Octavian GROZA

Ionel MUNTELE

GEOGRAFIE UMANĂ GENERALĂ
- note de curs -

Departamentul de Geografie Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” Iaşi – 2005

Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” Facultatea de Geografie-Geologie Departamentul de Geografie Catedra de Geografie umană şi Geografie regională

Autori: prof. univ. dr. Ionel Muntele conf. univ. dr. Octavian Groza

Referenţi: prof. dr. Alexandru Ungureanu prof. dr. Vasile Nimigeanu

Iaşi, 2005

2

Tabla de materii

TABLA DE MATERII ............................................................................................................................................ 3 I. GEOGRAFIA UMANĂ – COORDONATE GENERALE ............................................................................ 5 1. SPAŢIUL TERESTRU ŞI SPAŢIUL GEOGRAFIC ...................................................................................................... 6 2. SPATIU SI PUTERE .............................................................................................................................................. 9 3. OBIECTUL ŞI METODA GEOGRAFIEI UMANE................................................................................................... 12 4. EPISTEMOLOGIA GEOGRAFIEI UMANE .............................................................................................................. 15 4.1. Coordonate epistemologice în evoluţia geografiei umane ........................................................................................ 17 5. EVOLUTIA GEOGRAFIEI: DE LA ANSAMBLU DE CUNOSTINTE LA STIINTA......................................................... 31 5.1. Geografia antică ......................................................................................................................................... 32 5.2. Geografia Evului Mediu timpuriu şi a Renaşterii.............................................................................................. 35 5.3. Geografia modernă...................................................................................................................................... 37 6. GEOGRAFIE FIZICĂ ŞI GEOGRAFIE UMANĂ ..................................................................................................... 42 6.1. Geografie fizică şi geografie umană – o divizare arbitrară şi periculoasă ................................................................. 46 6.2. Geografia regională – expresie a unităţii geografiei ? .......................................................................................... 52 7. SINTEZA EVOLUŢIEI CONCEPTUALE A GEOGRAFIEI UMANE: DE LA SPAŢIU LA TERITORIU ...................... 59 7.1. Ştiinţa locurilor sau puterea idiografiei ............................................................................................................ 61 7.2. De la descrierea locurilor la descrierea mediilor ca determinante absolute ................................................................. 62 7.3. De la peisaje la regiuni sau victoria taxonilor.................................................................................................... 63 7.4. Inventarea spaţiului geografic......................................................................................................................... 65 7.5. De la spaţiu la teritoriu sau redescoperirea locurilor............................................................................................ 67 7.6. Teritoriul ca rezultat al procesului de diferenţiere – exemplu de abordare umanistă ................................................... 69 II. TAXONOMIA GEOGRAFIEI UMANE ..................................................................................................... 74 1. CRITERIUL SCĂRII DE ANALIZĂ .................................................................................................................... 76 1.1. Macrogeografia........................................................................................................................................... 76 1.2. Microgeografia............................................................................................................................................ 77 1.3. Mezogeografia ............................................................................................................................................ 77 2. CRITERIUL SUPORTULUI FILOSOFIC ŞI TEORETIC....................................................................................... 77
Geografia deterministă.....................................................................................................................................................78 Geografia posibilistă........................................................................................................................................................78 Geografia pozitivistă .......................................................................................................................................................78 Geografia neopozitivistă ...................................................................................................................................................79 Geografia umanistă.........................................................................................................................................................79 Geografia marxistă.........................................................................................................................................................80 Geografia radicală ..........................................................................................................................................................80 Geografia structuralistă....................................................................................................................................................80

3

3. CRITERIUL OBIECTULUI DE STUDIU ............................................................................................................ 81 3.1. Geografia teoretică şi metodologică .................................................................................................................. 81
Epistemologia geografiei ...................................................................................................................................................81 Istoria geografiei .............................................................................................................................................................81 Metodologia cercetărilor geografice .......................................................................................................................................81 Analiza spaţială............................................................................................................................................................81

3.2. Geografia economică .................................................................................................................................... 82
Geografia rurală..........................................................................................................................................................85 Geografia industriei ....................................................................................................................................................87 Geografia transporturilor............................................................................................................................................90 Geografia schimburilor comerciale .............................................................................................................................93

3.3. Geografia istorică........................................................................................................................................ 93 3.4. Geografia matematică .................................................................................................................................. 93 3.5. Geografia socială şi culturală......................................................................................................................... 93
Geografia populaţiei.....................................................................................................................................................97 Geografia aşezărilor umane .........................................................................................................................................99 Geografia alimentaţiei.................................................................................................................................................102 Geografia medicală ....................................................................................................................................................103 Geografia sportului ....................................................................................................................................................103 Necrogeografia.........................................................................................................................................................103 Geografia religiilor....................................................................................................................................................103 Cronogeografia.........................................................................................................................................................104 Geografia riscurilor...................................................................................................................................................104

3.6. Geografia politică...................................................................................................................................... 104
Geografia electorală..................................................................................................................................................105 Geografia militară.....................................................................................................................................................105

3.7. Geografia aplicată..................................................................................................................................... 105 BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ ................................................................................................................................ 106

4

I. GEOGRAFIA UMANĂ – COORDONATE GENERALE
« Geografia este această ştiinţă sublimă care citeşte în cer imaginea Pămîntului ». Claudius Ptolemæus

Orice ştiinţă se defineşte printr-un obiect de studiu şi printr-un ansamblu de concepte şi de metode indispensabile asigurării unui rol distinct în câmpul cunoaşterii. Deşi în calitate de ansamblu de cunoştinţe despre locuri şi oameni geografia are o istorie care depăşeşte două milenii, statutul său de ştiinţă şi de disciplină academică în adevăratul sens al cuvîntului este mult mai recent. Abia în a doua jumătate a secolului al XIX-lea geografia începe să fie prezentă în universităţi ca ştiinţă de sine stătătoare şi să beneficieze de instituţii proprii. Conform etimologiei sale (gr. gê = pămînt, teluric şi gr. graphê = scriere, însemnare), geografia ar avea drept menire descrierea planetei. Aflată însă la interferenţa a două mari domenii –cel natural şi cel social–, geografia se deosebeşte de alte ştiinţe prin dificultatea stabilirii unor limite clare a obiectului său de studiu care se confundă de obicei cu distribuţia spaţială a fenomenelor naturale şi socio-umane. Chiar şi la acest nivel elementar, acela de descriere a realităţii, obiectul său de studiu se revelează a fi de o complexitate covîrşitoare, imposibil de cuprins în sfera unui singur ansamblu de ştiinţe. Din această cauză geografia nu a fost multă vreme acceptată ca o ştiinţă în toate puterea cuvîntului, de unde un oarecare sentiment de nesiguranţă în rîndul geografilor care, în perioada modernă, au dificultăţi din ce în ce mai mari în a-şi defini propria disciplină. Diviziunea deja clasică între geografia fizică şi geografia umană, relativ arbitrară, efectuată în primul rând pe diferenţieri metodologice şi mai puţin pe diferenţieri conceptual-teoretice, este doar un element care ilustrează dificultăţile de definire a obiectului său de studiu. Dacă amintim şi faptul că în evoluţia sa geografia a fost obligată să integreze metode, teorii şi concepte puse în operă de celelalte ştiinţe ale naturii şi societăţii, devine clar faptul că geografia este privită cu neîncredere de către acestea, care îşi arogă dreptul de a-i contesta statutul de ştiinţă veritabilă, considerînd-o ca pe o disciplină de rang secund. Ca orice ştiinţă dominată însă, geografia, prin apelul masiv la modelele teoretice şi la metodele complexe dezvoltate în cadrul celorlalte ştiinţe, s-a constituit ca o ştiinţă vitală de interfaţă, poziţie extrem de favorabilă în contextul actual al inter- şi transdisciplinarităţii. Dacă din conflictul constructiv cu restul ştiinţelor geografia a ieşit mai puternică, nu acelaşi lucru se poate spune şi de spre rezultatul tensiunilor existente în propriul sistem de discipline. Astfel geografii fizicieni sînt tentaţi să o considere o ştiinţă preponderent naturală, vecină geologiei sau

5

biologiei, pe cînd geografii umanişti îi atribuie calificativul de ştiinţă socială. Aparent ireconciliabile, cele două opţiuni tind să conducă spre une fel de război fratricid, omiţîndu-se faptul că geografia este ordonată în jurul aceluiaşi concept central: spaţiul terestru. 1. Spaţiul terestru şi spaţiul geografic (după A. Bailly, 1998) Spaţiul se află în centrul dezbaterilor referitoare la obiectul de studiu al geografiei. Chiar dacă spaţiul este revendicat sub o formă sau alta şi de alte discipline, geografia se detaşează tot mai mult prin studierea spaţiului terestru, mai exact a interacţiunilor complexe care se produc la contactul geosferelor. Conceptul de spaţiu geografic este recent chiar dacă geografia studiază spaţiul terestru încă din Antichitate. Impus în ultimele trei decenii, acest concept a devenit cheia de boltă a geografiei. Spaţiul poate fi definit în general ca o porţiune dintr-un plan delimitat cel puţin de o linie. Sensul geografic este cel de întindere limitată a suprafeţei terestre. Odată cu acest concept s-a impus şi viziunea spaţială asupra faptelor geografice. Astfel geograful se străduie să găsească în primul rând corelaţii şi conexiuni spaţiale spre deosebire de alte ştiinţe sociale care caută corelaţii logice sau temporale. Impunerea spaţiului ca un concept central în geografie a intervenit în contextul suprapunerii unei serii de cauze : -multiplicarea contradicţiilor spaţiale în perioada modernă, îndeosebi la interfaţa urban-rural; -standardizarea planificării teritoriale pentru care conceptul de spaţiu devine esenţial; -deschiderea ştiinţelor sociale şi economice spre implicaţiile spaţiale ale fenomenelor specifice. Conceptul de spaţiu geografic a adus în prim plan un şir de noţiuni tot mai prezente în vocabularul de specialitate : puncte, linii, noduri, reţele, trame, câmpuri etc. Devenite curente în noua geografie, aceste noţiuni dau aparenţa unei abstractizări a disciplinei care a devenit tot mai mult o ştiinţă a morfologiei suprafeţei terestre : combinaţie de puncte, linii şi suprafeţe din care pot rezulta câmpuri. Spaţiul geografic (produs, trăit şi perceput) este de fapt un concept abstract elaborat de către geografi pentru a formaliza ştiinţific caracteristicile spaţiului terestru (real şi concret, care există aprioric). Dubla dimensiune, fizică şi ecologică a spaţiului terestru corespunde acestui caracter aprioric. Prezenţa unui fluviu sau a unui munte are numeroase consecinţe asupra organizării spaţiului, în special în ce priveşte reţelele de aşezări sau de comunicaţii. Aceasta nu implică în nici un caz separarea unei geografii fizice independentă de acţiunea umană. Prezenţa unui taluz este o constrângere în unele cazuri, peste care nu se poate trece, dar un abrupt de falie poate să nu prezinte un interes major pentru amenajarea antropică. Geografia fizică trebuie reconstruită şi regândită în termeni de limite, constrângeri şi paroxisme. Spaţiul geografic este un spaţiu produs pentru că rezultă totdeauna din acţiunea

6

În sens restrâns el poate defini doar componentele fizice dar în sens larg integrează şi relaţiile invizibile. finită se transformă într-un spaţiu omogen. economice. Noţiunea de scară corespunde şi unei alte realităţi : orice valoare dintr-un punct oarecare se supune unor procese care acţionează la scări diferite (fie o staţie climatică fie un stat de ex. Geografia empiristă. Absenţa fluxurilor invizibile (de materie şi informaţie) obligă astfel continuarea demersului cu o abordare teoretică. Noţiunea de scară este extrem de importantă în geografie. fiecare din elementele sale rezultă din procese care acţionează la scări diferite. teoretică şi axiomatică. Ceea ce urmăreşte geografia este de fapt modul în care spaţiul terestru se transformă în peisaj : porţiune vizibilă a suprafeţei terestre. politicul sau ideologicul. Spaţiile economic. marcate şi de armonie dar şi de ostilitate. În afara faptului că spaţiul terestru are mai multe componente. entropia fiind egală cu 1. dincolo de limbajul cartografic şi discursul descriptiv specific 7 . Recunoaşterea faptului că spaţiul geografic este un produs social nu implică însă obligaţia geografului de a pleca în aprofundarea acestui concept de la societate. politice sau culturale. în urma căruia întinderea. Acest proces de abstractizare este elaborat prin intermediul unei triple problematici : empirică. studiată într-o viziune mai mult sau mai puţin reducţionistă. Toate dimensiunile umane sunt implicate în construcţia acestuia : economicul. a fost totdeauna important în amenajarea spaţiului. global şi complex.). Alături de macro şi microscări. Un spaţiu este izotrop atunci când proprietăţile sale sunt identice în toate direcţiile. anizotropică. o porţiune a suprafeţei terestre putând fi observată. geografia se distinge prin multiplicitatea scărilor. preexistent şi produs este de asemenea trăit şi perceput. culturalul. Rolul ideologiei. prin intermediul religiei mai ales. socialul. izotrop. Astfel ataşamentul faţă de un loc sau o regiune este o componentă importantă în analiza raporturilor omului cu mediul. social şi geografic sunt tot atâtea modele abstracte ale suprafeţei terestre. Această a treia dimensiune a fost mai târziu luată în calcul. geografia acceptă şi scările intermediare (mezoscări). odată cu popularizarea ideilor psihologiei moderne. Acest spaţiu terestru. Un oraş este un simplu punct într-o reţea urbană. eterogenă. Actul de producţie socială a spaţiului este în fond un act de libertate umană. considerat ca un suport al acţiunilor sociale. Un spaţiu este omogen atunci când toate porţiunile din suprafaţa terestră au aceeaşi valoare. discontinuă. dar ele devine un ansamblu de linii şi suprafeţe atunci când este studiat individual. continuu şi infinit. inclusiv cele care derivă din percepţia spaţială a indivizilor. Aceste dimensiuni au o importanţă diferită în funcţie de scara de studiu şi specificul societăţii.societăţilor umane fiind un produs social. diferite esenţial unul de celălalt. Faţă de alte ştiinţe care abordează multiscalar problemele studiate. Teoria formală a sistemelor ierarhizate dezvoltată de Mesarovici (1980) este o metodă de care geograful nu se mai poate dispensa. bazată pe date concrete este adesea o reprezentare simplificată a spaţiului terestru : peisajul. Originalitatea geografiei constă tocmai în punctul de plecare al oricărei analize : spaţiul fizic.

Astfel. exclusiv pornind de la principiile şi teoriile fizicii prezintă de asemenea constrângeri. Elaborarea unui spaţiu geografic. Acest transfer teoretic oferă un cadru deductiv necesar construirii spaţiului geografic deşi este limitat doar la aspectele pur economice. utilă pentru explicarea genezei unor fenomene şi a dinamicii unor procese. În ce priveşte spaţiul. Avantajul modelelor introduse din fizică este dat de caracterul lor sintetic. limbajul matematic se impune obligatoriu în geografie. Calitatea axiomelor fizice nu se aplică totdeauna în geografie. foarte utilă pentru înţelegerea ordinii spaţiale a faptelor geografice. cel puţin ca mijloace didactice. Utilizarea acestuia stă la baza stabilirii multor legităţi geografice ca şi la cunoaşterea multor particularităţi spaţiale intuite anterior (existenţa unor gradienţi de ex. încât modelul menţionat se aplică doar pe porţiuni extrem de restrânse. Dezavantajul acestor teorii formale constă în limbajul matematic extrem de complex. teoria bifurcaţiilor. 1949). organizate în sisteme şi subsisteme ierarhizate. la orice scară reproducându-se aceleaşi forme. teoria locurilor centrale a lui Christaller (1935). 1981) permite înţelegerea şi explicarea rupturilor funcţionale şi spaţiale a fenomenelor. spre deosebire de teoriile economice pentru care spaţiul este unidimensional. neglijând latura socială sau psihologică. al rentei funciare (cercurilor concentrice). economia a fost principalul furnizor de modele teoretice : modelul lui von Thünen (1826). teoria localizării activităţilor economice a lui Weber (1909) etc. O a altă cale de transfer este cea filozofică. elaborarea unui model teoretic al spaţiului geografic este mai mult decât necesară. Dar indiferent de transferul teoretic. Woodcock. ori spaţiul geografic este prin excelenţă anizotrop. Wilson. elaborate de filozofi sau epistemologi sunt tot mai frecvent utilizate în geografie : teoria sistemului general (Bertalanffy. Prigogine. curentul cantitativist iniţiat din anii ’50 fiind astăzi dominant în geografie.empirismului geografic. forţa de atracţie dintre două mase este continuă şi creşte constant într-un spaţiu izotrop. 8 . Pentru a completa unele lacune. conceptul de spaţiu geografic fiind astfel mai complet înţeles. geografia s-a inspirat şi din modelele spaţiale ale fizicii. necesitând pentru înţelegerea completă o iniţiere solidă în matematicile superioare. în cazul teoriei gravitaţionale. continuată de Lösch (1954).). Geografia a elaborat rareori propriile teorii. teoria catastrofelor (Thom. Fără a subestima importanţa acestora. larg utilizat în explicarea raporturilor din cadrul reţelelor de aşezări. multidimensional. preferând adaptarea celor emise de alte discipline. teoria structurilor disipative. nu neapărat identice. Numeroase teorii formale (ansamblu de concepte legate între ele şi aplicabile la diverse domenii ale cunoaşterii). 1974). Termodinamica a furnizat teoria difuziunii spaţiale (Hägerstrand. 1952). Caracterul deductiv al matematicii se îmbină armonios cu demersul inductiv sau empiric. Cel mai cunoscut model teoretic spaţial este cel gravitaţional (Reilly. 1980. foarte utilă pentru înţelegerea raporturilor existente între diversele fapte geografice la diverse scări de studiu. Rugozitatea (absenţa uniformităţii) spaţiului geografic este o regulă. prin intermediul celui de-al doilea principiu al său: entropia.

care se referă la modul de incluziune într-un spaţiu dat. dar geografia este singura care le utilizează simultan. Bailly. Nicolas (1980) a propus trei astfel de axiome : chorologică (studiul locurilor). bazat pe limite precise şi dotat cu instituţii cu o largă reprezentare în teritoriu. 9 . 1998) Aceste două noţiuni au fost alăturate relativ recent în geografie. odată cu generalizarea statului modern. 2. Pornind de la aceste axiome. necesară localizării obiectelor geografice. încât şi axiomele geografiei nu sunt proprii doar acesteia. Aceste demersuri au avut în comun utilizarea matematicii ca mijloc de formalizare şi generalizare dar rămân singulare. -înrădăcinare. dinamică pe celelalte două. de la măsurarea distanţelor şi suprafeţelor (ansamblu de puncte în spaţiu) la care adăuga un ansamblu de atribute simple sau compuse. pentru care poate fi geografic orice obiect care diferenţiază spaţiul terestru. cronologică. topologică. conchide că nici un obiect nu poate fi considerat exclusiv geografic aşa cum şi metodele nu sunt proprii doar unei ştiinţe. Dezbaterea în jurul acestui subiect. care arată modalitatea prin care un grup îşi instituie anumite relaţii cu spaţiul. Acest concept porneşte de la trei noţiuni esenţiale pentru înţelegerea modului în care omul îşi pune amprenta vizibil asupra spaţiului geografic : -identitate (conştiinţa că aici este altfel decât acolo).Elaborarea unui model teoretic al spaţiului geografic nu este acceptată în totalitate dar există cercetători care au propus deja o serie de axiome ale acestuia. Construcţia unui model teoretic al spaţiului geografic pe baza axiomelor este imposibilă după unii ca şi matematizarea acestuia dar este utilă în măsura în care permite înţelegerea forţelor care contribuie la fasonarea suprafeţei terestre. Din aceste trei noţiuni rezultă conceptul de comunitate : spaţiul de control social al unui grup. Analiza aproprierii teritoriului este astfel în centrul oricărei reflecţii geografice : a vorbi de teritoriu înseamnă să deschizi mecanismele aproprierii pentru a preciza consecinţele. Teritoriul este rezultatul proiectării reţelelor. stabilirii poziţiei acestora în spaţiu. Spaţiu şi putere (după A. Beguin (1979) propunea construirea unui spaţiu geomatematic plecând de la un ansamblu de locuri. -apropriere. circuitelor şi fluxurilor proprii grupului social în spaţiul pe care îl ia în stăpânire. în prezent atenţia fiind concentrată asupra conceptului de teritoriu. definit ca o porţiune din spaţiul terestru apropriat de către un grup social în scopul satisfacerii necesităţilor vitale. Aproprierea unui teritoriu implică procese de dominaţie şi segregare din care rezultă fenomene precum marginalizarea sau excluziunea ce nu mai pot fi excluse din preocupările geografice. rămâne deschisă. pentru a completa cu dimensiunea temporală. Spaţiul poate fi văzut în această perspectivă atât ca un suport al vieţii şi activităţii umane dar şi un obstacol în calea unor relaţii eficiente.

Puterea este un raport simetric sau disimetric instaurat între doi agenţi sociali aflaţi în interacţiune. Statul a fost văzut mult timp drept singura sursă de putere dar mondializarea a scos în evidenţă surse la fel de importante precum puterea economică. puterea-atribut. se impune un discurs dual în care se opun concepte ca : echilibru şi dezechilibru. Astfel accentul în problematica puterii nu mai cade asupra fundamentelor acesteia ci asupra funcţionalităţii acesteia (Luhmann. teme precum criza bunăstării (weltfare state. -relaţiile de putere sunt totodată intenţionale şi nesubiective. -acolo unde există putere există şi rezistenţă. sociale etc. între dominatori şi dominaţi neexistând de fapt o opoziţie binară şi globală. Concepţia relaţională pare cea mai obiectivă pentru că exclude ideea că puterea este un meci cu scor egal (ce câştigă unul pierde celălalt). care confunda statul cu puterea sau politicul. Puterea în sine poate fi concepută sub trei forme : valoare care poate fi dobândită. Raporturile dintre spaţiu şi putere au constituit multă vreme preocuparea esenţială şi exclusivă a geografiei politice dar în ultimele decenii nici una dintre ramurile geografiei umane nu le poate exclude în contextul fragmentării proceselor socio-economice sub impactul factorului politic. Sistemele 10 . În ambele cazuri se regăseşte însă ideea de forţă orientată mai degrabă spre menţinerea unui statu-quo decât spre schimbare. Criticile aduse acestei accepţiuni pornesc de la o serie de constatări: -puterea nu poate fi dobândită ci numai exercitată. agregare şi dispersie. 1975). aceasta însăşi fiind imanentă puterii. autoritatea şi puterea mulţimii. sunt tot mai frecvent în atenţia geografiei. centralizare şi descentralizare etc. Astfel. degradarea mediului. În acest sens. marginalizarea (deviere de la normele de comportament general acceptate ale societăţii). domeniu de interes axat mai ales pe comportamentul lui „homo politicus”. Ca domeniu de interes al factorului politic. stabilitate şi instabilitate. Această formă este susţinută mai ales de şcoala americană dar se pare că ideea puterii-atribut este destul de relativă. puterea poate fi câştigată. influenţa culturală sau politică. un proces de comunicare inerent în orice relaţie. disfuncţiile mecanismelor sociale. nimic nefiind mai nesigur decât deţinerea puterii. menţinută sau pierdută în funcţie de jocul a trei factori : influenţa politică. puterea a generat în geografie curentul geopolitic. -relaţiile de putere nu sunt exterioare altor relaţii umane (economice. excluziunea. Puterea este mai degrabă un flux.) ci sunt imanente acestora. -sursa puterii o constituie masele. Ca atribut. legitimată de suveranitatea divină sau cu origine mitică şi capacitatea fondată pe competenţele specifice sau pe suveranitatea naţională. stare de abundenţă şi optimism generată în primele decenii postbelice de modernizarea economiei şi depăşirea unor limite umane). proces relaţional. Natura fundamentelor puterii este încă un subiect de dezbatere între necesitatea naturală.

Determinismul geopolitic al lui Ratzel sau Haushofer care a alimentat ideologia nazistă este de domeniul trecutului. -informaţia. după o scurtă perioadă în care era aproape interzis de abordat un astfel de subiect. Se impun astfel alte două noţiuni: teritorialitate. Geografia umană analizează mai ales modul în care societăţile realizează aceste funcţii în perspectivă spaţio-temporală. O altă perspectivă geografică a raporturilor dintre spaţiu şi putere este cea a rolului militar şi strategic. supraveghere sau observaţie. activităţi etc.sociale se constituie numai prin intermediul comunicării în urma determinării reciproce a unei multitudini de criterii selective care suprimă incertitudinea în alegerea partenerilor. Exerciţiul puterii este eficient atunci când criteriul de selecţie adoptat de unul din partenerii sociali coincide cu motivaţia celuilalt. Distribuţia spaţială a populaţiei şi atributelor sale culturale. formă sau ordine detectată în materie sau în energie.munca. Geografia consideră în general că aceste aspecte îi sunt proprii. Sursa puterii nu este aşadar unică ci fragmentată şi ubicvistă. Studiul raporturilor dintre spaţiu şi putere în geografie a cunoscut o reînnoire remarcabilă în ultima jumătate de secol. sociale sau economice (limbă. fie că o considerăm categorie economică sau naturală.) presupune totdeauna prezenţa unor disimetrii pe care factorii de putere încearcă să le păstreze. Societăţile structurează spaţiul într-un mod diferenţiat tocmai pentru că funcţiile puterii (combinaţii de energie şi informaţie) sunt diferite. Simbolurile (însemne care asigură legătura mai mult sau mai puţin stabilă dintre două unităţi situate pe acelaşi nivel) îşi asumă în acest caz rolul de mediatori. admise prin contract. Puterea îndeplineşte această funcţie în calitatea sa de cod simbolic (structură semiotică ai cărei semnificanţi şi semnificaţi sunt convenţionale. Producţia teritorială a spaţiului poate fi astfel interpretată ca o proiecţie a câmpului puterii asupra unui spaţiu dat. decupaj al spaţiului în arii de control. arhitectura socială. fiind perceptibilă pe mai multe scări în acelaşi timp interesând atât la nivel local cât şi macroregional. Întâlnirea dintre spaţiu şi putere este transcalară. fundamentul politic. Din aceasta se degajează două elemente constitutive ale puterii : -energia. elemente decisive în modelarea teritoriului. religie. impuse de uzanţe sau definite prin lege) fiind o instituţie suplimentară faţă de limbaj. după al doilea război mondial. care are o funcţie de motivare. a reţelelor şi ierarhiilor pe care le conţine acesta (cazul Europei de Est în perioada de tranziţie). economic şi ideologic al organizării societăţii. Tot mai mult se acceptă ca fundament esenţial al puterii . compatibilă cu resursele sistemului. ritmuri şi durate proprii actorilor sociali. reduce sau anula. acesta a fost 11 . temporalitate. ansamblu de relaţii generate de sistemul tridimensional societate-spaţiu-timp în scopul asigurării unei maxime autonomii. Puterea este văzută acum ca exerciţiu al unei capacităţi inovatoare motiv pentru care se impun două concepte : geometria puterii. potenţial care permite deplasarea sau transformarea materiei. mărească. Schimbarea codurilor politice este suficientă pentru a modifica organizarea spaţiului.

analizate prin prisma relaţiilor instituite între aceste două componente. 1990) cconform căreia geografia ca ştiinţă se schimbă la fel de mult ca şi „starea lumii” pe care o studiază. de unde îşi îmbogăţeşte aparatul conceptual şi spre care proiectează rezultatele cercetării. Obiectul şi metoda geografiei umane Geografia umană este în esenţă acea faţetă a geografiei care este mai deschisă spre domeniul socio-uman. Această viziune destul de modernă a fost reluată ulterior de mulţi geografi de seamă. stadiul unei cosmogonii mitice fiind depăşit prin ajungerea la un discurs ordonat. obiceiurilor şi instituţiilor sale?”. Problematica evoluţionistă şi empiristă a acestei prime geografii umane s-a îmbogăţit rapid cu lucrări care vizau logica raporturilor dintre organizarea sistemului de aşezări umane şi mediu. Paul Vidal de la Blache (1922) considera că obiectivul principal al geografiei umane se rezumă la modul în care „specia umană se distribuie pe suprafaţa terestră”. respectiv omul sau locul în calitate de element primordial. cealaltă nu este destinată să acopere toate locurile? Iar studiul acesta al locurilor nu este intim legat celui al omului. în contextul crizei petroliere din 1973. acesta statuează ca obiect de studiu al geografiei raporturile dintre om şi mediu. fără a pierde legătura cu spaţiul fizic. concepţie care va conduce la dezvoltarea curentului geografiei regionale. însă astfel devine puntea de legătură. citat de André Bailly. metode şi concepte esenţiale unei cunoaşteri obiective a realităţii complexe pe care o construieşte civilizaţia actuală. sau. indiferent de unghiul din care sînt abordate problemele de interes. ca efect al schimburilor de materie şi informaţie. în cel mai bun caz.I din Géographie universelle. Ca ştiinţă a explicării localizării fenomenelor şi proceselor în spaţiu. geografia se plasează într-adevăr la periferia domeniului natural şi a celui socio-uman. interfaţa între aceste două subsisteme. 12 . Inspirat de Friedrich Ratzel (1891). atentatele de la 11 septembrie 2001 au fost alte două momente care întreţin interesul geografic pentru această sferă. 1998) se întreba retoric: „…nu este oare geografia sora şi discipola istoriei? Dacă una acoperă secolele. 3. Raporturile dintre geografie şi alte ştiinţe au preocupat de timpuriu geografii. raţional care nu se mai rezumă la inventarul locurilor şi al toponimelor. suportul oricărei forme de manifestare a societăţii. respectiv naturalist sau socio-umanist. Geografia nu are sens în afara referentului spaţial care îi asigură unitatea. Cu toate acestea. este considerată doar un mod de cunoaştere marginal. Conrad MalteBrun (1810. Se instituie astfel dilema centrală a discursului geografic. geografia este deseori ignorată în cercurile academice. cu un interes strict limitat. Dispariţia URSS şi a războiului rece iar mai recent.redescoperit. un exemplu fiind aserţiunea lui Roger Brunet (vol. consecinţă a unui nou Zeitgeist (spirit al timpului). constituindu-se într-un ansamblu de teorii.

practici şi procese spaţiale prin intermediul unor procese evolutive. în urma cărora s-a observat insuficienţa raporturilor om-mediu penrtu definirea obiectului de studiu al geografiei. în sensul unei reprezentări mentale care capătă sens în cadrul unei ideologii şi a unei problematici. naturală. acestea sînt aplicabile cu anumite nunaţe şi geografiei fizice. unde?. V. 1998): de ce?. -această transpunere. există o a doua realitate. considerate neimportante şi privilegierea altora. socială şi culturală. presupune eludarea anumitor caracteristici. referindu-se direct la localizarea fenomenelor şi proceselor în spaţiu dar şi la modul de structurare a spaţiului şi la sensul locurilor. care formează realitatea materială. producţia economică. H. o imagine a acestor obiecte. -din această cauză. de la Blache. (1974) – La production de l’espace. derivată. practici şi procese. ce?. Ca şi celelalte chestiuni. 1998): -geografia constă în reprezentarea unor obiecte. Pentru a fi completă. cum? şi până unde?. Astfel. Geografia umană devine astfel o viziune globală care trebuie să analizeze în orice loc şi în orice moment jocul forţelor care guvernează schimbarea continuă a raporturilor dintre om şi mediu (spaţiu). Henri Isnard (1981). geografia umană se plasează în câmpul disciplinelor socioumane dar se deosebeşte de acestea prin integrarea preocupărilor naturaliste. Prin efortul de a răspunde acestor interogaţii.dilemă care va genera ample dezbateri („geografia este ştiinţa locurilor şi nu a oamenilor”. Ultima dintre acestea este considerată pur geografică. Rezultă din aceasta următoarele constatări (Bailly. orice subiect geografic este mediatizat de reflecţia cercetătorilor şi de reprezentările omului. geografia umană poate clarifica relaţiile care se instituie între grupurile umane în spaţiu precum şi limitele. Modul în care geografii au abordat disciplina de-a lungul timpului corespunde unei valorizări evolutive. 1 Lefebvre. Anthropos. geografia umană trebuie să răspundă la alte trei chestiuni (Bailly. ideologie şi imagine ca efect al proceselor cognitive şi a subiectivităţii reprezentărilor noastre. de exemplu). pragurile şi discontinuităţile impuse de acţiunea omului asupra suportului fizic. Diferenţa dintre ştiinţele naturale şi cele sociale. Majoritatea geografilor contemporani definesc geografia umana prin trei interogaţii fundamentale: cine?. construcţie mentală. Paris 13 . într-o dinamică ce se înscrie pe linia căutării unui echilibru relativ capabil să asigure o coabitare paşnică între cele două lumi aparent adverse: societatea şi natura. geografia este o transpunere în spaţiu. inspirat din viziunea marxistă a lui Henri Lebvre 1 considera că spaţiul geografic este rezultatul fizic al unei creaţii sociale continue. Fiecare studiu geografic este o reprezentare a lumii şi practicilor umane. Astfel. Numai răspunzând la aceste întrebări fundamentale. Prima vizează grupurile umane care ocupă şi valorizează spaţiul iar a doua determină rezultatele acţiunii umane. Geografia este în acelaşi timp. a fost stabilită cu claritate de Priéto (1975): „faţă de realitatea primordială. cf. cea istorică. constituită de cunoaşterea însăşi”.

-confruntarea acestor concepte cu altele la fel de pertinente pentru a testa coerenţa reflecţiei. Cunoaşterea geografică se sprijină astfel pe reprezentarea fenomenelor plecând de la concepte. Ţinînd cont de cele afirmate mai sus se ajunge la problema fundamentală a epistemologiei geografiei. cartografiază. 14 . modelării şi interpretării practicilor umane înscrise în spaţiu. geografia. a unui proces sau a unui spaţiu. pornind de la realitatea spaţială. -elaborarea rezultatelor. la acest nivel intervenind reflecţia geografului care trebuie să decidă între mai multe posibilităţi. -alegerea conceptelor necesare fundamentării realităţii geografice abordate. creează un câmp de imagini spaţiale. realul obiectiv neexistînd decât graţie construcţiei noastre mentale. parţiale a unui proces care se desfăşoară în spaţiu. geografia este rezultatul unei construcţii umane. el însuşi fiind membru al acesteia şi reflectând ideologia acesteia apare necesitatea explicitării ideologiilor şi conceptelor cu care geograful explorează cunoaşterea. care reflectă ideologia noastră şi modul de structurare specific („reprezentarea constituie o creare a unei scheme pertinente. rezultă din cele expuse cinci principii (Bailly. În acest mod.-cunoaşterea geografică este aşadar aprioric subiectivă. sistemică). doar astfel putând selecta anumite elemente în scopul descrierii. O societate care creează un mediu de viaţă specific nu o face doar prin raporturile de producţie dar şi prin modul de reprezentare (ideologii. -principiul creaţiei: reprezentarea geografică este realizată pornind de la crearea unei scheme coerente. Karl Popper (1973) amintea în „Logica descoperirii ştiinţifice” că orice aserţiune îşi găseşte validitatea numai după ce este supusă unor teste inter-subiective. un model simplificat al lumii sau a unei porţiuni din aceasta. valori) specifice acesteia. însă parţiale. -principiul retroacţiunii: reprezentările geografice se nasc din practicile spaţiale şi invers. Ca orice disciplină. dialectică. -principiul reprezentării. care face trimitere la propriile noastre ideologii şi la maniera în care acestea sînt structurate”). Geograful recenzează. conform căruia spaţiul în sine nu este obiect de studiu. În acest sens geografia nu poate fi ştiinţa peisajului ci mai degrabă a semnelor pe care le interpretează (la fel cum harta este un sistem şi nu un teritoriu). validitatea rezultatelor trebuie verificată prin explicaţii riguroase care pot fi rezumate astfel: -prezentarea problematicii şi a ipotezelor. deductivă. modelizează şi în final explică. şi anume aceea a limitei adevărului geografic. 1998): -principiul existenţial: geograful este interesat de om în cadrul societăţii. Astfel oricare ar fi metoda geografică (inductivă. -principiul imaginarului: orice propoziţie geografică este o imagine. descrie. Pentru a încadra geografia umană. în funcţie de reprezentările explicitate.

cu preocupări complexe. Geografia este deci o cunoaştere (reprezentare elaborată de către geografi) a cunoaşterii (modului în care societăţile şi indivizii transpun în imagini experienţele lor spaţiale). orientare iniţiată după 1950. asemenea psihologiei şi antropologiei este o ştiinţă de graniţă. geografia nu poate respecta criteriile neokantiene ale pozitivismului. definiţiei geografiei ca « ştiinţă a spaţiului » noi o preferăm pe aceasta: « studiul organizărilor spaţiului şi a practicilor spaţiale rezultante ». dovedirea validităţii rezultatelor prin teste de non-falsificare. analizează în acelaşi timp discursurile şi practicile spaţiale. De altfel. Geografia umană s-a distanţat de această abordare. Majoritatea epistemologilor au eludat geografia ca disciplină ştiinţifică. 1952) spunea că geografia. Acest fapt se datorează şi opţiunii geografilor din perioada clasică (înainte de primul război mondial) care preferau explicaţiile eclectice al căror rezultat a fost confuzia. al cărui obiect real nu poate fi perceput integral şi deci nu poate fi obiectiv. interesându-se mai mult de cunoaşterea relaţiilor omului cu spaţiul şi cu mediul. Astfel: „orice geografie este prin urmare fondată pe reprezentări definite drept « creaţii sociale sau individuale ale unor scheme pertinente ale realităţii » care permit să se abordeze nu spaţiul în sine ci sensul spaţiului. la acest nivel. culturale şi umaniste […] (Bailly. Epistemologia geografiei umane După Jean Piaget (1967). epistemologia este studiul constituirii cunoştinţelor valabile într-o anumită disciplină. 1998). 1998). predicţia unor 15 . pentru a desprinde. prin intermediul structurii reprezentărilor. odată cu deschiderea spre disciplinele socio-umane şi spre demersurile cantitative. contradicţiile şi imposibilitatea delimitării precise a unui obiect de studiu geografic. generalizarea posibilă a rezultatelor independent de contextul spaţio-temporal sau social. coerenţe şi repetiţii. conceptele de « loc » şi de « teritoriu » îşi cîştigă adevăratul lor sens. şi tot de aici geografia se deschide demersurilor istorice. inclusiv geografice (L’homme et la Terre. 4.Ca urmare. La acest nivel numai conceptele de teritoriu şi de loc capătă un sens precis. respectiv explicitarea totală a procedeelor utilizate în analize. în clasificările lor evitând ştiinţele interdisciplinare. Tocmai aici. Din această cauză. conştientă de propria subiectivitate. ceea ce nu i-a permis să devină o ştiinţă strict pozitivă asemenea fizicii. dat fiind amestecul de subiectiv şi de obiectiv din obiectul şi din metoda se de studiu. într-un anumit context temporal şi cultural. culturale sau umaniste în aceeaşi măsură cu abordările economice. Această geografie. un cunoscut istoric francez. nu numai pe cele ale oamenilor care raţionează dar şi pe cele ale oamenilor care trăiesc sentimente şi se ataşează locurilor lor de trai. definiţiei lapidare a geografiei ca ştiinţă a spaţiului îi este preferabilă definirea ca „studiul organizării spaţiului şi al practicilor care rezultă din aceasta” (Bailly. Eric Dardel. geografia deschizându-se abordărilor istorice. Geografia este o cunoaştere (reprezentare elaborată de către geografi) a cunoaşterii (a modului în care societăţile şi persoanele îşi transcriu în imagini experienţele din mediu). chimiei sau matematicii.

capabilă să conducă la elaborarea teoriilor şi modeleleor generalizante (teoria locurilor centrale de ex. respectiv cu modul în care oamenii folosesc realitatea materială şi spaţiul. de democratizarea informaţiei şi de emanciparea individului şi comunităţilor locale. Astfel. de obicei metodele fiind considerate drept căile de delimitare a obiectului. impasul în care se află geografia de multă vreme în încercarea sa de definire a obiectului său de studiu rezistă oricărei tentative de compromis. Geografia se doreşte a fi astfel o ştiinţă a interpretării lumii. un produs. Deschiderea amintită s-a tradus şi prin îmbogăţirea tematică însă cu preţul unei anumite faragilizări metodologice. multiculturalism. O geografie fără problematică va conduce la un discurs fără structură. deci obiectul său nu este un dat aprioric ci un derivat. de ex. deductivă. în conformitate cu o anumită viziune asupra lumii şi cu un sistem de referinţă clar explicitat. Părerile cele mai juste consideră că geografia fizică are drept obiect realitatea materială a naturii. geografia a cunoscut o trecere de la viziunea idiografică. un mod de a imagina probleme. Dacă vom concepe obiectul de studiu al geografiei ca un sistem de relaţii cu spaţiul. geografia umană completând-o cu realitatea istorică (socială). Situaţia prezentată derivă şi din confuzia foarte frecventă care se face între obiectul de studiu şi metodologia disciplinei. Acest cadru implică o revigorare a interesului pentru noţiuni precum peisaj. postmodernism etc. Geografia este tocmai arta redării vizibile a invizibilului prin conceptualizare. În acest sens pare foarte clar că obiectul de studiu al geografiei nu poate fi spaţiul în sine ci relaţiile pe care omul le stabileşte cu acesta. spre deosebire de cea a conceptelor este adesea echivocă. fără o intenţionalitate clară. Pe parcursul acestor transformări. Dacă ambele discipline se pun de acord în modul de observarea a faptelor geografice. acesta trebuie construit iar în consecinţă dacă aceste relaţii sînt descifrabile. Înainte de a defini o metodologie (adică a unui mod de organizare a discursului într-un sistem coerent dotat de o intenţionalitate proprie ce poate fi urmărit de la articularea teoretică pînă la conturarea rezultatelor). geografia trebuie să-şi stabilească o problematică. Această modificare a statutului său nu a rezolvat însă diviziunea tradiţională dintre geografia fizică şi geografia umană. teritoriu şi teritorialitate. preocupat de calitatea vieţii. 16 . În acest context. descriptivă la o viziune nomotetică. în degajarea relaţiilor dintre fenomene şi în ordonarea acestora. O analiză mai atentă demonstrează însă faptul că toate ştiinţele contemporane sînt din ce în ce mai compozite iar limitele dintre ele nu mai sînt atât de clare de clare ca în perioada clasică a ştiinţei (limitele dintre fizică şi chimie sau dintre biologie şi chimie. identitate. în sesizarea regularităţilor. ele nu sînt obligatoriu vizibile.evoluţii.). făcând apel tot mai mult la simboluri. conflictul devine foarte dificil de conciliat atunci cînd se discută primordialitatea ordinii naturale sau cea a ordinii sociale a lucrurilor. de a pune întrebări pertinente. comportamente şi trăiri în scopul caracterizării sintetice a realităţii studiate. patrimoniu (natural sau cultural). Trecerea de la euforia geografiei cantitative la necesitatea unei abordări calitative s-a impus ca urmare a spiritului timpurilor noastre. rigurozitatea problematicii se impune mai ales pentru că lumea simbolurilor.).

teoria şi empiria. le réseau.. fiind instrumentul prin care aceasta este validată. 1978). 1998) sînt: metafizica. pot fi descrise prin limbaj sau conform unor coduri estetice (descrierea unui romancier de ex.) dar pentru a le descrie ştiinţific trebuie creat un aparat conceptual. peisajele de ex. Aceasta din urmă joacă un rol strategic şi pleacă de la ideea de adevăr. Empiria este subordonată teoriei. la maille. en l’état actuel de la science on peut retenir le lieu. Pentru aceasta este necesar să ştim cu exactitate ce dorim (problematică implicită) pentru a ne pronunţa asupra justeţei rezultatelor şi a emite astfel teorii. La définition est celle que lui donne celui qui en parle […]. Paradigma geografică actuală este cea a teritorialităţii. conviviale. New Europe College. Fayerabend. mijloace de observaţie şi rigurozitate a operaţiilor. in Augustin Ioan (ed. institutionnelle. fiind un rezervor de impresii. ISBN 973-98624-6-1. confruntată cu faptele reale. care necesită în primul rând principii clare. dynamique. systémique. Metafizica este un termen convenţional care desemnează o vastă arie a cunoaşterii. convingeri şi credinţe alimentate de procesul cunoaşterii ştiinţifice pe baza căruia se formează problematica. Coordonate epistemologice în evoluţia geografiei umane 2 „Un espace géographique est une portion définie de la surface terrestre. Teoriile se elaborează printr-un proces de conceptualizare. Realitatea se cere astfel chestionată şi analizată. Cele patru elemente epistemologice fundamentale (Bailly. Teoreticul şi empiricul interferează pe plan metodologic. Octavian – Despre geografie şi spaţiu.Astfel atingem un punct important în epistemologia geografiei: faptele geografice imediat vizibile. le quartier. relationnelle de la réalité. Conţinutul logic al unei teorii este format dintr-o înlănţuire de concepte ierarhizate. pp. care constituie baza unor prelucrări ulterioare în funcţie de o anumită tematică. pe cât posibil fără subiectivism. Teoria devine prin urmare răspunsul la o problematică. O teorie va fi considerată adevărată doar atunci când nu va putea fi contrazisă prin experienţe. care este prezent în lumea reală dar nu este totdeauna vizibil în toată complexitatea sa. 4. care este rezultatul relaţiilor dintre om şi spaţiul pe care şi-l apropriază şi în transformă prin amenajări multiple. dezvoltată în spiritul necesităţii unei libertăţi absolute a ştiinţei (P. Des êtres géographiques fondamentaux ont cependant pu être reconnus. la contrée. explicaţii apriorice care stau la baza eşafodajului problematizării. non sans interférences bien entendu.1. Intervin aici ipotezele. qui représentent successivement les apréhensions structurale. Bucureşti. aşa cum procedează de altfel cartografia care pleacă de la spaţiul real şi reconstruieşte schematic porţiuni din spaţiu. După cum se observă. spre deosebire de empirie.) – « Lost in space ». Tout espace géographique a une După articolul Groza. le champ. problematica. 199-230. 2003 2 17 . epistemologia este pentru geografie un mod de apărare în faţa oricărei criticiă hiperbolice sau contra oricărui dogmatism conservator. constituindu-se într-un ansamblu argumentat de enunţuri capabile să explice deductiv un fapt sesizat prin observaţie sau prin experienţă.

respectiv antropogeografia. Proiectul academic ratzelian era acela declarat de a include geografia ştiinţelor naturale. i-a fost conferit oficial la dificila sa năşire academică. de paleontologia şi de antropologia culturală. rezultate din modul diferit în care societăţile umane erau influenţate de condiţiile diverselor regiuni naturale. Pentru această geografie. Antropogeografia germană (împreună cu geografia politică de factură deterministă inventată şi dezvoltată de acelaşi Friedrich Ratzel) a influenţat crearea a două şcoli care vor structura o parte din universul geografiei. nu numai cercetătorul în sine ci şi întreaga societate avea un statut exterior. Ştiinţele naturii vii (botanica. mărturie stînd nomenclatura subramurilor acesteia. bio. centrată pe sesizarea structurilor spaţiale şi pe 18 . celle-ci peut être disjointe. 1992 Fericirea şi nefericirea geografiei rezultă din poziţia sa inconfortabilă de ştiinţă de interfaţă. ştiinţele geografice evoluaseră în bloc în cadrul paradigmei naturaliste. aproape contemplativ. Între 1881 şi 1891. după canoanele vremii. il ne correspond nécessairement à un système spatial”. ştiinţe în toată puterea cuvîntului. propriului obiect al studiului şi respectiv al acţiunii. zoologia. Principiul explicativ al demersului ştiinţific geografic era cel genetic. ses limites peuvent être floues. Studiul fenomenului uman fusese într-o oarecare măsură confiscat de către antropologia fizică. Bazată pe tradiţia anterioară a geografiei fizice. era factorul principal al apariţiei diferenţierilor organizărilor studiate de antropogeografie. evoluţiei speciilor şi etologiei. care va dezvolta şi impune în a doua parte a secolului al XX-lea o geografie cantitativă seacă şi indigestă însă exactă. venind dinspre ştiinţele biologice. savantul german Friedrich Ratzel (1844-1904) reuşeşte să impună ecologiei. Il n’a pas nécessairement un centre. ecologia şi antropologia). centrată pe studierea diferenţierilor regionale rezultate din combinările locale ale geosferelor. în care determinismul newtonian şi linearitatea lui Descartes erau literă de lege.étendue. Acest caracter hibrid. sedusă de valenţele practice ale geografiei germane. prezent în mod implicit începînd cu descrierile antice ale oekumenei.şi zoogeografiei un corespondent social. se constituiau în puternice modele de urmat pentru geografie. corespondente la nivel social ale morfologiei plantelor. 1986). care avea să fie (re)descoperit de ştiinţele dure modern(izat)e abia în a doua jumătate a secolului al XX-lea (Prigogine şi Stengers. în care determinismul şi liniaritatea au avut de altfel cea mai lungă evoluţie. « éclatée ». Pînă atunci. situată între ştiinţele naturii şi ştiinţele sociale. Roger Brunet. precum biogeografia ori zoogeografia. t i m p u l. întîmplată în a doua jumătate a secolului al XIX-lea. care deveniseră. anatomiei animalelor. asimilată unei anumite filosofii a naturii. Prima este cea anglo-saxonă. enunţînd principii de clasificare şi construind metodologii coerente. antropogeografia ratzeliană şi-a construit discursul pe diferenţierile spaţiale ale peisajelor. destinată să studieze răspîndirea populaţiei şi raporturile om-mediu.

3 Mai evident decît în cazul şcolii germane. dezvoltînd conceptul de lebensraum (spaţiu vital). a doua devenind o caricatură. mai aproape de continuum-ul spaţiu-timp care avea să devină explicit odată cu teza de doctorat a lui Einstein. 19 . disputele geografilor cu sociologul Emile Durkheim (1858-1917) sau cu sociologul şi economistul François Simiand (1873-1935) desfăşurîndu-se cu virulenţă în paginile revistelor din epocă (v. precum şi de a reflecta asupra devenirii sale. (Terra – introducere în geografie ca ştiinţă. mai pline de sens. “Naţionala” S. În Franţa. caracterul genetic al demersurilor geografice este în acelaşi timp şi mult mai apropiat de specificul explicaţiilor istorice decît de cel al explicaţiilor naturaliste. ceea ce nu putea fi suportat de istoricii 3 Cazul geografiei umane româneşti ar fi fost fără doar şi poate analizat în acest text dacă nu ar fi intervenit evenimentele care au condus la instalarea comunismului în ţara noastră. Rezultatul acestui conflict este poziţionarea din ce în ce mai fermă a geografiei umane franceze în cadrul ştiinţelor sociale. iniţiase o foarte interesantă osmoză între cele două şcoli. ceea ce deschide larg porţile studiilor regionale complexe. deschisă dezbaterilor de idei şi schimburilor de principii. fiindu-i refuzată din start chiar şi abordarea deterministă în numele exceselor teoretice germane care. Redusă la studiul peisajului (denumită o vreme chiar landschaftologie în URSS) sau la descrierile machiate ale organizărilor administrativ-economice decise de partidele comuniste. extinsă cu mai multă sau mai puţină virulenţă în statele Europei de Est. Claval. cît şi cu Vidal de la Blache. Din această cauză. În imposibilitate de a se apropia cu adevărat de fenomenele umane. Bucureşti. foarte reuşite de altfel în unele cazuri. prima perfecţionîndu-şi statutul de ştiinţă. Ed. metode şi teorii. A doua este cea sovietică. antropogeografia germană a rămas în lumea ex-sovietică şi în periferiile acesteia o disciplină limitată la a descrie morfologii şi la a realiza taxonomii. În mai toate statele comuniste s-a adîncit prăpastia dintre geografia fizică şi cea „economică”. 1931). 1992). într-un carusel nesfîrşit şi steril de speculaţii şi arabescuri intelectuale. respectiv cercetării diferenţierii şi evoluţiei organizărilor spaţiale în funcţie de specificul cultural al grupurilor umane implicate. aceasta deoarece geografia românească a fost una dintre primele geografii europene cu statut academic iar fondatorul sau. geografia umană căuta explicaţiile diferenţierilor spaţiale în natura intimă a societăţilor şi a spaţiilor acestora (de la Blache definea geografia ca pe o ştiinţă a oamenilor şi a locurilor). însă delestată de determinismul iniţial extrem de rigid.ameliorarea economică a acestora. Simion Mehedinţi. cu economia şi cu sociologia. datorită lui Paul Vidal de la Blache (1845-1918). Pozitivismul lui Auguste Comte devine la Vidal de la Blache posibilism (la nature propose et l’homme dispose). care studiase atît cu Ratzel şi Richtofen. susţinuse construirea ideologiei naziste. antropogeografia germană a devenit de nerecunoscut în această parte a lumii. Descrierile geografice deveneau astfel mai suculente. ideea antropogeografică germană prinde viaţă sub numele de géographie humaine. Ciornei. geografia umană întră în conflict identitar cu istoria (cu atît mai mult cu cît primii şefi ai catedrelor universitare de geografie erau istorici de formaţie). Spre deosebirea de terna istorie care se structura în jurul unei enumerări de fapte şi de dinastii.

excelent istoric al cotidianului şi al mentalităţilor. cu o evidentă componentă germană. interesat de „locurile” istoriei atît la nivel micro cît şi macro. Mackinder (1861-1947) îmbină abordarea genetică naturalistă de factură germană (determinarea societăţii de către mediul geografic) cu cea genetică istoricistă de factură franceză (modelarea culturală a mediului iniţial). Semple (18634 Utilizat în Franţa încă din perioada anilor 1870 în paralel şi cu acelaşi sens ca şi cel de geografie umană. s-a structurat la University of Pennsylvania în jurul lui Richard Hartshorne (1889-1993). Într-un articol din 1904 geograful britanic Halford J. termenul de geografie socială capătă prin lucrările geografilor anarhişti Elisé Reclus (1982. Universul geografiei ştiinţifice anglofone se va constitui la început ca reflexie al celor două şcoli europene. punînd bazele unui demers geografic original fundamentat pe dimensiunea socio-politică a fenomenelor geografice şi introducînd prin aceasta o viziune funcţionalistă asupra organizărilor spaţiale. marca în realitate faptul că geografia socială a Regatului Unit era pe cale să devină pepiniera geografiei marxiste. sens accentuat în Marea Britanie interbelică de grupul de geografi structurat în jurul lui David Stamp (1947). sociale şi politice care concurau la constituirea şi funcţionarea regiunilor. industrializare şi proletarizare şi de apariţie a inegalităţilor sociale şi spaţiale erau mai accentuate decît oriunde în lume.clasici. Una dintre ele. A doua şcoală s-a cristalizat în vestul continentului. care încerca să impună ideea unei căi britanice originale de analiză a spaţializării fenomenelor socioeconomice. 20 . din motive cît se poate de evidente: fenomenele de urbanizare.. Caracterul hibrid al geografiei de dincolo de Marea Mînecii este sugerat şi de utilizarea denumirii de social geography (termen francez de altfel). Ambele direcţii de cercetare au beneficiat mai mult sau mai puţin mărturisit de curentul deschis de Ellen C. din ce în ce mai originale şi mai îndepărtate de geografia europeană. Acest mod de abordare a facilitat introducerea teoriilor economice spaţiale de origine germană în metodologia geografică. şcoala din Midwest. cercetător interesat de peisaj (landschaft) în calitate de construcţie culturală – die Kulturlandschaft (1925). Este clar faptul că un anume Immanuel Kant nu era prea departe. Sauer (1889-1975). conform căruia (1939) geografia trebuia să dea întîietate studiilor regionale în care regiunile erau entităţi conceptuale şi nu realităţi date a priori. Nu este de mirare faptul că Fernand Braudel. avîndu-l ca promotor pe Carl O. Termenul de social geography. de aici rezultînd un pronunţat caracter funcţionalist al cercetărilor care trebuiau de acum să ia în calcul elementele culturale. postum) şi Kropotkine (1919) un sens cît se poate de marxist.4 mai frecvent pînă în anii 1950 decît cel de human geography. În Statele Unite sinteza germano-franceză a condus la apariţia mai multor şcoli. la universitatea californiană Berkeley. avea să afirme că „l’histoire est une géographie mal enseignée…” (istoria este o geografie prost predată).

deoarece.lea. proba validităţii rezultatelor prin non-falsifiere. Critica. Trebuie să fi fost sfîşietoare dilema de factură existenţialistă a geografilor americani care se vedeau brusc puşi în faţa unui nod gordian realizat de originile kantiene ale ştiinţei pe care o promovau şi exigenţele pragmatice … neokantiene5 ale puterilor publice sau private cărora le repugnau să finanţeze cercetări asupra unor realităţi prezente doar în mintea unor cercetători. aptă să se apere în competiţia cu celelalte ştiinţe sociale. pe baza lucrărilor lui Ratzel. „inventată” în Statele Unite. articol simptomatic pentru starea de lucruri din geografia epocii (Schaefer. erau reflectarea unei schimbări profunde de paradigmă care începuse să afecteze întreaga lume ştiinţifică. evidente la scară locală ori regională. ori chiar matematica şi astronomia. Caracterul idiografic (descriptiv) al geografiei părea să o îndepărteze din ce în ce mai mult de statutul de ştiinţă. se va dovedi punctul său forte: obişnuinţa de a jongla cu realităţi proteiforme. se dovedea incapabilă să „producă” legi şi axiome care să încadreze obiectul studiat. rezultatele erau invariabil aceleaşi: serii lungi de monografii la scară mai mare sau mai mică. care aveau să fie descoperită cu multă uimire de ştiinţele „paradigmogenetice” precum termodinamica sau fizica fluidelor. precum reiese explicit din lucrarea sa din 1903 American History and Its Geographic Conditions. prin care autorul demonstrează necesitatea de a construi o geografie nomotetică. conformă cu pozitivismul logic al Şcolii de la Viena. În 1953 apare în Statele Unite articolul unei german refugiat din faţa nazismului. Raffestin şi Lévy (1998) principiile neokantiene ale studierii realităţii sînt: „explicitarea totală a procedurilor de analiză. directă sau indirectă. ale unui alt tip de geografie care se înfiripau în Statele Unite şi Scandinavia. Schaefer. Reacţia oficială a lui Schaefer şi dinamicile firave. adresată acestui tip de geografie umană a venit tot din lumea germană. încă oficioase.1932) la Chicago care. studiind organizări excepţionale (unice). multi sau trans-scalare. 1953). Singura concluzie ştiinţifică fundamentală permisă de această colecţie monumentală de studii şi cercetări monografice era aceea a eterogenităţii evidente a spaţiului geografic – termen/sintagmă/concept care avea să apară abia după 1970 – şi a caracterului singular al obiectelor analizate. Geografia cantitativă. 21 . posibilitatea de predicţie asupra rezultatelor” (p. fizica 5 Cf. În ciuda diferenţelor dintre antropogeografia germană şi geografia umană franceză. în a doua jumătate a secolului al XX. ori aşa ceva nu putea fi tolerat într-o paradigmă în care norma şi măsura se situau în inima faptului ştiinţific. de-abia după 1970. care favoriza praxisul în faţa oricărei dispute teoretice sterile. a promovat o abordare deterministă a influenţei mediului asupra societăţilor umane. Pe de o parte. posibilitatea generalizării rezultatelor independent de condiţiile de timp. 27). abundînd de informaţie încă imposibil de sistematizat. avea să se plieze într-o primă etapă conform cerinţelor acestora din urmă. Frank K. Dorinţa de normă va abate o vreme geografia de la ceea ce. situate şi studiate de multă vreme la scările mezospaţiale ale realităţii. spaţiu şi societate.

În cadrul explicaţiilor genetice ale diferenţierilor regionale sesizate de geografi. În opinia noastră explicaţia rezidă în faptul că teoriile economice liberale îşi dezvoltaseră de timpuriu un support spaţial. Renaşterea se disipa încet-încet în fumul furnalelor iar tandemul simbiotic ori antagonic. generate (sau suportate) de grupuri sociale libere în cadrul spaţiului geografic cu care avea de a face. ça sert d’abord à faire la guerre. relaţiile de autoritate încadrau omul sau societatea şi nu relaţiile acestora cu mediul geografic şi încă şi mai puţin spaţiul. era de fapt o striere a spaţiului politic. întîmplată între secolele al XV-lea şi al XIX-lea. de la caz la caz. nu mai răspundea unei comenzi sociale centrată pe ordonarea practică a fenomenelor teritoriale. În perioada acelor the golden sixties. impregnată de filosofie naturalistă şi de conceptualizare de dragul conceptualizării. în La géographie. sociale sau culturale. de altfel. 1986). chiar dacă multă vreme neutilizat. în vreme ce teoria marxistă era prin excelenţă a-spaţială sau mai degrabă adimensională şi. sociale şi politice care funcţionaseră între graniţele rigide ale statelor şi imperiilor moderne. fie ea germană sau franceză. i se substituise). Geografia umană clasică. Aceasta pentru simplul fapt că dezvoltarea economică o luase cu mult înaintea progresului uman (căruia. Ştiinţa clasică. statul devine direct interesat de amenajarea spaţiului şi de organizarea teritoriului. după tatonări între politicile de stînga şi cele de dreapta. ultimele se impun efectiv sau cel puţin conduc spre modernizarea primelor. practicată de cercetători care se situau în afara realităţii pe care o studiau (Prigogine şi Stengers. naturale. nici măcar social. şi 22 . După al doilea război mondial. ci a spaţiului. numea etapa geografiei ofiţerilor). instrumentul său principal în realizarea acestor acţiuni fiind întreprinderea. în voturi. incapabilă să se constituie în suport pentru proiectele de amenajare teritorială. „Strierea” modernă a spaţiului – fie el terestru sau marin – prin cartografierea şi închingarea sa prin numere corespondente latitudinilor ori longitudinilor (ceea ce Yves Lacoste. de factură enciclopedistă.newtoniană se prăbuşise odată cu apariţia fizicii/mecanicii cuantice (accident fericit care înlocuise norma cu relativismul acesteia). Amenajarea spaţiului şi organizarea teritoriului permite statului să devină agentul bunăstării generale (Welfare State). ba chiar creator al unei mitologii moderne cu iz divin (l’Etat-Providence). ale cărui acţiuni se numărau însă extrem de banal. Nu credem că superioritatea sau inferioritatea conceptuală a uneia sau alteia dintre cele două grupe de ideologii au stat la baza acestui fenomen. cu care să realizeze sau să dea iluzia că încercă să realizeze echitatea spaţială. prin urmare. Acest stat avea nevoie de instrumente operaţionale. dintre stat şi biserică. fie ele economice. 1976. odată cu generalizarea democraţiei şi cu democratizarea formaţiei şi informaţiei. iar pe de altă parte războaiele şi crizele economice succesive arătaseră şubrezimea construcţiilor economice. studia relaţiile fireşti. era înlocuit din ce în ce mai mult cu cel realizat de stat şi marea întreprindere – capitalistă sau „socialistă”. Politica nu mai avea nevoie de instrumente de stăpînire şi de administrare a timpului.

la diferite scări temporale. sisteme de locuri ale producţiei. Geografia colonială franceză. franceză sau olandeză demonstrează cu prisosinţă acest lucru. Spaţiul modern era la fel de fragmentat ca şi cel postmodern. făceau explicaţia stufoasă şi laborioasă. belgiană. Teoria marxistă. sisteme de locuri de locuit. Această practică modernă a „spaţiului”. marxismul este obligat de la bun început să funcţioneze ca o teorie parţială şi specifică. Spaţiul cartografiat de europeni nu era „decupat” în felii omogene şi continue decît pentru strategii militari şi pentru eminenţele cenuşii ale cancelariilor imperiale. lojele şi chiar stalurile şi fotoliile post-modernismului. în care societăţile se repartizau în spaţiu în funcţie de ritmul impus de pasul cailor iar furnalele în funcţie de mersul boilor înjugaţi la carele cu minereu. inechităţile şi decalajele sale spaţiale. spaţializat de practici efective mai mult sau mai puţin teoretizate. ale puterii. Atunci din cauza preapuţinului. În plus. Din multitudinea de sisteme de locuri. de unde reprezentare globală a spaţiului) asupra societăţilor unei modernităţi în care doar o infimă parte a indivizilor aveau acces la informaţie alohtonă şi încă şi mai puţini călătoreau la mai departe de 50 de kilometri de acasă. Sau. sisteme de locuri industriale/urbane. aceste sisteme se întrepătrundeau în gîndire şi discurs. mai tîrziu. creînd în schimb imaginea complexităţii spaţiului umanizat. britanică. socială înainte de a fi pe de-a întregul economică. Aceeaşi constelaţie de locuri se regăsea în studiile locale. cu mangal sau cu cărbuni de pămînt. atît pe verticală cît şi pe orizontală. Spaţiul – inexistent încă în calitatea sa de concept – era prezent însă în urzeala construcţiilor ştiinţifice. Pentru geografi acest spaţiu era un ansamblu de locuri disjuncte pentru care liantul puterii nu putea crea continuitate: continuitatea administraţiei. Spaţiul era banalitatea a cărui apariţie într-un discurs geografic ar fi părut puerilă. apare şi se dezvoltă în acest cadru implicit. timp sau efort. nu reprezenta altceva decît o impunere a unui cod de putere construit de elitele politico-militare europene asupra unor spaţii vag cunoscute nu numai de europeni ci şi de indienii-indigenii-aborigenii-suboamenii proaspăt „descoperiţi”. La diferite scări spaţiale. cu toate rupturile. pentru anacroniştii6 post-modernismului exhaustiv. 23 . Sisteme de locuri agricole/rurale. ale plăcerii. Iată explicaţia faptului că social geography apare în acelaşi spaţiu care a generat 6 Spunem aceasta deoarece în cercetările postmoderniste de factură epistemologică ce încearcă să definească construirea modernă a spaţiului (sau construirea spaţiului modern) este sesizabilă o extrapolare a mediului actual (informaţie instantanee şi ubicuă. aşa cum este văzută ea din balcoanele. Spaţiul era cotidianul individual măsurat în bani. marxismul se va desfăşura la scara unuia singur: cel al locurilor urban-industriale. a codului de autoritate. redusă la spaţiul urban şi proletarizat. a „spaţiului” era mereu contrazisă de luni de zile (de luni de mile – nautical miles) necesare corăbiilor şi mai târziu steamer-elor pentru a realiza bucla plecare-ajungere. Atît de cotidian şi atît de banal încît chiar şi pentru ştiinţele economice – cu (foarte) mici excepţii – nici nu se punea problema de a-i da vreo importanţă în calculul efectiv al indicilor şi indicatorilor specifici.nu al celui fizic. acesta era obiectul studiat de geografii „modernităţii”. astăzi din cauza premultului de informaţie.

Locurile limbii erau ocupate de cuvinte precum loc. în fapt sosii ale termenilor de „metropolă” şi „colonie”. întîmplări. regiuni infranaţionale. Această tară avea să marcheze profund gîndirea „spaţială” marxistă. va fi incapabilă să atingă nivelele mezospaţiale de analiză. înlocuindu-l din capul locului cu două derivate: spaţiul social (mai exact spaţiul de clasă) şi spaţiul economic (ce se reducea în ultimă instanţă la aceeaşi distanţă socială). cea a centrului şi periferiei. Pentru marxismul anilor 1900-1960 era deja tîrziu să inventeze un vocabular spaţial. strict administrativă. sînt probe incontestabile. cel de teritoriu. Dar faptele mezospaţiale existau iar mersul istoriei. Conceptul de spaţiu. impunea ca ele să fie luate în consideraţie şi să fie amenajate. uniuni de state) erau accidente. reminiscenţe. latine. Terroir (ogor) sau ţară şi. cu rădăcini obscure. în care teritoriul era un spaţiu (o întindere) legitim apropriat(ă) şi profund integrat(ă) proprietarului. Pentru geografii şi economiştii germani numiţi astăzi „spaţiali” totul se reducea la ort (loc) iar pentru americani space era sinonim cu distanţă sau cel mult cu întindere. Apoi. regiune. teritoriu însemna un spaţiu incomplet integrat şi controlat. respectiv regional policy. Tot ceea ce se întîmpla la celelalte scări spaţiale (spaţii rurale. ţàrină. imediat. venind dinspre etologia şi ecologia umană a Şcolii de la Chicago. ţară. spre mijlocul anilor 1960 a apărut ca din neant termenul de spaţiu şi. Dacă Henri Lefebvre (1974) ar mai fi întîrziat cu încă cinci ani publicarea teoriei sale asupra spaţiului construit. the Pioneer Frange). după cum am arătat mai sus. Acelaşi lucru în esenţă dar la scări spaţiale opuse. organizate. care au îmbrăţişat imediat termenul de teritoriu. destinate să dispară sau să fie transformate. a ajuns relativ repede un cuvînt insuportabil pentru teoreticienii şi practicienii marxişti. Pentru americani. încă mai mult. Trebuia inventat un limbaj spaţial. pe fiecare pagină a cărţii sale ar fi apărut cuvîntul „teritoriu”. primii care au creat o ştiinţă a administrării spaţiului. fiind constrînsă să se limiteze la două capete ale ierarhiei scărilor de studiu geografic: sistemul urban şi sistemul mondial. dar asupra căruia se poate proiecta un anumit cod al propriei autorităţi (Indian Territory. Accepţiunea americană. Marxismul nu avea de ce să se intereseze de spaţiu în adevăratul sens al cuvîntului. de cea de administraţie-administrare. de cea de autoritate acceptată de cei care legitimaseră şi delegaseră administrarea în detrimentul celor din 24 . Una dintre cele mai coerente teorii „spaţiale” de sorginte marxistă. trebuia inventată o teorie spaţială. „Centru” şi „periferie” au apărut drept inovaţii absolute. incomplet construit. reflectare a atitudinilor comportamentale naturale în condiţiile liberalismului. Invers accepţiunii milenare. De unde acest succes al conceptului în geografia radicală? Dintr-o ambiguitate fundamentală. North-West Territory). Oraşul trebuia în final să compună locurile naţiunii iar statele naţionale trebuiau în final să compună locurile lumii.revoluţia industrială. „Spaţiu” nu fusese încă inventat cu adevărat. stat. era legată de ideea de frontieră mobilă (the Frontier. Oraşe şi State.

derivatele cuvîntului „spaţiu”. Lăsăm deoparte imprecizia inerentă utilizării acestor termeni de către cercetătorii ştiinţelor sociale din jumătatea estică a Europei. care urmăreau eficienţa economică. recunoaştere legitimă a proprietăţii de către vecini. În spaţiul american. oferea constelaţiile de locuri pe care geografia clasică le studiase şi le răpise – în contumacie – marxismului. într-un fel sau altul. aşa cum este înţeles astăzi. „geografie economică şi umană”… În literatura geografică românească. ceva care să confere tridimensionalitate acestui spaţiu: relaţiile piramidale de autoritate. în the Territory erau localizaţi cei care aveau. ce beneficiază de cîteva zeci de definiţii. Sensul latin implica înrădăcinare. în 1934.territory. care ţinteau eficienţa/echitatea socială. care aveau aceeaşi menire. au apărut în Marea Britanie Regional Development Councils. pe cît posibil de ramură (?!). 7 25 . „geografie umană” sau. individuale sau comunitare. marxistă. să facă loc celor care împingeau inexorabil frontiera.7 În secolul al XIX-lea şi în prima jumătate a secolului al XX-lea. care înseamnă limită inflexibilă. Tennessee Valley Authority a luat fiinţă în SUA. mai pragmatice. În the Space erau localizaţi proprietarii „legitimi”. mai mult. precum şi construcţiile lexicale pe care acest termen le-a creat pe alte meridiane. în 1933. frontieră rigidă. The territory oferea un cadru administrativ omogenizant. Primul organism destinat amenajării teritoriului. embrionare încă. Ne referim cu precădere la geografia umană românească în care se mai poartă discuţii dacă ar trebui să se zică „geografie economică”. sînt quasi-absente. Geografia marxistă se născuse cu adevărat. territorium-ul oferea mulţimea locurilor specifice respectivului cadru. bineînţeles. Iată deci că dorinţa lui Schaefer de construire a unei geografii nomotetice însemna de fapt o descoperire a spaţiului. Din acest antagonism al atitudinilor ideologice izvorăsc majoritatea ambiguităţilor care afectează în prezent discursul – postmodern sau nu – despre spaţiu şi spaţialitate ori despre teritoriu şi teritorialitate. the frontier a fost şi rămâne un concept mult mai puternic decît cel de boundary sau de border. construit – este mai degrabă o creaţie a celor de nuanţă radicală. ca să fie împăcată şi capra şi varza. distribuire şi consumare a bunurilor şi serviciilor. Fenomenul este evident. ştiinţele economice. Ambele accepţiuni aveau aerul de a conţine ceva spaţial şi. cînd geografia tradiţională fabrica pe bandă rulantă studii monografice asupra regiunilor sau landschaft-urilor. Spaţiul. şi în Occident. evident dacă nu este vorba de „organizarea spaţiului şi amenajarea teritoriului” sau dacă nu apare în sintagma „spaţiu geografic”. element inexistent în procesul efectiv al fondării – şi prin urmare în mitului fondării federaţiei americane. dar capătă accente stridente în tranziţia estului. este o creaţie a politicilor şi atitudinilor liberale. în vreme ce teritoriul – ca spaţiu produs. sau mai degrabă o explicitare a acestuia în discursul ştiinţific. afectivitatere. un an mai tîrziu. încercau să descopere regularităţi ale comportamentelor spaţiale ale actorilor implicaţi în activităţile de fabricare. fenomen care începuse deja într-un fel sau altul în cadrul societăţilor anglo-saxone.

Lectura „postmodernă” a acestui tip de organizare spaţială este bazată pe diminuarea pînă la dispariţie a controlului sau influenţei asupra „ariei de polarizare” şi realizarea de contacte directe între centre cu aceleaşi interese (b: hubs and spokes – butuce şi spiţe). banii şi efortul) şi de principiul satisfacţiei maxime a actorilor implicaţi (repartiţia spaţială a serviciilor se ajustează pentru obţinerea profitului maxim în condiţiile de asigurare a minimizării eforturilor clientelei).Fig. În 1933. În 1826 Johann Heinrich von Thünen realizează un model concentric de localizare a culturilor agricole în jurul unei pieţe. 1). localizare dictată de diminuarea profitului în funcţie de distanţa dintre producător şi consumator. cu atît clientela lor este mai difuză în spaţiu iar aria de recrutare a acesteia este mai întinsă. modelul 26 . În 1909 economistul german Alfred Weber publică rezultatele cercetărilor sale asupra localizării industriei sub forma unui model de localizare în care amplasarea în spaţiu a uzinelor depinde de minimizarea costurilor de transport.Modelul christallerian al locurilor centrale (a) are la bază cîteva principii generale: 1) serviciile banale (de proximitate) sunt prezente la toate nivelurile ierarhice ale aşezărilor umane deoarece nu au nevoie de o clientelă numeroasă ci de una care se aprovizionează frecvent. 1 . 1982) construieşte un model geometric de localizare şi de ierarhizare spaţială a sistemului de aşezări umane în funcţie de nivelul serviciilor pe care o localitate le poate atrage şi dezvolta (fig. cu cît serviciile sunt mai specializate. Preluat de economistul spaţial – bineînţeles tot german – August Lösch. plecînd probabil de la o încercare din 1841 a geografului francez Jean Reynaud (Robic. hexagonul este figura de compromis între cele două exigenţe. geograful german Walter Christaller. din această cauză ele au tendinţa de a se concentra într-un număr din ce în ce mai restrîns de locuri. 2) organizarea spaţiului se efectuează în funcţie de principiul minimului efort (clientul se deplasează în aşa fel încît să îşi minimizeze la maximum timpul. 3) geometria modelului trebuie să respecte principiul echităţii spaţiale (minimizarea deplasărilor în interiorul figurii geometrice. inducînd tendinţele de ierarhizare cantitativă şi calitativă în sistemul de aşezări. din acest punct de vedere cea mai „democratică” figură este cercul) şi în acelaşî timp să asigure acoperirea integrală a spaţiului.

christallerian a condus la o teorie complexă a organizărilor regionale şi a făcut carieră în geografie după 1950. Interesul imediat al acestor modele. calînd-o între dogmele pozitivismului logic (Claval. stăpîne în paradigma newtoniană şi chiar în cea ensteiniană. Geografia cantitativă îşi caută legitimitatea în modelele spaţiale ale economiei şi geografiei germane clasice şi se îmbogăţeşte prin împrumuturi fie teoretice din ştiinţele economice. 1998). promotorul de mai tîrziu al „postmodernizării” geografiei. 1953. Pînă în 1970. statistică şi matematică. fenomenul fiind facilitat de activitatea unor autodidacţi autohtoni precum Peter Haggett. Chiar şi în aceste condiţii. URSS. geografia cantitativă era o realitate în întreaga Europă Occidentală. geografia căpătînd valenţe nomotetice. în Polonia. apoi. Din pricina dificultăţilor insurmontabile de integrare a tuturor variabilelor economice cu expresie spaţială în cadrul unui model unic. această cale. 1998) cucereşte în cîţiva ani Statele Unite şi Canada. la Universitatea din Seattle. noua geografie. Între 1953 şi 1960. Japonia şi America Latină. Scopul acestei discipline. iniţiate în economia spaţială sau în geografie. coroborate cu metodele statistice şi cu evoluţia rapidă a maşinilor de calcul permite efectuarea şi 27 . între 1958 şi 1962. Peter Gould (1968) o botează cu un nume care avea să îi rămînă lipit ca o etichetă de marcă: the new geography. plecînd de la o definiţie sumară prin care geografia este considerată o ştiinţă a interacţiunilor spaţiale (Ulmann. normalizate prin intermediul legilor statisticii. Edward Ulmann (1912-1975) reuşeşte crearea unui grup de cercetători care. va instituţionaliza geografia cantitativă. este acela că ele introduceau indirect spaţiul în cadrul analizelor. Posibilitatea studierii interacţiunii spaţiale nu mai rezumă spaţiul doar la distanţă. Robert Chorley şi Torsten Hägerstrandt. este acela de a sesiza. Boyce. face acelaşi lucru cu Marea Britanie şi cu Scandinavia. Noua geografie permite pentru prima oară modelizarea fenomenelor umane în condiţii de laborator. văzută de mulţi geografi drept o anexă metodologică a geografiei. Valul cantitativist. pentru cîteva decenii. tocmai atunci cînd lumea ştiinţifică era pe cale să demonstreze invaliditatea ştiinţei clasice ahtiată după ordine şi regularitate. şi geografii şi economiştii au abandonat destul de repede. i se erijează în epistemolog. 1980). Indirect – şi incomplet am putea spune – deoarece spaţiul este văzut doar ca distanţă care acţionează asupra organizărilor spaţiale. fie metodologice din fizică. Modelele matematice şi fizice. iar David Harvey. Visul lui Schaëfer se transformă astfel în realitate. bazat pe „paradigma unei geografii care analizează efectele distanţei asupra ordinii spaţiale” (Claval. prin măsurători şi calcule. introducerea metodelor de cuantificare a fenomenelor cu desfăşurare spaţială înseamnă o adevărată revoluţie în geografie. existenţa structurilor spaţiale. înlăturînd astfel una din sursele majore de critică făcută geografiei de către ştiinţele experimentale.

potenţialul astfel definit este o măsură macrogeografică a comportamentului mediu al unei populaţii.. şi nu cu –1.8 sau 1. dacă D=p(dij) este probabilitatea de interacţiune (adică proporţia persoanelor susceptibile să se deplaseze pe distanţa dij). dacă dij este distanţa între locurile i şi j.apoi testarea unor ipoteze făcute asupra populaţiilor intrate în interacţiune şi creatoare de spaţii sau mai degrabă de comportamente spaţiale Fig. Modelul permite o aproximare a comportamentului spaţial al unei populaţii oarecare situată în unităţile j. Studii empirice efectuate în ultimii ani demonstrează satisfăcător valabilitatea datelor teoretice obţinute cu acest model.9 cum este cazul altor state europene cu sisteme performante de transport al persoanelor). F(dij) este funcţia de distanţă utilizată. iar pe de o parte la calitatea sistemului de transport românesc şi la posibilităţile economice ale populaţiei (modelul a fost calibrat cu un coeficient de frînare datorat distanţei egal cu –2. 2000) Ipotezele iniţiale ale modelului se referă pe de o parte la probabilitatea ca un licean să se dirijeze către cel mai apropiat centru universitar (ipoteză conform căreia probabilitatea se reduce la 50 % la 75 de km de domiciliul elevului).. ar fi lipsit de sens să punem în relaţie populaţia totală cu centrele universitare.Potenţialul de interacţiune al elevilor de liceu cu centrele universitare din România Modelul utilizat are forma t +1 t i n P = ∑ F (d ij )m j . Dacă Pi este potenţialul locului i. Funcţiile utilizate de model vor fi discutate ceva mai tîrziu. Modelul este construit plecîndu-se de la două ipoteze fundamentale: a) pentru diferite agregate de populaţie localizate în unităţile j este posibil să se definească un comportament mediu exprimînd proporţia locuitorilor capabili să intre în relaţie cu un anumit loc i. deci să interacţioneze cu locuri aflate dincolo de o anumită distanţă. Deoarece funcţia F(dij) poate fi calibrată. 2 . deoarece sînt extrem de puţine şanse ca bebeluşii sau pensionarii să fie interesaţi de un loc în amfiteatre. descriind probabilitatea cu care un anumit procentaj din populaţia acestor unităţi poate veni în contact (poate interacţiona) într-un interval oarecare [t. Deoarece probabilitatea ca locuitorii unui loc să intre în relaţie cu acel loc este de 1 (sau de 100%) şi descreşte cu cît interacţiunea cu alte locuri necesită străbaterea unor distanţe din ce în ce mai mari. iar mj este masa localizată în oricare altă unitate j. modelul poate fi scris după cum urmează: Pi = ∑ m j * p(d ij ) sau Pi = ∑ m j * D . este cel mai comod să se ia în calcul o funcţie de distanţă f(D)=p(dij) continuă şi descrescătoare de la 1 la 0 cînd dij variază de la 0 la infinit. estimînd numărul de persoane susceptibile să se deplaseze. caz valabil şi pentru masele aflate în i şi j. (Groza. b) probabilitatea ca această proporţie din locuitorii unităţilor j să interacţioneze cu locul i nu depinde decît de distanţa care îi separă de locul i (procesul este deci considerat a avea loc în afara oricărei concurenţe spaţiale). t+1] cu unitatea i. Astfel. 28 . j =1 j =1 n n Etapa următoare consistă în a găsi o funcţie care să poată descrie cel mai bine interacţiunea spaţială. şi dacă mj este efectivul de populaţie al unei unităţi j oarecare. Este evident că aceste funcţii trebuie alese în funcţie de anumite ipoteze de lucru. unde Pi este potenţialul masei considerată a fi localizată în j =1 unitatea i. în text.

În fig. Aceste structuri spaţiale nu sînt însă realităţi imuabile şi constituite o dată pentru totdeauna. deoarece comportamentul spaţial al fiinţelor umane nu este strict raţional. teoria sa oferă o abordare seducătoare a unui anumit tip de structuri spaţiale proprii unui spaţiu construit de societate în urma acţiunilor de practicare. 1974). 29 . cea a invariabilităţii formei lor la toate scările lor de organizare. Cu dimensiuni fracţionare care pot „măsura” norii. precum cel al depersonalizatului homo oeconomicus care este forţat să susţină şi să justifice majoritatea teoriilor economice. Mărirea unei porţiuni a imaginii reproduce imaginea întregului. reţelele de transport. În plus. pe care Marx îl lăsase precaut la o parte. în termeni de coduri de putere aplicate unor suprafeţe apropriate. fie aceasta spaţială sau economică şi. sociologul francez Henri Lefebvre începe prin anii ’60 construcţia unui eşafodaj teoretic menit să conducă la o teorie socială a spaţiului. Nu este greu de înţeles de ce structuraliştii sau geografii de orientare marxistă. Toate acestea pot fi măsurate şi prin urmare controlate. Aceeaşi tehnică şi acelaşi model poate fi aplicat pentru simularea unui oraş care urmăreşte eficientizarea structurilor sale morfologice sau. fluxuri) care încadrează la rîndul lor suprafeţe (arii polarizate. sunt permanentă sursă de inegalitate. fractalii au fost „descoperiţi” şi prezentaţi de B. Pe baza unei critici a eficienţei economice pure. Figuri artificiale. oraşele. care au terorizat matematicienii începînd cu a doua jumătate a secolului al XIX-lea deoarece nu aveau nici una din proprietăţile oficial recunoscute. fractalii prezintă o trăsătură esenţială. Asemenea aplicaţii conduc spre găsirea şi analiza invariantului spaţial: structurile spaţiale văzute ca diverse combinaţii topologice de puncte (centre. prin aceasta. ajustate.2 este prezentată imaginea grafică a aplicării unui model probabilist de interacţiune spaţială asupra interacţiunii probabile dintre numărul de locuri în toate instituţiile de învăţămînt superior şi numărul de elevi în liceele din România. Mandelbrot. Publicată în anii ’70 (Lefebvre. imateriale. Lipsiţi de o teorie a spaţiului. Iată două caracteristici care nu concordau cu viziunile marxiste asupra socialului. Ele evoluează conform principiilor eficienţei. cercetătorii marxişti au construit o teorie a teritoriului. precum Harvey au promovat într-o primă fază noua direcţie de cercetare asupra spaţiului. în noua geografie spaţiul devine mişcare iar mişcarea presupune incertitudine. de percepere şi de concepere a spaţiului cotidian. cîmpuri de forţă). de ce nu. poli) integrate în reţele (materiale.. pentru agregarea/dezagregarea cotidiană a comportamentelor spaţiale ale indivizilor unei comunităţi. ca fiind principiile elementare ale formelor din natură. Imaginea de mai sus este o simulare fractală (cu softul FractVision©) a bronhiilor umane. în anii ’70. teoretice. administrate. comportamentele economice sau fiziologice cu desfăşurare în spaţiu.

spaţiul lefebvrian continua să fie a-dimensional. sociologie şi chiar din economie. geografia radicală. Aceste tipuri de spaţii sînt inoperante fără aportul geografiei cantitative. redus la stadiul de concept. geografia culturală).Fig. Ca şi în multele curente geografice care au înflorit după 1970 (behaviorismulumanismul.Fractalii sau invariantul scalar. nelegat de realitate decît prin intermediul subiectivităţii cercetătorului. care a reuşit să 30 . 3 . etnogeografia. situaţie asemănătoare cu cea din filosofie.

spaţiile matematice şi spaţiile umane care se crează. Mai mult. 5. la toate scările spaţiale. de structurile complexităţii. De data aceasta însă geografia nu a rămas. Poate că un comportament asemănător îl au în prezent ştiinţele sociale: cu identităţi ştiinţifice neclare. Geografia calitativă a pus de foarte devreme slujitorilor săi problema existenţei complexităţii şi a imposibilităţii măsurării acesteia altfel decît prin utilizarea metaforei. descoperind existenţa invariantului spaţial. stabilitate dincolo de echilibru. Prin forţa lucrurilor. au propulsat-o printre ştiinţele din primele rînduri ale noii paradigme. există doar geografi ». Geografia actuală încearcă o sinteză a celor două căi. în ciuda faptului că aceste două civilizaţii fuseseră precedate în antichitatea timpurie de alte culturi strălucite. unde descriu cantitativ comportamentul haotic şi spaţiile de fază ale atractorilor stranii (les attracteurs étranges). funcţionează şi dispar simultan sau stroboscopic. în urma ştiinţelor avangardiste.impună multidimensionalitatea spaţiului şi a creat premisele introducerii în modele atît a subiectivităţii cercetătorului. ca de obicei. 3) soluţia finală? Probabil că răspunsul la această întrebare va fi dat cîndva şi poate că va fi negativ. Robert Clozier Civilizaţia europeană actuală s-a constituit pe fundamentele culturale moştenite de la antichitatea greco-romană. spaţiile fizice. Schimbarea de paradigmă – aş putea spune chiar criza – survenită în cadrul „ştiinţelor dure” precum fizica. Lipsa de informaţii asupra societăţilor mai vechi şi 31 . să sintetizeze într-o singură metaforă. care să cuprindă. ei pot măsura haosul. a avut ecouri profunde şi în geografie. Spaţiul ca măsură. Evoluţia geografiei: de la ansamblu de cunoştinţe la ştiinţă « Nu există geografie. matematica şi astronomia anilor ’70. deschizînd noi drumuri spre structurile mezospaţiale ale realităţii (ordine în haos. Poate să fie geometria atemporală a naturii. structuri disipative). Sinteza ar însemna – poate – descoperirea şi mai ales utilizarea în discurs şi metodă a invariantului scalar. ele ajung să încadreze cu destulă claritate dinamici generale iscate din comportamentele incontrolabile ale miliardelor de oameni care locuiesc planeta. cînd acestea şi-au făcut mea culpa recunoscînd inexistenţa preciziei măsurătorilor. Fractalii sunt forme ale ordinii spaţiale iscate din haos. să îmbine. chiar dacă într-un mod rigid. abilitatea sa de a desfăşura de foarte multă vreme studii monografice la scări mezospaţiale. fundamentată pe fractalii „descoperiţi” de Benoît Mandelbrot (fig. Spaţiul ca metaforă. Geografia cantitativă a reuşit să se apropie. cît şi a individului sau a populaţiei analizate. aşa cum fac deja în fizică. a ordinii sau a relativităţii absolute. combinată cu forţa geografiei cantitative.

C.C. de un dat intelectual a priori care pentru Aristotel era spaţiul. Grecia clasică a fost însă şi izvorul ideilor filosofice care au influenţat evoluţia geografiei. enciclopedice. Cu armele războiului sau cu cele ale comerţului. Ordonarea obiectelor realităţii avea nevoie de un cadru preexistent. oikos = casă. oraşul este releul de neocolit între regiuni aflate la distanţe uriaşe unele faţă de altele. Istoria învăţatului grec a însemnat începutul lungii perioade descriptive. Aceste caracteristici ale urbanului au permis lui Herodot (484?Î. a informaţiilor. a legat formele realităţii de materia din care sînt alcătuite. apărute la începutul mileniului al II-lea Î. Iniţial.-347?Î. IV Î.C.). şi pînă la moartea lui Alexandru Macedon în sec. respectiv lumea locuită cunoscută de vechii greci. Filosofia lui Platon (428?Î. De la primele nuclee de populare grecească (civilizaţiile miceniene. lucru favorizat de faptul că civilizaţia greacă a fost prin excelenţă o civilizaţie urbană.un eurocentrism evident fac din Grecia şi din Roma antică sursele pricipale ale culturii şi ştiinţei europene. să scrie monumentala sa Istorie.C. în care sînt sintetizate ansamblul cunoştinţelor epocii asupra oikumenei. gê oikuménê = pămîntul locuit 32 . doriene şi ioniene). Oraşul este locul în care se acumulează rapoartele comerciale. a ideilor. locuinţă. opunîndu-se maestrului său. 5. grecii au colonizat întreg bazinul Mării Mediterane. elev al lui Platon care. militare şi economice.C. care a caracterizat geografia vreme de peste 2000 de ani. Geografia antică Ca şi alte discipline.).-322? Î. a bogăţiei materiale. a deschis calea considerării spaţiului şi 8 din gr. lumea cunoscută a epocii. Opera lui Herodot. spre Orientul Mijlociu şi spre amontele Nilului.).C.-425?Î. Mult mai importantă pentru evoluţia geografiei a fost filosofia lui Aristotel (385? Î. povestirilor şi zvonurilor aduse de aceştia. a marcat puternic civilizaţia greacă şi mai apoi pe cea romană. axată pe cercetarea diferenţelor dintre lumea sensibilă (a realităţii percepute cu organele de simţ) şi lumea inteligibilă (a principiilor care ordonează realitatea) a condus geografii către investigarea cauzelor diversităţii locurilor oikumenei.C.. devenind astfel punctul obligatoriu de trecere pentru călători şi a legendelor.1. Filosofia aristoteliană. şi geografia îşi găseşte astfel izvoarele în scrierile învăţaţilor din bazinul mediteranean. cu extensii spre Marea Neagră. geografia îşi dăduse drept obiect de studiu oikumena8. ecourile sale reverberînd în final în geografia umană academică a secolului al XIX-lea. către sfîrşitul Greciei clasice. spaţiul locuit sau aflat sub controlul Greciei antice a cunoscut o expansiune continuă. Oraşul este prin excelenţă locul de concentrare a oamenilor. revendicată ulterior de istorici şi de geografi.C. Expansiunea politică şi economică a fost însoţită de înflorirea artelor şi ştiinţelor.

absolute. climă) şi asupra diferitelor moduri de locuire (forme de organizare politică. geografii epocii (Eratostene. marile curente de migraţie şi de colonizare. tipuri de societăţi şi de oraşe. Acest fapt a deplasat uşor interesul către aspectele sociale ale realităţii.). creaţie pur intelectuală care vedea Pămîntul ca un glob fixat în centrul unui ansamblu de sfere celeste pe care erau localizate astrele. proces sau fenomen. A doua direcţie urmată de geografia antică a fost cartografierea realităţii.C. atitudine care a creat un curent de idei umaniste care îşi vor găsi plenitudinea în dezvoltarea ştiinţelor sociale din Secolul Luminilor (secolul al XVIII-lea) şi. cînd regatele care perpetuau tradiţiile Greciei clasice se întindeau din nordul Mării Negre pînă în nordul Etiopiei şi de la strîmtoarea Gibraltar pînă în Asia Centrală (pînă la fluviul Amu-Daria). a împiedicat (şi mai împiedică încă) geografia să devină o ştiinţă în adevăratul sens al cuvîntului. pe baza geometriei dezvoltată în cetăţile greceşti. informaţiile legate de cadrul natural nu mai erau prezentate în sine ci în legătură cu diferitele forme de populare a oikumenei.timpului ca nişte categorii filosofice fundamentale. era foarte uşor ca. în şcoala franceză de geografie umană dezvoltată în a doua jumătate a secolului al XIX-lea.). Continuînd tradiţia deschisă de Herodot. Conjunctura politică (decăderea militară a Greciei în urma expansiunii romane) a acutizat interesul pentru informaţiile geostrategice (originea şi obiceiurile diferitelor popoare. Deoarece la aceeaşi oră poziţia astrelor pe boltă era diferită după cum era măsurată în diferite locuri de la nord la sud. Prima dintre acestea a fost continuarea descrierii lumii cunoscute în lucrări în care se îmbinau informaţii asupra elementelor cadrului natural (relief. În această perioadă cercetarea geografică urmăreşte două direcţii majore. În acest context. Plecîndu-se de la ideea aristoteliană a spaţiului absolut. Cea mai exactă măsurătoare este cea a lui Eratostene care a găsit între Asswān şi Alexandria (Egipt) o distanţă de 5000 de stadii. Adevărata înflorire culturală a Greciei a fost însă perioada elenistică. în ceea ce priveşte geografia. De-abia după 1970 conceptul de spaţiu a început să fie cercetat cu atenţia cuvenită în cadrul ansamblului ştiinţelor sociale. militari. care nu servesc decît determinării poziţiei şi momentului unui obiect. savanţii greci au inventat o geometrie perfectă a universului. În această lume a spaţiilor sferice statice. Ptolemeu) au putut măsura întinderea lumii cunoscute. desfăşurată între moartea lui Alexandru Macedon (323 Î. originea şi evoluţia formelor de organizare statală). care a început să fie criticată abia în perioada Renaşterii. Marynos din Tyr.C. Această concepţie. marinari. Cleopatra (30 Î. corespunzînd unei 33 .) şi cea a ultimei regine din dinastia macedoniană. o serie de învăţaţi (printre care Strabon) au continuat colectarea şi sistematizarea informaţiilor aduse de călători. etc. hidrografie. negustori ori obţinute prin intermediul propriilor experienţe avute în timpul călătoriilor prin lumea elenistică. organizări economice. să se calculeze poziţiile diferitelor locuri de pe planetă.

geografia antică este o disciplină de factură enciclopedică. migraţiile acestora.Geografia – lucrare necunoscută în Occident pînă la începutul secolului al XV-lea.studiind relaţiile dintre om şi mediul natural.realizează prima măsurare relativ exactă a circumferinţei terestre şi stabileşte faptul că oikumena nu reprezintă decît 2/7 din circumferinţa pămîntului (în vreme ce Ptolemeu va considera că aceasta reprezintă 1/2). a fost tradusă şi reeditată în nu mai puţin de 38 de ediţii între 1469 şi 1532 9 Lungimea măsurată în prezent prin tehnici aerospaţiale este de 40 007. a lumii (în lucrări numite geografii . matematician şi geograf grec .Ghidul geografic . prezintă patru procedee de proiecţie cartografică. Extrapolînd rezultatele asupra celor 360° ale cercului. scrierile lui Strabon vor fi revalorizate de şcoala geografică franceză începînd cu secolul al XIX-lea Marinos din Tyr (a doua jumătate a secolului I d.Cr. constituirea imperiilor. mult mai precise decît cele existente (de exemplu cele ale lui Marinos din Tyr) Pliniu cel Bătrîn sau Caius Plinius Secundus (23-79 d.născut la Halicarnas. Herodot este autorul unei opere în nouă volume cunoscută sub numele de Istoria (= anchetă.de la khorê = loc)..poate fi considerat primul tratat de geografie matematică.).Cr.-21/25 d. .). în 1470.864 km. Strabon (58?î.de la gê = pămînt) şi a regiunilor (în chorografii . matematician şi geograf grec . cercetările sale sînt cunoscute indirect. cînd este tradusă la Florenţa de un învăţat bizantin.Cr.Geografia – lucrare necunoscută în Occident pînă la sfîrşitul secolului al XV-lea.pune la punct proiecţia ortogonală (care stă la baza proiecţiei Mercator). adevărată enciclopedie a timpului său. cercetare în lb. astronom. geograf şi astronom grec . greacă) în care abundă descrieri amestecate cu zvonuri şi legende culese în timpul călătoriilor sale. istoric şi geograf grec . REPERE ÎN GEOGRAFIA ANTICĂ Centrată pe descrierea complexă a spaţiului umanizat cunoscut (oikumena).).). prin intermediul operei lui Ptolemeu Ptolemeu (90-168 d. în Asia Mică. Herodot (484?-425? î. cînd este tradusă în latină la Roma. Eratostene (276-194 î. Emmanuel Chrysoloras . naturalist roman -Istoria naturală. respectiv 44 000 de km pentru un cerc meridian 9. Cărţile sale îl vor influenţa mai tîrziu pe Strabon.distanţe unghiulare de 7°12”. 34 . Mai aproape de istorie. Calcularea latitudinii astfel efectuată a permis realizarea unor hărţi mult mai precise ale oikumenei însă dificultatea calculării longitudinii (care va fi rezolvată abia la sfîrşitul secolului al XVIII-lea) a împiedicat multă vreme progrese reale ale cartografiei. geograful grec a obţinut o lungime liniară de 253 000 de stadii.Cr.Cr. Strabon studiază originea popoarelor. ale cărei eforturi ştiinţifice s-au focalizat asupra cartografierii universului (în lucrări numite cosmografii – de la kosmos = univers).).) – învăţat grec „părintele istoriei” . Cr. Cr. etc.

lucrarea se găsea în toate bibliotecile vremii . ebraică. .Sfera. 1230) realizează un compendiu al cunoştinţelor astronomice şi cosmografice ale Antichităţii.Cartea tezaurului. Pliniu sau Pomponius Mela. Evul Mediu timpuriu este caracterizat de o revalorizare a geografiilor antice. cu întreg cortegiul de evenimente pe care le-a generat sau cărora le-a suportat presiunea.Speculum. Evoluţia politică şi culturală a Romei a condus la apariţia celor „două Europe”. în care Sacrobosco (Paris. Geografia Evului Mediu timpuriu şi a Renaşterii REPERE ÎN GEOGRAFIA EVULUI MEDIU TIMPURIU (SEC. de o reluare a informaţiilor oferite de Strabon. 5. italiană. organizată în patru părţi dintre care Speculum naturalae are caracterul cel mai « geografic ». tradusă din latină în franceză. Apariţia şi apoi destrămarea Imperiului Roman. compilaţie a cunoştinţelor antice. a însemnat mult mai mult pentru dezvoltarea ulterioară a ştiinţelor decît o sumă de lucrări lăsate moştenire posterităţii. Seneca stoic iar Cicero era descendent al Noii Academii). a utilizat ansamblul lucrărilor greceşti. Principalele lucrări ale perioade sînt următoarele: . spaniolă. a lui Brunetto Latini (către 1250) este de asemenea o compilaţie a cosmografiilor preexistente. de Vincent de Beauvais (1245).Decăderea Greciei ca putere militară şi expansiunea Imperiului Roman a modificat harta politică a antichităţii însă nu a marcat o ruptură culturală. XIII-XIV) Perioadă a erudiţilor. Cultura greacă a fost preluată în mare măsură de cea romană.2. Plinius cel Bătrîn. din care două (a treia şi a patra) erau destinate geografiei. 35 . engleză. respectiv cea urmaşă a Imperiului Roman de Răsărit (care a fost continuat de Bizanţ şi de ortodoxie) şi cea urmaşă a Imperiului Roman de Apus (care a fost continuat de Sfîntul Imperiu Roman Germanic şi de catolicism). completate cu informaţii noi culese din lumea latină pentru realizarea celor 47 de „cărţi” ale Istoriei naturale. în special Millione (sau Cartea minunilor lumii). pe baza căreia a apărul Atlasul Catalan (1375) ce încerca o cartografie aproximativă a Asiei Orientale pe baza istorisirilor călătorului veneţian. Unul dintre cei mai cunoscuţi savanţi romani. Artele şi ştiinţele Greciei au constituit fundamentul celor romane. Un rol important l-au avut scrierile lui Marco Polo (1254-1324). completate cu cele ale enciclopediştilor medievali precum Isidor din Sevilla sau Paul Orose. Ptolemeu. fapt petrecut în mare măsură prin influenţarea directă a savanţilor latini care s-au format multă vreme în şcolile şi academiile greceşti (Lucreţiu era epicurian.

grupate în Marile Călătorii) -flamandul Levinus Hulsius publică la Frankfurt. are loc un proces de triere a informaţiilor.). între 1598 şi 1663 un număr de 69 de volume. -A doua şi a treia călătorie nu sînt cunoscute decît indirect. Verrazano. Odoacru din Pordenona. vicere di Spagna e almirante de la insule Indie. Drake. publicată la Veneţia în 1505 sub numele Copia de la lettera che scrisse Don Cristoforo Columbo. Hawkins. voyages and discoveries of the English nation. de verificare. începute cu Sammlung von 26 Schiffahrten nach Ost und West Indien. Davis. alli christianissimi e potentissimi re et regina di Spagna. Sanchez (trezorierul regatului) din februarie 1493. este prima atestare a Americii. Coronado. Raleigh. la Saint-Dié des Vosges. Navigatorii portughezi şi descrierile Africii. . Albert cel Mare) 1476 – publicarea la Strasbourg a lucrării lui Vincent de Beauvais 1477 – este publicată la Veneţia Cosmografia papei Pius al II-lea (Aeneas Sylvius Picolomini). . unde cosmograful german Martin Waldseemüler (1470-1521). Cavendish. al doilea pe descoperirea Asiei Centrale (Marco Polo.englezul Samuel Purchas. în Cosmographiae introductio […] insuper quatuor Americii Vespuccii navigationes. de comparare şi de corectare a acestora. şi 13 volume pentru Indiile Occidentale. cunoaşterea « lumilor noi » (prin publicarea jurnalelor de bord şi a jurnalelor de călătorie). rivalii principali ai expansiunii coloniale a Angliei . Navigatio et Itinerarium in Orientalem Indiam. portulanelor şi atlaselor) SECOLUL AL XV-LEA: Secolul enciclopediilor şi compilaţiilor 1410 – Imago Mundi a cardinalului Pierre d’Ailly (compilaţie din lucrările anticilor şi ale Sfinţilor Părinţi (Sfîntul Augustin. cu trei volume grupate sub titlul Delle Navigazione e Viaggi. cartografierea acestora (dezvoltarea tehnicilor cartografice. una din versiunile jurnalelor sale. între 1590 şi 1634 cele 25 de volume ale seriei Collectiones peregrinatiorum in Indiam Orientalem et Occidentalem (respectiv 12 volume pentru Indiile Orientale. Oviedo. Orellana. realizarea hărţilor. primul volum este centrat pe cunoaşterea Africii şi a Asiei sudice (călătoriile lui Conti. Alvarez. etc. Principalele figuri renascentiste ale perioadei sînt: . care i-au utilizat jurnalele de bord în prezent pierdute. numite şi Micile Călătorii. Paris. Paul Jove). Rubrouk. numită Quatuor Navigationes a ajuns în Franţa. fapt care va conduce la colecţii sistemetizate de scrieri cu caracter geografic. cu titlul Historia Rerum ubique gestarum. Varthema. Cabeza de Vaca. care păstrează structura lui Ramusio. aceasta cunoaşte o difuzie rapidă (9 ediţii între 1493-1494. care va sta la baza expansiunii coloniale olandeze. Vasco da Gama. cu trei volume publicate în 1589. 36 .flamandul Jan Huyghen Van Linschoten publică în 1596 la Amsterdam “biblia” căpitanilor olandezi. Pigafetta. Cadamosto. Oceanului Indian şi Asiei 2) SISTEMATIZAREA CUNOŞTINŢELOR ŞI TRECEREA DE LA CURIOZITATE ŞTIINŢIFICĂ LA INTERESE PRACTICE: DUPĂ 1550 . Rusiei (Herberstein) şi mărilor polare (Zeno). Cartier). Marco Polo.veneţianul Gian Battista Ramusio (1485-1557).or Purchas his Pilgrimes containing the history of the world by sea voyages and land travels by Englishmen and others. SECOLUL AL XVI-LEA: Secolul descrierii moderne a lumii 1) MARILE DESCOPERIRI GEOGRAFICE ŞI JURNALELE DE CĂLĂTORIE Cristoforo Colombo în italiană sau Cristóbal Colón în spaniolă (1451-1506) -Prima călătorie: scrisoarea către G. la Roma. Leon Africanul). -Din ultima călătorie nu se cunoaşte decît scrisoarea din 7 iulie 1503 scrisă în Jamaica. Cabral. discipol al lui Hakluyt. tradusă în latină sub numele de De Insulis nuper inventis. Bâle şi Anvers. din 1507. în limba germană nu este tradusă decît în 1497).flamandul Theodor de Byr publică la Frankfurt. made by sea or over land to the most remote and farthest distant quarters of the earth within the compass of these 1500 years. în care se încearcă o sinteză între geografia antică (Strabon) şi cea medievală (Pierre d’Ailly. o anthologie a 26 de călătorii engleze şi olandeze. care publică în 1625 Hakluytus Posthumus. . al treilea este dedicat Americilor (Pierre Martyr. Cortés. Amerigo Vespucci (1454-1512) navigator italian în slujba Spaniei şi Portugaliei -A profitat de o mai bună cunoaştere europeană a călătoriilor sale.englezul Richard Hakluyt (1553-1616). consideră nimerit a numi continentele descoperite de Columb America. Hayton.): Principal navigations. Vespucci.Odată trecută febra descoperirilor. însă care sînt centrate pe călătoriile englezilor (Frobisher. caracteristicile sale principale sînt lărgirea universului cunoscut (descoperirile geografice). în care descrie şi călătoriile spaniolilor şi olandezilor.REPERE ÎN GEOGRAFIA RENAŞTERII (SEC XV-XVI) Geografia renaşterii este geografia marilor explorări ale lumii intra şi extraeuropene. prin intermediul scrierilor călugărului Bartolomeo de Las Casas (1470-1566) şi ale fiului său Fernando Colomb (1488-1539). etc. după numele navigatorului florentin.

3) REVIGORAREA COSMOGRAFIILOR – ACTIVITATE PRECURSOARE A GEOGRAFIEI MODERNE a) Aria germanică: -M. 1622-1650 – Geographia generalis.spaniolul Martin Cortés – Breve compendio de la esfera y de la arte de navegar (1551). Conrad Malte-Brun. de Cosmografie. la Louvain (Belgia de astăzi) .elveţienii Glareanus cu De Geographia Liber (1524) şi Vadianus cu De Situ Orbis (1522) .Suma de Geographia (Sevilla. ca parte a întregului. care este descrierea lumii. geografie regională şi geografie locală: Pierre Davity: Les Etats et les Empires du Monde (11 ediţii între 1614-1635): « Descrierea pămîntului este numită Geografie şi este diferită. adaptată în engleză de Roger Barlow din Bristol şi plagiată în franceză de Alfonse de Saintonge (1544-1545) . Geografia modernă La începutul secolului al XVII-lea sînt constituite rudimentele a ceea ce astăzi se numeşte geografie generală. engleză şi franceză . tradusă în franceză şi îmbogăţită în 1544 de Gemma Frisius. geograf francez de origine daneză. Bâle. geograf olandez de origine germană.spaniolul Pedro de Medina – Arte de Navegar (1545) tradus în germană.De Mundi Sphaera. italiană. 1519). 1775-1826 – Geographie Mathématique. Chorografia este descrierea specifică a unei provincii iar Topografia. SECOLELE XVII-XVIII – geografia ofiţerilor şi geografia colonială. în 1573 (Regiment of the Sea) .portughezul Duarte Pacheco Pereira – Esmeraldo de Situ Orbis (1508) . nu este altceva decît reprezentarea specifică a unui oraş.francezii Jacques Signot – Division du monde (1539) şi Oronce Fine . Apian (inventator al proiecţiei stereografice): Cosmographia (1524).germanul Sebastian Münster – Cosmographia. cu sau fără teritoriul său ». 1650.portughezul Pedro Nuñez – Tratado da Sphera (1537) . 1803-1807) 37 . physique et politique de toutes les parties du monde. tradus în engleză în 1561 de Richard Eden (The Arte of Navigation) şi de William Bourne.3. primele enciclopedii (Bernard Varenius. 1550 b) Aria latină: . sive Cosmographia libri V (1542) 5. respectiv descrierea unui loc. Waldseemüller: Cosmographia Introductio (1507) -J. Schöner: Luculentissima descriptio (1515). Opusculum geographicum (1533) -P.spaniolul Martin Fernandez de Enciso .

Oameni şi relaţii în apariţia ştiinţei moderne Fig. 4 .Fig. 5 – Preeminenţa ştiinţelor naturale în procesul de construire a geografiei moderne 38 .

PUF. – Schiţarea constituirii geografiei moderne (sursa : Frank Debié . 6. 1995) Botanica Morfologia Evoluţia speciilor Ecologia Fitogeografia Zoologia Anatomia Evoluţia speciilor Etologia (comportamentul speciilor) Ecologia (raporturi specie/mediu) Zoogeografie (repartiţia speciilor) Antropologia Antropologie fizică Paleontologie Antropologie culturală Antropogeografie (raporturi om/mediu) Antropogeografie (repartiţia oamenilor) Locul geografiei umane în cadrul ştiinţelor naturii după Fr. Paris. Paris.Géographie économique et humaine.Fig. Ratzel 39 .Géographie économique et humaine. Ratzel (sursa : Frank Debié . collection Premier cycle. PUF. collection Premier cycle. 1995) Ştiinţe naturale şi umane Geologia Topografia Climatologia Botanica Zoologia Antropologia Ştiinţele politice Subdisciplinele geografiei Geomorfologia Geografa climatelor Biogeografia Zoogeografia Antropogeografia Geografia politică Probleme abordate de cercetarea geografică Repartiţia formelor de relief terestru Repartiţia fenomenelor şi zonelor climatice Repartiţia asociaţiilor şi cuverturilor vegetale Repartiţia speciilor animale Repartiţia oamenilor şi a civilizaţiilor Repartiţia statelor şi sistemelor politice Geografia – ştiinţă transversală a fenomenelor de repatriţie după Fr.

. Completînd antropologia. etc.geografia umană este o demografie spaţială. materialele de construcţie ale locuinţei sale. gredele de civilizaţie (vînători itineranţi. ). Ea încearcă să explice motivele (cauzele) acestei repartiţii precum şi evoluţiile sale în curs : migraţii. agricultori sedentari. collection Premier cycle.Definiţia dată de Ratzel antropogeografiei este foarte fecundă : antropogeografia studiază repartiţia oamenilor pe suprafaţa terestră precum şi raporturile pe care le întreţin cu mediile în care trăiesc. limbile. Ea studiază raporturile dintre om şi mediul în care trăieşte. (sursa : Frank Debié .Géographie économique et humaine. . « deşerturile umane » şi marile nuclee de densă populare. variaţia densităţilor. păstori nomazi. Ea studiază inegala repartiţie a oamenilor pe pămînt. geografia umană joacă trei roluri foarte diferite : . succesiunea anotimpurilor. modurile de trai. viaţa şî manifestările culturale (sărbătorile). Conform logicii lui Ratzel. antropogeografia studiază repartiţia spaţială a fenomenelor care interesează antropologii epocii : rasele. Inegala durată a zilelor şi a nopţilor. 1995) 40 . Paris. Omul « împrumută » din mediu elementele regimului său alimentar.geografia umană este o ecologie umană. PUF. creştere demografică internă. precum şi pe cele ale îmbrăcăminţii pe care o poartă. fronturi pioniere.geografia umană este o antropologie spaţială. creşterea plantelor alimentare sau mişcările nomade ale animalelor îi ritmează omului munca.

7 – Geografia modernă – începuturile instituţionalizării 41 .Fig.

prin urmare natura (esenţa) unui lucru. geografie urbană şi rurală în geografia umană. Această diferenţă derivă din natura11 diferită a mecanismelor fizice şi a celor socio-economice. ce uită adesea gradul de antropizare al planetei. spontan. fiecare din cele două separîndu-se la rîndul lor într-o serie întreagă de specializări: geomorfologie. Geografie fizică şi geografie umană “ [În anii ‘60] prima eroare a fost să se considere ca un fapt evident separarea geografiei fizice de geografia umană. biogeografie în geografia fizică. (…) Se pare că în prezent se încearcă găsirea unui nivel de echilibru între cele două demersuri clasice: acela fizic. 10 11 Citat de Frank Débié. 42 . 1995 Etimologia cuvîntului natură cu sensul de « esenţă » vine din verbul latinesc nascor = a naşte. şi acela uman care nu ţine suficient seama de medierea spaţiului [fizico-geografic] în organizarea socială a teritoriilor”. proces sau fenomen reprezintă ceea ce este intrinsec (preexistent.Fig. Johnston (1989)10 găseşte diferenţa principală dintre geografia fizică şi cea umană la nivelul explicării mecanismelor care sînt la originea unui fenomen oarecare. Jacqueline Bonnamour – Le bonheur d’être géographe Geograful şi epistemologul Ron J. 8 – Revoluţia cantitativă 6. originar) în respectivul lucru. derivînd către geologie. climatologie. proces sau fenomen.

În prezent. dar care au o dinamică temporală lentă. 12 43 . Mai mult. schimbîndu-se foarte puţin odată cu trecerea timpului. Prin urmare. Industria le-a distrus sau le-a transformat în Cu sensul de realitate existentă în afara culturii şi a civilizaţiei. un masiv forestier poate fi defrişat şi refăcut în cel mult 25 de ani. gr. cuvîntul natură trimite la physis. 13 În opinia lui Töffler. cu foarte puţine şanse de a fi schimbaţi. tranzienţa reflectă instabilitatea din ce în ce mai mare a relaţiilor sociale. Accelerarea proceselor naturale şi socio-economice indusă de progresul tehnologic este din ce în ce mai rapidă iar durata de viaţă a unui ansamblu de interrelaţii scade pe zi ce trece. generaţia bunicilor noştri era mai stabilă din acest punct de vedere: prietenii lor rămîneau aceiaşi pe întreg parcursul vieţii. fiind stocate în calotele continentale sau oceanice. Se poate observa că principiul cauzalităţii ocupă o poziţie principală în cadrul cercetărilor efectuate de geografia fizică. fenomen numit tranzienţă13 de sociologul american Alvin Töffler. physicus. Problema care se pune este aceea că fenomenele nu sînt niciodată identice şi nu depind de un anume mecanism ci de o combinaţie de mecanisme multiple. Civilizaţiile agricole au avut nevoie de 10 000 de ani pentru a şlefui organizările teritoriale rurale. mecanismele subiacente determină fenomenele. în care mari volume de apă sînt scoase temporar din circuit. Astfel. precum şi la caracteristicile naturale (lat. Acest concept se regăseşte foarte bine în geografia actuală: o întreprindere se poate localiza sau delocaliza foarte rapid. precum şi asupra combinării acestora. etc. aidoma celorlalte ştiinţe ale naturii12. mecanismele intrinseci care intervin în concretizarea fenomenelor sînt ele însele produsul unei evoluţii istorice rapide şi continue. lărgeşte sfera de « prieteni ». respectiv la alcătuirea materială a lumii. procesele care materializează realităţile studiate de geografia umană sînt evolutive iar evoluţia lor este de multe ori datorată unor cauze exterioare. un cartier urban poate înflori sau decădea în timpul unei vieţi de om. se va concentra în primul rînd asupra identificării şi înţelegerii unui număr cît mai mare de mecanisme. ritmul de transformare a mecanismelor nu rămîne constant. pentru studii sau pentru un loc de muncă). În geografia umană.În geografia fizică. De exemplu circuitul apei în natură este un mecanism a cărui funcţionare nu se schimbă odată cu trecerea timpului. de unde o foarte mare tentaţia pentru acceptarea determinismului filosofic drept tramă teoretică generală. phusikos) ale acesteia. Butada compozitorului italian Ruggero Leoncavallo (1857-1919) conform căreia „natura merge pe un drum atît de lung încît pare imobilă“ ilustrează foarte bine această stare de lucruri. Odată descoperite şi înţelese. ceea ce poate evolua este cantitatea de materie (în acest caz cantitatea de apă în diversele sale forme de agregare) care participă la diferitele faze ale ciclului. Evoluţia geografiei fizice ca ştiinţă se bazează deci pe identificarea şi explicarea proceselor naturale noi sau necunoscute care intervin în funcţionarea unui mecanism deja cunoscut. nu toate cunoscute. dinamica spaţială accentuată a unui individ (deplasări temporare sau definitive la distanţe mari. însă calitatea şi intensitatea relaţiilor stabilite cu aceştia este net inferioară celor stabilite de bunicii noştri cu prietenii lor. Creşterea temperaturii din perioadele interglaciare va reintroduce apa îngheţată în dinamica obişnuită a hidrosferei. geografia fizică. aceste mecanisme naturale nu îşi mai modifică esenţa ci doar parametrii. Scăderea temperaturii globale conduce la instalarea perioadelor glaciare.

Comerţul şi agricultura Flandrei. de a demonstra şi de a combina aceste mecanisme. dezvoltarea economică –şi prin urmare centrul puterii politice – a cunoscut o translaţie spaţială multiplă. nu se poate explica apariţia. Scimbîndu-se sursa avuţiei (de la agricultură. care păreau veşnice. ci şi de a înţelege transformarea acestora. beneficiind de cadrul medieval înfloritor al litoralelor Mării Nordului vor suferi însă rapid din pricina apariţiei germenilor revoluţiei industriale. centre industriale). Organizările industriale (regiuni. Adeasta este una dintre explicaţiile pentru care determinismul evoluţionist a fost adoptat mai repede de geografia umană decît de geografia fizică. sau chiar înlocuite în doar cîţiva ani. În spaţiul belgian. Sfîrşitul evului mediu a găsit Flandra înfloritoare datorită activităţilor comerciale şi meşteşugurilor dezvoltate în oraşele litorale. Această stare de lucruri. se transformă în avantaj odată cu introducerea votului universal. Pe fondul urmărilor crizei economice din 1930 şi a dinamicilor economice majore ale investiţiilor internaţionale. dezastruoasă la început. Deoarece sursa bogăţiei şi puterea politică se deplasase în Valonia.profunzime în doar 250 de ani (1700-1950). în timp ce în ştiinţele umane accentul cade asupra înţelegerii transformării istorice a mecanismelor. sînt complet modificate. Flandra devine săracă şi se supra-populează. care vor apare în Valonia. Pentru ştiinţele naturii prioritatea ar fi aceea de a identifica. Marea diferenţă dintre geografia fizică şi geografia umană ar fi deci aceea mai generală care separă ştiinţele naturale de ştiinţele umane: ştiinţele naturii încearcă să înţeleagă mecanisme relativ stabile. care caută mînă de lucru ieftină şi ieşiri rapide la ocean. Exemplul dinamicii teritoriale a spaţiului geografic cuprins între frontierele Belgiei actuale (fig. axe. bogată în zăcăminte carbonifere şi beneficiind de aportul de tehnologie adus din Franţa în timpul ocupaţiei napoleoniene. fără înţelegerea dinamicii mecanismelor aflate la lucru. aristocraţia pierzînd puterea în favoarea burghezilor valoni. în vreme ce Valonia rămăsese o provincie periferică. de organizările teritoriale specifice revoluţiei cibernetice… Problema care se pune nu este deci doar aceea de a identifica mecanismele şi de a le înţelege combinarea. meşteşuguri şi comerţ la industrie) se schimbă şi sistemul politic. rurală şi săracă. 44 . 9) poate ilustreze foarte bine această particularitate a domeniului de cercetare a geografiei umane. deseori puţin vizibile. rămasă mult timp sub stăpînirea determinismului mecanicist cu origini în concepţiile filosofice ale lui Descartes şi ale lui Newton. Valonia va pierde treptat supremaţia. Se observă aşadar faptul că. care oferă puterea celor mai mulţi. evoluţia şi dispariţia structurilor spaţiale puse în loc. în vreme ce ştiinţele umane lucrează cu mecanisme aflate într-o transformare rapidă şi neîntreruptă.

9 – Economie. cadru pentru interminabile dispute ştiinţifice între geografi (v. 1977. În cele ce urmează vom încerca să demonstrăm că geografia rămîne o ştiinţă unitară cu drepturi depline în cadrul cunoaşterii umane. 85-89). p. într-un peisaj epistemologic înfocat.Fig. 45 . politică şi tectonică teritorială în Belgia (după Christian Vandermotten) Analiza lui Johnson este doar una printre multe altele care s-au focalizat asupra taxonomiei ştiinţelor geografice. Donisă.

instanţele administrative. respectiv disciplinele şi subdisciplinele sale. pe cînd geografia umană a fost constrînsă să rămînă la nivelul idiografic de la începutul secolului al XX-lea. care au înţeles faptul că nu conflictele interpersonale. a fost lăsată să evolueze liber între 1950-1990. Pentru a-i proba existenţa trebuie să fie analizate componentele sale. analiza istorică a acestor confruntări au adus o oarecare înţelepciune în rîndul geografilor. disputele ridicate de existenţa a două geografii. fie ele şi ştiinţifice. au fost întotdeauna legate nu atît de dinamica internă a ştiinţei în sine ci de modificarea. cel mezospaţial. În plus. În perioada de criză epistemologică a geografiei (1950-1970) aceleaşi comportamente au continuat sciziunea între geografii fizicieni şi geografii umanişti în întregul Occident. elevi. În cadrul geografiei. Este evident prin urmare că divizarea geografiei în fizică şi umană este 14 Reducţionismul este o doctrină filosofică – sau un curent epistemologic – după care realitatea nu poate fi explicată prin ea însăşi ci doar plecînd de la componentele sale primare. între ritterieni şi adepţii lui Humboldt în Germania. unde geografia fizică. Acelaşi lucru se întîmplă în prezent în Rusia şi în fostele ţări comuniste din Europa Central-estică. geografia fizică a fost lent marginalizată iar specialiştii săi fie s-au raliat altor ştiinţe naturale. a balanţei puterii în structurile administrative (în instituţiile geografice precum societăţile de geografie. etc. studenţi. molecule.). fizică şi umană. inertă din punct de vedere ideologic. În cazul nostru. Geografie fizică şi geografie umană – o divizare arbitrară şi periculoasă Diferenţierea unei geografii fizice şi a unei geografii umane în interiorul geografiei nu este rezultatul unor deosebiri teoretice fundamentale. singura aptă să valideze direcţiile de evoluţie ale ştiinţelor geografice. Deosebirea ramurilor şi subramurilor geografice are drept scop principal crearea de repere epistemologice nu atît pentru specialistul geograf cît pentru auditoriul său (specialiştii celorlalte discipline. pot controla mersul disciplinei. 46 . Deoarece « comanda socială » a avantajat în acea perioadă geografia umană. Această dihotomie este rezultatul aplicării principiului reducţionist14 care în cazul geografiei are o utilitate mai degrabă didactică. Trecerea balanţei puterii dinspre geografia fizică spre cea umană în Europa Central-estică nu este (şi nu va fi) atît de dramatică precum în Occidentul anilor ’60 deoarece problemele globale ale omenirii impun o echilibrare (o recentrare) a interesului geografic către nivelul tradiţional de cercetare. geografia unitară nu ar putea fi descrisă şi definită în mod direct. enzime).1. viaţa. fie şi-au « umanizat » discursul şi metoda. în perioadele de criză. secţiunile de geografie din academii şi universităţi ori în departamentele ministeriale de profil). Astfel. care îmbină ambele direcţii de cercetare ale geografiei. ca fenomen biologic.6. ci dinamica generală a societăţii. nu poate fi înţeleasă decît prin studierea fundamentelor sale fizico-chimice (atomi. Acest fenomen poate fi urmărit încă de la constituirea geografiei moderne: conflictele între vidalieni şi anti-vidalieni în Franţa.

reputată ca fiind mai clară din punct de vedere teoretic şi metodologic. cercetarea geografică. astronomie. puţine mai sînt astăzi mediile care să se mai poată numi medii naturale. Acelaşi lucru este valabil şi în cazul geografiei umane: reţeaua mondială de telecomunicaţii depinde de ionosferă şi de capriciile activităţii solare. geomorfologia nu poate defel să îşi structureze teoriile fără recursul la informaţiile furnizate de geologie. Pedogeografia este în esenţă o sumă de informaţii sintetizate din geologie. Este foarte greu să fie acceptat drept corect din punct de vedere ştiinţific un studiu de climatologie. În chiar interiorul geografiei fizice. dacă acesta se limitează la a descoperi şi explica mecanismele naturale implicate. etc. este imposibil să se delimiteze cu claritate un obiect de studiu propriu fiecărei subdiscipline. cercetările geografice nu pot aparţine în exclusivitate unei singure subdiscipline geografice. În plus. Démonque şi alţii. oricare ar fi obiectul asupra căruia s-ar focaliza. accesibilitatea oraşelor în cadrul unui sistem urban depinde de geomorfologia şi de hidrografia teritoriului analizat. a coeficientului de rugozitate spaţială.). biofizică. geofizică. 47 . meteorologie. etc. topografie. 2000). Holismul epistemologic15 postulează ideea că o cercetare nu se bazează niciodată pe o singură ipoteză ci « angajează ansamblul cunoaşterii teoretice a unui domeniu ştiinţific la un moment dat al istoriei ştiinţelor » (Clément. care a rămas unitară dincolo de diversele dispute teoretice. fără a ţine seama de mecanismele antropice care pot interveni (modificarea albedoului. a compoziţiei fizice şi chimice a aerului. Teoria ecologică a demonstrat faptul că un mediu încetează să mai fie un mediu natural dacă acţiunea omului în cadrul său însumează o energie care depăşeşte valoarea medie individuală zilnică de 20 de termii (1 termie=1 000 000 calorii). la orice scară ar fi el realizat. intensitatea unei civilizaţii agrare depinde şi de calitatea solurilor pe care s-a dezvoltat. biologie sau din ştiinţele sociale. revoluţia 15 Holismul epistemologic (de la gr. geomorfologie. Dacă pînă la revoluţia agricolă din neolitic această valoare oscila între 5 şi 12 termii iar în perioada sedentarizării populaţiilor şi a apariţiei civilizaţiilor rurale ea varia între 12 şi 25 termii. Pentru a-şi finaliza eforturile. Prin natura lor. hidrologie. Dificultatea circumscrierii unui obiect propriu de cercetare nu rămîne prin urmare doar la nivelul acestei artificiale separări a geografiei în fizică şi umană. climatologie. a cuverturii vegetale.artificială şi exterioară dinamicii interne a disciplinei. biochimie. agronomie. holos=întreg) a fost dezvoltat de fizicianul Pierre Duhem (1861-1916). La fel. este nevoită să facă apel la întreaga cunoaştere de specialitate disponibilă la un moment dat. Analiza comportamentului cercetătorului geograf precum şi studiile epistemologice asupra geografiei tind să demonstreze faptul că geografia este ancorată mai degrabă într-o concepţie holistă asupra domeniului şi metodelor sale de studiu.

16 17 CD-ROM Encyclopædia Universalis. stat). Spre deosebire de cercetarea normală (respectiv cercetarea care aprofundează cunoaşterea realităţii prin intermediul teoriilor. ele sînt lipsite de atributele esenţiale care ar putea să le acorde statutul mult dorit de ştiinţă. (socio)psihologia are mijloacele necesare pentru sondarea subconştientului sau personalităţii individuale ori colective. cel puţin de geografie regională. articolul « Milieu naturel ». consistă în enumerarea unor informaţii într-o ordine stereotipică şi de neclintit: structură geologică. relief. politica relaţiilor internaţionale. 48 . La nivel microscopic geografia fizică este incapabilă să se desfăşoare deoarece acest nivel este acoperit în întregime de microbiologie. care. ştiinţele economice şi-au construit eşafodaje teoretice extrem de soficticate pentru a putea diseca în amănunţime funcţionarea individului economic (familie. La nivelul microscopic al ştiinţelor sociale (adică la scara individului) geografia umană este la fel de neajutorată: sociologia sau etnologia se ocupă îndeaproape de comportamentele individuale. metodelor şi mijloacelor deja cunoscute şi acceptate). O scurtă analiză a metodologiei lor reflectă foarte clar că disciplinele geografice. psihosociologia mulţimilor. fizice sau umane. neavînd un obiect propriu de studiu. scopul său este acela de descoperire a adevărurilor ştiinţifice fundamentale. în care fenomenul încălzirii globale a atmosferei din cauza activităţilor umane poate să schimbe echilibrul geologic planetar în doar cîteva decenii (prin topirea calotelor glaciare şi ridicarea nivelului Oceanului Planetar) este un exemplu relevant al imposibilităţii cristalizării unui obiect de cercetare propriu unei anumite subdiscipline geografice fizice sau umane. meteorologia. etc. ar face-o cu inconştienţa neofitului şi cu rezultate pe măsură… « Există părerea că un studiu geografic. Spre deosebire de cercetarea normală. ceea ce conduce la construirea de noi teorii şi de noi metode). hidrologie. astrofizica. dacă ar încerca să le încalce domeniul de cercetare. de chimia moleculară ori de fizica (sub)cuantică. Cu alte cuvinte. care este statică. cercetarea fundamentală este dinamică şi distrugătoare a paradigmei deja acceptate (pentru aprofundare. macroeconomia. Situaţia actuală a Terrei. Acelaşi lucru este valabil şi la nivel macroscopic: astronomia. vegetaţie. sub pretextul că analizează raporturile dintre mediul fizic şi om. 1983). nu pot să conducă cercetări de sine stătătoare către nivelele micro şi macroscopice ale naturii. geologia. climat. demografia.industrială (70-200 de termii) şi apoi revoluţia microelectronică (peste 220 de termii)16 au condus în mod clar la ruperea echilibrelor naturale şi la antropizarea avansată a mediului înconjurător. cercetarea fundamentală este cercetarea care explorează noi universuri şi noi limite în scopuri declarat non aplicative. Dacă acceptăm aceste consideraţii atunci trebuie să acceptăm şi faptul că. geofizica. toate vor fi întotdeauna mult înaintea ştiinţelor geografice. disciplinele geografice nu pot avea teorii şi metode proprii şi prin urmare nu pot efectua cercetări fundamentale 17. întreprindere. firmă. Thomas Kuhn. v. ştiinţele politice şi-au dezvoltat teorii solide de studiere a mecanismelor puterii.

cu excepţia clasicilor (von Humboldt. schimburi comerciale. cel superior fiind arondat ştiinţelor sociale (economia) sau naturale (biologia sau pedologia): Italia. etc. laos=popor). fie acestea teoretice. De ce ar fi luat el în serios în afara sălilor de clasă sau al universităţilor ?»18. economie şi tehnici diverse). biologie şi pedologie. Extrem de puţini geografi sînt citaţi în lucrările ştiinţifice din ştiinţele naturale sau din ştiinţele sociale. Ratzel.populaţie şi aşezări. Karl Popper. cu caracter enciclopedic. Michel Foucault. respectiv originii sale duale: mai apropiată de ştiinţele naturale în Germania şi mai apropiată de ştiinţele sociale în Franţa. procesele şi fenomenele care. etnosociologie. În schimb. În altele se păstrează doar un învăţămînt geografic preuniversitar. Geografia apare astfel ca o disciplină secundară. demografie şi istorie. activităţi şi producţii. epistemologice. nu a marcat profund cunoaşterea umană. de la Blache. prezentate anterior. frecvenţa citărilor este atît de mare încît la o privire superficială respectivii autori pot foarte bine trece drept geografi. Japonia. O privire rapidă în istoria ştiinţelor demonstrează foarte repede că nici un geograf modern. Davis). geografia este absentă. În cele mai cunoscute clasificări ale ştiinţelor şi în cele mai cunoscute lucrări de epistemologie şi de filosofie a ştiinţei (Jean Piaget. meteorologie. ca un parazit. geografii invocă faptul că obiectul lor de studiu reprezintă nu aceste segmente de cîmpuri de cercetare proprii altor ştiinţe ci spaţiul geografic. locul său fiind luat de discipline cu caracter etnografic. 49 . Analiza celor mai multe studii geografice demonstrează însă faptul că pentru majoritatea geografilor « spaţiul geografic » se reduce la un banal cadru spaţial în care sînt localizate realităţile analizate (mai bine spus descrise) conform reţetei prezentate în citatul anterior. această situaţie este datorată şi genezei geografiei moderne. constituie obiecte de cercetare specifice altor discipline naturale sau sociale. tolerată. Pentru a se apăra. Această reţetă poate să prezinte uneori variante însă asta nu o va împiedica să rămînă doar o caricatură. fiecare în parte. precum laografia din Grecia (din gr. O analiză mai atentă proiectează însă rădăcinile acestei crize de identitate a geografiei în prioada 18 19 CD-ROM Encyclopædia Universalis. articolul “Géographie” Există state unde învăţămîntul geografic este absent. Thomas Kuhn). privit ca o organizare complexă şi sintetică a realităţii. în majoritatea scrierilor geografice. Pe lîngă confruntările artificiale dintre geografii fizicieni şi cei umanişti. bună cel mult să contribuie la dezvoltarea cunoştinţelor de cultură generală ale cetăţenilor statelor care bunăvoiesc să finanţeze învăţămîntul geografic19. deoarece diferitele informaţii sînt împrumutate din alte discipline (geologie. hidrologie. Această stare de fapte este îngrijorătoare. iar aportul său ştiinţific rămîne de nesesizat. Geograful apare astfel ca un tîlhar. metodologice sau aplicative apar frecvent citaţi specialişti din celelelalte domenii ale cunoaşterii ştiinţifice. totul însoţit sau precizat de nenumărate date statistice. cuprinzînd simultan toate obiectele. iar lucrurile nu se opresc aici.

etnografia21. geometria. făcea posibilă încadrarea realului vizibil într-o structură cît de cît ordonată şi deci accesibilă nespecialiştilor. Urmărind aceleaşi principii de clasificare şi de descoperire a mecanismelor fundamentale se dezvoltă între secolele al XVIII-lea şi al XIX-lea sociologia (denumită iniţial « fizică socială »). geografia a fost eclipsată în cadrul acestui peisaj epistemologic foarte dinamic. Orientate către micro sau către macrocosmos. istoria. 21 Etnologia şi antropologia sînt termeni sinonimi. topografia şi cartografia. astronomia) şi a celor naturale (chimia. optica. Filosofia naturalistă face locul raţionalismului. Speculaţiile (meta)filosofice nu îşi mai găsesc locul iar cantitatea imensă de informaţii devine imposibil de stăpînit. Nivelul mezospaţial a permis dintotdeauna geografiei să îşi desfăşoare arsenalul metodologic care. ajunge la un nivel imposibil de depăşit. 20 Curentele filosofice care au influenţat în mod direct devenirea geografiei ca ştiinţă vor fi prezentate în a doua parte a cursului. deşi schematic (observaţia şi descrierea). militarilor şi marinarilor. aceste ştiinţe produceau în serie clasificări din ce în ce mai detaliate şi mai aprofundate. bazate pe ideea determinării fenomenelor de cauze naturale profunde şi unice. fizica. geologia) sau tehnice (mecanica. economia. ştiinţele politice. în care geografia evoluase încă din antichitate. biologia. precum geografia. « Taxonomia Geografiei umane ». Ştiintele de sinteză. ştiinţele politice. mai exact în secolele postrenascentiste (XVII-XVIII). biologia. hidrologia. Rămasă descoperită din punct de vedere metodologic (neavînd mijloacele şi metodele proprii de studiere a micro şi macrocosmosului). Nu puteau fi ştiinţe decît acele discipline care îşi inventau metode şi mijloace de descoperire a acestor cauze (legi) universale. descoperind noi şi noi mecanisme naturale fundamentale. hidrologia. Geografia Renaşterii. lasă locul ştiinţelor specializate: meteorologia. şi în care a continuat să evolueze pe parcursul celor două secole enunţate. Interesul savanţilor – şi implicit al structurilor de putere ale epocii – se deplasează către domenii precise. Singura « nişă ecologică» rămasă încă neocupată era nivelul mezocosmic (mezospaţial). 1650) a rămas fără urmări importante. Astfel se explică succesul ştiinţelor fundamentale (matematica. şcoala anglo-saxonă utilizează termenul de etnologie iar cea francofonă pe cel de antropologie. Încercarea singulară a geografului olandez Bernhardus Varenius (1622-1650) de a construi o teorie a geografiei fizice (Geographia generalis.premergătoare apariţiei geografiei moderne. 50 . geologia. axată pe revalorizarea şi corectarea operelor antice prin intermediul informaţiilor noi furnizate de călătoriile negustorilor. În aceste două secole nu se întîmplă nimic cu adevărat remarcabil în domeniul geografiei. Efervescenţa renascentistă condusese geografia către schiţarea a trei niveluri spaţiale de analiză a realităţii vizibile: cel local. impulsionate de invenţiile legate de instrumentarul ştiinţific. economia. empirismului şi sensualismului20. culminînd cu monumentala lucrare Geographia universalis publicată în opt volume între 1810 şi 1829 a geografului francez de origine daneză Conrad Malte-Brun (1775-1826). meteorologia).

cu sau fără teritoriul său ». care este descrierea Lumii [Universului.pedogeografie. Aufklärung). Rămasă la nivelul descrierilor generale a locurilor. Chorografia este descrierea specifică a unei provincii iar Topografia. a peisajelor agricole sînt doar cîteva dintre direcţiile urmate în această perioadă. Chiar dacă cerinţele lucrului ştiinţific impuneau incursiuni către « invizibilul » micro sau macrocosmic.]. a omului).n.geomorfologie. geografii reveneau degrabă în domeniul vizibilului specific realităţii mezocosmice: 22 Secolul al XVIII-lea este cunoscut şi sub numele de « secolul Luminilor » (fr. de Cosmografie. de specializarea accentuată a disciplinelor ştiinţifice. meteorologie (climatologie) . nu este altceva decît reprezentarea specifică a unui oraş. n. Denumirea vine de la tranşarea raţionalistă a conflictului scolastic dintre « lumina naturală » şi « lumina supranaturală » (mai exact dintre teologia naturală. Sub impulsul economiei clasice britanice. Clasificarea formelor de relief. a climatelor. abatele Pierre Davity scria: « Descrierea Pămîntului este numită Geografie şi este diferită. a organizărilor hidrografice. aflat din 1758 la conducerea secţiunii de geografiei a Academiei de Ştiinţe din Sankt Petersburg tinde să pună bazele unei geografii economice şi a unei geografii sociale printr-o vastă anchetă topografică. geografii au încercat să urmărească noile linii de forţă ale paradigmei în curs. în strînsă legătură – chiar dacă în esenţă conflictuală – cu istoria şi sociologia. 51 . savantul rus Mihail Vasilievici Lomonosov (1711-1765). Axate pe descoperirile fundamentale din ştiinţele naturale. 1986). geografia a fost surprinsă. regiunilor şi planetei. şi teologia revelată iniţiaţilor direct de către divinitate). biologie . hidrologie . respectiv descrierea unui loc. respectiv interpretarea cuvîntului divin. ceea ce a avut două consecinţe principale. fără intermediere divină. Lumières şi germ. În Les états et les empires du monde (11 ediţii între 1614 şi 1635). prin intermediul raţiunii (deci a luminii naturale. Identic au reacţionat cele ce mai tîrziu aveau să se numească ramuri ale geografiei umane. cum am arătat. economică şi etnologică asupra teritoriului rusesc. înnăscute. pedologie . declanşată după Renaştere şi ajunsă la apogeu în secolul Luminilor22.hidrografie. Dezorientaţi. a celor rurale. În Occident. unele subdiscipline s-au predat necondiţionat acestora. ca parte a întregului. ale cărei rezultate vor sosi mult după moartea sa şi vor curma astfel evoluţia acestor discipline.fitogeografie şi zoogeografie. Prima a fost cea a cristalizării unor subdiscipline capabile să părăsească trunchiul stufos şi ineficient al geografiei-mamă. Această imitare nu a fost decît superficială deoarece mijloacele şi metodele de cercetare proprii nu au apărut. geografii încep să schiţeze geografia urbană şi geografia rurală. în vederea realizarea unor clasificări pertinente a realităţilor studiate şi a găsirii unor legi care să explice aceste realităţi. alcătuind tandemuri inseparabile: geologie . A doua consecinţă a fost imitarea ştiinţelor naturale şi sociale cu succes incontestabil. Prin urmare « secolul Luminilor » este perioada în care savanţii şi filosofii au început să afirme că lumea poate fi cunoscută direct. a localităţilor urbane.cel regional şi cel planetar (Broc.geografia climatică. cele utilizate aparţinînd celorlalte ştiinţe consacrate.

Tot de atunci se dezvoltă două concepte paralele care vor face carieră geografică : bazinul fluvial şi P. idios=propriu. de unde derivă imposibilitatea stabilirii unor legi generale.2. demersurile idiografice nu sînt acceptate ca ştiinţifice deoarece ele descriu obiecte. aceasta face imposibilă comparaţia şi prin urmare clasificarea. Regiunea. precum şi pe cele ale unităţii sale fundamentale. pornind de la premiza unicităţii lor (de ex. 46 De la gr. incursiunile către faptele microcosmosului rămîn limitate căci ele nu au altă motivaţie în afara aceleia de a lumina ceea ce este vizibil »23. Descriptio Moldaviae a lui Cantemir). regulă. într-o manieră sistemică. subansamblurile teritoriale. La acest nivel reducţionismul ştiinţific trebuie să funcţioneze la capacitate maximă pentru ca realităţile să poată fi înghesuite în clasificări şi taxonomii cît de cît utile. cu tot efortul său teoretic şi metodologic. gravitaţia. 25 De la gr. […] Cercetători. reacţii biochimice.« În toate aceste domenii. ingineri şi tehnicieni de formaţie variată se concentrează asupra acestor nivele. Specificul geografiei este acela al indivizibilităţii obiectului său de cercetare. în calitate de concept ştiinţific. 6. individuale. idiografic25. Încă din sec. incomensurabile (de necomparat) cu trăsăturile altor obiecte. unde se combină în forme vizibile obiectele. două procese identice. refutare=a respinge. cu trăsături specifice. Bailly. al XVIII-lea se generalizase prezentarea descriptivă a unor arii geografice. la nivelul unor naţiuni sau a unor spaţii mai vaste. procese sau fenomene. Cu toată vechimea geografiei regionale al cărui obiect de studiu este identificarea spaţiilor caracterizate printr-o anumită omogenitate naturală şi antropică. Regiunea geografică (după A. condamnată să practice un demers descriptiv. procese şi fenomene singulare. procesele şi fenomenele invizibile ale micro şi macrocosmosului (particole şi forţe subatomice. Claval. comportamente individuale. bazat pe axiome. magnetismul terestru). Spre deosebire de alte ştiinţe care abordează dimensiunea spaţială a societăţii. 2001. specificul relaţiilor dintre om şi mediu. Geografia regională – expresie a unităţii geografiei ? Această aparentă slăbiciune a geografiei ascunde de fapt argumentele puternice ale specificităţii sale ca ştiinţă. refutatio=argumentare de respingere a unei idei). subzistă încă o serie de ambiguităţi în jurul conceptului de regiune care spre deosebire de cel de naţiune are structuri şi finalităţi mai puţin afirmate. specific. realitate este extrem de complexă atît în ceea ce priveşte forma cît şi în ceea ce priveşte conţinutul.. geografia se distinge prin predilecţia pentru formele de organizare spaţială. ancheta trebuie să fie adîncită către fenomenele chimice sau biologice fără de care lumea nu poate fi înţeleasă. ştiinţele nomotetice sînt ştiinţele care au un corpus teoretic bine constituit. are o istorie îndelungată. structurile sau subdiviziunile regionale. 1967). geografia a rămas la periferia ansamblului de ştiinţe moderne nomotetice24. nomos=lege. Din această cauză. Scara regională este specifică geografiei şi pentru că la acest nivel este posibil de abordat. 23 24 52 . Faptul este extrem de evident în geografie: nu există două locuri identice. 1998): Geografia este singura disciplină pentru care regiunea este o noţiune centrală (Etienne Juillard. Pentru geograf. p. două fenomene identice. sursă a gravei crize epistemologice de imediat de după cel de-al doilea război mondial. La nivelul mezospaţial. teoreme sau legi irefutabile (din lat.

reţele. 53 . actori. În acest fel se ajunge la definirea genului de viaţă sau mod de trai (Paul Vidal de la Blache). informaţii. ingineria genetică. omogene şi polarizate sau anizotropice. indiferent de nivelul de abordare (global. văzut ca un ansamblu de modalităţi materiale şi sociale pe care un grup uman le pune în aplicare. strategii etc. acela de ştiinţă a naturii şi a societăţii. permanenţe. Interesul comparativ. etc. Regiunea este astfel concepută ca un sistem spaţial deschis ale cărui structuri reflectă interacţiunea unor energii endogene şi exogene : oameni. legat de evoluţia metodelor şi mijloacelor ştiinţifice. oykos=locuinţă. bazat pe tehnicile matematico-statistice şi informatice şi pe deschiderea interdisciplinară. ierarhie. punându-se astfel bazele unei abordări naturaliste a problematicii regionale. creând un mediu geografic specific. Deoarece în ştiinţa modernă trebuia să îşi găsească un loc propriu. conducând la dezvoltarea concepţiei sistemice. 1959). intensităţi etc. punct de convergenţă şi organism (preluat din fiziologie. Necesităţile moderne ale planificării economice impun în plan practic. În perioada interbelică. studiu. Constantele regionale nu sunt totuşi rigide dispunând în general de flexibilitate. geografia nu aparţine în totalitate nici unuia dintre cele două domenii ale cunoaşterii umane. de structurile sau câmpurile de forţe care intervin sau de procesele de transformare în curs care presupun. Regiunea geografică devine astfel o „arie de polarizare structurată spaţial de influenţa unei metropole regionale” (P. După 1950. etc. va conduce mai târziu la conceptul de peisaj. Ecologia26.Christaller). ecologia şi mezologia (mesologia) sînt departe de a avea de a face cu complexitatea problematicii geografiei. specificităţi. Geografia nu a depăşit însă în tot acest timp orizontul local de analiză (regiunile de mici dimensiuni). al XIX-lea. punct central atractiv. Tot acum. ştiinţă definită în 1866 de zoologul german Ernst Heinrich Haeckel (18341919) studiază relaţiile stabilite între organismele vii şi mediile –naturale sau antropice .). medii inovatoare). regiunea naturală este înlocuită tot mai mult cu regiunea istorică (spaţiu eterogen modelat de voinţa politică) şi de regiunea economică (spaţiu organizat de relaţiile productive şi de schimb). memorie istorică (peisaje. poli. conceptul de centralitate câştigă teren în analiza regională (W. regiunea de amenajare (de dezvoltare). Dezbaterile asupra regiunii rămân deschise. dominant altădată a fost treptat înlocuit cu interesul analitic şi sintetic. capitaluri. reţele de transport. între mineral şi biotic. Această capacitate de adaptare presupune transformări (i)reversibile. Fiecare regiune este în acest sens dotată cu o serie de elemente invariante (majoritatea fizice dar şi antropice) peste care se suprapun elementele dinamice.Ancel în studiul frontierelor). tramă industrială. Astfel regiunile pot deveni izotropice. între natură şi tehnică. între mediul natural şi mediul antropic. funcţionale sau economice. George. biofizica. în contextul apariţiei ecologiei). Regiunea este după cum se observă un concept dinamic. între teorie şi praxis (aplicaţiile practice). Se dezvoltă astfel conceptul de regiune funcţională. sisteme industriale (districte. fără centralitate şi discontinue. zone. identităţi culturale) se alătură interesului pentru sociologia organizaţiilor. rareori fiind abordate spaţii mai vaste (A.Siegfried în analiza diviziunilor politice sau J. Prin excelenţă ştiinţă sintetică şi existentă în calitate de corp de cunoştinţe specifice cu mult înainte de manifestarea schismei care a separat ştiinţele naturale de cele sociale. spaţiu definit de interacţiunile spaţiale ale fluxurilor de diverse origini. revelatoare ale structurilor şi modurilor de funcţionare a societăţilor umane. principalele sale rivale. alături de un întreg cortegiu de alte discipline nomade (ecologia urbană. La sfârşitul sec. respectiv pol. Nici o ştiinţă nu poate revendica însă locul geografiei. în funcţie de un pol sau de un centru dinamic. apar alte două concepte esenţiale pentru dezvoltarea curentului regional în geografie. mijloace.regiunea naturală. resurse. În ciuda asemănării obiectului de studiu. care combină elemente specifice regiunilor naturale. se manifestă noi orientări legate de apariţia unor noi concepte : spaţiu polarizat (spaţiu construit de un câmp de forţe. istorice. analiza difuziunii spaţiale. mediu de viaţă şi logos=cunoaştere. Toate ştiinţele de frontieră se află mereu « între »: între om ca individualitate şi societatea din care face parte. tehnologii. regional sau local). ritmuri. Concepte precum. Genul de viaţă. geografia a început să se definească drept o ştiinţă de frontieră.în care 26 De la gr. organizator al structurilor spaţiale). specifice memoriei spaţiale sau (dis)continue sub impulsul unor tensiuni sau rupturi.

relaţiile asupra cărora se focalizează putînd fi studiate bidirecţional (şi dinspre societate către natură. 1974). Pentru geografie. parametrul care acţionează cel mai puternic este distanţa. Apogeul acestor concepţii a fost atins în cadrul ipotezei Gaia (Lovelock şi Margulis. ipoteza Gaia deschide alte căi în abordarea planetei ca întreg. oarecum subordonată ecologiei. fiind perfect posibil să fie analizată cu ajutorul metodelor şi teoriilor naturaliste. antropice sau complexe). În plus. Ambele discipline nu consideră în mod separat natura şi societatea. aceleaşi trăsături. intermediar. median şi logos Evoluţionismul este o teorie a concurenţei între indivizi şi specii. 29 De la gr. omogen=care are aceeaşi geneză. Ori. socio-geografice sau fizico-socio-geografice este completată de studierea relaţiilor în plan orizontal. Distanţa este răspunzătoare de sortarea sedimentelor în funcţie de greutatea lor: un rîu va depune bolovanii şi pietrişurile la cea mai apropiată ruptură de pantă şi va transporta De la gr. relaţiile stabilite între componentele naturale şi cele antropice nu sînt semnificative decît din momentul în care acestea încep să prezinte un aspect omogen29 pe o suprafaţă mai mult sau mai puţin întinsă. spre deosebire de celelalte două ştiinţe. Mes(z)ologia27 este o ştiinţă biologică de frontieră. în plan orizontal. teoria sa ar fi distrusă. mesos=de mijloc. diferit ) şi gr.acestea trăiesc. nu numai dinspre natură către societate). a produce. gennan (lat. Ajungem astfel la sfera principală de interes a geografiei: regionarea. nediferenţiat. care are drept sferă de interes evoluţia relaţiilor dintre organismele vii şi factorii lor naturali de mediu. ipoteza Gaia se află încă în sfera de interes a ştiinţelor pămîntului. genere) = a naşte. în care primează egoismul şi legea celui mai puternic. a genera. Alături de afinarea teoriei evoluţioniste prin studiul societăţilor animale (albine. geografia are posibilitatea să studieze fiecare dintre componentele celor două medii. Darwin spunea că dacă ar fi descoperită o fiinţă care să acţioneze instinctiv pentru binele altor fiinţe. Studierea relaţiilor verticale dintre elementele fizico-geografice. acelaşi (opus lui heteros=altul. homos=egal. Acest parametru este răspunzător de uscarea treptată a maselor de aer maritim care invadează uscatul. a crea. furnici) în care indivizii manifestă comportamente altruiste. Geografia este singura ştiinţă care ia în calcul distanţa (fizică ori metafizică) în apariţia şi evoluţia spaţiilor omogene. respectiv cele realizate între diferite medii (naturale. geno. Regionarea nu trebuie înţeleasă ca un efort steril de delimitare a unor suprafeţe care prezintă trăsături cît mai omogene. diferitele sale componente acţionînd nu numai în sensul adaptării la mediu ci şi al transformării acestuia în scopul îmbunătăţirii parametrilor întregului sistem28. asemănător. Gîndită ca o reacţie (sau mai degrabă ca o alternativă) pentru teoriile evoluţioniste. Distanţa este parametrul care temporizează acţiunea gravitaţiei asupra proceselor fizice sau fizicochimice. 27 28 54 . conform teoriilor ecomezologice societatea nu este altceva decît un produs natural al evoluţiei terestre. spre deosebire de cea ecologică sau mezologică nu urmăreşte doar identificarea mecanismelor care produc în plan vertical (relaţiile mediu-organism) caracterele omogene ale unui spaţiu oarecare. diferenţiat. Regionarea geografică. conform căreia Terra este un organism viu. eterogen=care are geneză diferită.

Rămîne însă de demonstrat dacă regiunea şi procesul de regionalizare constituie într-adevăr o probă irefutabilă a caracterului de ştiinţă al geografiei. imperiu). Intrînd pe tărîmul geografiei. între 1882 şi 1891. guvernată autoritar de profesorul Karl Ritter. de avansarea şi de intensitatea avansării fronturilor pioniere. şi anume că geografia a rămas o ştiinţă unitară. Despre regiune şi regionare. deşerturi. munţi. Deoarece în limba germană lanschaft nu are doar sensul pictural al cuvîntului ci şi pe cel de ţinut sau de ţară (precum Ţara Oaşului). Distanţa este răspunzătoare de calibrarea fluxurilor.mai departe mîlurile care. aflat sub influenţa lui Immanuel Kant şi prin urmare dominat de diferenţierea netă între natură şi cultură. Venind dinspre ştiinţele naturii. istoria şi nu natura era cea care avea ponderea covîrşitoare în evoluţia popoarelor către ţelul lor final. Distanţa este cea care. de către zoologul german Friedrich Ratzel31. care erau văzute ca nişte organisme vii ce se dezvoltau sau decădeau în funcţie de vitalitatea cu care se integrau în ciclurile naturale. Chorografiile antice şi medievale analizau şi descriau « regiunile » studiate ca pe nişte diviziuni date a priori. Apariţia geografiei umane ca ştiinţă geografică va fi prezentată în capitolul « Geografia modernă» într-o ediţie ulterioară a acestui curs. ducat. Ratzel era produsul tipic al mediului ştiinţific german. ci de forţele pe care le dobîndea comunitatea în procesul devenirii sale ca grup social organizat. continente). fie antropice (oraş. Distanţa este răspunzătoarea de crearea teritoriilor cotidiene ale indivizilor şi comunitătilor locale. Pentru ceea ce dorim să demonstrăm. stat. Altfel spus. Ratzel a conceput geografia umană ca o ştiinţă care studiază repartiţia oamenilor pe suprafaţa pămîntului. adept convins al concepţiilor lui Herder. se cuvine să precizăm că pentru Ratzel 30 31 Despre transscalarităţii v. civilizaţia şi cultura diferitelor popoare nu erau condiţionate (determinate) de condiţiile naturale. depunîndu-se. Ratzel a trebuit să facă o serie de concesii acestei ştiinţe. vor crea cîmpiile aluviale. în cele din urmă. fie naturale (văi. Filosof al istoriei. Acest parametru induce în geografie principiul transscalarităţii30 realităţilor geografice. Sub influenţa lui Ritter. 55 . este suficient deocamdată să spunem că încercările de identificare a regiunilor geografice au constituit de-a lungul timpului singura probă indirectă a caracterului ştiinţific şi unitar al geografiei. Cu toate acestea. diferenţiindu-l ca obiect de cercetare propriu geografiei. Rezultatul vizibil şi clasificabil al acestor relaţii era peisajul (lanschaft-ul). Distanţa este aceea care controlează extensia ariei de influenţă a unui oraş sau intensitatea difuziei unei inovaţii în jurul centrului inovator. caracterizează în esenţă spaţiul geografic. „Taxonomia Geografiei umane”. prin prisma relaţiilor pe care aceştia le stabilesc cu diversele medii în care evoluează. Partea a doua. ca şi despre problematica scărilor spaţiale în geografie vom vorbi în capitolele următoare. impregnat de filosofia herderiană. regat. Herder acorda naturii partea sa în procesul devenirii popoarelor. Caracterul descriptiv al realităţilor revelate sensibilităţii umane a continuat pînă la definirea geografiei umane (a antropogeografiei).

descrisese un tip de regiune organizată (polarizată) de un mare oraş. adică exact kulturlanschaft-ul ratzelian. elveţiană. elev al lui Karl Ritter şi discipol al lui Vidal de la Blache. căi ferate) a creat o geografie care avea să devină foarte repede o disciplină activă. 1981). idee care a făcut carieră atît în spaţiul nord-american cît şi in cel european. trasferul conceptual a fost foarte rapid. discipolii lui de la Blache dezvoltînd rapid conceptul de regiune ca diviziune a spaţiului geografic ce reflectă în mod direct interrelaţiile dintre societate şi mediu său natural. în California. Nuanţa herderiană a determinării istorice a interacţiunilor dintre om şi natură a fost exacerbată în spaţiul academic francez. cît mai ales în Franţa (Paul Vidal de la Blache). acest curent de geografie regională îşi propunea să studieze pe de o parte « paleopeisajele » create în urma determinărilor naturale exercitate asupra autohtonilor precolumbieni. ideea de regiune polarizată. după 1960-1970 va deveni în cea mai mare parte o ştiinţă socială. acoperea realitatea creată de interrelaţiile om-natură. axată prin urmare pe ideea de regiune geografică complexă ca rezultat al adaptării active a grupurilor sociale la mediile naturale în care trăiau a influenţat puternic o serie de şcoli naţionale (olandeză. geograful francez Elisée Reclus. el însuşi puternic tributar lui Otto Schluter) se dezvoltă environnmentalismul determinist. Coroborată cu cercetările efectuate de geografii britanici asupra formelor spaţiale generate de industrie (doar Marea Britanie se afla în plină revoluţie îndustrială !…). românească – prin Vintilă Mihăilescu) şi a dezvoltat o geografie care. în care popularea evoluase abia către nişte insule urbane înconjurate de nesfîrşite spaţii rurare sau încă ignorate de economia modernă. de ţară. Ecologia 32 Tot în sensul de « Ţară » a Oaşului. puţin populat şi cu organizări spaţiale incipiente (oraşe. care are drept obiect principal de studiu the cultural landscape. italiană. Un caz aparte îl reprezintă şcoala americană care. Otto Schluter l-a denumit kulturlanschaft (peisaj culturalizat. urban-industrială s-a dovedit pe deplin satisfăcătoare în cadrul teritoriului american. etc. acela de pays32.această ultimă accepţiune. aflat mai degrabă sub guvernarea ştiinţelor sociale (istorie. În vasta sa Géographie Universelle. antropizat). 56 . iar pe de altă parte să încerce descifrarea noilor peisaje pe cale să apară în cadrul evoluţiei rapide a federaţiei americane. Ideile lui Friedrich Ratzel au găsit ecou atît în Germania (Alfred Hettner). Apropiat de etnologie. spaniolă. Şcoala franceză de geografie regională. stabilit la Berkeley. ferme. unde în învăţămîntul superior geografia funcţiona numai în tandem cu istoria (Berdoulay. portugheză. Pentru a deosebi landschaft-ul conceptualizat de Ratzel de acela natural datorat geografului Alexander von Humboldt. sociologie. Germaniei şi Marii Britanii şi evoluînd într-un teritoriu recent europenizat. ştiinţe politice şi economice). inspirîndu-se selectiv din geografia Franţei. însă de această dată sub directa influenţă a ideilor lui Ratzel (Ellen Churchille Semple la Chicago) sau a elevilor săi germani emigraţi (Carl Ortwin Sauer. belgiană. Deoarece termenul de lanschaft avea un corespondent direct în franceză. Maramureşului. Tot în Statele Unite. Haţegului. cu puternice valenţe aplicative.

lui Haeckel şi apoi evoluţionismul lui Darwin au marcat o vreme această abordare naturalistă a regiunilor geografice. Semple şi de elevii săi (Şcoala din Chicago) va include în sfera atenţiei 57 . 10 – Geografie regională sau geografii regionale? Transferul etologiei (ştiinţa comportamentului animal) în studiul « peisajelor culturale ». Fig. realizat de către E.

Grigore Cobâlcescu) săi ilustrează perfect influenţa humboldtiană: pentru multă vreme geografia românească va da partea leului demersului naturalist de tip determinist. şi mai ales cea a elevilor (George Vîlsan. După încercări nereuşite (şi sancţionate ideologic de altfel) de a impune ca obiect de studiu lanschaft-ul antropic.geografilor conceptele de teritoriu şi de teritorialitate. Terra (1931) care este un Kosmos humboldtian la scară redusă însă mai structurat şi cu valenţe teoretice mai evidente. care propusese ca unitatea de bază în analiza geografică să fie länd-ul (provincia politică. fapt mai mult decît evident în principala sa lucrare. Ceea ce a venit dinspre şcoala franceză au fost concepţiile anti-vidalienilor. Avînd girul lui Ritter. complexul teritorial de producţie (geografia economică) şi statul (stranovedenie). Mehedinţi va fi fascinat de personalitatea lui von Humboldt. Marginalizarea lui Vintilă Mihăilescu într-un context destul de neclar încă a redus şi mai mult impactul concepţiilor de origine franceză în geografia românească. sovieticii vor face din geografia regională o disciplină divizată. colos al geografiei germane însă a cărui influenţă a fost modestă deoarece acesta nu a ocupat niciodată vreo catedră universitară. care va deveni rapid sovietică şi care. axată pe studiul a trei mari « unităţi » teritoriale: lanschaft-ul natural (landschaftologie). fondatorul geografiei româneşti este oarecum particulară. În Uniunea Sovietică şi ulterior în statele din estul Europei controlate de Moscova. elevii ruşi ai lui Ratzel au transferat conceptul în cadrul şcolii ruse. lanschaft-ul se va reduce treptat doar la dimensiunile sale naturale. Exemplul său. Emmanuel de Martonne fiind un exemplu clasic în această direcţie. mult prea puţin vizibile însă în paginile Terrei. Simion Mehedinţi a moştenit cîteva idei legate de rolul omului în cadrul sistemului terestru. La prima vedere termenul de complex teritorial de producţie ar putea să ne ducă cu gîndul la faptul că această « unitate » geografică ar 58 . care schimba pînă şi numele geografiei în Länderkunde (ştiinţa ţărilor) a fost urmat à la lettre de geografia sovietică pentru care multă vreme geografia regională a fost stranovedenie. va interzice dezvoltarea sensului iniţial dat de zoologul-geograf german. Situaţia lui Simion Mehedinţi. fapt facilitat şi de influenţa pe care a avut-o asupra geografilor ruşi determinismul şi cauzalismul propriu lui Alexander von Humboldt. care îşi va dezvălui întregul său potenţial teoretic şi metodologic mult după al doilea război mondial. Dacă lucrurile sînt clare în cazul peisajului natural (care păstra metodologia humbodtiană). situaţia este mai complicată în cazul celorlalte două « entităţi ». Deşi elev al lui Ratzel şi bun cunoscător al lui Paul Vidal de la Blache. respectiv studiul ţărilor. Prin contactele pe care le-a avut cu Ferdinand von Richtofen. Ideea ce va face carieră însă în fosta lume comunistă va fi concepţia hettneriană. fapt poate firesc ţinînd seama de foarte redusa acţiune asupra mediului pe care o exercita societatea ţărănească din România începutului de secol XX. geograf german aflat în siajul herderian al lui Ritter. din considerente ideologice. Activitatea sa. ţara sau statul).

Paideea. care ajung să dezguste rapid elevii care învaţă mai multă geografie pe … Discovery Channel. Geografii erau astfel obligaţi să studieze « realităţi » teritoriale efemere. Ed. chorografii şi topografii apărute până în secolul al XVIII-lea. pp. Jacob (1991) – Géographie et ethnographie dans la Grèce ancienne. Manualele româneşti actuale abundă în asemenea “geografii regionale”. Paris 59 . complexul teritorial de producţie este o diviziune arbitrar « decupată » şi comandată de puterea politică. ajungea să studieze statele după celebra şi stupida reţetă « aşezare geografică. mai mult sau mai puţin sistematizată în diversele cosmografii. de exemplu G. O. I. Nu vom dezbate aici criza de identitate a geografiei. În numele ideologiei comuniste. Paris. Aujac (1975) – La géographie dans le monde antique. În fapt însă. care înglobează între nişte frontiere îngheţate la un moment dat al istoriei o serie întreagă de realităţi geografice (naturale şi umane) foarte diferite unele de altele. etc…). geografii. Donisă (1977) – Bazele teoretice şi metodologice ale geografiei. Didactică şi Pedagogică. 33 După articolul Groza. Armand Colin. Oricine îşi poate da seama. PUF. în confruntarea sa perpetuă cu natura. (dir. le-ar fi pus în loc şi astfel ar fi oferit o bază reală regionării geografice. Această diviziune trebuia să aibă o singură finalitate. dez-scrieri) ». văzută adesea ca simbol al sistemului de ştiinţe geografice. este departe de a oferi o imagine unitară şi ştiinţifică a geografiei. Este prin urmare imposibil să se definească geografia drept ştiinţă de sine stătătoare? 7. Bucureşti sau C. În ceea ce priveşte geografia ţărilor. relief. Sinteza evoluţiei conceptuale a geografiei umane: de la spaţiu la teritoriu33 Puţine discipline precum geografia îşi caută şi îşi afirmă cu atâta ardoare originea – şi prin urmare legitimitatea ştiinţifică . ISBN 973-596-171-7. – in Groza. Bucureşti. cu nici o altă metodă decît bunul simţ. şi anume aceea de a face cît mai eficientă exploatarea resurselor naturale şi umane locale pe de o parte. 235-250. 2003 34 V. Vom afirma doar un fapt incontestabil şi anume acela că imensa cantitate de informaţii adunată în decursul vremii de către geografi. care proclama că o simplă frontieră era suficientă pentru a face dintr-un teritoriu complex un teritoriu unitar şi omogen.) « Teritorii (scrieri. a priori definite. Octavian – De re geographiae sau lungul drum al spaţiului către teritoriu. vrînd-nevrînd. care nu aveau nici un raport cu funcţionarea normală a spaţiului geografic. Din aceast scurt survol asupra apariţiei şi devenirii geografiei regionale şi a regiunii ca obiect privilegiat de studiu în ansamblul său reiese clar faptul că disciplina în cauză. a stat la baza constituirii geografiei ca ştiinţă academică.în înscrisurile antichităţii greco-romane34. iar pe de altă parte să constituie un fel de cadru administrativ apt să structureze repartiţia de la nivel central a investiţiilor infrastructurale majore. hidrografie. că o ţară (un stat) este o creaţie artificială. geografii au fost obligaţi să inventeze o aşa-zisă geografie regională care. aceasta este o altă nenorocire adusă geografiei de către sistemul comunist.avea ceva de a face cu anumite structuri istorice pe care societatea.

ca să nu spunem geografia. Croom Helm.C. care să permită realizarea simultană a eşafodajelor teoretice. Bibliothèque Nationale. a servit întotdeauna unui scop practic. 4. Cl. are câteva particularităţi care nu au facilitat deloc ascensiunea acestei discipline către statutul de ştiinţă. Peltier şi G. Cunoaşterea geografică nu s-a putut desfăşura pe verticală. Raffestin (1980) – Pour une géographie du pouvoir.W. Princeton. Boulineau (2001) – Un géographe traceur de frontières: Emmanuel de Martonne et la Roumanie. no. Lacoste (1976) – La géographie. Gallimard.. Les Editions du Comité des Travaux Historiques et Scientifiques. ca parte a întregului. geografia profesorilor sau geografia ideologică a stat alături de istorie în cadrul proceselor de încadrare identitară a naţiunilor moderne38…şi chiar de trasare efectivă a frontierelor în Europa de după primul război mondial39. Nu este de mirare faptul că geografia s-a complăcut în cadrele impuse de Kant. Cunoaşterea geografică a fost un proces desfăşurat pe orizontală. 37-60 37 v. Dumnezeu pentru filosofie ori numărul pentru matematică. op. Chorografia este descrierea specifică a unei provincii iar Topografia. 1986 36 Broc.Cunoaşterea şi descrierea Pământului. nu este altceva decît reprezentarea specifică a unui oraş. lucru reafirmat în zorii modernităţii de către Pierre Davity în Les Etats et les Empires du Monde (11 ediţii între 1614-1635): "Descrierea pămîntului este numită Geografie şi este diferită. p. Y. ça sert d'abord à faire la guerre. Principalul obstacol a fost acela că obiectul său de cercetare nu a fost niciodată acelaşi şi dat pentru totdeauna. V. Broc. descrierea Pământului. Paris. care este descrierea lumii. P. definit încă de Ptolemeu. reuşind să fie aproape ridiculizată de epistemologi şi de filosofi ai ştiinţelor precum Jean Piaget40 şi 35 Citat de N.E. de juxtapunere a informaţiilor pe măsura juxtapunerii unor noi şi noi locuri cunoscute la frontierele œkumenei. Avem prin urmare imaginea unei geografii aflată într-o îndelungă evoluţie descriptivă şi tributară praxisului. 99 În La géographie de la renaissance 1420-1620. de Cosmografie. Geografia exploratorilor a stat la baza primelor manuale de navigaţie şi a contribuit prin urmare la extensia nemăsurată a primelor imperii europene36. Berdulay (1981) – La formation d'école française de géographie (1870-1914). Obiectul său de studiu nu a putut fi adus în laboratoare şi nu a putut fi creat prin savante discuţii academice. Paris 39 E. p. de exemplu L. LITEC. Paris. Paris 60 . Piaget (1967) – Logique et connaissance scientifique. Deloc inocentă. a fost descrierea realităţii. cit. Paris 40 J. Pearey (1966) – Military Geography. cu sau fără teritoriul său "35. geografia ofiţerilor şi geografia colonială a facilitat implantarea administraţiilor metropolitane şi a perfecţionat artele războiului37. op. Maspéro. p. Van Nostrand. ceea ce ar justifica mai degrabă o analiză contextuală a devenirii sale ca ştiinţă decât o analiză dezvoltată în termeni de paradigme sau episteme. O'Sullivan şi J. pe baza acumulărilor in situ.. Doin Editeurs. Miller jr. (1983) – The Geography of Warfare. integrată "cererii sociale". ca domeniu de activitate al geografiei. precum este omul pentru medicină. respectiv descrierea unui loc. cit. 358-369 În "L'Espace géographique". London 38 Lacoste. Scopul cunoaşterii geografice. Paris.

Primele manuale de navigaţie din Renaştere nu sînt nici pe departe colecţii de hărţi ci colecţii de povestiri sistematizate. ultime. Andrei (1987) – Dicţionar etimologic de termeni ştiinţifici (Elemente de compunere greco-latine). Flammarion (traducerea franceză a celei de-a doua ediţii revăzută şi adăugită (1970) a lucrării iniţiale The Structure of Scientific Revolutions. însă aceasta nu a împiedicat şi nu împiedică cu nimic lumea pe care o serveşte să meargă înainte. este hic et nunc pentru orice om care are un loc. Geograful participă la periplul călătorului care ia adus informaţia iar marinarul urmăreşte întocmai în călătoriile sale traseul descris de geograf.complet ignorată de Michel Foucault41 sau de Thomas Kuhn42. irepetabil. individual. fie prin hărţi. Ed. în care fiecare loc este în mod fundamental descris de coordonatele sale matematice. specific. Une archéologie des sciences humaines. catalogate. Paris T. Fiecare loc era atent şi exhaustiv analizat apoi redat. Oricine a citit Karl May şi l-a urmărit în taină pe Winnetou prin preeriile americane poate să aibă o ideee asupra procedeului: "…de cum treci Rio Grande vezi către soare-apune un pâlc de copaci şi mai departe o stâncă golaşă…". fie prin discursuri mai mult sau mai puţin nuanţate. orice privire exterioară şi orice abstractizare a locului le este interzisă. Locul devine unic. Spre deosebire de celelalte ştiinţe umane. ale lumii cunoscute la un moment dat. geografia nu a fost până în secolul al XIX-lea peste sau în afara timpului său şi nu şi-a propus niciodată să viziteze viitorul ori să dea răspunsuri definitive la interogaţiile umane fundamentale. Harta. Bucureşti 44 J. The University of Chicago Press. locuieşte sau înlocuieşte: "place presents itself to us as a condition of human experience (locul ni se prezintă ca o condiţie a experienţei umane) "44. 1 În The Betweenness of Place. Kuhn (1983) .1. N. în funcţie de sensibilitatea autorului. Foucault (1966) – Les mots et les choses. ce puteau foarte uşor să treacă drept fotografii finale. absolut. 7. Geograful şi utilizatorul producţiei sale devin consubstanţiali locurilor. aşa cum o ştim astăzi. Istoria geografiei este mai întâi istoria acţiunii umane asupra întinderilor suprafeţei terestre şi abia apoi istoria evoluţiei ideilor sale. Geografia s-a constituit şi s-a proiectat de la bun început în interiorul propriului său obiect de studiu. Champs. Simptomatic este Atlasul Catalan (1315). Primele hărţi nu sînt decât discursuri desenate. The Johns Hopkins University Press. care "cartografiază " fabuloasele ţinuturi ale Extremului Orient pe baza nu mai puţin fabuloaselor povestiri ale lui Marco Polo. cf. ceea ce pune multe probleme epistemologice. este o invenţie recentă. Illinois. Ştiinţa locurilor sau puterea idiografiei Îndelungata perioadă idiografică43 a geografiei i-a permis un contact nemijlocit cu locurile descrise. Baltimore 41 42 61 . idios – propriu. Gallimard. Towards a Geography of Modernity. înmagazinate. Ştiinţifică şi Enciclopedică. Entrikin (1991). Orice imprecizie şi orice abatere de la drumul descris poate fi plătită scump.N. ia loc. Chicago. 1962 43 din gr.La structure des révolutions scientifiques. M. p.

Locurile de pe hartă. realizată prin mijloacele cartografiei. De la descrierea locurilor la descrierea mediilor ca determinante absolute 45 46 C. 89 În Inventarea spaţiului cotidian: arhitecturi ale experienţei cotidiene. nu va putea însă niciodată părăsi parfumul idiografic şi nu se va depărta nicicând de cotidian. Contopită cu praxisul. 7. este discursul geografic. evolutive. geografia îşi îndeplinea cu conştiinciozitate rolul însă nu putea visa la statutul de ştiinţă. marinarul. ale înţelegerii umane comune. sînt vii. "Adevărul " geografic se construieşte încet – unii ar spune plicticos – prin prezentarea simultană a unei sinteze grafice cît mai precise a locurilor. Pentru geograf harta nu este mută şi imobilă. acesta este acela care pliază realitatea în funcţie de comanda doritorului de informaţie. cu scop funcţional. şi prin descrierea verbală. chiar încorsetate în parametrii rigizi ai longitudinii şi latitudinii.2. dinamice. Faptul a devenit evident odată cu avântul ştiinţelor naturale din secolul al XVIII-lea când geografia încearcă primele sale aventuri metodologice şi tatonează drumurile care o puteau propulsa în rândul "adevăratelor " ştiinţe. Accesul celorlalţi la "adevărul " faptelor reprezentate trece numai prin intermediul discursului geografic. a locurilor individualizate pe imaginea cartografică. Militarul. Problema care apare în această mediere este aceea a unicităţii locurilor cercetate şi deci incomensurabilitatea46 lor. în ultimă instanţă. Ceea ce variază este interesul asupra acestor locuri. Paideea. Ceea ce este variabil prin urmare. Mihali (2001).Niciodată în istoria geografiei harta nu a evoluat separat de discurs. spaţiul se defineşte dincoace de orice distincţie obiectivsubiectiv. care cunoaşte sau ar trebui să cunoască fiecare loc în parte. ceea ce rămâne este dimensiunea practică a spaţiului". Geograful şi-a dobândit în lunga perioadă descriptivă a geografiei rolul de mediator între complexitatea vastei lumii materiale şi cerinţele reducţioniste. uneori stufoasă. Geografia Antichităţii şi a Renaşterii realizase deja o profeţie care va deveni explicită odată cu Husserl: cunoaşterea geografică este cunoaşterea raporturilor dintre obiect şi subiect. Ciprian Mihali. Fie că spaţiul este considerat ca produs al locului sau locul ca efectuare de spaţiu. Spaţiul hărţii reprezintă suma momentelor locurilor reprezentate. perceptorul regal sau negustorul au nevoie fiecare de alte informaţii referitoare la aceleaşi locuri. Bucureşti incomensurabil = care nu poate fi comparat 62 . Această sumă de momente nu se desfăşoară în toată complexitatea sa decât geografului. formal-material. Harta este un moment al spaţiului şi un izvor al discursului. a priori – a posteriori […]. Cu toate eforturile. într-o lucrare recentă45 rezumă un punct de vedere filosofic asupra spaţiului care poate fi uşor aplicat geografiei idiografice: "din perspectivă hermeneutică şi fenomenologică. p.

Claval (2001). Armand Colin/VUEF. Drept urmare sporeşte interesul pentru peisajul antropizat (kulturlandschaft) şi se deschid căile speculaţiilor asupra omului şi naturii. au deviat rapid către environmentalism şi determinism. care devin obiectele principale cercetate P. geografia a început să piardă şi statutul de intermediar între obiectiv şi subiectiv: longitudinea şi latitudinea fiecărui punct putea fi calculată cu precizie. subliniind ceea ce datorează acestea mediilor în care s-au fasonat " geografii şi-au construit o disciplină "concepută ca o interpretare teleologică a destinului popoarelor şi umanităţii "47. asociaţii faunistice localizate.3. respectiv condiţiile fizicogeografice. prima ediţie: Armand Colin. unităţi geomorfologice) însă mijloacele tehnice limitate şi vastitatea câmpului său de cercetare limitează drastic precizia cercetării. a oferit un suport epistemologic geografilor clasici. 37-50 În A. istoricismul este abandonat în favoarea unei apropieri de ştiinţele naturale. Este evident faptul că nici în această direcţie instrumentarul ştiinţific nu era la înălţime şi ambiţiile taxonomice au fost repede reduse la descrieri îmbinate cu încercări de explicare a situaţiilor locale. marcată în ştiinţele biologice de succesul temporar dar răsunător al lui Carl von Linné a pus în faţa geografiei problema sistematizării şi clasificării locurilor inventariate de-a lungul secolelor. sub influenţa filosofiei istorice germane din secolul al XVIII-lea (şi mai ales a ideilor lui Johann-Gottfried Herder). reputate drept exacte. Lumea reală devenea mult prea "obiectivizată "… şi prea la îndemâna tuturor.) – "Les concepts de la géographie humaine". sînt înlocuite de peisaje strict circumscrise din punct de vedere spaţial. p. cu limite incerte. tributare a ceea ce era mai stabil în mediu. Filosofia kantiană. 40 În Histoire de la géographie. Explicaţiile.Revoluţia naturalistă. "care pune în evidenţă istoricitatea societăţilor şi culturilor. 7. Paris. pe fondul sofisticării instrumentarului şi metodelor ştiinţelor pozitive. 1984) 47 63 . care făcuse din spaţiu un cadru ale cărui configuraţii erau diferite de la un loc la altul. De la peisaje la regiuni sau victoria taxonilor Către sfârşitul secolului al XIX-lea. contururile lumii au început să fie desenate cu exactitate iar traseele călătoriilor puteau fi trasate dinainte. Paris (a cincea ediţie. Bailly (dir. Metoda ştiinţifică promovată de geografi caută să împartă suprafaţa terestră într-un mod cât mai logic cu putinţă iar mediile. etapă intermediară ce va conduce la abandonarea descrierii locurilor în favoarea găsirii de elemente comune ale acestora cu scopul sesizării de întinderi omogene care să poată fi clasificate în mod raţional şi să conducă spre cuprinderea şi înţelegerea complexităţii naturii. p. simplu surogat pentru statutul de ştiinţă atât de mult dorit. Majoritatea eforturilor de clasificare ţintesc spaţiile naturale (peisaje vegetale. În plus. Vreme de aproape un secol. Imediat geografia a intrat în faza sa taxonomică.

101 În L'évolution de quelques concepts de base de la géographie. Cercetarea clasică asupra regiunii căuta să definească întinderi geografice omogene pe care să le clasifice în tipologii diferenţiate după modalităţile de articulare dintre factorii fizici şi factorii umani49. Claval. regiuni polarizate şi regiuni periferice. Pinchemel (1957) – Géographie et déterminisme. regiuni agricole şi regiuni industriale iar mai târziu chiar regiuni turistice. p. ca la începutul secolului al XIX-lea. 76-77 În Régions. între obiectul şi subiectul acţiunii umane. p. Regiunile "naturale".de geografie însă acum "peisajul nu mai este. milieu. regiuni enclavate şi regiuni deschise. eforturile taxonomice au condus în mod necesar către o abordare fiziografică a organizărilor studiate şi a permis continuarea atitudinii idiografice. Pentru perioada care acoperă trecerea dintre ultimile două secole ale mileniului trecut. p. l'Harmattan. Nonn (2001). diversitatea criteriilor de clasificare şi prin urmare multiplicarea exponenţială a tipurilor de regiuni "descoperite " marchează o etapă neoidiografică în istoria geografiei. s-a constituit într-un solid pod de legătură între "fraţii inamici". respectiv entităţile rezultate în urma interacţiunilor fireşti. 89118 În Jean-François Staszak (dir.) – "Les concepts de la géographie humaine". 75-97 În A. Descrierea redevine metoda principală însă noua scară geografică la care se efectuează cercetarea împiedică reîntoarcerea la praxis. obiectul central al studiului ci devine instrumentul privilegiat în identificarea regiunilor naturale "48. Inventarea regiunii ca entitate rezultată în urma interacţiunii verticale dintre natură şi societate a avut o urmare nebănuită la început: geografia s-a poziţionat foarte inconfortabil între ştiinţele naturale şi ştiinţele sociale. însă la un alt nivel de agregare: individul şi locul au fost uitaţi în favoarea regiunii şi a comunităţii. regiuni urbanizate şi regiuni rurale. între pozitivismul logic şi hermeneutică. regiuni istorice şi regiuni economice. cotidiene. Rezultatul a fost o panoplie impresionantă de tipuri de regiuni şi de structuri regionale: regiuni geografice. prima ediţie: Armand Colin. p. la individ şi la loc. 221-225 În "Bulletin de la Société Belge de Géographie" 64 . Armand Colin/VUEF. între liberalism şi marxism. région. Paris. p. Singura utilitate practică a geografiei acestei perioade este înregimentarea sa ideologică: prin 48 P. 1997 49 H. Espace. între materialism şi idealism. Dacă se mai vorbeşte încă de geografie şi nu doar de geografie fizică şi de geografie umană este pentru că regiunea s-a sustras studiului exclusiv al uneia sau alteia dintre cele două tabere şi. fără a uita regiunile administrative şi regiunile-plan… Relativitatea unghiurilor de abordare. regiuni de convergenţă şi regiuni de tranzit. marcată de pozitivism şi de neokantianism. 1984) 50 Ph. Tensiunea exercitată asupra sa de conflictul dintre metodele exacte şi metodele exploratorii şi relative aveau să o marcheze profund şi să facă teoreticienii săi să oscileze neîncetat între pozitivism şi fenomenologie. Bailly (dir. inventându-şi geografia regională. Termenul de regiune devine piatra unghiulară a geografiei moderne. Paris (a cincea ediţie. nations. paysage (1800-1990). Paris. dintre societăţi şi mediile lor geografice ("sinteze ale raporturilor multiple întreţinute de milenii de grupurile umane în interiorul cadrului lor natural"50) devin obiectele privilegiate ale cercetării.) – "Les discours du géographe".

Schaefer consideră că demersul idiografic. această nouă fază a geografiei a beneficiat de entuziasmul unei pleiade de teoreticieni55 şi de cercetători care au impus rapid în Europa F. Royal University of Lund.) – "Les discours du géographe". însetată de general. p. respectiv cele ale statelor naţionale şi mai târziu ale blocurilor economine sau ideologice. între diferitele grupuri sociale. D. Haggett (1965) – Locational Analysis În Human Geography. An Essential Anthology". Arnold. l'Harmattan. extrem de critic la ceea ce autorul a numit "excepţionalism în geografie". Oxford Massachusetts. p. E. Paris. Gleerup Publishers. bazat pe descrierea obiectelor unice (excepţionale) este profund neştiinţific şi atacă virulent clasificarea de sorginte herderiană a ştiinţelor propusă de teoreticianul de necontestat al geografiei regionale. după care geografiei şi istoriei le sînt opuse celelalte ştiinţe zise teoretice sau sistematice53. E. Richard Hartshorne52. London 51 65 . Agnew. Ullman (1980) . Livingstone.intermediul sistemului de învăţământ geografia va deveni una dintre uneltele principale de construire a identităţilor şi conştiinţelor naţionale. p. University of Washinghton Press. 1939 53 P. Hartshorne (1939) – The Character of the Regionale Geography. p.4. Inventarea spaţiului geografic Articolul din 1953 al geografului american de origine germană Fred K. teoretică. A. care se voia analitică. XLIII. 388-397 În J. 226-249 În "Annals of the Association of American Geographers". (1996) – "Human Geography. Bunge (1962) – Theoretical Geography.C. căutătoare neobosită de cel puţin regularităţi spaţiale dacă nu chiar de legi geografice. 1997 54 E. Nefericita experienţă a geografiei politice ridicată la rang de doctrină de stat de regimul naţional-socialist german şi distrugerea celei mai mari părţi a structurilor teritoriale productive în timpul celui de-al doilea război mondial vor conduce la reaprinderea disputelor asupra statutului geografiei şi vor marca începutul decăderii regiunii ca obiect de studiu academic. Lund. în opoziţie cu geografia tradiţionalistă care. Blackwell Publishers. 257 În Le mythe de la modernité géographique. Polemica aprinsă a păstrat un caracter destul de violent doar cîţiva ani. Cuplul Schaefer-Ullman a constituit matricea iniţială a noii geografii. Seattle (prima ediţie în 1956) 55 ca de exemplu D. Association of American Geographers. respectiv până în 1956 când Ullman54 reuşeşte să catalizeze un puternic curent metodologic definind geografia ca o ştiinţă a interacţiunilor spaţiale. Denumită nomotetică. da Costa Gomes. Harvey (1969) – Explanation În Geography. Taxonii regionali s-au constituit în aceeaşi perioadă într-o bază relativ sigură pentru extrapolarea metodologiei lor de cercetare către nivelele superioare de agregare. privilegiind relaţiile pe verticală (între grupul social şi mediul său natural) nu reuşise decât să acumuleze o impresionantă colecţie de taxoni unici şi irepetabili. Schaefer (1953) – Exceptionalism În Geography: a Methodological Examination. 255-281 În Jean-François Staszak (dir. este considerat de majoritatea epistemologilor ca fiind marca definitivă a abandonării clasicismului şi semnul clar de început al modernităţii ştiinţelor geografice. London.K. Washington.Geography as spatial interaction.L. P.N. Schaefer51. deci pe orizontală. extras din ediţia republicată în 1961 a lucrării În the Nature of Geography: a Critical Survey of Current Thought În Light of the Past. Rogers. vol. ed. no 3 52 R. Arnold. 7. W.

geografia fenomenologică şi hermeneutică). cit. Astfel. şi anume în prima jumătate a secolului al XX-lea. considerată de geografii americani de după al doilea război ca moştenire legitimă. Credem că. p. Noua geografie lansează un nou concept: acela de spaţiu. op. geografia abandonează noţiunea de loc în favoarea noţiunii de spaţiu. după părerea noastră. Cum propunea Schaefer. care transformase oamenii în docile fiinţe strict raţionale au apărut şi au înflorit brusc geografii critice (cea radicală) sau împăciuitoare (geografia umanistă sau. Împotriva acestei geografii (şi economii) fără suflet. Împreună cu economia regională. Vom afirma doar că. Metodele cantitative şi modelizarea spaţială aduc realitatea în interiorul laboratoarelor (mai exact al ordinatoarelor). în Europa se întâmplă acelaşi fenomen rapid. URSS) noua geografie nordamericană.C. periferii. Fenomenul începuse mult mai devreme. în scopul realizării profitului pecuniar sau social. geografia a fost prinsă pe picior 56 P. Geografii cantitativişti îşi afirmă din ce în ce mai pregnant supremaţia în faţa geografilor tradiţionalişti: lor li se adresează majoritatea comenzilor sociale. Nu vom insista aici asupra lor. fiinţa umană. geografia cantitativă este rapid confiscată fie de ideologiile (neo)liberale fie de cele structuraliste. cantitativă şi subordonată necesităţilor de planificare şi de amenajare a spaţiului. principiile maximizării satisfacţiei actorilor implicaţi în dinamicile spaţiale şi principul echităţii spaţiale. da Costa Gomes.Occidentală şi în unele ţări din fostul bloc comunist (Polonia. la fel ca şi în cazul filosofiei. 262 66 .. fluxuri. arii polarizate) sau la dinamici (atractivitate sau repulsivitate spaţială. centre. centralizare ori descentralizare). Pentru noua geografie spaţiul este distanţă iar distanţa înseamnă obstacol în calea mişcării. după caz. Un principiu (o lege?!) universal valabil(ă)… Urmează altele: "legea " minimului efort în organizarea spaţiului. însă cu un oarecare decalaj (1970-1980). toate foarte uşor de cuantificat. aceste curente nu s-au datorat unei reacţii ştiinţifice în faţa neokantianismului sau neopozitivismului care făceau din ştiinţele geografice o reţea de chingi reci destinate să controleze spaţiul şi. într-un cuvînt de modelizat şi deci de controlat. singularitatea poate fi înlocuită de generalitate"56. Ele nu au apărut nici măcar ca un reflex întârziat de descoperire a fenomenologiei sau a hermeneuticii. ca să-i spunem pe nume. etc. Se pot face aşadar experienţe la scară redusă cu planeta şi astfel ultima barieră în calea ascensiunii geografiei în sferele înalte ale ştiinţelor (neo)pozitiviste dispare. În doar douăzeci de ani (1950-1970) conceptul de spaţiu înlocuieşte pe cel de regiune în America de Nord. odată cu şcoala germană de economie spaţială. difuzie ori polarizare. Menirea sa este de a înlocui treptat pe cel de regiune sau măcar de a-i schimba conţinutul: "regiunea nu mai este văzută ca o unitate teritorială ci este concepută ca o clasă spaţială care face parte dintr-un sistem ierarhizat. de măsurat. Aceasta deoarece spaţiul se reducea la structuri (poli. "legea " rang-mărime în ierarhizarea sistemelor urbane. prin aceasta. Mai exact spus de spaţiu geografic.

în toată bogăţia sa semantică. op. 10 În Homo Geographicus. Robert D. mai la sfârşitul perioadei. de către statul comunist.D. adică tocmai în perioada în care individul era abandonat fie de către statul "providenţial". drumul. Dereglementarea economiei. de cele mai multe ori statală. Baltimore & London 57 58 67 . cit. retragerea din ce în ce mai evidentă a statului din sistemul "pactului social". modelul urmat(ă) C. a făcut explozie în literatura geografică între 1980 şi 2000. Spunem că este vorba de reorientare deoarece termenul de teritoriu. Sack59 lansa în 1997 o observaţie cât se poate de sugestivă: "segmentarea noastră teritorială ne face străini unii faţă de alţii iar integrarea globală ne face să depindem şi să avem încredere mai mult în străini decât în familie şi prieteni".. sub impulsul decisiv al democratizării informaţiei prin intermediul noilor tehnologii de comunicare. Sack (1997). toate acestea au lăsat câmp liber relaţiilor sociale pe orizontală.5. p. care îşi propune explicit să găsească în configuraţiile spaţiale trecute rostul şi sensul dinamicilor spaţiale actuale.89 59 R. fie. neputinţa marilor structuri birocratice inventate de modernitatea timpurie. Mihali. Este oare acest lucru diavolul însuşi sau asistăm la o reaşezare a lumii în alte tipare teritoriale? Răspunsul aceluiaşi autor este liniştitor: lumea nu se destructurează ci se restructurează la alte nivele spaţiale.greşit de rapiditatea evoluţiei tehnologiei şi că nu a făcut decât ceea ce era obişnuită să facă: să se obişnuiască cu un prezent în continuă mişcare şi să încerce să-l înţeleagă şi să-l explice studiind trecutul. Mulat pe ideea de afectivitate. De la spaţiu la teritoriu sau redescoperirea locurilor Dacă este într-adevăr aşa cum afirmă Ciprian Mihali şi anume că "graniţa între funcţional şi simbolic este foarte fragilă "58 atunci putem accepta faptul că această fragilitate a permis geografiei să se reorienteze rapid şi să treacă rapid de la analiza spaţiului la cercetarea teritoriului. Către sfîrşitul mileniului trecut. The Johns Hopkins University Press. termenul de teritoriu a devenit în primele trei sferturi ale secolului al XX-lea un spaţiu simbolic limitat de o cât se poate de "materială " frontieră administrativă. p. 7. şi aceasta în ciuda persistenţei etologice a imaginii căţelului cu piciorul ridicat care îşi marchează "teritoriul". conceptul de teritoriu a avut în cadrul ştiinţelor umane ceva de tabu. Originar din dreptul roman în care descria sec şi rece o suprafaţă apropriată legal. guvernate de alte coduri şi legi: "Lucrurile interconectate au loc (şi zic asta în path dependency = dependenţa de calea. teritoriile individuale locale şi regionale surclasează pe toate planurile teritoriile naţionale. Nu întâmplător una dintre cele mai la modă metode de cercetare geografică de la începutul mileniului al treilea este… path dependency57. neierarhizate şi din ce în ce mai puţin controlate/controlabile de un sistem-bloc.

60 R. Există un loc pentru orice şi orice este presupus a fi la locul său. Organizarea spaţiului apropriat (domeniul acţiunilor cotidiene. Cit. reguli şi practici "60. proiectul tranzacţional ordonează două tipuri de tranzacţii (negocieri): a) tranzacţiile orizontale (cu spaţiul şi cu caracteristicile spaţializate ale acestuia). de concepere şi de percepere a spaţiului. Valorile comunitare se regăsesc în acţiunile de practicare. se ajunge la diferenţieri spaţiale în ceea ce priveşte construcţiile teritoriale rezultate. în procesul construcţiei sale se parcurgîndu-se următoarele etape: 1. 8-9 68 . conduc spre trăsături specifice construcţiei teritoriale rezultate. Semnalizarea spaţiului apropriat (coduri de semne vizibile sau invizibile. Din punct de vedere spaţial. Amenajarea spaţiului organizat. Aproprierea spaţiului .. acţiuni care. spaţiul-timp cotidian devine cadrul negocierilor tacite dintre drepturile şi îndatoririle individuale şi cele colective) 4. […] Această fărâmiţare şi specializare geografică impune cu necesitate un foarte sofisticat sistem de legi. op. scrise sau nescrise. specifice grupului care a efectuat aproprierea). acest program este sinteza valorilor comunitare. Teritoriul este un spaţiu construit. de aici rezultă structurile spaţiale b) tranzacţiile verticale (cu factorii de mediu). în funcţie de evoluţia tehnicilor de încadrare a mediului în care comunitatea îşi desfăşoară acţiunile.luarea în stăpînire prin dreptul forţei sau prin forţa dreptului 2. valorile fiind definite ca principii care definesc orientările majore ale acţiunilor comunitare şi care orientează şi fac legitime regulile sociale ale grupului respectiv. Sack. p. Aceste etape ale construirii teritoriului sînt încadrate de normele proiectului tranzacţional. problema simbolizarii spaţiului apropriat 3. datorită faptului că mediul geografic este caracterizat în primul rînd de eterogenitatea condiţiilor de la un loc la altul. grupurile fiind obligate să inventeze alte tehnici de la un loc la altul. este evident. O definiţie sumară a proiectului tranzacţional ar suna astfel: Proiectul tranzacţional este programul pe care şi-l dă un grup social pe calea devenirii sale. respectiv eficientizarea organizărilor spontane. D.sensul literal al cuvântului) în nenumărate şi fragmentate unităţi ale spaţiului.

se obţin mereu aceleaşi structuri fundamentale ale spaţiului. sistematizării şi analizei acestora. ele au permis pionierilor să îşi reconstituie orizonturile în cadrul unor noi spaţii în procesul aproprierii unor noi teritorii. de neapartenenţă. de instabilitate. şi de ajunge într-un spaţiu în care există un alt fel de banal al faptului cotidian. (R. cu nuanţe enciclopedice şi conduce întotdeauna la rezultate derizorii în comparaţie cu efortul cerut. în scopul contabilizării. defineşte ceea ce s-ar putea numi înrădăcinarea grupului social respectiv. Reclus. Doar după articolul Groza Octavian – Diferenţă şi diferenţiere – o geografie a identităţii teritoriale. excluziune sau ură. 436). Ele permit de asemenea fiecărui migrant care se deplasează în interiorul unei naţiuni. care îmbină topologia cu stilistica. să îşi « reconstruiască un teritoriu ». Banalul unor acţiuni devenite reflexe sociale. de la gr. Studiul teritoriilor este un bun mijloc de a lupta împotriva terorismului teritorialismului ». Aplicînd metodele geografiei clasice se ajunge la separarea unor organizări unice. Înrădăcinarea este exclusivistă şi neagă alteritatea. « Teritorialitatea este un raport individual sau colectiv la un teritoriu considerat apropriat. khton=pămînt. Puţină teritorialitate creează socializare şi solidaritate. plicticoasă. ţară). Numărul de finalităţi posibile ale unei cercetări geografice ortodoxe se reduce la doar două. scris în 2000 pentru revista de filosofie Krisis 61 69 . stabilizarea într-un anumit loc (locuitor-locuire). dobîndind un puternic caracter de banalitate. Pe de o parte. p. economice. se desfăşoară în spaţiul cotidianului. Metafora vegetală a rădăcinii semnifică pe de o parte puternice legături cu pămîntul natal (preluat în autohton/alohton. Această muncă este laborioasă. o regiune devine fatalmente Regiunea. ea ţine de psihologia colectivă şi contribuie la fondarea identităţii de grup. aceste principii sînt transportabile . 7. de la un oraş la altul. arii polarizate.Aceste tranzacţii. iar pe de altă parte lipsa de mobilitate. Teritoriul ca rezultat al procesului de diferenţiere – exemplu de abordare umanistă 61 Geografia normală (în sensul dat ştiinţei normale de Thomas Kuhn) caută să sesizeze diferenţele existente între structurile spaţiului. Contrar rădăcinilor. pe de altă parte ea este o sursă sau un support pentru ostilitate. în condiţiile unui teritoriu închis. reţele. culturale. neagă posibilitatea transplantării individului într-un alt teritoriu. identificarea este învăţată în procesul de socializare . Plasînd cercetarea în paradigma geografiei (post)moderne. Les mots de la géographie. teritorialitatea pare un element util coeziunii grupurilor sociale . multă teritorialitate le asasinează. Brunet. Teritorialitatea are ceva de animal sau de vegetal şi progresul umanităţii a constat tocmai în a se elibera de o teritorialitate exacerbată sau în a o extinde la întreaga planetă. Teritorialitatea nu se poate asimila cu atitudine elementară a apărării spaţiului pe care un animal îl consideră esenţial supravieţuirii sale . Individul înrădăcinat nu devine conştient de această calitate a sa decît atunci cînd este pus în situaţia de a pleca. Paris-Montpellier. repetabile la diferitele scări la care se poate efectua studiul: poli. incomensurabile: un oraş este mereu Oraşul. de a-şi schimba locul. 1992. Puternica valoare simbolică a cuvîntului (şi sentimentului) de înrădăcinare derivă după toate probabilităţile de la teama ancestrală de pribegie.6.

sudului. Spaţiul şi distanţa îşi au izvoarele în interiorul persoanei. estului. Fiecare individ este axis mundi (axa lumii. aceasta în cazul în care nu caracterizează de-a dreptul –iarăşi.realităţi incomensurabile… Apare astfel cu claritate explicaţia faptului pentru care geografia se defineşte ca o disciplină a gîlcevii perpetue a învăţaţilor cu lumea şi mai ales a învăţaţilor între ei: discursul geografic glisează invariabil către dispute interminabile asupra criteriilor de clasificare. sînt transferate practicilor cotidiene ale comunităţii şi astfel hoinăreala virtuală haotică devine o gravitare cuminte în jurul polilor consfinţiţi şi împărtăşiţi de toată lumea. care nu mai angajează persoana ci comunitatea sa. Centrul comunitar devine reperul identificator pentru toţi membrii grupului. Această obsesie este creatoare de spaţiu. la dreapta şi la stînga persoanei. celor care sfidează cochilia teritorială sau celor care sînt constrînşi. lumea se desfăşoară în faţa. Practicile cotidiene ale persoanei. să se deplaseze în exterior. oraşdepersonalizînd dimensiunile lumii prin instaurarea nordului. Procesul de identificare teritorială evoluează în funcţie 70 . primărie. libertatea sa intrinsecă în ultimă instanţă. În geografia umană diferenţele nu există decît în măsura în care cercetătorul doreşte să le găsească.desenul lor diferă iar diferenţele sînt de obicei irelevante chiar şi pentru cea mai simplă comparaţie. şi atunci indivizii îşi însumează centralităţile într-una colectivă – totem. « buricul pămîntului »): în funcţie de verticalitatea persoanei. Cotidianul topeşte metrii în minute iar geografiile individuale devin geografii ale timpului mai mult decît geografii ale spaţiului. ceea ce contează este procesul (respectiv diferenţierea). desfăşurată între teluric şi celest. Singurătatea acestei centralităţi nu convine. în spatele. experienţa individuală se diluează în experienţele multiple ale grupului iar cunoaşterea lumii de către individ devine din ce în ce mai aproximativă pe măsură ce distanţa de la centrul comunitar către exterior se măreşte. catedrală. vestului şi tuturor celorlalte direcţii posibile. sat. piaţă. şi nu rezultatul său (diferenţa). oboseala de a crea lumea în mod continuu îşi spune cuvîntul. asupra metodelor de sesizare şi de încadrare a diferenţelor. mai exact filtrul pe care distanţa îl interpune între experienţa individuală sau cea comunitară efectivă şi imensitatea numărului de experienţe posibile în alte puncte ale spaţiului. mişcarea devine deplasare eficientă. În aceste condiţii. obsedată de centralitate. Organizările spaţiale (şi mai ales teritoriale) care stau în centrul atenţiei geografiei umane sînt de fapt fascicole de relaţii extrem de fluide şi de proteice. ale căror metamorfoze continue interzic orice încercare de rigidizare a lor în interiorul unor taxonomii imuabile. care este perpetuu. de regionare. Distanţa pură devine traseu. Singurul proces ordonator al acestor relaţii este distanţa. Omul este o fiinţă gregară. care nu ajunge nicicînd să se solidifice suficient pentru a se oferi unei analize atente. Polaritatea şi distanţele comunitare limitează frecventarea individuală a locurilor în funcţie de depărtarea de centru. în interesul comunităţii. Spaţiul rămîne apanajul aventurierilor.

Diferenţa stabileşte ca o sentinţă definitivă faptul că frontierele spaţiului fizic (date de distanţele dintre indivizi sau de distanţele pe care se desfăşoară fenomenele incontestabil administrate de comunitatea respectivă) reprezintă în acelaşi timp şi frontierele spaţiului social (date de proiectarea în spaţiul fizic a celui moral. identificarea deja captivă în structurile cotidianului este forţată să devină identitate. Între aceste frontiere individul are mai degrabă îndatoriri decît drepturi. zgomotoasă. puritatea şi caracterul natural al informaţiei venită din exterior. Diferenţierea este lentă. în mod implicit acceptată de majoritatea membrilor. prin intermediul practicilor cotidiene. subtile. Vernacularul (respectiv localul. individual sau colectiv. relativă şi continuu dinamică. pentru anumite perioade. ar putea foarte bine purta inscripţia hic sunt leones (aici sînt lei). prin discurs. pe o hartă imaginară. Aceasta deoarece discursul propovăduieşte implicit că frontierele există şi că sînt administrate/apărate de instanţa creatoare de discurs. Ea se construieşte şi evoluează în fiecare zi. Considerăm aşadar că identitatea teritorială este înainte de toate un rezultat direct al diferenţierii şi nu al diferenţelor. Diferenţa se stabileşte prin intermediul unui discurs. în funcţie de rugozitatea spaţiului înconjurător. Identificarea perpetuă la centralităţile comunitare este relativă la acurateţea. selectarea şi deformarea sau deturnarea sensurilor informaţiei subţiază izvoarele identificării pînă cînd. Diferenţierea îşi are sursa în incertitudinile legate de prezenţa frontierelor. aceasta depinzînd de informaţiile aduse de cei care s-au aventurat în afara spaţiului comunitar.de evoluţia simbolică a centrului. Pentru 71 . în funcţie de tehnicile de supunere a distanţei. fie că acestea din urmă sînt construite sau “naturale”. liniştită. etic. Diferenţierea teritorială este înainte de toate o afacere personală. revelată comunităţii într-un mod explicit. căreia indivizii sau comunităţile i-ar fi derogat responsabilitatea să facă acest lucru. decisivă şi.). în reprezentările individuale şi colective ale unui aici cunoscut şi al unui în altă parte fabulos ori grotesc ori pur şi simplu necunoscut. considerăm că diferenţa teritorială nu este o consecinţă a procesului de diferenţiere ci rezultatul deturnării sensului acestui proces. Diferenţa este abruptă. este creatoare de noi. care trece prin situarea eu-lui în interiorul cadrelor spaţiale fizice. O informaţie informativă deschide larg porţile manipulării. statică. Situaţia medie a eu-rilor individuale dintr-o comunitate. etc. care. economice şi culturale ale teritoriilor. şi are nevoie de o confirmare oficială. Diferenţa este pentru individ un dat a priori. care infiltrează schimbarea simbolisticii centrului în mod gradual. extrem de restrictiv în ceea ce priveşte comportamentele individuale. Subtilitatea dizolvării universalului (sau măcar al ceea ce se cheamă în altă parte) în vernacular depinde de accesul la informaţie formativă a membrilor comunităţii. cunoscut doar de „cei ai locului”) este legat de universal prin canale multiple. cultural. În acest context.

dezvoltarea. conflictul cu vecinul devine colaborare. Astfel. Războaiele. Ele sînt acelea care legitimează. Diferenţierea este efectul unei stări conflictuale niciodată concretizată. identitatea teritorială cîştigă în valoare dar pierde în sens. Structurile politico-administrative îşi dau drept obiectiv să încadreze conţinuturile teritoriale pre-existente şi să genereze noile forme. Structurile de încadrare teritorială sînt capabile să convertească după bunul plac identitatea teritorială în discursuri identitare. există întotdeauna prezentul continuu al cotidianului. La scară locală identificarea la nivel individual şi colectiv se face prin intermediul acceptării unui aceluiaşi filtru de negociere a presiunilor alogene. după cum nesigure sînt şi cele ale ansamblului de proprietăţi care descriu spaţiul întregii comunităţi. deoarece ea se întîmplă cel mai adesea la nivelul formelor create prin discurs. administraţie). dar întotdeauna limitate în timp. totul într-un şir de întîmplări naturale şi aleatoare. se găsesc structurile de încadrare teritorială. 72 . « moderne ». De cele mai multe ori. Între diferenţă şi diferenţiere. religie. structurile acţionează conform unor legi proprii şi. care constituie garanţia de securitate identitară locală.sînt bine cunoscute. aduce fericirile şi nefericirile în interiorul unei comunităţi. Continuitatea influenţei lor asupra cotidianului vine din schimbarea continuă a ierarhiei autorităţii lor conjuncturale asupra comunităţilor. Singura certitudine (speranţă ?!) este că felul proprietăţii şi modurile de practicare ale acesteia sînt asemănătoare. toate acestea marchează viaţă de zi cu zi a comunităţilor. între formele şi conţinuturile teritoriilor. deturnînd sensurile naturale ale evoluţiei în funcţie de proiecte artificiale. Structurile separă cauza (procesul de diferenţiere) de efect (diferenţele). pe fondul unor conţinuturi asemănătoare purtătoare a unor stări conflictuale identice non distructive.individul unei comunităţi. care şlefuiesc structurile cotidianului. localizată la nivelul conţinuturilor. Fiecare dintre aceste fenomene exogene se manifestă pe durate mai lungi sau mai scurte. Dincolo de elementele structurale ale unei comunităţi (limbă. Cristalizarea aceloraşi comportamente conduce la construirea aceloraşi mecanisme de identificare. limitele proprietăţii sale – şi bineînţeles cele ale vecinilor săi imediaţi. prin trăirile individuale şi colective. Războiul este succedat de pace. care oficializează starea conflictuală şi care declanşează conflictele ce vor conduce la crearea diferenţelor. în funcţie de care vor fi modelate vechile miezuri ale organizărilor teritoriului. sînt capabile să conducă la crearea unor diferenţe diferite. influenţele unei culturi externe sînt înlocuite de cele ale unei alte culturi. însă cele ale proprietăţilor nevecinilor sînt înceţoşate. Diferenţa este rezultatul unui conflict trăit în mod violent. influenţele faste sau nefaste ale vecinilor. Tocmai cotidianul este acela care. origine etnică. chiar rurale. drumurile comerţului şi culturii. cu pretenţii imuabile.

proiectează nevoia de securitate identitară la scara regiunilor sau a statelor. aflate la verticala centralităţii acestora. şi vine din sau locuieşte în altă parte. fiind cunoscută are toate şansele să se (auto)îndeplinească. Diferenţa este produsul unui discurs care neagă distanţa sau care mai degrabă transformă distanţa fizică într-una simbolică. rus. însă îşi spune turc. de identificare. indiferent de localizarea lor efectivă. omogenă. Funcţionînd ca o profeţie care. 73 . rezultate din încercările de concretizare a unor proiecte identitare impuse în numele unor generalităţi ambigue. maghiar. Diferenţierea continuă nu se transformă în diferenţă. este ortodox. mai rău. este alb sau negru şi. în eternă schimbare. Atîta vreme cît starea conflictuală nu este confiscată de un discurs politic. Diferenţele crează teritorii rigide. autogeneratoare însă nu şi autocentrată. Diferenţierea este suficientă pentru a-ţi afirma identitatea (celălalt este ca şi mine. care nu permite sesizarea la nivel local a progreselor reale efectuate în relaţiile cu vecinul identificator. acest proces devine o căutare instinctivă a diferenţelor (celălalt nu este ca mine.Discursul. în vreme ce diferenţele se înrădăcinează în structurile rigide ale trecutului. de diferenţiere. este înlocuită cu starea de conflict între macrostructuri. ci este păgîn. structurile identitare cunosc o tendinţă perpetuă de fortificare. La acest din urmă nivel spaţial diferenţierea este bineînţeles încă prezentă. Contactul violent dintre vecini (concretizarea diferenţierii) conduce la cristalizarea unor structuri identitare care îşi iau drept reper structurile celuilalt. Sub presiunea discursului. este catolic. însă imixtiunea politicului este mult mai puternică şi mai înclinată să deturneze identificarea către discursuri identitare. Diferenţierile acoperă teritoriile cu clopote transparente ale căror limbi. identificarea nu concretizează conflictul iar violenţa nu se perenizează. identică pentru toţi membrii comunităţilor locale. identificarea construindu-se în funcţie de repere mobile. care selectează din rîndul fenomenelor exogene doar pe cele aflate în opoziţie binară cu cele locale. identitatea rezultată constituindu-se într-o crustă incasabilă ridicată în jurul teritoriului. rescrise în fiecare moment de ascultătorii lor de pretutindeni. cilindrice. fac să rezoneze structurile teritoriale dincolo de frontierele lor incerte – unde se termină sunetul ? – alcătuind simfonii evolutive. alteritatea neexcluzînd starea conflictuală. Dacă la scară infraregională diferenţierea este aceea care se constituie în vector al construcţiei identitare (interesul de a se defini din punct de vedere spaţial în raport cu alţii). ar fi posibil să locuiască la/lîngă mine). la scară interregională lucrurile se complică deoarece apar fricţiuni între macrostructurile de încadrare teritorială. Aceasta deoarece diferenţierea se hrăneşte dintr-un prezent continuu. Construcţia identitară teritorială are nevoie de celălalt. Starea conflictuală existentă în cadrul proceselor de teritorializare. asemenea borcanelor de murături frumos aranjate pe un raft întunecos de cămară.

Armand Colin. 1992 74 . detaliul pierzînd ca importanţă în faţa tabloului de ansamblu.) – Encyclopédie de géographie. în corpusul oricărui articol sau tratat de specialitate. pe baza unor lucrări de referinţă62.analiza ecologică (axată pe problematica legăturilor om-mediu) . Prin urmare. TAXONOMIA GEOGRAFIEI UMANE Geografia poate fi considerată ca o ştiinţă de cercetare a diferenţierilor suprafeţei terestre. Antoine Bailly (dir.analiza regională (fundamentată pe cercetarea evoluţiei structurilor regionale şi ale diferenţierilor spaţiale). Ele coexistă în proporţii diferite în spiritul şi opera oricărui cercetător. Antoine Bailly. Penguin Books. ). o parte din întrepătrunderile teoretice. conceptuale şi filosofice sînt datorate trans-scalarităţii. o definiţie generală ar putea afirma că geografia este ştiinţa interesată de structura şi natura interacţiunilor stabilite între două sisteme: sistemul ecologic (care pune în legătură societatea/omul cu mediul în care trăieşte) şi sistemul spaţial (care pune în legătură o porţiune a suprafeţei terestre cu o alta). aceasta din urmă fiind rezultatul acţiunii simultane ale mediului şi spaţiului în care trăieşte fiecare fiinţă umană. respectiv specificităţii obiectelor. o sinteză a orientărilor şi curentelor majore de idei care au determinat devenirea geografiei umane. În cele ce urmează propunem. împreună cu temele majore abordate de către acestea. 1998. În afara relaţiilor complexe pe care geografia le întreţine cu propriul său obiect de studiu şi cu celelalte ştiinţe interesate de sistemul teritorial (fig. curentele şi subdisciplinele definite şi descrise în ceea ce urmează nu trebuie să fie privite exclusivist. precum şi o sistematică generală a subdisciplinelor sale. Paris. Orice abordare sintetică presupune o pierdere de informaţie. Din această cauză.analiza spaţială (centrată pe problemele legate de apariţia. în contextul unei evoluţii extrem de complexe a cadrelor epistemologice şi teoretice ale ştiinţei actuale. localizarea şi evoluţia structurilor spaţiale) . ca fiind singulare. cititorul trebuie să fie conştient că orientările. Economica. Paris. 1987. potenţîndu-se reciproc. Denise Pumain (dir. Poziţia de interfaţă a geografiei (între natură şi societate) a permis acestei ştiinţe o dezvoltare continuă a sistemului de discipline componente. a IV-a ediţie. Geografia umană modernă combină în cercetările sale trei orientări complementare ale interesului ştiinţific: .II. izolate şi de sine-stătătoare.) – Les concepts de la géographie humaine. proceselor şi fenomenelor geografice de a exista şi de a se manifesta simultan în mai multe nivele 62 Brian Goodall – Dictionary of Human Geography. Robert Ferras. London.

La fiecare dintre aceste nivele. 1974 şi Ianoş. ale celui regional (politicile de dezvoltare regională). Fig. ale celui naţional (politicile macroeconomice şi relaţiile internaţionale ale statului) şi ale celui continantal sau mondial (preţurile energiei primare. 2000) 75 .(la mai multe scări) de organizare teritorială. 11 – Geografia umană şi relaţiile sale cu ştiinţele naturii şi ale societăţii (după Taafe.). concurenţa pe pieţele internaţionale. etc. fenomenele legate de mondializare. acţiunile şi retro-acţiunile pe care le induce şi la care este supusă o fermă agricolă sînt funcţie de elementele mediului local (microclimat natural şi socio-economic sau cultural). sensul şi intensitatea relaţiilor dezvoltate sînt mereu altele. natura. De exemplu.

. de exemplu). de exemplu..Este prin urmare evident că la diferite scări spaţiale elementele diferitelor organizări spaţiale au naturi diferite (politicile economice ale statelor sînt diferite. care îşi propun transformarea ordinii mondiale existente. Teoria centru-periferie. iar un oraş turistic are o cu totul altă funcţie teritorială decît un oraş industrial. Macrogeografia Macrogeografia se încadrează într-un context holist. sectorul terţiar al Statelor Unite are foarte puţin în comun cu sectorul de servicii din Libia. sînt diferenţiate în funcţie de performanţele fiecărui nou membru sau ale fiecărui nou stat candidat). Diferitele subdiscipline ale geografiei umane pot fi identificate în funcţie de mai multe criterii. Tot macrogeografice pot fi considerate şi cercetările bazate pe utilizarea indicatorilor agregaţi (de exemplu caracterizarea statelor lumii prin comparaţia structurii lor socio-profesionale. în funcţie de ideologia dominantă.. respectiv proporţia avută de populaţia ocupată în cele trei sectoare de activitate – agricultură. Studiul sistemelor urbane (prin legea rang-mărime. se încadrează în aceeaşi categorie. De cele mai multe ori. de procese sau de fenomene. Critica principală care poate fi adusă cercetărilor macrogeografice (deşi utilitatea lor nu poate fi pusă la îndoială) este accea că gradul extrem de generalizare nu permite luarea în consideraţie a deosebirii de natură ce pot să apară în cadrul aceleiaşi clase de obiecte. în conformitate cu scopul urmărit. încercînd să traseze cadrul şi să descopere legităţile generale care guvernează evoluţia unei întregi clase de obiecte. Criteriul scării de analiză După scara de analiză a sistemelor teritoriale se pot deosebi trei orientări majore în cadrul cercetărilor de geografie umană: 1. considerată ca injustă şi sursă de inegalitate socială şi spaţială. în care oraşele sînt considerate ca avînd funcţii similare. prin care geografii marxişti explică diferenţele de dezvoltare existente între statele lumii este un asemenea exemplu. industrie şi servicii). caracterul macrogeografic este prezent în cercetările de nuanţă marxistă. 76 . 1. contextele culturale regionale se diluează în cadrul celor naţionale.1.).. sensuri diferite (statele pot avea o politică protecţionistă în vreme ce pieţele internaţionale impun liberalizarea concurenţei) şi intensităţi diferite (politicile de ajustare economică ale Uniunii Europene. procese sau fenomene spaţiale. Astfel.

Criteriul suportului filosofic şi teoretic După suportul filosofic şi teoretic subdisciplinele geografiei umane pot fi încadrate într-o serie întreagă de orientări. sociale.1. deci foarte aproape de obiecte. politice sau culturale. economice. Mezogeografia Mezogeografia este o tendinţă recentă. în care s-a renunţat la ideea de măsură precisă în favoarea aproximărilor statistice riguroase. de un fenomen economic periodic). economice. 1. politice şi culturale antagoniste. care se focalizează asupra fenomenelor care se desfăşoară la scările mezospaţiale ale realităţii. umanistă. a căror succesiune şi ale căror moşteniri nu fac decît să 77 . Structurarea spaţială a comportamentului consumatorilor. fiind interesată în special de comportamentele individuale sau de cele ale microsocietăţilor aflate în interacţiune cu mediul local. 2. respectiv a celor ascendente (dinspre local spre mondial/cosmic) şi a celor descendente (dinspre cosmic/mondial către local). microgeografia este obligată să acorde partea leului empiriei. nivelul mezospaţial este nivelul la care riscurile cercetării şi aplicaţiilor practice ale aceteia sînt minimizate.2. critica principală este eceea că. geografiile culturale ale indivizilor şi grupurilor izolate pot fi considerate ca obiecte de studiu pentru microgeografie. obiectul său de cercetare. de o manifestare sportivă. Geografia regională este prin excelenţă o ştiinţă mezogeografică deoarece regiunea. structurile sociale. În condiţiile paradigmei ştiinţifice actuale. sociale. procese şi fenomene unice şi prin urmare incomensurabile.3. culturale şi economice ale indivizilor sau grupurilor sînt studiate în profunzime. Microgeografia Microgeografia studiază în detaliu organizările spaţiale la nivele subregionale (locale). structurile spaţiale evenimenţiale (create de un festival. este rezultat direct al fascicolelor de relaţii naturale. deoarece nu poate generaliza şi astfel nu poate construi teorii. Invers primei orientări. interesată de crearea şi evoluţia teritoriilor vernaculare sau de comportamente şi reprezentări individuale sau de grup. acolo unde se combină constructiv sau destructiv macro şi microstructurile spaţiale. situîndu-se foarte aproape de nivelele inferioare de organizare a spaţiului. În această categorie se înscriu cu precădere studiile de geografie comportamentală.

posibilismul postulează că în faţa constrîngerilor sau avantajelor mediului societăţile sînt libere să îşi aleagă tehnicile de încadrare conform propriilor lor matrici socioculturale. însă afirmă că structurile spaţiale sînt rodul alegerii conştiente a oportunităţilor oferite societăţii de un mediu inert/permisiv. ceea ce în mod inevitabil conduce la concluzia că acelaşi set de condiţii fizico-geografice duce la aceleaşi tipuri de comportamente umane. Rezultatele cercetărilor celor două curente sînt sensibil diferite: dacă pentru geografia determistă unităţile taxonomice erau peisajele culturale . Geografia posibilistă nu neagă faptul că acţiunea umană este limitată de condiţiile restrictive de mediu. c) Geografia pozitivistă îşi trage seva din filosofia pozitivistă a lui Auguste Comte din sec. modele. responsabilitatea verificării lor revine interrelaţiilor teorie-empirie şi bunei credinţe a cercetătorului. Dusă la extrem (de exemplu în cazul doctrinei naziste). Trama explicativă a geografiei deterministe este dată de analiza cauzală. b) Geografia posibilistă este fundamentată pe filosofia posibilistă (environmentalism posibilist) conform căreia mediul oferă fiinţelor umane seturi de oportunităţi din care acestea aleg doar pe acelea conforme cu normele lor socio-economice şi cu nevoile lor culturale. subordonată principiilor environmentalismului determinist. Dacă determinismul afirma că diferenţierile spaţiului geografic (respectiv regiunile umanizate) sînt şlefuite prin acelaşi tip de reacţie culturală a societăţilor în faţa determinărilor mediului. al XIX-lea care. această orientare se transformă într-un determinism geografic vulgar. determinismul permite stabilirea unui set de ipoteze de iniţiere a cercetării geografice. delimitîndu-se de metafizică şi de religie. Ferdinand von Richtofen. a) Geografia deterministă este bazată pe filosofia deterministă care afirmă că toate acţiunile umane nu sînt libere ci controlate de anumite legi naturale. Reprezentanţii săi sînt în primul rînd cei ai şcolii franceze clasice (Paul Vidal de la Blache. afirmă că ştiinţa poate funcţiona numai cu ajutorul chestionărilor empirice (cu conţinut factual) iar cunoaşterea este restrînsă doar la faptele care pot fi observate prin intermediul simţurilor umane (perfecţionate de instrumentar 78 . Jean Brunhes). simplist şi periculos. Friedrich Ratzel).kulturlandschaft (rezultate din adaptarea pasivă la mediu). concepte. După conturarea ipotezelor de amorsare a studiului. pentru geografia posibilistă peisajele erau rezultatele directe ale modurilor de trai (genres de vie). În doze moderate. teorii şi aplicaţii ale geografiei umane.diversifice unghiurile de abordare a realităţii şi să îmbogăţească panoplia de metode. rezultate din adaptarea culturală activă la mediu. deoarece el se adresează bunului simţ comun. Această geografie a constituit suportul antropogeografiei germane clasice (Carl Ritter.

) sau evoluţia unei populaţii numeroase (de persoane. e) Geografia umanistă (comportamentală sau behavioristă) reprezintă o anumită perspectivă geografică asupra lumii. Geografia umanistă. Prin urmare cunoaşterea trebuie să fie raţională şi să se bazeze pe măsurarea precisă a fenomenelor.şi echipament ştiinţific). Baza filosofică. proceselor şi obiectelor studiate. ale carei obiecte de studiu nu se pretau nici la măsuri exacte şi nici la experienţe (cum sa poţi experimenta apariţia şi evoluţia unui sistem urban. Pentru geografie. de întreprinderi. neopozitivismul afirma că logica şi raţiunea umană. alături de metode statistico-matematice de aproximare riguroasă. Analiza matematică (aplicarea în geografie a teoremelor matematice) suţine validitatea unor enunţuri teoretice iar analiza statistică serveşte la testarea şi confruntarea rezultatelor teoretice cu faptale observate. care va permite probabil apariţia unor teoreme şi axiome geografice. la nouvelle géographie sau geografia cantitativă) se bazează pe pozitivismul logic dezvoltat în anii 1920 de Şcoala de la Viena. etc. telescopul.. care are nevoie de secole?!). a accelerat dezvoltarea geografiei fizice şi a anesteziato pe cea a geografiei umane. microscopul sau şublerul. Mai exact spus. sînt instrumente la fel de puternice precum termometrul. acceptarea acestei doctrine filosofice a însemnat continuarea stării idiografice prin perfecţionarea metodelor inductive (plecarea de la particular la general) şi dezvoltarea impetuoasă a studiilor monografice (geografia regională). Pozitivismul. destul de confuză. este suportată de idealism. a apărut prin urmare posibilitatea unei geografii nomotetice. d) Geografia neopozitivistă (the new geography. de consumatori. valorilor şi experienţelor umane. existenţialism şi de fenomenologie.). care postula că pot fi cu adevărat ştiinţe doar acele discipline capabile să utilizele instrumentar şi echipamente ştiinţifice de măsură şi de contriol şi să efectueze experienţe. în acest cadru filosofic. precum şi la relaţiile stabilite între aceste fapte. axată pe luarea în calcul a cunoştinţelor. Din anii ’90 se face simţită apariţia unei analize geografice matematice. Cu ajutorul modelelor statistice se putea astfel aproxima (cu o marjă de eroare cunoscută!) comportamentul spaţial al mulţimilor (de producători. conform căruia aplicarea teoriilor logicii formale sau a celor ale matematicii pure conduc la o cunoaştere cel puţin la fel de sigură ca şi cea datorată simţurilor umane. etc. constituită ca o critică la adresa geografiei teoretice şi cantitative (pentru care omul era strict raţional iar comportamentul său spaţial era dictat strict de considerente economice). respectiv posibilitatea constituirii unei teorii geografice. Pentru 79 . bazată pe demersurile ipotetico-deductive. Experienţa devenea astfel accesibilă şi ştiinţelor sociale. Pentru prima dată. de oraşe. încearcă să înţeleagă lumea prin prisma relaţiilor pe care le au oamenii cu natura şi prin prisma sentimentelor şi ideilor pe care aceştia le au faţă de locuri şi spaţii..

auto-regularizare şi 80 . al XIX-lea în Marea Britanie şi dezvoltată cu precădere în a doua jumătate a sec. etc. apărută la sfîrşitul sec. Ca o consecinţă firească a acestei atitudini. în special a geografiei neopozitiviste şi a celei umaniste. organizările spaţiale sînt rezultatul unor acţiuni umane mînate atît de raţiune cît şi de sentiment. marxiştii consideră că organizările spaţiale şi diferenţierile acestora sînt un rezultat direct al relaţiilor socio-economice antagoniste dezvoltate între clasele dominate şi clasele sociale dominatoare. şi care prezintă modelele spaţiale comportamentale drept procese cognitive. Un curent aparte este constituit de geografia reprezentărilor. Conform structuralismului. de unde caracterul « revoluţionar » al acestui tip de geografie. se bazează pe filosofia marxistă. Geografia marxistă nu se întreabă asupra naturii şi sensului spaţiului. al XX-lea. pentru schimbarea procesului social (deci a organizării spaţiale rezultate) este necesară schimbarea relaţiilor sociale de producţie. h) Geografia structuralistă a fost dezvoltată în anii 1970 prin preluarea ideilor antropologului francez Claude Lévi-Strauss. ea însăşi tributară materialismului istoric şi dialectic.geografia umanistă. Geografia marxistă nu încearcă să înţeleagă lumea ci să o schimbe. Conceptele de bază ale structuralismului sînt cele de totalitate. obiectiv şi perfect subordonabil societăţii. Caracterul militant al geografiei radicale a făcut ca aceasta să fie confiscată de geografia marxistă. Domeniile în care a excelat erau relative la fenomenele de difuzie a inovaţiilor. o regiune oarecare este expresia unui set de interacţiuni constituite în jurul unui proces social (interacţiune dialectică între procesul spaţial şi formele sale). Pentru geografia marxistă. f) Geografia marxistă. cît o critică a geografiilor existente. Geografia umanistă este de fapt o formă geografică a curentului comportamental (behaviorist) care a apărut în cadrul ştiinţelor sociale prin anii 1960. la cele de luare a deciziilor de localizare. Explicarea acestor fenomene este posibilă prin analiza structurilor generale care le generează dar cu care nu se confundă. înrădăcinat în local (vernaculare) şi prin urmare imposibil de cunoscut în întregime de cineva din exterior. fiind în ultimă instanţă un amestec de real şi de imaginar. g) Geografia radicală (sau geografia critică) este mai puţin un curent pur geografic. fenomenele observabile nu sînt decît output-urile (rezultatele) unui set dat de mecanisme (structuri) preexistente. real. Dezvoltată în cadrul activităţilor legate de drepturile civile din SUA anilor 1960. geografia radicală este interesată de incorectitudinile socio-culturale legate de funcţionarea economiilor de piaţă şi de contradicţiile din cadrul democraţiilor participative. a realizării hărţilor cognitive. acesta fiind un dat a priori.

singura cale de a construi o teorie a geografiei. care trimite de multe ori la celelalte ştiinţe sociale cărora geografia umană le completează cercetările cu dimensiunea spaţială a fenomenelor cercetate. Prin intermediul său se pot cuantifica relativ uşor structurile spaţiale (respectiv organizările punctiforme. d) Analiza spaţială. b) Istoria geografiei este disciplina interesată în reconstituirea principalelor etape ale evoluţiei geografiei ca ştiinţă în funcţie de evoluţia tuturor elementelor sistemului socioeconomic. cunoaşterea acestor etape facilitează înţelegerea modului în care s-a construit discursul geografic precum şi metodologia geografiei. etc. istoria geografiei) dar şi unele care sînt trecute mai degrabă în rîndul metodelor geografice (analiza spaţială. analiza 81 .) a) Epistemologia geografiei este disciplina care studiază modul în care este creată ştiinţa. cultural şi ştiinţific. Criteriul obiectului de studiu După obiectul de studiu. c) Metodologia cercetărilor geografice este disciplina care urmăreşte evoluţia tehnicilor de cercetare a realităţii. teledetecţia şi fotointerpretarea. preluat de asemenea de geografia marxistă. metodologia. liniare şi planiforme) puse în loc de activitatea umană. a ideologiilor şi a valorilor morale. De asemenea. deocamdată. a fost utilizat în anii 1970 ca o armă critică împotriva neopozitivismului. 3. în cazul geografiei epistemologia este interesată de impactul doctrinelor filosofice. este principala disciplină a geografiei neopozitiviste şi. combinaţie de metode statistice şi matematice. plecînd de la ansamblul de valori care ghidează cercetătorii. Structuralismul. Geografia teoretică şi metodologică Geografia teoretică şi metodologică reprezintă o colecţie de discipline cu personalitate unanim recunoscută (epistemologia.transformare. politic. geoinformatica şi sistemele informaţionale geografice. ceea ce facilitează sesizarea regularităţilor care ghidează evoluţia dinamicilor teritoriale.1. se pot deosebi mai multe grupe de subdiscipline: 3. a politicilor ştiinţifice naţionale şi a evoluţiei ideilor ştiinţifice (paradigmelor) mondiale asupra construirii cunoaşterii geografice asupra lumii. şi pînă la mijloacele tehnice şi metodele ştiinţifice folosite de aceştia în procesul cunoaşterii geografice a lumii.

proximitatea. regional sau naţional. 1933. mai întâi prin intermediul factorilor naturali (prezenţa unor resurse. în primul rând pentru că raporturile sale cu celelalte ramuri menţionate ale geografiei umane sunt foarte strânse. aceste elemente trebuiau să răspundă necesităţii unor reguli (legi) de localizare spaţială a activităţilor economice.spaţială pune la dispoziţia cercetătorilor un set întreg de metode de diagnoză şi de prognoză teritorială. în centrul căreia se află concepte precum accesibilitatea.) iar mai apoi şi prin luarea în calcul a factorilor umani (prezenţa unor tradiţii artizanale. Prin activităţi economice înţelegem toate acţiunile întreprinse pentru producerea.2. al XIX-lea apar însă şi încercări de explicare cauzală. De factură posibilistă sau deterministă.). al deschiderii spre modernitate. De altfel economia spaţială a constituit totdeauna o sursă de inspiraţie pentru geografi. a localizării industriilor. conform căreia eficacitatea unei activităţi depinde mai ales de consumul de inteligenţă şi de spirit organizatoric (creativitate. În centrul atenţiei acestei ramuri a geografiei umane se află descifrarea cauzelor care conduc la localizarea activităţilor economice şi implicit a populaţiei antrenate în acest proces. W. geografia economică s-a limitat la o viziune descriptivă asupra activităţilor umane. a unor necesităţi specifice. sunt: -eficacitatea. care exprimă satisfacerea (pozitivă sau negativă) a unor necesităţi. Estimarea sa îşi găseşte ilustrarea mai ales în teoria valorii. În general se acceptă că obiectul său de studiu constă în analiza aspectelor spaţiale ale activităţilor economice. fie ca este vorba de teorii mai vechi (a locurilor centrale. Dorinţa de elaborare a unor teorii ale localizării. inovaţie. -utilitatea. în rândul economiştilor (von Thünen şi teoria rentei funciare de ex. după 1950. în afara celor deja menţionate. Utilitatea depinde de agenţii economici (indivizi sau grupuri care exercită activităţi economice) şi de cantitatea de bunuri 82 . S-a ajuns astfel. spre progres etc. Localizarea se referă la modul în care un loc anume este ocupat.). rolul urbanizării. management. A.. Weber. Definirea geografiei economice este dificilă. existenţa unor axe fluviale sau a deschiderii spre oceanul planetar. 1909 etc) sau a celor mai noi înscrise în aşa-numita ştiinţă regională (regional science). centralitatea. la o relaţie interdisciplinară extrem de strânsă între geografia economică şi economia spaţială). varietatea reliefului etc. consumul şi schimbul bunurilor corespunzătoare necesităţilor societăţii umane. marketing). 3. oprindu-se mai ales asupra repartiţiei acestora la nivel local. Geografia economică Geografia economică studiază structurile şi diferenţierile spaţiale create de activităţile economice desfăşurate în cadrul sistemului complex creat de mediu şi de spaţiu.Christaller. a fost chiar mai timpurie. amenajat şi transformat de către om în vederea desfăşurării unor activităţi economice. Începând cu sfârşitul sec. difuziunea spaţială etc. Multă vreme. respectiv raportul între un avantaj obţinut şi efortul depus. Principalele concepte ale geografiei economice.

de obicei agenţii economici fiind tentaţi mai degrabă de profit decât de bunăstarea generală. -bunăstarea. specifice fiecărei activităţi în parte. culturali.). Astfel distanţa faţă de piaţă este principalul factor care diferenţiază peisajele agrare.. construcţii mecanice bazate pe subansamble etc. exprimată prin contribuţiile aduse la buget. foarte multe activităţi sunt mai puţin dependente de costuri. corespunzător câştigului rezultat din scăderea costului de producţie odată cu creşterea cantităţii produse. încearcă să explice relaţia dintre mărimea (numărul de locuitori). o sumă de factori umani intervenind şi perturbând raporturile amintite (factori politici. această teorie îşi păstrează încă valabilitatea. fiind profitabile oriunde (mai ales ramurile care utilizează materii prime prelucrate. în afara cărora este dificil de obţinut un profit. Principalele teorii ale geografiei economice. în marile oraşe. prezenţa unei pieţe imense stimulează producţia şi reduce 83 . Această teorie este verificată de multe ori în practică dar este destul de generală. conform căreia fiecare cultură sau mod de creştere a animalelor se localizează în funcţie de costul de producţie şi costul de desfacere. -teoria locurilor centrale. În acest sens un rol important îl are conceptul de economie de proporţie. Astfel. ca efect al unei cereri mai mari. Raporturile dintre profitul agenţilor economici şi bunăstarea socială sunt foarte complexe. Modelele de localizare derivate din această teorie. văzute ce centre polarizatoare. furnizoare de bunuri şi servicii în spaţiul rural. regionale etc. aplicându-se şi domeniului serviciilor unde contează mai ales dimensiunea pieţei.este un alt concept care se referă la măsura în care o societate poate asigura un acces generalizat la bunurile şi serviciile de bază. nivelul evaziunii fiind de altfel un indicator fidel al gradului de bunăstare socială.disponibilă pentru acesştia. -teoria localizăriil industriilor a lui A. fără pierderi mari şi cu un cost minim. sînt: -teoria rentei funciare. În plus.Weber (1909).). de ex. Astfel ramurile agricole pentru care costurile sunt foarte ridicate se localizează în proximitatea pieţei de desfacere spre deosebire de cele cu un cost mai redus. Astfel localizarea ideală a unei întreprinderi trebuie să corespundă punctului median (punctul aflat la cea mai mică distanţă faţă de sursele de materii prime şi pieţele de desfacere. iniţiată de geograful Walter Christaller în 1933 şi continuată de economistul August Lösch (1940). postulează că profitul unui producător este maxim atunci când costurile de producţie sunt minime. sunt foarte numeroase. concepută de Johann von Thünen în 1826. dependente de distanţa faţă de piaţă. Fiecare agent încearcă să utilizeze la maximum bunurile care îl interesează. ţinând cont de costurile de transport). interese locale. În acest sens contează foarte mult circuitele informaţionale. Cu toate progresele tehnice înregistrate în ultimele secole. numărul şi localizarea centrelor urbane. confecţiile textile. constitute pe lungul drum al devenirii civilaţiei umane. Este motivul pentru care o parte dintre activităţile economice eludează obligaţiile fiscale (economia subterană).

de rolul său administrativ etc. este o continuare a teoriei locurilor centrale şi se află în centrul preocupărilor actuale. Au fost puse la punct modele de alegere discretă care iau în calcul toate alternativele posibile. spre deosebire de bunurile comune. deci a relaţiilor dintre agenţi situaţi în locuri diferite. naturală sau antropică. nu poate fi produs decât într-o metropolă. În mod general. modelele de interacţiune elaborate. a concurenţei dintre două centre urbane sau agenţi economici etc. această teorie devine tot mai importantă. tocmai ca efect al proximităţii). adică măsura în care un centru urban este favorizat (defavorizat) în relaţiile sale cu celelalte centre vecine etc. specifică perioadei moderne şi contemporane.). Totuşi. De aceea se diferenţiază bunurile de ordin inferior (cumpărate curent) de cele de ordin superior (cumpărate mai rar). care conduc la anumite preferinţe. cele rezultate din industria modei. atât din punctul de vedere al localizării cât şi din cel al profilului activităţii desfăşurate. Această teorie este considerată adesea cea mai completă dintre toate teoriile geografiei umane. s-e dezvoltat prin luarea în calcul a elementelor psihologice. dependentă de imaginea fiecărui centru urban. în sensul că regiunile vestice ale statele situate la est sunt mai avansate. 84 . În acest mod. Astfel de modele sunt des utilizate în localizarea unor activităţi productive sau de servicii. cartografie automată). cantitatea de interacţiuni dintre două locuri este o funcţie directă între emisivitatea locului de origine. Având în centru noţiunea de distanţă. ierarhizate în funcţie de un punctaj corespunzător avantajelor şi dezavantajelor specifice. care impune un gradient est-vest. explicând atât repartiţia producţiei de bunuri cât şi a populaţiei. în funcţie de cerinţa pieţei. Intervine aici conceptul de economie de aglomeraţie care face ca într-un centru urban de mari dimensiuni să poată fi prezente toate ramurile industriale. care pot fi produse la preţuri competitive în orice centru urban.emplu un plus de atractivitate poate compensa distanţa mai mare. Ca rezultat principal poate fi menţionată ierarhizarea urbană.. Ulterior. utilizând masiv mijloacele moderne de studiu (statistică informatizată. în contextul unei economii tot mai deschise. spre deosebire de cele mici. în care barierele sunt tot mai fragile iar informaţia circulă fără frontiere. sau proximitatea poate compensa o atractivitate mai redusă (ca de exemplu apropierea de Europa Occidentală. un bun rar. situate sub pragul profitabilităţii majorităţii acestora.costul. precum în cazul centrelor turistice. atractivitatea locului de destinaţie şi proximitatea celor două locuri. pentru că în realitate intervin o serie de factori care împiedică interacţiunea (de ex. prezenţa unei frontiere. Fiecărui bun produs îi corespunde însă un anumit prag. Aceste trei elemente favorizează intensitatea legăturilor şi se pot substitui unul altuia (de ex. o serie de specialişti au completat axiomele acesteia cu noi concepte precum: atractivitatea. acolo unde există o clientelă minimală. nu totdeauna cele mai eficiente. -teoria alegerii spaţiale. de ex. accesibilitatea. sunt în mare parte abstracte. -teoria interacţiunii spaţiale. de poziţia ocupată în cadrul reţelei.

în ordinea apariţiei. Toată această problemtică se află în centrul discursului geografic contemporan. lumea era încă dominant rurală iar activităţile agricole net dominante. Geografia rurală Geografia rurală (cunoscută la noi în mod trunchiat doar ca geografie a agriculturii) este. În această perioadă se impun termenii de peisaj agrar închis (fr. openfield) în funcţie de modul de organizare a exploataţiilor agricole (morfologia agrară). ceea ce face din geografia economică una din cele mai atractive opţiuni din perspectiva cercetării. mai dependente de factorii fizici. impunând bariere (râuri. poluarea multiplă. geografii s-au interesat cu predilecţie de aspectele economice ale vieţii rurale. al XIX-lea. devenind geografie agricolă. este suscitarea unor externalităţi negative.-teoria economiei geografice. Explicaţiile legate de această evoluţie sînt multiple. în a doua parte a sec. portuare.). bocage. În momentul emergenţei geografiei moderne. secundar fiind abordate şi 85 . Această geografie agrară (agricolă) a devenit o componentă esenţială a studiilor de geografie regională. care este departe de a fi omogen. Astfel. Între 1950-1980. Principalele subramuri ale geografiei economice sînt următoarele: 3. Din aceasta derivă conceptele foarte actuale de internalitate (sau economie internă. munţi etc. al XIX-lea). creşterea preţului terenurilor etc. Efectul principal al economiei de aglomeraţie. cum sunt cele aeroportuare. câştig realizat de către un agent ca urmare a propriilor decizii) sau de externalitate (cîştig rezultat ca urmare a deciziilor altor agenţi). agenţii fiind tentaţi să profite de eventualele externalităţi. axându-se pe tipologia peisajelor agrare şi pe transformările acestora. Acestea sunt invocate adesea pentru a explica fenomenul de aglomerare a activităţilor în anumite zone.1.).. Habitatul rural interesa mai ales sub aspectul densităţii construcţiilor şi a formelor derivate din dispunerea acestora în spaţiu (morfologia habitatului).) sau prezentând contraste majore (vaste spaţii deşertice. opuse unor concentrări umane excesive etc.) şi peisaj agrar deschis (engl. în lungul autostrăzilor. etc.2. care pot slăbi atractivitate sau frâna progresul (de exemplu. Iniţial s-a dezvoltat ca geografie agrară (studiind doar peisajele şi structurile socio-economice legate de agricultură). datorită necesităţilor de gestionare a teritoriului. numită geografie rurală. de ex. ia în calcul aspectele calitative ale spaţiului geografic. Complexitatea fenomenelor care au început să afecteze mediile rurale după 1980 (nu mai exista analogie între termeni precum lumea agricolă-lumea rurală sau economie agricolă-economie rurală) a impus considerarea acestora din unghiul organizării spaţiilor rurale de către societăţile localizate în aceste medii. prima ramură a geografiei economice (sec. geografia agrară începe să se intereseze de funcţionarea activităţii agricole în interiorul sistemelor spaţiale din care face parte sau pe care le crează. disciplina devenind una de tip general.

tehnici sau economici. Pornind de la lucrările lui von Thünen se caută noi modele teoretice care să explice atât localizarea activităţilor agricole cât şi dinamica peisajelor rezultate (Chisholm. aşa cum este formulată de autorul citat. aceste modele au permis o aprofundare a problematicii rurale. Aplicabile la orice regiune a Globului. debuşând tot mai mult spre problematica sociologică a dezvoltării rurale. geografia rurală a devenit tot mai mult o geografie agricolă. o veritabilă şcoală a studiului dinamicii peisajelor luând astfel naştere. fundamentaţi de sociologi şi economişti acordă o atenţie sporită particularităţilor demo-economice ale populaţiilor rurale în corelaţie cu activităţile pe care le desfăşoară. concept care se referă inclusiv la formele de proprietate şi de exploatare a terenurilor şi cuprinde sistemul de cultură. Conceptul de structură agrară devine prevalent (R. care încearcă să explice productivitatea diferenţiată a muncii şi a capitalului în agricultură prin raportul dintre piaţa de consum şi distanţa faţă de locul de producţie a devenit unul din cele mai uzitate. respectiv modelul rentei funciare a lui J. Testat în cele mai diverse contexte. istoriei şi antropologiei. Industrializarea satelor şi antrenarea unor vaste spaţii în procesul de peri-urbanizare a favorizat această direcţie de studiu. Acest model. odată cu impunerea preocupărilor ecologice şi cu turistificarea unor vaste spaţii rurale. în două componente esenţiale – vatra satului şi moşia acestuia -. se impun cu acuitate termenii de spaţiu rural şi economie rurală iar geografii nu au rămas indiferenţi. sistemele de creştere a animalelor şi tehnicile utilizate. Organizarea peisajelor rurale.a devenit esenţială în descrierea structurilor agrare. culturi cerealiere şi tehnice la distanţe mai mari şi creşterea intensivă a animalelor în regiunile cele mai depărtate. prima furnizându-i şi scheletul primelor încercări de modelizare teoretică a localizării activităţilor agricole.ené Lebeau. după numeroase şi diverse îmbunătăţiri. permiţând astfel o analiză mai profundă a peisajelor agrare şi mai ales a dinamicii lor cronospaţiale. impune o zonare a culturilor agricole şi a zootehniei pe criterii de rentabilitate: legumicultură şi zootehnie bovină în imediata vecinătate a centrelor urbane. Spaţiul rural astfel conceput devine un spaţiu concurenţial. acest model îşi dovedeşte perenitatea în pofida transformărilor produse în ultimele două secole. Interesul pentru dezvoltarea Lumii a Treia şi problema subdezvoltării au constituit un impuls în acest sens. 1968). Geografia agrară astfel concepută face apel masiv la mijloacele de studiu ale economiei.aspectele referitoare la forma şi materialul de construcţie (fizionomia habitatului). deşi important fiind adesea eludat. 1962). După 1975. 1979) iar tipologiile agrare sunt sprijinite de indicatori bine fundamentaţi matematic (sociali. modul în care se asociază diversele culturi. Creşterea accesibilităţii rurale (conectarea acestora la diverse 86 . Renta localizării. Utilizarea mijloacelor moderne ale teledetecţiei a reconectat aceste preocupări la geografia generală. După 1950. unde competiţia obligă la o regândire permanentă a întregului eşafodaj social-economic. Aceşti termeni. Kostrowicki. von Thünen (1826). factorul natural. preocupată mai ales de aspectele pur economice şi tehnice.

vizibile în spaţiu. Devenită o geografie rurală totală. complexe industriale. axe industriale. în urma analizei şi comparării mai multor combinaţii locale a diverşilor factori de localizare. această disciplină s-a integrat tot mai mult în geografia generală. fiind una din punţile trainice de legătură dintre geografia fizică şi cea umană. ansamblu de interacţiuni intense care diminuează efectele centralităţii urbane. aglomeraţii industriale. s-a studiat doar distribuţia (repartiţia) spaţială a industriilor şi s-au realizat monografii asupra diferenţierilor spaţiale prilejuite de industrie (centre industriale. de organizare a industriei (uzina. geografia industriei a devenit o disciplină a localizării.2. „Renaşterea rurală” specifică statelor dezvoltate (termen aparţinând lui Bernard Kayser. concentrarea de uzine) nu sînt prezente într-un anumit loc deoarece acolo se află într-o cantitate sau calitate suficientă anumiţi factori de localizare.2. Cu excepţia întreprinderilor compuse dintr-o singură unitate de producţie (caz în care întreprinderea se confundă cu uzina). toate celelalte întreprinderi (cu două sau mai multe unităţi de producţie) îşi dezvoltă 87 . specialiştii au demonstrat faptul că formele concrete. ci fiindcă un agent economic bine organizat a ales acel loc. regiuni industriale etc. Treptat. ei fiind în primul rînd studiaţi şi consideraţi de către organisme de decizie care administrau procesele industriale şi care constituiau de fapt structura organizaţională internă şi ierarhică. şi anume aceea că formele concrete de organizare se distribuie în spaţiu în urma unor decizii luate de multe ori departe de locul în care are loc localizarea. 3.). 1990) şi distrugerea relaţiilor de tip comunist în estul Europei au constituit un impuls major în multiplicarea studiilor de geografie rurală tot mai preocupate de găsirea permanenţelor şi de urmărirea memoriei spaţiale. valorizîndu-se experienţa economiştilor spaţiali germani. care au de obicei o localizare impusă de un anumit mediu local. Geografia industriei Geografia industriei s-a cristalizat la trecerea între ultimele două secole ale mileniului al doilea. După al doilea război mondial. în spiritul geografiei idiografice. S-a ajuns astfel la o constatare importantă legată de manifestarea spaţială a procesului industrial. Iniţial. districte industriale. în contextul în care agricultura productivistă este considerată vinovată de multe din marile probleme ale lumii contemporane.reţele) a condus la conceptualizarea aşa-numitului continuum rural-urban. preocupată de toate aspectele vieţii rurale. şi anume în sediul central al întreprinderii. Se uita frecvent că aceşti factori de localizare nu acţionau în sine asupra activităţilor industriale. În analizele clasice factorii de localizare păreau suficienţi pentru a explica distribuţia/localizarea spaţială a industriei. a întreprinderii.

are de asemenea consecinţe spaţiale: o cantitate mai mare de produse va impune o uzină mai mare.care va fi specificul producţiei (ce să se producă)?. ceea ce va impune o localizare a uzinelor în funcţie de una sau de alta dintre cele două pieţe. complexe industriale. . etc. ceea ce va induce puternice fenomene de polarizare?. respectiv aceea ca piaţa de desfacere să nu se suprapună cu cea de aprovizionare. în ultimă instanţă regiuni industriale. Apare astfel în mod clar diferenţa fundamentală între uzină şi întreprindere: uzina este expresia spaţială concretă a deciziei luate de către întreprindere. pentru a se sesiza cererea existentă. calibrate în funcţie de cererile locale. etc. este apanajul teoriilor localizării. aglomerări de uzine. în funcţie de semnalele venite de pe pieţele de desfacere. pe cînd o întreprindere publică va încerca să combine în procesul localizării cît mai bine exigenţele eficienţei economice cu 88 . care are nevoie o cantitate mai mare de forţă de muncă mediu calificată. însă nici manifestările spaţiale nu sînt neglijabile: filierele de producţie sînt integrate (se va produce într-o singură uzină)? sau. . care va avea o capacitate sporită de organizare a spaţiului (polarizare.ce cantitate se va produce?. chiar dacă acestea sînt situate la distanţe de sute sau mii de kilometri una de cealaltă.o serie de strategii spaţiale care nu pot fi sesizate decît dacă se studiază simultan localizarea tuturor unităţilor de producţie. interacţiune spaţială. unul banal (textil. şi care vor induce în spaţiu diferite forme de organizare sau vor provoca puternice modificări organizărilor deja existente. O întreprindere privată va căuta localizările cele mai eficiente din punct de vedere financiar. -unde se va efectua producţia?. răspunsul la această întrebare. produsul final este unul de înaltă tehnologie (se va da întîietate proceselor automatizate. care nu au nevoie de multă forţă de muncă) sau dimpotrivă. etc. el va induce principalele forme concrete de organizare spaţială a activităţii industriale (uzine izolate. Strategia de localizare construită de o întreprindere se structurează în linii mari pe rezolvarea a patru mari categorii de probleme: . agroalimentar). răspunsul la această întrebare implică studierea atentă (şi continuă!) a pieţelor de desfacere.. Aceste decizii depind foarte mult de natura întreprinderii. etc. filierele vor fi disociate spaţial (se vor localiza mai multe uzine specializate)?. Aflarea şi acceptarea răspunsurilor la cele patru întrebări înseamnă de fapt luarea unor decizii strategice care vor guverna evoluţia economică a întreprinderii.cu ce tehnică de va efectua producţia?.. în funcţie de diverse pieţe de aprovizionare. dar şi a pieţelor de aprovizionare a viitoarei activităţi industriale.).). cel mai apropiat geografiei. răspunsul la această nouă întrebare este legat în primul rînd de fluxurile tehnologice interne ale întreprinderii. existenţa unor pieţe restrînse şi cu o largă distribuţie spaţială va necesita localizări multiple de uzine mici. răspunsul la această întrebare. Este posibilă prin urmare o primă dilemă spaţială.

posibilităţile de localizare variază între două puncte extreme: în interiorul pieţii de aprovizionare cu materii prime sau de mobilizare a factorilor de producţie sau în interiorul pieţelor de desfacere a produselor finite. implantarea lor urmărind să minimizeze timpul de acces la piaţa de desfacere. 63 Footlose = fără nici o oprelişte. în cel mai bun caz. Aceasta este una dintre dificultăţile majore ale geografiei industriale moderne. sînt caracterizate de către geografie a fi fiind industrii foarte puţin mobile în spaţiu (aceasta înseamnă că siturile favorabile localizării lor sînt foarte limitate). foarte evolutive. materialele de construcţie. care nu sînt condiţionate de preţul deplasării materiilor prime. În această situaţie se află în primul rînd industriile grele (siderurgia. Ceea ce trebuie reţinut este faptul că aspectele spaţiale efective ale localizării apar ca atare cu precădere în cadrul deciziilor strategice de implantare a industriilor puţin mobile în spaţiu. care se caracterizează prin aceea că exigenţele eficienţei economice le impune o localizare strict legată de pieţele furnizoare de materii prime sau de forţă de muncă. chimia de bază). sînt numite de geografie industrii mobile în spaţiu (sau. forţei de muncă sau produselor finite. Eficienţa economică a activităţii lor este dată de localizări flexibile. Oricare ar fi însă natura întreprinderii. de axe majore de transport. Primul caz este în general specific industriilor pentru care distanţa. Industriile footlose în schimb sînt localizate în general în urma deciziilor influenţate în mod covîrşitor de situaţiile conjuncturale ale evoluţiei pieţelor de desfacere sau a evoluţiei tehnologice. Aceste industrii.exigenţele eficienţei sociale (teritoriale). fără nici o constrîngere. ci trebuie să-şi dezvolte un eşafodaj teoretic şi metodologic apt să facă previziuni asupra implicaţiilor spaţiale viitoare. ale oricărei implantări industriale. interesul geografic concentrîndu-se acum asupra transformărilor actuale ale organizărilor spaţiale preexistente localizării lor. În cel de-al doilea caz se pot integra industriile care sînt relativ indiferente la constrîngerile induse de distanţă în termeni de distanţă-cost (distanţă-preţ). posibile. Aceste industrii. footlose63 industries). fiind în schimb sensibile la constrîngerile relative la distanţa-timp. În cazul lor spaţiul nu intervine decît cu totul întîmplător sau secundar în procesul de implantare. 89 . constituie un obstacol puternic. sau. care nu poate să se mai mulţumescă cu descrieri a posteriori ale organizărilor induse de industrie. care urmăresc îndeaproape evoluţia cererilor pieţii. în literatura de limbă engleză. care intervine prin preţul ridicat de transport al materiilor prime. dezrădăcinat.

un transport performant fiind o condiţie obligatorie a globalizării economice iar pe de altă parte. timp şi preferinţe specifice. geografia transporturilor se numea frecvent geografia circulaţiei. printre care cea amintită a utilităţii. cu timpul s-a ajuns la studiul predilect al fenomenului circulaţiei în sine. interesul mutîndu-se asupra studiului reţelelor de transport ca sisteme spaţiale în sine. Acest rol a sporit şi mai mult în perioada contemporană. şi comportamentele spaţiale ale consumatorilor. Rolul transporturilor în economie. Dacă la început erau descrise rând pe rând diferitele moduri de transport sub aspectul distribuţiei lor spaţiale şi a diferenţelor calitative.2. Din 1950. consumului şi distribuţiei de bunuri. von Thünen. Deoarece spaţiul era integrat în analiză doar prin intermediul densităţii căilor de transport şi al intensităţii fluxurilor dintre diversele unităţi spaţiale. crearea unor noi tipuri de reţele de transport a generat un interes deosebit pentru geografi. generând formarea unor teritorii clar individualizate. Dezvoltarea spectaculoasă a mijloacelor de transport după al doilea război mondial. fiind un inventar spaţial al modurilor de transport (infrastructuri fixe şi mobile) şi al fluxurilor transportate.3. Sistemul de transport este cel care le integrează într-o structură coerentă de organizare spaţială. sistemele de transport au devenit un instrument major în organizarea teritoriului. Inter-relaţiile sistemului de transport cu mediul natural şi cu cel economico-social pot fi considerate de fapt cheia de boltă a înţelegerii acestei discipline. Geografia transporturilor Geografia transporturilor s-a lansat în acelaşi timp cu geografia industriei. din perspectiva geografică (adică modul în care sunt puse în mişcare mărfurile. dată fiind complexitatea şi dinamica sa. Obiectul de studiu al acestei ramuri geografice este sistemul de transport.3. în spaţiul american neopozitivist. apoi aceea a mobilităţii geografice a populaţiei sau cea a interacţiunii spaţiale ori a comportamentului indivizilor. 90 . permiţând dezvoltarea unei discipline distincte. Acesta este dificil de definit. desfăşurate într-o multitudine de aşezări umane. Pînă prin 1950-1960 avea un caracter strict descriptiv. Explicarea modului în care apare şi se manifestă cererea de servicii de transport este mijlocită de mai multe teorii. toate modelele de localizare amintite anterior luând în calcul această variabilă. a fost subliniat încă de J. Geografia transporturilor se interesează în mod deosebit şi de posibilităţile de deplasare a persoanelor şi bunurilor între diferitele locuri. creşterea fără precedent a circulaţiei în marile oraşe. plecând de la raporturile dintre distanţă. După 1980 în studiul reţelelor de transport începe să fie luat în calcul. mai ales al costurilor acestuia. în spiritul geografiei behavioriste. Cererile de servicii de transport rezultă din nivelul producţiei. începe cuantificarea şi modelizarea sistemelor de transport.

Toţi aceşti indici se bazează pe modelul gravitaţional. conform căreia nodurile de transport şi axele de comunicaţie sunt ierarhizate în funcţie de atractivitatea şi capacitatea de emisie a fluxurilor specifică fiecărui punct locuit. adică locurile şi legăturile dintre ele. informaţii. În acest mod. capitalurile. Se acceptă în general că relaţia dintre sistemul de transport şi dezvoltarea economică este circulară. Acesta cuprinde mediul natural (fizic). mediul socio-economic. calitatea infrastructurii sau gradul de fragmentare a spaţiului geografic în cazul accesibilităţii ori capacitatea de polarizare în cazul centralităţii. S-a impus în acest fel teoria radializării sau hub-and spokes (butuc şi spiţe. Un concept devenit extrem de curent în geografia transporturilor este cel de mediu operaţional. k şi a fiind constante specifice fiecăruia din indicii menţionaţi. devenite un accesoriu obligatoriu al sistemului contemporan de transport. informaţia circulând practic instantaneu. remodelarea structurilor spaţiale economice etc. Constantele pot semnifica: numărul de conexiuni. dezvoltând predilect relaţii reciproce. reţeaua este multiplă. densitatea spaţială. Studiul reţelelor urmăreşte mai ales proprietăţile sale structurale şi geometrice (existenţa nodurilor. Aceasta explică interesul tot mai viu al geografilor asupra transferului informaţiilor prin intermediul reţelelor de telecomunicaţii. specifice marilor metropole.). care în forma sa cea mai generală se exprimă astfel: Iij = k*(Mi*Mj)/dija. în funcţie de dinamica specifică fiecărei regiuni. în cazul conectivităţii. Accentul principal cade astfel pe studiul fluxurilor (cantitatea de bunuri. măsurate pe un ax de comunicaţie). Relaţia dintre aceste componente este în centrul dezbaterilor care vizează dezvoltare regională. intensitatea circulaţiei şi bogăţia unui teritoriu. cei mai importanţi vizând conectivitatea (gradul de complexitate a unei reţele) şi accesibilitatea (uşurinţa cu care poate fi atins un anumit nod) sau centralitatea (poziţia unui nod în cadrul unei reţele). etc. Spaţiul tinde să-şi piardă importanţa astfel. care ajută la înţelegerea genezei reţelelor de transport prin extinderea continuă a căilor de comunicaţii. politice etc. Dacă sistemul de transport este unic. calitatea infrastructurii. Dacă în perioada industrială un sistem de transport eficient era garanţia demarajului economic în prezent. Mai mulţi indici au fost imaginaţi pentru a măsura calitatea unei reţele. din perspectiva unui anumit mod de transport. Mi este masa punctului i. inferioare 91 . independent de barierele naturale. în care Iij reprezintă interacţiunea între punctele i şi j. Dimensiunea spaţială a unui sistem de transport este reţeaua de transport. În acest sens foarte utilă este teoria grafului.persoanele. există o strânsă corelaţie între nivelul dotărilor. persoane. în contextul postindustrial această condiţie nu mai este suficientă. În general. ignorând adesea celelalte noduri. marile noduri. ignora practic spaţiul. de multe ori fiind dificil de stabilit cine determină pe cine. structura politicoadministrativă şi nivelul tehnologic specific unui teritoriu dat. Mj este masa punctului j iar dij este distanţa dintre i şi j. în funcţie de fiecare mod de transport. prin analogie cu roata de car). informaţiile într-un spaţiu dat).

prin procedee precum containerizarea. O altă direcţie de studiu este aceea a disparităţilor generate de mobilitatea persoanelor. Această temă presupune atât studiul concurenţei dintre diferitele reţele de transport cât şi acela al costului specific. accidente). al dorinţei de a deţine o poziţie strategică. al compensaţiilor reciproce. cazul transportului rutier şi a celui aerian. Dinamica sistemului de transport a devenit un element inseparabil în studiul modificării ierarhiei urbane şi a formării regiunilor. în special în cazul traficului maritim. livrate exact în momentul prelucrării lor şi încearcă să producă numai atunci când există o cerere sigură. În acelaşi mod. Transportul a devenit treptat un element cheie în lanţul logistic al producţiei. în lungul cărora o persoană sau o cantitate de mărfuri schimbă două sau mai multe mijloace de transport. Aceasta pentru că modurile de transport nu sunt decât parţial substituibile. aglomerare. inevitabile în condiţiile unui spaţiu neuniform. Necesitatea asigurării unei mobilităţi eficiente a bunurilor şi persoanelor pune problema complementarităţii modurilor de transport. În prezent studiul transporturilor a devenit indispensabil pentru înţelegerea formării spaţiilor economice supranaţionale. Geografia transporturilor integrează tot mai mult tematica protecţiei mediului sub presiunea opiniei publice dar şi a creşterii fără precedent a cererii de servicii de transport.ierarhic. suportate de întreaga colectivitate şi nu de către utilizatori. De ex. adică ansambluri de infrastructuri care permit trecerea cât mai rapidă de la un mod de transport la altul. care minimalizează stocul de produse intermediare. Unele moduri de transport generează. De aici interesul major al integrării spaţiale (interconectării) modurilor de transport. Tot în acest sens. generatoare de costuri suplimentare. zgomot. forma cea mai evoluată fiind producţia just in time sau juste à temps” (exact la timp). necesitatea unor conexiuni între ele fiind inerentă. a modului în care fiecare persoană. Bucureştii sunt de multe ori mai aproape de alte mari metropole din Europa decât de celelalte oraşe importante ale ţării. contrapuse spaţiilor în care populaţia are o mare varietate de posibilităţi de deplasare. capitalurilor şi informaţiilor. O altă temă predilectă a acestei discipline este complementaritatea şi integrarea spaţială a modurilor de transport. reţelele de transport comunitar au fost conectate rapid cu cele aeriene pentru a nu pierde la sol câştigul de timp din aer. costuri externe (poluare. destul de diferenţiat chiar şi la nivelul statelor dezvoltate. graţie unui sistem de transport mai complex şi mai eficient. o atenţie mare este acordată şi preferinţelor spaţiale. efect al concurenţei. comunitate gestionează „bugetul spaţiu-timp”. Astfel se formează lanţurile de transport. care a diminuat semnificativ costul transbordării. reorientării acestora. punctelor de transbordare (rupturi de sarcină) care impun o discontinuitate spaţială. bunurilor. Iau naştere astfel interfeţe de schimb. Aceste direcţii de studiu subliniază că stăpânirea constrângerilor spaţiale de către sistemul de transport 92 . Se vorbeşte astfel de existenţa unor spaţii largi în care populaţia este „captivă” neavând acces la nici un mod de transport pentru a se deplasa. a integrării avansate a economiei în contextul multiplicării schimburilor. prin funcţionarea lor.

a dobîndit o personalitate distinctă ca ramură a geografiei în secolul al XIX-lea. cu origini în antichitatea greco-romană. geografia istorică încearcă să stabilească rolul factorilor geografici în evoluţia istorică a societăţilor (încearcă să reconstituie geografiile trecutului).3. cît şi demersurile umaniste. Geografia istorică Geografia istorică era confundată pînă prin anii ’60 cu istoria geografiei. Geografia schimburilor comerciale Geografia schimburilor comerciale sau market geography/la géographie du marché.4. Geografia matematică Geografia matematică (cartografia). în formarea şi funcţionarea teritoriilor. 93 . Spre deosebire de aceasta din urmă. geografia istorică utilizează atît metodele cantitative. 3.2. atît din punct de vedere al cartografierii vizibilului (cartografia generală) cît şi al invizibilului (cartografia tematică) 3. 3.5. În cadrul analizelor sale diacronice şi sincronice. devenind indispensabilă în înţelegerea relaţiilor dintre om şi teritoriul său.este tot mai importantă în funcţionalitatea societăţii contemporane.4. Iniţial termenii de geografie socială şi de geografie umană erau sinonimi. cu legături evidente cu geografia socială şi cu cea culturală. este o disciplină mai greu de definit. deoarece este strîns legată de geografia producţiei şi de cea a transporturilor. Teoriile cele mai utilizată în geografia serviciilor comerciale derivă din modelul locurilor centrale al lui Christaller iar modelele de diagnoză şi de prognoză fac parte din familia modelelor economico-geografice de interacţiune spaţială. Domeniul său de studiu este cel al reprezentării suprafeţei terestre. Geografia socială şi culturală Geografia socială şi culturală reprezintă una dintre cele mai complexe ramuri ale geografiei umane. Geografia transporturilor a ajuns la deplina maturitate. care studiază istoria disciplinei. În mod tradiţional există două tipuri de cercetări: cele efectuate la scara lumii şi a marilor regiuni geografice (care studiază marile organizări spaţiale ale structurilor comerciale) şi cele efectuate la scară regională sau locală (geografia comerţului de proximitate). 3.

geografia socială. debuşînd astfel spre geografia culturală. geografii anglosaxoni şi germani foloseau atributul cultural pentru a desemna orice peisaj antropizat. Hartke şi H. studiile lor fiind foarte apropiate de metoda istorică. geografii s-au familiarizat cu metodele specifice sociologiei şi antropologiei. se constată un interes progresiv pentru acest curent favorizat. asociaţiile. de petrecerea timpului liber. A treia dimensiune a geografiei sociale are în centru descrierea universului social. Utilizat deja la 1870 în Franţa şi Marea Britanie şi reluat de Camille Vallaux la începutul sec. de procesul uniformizator al mondializării. colectivitate (ansamblu de persoane care au în comun aceleaşi caracteristici). clasele sociale. atentă nu numai la spaţialitatea elementelor spiritualităţii umane ci şi la raporturile dintre spaţiul geografic şi simbolurile identitare sau teritoriale.Ulterior. Geografia culturală are o istorie la fel de lungă şi complexă. axându-se pe aspectele culturale materiale. Resuscitarea identităţilor regionale. clasă (colectivitate ai cărei membri au conştiinţa 94 . Termenul de geografie socială este la fel de vechi ca şi cel de geografie umană. Tema culturală a fost eclipsată în primele decenii postbelice de avântul mondializării şi de progresul tehnic. Iniţial. a devenit o disciplină în sine. geografia (etno) lingvistică fiind astfel una din principalele dimensiuni pe care le cunoaşte această disciplină. dinamica lor cronospaţială. În fine. completată în anii ’80 cu geografia culturală.A. a naţionalismului şi recrudescenţa fundamentalismelor diverse. focalizîndu-se asupra încrustării în spaţiu a arhitecturilor teritoriale specifice fiecărui grup social. a practicilor sociale curente legate de muncă. paradoxal. geografia socială abordează şi modul în care se localizează (teritorializează) grupurile umane. arhitectura socială (ansamblu de reţele de relaţii codificate cu un rol determinant în fundamentarea politică.U. O a doua dimensiune este aceea care are drept reper. ierarhia socială. Pentru a trata toate aceste aspecte. economică şi ideologică a statului). Carl Sauer. După 1980. bazându-se pe patru concepte esenţiale: rol (conduită socială stereotipă pe care actorii vieţii colective o adoptă pentru a-şi asigura un statut anumit). analiza interacţiunilor spaţiale dintre clasele şi categoriile sociale. de necesităţile de consum. Bobek în primul rând) iar după război şi în spaţiul nord-american. toate având în subtext fortificarea sentimentelor de teritorialitate. având în centru conceptul de segregaţie spaţială. doar studiul societăţilor Lumii a Treia având o componentă culturală mai importantă. Analiza geografică a formelor de viaţă socială este ambiţia oricărei geografii sociale. în S. structurile sociale şi instituţiile specifice acestora: familia. al XX-lea acest termen s-a impus mai ales în spaţiul germanic (austriecii W. Una din primele cauze ale diferenţierii geografice a faptelor sociale este legată de limbaj. (1963) a orientat această ramură a geografiei umane spre antropologie. Astfel se creionează şi obiectul său de studiu. confundânu-se într-o primă fază cu acesta. unde se redescoperă interesul pentru ecologia socială a „şcolii de la Chicago” din perioada interbelică. gradul lor de mixitate sau de omogenitate. au constituit fundalul pe care s-a creat practic o nouă geografie culturală.

apartenenţei la o categorie distinctă. Se observă din cele expuse că teoriile sociale trebuie dublate totdeauna de cele economice pentru a explica dinamica spaţială a societăţilor. Un rol important în dezvoltarea teoriilor sociale l-a avut Şcoala de la Chicago pentru care colectivităţile sunt rezultatul diviziunii muncii şi a segregaţiei. Reflecţia teoretică în geografia culturală actuală este îngreunată de dificultatea definirii conceptului de cultură. Articulaţia acestor relaţii instituţionalizate defineşte arhitectura socială prin intermediul soluţiilor funcţionale adoptate. care particularizează un grup uman. filozofie despre lume şi viaţă. cultural. limita între economic. Codurile de comunicare şi organizare sunt de maximă importanţă în acest sens. multă vreme. dependentă în multe cazuri de barierele geografice. Astfel. Contextul mondializării şi generalizarea culturii de masă (prin mijloacele mass-media) au bulversat 95 . politic şi social nefiind totdeauna clară. Analiza socio-geografică nu poate fi astfel izolată de cea a fenomenelor religioase. Manifestându-se spaţial sub forma unor arii culturale (ansambluri teritoriale omogene prin trăsături culturale comune). aşa-numita luptă de clasă. Atunci când echilibrul între cele două forţe este depăşit se ajunge la crize. mai sigure şi mai liniştite. metafizice sau ideologice care divizează societăţile şi culturile acestora. a atitudinilor de viaţă şi a conduitei sociale. dependente de multe ori de ideologia colectivă sau de grup. controlată în toate aspectele vieţii sale cotidiene. Cultura este responsabilă de transmiterea informaţiilor. ideologie (sistem de idei. Teoria marxistă adaugă un element esenţial în dinamica societăţii. Aceasta cu atât mai mult cu cât societăţile moderne sunt guvernate de sisteme de autoritate-putere şi de organisme birocratice la baza cărora se află familia. în funcţie de localizarea grupurilor rezultate şi de raporturile spaţiale dintre ele. dobândite în timp. rezolvate de regulă prin revoluţii (conflictuale sau paşnice). Atâta timp cât aceasta s-a mărginit la aspectele descriptive ale structurilor sociale nu a existat un fundament teoretic. fiind la originea coeziunii sociale şi a climatului de încredere necesar reducerii costului controlului reciproc. Un rol important în această dinamică îl deţin şi instituţiile statului. burghezia a preferat zonele centrale ale oraşelor dar după 1850 s-a constatat o deplasare spre periferiile centrelor urbane. care pot consfinţi prin tradiţie sau prin lege anumite clivaje sociale (de tipul castelor în India sau de tipul titlurilor de nobleţe în Europa). aflându-se într-o continuă transformare. Cultura în sens larg este un ansamblu de forme de comportament şi cunoştinţe. Aceste procese nu sunt statice. în fond o combinaţie între două tendinţe extreme: de omogenizare socială şi de divizare (divergenţă) continuă. a confuziei dintre acesta şi cel de civilizaţie. proprii unei clase sociale. exprimată cel mai adesea prin utilizarea unui vehicul lingvistic normat. Progresul geografiei sociale este intim legat de cel al sociologiei. Geografia socială se situează astfel într-un context disciplinar complex. solidară). Cultura este aceea care asigură premizele coeziunii sociale prin capacitatea de influenţă psihologică de care dispune. cultura nu poate fi neglijată de geografie.

a societăţii sau a individului (valori universale. Elementele care se transmit şi se reconstruiesc permanent se înscriu în unul din cele trei mari ansambluri de practici şi cunoştinţe: tehnicile materiale şi practicile care le pun în aplicare. diferenţiază culturile între ele introducând o contradicţie între idealurile de egalitate. Această cultură de masă a introdus şi o separaţie netă între componentele culturale anterioare: cultura savantă a devenit ştiinţă instituţionalizată. mijloace de control indispensabile funcţionării organismelor sociale). difuzate de regulă ierarhic sau în funcţie de capacitatea de adaptare la schimbările culturale. Studiile efectuate de către geografi (A. 1965). accesul inegal la aceste binefaceri conducând la coexistenţa aproape incredibilă a unor lumi efectiv paralele. libertate individuală şi dreptul la apărarea identităţii culturale. tehnicile vieţii sociale (comportamente. în care membrii unei comunităţi se regăsesc. lumea „de dincolo”. ideile. sociale sau individuale).Bercque. preceptele morale ghidează comportamentele 96 . 1982) arată că dincolo de aparenţele mondializării. contrare scopului său principal. novatoare. Paris. atitudini. PUF. valorile. Consistenţa teritoriului este dată de acceptarea voluntară a unor valori simbolice.sensul clasic al culturii introducând tendinţele de omogenizare şi de alienare. aici producându-se inovaţiile. Spaţiul geografic nu se diferenţiază în acest sens numai în funcţie de caracteristicile sale naturale sau cele derivate din amenajările antropice ci opune şi zonele profane celor sacre (Eliade. rolul oraşului este esenţial. valorile. acela de prezervare a particularităţilor locale. Abordarea culturală în geografie ridică două probleme de fond: lumea este un extraordinar mozaic cultural care deşi posedă o serie de elemente comune. Jean Gottmann a observat încă din 1952 rolul imaginilor şi simbolurilor în asigurarea unităţii teritoriale. intervenind capacitatea de rezistenţă a unor forme culturale dar şi decalajele tehnologice. ambele fiind exploatate în scopuri mercantile. regulilor şi obligaţiilor impuse de valorile derivate din reflectarea ordinii presupus sacre în lumea profană. În acest proces de filtrare. Astfel societăţile fragmentate pot opune colectivităţi între care distanţa socială este foarte mare împiedicând formarea unor teritorii omogene. dincolo de coeziunea sa acţionează filtrul cultural care elimină elementele considerate depăşite sau le reţine pe cele considerate actuale. care se pot referi la natura lumii. Sacru şi profan. Cultura permite atât cunoaşterea obiectivă a realităţii dar şi pe cea imaginară. de o importanţă maximă chiar şi în cele mai super-tehnologizate societăţi. Omul contemporan este tot mai dependent de universul semi-artificial creat de mijloacele moderne de comunicare şi de instalaţiile menite a-i facilita existenţa. accesibilă doar unei minorităţi. cultura populară s-a transformat într-o anexă a culturii de masă. Vivre l’espace au Japon. Aderarea la simboluri comune impune formarea colectivităţilor şi implicit reducerea distanţei sociale. De fapt personalitatea şi identitatea individului se construieşte şi se defineşte tocmai prin prisma ideilor. societăţi la fel de avansate precum cea nord-americană. justiţie socială. Sistemul cultural nu este închis. Acest proces este departe de a se desfăşura uniform în spaţiu. vest-europeană sau japoneză îşi păstrează originalitatea intactă.

a devenit ecologică (interesată de relaţiile omului cu mediul) în prima jumătate a secolului al XX-lea şi. Interesul geografiei pentru acest domeniu este la fel de vechi ca şi disciplina însăşi. această disciplină abordează astăzi şi chestiuni mai abstracte. folosit astăzi cu sensul de spaţiu locuit şi transformat de om. oricâte bune intenţii ar fi clamate sau puse în practică. piedicile. lumea contemporană dovedindu-se la fel de neputincioasă în rezolvarea dilemei esenţiale a umanităţii: a fi sau a avea. sociologie etc. Interesul ştiinţific a glisat de la distribuţiea şi densitatea oamenilor în spaţiu către fenomenele dinamice ale acestora (fluxuri migratorii) şi ulterior către analiza comportamentelor demografice spaţiale. În acest mod. 97 . În acest fel stratificarea culturală. dublată de cea socială pare a fi inerentă naturii umane. geografia culturală etc. Toate acestea constituie de fapt suportul unor discipline geografice conturate mai recent (geografia socială. dinamica. conturându-se patru mari sectoare de interes: repartiţia. Orientată o lungă perioadă spre aspectele tangibile ale realităţii. structurale şi dinamice. Prin raportarea numărului de locuitori la suprafaţa unui teritoriu se obţine o apreciere descriptivă a prezenţei umane. Studiul populaţiei constituie obiectul mai multor discipline ştiinţifice (demografie. Această ramură a geografiei are ca obiect de studiu evoluţia cronospaţială a populaţiilor umane sub toate aspectele. Geografia populaţiei (demogeografie sau geografie demografică) a început în antichitate (cînd era interesată de particularităţile fizice şi culturale ale grupurilor umane). după 1950. blocarea şanselor devin în acest sens „normale”.individuale dar în acelaşi timp constituie o acoperire pentru unele interese strict personale sau de grup. Distribuţia spaţială a populaţiei porneşte de la conceptul de ecumenă. dar de la începutul secolului al XX-lea se impun noi direcţii de aprofundare care vor asigura acestei discipline o bază teoretică deplin acceptată: orientarea ecologică şi ceva mai târziu orientarea socio-demografică. domeniul de studiu s-a lărgit continuu. O lungă perioadă a dominat abordarea din perspectivă etnografică şi antropologică. istorie. a căpătat dimensiunile sociologice şi demografice care o caracterizează în prezent. Conceptul de densitate este la fel de vechi şi constituie una din mărimile esenţiale în geografie. Inegalităţile. structurile şi mobilitatea populaţiilor. Alegerea uneia din cele două alternative la problemele expuse nu face decât să certifice ambiguitatea oricăror valori şi dificultatea stabilirii adevărului sau dreptăţii. Astăzi se acordă o atenţie mai mare modificării structurilor spaţiale generate de evoluţia densităţii populaţiei. fiind una din primele ramuri conturate şi una din cele mai stabile din punct de vedere teoretic şi metodologic. economie.) fiind în strânsă legătură şi cu geografia aşezărilor umane sau cu geografia economică.) dar geografia se distinge net prin raportarea tuturor fenomenelor şi proceselor la particularităţile fizice ale spaţiului terestru. a continuat apoi în Evul Mediu şi în perioada modernă cu aceleaşi interese etnografice şi antropologice. exprimată cartografic sub diverse moduri. celelalte două mari ramuri ale geografiei umane. favorizate de revoluţia cantitativă.

fie pe cale naturală (diferenţa dintre natalitate şi mortalitate) fie prin intermediul mobilităţii geografice (diferenţa dintre imigraţie şi emigraţie). formele mobilităţii geografice acţionează prin intermediul aşa-numitelor câmpuri migratorii. Timiş) au rămas atractive. Aceasta porneşte de la realitatea ineluctabilă a ultimelor trei secole care sub impulsul industrializării şi urbanizării a modificat regimul demografic tradiţional. Astfel un stat repulsiv. sex. socioculturală (apartenenţă etnică. Dinamica populaţiei este în fond unul din resorturile care modifică distribuţia acesteia. capitala şi unele judeţe din vestul ţării (Arad. Depopularea ca şi suprapopularea sunt astfel fenomene care interesează în egală măsură. cu un accent deosebit pe fenomenul şomajului). Studiul dinamicii este intim legat de acela al structurilor. constituie un domeniu distinct prin marea varietate a formelor de manifestare. generalizând familia restrânsă. la toate nivelurile ierarhice. aşa cum se întâmplă deja în multe state europene. Criteriile de structurare a populaţiei pot fi de natură: socio-demografică (vârstă. deşi este o componentă dinamică. profesie. România a devenit după 1990 un stat repulsiv. furnizor de forţă de muncă dar la nivel regional. Creşterea duratei vieţii şi reducerea incidenţei unor factori precum mortalitatea infantilă au generat fenomenul de explozie demografică. în care fenomenul de implozie demografică (scădere a numărului de locuitori pe cale naturală). lingvistică. îmbătrânirea populaţiei (efect principal al tranziţiei demografice. mai greu de clasificat dar esenţială în societăţile multirasiale. Mobilitatea geografică.mecanismelor socio-economice care le generează. care presupun existenţa unor mişcări de tip atracţie/respingere (push-pull) între regiuni atractive şi regiuni repulsive. bazat pe familia lărgită. Complexitatea acestor structuri care formează un mozaic dificil de descifrat este deseori dezarmantă dar este esenţială pentru fundamentarea unor comportamente spaţiale specifice celorlalte domenii de studiu ale acestei discipline. Divizate arbitrar în migraţii interne şi internaţionale. situaţie matrimonială). grad de instrucţie). iar în acestea pot exista şi arii afectate de migraţia excesivă. De ex. cu consecinţe 98 . Problematica migraţiilor este cu atât mai interesantă cu cât procesele pe care le generează nu sunt ireversibile ci se găsesc într-o dinamică ale cărei mecanisme nu pot fi anticipate totdeauna. În cadrul acestor domenii se remarcă în ultimele decenii o serie de probleme foarte frecvent abordate de către geografi: utilizarea resurselor umane (forţei de muncă). în interiorul lor existând areale foarte afectate de migraţia continuă (Dealurile Lipovei sau Munţii Zarandului). furnizor de emigranţi poate să aibă şi regiuni atractive. Se adaugă structura rasială. La capătul procesului de tranziţie demografică se ajunge la regimul demografic post-tranziţional. socioeconomică (statut social. populaţie activă. O teorie esenţială pentru înţelegerea diferenţierii spaţiale a dinamicii naturale este aceea a tranziţiei demografice. Populaţia evoluează între tendinţe de concentrare şi dispersie care se manifestă diferenţiat în spaţiu. religioasă). ciclic (reversibil) sau ireversibil. deosebite prin maxima diversitate.

de unde un mare număr de studii de caz foarte aprofundate. Oraşul este considerat drept o entitate morfologică. În ultimii ani iau un avînt deosebit studiile comportamentale/umaniste asupra oraşelor (calitatea vieţii. socială şi culturală diferenţiată. citat de Jean-Bernard Racine. Geografia aşezărilor umane este de fapt geografia urbană deoarece aşezările rurale nu pot fi scoase din contextul care este obiectul de studiu al geografiei habitatului. presiune demografică. potenţialul populaţiei (efectul conjugat al interacţiunii spaţiale dintre indivizi). 1998). utilizând procedee matematice care asigură astăzi un grad ridicat de obiectivitate şi exactitate. analiza funcţiilor urbane şi ulterior analiza zonelor de influenţă. În cadrul posibilismului.). Distingând spaţiul intraurban în cadrul spaţiului geografic. sărăcie. suprapunerea acestora. de tip monografic. Un interes crescând este acordat problemelor contemporane legate de calitatea vieţii (depopularea rurală. caracterul pur descriptiv. Geografia marxistă deschide drumul analizei disfuncţionalităţilor spaţiale intraurbane şi a diferenţierilor sat-oraş. caracterul explicativ dispare în mare măsură în schimb se exacerbează caracterul idiografic. aflate într-o continuă evoluţie (B. etc. pornind de la raporturile dintre masă şi distanţă. sexuarea spaţiilor. Berry. Aceste aspecte abstracte au intrat în atenţia geografilor ca urmare a posibilităţilor deschise de analiza cantitativă asistată de calculator. studiul evoluţiei cronospaţiale a comportamentelor demografice. modelizarea migraţiilor. suprapopulare. Această viziune organicistă s-a articulat în jurul 99 . Abordările empirice au lăsat treptat loc celor teoretice. Geografia urbană are ca obiect de studiu dimensiunea spaţială a fenomenului urban. raporturile interetnice şi problema minorităţilor etc. oraşul poate fi considerat ca o entitate sistemică în cadrul sistemului urban. Specificul geografiei printre disciplinele care au ca obiect de studiu oraşul constă în conceptele specifice. În acest mod pot fi depistate cu mai mare uşurinţă cauzele sau efectele unor procese şi fenomene geo-demografice. dominant până de curând fiind înlocuit cu încercări de modelizare şi teoretizare mai ales în trei direcţii: regularităţile distribuţiei spaţiale a populaţiei şi formarea sistemelor de aşezări. funcţional integrată într-o reţea ierarhizată care permite organizarea regiunii şi integrarea ei în economia globală. 1970) chiar dacă iniţial s-a pornit de la paradigma deterministă ce încerca să explice oraşul în funcţie de condiţiile fizice ale poziţiei sale (Raoul Blanchard. iar demersurile pozitiviste/neopozitiviste vor facilita studiile oraşelor în termeni de sisteme spaţiale ecologice.imprevizibile asupra echilibrului demo-economic). fizionomică. În cadrul paradigmei deterministe geografia urbană rămîne tributară analizei cauzale şi unei puternice dimensiuni explicative (construirea clasificărilor după sit şi situare. a reţelelor şi armaturilor urbane). foamete. Între toate acestea există strânse condiţionări iar aspectul lor practic asigură disciplinei o largă deschidere spre dezbaterile privind dezvoltarea durabilă sau globalizarea.J.).

efectuându-se numeroase studii tematice (inclusiv în România). Extinderea aglomeraţiilor urbane este însoţită 100 . 1936) şi a zonării funcţională (Şcoala de la Chicago.Claval. aceste concepte au asigurat un caracter analitic geografiei urbane. un promontoriu. a relaţiilor dintre ele sau a modului în care suprapun spaţiului geografic. impactul asupra mediului etc. integrate într-un sistem ierarhizat care asigură încadrarea unui spaţiu naţional sau regional). definit prin interacţiunea dintre centrul urban şi periferia rurală). Bogată în informaţii şi observaţii aceasta se axa mai puţin pe problematizare. un meandru de ex.. Un concept major a devenit astfel cel de funcţie urbană (ansamblul activităţilor desfăşurate într-un oraş) care permite precizare raporturilor specifice dintre activităţile economice şi spaţiul urban ca şi degajarea relaţiilor social-economice. au apărut conceptele: zonă de influenţă (spaţiu aferent unui oraş.). o terasă. Înscrise în paradigma posibilistă. Discontinuităţile existente sunt rezultatul conjugat al influenţei factorilor naturali şi al tendinţei de concentrare a activităţilor în noduri unde se realizează o economie de scară (costul serviciilor material scade odată cu creşterea dimensiunii aglomeraţiei urbane. Oraşul apare în această viziune ca un imens sistem destinat maximizării funcţiilor de comunicare şi schimbare socială (P. care a încercat să fundamenteze un principiu capabil să clarifice localizarea centrelor urbane. armatură urbană (reţeaua formată din marile centre urbane care servesc ca bază pentru organizarea întregii reţele) şi reţea urbană (repartiţia spaţială a oraşelor. Apar preocupări noi precum inadecvarea unor activităţi la necesităţile locale. S-a ajuns astfel la formularea unor modele teoretice care subliniau faptul că oraşul este un loc central în cadrul unui sistem şi că oraşul este el însuşi un sistem complex. un contact între două unităţi geografice. Unele concepte prezentate au rămas fixate într-un determinism îngust chiar dacă au fost îmbogăţite printr-o abordare behavioristă care a impus concepte precum atractivitatea urbană sau textură urbană (concepţie care compară oraşul cu organismele vegetale sau animale. Problema principală devine astfel aceea a reconstituirii istorice a evoluţiei teritoriale a oraşului. Ordinea spaţială era astfel văzută atât ca un rezultat al influenţelor reciproce dintre om şi mediu dar şi ca efect al fenomenelor economice. o confluenţă. o insulă.conceptelor: de nodalitate (poziţie de intersecţie în cadrul unei reţele de relaţii). până la depăşirea nivelului optim). O abordare mai avansată este cea funcţionalist-structuralistă care a avut drept punct de plecare două teorii esenţiale: a locurilor centrale (Christaller.) şi situaţie (amplasarea oraşului raportată la trăsăturile majore ale reliefului. 1929). formate din ţesuturi diverse având fiecare structură proprie şi din relaţiile cărora se asigură funcţionarea întregului). 1968. În acest fel s-a depăşit după 1950 stadiul monografic. Mult mai târziu.. formarea reţelelor şi structurarea internă a spaţiului). Pentru prima dată se punea problema căutării unei ordini subiacente dincolo de distribuţia spaţială a centrelor urbane. sit (amplasamentul unui oraş raportat la topografia locală. a diferenţierilor care apar şi a logicii acestora. un estuar. fără însă a impune şi virtuţi explicative.

acela al „ecologiei factoriale”.Berry a imaginat chiar o lege a spaţializării ofertei faţă de consumatori. fondând un fel de geografie comparată a sistemelor urbane de anvergură naţională sau regională.J. unde k şi q sunt constante. impunând o competiţie pentru spaţiu care conduce la structurarea oraşului în funcţie de distanţa faţă de centru. atunci când aceasta este dominată de un oraş foarte mare. Această segregaţie se impune atât pe plan social (cartiere burgheze. transporturi). de o simplitate uluitoare. Un alt model de generalizare empirică este cel al localizării serviciilor urbane. integrat astăzi în orice analiză urban-geografică. cartiere muncitoreşti etc. formulat incipient încă de Auerbach (1909) şi fundamentat de Zipf (1949) permite elaborarea unor tipologii a structurilor spaţiale urbane. Acest model. cartiere comerciale etc. Pe baza acestei constatări B. concept cheie al teoriei generale a sistemelor. derivată din jocul continuu al forţelor socialeconomice care impune segregaţia spaţială. serviciile de vârf au tendinţa de concentrare în zona centrală (finanţe. Astfel orice avansare în ierarhie a unor centre este concomitentă cu reculul altora. localizare sau grad de dezvoltare. de urbanizare sau de statut social-economic) au generat un întreg curent geografic. Modelul concentric astfel imaginat (Burgess.) cât şi economic (cartiere industriale. de aglomerare la periferie. 1982). indiferent de talie. 1983) au permis o abordare mai complexă a dinamicii urbane. relaţie empirică de formă lognormală a devenit indispensabilă analizei oricărei reţele urbane. Reţelele urbane se supun alometriei. aplicabilă practic la oricare centru urban. Formularea sa matematică (Rq*Pr=k. care se succed conform unei secvenţe. care prevede că într-un sistem componentele sunt interdependente. 1939) ori cel al nucleelor multiple (McKenzie.) spre deosebire de cele banale care se dispersează spre periferie (comerţ.). Legea rang-talie. Acestea au pornit de la constatarea că într-un sistem urban există o legătura directă talia şi rangul unui oraş (Pumain. administraţie etc. Încercări similare au vizat şi densitatea populaţiei urbane (legea gradientului densităţii intraurbane). Zona de dominaţie este prin excelenţă centrul oraşului. care porneşte de la existenţa unei tendinţe manifeste de concentrare a populaţiei în zona centrală. oraşul poate fi divizat în zone funcţionale. statutul familial şi rangul social. În aceeaşi perioadă s-a încercat şi generalizarea empirică având drept scop evaluarea stării de echilibru a unui sistem urban la un moment dat. conform căruia activităţile localizate în zonele centrale sunt cele care îşi pot permite costul centralităţii sau sunt dependente de aceasta. iar creşterea demografică a unora nu se poate face decât în dauna celorlalte. Analiza factorială şi utilizarea unei game variate de indici (de segregare. dominaţie-invazie-succesiune. R este rangul iar Pr este populaţia rezidentă) a permis detectarea mai multor forme de organizarea a reţelei urbane: primaţială. policentrică. funcţie de populaţia deservită. anii ’20) sau cel sectorial (Hoyt. Astfel. competiţia pentru spaţiu şi pentru calitatea acestuia. până la atingerea unei densităţi critice care conduce la efectul contrar. Astfel. atunci când la nivelul superior al ierarhiei sunt mai multe centre concurente.de modificarea continuă a structurii interne a acestora. aşa cum s-a petrecut în cele mai multe metropole 101 .

Marile megapole (termen preluat de la J. în contextul internaţionalizării schimburilor. Toate acestea au debuşat în teoria sinergiei urbane sau a autoorganizării conformă teoriilor formalizate de Şcoala filozofică de la Bruxelles (Ilia Prigogine).). pensionari. marginalizaţi de diverse categorii (şomeri. generalizării unei culturi individualiste şi al crizei legitimităţii statului. favorizată de circuitele informaţionale. Paradigma critică şi viziunea umanistă au adus începând cu anii ’80 o nouă abordare. bazată pe analiza cantitativă avansată. Considerate o formă deghizată de determinism. fenomen aflat în centrul atenţiei geografilor urbanişti din ţările dezvoltate care se văd astfel copleşite de problema sărăciei şi marginalităţii considerată depăşită până de curând. Se ajunge astfel la formalizarea unei noi teorii asupra dinamicii teritoriale. delincvenţi. aflată cumva în centrul discursului geografic prin implicarea noţiunii de mediu. mult mai complexă. 1999) continuă să atragă dar au devenit şi „fabrici de excluşi”. Acestea cunosc distorsiuni permanente de tipul localizare/ delocalizare/ relocalizare sau expansiune/ restrângere. în care practicile spaţiale şi percepţia individului asupra spaţiului urban contează enorm. bazată pe indicatori calitativi. regional sau naţional. imigranţi. considerând că este o tendinţă conjuncturală şi nu de durată. 102 . permisă de avântul informaticii şi de introducerea statisticii inferenţiale. exprimată prin renaşterea zonelor centrale ale marilor oraşe. oraşul-reţea sau hiperoraşul nu fac decât să continue tradiţia clasică a raportării la urbanizarea specifică marilor metropole supuse unei pulsaţii continue datorate modificării raporturilor dintre economie şi spaţiu. Aceste evoluţii intră în contradicţie cu costul social tot mai ridicat şi greu de suportat chiar şi de cele mai avansate societăţi. minorităţi diverse etc. de la comportamentul individual la cel local. Globalizarea economiei şi capitalismul postmodernist (bazat pe reproducţia capitalului şi nu pe acumulare) conduc în prezent la o recentralizare a economiei.occidentale. Cei mai mulţi specialişti sunt astfel sceptici în ce priveşte deconcentrarea populaţiei şi a activităţilor în favoarea ariilor rurale sau periurbane. Sinergetica este un mijloc conceptual şi metodologic utilizat pentru analiza multiscalară. adesea într-o formă dispersă. Se ajunge astfel la o geografie a reprezentărilor. intensificării diviziunii muncii. Probleme precum elitizarea centrelor urbane (gentrificare în literatura anglo-saxonă) sau discriminarea sexuală (geografia genurilor) ca şi fenomenele legate de marginalitatea unor grupuri sociale au ajuns în centrul atenţiei generând o adevărată geografie a calităţii vieţii sau a bunăstării. Problema urbanităţii. Ideile novatoare referitoare la oraşul-teritoriu. calitatea unei organizări urbane de a corespunde exigenţelor celor mai avansate societăţi este alt subiect devenit central.Bonnet. aceste modele empirice suportă critici severe dar au devenit comune în analiza geografică.

Geografia alimentaţiei este destinată studierii regimurilor alimentare ale diverselor societăţi; cercetările sale iniţiale, de factură deterministă (mediile fizico-geografice ar avea o influenţă covîrşitoare asupra distribuţiei regimurilor alimentare) au fost nuanţate ulterior, fiind luate în considerare cercetările geografiei istorice (difuzia spaţială a unor specii de plante şi animale), cele ale geografiei schimburilor comerciale, ale geografiei politice, ale geografiei economice, etc. Geografia gastronomică este o tendinţă de cercetare din ce în ce mai afirmată în prezent. Geografia medicală este din ce în ce mai constrînsă să abandoneze calea clasică a complexelor patogene (combinaţii locale de factori antropici şi naturali care favorizează epidemiile sau endemiile), concentrîndu-se asupra diferenţierilor spaţiale a stării de sănătate a indivizilor (distribuţia spaţială a mortalităţii şi morbidităţii în funcţie de diferite variaţii locale ale factorilor generali) şi mai ales asupra distribuţiei spaţiale a structurilor de ocrotire a sănătăţii. Orientările cele mai moderne încearcă să modelizeze difuzia spaţială a epidemiilor, diferenţierile spaţiale ale riscurilor medicale şi de asemenea localizarea optimală a unităţilor de asistenţă sanitară. 3Geografia sportului studiază organizările spaţiale (centre, fluxuri, urmări economice, sociale, politice şi culturale) prilejuite de manifestările periodice la nivel mondial, continental sau naţional (olimpiade, campionate) dar şi organizările sportive la scară locală (localizarea serviciilor sportive de proximitate, optimizarea traseelor sportive urbane precum cele de ciclism sau de jogging, etc.). Necrogeografia are drept obiect de studiu necropolele (diferitele tipuri de cimitire), fiind interesată de elemente morfometrice şi morfografice (poziţie, mărime, formă, număr, sit, situare, organizare internă) dar şi de informaţii care pot oderi sprijin altor discipline geografice (analiza datelor de pe pietrele de mormînt, materialele de construcţie ale stelelor şi monumentelor funerare, etc.). Teren propice demersurilor umaniste/comportamentale, necropola poate ajuta cercetările geografiei istorice, ale geografiei habitatului, ale geografiei culturale. 3Geografia religiilor studiază împlicaţiile fenomenului religios asupra organizării spaţiului (trame urbane, centre de pelerinaj, fluxuri, organizări economice), precum şi difuzia spaţială a diferitelor religii, cu întreg cortegiul de transformări pe care acestea le-au indus (le induc) în noile spaţii « cucerite ».

103

Cronogeografia (sau geografia spaţio-temporală) este domeniul preferenţial al cercetărilor comportamentale, deşi modelizarea comportamentelor spaţiale în cadrul continuum-ului spaţiutimp este efectuată cu ajutorul tehnicilor neopozitiviste. Interesul principal al cercetărilor se referă la construirea spaţiului prin intermediul comportamentelor individuale sau colective, în special la scară locală. Foarte legată de această geografie este geografia bunăstării (welfare geography sau géographie du bien-être), precum şi cercetările moderne relative la dezvoltarea durabilă. Geografia riscurilor este o ramură a geografiei socio-culturale deoarece analiza riscurilor nu priveşte doar fenomenele în sine (riscuri naturale, tehnologice, etc.), ci şi (mai ales) reprezentările pe care şi le fac oamenii despre aceste riscuri, precum şi practicile spaţiale care rezultă din aceste reprezentări. 3.6. Geografia politică Geografia politică a fost iniţiată de Friedrich Ratzel (Politische Geographie, 1897), termenul de Geopolitică (Geopolitik) fiind compromis de utilizarea sa în cadrul politicii oficiale a celui de-al III-lea Reich, cînd a justificat expansiunea Germaniei hitleriste în numele dreptului poporului german la lebensraum (spaţiu vital). Disciplina studiază studiul acţiunilor politice asupra geografiei umane, implicînd de asemenea şi analiza spaţială a fenomenelor politice. Geografia politică (geopolitica) este interesată în mod tradiţional de apariţia, funcţionarea şi evoluţia statelor ca sisteme politice spaţiale, precum şi de relaţiile internaţionale stabilite între acestea (problema frontierelor/graniţelor). Puternic ancorat geografiei politice, conceptul de naţiune se bazează pe o serie de noţiuni precum ordinea colectivă, interesul general, echitatea, suveranitatea, exercitate pe un teritoriu delimitat (frontiere), apărat (armate), protejat (apărare civilă), controlat, gestionat şi animat, care trimit cu g^ndul la tensiuni şi la procese de dominare teritorială. Exerciţiul naţiunii este astfel multiform şi unificator iar aportul istoriei la explicarea genezei sale este esenţial : identificarea bazelor etnice, culturale şi economice; constituirea puterii şi autorităţii fundamentale (civile sau religioase); voluntarismul coexistenţei. Naţiunile sunt totdeauna creaţii politice, ansambluri teritoriale voluntare, raportate la caracteristici societale şi civilizaţionale fundamentale. Demersurile geografice având în centru naţiunea sunt numeroase : geopolitica, un concept greu de determinat, care studiază raporturile dintre state; geografia politică, atentă mai ales la organizarea internă a statelor, teritoriilor acestora, modului în care sunt gestionate (centralizat sau descentralizat); geoistoria, care abordează mai ales aspectele spaţiale ale genezei naţiunilor; geografia frontierelor, foarte prolifică, dat fiind impactul terminologiei contemporane (cooperare transfrontalieră, spiritualizare a frontierelor, frontiera ca barieră economică

104

sau ca zonă de contact etc.); geografia puterii, care vizează mai ales raporturile dintre stat şi naţiune sau de legitimitatea puterii (geografia electorală). Statul formează şi omogenizează naţiunea prin acţiune economică (fiscalitate, monedă, instrucţie etc.), socială şi teritorială (şomaj, educaţie, justiţie, sănătate, securitate colectivă, cultură, transport, integrare socială etc.). Valorizarea şi salvgardarea patrimoniului comun este esenţială în această operă, prin crearea unor factori de coeziune. Raportul între naţiune şi teritoriu este frecvent abordat în analiza geografică dat fiind interesul pentru sistemele de comunicaţii (conectivitate, accesibilitate) dar şi pentru studiul structurilor administrative (logica organizării teritoriilor politice) sau al amenajării şi dezvoltării teritoriale. În ultimii 20-30 de ani se remarcă o creştere a interesului pentru studiile infranaţionale, centrate pe cercetările efectuate asupra interacţiunilor dintre procesele politice şi organizările spaţiale (de ex. natura şi consecinţele deciziilor luate de puterile publice locale, relaţiile dintre politicile publice şi dezvoltarea resurselor locale, geografia finanţelor publice, etc.). Geografia electorală, ca subramură a geografiei politice, este focalizată asupra diferenţierilor spaţiale a comportamentelor electorale. Cercetările sale stau de multe ori la baza politicilor naţionale, regionale sau locale. Geografia militară studiază organizările spaţiale prilejuite de activităţile militare (distribuţia şi organizarea bazelor militare la nivel mondial, echilibrele/dezechilibrele spaţiale între forţele militare), dar şi implicaţiile cadrului natural şi socio-economic asupra doctrinelor militare naţionale, asupra specificului tehnicilor de luptă sau asupra operaţiunilor militare propriu-zise. 3.7. Geografia aplicată Geografia aplicată (sau geografia activă) este o orientare apărută în anii ’60 şi dezvoltată în următotul deceniu, ai cărei promotori, în majoritate marxişti, militau pentru o implicare activă, revoluţionară, a geografiei în cadrul deciziei politice de organizare şi de amenajare a spaţiului.

105

R. Armand Colin. Gustav Fischer Verlag. Bucureşti BERDULAY. Prentice Hall. pp. Ministère de l’Education Nationale. Jena (tradus în engleză: Central Places in Southern Germany. Bailly (dir. (1949) – Les étapes de la géographie.. Seattle. P. W. (1998) – „La géographie humaine. Pumain (dir. Paris CLÉMENT. Théry. R. KAHN. Ferras. R. I. Hatier. D. Les concepts de la géographie humaine. Englewood Cliffs. P. J-J. Bucureşti GOODALL. N.) – Les concepts de la géographie humaine. E. C. U. Paris BAVOUX. All Educational. Ferras. méthodes. University of Washington Press. 1980 BROC.S. Penguin Books. (1995) – Géographie économique et humaine. London 106 . pp. Objet. Dictionnaire critique. cinquième édition (première édition – 1984). 75-92 în A. V. R. Bucureşti.E. 1966) CLAVAL. coord. Bucureşti BAILLY. (2001) – Les concepts de la géographie humaine. (1992) – „Géographie et sociologie”. Comprendre le monde tel que les hommes le vivent á travers les paysages. P. Collection Fac.). coll.Les mots de la géographie.Die Zentralen Orte in Suddeutschland. N.La documentation française. coord. (1933) . Comité des Travaux Historiques et Scientifiques.. Editura ştiinţifică şi enciclopedică. P (2000) – Filosofia de la A la Z. (1981) – La formation de l’école française de géographie (1870-1914). Paris BOYCE. Bibliothèque Nationale. Paris. DÉMONQUE. de Magdalena Mărculescu Cojocea şi Aurelian Cojocea a ediţiei originale La Philosophie de A à Z. H. Elemente de compunere greco-latine. (1980) . Paris . RECLUS . (2001) – Epistémologie de la géographie. 37-49 în A. (1987)– Dicţionar etimologic de termeni ştiinţifici. (2002) – La géographie. (1977) – Bazele teoretice şi metodologice ale geografiei.. 4e édition revue et augmentée BAILLY. Presses Universitaires de France. A. (1979) – Dicţionar cronologic al ştiinţei şi tehnicii universale. Bailly (dir. Armand Colin. Paris CLAVAL. Géographie. Editions du Comité des Travaux Historiques et Scientifiques. Şt. Nathan/VUEF. (1998) – „Histoire de la géographie”.. Paris 1994 CLOZIER. Paris BRUNET. A. New Jersey. Armand Colin. Armand Colin. Paris BĂLAN. F. Geography as spatial interaction. Introduction”.Bibliografie selectivă ANDREI. collection Premier Cycle.Montpellier CHRISTALLER. Bailly. Paris DEBIÉ. (1986) – La géographie de la Renaissance. Ed. les patrimoines et la confrontation des cultures.. HANSEL-LØVE..Ullman. (1987) – Dictionary of Human Géography. Paris. B. Editura didactică şi pedagogică. A. débats. pp. 1992 . Presses Universitaires de France. trad. Editura ştiinţifică şi enciclopedică. 4e édition revue et augmentée CLAVAl. Paris DONISĂ.) Encyclopédie de géographie. Economica. 19-24 în A.

(1919) – Fiels. p.GREGORY. Malden (USA)-Oxford (UK) KROPOTKINE. ideology and geography. pp. Paris LEFEBVRE. T. Association of American Geographers. 5-12 în L'Espace Géographique. Encyclopédie Nouvelle. Duncan (ed. Illinois. (1986) – La nouvelle aliance. 1954) MARCONIS. Yale University Press. 44-65 în J.J. M. PRATT.-C. (1841) – „Villes” (pp. 2e édition. Maspero. The University of Chicago Press. Armand Colin. J. Armand Colin. Jena (tradus în engleză de W. Champs. Blackwell Publishing.700-712). D. 417-488). no 1 107 . Postmodernism and the Struggle for Place”. Tom XLVI. Stengers. Gustav Fischer Verlag. R. Iaşi HARTSHORNE. I. G. 4th edition. (1994) – Geographical imaginations. (2000) – The Dictionary of Human Geography. London. P. „Voies de communications” (pp. A.609-614) în vol. D. VIII. 6. factories and workshops. Pennsylvania HARVEY. R. (1998) – „Epistémologie de la géographie humaine”. „Vauban” (pp. suplimentul Lucrările simpozionului „Sisteme Informaţionale Geografice”. Unwin Hyman. M. New Haven. Woglom şi W..H. Oxford (UK) Malden (USA) PRIGOGINE. Maspero. pp. ça sert d’abord à faire la guerre.. 670-687). London KUHN.F. GREGORY. Flammarion (traducerea franceză a celei de-a doua ediţii revizuite şi adăugite în 1970 a cărţii The Structure of Scientific Revolutions. pp. Editura Tehnică. Lévy. Folio-Essais. Oxford IANOŞ. B. Blakwell.(1982) – „Cent ans avant Christaller: une théorie des lieux centraux”. (1998) – Modern Geographical Thought. Paris LEY. (1989) – „Modernism. D. I. Bucureşti JOHNSTON. Lancaster. 1962) LACOSTE. E. Blackwell Publishing. Cl. „Terre” (pp. (1989) .. Blackwell. 4e édition revue et augmentée RECLUS. D. Paris Peet. WATTS. 48-66 in “Human geography”. nr. (1939) – The Nature of Geography: A Critical Survey of Current Thought in the Light of the Past. O. (1989) – The Condition of Postmodernity: An Enquiry into the Origins of Social Change. Chicago.Gregory. D. R. pag. (1983) . I (2000) – Sisteme teritoriale.J.Walford (dir). (2000) – SIG şi modelul probabilist de interacţiune spaţială.La structure des révolutions scientifiques. Anthropos.) – Les concepts de la géographie humaine.. London LÖSCH. R. Stolper .Die Raumliche Ordnung der Wirtschaft.Philosophy. reprinted in 2001. XXX. Y. R. 33-47 in Analele Ştiinţifice ale Universităţii „Alexandru Ioan Cuza” Iaşi. Oxford GROZA. Agnew şi J. Bailly (dir.The Economics of Location. (1982) – L’Homme et la terre. Macmillan. 24-36 în A.. H. serie nouă. (2000) – Introduction à la géographie. coll.) – The Power of Place: Bringing together Geographical and Sociological Imaginations. (1974) – La production de l’espace. (1976) – La géographie. Paris REYNAUD. Paris RAFFESTIN. R. 1989 JOHNSTON. Paris ROBIC. Paris. Editions Gallimard. U. (1940) .

(1989) – Postmodern Geographies: The Reassertion of Space in Critical Social Theory. London STAMP. 273-294 în A. Géographie. 1851. traducere de J. (1992) – „Géographie et statistique”. collection Fac. Man’s Role in Changing the Face of the Earth. University of California SCHAEFER. la richesse du sol et les impôts exercent sur les systèmes de culture. Pumain (dir. Paris SANDERS. E. Mappemonde.O.S. University of Chicago Press. L. pp. (1953) – „Exceptionalism in Geography: A Methodological Examination”. Hamburg. (1925) – „The morphology of landscape”. Tendances contemporaines. B. no 43 SOJA. R. J. 1826 ULLMAN. II) 108 .. Collignon. Nathan/HER. Chicago. Paris SAUER. L’évolution du cadre de vie. Verso. Bailly. A.). pp. Chicago. (2001) – Géographies anglo-saxonnes.J. (1909) – Uber den Standort der Industrien. den Reichtum des Bodens und die Abgaben auf den Ackerbau ausüben. University of Chicago Press. (2000) – L’Homme et son milieu. Longman. 19-54 în Publications in Geography no 2. şi alţii. von (1826) . London Staszak. Paris THÜNEN.K. coll. pp. D. Alfred Weber's Theory of the Location of Industries.ROUGERIE. 1957 (ed. Belin. (1947) – The Land of Britain. Thomas (ed. Laverrière după Untersuchungen über den Einfluss den die Getreidepreise. C.. 226-249 în Annals of the Association of the American Geographers. J. Economica. Perthes. în W.-H.Der isolierte Staat in Beziehung auf Landwirtschaft und Nationalökonomie Partea I: Recherches sur l'influence que les prix des graines. E. G. Une approche de la géographie globale ou comment l’homme interagit avec son milieu. Guillaumin.L. coord. Paris. Its use and Misuse. în engleză de C. Verlag Mohr.. Friedrich.) Encyclopédie de géographie. Ferras. F. 1956 WEBER. D. trad. – „The Role of Transportation and the Bases for Interaction”.-F. Tübingen.

109 .

Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” Iaşi .2005 110 .

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful