M z
σ= − + i ⋅ (9.34)
A ρA ρAk ρ − z

Pe baza expresiei (9.34) se poate stabili poziţia axei neutre, conform definiţiei ca locul
geometric al punctelor din secţiune pentru care tensiunea normală este zero:

N Mi M z
− + i ⋅ =0 (9.35)
A ρA ρAk ρ − z

Din condiţia (9.35) se obţine că axa neutră este paralelă cu axa centrală y , iar tăietura
pe axa z are următoarea expresie:

124
Rezistenţa materialelor II

ρk (M i − ρN )
z0 = (9.36)
(1 + k ) M i − ρkN

Cunoscând expresia tensiunii normale (9.34) şi poziţia axei neutre (9.36) se poate trasa
distribuţia tensiunilor normale din secţiunea transversală (fig.9.4) şi se constată că tensiunea
maximă apare în fibra cea mai apropiată de centrul de curbură. al barei curbe.
În cazul încovoierii pure, pentru N = 0 , se notează excentricitatea axei neutre cu e şi
expresia ei se obţine din relaţia (9.36):
ρk
e= (9.37)
1+k

Fig.9.4

Aplicarea relaţiei de calcul (9.34) pentru tensiunea normală presupune calculul


coeficientului k (9.21) şi se stabileşte o relaţie aproximativă, care se foloseşte uşor, iar
rezultatele obţinute sunt satisfăcătoare:
1 z 1 z 1
k= ∫ ⋅ dA = ∫ ⋅ ⋅ dA (9.38)
A ρ −z A ρ 1− z
ρ
şi ţinând cont de aproximarea (9.31) rezultă:
1 z⎛ z⎞ 1 ⎡⎢ 1 ⎤

k ≅ ∫ ⎜⎜1 + ⎟⎟⎟dA = ⎢ ∫ zdA + ∫ z 2
dA⎥ (9.39)
A A ρ⎝ ⎜ ρ⎠⎟ ρA ⎢ A ρ A ⎥
⎣ ⎦
sau:
1 Iy
k≅ (9.40)
ρ A
şi în final:
⎛ iy ⎞⎟2
k ≅ ⎜⎜ ⎟⎟ (9.41)
⎜⎝ ρ ⎠⎟
Iy
unde: iy2 = reprezintă raza de inerţie în raport cu axa y .
A
De multe ori se preferă exprimarea tensiunii normale în funcţie de distanţa la axa
neutră. În acest scop, conform figurii.9.5, se fac următoarele notaţii:
e este excentricitatea axei neutre la încovoiere pură,
d1, d2 reprezintă distanţele de la fibrele extreme la axa neutră,

125
Capitolul XI Bare curbe cu rază mică de curbură

R1, R2 sunt razele de curbură ale fibrelor extreme,


r este raza de curbură a axei neutre.

Fig.9.5

Se urmăreşte exprimarea parametrilor z, k, ρ din relaţia (9.34) în funcţie de noile


elemente geometrice e, r, z ' . Astfel se pot stabili următoarele expresii:
z = z' +e (9.42)

ρ = r +e (9.43)

e
k= (9.44)
ρ
Relaţiile (9.42), (9.43), (9.44) se înlocuiesc în (9.34) şi rezultă:

Mi Mi z' +e
σ =− + ⋅
e ( =
(r + e ) A (r + e ) A r + e ) − (z ' + e )
r
Mi M r z' +e
=− + i⋅ ⋅
(r + e ) A Ae r + e r − z '

Mi M r + z' − z' z' +e


σ =− + i⋅ ⋅ =
(r + e ) A Ae r +e r − z'
Mi M r − z' z' +e
=− + i⋅ ⋅ + (9.45)
(r + e ) A Ae r + e r − z '
Mi z' z' +e
+ ⋅ ⋅
Ae r + e r − z '

După simplificări din forma (9.45) se obţine:

126
Rezistenţa materialelor II

Mi z ' ⎛⎜ z ' + e ⎞⎟
σ= ⋅ ⎜1 + ⎟ (9.46)
Ae r + e ⎜⎝ r − z ' ⎠⎟⎟
şi în final tensiunea normală la încovoierea pură a barei curbe cu rază mică de curbură are
următoarea expresie:
M z'
σ= i⋅ (9.47)
Ae r − z '
Dacă în secţiunea transversală apare şi efortul secţional forţă axială tensiunea normală
se calculează cu relaţia următoare:
N M z'
σ= + i⋅ (9.48)
A Ae r − z '
Tensiunile normale din fibrele extreme se stabilesc pe baza relaţiei (9.48) şi rezultă:
z ' = d1 , r − z ' = r − d1 = R1 ⇒
N M d
σmax = + i⋅ 1 (9.49)
A Ae R1

z ' = −d2 , r − z ' = r + d2 = R2 ⇒


N M i d2
σmin = − ⋅ (9.50)
A Ae R2

Aplicarea relaţiilor (9.49) şi (9.50) implică calculul excentricităţii axei neutre:


e = ρ −r (9.51)
unde r este raza de curbură a axei neutre.
Pentru calculul razei de curbură a axei neutre sunt stabilite relaţii de calcul în funcţie
de forma secţiunii transversale:
• secţiunea dreptunghiulară:
h
r= (9.52)
R
ln 2
R1
sau relaţia aproximativă:
R
r≅ (9.53)
h2
1+
12R2

• secţiunea circulară:

r=
1
2
(
R + R2 − d 2 ) (9.54)

Utilizarea relaţiilor (9.49) şi (9.50) pentru calculul tensiunilor normale din fibrele
extreme este mai comodă şi se evită, în acest mod, calculul aproximativ al coeficientului k.

127
Rezistenţa materialelor II

BIBLIOGRAFIE

1. Beschia,N., Rezistenţa materialelor, Capitole speciale, Ed.didactică.şi pedagogică,


Bucureşti,1971
2. Bia C., Ilie V., Soare M.V.- Rezistenţa materialelor şi teoria elasticităţii, Ed.Didactică şi
pedagogică, Bucureşti, 1983
3. Bologa O., Dimofte A. – Elemente de inginerie mecanica. Rezistenţa materialelor.
Editura “Evrika” Brãila 2002.
4. Bologa O., Dimofte A. – Elemente de inginerie mecanica. Solicitãrile solidelor
deformabile. Editura “Evrika” Brãila 2002.
5. Bologa O., Dimofte A. , Elemente de Inginerie Mecanică – Solicitările solidelor
deformabile. Aplicaţii cu MDSolids. ISBN Editura EVRIKA Brăila 2004, ISBN973-641-
059-5
6. Buzdugan Ghe., Blumenfeld M.- Calculul de rezistenţă al pieselor de maşini, Editura
tehnică, Bucureşti, 1979.
7. Dimofte A., Bologa O., Rezistenţa Materialelor, vol I, Editura EVRIKA Brăila, 2001,
ISBN 973-8052-85-8.
8. Dimofte A., Bologa O., Încercări mecanice.Experimente şi prelucrări de date,
EDITURA FUNDAŢIEI UNIVERSITARE “Dunărea de Jos” Galaţi 2004, ISBN 973-627-
113-7.
9. Dimofte A., Bologa O., Rezistenţa materialelor, Curs, aplicaţii şi experimente de
laborator, Manual pentru studenţii de la profilul Inginerie electrică, EDITURA FUNDAŢIEI
UNIVERSITARE “Dunărea de Jos” Galaţi 2004, ISBN 973-627-122-6.
10. Dimofte A., Bologa O., Ioniţă B. , Rezistenţa materialelor., vol.II, Elasticitate,
EVRIKA Brăila 2002 ISBN 973-641-028-5.
11. Dimofte A., Bologa O., Rezistenţa Materialelor, vol III, Editura EVRIKA Brăila, 2003,
ISBN 973-641- 041-2.
12. Dimofte A., Bologa O., IoniţăB., Rezistenţa materialelor I, Solicitările
barelor.Elasticitate, Editura ZIGOTTO Galaţi 2005, ISBN 973-87236-0-4.
13. Dimofte A., Bologa O., Rezistenţa materialelor II, Structuri nedeterminate. Solicitări
complexe, Editura ZIGOTTO Galaţi 2005, ISBN 973-87236-7-1.
14. Dimofte A., Bologa O., Rezistenţa materialelor II, Structuri nedeterminate. Solicitări
complexe, Editura ZIGOTTO Galaţi 2006, ISBN 973-87793-0-8, Ediţie revăzută.
15. Deutsch I.,- Rezistenţa materialelor, Ed. Didactică şi pedagogică, Bucureşti, 1976
16. Massonet,Ch., Deprez,G., ş.a., Calculul structurilor la calculatoare electronice, Editura
tehnică, Bucureşti,1972,
17. Ponomariov S.D., Biderman V.L., Liharev C.K., ş.a.- Calculul de rezistenţă în
construcţia de maşini, vol.I, Editura tehnică, Bucureşti, 1960
18. Posea N., Rezistenţa materialelor, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1979

128
PROBLEME PENTRU EVALUAREA CUNOŞTIINŢELOR LA DISCIPLINA
REZISTENŢA MATERIALELOR

1) Expresia energiei de deformaţie din forţă axială U ( N ) .

τ2 N2 σ2 N2
1) U ( N ) = ∫ x dV = ∫ dx 2) U ( N ) = ∫ x dV = ∫ dx
V
2E l
2 EA V
2E l
2 EA
σ x2 M y2
3) U ( N ) = ∫ dV = ∫ dx
V
2E l
2 EI y

2) Expresia energia de deformaţie din forfecare U (Tz ) ,U T .


( y)
2
Tz2 A Sy
1) U (Tz ) = ∫ k y dx , k y = 2 ∫ 2 dA
l
2GA I y A by
Ty2 A S z2
U T = ∫ kz
I z2 ∫A bz2
dx , k z = dA
( y) l
2GA

Tz2 A S z2
2) U (Tz ) = ∫ k z dx , k y = 2 ∫ by2 dA
l
2GA Iy A

Ty2 A S z2
U T = ∫ kz
I y2 ∫A bz2
dx , k z = dA
( y) l
2GA

Tz2 A S2
3) U T = ∫ ky dx , k y = 2 ∫ 2z dA
( y) l
2GA I y A by
Ty2
A S z2
U T = ∫ ky
( y ) l 2GA dx , k z = I z2 ∫A by2 dA

1
3) Energia de deformaţie din răsucire U ( M t ) .

τ2 M t2 σ2 M t2
1) U( Mt ) = ∫ dV = ∫ dx 2) U( Mt ) = ∫ dV = ∫ dx
V
2G l
2GI p V
2G l
2GI y
τ 2 M y2
3) U( Mt ) = ∫ dV = ∫ dx
V
2G l
2GI y

4) Energia de deformaţie din încovoiere U


( M y ) ,U ( M z ) .

σ y2 M y2
1) U
( M y ) = V∫ 2 E dV = ∫l 2 EI y dx
σ x2
M z2
U M =∫
( y ) V 2 E dV = ∫l 2 EI z dx

σ x2 M y2
2) U
( M y ) = V∫ 2 E dV = ∫l 2 EI y dx
σ x2 M z2
U(M z ) = ∫ dV = ∫ dx
V
2E l
2 EI z

σ x2 M y2
3) U =∫ dV = ∫ dx
(M y ) V
2E l
2 EI z
σ z2 M z2
U(M z ) = ∫ dV = ∫ dx
V
2E l
2 EI y

5) Relaţia generală de calcul pentru deplasările liniar-elastice, conform teoremei lui


Castigliano.

N ∂N T ∂Tz Ty ∂Ty
Δk = ∑ ∫ dx + ∑ ∫ k z z dx + ∑ ∫ k y dx +
EA ∂Fk GA ∂Fk GA ∂Fk
1)
M y ∂M y M z ∂M z M ∂M t
+∑∫ dx + ∑ ∫ dx + ∑ ∫ t dx
EI z ∂Fk EI z ∂Fk EI y ∂Fk

2
N ∂N Ty ∂Tz T ∂Ty
Δk = ∑ ∫ dx + ∑ ∫ k y dx + ∑ ∫ k z z dx +
EI y ∂Fk GA ∂Fk GA ∂Fk
2)
M y ∂M y M z ∂M z M ∂M t
+∑∫ dx + ∑ ∫ dx + ∑ ∫ t dx
EI y ∂Fk EI p ∂Fk EI z ∂Fk

N ∂N T ∂Tz Ty ∂Ty
Δk = ∑ ∫ dx + ∑ ∫ k y z dx + ∑ ∫ k z dx +
EA ∂Fk GA ∂Fk GA ∂Fk
3)
M y ∂M y M z ∂M z M ∂M t
+∑∫ dx + ∑ ∫ dx + ∑ ∫ t dx
EI y ∂Fk EI z ∂Fk EI p ∂Fk

6) Relaţia Mohr-Maxwell pentru calculul deplasărilor liniar-elastice:

NN k Ty t yk Tt
Δk = ∑ ∫ dx + ∑ ∫ k z dx + ∑ ∫ k y z zk dx +
EA GI z GA
1)
M t mtk M y m yk M m
+∑∫ dx + ∑ ∫ dx + ∑ ∫ z zk dx
GI p EI z EI y

Nnk Ty t yk Tt
Δk = ∑ ∫ dx + ∑ ∫ k z dx + ∑ ∫ k y z zk dx +
EA GA GA
2)
Mm M m M m
+ ∑ ∫ t tk dx + ∑ ∫ dx + ∑ ∫ z zk dx
y yk
GI p EI y EI z

Nnk Ty t yk Tt
Δk = ∑ ∫ dx + ∑ ∫ k z dx + ∑ ∫ k y z zk dx +
EA GI y GA
3)
M t mtk M y m yk M m
+∑∫ dx + ∑ ∫ dx + ∑ ∫ z zk dx
GI y EI y EI p

7) Relaţia Mohr-Maxwell în baza procedeului Mohr-vereşceaghin.

Ω N nkC ΩTy t ykC ΩT t zkC


Δk = ∑ + ∑ kz + ∑ ky z +
EA GA GA
1)
Ω M t m ykC Ω M z m ykC Ω M t mzkC
+∑ +∑ +∑
GI p EI y EI z

3
Ω N nkC ΩTy t ykC ΩT t zkC
Δk = ∑ + ∑ kz + ∑ ky z +
EA GI y GA
2)
Ω M t mtkC Ω M y m ykC Ω M z mzkC
+∑ +∑ +∑
GI z EI p EI z

Ω N nkC ΩTy t ykC ΩT t zkC


Δk = ∑ + ∑ kz + ∑ ky z +
EA GA GA
3)
Ω M t mtkC Ω M y m ykC Ω M z mzkC
+∑ +∑ +∑
GI p EI y EI z

8) Relaţia de calcul pentru deplasarea δ ij .

ni ni t yi t yj t zi t zj
δ ij = ∑ ∫ dx + ∑ ∫ k z dx + ∑ ∫ k y dx +
EA GA GA
1)
mti mtj m yi mzj m yi mzj
+∑∫ dx + ∑ ∫ dx + ∑ ∫ dx
GI p EI y EI z

ni n j t yi t yj t zi t zj
δ ij = ∑ ∫ dx + ∑ ∫ k z dx + ∑ ∫ k y dx +
EI z GA GA
2)
mti mtj m yi m yj mzi mzj
+∑∫ dx + ∑ ∫ dx + ∑ ∫ dx
GI p EI z EI p

ni n j t yi t yj t zi t zj
δ ij = ∑ ∫ dx + ∑ ∫ k z dx + ∑ ∫ k y dx +
EA GA GA
3)
mti mtj m yi m yj mzi mzj
+∑∫ dx + ∑ ∫ dx + ∑ ∫ dx
GI p EI y EI z

4
9) Relaţia de calcul pentru δ i 0 deplasarea punctului de aplicaţie a necunoscutei X i
pe direcţia X i , deplasare produsă de sarcinile exterioare aplicate pe sistemul de bază.

M 0 mi
1) δ i 0 = ∑ ∫ dx
EI

m0 mi
2) δi0 = ∑ ∫ dx
EI

M 0M i
3) δ i 0 = ∑ ∫ dx
EI

10) Ecuaţia celor trei momente (ecuaţia Clapeyron) în cazul general.

li ⎛l l ⎞ l ⎛ A' A'' ⎞
1) M i −2 + 2 ⎜ i + i +1 ⎟ M i + i + 2 M i +1 + 6 ⎜ i + i ⎟ = 0
Ii ⎝ I i I i +1 ⎠ I i +1 ⎝ Ii Ii +2 ⎠

li ⎛l l ⎞ l ⎛ A' A'' ⎞
2) M i −1 + 2 ⎜ i + i +1 ⎟ M i + i +1 M i +1 + 6 ⎜ i + i ⎟ = 0
Ii ⎝ I i I i +1 ⎠ I i +1 ⎝ I i I i +1 ⎠

li ⎛l l ⎞ l ⎛ A' A'' ⎞
3) M i −1 + 2 ⎜ i + i +1 ⎟ M i + 2 + i + 2 M i + 2 + 6 ⎜ i + i ⎟ = 0
Ii ⎝ I i I i +1 ⎠ I i +1 ⎝ I i I i +1 ⎠

11) Tensiunea normală pentru solicitarea compusă încovoiere simplă cu forţă


axială.

1) 2) 3)

N M yz N Mzz N M yz
σ= + σ= + σ= −
A Iy A Iy A Iy

5
12) Tensiunile normale din fibrele extreme atunci când axa neutră este axă de
simetrie, pentru solicitarea compusă încovoiere simplă cu forţă axială.

N My N My
1) σ max = − + , σ min = −
A Wy A Wy

N My N My
2) σ max = − , σ min = +
A Wy A Wy

N My N My
3) σ max = + , σ min = −
A Wy A Wy

13) Tensiunea normală în secţiunea transversală pentru cazul solicitării compuse de


întindere sau compresiune excentrică.

N M yz Mz y
1) σ= − +
A Iy Iz

N Myz Mz y
2) σ= + +
A Iy Iz

N M yz Mz y
3) σ =− + −
A Iy Iz

14) Relaţiile de calcul pentru tensiunile extreme în cazul solicitării compuse de


întindere sau compresiune excentrică la secţiunile dreptunghiulară, I şi U.

N My Mz
1 ⇒ σ max = + −
A Wy Wz
1)
N My Mz
2 ⇒ σ min = + +
A Wy Wz

6
N My Mz
1 ⇒ σ max = − − +
A Wy Wz
2)
N My Mz
2 ⇒ σ min = − −
A Wy Wz

N My Mz
1 ⇒ σ max = + +
A Wy Wz
3)
N My Mz
2 ⇒ σ min = − −
A Wy Wz

15) Tensiunea normală în cazul solicitării de încovoiere oblică şi strâmbă.

M yz Mzy Myz Mzy Myy Mzz


1) σ = − 2) σ = − − 3) σ = −
Iy Iz Iy Iz Iy Iz

16) Relaţiile de calcul pentru tensiunile normale extreme în cazul secţiunilor


transversale dreptunghiulară, I sau U

My Mz My Mz
1) σ max = − , σ min = +
Wy Wz Wy Wz

My Mz My Mz
2) σ max = + , σ min = − −
Wy Wz Wy Wz

Mz My My Mz
3) σ max = + , σ min = −
Wy Wz Wy Wz

7
17) Teoria tensiunilor tangenţiale maxime în cazul barei drepte.

1) σ ech = σ 2 + 3τ 2 2) σ ech = 0,5σ + 0,5 σ 2 + 4τ 2 3) σ ech = σ 2 + 4τ 2

18) Condiţia de rezistenţă în cazul arborilor solicitaţi la încovoierecu răsucire.

M ech
1) σ ech = ≤ σa
W
M
2) σ ech = t ≤ σ a
W
M
3) σ ech = ech ≤ σ a
Wp

19) Expresia momentului încovoietor echivalent conform teoriei tensiunilor


tangenţiale maxime.

1) M ech = M i2 + M z2 2) M ech = M i2 + M t2 3) M ech = M y2 + M t2

20) Forţa critică de flambaj a barelor zvelte solicitate la compresiune.

π 2 EI min π 2 EI z π 2 EI min
1) FCR = 2) FCR = 3) FCR =
l2 l 2f l 2f

21) Tensiunea critică de flambaj în domeniul elastic.

π 2E
1) σ CR = 2) σ CR = a − bλ 3) σ CR = A + Bλ + C λ 2
λ2

8
22) Relaţia de definiţie pentru multiplicatorul dinamic , ψ , în cazul solicitării prin
şoc.
F σ st Δ f
1) ψ = = = =
Q σ Δ st f st

F σ Δ f
2) ψ= = = =
Q σ st Δ st f st

Q σ Δ f
3) ψ = = = =
F σ st Δ st f st

23) Expresia multiplicatorul dinamic , ψ , în cazul solicitării prin şoc atunci când o
greutate cade de la înălţimea H .

2H
1) ψ = 1 + 1 −
f st

2 f st
2) ψ = 1 + 1 +
H

2H
3) ψ = 1 + 1 +
f st

24) Ecuaţia lui Laplace în cazul vaselor de rotaţie cu pereţi subţiri solicitate la
presiune interioară p

Nϕ Nθ
1) + =p
R1 R2

Nϕ Nθ
2) − =p
R1 R2

Nϕ Nθ
3) + = −p
R1 R2

9
25) Relaţiile de calcul pentru tensiunile din peretele vasului de rotaţie solicitat la
presiune interioară.

Nθ Nϕ
1) σ θ = − , σϕ =
h h

Nθ Nϕ
2) σ θ = , σϕ =
h h

Nθ Nϕ
3) σ θ = − , σϕ = −
h h

26) Relaţiile finale pentru tensiunilor normale σ r şi σ θ în cazul tuburilor cu pereţi


groşi solicitaţi la presiune interioară pi şi presiune exterioară pe .

pi Ri2 − pe Re2 ( pi − pe ) Ri2 Re2


σr = + 2
Re2 − Ri2 Re − Ri2 r 2
1)
pi Ri2 − pe Re2 ( pi − pe ) Ri2 Re2
σθ = − 2
Re2 − Ri2 Re − Ri2 r 2

pi Ri2 + pe Re2 ( pi − pe ) Ri2 Re2


σr = − 2
Re2 + Ri2 Re − Ri2 r 2
2)
pi Ri2 − pe Re2 ( pi − pe ) Ri2 Re2
σθ = + 2
Re2 − Ri2 Re + Ri2 r 2

pi Ri2 − pe Re2 ( pi − pe ) Ri2 Re2


σr = − 2
Re2 − Ri2 Re − Ri2 r 2
3)
pi Ri2 − pe Re2 ( pi − pe ) Ri2 Re2
σθ = + 2
Re2 − Ri2 Re − Ri2 r 2

10
27) Expresia deplasării radiale u pentru un punct din secţiunea transversală în
cazul tuburilor cu pereţi groşi solicitaţi la presiune interioară pi şi presiune exterioară pe .

1 + μ ( pi − pe ) Ri Re 1
2 2
1 − μ pi Ri2 − pe Re2
1) u = ⋅r + ⋅
E Re2 − Ri2 E Re2 − Ri2 r

1 − μ ( pi − pe ) Ri Re 1
2 2
1 + μ pi Ri2 − pe Re2
2) u = ⋅ r + ⋅
E Re2 − Ri2 E Re2 − Ri2 r

1 + μ ( pi − pe ) Ri Re 1
2 2
1 − μ pi Ri2 − pe Re2
3) u = − ⋅ r − ⋅
E Re2 − Ri2 E Re2 − Ri2 r

28) Expresia momentului de răsucire în cazul răsucirii barelor de secţiune


necirculară.

1) M t = −2∫ U ⋅ dA 2) M t = 2∫ U ⋅ dA 3) M t = ∫ U ⋅ dA
A A A

29) Expresia finală a tensiunii normale la încovoierea barelor curbe cu rază mică de
curbură.

N Mi M z
1) σ =− − − i ⋅
A ρA ρAk ρ − z

N Mi M z
2) σ= − − i ⋅
A ρA ρAk ρ + z

N Mi M z
3) σ= − + i ⋅
A ρA ρAk ρ − z

11
30) Expresiile de calcul pentru tensiunile maxime şi minime la încovoierea barelor
curbe cu rază mică de curbură.

N M d N M i d2
1) σmax = + i⋅ 1 σmin = − ⋅
A Ae R1 A Ae R2

N M d N M i d2
2) σmax = − + i⋅ 1 σmin = − − ⋅
A Ae R1 A Ae R2

N M i d1 N M i d2
3) σmax = − ⋅ σmin = − − ⋅
A Ae R1 A Ae R2

12
RĂSPUNSURI CORECTE

1) 2
2) 1
3) 1
4) 2
5) 3
6) 2
7) 3
8) 3
9) 1
10) 2

11) 1
12) 3
13) 2
14) 3
15) 1
16) 2
17) 3
18) 1
19) 2
20) 3

21) 1
22) 2
23) 3
24) 1
25) 2
26) 3
27) 1
28) 2
29) 3
30) 1

13