Octavian GROZA

Ionel MUNTELE

GEOGRAFIE UMANĂ GENERALĂ
- note de curs -

Departamentul de Geografie Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” Iaşi – 2005

Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” Facultatea de Geografie-Geologie Departamentul de Geografie Catedra de Geografie umană şi Geografie regională

Autori: prof. univ. dr. Ionel Muntele conf. univ. dr. Octavian Groza

Referenţi: prof. dr. Alexandru Ungureanu prof. dr. Vasile Nimigeanu

Iaşi, 2005

2

Tabla de materii

TABLA DE MATERII ............................................................................................................................................ 3 I. GEOGRAFIA UMANĂ – COORDONATE GENERALE ............................................................................ 5 1. SPAŢIUL TERESTRU ŞI SPAŢIUL GEOGRAFIC ...................................................................................................... 6 2. SPATIU SI PUTERE .............................................................................................................................................. 9 3. OBIECTUL ŞI METODA GEOGRAFIEI UMANE................................................................................................... 12 4. EPISTEMOLOGIA GEOGRAFIEI UMANE .............................................................................................................. 15 4.1. Coordonate epistemologice în evoluţia geografiei umane ........................................................................................ 17 5. EVOLUTIA GEOGRAFIEI: DE LA ANSAMBLU DE CUNOSTINTE LA STIINTA......................................................... 31 5.1. Geografia antică ......................................................................................................................................... 32 5.2. Geografia Evului Mediu timpuriu şi a Renaşterii.............................................................................................. 35 5.3. Geografia modernă...................................................................................................................................... 37 6. GEOGRAFIE FIZICĂ ŞI GEOGRAFIE UMANĂ ..................................................................................................... 42 6.1. Geografie fizică şi geografie umană – o divizare arbitrară şi periculoasă ................................................................. 46 6.2. Geografia regională – expresie a unităţii geografiei ? .......................................................................................... 52 7. SINTEZA EVOLUŢIEI CONCEPTUALE A GEOGRAFIEI UMANE: DE LA SPAŢIU LA TERITORIU ...................... 59 7.1. Ştiinţa locurilor sau puterea idiografiei ............................................................................................................ 61 7.2. De la descrierea locurilor la descrierea mediilor ca determinante absolute ................................................................. 62 7.3. De la peisaje la regiuni sau victoria taxonilor.................................................................................................... 63 7.4. Inventarea spaţiului geografic......................................................................................................................... 65 7.5. De la spaţiu la teritoriu sau redescoperirea locurilor............................................................................................ 67 7.6. Teritoriul ca rezultat al procesului de diferenţiere – exemplu de abordare umanistă ................................................... 69 II. TAXONOMIA GEOGRAFIEI UMANE ..................................................................................................... 74 1. CRITERIUL SCĂRII DE ANALIZĂ .................................................................................................................... 76 1.1. Macrogeografia........................................................................................................................................... 76 1.2. Microgeografia............................................................................................................................................ 77 1.3. Mezogeografia ............................................................................................................................................ 77 2. CRITERIUL SUPORTULUI FILOSOFIC ŞI TEORETIC....................................................................................... 77
Geografia deterministă.....................................................................................................................................................78 Geografia posibilistă........................................................................................................................................................78 Geografia pozitivistă .......................................................................................................................................................78 Geografia neopozitivistă ...................................................................................................................................................79 Geografia umanistă.........................................................................................................................................................79 Geografia marxistă.........................................................................................................................................................80 Geografia radicală ..........................................................................................................................................................80 Geografia structuralistă....................................................................................................................................................80

3

3. CRITERIUL OBIECTULUI DE STUDIU ............................................................................................................ 81 3.1. Geografia teoretică şi metodologică .................................................................................................................. 81
Epistemologia geografiei ...................................................................................................................................................81 Istoria geografiei .............................................................................................................................................................81 Metodologia cercetărilor geografice .......................................................................................................................................81 Analiza spaţială............................................................................................................................................................81

3.2. Geografia economică .................................................................................................................................... 82
Geografia rurală..........................................................................................................................................................85 Geografia industriei ....................................................................................................................................................87 Geografia transporturilor............................................................................................................................................90 Geografia schimburilor comerciale .............................................................................................................................93

3.3. Geografia istorică........................................................................................................................................ 93 3.4. Geografia matematică .................................................................................................................................. 93 3.5. Geografia socială şi culturală......................................................................................................................... 93
Geografia populaţiei.....................................................................................................................................................97 Geografia aşezărilor umane .........................................................................................................................................99 Geografia alimentaţiei.................................................................................................................................................102 Geografia medicală ....................................................................................................................................................103 Geografia sportului ....................................................................................................................................................103 Necrogeografia.........................................................................................................................................................103 Geografia religiilor....................................................................................................................................................103 Cronogeografia.........................................................................................................................................................104 Geografia riscurilor...................................................................................................................................................104

3.6. Geografia politică...................................................................................................................................... 104
Geografia electorală..................................................................................................................................................105 Geografia militară.....................................................................................................................................................105

3.7. Geografia aplicată..................................................................................................................................... 105 BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ ................................................................................................................................ 106

4

I. GEOGRAFIA UMANĂ – COORDONATE GENERALE
« Geografia este această ştiinţă sublimă care citeşte în cer imaginea Pămîntului ». Claudius Ptolemæus

Orice ştiinţă se defineşte printr-un obiect de studiu şi printr-un ansamblu de concepte şi de metode indispensabile asigurării unui rol distinct în câmpul cunoaşterii. Deşi în calitate de ansamblu de cunoştinţe despre locuri şi oameni geografia are o istorie care depăşeşte două milenii, statutul său de ştiinţă şi de disciplină academică în adevăratul sens al cuvîntului este mult mai recent. Abia în a doua jumătate a secolului al XIX-lea geografia începe să fie prezentă în universităţi ca ştiinţă de sine stătătoare şi să beneficieze de instituţii proprii. Conform etimologiei sale (gr. gê = pămînt, teluric şi gr. graphê = scriere, însemnare), geografia ar avea drept menire descrierea planetei. Aflată însă la interferenţa a două mari domenii –cel natural şi cel social–, geografia se deosebeşte de alte ştiinţe prin dificultatea stabilirii unor limite clare a obiectului său de studiu care se confundă de obicei cu distribuţia spaţială a fenomenelor naturale şi socio-umane. Chiar şi la acest nivel elementar, acela de descriere a realităţii, obiectul său de studiu se revelează a fi de o complexitate covîrşitoare, imposibil de cuprins în sfera unui singur ansamblu de ştiinţe. Din această cauză geografia nu a fost multă vreme acceptată ca o ştiinţă în toate puterea cuvîntului, de unde un oarecare sentiment de nesiguranţă în rîndul geografilor care, în perioada modernă, au dificultăţi din ce în ce mai mari în a-şi defini propria disciplină. Diviziunea deja clasică între geografia fizică şi geografia umană, relativ arbitrară, efectuată în primul rând pe diferenţieri metodologice şi mai puţin pe diferenţieri conceptual-teoretice, este doar un element care ilustrează dificultăţile de definire a obiectului său de studiu. Dacă amintim şi faptul că în evoluţia sa geografia a fost obligată să integreze metode, teorii şi concepte puse în operă de celelalte ştiinţe ale naturii şi societăţii, devine clar faptul că geografia este privită cu neîncredere de către acestea, care îşi arogă dreptul de a-i contesta statutul de ştiinţă veritabilă, considerînd-o ca pe o disciplină de rang secund. Ca orice ştiinţă dominată însă, geografia, prin apelul masiv la modelele teoretice şi la metodele complexe dezvoltate în cadrul celorlalte ştiinţe, s-a constituit ca o ştiinţă vitală de interfaţă, poziţie extrem de favorabilă în contextul actual al inter- şi transdisciplinarităţii. Dacă din conflictul constructiv cu restul ştiinţelor geografia a ieşit mai puternică, nu acelaşi lucru se poate spune şi de spre rezultatul tensiunilor existente în propriul sistem de discipline. Astfel geografii fizicieni sînt tentaţi să o considere o ştiinţă preponderent naturală, vecină geologiei sau

5

biologiei, pe cînd geografii umanişti îi atribuie calificativul de ştiinţă socială. Aparent ireconciliabile, cele două opţiuni tind să conducă spre une fel de război fratricid, omiţîndu-se faptul că geografia este ordonată în jurul aceluiaşi concept central: spaţiul terestru. 1. Spaţiul terestru şi spaţiul geografic (după A. Bailly, 1998) Spaţiul se află în centrul dezbaterilor referitoare la obiectul de studiu al geografiei. Chiar dacă spaţiul este revendicat sub o formă sau alta şi de alte discipline, geografia se detaşează tot mai mult prin studierea spaţiului terestru, mai exact a interacţiunilor complexe care se produc la contactul geosferelor. Conceptul de spaţiu geografic este recent chiar dacă geografia studiază spaţiul terestru încă din Antichitate. Impus în ultimele trei decenii, acest concept a devenit cheia de boltă a geografiei. Spaţiul poate fi definit în general ca o porţiune dintr-un plan delimitat cel puţin de o linie. Sensul geografic este cel de întindere limitată a suprafeţei terestre. Odată cu acest concept s-a impus şi viziunea spaţială asupra faptelor geografice. Astfel geograful se străduie să găsească în primul rând corelaţii şi conexiuni spaţiale spre deosebire de alte ştiinţe sociale care caută corelaţii logice sau temporale. Impunerea spaţiului ca un concept central în geografie a intervenit în contextul suprapunerii unei serii de cauze : -multiplicarea contradicţiilor spaţiale în perioada modernă, îndeosebi la interfaţa urban-rural; -standardizarea planificării teritoriale pentru care conceptul de spaţiu devine esenţial; -deschiderea ştiinţelor sociale şi economice spre implicaţiile spaţiale ale fenomenelor specifice. Conceptul de spaţiu geografic a adus în prim plan un şir de noţiuni tot mai prezente în vocabularul de specialitate : puncte, linii, noduri, reţele, trame, câmpuri etc. Devenite curente în noua geografie, aceste noţiuni dau aparenţa unei abstractizări a disciplinei care a devenit tot mai mult o ştiinţă a morfologiei suprafeţei terestre : combinaţie de puncte, linii şi suprafeţe din care pot rezulta câmpuri. Spaţiul geografic (produs, trăit şi perceput) este de fapt un concept abstract elaborat de către geografi pentru a formaliza ştiinţific caracteristicile spaţiului terestru (real şi concret, care există aprioric). Dubla dimensiune, fizică şi ecologică a spaţiului terestru corespunde acestui caracter aprioric. Prezenţa unui fluviu sau a unui munte are numeroase consecinţe asupra organizării spaţiului, în special în ce priveşte reţelele de aşezări sau de comunicaţii. Aceasta nu implică în nici un caz separarea unei geografii fizice independentă de acţiunea umană. Prezenţa unui taluz este o constrângere în unele cazuri, peste care nu se poate trece, dar un abrupt de falie poate să nu prezinte un interes major pentru amenajarea antropică. Geografia fizică trebuie reconstruită şi regândită în termeni de limite, constrângeri şi paroxisme. Spaţiul geografic este un spaţiu produs pentru că rezultă totdeauna din acţiunea

6

socialul. Această a treia dimensiune a fost mai târziu luată în calcul. Aceste dimensiuni au o importanţă diferită în funcţie de scara de studiu şi specificul societăţii.). global şi complex. Noţiunea de scară corespunde şi unei alte realităţi : orice valoare dintr-un punct oarecare se supune unor procese care acţionează la scări diferite (fie o staţie climatică fie un stat de ex. Spaţiile economic. Recunoaşterea faptului că spaţiul geografic este un produs social nu implică însă obligaţia geografului de a pleca în aprofundarea acestui concept de la societate. inclusiv cele care derivă din percepţia spaţială a indivizilor. teoretică şi axiomatică. considerat ca un suport al acţiunilor sociale. finită se transformă într-un spaţiu omogen. social şi geografic sunt tot atâtea modele abstracte ale suprafeţei terestre. diferite esenţial unul de celălalt. geografia acceptă şi scările intermediare (mezoscări). Rolul ideologiei. Ceea ce urmăreşte geografia este de fapt modul în care spaţiul terestru se transformă în peisaj : porţiune vizibilă a suprafeţei terestre. Acest proces de abstractizare este elaborat prin intermediul unei triple problematici : empirică. Acest spaţiu terestru. entropia fiind egală cu 1. Astfel ataşamentul faţă de un loc sau o regiune este o componentă importantă în analiza raporturilor omului cu mediul. În afara faptului că spaţiul terestru are mai multe componente. Absenţa fluxurilor invizibile (de materie şi informaţie) obligă astfel continuarea demersului cu o abordare teoretică. în urma căruia întinderea. dincolo de limbajul cartografic şi discursul descriptiv specific 7 . politicul sau ideologicul. culturalul. geografia se distinge prin multiplicitatea scărilor. izotrop. preexistent şi produs este de asemenea trăit şi perceput. marcate şi de armonie dar şi de ostilitate. Originalitatea geografiei constă tocmai în punctul de plecare al oricărei analize : spaţiul fizic. Un oraş este un simplu punct într-o reţea urbană. bazată pe date concrete este adesea o reprezentare simplificată a spaţiului terestru : peisajul. Actul de producţie socială a spaţiului este în fond un act de libertate umană. continuu şi infinit. Noţiunea de scară este extrem de importantă în geografie. anizotropică. a fost totdeauna important în amenajarea spaţiului. dar ele devine un ansamblu de linii şi suprafeţe atunci când este studiat individual. o porţiune a suprafeţei terestre putând fi observată. Un spaţiu este omogen atunci când toate porţiunile din suprafaţa terestră au aceeaşi valoare. Un spaţiu este izotrop atunci când proprietăţile sale sunt identice în toate direcţiile. politice sau culturale.societăţilor umane fiind un produs social. eterogenă. studiată într-o viziune mai mult sau mai puţin reducţionistă. fiecare din elementele sale rezultă din procese care acţionează la scări diferite. odată cu popularizarea ideilor psihologiei moderne. Geografia empiristă. În sens restrâns el poate defini doar componentele fizice dar în sens larg integrează şi relaţiile invizibile. Alături de macro şi microscări. Teoria formală a sistemelor ierarhizate dezvoltată de Mesarovici (1980) este o metodă de care geograful nu se mai poate dispensa. discontinuă. economice. prin intermediul religiei mai ales. Faţă de alte ştiinţe care abordează multiscalar problemele studiate. Toate dimensiunile umane sunt implicate în construcţia acestuia : economicul.

O a altă cale de transfer este cea filozofică. 1949). Fără a subestima importanţa acestora. utilă pentru explicarea genezei unor fenomene şi a dinamicii unor procese. limbajul matematic se impune obligatoriu în geografie. continuată de Lösch (1954). spre deosebire de teoriile economice pentru care spaţiul este unidimensional. încât modelul menţionat se aplică doar pe porţiuni extrem de restrânse. multidimensional. necesitând pentru înţelegerea completă o iniţiere solidă în matematicile superioare. Dar indiferent de transferul teoretic. neglijând latura socială sau psihologică. teoria catastrofelor (Thom. Acest transfer teoretic oferă un cadru deductiv necesar construirii spaţiului geografic deşi este limitat doar la aspectele pur economice. Termodinamica a furnizat teoria difuziunii spaţiale (Hägerstrand. 1974). În ce priveşte spaţiul.empirismului geografic. Woodcock. Calitatea axiomelor fizice nu se aplică totdeauna în geografie. exclusiv pornind de la principiile şi teoriile fizicii prezintă de asemenea constrângeri. elaborate de filozofi sau epistemologi sunt tot mai frecvent utilizate în geografie : teoria sistemului general (Bertalanffy. Elaborarea unui spaţiu geografic. conceptul de spaţiu geografic fiind astfel mai complet înţeles.). Dezavantajul acestor teorii formale constă în limbajul matematic extrem de complex. teoria locurilor centrale a lui Christaller (1935). preferând adaptarea celor emise de alte discipline. Rugozitatea (absenţa uniformităţii) spaţiului geografic este o regulă. Avantajul modelelor introduse din fizică este dat de caracterul lor sintetic. Numeroase teorii formale (ansamblu de concepte legate între ele şi aplicabile la diverse domenii ale cunoaşterii). geografia s-a inspirat şi din modelele spaţiale ale fizicii. economia a fost principalul furnizor de modele teoretice : modelul lui von Thünen (1826). curentul cantitativist iniţiat din anii ’50 fiind astăzi dominant în geografie. teoria localizării activităţilor economice a lui Weber (1909) etc. foarte utilă pentru înţelegerea ordinii spaţiale a faptelor geografice. cel puţin ca mijloace didactice. Wilson. Prigogine. elaborarea unui model teoretic al spaţiului geografic este mai mult decât necesară. al rentei funciare (cercurilor concentrice). ori spaţiul geografic este prin excelenţă anizotrop. Cel mai cunoscut model teoretic spaţial este cel gravitaţional (Reilly. Astfel. la orice scară reproducându-se aceleaşi forme. 1981) permite înţelegerea şi explicarea rupturilor funcţionale şi spaţiale a fenomenelor. Caracterul deductiv al matematicii se îmbină armonios cu demersul inductiv sau empiric. forţa de atracţie dintre două mase este continuă şi creşte constant într-un spaţiu izotrop. foarte utilă pentru înţelegerea raporturilor existente între diversele fapte geografice la diverse scări de studiu. teoria bifurcaţiilor. organizate în sisteme şi subsisteme ierarhizate. nu neapărat identice. 1980. prin intermediul celui de-al doilea principiu al său: entropia. teoria structurilor disipative. larg utilizat în explicarea raporturilor din cadrul reţelelor de aşezări. Pentru a completa unele lacune. Utilizarea acestuia stă la baza stabilirii multor legităţi geografice ca şi la cunoaşterea multor particularităţi spaţiale intuite anterior (existenţa unor gradienţi de ex. 8 . 1952). în cazul teoriei gravitaţionale. Geografia a elaborat rareori propriile teorii.

circuitelor şi fluxurilor proprii grupului social în spaţiul pe care îl ia în stăpânire. dar geografia este singura care le utilizează simultan. Bailly. 9 . Teritoriul este rezultatul proiectării reţelelor. pentru care poate fi geografic orice obiect care diferenţiază spaţiul terestru. Aceste demersuri au avut în comun utilizarea matematicii ca mijloc de formalizare şi generalizare dar rămân singulare. pentru a completa cu dimensiunea temporală. Spaţiu şi putere (după A. topologică. încât şi axiomele geografiei nu sunt proprii doar acesteia. care arată modalitatea prin care un grup îşi instituie anumite relaţii cu spaţiul. Analiza aproprierii teritoriului este astfel în centrul oricărei reflecţii geografice : a vorbi de teritoriu înseamnă să deschizi mecanismele aproprierii pentru a preciza consecinţele. Nicolas (1980) a propus trei astfel de axiome : chorologică (studiul locurilor). Acest concept porneşte de la trei noţiuni esenţiale pentru înţelegerea modului în care omul îşi pune amprenta vizibil asupra spaţiului geografic : -identitate (conştiinţa că aici este altfel decât acolo). Dezbaterea în jurul acestui subiect. Construcţia unui model teoretic al spaţiului geografic pe baza axiomelor este imposibilă după unii ca şi matematizarea acestuia dar este utilă în măsura în care permite înţelegerea forţelor care contribuie la fasonarea suprafeţei terestre. Pornind de la aceste axiome. necesară localizării obiectelor geografice. care se referă la modul de incluziune într-un spaţiu dat. rămâne deschisă. 1998) Aceste două noţiuni au fost alăturate relativ recent în geografie. dinamică pe celelalte două. Spaţiul poate fi văzut în această perspectivă atât ca un suport al vieţii şi activităţii umane dar şi un obstacol în calea unor relaţii eficiente. -înrădăcinare. definit ca o porţiune din spaţiul terestru apropriat de către un grup social în scopul satisfacerii necesităţilor vitale. odată cu generalizarea statului modern. Aproprierea unui teritoriu implică procese de dominaţie şi segregare din care rezultă fenomene precum marginalizarea sau excluziunea ce nu mai pot fi excluse din preocupările geografice. de la măsurarea distanţelor şi suprafeţelor (ansamblu de puncte în spaţiu) la care adăuga un ansamblu de atribute simple sau compuse.Elaborarea unui model teoretic al spaţiului geografic nu este acceptată în totalitate dar există cercetători care au propus deja o serie de axiome ale acestuia. stabilirii poziţiei acestora în spaţiu. Beguin (1979) propunea construirea unui spaţiu geomatematic plecând de la un ansamblu de locuri. bazat pe limite precise şi dotat cu instituţii cu o largă reprezentare în teritoriu. cronologică. conchide că nici un obiect nu poate fi considerat exclusiv geografic aşa cum şi metodele nu sunt proprii doar unei ştiinţe. 2. în prezent atenţia fiind concentrată asupra conceptului de teritoriu. -apropriere. Din aceste trei noţiuni rezultă conceptul de comunitate : spaţiul de control social al unui grup.

nimic nefiind mai nesigur decât deţinerea puterii. Astfel. care confunda statul cu puterea sau politicul. Sistemele 10 . -sursa puterii o constituie masele. aceasta însăşi fiind imanentă puterii. agregare şi dispersie. Astfel accentul în problematica puterii nu mai cade asupra fundamentelor acesteia ci asupra funcţionalităţii acesteia (Luhmann. Ca domeniu de interes al factorului politic. Puterea în sine poate fi concepută sub trei forme : valoare care poate fi dobândită. puterea-atribut. stare de abundenţă şi optimism generată în primele decenii postbelice de modernizarea economiei şi depăşirea unor limite umane). domeniu de interes axat mai ales pe comportamentul lui „homo politicus”. Natura fundamentelor puterii este încă un subiect de dezbatere între necesitatea naturală. -acolo unde există putere există şi rezistenţă. sociale etc. autoritatea şi puterea mulţimii. între dominatori şi dominaţi neexistând de fapt o opoziţie binară şi globală. Puterea este mai degrabă un flux. centralizare şi descentralizare etc. Criticile aduse acestei accepţiuni pornesc de la o serie de constatări: -puterea nu poate fi dobândită ci numai exercitată. marginalizarea (deviere de la normele de comportament general acceptate ale societăţii). legitimată de suveranitatea divină sau cu origine mitică şi capacitatea fondată pe competenţele specifice sau pe suveranitatea naţională. influenţa culturală sau politică. stabilitate şi instabilitate. -relaţiile de putere sunt totodată intenţionale şi nesubiective. menţinută sau pierdută în funcţie de jocul a trei factori : influenţa politică. un proces de comunicare inerent în orice relaţie. Ca atribut. degradarea mediului. În ambele cazuri se regăseşte însă ideea de forţă orientată mai degrabă spre menţinerea unui statu-quo decât spre schimbare. Această formă este susţinută mai ales de şcoala americană dar se pare că ideea puterii-atribut este destul de relativă. puterea a generat în geografie curentul geopolitic. 1975). Raporturile dintre spaţiu şi putere au constituit multă vreme preocuparea esenţială şi exclusivă a geografiei politice dar în ultimele decenii nici una dintre ramurile geografiei umane nu le poate exclude în contextul fragmentării proceselor socio-economice sub impactul factorului politic. În acest sens. disfuncţiile mecanismelor sociale. se impune un discurs dual în care se opun concepte ca : echilibru şi dezechilibru. -relaţiile de putere nu sunt exterioare altor relaţii umane (economice. Concepţia relaţională pare cea mai obiectivă pentru că exclude ideea că puterea este un meci cu scor egal (ce câştigă unul pierde celălalt). Statul a fost văzut mult timp drept singura sursă de putere dar mondializarea a scos în evidenţă surse la fel de importante precum puterea economică.Puterea este un raport simetric sau disimetric instaurat între doi agenţi sociali aflaţi în interacţiune. excluziunea. teme precum criza bunăstării (weltfare state. puterea poate fi câştigată. sunt tot mai frecvent în atenţia geografiei. proces relaţional.) ci sunt imanente acestora.

sociale se constituie numai prin intermediul comunicării în urma determinării reciproce a unei multitudini de criterii selective care suprimă incertitudinea în alegerea partenerilor. economic şi ideologic al organizării societăţii. Puterea este văzută acum ca exerciţiu al unei capacităţi inovatoare motiv pentru care se impun două concepte : geometria puterii. care are o funcţie de motivare. sociale sau economice (limbă. Geografia consideră în general că aceste aspecte îi sunt proprii. mărească. supraveghere sau observaţie. Schimbarea codurilor politice este suficientă pentru a modifica organizarea spaţiului. după al doilea război mondial. Întâlnirea dintre spaţiu şi putere este transcalară. Producţia teritorială a spaţiului poate fi astfel interpretată ca o proiecţie a câmpului puterii asupra unui spaţiu dat. decupaj al spaţiului în arii de control. reduce sau anula. impuse de uzanţe sau definite prin lege) fiind o instituţie suplimentară faţă de limbaj. Sursa puterii nu este aşadar unică ci fragmentată şi ubicvistă. Exerciţiul puterii este eficient atunci când criteriul de selecţie adoptat de unul din partenerii sociali coincide cu motivaţia celuilalt. fundamentul politic. acesta a fost 11 .) presupune totdeauna prezenţa unor disimetrii pe care factorii de putere încearcă să le păstreze. Studiul raporturilor dintre spaţiu şi putere în geografie a cunoscut o reînnoire remarcabilă în ultima jumătate de secol. Geografia umană analizează mai ales modul în care societăţile realizează aceste funcţii în perspectivă spaţio-temporală. compatibilă cu resursele sistemului. activităţi etc. temporalitate. Se impun astfel alte două noţiuni: teritorialitate. Din aceasta se degajează două elemente constitutive ale puterii : -energia. O altă perspectivă geografică a raporturilor dintre spaţiu şi putere este cea a rolului militar şi strategic. fie că o considerăm categorie economică sau naturală. Puterea îndeplineşte această funcţie în calitatea sa de cod simbolic (structură semiotică ai cărei semnificanţi şi semnificaţi sunt convenţionale. Distribuţia spaţială a populaţiei şi atributelor sale culturale. formă sau ordine detectată în materie sau în energie. arhitectura socială. fiind perceptibilă pe mai multe scări în acelaşi timp interesând atât la nivel local cât şi macroregional. admise prin contract. ansamblu de relaţii generate de sistemul tridimensional societate-spaţiu-timp în scopul asigurării unei maxime autonomii. a reţelelor şi ierarhiilor pe care le conţine acesta (cazul Europei de Est în perioada de tranziţie). Determinismul geopolitic al lui Ratzel sau Haushofer care a alimentat ideologia nazistă este de domeniul trecutului. după o scurtă perioadă în care era aproape interzis de abordat un astfel de subiect. religie. -informaţia. Societăţile structurează spaţiul într-un mod diferenţiat tocmai pentru că funcţiile puterii (combinaţii de energie şi informaţie) sunt diferite. ritmuri şi durate proprii actorilor sociali. Simbolurile (însemne care asigură legătura mai mult sau mai puţin stabilă dintre două unităţi situate pe acelaşi nivel) îşi asumă în acest caz rolul de mediatori. potenţial care permite deplasarea sau transformarea materiei. elemente decisive în modelarea teritoriului.munca. Tot mai mult se acceptă ca fundament esenţial al puterii .

obiceiurilor şi instituţiilor sale?”. respectiv omul sau locul în calitate de element primordial. consecinţă a unui nou Zeitgeist (spirit al timpului).I din Géographie universelle. 1990) cconform căreia geografia ca ştiinţă se schimbă la fel de mult ca şi „starea lumii” pe care o studiază. constituindu-se într-un ansamblu de teorii. sau. în cel mai bun caz.redescoperit. Această viziune destul de modernă a fost reluată ulterior de mulţi geografi de seamă. de unde îşi îmbogăţeşte aparatul conceptual şi spre care proiectează rezultatele cercetării. însă astfel devine puntea de legătură. metode şi concepte esenţiale unei cunoaşteri obiective a realităţii complexe pe care o construieşte civilizaţia actuală. acesta statuează ca obiect de studiu al geografiei raporturile dintre om şi mediu. un exemplu fiind aserţiunea lui Roger Brunet (vol. 3. Geografia nu are sens în afara referentului spaţial care îi asigură unitatea. cu un interes strict limitat. cealaltă nu este destinată să acopere toate locurile? Iar studiul acesta al locurilor nu este intim legat celui al omului. 1998) se întreba retoric: „…nu este oare geografia sora şi discipola istoriei? Dacă una acoperă secolele. suportul oricărei forme de manifestare a societăţii. indiferent de unghiul din care sînt abordate problemele de interes. citat de André Bailly. Obiectul şi metoda geografiei umane Geografia umană este în esenţă acea faţetă a geografiei care este mai deschisă spre domeniul socio-uman. atentatele de la 11 septembrie 2001 au fost alte două momente care întreţin interesul geografic pentru această sferă. Dispariţia URSS şi a războiului rece iar mai recent. geografia se plasează într-adevăr la periferia domeniului natural şi a celui socio-uman. în contextul crizei petroliere din 1973. respectiv naturalist sau socio-umanist. geografia este deseori ignorată în cercurile academice. 12 . Conrad MalteBrun (1810. concepţie care va conduce la dezvoltarea curentului geografiei regionale. Raporturile dintre geografie şi alte ştiinţe au preocupat de timpuriu geografii. stadiul unei cosmogonii mitice fiind depăşit prin ajungerea la un discurs ordonat. interfaţa între aceste două subsisteme. Ca ştiinţă a explicării localizării fenomenelor şi proceselor în spaţiu. Se instituie astfel dilema centrală a discursului geografic. Problematica evoluţionistă şi empiristă a acestei prime geografii umane s-a îmbogăţit rapid cu lucrări care vizau logica raporturilor dintre organizarea sistemului de aşezări umane şi mediu. este considerată doar un mod de cunoaştere marginal. analizate prin prisma relaţiilor instituite între aceste două componente. fără a pierde legătura cu spaţiul fizic. Cu toate acestea. raţional care nu se mai rezumă la inventarul locurilor şi al toponimelor. ca efect al schimburilor de materie şi informaţie. Inspirat de Friedrich Ratzel (1891). Paul Vidal de la Blache (1922) considera că obiectivul principal al geografiei umane se rezumă la modul în care „specia umană se distribuie pe suprafaţa terestră”.

Rezultă din aceasta următoarele constatări (Bailly. Prima vizează grupurile umane care ocupă şi valorizează spaţiul iar a doua determină rezultatele acţiunii umane. unde?. în sensul unei reprezentări mentale care capătă sens în cadrul unei ideologii şi a unei problematici. socială şi culturală. într-o dinamică ce se înscrie pe linia căutării unui echilibru relativ capabil să asigure o coabitare paşnică între cele două lumi aparent adverse: societatea şi natura. practici şi procese spaţiale prin intermediul unor procese evolutive. -această transpunere. Anthropos. Geografia umană devine astfel o viziune globală care trebuie să analizeze în orice loc şi în orice moment jocul forţelor care guvernează schimbarea continuă a raporturilor dintre om şi mediu (spaţiu). Ultima dintre acestea este considerată pur geografică. pragurile şi discontinuităţile impuse de acţiunea omului asupra suportului fizic. (1974) – La production de l’espace. de exemplu). inspirat din viziunea marxistă a lui Henri Lebvre 1 considera că spaţiul geografic este rezultatul fizic al unei creaţii sociale continue. cf. Ca şi celelalte chestiuni. acestea sînt aplicabile cu anumite nunaţe şi geografiei fizice.dilemă care va genera ample dezbateri („geografia este ştiinţa locurilor şi nu a oamenilor”. Pentru a fi completă. -din această cauză. o imagine a acestor obiecte. Paris 13 . naturală. a fost stabilită cu claritate de Priéto (1975): „faţă de realitatea primordială. Astfel. geografia umană trebuie să răspundă la alte trei chestiuni (Bailly. Henri Isnard (1981). constituită de cunoaşterea însăşi”. H. 1 Lefebvre. presupune eludarea anumitor caracteristici. ce?. V. Numai răspunzând la aceste întrebări fundamentale. Prin efortul de a răspunde acestor interogaţii. cum? şi până unde?. considerate neimportante şi privilegierea altora. producţia economică. derivată. de la Blache. geografia umană se plasează în câmpul disciplinelor socioumane dar se deosebeşte de acestea prin integrarea preocupărilor naturaliste. orice subiect geografic este mediatizat de reflecţia cercetătorilor şi de reprezentările omului. cea istorică. construcţie mentală. practici şi procese. Fiecare studiu geografic este o reprezentare a lumii şi practicilor umane. 1998): -geografia constă în reprezentarea unor obiecte. în urma cărora s-a observat insuficienţa raporturilor om-mediu penrtu definirea obiectului de studiu al geografiei. 1998): de ce?. ideologie şi imagine ca efect al proceselor cognitive şi a subiectivităţii reprezentărilor noastre. Majoritatea geografilor contemporani definesc geografia umana prin trei interogaţii fundamentale: cine?. referindu-se direct la localizarea fenomenelor şi proceselor în spaţiu dar şi la modul de structurare a spaţiului şi la sensul locurilor. Diferenţa dintre ştiinţele naturale şi cele sociale. Geografia este în acelaşi timp. Modul în care geografii au abordat disciplina de-a lungul timpului corespunde unei valorizări evolutive. care formează realitatea materială. Astfel. geografia umană poate clarifica relaţiile care se instituie între grupurile umane în spaţiu precum şi limitele. geografia este o transpunere în spaţiu. există o a doua realitate.

-confruntarea acestor concepte cu altele la fel de pertinente pentru a testa coerenţa reflecţiei. -elaborarea rezultatelor. Ţinînd cont de cele afirmate mai sus se ajunge la problema fundamentală a epistemologiei geografiei. a unui proces sau a unui spaţiu. în funcţie de reprezentările explicitate. modelării şi interpretării practicilor umane înscrise în spaţiu. dialectică. Karl Popper (1973) amintea în „Logica descoperirii ştiinţifice” că orice aserţiune îşi găseşte validitatea numai după ce este supusă unor teste inter-subiective. care face trimitere la propriile noastre ideologii şi la maniera în care acestea sînt structurate”).-cunoaşterea geografică este aşadar aprioric subiectivă. -principiul creaţiei: reprezentarea geografică este realizată pornind de la crearea unei scheme coerente. O societate care creează un mediu de viaţă specific nu o face doar prin raporturile de producţie dar şi prin modul de reprezentare (ideologii. parţiale a unui proces care se desfăşoară în spaţiu. el însuşi fiind membru al acesteia şi reflectând ideologia acesteia apare necesitatea explicitării ideologiilor şi conceptelor cu care geograful explorează cunoaşterea. 1998): -principiul existenţial: geograful este interesat de om în cadrul societăţii. Cunoaşterea geografică se sprijină astfel pe reprezentarea fenomenelor plecând de la concepte. Astfel oricare ar fi metoda geografică (inductivă. În acest sens geografia nu poate fi ştiinţa peisajului ci mai degrabă a semnelor pe care le interpretează (la fel cum harta este un sistem şi nu un teritoriu). Geograful recenzează. şi anume aceea a limitei adevărului geografic. rezultă din cele expuse cinci principii (Bailly. care reflectă ideologia noastră şi modul de structurare specific („reprezentarea constituie o creare a unei scheme pertinente. un model simplificat al lumii sau a unei porţiuni din aceasta. deductivă. -principiul imaginarului: orice propoziţie geografică este o imagine. pornind de la realitatea spaţială. 14 . valori) specifice acesteia. conform căruia spaţiul în sine nu este obiect de studiu. sistemică). -principiul retroacţiunii: reprezentările geografice se nasc din practicile spaţiale şi invers. -alegerea conceptelor necesare fundamentării realităţii geografice abordate. modelizează şi în final explică. doar astfel putând selecta anumite elemente în scopul descrierii. descrie. Ca orice disciplină. geografia. În acest mod. cartografiază. însă parţiale. -principiul reprezentării. geografia este rezultatul unei construcţii umane. creează un câmp de imagini spaţiale. Pentru a încadra geografia umană. la acest nivel intervenind reflecţia geografului care trebuie să decidă între mai multe posibilităţi. realul obiectiv neexistînd decât graţie construcţiei noastre mentale. validitatea rezultatelor trebuie verificată prin explicaţii riguroase care pot fi rezumate astfel: -prezentarea problematicii şi a ipotezelor.

1998). Majoritatea epistemologilor au eludat geografia ca disciplină ştiinţifică. coerenţe şi repetiţii. La acest nivel numai conceptele de teritoriu şi de loc capătă un sens precis. Eric Dardel. asemenea psihologiei şi antropologiei este o ştiinţă de graniţă. chimiei sau matematicii. De altfel. ceea ce nu i-a permis să devină o ştiinţă strict pozitivă asemenea fizicii. definiţiei lapidare a geografiei ca ştiinţă a spaţiului îi este preferabilă definirea ca „studiul organizării spaţiului şi al practicilor care rezultă din aceasta” (Bailly. Geografia este o cunoaştere (reprezentare elaborată de către geografi) a cunoaşterii (a modului în care societăţile şi persoanele îşi transcriu în imagini experienţele din mediu). cu preocupări complexe. Geografia este deci o cunoaştere (reprezentare elaborată de către geografi) a cunoaşterii (modului în care societăţile şi indivizii transpun în imagini experienţele lor spaţiale). al cărui obiect real nu poate fi perceput integral şi deci nu poate fi obiectiv. contradicţiile şi imposibilitatea delimitării precise a unui obiect de studiu geografic. Acest fapt se datorează şi opţiunii geografilor din perioada clasică (înainte de primul război mondial) care preferau explicaţiile eclectice al căror rezultat a fost confuzia. orientare iniţiată după 1950. culturale sau umaniste în aceeaşi măsură cu abordările economice. un cunoscut istoric francez. odată cu deschiderea spre disciplinele socio-umane şi spre demersurile cantitative. conştientă de propria subiectivitate. 1952) spunea că geografia. prin intermediul structurii reprezentărilor. 1998). interesându-se mai mult de cunoaşterea relaţiilor omului cu spaţiul şi cu mediul. Această geografie. geografia deschizându-se abordărilor istorice. pentru a desprinde. generalizarea posibilă a rezultatelor independent de contextul spaţio-temporal sau social. în clasificările lor evitând ştiinţele interdisciplinare. dat fiind amestecul de subiectiv şi de obiectiv din obiectul şi din metoda se de studiu. dovedirea validităţii rezultatelor prin teste de non-falsificare. nu numai pe cele ale oamenilor care raţionează dar şi pe cele ale oamenilor care trăiesc sentimente şi se ataşează locurilor lor de trai. inclusiv geografice (L’homme et la Terre. şi tot de aici geografia se deschide demersurilor istorice. Astfel: „orice geografie este prin urmare fondată pe reprezentări definite drept « creaţii sociale sau individuale ale unor scheme pertinente ale realităţii » care permit să se abordeze nu spaţiul în sine ci sensul spaţiului. Tocmai aici. culturale şi umaniste […] (Bailly. la acest nivel. epistemologia este studiul constituirii cunoştinţelor valabile într-o anumită disciplină. conceptele de « loc » şi de « teritoriu » îşi cîştigă adevăratul lor sens. predicţia unor 15 . într-un anumit context temporal şi cultural. geografia nu poate respecta criteriile neokantiene ale pozitivismului. Geografia umană s-a distanţat de această abordare. analizează în acelaşi timp discursurile şi practicile spaţiale. Din această cauză. 4.Ca urmare. Epistemologia geografiei umane După Jean Piaget (1967). definiţiei geografiei ca « ştiinţă a spaţiului » noi o preferăm pe aceasta: « studiul organizărilor spaţiului şi a practicilor spaţiale rezultante ». respectiv explicitarea totală a procedeelor utilizate în analize.

preocupat de calitatea vieţii. în sesizarea regularităţilor. geografia umană completând-o cu realitatea istorică (socială). Acest cadru implică o revigorare a interesului pentru noţiuni precum peisaj. de democratizarea informaţiei şi de emanciparea individului şi comunităţilor locale. Trecerea de la euforia geografiei cantitative la necesitatea unei abordări calitative s-a impus ca urmare a spiritului timpurilor noastre.evoluţii. 16 . În acest context. de ex. în conformitate cu o anumită viziune asupra lumii şi cu un sistem de referinţă clar explicitat. deci obiectul său nu este un dat aprioric ci un derivat. Situaţia prezentată derivă şi din confuzia foarte frecventă care se face între obiectul de studiu şi metodologia disciplinei. teritoriu şi teritorialitate. geografia a cunoscut o trecere de la viziunea idiografică. identitate. impasul în care se află geografia de multă vreme în încercarea sa de definire a obiectului său de studiu rezistă oricărei tentative de compromis. un mod de a imagina probleme. de a pune întrebări pertinente. conflictul devine foarte dificil de conciliat atunci cînd se discută primordialitatea ordinii naturale sau cea a ordinii sociale a lucrurilor. Dacă vom concepe obiectul de studiu al geografiei ca un sistem de relaţii cu spaţiul. fără o intenţionalitate clară. descriptivă la o viziune nomotetică. patrimoniu (natural sau cultural). Această modificare a statutului său nu a rezolvat însă diviziunea tradiţională dintre geografia fizică şi geografia umană. Înainte de a defini o metodologie (adică a unui mod de organizare a discursului într-un sistem coerent dotat de o intenţionalitate proprie ce poate fi urmărit de la articularea teoretică pînă la conturarea rezultatelor). un produs. comportamente şi trăiri în scopul caracterizării sintetice a realităţii studiate. Dacă ambele discipline se pun de acord în modul de observarea a faptelor geografice.). făcând apel tot mai mult la simboluri. Geografia este tocmai arta redării vizibile a invizibilului prin conceptualizare. Pe parcursul acestor transformări. spre deosebire de cea a conceptelor este adesea echivocă. O analiză mai atentă demonstrează însă faptul că toate ştiinţele contemporane sînt din ce în ce mai compozite iar limitele dintre ele nu mai sînt atât de clare de clare ca în perioada clasică a ştiinţei (limitele dintre fizică şi chimie sau dintre biologie şi chimie. O geografie fără problematică va conduce la un discurs fără structură. Deschiderea amintită s-a tradus şi prin îmbogăţirea tematică însă cu preţul unei anumite faragilizări metodologice. deductivă.). Părerile cele mai juste consideră că geografia fizică are drept obiect realitatea materială a naturii. de obicei metodele fiind considerate drept căile de delimitare a obiectului. Geografia se doreşte a fi astfel o ştiinţă a interpretării lumii. Astfel. rigurozitatea problematicii se impune mai ales pentru că lumea simbolurilor. respectiv cu modul în care oamenii folosesc realitatea materială şi spaţiul. multiculturalism. postmodernism etc. acesta trebuie construit iar în consecinţă dacă aceste relaţii sînt descifrabile. capabilă să conducă la elaborarea teoriilor şi modeleleor generalizante (teoria locurilor centrale de ex. geografia trebuie să-şi stabilească o problematică. În acest sens pare foarte clar că obiectul de studiu al geografiei nu poate fi spaţiul în sine ci relaţiile pe care omul le stabileşte cu acesta. ele nu sînt obligatoriu vizibile. în degajarea relaţiilor dintre fenomene şi în ordonarea acestora.

Teoriile se elaborează printr-un proces de conceptualizare. Coordonate epistemologice în evoluţia geografiei umane 2 „Un espace géographique est une portion définie de la surface terrestre. Des êtres géographiques fondamentaux ont cependant pu être reconnus.Astfel atingem un punct important în epistemologia geografiei: faptele geografice imediat vizibile. pe cât posibil fără subiectivism. 199-230. Pentru aceasta este necesar să ştim cu exactitate ce dorim (problematică implicită) pentru a ne pronunţa asupra justeţei rezultatelor şi a emite astfel teorii. problematica. După cum se observă. Bucureşti. relationnelle de la réalité. 1998) sînt: metafizica. Paradigma geografică actuală este cea a teritorialităţii. Teoria devine prin urmare răspunsul la o problematică. Cele patru elemente epistemologice fundamentale (Bailly. pot fi descrise prin limbaj sau conform unor coduri estetice (descrierea unui romancier de ex. Tout espace géographique a une După articolul Groza. la maille. 2003 2 17 . spre deosebire de empirie. institutionnelle. le quartier. convingeri şi credinţe alimentate de procesul cunoaşterii ştiinţifice pe baza căruia se formează problematica. Metafizica este un termen convenţional care desemnează o vastă arie a cunoaşterii. care este rezultatul relaţiilor dintre om şi spaţiul pe care şi-l apropriază şi în transformă prin amenajări multiple. in Augustin Ioan (ed. pp. Intervin aici ipotezele. fiind un rezervor de impresii. epistemologia este pentru geografie un mod de apărare în faţa oricărei criticiă hiperbolice sau contra oricărui dogmatism conservator. Octavian – Despre geografie şi spaţiu. care necesită în primul rând principii clare. ISBN 973-98624-6-1. confruntată cu faptele reale. le réseau. non sans interférences bien entendu. peisajele de ex. 1978). conviviale. dynamique. Conţinutul logic al unei teorii este format dintr-o înlănţuire de concepte ierarhizate. le champ. Teoreticul şi empiricul interferează pe plan metodologic. Realitatea se cere astfel chestionată şi analizată. systémique. dezvoltată în spiritul necesităţii unei libertăţi absolute a ştiinţei (P. la contrée. 4. care constituie baza unor prelucrări ulterioare în funcţie de o anumită tematică. Aceasta din urmă joacă un rol strategic şi pleacă de la ideea de adevăr.. qui représentent successivement les apréhensions structurale.1.) dar pentru a le descrie ştiinţific trebuie creat un aparat conceptual. en l’état actuel de la science on peut retenir le lieu. Fayerabend. aşa cum procedează de altfel cartografia care pleacă de la spaţiul real şi reconstruieşte schematic porţiuni din spaţiu.) – « Lost in space ». care este prezent în lumea reală dar nu este totdeauna vizibil în toată complexitatea sa. Empiria este subordonată teoriei. constituindu-se într-un ansamblu argumentat de enunţuri capabile să explice deductiv un fapt sesizat prin observaţie sau prin experienţă. mijloace de observaţie şi rigurozitate a operaţiilor. New Europe College. La définition est celle que lui donne celui qui en parle […]. fiind instrumentul prin care aceasta este validată. teoria şi empiria. explicaţii apriorice care stau la baza eşafodajului problematizării. O teorie va fi considerată adevărată doar atunci când nu va putea fi contrazisă prin experienţe.

Prima este cea anglo-saxonă. destinată să studieze răspîndirea populaţiei şi raporturile om-mediu. care deveniseră. după canoanele vremii. se constituiau în puternice modele de urmat pentru geografie. enunţînd principii de clasificare şi construind metodologii coerente. întîmplată în a doua jumătate a secolului al XIX-lea. în care determinismul newtonian şi linearitatea lui Descartes erau literă de lege. nu numai cercetătorul în sine ci şi întreaga societate avea un statut exterior. Acest caracter hibrid. Il n’a pas nécessairement un centre. precum biogeografia ori zoogeografia. Roger Brunet. centrată pe studierea diferenţierilor regionale rezultate din combinările locale ale geosferelor. celle-ci peut être disjointe. sedusă de valenţele practice ale geografiei germane. de paleontologia şi de antropologia culturală. Pînă atunci. Antropogeografia germană (împreună cu geografia politică de factură deterministă inventată şi dezvoltată de acelaşi Friedrich Ratzel) a influenţat crearea a două şcoli care vor structura o parte din universul geografiei. Între 1881 şi 1891. asimilată unei anumite filosofii a naturii. ses limites peuvent être floues. respectiv antropogeografia. 1992 Fericirea şi nefericirea geografiei rezultă din poziţia sa inconfortabilă de ştiinţă de interfaţă. ecologia şi antropologia). anatomiei animalelor. ştiinţele geografice evoluaseră în bloc în cadrul paradigmei naturaliste. prezent în mod implicit începînd cu descrierile antice ale oekumenei.şi zoogeografiei un corespondent social. corespondente la nivel social ale morfologiei plantelor. antropogeografia ratzeliană şi-a construit discursul pe diferenţierile spaţiale ale peisajelor. zoologia. ştiinţe în toată puterea cuvîntului. mărturie stînd nomenclatura subramurilor acesteia. Studiul fenomenului uman fusese într-o oarecare măsură confiscat de către antropologia fizică.étendue. Principiul explicativ al demersului ştiinţific geografic era cel genetic. « éclatée ». savantul german Friedrich Ratzel (1844-1904) reuşeşte să impună ecologiei. care va dezvolta şi impune în a doua parte a secolului al XX-lea o geografie cantitativă seacă şi indigestă însă exactă. propriului obiect al studiului şi respectiv al acţiunii. era factorul principal al apariţiei diferenţierilor organizărilor studiate de antropogeografie. t i m p u l. Proiectul academic ratzelian era acela declarat de a include geografia ştiinţelor naturale. centrată pe sesizarea structurilor spaţiale şi pe 18 . venind dinspre ştiinţele biologice. situată între ştiinţele naturii şi ştiinţele sociale. i-a fost conferit oficial la dificila sa năşire academică. bio. rezultate din modul diferit în care societăţile umane erau influenţate de condiţiile diverselor regiuni naturale. 1986). Bazată pe tradiţia anterioară a geografiei fizice. aproape contemplativ. il ne correspond nécessairement à un système spatial”. evoluţiei speciilor şi etologiei. Ştiinţele naturii vii (botanica. care avea să fie (re)descoperit de ştiinţele dure modern(izat)e abia în a doua jumătate a secolului al XX-lea (Prigogine şi Stengers. Pentru această geografie. în care determinismul şi liniaritatea au avut de altfel cea mai lungă evoluţie.

Spre deosebirea de terna istorie care se structura în jurul unei enumerări de fapte şi de dinastii. precum şi de a reflecta asupra devenirii sale. susţinuse construirea ideologiei naziste. 1931). ideea antropogeografică germană prinde viaţă sub numele de géographie humaine. iniţiase o foarte interesantă osmoză între cele două şcoli. Din această cauză. A doua este cea sovietică. caracterul genetic al demersurilor geografice este în acelaşi timp şi mult mai apropiat de specificul explicaţiilor istorice decît de cel al explicaţiilor naturaliste. mai pline de sens. 1992). într-un carusel nesfîrşit şi steril de speculaţii şi arabescuri intelectuale. Pozitivismul lui Auguste Comte devine la Vidal de la Blache posibilism (la nature propose et l’homme dispose).ameliorarea economică a acestora. prima perfecţionîndu-şi statutul de ştiinţă. metode şi teorii. cît şi cu Vidal de la Blache. fiindu-i refuzată din start chiar şi abordarea deterministă în numele exceselor teoretice germane care. antropogeografia germană a rămas în lumea ex-sovietică şi în periferiile acesteia o disciplină limitată la a descrie morfologii şi la a realiza taxonomii. a doua devenind o caricatură. mai aproape de continuum-ul spaţiu-timp care avea să devină explicit odată cu teza de doctorat a lui Einstein. disputele geografilor cu sociologul Emile Durkheim (1858-1917) sau cu sociologul şi economistul François Simiand (1873-1935) desfăşurîndu-se cu virulenţă în paginile revistelor din epocă (v. Ed. În Franţa. dezvoltînd conceptul de lebensraum (spaţiu vital). Ciornei. antropogeografia germană a devenit de nerecunoscut în această parte a lumii. datorită lui Paul Vidal de la Blache (1845-1918). “Naţionala” S. 19 . Redusă la studiul peisajului (denumită o vreme chiar landschaftologie în URSS) sau la descrierile machiate ale organizărilor administrativ-economice decise de partidele comuniste. extinsă cu mai multă sau mai puţină virulenţă în statele Europei de Est. cu economia şi cu sociologia. În imposibilitate de a se apropia cu adevărat de fenomenele umane. deschisă dezbaterilor de idei şi schimburilor de principii. geografia umană căuta explicaţiile diferenţierilor spaţiale în natura intimă a societăţilor şi a spaţiilor acestora (de la Blache definea geografia ca pe o ştiinţă a oamenilor şi a locurilor). Rezultatul acestui conflict este poziţionarea din ce în ce mai fermă a geografiei umane franceze în cadrul ştiinţelor sociale. aceasta deoarece geografia românească a fost una dintre primele geografii europene cu statut academic iar fondatorul sau. (Terra – introducere în geografie ca ştiinţă.3 Mai evident decît în cazul şcolii germane. însă delestată de determinismul iniţial extrem de rigid. Descrierile geografice deveneau astfel mai suculente. Simion Mehedinţi. care studiase atît cu Ratzel şi Richtofen. geografia umană întră în conflict identitar cu istoria (cu atît mai mult cu cît primii şefi ai catedrelor universitare de geografie erau istorici de formaţie). În mai toate statele comuniste s-a adîncit prăpastia dintre geografia fizică şi cea „economică”. ceea ce deschide larg porţile studiilor regionale complexe. ceea ce nu putea fi suportat de istoricii 3 Cazul geografiei umane româneşti ar fi fost fără doar şi poate analizat în acest text dacă nu ar fi intervenit evenimentele care au condus la instalarea comunismului în ţara noastră. respectiv cercetării diferenţierii şi evoluţiei organizărilor spaţiale în funcţie de specificul cultural al grupurilor umane implicate. Claval. foarte reuşite de altfel în unele cazuri. Bucureşti.

În Statele Unite sinteza germano-franceză a condus la apariţia mai multor şcoli. termenul de geografie socială capătă prin lucrările geografilor anarhişti Elisé Reclus (1982. conform căruia (1939) geografia trebuia să dea întîietate studiilor regionale în care regiunile erau entităţi conceptuale şi nu realităţi date a priori. Mackinder (1861-1947) îmbină abordarea genetică naturalistă de factură germană (determinarea societăţii de către mediul geografic) cu cea genetică istoricistă de factură franceză (modelarea culturală a mediului iniţial). postum) şi Kropotkine (1919) un sens cît se poate de marxist. Sauer (1889-1975). excelent istoric al cotidianului şi al mentalităţilor. cu o evidentă componentă germană. s-a structurat la University of Pennsylvania în jurul lui Richard Hartshorne (1889-1993).. Nu este de mirare faptul că Fernand Braudel. Una dintre ele. interesat de „locurile” istoriei atît la nivel micro cît şi macro. industrializare şi proletarizare şi de apariţie a inegalităţilor sociale şi spaţiale erau mai accentuate decît oriunde în lume.clasici. Universul geografiei ştiinţifice anglofone se va constitui la început ca reflexie al celor două şcoli europene. Acest mod de abordare a facilitat introducerea teoriilor economice spaţiale de origine germană în metodologia geografică. la universitatea californiană Berkeley. cercetător interesat de peisaj (landschaft) în calitate de construcţie culturală – die Kulturlandschaft (1925). Într-un articol din 1904 geograful britanic Halford J. Ambele direcţii de cercetare au beneficiat mai mult sau mai puţin mărturisit de curentul deschis de Ellen C. punînd bazele unui demers geografic original fundamentat pe dimensiunea socio-politică a fenomenelor geografice şi introducînd prin aceasta o viziune funcţionalistă asupra organizărilor spaţiale. 20 . Este clar faptul că un anume Immanuel Kant nu era prea departe. de aici rezultînd un pronunţat caracter funcţionalist al cercetărilor care trebuiau de acum să ia în calcul elementele culturale. Semple (18634 Utilizat în Franţa încă din perioada anilor 1870 în paralel şi cu acelaşi sens ca şi cel de geografie umană. avea să afirme că „l’histoire est une géographie mal enseignée…” (istoria este o geografie prost predată). care încerca să impună ideea unei căi britanice originale de analiză a spaţializării fenomenelor socioeconomice. marca în realitate faptul că geografia socială a Regatului Unit era pe cale să devină pepiniera geografiei marxiste. Termenul de social geography. din motive cît se poate de evidente: fenomenele de urbanizare. şcoala din Midwest. Caracterul hibrid al geografiei de dincolo de Marea Mînecii este sugerat şi de utilizarea denumirii de social geography (termen francez de altfel). sens accentuat în Marea Britanie interbelică de grupul de geografi structurat în jurul lui David Stamp (1947). A doua şcoală s-a cristalizat în vestul continentului. din ce în ce mai originale şi mai îndepărtate de geografia europeană. sociale şi politice care concurau la constituirea şi funcţionarea regiunilor.4 mai frecvent pînă în anii 1950 decît cel de human geography. avîndu-l ca promotor pe Carl O.

abundînd de informaţie încă imposibil de sistematizat. posibilitatea generalizării rezultatelor independent de condiţiile de timp. articol simptomatic pentru starea de lucruri din geografia epocii (Schaefer. În ciuda diferenţelor dintre antropogeografia germană şi geografia umană franceză. fizica 5 Cf. care favoriza praxisul în faţa oricărei dispute teoretice sterile. Raffestin şi Lévy (1998) principiile neokantiene ale studierii realităţii sînt: „explicitarea totală a procedurilor de analiză. în a doua jumătate a secolului al XX. Singura concluzie ştiinţifică fundamentală permisă de această colecţie monumentală de studii şi cercetări monografice era aceea a eterogenităţii evidente a spaţiului geografic – termen/sintagmă/concept care avea să apară abia după 1970 – şi a caracterului singular al obiectelor analizate. de-abia după 1970. precum reiese explicit din lucrarea sa din 1903 American History and Its Geographic Conditions. rezultatele erau invariabil aceleaşi: serii lungi de monografii la scară mai mare sau mai mică. Trebuie să fi fost sfîşietoare dilema de factură existenţialistă a geografilor americani care se vedeau brusc puşi în faţa unui nod gordian realizat de originile kantiene ale ştiinţei pe care o promovau şi exigenţele pragmatice … neokantiene5 ale puterilor publice sau private cărora le repugnau să finanţeze cercetări asupra unor realităţi prezente doar în mintea unor cercetători. Dorinţa de normă va abate o vreme geografia de la ceea ce. erau reflectarea unei schimbări profunde de paradigmă care începuse să afecteze întreaga lume ştiinţifică. În 1953 apare în Statele Unite articolul unei german refugiat din faţa nazismului. prin care autorul demonstrează necesitatea de a construi o geografie nomotetică. avea să se plieze într-o primă etapă conform cerinţelor acestora din urmă. posibilitatea de predicţie asupra rezultatelor” (p. situate şi studiate de multă vreme la scările mezospaţiale ale realităţii.lea. pe baza lucrărilor lui Ratzel. încă oficioase. studiind organizări excepţionale (unice). care aveau să fie descoperită cu multă uimire de ştiinţele „paradigmogenetice” precum termodinamica sau fizica fluidelor. deoarece. Critica. 1953). 27). Geografia cantitativă. proba validităţii rezultatelor prin non-falsifiere. conformă cu pozitivismul logic al Şcolii de la Viena. Pe de o parte. 21 . evidente la scară locală ori regională. a promovat o abordare deterministă a influenţei mediului asupra societăţilor umane. „inventată” în Statele Unite. se dovedea incapabilă să „producă” legi şi axiome care să încadreze obiectul studiat. directă sau indirectă. Caracterul idiografic (descriptiv) al geografiei părea să o îndepărteze din ce în ce mai mult de statutul de ştiinţă. aptă să se apere în competiţia cu celelalte ştiinţe sociale. ori aşa ceva nu putea fi tolerat într-o paradigmă în care norma şi măsura se situau în inima faptului ştiinţific. Reacţia oficială a lui Schaefer şi dinamicile firave.1932) la Chicago care. ale unui alt tip de geografie care se înfiripau în Statele Unite şi Scandinavia. adresată acestui tip de geografie umană a venit tot din lumea germană. Schaefer. Frank K. ori chiar matematica şi astronomia. spaţiu şi societate. multi sau trans-scalare. se va dovedi punctul său forte: obişnuinţa de a jongla cu realităţi proteiforme.

„Strierea” modernă a spaţiului – fie el terestru sau marin – prin cartografierea şi închingarea sa prin numere corespondente latitudinilor ori longitudinilor (ceea ce Yves Lacoste. era înlocuit din ce în ce mai mult cu cel realizat de stat şi marea întreprindere – capitalistă sau „socialistă”. În opinia noastră explicaţia rezidă în faptul că teoriile economice liberale îşi dezvoltaseră de timpuriu un support spaţial. de factură enciclopedistă. ale cărui acţiuni se numărau însă extrem de banal. În cadrul explicaţiilor genetice ale diferenţierilor regionale sesizate de geografi. instrumentul său principal în realizarea acestor acţiuni fiind întreprinderea. 1986). fie ea germană sau franceză. În perioada acelor the golden sixties. dintre stat şi biserică. era de fapt o striere a spaţiului politic. Politica nu mai avea nevoie de instrumente de stăpînire şi de administrare a timpului. în La géographie. ultimele se impun efectiv sau cel puţin conduc spre modernizarea primelor. sociale sau culturale. iar pe de altă parte războaiele şi crizele economice succesive arătaseră şubrezimea construcţiilor economice. numea etapa geografiei ofiţerilor). După al doilea război mondial. relaţiile de autoritate încadrau omul sau societatea şi nu relaţiile acestora cu mediul geografic şi încă şi mai puţin spaţiul. 1976. statul devine direct interesat de amenajarea spaţiului şi de organizarea teritoriului. întîmplată între secolele al XV-lea şi al XIX-lea. în voturi. generate (sau suportate) de grupuri sociale libere în cadrul spaţiului geografic cu care avea de a face. i se substituise). sociale şi politice care funcţionaseră între graniţele rigide ale statelor şi imperiilor moderne. Renaşterea se disipa încet-încet în fumul furnalelor iar tandemul simbiotic ori antagonic. şi 22 . Amenajarea spaţiului şi organizarea teritoriului permite statului să devină agentul bunăstării generale (Welfare State). cu care să realizeze sau să dea iluzia că încercă să realizeze echitatea spaţială. naturale. nici măcar social. studia relaţiile fireşti. prin urmare. incapabilă să se constituie în suport pentru proiectele de amenajare teritorială. de altfel. ça sert d’abord à faire la guerre. în vreme ce teoria marxistă era prin excelenţă a-spaţială sau mai degrabă adimensională şi. Acest stat avea nevoie de instrumente operaţionale. practicată de cercetători care se situau în afara realităţii pe care o studiau (Prigogine şi Stengers. chiar dacă multă vreme neutilizat. după tatonări între politicile de stînga şi cele de dreapta. Ştiinţa clasică. ba chiar creator al unei mitologii moderne cu iz divin (l’Etat-Providence). ci a spaţiului. de la caz la caz. odată cu generalizarea democraţiei şi cu democratizarea formaţiei şi informaţiei.newtoniană se prăbuşise odată cu apariţia fizicii/mecanicii cuantice (accident fericit care înlocuise norma cu relativismul acesteia). nu mai răspundea unei comenzi sociale centrată pe ordonarea practică a fenomenelor teritoriale. Geografia umană clasică. Nu credem că superioritatea sau inferioritatea conceptuală a uneia sau alteia dintre cele două grupe de ideologii au stat la baza acestui fenomen. impregnată de filosofie naturalistă şi de conceptualizare de dragul conceptualizării. Aceasta pentru simplul fapt că dezvoltarea economică o luase cu mult înaintea progresului uman (căruia. fie ele economice.

sisteme de locuri de locuit. astăzi din cauza premultului de informaţie. Spaţiul modern era la fel de fragmentat ca şi cel postmodern. lojele şi chiar stalurile şi fotoliile post-modernismului. Spaţiul era banalitatea a cărui apariţie într-un discurs geografic ar fi părut puerilă. marxismul se va desfăşura la scara unuia singur: cel al locurilor urban-industriale. apare şi se dezvoltă în acest cadru implicit. cu toate rupturile. Geografia colonială franceză. Pentru geografi acest spaţiu era un ansamblu de locuri disjuncte pentru care liantul puterii nu putea crea continuitate: continuitatea administraţiei. Iată explicaţia faptului că social geography apare în acelaşi spaţiu care a generat 6 Spunem aceasta deoarece în cercetările postmoderniste de factură epistemologică ce încearcă să definească construirea modernă a spaţiului (sau construirea spaţiului modern) este sesizabilă o extrapolare a mediului actual (informaţie instantanee şi ubicuă. ale puterii. nu reprezenta altceva decît o impunere a unui cod de putere construit de elitele politico-militare europene asupra unor spaţii vag cunoscute nu numai de europeni ci şi de indienii-indigenii-aborigenii-suboamenii proaspăt „descoperiţi”. la diferite scări temporale. belgiană. Spaţiul cartografiat de europeni nu era „decupat” în felii omogene şi continue decît pentru strategii militari şi pentru eminenţele cenuşii ale cancelariilor imperiale. Sau. spaţializat de practici efective mai mult sau mai puţin teoretizate. Spaţiul era cotidianul individual măsurat în bani. sisteme de locuri ale producţiei. Din multitudinea de sisteme de locuri. sisteme de locuri industriale/urbane. aşa cum este văzută ea din balcoanele. Atît de cotidian şi atît de banal încît chiar şi pentru ştiinţele economice – cu (foarte) mici excepţii – nici nu se punea problema de a-i da vreo importanţă în calculul efectiv al indicilor şi indicatorilor specifici. marxismul este obligat de la bun început să funcţioneze ca o teorie parţială şi specifică.nu al celui fizic. aceste sisteme se întrepătrundeau în gîndire şi discurs. de unde reprezentare globală a spaţiului) asupra societăţilor unei modernităţi în care doar o infimă parte a indivizilor aveau acces la informaţie alohtonă şi încă şi mai puţini călătoreau la mai departe de 50 de kilometri de acasă. a „spaţiului” era mereu contrazisă de luni de zile (de luni de mile – nautical miles) necesare corăbiilor şi mai târziu steamer-elor pentru a realiza bucla plecare-ajungere. 23 . franceză sau olandeză demonstrează cu prisosinţă acest lucru. în care societăţile se repartizau în spaţiu în funcţie de ritmul impus de pasul cailor iar furnalele în funcţie de mersul boilor înjugaţi la carele cu minereu. socială înainte de a fi pe de-a întregul economică. timp sau efort. britanică. pentru anacroniştii6 post-modernismului exhaustiv. creînd în schimb imaginea complexităţii spaţiului umanizat. Atunci din cauza preapuţinului. În plus. Aceeaşi constelaţie de locuri se regăsea în studiile locale. Spaţiul – inexistent încă în calitatea sa de concept – era prezent însă în urzeala construcţiilor ştiinţifice. ale plăcerii. făceau explicaţia stufoasă şi laborioasă. Teoria marxistă. Sisteme de locuri agricole/rurale. Această practică modernă a „spaţiului”. acesta era obiectul studiat de geografii „modernităţii”. redusă la spaţiul urban şi proletarizat. La diferite scări spaţiale. cu mangal sau cu cărbuni de pămînt. inechităţile şi decalajele sale spaţiale. atît pe verticală cît şi pe orizontală. a codului de autoritate. mai tîrziu.

Marxismul nu avea de ce să se intereseze de spaţiu în adevăratul sens al cuvîntului. trebuia inventată o teorie spaţială. Invers accepţiunii milenare. imediat. the Pioneer Frange). dar asupra căruia se poate proiecta un anumit cod al propriei autorităţi (Indian Territory. ţară. care au îmbrăţişat imediat termenul de teritoriu. întîmplări. după cum am arătat mai sus. Oraşul trebuia în final să compună locurile naţiunii iar statele naţionale trebuiau în final să compună locurile lumii. Conceptul de spaţiu. teritoriu însemna un spaţiu incomplet integrat şi controlat. în care teritoriul era un spaţiu (o întindere) legitim apropriat(ă) şi profund integrat(ă) proprietarului. destinate să dispară sau să fie transformate. Locurile limbii erau ocupate de cuvinte precum loc. pe fiecare pagină a cărţii sale ar fi apărut cuvîntul „teritoriu”. spre mijlocul anilor 1960 a apărut ca din neant termenul de spaţiu şi. cel de teritoriu. „Centru” şi „periferie” au apărut drept inovaţii absolute. Acelaşi lucru în esenţă dar la scări spaţiale opuse. Tot ceea ce se întîmpla la celelalte scări spaţiale (spaţii rurale. Una dintre cele mai coerente teorii „spaţiale” de sorginte marxistă. de cea de administraţie-administrare.revoluţia industrială. fiind constrînsă să se limiteze la două capete ale ierarhiei scărilor de studiu geografic: sistemul urban şi sistemul mondial. ţàrină. impunea ca ele să fie luate în consideraţie şi să fie amenajate. Accepţiunea americană. va fi incapabilă să atingă nivelele mezospaţiale de analiză. stat. Pentru marxismul anilor 1900-1960 era deja tîrziu să inventeze un vocabular spaţial. latine. regiuni infranaţionale. venind dinspre etologia şi ecologia umană a Şcolii de la Chicago. De unde acest succes al conceptului în geografia radicală? Dintr-o ambiguitate fundamentală. Pentru americani. reflectare a atitudinilor comportamentale naturale în condiţiile liberalismului. regiune. organizate. Oraşe şi State. primii care au creat o ştiinţă a administrării spaţiului. respectiv regional policy. incomplet construit. Pentru geografii şi economiştii germani numiţi astăzi „spaţiali” totul se reducea la ort (loc) iar pentru americani space era sinonim cu distanţă sau cel mult cu întindere. Dar faptele mezospaţiale existau iar mersul istoriei. cea a centrului şi periferiei. sînt probe incontestabile. a ajuns relativ repede un cuvînt insuportabil pentru teoreticienii şi practicienii marxişti. reminiscenţe. încă mai mult. în fapt sosii ale termenilor de „metropolă” şi „colonie”. uniuni de state) erau accidente. „Spaţiu” nu fusese încă inventat cu adevărat. Dacă Henri Lefebvre (1974) ar mai fi întîrziat cu încă cinci ani publicarea teoriei sale asupra spaţiului construit. Apoi. Terroir (ogor) sau ţară şi. North-West Territory). cu rădăcini obscure. Trebuia inventat un limbaj spaţial. de cea de autoritate acceptată de cei care legitimaseră şi delegaseră administrarea în detrimentul celor din 24 . strict administrativă. înlocuindu-l din capul locului cu două derivate: spaţiul social (mai exact spaţiul de clasă) şi spaţiul economic (ce se reducea în ultimă instanţă la aceeaşi distanţă socială). era legată de ideea de frontieră mobilă (the Frontier. Această tară avea să marcheze profund gîndirea „spaţială” marxistă.

element inexistent în procesul efectiv al fondării – şi prin urmare în mitului fondării federaţiei americane. marxistă. care ţinteau eficienţa/echitatea socială. Din acest antagonism al atitudinilor ideologice izvorăsc majoritatea ambiguităţilor care afectează în prezent discursul – postmodern sau nu – despre spaţiu şi spaţialitate ori despre teritoriu şi teritorialitate. „geografie umană” sau. în 1934. este o creaţie a politicilor şi atitudinilor liberale. territorium-ul oferea mulţimea locurilor specifice respectivului cadru. Sensul latin implica înrădăcinare. ca să fie împăcată şi capra şi varza. cînd geografia tradiţională fabrica pe bandă rulantă studii monografice asupra regiunilor sau landschaft-urilor. sînt quasi-absente. să facă loc celor care împingeau inexorabil frontiera. Primul organism destinat amenajării teritoriului. În the Space erau localizaţi proprietarii „legitimi”. şi în Occident. mai mult. evident dacă nu este vorba de „organizarea spaţiului şi amenajarea teritoriului” sau dacă nu apare în sintagma „spaţiu geografic”.7 În secolul al XIX-lea şi în prima jumătate a secolului al XX-lea. În spaţiul american. distribuire şi consumare a bunurilor şi serviciilor. individuale sau comunitare. mai pragmatice. un an mai tîrziu. în 1933. dar capătă accente stridente în tranziţia estului. în the Territory erau localizaţi cei care aveau. Tennessee Valley Authority a luat fiinţă în SUA. embrionare încă. construit – este mai degrabă o creaţie a celor de nuanţă radicală. Lăsăm deoparte imprecizia inerentă utilizării acestor termeni de către cercetătorii ştiinţelor sociale din jumătatea estică a Europei. au apărut în Marea Britanie Regional Development Councils. oferea constelaţiile de locuri pe care geografia clasică le studiase şi le răpise – în contumacie – marxismului. derivatele cuvîntului „spaţiu”. ceva care să confere tridimensionalitate acestui spaţiu: relaţiile piramidale de autoritate. pe cît posibil de ramură (?!). recunoaştere legitimă a proprietăţii de către vecini. Ambele accepţiuni aveau aerul de a conţine ceva spaţial şi. frontieră rigidă.territory. sau mai degrabă o explicitare a acestuia în discursul ştiinţific. într-un fel sau altul. precum şi construcţiile lexicale pe care acest termen le-a creat pe alte meridiane. 7 25 . The territory oferea un cadru administrativ omogenizant. Iată deci că dorinţa lui Schaefer de construire a unei geografii nomotetice însemna de fapt o descoperire a spaţiului. aşa cum este înţeles astăzi. Fenomenul este evident. care aveau aceeaşi menire. afectivitatere. fenomen care începuse deja într-un fel sau altul în cadrul societăţilor anglo-saxone. Ne referim cu precădere la geografia umană românească în care se mai poartă discuţii dacă ar trebui să se zică „geografie economică”. în vreme ce teritoriul – ca spaţiu produs. ce beneficiază de cîteva zeci de definiţii. Spaţiul. the frontier a fost şi rămâne un concept mult mai puternic decît cel de boundary sau de border. „geografie economică şi umană”… În literatura geografică românească. încercau să descopere regularităţi ale comportamentelor spaţiale ale actorilor implicaţi în activităţile de fabricare. ştiinţele economice. Geografia marxistă se născuse cu adevărat. care urmăreau eficienţa economică. bineînţeles. care înseamnă limită inflexibilă.

Preluat de economistul spaţial – bineînţeles tot german – August Lösch.Modelul christallerian al locurilor centrale (a) are la bază cîteva principii generale: 1) serviciile banale (de proximitate) sunt prezente la toate nivelurile ierarhice ale aşezărilor umane deoarece nu au nevoie de o clientelă numeroasă ci de una care se aprovizionează frecvent. din această cauză ele au tendinţa de a se concentra într-un număr din ce în ce mai restrîns de locuri. Lectura „postmodernă” a acestui tip de organizare spaţială este bazată pe diminuarea pînă la dispariţie a controlului sau influenţei asupra „ariei de polarizare” şi realizarea de contacte directe între centre cu aceleaşi interese (b: hubs and spokes – butuce şi spiţe). 3) geometria modelului trebuie să respecte principiul echităţii spaţiale (minimizarea deplasărilor în interiorul figurii geometrice. modelul 26 . 1 . geograful german Walter Christaller. 2) organizarea spaţiului se efectuează în funcţie de principiul minimului efort (clientul se deplasează în aşa fel încît să îşi minimizeze la maximum timpul. din acest punct de vedere cea mai „democratică” figură este cercul) şi în acelaşî timp să asigure acoperirea integrală a spaţiului. banii şi efortul) şi de principiul satisfacţiei maxime a actorilor implicaţi (repartiţia spaţială a serviciilor se ajustează pentru obţinerea profitului maxim în condiţiile de asigurare a minimizării eforturilor clientelei). hexagonul este figura de compromis între cele două exigenţe. În 1933. 1). cu atît clientela lor este mai difuză în spaţiu iar aria de recrutare a acesteia este mai întinsă.Fig. localizare dictată de diminuarea profitului în funcţie de distanţa dintre producător şi consumator. inducînd tendinţele de ierarhizare cantitativă şi calitativă în sistemul de aşezări. cu cît serviciile sunt mai specializate. În 1826 Johann Heinrich von Thünen realizează un model concentric de localizare a culturilor agricole în jurul unei pieţe. 1982) construieşte un model geometric de localizare şi de ierarhizare spaţială a sistemului de aşezări umane în funcţie de nivelul serviciilor pe care o localitate le poate atrage şi dezvolta (fig. plecînd probabil de la o încercare din 1841 a geografului francez Jean Reynaud (Robic. În 1909 economistul german Alfred Weber publică rezultatele cercetărilor sale asupra localizării industriei sub forma unui model de localizare în care amplasarea în spaţiu a uzinelor depinde de minimizarea costurilor de transport.

Peter Gould (1968) o botează cu un nume care avea să îi rămînă lipit ca o etichetă de marcă: the new geography. va instituţionaliza geografia cantitativă. Indirect – şi incomplet am putea spune – deoarece spaţiul este văzut doar ca distanţă care acţionează asupra organizărilor spaţiale. Între 1953 şi 1960. geografia căpătînd valenţe nomotetice. fenomenul fiind facilitat de activitatea unor autodidacţi autohtoni precum Peter Haggett. Interesul imediat al acestor modele.christallerian a condus la o teorie complexă a organizărilor regionale şi a făcut carieră în geografie după 1950. între 1958 şi 1962. 1953. existenţa structurilor spaţiale. Chiar şi în aceste condiţii. i se erijează în epistemolog. Visul lui Schaëfer se transformă astfel în realitate. prin măsurători şi calcule. 1998). 1998) cucereşte în cîţiva ani Statele Unite şi Canada. în Polonia. tocmai atunci cînd lumea ştiinţifică era pe cale să demonstreze invaliditatea ştiinţei clasice ahtiată după ordine şi regularitate. URSS. geografia cantitativă era o realitate în întreaga Europă Occidentală. introducerea metodelor de cuantificare a fenomenelor cu desfăşurare spaţială înseamnă o adevărată revoluţie în geografie. Din pricina dificultăţilor insurmontabile de integrare a tuturor variabilelor economice cu expresie spaţială în cadrul unui model unic. Noua geografie permite pentru prima oară modelizarea fenomenelor umane în condiţii de laborator. stăpîne în paradigma newtoniană şi chiar în cea ensteiniană. statistică şi matematică. Edward Ulmann (1912-1975) reuşeşte crearea unui grup de cercetători care. pentru cîteva decenii. iar David Harvey. promotorul de mai tîrziu al „postmodernizării” geografiei. Posibilitatea studierii interacţiunii spaţiale nu mai rezumă spaţiul doar la distanţă. Pînă în 1970. Scopul acestei discipline. iniţiate în economia spaţială sau în geografie. face acelaşi lucru cu Marea Britanie şi cu Scandinavia. este acela că ele introduceau indirect spaţiul în cadrul analizelor. înlăturînd astfel una din sursele majore de critică făcută geografiei de către ştiinţele experimentale. Japonia şi America Latină. şi geografii şi economiştii au abandonat destul de repede. Robert Chorley şi Torsten Hägerstrandt. la Universitatea din Seattle. văzută de mulţi geografi drept o anexă metodologică a geografiei. apoi. bazat pe „paradigma unei geografii care analizează efectele distanţei asupra ordinii spaţiale” (Claval. 1980). calînd-o între dogmele pozitivismului logic (Claval. noua geografie. coroborate cu metodele statistice şi cu evoluţia rapidă a maşinilor de calcul permite efectuarea şi 27 . această cale. normalizate prin intermediul legilor statisticii. plecînd de la o definiţie sumară prin care geografia este considerată o ştiinţă a interacţiunilor spaţiale (Ulmann. Valul cantitativist. este acela de a sesiza. Boyce. Modelele matematice şi fizice. fie metodologice din fizică. Geografia cantitativă îşi caută legitimitatea în modelele spaţiale ale economiei şi geografiei germane clasice şi se îmbogăţeşte prin împrumuturi fie teoretice din ştiinţele economice.

deci să interacţioneze cu locuri aflate dincolo de o anumită distanţă. dacă D=p(dij) este probabilitatea de interacţiune (adică proporţia persoanelor susceptibile să se deplaseze pe distanţa dij). (Groza. Deoarece probabilitatea ca locuitorii unui loc să intre în relaţie cu acel loc este de 1 (sau de 100%) şi descreşte cu cît interacţiunea cu alte locuri necesită străbaterea unor distanţe din ce în ce mai mari. Modelul este construit plecîndu-se de la două ipoteze fundamentale: a) pentru diferite agregate de populaţie localizate în unităţile j este posibil să se definească un comportament mediu exprimînd proporţia locuitorilor capabili să intre în relaţie cu un anumit loc i. F(dij) este funcţia de distanţă utilizată. Deoarece funcţia F(dij) poate fi calibrată.9 cum este cazul altor state europene cu sisteme performante de transport al persoanelor). iar mj este masa localizată în oricare altă unitate j. 2000) Ipotezele iniţiale ale modelului se referă pe de o parte la probabilitatea ca un licean să se dirijeze către cel mai apropiat centru universitar (ipoteză conform căreia probabilitatea se reduce la 50 % la 75 de km de domiciliul elevului).Potenţialul de interacţiune al elevilor de liceu cu centrele universitare din România Modelul utilizat are forma t +1 t i n P = ∑ F (d ij )m j . deoarece sînt extrem de puţine şanse ca bebeluşii sau pensionarii să fie interesaţi de un loc în amfiteatre. iar pe de o parte la calitatea sistemului de transport românesc şi la posibilităţile economice ale populaţiei (modelul a fost calibrat cu un coeficient de frînare datorat distanţei egal cu –2.apoi testarea unor ipoteze făcute asupra populaţiilor intrate în interacţiune şi creatoare de spaţii sau mai degrabă de comportamente spaţiale Fig. estimînd numărul de persoane susceptibile să se deplaseze. Astfel. b) probabilitatea ca această proporţie din locuitorii unităţilor j să interacţioneze cu locul i nu depinde decît de distanţa care îi separă de locul i (procesul este deci considerat a avea loc în afara oricărei concurenţe spaţiale). în text. potenţialul astfel definit este o măsură macrogeografică a comportamentului mediu al unei populaţii. şi dacă mj este efectivul de populaţie al unei unităţi j oarecare. modelul poate fi scris după cum urmează: Pi = ∑ m j * p(d ij ) sau Pi = ∑ m j * D .. descriind probabilitatea cu care un anumit procentaj din populaţia acestor unităţi poate veni în contact (poate interacţiona) într-un interval oarecare [t. şi nu cu –1. unde Pi este potenţialul masei considerată a fi localizată în j =1 unitatea i.8 sau 1. caz valabil şi pentru masele aflate în i şi j. Dacă Pi este potenţialul locului i. Studii empirice efectuate în ultimii ani demonstrează satisfăcător valabilitatea datelor teoretice obţinute cu acest model. ar fi lipsit de sens să punem în relaţie populaţia totală cu centrele universitare.. Modelul permite o aproximare a comportamentului spaţial al unei populaţii oarecare situată în unităţile j. Funcţiile utilizate de model vor fi discutate ceva mai tîrziu. este cel mai comod să se ia în calcul o funcţie de distanţă f(D)=p(dij) continuă şi descrescătoare de la 1 la 0 cînd dij variază de la 0 la infinit. dacă dij este distanţa între locurile i şi j. Este evident că aceste funcţii trebuie alese în funcţie de anumite ipoteze de lucru. t+1] cu unitatea i. 28 . 2 . j =1 j =1 n n Etapa următoare consistă în a găsi o funcţie care să poată descrie cel mai bine interacţiunea spaţială.

de percepere şi de concepere a spaţiului cotidian. precum Harvey au promovat într-o primă fază noua direcţie de cercetare asupra spaţiului. Aceeaşi tehnică şi acelaşi model poate fi aplicat pentru simularea unui oraş care urmăreşte eficientizarea structurilor sale morfologice sau.2 este prezentată imaginea grafică a aplicării unui model probabilist de interacţiune spaţială asupra interacţiunii probabile dintre numărul de locuri în toate instituţiile de învăţămînt superior şi numărul de elevi în liceele din România. cea a invariabilităţii formei lor la toate scările lor de organizare. Ele evoluează conform principiilor eficienţei. oraşele. teoria sa oferă o abordare seducătoare a unui anumit tip de structuri spaţiale proprii unui spaţiu construit de societate în urma acţiunilor de practicare. Cu dimensiuni fracţionare care pot „măsura” norii.. deoarece comportamentul spaţial al fiinţelor umane nu este strict raţional. comportamentele economice sau fiziologice cu desfăşurare în spaţiu. în noua geografie spaţiul devine mişcare iar mişcarea presupune incertitudine. teoretice. fluxuri) care încadrează la rîndul lor suprafeţe (arii polarizate. Pe baza unei critici a eficienţei economice pure. care au terorizat matematicienii începînd cu a doua jumătate a secolului al XIX-lea deoarece nu aveau nici una din proprietăţile oficial recunoscute. sunt permanentă sursă de inegalitate. cîmpuri de forţă). administrate. prin aceasta. Publicată în anii ’70 (Lefebvre. Figuri artificiale. sociologul francez Henri Lefebvre începe prin anii ’60 construcţia unui eşafodaj teoretic menit să conducă la o teorie socială a spaţiului. Iată două caracteristici care nu concordau cu viziunile marxiste asupra socialului. Aceste structuri spaţiale nu sînt însă realităţi imuabile şi constituite o dată pentru totdeauna. 1974). fractalii prezintă o trăsătură esenţială. pe care Marx îl lăsase precaut la o parte. Nu este greu de înţeles de ce structuraliştii sau geografii de orientare marxistă. Toate acestea pot fi măsurate şi prin urmare controlate. poli) integrate în reţele (materiale. Mărirea unei porţiuni a imaginii reproduce imaginea întregului. 29 . ca fiind principiile elementare ale formelor din natură. pentru agregarea/dezagregarea cotidiană a comportamentelor spaţiale ale indivizilor unei comunităţi. În fig. precum cel al depersonalizatului homo oeconomicus care este forţat să susţină şi să justifice majoritatea teoriilor economice. în anii ’70. fie aceasta spaţială sau economică şi. de ce nu. imateriale. Asemenea aplicaţii conduc spre găsirea şi analiza invariantului spaţial: structurile spaţiale văzute ca diverse combinaţii topologice de puncte (centre. Mandelbrot. fractalii au fost „descoperiţi” şi prezentaţi de B. cercetătorii marxişti au construit o teorie a teritoriului. În plus. reţelele de transport. Lipsiţi de o teorie a spaţiului. în termeni de coduri de putere aplicate unor suprafeţe apropriate. Imaginea de mai sus este o simulare fractală (cu softul FractVision©) a bronhiilor umane. ajustate.

Fractalii sau invariantul scalar. 3 . geografia culturală). geografia radicală. nelegat de realitate decît prin intermediul subiectivităţii cercetătorului. sociologie şi chiar din economie. redus la stadiul de concept. Aceste tipuri de spaţii sînt inoperante fără aportul geografiei cantitative. care a reuşit să 30 . etnogeografia.Fig. situaţie asemănătoare cu cea din filosofie. Ca şi în multele curente geografice care au înflorit după 1970 (behaviorismulumanismul. spaţiul lefebvrian continua să fie a-dimensional.

au propulsat-o printre ştiinţele din primele rînduri ale noii paradigme. Evoluţia geografiei: de la ansamblu de cunoştinţe la ştiinţă « Nu există geografie. cît şi a individului sau a populaţiei analizate. spaţiile fizice. Poate că un comportament asemănător îl au în prezent ştiinţele sociale: cu identităţi ştiinţifice neclare. ca de obicei. Spaţiul ca măsură. Prin forţa lucrurilor. Schimbarea de paradigmă – aş putea spune chiar criza – survenită în cadrul „ştiinţelor dure” precum fizica. unde descriu cantitativ comportamentul haotic şi spaţiile de fază ale atractorilor stranii (les attracteurs étranges). descoperind existenţa invariantului spaţial. aşa cum fac deja în fizică. la toate scările spaţiale. matematica şi astronomia anilor ’70. structuri disipative). să sintetizeze într-o singură metaforă. Geografia calitativă a pus de foarte devreme slujitorilor săi problema existenţei complexităţii şi a imposibilităţii măsurării acesteia altfel decît prin utilizarea metaforei.impună multidimensionalitatea spaţiului şi a creat premisele introducerii în modele atît a subiectivităţii cercetătorului. Robert Clozier Civilizaţia europeană actuală s-a constituit pe fundamentele culturale moştenite de la antichitatea greco-romană. cînd acestea şi-au făcut mea culpa recunoscînd inexistenţa preciziei măsurătorilor. combinată cu forţa geografiei cantitative. de structurile complexităţii. Mai mult. în urma ştiinţelor avangardiste. 5. 3) soluţia finală? Probabil că răspunsul la această întrebare va fi dat cîndva şi poate că va fi negativ. există doar geografi ». ei pot măsura haosul. Geografia cantitativă a reuşit să se apropie. Geografia actuală încearcă o sinteză a celor două căi. chiar dacă într-un mod rigid. Sinteza ar însemna – poate – descoperirea şi mai ales utilizarea în discurs şi metodă a invariantului scalar. stabilitate dincolo de echilibru. deschizînd noi drumuri spre structurile mezospaţiale ale realităţii (ordine în haos. funcţionează şi dispar simultan sau stroboscopic. în ciuda faptului că aceste două civilizaţii fuseseră precedate în antichitatea timpurie de alte culturi strălucite. fundamentată pe fractalii „descoperiţi” de Benoît Mandelbrot (fig. a avut ecouri profunde şi în geografie. Fractalii sunt forme ale ordinii spaţiale iscate din haos. Poate să fie geometria atemporală a naturii. abilitatea sa de a desfăşura de foarte multă vreme studii monografice la scări mezospaţiale. ele ajung să încadreze cu destulă claritate dinamici generale iscate din comportamentele incontrolabile ale miliardelor de oameni care locuiesc planeta. De data aceasta însă geografia nu a rămas. Spaţiul ca metaforă. Lipsa de informaţii asupra societăţilor mai vechi şi 31 . să îmbine. a ordinii sau a relativităţii absolute. care să cuprindă. spaţiile matematice şi spaţiile umane care se crează.

axată pe cercetarea diferenţelor dintre lumea sensibilă (a realităţii percepute cu organele de simţ) şi lumea inteligibilă (a principiilor care ordonează realitatea) a condus geografii către investigarea cauzelor diversităţii locurilor oikumenei.).C. Cu armele războiului sau cu cele ale comerţului. Grecia clasică a fost însă şi izvorul ideilor filosofice care au influenţat evoluţia geografiei. a informaţiilor.C. povestirilor şi zvonurilor aduse de aceştia. Opera lui Herodot.. către sfîrşitul Greciei clasice. şi geografia îşi găseşte astfel izvoarele în scrierile învăţaţilor din bazinul mediteranean.-425?Î. în care sînt sintetizate ansamblul cunoştinţelor epocii asupra oikumenei. Mult mai importantă pentru evoluţia geografiei a fost filosofia lui Aristotel (385? Î.). oikos = casă.C. revendicată ulterior de istorici şi de geografi.C. a bogăţiei materiale. enciclopedice.-322? Î. a ideilor. de un dat intelectual a priori care pentru Aristotel era spaţiul. locuinţă.un eurocentrism evident fac din Grecia şi din Roma antică sursele pricipale ale culturii şi ştiinţei europene.C.C. a marcat puternic civilizaţia greacă şi mai apoi pe cea romană. Iniţial. Filosofia lui Platon (428?Î. a deschis calea considerării spaţiului şi 8 din gr. ecourile sale reverberînd în final în geografia umană academică a secolului al XIX-lea.-347?Î. şi pînă la moartea lui Alexandru Macedon în sec. apărute la începutul mileniului al II-lea Î. lucru favorizat de faptul că civilizaţia greacă a fost prin excelenţă o civilizaţie urbană. grecii au colonizat întreg bazinul Mării Mediterane. geografia îşi dăduse drept obiect de studiu oikumena8. Oraşul este locul în care se acumulează rapoartele comerciale. De la primele nuclee de populare grecească (civilizaţiile miceniene. cu extensii spre Marea Neagră. Expansiunea politică şi economică a fost însoţită de înflorirea artelor şi ştiinţelor. spre Orientul Mijlociu şi spre amontele Nilului. spaţiul locuit sau aflat sub controlul Greciei antice a cunoscut o expansiune continuă. Filosofia aristoteliană. lumea cunoscută a epocii. Aceste caracteristici ale urbanului au permis lui Herodot (484?Î. Ordonarea obiectelor realităţii avea nevoie de un cadru preexistent. a legat formele realităţii de materia din care sînt alcătuite. oraşul este releul de neocolit între regiuni aflate la distanţe uriaşe unele faţă de altele. care a caracterizat geografia vreme de peste 2000 de ani. respectiv lumea locuită cunoscută de vechii greci. doriene şi ioniene). opunîndu-se maestrului său. militare şi economice. să scrie monumentala sa Istorie.).C. elev al lui Platon care. gê oikuménê = pămîntul locuit 32 . Oraşul este prin excelenţă locul de concentrare a oamenilor. Geografia antică Ca şi alte discipline.1. 5. IV Î.C. Istoria învăţatului grec a însemnat începutul lungii perioade descriptive. devenind astfel punctul obligatoriu de trecere pentru călători şi a legendelor.

originea şi evoluţia formelor de organizare statală). Cea mai exactă măsurătoare este cea a lui Eratostene care a găsit între Asswān şi Alexandria (Egipt) o distanţă de 5000 de stadii. În această lume a spaţiilor sferice statice. A doua direcţie urmată de geografia antică a fost cartografierea realităţii.). pe baza geometriei dezvoltată în cetăţile greceşti. Cleopatra (30 Î. În acest context. Conjunctura politică (decăderea militară a Greciei în urma expansiunii romane) a acutizat interesul pentru informaţiile geostrategice (originea şi obiceiurile diferitelor popoare. Ptolemeu) au putut măsura întinderea lumii cunoscute. marinari.C.) şi cea a ultimei regine din dinastia macedoniană. Marynos din Tyr.timpului ca nişte categorii filosofice fundamentale. informaţiile legate de cadrul natural nu mai erau prezentate în sine ci în legătură cu diferitele forme de populare a oikumenei. Plecîndu-se de la ideea aristoteliană a spaţiului absolut. proces sau fenomen. În această perioadă cercetarea geografică urmăreşte două direcţii majore. militari. climă) şi asupra diferitelor moduri de locuire (forme de organizare politică. desfăşurată între moartea lui Alexandru Macedon (323 Î. a împiedicat (şi mai împiedică încă) geografia să devină o ştiinţă în adevăratul sens al cuvîntului. creaţie pur intelectuală care vedea Pămîntul ca un glob fixat în centrul unui ansamblu de sfere celeste pe care erau localizate astrele. care nu servesc decît determinării poziţiei şi momentului unui obiect. Deoarece la aceeaşi oră poziţia astrelor pe boltă era diferită după cum era măsurată în diferite locuri de la nord la sud. să se calculeze poziţiile diferitelor locuri de pe planetă. atitudine care a creat un curent de idei umaniste care îşi vor găsi plenitudinea în dezvoltarea ştiinţelor sociale din Secolul Luminilor (secolul al XVIII-lea) şi. etc. absolute. tipuri de societăţi şi de oraşe. Adevărata înflorire culturală a Greciei a fost însă perioada elenistică. Prima dintre acestea a fost continuarea descrierii lumii cunoscute în lucrări în care se îmbinau informaţii asupra elementelor cadrului natural (relief.C. Continuînd tradiţia deschisă de Herodot. organizări economice. cînd regatele care perpetuau tradiţiile Greciei clasice se întindeau din nordul Mării Negre pînă în nordul Etiopiei şi de la strîmtoarea Gibraltar pînă în Asia Centrală (pînă la fluviul Amu-Daria). în ceea ce priveşte geografia. hidrografie. în şcoala franceză de geografie umană dezvoltată în a doua jumătate a secolului al XIX-lea. marile curente de migraţie şi de colonizare. corespunzînd unei 33 . care a început să fie criticată abia în perioada Renaşterii. era foarte uşor ca. savanţii greci au inventat o geometrie perfectă a universului. o serie de învăţaţi (printre care Strabon) au continuat colectarea şi sistematizarea informaţiilor aduse de călători. Această concepţie. Acest fapt a deplasat uşor interesul către aspectele sociale ale realităţii.). geografii epocii (Eratostene. negustori ori obţinute prin intermediul propriilor experienţe avute în timpul călătoriilor prin lumea elenistică. De-abia după 1970 conceptul de spaţiu a început să fie cercetat cu atenţia cuvenită în cadrul ansamblului ştiinţelor sociale.

Emmanuel Chrysoloras . matematician şi geograf grec .Cr.).de la khorê = loc).de la gê = pămînt) şi a regiunilor (în chorografii . migraţiile acestora. scrierile lui Strabon vor fi revalorizate de şcoala geografică franceză începînd cu secolul al XIX-lea Marinos din Tyr (a doua jumătate a secolului I d. adevărată enciclopedie a timpului său.distanţe unghiulare de 7°12”. 34 .) – învăţat grec „părintele istoriei” .realizează prima măsurare relativ exactă a circumferinţei terestre şi stabileşte faptul că oikumena nu reprezintă decît 2/7 din circumferinţa pămîntului (în vreme ce Ptolemeu va considera că aceasta reprezintă 1/2). Herodot (484?-425? î. ale cărei eforturi ştiinţifice s-au focalizat asupra cartografierii universului (în lucrări numite cosmografii – de la kosmos = univers). Calcularea latitudinii astfel efectuată a permis realizarea unor hărţi mult mai precise ale oikumenei însă dificultatea calculării longitudinii (care va fi rezolvată abia la sfîrşitul secolului al XVIII-lea) a împiedicat multă vreme progrese reale ale cartografiei. Strabon studiază originea popoarelor. naturalist roman -Istoria naturală. Herodot este autorul unei opere în nouă volume cunoscută sub numele de Istoria (= anchetă. geografia antică este o disciplină de factură enciclopedică. etc. în 1470.Cr.Ghidul geografic . cercetare în lb. Cărţile sale îl vor influenţa mai tîrziu pe Strabon. istoric şi geograf grec .născut la Halicarnas. geograful grec a obţinut o lungime liniară de 253 000 de stadii.-21/25 d. constituirea imperiilor. . geograf şi astronom grec .poate fi considerat primul tratat de geografie matematică. în Asia Mică.Cr. cînd este tradusă la Florenţa de un învăţat bizantin.Geografia – lucrare necunoscută în Occident pînă la începutul secolului al XV-lea.studiind relaţiile dintre om şi mediul natural.).864 km. matematician şi geograf grec . Cr.pune la punct proiecţia ortogonală (care stă la baza proiecţiei Mercator). Extrapolînd rezultatele asupra celor 360° ale cercului. Eratostene (276-194 î. respectiv 44 000 de km pentru un cerc meridian 9.Cr. prin intermediul operei lui Ptolemeu Ptolemeu (90-168 d.. a fost tradusă şi reeditată în nu mai puţin de 38 de ediţii între 1469 şi 1532 9 Lungimea măsurată în prezent prin tehnici aerospaţiale este de 40 007. Mai aproape de istorie. a lumii (în lucrări numite geografii . Cr.). REPERE ÎN GEOGRAFIA ANTICĂ Centrată pe descrierea complexă a spaţiului umanizat cunoscut (oikumena). mult mai precise decît cele existente (de exemplu cele ale lui Marinos din Tyr) Pliniu cel Bătrîn sau Caius Plinius Secundus (23-79 d. cînd este tradusă în latină la Roma. astronom. Strabon (58?î.Geografia – lucrare necunoscută în Occident pînă la sfîrşitul secolului al XV-lea.).Cr. greacă) în care abundă descrieri amestecate cu zvonuri şi legende culese în timpul călătoriilor sale. prezintă patru procedee de proiecţie cartografică.). cercetările sale sînt cunoscute indirect.

completate cu informaţii noi culese din lumea latină pentru realizarea celor 47 de „cărţi” ale Istoriei naturale. Evoluţia politică şi culturală a Romei a condus la apariţia celor „două Europe”. Geografia Evului Mediu timpuriu şi a Renaşterii REPERE ÎN GEOGRAFIA EVULUI MEDIU TIMPURIU (SEC. respectiv cea urmaşă a Imperiului Roman de Răsărit (care a fost continuat de Bizanţ şi de ortodoxie) şi cea urmaşă a Imperiului Roman de Apus (care a fost continuat de Sfîntul Imperiu Roman Germanic şi de catolicism). în care Sacrobosco (Paris. cu întreg cortegiul de evenimente pe care le-a generat sau cărora le-a suportat presiunea. Ptolemeu. organizată în patru părţi dintre care Speculum naturalae are caracterul cel mai « geografic ». completate cu cele ale enciclopediştilor medievali precum Isidor din Sevilla sau Paul Orose.Sfera. Artele şi ştiinţele Greciei au constituit fundamentul celor romane. engleză. 1230) realizează un compendiu al cunoştinţelor astronomice şi cosmografice ale Antichităţii. fapt petrecut în mare măsură prin influenţarea directă a savanţilor latini care s-au format multă vreme în şcolile şi academiile greceşti (Lucreţiu era epicurian. lucrarea se găsea în toate bibliotecile vremii . italiană. a utilizat ansamblul lucrărilor greceşti. Cultura greacă a fost preluată în mare măsură de cea romană. XIII-XIV) Perioadă a erudiţilor.Speculum. 35 . compilaţie a cunoştinţelor antice. spaniolă. în special Millione (sau Cartea minunilor lumii). Principalele lucrări ale perioade sînt următoarele: . a lui Brunetto Latini (către 1250) este de asemenea o compilaţie a cosmografiilor preexistente. Seneca stoic iar Cicero era descendent al Noii Academii). . Pliniu sau Pomponius Mela. Plinius cel Bătrîn. Evul Mediu timpuriu este caracterizat de o revalorizare a geografiilor antice. de Vincent de Beauvais (1245). tradusă din latină în franceză. Un rol important l-au avut scrierile lui Marco Polo (1254-1324). ebraică. 5.Cartea tezaurului. Apariţia şi apoi destrămarea Imperiului Roman. a însemnat mult mai mult pentru dezvoltarea ulterioară a ştiinţelor decît o sumă de lucrări lăsate moştenire posterităţii. pe baza căreia a apărul Atlasul Catalan (1375) ce încerca o cartografie aproximativă a Asiei Orientale pe baza istorisirilor călătorului veneţian.2.Decăderea Greciei ca putere militară şi expansiunea Imperiului Roman a modificat harta politică a antichităţii însă nu a marcat o ruptură culturală. din care două (a treia şi a patra) erau destinate geografiei. Unul dintre cei mai cunoscuţi savanţi romani. de o reluare a informaţiilor oferite de Strabon.

între 1590 şi 1634 cele 25 de volume ale seriei Collectiones peregrinatiorum in Indiam Orientalem et Occidentalem (respectiv 12 volume pentru Indiile Orientale. -A doua şi a treia călătorie nu sînt cunoscute decît indirect. Davis.or Purchas his Pilgrimes containing the history of the world by sea voyages and land travels by Englishmen and others. în care descrie şi călătoriile spaniolilor şi olandezilor. începute cu Sammlung von 26 Schiffahrten nach Ost und West Indien. în care se încearcă o sinteză între geografia antică (Strabon) şi cea medievală (Pierre d’Ailly. .). însă care sînt centrate pe călătoriile englezilor (Frobisher. una din versiunile jurnalelor sale. Verrazano. al doilea pe descoperirea Asiei Centrale (Marco Polo. este prima atestare a Americii. şi 13 volume pentru Indiile Occidentale. made by sea or over land to the most remote and farthest distant quarters of the earth within the compass of these 1500 years. Coronado. de comparare şi de corectare a acestora. în Cosmographiae introductio […] insuper quatuor Americii Vespuccii navigationes. Hawkins. al treilea este dedicat Americilor (Pierre Martyr. Hayton. discipol al lui Hakluyt. după numele navigatorului florentin. care va sta la baza expansiunii coloniale olandeze.veneţianul Gian Battista Ramusio (1485-1557). grupate în Marile Călătorii) -flamandul Levinus Hulsius publică la Frankfurt. o anthologie a 26 de călătorii engleze şi olandeze. care i-au utilizat jurnalele de bord în prezent pierdute.Odată trecută febra descoperirilor. care păstrează structura lui Ramusio. Bâle şi Anvers. aceasta cunoaşte o difuzie rapidă (9 ediţii între 1493-1494. Oceanului Indian şi Asiei 2) SISTEMATIZAREA CUNOŞTINŢELOR ŞI TRECEREA DE LA CURIOZITATE ŞTIINŢIFICĂ LA INTERESE PRACTICE: DUPĂ 1550 .englezul Richard Hakluyt (1553-1616). cartografierea acestora (dezvoltarea tehnicilor cartografice. la Saint-Dié des Vosges. Pigafetta. Oviedo. publicată la Veneţia în 1505 sub numele Copia de la lettera che scrisse Don Cristoforo Columbo. care publică în 1625 Hakluytus Posthumus. etc. SECOLUL AL XVI-LEA: Secolul descrierii moderne a lumii 1) MARILE DESCOPERIRI GEOGRAFICE ŞI JURNALELE DE CĂLĂTORIE Cristoforo Colombo în italiană sau Cristóbal Colón în spaniolă (1451-1506) -Prima călătorie: scrisoarea către G. Cabral. alli christianissimi e potentissimi re et regina di Spagna. primul volum este centrat pe cunoaşterea Africii şi a Asiei sudice (călătoriile lui Conti. . cu trei volume publicate în 1589. . fapt care va conduce la colecţii sistemetizate de scrieri cu caracter geografic. numite şi Micile Călătorii.flamandul Jan Huyghen Van Linschoten publică în 1596 la Amsterdam “biblia” căpitanilor olandezi. Navigatio et Itinerarium in Orientalem Indiam. portulanelor şi atlaselor) SECOLUL AL XV-LEA: Secolul enciclopediilor şi compilaţiilor 1410 – Imago Mundi a cardinalului Pierre d’Ailly (compilaţie din lucrările anticilor şi ale Sfinţilor Părinţi (Sfîntul Augustin. vicere di Spagna e almirante de la insule Indie.REPERE ÎN GEOGRAFIA RENAŞTERII (SEC XV-XVI) Geografia renaşterii este geografia marilor explorări ale lumii intra şi extraeuropene. numită Quatuor Navigationes a ajuns în Franţa. unde cosmograful german Martin Waldseemüler (1470-1521). Marco Polo. Drake.flamandul Theodor de Byr publică la Frankfurt. Varthema. Paris. de verificare. Odoacru din Pordenona. cunoaşterea « lumilor noi » (prin publicarea jurnalelor de bord şi a jurnalelor de călătorie). Amerigo Vespucci (1454-1512) navigator italian în slujba Spaniei şi Portugaliei -A profitat de o mai bună cunoaştere europeană a călătoriilor sale. Orellana. Albert cel Mare) 1476 – publicarea la Strasbourg a lucrării lui Vincent de Beauvais 1477 – este publicată la Veneţia Cosmografia papei Pius al II-lea (Aeneas Sylvius Picolomini). cu trei volume grupate sub titlul Delle Navigazione e Viaggi. Vespucci. Alvarez. din 1507. Cadamosto. cu titlul Historia Rerum ubique gestarum. prin intermediul scrierilor călugărului Bartolomeo de Las Casas (1470-1566) şi ale fiului său Fernando Colomb (1488-1539). Sanchez (trezorierul regatului) din februarie 1493. Paul Jove). caracteristicile sale principale sînt lărgirea universului cunoscut (descoperirile geografice). Navigatorii portughezi şi descrierile Africii. la Roma. Leon Africanul). rivalii principali ai expansiunii coloniale a Angliei . voyages and discoveries of the English nation. Cortés. realizarea hărţilor.englezul Samuel Purchas. între 1598 şi 1663 un număr de 69 de volume. Cavendish. Principalele figuri renascentiste ale perioadei sînt: . tradusă în latină sub numele de De Insulis nuper inventis.): Principal navigations. Cabeza de Vaca. în limba germană nu este tradusă decît în 1497). 36 . etc. Raleigh. Vasco da Gama. Cartier). Rubrouk. -Din ultima călătorie nu se cunoaşte decît scrisoarea din 7 iulie 1503 scrisă în Jamaica. Rusiei (Herberstein) şi mărilor polare (Zeno). are loc un proces de triere a informaţiilor. consideră nimerit a numi continentele descoperite de Columb America.

germanul Sebastian Münster – Cosmographia. respectiv descrierea unui loc. adaptată în engleză de Roger Barlow din Bristol şi plagiată în franceză de Alfonse de Saintonge (1544-1545) . Geografia modernă La începutul secolului al XVII-lea sînt constituite rudimentele a ceea ce astăzi se numeşte geografie generală.3) REVIGORAREA COSMOGRAFIILOR – ACTIVITATE PRECURSOARE A GEOGRAFIEI MODERNE a) Aria germanică: -M. Apian (inventator al proiecţiei stereografice): Cosmographia (1524). care este descrierea lumii.3. la Louvain (Belgia de astăzi) . în 1573 (Regiment of the Sea) . tradusă în franceză şi îmbogăţită în 1544 de Gemma Frisius. Opusculum geographicum (1533) -P.spaniolul Martin Fernandez de Enciso . physique et politique de toutes les parties du monde. 1550 b) Aria latină: . sive Cosmographia libri V (1542) 5. SECOLELE XVII-XVIII – geografia ofiţerilor şi geografia colonială. 1519). 1775-1826 – Geographie Mathématique. ca parte a întregului. 1622-1650 – Geographia generalis. cu sau fără teritoriul său ». engleză şi franceză . nu este altceva decît reprezentarea specifică a unui oraş.francezii Jacques Signot – Division du monde (1539) şi Oronce Fine . geografie regională şi geografie locală: Pierre Davity: Les Etats et les Empires du Monde (11 ediţii între 1614-1635): « Descrierea pămîntului este numită Geografie şi este diferită. de Cosmografie. Waldseemüller: Cosmographia Introductio (1507) -J. tradus în engleză în 1561 de Richard Eden (The Arte of Navigation) şi de William Bourne. Conrad Malte-Brun. 1650. geograf francez de origine daneză. 1803-1807) 37 .Suma de Geographia (Sevilla. Schöner: Luculentissima descriptio (1515). primele enciclopedii (Bernard Varenius.elveţienii Glareanus cu De Geographia Liber (1524) şi Vadianus cu De Situ Orbis (1522) .portughezul Pedro Nuñez – Tratado da Sphera (1537) .spaniolul Pedro de Medina – Arte de Navegar (1545) tradus în germană. geograf olandez de origine germană.De Mundi Sphaera. Bâle. italiană. Chorografia este descrierea specifică a unei provincii iar Topografia.spaniolul Martin Cortés – Breve compendio de la esfera y de la arte de navegar (1551).portughezul Duarte Pacheco Pereira – Esmeraldo de Situ Orbis (1508) .

4 . 5 – Preeminenţa ştiinţelor naturale în procesul de construire a geografiei moderne 38 .Fig.Oameni şi relaţii în apariţia ştiinţei moderne Fig.

1995) Botanica Morfologia Evoluţia speciilor Ecologia Fitogeografia Zoologia Anatomia Evoluţia speciilor Etologia (comportamentul speciilor) Ecologia (raporturi specie/mediu) Zoogeografie (repartiţia speciilor) Antropologia Antropologie fizică Paleontologie Antropologie culturală Antropogeografie (raporturi om/mediu) Antropogeografie (repartiţia oamenilor) Locul geografiei umane în cadrul ştiinţelor naturii după Fr.Géographie économique et humaine. PUF.Géographie économique et humaine. PUF. collection Premier cycle. Paris. collection Premier cycle. Ratzel (sursa : Frank Debié . Ratzel 39 . 6.Fig. Paris. – Schiţarea constituirii geografiei moderne (sursa : Frank Debié . 1995) Ştiinţe naturale şi umane Geologia Topografia Climatologia Botanica Zoologia Antropologia Ştiinţele politice Subdisciplinele geografiei Geomorfologia Geografa climatelor Biogeografia Zoogeografia Antropogeografia Geografia politică Probleme abordate de cercetarea geografică Repartiţia formelor de relief terestru Repartiţia fenomenelor şi zonelor climatice Repartiţia asociaţiilor şi cuverturilor vegetale Repartiţia speciilor animale Repartiţia oamenilor şi a civilizaţiilor Repartiţia statelor şi sistemelor politice Geografia – ştiinţă transversală a fenomenelor de repatriţie după Fr.

Ea studiază inegala repartiţie a oamenilor pe pămînt. (sursa : Frank Debié . materialele de construcţie ale locuinţei sale. etc. precum şi pe cele ale îmbrăcăminţii pe care o poartă.Definiţia dată de Ratzel antropogeografiei este foarte fecundă : antropogeografia studiază repartiţia oamenilor pe suprafaţa terestră precum şi raporturile pe care le întreţin cu mediile în care trăiesc. Ea încearcă să explice motivele (cauzele) acestei repartiţii precum şi evoluţiile sale în curs : migraţii. gredele de civilizaţie (vînători itineranţi. variaţia densităţilor. Conform logicii lui Ratzel.Géographie économique et humaine. geografia umană joacă trei roluri foarte diferite : . « deşerturile umane » şi marile nuclee de densă populare. . modurile de trai. succesiunea anotimpurilor. PUF. creşterea plantelor alimentare sau mişcările nomade ale animalelor îi ritmează omului munca. collection Premier cycle. păstori nomazi. Completînd antropologia. agricultori sedentari. fronturi pioniere. antropogeografia studiază repartiţia spaţială a fenomenelor care interesează antropologii epocii : rasele. limbile. Inegala durată a zilelor şi a nopţilor. Ea studiază raporturile dintre om şi mediul în care trăieşte. 1995) 40 . .geografia umană este o demografie spaţială. Paris.geografia umană este o ecologie umană. Omul « împrumută » din mediu elementele regimului său alimentar.geografia umană este o antropologie spaţială. ). creştere demografică internă. viaţa şî manifestările culturale (sărbătorile).

7 – Geografia modernă – începuturile instituţionalizării 41 .Fig.

biogeografie în geografia fizică. Johnston (1989)10 găseşte diferenţa principală dintre geografia fizică şi cea umană la nivelul explicării mecanismelor care sînt la originea unui fenomen oarecare. geografie urbană şi rurală în geografia umană. ce uită adesea gradul de antropizare al planetei. Jacqueline Bonnamour – Le bonheur d’être géographe Geograful şi epistemologul Ron J. 42 . proces sau fenomen. Geografie fizică şi geografie umană “ [În anii ‘60] prima eroare a fost să se considere ca un fapt evident separarea geografiei fizice de geografia umană. 10 11 Citat de Frank Débié. (…) Se pare că în prezent se încearcă găsirea unui nivel de echilibru între cele două demersuri clasice: acela fizic. proces sau fenomen reprezintă ceea ce este intrinsec (preexistent. prin urmare natura (esenţa) unui lucru. originar) în respectivul lucru. fiecare din cele două separîndu-se la rîndul lor într-o serie întreagă de specializări: geomorfologie. 8 – Revoluţia cantitativă 6. derivînd către geologie. 1995 Etimologia cuvîntului natură cu sensul de « esenţă » vine din verbul latinesc nascor = a naşte. spontan. Această diferenţă derivă din natura11 diferită a mecanismelor fizice şi a celor socio-economice. şi acela uman care nu ţine suficient seama de medierea spaţiului [fizico-geografic] în organizarea socială a teritoriilor”. climatologie.Fig.

Creşterea temperaturii din perioadele interglaciare va reintroduce apa îngheţată în dinamica obişnuită a hidrosferei. Industria le-a distrus sau le-a transformat în Cu sensul de realitate existentă în afara culturii şi a civilizaţiei. procesele care materializează realităţile studiate de geografia umană sînt evolutive iar evoluţia lor este de multe ori datorată unor cauze exterioare. de unde o foarte mare tentaţia pentru acceptarea determinismului filosofic drept tramă teoretică generală. fiind stocate în calotele continentale sau oceanice. aceste mecanisme naturale nu îşi mai modifică esenţa ci doar parametrii. cuvîntul natură trimite la physis. Astfel. precum şi asupra combinării acestora. un cartier urban poate înflori sau decădea în timpul unei vieţi de om. respectiv la alcătuirea materială a lumii. physicus. însă calitatea şi intensitatea relaţiilor stabilite cu aceştia este net inferioară celor stabilite de bunicii noştri cu prietenii lor. Scăderea temperaturii globale conduce la instalarea perioadelor glaciare. Odată descoperite şi înţelese. pentru studii sau pentru un loc de muncă). aidoma celorlalte ştiinţe ale naturii12. tranzienţa reflectă instabilitatea din ce în ce mai mare a relaţiilor sociale. gr. În geografia umană. 13 În opinia lui Töffler. fenomen numit tranzienţă13 de sociologul american Alvin Töffler. schimbîndu-se foarte puţin odată cu trecerea timpului. Problema care se pune este aceea că fenomenele nu sînt niciodată identice şi nu depind de un anume mecanism ci de o combinaţie de mecanisme multiple. Evoluţia geografiei fizice ca ştiinţă se bazează deci pe identificarea şi explicarea proceselor naturale noi sau necunoscute care intervin în funcţionarea unui mecanism deja cunoscut. în care mari volume de apă sînt scoase temporar din circuit. Civilizaţiile agricole au avut nevoie de 10 000 de ani pentru a şlefui organizările teritoriale rurale. ritmul de transformare a mecanismelor nu rămîne constant. dar care au o dinamică temporală lentă. phusikos) ale acesteia. generaţia bunicilor noştri era mai stabilă din acest punct de vedere: prietenii lor rămîneau aceiaşi pe întreg parcursul vieţii. lărgeşte sfera de « prieteni ». Mai mult. etc. Acest concept se regăseşte foarte bine în geografia actuală: o întreprindere se poate localiza sau delocaliza foarte rapid. geografia fizică. dinamica spaţială accentuată a unui individ (deplasări temporare sau definitive la distanţe mari. 12 43 . precum şi la caracteristicile naturale (lat. Prin urmare. De exemplu circuitul apei în natură este un mecanism a cărui funcţionare nu se schimbă odată cu trecerea timpului. nu toate cunoscute. Se poate observa că principiul cauzalităţii ocupă o poziţie principală în cadrul cercetărilor efectuate de geografia fizică. Butada compozitorului italian Ruggero Leoncavallo (1857-1919) conform căreia „natura merge pe un drum atît de lung încît pare imobilă“ ilustrează foarte bine această stare de lucruri. În prezent. mecanismele intrinseci care intervin în concretizarea fenomenelor sînt ele însele produsul unei evoluţii istorice rapide şi continue. Accelerarea proceselor naturale şi socio-economice indusă de progresul tehnologic este din ce în ce mai rapidă iar durata de viaţă a unui ansamblu de interrelaţii scade pe zi ce trece. ceea ce poate evolua este cantitatea de materie (în acest caz cantitatea de apă în diversele sale forme de agregare) care participă la diferitele faze ale ciclului.În geografia fizică. cu foarte puţine şanse de a fi schimbaţi. mecanismele subiacente determină fenomenele. un masiv forestier poate fi defrişat şi refăcut în cel mult 25 de ani. se va concentra în primul rînd asupra identificării şi înţelegerii unui număr cît mai mare de mecanisme.

dezvoltarea economică –şi prin urmare centrul puterii politice – a cunoscut o translaţie spaţială multiplă. Flandra devine săracă şi se supra-populează. Organizările industriale (regiuni. Exemplul dinamicii teritoriale a spaţiului geografic cuprins între frontierele Belgiei actuale (fig. meşteşuguri şi comerţ la industrie) se schimbă şi sistemul politic. în vreme ce ştiinţele umane lucrează cu mecanisme aflate într-o transformare rapidă şi neîntreruptă. Marea diferenţă dintre geografia fizică şi geografia umană ar fi deci aceea mai generală care separă ştiinţele naturale de ştiinţele umane: ştiinţele naturii încearcă să înţeleagă mecanisme relativ stabile. care caută mînă de lucru ieftină şi ieşiri rapide la ocean. 9) poate ilustreze foarte bine această particularitate a domeniului de cercetare a geografiei umane. Sfîrşitul evului mediu a găsit Flandra înfloritoare datorită activităţilor comerciale şi meşteşugurilor dezvoltate în oraşele litorale. aristocraţia pierzînd puterea în favoarea burghezilor valoni. care vor apare în Valonia. centre industriale). rurală şi săracă. Scimbîndu-se sursa avuţiei (de la agricultură. de organizările teritoriale specifice revoluţiei cibernetice… Problema care se pune nu este deci doar aceea de a identifica mecanismele şi de a le înţelege combinarea. Pe fondul urmărilor crizei economice din 1930 şi a dinamicilor economice majore ale investiţiilor internaţionale. nu se poate explica apariţia. axe. Această stare de lucruri. 44 . Comerţul şi agricultura Flandrei. În spaţiul belgian. Deoarece sursa bogăţiei şi puterea politică se deplasase în Valonia. evoluţia şi dispariţia structurilor spaţiale puse în loc. de a demonstra şi de a combina aceste mecanisme. care oferă puterea celor mai mulţi. sînt complet modificate. care păreau veşnice. ci şi de a înţelege transformarea acestora. dezastruoasă la început. în timp ce în ştiinţele umane accentul cade asupra înţelegerii transformării istorice a mecanismelor. Valonia va pierde treptat supremaţia. rămasă mult timp sub stăpînirea determinismului mecanicist cu origini în concepţiile filosofice ale lui Descartes şi ale lui Newton. Adeasta este una dintre explicaţiile pentru care determinismul evoluţionist a fost adoptat mai repede de geografia umană decît de geografia fizică. sau chiar înlocuite în doar cîţiva ani. se transformă în avantaj odată cu introducerea votului universal. în vreme ce Valonia rămăsese o provincie periferică. bogată în zăcăminte carbonifere şi beneficiind de aportul de tehnologie adus din Franţa în timpul ocupaţiei napoleoniene. Pentru ştiinţele naturii prioritatea ar fi aceea de a identifica. Se observă aşadar faptul că.profunzime în doar 250 de ani (1700-1950). fără înţelegerea dinamicii mecanismelor aflate la lucru. deseori puţin vizibile. beneficiind de cadrul medieval înfloritor al litoralelor Mării Nordului vor suferi însă rapid din pricina apariţiei germenilor revoluţiei industriale.

85-89). într-un peisaj epistemologic înfocat. 1977. cadru pentru interminabile dispute ştiinţifice între geografi (v. 9 – Economie. politică şi tectonică teritorială în Belgia (după Christian Vandermotten) Analiza lui Johnson este doar una printre multe altele care s-au focalizat asupra taxonomiei ştiinţelor geografice. 45 .Fig. p. Donisă. În cele ce urmează vom încerca să demonstrăm că geografia rămîne o ştiinţă unitară cu drepturi depline în cadrul cunoaşterii umane.

studenţi. a balanţei puterii în structurile administrative (în instituţiile geografice precum societăţile de geografie. pe cînd geografia umană a fost constrînsă să rămînă la nivelul idiografic de la începutul secolului al XX-lea. a fost lăsată să evolueze liber între 1950-1990. Acelaşi lucru se întîmplă în prezent în Rusia şi în fostele ţări comuniste din Europa Central-estică. care îmbină ambele direcţii de cercetare ale geografiei. Această dihotomie este rezultatul aplicării principiului reducţionist14 care în cazul geografiei are o utilitate mai degrabă didactică. secţiunile de geografie din academii şi universităţi ori în departamentele ministeriale de profil). geografia fizică a fost lent marginalizată iar specialiştii săi fie s-au raliat altor ştiinţe naturale.1. respectiv disciplinele şi subdisciplinele sale. Este evident prin urmare că divizarea geografiei în fizică şi umană este 14 Reducţionismul este o doctrină filosofică – sau un curent epistemologic – după care realitatea nu poate fi explicată prin ea însăşi ci doar plecînd de la componentele sale primare. disputele ridicate de existenţa a două geografii. ca fenomen biologic. unde geografia fizică. Deosebirea ramurilor şi subramurilor geografice are drept scop principal crearea de repere epistemologice nu atît pentru specialistul geograf cît pentru auditoriul său (specialiştii celorlalte discipline. fie ele şi ştiinţifice. În cazul nostru. în perioadele de criză. viaţa. inertă din punct de vedere ideologic. Geografie fizică şi geografie umană – o divizare arbitrară şi periculoasă Diferenţierea unei geografii fizice şi a unei geografii umane în interiorul geografiei nu este rezultatul unor deosebiri teoretice fundamentale. Pentru a-i proba existenţa trebuie să fie analizate componentele sale. enzime). geografia unitară nu ar putea fi descrisă şi definită în mod direct. pot controla mersul disciplinei. molecule. În plus. analiza istorică a acestor confruntări au adus o oarecare înţelepciune în rîndul geografilor. În cadrul geografiei. etc. Acest fenomen poate fi urmărit încă de la constituirea geografiei moderne: conflictele între vidalieni şi anti-vidalieni în Franţa.6. singura aptă să valideze direcţiile de evoluţie ale ştiinţelor geografice. între ritterieni şi adepţii lui Humboldt în Germania. Deoarece « comanda socială » a avantajat în acea perioadă geografia umană. instanţele administrative. elevi. care au înţeles faptul că nu conflictele interpersonale. Astfel. În perioada de criză epistemologică a geografiei (1950-1970) aceleaşi comportamente au continuat sciziunea între geografii fizicieni şi geografii umanişti în întregul Occident. fie şi-au « umanizat » discursul şi metoda. 46 . ci dinamica generală a societăţii. Trecerea balanţei puterii dinspre geografia fizică spre cea umană în Europa Central-estică nu este (şi nu va fi) atît de dramatică precum în Occidentul anilor ’60 deoarece problemele globale ale omenirii impun o echilibrare (o recentrare) a interesului geografic către nivelul tradiţional de cercetare. fizică şi umană.). cel mezospaţial. au fost întotdeauna legate nu atît de dinamica internă a ştiinţei în sine ci de modificarea. nu poate fi înţeleasă decît prin studierea fundamentelor sale fizico-chimice (atomi.

revoluţia 15 Holismul epistemologic (de la gr. etc. cercetarea geografică. geofizică. geomorfologia nu poate defel să îşi structureze teoriile fără recursul la informaţiile furnizate de geologie. topografie. fără a ţine seama de mecanismele antropice care pot interveni (modificarea albedoului. hidrologie. a cuverturii vegetale. biofizică. holos=întreg) a fost dezvoltat de fizicianul Pierre Duhem (1861-1916). climatologie. a compoziţiei fizice şi chimice a aerului. este nevoită să facă apel la întreaga cunoaştere de specialitate disponibilă la un moment dat. Teoria ecologică a demonstrat faptul că un mediu încetează să mai fie un mediu natural dacă acţiunea omului în cadrul său însumează o energie care depăşeşte valoarea medie individuală zilnică de 20 de termii (1 termie=1 000 000 calorii). astronomie. etc. În chiar interiorul geografiei fizice. intensitatea unei civilizaţii agrare depinde şi de calitatea solurilor pe care s-a dezvoltat.artificială şi exterioară dinamicii interne a disciplinei. Holismul epistemologic15 postulează ideea că o cercetare nu se bazează niciodată pe o singură ipoteză ci « angajează ansamblul cunoaşterii teoretice a unui domeniu ştiinţific la un moment dat al istoriei ştiinţelor » (Clément. accesibilitatea oraşelor în cadrul unui sistem urban depinde de geomorfologia şi de hidrografia teritoriului analizat. 47 . puţine mai sînt astăzi mediile care să se mai poată numi medii naturale. la orice scară ar fi el realizat. care a rămas unitară dincolo de diversele dispute teoretice. Acelaşi lucru este valabil şi în cazul geografiei umane: reţeaua mondială de telecomunicaţii depinde de ionosferă şi de capriciile activităţii solare. Analiza comportamentului cercetătorului geograf precum şi studiile epistemologice asupra geografiei tind să demonstreze faptul că geografia este ancorată mai degrabă într-o concepţie holistă asupra domeniului şi metodelor sale de studiu. Pedogeografia este în esenţă o sumă de informaţii sintetizate din geologie. 2000). agronomie. dacă acesta se limitează la a descoperi şi explica mecanismele naturale implicate. oricare ar fi obiectul asupra căruia s-ar focaliza. La fel. Dificultatea circumscrierii unui obiect propriu de cercetare nu rămîne prin urmare doar la nivelul acestei artificiale separări a geografiei în fizică şi umană. biologie sau din ştiinţele sociale.). Este foarte greu să fie acceptat drept corect din punct de vedere ştiinţific un studiu de climatologie. Démonque şi alţii. cercetările geografice nu pot aparţine în exclusivitate unei singure subdiscipline geografice. geomorfologie. Prin natura lor. În plus. este imposibil să se delimiteze cu claritate un obiect de studiu propriu fiecărei subdiscipline. reputată ca fiind mai clară din punct de vedere teoretic şi metodologic. Dacă pînă la revoluţia agricolă din neolitic această valoare oscila între 5 şi 12 termii iar în perioada sedentarizării populaţiilor şi a apariţiei civilizaţiilor rurale ea varia între 12 şi 25 termii. meteorologie. Pentru a-şi finaliza eforturile. biochimie. a coeficientului de rugozitate spaţială.

stat). 1983). etc. astrofizica. demografia. Acelaşi lucru este valabil şi la nivel macroscopic: astronomia. neavînd un obiect propriu de studiu. nu pot să conducă cercetări de sine stătătoare către nivelele micro şi macroscopice ale naturii. climat. geologia. La nivelul microscopic al ştiinţelor sociale (adică la scara individului) geografia umană este la fel de neajutorată: sociologia sau etnologia se ocupă îndeaproape de comportamentele individuale. dacă ar încerca să le încalce domeniul de cercetare. care este statică. ele sînt lipsite de atributele esenţiale care ar putea să le acorde statutul mult dorit de ştiinţă. 16 17 CD-ROM Encyclopædia Universalis. La nivel microscopic geografia fizică este incapabilă să se desfăşoare deoarece acest nivel este acoperit în întregime de microbiologie. fizice sau umane. cel puţin de geografie regională. ştiinţele politice şi-au dezvoltat teorii solide de studiere a mecanismelor puterii. Spre deosebire de cercetarea normală. politica relaţiilor internaţionale.industrială (70-200 de termii) şi apoi revoluţia microelectronică (peste 220 de termii)16 au condus în mod clar la ruperea echilibrelor naturale şi la antropizarea avansată a mediului înconjurător. care. 48 . disciplinele geografice nu pot avea teorii şi metode proprii şi prin urmare nu pot efectua cercetări fundamentale 17. meteorologia. cercetarea fundamentală este dinamică şi distrugătoare a paradigmei deja acceptate (pentru aprofundare. psihosociologia mulţimilor. întreprindere. firmă. Dacă acceptăm aceste consideraţii atunci trebuie să acceptăm şi faptul că. de chimia moleculară ori de fizica (sub)cuantică. Thomas Kuhn. toate vor fi întotdeauna mult înaintea ştiinţelor geografice. scopul său este acela de descoperire a adevărurilor ştiinţifice fundamentale. geofizica. macroeconomia. ştiinţele economice şi-au construit eşafodaje teoretice extrem de soficticate pentru a putea diseca în amănunţime funcţionarea individului economic (familie. cercetarea fundamentală este cercetarea care explorează noi universuri şi noi limite în scopuri declarat non aplicative. Spre deosebire de cercetarea normală (respectiv cercetarea care aprofundează cunoaşterea realităţii prin intermediul teoriilor. Cu alte cuvinte. consistă în enumerarea unor informaţii într-o ordine stereotipică şi de neclintit: structură geologică. vegetaţie. metodelor şi mijloacelor deja cunoscute şi acceptate). relief. în care fenomenul încălzirii globale a atmosferei din cauza activităţilor umane poate să schimbe echilibrul geologic planetar în doar cîteva decenii (prin topirea calotelor glaciare şi ridicarea nivelului Oceanului Planetar) este un exemplu relevant al imposibilităţii cristalizării unui obiect de cercetare propriu unei anumite subdiscipline geografice fizice sau umane. articolul « Milieu naturel ». ceea ce conduce la construirea de noi teorii şi de noi metode). sub pretextul că analizează raporturile dintre mediul fizic şi om. ar face-o cu inconştienţa neofitului şi cu rezultate pe măsură… « Există părerea că un studiu geografic. Situaţia actuală a Terrei. O scurtă analiză a metodologiei lor reflectă foarte clar că disciplinele geografice. v. (socio)psihologia are mijloacele necesare pentru sondarea subconştientului sau personalităţii individuale ori colective. hidrologie.

Pentru a se apăra. articolul “Géographie” Există state unde învăţămîntul geografic este absent. bună cel mult să contribuie la dezvoltarea cunoştinţelor de cultură generală ale cetăţenilor statelor care bunăvoiesc să finanţeze învăţămîntul geografic19. prezentate anterior.populaţie şi aşezări. Această reţetă poate să prezinte uneori variante însă asta nu o va împiedica să rămînă doar o caricatură. biologie şi pedologie. Această stare de fapte este îngrijorătoare. demografie şi istorie. fiecare în parte. În altele se păstrează doar un învăţămînt geografic preuniversitar. etnosociologie. laos=popor). hidrologie. nu a marcat profund cunoaşterea umană. cu caracter enciclopedic. etc. cel superior fiind arondat ştiinţelor sociale (economia) sau naturale (biologia sau pedologia): Italia. meteorologie. respectiv originii sale duale: mai apropiată de ştiinţele naturale în Germania şi mai apropiată de ştiinţele sociale în Franţa. iar lucrurile nu se opresc aici. geografia este absentă. În cele mai cunoscute clasificări ale ştiinţelor şi în cele mai cunoscute lucrări de epistemologie şi de filosofie a ştiinţei (Jean Piaget. Extrem de puţini geografi sînt citaţi în lucrările ştiinţifice din ştiinţele naturale sau din ştiinţele sociale. În schimb. privit ca o organizare complexă şi sintetică a realităţii. schimburi comerciale. Analiza celor mai multe studii geografice demonstrează însă faptul că pentru majoritatea geografilor « spaţiul geografic » se reduce la un banal cadru spaţial în care sînt localizate realităţile analizate (mai bine spus descrise) conform reţetei prezentate în citatul anterior. iar aportul său ştiinţific rămîne de nesesizat. Karl Popper. în majoritatea scrierilor geografice. Thomas Kuhn). această situaţie este datorată şi genezei geografiei moderne. De ce ar fi luat el în serios în afara sălilor de clasă sau al universităţilor ?»18. Davis). cuprinzînd simultan toate obiectele. Michel Foucault. constituie obiecte de cercetare specifice altor discipline naturale sau sociale. deoarece diferitele informaţii sînt împrumutate din alte discipline (geologie. Geograful apare astfel ca un tîlhar. locul său fiind luat de discipline cu caracter etnografic. economie şi tehnici diverse). Japonia. 49 . procesele şi fenomenele care. Ratzel. geografii invocă faptul că obiectul lor de studiu reprezintă nu aceste segmente de cîmpuri de cercetare proprii altor ştiinţe ci spaţiul geografic. metodologice sau aplicative apar frecvent citaţi specialişti din celelelalte domenii ale cunoaşterii ştiinţifice. precum laografia din Grecia (din gr. O analiză mai atentă proiectează însă rădăcinile acestei crize de identitate a geografiei în prioada 18 19 CD-ROM Encyclopædia Universalis. tolerată. Pe lîngă confruntările artificiale dintre geografii fizicieni şi cei umanişti. epistemologice. activităţi şi producţii. ca un parazit. cu excepţia clasicilor (von Humboldt. de la Blache. totul însoţit sau precizat de nenumărate date statistice. Geografia apare astfel ca o disciplină secundară. fie acestea teoretice. O privire rapidă în istoria ştiinţelor demonstrează foarte repede că nici un geograf modern. frecvenţa citărilor este atît de mare încît la o privire superficială respectivii autori pot foarte bine trece drept geografi.

Interesul savanţilor – şi implicit al structurilor de putere ale epocii – se deplasează către domenii precise. bazate pe ideea determinării fenomenelor de cauze naturale profunde şi unice. Nu puteau fi ştiinţe decît acele discipline care îşi inventau metode şi mijloace de descoperire a acestor cauze (legi) universale. ştiinţele politice. optica. În aceste două secole nu se întîmplă nimic cu adevărat remarcabil în domeniul geografiei. militarilor şi marinarilor. mai exact în secolele postrenascentiste (XVII-XVIII). Orientate către micro sau către macrocosmos. etnografia21. Rămasă descoperită din punct de vedere metodologic (neavînd mijloacele şi metodele proprii de studiere a micro şi macrocosmosului). meteorologia). 20 Curentele filosofice care au influenţat în mod direct devenirea geografiei ca ştiinţă vor fi prezentate în a doua parte a cursului. empirismului şi sensualismului20. Filosofia naturalistă face locul raţionalismului. şcoala anglo-saxonă utilizează termenul de etnologie iar cea francofonă pe cel de antropologie. geografia a fost eclipsată în cadrul acestui peisaj epistemologic foarte dinamic. hidrologia. hidrologia. culminînd cu monumentala lucrare Geographia universalis publicată în opt volume între 1810 şi 1829 a geografului francez de origine daneză Conrad Malte-Brun (1775-1826). astronomia) şi a celor naturale (chimia. istoria. 21 Etnologia şi antropologia sînt termeni sinonimi. în care geografia evoluase încă din antichitate. deşi schematic (observaţia şi descrierea). geologia. Geografia Renaşterii. geologia) sau tehnice (mecanica. aceste ştiinţe produceau în serie clasificări din ce în ce mai detaliate şi mai aprofundate. Efervescenţa renascentistă condusese geografia către schiţarea a trei niveluri spaţiale de analiză a realităţii vizibile: cel local. precum geografia. şi în care a continuat să evolueze pe parcursul celor două secole enunţate. topografia şi cartografia. Speculaţiile (meta)filosofice nu îşi mai găsesc locul iar cantitatea imensă de informaţii devine imposibil de stăpînit. făcea posibilă încadrarea realului vizibil într-o structură cît de cît ordonată şi deci accesibilă nespecialiştilor. economia. ştiinţele politice. Ştiintele de sinteză. biologia. Încercarea singulară a geografului olandez Bernhardus Varenius (1622-1650) de a construi o teorie a geografiei fizice (Geographia generalis. ajunge la un nivel imposibil de depăşit. biologia. axată pe revalorizarea şi corectarea operelor antice prin intermediul informaţiilor noi furnizate de călătoriile negustorilor. 1650) a rămas fără urmări importante. geometria. « Taxonomia Geografiei umane ». fizica.premergătoare apariţiei geografiei moderne. Urmărind aceleaşi principii de clasificare şi de descoperire a mecanismelor fundamentale se dezvoltă între secolele al XVIII-lea şi al XIX-lea sociologia (denumită iniţial « fizică socială »). impulsionate de invenţiile legate de instrumentarul ştiinţific. Astfel se explică succesul ştiinţelor fundamentale (matematica. economia. descoperind noi şi noi mecanisme naturale fundamentale. 50 . Singura « nişă ecologică» rămasă încă neocupată era nivelul mezocosmic (mezospaţial). Nivelul mezospaţial a permis dintotdeauna geografiei să îşi desfăşoare arsenalul metodologic care. lasă locul ştiinţelor specializate: meteorologia.

Prima a fost cea a cristalizării unor subdiscipline capabile să părăsească trunchiul stufos şi ineficient al geografiei-mamă. Această imitare nu a fost decît superficială deoarece mijloacele şi metodele de cercetare proprii nu au apărut. unele subdiscipline s-au predat necondiţionat acestora. ceea ce a avut două consecinţe principale.]. de Cosmografie. a peisajelor agricole sînt doar cîteva dintre direcţiile urmate în această perioadă. geografia a fost surprinsă. declanşată după Renaştere şi ajunsă la apogeu în secolul Luminilor22. Chiar dacă cerinţele lucrului ştiinţific impuneau incursiuni către « invizibilul » micro sau macrocosmic. cele utilizate aparţinînd celorlalte ştiinţe consacrate. ale cărei rezultate vor sosi mult după moartea sa şi vor curma astfel evoluţia acestor discipline. în strînsă legătură – chiar dacă în esenţă conflictuală – cu istoria şi sociologia. Lumières şi germ.pedogeografie. în vederea realizarea unor clasificări pertinente a realităţilor studiate şi a găsirii unor legi care să explice aceste realităţi. geografii au încercat să urmărească noile linii de forţă ale paradigmei în curs. 51 .geomorfologie. Axate pe descoperirile fundamentale din ştiinţele naturale.geografia climatică.n. geografii reveneau degrabă în domeniul vizibilului specific realităţii mezocosmice: 22 Secolul al XVIII-lea este cunoscut şi sub numele de « secolul Luminilor » (fr.fitogeografie şi zoogeografie. a omului). aflat din 1758 la conducerea secţiunii de geografiei a Academiei de Ştiinţe din Sankt Petersburg tinde să pună bazele unei geografii economice şi a unei geografii sociale printr-o vastă anchetă topografică. regiunilor şi planetei. a localităţilor urbane. a climatelor. 1986). Dezorientaţi. A doua consecinţă a fost imitarea ştiinţelor naturale şi sociale cu succes incontestabil. savantul rus Mihail Vasilievici Lomonosov (1711-1765). a celor rurale. Prin urmare « secolul Luminilor » este perioada în care savanţii şi filosofii au început să afirme că lumea poate fi cunoscută direct. Clasificarea formelor de relief. hidrologie . Rămasă la nivelul descrierilor generale a locurilor. care este descrierea Lumii [Universului. Sub impulsul economiei clasice britanice. n. cum am arătat. geografii încep să schiţeze geografia urbană şi geografia rurală. fără intermediere divină. Denumirea vine de la tranşarea raţionalistă a conflictului scolastic dintre « lumina naturală » şi « lumina supranaturală » (mai exact dintre teologia naturală. cu sau fără teritoriul său ». abatele Pierre Davity scria: « Descrierea Pămîntului este numită Geografie şi este diferită. Identic au reacţionat cele ce mai tîrziu aveau să se numească ramuri ale geografiei umane. pedologie . de specializarea accentuată a disciplinelor ştiinţifice. respectiv descrierea unui loc.cel regional şi cel planetar (Broc. economică şi etnologică asupra teritoriului rusesc. Chorografia este descrierea specifică a unei provincii iar Topografia. prin intermediul raţiunii (deci a luminii naturale. înnăscute. şi teologia revelată iniţiaţilor direct de către divinitate). a organizărilor hidrografice. În Occident. nu este altceva decît reprezentarea specifică a unui oraş. Aufklärung). biologie . În Les états et les empires du monde (11 ediţii între 1614 şi 1635). alcătuind tandemuri inseparabile: geologie . ca parte a întregului. respectiv interpretarea cuvîntului divin. meteorologie (climatologie) .hidrografie.

ştiinţele nomotetice sînt ştiinţele care au un corpus teoretic bine constituit. unde se combină în forme vizibile obiectele. refutare=a respinge. al XVIII-lea se generalizase prezentarea descriptivă a unor arii geografice. 1998): Geografia este singura disciplină pentru care regiunea este o noţiune centrală (Etienne Juillard. două fenomene identice. subansamblurile teritoriale. reacţii biochimice. sursă a gravei crize epistemologice de imediat de după cel de-al doilea război mondial. 46 De la gr. 1967). Regiunea. bazat pe axiome. nomos=lege. realitate este extrem de complexă atît în ceea ce priveşte forma cît şi în ceea ce priveşte conţinutul. demersurile idiografice nu sînt acceptate ca ştiinţifice deoarece ele descriu obiecte. idios=propriu. refutatio=argumentare de respingere a unei idei). Claval.« În toate aceste domenii. gravitaţia. regulă. subzistă încă o serie de ambiguităţi în jurul conceptului de regiune care spre deosebire de cel de naţiune are structuri şi finalităţi mai puţin afirmate.. Tot de atunci se dezvoltă două concepte paralele care vor face carieră geografică : bazinul fluvial şi P. specificul relaţiilor dintre om şi mediu. procese sau fenomene. în calitate de concept ştiinţific. procese şi fenomene singulare. ingineri şi tehnicieni de formaţie variată se concentrează asupra acestor nivele.2. structurile sau subdiviziunile regionale. magnetismul terestru). 2001. Spre deosebire de alte ştiinţe care abordează dimensiunea spaţială a societăţii. Regiunea geografică (după A. geografia a rămas la periferia ansamblului de ştiinţe moderne nomotetice24. 6. comportamente individuale. aceasta face imposibilă comparaţia şi prin urmare clasificarea. pornind de la premiza unicităţii lor (de ex. condamnată să practice un demers descriptiv. două procese identice. Scara regională este specifică geografiei şi pentru că la acest nivel este posibil de abordat. Bailly. La acest nivel reducţionismul ştiinţific trebuie să funcţioneze la capacitate maximă pentru ca realităţile să poată fi înghesuite în clasificări şi taxonomii cît de cît utile. individuale. […] Cercetători. cu tot efortul său teoretic şi metodologic. precum şi pe cele ale unităţii sale fundamentale. Pentru geograf. Specificul geografiei este acela al indivizibilităţii obiectului său de cercetare. p. La nivelul mezospaţial. Faptul este extrem de evident în geografie: nu există două locuri identice. 25 De la gr. într-o manieră sistemică. ancheta trebuie să fie adîncită către fenomenele chimice sau biologice fără de care lumea nu poate fi înţeleasă. 23 24 52 . Cu toată vechimea geografiei regionale al cărui obiect de studiu este identificarea spaţiilor caracterizate printr-o anumită omogenitate naturală şi antropică. de unde derivă imposibilitatea stabilirii unor legi generale. are o istorie îndelungată. Geografia regională – expresie a unităţii geografiei ? Această aparentă slăbiciune a geografiei ascunde de fapt argumentele puternice ale specificităţii sale ca ştiinţă. la nivelul unor naţiuni sau a unor spaţii mai vaste. geografia se distinge prin predilecţia pentru formele de organizare spaţială. cu trăsături specifice. incomensurabile (de necomparat) cu trăsăturile altor obiecte. specific. Descriptio Moldaviae a lui Cantemir). idiografic25. procesele şi fenomenele invizibile ale micro şi macrocosmosului (particole şi forţe subatomice. Încă din sec. teoreme sau legi irefutabile (din lat. Din această cauză. incursiunile către faptele microcosmosului rămîn limitate căci ele nu au altă motivaţie în afara aceleia de a lumina ceea ce este vizibil »23.

în contextul apariţiei ecologiei).Siegfried în analiza diviziunilor politice sau J. Ecologia26. se manifestă noi orientări legate de apariţia unor noi concepte : spaţiu polarizat (spaţiu construit de un câmp de forţe. etc. Concepte precum. permanenţe. între natură şi tehnică. memorie istorică (peisaje. Toate ştiinţele de frontieră se află mereu « între »: între om ca individualitate şi societatea din care face parte. conceptul de centralitate câştigă teren în analiza regională (W. etc. bazat pe tehnicile matematico-statistice şi informatice şi pe deschiderea interdisciplinară. informaţii. medii inovatoare). care combină elemente specifice regiunilor naturale. văzut ca un ansamblu de modalităţi materiale şi sociale pe care un grup uman le pune în aplicare. acela de ştiinţă a naturii şi a societăţii. sisteme industriale (districte. punct central atractiv. În ciuda asemănării obiectului de studiu. principalele sale rivale. istorice. fără centralitate şi discontinue. 1959). apar alte două concepte esenţiale pentru dezvoltarea curentului regional în geografie. resurse. reţele. poli. creând un mediu geografic specific. de structurile sau câmpurile de forţe care intervin sau de procesele de transformare în curs care presupun. Prin excelenţă ştiinţă sintetică şi existentă în calitate de corp de cunoştinţe specifice cu mult înainte de manifestarea schismei care a separat ştiinţele naturale de cele sociale. indiferent de nivelul de abordare (global. punându-se astfel bazele unei abordări naturaliste a problematicii regionale. geografia a început să se definească drept o ştiinţă de frontieră. Constantele regionale nu sunt totuşi rigide dispunând în general de flexibilitate.Ancel în studiul frontierelor). funcţionale sau economice. alături de un întreg cortegiu de alte discipline nomade (ecologia urbană. oykos=locuinţă. ingineria genetică. Regiunea este după cum se observă un concept dinamic. Nici o ştiinţă nu poate revendica însă locul geografiei. reţele de transport. Regiunea geografică devine astfel o „arie de polarizare structurată spaţial de influenţa unei metropole regionale” (P. rareori fiind abordate spaţii mai vaste (A. ştiinţă definită în 1866 de zoologul german Ernst Heinrich Haeckel (18341919) studiază relaţiile stabilite între organismele vii şi mediile –naturale sau antropice . ecologia şi mezologia (mesologia) sînt departe de a avea de a face cu complexitatea problematicii geografiei. între mediul natural şi mediul antropic. regional sau local). specificităţi. strategii etc. zone. ritmuri. După 1950. analiza difuziunii spaţiale. Această capacitate de adaptare presupune transformări (i)reversibile. între teorie şi praxis (aplicaţiile practice). Astfel regiunile pot deveni izotropice. conducând la dezvoltarea concepţiei sistemice. Interesul comparativ. La sfârşitul sec. intensităţi etc.regiunea naturală. Regiunea este astfel concepută ca un sistem spaţial deschis ale cărui structuri reflectă interacţiunea unor energii endogene şi exogene : oameni. Fiecare regiune este în acest sens dotată cu o serie de elemente invariante (majoritatea fizice dar şi antropice) peste care se suprapun elementele dinamice. În acest fel se ajunge la definirea genului de viaţă sau mod de trai (Paul Vidal de la Blache). va conduce mai târziu la conceptul de peisaj. Geografia nu a depăşit însă în tot acest timp orizontul local de analiză (regiunile de mici dimensiuni). Genul de viaţă. spaţiu definit de interacţiunile spaţiale ale fluxurilor de diverse origini. mijloace. omogene şi polarizate sau anizotropice. identităţi culturale) se alătură interesului pentru sociologia organizaţiilor. actori. studiu.Christaller). al XIX-lea. Deoarece în ştiinţa modernă trebuia să îşi găsească un loc propriu. tehnologii. George. organizator al structurilor spaţiale). biofizica. regiunea de amenajare (de dezvoltare). mediu de viaţă şi logos=cunoaştere. specifice memoriei spaţiale sau (dis)continue sub impulsul unor tensiuni sau rupturi. Dezbaterile asupra regiunii rămân deschise. legat de evoluţia metodelor şi mijloacelor ştiinţifice. punct de convergenţă şi organism (preluat din fiziologie. Se dezvoltă astfel conceptul de regiune funcţională. între mineral şi biotic. respectiv pol. capitaluri.în care 26 De la gr. regiunea naturală este înlocuită tot mai mult cu regiunea istorică (spaţiu eterogen modelat de voinţa politică) şi de regiunea economică (spaţiu organizat de relaţiile productive şi de schimb).). geografia nu aparţine în totalitate nici unuia dintre cele două domenii ale cunoaşterii umane. ierarhie. dominant altădată a fost treptat înlocuit cu interesul analitic şi sintetic. 53 . în funcţie de un pol sau de un centru dinamic. Necesităţile moderne ale planificării economice impun în plan practic. tramă industrială. Tot acum. În perioada interbelică. revelatoare ale structurilor şi modurilor de funcţionare a societăţilor umane.

acestea trăiesc. în care primează egoismul şi legea celui mai puternic. Ambele discipline nu consideră în mod separat natura şi societatea. Pentru geografie. relaţiile asupra cărora se focalizează putînd fi studiate bidirecţional (şi dinspre societate către natură. Ajungem astfel la sfera principală de interes a geografiei: regionarea. Apogeul acestor concepţii a fost atins în cadrul ipotezei Gaia (Lovelock şi Margulis. spre deosebire de celelalte două ştiinţe. 27 28 54 . Distanţa este parametrul care temporizează acţiunea gravitaţiei asupra proceselor fizice sau fizicochimice. Studierea relaţiilor verticale dintre elementele fizico-geografice. homos=egal. fiind perfect posibil să fie analizată cu ajutorul metodelor şi teoriilor naturaliste. mesos=de mijloc. ipoteza Gaia se află încă în sfera de interes a ştiinţelor pămîntului. nediferenţiat. teoria sa ar fi distrusă. genere) = a naşte. acelaşi (opus lui heteros=altul. Regionarea nu trebuie înţeleasă ca un efort steril de delimitare a unor suprafeţe care prezintă trăsături cît mai omogene. gennan (lat. median şi logos Evoluţionismul este o teorie a concurenţei între indivizi şi specii. Alături de afinarea teoriei evoluţioniste prin studiul societăţilor animale (albine. intermediar. Mes(z)ologia27 este o ştiinţă biologică de frontieră. parametrul care acţionează cel mai puternic este distanţa. care are drept sferă de interes evoluţia relaţiilor dintre organismele vii şi factorii lor naturali de mediu. asemănător. 29 De la gr. oarecum subordonată ecologiei. a crea. 1974). Geografia este singura ştiinţă care ia în calcul distanţa (fizică ori metafizică) în apariţia şi evoluţia spaţiilor omogene. aceleaşi trăsături. diferenţiat. geno. Acest parametru este răspunzător de uscarea treptată a maselor de aer maritim care invadează uscatul. furnici) în care indivizii manifestă comportamente altruiste. Regionarea geografică. în plan orizontal. Ori. eterogen=care are geneză diferită. antropice sau complexe). a genera. omogen=care are aceeaşi geneză. spre deosebire de cea ecologică sau mezologică nu urmăreşte doar identificarea mecanismelor care produc în plan vertical (relaţiile mediu-organism) caracterele omogene ale unui spaţiu oarecare. nu numai dinspre natură către societate). conform teoriilor ecomezologice societatea nu este altceva decît un produs natural al evoluţiei terestre. respectiv cele realizate între diferite medii (naturale. Darwin spunea că dacă ar fi descoperită o fiinţă care să acţioneze instinctiv pentru binele altor fiinţe. Gîndită ca o reacţie (sau mai degrabă ca o alternativă) pentru teoriile evoluţioniste. diferit ) şi gr. socio-geografice sau fizico-socio-geografice este completată de studierea relaţiilor în plan orizontal. În plus. relaţiile stabilite între componentele naturale şi cele antropice nu sînt semnificative decît din momentul în care acestea încep să prezinte un aspect omogen29 pe o suprafaţă mai mult sau mai puţin întinsă. a produce. diferitele sale componente acţionînd nu numai în sensul adaptării la mediu ci şi al transformării acestuia în scopul îmbunătăţirii parametrilor întregului sistem28. conform căreia Terra este un organism viu. ipoteza Gaia deschide alte căi în abordarea planetei ca întreg. Distanţa este răspunzătoare de sortarea sedimentelor în funcţie de greutatea lor: un rîu va depune bolovanii şi pietrişurile la cea mai apropiată ruptură de pantă şi va transporta De la gr. geografia are posibilitatea să studieze fiecare dintre componentele celor două medii.

55 . Altfel spus. este suficient deocamdată să spunem că încercările de identificare a regiunilor geografice au constituit de-a lungul timpului singura probă indirectă a caracterului ştiinţific şi unitar al geografiei. Ratzel a conceput geografia umană ca o ştiinţă care studiază repartiţia oamenilor pe suprafaţa pămîntului. se cuvine să precizăm că pentru Ratzel 30 31 Despre transscalarităţii v. stat. Distanţa este răspunzătoarea de crearea teritoriilor cotidiene ale indivizilor şi comunitătilor locale. prin prisma relaţiilor pe care aceştia le stabilesc cu diversele medii în care evoluează. Partea a doua. Rezultatul vizibil şi clasificabil al acestor relaţii era peisajul (lanschaft-ul). Acest parametru induce în geografie principiul transscalarităţii30 realităţilor geografice. continente). imperiu). ca şi despre problematica scărilor spaţiale în geografie vom vorbi în capitolele următoare. Sub influenţa lui Ritter. Venind dinspre ştiinţele naturii. Ratzel a trebuit să facă o serie de concesii acestei ştiinţe. Ratzel era produsul tipic al mediului ştiinţific german. între 1882 şi 1891. munţi. Deoarece în limba germană lanschaft nu are doar sensul pictural al cuvîntului ci şi pe cel de ţinut sau de ţară (precum Ţara Oaşului).mai departe mîlurile care. Chorografiile antice şi medievale analizau şi descriau « regiunile » studiate ca pe nişte diviziuni date a priori. în cele din urmă. ducat. şi anume că geografia a rămas o ştiinţă unitară. de avansarea şi de intensitatea avansării fronturilor pioniere. Distanţa este aceea care controlează extensia ariei de influenţă a unui oraş sau intensitatea difuziei unei inovaţii în jurul centrului inovator. diferenţiindu-l ca obiect de cercetare propriu geografiei. ci de forţele pe care le dobîndea comunitatea în procesul devenirii sale ca grup social organizat. Intrînd pe tărîmul geografiei. aflat sub influenţa lui Immanuel Kant şi prin urmare dominat de diferenţierea netă între natură şi cultură. vor crea cîmpiile aluviale. Distanţa este răspunzătoare de calibrarea fluxurilor. deşerturi. Apariţia geografiei umane ca ştiinţă geografică va fi prezentată în capitolul « Geografia modernă» într-o ediţie ulterioară a acestui curs. adept convins al concepţiilor lui Herder. Distanţa este cea care. care erau văzute ca nişte organisme vii ce se dezvoltau sau decădeau în funcţie de vitalitatea cu care se integrau în ciclurile naturale. caracterizează în esenţă spaţiul geografic. civilizaţia şi cultura diferitelor popoare nu erau condiţionate (determinate) de condiţiile naturale. Caracterul descriptiv al realităţilor revelate sensibilităţii umane a continuat pînă la definirea geografiei umane (a antropogeografiei). fie antropice (oraş. regat. Rămîne însă de demonstrat dacă regiunea şi procesul de regionalizare constituie într-adevăr o probă irefutabilă a caracterului de ştiinţă al geografiei. fie naturale (văi. impregnat de filosofia herderiană. Filosof al istoriei. Despre regiune şi regionare. istoria şi nu natura era cea care avea ponderea covîrşitoare în evoluţia popoarelor către ţelul lor final. de către zoologul german Friedrich Ratzel31. depunîndu-se. „Taxonomia Geografiei umane”. Pentru ceea ce dorim să demonstrăm. guvernată autoritar de profesorul Karl Ritter. Cu toate acestea. Herder acorda naturii partea sa în procesul devenirii popoarelor.

Şcoala franceză de geografie regională. etc. Ecologia 32 Tot în sensul de « Ţară » a Oaşului. Nuanţa herderiană a determinării istorice a interacţiunilor dintre om şi natură a fost exacerbată în spaţiul academic francez. Tot în Statele Unite. acest curent de geografie regională îşi propunea să studieze pe de o parte « paleopeisajele » create în urma determinărilor naturale exercitate asupra autohtonilor precolumbieni. în care popularea evoluase abia către nişte insule urbane înconjurate de nesfîrşite spaţii rurare sau încă ignorate de economia modernă. ideea de regiune polarizată. acela de pays32. italiană. antropizat). 56 . În vasta sa Géographie Universelle. trasferul conceptual a fost foarte rapid. puţin populat şi cu organizări spaţiale incipiente (oraşe. Apropiat de etnologie. aflat mai degrabă sub guvernarea ştiinţelor sociale (istorie. Un caz aparte îl reprezintă şcoala americană care. geograful francez Elisée Reclus. Maramureşului. după 1960-1970 va deveni în cea mai mare parte o ştiinţă socială. românească – prin Vintilă Mihăilescu) şi a dezvoltat o geografie care. căi ferate) a creat o geografie care avea să devină foarte repede o disciplină activă. el însuşi puternic tributar lui Otto Schluter) se dezvoltă environnmentalismul determinist. axată prin urmare pe ideea de regiune geografică complexă ca rezultat al adaptării active a grupurilor sociale la mediile naturale în care trăiau a influenţat puternic o serie de şcoli naţionale (olandeză. idee care a făcut carieră atît în spaţiul nord-american cît şi in cel european. belgiană. unde în învăţămîntul superior geografia funcţiona numai în tandem cu istoria (Berdoulay. Haţegului. Pentru a deosebi landschaft-ul conceptualizat de Ratzel de acela natural datorat geografului Alexander von Humboldt. urban-industrială s-a dovedit pe deplin satisfăcătoare în cadrul teritoriului american. stabilit la Berkeley. ştiinţe politice şi economice). cu puternice valenţe aplicative. discipolii lui de la Blache dezvoltînd rapid conceptul de regiune ca diviziune a spaţiului geografic ce reflectă în mod direct interrelaţiile dintre societate şi mediu său natural. Otto Schluter l-a denumit kulturlanschaft (peisaj culturalizat. Ideile lui Friedrich Ratzel au găsit ecou atît în Germania (Alfred Hettner). portugheză. sociologie. descrisese un tip de regiune organizată (polarizată) de un mare oraş. spaniolă. ferme. Germaniei şi Marii Britanii şi evoluînd într-un teritoriu recent europenizat. de ţară. iar pe de altă parte să încerce descifrarea noilor peisaje pe cale să apară în cadrul evoluţiei rapide a federaţiei americane. care are drept obiect principal de studiu the cultural landscape. adică exact kulturlanschaft-ul ratzelian. inspirîndu-se selectiv din geografia Franţei. cît mai ales în Franţa (Paul Vidal de la Blache). în California.această ultimă accepţiune. elveţiană. Deoarece termenul de lanschaft avea un corespondent direct în franceză. Coroborată cu cercetările efectuate de geografii britanici asupra formelor spaţiale generate de industrie (doar Marea Britanie se afla în plină revoluţie îndustrială !…). elev al lui Karl Ritter şi discipol al lui Vidal de la Blache. 1981). însă de această dată sub directa influenţă a ideilor lui Ratzel (Ellen Churchille Semple la Chicago) sau a elevilor săi germani emigraţi (Carl Ortwin Sauer. acoperea realitatea creată de interrelaţiile om-natură.

Fig. 10 – Geografie regională sau geografii regionale? Transferul etologiei (ştiinţa comportamentului animal) în studiul « peisajelor culturale ». realizat de către E.lui Haeckel şi apoi evoluţionismul lui Darwin au marcat o vreme această abordare naturalistă a regiunilor geografice. Semple şi de elevii săi (Şcoala din Chicago) va include în sfera atenţiei 57 .

mult prea puţin vizibile însă în paginile Terrei. Marginalizarea lui Vintilă Mihăilescu într-un context destul de neclar încă a redus şi mai mult impactul concepţiilor de origine franceză în geografia românească.geografilor conceptele de teritoriu şi de teritorialitate. Simion Mehedinţi a moştenit cîteva idei legate de rolul omului în cadrul sistemului terestru. Grigore Cobâlcescu) săi ilustrează perfect influenţa humboldtiană: pentru multă vreme geografia românească va da partea leului demersului naturalist de tip determinist. Activitatea sa. Terra (1931) care este un Kosmos humboldtian la scară redusă însă mai structurat şi cu valenţe teoretice mai evidente. fapt mai mult decît evident în principala sa lucrare. care schimba pînă şi numele geografiei în Länderkunde (ştiinţa ţărilor) a fost urmat à la lettre de geografia sovietică pentru care multă vreme geografia regională a fost stranovedenie. şi mai ales cea a elevilor (George Vîlsan. care propusese ca unitatea de bază în analiza geografică să fie länd-ul (provincia politică. elevii ruşi ai lui Ratzel au transferat conceptul în cadrul şcolii ruse. Emmanuel de Martonne fiind un exemplu clasic în această direcţie. colos al geografiei germane însă a cărui influenţă a fost modestă deoarece acesta nu a ocupat niciodată vreo catedră universitară. După încercări nereuşite (şi sancţionate ideologic de altfel) de a impune ca obiect de studiu lanschaft-ul antropic. complexul teritorial de producţie (geografia economică) şi statul (stranovedenie). situaţia este mai complicată în cazul celorlalte două « entităţi ». fapt facilitat şi de influenţa pe care a avut-o asupra geografilor ruşi determinismul şi cauzalismul propriu lui Alexander von Humboldt. Avînd girul lui Ritter. respectiv studiul ţărilor. Prin contactele pe care le-a avut cu Ferdinand von Richtofen. axată pe studiul a trei mari « unităţi » teritoriale: lanschaft-ul natural (landschaftologie). Situaţia lui Simion Mehedinţi. Mehedinţi va fi fascinat de personalitatea lui von Humboldt. ţara sau statul). În Uniunea Sovietică şi ulterior în statele din estul Europei controlate de Moscova. care îşi va dezvălui întregul său potenţial teoretic şi metodologic mult după al doilea război mondial. Ideea ce va face carieră însă în fosta lume comunistă va fi concepţia hettneriană. fapt poate firesc ţinînd seama de foarte redusa acţiune asupra mediului pe care o exercita societatea ţărănească din România începutului de secol XX. fondatorul geografiei româneşti este oarecum particulară. Exemplul său. geograf german aflat în siajul herderian al lui Ritter. La prima vedere termenul de complex teritorial de producţie ar putea să ne ducă cu gîndul la faptul că această « unitate » geografică ar 58 . Deşi elev al lui Ratzel şi bun cunoscător al lui Paul Vidal de la Blache. care va deveni rapid sovietică şi care. Dacă lucrurile sînt clare în cazul peisajului natural (care păstra metodologia humbodtiană). va interzice dezvoltarea sensului iniţial dat de zoologul-geograf german. sovieticii vor face din geografia regională o disciplină divizată. lanschaft-ul se va reduce treptat doar la dimensiunile sale naturale. din considerente ideologice. Ceea ce a venit dinspre şcoala franceză au fost concepţiile anti-vidalienilor.

a stat la baza constituirii geografiei ca ştiinţă academică. O. În fapt însă. a priori definite. Oricine îşi poate da seama. ISBN 973-596-171-7. Jacob (1991) – Géographie et ethnographie dans la Grèce ancienne. Donisă (1977) – Bazele teoretice şi metodologice ale geografiei. le-ar fi pus în loc şi astfel ar fi oferit o bază reală regionării geografice. – in Groza. care ajung să dezguste rapid elevii care învaţă mai multă geografie pe … Discovery Channel. mai mult sau mai puţin sistematizată în diversele cosmografii. (dir. I. Armand Colin. geografii. etc…). Este prin urmare imposibil să se definească geografia drept ştiinţă de sine stătătoare? 7. Vom afirma doar un fapt incontestabil şi anume acela că imensa cantitate de informaţii adunată în decursul vremii de către geografi. şi anume aceea de a face cît mai eficientă exploatarea resurselor naturale şi umane locale pe de o parte. Octavian – De re geographiae sau lungul drum al spaţiului către teritoriu. în confruntarea sa perpetuă cu natura. care proclama că o simplă frontieră era suficientă pentru a face dintr-un teritoriu complex un teritoriu unitar şi omogen. 235-250. Bucureşti. Nu vom dezbate aici criza de identitate a geografiei. este departe de a oferi o imagine unitară şi ştiinţifică a geografiei. care nu aveau nici un raport cu funcţionarea normală a spaţiului geografic. chorografii şi topografii apărute până în secolul al XVIII-lea. iar pe de altă parte să constituie un fel de cadru administrativ apt să structureze repartiţia de la nivel central a investiţiilor infrastructurale majore. În ceea ce priveşte geografia ţărilor.în înscrisurile antichităţii greco-romane34. dez-scrieri) ». Sinteza evoluţiei conceptuale a geografiei umane: de la spaţiu la teritoriu33 Puţine discipline precum geografia îşi caută şi îşi afirmă cu atâta ardoare originea – şi prin urmare legitimitatea ştiinţifică . 2003 34 V. Bucureşti sau C. Paris. complexul teritorial de producţie este o diviziune arbitrar « decupată » şi comandată de puterea politică. care înglobează între nişte frontiere îngheţate la un moment dat al istoriei o serie întreagă de realităţi geografice (naturale şi umane) foarte diferite unele de altele. Didactică şi Pedagogică. Din aceast scurt survol asupra apariţiei şi devenirii geografiei regionale şi a regiunii ca obiect privilegiat de studiu în ansamblul său reiese clar faptul că disciplina în cauză. Această diviziune trebuia să aibă o singură finalitate. vrînd-nevrînd. Ed. PUF. aceasta este o altă nenorocire adusă geografiei de către sistemul comunist. văzută adesea ca simbol al sistemului de ştiinţe geografice. geografii au fost obligaţi să inventeze o aşa-zisă geografie regională care. cu nici o altă metodă decît bunul simţ. de exemplu G.avea ceva de a face cu anumite structuri istorice pe care societatea. Paris 59 . În numele ideologiei comuniste. hidrografie. pp. 33 După articolul Groza. că o ţară (un stat) este o creaţie artificială. ajungea să studieze statele după celebra şi stupida reţetă « aşezare geografică. Aujac (1975) – La géographie dans le monde antique.) « Teritorii (scrieri. Geografii erau astfel obligaţi să studieze « realităţi » teritoriale efemere. relief. Manualele româneşti actuale abundă în asemenea “geografii regionale”. Paideea.

de exemplu L. Paris. Les Editions du Comité des Travaux Historiques et Scientifiques. Raffestin (1980) – Pour une géographie du pouvoir. Cl. respectiv descrierea unui loc. Paris. Paris. a fost descrierea realităţii. 4. Paris 40 J. are câteva particularităţi care nu au facilitat deloc ascensiunea acestei discipline către statutul de ştiinţă. nu este altceva decît reprezentarea specifică a unui oraş. Piaget (1967) – Logique et connaissance scientifique. Cunoaşterea geografică nu s-a putut desfăşura pe verticală. integrată "cererii sociale". 99 În La géographie de la renaissance 1420-1620. Paris 39 E. descrierea Pământului. P. Princeton. ca domeniu de activitate al geografiei. cit. op. Croom Helm. Nu este de mirare faptul că geografia s-a complăcut în cadrele impuse de Kant.. Pearey (1966) – Military Geography. definit încă de Ptolemeu. Cunoaşterea geografică a fost un proces desfăşurat pe orizontală. Obiectul său de studiu nu a putut fi adus în laboratoare şi nu a putut fi creat prin savante discuţii academice.C. de Cosmografie. Y. de juxtapunere a informaţiilor pe măsura juxtapunerii unor noi şi noi locuri cunoscute la frontierele œkumenei. cu sau fără teritoriul său "35. Bibliothèque Nationale. Berdulay (1981) – La formation d'école française de géographie (1870-1914). ceea ce ar justifica mai degrabă o analiză contextuală a devenirii sale ca ştiinţă decât o analiză dezvoltată în termeni de paradigme sau episteme. Gallimard. Deloc inocentă. precum este omul pentru medicină. Dumnezeu pentru filosofie ori numărul pentru matematică.E.Cunoaşterea şi descrierea Pământului. Peltier şi G. Maspéro. p.W. 37-60 37 v. op. Broc. Van Nostrand. lucru reafirmat în zorii modernităţii de către Pierre Davity în Les Etats et les Empires du Monde (11 ediţii între 1614-1635): "Descrierea pămîntului este numită Geografie şi este diferită. no. (1983) – The Geography of Warfare. p. O'Sullivan şi J. Chorografia este descrierea specifică a unei provincii iar Topografia. a servit întotdeauna unui scop practic. Doin Editeurs. V. ça sert d'abord à faire la guerre. Principalul obstacol a fost acela că obiectul său de cercetare nu a fost niciodată acelaşi şi dat pentru totdeauna. p. geografia profesorilor sau geografia ideologică a stat alături de istorie în cadrul proceselor de încadrare identitară a naţiunilor moderne38…şi chiar de trasare efectivă a frontierelor în Europa de după primul război mondial39. reuşind să fie aproape ridiculizată de epistemologi şi de filosofi ai ştiinţelor precum Jean Piaget40 şi 35 Citat de N. cit. Lacoste (1976) – La géographie. ca să nu spunem geografia. London 38 Lacoste. Paris 60 . care este descrierea lumii. geografia ofiţerilor şi geografia colonială a facilitat implantarea administraţiilor metropolitane şi a perfecţionat artele războiului37. 358-369 În "L'Espace géographique". care să permită realizarea simultană a eşafodajelor teoretice. 1986 36 Broc. Avem prin urmare imaginea unei geografii aflată într-o îndelungă evoluţie descriptivă şi tributară praxisului. Scopul cunoaşterii geografice. Boulineau (2001) – Un géographe traceur de frontières: Emmanuel de Martonne et la Roumanie. Miller jr. Geografia exploratorilor a stat la baza primelor manuale de navigaţie şi a contribuit prin urmare la extensia nemăsurată a primelor imperii europene36. ca parte a întregului.. pe baza acumulărilor in situ. LITEC.

orice privire exterioară şi orice abstractizare a locului le este interzisă. ale lumii cunoscute la un moment dat. M.N. Andrei (1987) – Dicţionar etimologic de termeni ştiinţifici (Elemente de compunere greco-latine). specific. 1962 43 din gr. care "cartografiază " fabuloasele ţinuturi ale Extremului Orient pe baza nu mai puţin fabuloaselor povestiri ale lui Marco Polo. Geograful participă la periplul călătorului care ia adus informaţia iar marinarul urmăreşte întocmai în călătoriile sale traseul descris de geograf. Orice imprecizie şi orice abatere de la drumul descris poate fi plătită scump. Geografia s-a constituit şi s-a proiectat de la bun început în interiorul propriului său obiect de studiu.complet ignorată de Michel Foucault41 sau de Thomas Kuhn42. Champs. Illinois. Simptomatic este Atlasul Catalan (1315). Gallimard. geografia nu a fost până în secolul al XIX-lea peste sau în afara timpului său şi nu şi-a propus niciodată să viziteze viitorul ori să dea răspunsuri definitive la interogaţiile umane fundamentale. Towards a Geography of Modernity. Ştiinţa locurilor sau puterea idiografiei Îndelungata perioadă idiografică43 a geografiei i-a permis un contact nemijlocit cu locurile descrise. The Johns Hopkins University Press. Oricine a citit Karl May şi l-a urmărit în taină pe Winnetou prin preeriile americane poate să aibă o ideee asupra procedeului: "…de cum treci Rio Grande vezi către soare-apune un pâlc de copaci şi mai departe o stâncă golaşă…". înmagazinate. Locul devine unic. Istoria geografiei este mai întâi istoria acţiunii umane asupra întinderilor suprafeţei terestre şi abia apoi istoria evoluţiei ideilor sale. idios – propriu. Harta. absolut. fie prin hărţi. The University of Chicago Press. Primele manuale de navigaţie din Renaştere nu sînt nici pe departe colecţii de hărţi ci colecţii de povestiri sistematizate. cf. însă aceasta nu a împiedicat şi nu împiedică cu nimic lumea pe care o serveşte să meargă înainte. N. Une archéologie des sciences humaines. în care fiecare loc este în mod fundamental descris de coordonatele sale matematice. Entrikin (1991). Ştiinţifică şi Enciclopedică. aşa cum o ştim astăzi. Spre deosebire de celelalte ştiinţe umane. Baltimore 41 42 61 . Foucault (1966) – Les mots et les choses. ce puteau foarte uşor să treacă drept fotografii finale.La structure des révolutions scientifiques. Geograful şi utilizatorul producţiei sale devin consubstanţiali locurilor. 7. 1 În The Betweenness of Place. Paris T. catalogate. Bucureşti 44 J.1. p. ultime. Chicago. este hic et nunc pentru orice om care are un loc. Ed. fie prin discursuri mai mult sau mai puţin nuanţate. este o invenţie recentă. irepetabil. individual. locuieşte sau înlocuieşte: "place presents itself to us as a condition of human experience (locul ni se prezintă ca o condiţie a experienţei umane) "44. ia loc. Kuhn (1983) . Flammarion (traducerea franceză a celei de-a doua ediţii revăzută şi adăugită (1970) a lucrării iniţiale The Structure of Scientific Revolutions. Primele hărţi nu sînt decât discursuri desenate. Fiecare loc era atent şi exhaustiv analizat apoi redat. ceea ce pune multe probleme epistemologice. în funcţie de sensibilitatea autorului.

Cu toate eforturile. spaţiul se defineşte dincoace de orice distincţie obiectivsubiectiv. Spaţiul hărţii reprezintă suma momentelor locurilor reprezentate. Problema care apare în această mediere este aceea a unicităţii locurilor cercetate şi deci incomensurabilitatea46 lor. este discursul geografic.2. cu scop funcţional. Mihali (2001). uneori stufoasă. acesta este acela care pliază realitatea în funcţie de comanda doritorului de informaţie. 89 În Inventarea spaţiului cotidian: arhitecturi ale experienţei cotidiene. Faptul a devenit evident odată cu avântul ştiinţelor naturale din secolul al XVIII-lea când geografia încearcă primele sale aventuri metodologice şi tatonează drumurile care o puteau propulsa în rândul "adevăratelor " ştiinţe. Această sumă de momente nu se desfăşoară în toată complexitatea sa decât geografului. evolutive. marinarul. perceptorul regal sau negustorul au nevoie fiecare de alte informaţii referitoare la aceleaşi locuri. dinamice. Militarul. chiar încorsetate în parametrii rigizi ai longitudinii şi latitudinii. Accesul celorlalţi la "adevărul " faptelor reprezentate trece numai prin intermediul discursului geografic. nu va putea însă niciodată părăsi parfumul idiografic şi nu se va depărta nicicând de cotidian. Ceea ce variază este interesul asupra acestor locuri. Paideea. Geograful şi-a dobândit în lunga perioadă descriptivă a geografiei rolul de mediator între complexitatea vastei lumii materiale şi cerinţele reducţioniste.Niciodată în istoria geografiei harta nu a evoluat separat de discurs. "Adevărul " geografic se construieşte încet – unii ar spune plicticos – prin prezentarea simultană a unei sinteze grafice cît mai precise a locurilor. Contopită cu praxisul. Ciprian Mihali. Geografia Antichităţii şi a Renaşterii realizase deja o profeţie care va deveni explicită odată cu Husserl: cunoaşterea geografică este cunoaşterea raporturilor dintre obiect şi subiect. 7. Locurile de pe hartă. Ceea ce este variabil prin urmare. ale înţelegerii umane comune. Bucureşti incomensurabil = care nu poate fi comparat 62 . De la descrierea locurilor la descrierea mediilor ca determinante absolute 45 46 C. a locurilor individualizate pe imaginea cartografică. realizată prin mijloacele cartografiei. p. sînt vii. Harta este un moment al spaţiului şi un izvor al discursului. în ultimă instanţă. şi prin descrierea verbală. a priori – a posteriori […]. care cunoaşte sau ar trebui să cunoască fiecare loc în parte. Fie că spaţiul este considerat ca produs al locului sau locul ca efectuare de spaţiu. ceea ce rămâne este dimensiunea practică a spaţiului". geografia îşi îndeplinea cu conştiinciozitate rolul însă nu putea visa la statutul de ştiinţă. Pentru geograf harta nu este mută şi imobilă. formal-material. într-o lucrare recentă45 rezumă un punct de vedere filosofic asupra spaţiului care poate fi uşor aplicat geografiei idiografice: "din perspectivă hermeneutică şi fenomenologică.

Imediat geografia a intrat în faza sa taxonomică. p. contururile lumii au început să fie desenate cu exactitate iar traseele călătoriilor puteau fi trasate dinainte. Metoda ştiinţifică promovată de geografi caută să împartă suprafaţa terestră într-un mod cât mai logic cu putinţă iar mediile. a oferit un suport epistemologic geografilor clasici. marcată în ştiinţele biologice de succesul temporar dar răsunător al lui Carl von Linné a pus în faţa geografiei problema sistematizării şi clasificării locurilor inventariate de-a lungul secolelor. Paris (a cincea ediţie. sub influenţa filosofiei istorice germane din secolul al XVIII-lea (şi mai ales a ideilor lui Johann-Gottfried Herder). asociaţii faunistice localizate. Claval (2001). 1984) 47 63 . care făcuse din spaţiu un cadru ale cărui configuraţii erau diferite de la un loc la altul. Lumea reală devenea mult prea "obiectivizată "… şi prea la îndemâna tuturor. care devin obiectele principale cercetate P. etapă intermediară ce va conduce la abandonarea descrierii locurilor în favoarea găsirii de elemente comune ale acestora cu scopul sesizării de întinderi omogene care să poată fi clasificate în mod raţional şi să conducă spre cuprinderea şi înţelegerea complexităţii naturii. Bailly (dir. au deviat rapid către environmentalism şi determinism. cu limite incerte. Paris. geografia a început să piardă şi statutul de intermediar între obiectiv şi subiectiv: longitudinea şi latitudinea fiecărui punct putea fi calculată cu precizie. unităţi geomorfologice) însă mijloacele tehnice limitate şi vastitatea câmpului său de cercetare limitează drastic precizia cercetării. istoricismul este abandonat în favoarea unei apropieri de ştiinţele naturale. subliniind ceea ce datorează acestea mediilor în care s-au fasonat " geografii şi-au construit o disciplină "concepută ca o interpretare teleologică a destinului popoarelor şi umanităţii "47. În plus. p. 7. Vreme de aproape un secol.Revoluţia naturalistă. Drept urmare sporeşte interesul pentru peisajul antropizat (kulturlandschaft) şi se deschid căile speculaţiilor asupra omului şi naturii. Filosofia kantiană. 37-50 În A. Majoritatea eforturilor de clasificare ţintesc spaţiile naturale (peisaje vegetale. "care pune în evidenţă istoricitatea societăţilor şi culturilor. respectiv condiţiile fizicogeografice.3. pe fondul sofisticării instrumentarului şi metodelor ştiinţelor pozitive. reputate drept exacte. prima ediţie: Armand Colin. Este evident faptul că nici în această direcţie instrumentarul ştiinţific nu era la înălţime şi ambiţiile taxonomice au fost repede reduse la descrieri îmbinate cu încercări de explicare a situaţiilor locale. 40 În Histoire de la géographie. simplu surogat pentru statutul de ştiinţă atât de mult dorit. De la peisaje la regiuni sau victoria taxonilor Către sfârşitul secolului al XIX-lea. Explicaţiile. Armand Colin/VUEF. sînt înlocuite de peisaje strict circumscrise din punct de vedere spaţial. tributare a ceea ce era mai stabil în mediu.) – "Les concepts de la géographie humaine".

101 În L'évolution de quelques concepts de base de la géographie. între materialism şi idealism. 221-225 În "Bulletin de la Société Belge de Géographie" 64 . Inventarea regiunii ca entitate rezultată în urma interacţiunii verticale dintre natură şi societate a avut o urmare nebănuită la început: geografia s-a poziţionat foarte inconfortabil între ştiinţele naturale şi ştiinţele sociale.) – "Les concepts de la géographie humaine". 1997 49 H. între liberalism şi marxism. cotidiene. între obiectul şi subiectul acţiunii umane. regiuni agricole şi regiuni industriale iar mai târziu chiar regiuni turistice. Descrierea redevine metoda principală însă noua scară geografică la care se efectuează cercetarea împiedică reîntoarcerea la praxis. respectiv entităţile rezultate în urma interacţiunilor fireşti. région. Paris. obiectul central al studiului ci devine instrumentul privilegiat în identificarea regiunilor naturale "48. Tensiunea exercitată asupra sa de conflictul dintre metodele exacte şi metodele exploratorii şi relative aveau să o marcheze profund şi să facă teoreticienii săi să oscileze neîncetat între pozitivism şi fenomenologie. Nonn (2001). Rezultatul a fost o panoplie impresionantă de tipuri de regiuni şi de structuri regionale: regiuni geografice. Cercetarea clasică asupra regiunii căuta să definească întinderi geografice omogene pe care să le clasifice în tipologii diferenţiate după modalităţile de articulare dintre factorii fizici şi factorii umani49. paysage (1800-1990). p. Dacă se mai vorbeşte încă de geografie şi nu doar de geografie fizică şi de geografie umană este pentru că regiunea s-a sustras studiului exclusiv al uneia sau alteia dintre cele două tabere şi. ca la începutul secolului al XIX-lea. Pentru perioada care acoperă trecerea dintre ultimile două secole ale mileniului trecut. Espace.de geografie însă acum "peisajul nu mai este. 75-97 În A. Bailly (dir. prima ediţie: Armand Colin. l'Harmattan. eforturile taxonomice au condus în mod necesar către o abordare fiziografică a organizărilor studiate şi a permis continuarea atitudinii idiografice. p. Paris. Termenul de regiune devine piatra unghiulară a geografiei moderne. Claval. regiuni polarizate şi regiuni periferice. 1984) 50 Ph. la individ şi la loc. 76-77 În Régions. Singura utilitate practică a geografiei acestei perioade este înregimentarea sa ideologică: prin 48 P. p. Pinchemel (1957) – Géographie et déterminisme. milieu. p. Armand Colin/VUEF. inventându-şi geografia regională. între pozitivismul logic şi hermeneutică. diversitatea criteriilor de clasificare şi prin urmare multiplicarea exponenţială a tipurilor de regiuni "descoperite " marchează o etapă neoidiografică în istoria geografiei. marcată de pozitivism şi de neokantianism. regiuni urbanizate şi regiuni rurale. s-a constituit într-un solid pod de legătură între "fraţii inamici". fără a uita regiunile administrative şi regiunile-plan… Relativitatea unghiurilor de abordare. însă la un alt nivel de agregare: individul şi locul au fost uitaţi în favoarea regiunii şi a comunităţii. regiuni enclavate şi regiuni deschise. dintre societăţi şi mediile lor geografice ("sinteze ale raporturilor multiple întreţinute de milenii de grupurile umane în interiorul cadrului lor natural"50) devin obiectele privilegiate ale cercetării.) – "Les discours du géographe". p. Regiunile "naturale". 89118 În Jean-François Staszak (dir. regiuni de convergenţă şi regiuni de tranzit. Paris (a cincea ediţie. nations. regiuni istorice şi regiuni economice.

London 51 65 . extrem de critic la ceea ce autorul a numit "excepţionalism în geografie". ed. între diferitele grupuri sociale.N. Seattle (prima ediţie în 1956) 55 ca de exemplu D. 257 În Le mythe de la modernité géographique. Richard Hartshorne52. privilegiind relaţiile pe verticală (între grupul social şi mediul său natural) nu reuşise decât să acumuleze o impresionantă colecţie de taxoni unici şi irepetabili. Taxonii regionali s-au constituit în aceeaşi perioadă într-o bază relativ sigură pentru extrapolarea metodologiei lor de cercetare către nivelele superioare de agregare. Oxford Massachusetts. p. p. extras din ediţia republicată în 1961 a lucrării În the Nature of Geography: a Critical Survey of Current Thought În Light of the Past. teoretică. no 3 52 R. Schaefer51. University of Washinghton Press. însetată de general. după care geografiei şi istoriei le sînt opuse celelalte ştiinţe zise teoretice sau sistematice53. Rogers. Royal University of Lund. W. Arnold. respectiv până în 1956 când Ullman54 reuşeşte să catalizeze un puternic curent metodologic definind geografia ca o ştiinţă a interacţiunilor spaţiale. Haggett (1965) – Locational Analysis În Human Geography. E. 255-281 În Jean-François Staszak (dir. London. Paris. da Costa Gomes. care se voia analitică. Lund. 7. Schaefer consideră că demersul idiografic. Inventarea spaţiului geografic Articolul din 1953 al geografului american de origine germană Fred K. în opoziţie cu geografia tradiţionalistă care.) – "Les discours du géographe".L.K. Hartshorne (1939) – The Character of the Regionale Geography. Polemica aprinsă a păstrat un caracter destul de violent doar cîţiva ani. Agnew. p. An Essential Anthology". XLIII. deci pe orizontală. Denumită nomotetică. 1939 53 P. D. căutătoare neobosită de cel puţin regularităţi spaţiale dacă nu chiar de legi geografice.C.intermediul sistemului de învăţământ geografia va deveni una dintre uneltele principale de construire a identităţilor şi conştiinţelor naţionale. vol. Schaefer (1953) – Exceptionalism În Geography: a Methodological Examination. Nefericita experienţă a geografiei politice ridicată la rang de doctrină de stat de regimul naţional-socialist german şi distrugerea celei mai mari părţi a structurilor teritoriale productive în timpul celui de-al doilea război mondial vor conduce la reaprinderea disputelor asupra statutului geografiei şi vor marca începutul decăderii regiunii ca obiect de studiu academic. bazat pe descrierea obiectelor unice (excepţionale) este profund neştiinţific şi atacă virulent clasificarea de sorginte herderiană a ştiinţelor propusă de teoreticianul de necontestat al geografiei regionale.4. această nouă fază a geografiei a beneficiat de entuziasmul unei pleiade de teoreticieni55 şi de cercetători care au impus rapid în Europa F. A. Association of American Geographers. 388-397 În J. este considerat de majoritatea epistemologilor ca fiind marca definitivă a abandonării clasicismului şi semnul clar de început al modernităţii ştiinţelor geografice. 226-249 În "Annals of the Association of American Geographers". E.Geography as spatial interaction. 1997 54 E. Gleerup Publishers. Blackwell Publishers. Livingstone. Bunge (1962) – Theoretical Geography. respectiv cele ale statelor naţionale şi mai târziu ale blocurilor economine sau ideologice. p. Cuplul Schaefer-Ullman a constituit matricea iniţială a noii geografii. l'Harmattan. P. Ullman (1980) . Washington. Harvey (1969) – Explanation În Geography. (1996) – "Human Geography. Arnold.

Pentru noua geografie spaţiul este distanţă iar distanţa înseamnă obstacol în calea mişcării. Noua geografie lansează un nou concept: acela de spaţiu.Occidentală şi în unele ţări din fostul bloc comunist (Polonia. singularitatea poate fi înlocuită de generalitate"56. Împreună cu economia regională. Cum propunea Schaefer. Ele nu au apărut nici măcar ca un reflex întârziat de descoperire a fenomenologiei sau a hermeneuticii. la fel ca şi în cazul filosofiei. toate foarte uşor de cuantificat. odată cu şcoala germană de economie spaţială. de măsurat. arii polarizate) sau la dinamici (atractivitate sau repulsivitate spaţială. op.C. "legea " rang-mărime în ierarhizarea sistemelor urbane. Împotriva acestei geografii (şi economii) fără suflet. etc. p. difuzie ori polarizare. Aceasta deoarece spaţiul se reducea la structuri (poli. Astfel. în scopul realizării profitului pecuniar sau social. centralizare ori descentralizare). geografia a fost prinsă pe picior 56 P. periferii. după părerea noastră. geografia cantitativă este rapid confiscată fie de ideologiile (neo)liberale fie de cele structuraliste. însă cu un oarecare decalaj (1970-1980). fluxuri. după caz. da Costa Gomes. URSS) noua geografie nordamericană. Nu vom insista aici asupra lor. Vom afirma doar că. geografia abandonează noţiunea de loc în favoarea noţiunii de spaţiu. considerată de geografii americani de după al doilea război ca moştenire legitimă. În doar douăzeci de ani (1950-1970) conceptul de spaţiu înlocuieşte pe cel de regiune în America de Nord. Se pot face aşadar experienţe la scară redusă cu planeta şi astfel ultima barieră în calea ascensiunii geografiei în sferele înalte ale ştiinţelor (neo)pozitiviste dispare. centre. ca să-i spunem pe nume. Metodele cantitative şi modelizarea spaţială aduc realitatea în interiorul laboratoarelor (mai exact al ordinatoarelor). într-un cuvînt de modelizat şi deci de controlat. Fenomenul începuse mult mai devreme. prin aceasta. geografia fenomenologică şi hermeneutică). Un principiu (o lege?!) universal valabil(ă)… Urmează altele: "legea " minimului efort în organizarea spaţiului. principiile maximizării satisfacţiei actorilor implicaţi în dinamicile spaţiale şi principul echităţii spaţiale.. aceste curente nu s-au datorat unei reacţii ştiinţifice în faţa neokantianismului sau neopozitivismului care făceau din ştiinţele geografice o reţea de chingi reci destinate să controleze spaţiul şi. cit. fiinţa umană. cantitativă şi subordonată necesităţilor de planificare şi de amenajare a spaţiului. în Europa se întâmplă acelaşi fenomen rapid. şi anume în prima jumătate a secolului al XX-lea. Menirea sa este de a înlocui treptat pe cel de regiune sau măcar de a-i schimba conţinutul: "regiunea nu mai este văzută ca o unitate teritorială ci este concepută ca o clasă spaţială care face parte dintr-un sistem ierarhizat. care transformase oamenii în docile fiinţe strict raţionale au apărut şi au înflorit brusc geografii critice (cea radicală) sau împăciuitoare (geografia umanistă sau. Mai exact spus de spaţiu geografic. Credem că. Geografii cantitativişti îşi afirmă din ce în ce mai pregnant supremaţia în faţa geografilor tradiţionalişti: lor li se adresează majoritatea comenzilor sociale. 262 66 .

de către statul comunist. De la spaţiu la teritoriu sau redescoperirea locurilor Dacă este într-adevăr aşa cum afirmă Ciprian Mihali şi anume că "graniţa între funcţional şi simbolic este foarte fragilă "58 atunci putem accepta faptul că această fragilitate a permis geografiei să se reorienteze rapid şi să treacă rapid de la analiza spaţiului la cercetarea teritoriului. fie. termenul de teritoriu a devenit în primele trei sferturi ale secolului al XX-lea un spaţiu simbolic limitat de o cât se poate de "materială " frontieră administrativă. modelul urmat(ă) C. de cele mai multe ori statală. p. The Johns Hopkins University Press. Mulat pe ideea de afectivitate. Nu întâmplător una dintre cele mai la modă metode de cercetare geografică de la începutul mileniului al treilea este… path dependency57.D. Este oare acest lucru diavolul însuşi sau asistăm la o reaşezare a lumii în alte tipare teritoriale? Răspunsul aceluiaşi autor este liniştitor: lumea nu se destructurează ci se restructurează la alte nivele spaţiale. a făcut explozie în literatura geografică între 1980 şi 2000. neierarhizate şi din ce în ce mai puţin controlate/controlabile de un sistem-bloc. p. cit. şi aceasta în ciuda persistenţei etologice a imaginii căţelului cu piciorul ridicat care îşi marchează "teritoriul". toate acestea au lăsat câmp liber relaţiilor sociale pe orizontală. care îşi propune explicit să găsească în configuraţiile spaţiale trecute rostul şi sensul dinamicilor spaţiale actuale. neputinţa marilor structuri birocratice inventate de modernitatea timpurie.5. Baltimore & London 57 58 67 . Dereglementarea economiei. conceptul de teritoriu a avut în cadrul ştiinţelor umane ceva de tabu.. Robert D. în toată bogăţia sa semantică. Originar din dreptul roman în care descria sec şi rece o suprafaţă apropriată legal. retragerea din ce în ce mai evidentă a statului din sistemul "pactului social". 10 În Homo Geographicus. Sack (1997). op. Către sfîrşitul mileniului trecut. guvernate de alte coduri şi legi: "Lucrurile interconectate au loc (şi zic asta în path dependency = dependenţa de calea. 7. mai la sfârşitul perioadei.greşit de rapiditatea evoluţiei tehnologiei şi că nu a făcut decât ceea ce era obişnuită să facă: să se obişnuiască cu un prezent în continuă mişcare şi să încerce să-l înţeleagă şi să-l explice studiind trecutul. adică tocmai în perioada în care individul era abandonat fie de către statul "providenţial". sub impulsul decisiv al democratizării informaţiei prin intermediul noilor tehnologii de comunicare. Spunem că este vorba de reorientare deoarece termenul de teritoriu.89 59 R. Mihali. teritoriile individuale locale şi regionale surclasează pe toate planurile teritoriile naţionale. Sack59 lansa în 1997 o observaţie cât se poate de sugestivă: "segmentarea noastră teritorială ne face străini unii faţă de alţii iar integrarea globală ne face să depindem şi să avem încredere mai mult în străini decât în familie şi prieteni". drumul.

de concepere şi de percepere a spaţiului. conduc spre trăsături specifice construcţiei teritoriale rezultate. Semnalizarea spaţiului apropriat (coduri de semne vizibile sau invizibile. Amenajarea spaţiului organizat. în funcţie de evoluţia tehnicilor de încadrare a mediului în care comunitatea îşi desfăşoară acţiunile. Aproprierea spaţiului . O definiţie sumară a proiectului tranzacţional ar suna astfel: Proiectul tranzacţional este programul pe care şi-l dă un grup social pe calea devenirii sale. respectiv eficientizarea organizărilor spontane. Sack.. proiectul tranzacţional ordonează două tipuri de tranzacţii (negocieri): a) tranzacţiile orizontale (cu spaţiul şi cu caracteristicile spaţializate ale acestuia). datorită faptului că mediul geografic este caracterizat în primul rînd de eterogenitatea condiţiilor de la un loc la altul. Din punct de vedere spaţial. 8-9 68 .sensul literal al cuvântului) în nenumărate şi fragmentate unităţi ale spaţiului. Există un loc pentru orice şi orice este presupus a fi la locul său. în procesul construcţiei sale se parcurgîndu-se următoarele etape: 1. Organizarea spaţiului apropriat (domeniul acţiunilor cotidiene. acţiuni care. acest program este sinteza valorilor comunitare. D. grupurile fiind obligate să inventeze alte tehnici de la un loc la altul. specifice grupului care a efectuat aproprierea). se ajunge la diferenţieri spaţiale în ceea ce priveşte construcţiile teritoriale rezultate. op. valorile fiind definite ca principii care definesc orientările majore ale acţiunilor comunitare şi care orientează şi fac legitime regulile sociale ale grupului respectiv. Teritoriul este un spaţiu construit. Aceste etape ale construirii teritoriului sînt încadrate de normele proiectului tranzacţional. 60 R.luarea în stăpînire prin dreptul forţei sau prin forţa dreptului 2. p. […] Această fărâmiţare şi specializare geografică impune cu necesitate un foarte sofisticat sistem de legi. reguli şi practici "60. spaţiul-timp cotidian devine cadrul negocierilor tacite dintre drepturile şi îndatoririle individuale şi cele colective) 4. de aici rezultă structurile spaţiale b) tranzacţiile verticale (cu factorii de mediu). problema simbolizarii spaţiului apropriat 3. este evident. Cit. scrise sau nescrise. Valorile comunitare se regăsesc în acţiunile de practicare.

reţele. Teritorialitatea nu se poate asimila cu atitudine elementară a apărării spaţiului pe care un animal îl consideră esenţial supravieţuirii sale . excluziune sau ură. se obţin mereu aceleaşi structuri fundamentale ale spaţiului. Les mots de la géographie. Puţină teritorialitate creează socializare şi solidaritate. 436). Brunet. Teritoriul ca rezultat al procesului de diferenţiere – exemplu de abordare umanistă 61 Geografia normală (în sensul dat ştiinţei normale de Thomas Kuhn) caută să sesizeze diferenţele existente între structurile spaţiului. neagă posibilitatea transplantării individului într-un alt teritoriu. teritorialitatea pare un element util coeziunii grupurilor sociale . 1992. p. Reclus. Banalul unor acţiuni devenite reflexe sociale. incomensurabile: un oraş este mereu Oraşul. repetabile la diferitele scări la care se poate efectua studiul: poli. ea ţine de psihologia colectivă şi contribuie la fondarea identităţii de grup. arii polarizate. Metafora vegetală a rădăcinii semnifică pe de o parte puternice legături cu pămîntul natal (preluat în autohton/alohton. de neapartenenţă. de la gr. Doar după articolul Groza Octavian – Diferenţă şi diferenţiere – o geografie a identităţii teritoriale. identificarea este învăţată în procesul de socializare . Paris-Montpellier. pe de altă parte ea este o sursă sau un support pentru ostilitate. Individul înrădăcinat nu devine conştient de această calitate a sa decît atunci cînd este pus în situaţia de a pleca. în condiţiile unui teritoriu închis. 7. care îmbină topologia cu stilistica. o regiune devine fatalmente Regiunea. de a-şi schimba locul. de la un oraş la altul. Puternica valoare simbolică a cuvîntului (şi sentimentului) de înrădăcinare derivă după toate probabilităţile de la teama ancestrală de pribegie. Această muncă este laborioasă.Aceste tranzacţii. cu nuanţe enciclopedice şi conduce întotdeauna la rezultate derizorii în comparaţie cu efortul cerut. Ele permit de asemenea fiecărui migrant care se deplasează în interiorul unei naţiuni. plicticoasă. economice. Studiul teritoriilor este un bun mijloc de a lupta împotriva terorismului teritorialismului ». ele au permis pionierilor să îşi reconstituie orizonturile în cadrul unor noi spaţii în procesul aproprierii unor noi teritorii. defineşte ceea ce s-ar putea numi înrădăcinarea grupului social respectiv. Teritorialitatea are ceva de animal sau de vegetal şi progresul umanităţii a constat tocmai în a se elibera de o teritorialitate exacerbată sau în a o extinde la întreaga planetă. (R. multă teritorialitate le asasinează. Plasînd cercetarea în paradigma geografiei (post)moderne. Numărul de finalităţi posibile ale unei cercetări geografice ortodoxe se reduce la doar două. Aplicînd metodele geografiei clasice se ajunge la separarea unor organizări unice. Contrar rădăcinilor. aceste principii sînt transportabile . Pe de o parte. culturale. Înrădăcinarea este exclusivistă şi neagă alteritatea. de instabilitate. sistematizării şi analizei acestora. scris în 2000 pentru revista de filosofie Krisis 61 69 .6. dobîndind un puternic caracter de banalitate. « Teritorialitatea este un raport individual sau colectiv la un teritoriu considerat apropriat. în scopul contabilizării. şi de ajunge într-un spaţiu în care există un alt fel de banal al faptului cotidian. khton=pămînt. iar pe de altă parte lipsa de mobilitate. se desfăşoară în spaţiul cotidianului. ţară). stabilizarea într-un anumit loc (locuitor-locuire). să îşi « reconstruiască un teritoriu ».

Singurătatea acestei centralităţi nu convine. În geografia umană diferenţele nu există decît în măsura în care cercetătorul doreşte să le găsească. Centrul comunitar devine reperul identificator pentru toţi membrii grupului. Procesul de identificare teritorială evoluează în funcţie 70 . Cotidianul topeşte metrii în minute iar geografiile individuale devin geografii ale timpului mai mult decît geografii ale spaţiului. oboseala de a crea lumea în mod continuu îşi spune cuvîntul. primărie. libertatea sa intrinsecă în ultimă instanţă. în interesul comunităţii. piaţă. şi nu rezultatul său (diferenţa). sînt transferate practicilor cotidiene ale comunităţii şi astfel hoinăreala virtuală haotică devine o gravitare cuminte în jurul polilor consfinţiţi şi împărtăşiţi de toată lumea. vestului şi tuturor celorlalte direcţii posibile. Polaritatea şi distanţele comunitare limitează frecventarea individuală a locurilor în funcţie de depărtarea de centru. ceea ce contează este procesul (respectiv diferenţierea). oraşdepersonalizînd dimensiunile lumii prin instaurarea nordului. Omul este o fiinţă gregară. ale căror metamorfoze continue interzic orice încercare de rigidizare a lor în interiorul unor taxonomii imuabile. şi atunci indivizii îşi însumează centralităţile într-una colectivă – totem. celor care sfidează cochilia teritorială sau celor care sînt constrînşi. În aceste condiţii. Această obsesie este creatoare de spaţiu. Spaţiul rămîne apanajul aventurierilor. desfăşurată între teluric şi celest. care nu ajunge nicicînd să se solidifice suficient pentru a se oferi unei analize atente. obsedată de centralitate. catedrală. de regionare. « buricul pămîntului »): în funcţie de verticalitatea persoanei. Practicile cotidiene ale persoanei. Fiecare individ este axis mundi (axa lumii. în spatele. estului.desenul lor diferă iar diferenţele sînt de obicei irelevante chiar şi pentru cea mai simplă comparaţie. la dreapta şi la stînga persoanei. mai exact filtrul pe care distanţa îl interpune între experienţa individuală sau cea comunitară efectivă şi imensitatea numărului de experienţe posibile în alte puncte ale spaţiului. sat. sudului. care este perpetuu. lumea se desfăşoară în faţa. experienţa individuală se diluează în experienţele multiple ale grupului iar cunoaşterea lumii de către individ devine din ce în ce mai aproximativă pe măsură ce distanţa de la centrul comunitar către exterior se măreşte. Singurul proces ordonator al acestor relaţii este distanţa. Spaţiul şi distanţa îşi au izvoarele în interiorul persoanei. asupra metodelor de sesizare şi de încadrare a diferenţelor. aceasta în cazul în care nu caracterizează de-a dreptul –iarăşi. Distanţa pură devine traseu. Organizările spaţiale (şi mai ales teritoriale) care stau în centrul atenţiei geografiei umane sînt de fapt fascicole de relaţii extrem de fluide şi de proteice. care nu mai angajează persoana ci comunitatea sa.realităţi incomensurabile… Apare astfel cu claritate explicaţia faptului pentru care geografia se defineşte ca o disciplină a gîlcevii perpetue a învăţaţilor cu lumea şi mai ales a învăţaţilor între ei: discursul geografic glisează invariabil către dispute interminabile asupra criteriilor de clasificare. să se deplaseze în exterior. mişcarea devine deplasare eficientă.

Aceasta deoarece discursul propovăduieşte implicit că frontierele există şi că sînt administrate/apărate de instanţa creatoare de discurs. Situaţia medie a eu-rilor individuale dintr-o comunitate. Diferenţa stabileşte ca o sentinţă definitivă faptul că frontierele spaţiului fizic (date de distanţele dintre indivizi sau de distanţele pe care se desfăşoară fenomenele incontestabil administrate de comunitatea respectivă) reprezintă în acelaşi timp şi frontierele spaţiului social (date de proiectarea în spaţiul fizic a celui moral. revelată comunităţii într-un mod explicit. Diferenţa se stabileşte prin intermediul unui discurs. Diferenţierea îşi are sursa în incertitudinile legate de prezenţa frontierelor. O informaţie informativă deschide larg porţile manipulării. Ea se construieşte şi evoluează în fiecare zi. Vernacularul (respectiv localul. fie că acestea din urmă sînt construite sau “naturale”. selectarea şi deformarea sau deturnarea sensurilor informaţiei subţiază izvoarele identificării pînă cînd.de evoluţia simbolică a centrului. şi are nevoie de o confirmare oficială. Subtilitatea dizolvării universalului (sau măcar al ceea ce se cheamă în altă parte) în vernacular depinde de accesul la informaţie formativă a membrilor comunităţii. extrem de restrictiv în ceea ce priveşte comportamentele individuale. în reprezentările individuale şi colective ale unui aici cunoscut şi al unui în altă parte fabulos ori grotesc ori pur şi simplu necunoscut. relativă şi continuu dinamică. prin intermediul practicilor cotidiene. care infiltrează schimbarea simbolisticii centrului în mod gradual. Diferenţa este abruptă. economice şi culturale ale teritoriilor. identificarea deja captivă în structurile cotidianului este forţată să devină identitate. considerăm că diferenţa teritorială nu este o consecinţă a procesului de diferenţiere ci rezultatul deturnării sensului acestui proces.). care. Pentru 71 . zgomotoasă. liniştită. Diferenţierea teritorială este înainte de toate o afacere personală. căreia indivizii sau comunităţile i-ar fi derogat responsabilitatea să facă acest lucru. în mod implicit acceptată de majoritatea membrilor. individual sau colectiv. Diferenţierea este lentă. prin discurs. etic. decisivă şi. puritatea şi caracterul natural al informaţiei venită din exterior. cunoscut doar de „cei ai locului”) este legat de universal prin canale multiple. Considerăm aşadar că identitatea teritorială este înainte de toate un rezultat direct al diferenţierii şi nu al diferenţelor. statică. În acest context. cultural. pentru anumite perioade. în funcţie de rugozitatea spaţiului înconjurător. subtile. ar putea foarte bine purta inscripţia hic sunt leones (aici sînt lei). Între aceste frontiere individul are mai degrabă îndatoriri decît drepturi. aceasta depinzînd de informaţiile aduse de cei care s-au aventurat în afara spaţiului comunitar. care trece prin situarea eu-lui în interiorul cadrelor spaţiale fizice. pe o hartă imaginară. Identificarea perpetuă la centralităţile comunitare este relativă la acurateţea. în funcţie de tehnicile de supunere a distanţei. este creatoare de noi. Diferenţa este pentru individ un dat a priori. etc.

drumurile comerţului şi culturii. Diferenţa este rezultatul unui conflict trăit în mod violent. Singura certitudine (speranţă ?!) este că felul proprietăţii şi modurile de practicare ale acesteia sînt asemănătoare. între formele şi conţinuturile teritoriilor. Între diferenţă şi diferenţiere. după cum nesigure sînt şi cele ale ansamblului de proprietăţi care descriu spaţiul întregii comunităţi. toate acestea marchează viaţă de zi cu zi a comunităţilor.sînt bine cunoscute. Continuitatea influenţei lor asupra cotidianului vine din schimbarea continuă a ierarhiei autorităţii lor conjuncturale asupra comunităţilor. Structurile separă cauza (procesul de diferenţiere) de efect (diferenţele). în funcţie de care vor fi modelate vechile miezuri ale organizărilor teritoriului. Fiecare dintre aceste fenomene exogene se manifestă pe durate mai lungi sau mai scurte. Astfel. Războiul este succedat de pace. Structurile de încadrare teritorială sînt capabile să convertească după bunul plac identitatea teritorială în discursuri identitare. există întotdeauna prezentul continuu al cotidianului. totul într-un şir de întîmplări naturale şi aleatoare. cu pretenţii imuabile. Ele sînt acelea care legitimează. Războaiele. origine etnică. care şlefuiesc structurile cotidianului. Diferenţierea este efectul unei stări conflictuale niciodată concretizată. care oficializează starea conflictuală şi care declanşează conflictele ce vor conduce la crearea diferenţelor. De cele mai multe ori. 72 .individul unei comunităţi. aduce fericirile şi nefericirile în interiorul unei comunităţi. religie. prin trăirile individuale şi colective. Structurile politico-administrative îşi dau drept obiectiv să încadreze conţinuturile teritoriale pre-existente şi să genereze noile forme. sînt capabile să conducă la crearea unor diferenţe diferite. însă cele ale proprietăţilor nevecinilor sînt înceţoşate. se găsesc structurile de încadrare teritorială. Cristalizarea aceloraşi comportamente conduce la construirea aceloraşi mecanisme de identificare. care constituie garanţia de securitate identitară locală. deoarece ea se întîmplă cel mai adesea la nivelul formelor create prin discurs. identitatea teritorială cîştigă în valoare dar pierde în sens. dezvoltarea. dar întotdeauna limitate în timp. Tocmai cotidianul este acela care. influenţele faste sau nefaste ale vecinilor. limitele proprietăţii sale – şi bineînţeles cele ale vecinilor săi imediaţi. La scară locală identificarea la nivel individual şi colectiv se face prin intermediul acceptării unui aceluiaşi filtru de negociere a presiunilor alogene. « moderne ». chiar rurale. influenţele unei culturi externe sînt înlocuite de cele ale unei alte culturi. Dincolo de elementele structurale ale unei comunităţi (limbă. administraţie). deturnînd sensurile naturale ale evoluţiei în funcţie de proiecte artificiale. localizată la nivelul conţinuturilor. structurile acţionează conform unor legi proprii şi. pe fondul unor conţinuturi asemănătoare purtătoare a unor stări conflictuale identice non distructive. conflictul cu vecinul devine colaborare.

care selectează din rîndul fenomenelor exogene doar pe cele aflate în opoziţie binară cu cele locale. care nu permite sesizarea la nivel local a progreselor reale efectuate în relaţiile cu vecinul identificator. ar fi posibil să locuiască la/lîngă mine). însă îşi spune turc. în vreme ce diferenţele se înrădăcinează în structurile rigide ale trecutului. însă imixtiunea politicului este mult mai puternică şi mai înclinată să deturneze identificarea către discursuri identitare. rus. identificarea nu concretizează conflictul iar violenţa nu se perenizează. identificarea construindu-se în funcţie de repere mobile. identitatea rezultată constituindu-se într-o crustă incasabilă ridicată în jurul teritoriului. Sub presiunea discursului. rezultate din încercările de concretizare a unor proiecte identitare impuse în numele unor generalităţi ambigue. acest proces devine o căutare instinctivă a diferenţelor (celălalt nu este ca mine. este ortodox. Diferenţa este produsul unui discurs care neagă distanţa sau care mai degrabă transformă distanţa fizică într-una simbolică. identică pentru toţi membrii comunităţilor locale. de identificare. Diferenţierile acoperă teritoriile cu clopote transparente ale căror limbi. Diferenţierea continuă nu se transformă în diferenţă. este înlocuită cu starea de conflict între macrostructuri. Aceasta deoarece diferenţierea se hrăneşte dintr-un prezent continuu. la scară interregională lucrurile se complică deoarece apar fricţiuni între macrostructurile de încadrare teritorială.Discursul. La acest din urmă nivel spaţial diferenţierea este bineînţeles încă prezentă. Dacă la scară infraregională diferenţierea este aceea care se constituie în vector al construcţiei identitare (interesul de a se defini din punct de vedere spaţial în raport cu alţii). alteritatea neexcluzînd starea conflictuală. Starea conflictuală existentă în cadrul proceselor de teritorializare. este alb sau negru şi. proiectează nevoia de securitate identitară la scara regiunilor sau a statelor. Atîta vreme cît starea conflictuală nu este confiscată de un discurs politic. este catolic. omogenă. aflate la verticala centralităţii acestora. de diferenţiere. indiferent de localizarea lor efectivă. asemenea borcanelor de murături frumos aranjate pe un raft întunecos de cămară. autogeneratoare însă nu şi autocentrată. cilindrice. Construcţia identitară teritorială are nevoie de celălalt. în eternă schimbare. şi vine din sau locuieşte în altă parte. Funcţionînd ca o profeţie care. fiind cunoscută are toate şansele să se (auto)îndeplinească. rescrise în fiecare moment de ascultătorii lor de pretutindeni. Diferenţele crează teritorii rigide. fac să rezoneze structurile teritoriale dincolo de frontierele lor incerte – unde se termină sunetul ? – alcătuind simfonii evolutive. structurile identitare cunosc o tendinţă perpetuă de fortificare. mai rău. maghiar. Contactul violent dintre vecini (concretizarea diferenţierii) conduce la cristalizarea unor structuri identitare care îşi iau drept reper structurile celuilalt. 73 . ci este păgîn. Diferenţierea este suficientă pentru a-ţi afirma identitatea (celălalt este ca şi mine.

o sinteză a orientărilor şi curentelor majore de idei care au determinat devenirea geografiei umane.analiza spaţială (centrată pe problemele legate de apariţia.II. Geografia umană modernă combină în cercetările sale trei orientări complementare ale interesului ştiinţific: .) – Encyclopédie de géographie. Penguin Books. pe baza unor lucrări de referinţă62. ca fiind singulare. TAXONOMIA GEOGRAFIEI UMANE Geografia poate fi considerată ca o ştiinţă de cercetare a diferenţierilor suprafeţei terestre. Armand Colin. Din această cauză. în corpusul oricărui articol sau tratat de specialitate. Economica. potenţîndu-se reciproc. London. Denise Pumain (dir. aceasta din urmă fiind rezultatul acţiunii simultane ale mediului şi spaţiului în care trăieşte fiecare fiinţă umană. Paris. curentele şi subdisciplinele definite şi descrise în ceea ce urmează nu trebuie să fie privite exclusivist. ). Prin urmare. Poziţia de interfaţă a geografiei (între natură şi societate) a permis acestei ştiinţe o dezvoltare continuă a sistemului de discipline componente. proceselor şi fenomenelor geografice de a exista şi de a se manifesta simultan în mai multe nivele 62 Brian Goodall – Dictionary of Human Geography. o parte din întrepătrunderile teoretice. Orice abordare sintetică presupune o pierdere de informaţie. În cele ce urmează propunem. 1987. localizarea şi evoluţia structurilor spaţiale) . Antoine Bailly (dir. a IV-a ediţie. respectiv specificităţii obiectelor. precum şi o sistematică generală a subdisciplinelor sale. Paris.) – Les concepts de la géographie humaine. 1992 74 . Robert Ferras. o definiţie generală ar putea afirma că geografia este ştiinţa interesată de structura şi natura interacţiunilor stabilite între două sisteme: sistemul ecologic (care pune în legătură societatea/omul cu mediul în care trăieşte) şi sistemul spaţial (care pune în legătură o porţiune a suprafeţei terestre cu o alta). în contextul unei evoluţii extrem de complexe a cadrelor epistemologice şi teoretice ale ştiinţei actuale. 1998. Antoine Bailly. cititorul trebuie să fie conştient că orientările.analiza ecologică (axată pe problematica legăturilor om-mediu) . împreună cu temele majore abordate de către acestea. conceptuale şi filosofice sînt datorate trans-scalarităţii. izolate şi de sine-stătătoare. Ele coexistă în proporţii diferite în spiritul şi opera oricărui cercetător. În afara relaţiilor complexe pe care geografia le întreţine cu propriul său obiect de studiu şi cu celelalte ştiinţe interesate de sistemul teritorial (fig. detaliul pierzînd ca importanţă în faţa tabloului de ansamblu.analiza regională (fundamentată pe cercetarea evoluţiei structurilor regionale şi ale diferenţierilor spaţiale).

Fig.). 2000) 75 . ale celui naţional (politicile macroeconomice şi relaţiile internaţionale ale statului) şi ale celui continantal sau mondial (preţurile energiei primare. La fiecare dintre aceste nivele.(la mai multe scări) de organizare teritorială. De exemplu. etc. 11 – Geografia umană şi relaţiile sale cu ştiinţele naturii şi ale societăţii (după Taafe. 1974 şi Ianoş. ale celui regional (politicile de dezvoltare regională). concurenţa pe pieţele internaţionale. fenomenele legate de mondializare. sensul şi intensitatea relaţiilor dezvoltate sînt mereu altele. acţiunile şi retro-acţiunile pe care le induce şi la care este supusă o fermă agricolă sînt funcţie de elementele mediului local (microclimat natural şi socio-economic sau cultural). natura.

Tot macrogeografice pot fi considerate şi cercetările bazate pe utilizarea indicatorilor agregaţi (de exemplu caracterizarea statelor lumii prin comparaţia structurii lor socio-profesionale. respectiv proporţia avută de populaţia ocupată în cele trei sectoare de activitate – agricultură. se încadrează în aceeaşi categorie. încercînd să traseze cadrul şi să descopere legităţile generale care guvernează evoluţia unei întregi clase de obiecte. sectorul terţiar al Statelor Unite are foarte puţin în comun cu sectorul de servicii din Libia. Diferitele subdiscipline ale geografiei umane pot fi identificate în funcţie de mai multe criterii. 76 .Este prin urmare evident că la diferite scări spaţiale elementele diferitelor organizări spaţiale au naturi diferite (politicile economice ale statelor sînt diferite. Macrogeografia Macrogeografia se încadrează într-un context holist. în conformitate cu scopul urmărit. sensuri diferite (statele pot avea o politică protecţionistă în vreme ce pieţele internaţionale impun liberalizarea concurenţei) şi intensităţi diferite (politicile de ajustare economică ale Uniunii Europene. Critica principală care poate fi adusă cercetărilor macrogeografice (deşi utilitatea lor nu poate fi pusă la îndoială) este accea că gradul extrem de generalizare nu permite luarea în consideraţie a deosebirii de natură ce pot să apară în cadrul aceleiaşi clase de obiecte. Astfel. Teoria centru-periferie. caracterul macrogeografic este prezent în cercetările de nuanţă marxistă. procese sau fenomene spaţiale. Studiul sistemelor urbane (prin legea rang-mărime.1. care îşi propun transformarea ordinii mondiale existente. în funcţie de ideologia dominantă. de exemplu). considerată ca injustă şi sursă de inegalitate socială şi spaţială. contextele culturale regionale se diluează în cadrul celor naţionale.. Criteriul scării de analiză După scara de analiză a sistemelor teritoriale se pot deosebi trei orientări majore în cadrul cercetărilor de geografie umană: 1. de procese sau de fenomene. prin care geografii marxişti explică diferenţele de dezvoltare existente între statele lumii este un asemenea exemplu. 1.. De cele mai multe ori.). industrie şi servicii). de exemplu. iar un oraş turistic are o cu totul altă funcţie teritorială decît un oraş industrial... sînt diferenţiate în funcţie de performanţele fiecărui nou membru sau ale fiecărui nou stat candidat). în care oraşele sînt considerate ca avînd funcţii similare.

de un fenomen economic periodic). critica principală este eceea că. Invers primei orientări. culturale şi economice ale indivizilor sau grupurilor sînt studiate în profunzime.1. umanistă. acolo unde se combină constructiv sau destructiv macro şi microstructurile spaţiale. Structurarea spaţială a comportamentului consumatorilor. respectiv a celor ascendente (dinspre local spre mondial/cosmic) şi a celor descendente (dinspre cosmic/mondial către local). obiectul său de cercetare. Geografia regională este prin excelenţă o ştiinţă mezogeografică deoarece regiunea. nivelul mezospaţial este nivelul la care riscurile cercetării şi aplicaţiilor practice ale aceteia sînt minimizate. 1. procese şi fenomene unice şi prin urmare incomensurabile. În această categorie se înscriu cu precădere studiile de geografie comportamentală. În condiţiile paradigmei ştiinţifice actuale. sociale. este rezultat direct al fascicolelor de relaţii naturale. deoarece nu poate generaliza şi astfel nu poate construi teorii. economice. deci foarte aproape de obiecte. structurile sociale. economice. Criteriul suportului filosofic şi teoretic După suportul filosofic şi teoretic subdisciplinele geografiei umane pot fi încadrate într-o serie întreagă de orientări. structurile spaţiale evenimenţiale (create de un festival. geografiile culturale ale indivizilor şi grupurilor izolate pot fi considerate ca obiecte de studiu pentru microgeografie. a căror succesiune şi ale căror moşteniri nu fac decît să 77 . politice sau culturale. interesată de crearea şi evoluţia teritoriilor vernaculare sau de comportamente şi reprezentări individuale sau de grup. politice şi culturale antagoniste. Mezogeografia Mezogeografia este o tendinţă recentă. Microgeografia Microgeografia studiază în detaliu organizările spaţiale la nivele subregionale (locale). situîndu-se foarte aproape de nivelele inferioare de organizare a spaţiului. în care s-a renunţat la ideea de măsură precisă în favoarea aproximărilor statistice riguroase. sociale. fiind interesată în special de comportamentele individuale sau de cele ale microsocietăţilor aflate în interacţiune cu mediul local. care se focalizează asupra fenomenelor care se desfăşoară la scările mezospaţiale ale realităţii.2. de o manifestare sportivă. microgeografia este obligată să acorde partea leului empiriei.3. 2.

Reprezentanţii săi sînt în primul rînd cei ai şcolii franceze clasice (Paul Vidal de la Blache. Trama explicativă a geografiei deterministe este dată de analiza cauzală. Geografia posibilistă nu neagă faptul că acţiunea umană este limitată de condiţiile restrictive de mediu. După conturarea ipotezelor de amorsare a studiului.kulturlandschaft (rezultate din adaptarea pasivă la mediu). însă afirmă că structurile spaţiale sînt rodul alegerii conştiente a oportunităţilor oferite societăţii de un mediu inert/permisiv. Dacă determinismul afirma că diferenţierile spaţiului geografic (respectiv regiunile umanizate) sînt şlefuite prin acelaşi tip de reacţie culturală a societăţilor în faţa determinărilor mediului. determinismul permite stabilirea unui set de ipoteze de iniţiere a cercetării geografice. Dusă la extrem (de exemplu în cazul doctrinei naziste). Ferdinand von Richtofen. Jean Brunhes). concepte. pentru geografia posibilistă peisajele erau rezultatele directe ale modurilor de trai (genres de vie). teorii şi aplicaţii ale geografiei umane. ceea ce în mod inevitabil conduce la concluzia că acelaşi set de condiţii fizico-geografice duce la aceleaşi tipuri de comportamente umane. c) Geografia pozitivistă îşi trage seva din filosofia pozitivistă a lui Auguste Comte din sec. Rezultatele cercetărilor celor două curente sînt sensibil diferite: dacă pentru geografia determistă unităţile taxonomice erau peisajele culturale . b) Geografia posibilistă este fundamentată pe filosofia posibilistă (environmentalism posibilist) conform căreia mediul oferă fiinţelor umane seturi de oportunităţi din care acestea aleg doar pe acelea conforme cu normele lor socio-economice şi cu nevoile lor culturale. deoarece el se adresează bunului simţ comun. această orientare se transformă într-un determinism geografic vulgar. posibilismul postulează că în faţa constrîngerilor sau avantajelor mediului societăţile sînt libere să îşi aleagă tehnicile de încadrare conform propriilor lor matrici socioculturale. modele. afirmă că ştiinţa poate funcţiona numai cu ajutorul chestionărilor empirice (cu conţinut factual) iar cunoaşterea este restrînsă doar la faptele care pot fi observate prin intermediul simţurilor umane (perfecţionate de instrumentar 78 .diversifice unghiurile de abordare a realităţii şi să îmbogăţească panoplia de metode. delimitîndu-se de metafizică şi de religie. rezultate din adaptarea culturală activă la mediu. al XIX-lea care. subordonată principiilor environmentalismului determinist. Această geografie a constituit suportul antropogeografiei germane clasice (Carl Ritter. Friedrich Ratzel). În doze moderate. simplist şi periculos. a) Geografia deterministă este bazată pe filosofia deterministă care afirmă că toate acţiunile umane nu sînt libere ci controlate de anumite legi naturale. responsabilitatea verificării lor revine interrelaţiilor teorie-empirie şi bunei credinţe a cercetătorului.

. constituită ca o critică la adresa geografiei teoretice şi cantitative (pentru care omul era strict raţional iar comportamentul său spaţial era dictat strict de considerente economice). etc. proceselor şi obiectelor studiate. respectiv posibilitatea constituirii unei teorii geografice. care postula că pot fi cu adevărat ştiinţe doar acele discipline capabile să utilizele instrumentar şi echipamente ştiinţifice de măsură şi de contriol şi să efectueze experienţe. Mai exact spus. a apărut prin urmare posibilitatea unei geografii nomotetice.). de oraşe. Baza filosofică. Pentru prima dată. ale carei obiecte de studiu nu se pretau nici la măsuri exacte şi nici la experienţe (cum sa poţi experimenta apariţia şi evoluţia unui sistem urban. neopozitivismul afirma că logica şi raţiunea umană. destul de confuză. a accelerat dezvoltarea geografiei fizice şi a anesteziato pe cea a geografiei umane. în acest cadru filosofic. de consumatori. încearcă să înţeleagă lumea prin prisma relaţiilor pe care le au oamenii cu natura şi prin prisma sentimentelor şi ideilor pe care aceştia le au faţă de locuri şi spaţii. alături de metode statistico-matematice de aproximare riguroasă. bazată pe demersurile ipotetico-deductive. la nouvelle géographie sau geografia cantitativă) se bazează pe pozitivismul logic dezvoltat în anii 1920 de Şcoala de la Viena. conform căruia aplicarea teoriilor logicii formale sau a celor ale matematicii pure conduc la o cunoaştere cel puţin la fel de sigură ca şi cea datorată simţurilor umane. existenţialism şi de fenomenologie. valorilor şi experienţelor umane.şi echipament ştiinţific). Cu ajutorul modelelor statistice se putea astfel aproxima (cu o marjă de eroare cunoscută!) comportamentul spaţial al mulţimilor (de producători. etc. Din anii ’90 se face simţită apariţia unei analize geografice matematice. acceptarea acestei doctrine filosofice a însemnat continuarea stării idiografice prin perfecţionarea metodelor inductive (plecarea de la particular la general) şi dezvoltarea impetuoasă a studiilor monografice (geografia regională). Prin urmare cunoaşterea trebuie să fie raţională şi să se bazeze pe măsurarea precisă a fenomenelor. microscopul sau şublerul. Analiza matematică (aplicarea în geografie a teoremelor matematice) suţine validitatea unor enunţuri teoretice iar analiza statistică serveşte la testarea şi confruntarea rezultatelor teoretice cu faptale observate. telescopul. care va permite probabil apariţia unor teoreme şi axiome geografice. este suportată de idealism. Geografia umanistă. de întreprinderi. Pentru 79 . care are nevoie de secole?!). sînt instrumente la fel de puternice precum termometrul. precum şi la relaţiile stabilite între aceste fapte. Pozitivismul. axată pe luarea în calcul a cunoştinţelor.) sau evoluţia unei populaţii numeroase (de persoane. d) Geografia neopozitivistă (the new geography.. Pentru geografie. e) Geografia umanistă (comportamentală sau behavioristă) reprezintă o anumită perspectivă geografică asupra lumii. Experienţa devenea astfel accesibilă şi ştiinţelor sociale.

înrădăcinat în local (vernaculare) şi prin urmare imposibil de cunoscut în întregime de cineva din exterior. geografia radicală este interesată de incorectitudinile socio-culturale legate de funcţionarea economiilor de piaţă şi de contradicţiile din cadrul democraţiilor participative. obiectiv şi perfect subordonabil societăţii. o regiune oarecare este expresia unui set de interacţiuni constituite în jurul unui proces social (interacţiune dialectică între procesul spaţial şi formele sale). fenomenele observabile nu sînt decît output-urile (rezultatele) unui set dat de mecanisme (structuri) preexistente. Dezvoltată în cadrul activităţilor legate de drepturile civile din SUA anilor 1960. real. Un curent aparte este constituit de geografia reprezentărilor. în special a geografiei neopozitiviste şi a celei umaniste. cît o critică a geografiilor existente. h) Geografia structuralistă a fost dezvoltată în anii 1970 prin preluarea ideilor antropologului francez Claude Lévi-Strauss. marxiştii consideră că organizările spaţiale şi diferenţierile acestora sînt un rezultat direct al relaţiilor socio-economice antagoniste dezvoltate între clasele dominate şi clasele sociale dominatoare. se bazează pe filosofia marxistă. la cele de luare a deciziilor de localizare. a realizării hărţilor cognitive. g) Geografia radicală (sau geografia critică) este mai puţin un curent pur geografic.geografia umanistă. al XIX-lea în Marea Britanie şi dezvoltată cu precădere în a doua jumătate a sec. ea însăşi tributară materialismului istoric şi dialectic. apărută la sfîrşitul sec. Ca o consecinţă firească a acestei atitudini. fiind în ultimă instanţă un amestec de real şi de imaginar. Pentru geografia marxistă. auto-regularizare şi 80 . Geografia marxistă nu se întreabă asupra naturii şi sensului spaţiului. Geografia umanistă este de fapt o formă geografică a curentului comportamental (behaviorist) care a apărut în cadrul ştiinţelor sociale prin anii 1960. Geografia marxistă nu încearcă să înţeleagă lumea ci să o schimbe. Domeniile în care a excelat erau relative la fenomenele de difuzie a inovaţiilor. f) Geografia marxistă. etc. Conform structuralismului. şi care prezintă modelele spaţiale comportamentale drept procese cognitive. al XX-lea. Conceptele de bază ale structuralismului sînt cele de totalitate. Explicarea acestor fenomene este posibilă prin analiza structurilor generale care le generează dar cu care nu se confundă. pentru schimbarea procesului social (deci a organizării spaţiale rezultate) este necesară schimbarea relaţiilor sociale de producţie. organizările spaţiale sînt rezultatul unor acţiuni umane mînate atît de raţiune cît şi de sentiment. acesta fiind un dat a priori. Caracterul militant al geografiei radicale a făcut ca aceasta să fie confiscată de geografia marxistă. de unde caracterul « revoluţionar » al acestui tip de geografie.

etc.) a) Epistemologia geografiei este disciplina care studiază modul în care este creată ştiinţa. analiza 81 . Prin intermediul său se pot cuantifica relativ uşor structurile spaţiale (respectiv organizările punctiforme. deocamdată. se pot deosebi mai multe grupe de subdiscipline: 3. Geografia teoretică şi metodologică Geografia teoretică şi metodologică reprezintă o colecţie de discipline cu personalitate unanim recunoscută (epistemologia. c) Metodologia cercetărilor geografice este disciplina care urmăreşte evoluţia tehnicilor de cercetare a realităţii. plecînd de la ansamblul de valori care ghidează cercetătorii. teledetecţia şi fotointerpretarea.transformare. a politicilor ştiinţifice naţionale şi a evoluţiei ideilor ştiinţifice (paradigmelor) mondiale asupra construirii cunoaşterii geografice asupra lumii. preluat de asemenea de geografia marxistă. 3. politic. cultural şi ştiinţific. a ideologiilor şi a valorilor morale. De asemenea. a fost utilizat în anii 1970 ca o armă critică împotriva neopozitivismului. d) Analiza spaţială. Criteriul obiectului de studiu După obiectul de studiu. b) Istoria geografiei este disciplina interesată în reconstituirea principalelor etape ale evoluţiei geografiei ca ştiinţă în funcţie de evoluţia tuturor elementelor sistemului socioeconomic. ceea ce facilitează sesizarea regularităţilor care ghidează evoluţia dinamicilor teritoriale. istoria geografiei) dar şi unele care sînt trecute mai degrabă în rîndul metodelor geografice (analiza spaţială. este principala disciplină a geografiei neopozitiviste şi. Structuralismul. cunoaşterea acestor etape facilitează înţelegerea modului în care s-a construit discursul geografic precum şi metodologia geografiei. care trimite de multe ori la celelalte ştiinţe sociale cărora geografia umană le completează cercetările cu dimensiunea spaţială a fenomenelor cercetate. metodologia. în cazul geografiei epistemologia este interesată de impactul doctrinelor filosofice. combinaţie de metode statistice şi matematice. liniare şi planiforme) puse în loc de activitatea umană.1. geoinformatica şi sistemele informaţionale geografice. şi pînă la mijloacele tehnice şi metodele ştiinţifice folosite de aceştia în procesul cunoaşterii geografice a lumii. singura cale de a construi o teorie a geografiei.

În centrul atenţiei acestei ramuri a geografiei umane se află descifrarea cauzelor care conduc la localizarea activităţilor economice şi implicit a populaţiei antrenate în acest proces. A. Principalele concepte ale geografiei economice. conform căreia eficacitatea unei activităţi depinde mai ales de consumul de inteligenţă şi de spirit organizatoric (creativitate. după 1950. respectiv raportul între un avantaj obţinut şi efortul depus. a fost chiar mai timpurie. geografia economică s-a limitat la o viziune descriptivă asupra activităţilor umane. De altfel economia spaţială a constituit totdeauna o sursă de inspiraţie pentru geografi. marketing). în primul rând pentru că raporturile sale cu celelalte ramuri menţionate ale geografiei umane sunt foarte strânse. 3. rolul urbanizării. Weber. inovaţie. Utilitatea depinde de agenţii economici (indivizi sau grupuri care exercită activităţi economice) şi de cantitatea de bunuri 82 . proximitatea. Estimarea sa îşi găseşte ilustrarea mai ales în teoria valorii. Prin activităţi economice înţelegem toate acţiunile întreprinse pentru producerea. a localizării industriilor. al XIX-lea apar însă şi încercări de explicare cauzală. Multă vreme. spre progres etc.2. sunt: -eficacitatea..spaţială pune la dispoziţia cercetătorilor un set întreg de metode de diagnoză şi de prognoză teritorială. varietatea reliefului etc. existenţa unor axe fluviale sau a deschiderii spre oceanul planetar. care exprimă satisfacerea (pozitivă sau negativă) a unor necesităţi. Începând cu sfârşitul sec. la o relaţie interdisciplinară extrem de strânsă între geografia economică şi economia spaţială). În general se acceptă că obiectul său de studiu constă în analiza aspectelor spaţiale ale activităţilor economice. oprindu-se mai ales asupra repartiţiei acestora la nivel local. fie ca este vorba de teorii mai vechi (a locurilor centrale. regional sau naţional.). Localizarea se referă la modul în care un loc anume este ocupat. aceste elemente trebuiau să răspundă necesităţii unor reguli (legi) de localizare spaţială a activităţilor economice. De factură posibilistă sau deterministă. S-a ajuns astfel. în afara celor deja menţionate.Christaller. difuziunea spaţială etc. în centrul căreia se află concepte precum accesibilitatea. 1909 etc) sau a celor mai noi înscrise în aşa-numita ştiinţă regională (regional science). în rândul economiştilor (von Thünen şi teoria rentei funciare de ex. W. Geografia economică Geografia economică studiază structurile şi diferenţierile spaţiale create de activităţile economice desfăşurate în cadrul sistemului complex creat de mediu şi de spaţiu. -utilitatea.) iar mai apoi şi prin luarea în calcul a factorilor umani (prezenţa unor tradiţii artizanale. a unor necesităţi specifice. management.). centralitatea. amenajat şi transformat de către om în vederea desfăşurării unor activităţi economice. consumul şi schimbul bunurilor corespunzătoare necesităţilor societăţii umane. al deschiderii spre modernitate. 1933. Definirea geografiei economice este dificilă. mai întâi prin intermediul factorilor naturali (prezenţa unor resurse. Dorinţa de elaborare a unor teorii ale localizării.

constitute pe lungul drum al devenirii civilaţiei umane. exprimată prin contribuţiile aduse la buget. În plus. în marile oraşe. -bunăstarea. Cu toate progresele tehnice înregistrate în ultimele secole. postulează că profitul unui producător este maxim atunci când costurile de producţie sunt minime. o sumă de factori umani intervenind şi perturbând raporturile amintite (factori politici. Principalele teorii ale geografiei economice.). de obicei agenţii economici fiind tentaţi mai degrabă de profit decât de bunăstarea generală. construcţii mecanice bazate pe subansamble etc. Modelele de localizare derivate din această teorie. dependente de distanţa faţă de piaţă. aplicându-se şi domeniului serviciilor unde contează mai ales dimensiunea pieţei. -teoria localizăriil industriilor a lui A. conform căreia fiecare cultură sau mod de creştere a animalelor se localizează în funcţie de costul de producţie şi costul de desfacere. numărul şi localizarea centrelor urbane. regionale etc. Fiecare agent încearcă să utilizeze la maximum bunurile care îl interesează. confecţiile textile. Astfel ramurile agricole pentru care costurile sunt foarte ridicate se localizează în proximitatea pieţei de desfacere spre deosebire de cele cu un cost mai redus.este un alt concept care se referă la măsura în care o societate poate asigura un acces generalizat la bunurile şi serviciile de bază. culturali. Este motivul pentru care o parte dintre activităţile economice eludează obligaţiile fiscale (economia subterană). interese locale. sunt foarte numeroase.). În acest sens contează foarte mult circuitele informaţionale. -teoria locurilor centrale.disponibilă pentru acesştia. fără pierderi mari şi cu un cost minim. specifice fiecărei activităţi în parte. în afara cărora este dificil de obţinut un profit. foarte multe activităţi sunt mai puţin dependente de costuri. Raporturile dintre profitul agenţilor economici şi bunăstarea socială sunt foarte complexe. furnizoare de bunuri şi servicii în spaţiul rural. fiind profitabile oriunde (mai ales ramurile care utilizează materii prime prelucrate. ca efect al unei cereri mai mari. încearcă să explice relaţia dintre mărimea (numărul de locuitori).Weber (1909). Astfel. Astfel distanţa faţă de piaţă este principalul factor care diferenţiază peisajele agrare. de ex. Astfel localizarea ideală a unei întreprinderi trebuie să corespundă punctului median (punctul aflat la cea mai mică distanţă faţă de sursele de materii prime şi pieţele de desfacere. prezenţa unei pieţe imense stimulează producţia şi reduce 83 . concepută de Johann von Thünen în 1826. iniţiată de geograful Walter Christaller în 1933 şi continuată de economistul August Lösch (1940). Această teorie este verificată de multe ori în practică dar este destul de generală. nivelul evaziunii fiind de altfel un indicator fidel al gradului de bunăstare socială. văzute ce centre polarizatoare. În acest sens un rol important îl are conceptul de economie de proporţie.. sînt: -teoria rentei funciare. ţinând cont de costurile de transport). această teorie îşi păstrează încă valabilitatea. corespunzător câştigului rezultat din scăderea costului de producţie odată cu creşterea cantităţii produse.

costul. atât din punctul de vedere al localizării cât şi din cel al profilului activităţii desfăşurate. modelele de interacţiune elaborate. o serie de specialişti au completat axiomele acesteia cu noi concepte precum: atractivitatea. sunt în mare parte abstracte. Această teorie este considerată adesea cea mai completă dintre toate teoriile geografiei umane. cartografie automată). nu totdeauna cele mai eficiente. în contextul unei economii tot mai deschise.). cele rezultate din industria modei. un bun rar. naturală sau antropică. -teoria interacţiunii spaţiale. s-e dezvoltat prin luarea în calcul a elementelor psihologice.emplu un plus de atractivitate poate compensa distanţa mai mare. Totuşi. Astfel de modele sunt des utilizate în localizarea unor activităţi productive sau de servicii. de ex. a concurenţei dintre două centre urbane sau agenţi economici etc. -teoria alegerii spaţiale. sau proximitatea poate compensa o atractivitate mai redusă (ca de exemplu apropierea de Europa Occidentală.. De aceea se diferenţiază bunurile de ordin inferior (cumpărate curent) de cele de ordin superior (cumpărate mai rar). nu poate fi produs decât într-o metropolă. explicând atât repartiţia producţiei de bunuri cât şi a populaţiei. ierarhizate în funcţie de un punctaj corespunzător avantajelor şi dezavantajelor specifice. acolo unde există o clientelă minimală. de rolul său administrativ etc. dependentă de imaginea fiecărui centru urban. situate sub pragul profitabilităţii majorităţii acestora. în care barierele sunt tot mai fragile iar informaţia circulă fără frontiere. accesibilitatea. specifică perioadei moderne şi contemporane. precum în cazul centrelor turistice. Ulterior. această teorie devine tot mai importantă. pentru că în realitate intervin o serie de factori care împiedică interacţiunea (de ex. Aceste trei elemente favorizează intensitatea legăturilor şi se pot substitui unul altuia (de ex. spre deosebire de cele mici. În acest mod. care impune un gradient est-vest. adică măsura în care un centru urban este favorizat (defavorizat) în relaţiile sale cu celelalte centre vecine etc. utilizând masiv mijloacele moderne de studiu (statistică informatizată. Intervine aici conceptul de economie de aglomeraţie care face ca într-un centru urban de mari dimensiuni să poată fi prezente toate ramurile industriale. tocmai ca efect al proximităţii). în sensul că regiunile vestice ale statele situate la est sunt mai avansate. este o continuare a teoriei locurilor centrale şi se află în centrul preocupărilor actuale. de poziţia ocupată în cadrul reţelei. care pot fi produse la preţuri competitive în orice centru urban. cantitatea de interacţiuni dintre două locuri este o funcţie directă între emisivitatea locului de origine. Fiecărui bun produs îi corespunde însă un anumit prag. atractivitatea locului de destinaţie şi proximitatea celor două locuri. 84 . Au fost puse la punct modele de alegere discretă care iau în calcul toate alternativele posibile. în funcţie de cerinţa pieţei. prezenţa unei frontiere. În mod general. deci a relaţiilor dintre agenţi situaţi în locuri diferite. spre deosebire de bunurile comune. care conduc la anumite preferinţe. Având în centru noţiunea de distanţă. Ca rezultat principal poate fi menţionată ierarhizarea urbană.

) sau prezentând contraste majore (vaste spaţii deşertice. Această geografie agrară (agricolă) a devenit o componentă esenţială a studiilor de geografie regională. În această perioadă se impun termenii de peisaj agrar închis (fr. Habitatul rural interesa mai ales sub aspectul densităţii construcţiilor şi a formelor derivate din dispunerea acestora în spaţiu (morfologia habitatului).). creşterea preţului terenurilor etc. openfield) în funcţie de modul de organizare a exploataţiilor agricole (morfologia agrară). câştig realizat de către un agent ca urmare a propriilor decizii) sau de externalitate (cîştig rezultat ca urmare a deciziilor altor agenţi).-teoria economiei geografice. lumea era încă dominant rurală iar activităţile agricole net dominante. Explicaţiile legate de această evoluţie sînt multiple. în ordinea apariţiei.). etc. Efectul principal al economiei de aglomeraţie. ceea ce face din geografia economică una din cele mai atractive opţiuni din perspectiva cercetării. de ex. disciplina devenind una de tip general. secundar fiind abordate şi 85 . impunând bariere (râuri. Astfel.1. Toată această problemtică se află în centrul discursului geografic contemporan.) şi peisaj agrar deschis (engl. care este departe de a fi omogen. munţi etc. al XIX-lea). portuare. ia în calcul aspectele calitative ale spaţiului geografic. este suscitarea unor externalităţi negative. opuse unor concentrări umane excesive etc. bocage. mai dependente de factorii fizici. în lungul autostrăzilor. Între 1950-1980. Principalele subramuri ale geografiei economice sînt următoarele: 3. care pot slăbi atractivitate sau frâna progresul (de exemplu. Complexitatea fenomenelor care au început să afecteze mediile rurale după 1980 (nu mai exista analogie între termeni precum lumea agricolă-lumea rurală sau economie agricolă-economie rurală) a impus considerarea acestora din unghiul organizării spaţiilor rurale de către societăţile localizate în aceste medii. cum sunt cele aeroportuare. geografia agrară începe să se intereseze de funcţionarea activităţii agricole în interiorul sistemelor spaţiale din care face parte sau pe care le crează.. Iniţial s-a dezvoltat ca geografie agrară (studiind doar peisajele şi structurile socio-economice legate de agricultură). axându-se pe tipologia peisajelor agrare şi pe transformările acestora.2. în a doua parte a sec. devenind geografie agricolă. Acestea sunt invocate adesea pentru a explica fenomenul de aglomerare a activităţilor în anumite zone. datorită necesităţilor de gestionare a teritoriului. agenţii fiind tentaţi să profite de eventualele externalităţi. Geografia rurală Geografia rurală (cunoscută la noi în mod trunchiat doar ca geografie a agriculturii) este. numită geografie rurală. prima ramură a geografiei economice (sec. poluarea multiplă. În momentul emergenţei geografiei moderne. al XIX-lea. Din aceasta derivă conceptele foarte actuale de internalitate (sau economie internă. geografii s-au interesat cu predilecţie de aspectele economice ale vieţii rurale.

Aceşti termeni. tehnici sau economici. von Thünen (1826). în două componente esenţiale – vatra satului şi moşia acestuia -. debuşând tot mai mult spre problematica sociologică a dezvoltării rurale. unde competiţia obligă la o regândire permanentă a întregului eşafodaj social-economic. Kostrowicki. Conceptul de structură agrară devine prevalent (R. După 1950. istoriei şi antropologiei. 1968). 1962). Industrializarea satelor şi antrenarea unor vaste spaţii în procesul de peri-urbanizare a favorizat această direcţie de studiu. permiţând astfel o analiză mai profundă a peisajelor agrare şi mai ales a dinamicii lor cronospaţiale. odată cu impunerea preocupărilor ecologice şi cu turistificarea unor vaste spaţii rurale. deşi important fiind adesea eludat. Spaţiul rural astfel conceput devine un spaţiu concurenţial. Geografia agrară astfel concepută face apel masiv la mijloacele de studiu ale economiei. aşa cum este formulată de autorul citat. acest model îşi dovedeşte perenitatea în pofida transformărilor produse în ultimele două secole.aspectele referitoare la forma şi materialul de construcţie (fizionomia habitatului). impune o zonare a culturilor agricole şi a zootehniei pe criterii de rentabilitate: legumicultură şi zootehnie bovină în imediata vecinătate a centrelor urbane. Acest model. Aplicabile la orice regiune a Globului. prima furnizându-i şi scheletul primelor încercări de modelizare teoretică a localizării activităţilor agricole. Creşterea accesibilităţii rurale (conectarea acestora la diverse 86 . Renta localizării.ené Lebeau. concept care se referă inclusiv la formele de proprietate şi de exploatare a terenurilor şi cuprinde sistemul de cultură. factorul natural. după numeroase şi diverse îmbunătăţiri. se impun cu acuitate termenii de spaţiu rural şi economie rurală iar geografii nu au rămas indiferenţi. fundamentaţi de sociologi şi economişti acordă o atenţie sporită particularităţilor demo-economice ale populaţiilor rurale în corelaţie cu activităţile pe care le desfăşoară. Organizarea peisajelor rurale. Utilizarea mijloacelor moderne ale teledetecţiei a reconectat aceste preocupări la geografia generală. preocupată mai ales de aspectele pur economice şi tehnice. aceste modele au permis o aprofundare a problematicii rurale. care încearcă să explice productivitatea diferenţiată a muncii şi a capitalului în agricultură prin raportul dintre piaţa de consum şi distanţa faţă de locul de producţie a devenit unul din cele mai uzitate. o veritabilă şcoală a studiului dinamicii peisajelor luând astfel naştere. Pornind de la lucrările lui von Thünen se caută noi modele teoretice care să explice atât localizarea activităţilor agricole cât şi dinamica peisajelor rezultate (Chisholm. sistemele de creştere a animalelor şi tehnicile utilizate. geografia rurală a devenit tot mai mult o geografie agricolă.a devenit esenţială în descrierea structurilor agrare. respectiv modelul rentei funciare a lui J. După 1975. 1979) iar tipologiile agrare sunt sprijinite de indicatori bine fundamentaţi matematic (sociali. Interesul pentru dezvoltarea Lumii a Treia şi problema subdezvoltării au constituit un impuls în acest sens. modul în care se asociază diversele culturi. culturi cerealiere şi tehnice la distanţe mai mari şi creşterea intensivă a animalelor în regiunile cele mai depărtate. Testat în cele mai diverse contexte.

). ci fiindcă un agent economic bine organizat a ales acel loc. Se uita frecvent că aceşti factori de localizare nu acţionau în sine asupra activităţilor industriale. complexe industriale. preocupată de toate aspectele vieţii rurale. Treptat. 3. Geografia industriei Geografia industriei s-a cristalizat la trecerea între ultimele două secole ale mileniului al doilea. axe industriale. „Renaşterea rurală” specifică statelor dezvoltate (termen aparţinând lui Bernard Kayser. S-a ajuns astfel la o constatare importantă legată de manifestarea spaţială a procesului industrial. vizibile în spaţiu.2. Cu excepţia întreprinderilor compuse dintr-o singură unitate de producţie (caz în care întreprinderea se confundă cu uzina). această disciplină s-a integrat tot mai mult în geografia generală. concentrarea de uzine) nu sînt prezente într-un anumit loc deoarece acolo se află într-o cantitate sau calitate suficientă anumiţi factori de localizare. 1990) şi distrugerea relaţiilor de tip comunist în estul Europei au constituit un impuls major în multiplicarea studiilor de geografie rurală tot mai preocupate de găsirea permanenţelor şi de urmărirea memoriei spaţiale. ansamblu de interacţiuni intense care diminuează efectele centralităţii urbane. specialiştii au demonstrat faptul că formele concrete. ei fiind în primul rînd studiaţi şi consideraţi de către organisme de decizie care administrau procesele industriale şi care constituiau de fapt structura organizaţională internă şi ierarhică. în spiritul geografiei idiografice. şi anume în sediul central al întreprinderii. Devenită o geografie rurală totală. geografia industriei a devenit o disciplină a localizării. de organizare a industriei (uzina. în urma analizei şi comparării mai multor combinaţii locale a diverşilor factori de localizare. districte industriale. regiuni industriale etc. în contextul în care agricultura productivistă este considerată vinovată de multe din marile probleme ale lumii contemporane. După al doilea război mondial. a întreprinderii. aglomeraţii industriale.2. şi anume aceea că formele concrete de organizare se distribuie în spaţiu în urma unor decizii luate de multe ori departe de locul în care are loc localizarea. s-a studiat doar distribuţia (repartiţia) spaţială a industriilor şi s-au realizat monografii asupra diferenţierilor spaţiale prilejuite de industrie (centre industriale. toate celelalte întreprinderi (cu două sau mai multe unităţi de producţie) îşi dezvoltă 87 . care au de obicei o localizare impusă de un anumit mediu local. fiind una din punţile trainice de legătură dintre geografia fizică şi cea umană.reţele) a condus la conceptualizarea aşa-numitului continuum rural-urban. În analizele clasice factorii de localizare păreau suficienţi pentru a explica distribuţia/localizarea spaţială a industriei. valorizîndu-se experienţa economiştilor spaţiali germani. Iniţial.

ce cantitate se va produce?. respectiv aceea ca piaţa de desfacere să nu se suprapună cu cea de aprovizionare. .. ceea ce va induce puternice fenomene de polarizare?. care nu au nevoie de multă forţă de muncă) sau dimpotrivă. filierele vor fi disociate spaţial (se vor localiza mai multe uzine specializate)?.). Aflarea şi acceptarea răspunsurilor la cele patru întrebări înseamnă de fapt luarea unor decizii strategice care vor guverna evoluţia economică a întreprinderii. răspunsul la această întrebare. etc. pentru a se sesiza cererea existentă. interacţiune spaţială. existenţa unor pieţe restrînse şi cu o largă distribuţie spaţială va necesita localizări multiple de uzine mici. răspunsul la această întrebare. etc. în funcţie de diverse pieţe de aprovizionare. în funcţie de semnalele venite de pe pieţele de desfacere. -unde se va efectua producţia?. etc. are de asemenea consecinţe spaţiale: o cantitate mai mare de produse va impune o uzină mai mare. calibrate în funcţie de cererile locale. care are nevoie o cantitate mai mare de forţă de muncă mediu calificată. unul banal (textil. . în ultimă instanţă regiuni industriale.cu ce tehnică de va efectua producţia?..o serie de strategii spaţiale care nu pot fi sesizate decît dacă se studiază simultan localizarea tuturor unităţilor de producţie. el va induce principalele forme concrete de organizare spaţială a activităţii industriale (uzine izolate. care va avea o capacitate sporită de organizare a spaţiului (polarizare. complexe industriale. aglomerări de uzine. agroalimentar). produsul final este unul de înaltă tehnologie (se va da întîietate proceselor automatizate. răspunsul la această nouă întrebare este legat în primul rînd de fluxurile tehnologice interne ale întreprinderii. dar şi a pieţelor de aprovizionare a viitoarei activităţi industriale. Apare astfel în mod clar diferenţa fundamentală între uzină şi întreprindere: uzina este expresia spaţială concretă a deciziei luate de către întreprindere. cel mai apropiat geografiei. este apanajul teoriilor localizării. etc. pe cînd o întreprindere publică va încerca să combine în procesul localizării cît mai bine exigenţele eficienţei economice cu 88 . însă nici manifestările spaţiale nu sînt neglijabile: filierele de producţie sînt integrate (se va produce într-o singură uzină)? sau. Strategia de localizare construită de o întreprindere se structurează în linii mari pe rezolvarea a patru mari categorii de probleme: . chiar dacă acestea sînt situate la distanţe de sute sau mii de kilometri una de cealaltă.care va fi specificul producţiei (ce să se producă)?. răspunsul la această întrebare implică studierea atentă (şi continuă!) a pieţelor de desfacere. O întreprindere privată va căuta localizările cele mai eficiente din punct de vedere financiar. şi care vor induce în spaţiu diferite forme de organizare sau vor provoca puternice modificări organizărilor deja existente. ceea ce va impune o localizare a uzinelor în funcţie de una sau de alta dintre cele două pieţe.). Aceste decizii depind foarte mult de natura întreprinderii. Este posibilă prin urmare o primă dilemă spaţială.

89 . ci trebuie să-şi dezvolte un eşafodaj teoretic şi metodologic apt să facă previziuni asupra implicaţiilor spaţiale viitoare. sau. În cel de-al doilea caz se pot integra industriile care sînt relativ indiferente la constrîngerile induse de distanţă în termeni de distanţă-cost (distanţă-preţ). dezrădăcinat. în literatura de limbă engleză. care intervine prin preţul ridicat de transport al materiilor prime. care urmăresc îndeaproape evoluţia cererilor pieţii. posibile. foarte evolutive. Eficienţa economică a activităţii lor este dată de localizări flexibile. care nu sînt condiţionate de preţul deplasării materiilor prime. Aceasta este una dintre dificultăţile majore ale geografiei industriale moderne. footlose63 industries). Aceste industrii. implantarea lor urmărind să minimizeze timpul de acces la piaţa de desfacere. materialele de construcţie. sînt caracterizate de către geografie a fi fiind industrii foarte puţin mobile în spaţiu (aceasta înseamnă că siturile favorabile localizării lor sînt foarte limitate). chimia de bază). Primul caz este în general specific industriilor pentru care distanţa. care nu poate să se mai mulţumescă cu descrieri a posteriori ale organizărilor induse de industrie. de axe majore de transport. 63 Footlose = fără nici o oprelişte. sînt numite de geografie industrii mobile în spaţiu (sau. Ceea ce trebuie reţinut este faptul că aspectele spaţiale efective ale localizării apar ca atare cu precădere în cadrul deciziilor strategice de implantare a industriilor puţin mobile în spaţiu. Aceste industrii. fiind în schimb sensibile la constrîngerile relative la distanţa-timp. fără nici o constrîngere. Industriile footlose în schimb sînt localizate în general în urma deciziilor influenţate în mod covîrşitor de situaţiile conjuncturale ale evoluţiei pieţelor de desfacere sau a evoluţiei tehnologice. constituie un obstacol puternic. forţei de muncă sau produselor finite. interesul geografic concentrîndu-se acum asupra transformărilor actuale ale organizărilor spaţiale preexistente localizării lor.exigenţele eficienţei sociale (teritoriale). în cel mai bun caz. ale oricărei implantări industriale. În această situaţie se află în primul rînd industriile grele (siderurgia. care se caracterizează prin aceea că exigenţele eficienţei economice le impune o localizare strict legată de pieţele furnizoare de materii prime sau de forţă de muncă. posibilităţile de localizare variază între două puncte extreme: în interiorul pieţii de aprovizionare cu materii prime sau de mobilizare a factorilor de producţie sau în interiorul pieţelor de desfacere a produselor finite. Oricare ar fi însă natura întreprinderii. În cazul lor spaţiul nu intervine decît cu totul întîmplător sau secundar în procesul de implantare.

Dacă la început erau descrise rând pe rând diferitele moduri de transport sub aspectul distribuţiei lor spaţiale şi a diferenţelor calitative. Geografia transporturilor se interesează în mod deosebit şi de posibilităţile de deplasare a persoanelor şi bunurilor între diferitele locuri. Explicarea modului în care apare şi se manifestă cererea de servicii de transport este mijlocită de mai multe teorii. permiţând dezvoltarea unei discipline distincte. plecând de la raporturile dintre distanţă. toate modelele de localizare amintite anterior luând în calcul această variabilă. sistemele de transport au devenit un instrument major în organizarea teritoriului.3. interesul mutîndu-se asupra studiului reţelelor de transport ca sisteme spaţiale în sine. Acest rol a sporit şi mai mult în perioada contemporană. printre care cea amintită a utilităţii. mai ales al costurilor acestuia.3. Rolul transporturilor în economie. generând formarea unor teritorii clar individualizate. în spaţiul american neopozitivist. crearea unor noi tipuri de reţele de transport a generat un interes deosebit pentru geografi. din perspectiva geografică (adică modul în care sunt puse în mişcare mărfurile. a fost subliniat încă de J. După 1980 în studiul reţelelor de transport începe să fie luat în calcul. Acesta este dificil de definit. consumului şi distribuţiei de bunuri. Pînă prin 1950-1960 avea un caracter strict descriptiv. un transport performant fiind o condiţie obligatorie a globalizării economice iar pe de altă parte. geografia transporturilor se numea frecvent geografia circulaţiei. 90 . creşterea fără precedent a circulaţiei în marile oraşe. Dezvoltarea spectaculoasă a mijloacelor de transport după al doilea război mondial. dată fiind complexitatea şi dinamica sa. Deoarece spaţiul era integrat în analiză doar prin intermediul densităţii căilor de transport şi al intensităţii fluxurilor dintre diversele unităţi spaţiale. fiind un inventar spaţial al modurilor de transport (infrastructuri fixe şi mobile) şi al fluxurilor transportate.2. începe cuantificarea şi modelizarea sistemelor de transport. Din 1950. Inter-relaţiile sistemului de transport cu mediul natural şi cu cel economico-social pot fi considerate de fapt cheia de boltă a înţelegerii acestei discipline. desfăşurate într-o multitudine de aşezări umane. apoi aceea a mobilităţii geografice a populaţiei sau cea a interacţiunii spaţiale ori a comportamentului indivizilor. Obiectul de studiu al acestei ramuri geografice este sistemul de transport. cu timpul s-a ajuns la studiul predilect al fenomenului circulaţiei în sine. Cererile de servicii de transport rezultă din nivelul producţiei. Sistemul de transport este cel care le integrează într-o structură coerentă de organizare spaţială. şi comportamentele spaţiale ale consumatorilor. Geografia transporturilor Geografia transporturilor s-a lansat în acelaşi timp cu geografia industriei. timp şi preferinţe specifice. von Thünen. în spiritul geografiei behavioriste.

reţeaua este multiplă. conform căreia nodurile de transport şi axele de comunicaţie sunt ierarhizate în funcţie de atractivitatea şi capacitatea de emisie a fluxurilor specifică fiecărui punct locuit. există o strânsă corelaţie între nivelul dotărilor. Constantele pot semnifica: numărul de conexiuni. Un concept devenit extrem de curent în geografia transporturilor este cel de mediu operaţional. Relaţia dintre aceste componente este în centrul dezbaterilor care vizează dezvoltare regională. În acest sens foarte utilă este teoria grafului. capitalurile. prin analogie cu roata de car). în care Iij reprezintă interacţiunea între punctele i şi j. calitatea infrastructurii. în funcţie de fiecare mod de transport. persoane. din perspectiva unui anumit mod de transport. independent de barierele naturale. informaţii. adică locurile şi legăturile dintre ele. intensitatea circulaţiei şi bogăţia unui teritoriu. în funcţie de dinamica specifică fiecărei regiuni. Aceasta explică interesul tot mai viu al geografilor asupra transferului informaţiilor prin intermediul reţelelor de telecomunicaţii. în cazul conectivităţii. ignorând adesea celelalte noduri. Acesta cuprinde mediul natural (fizic). dezvoltând predilect relaţii reciproce. Mai mulţi indici au fost imaginaţi pentru a măsura calitatea unei reţele. În general. ignora practic spaţiul. Mj este masa punctului j iar dij este distanţa dintre i şi j. calitatea infrastructurii sau gradul de fragmentare a spaţiului geografic în cazul accesibilităţii ori capacitatea de polarizare în cazul centralităţii.). Mi este masa punctului i. structura politicoadministrativă şi nivelul tehnologic specific unui teritoriu dat.persoanele. S-a impus în acest fel teoria radializării sau hub-and spokes (butuc şi spiţe. În acest mod. în contextul postindustrial această condiţie nu mai este suficientă. Dimensiunea spaţială a unui sistem de transport este reţeaua de transport. informaţiile într-un spaţiu dat). politice etc. specifice marilor metropole. de multe ori fiind dificil de stabilit cine determină pe cine. k şi a fiind constante specifice fiecăruia din indicii menţionaţi. cei mai importanţi vizând conectivitatea (gradul de complexitate a unei reţele) şi accesibilitatea (uşurinţa cu care poate fi atins un anumit nod) sau centralitatea (poziţia unui nod în cadrul unei reţele). care în forma sa cea mai generală se exprimă astfel: Iij = k*(Mi*Mj)/dija. etc. măsurate pe un ax de comunicaţie). marile noduri. Dacă în perioada industrială un sistem de transport eficient era garanţia demarajului economic în prezent. remodelarea structurilor spaţiale economice etc. care ajută la înţelegerea genezei reţelelor de transport prin extinderea continuă a căilor de comunicaţii. Spaţiul tinde să-şi piardă importanţa astfel. mediul socio-economic. Se acceptă în general că relaţia dintre sistemul de transport şi dezvoltarea economică este circulară. Toţi aceşti indici se bazează pe modelul gravitaţional. inferioare 91 . densitatea spaţială. informaţia circulând practic instantaneu. devenite un accesoriu obligatoriu al sistemului contemporan de transport. Studiul reţelelor urmăreşte mai ales proprietăţile sale structurale şi geometrice (existenţa nodurilor. Dacă sistemul de transport este unic. Accentul principal cade astfel pe studiul fluxurilor (cantitatea de bunuri.

al compensaţiilor reciproce. Tot în acest sens. În acelaşi mod. Transportul a devenit treptat un element cheie în lanţul logistic al producţiei. O altă direcţie de studiu este aceea a disparităţilor generate de mobilitatea persoanelor. capitalurilor şi informaţiilor. a modului în care fiecare persoană. accidente). o atenţie mare este acordată şi preferinţelor spaţiale. aglomerare. Astfel se formează lanţurile de transport. în lungul cărora o persoană sau o cantitate de mărfuri schimbă două sau mai multe mijloace de transport. costuri externe (poluare. De ex. graţie unui sistem de transport mai complex şi mai eficient. zgomot. inevitabile în condiţiile unui spaţiu neuniform. în special în cazul traficului maritim. În prezent studiul transporturilor a devenit indispensabil pentru înţelegerea formării spaţiilor economice supranaţionale. De aici interesul major al integrării spaţiale (interconectării) modurilor de transport. O altă temă predilectă a acestei discipline este complementaritatea şi integrarea spaţială a modurilor de transport. punctelor de transbordare (rupturi de sarcină) care impun o discontinuitate spaţială. reţelele de transport comunitar au fost conectate rapid cu cele aeriene pentru a nu pierde la sol câştigul de timp din aer. Aceste direcţii de studiu subliniază că stăpânirea constrângerilor spaţiale de către sistemul de transport 92 . Această temă presupune atât studiul concurenţei dintre diferitele reţele de transport cât şi acela al costului specific. Iau naştere astfel interfeţe de schimb. generatoare de costuri suplimentare. Dinamica sistemului de transport a devenit un element inseparabil în studiul modificării ierarhiei urbane şi a formării regiunilor. comunitate gestionează „bugetul spaţiu-timp”. care a diminuat semnificativ costul transbordării. Geografia transporturilor integrează tot mai mult tematica protecţiei mediului sub presiunea opiniei publice dar şi a creşterii fără precedent a cererii de servicii de transport. Aceasta pentru că modurile de transport nu sunt decât parţial substituibile. livrate exact în momentul prelucrării lor şi încearcă să producă numai atunci când există o cerere sigură. suportate de întreaga colectivitate şi nu de către utilizatori. bunurilor. efect al concurenţei. a integrării avansate a economiei în contextul multiplicării schimburilor. prin funcţionarea lor. prin procedee precum containerizarea. Bucureştii sunt de multe ori mai aproape de alte mari metropole din Europa decât de celelalte oraşe importante ale ţării. contrapuse spaţiilor în care populaţia are o mare varietate de posibilităţi de deplasare. Unele moduri de transport generează. al dorinţei de a deţine o poziţie strategică. Se vorbeşte astfel de existenţa unor spaţii largi în care populaţia este „captivă” neavând acces la nici un mod de transport pentru a se deplasa.ierarhic. necesitatea unor conexiuni între ele fiind inerentă. reorientării acestora. Necesitatea asigurării unei mobilităţi eficiente a bunurilor şi persoanelor pune problema complementarităţii modurilor de transport. adică ansambluri de infrastructuri care permit trecerea cât mai rapidă de la un mod de transport la altul. destul de diferenţiat chiar şi la nivelul statelor dezvoltate. cazul transportului rutier şi a celui aerian. care minimalizează stocul de produse intermediare. forma cea mai evoluată fiind producţia just in time sau juste à temps” (exact la timp).

este tot mai importantă în funcţionalitatea societăţii contemporane. În mod tradiţional există două tipuri de cercetări: cele efectuate la scara lumii şi a marilor regiuni geografice (care studiază marile organizări spaţiale ale structurilor comerciale) şi cele efectuate la scară regională sau locală (geografia comerţului de proximitate).3.2. geografia istorică încearcă să stabilească rolul factorilor geografici în evoluţia istorică a societăţilor (încearcă să reconstituie geografiile trecutului). deoarece este strîns legată de geografia producţiei şi de cea a transporturilor. 3. a dobîndit o personalitate distinctă ca ramură a geografiei în secolul al XIX-lea. 3.5. devenind indispensabilă în înţelegerea relaţiilor dintre om şi teritoriul său. În cadrul analizelor sale diacronice şi sincronice. Iniţial termenii de geografie socială şi de geografie umană erau sinonimi. Spre deosebire de aceasta din urmă. atît din punct de vedere al cartografierii vizibilului (cartografia generală) cît şi al invizibilului (cartografia tematică) 3. cu origini în antichitatea greco-romană. care studiază istoria disciplinei. este o disciplină mai greu de definit.4. 93 . cu legături evidente cu geografia socială şi cu cea culturală. 3. Teoriile cele mai utilizată în geografia serviciilor comerciale derivă din modelul locurilor centrale al lui Christaller iar modelele de diagnoză şi de prognoză fac parte din familia modelelor economico-geografice de interacţiune spaţială. Geografia matematică Geografia matematică (cartografia). geografia istorică utilizează atît metodele cantitative. cît şi demersurile umaniste. Geografia socială şi culturală Geografia socială şi culturală reprezintă una dintre cele mai complexe ramuri ale geografiei umane.4. în formarea şi funcţionarea teritoriilor. Geografia istorică Geografia istorică era confundată pînă prin anii ’60 cu istoria geografiei. Domeniul său de studiu este cel al reprezentării suprafeţei terestre. Geografia schimburilor comerciale Geografia schimburilor comerciale sau market geography/la géographie du marché. Geografia transporturilor a ajuns la deplina maturitate.

Bobek în primul rând) iar după război şi în spaţiul nord-american. Utilizat deja la 1870 în Franţa şi Marea Britanie şi reluat de Camille Vallaux la începutul sec. geografia socială. dinamica lor cronospaţială. geografii s-au familiarizat cu metodele specifice sociologiei şi antropologiei. Astfel se creionează şi obiectul său de studiu. a devenit o disciplină în sine. ierarhia socială. Tema culturală a fost eclipsată în primele decenii postbelice de avântul mondializării şi de progresul tehnic. având în centru conceptul de segregaţie spaţială. toate având în subtext fortificarea sentimentelor de teritorialitate. (1963) a orientat această ramură a geografiei umane spre antropologie. bazându-se pe patru concepte esenţiale: rol (conduită socială stereotipă pe care actorii vieţii colective o adoptă pentru a-şi asigura un statut anumit). Termenul de geografie socială este la fel de vechi ca şi cel de geografie umană. unde se redescoperă interesul pentru ecologia socială a „şcolii de la Chicago” din perioada interbelică. au constituit fundalul pe care s-a creat practic o nouă geografie culturală. gradul lor de mixitate sau de omogenitate. Hartke şi H. Iniţial. Resuscitarea identităţilor regionale. în S. clasele sociale. Carl Sauer. geografia socială abordează şi modul în care se localizează (teritorializează) grupurile umane. Una din primele cauze ale diferenţierii geografice a faptelor sociale este legată de limbaj. de procesul uniformizator al mondializării. geografii anglosaxoni şi germani foloseau atributul cultural pentru a desemna orice peisaj antropizat. axându-se pe aspectele culturale materiale. confundânu-se într-o primă fază cu acesta. geografia (etno) lingvistică fiind astfel una din principalele dimensiuni pe care le cunoaşte această disciplină.Ulterior. Analiza geografică a formelor de viaţă socială este ambiţia oricărei geografii sociale. O a doua dimensiune este aceea care are drept reper. debuşînd astfel spre geografia culturală. colectivitate (ansamblu de persoane care au în comun aceleaşi caracteristici). asociaţiile. de petrecerea timpului liber. completată în anii ’80 cu geografia culturală. atentă nu numai la spaţialitatea elementelor spiritualităţii umane ci şi la raporturile dintre spaţiul geografic şi simbolurile identitare sau teritoriale. studiile lor fiind foarte apropiate de metoda istorică.U. focalizîndu-se asupra încrustării în spaţiu a arhitecturilor teritoriale specifice fiecărui grup social. Geografia culturală are o istorie la fel de lungă şi complexă. paradoxal. În fine. clasă (colectivitate ai cărei membri au conştiinţa 94 . arhitectura socială (ansamblu de reţele de relaţii codificate cu un rol determinant în fundamentarea politică. analiza interacţiunilor spaţiale dintre clasele şi categoriile sociale. Pentru a trata toate aceste aspecte. de necesităţile de consum.A. a naţionalismului şi recrudescenţa fundamentalismelor diverse. a practicilor sociale curente legate de muncă. structurile sociale şi instituţiile specifice acestora: familia. doar studiul societăţilor Lumii a Treia având o componentă culturală mai importantă. al XX-lea acest termen s-a impus mai ales în spaţiul germanic (austriecii W. economică şi ideologică a statului). A treia dimensiune a geografiei sociale are în centru descrierea universului social. se constată un interes progresiv pentru acest curent favorizat. După 1980.

Contextul mondializării şi generalizarea culturii de masă (prin mijloacele mass-media) au bulversat 95 . cultural. Cultura este responsabilă de transmiterea informaţiilor. Cultura în sens larg este un ansamblu de forme de comportament şi cunoştinţe. cultura nu poate fi neglijată de geografie. dependentă în multe cazuri de barierele geografice. mai sigure şi mai liniştite. în funcţie de localizarea grupurilor rezultate şi de raporturile spaţiale dintre ele. care pot consfinţi prin tradiţie sau prin lege anumite clivaje sociale (de tipul castelor în India sau de tipul titlurilor de nobleţe în Europa). Articulaţia acestor relaţii instituţionalizate defineşte arhitectura socială prin intermediul soluţiilor funcţionale adoptate. Aceasta cu atât mai mult cu cât societăţile moderne sunt guvernate de sisteme de autoritate-putere şi de organisme birocratice la baza cărora se află familia. aflându-se într-o continuă transformare. politic şi social nefiind totdeauna clară. care particularizează un grup uman. a confuziei dintre acesta şi cel de civilizaţie. Cultura este aceea care asigură premizele coeziunii sociale prin capacitatea de influenţă psihologică de care dispune. Atunci când echilibrul între cele două forţe este depăşit se ajunge la crize. dobândite în timp. Atâta timp cât aceasta s-a mărginit la aspectele descriptive ale structurilor sociale nu a existat un fundament teoretic. solidară). aşa-numita luptă de clasă. Aceste procese nu sunt statice. multă vreme. exprimată cel mai adesea prin utilizarea unui vehicul lingvistic normat. dependente de multe ori de ideologia colectivă sau de grup. limita între economic. proprii unei clase sociale. Manifestându-se spaţial sub forma unor arii culturale (ansambluri teritoriale omogene prin trăsături culturale comune). metafizice sau ideologice care divizează societăţile şi culturile acestora. Analiza socio-geografică nu poate fi astfel izolată de cea a fenomenelor religioase. Se observă din cele expuse că teoriile sociale trebuie dublate totdeauna de cele economice pentru a explica dinamica spaţială a societăţilor. Reflecţia teoretică în geografia culturală actuală este îngreunată de dificultatea definirii conceptului de cultură. Codurile de comunicare şi organizare sunt de maximă importanţă în acest sens. Progresul geografiei sociale este intim legat de cel al sociologiei. ideologie (sistem de idei. controlată în toate aspectele vieţii sale cotidiene. Un rol important în această dinamică îl deţin şi instituţiile statului. în fond o combinaţie între două tendinţe extreme: de omogenizare socială şi de divizare (divergenţă) continuă. Teoria marxistă adaugă un element esenţial în dinamica societăţii. fiind la originea coeziunii sociale şi a climatului de încredere necesar reducerii costului controlului reciproc.apartenenţei la o categorie distinctă. Geografia socială se situează astfel într-un context disciplinar complex. a atitudinilor de viaţă şi a conduitei sociale. rezolvate de regulă prin revoluţii (conflictuale sau paşnice). filozofie despre lume şi viaţă. Astfel. burghezia a preferat zonele centrale ale oraşelor dar după 1850 s-a constatat o deplasare spre periferiile centrelor urbane. Un rol important în dezvoltarea teoriilor sociale l-a avut Şcoala de la Chicago pentru care colectivităţile sunt rezultatul diviziunii muncii şi a segregaţiei.

rolul oraşului este esenţial. Sacru şi profan. Acest proces este departe de a se desfăşura uniform în spaţiu. acela de prezervare a particularităţilor locale. care se pot referi la natura lumii. Astfel societăţile fragmentate pot opune colectivităţi între care distanţa socială este foarte mare împiedicând formarea unor teritorii omogene. Consistenţa teritoriului este dată de acceptarea voluntară a unor valori simbolice. Cultura permite atât cunoaşterea obiectivă a realităţii dar şi pe cea imaginară. Elementele care se transmit şi se reconstruiesc permanent se înscriu în unul din cele trei mari ansambluri de practici şi cunoştinţe: tehnicile materiale şi practicile care le pun în aplicare. ideile. aici producându-se inovaţiile. valorile. atitudini. diferenţiază culturile între ele introducând o contradicţie între idealurile de egalitate. accesibilă doar unei minorităţi. 1965). Omul contemporan este tot mai dependent de universul semi-artificial creat de mijloacele moderne de comunicare şi de instalaţiile menite a-i facilita existenţa. Vivre l’espace au Japon. Abordarea culturală în geografie ridică două probleme de fond: lumea este un extraordinar mozaic cultural care deşi posedă o serie de elemente comune. de o importanţă maximă chiar şi în cele mai super-tehnologizate societăţi. regulilor şi obligaţiilor impuse de valorile derivate din reflectarea ordinii presupus sacre în lumea profană. 1982) arată că dincolo de aparenţele mondializării.Bercque. difuzate de regulă ierarhic sau în funcţie de capacitatea de adaptare la schimbările culturale. Spaţiul geografic nu se diferenţiază în acest sens numai în funcţie de caracteristicile sale naturale sau cele derivate din amenajările antropice ci opune şi zonele profane celor sacre (Eliade. contrare scopului său principal. Sistemul cultural nu este închis. vest-europeană sau japoneză îşi păstrează originalitatea intactă. Această cultură de masă a introdus şi o separaţie netă între componentele culturale anterioare: cultura savantă a devenit ştiinţă instituţionalizată. sociale sau individuale). justiţie socială. dincolo de coeziunea sa acţionează filtrul cultural care elimină elementele considerate depăşite sau le reţine pe cele considerate actuale. valorile. novatoare. a societăţii sau a individului (valori universale. Aderarea la simboluri comune impune formarea colectivităţilor şi implicit reducerea distanţei sociale. ambele fiind exploatate în scopuri mercantile. intervenind capacitatea de rezistenţă a unor forme culturale dar şi decalajele tehnologice. De fapt personalitatea şi identitatea individului se construieşte şi se defineşte tocmai prin prisma ideilor. libertate individuală şi dreptul la apărarea identităţii culturale. preceptele morale ghidează comportamentele 96 . mijloace de control indispensabile funcţionării organismelor sociale). PUF. Paris. societăţi la fel de avansate precum cea nord-americană. Studiile efectuate de către geografi (A. Jean Gottmann a observat încă din 1952 rolul imaginilor şi simbolurilor în asigurarea unităţii teritoriale. în care membrii unei comunităţi se regăsesc. lumea „de dincolo”. În acest proces de filtrare. cultura populară s-a transformat într-o anexă a culturii de masă. accesul inegal la aceste binefaceri conducând la coexistenţa aproape incredibilă a unor lumi efectiv paralele.sensul clasic al culturii introducând tendinţele de omogenizare şi de alienare. tehnicile vieţii sociale (comportamente.

97 . structurile şi mobilitatea populaţiilor. O lungă perioadă a dominat abordarea din perspectivă etnografică şi antropologică. fiind una din primele ramuri conturate şi una din cele mai stabile din punct de vedere teoretic şi metodologic. blocarea şanselor devin în acest sens „normale”. Orientată o lungă perioadă spre aspectele tangibile ale realităţii. În acest mod. Astăzi se acordă o atenţie mai mare modificării structurilor spaţiale generate de evoluţia densităţii populaţiei. Conceptul de densitate este la fel de vechi şi constituie una din mărimile esenţiale în geografie. dinamica. istorie. a căpătat dimensiunile sociologice şi demografice care o caracterizează în prezent. geografia culturală etc. domeniul de studiu s-a lărgit continuu. a continuat apoi în Evul Mediu şi în perioada modernă cu aceleaşi interese etnografice şi antropologice. celelalte două mari ramuri ale geografiei umane. după 1950. Geografia populaţiei (demogeografie sau geografie demografică) a început în antichitate (cînd era interesată de particularităţile fizice şi culturale ale grupurilor umane). conturându-se patru mari sectoare de interes: repartiţia. Toate acestea constituie de fapt suportul unor discipline geografice conturate mai recent (geografia socială. oricâte bune intenţii ar fi clamate sau puse în practică. Prin raportarea numărului de locuitori la suprafaţa unui teritoriu se obţine o apreciere descriptivă a prezenţei umane. piedicile. structurale şi dinamice. În acest fel stratificarea culturală. Interesul ştiinţific a glisat de la distribuţiea şi densitatea oamenilor în spaţiu către fenomenele dinamice ale acestora (fluxuri migratorii) şi ulterior către analiza comportamentelor demografice spaţiale. Această ramură a geografiei are ca obiect de studiu evoluţia cronospaţială a populaţiilor umane sub toate aspectele. această disciplină abordează astăzi şi chestiuni mai abstracte. a devenit ecologică (interesată de relaţiile omului cu mediul) în prima jumătate a secolului al XX-lea şi. Inegalităţile.individuale dar în acelaşi timp constituie o acoperire pentru unele interese strict personale sau de grup. lumea contemporană dovedindu-se la fel de neputincioasă în rezolvarea dilemei esenţiale a umanităţii: a fi sau a avea. dar de la începutul secolului al XX-lea se impun noi direcţii de aprofundare care vor asigura acestei discipline o bază teoretică deplin acceptată: orientarea ecologică şi ceva mai târziu orientarea socio-demografică. Alegerea uneia din cele două alternative la problemele expuse nu face decât să certifice ambiguitatea oricăror valori şi dificultatea stabilirii adevărului sau dreptăţii. sociologie etc. favorizate de revoluţia cantitativă. folosit astăzi cu sensul de spaţiu locuit şi transformat de om. economie. exprimată cartografic sub diverse moduri. Distribuţia spaţială a populaţiei porneşte de la conceptul de ecumenă. Studiul populaţiei constituie obiectul mai multor discipline ştiinţifice (demografie. dublată de cea socială pare a fi inerentă naturii umane.) fiind în strânsă legătură şi cu geografia aşezărilor umane sau cu geografia economică. Interesul geografiei pentru acest domeniu este la fel de vechi ca şi disciplina însăşi.) dar geografia se distinge net prin raportarea tuturor fenomenelor şi proceselor la particularităţile fizice ale spaţiului terestru.

Complexitatea acestor structuri care formează un mozaic dificil de descifrat este deseori dezarmantă dar este esenţială pentru fundamentarea unor comportamente spaţiale specifice celorlalte domenii de studiu ale acestei discipline. bazat pe familia lărgită. La capătul procesului de tranziţie demografică se ajunge la regimul demografic post-tranziţional. furnizor de emigranţi poate să aibă şi regiuni atractive. Dinamica populaţiei este în fond unul din resorturile care modifică distribuţia acesteia. populaţie activă. Problematica migraţiilor este cu atât mai interesantă cu cât procesele pe care le generează nu sunt ireversibile ci se găsesc într-o dinamică ale cărei mecanisme nu pot fi anticipate totdeauna. fie pe cale naturală (diferenţa dintre natalitate şi mortalitate) fie prin intermediul mobilităţii geografice (diferenţa dintre imigraţie şi emigraţie). deşi este o componentă dinamică. Criteriile de structurare a populaţiei pot fi de natură: socio-demografică (vârstă. religioasă). Aceasta porneşte de la realitatea ineluctabilă a ultimelor trei secole care sub impulsul industrializării şi urbanizării a modificat regimul demografic tradiţional. socioculturală (apartenenţă etnică. constituie un domeniu distinct prin marea varietate a formelor de manifestare. Se adaugă structura rasială. iar în acestea pot exista şi arii afectate de migraţia excesivă. în care fenomenul de implozie demografică (scădere a numărului de locuitori pe cale naturală). generalizând familia restrânsă. Creşterea duratei vieţii şi reducerea incidenţei unor factori precum mortalitatea infantilă au generat fenomenul de explozie demografică. aşa cum se întâmplă deja în multe state europene. sex. situaţie matrimonială). profesie.mecanismelor socio-economice care le generează. grad de instrucţie). Populaţia evoluează între tendinţe de concentrare şi dispersie care se manifestă diferenţiat în spaţiu. mai greu de clasificat dar esenţială în societăţile multirasiale. În cadrul acestor domenii se remarcă în ultimele decenii o serie de probleme foarte frecvent abordate de către geografi: utilizarea resurselor umane (forţei de muncă). O teorie esenţială pentru înţelegerea diferenţierii spaţiale a dinamicii naturale este aceea a tranziţiei demografice. Mobilitatea geografică. formele mobilităţii geografice acţionează prin intermediul aşa-numitelor câmpuri migratorii. Studiul dinamicii este intim legat de acela al structurilor. Depopularea ca şi suprapopularea sunt astfel fenomene care interesează în egală măsură. De ex. la toate nivelurile ierarhice. deosebite prin maxima diversitate. Timiş) au rămas atractive. socioeconomică (statut social. Astfel un stat repulsiv. Divizate arbitrar în migraţii interne şi internaţionale. cu un accent deosebit pe fenomenul şomajului). capitala şi unele judeţe din vestul ţării (Arad. cu consecinţe 98 . ciclic (reversibil) sau ireversibil. România a devenit după 1990 un stat repulsiv. care presupun existenţa unor mişcări de tip atracţie/respingere (push-pull) între regiuni atractive şi regiuni repulsive. lingvistică. îmbătrânirea populaţiei (efect principal al tranziţiei demografice. în interiorul lor existând areale foarte afectate de migraţia continuă (Dealurile Lipovei sau Munţii Zarandului). furnizor de forţă de muncă dar la nivel regional.

modelizarea migraţiilor. raporturile interetnice şi problema minorităţilor etc. aflate într-o continuă evoluţie (B. funcţional integrată într-o reţea ierarhizată care permite organizarea regiunii şi integrarea ei în economia globală. În cadrul paradigmei deterministe geografia urbană rămîne tributară analizei cauzale şi unei puternice dimensiuni explicative (construirea clasificărilor după sit şi situare. fizionomică. de unde un mare număr de studii de caz foarte aprofundate. socială şi culturală diferenţiată. suprapunerea acestora. studiul evoluţiei cronospaţiale a comportamentelor demografice. analiza funcţiilor urbane şi ulterior analiza zonelor de influenţă. pornind de la raporturile dintre masă şi distanţă. Berry. dominant până de curând fiind înlocuit cu încercări de modelizare şi teoretizare mai ales în trei direcţii: regularităţile distribuţiei spaţiale a populaţiei şi formarea sistemelor de aşezări. Un interes crescând este acordat problemelor contemporane legate de calitatea vieţii (depopularea rurală. iar demersurile pozitiviste/neopozitiviste vor facilita studiile oraşelor în termeni de sisteme spaţiale ecologice. sărăcie. Aceste aspecte abstracte au intrat în atenţia geografilor ca urmare a posibilităţilor deschise de analiza cantitativă asistată de calculator. etc. a reţelelor şi armaturilor urbane).). foamete. Abordările empirice au lăsat treptat loc celor teoretice. 1970) chiar dacă iniţial s-a pornit de la paradigma deterministă ce încerca să explice oraşul în funcţie de condiţiile fizice ale poziţiei sale (Raoul Blanchard. sexuarea spaţiilor. utilizând procedee matematice care asigură astăzi un grad ridicat de obiectivitate şi exactitate. Această viziune organicistă s-a articulat în jurul 99 . În cadrul posibilismului. citat de Jean-Bernard Racine. oraşul poate fi considerat ca o entitate sistemică în cadrul sistemului urban. caracterul explicativ dispare în mare măsură în schimb se exacerbează caracterul idiografic. Specificul geografiei printre disciplinele care au ca obiect de studiu oraşul constă în conceptele specifice.imprevizibile asupra echilibrului demo-economic). presiune demografică. Geografia urbană are ca obiect de studiu dimensiunea spaţială a fenomenului urban. În acest mod pot fi depistate cu mai mare uşurinţă cauzele sau efectele unor procese şi fenomene geo-demografice. Distingând spaţiul intraurban în cadrul spaţiului geografic. caracterul pur descriptiv. potenţialul populaţiei (efectul conjugat al interacţiunii spaţiale dintre indivizi).). În ultimii ani iau un avînt deosebit studiile comportamentale/umaniste asupra oraşelor (calitatea vieţii. 1998). suprapopulare. Geografia marxistă deschide drumul analizei disfuncţionalităţilor spaţiale intraurbane şi a diferenţierilor sat-oraş. Între toate acestea există strânse condiţionări iar aspectul lor practic asigură disciplinei o largă deschidere spre dezbaterile privind dezvoltarea durabilă sau globalizarea.J. de tip monografic. Oraşul este considerat drept o entitate morfologică. Geografia aşezărilor umane este de fapt geografia urbană deoarece aşezările rurale nu pot fi scoase din contextul care este obiectul de studiu al geografiei habitatului.

1968.. definit prin interacţiunea dintre centrul urban şi periferia rurală). un estuar. un contact între două unităţi geografice. Problema principală devine astfel aceea a reconstituirii istorice a evoluţiei teritoriale a oraşului. Apar preocupări noi precum inadecvarea unor activităţi la necesităţile locale. efectuându-se numeroase studii tematice (inclusiv în România). Discontinuităţile existente sunt rezultatul conjugat al influenţei factorilor naturali şi al tendinţei de concentrare a activităţilor în noduri unde se realizează o economie de scară (costul serviciilor material scade odată cu creşterea dimensiunii aglomeraţiei urbane.Claval. armatură urbană (reţeaua formată din marile centre urbane care servesc ca bază pentru organizarea întregii reţele) şi reţea urbană (repartiţia spaţială a oraşelor. care a încercat să fundamenteze un principiu capabil să clarifice localizarea centrelor urbane. a diferenţierilor care apar şi a logicii acestora. impactul asupra mediului etc. o insulă. formate din ţesuturi diverse având fiecare structură proprie şi din relaţiile cărora se asigură funcţionarea întregului).. Oraşul apare în această viziune ca un imens sistem destinat maximizării funcţiilor de comunicare şi schimbare socială (P. un promontoriu. 1936) şi a zonării funcţională (Şcoala de la Chicago.). Bogată în informaţii şi observaţii aceasta se axa mai puţin pe problematizare. Înscrise în paradigma posibilistă.) şi situaţie (amplasarea oraşului raportată la trăsăturile majore ale reliefului. fără însă a impune şi virtuţi explicative. Ordinea spaţială era astfel văzută atât ca un rezultat al influenţelor reciproce dintre om şi mediu dar şi ca efect al fenomenelor economice. Unele concepte prezentate au rămas fixate într-un determinism îngust chiar dacă au fost îmbogăţite printr-o abordare behavioristă care a impus concepte precum atractivitatea urbană sau textură urbană (concepţie care compară oraşul cu organismele vegetale sau animale. Un concept major a devenit astfel cel de funcţie urbană (ansamblul activităţilor desfăşurate într-un oraş) care permite precizare raporturilor specifice dintre activităţile economice şi spaţiul urban ca şi degajarea relaţiilor social-economice. integrate într-un sistem ierarhizat care asigură încadrarea unui spaţiu naţional sau regional). 1929). sit (amplasamentul unui oraş raportat la topografia locală. o confluenţă. aceste concepte au asigurat un caracter analitic geografiei urbane. Mult mai târziu. o terasă. Extinderea aglomeraţiilor urbane este însoţită 100 . O abordare mai avansată este cea funcţionalist-structuralistă care a avut drept punct de plecare două teorii esenţiale: a locurilor centrale (Christaller. până la depăşirea nivelului optim). un meandru de ex. Pentru prima dată se punea problema căutării unei ordini subiacente dincolo de distribuţia spaţială a centrelor urbane. a relaţiilor dintre ele sau a modului în care suprapun spaţiului geografic.conceptelor: de nodalitate (poziţie de intersecţie în cadrul unei reţele de relaţii). formarea reţelelor şi structurarea internă a spaţiului). S-a ajuns astfel la formularea unor modele teoretice care subliniau faptul că oraşul este un loc central în cadrul unui sistem şi că oraşul este el însuşi un sistem complex. au apărut conceptele: zonă de influenţă (spaţiu aferent unui oraş. În acest fel s-a depăşit după 1950 stadiul monografic.

Această segregaţie se impune atât pe plan social (cartiere burgheze. integrat astăzi în orice analiză urban-geografică. unde k şi q sunt constante. Zona de dominaţie este prin excelenţă centrul oraşului. R este rangul iar Pr este populaţia rezidentă) a permis detectarea mai multor forme de organizarea a reţelei urbane: primaţială. fondând un fel de geografie comparată a sistemelor urbane de anvergură naţională sau regională. Formularea sa matematică (Rq*Pr=k. care porneşte de la existenţa unei tendinţe manifeste de concentrare a populaţiei în zona centrală. până la atingerea unei densităţi critice care conduce la efectul contrar. care se succed conform unei secvenţe. aşa cum s-a petrecut în cele mai multe metropole 101 . cartiere comerciale etc. 1982). 1939) ori cel al nucleelor multiple (McKenzie. conform căruia activităţile localizate în zonele centrale sunt cele care îşi pot permite costul centralităţii sau sunt dependente de aceasta. Acest model. iar creşterea demografică a unora nu se poate face decât în dauna celorlalte. 1983) au permis o abordare mai complexă a dinamicii urbane. dominaţie-invazie-succesiune. relaţie empirică de formă lognormală a devenit indispensabilă analizei oricărei reţele urbane. Analiza factorială şi utilizarea unei game variate de indici (de segregare. policentrică.J. de urbanizare sau de statut social-economic) au generat un întreg curent geografic. indiferent de talie. Legea rang-talie. care prevede că într-un sistem componentele sunt interdependente. anii ’20) sau cel sectorial (Hoyt. Un alt model de generalizare empirică este cel al localizării serviciilor urbane. Încercări similare au vizat şi densitatea populaţiei urbane (legea gradientului densităţii intraurbane).) cât şi economic (cartiere industriale. aplicabilă practic la oricare centru urban. oraşul poate fi divizat în zone funcţionale. atunci când la nivelul superior al ierarhiei sunt mai multe centre concurente.) spre deosebire de cele banale care se dispersează spre periferie (comerţ. de o simplitate uluitoare. transporturi). atunci când aceasta este dominată de un oraş foarte mare. funcţie de populaţia deservită. Acestea au pornit de la constatarea că într-un sistem urban există o legătura directă talia şi rangul unui oraş (Pumain. formulat incipient încă de Auerbach (1909) şi fundamentat de Zipf (1949) permite elaborarea unor tipologii a structurilor spaţiale urbane. acela al „ecologiei factoriale”. de aglomerare la periferie. Astfel. Pe baza acestei constatări B. competiţia pentru spaţiu şi pentru calitatea acestuia. impunând o competiţie pentru spaţiu care conduce la structurarea oraşului în funcţie de distanţa faţă de centru. statutul familial şi rangul social. cartiere muncitoreşti etc. În aceeaşi perioadă s-a încercat şi generalizarea empirică având drept scop evaluarea stării de echilibru a unui sistem urban la un moment dat. administraţie etc. concept cheie al teoriei generale a sistemelor. localizare sau grad de dezvoltare.de modificarea continuă a structurii interne a acestora. Modelul concentric astfel imaginat (Burgess. Reţelele urbane se supun alometriei. serviciile de vârf au tendinţa de concentrare în zona centrală (finanţe. Astfel.). derivată din jocul continuu al forţelor socialeconomice care impune segregaţia spaţială.Berry a imaginat chiar o lege a spaţializării ofertei faţă de consumatori. Astfel orice avansare în ierarhie a unor centre este concomitentă cu reculul altora.

considerând că este o tendinţă conjuncturală şi nu de durată. regional sau naţional.). Problema urbanităţii. în contextul internaţionalizării schimburilor. de la comportamentul individual la cel local. Globalizarea economiei şi capitalismul postmodernist (bazat pe reproducţia capitalului şi nu pe acumulare) conduc în prezent la o recentralizare a economiei. Probleme precum elitizarea centrelor urbane (gentrificare în literatura anglo-saxonă) sau discriminarea sexuală (geografia genurilor) ca şi fenomenele legate de marginalitatea unor grupuri sociale au ajuns în centrul atenţiei generând o adevărată geografie a calităţii vieţii sau a bunăstării. calitatea unei organizări urbane de a corespunde exigenţelor celor mai avansate societăţi este alt subiect devenit central. Acestea cunosc distorsiuni permanente de tipul localizare/ delocalizare/ relocalizare sau expansiune/ restrângere. mult mai complexă. delincvenţi. exprimată prin renaşterea zonelor centrale ale marilor oraşe. Toate acestea au debuşat în teoria sinergiei urbane sau a autoorganizării conformă teoriilor formalizate de Şcoala filozofică de la Bruxelles (Ilia Prigogine).occidentale. 1999) continuă să atragă dar au devenit şi „fabrici de excluşi”. generalizării unei culturi individualiste şi al crizei legitimităţii statului. fenomen aflat în centrul atenţiei geografilor urbanişti din ţările dezvoltate care se văd astfel copleşite de problema sărăciei şi marginalităţii considerată depăşită până de curând. 102 . Paradigma critică şi viziunea umanistă au adus începând cu anii ’80 o nouă abordare. intensificării diviziunii muncii. Sinergetica este un mijloc conceptual şi metodologic utilizat pentru analiza multiscalară. aflată cumva în centrul discursului geografic prin implicarea noţiunii de mediu. aceste modele empirice suportă critici severe dar au devenit comune în analiza geografică. oraşul-reţea sau hiperoraşul nu fac decât să continue tradiţia clasică a raportării la urbanizarea specifică marilor metropole supuse unei pulsaţii continue datorate modificării raporturilor dintre economie şi spaţiu. permisă de avântul informaticii şi de introducerea statisticii inferenţiale. marginalizaţi de diverse categorii (şomeri. adesea într-o formă dispersă. imigranţi. Se ajunge astfel la formalizarea unei noi teorii asupra dinamicii teritoriale. pensionari. favorizată de circuitele informaţionale. bazată pe indicatori calitativi. Considerate o formă deghizată de determinism. Cei mai mulţi specialişti sunt astfel sceptici în ce priveşte deconcentrarea populaţiei şi a activităţilor în favoarea ariilor rurale sau periurbane. în care practicile spaţiale şi percepţia individului asupra spaţiului urban contează enorm. Marile megapole (termen preluat de la J. Se ajunge astfel la o geografie a reprezentărilor. minorităţi diverse etc. Ideile novatoare referitoare la oraşul-teritoriu. Aceste evoluţii intră în contradicţie cu costul social tot mai ridicat şi greu de suportat chiar şi de cele mai avansate societăţi.Bonnet. bazată pe analiza cantitativă avansată.

Geografia alimentaţiei este destinată studierii regimurilor alimentare ale diverselor societăţi; cercetările sale iniţiale, de factură deterministă (mediile fizico-geografice ar avea o influenţă covîrşitoare asupra distribuţiei regimurilor alimentare) au fost nuanţate ulterior, fiind luate în considerare cercetările geografiei istorice (difuzia spaţială a unor specii de plante şi animale), cele ale geografiei schimburilor comerciale, ale geografiei politice, ale geografiei economice, etc. Geografia gastronomică este o tendinţă de cercetare din ce în ce mai afirmată în prezent. Geografia medicală este din ce în ce mai constrînsă să abandoneze calea clasică a complexelor patogene (combinaţii locale de factori antropici şi naturali care favorizează epidemiile sau endemiile), concentrîndu-se asupra diferenţierilor spaţiale a stării de sănătate a indivizilor (distribuţia spaţială a mortalităţii şi morbidităţii în funcţie de diferite variaţii locale ale factorilor generali) şi mai ales asupra distribuţiei spaţiale a structurilor de ocrotire a sănătăţii. Orientările cele mai moderne încearcă să modelizeze difuzia spaţială a epidemiilor, diferenţierile spaţiale ale riscurilor medicale şi de asemenea localizarea optimală a unităţilor de asistenţă sanitară. 3Geografia sportului studiază organizările spaţiale (centre, fluxuri, urmări economice, sociale, politice şi culturale) prilejuite de manifestările periodice la nivel mondial, continental sau naţional (olimpiade, campionate) dar şi organizările sportive la scară locală (localizarea serviciilor sportive de proximitate, optimizarea traseelor sportive urbane precum cele de ciclism sau de jogging, etc.). Necrogeografia are drept obiect de studiu necropolele (diferitele tipuri de cimitire), fiind interesată de elemente morfometrice şi morfografice (poziţie, mărime, formă, număr, sit, situare, organizare internă) dar şi de informaţii care pot oderi sprijin altor discipline geografice (analiza datelor de pe pietrele de mormînt, materialele de construcţie ale stelelor şi monumentelor funerare, etc.). Teren propice demersurilor umaniste/comportamentale, necropola poate ajuta cercetările geografiei istorice, ale geografiei habitatului, ale geografiei culturale. 3Geografia religiilor studiază împlicaţiile fenomenului religios asupra organizării spaţiului (trame urbane, centre de pelerinaj, fluxuri, organizări economice), precum şi difuzia spaţială a diferitelor religii, cu întreg cortegiul de transformări pe care acestea le-au indus (le induc) în noile spaţii « cucerite ».

103

Cronogeografia (sau geografia spaţio-temporală) este domeniul preferenţial al cercetărilor comportamentale, deşi modelizarea comportamentelor spaţiale în cadrul continuum-ului spaţiutimp este efectuată cu ajutorul tehnicilor neopozitiviste. Interesul principal al cercetărilor se referă la construirea spaţiului prin intermediul comportamentelor individuale sau colective, în special la scară locală. Foarte legată de această geografie este geografia bunăstării (welfare geography sau géographie du bien-être), precum şi cercetările moderne relative la dezvoltarea durabilă. Geografia riscurilor este o ramură a geografiei socio-culturale deoarece analiza riscurilor nu priveşte doar fenomenele în sine (riscuri naturale, tehnologice, etc.), ci şi (mai ales) reprezentările pe care şi le fac oamenii despre aceste riscuri, precum şi practicile spaţiale care rezultă din aceste reprezentări. 3.6. Geografia politică Geografia politică a fost iniţiată de Friedrich Ratzel (Politische Geographie, 1897), termenul de Geopolitică (Geopolitik) fiind compromis de utilizarea sa în cadrul politicii oficiale a celui de-al III-lea Reich, cînd a justificat expansiunea Germaniei hitleriste în numele dreptului poporului german la lebensraum (spaţiu vital). Disciplina studiază studiul acţiunilor politice asupra geografiei umane, implicînd de asemenea şi analiza spaţială a fenomenelor politice. Geografia politică (geopolitica) este interesată în mod tradiţional de apariţia, funcţionarea şi evoluţia statelor ca sisteme politice spaţiale, precum şi de relaţiile internaţionale stabilite între acestea (problema frontierelor/graniţelor). Puternic ancorat geografiei politice, conceptul de naţiune se bazează pe o serie de noţiuni precum ordinea colectivă, interesul general, echitatea, suveranitatea, exercitate pe un teritoriu delimitat (frontiere), apărat (armate), protejat (apărare civilă), controlat, gestionat şi animat, care trimit cu g^ndul la tensiuni şi la procese de dominare teritorială. Exerciţiul naţiunii este astfel multiform şi unificator iar aportul istoriei la explicarea genezei sale este esenţial : identificarea bazelor etnice, culturale şi economice; constituirea puterii şi autorităţii fundamentale (civile sau religioase); voluntarismul coexistenţei. Naţiunile sunt totdeauna creaţii politice, ansambluri teritoriale voluntare, raportate la caracteristici societale şi civilizaţionale fundamentale. Demersurile geografice având în centru naţiunea sunt numeroase : geopolitica, un concept greu de determinat, care studiază raporturile dintre state; geografia politică, atentă mai ales la organizarea internă a statelor, teritoriilor acestora, modului în care sunt gestionate (centralizat sau descentralizat); geoistoria, care abordează mai ales aspectele spaţiale ale genezei naţiunilor; geografia frontierelor, foarte prolifică, dat fiind impactul terminologiei contemporane (cooperare transfrontalieră, spiritualizare a frontierelor, frontiera ca barieră economică

104

sau ca zonă de contact etc.); geografia puterii, care vizează mai ales raporturile dintre stat şi naţiune sau de legitimitatea puterii (geografia electorală). Statul formează şi omogenizează naţiunea prin acţiune economică (fiscalitate, monedă, instrucţie etc.), socială şi teritorială (şomaj, educaţie, justiţie, sănătate, securitate colectivă, cultură, transport, integrare socială etc.). Valorizarea şi salvgardarea patrimoniului comun este esenţială în această operă, prin crearea unor factori de coeziune. Raportul între naţiune şi teritoriu este frecvent abordat în analiza geografică dat fiind interesul pentru sistemele de comunicaţii (conectivitate, accesibilitate) dar şi pentru studiul structurilor administrative (logica organizării teritoriilor politice) sau al amenajării şi dezvoltării teritoriale. În ultimii 20-30 de ani se remarcă o creştere a interesului pentru studiile infranaţionale, centrate pe cercetările efectuate asupra interacţiunilor dintre procesele politice şi organizările spaţiale (de ex. natura şi consecinţele deciziilor luate de puterile publice locale, relaţiile dintre politicile publice şi dezvoltarea resurselor locale, geografia finanţelor publice, etc.). Geografia electorală, ca subramură a geografiei politice, este focalizată asupra diferenţierilor spaţiale a comportamentelor electorale. Cercetările sale stau de multe ori la baza politicilor naţionale, regionale sau locale. Geografia militară studiază organizările spaţiale prilejuite de activităţile militare (distribuţia şi organizarea bazelor militare la nivel mondial, echilibrele/dezechilibrele spaţiale între forţele militare), dar şi implicaţiile cadrului natural şi socio-economic asupra doctrinelor militare naţionale, asupra specificului tehnicilor de luptă sau asupra operaţiunilor militare propriu-zise. 3.7. Geografia aplicată Geografia aplicată (sau geografia activă) este o orientare apărută în anii ’60 şi dezvoltată în următotul deceniu, ai cărei promotori, în majoritate marxişti, militau pentru o implicare activă, revoluţionară, a geografiei în cadrul deciziei politice de organizare şi de amenajare a spaţiului.

105

Théry. Pumain (dir. Presses Universitaires de France. W. coord.. N.. Paris BĂLAN. (1995) – Géographie économique et humaine. coord. Gustav Fischer Verlag. de Magdalena Mărculescu Cojocea şi Aurelian Cojocea a ediţiei originale La Philosophie de A à Z. coll. Comprendre le monde tel que les hommes le vivent á travers les paysages.. RECLUS . Paris BAVOUX. Collection Fac. All Educational. Bucureşti BAILLY. pp. (1987)– Dicţionar etimologic de termeni ştiinţifici. Paris. Géographie. New Jersey. KAHN. HANSEL-LØVE.Ullman. (1979) – Dicţionar cronologic al ştiinţei şi tehnicii universale. P. Paris CLAVAL. R.). Seattle. Bailly (dir. (1980) . Paris BRUNET. Bucureşti BERDULAY. Ed. Armand Colin. Ferras. F. D. 1980 BROC. Bailly (dir. Penguin Books. N. trad. méthodes. A. R. pp. V. U. B.. University of Washington Press. (1992) – „Géographie et sociologie”. (1986) – La géographie de la Renaissance. Armand Colin. 37-49 în A. Jena (tradus în engleză: Central Places in Southern Germany. Englewood Cliffs. cinquième édition (première édition – 1984). Paris . Paris. Editura ştiinţifică şi enciclopedică.La documentation française. 19-24 în A.) – Les concepts de la géographie humaine. (1949) – Les étapes de la géographie. Les concepts de la géographie humaine.E.Bibliografie selectivă ANDREI.Montpellier CHRISTALLER.. Geography as spatial interaction. Bailly. les patrimoines et la confrontation des cultures. E. A. (1977) – Bazele teoretice şi metodologice ale geografiei. I. (2001) – Epistémologie de la géographie. P (2000) – Filosofia de la A la Z. Şt. Introduction”. Bucureşti GOODALL. Paris 1994 CLOZIER.Die Zentralen Orte in Suddeutschland. DÉMONQUE. Elemente de compunere greco-latine. C. Armand Colin. Paris BOYCE. (1933) . London 106 . Nathan/VUEF. Editura didactică şi pedagogică. Prentice Hall. Ministère de l’Education Nationale. Ferras. Bibliothèque Nationale. Bucureşti. Objet. Editura ştiinţifică şi enciclopedică. P. R. (1981) – La formation de l’école française de géographie (1870-1914).Les mots de la géographie. (1998) – „La géographie humaine.. J-J. P. Editions du Comité des Travaux Historiques et Scientifiques. Paris DONISĂ. pp. Dictionnaire critique. Armand Colin.S. (1998) – „Histoire de la géographie”. 1966) CLAVAL. A. Economica. 1992 . Comité des Travaux Historiques et Scientifiques. Presses Universitaires de France. (2001) – Les concepts de la géographie humaine.) Encyclopédie de géographie. 75-92 în A. R. (1987) – Dictionary of Human Géography. collection Premier Cycle. Paris DEBIÉ. H. (2002) – La géographie. débats. 4e édition revue et augmentée CLAVAl. 4e édition revue et augmentée BAILLY. Hatier. Paris CLÉMENT.

670-687). (1974) – La production de l’espace. Paris ROBIC. „Vauban” (pp. VIII. (1998) – Modern Geographical Thought. (2000) – Introduction à la géographie. p. 2e édition. I. New Haven. Jena (tradus în engleză de W. WATTS. P.609-614) în vol. 6.-C.La structure des révolutions scientifiques. Bucureşti JOHNSTON. Lévy. Pennsylvania HARVEY.Die Raumliche Ordnung der Wirtschaft. Stolper . (1989) . (2000) – The Dictionary of Human Geography. R. reprinted in 2001. Tom XLVI. (1982) – L’Homme et la terre. (1998) – „Epistémologie de la géographie humaine”. (1989) – The Condition of Postmodernity: An Enquiry into the Origins of Social Change. factories and workshops. R. (1989) – „Modernism. Malden (USA)-Oxford (UK) KROPOTKINE. Lancaster.The Economics of Location. Encyclopédie Nouvelle. serie nouă. The University of Chicago Press. ideology and geography. 24-36 în A. Oxford GROZA. pp. (1986) – La nouvelle aliance. Paris Peet. Macmillan. D.J. Paris LEFEBVRE.) – Les concepts de la géographie humaine. ça sert d’abord à faire la guerre. G. (2000) – SIG şi modelul probabilist de interacţiune spaţială.GREGORY.700-712). London LÖSCH. I.H. Y. 48-66 in “Human geography”. Agnew şi J. D. London KUHN. O. Unwin Hyman. pp. T. no 1 107 .. Editions Gallimard. XXX. B. Association of American Geographers. U. (1976) – La géographie. PRATT. Flammarion (traducerea franceză a celei de-a doua ediţii revizuite şi adăugite în 1970 a cărţii The Structure of Scientific Revolutions. D. „Terre” (pp. Gustav Fischer Verlag.(1982) – „Cent ans avant Christaller: une théorie des lieux centraux”. Blackwell. 5-12 în L'Espace Géographique. Anthropos. Yale University Press. pp. 1954) MARCONIS. 1989 JOHNSTON. E. Iaşi HARTSHORNE.Philosophy. pag. Editura Tehnică. R.. M. (1919) – Fiels. 1962) LACOSTE. (1983) . D.. nr. Duncan (ed.J. 4e édition revue et augmentée RECLUS. 33-47 in Analele Ştiinţifice ale Universităţii „Alexandru Ioan Cuza” Iaşi. 44-65 în J. Blakwell. Paris LEY. H. (1940) . GREGORY. A. Oxford IANOŞ. Paris REYNAUD. Blackwell Publishing. Postmodernism and the Struggle for Place”. R. (1841) – „Villes” (pp. Woglom şi W. Armand Colin. R.F.) – The Power of Place: Bringing together Geographical and Sociological Imaginations.Gregory. Stengers. coll. J. Illinois.. Champs. Bailly (dir. (1939) – The Nature of Geography: A Critical Survey of Current Thought in the Light of the Past. London. 417-488). R. Paris RAFFESTIN. suplimentul Lucrările simpozionului „Sisteme Informaţionale Geografice”. Folio-Essais. „Voies de communications” (pp. D.Walford (dir). Armand Colin. Maspero. Maspero. I (2000) – Sisteme teritoriale. Chicago. Oxford (UK) Malden (USA) PRIGOGINE.. Cl. M. (1994) – Geographical imaginations. 4th edition. Paris. Blackwell Publishing.

. E.-F. Belin. (1992) – „Géographie et statistique”. Pumain (dir. Nathan/HER. Paris SANDERS. Bailly. Laverrière după Untersuchungen über den Einfluss den die Getreidepreise. în W.) Encyclopédie de géographie. 1957 (ed. (1925) – „The morphology of landscape”.K.S. coll. Hamburg. J. coord. Tendances contemporaines. 273-294 în A. Longman. 1956 WEBER. D. London STAMP. collection Fac. den Reichtum des Bodens und die Abgaben auf den Ackerbau ausüben. Une approche de la géographie globale ou comment l’homme interagit avec son milieu. Chicago. Economica..L. Guillaumin. London Staszak. (2000) – L’Homme et son milieu. traducere de J.J. Friedrich. II) 108 . Tübingen. J.O. (1909) – Uber den Standort der Industrien. Paris THÜNEN. Collignon. Its use and Misuse. no 43 SOJA. Chicago. (1989) – Postmodern Geographies: The Reassertion of Space in Critical Social Theory. Mappemonde. 226-249 în Annals of the Association of the American Geographers. pp. Perthes. Thomas (ed. F. C. în engleză de C. University of Chicago Press. Man’s Role in Changing the Face of the Earth. Géographie. University of Chicago Press. pp. E. pp. (1953) – „Exceptionalism in Geography: A Methodological Examination”. trad. University of California SCHAEFER.ROUGERIE. von (1826) .-H. – „The Role of Transportation and the Bases for Interaction”. A. D. 19-54 în Publications in Geography no 2. L’évolution du cadre de vie. Verlag Mohr. la richesse du sol et les impôts exercent sur les systèmes de culture.). Alfred Weber's Theory of the Location of Industries. Verso. (1947) – The Land of Britain. şi alţii. B. G. Ferras. 1851. Paris SAUER. Paris.. 1826 ULLMAN. L. R. (2001) – Géographies anglo-saxonnes.Der isolierte Staat in Beziehung auf Landwirtschaft und Nationalökonomie Partea I: Recherches sur l'influence que les prix des graines.

109 .

2005 110 .Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” Iaşi .

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful