Octavian GROZA

Ionel MUNTELE

GEOGRAFIE UMANĂ GENERALĂ
- note de curs -

Departamentul de Geografie Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” Iaşi – 2005

Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” Facultatea de Geografie-Geologie Departamentul de Geografie Catedra de Geografie umană şi Geografie regională

Autori: prof. univ. dr. Ionel Muntele conf. univ. dr. Octavian Groza

Referenţi: prof. dr. Alexandru Ungureanu prof. dr. Vasile Nimigeanu

Iaşi, 2005

2

Tabla de materii

TABLA DE MATERII ............................................................................................................................................ 3 I. GEOGRAFIA UMANĂ – COORDONATE GENERALE ............................................................................ 5 1. SPAŢIUL TERESTRU ŞI SPAŢIUL GEOGRAFIC ...................................................................................................... 6 2. SPATIU SI PUTERE .............................................................................................................................................. 9 3. OBIECTUL ŞI METODA GEOGRAFIEI UMANE................................................................................................... 12 4. EPISTEMOLOGIA GEOGRAFIEI UMANE .............................................................................................................. 15 4.1. Coordonate epistemologice în evoluţia geografiei umane ........................................................................................ 17 5. EVOLUTIA GEOGRAFIEI: DE LA ANSAMBLU DE CUNOSTINTE LA STIINTA......................................................... 31 5.1. Geografia antică ......................................................................................................................................... 32 5.2. Geografia Evului Mediu timpuriu şi a Renaşterii.............................................................................................. 35 5.3. Geografia modernă...................................................................................................................................... 37 6. GEOGRAFIE FIZICĂ ŞI GEOGRAFIE UMANĂ ..................................................................................................... 42 6.1. Geografie fizică şi geografie umană – o divizare arbitrară şi periculoasă ................................................................. 46 6.2. Geografia regională – expresie a unităţii geografiei ? .......................................................................................... 52 7. SINTEZA EVOLUŢIEI CONCEPTUALE A GEOGRAFIEI UMANE: DE LA SPAŢIU LA TERITORIU ...................... 59 7.1. Ştiinţa locurilor sau puterea idiografiei ............................................................................................................ 61 7.2. De la descrierea locurilor la descrierea mediilor ca determinante absolute ................................................................. 62 7.3. De la peisaje la regiuni sau victoria taxonilor.................................................................................................... 63 7.4. Inventarea spaţiului geografic......................................................................................................................... 65 7.5. De la spaţiu la teritoriu sau redescoperirea locurilor............................................................................................ 67 7.6. Teritoriul ca rezultat al procesului de diferenţiere – exemplu de abordare umanistă ................................................... 69 II. TAXONOMIA GEOGRAFIEI UMANE ..................................................................................................... 74 1. CRITERIUL SCĂRII DE ANALIZĂ .................................................................................................................... 76 1.1. Macrogeografia........................................................................................................................................... 76 1.2. Microgeografia............................................................................................................................................ 77 1.3. Mezogeografia ............................................................................................................................................ 77 2. CRITERIUL SUPORTULUI FILOSOFIC ŞI TEORETIC....................................................................................... 77
Geografia deterministă.....................................................................................................................................................78 Geografia posibilistă........................................................................................................................................................78 Geografia pozitivistă .......................................................................................................................................................78 Geografia neopozitivistă ...................................................................................................................................................79 Geografia umanistă.........................................................................................................................................................79 Geografia marxistă.........................................................................................................................................................80 Geografia radicală ..........................................................................................................................................................80 Geografia structuralistă....................................................................................................................................................80

3

3. CRITERIUL OBIECTULUI DE STUDIU ............................................................................................................ 81 3.1. Geografia teoretică şi metodologică .................................................................................................................. 81
Epistemologia geografiei ...................................................................................................................................................81 Istoria geografiei .............................................................................................................................................................81 Metodologia cercetărilor geografice .......................................................................................................................................81 Analiza spaţială............................................................................................................................................................81

3.2. Geografia economică .................................................................................................................................... 82
Geografia rurală..........................................................................................................................................................85 Geografia industriei ....................................................................................................................................................87 Geografia transporturilor............................................................................................................................................90 Geografia schimburilor comerciale .............................................................................................................................93

3.3. Geografia istorică........................................................................................................................................ 93 3.4. Geografia matematică .................................................................................................................................. 93 3.5. Geografia socială şi culturală......................................................................................................................... 93
Geografia populaţiei.....................................................................................................................................................97 Geografia aşezărilor umane .........................................................................................................................................99 Geografia alimentaţiei.................................................................................................................................................102 Geografia medicală ....................................................................................................................................................103 Geografia sportului ....................................................................................................................................................103 Necrogeografia.........................................................................................................................................................103 Geografia religiilor....................................................................................................................................................103 Cronogeografia.........................................................................................................................................................104 Geografia riscurilor...................................................................................................................................................104

3.6. Geografia politică...................................................................................................................................... 104
Geografia electorală..................................................................................................................................................105 Geografia militară.....................................................................................................................................................105

3.7. Geografia aplicată..................................................................................................................................... 105 BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ ................................................................................................................................ 106

4

I. GEOGRAFIA UMANĂ – COORDONATE GENERALE
« Geografia este această ştiinţă sublimă care citeşte în cer imaginea Pămîntului ». Claudius Ptolemæus

Orice ştiinţă se defineşte printr-un obiect de studiu şi printr-un ansamblu de concepte şi de metode indispensabile asigurării unui rol distinct în câmpul cunoaşterii. Deşi în calitate de ansamblu de cunoştinţe despre locuri şi oameni geografia are o istorie care depăşeşte două milenii, statutul său de ştiinţă şi de disciplină academică în adevăratul sens al cuvîntului este mult mai recent. Abia în a doua jumătate a secolului al XIX-lea geografia începe să fie prezentă în universităţi ca ştiinţă de sine stătătoare şi să beneficieze de instituţii proprii. Conform etimologiei sale (gr. gê = pămînt, teluric şi gr. graphê = scriere, însemnare), geografia ar avea drept menire descrierea planetei. Aflată însă la interferenţa a două mari domenii –cel natural şi cel social–, geografia se deosebeşte de alte ştiinţe prin dificultatea stabilirii unor limite clare a obiectului său de studiu care se confundă de obicei cu distribuţia spaţială a fenomenelor naturale şi socio-umane. Chiar şi la acest nivel elementar, acela de descriere a realităţii, obiectul său de studiu se revelează a fi de o complexitate covîrşitoare, imposibil de cuprins în sfera unui singur ansamblu de ştiinţe. Din această cauză geografia nu a fost multă vreme acceptată ca o ştiinţă în toate puterea cuvîntului, de unde un oarecare sentiment de nesiguranţă în rîndul geografilor care, în perioada modernă, au dificultăţi din ce în ce mai mari în a-şi defini propria disciplină. Diviziunea deja clasică între geografia fizică şi geografia umană, relativ arbitrară, efectuată în primul rând pe diferenţieri metodologice şi mai puţin pe diferenţieri conceptual-teoretice, este doar un element care ilustrează dificultăţile de definire a obiectului său de studiu. Dacă amintim şi faptul că în evoluţia sa geografia a fost obligată să integreze metode, teorii şi concepte puse în operă de celelalte ştiinţe ale naturii şi societăţii, devine clar faptul că geografia este privită cu neîncredere de către acestea, care îşi arogă dreptul de a-i contesta statutul de ştiinţă veritabilă, considerînd-o ca pe o disciplină de rang secund. Ca orice ştiinţă dominată însă, geografia, prin apelul masiv la modelele teoretice şi la metodele complexe dezvoltate în cadrul celorlalte ştiinţe, s-a constituit ca o ştiinţă vitală de interfaţă, poziţie extrem de favorabilă în contextul actual al inter- şi transdisciplinarităţii. Dacă din conflictul constructiv cu restul ştiinţelor geografia a ieşit mai puternică, nu acelaşi lucru se poate spune şi de spre rezultatul tensiunilor existente în propriul sistem de discipline. Astfel geografii fizicieni sînt tentaţi să o considere o ştiinţă preponderent naturală, vecină geologiei sau

5

biologiei, pe cînd geografii umanişti îi atribuie calificativul de ştiinţă socială. Aparent ireconciliabile, cele două opţiuni tind să conducă spre une fel de război fratricid, omiţîndu-se faptul că geografia este ordonată în jurul aceluiaşi concept central: spaţiul terestru. 1. Spaţiul terestru şi spaţiul geografic (după A. Bailly, 1998) Spaţiul se află în centrul dezbaterilor referitoare la obiectul de studiu al geografiei. Chiar dacă spaţiul este revendicat sub o formă sau alta şi de alte discipline, geografia se detaşează tot mai mult prin studierea spaţiului terestru, mai exact a interacţiunilor complexe care se produc la contactul geosferelor. Conceptul de spaţiu geografic este recent chiar dacă geografia studiază spaţiul terestru încă din Antichitate. Impus în ultimele trei decenii, acest concept a devenit cheia de boltă a geografiei. Spaţiul poate fi definit în general ca o porţiune dintr-un plan delimitat cel puţin de o linie. Sensul geografic este cel de întindere limitată a suprafeţei terestre. Odată cu acest concept s-a impus şi viziunea spaţială asupra faptelor geografice. Astfel geograful se străduie să găsească în primul rând corelaţii şi conexiuni spaţiale spre deosebire de alte ştiinţe sociale care caută corelaţii logice sau temporale. Impunerea spaţiului ca un concept central în geografie a intervenit în contextul suprapunerii unei serii de cauze : -multiplicarea contradicţiilor spaţiale în perioada modernă, îndeosebi la interfaţa urban-rural; -standardizarea planificării teritoriale pentru care conceptul de spaţiu devine esenţial; -deschiderea ştiinţelor sociale şi economice spre implicaţiile spaţiale ale fenomenelor specifice. Conceptul de spaţiu geografic a adus în prim plan un şir de noţiuni tot mai prezente în vocabularul de specialitate : puncte, linii, noduri, reţele, trame, câmpuri etc. Devenite curente în noua geografie, aceste noţiuni dau aparenţa unei abstractizări a disciplinei care a devenit tot mai mult o ştiinţă a morfologiei suprafeţei terestre : combinaţie de puncte, linii şi suprafeţe din care pot rezulta câmpuri. Spaţiul geografic (produs, trăit şi perceput) este de fapt un concept abstract elaborat de către geografi pentru a formaliza ştiinţific caracteristicile spaţiului terestru (real şi concret, care există aprioric). Dubla dimensiune, fizică şi ecologică a spaţiului terestru corespunde acestui caracter aprioric. Prezenţa unui fluviu sau a unui munte are numeroase consecinţe asupra organizării spaţiului, în special în ce priveşte reţelele de aşezări sau de comunicaţii. Aceasta nu implică în nici un caz separarea unei geografii fizice independentă de acţiunea umană. Prezenţa unui taluz este o constrângere în unele cazuri, peste care nu se poate trece, dar un abrupt de falie poate să nu prezinte un interes major pentru amenajarea antropică. Geografia fizică trebuie reconstruită şi regândită în termeni de limite, constrângeri şi paroxisme. Spaţiul geografic este un spaţiu produs pentru că rezultă totdeauna din acţiunea

6

entropia fiind egală cu 1. global şi complex. Astfel ataşamentul faţă de un loc sau o regiune este o componentă importantă în analiza raporturilor omului cu mediul.societăţilor umane fiind un produs social. bazată pe date concrete este adesea o reprezentare simplificată a spaţiului terestru : peisajul. finită se transformă într-un spaţiu omogen. Această a treia dimensiune a fost mai târziu luată în calcul. continuu şi infinit. Aceste dimensiuni au o importanţă diferită în funcţie de scara de studiu şi specificul societăţii. Un spaţiu este izotrop atunci când proprietăţile sale sunt identice în toate direcţiile. dincolo de limbajul cartografic şi discursul descriptiv specific 7 . Recunoaşterea faptului că spaţiul geografic este un produs social nu implică însă obligaţia geografului de a pleca în aprofundarea acestui concept de la societate. economice.). Alături de macro şi microscări. eterogenă. o porţiune a suprafeţei terestre putând fi observată. Toate dimensiunile umane sunt implicate în construcţia acestuia : economicul. Rolul ideologiei. Absenţa fluxurilor invizibile (de materie şi informaţie) obligă astfel continuarea demersului cu o abordare teoretică. fiecare din elementele sale rezultă din procese care acţionează la scări diferite. Noţiunea de scară corespunde şi unei alte realităţi : orice valoare dintr-un punct oarecare se supune unor procese care acţionează la scări diferite (fie o staţie climatică fie un stat de ex. politicul sau ideologicul. Teoria formală a sistemelor ierarhizate dezvoltată de Mesarovici (1980) este o metodă de care geograful nu se mai poate dispensa. Acest spaţiu terestru. marcate şi de armonie dar şi de ostilitate. odată cu popularizarea ideilor psihologiei moderne. Ceea ce urmăreşte geografia este de fapt modul în care spaţiul terestru se transformă în peisaj : porţiune vizibilă a suprafeţei terestre. dar ele devine un ansamblu de linii şi suprafeţe atunci când este studiat individual. În afara faptului că spaţiul terestru are mai multe componente. izotrop. anizotropică. Un spaţiu este omogen atunci când toate porţiunile din suprafaţa terestră au aceeaşi valoare. Originalitatea geografiei constă tocmai în punctul de plecare al oricărei analize : spaţiul fizic. teoretică şi axiomatică. Geografia empiristă. Un oraş este un simplu punct într-o reţea urbană. studiată într-o viziune mai mult sau mai puţin reducţionistă. inclusiv cele care derivă din percepţia spaţială a indivizilor. În sens restrâns el poate defini doar componentele fizice dar în sens larg integrează şi relaţiile invizibile. Noţiunea de scară este extrem de importantă în geografie. prin intermediul religiei mai ales. a fost totdeauna important în amenajarea spaţiului. Spaţiile economic. geografia se distinge prin multiplicitatea scărilor. diferite esenţial unul de celălalt. discontinuă. socialul. social şi geografic sunt tot atâtea modele abstracte ale suprafeţei terestre. geografia acceptă şi scările intermediare (mezoscări). Acest proces de abstractizare este elaborat prin intermediul unei triple problematici : empirică. în urma căruia întinderea. preexistent şi produs este de asemenea trăit şi perceput. Faţă de alte ştiinţe care abordează multiscalar problemele studiate. culturalul. politice sau culturale. considerat ca un suport al acţiunilor sociale. Actul de producţie socială a spaţiului este în fond un act de libertate umană.

prin intermediul celui de-al doilea principiu al său: entropia. foarte utilă pentru înţelegerea raporturilor existente între diversele fapte geografice la diverse scări de studiu. teoria bifurcaţiilor. Geografia a elaborat rareori propriile teorii. exclusiv pornind de la principiile şi teoriile fizicii prezintă de asemenea constrângeri. teoria localizării activităţilor economice a lui Weber (1909) etc. continuată de Lösch (1954). forţa de atracţie dintre două mase este continuă şi creşte constant într-un spaţiu izotrop. neglijând latura socială sau psihologică. teoria locurilor centrale a lui Christaller (1935). multidimensional. economia a fost principalul furnizor de modele teoretice : modelul lui von Thünen (1826). Rugozitatea (absenţa uniformităţii) spaţiului geografic este o regulă. limbajul matematic se impune obligatoriu în geografie. Woodcock. larg utilizat în explicarea raporturilor din cadrul reţelelor de aşezări. ori spaţiul geografic este prin excelenţă anizotrop. 1952). Astfel. elaborate de filozofi sau epistemologi sunt tot mai frecvent utilizate în geografie : teoria sistemului general (Bertalanffy. Utilizarea acestuia stă la baza stabilirii multor legităţi geografice ca şi la cunoaşterea multor particularităţi spaţiale intuite anterior (existenţa unor gradienţi de ex. foarte utilă pentru înţelegerea ordinii spaţiale a faptelor geografice. Elaborarea unui spaţiu geografic.). Calitatea axiomelor fizice nu se aplică totdeauna în geografie. încât modelul menţionat se aplică doar pe porţiuni extrem de restrânse. 1974). teoria catastrofelor (Thom. utilă pentru explicarea genezei unor fenomene şi a dinamicii unor procese. Caracterul deductiv al matematicii se îmbină armonios cu demersul inductiv sau empiric. 1981) permite înţelegerea şi explicarea rupturilor funcţionale şi spaţiale a fenomenelor. teoria structurilor disipative. spre deosebire de teoriile economice pentru care spaţiul este unidimensional. Dar indiferent de transferul teoretic. Cel mai cunoscut model teoretic spaţial este cel gravitaţional (Reilly. Avantajul modelelor introduse din fizică este dat de caracterul lor sintetic. la orice scară reproducându-se aceleaşi forme. conceptul de spaţiu geografic fiind astfel mai complet înţeles. curentul cantitativist iniţiat din anii ’50 fiind astăzi dominant în geografie. O a altă cale de transfer este cea filozofică. Dezavantajul acestor teorii formale constă în limbajul matematic extrem de complex. Wilson. organizate în sisteme şi subsisteme ierarhizate. Fără a subestima importanţa acestora. Termodinamica a furnizat teoria difuziunii spaţiale (Hägerstrand. al rentei funciare (cercurilor concentrice). Acest transfer teoretic oferă un cadru deductiv necesar construirii spaţiului geografic deşi este limitat doar la aspectele pur economice. 1949). elaborarea unui model teoretic al spaţiului geografic este mai mult decât necesară. În ce priveşte spaţiul. 1980. nu neapărat identice.empirismului geografic. cel puţin ca mijloace didactice. preferând adaptarea celor emise de alte discipline. în cazul teoriei gravitaţionale. Pentru a completa unele lacune. Prigogine. geografia s-a inspirat şi din modelele spaţiale ale fizicii. 8 . Numeroase teorii formale (ansamblu de concepte legate între ele şi aplicabile la diverse domenii ale cunoaşterii). necesitând pentru înţelegerea completă o iniţiere solidă în matematicile superioare.

care arată modalitatea prin care un grup îşi instituie anumite relaţii cu spaţiul. dar geografia este singura care le utilizează simultan. -înrădăcinare. 2. definit ca o porţiune din spaţiul terestru apropriat de către un grup social în scopul satisfacerii necesităţilor vitale. Nicolas (1980) a propus trei astfel de axiome : chorologică (studiul locurilor). Analiza aproprierii teritoriului este astfel în centrul oricărei reflecţii geografice : a vorbi de teritoriu înseamnă să deschizi mecanismele aproprierii pentru a preciza consecinţele. încât şi axiomele geografiei nu sunt proprii doar acesteia. rămâne deschisă. în prezent atenţia fiind concentrată asupra conceptului de teritoriu. Pornind de la aceste axiome. necesară localizării obiectelor geografice. 1998) Aceste două noţiuni au fost alăturate relativ recent în geografie. de la măsurarea distanţelor şi suprafeţelor (ansamblu de puncte în spaţiu) la care adăuga un ansamblu de atribute simple sau compuse. pentru a completa cu dimensiunea temporală. stabilirii poziţiei acestora în spaţiu. Beguin (1979) propunea construirea unui spaţiu geomatematic plecând de la un ansamblu de locuri. cronologică. 9 . pentru care poate fi geografic orice obiect care diferenţiază spaţiul terestru. conchide că nici un obiect nu poate fi considerat exclusiv geografic aşa cum şi metodele nu sunt proprii doar unei ştiinţe. topologică. Construcţia unui model teoretic al spaţiului geografic pe baza axiomelor este imposibilă după unii ca şi matematizarea acestuia dar este utilă în măsura în care permite înţelegerea forţelor care contribuie la fasonarea suprafeţei terestre. -apropriere. Acest concept porneşte de la trei noţiuni esenţiale pentru înţelegerea modului în care omul îşi pune amprenta vizibil asupra spaţiului geografic : -identitate (conştiinţa că aici este altfel decât acolo). Spaţiu şi putere (după A. Din aceste trei noţiuni rezultă conceptul de comunitate : spaţiul de control social al unui grup. odată cu generalizarea statului modern. bazat pe limite precise şi dotat cu instituţii cu o largă reprezentare în teritoriu. Teritoriul este rezultatul proiectării reţelelor.Elaborarea unui model teoretic al spaţiului geografic nu este acceptată în totalitate dar există cercetători care au propus deja o serie de axiome ale acestuia. Aceste demersuri au avut în comun utilizarea matematicii ca mijloc de formalizare şi generalizare dar rămân singulare. Spaţiul poate fi văzut în această perspectivă atât ca un suport al vieţii şi activităţii umane dar şi un obstacol în calea unor relaţii eficiente. Bailly. care se referă la modul de incluziune într-un spaţiu dat. circuitelor şi fluxurilor proprii grupului social în spaţiul pe care îl ia în stăpânire. Dezbaterea în jurul acestui subiect. Aproprierea unui teritoriu implică procese de dominaţie şi segregare din care rezultă fenomene precum marginalizarea sau excluziunea ce nu mai pot fi excluse din preocupările geografice. dinamică pe celelalte două.

se impune un discurs dual în care se opun concepte ca : echilibru şi dezechilibru. sunt tot mai frecvent în atenţia geografiei. disfuncţiile mecanismelor sociale. domeniu de interes axat mai ales pe comportamentul lui „homo politicus”. Astfel. care confunda statul cu puterea sau politicul. excluziunea. marginalizarea (deviere de la normele de comportament general acceptate ale societăţii). teme precum criza bunăstării (weltfare state. Concepţia relaţională pare cea mai obiectivă pentru că exclude ideea că puterea este un meci cu scor egal (ce câştigă unul pierde celălalt). agregare şi dispersie. Această formă este susţinută mai ales de şcoala americană dar se pare că ideea puterii-atribut este destul de relativă. Criticile aduse acestei accepţiuni pornesc de la o serie de constatări: -puterea nu poate fi dobândită ci numai exercitată. aceasta însăşi fiind imanentă puterii. autoritatea şi puterea mulţimii. stare de abundenţă şi optimism generată în primele decenii postbelice de modernizarea economiei şi depăşirea unor limite umane). -sursa puterii o constituie masele. influenţa culturală sau politică. În acest sens. nimic nefiind mai nesigur decât deţinerea puterii. Ca atribut. Puterea în sine poate fi concepută sub trei forme : valoare care poate fi dobândită. un proces de comunicare inerent în orice relaţie. puterea-atribut. 1975). Raporturile dintre spaţiu şi putere au constituit multă vreme preocuparea esenţială şi exclusivă a geografiei politice dar în ultimele decenii nici una dintre ramurile geografiei umane nu le poate exclude în contextul fragmentării proceselor socio-economice sub impactul factorului politic. degradarea mediului. puterea poate fi câştigată. stabilitate şi instabilitate. Puterea este mai degrabă un flux. În ambele cazuri se regăseşte însă ideea de forţă orientată mai degrabă spre menţinerea unui statu-quo decât spre schimbare. sociale etc. -relaţiile de putere sunt totodată intenţionale şi nesubiective. puterea a generat în geografie curentul geopolitic. Ca domeniu de interes al factorului politic. centralizare şi descentralizare etc. proces relaţional. menţinută sau pierdută în funcţie de jocul a trei factori : influenţa politică. -relaţiile de putere nu sunt exterioare altor relaţii umane (economice. Astfel accentul în problematica puterii nu mai cade asupra fundamentelor acesteia ci asupra funcţionalităţii acesteia (Luhmann.) ci sunt imanente acestora. între dominatori şi dominaţi neexistând de fapt o opoziţie binară şi globală.Puterea este un raport simetric sau disimetric instaurat între doi agenţi sociali aflaţi în interacţiune. Statul a fost văzut mult timp drept singura sursă de putere dar mondializarea a scos în evidenţă surse la fel de importante precum puterea economică. -acolo unde există putere există şi rezistenţă. legitimată de suveranitatea divină sau cu origine mitică şi capacitatea fondată pe competenţele specifice sau pe suveranitatea naţională. Sistemele 10 . Natura fundamentelor puterii este încă un subiect de dezbatere între necesitatea naturală.

fundamentul politic. sociale sau economice (limbă. Studiul raporturilor dintre spaţiu şi putere în geografie a cunoscut o reînnoire remarcabilă în ultima jumătate de secol. Distribuţia spaţială a populaţiei şi atributelor sale culturale. -informaţia. admise prin contract. Sursa puterii nu este aşadar unică ci fragmentată şi ubicvistă. Puterea este văzută acum ca exerciţiu al unei capacităţi inovatoare motiv pentru care se impun două concepte : geometria puterii. acesta a fost 11 . economic şi ideologic al organizării societăţii. după al doilea război mondial. elemente decisive în modelarea teritoriului.) presupune totdeauna prezenţa unor disimetrii pe care factorii de putere încearcă să le păstreze. religie. arhitectura socială. Se impun astfel alte două noţiuni: teritorialitate. Tot mai mult se acceptă ca fundament esenţial al puterii . formă sau ordine detectată în materie sau în energie. a reţelelor şi ierarhiilor pe care le conţine acesta (cazul Europei de Est în perioada de tranziţie). Schimbarea codurilor politice este suficientă pentru a modifica organizarea spaţiului.munca. Exerciţiul puterii este eficient atunci când criteriul de selecţie adoptat de unul din partenerii sociali coincide cu motivaţia celuilalt. Producţia teritorială a spaţiului poate fi astfel interpretată ca o proiecţie a câmpului puterii asupra unui spaţiu dat. ansamblu de relaţii generate de sistemul tridimensional societate-spaţiu-timp în scopul asigurării unei maxime autonomii. potenţial care permite deplasarea sau transformarea materiei. fie că o considerăm categorie economică sau naturală. Geografia umană analizează mai ales modul în care societăţile realizează aceste funcţii în perspectivă spaţio-temporală. după o scurtă perioadă în care era aproape interzis de abordat un astfel de subiect. Întâlnirea dintre spaţiu şi putere este transcalară.sociale se constituie numai prin intermediul comunicării în urma determinării reciproce a unei multitudini de criterii selective care suprimă incertitudinea în alegerea partenerilor. temporalitate. supraveghere sau observaţie. Geografia consideră în general că aceste aspecte îi sunt proprii. care are o funcţie de motivare. Din aceasta se degajează două elemente constitutive ale puterii : -energia. O altă perspectivă geografică a raporturilor dintre spaţiu şi putere este cea a rolului militar şi strategic. Societăţile structurează spaţiul într-un mod diferenţiat tocmai pentru că funcţiile puterii (combinaţii de energie şi informaţie) sunt diferite. mărească. Puterea îndeplineşte această funcţie în calitatea sa de cod simbolic (structură semiotică ai cărei semnificanţi şi semnificaţi sunt convenţionale. reduce sau anula. impuse de uzanţe sau definite prin lege) fiind o instituţie suplimentară faţă de limbaj. compatibilă cu resursele sistemului. Simbolurile (însemne care asigură legătura mai mult sau mai puţin stabilă dintre două unităţi situate pe acelaşi nivel) îşi asumă în acest caz rolul de mediatori. ritmuri şi durate proprii actorilor sociali. activităţi etc. decupaj al spaţiului în arii de control. Determinismul geopolitic al lui Ratzel sau Haushofer care a alimentat ideologia nazistă este de domeniul trecutului. fiind perceptibilă pe mai multe scări în acelaşi timp interesând atât la nivel local cât şi macroregional.

Această viziune destul de modernă a fost reluată ulterior de mulţi geografi de seamă. Conrad MalteBrun (1810. raţional care nu se mai rezumă la inventarul locurilor şi al toponimelor. Cu toate acestea. respectiv omul sau locul în calitate de element primordial. un exemplu fiind aserţiunea lui Roger Brunet (vol. 1998) se întreba retoric: „…nu este oare geografia sora şi discipola istoriei? Dacă una acoperă secolele. consecinţă a unui nou Zeitgeist (spirit al timpului). indiferent de unghiul din care sînt abordate problemele de interes. acesta statuează ca obiect de studiu al geografiei raporturile dintre om şi mediu. Dispariţia URSS şi a războiului rece iar mai recent. obiceiurilor şi instituţiilor sale?”. cealaltă nu este destinată să acopere toate locurile? Iar studiul acesta al locurilor nu este intim legat celui al omului. Geografia nu are sens în afara referentului spaţial care îi asigură unitatea. însă astfel devine puntea de legătură. geografia este deseori ignorată în cercurile academice. ca efect al schimburilor de materie şi informaţie. cu un interes strict limitat. metode şi concepte esenţiale unei cunoaşteri obiective a realităţii complexe pe care o construieşte civilizaţia actuală. în contextul crizei petroliere din 1973. Paul Vidal de la Blache (1922) considera că obiectivul principal al geografiei umane se rezumă la modul în care „specia umană se distribuie pe suprafaţa terestră”. Raporturile dintre geografie şi alte ştiinţe au preocupat de timpuriu geografii. Problematica evoluţionistă şi empiristă a acestei prime geografii umane s-a îmbogăţit rapid cu lucrări care vizau logica raporturilor dintre organizarea sistemului de aşezări umane şi mediu. sau. 12 . 1990) cconform căreia geografia ca ştiinţă se schimbă la fel de mult ca şi „starea lumii” pe care o studiază. Obiectul şi metoda geografiei umane Geografia umană este în esenţă acea faţetă a geografiei care este mai deschisă spre domeniul socio-uman. de unde îşi îmbogăţeşte aparatul conceptual şi spre care proiectează rezultatele cercetării. stadiul unei cosmogonii mitice fiind depăşit prin ajungerea la un discurs ordonat. suportul oricărei forme de manifestare a societăţii. în cel mai bun caz. atentatele de la 11 septembrie 2001 au fost alte două momente care întreţin interesul geografic pentru această sferă. este considerată doar un mod de cunoaştere marginal. constituindu-se într-un ansamblu de teorii. analizate prin prisma relaţiilor instituite între aceste două componente. 3. respectiv naturalist sau socio-umanist. geografia se plasează într-adevăr la periferia domeniului natural şi a celui socio-uman.redescoperit. interfaţa între aceste două subsisteme. concepţie care va conduce la dezvoltarea curentului geografiei regionale. Ca ştiinţă a explicării localizării fenomenelor şi proceselor în spaţiu.I din Géographie universelle. fără a pierde legătura cu spaţiul fizic. Se instituie astfel dilema centrală a discursului geografic. Inspirat de Friedrich Ratzel (1891). citat de André Bailly.

presupune eludarea anumitor caracteristici. 1998): de ce?. socială şi culturală. cf. naturală. H. derivată. V.dilemă care va genera ample dezbateri („geografia este ştiinţa locurilor şi nu a oamenilor”. Numai răspunzând la aceste întrebări fundamentale. ce?. Geografia umană devine astfel o viziune globală care trebuie să analizeze în orice loc şi în orice moment jocul forţelor care guvernează schimbarea continuă a raporturilor dintre om şi mediu (spaţiu). a fost stabilită cu claritate de Priéto (1975): „faţă de realitatea primordială. există o a doua realitate. orice subiect geografic este mediatizat de reflecţia cercetătorilor şi de reprezentările omului. geografia este o transpunere în spaţiu. geografia umană poate clarifica relaţiile care se instituie între grupurile umane în spaţiu precum şi limitele. Astfel. în urma cărora s-a observat insuficienţa raporturilor om-mediu penrtu definirea obiectului de studiu al geografiei. ideologie şi imagine ca efect al proceselor cognitive şi a subiectivităţii reprezentărilor noastre. referindu-se direct la localizarea fenomenelor şi proceselor în spaţiu dar şi la modul de structurare a spaţiului şi la sensul locurilor. în sensul unei reprezentări mentale care capătă sens în cadrul unei ideologii şi a unei problematici. Ultima dintre acestea este considerată pur geografică. construcţie mentală. Geografia este în acelaşi timp. Rezultă din aceasta următoarele constatări (Bailly. de exemplu). (1974) – La production de l’espace. Fiecare studiu geografic este o reprezentare a lumii şi practicilor umane. 1998): -geografia constă în reprezentarea unor obiecte. acestea sînt aplicabile cu anumite nunaţe şi geografiei fizice. inspirat din viziunea marxistă a lui Henri Lebvre 1 considera că spaţiul geografic este rezultatul fizic al unei creaţii sociale continue. producţia economică. Prima vizează grupurile umane care ocupă şi valorizează spaţiul iar a doua determină rezultatele acţiunii umane. cea istorică. Paris 13 . cum? şi până unde?. Majoritatea geografilor contemporani definesc geografia umana prin trei interogaţii fundamentale: cine?. Ca şi celelalte chestiuni. pragurile şi discontinuităţile impuse de acţiunea omului asupra suportului fizic. care formează realitatea materială. constituită de cunoaşterea însăşi”. -din această cauză. 1 Lefebvre. geografia umană se plasează în câmpul disciplinelor socioumane dar se deosebeşte de acestea prin integrarea preocupărilor naturaliste. unde?. Anthropos. considerate neimportante şi privilegierea altora. o imagine a acestor obiecte. într-o dinamică ce se înscrie pe linia căutării unui echilibru relativ capabil să asigure o coabitare paşnică între cele două lumi aparent adverse: societatea şi natura. -această transpunere. Astfel. Prin efortul de a răspunde acestor interogaţii. practici şi procese. de la Blache. Diferenţa dintre ştiinţele naturale şi cele sociale. Henri Isnard (1981). practici şi procese spaţiale prin intermediul unor procese evolutive. geografia umană trebuie să răspundă la alte trei chestiuni (Bailly. Modul în care geografii au abordat disciplina de-a lungul timpului corespunde unei valorizări evolutive. Pentru a fi completă.

pornind de la realitatea spaţială. Pentru a încadra geografia umană. sistemică). În acest sens geografia nu poate fi ştiinţa peisajului ci mai degrabă a semnelor pe care le interpretează (la fel cum harta este un sistem şi nu un teritoriu). la acest nivel intervenind reflecţia geografului care trebuie să decidă între mai multe posibilităţi.-cunoaşterea geografică este aşadar aprioric subiectivă. O societate care creează un mediu de viaţă specific nu o face doar prin raporturile de producţie dar şi prin modul de reprezentare (ideologii. modelării şi interpretării practicilor umane înscrise în spaţiu. rezultă din cele expuse cinci principii (Bailly. a unui proces sau a unui spaţiu. însă parţiale. un model simplificat al lumii sau a unei porţiuni din aceasta. geografia. -principiul reprezentării. creează un câmp de imagini spaţiale. care reflectă ideologia noastră şi modul de structurare specific („reprezentarea constituie o creare a unei scheme pertinente. Karl Popper (1973) amintea în „Logica descoperirii ştiinţifice” că orice aserţiune îşi găseşte validitatea numai după ce este supusă unor teste inter-subiective. modelizează şi în final explică. -principiul creaţiei: reprezentarea geografică este realizată pornind de la crearea unei scheme coerente. 14 . -alegerea conceptelor necesare fundamentării realităţii geografice abordate. realul obiectiv neexistînd decât graţie construcţiei noastre mentale. -elaborarea rezultatelor. el însuşi fiind membru al acesteia şi reflectând ideologia acesteia apare necesitatea explicitării ideologiilor şi conceptelor cu care geograful explorează cunoaşterea. geografia este rezultatul unei construcţii umane. în funcţie de reprezentările explicitate. Geograful recenzează. -principiul imaginarului: orice propoziţie geografică este o imagine. şi anume aceea a limitei adevărului geografic. cartografiază. Cunoaşterea geografică se sprijină astfel pe reprezentarea fenomenelor plecând de la concepte. doar astfel putând selecta anumite elemente în scopul descrierii. care face trimitere la propriile noastre ideologii şi la maniera în care acestea sînt structurate”). În acest mod. validitatea rezultatelor trebuie verificată prin explicaţii riguroase care pot fi rezumate astfel: -prezentarea problematicii şi a ipotezelor. Ţinînd cont de cele afirmate mai sus se ajunge la problema fundamentală a epistemologiei geografiei. 1998): -principiul existenţial: geograful este interesat de om în cadrul societăţii. conform căruia spaţiul în sine nu este obiect de studiu. -confruntarea acestor concepte cu altele la fel de pertinente pentru a testa coerenţa reflecţiei. dialectică. -principiul retroacţiunii: reprezentările geografice se nasc din practicile spaţiale şi invers. Astfel oricare ar fi metoda geografică (inductivă. descrie. parţiale a unui proces care se desfăşoară în spaţiu. valori) specifice acesteia. Ca orice disciplină. deductivă.

La acest nivel numai conceptele de teritoriu şi de loc capătă un sens precis. chimiei sau matematicii. predicţia unor 15 . Din această cauză. Astfel: „orice geografie este prin urmare fondată pe reprezentări definite drept « creaţii sociale sau individuale ale unor scheme pertinente ale realităţii » care permit să se abordeze nu spaţiul în sine ci sensul spaţiului. conştientă de propria subiectivitate. generalizarea posibilă a rezultatelor independent de contextul spaţio-temporal sau social. 4. la acest nivel. interesându-se mai mult de cunoaşterea relaţiilor omului cu spaţiul şi cu mediul. dovedirea validităţii rezultatelor prin teste de non-falsificare. şi tot de aici geografia se deschide demersurilor istorice. orientare iniţiată după 1950. odată cu deschiderea spre disciplinele socio-umane şi spre demersurile cantitative. nu numai pe cele ale oamenilor care raţionează dar şi pe cele ale oamenilor care trăiesc sentimente şi se ataşează locurilor lor de trai. Tocmai aici. Geografia umană s-a distanţat de această abordare. Geografia este o cunoaştere (reprezentare elaborată de către geografi) a cunoaşterii (a modului în care societăţile şi persoanele îşi transcriu în imagini experienţele din mediu). epistemologia este studiul constituirii cunoştinţelor valabile într-o anumită disciplină. asemenea psihologiei şi antropologiei este o ştiinţă de graniţă. dat fiind amestecul de subiectiv şi de obiectiv din obiectul şi din metoda se de studiu. în clasificările lor evitând ştiinţele interdisciplinare. conceptele de « loc » şi de « teritoriu » îşi cîştigă adevăratul lor sens. Majoritatea epistemologilor au eludat geografia ca disciplină ştiinţifică. prin intermediul structurii reprezentărilor. analizează în acelaşi timp discursurile şi practicile spaţiale. inclusiv geografice (L’homme et la Terre. 1998). Această geografie. Epistemologia geografiei umane După Jean Piaget (1967).Ca urmare. contradicţiile şi imposibilitatea delimitării precise a unui obiect de studiu geografic. 1952) spunea că geografia. definiţiei geografiei ca « ştiinţă a spaţiului » noi o preferăm pe aceasta: « studiul organizărilor spaţiului şi a practicilor spaţiale rezultante ». ceea ce nu i-a permis să devină o ştiinţă strict pozitivă asemenea fizicii. culturale sau umaniste în aceeaşi măsură cu abordările economice. Geografia este deci o cunoaştere (reprezentare elaborată de către geografi) a cunoaşterii (modului în care societăţile şi indivizii transpun în imagini experienţele lor spaţiale). al cărui obiect real nu poate fi perceput integral şi deci nu poate fi obiectiv. 1998). respectiv explicitarea totală a procedeelor utilizate în analize. culturale şi umaniste […] (Bailly. pentru a desprinde. definiţiei lapidare a geografiei ca ştiinţă a spaţiului îi este preferabilă definirea ca „studiul organizării spaţiului şi al practicilor care rezultă din aceasta” (Bailly. un cunoscut istoric francez. coerenţe şi repetiţii. cu preocupări complexe. într-un anumit context temporal şi cultural. Eric Dardel. geografia deschizându-se abordărilor istorice. Acest fapt se datorează şi opţiunii geografilor din perioada clasică (înainte de primul război mondial) care preferau explicaţiile eclectice al căror rezultat a fost confuzia. De altfel. geografia nu poate respecta criteriile neokantiene ale pozitivismului.

Geografia este tocmai arta redării vizibile a invizibilului prin conceptualizare. descriptivă la o viziune nomotetică. fără o intenţionalitate clară. un produs. Dacă vom concepe obiectul de studiu al geografiei ca un sistem de relaţii cu spaţiul.). Geografia se doreşte a fi astfel o ştiinţă a interpretării lumii. Deschiderea amintită s-a tradus şi prin îmbogăţirea tematică însă cu preţul unei anumite faragilizări metodologice. preocupat de calitatea vieţii. capabilă să conducă la elaborarea teoriilor şi modeleleor generalizante (teoria locurilor centrale de ex. O geografie fără problematică va conduce la un discurs fără structură. Trecerea de la euforia geografiei cantitative la necesitatea unei abordări calitative s-a impus ca urmare a spiritului timpurilor noastre. patrimoniu (natural sau cultural). multiculturalism. deductivă. geografia umană completând-o cu realitatea istorică (socială). identitate. de obicei metodele fiind considerate drept căile de delimitare a obiectului. acesta trebuie construit iar în consecinţă dacă aceste relaţii sînt descifrabile. în sesizarea regularităţilor. Acest cadru implică o revigorare a interesului pentru noţiuni precum peisaj. Situaţia prezentată derivă şi din confuzia foarte frecventă care se face între obiectul de studiu şi metodologia disciplinei. Astfel. ele nu sînt obligatoriu vizibile. geografia a cunoscut o trecere de la viziunea idiografică.evoluţii. geografia trebuie să-şi stabilească o problematică. de ex. Pe parcursul acestor transformări. spre deosebire de cea a conceptelor este adesea echivocă.). făcând apel tot mai mult la simboluri. În acest context. Dacă ambele discipline se pun de acord în modul de observarea a faptelor geografice. în conformitate cu o anumită viziune asupra lumii şi cu un sistem de referinţă clar explicitat. teritoriu şi teritorialitate. Părerile cele mai juste consideră că geografia fizică are drept obiect realitatea materială a naturii. În acest sens pare foarte clar că obiectul de studiu al geografiei nu poate fi spaţiul în sine ci relaţiile pe care omul le stabileşte cu acesta. rigurozitatea problematicii se impune mai ales pentru că lumea simbolurilor. Această modificare a statutului său nu a rezolvat însă diviziunea tradiţională dintre geografia fizică şi geografia umană. postmodernism etc. de a pune întrebări pertinente. în degajarea relaţiilor dintre fenomene şi în ordonarea acestora. comportamente şi trăiri în scopul caracterizării sintetice a realităţii studiate. impasul în care se află geografia de multă vreme în încercarea sa de definire a obiectului său de studiu rezistă oricărei tentative de compromis. un mod de a imagina probleme. conflictul devine foarte dificil de conciliat atunci cînd se discută primordialitatea ordinii naturale sau cea a ordinii sociale a lucrurilor. deci obiectul său nu este un dat aprioric ci un derivat. respectiv cu modul în care oamenii folosesc realitatea materială şi spaţiul. de democratizarea informaţiei şi de emanciparea individului şi comunităţilor locale. 16 . O analiză mai atentă demonstrează însă faptul că toate ştiinţele contemporane sînt din ce în ce mai compozite iar limitele dintre ele nu mai sînt atât de clare de clare ca în perioada clasică a ştiinţei (limitele dintre fizică şi chimie sau dintre biologie şi chimie. Înainte de a defini o metodologie (adică a unui mod de organizare a discursului într-un sistem coerent dotat de o intenţionalitate proprie ce poate fi urmărit de la articularea teoretică pînă la conturarea rezultatelor).

conviviale. epistemologia este pentru geografie un mod de apărare în faţa oricărei criticiă hiperbolice sau contra oricărui dogmatism conservator. 4. systémique. fiind instrumentul prin care aceasta este validată. New Europe College. Coordonate epistemologice în evoluţia geografiei umane 2 „Un espace géographique est une portion définie de la surface terrestre. dynamique. pot fi descrise prin limbaj sau conform unor coduri estetice (descrierea unui romancier de ex. ISBN 973-98624-6-1. 1998) sînt: metafizica. Empiria este subordonată teoriei. Bucureşti. peisajele de ex. qui représentent successivement les apréhensions structurale. Aceasta din urmă joacă un rol strategic şi pleacă de la ideea de adevăr. Teoriile se elaborează printr-un proces de conceptualizare. le champ. non sans interférences bien entendu. en l’état actuel de la science on peut retenir le lieu. constituindu-se într-un ansamblu argumentat de enunţuri capabile să explice deductiv un fapt sesizat prin observaţie sau prin experienţă. La définition est celle que lui donne celui qui en parle […].1. teoria şi empiria. aşa cum procedează de altfel cartografia care pleacă de la spaţiul real şi reconstruieşte schematic porţiuni din spaţiu. Des êtres géographiques fondamentaux ont cependant pu être reconnus. mijloace de observaţie şi rigurozitate a operaţiilor. O teorie va fi considerată adevărată doar atunci când nu va putea fi contrazisă prin experienţe. le réseau.Astfel atingem un punct important în epistemologia geografiei: faptele geografice imediat vizibile. 199-230. dezvoltată în spiritul necesităţii unei libertăţi absolute a ştiinţei (P. spre deosebire de empirie. institutionnelle. Cele patru elemente epistemologice fundamentale (Bailly. Octavian – Despre geografie şi spaţiu. problematica. relationnelle de la réalité. După cum se observă.) dar pentru a le descrie ştiinţific trebuie creat un aparat conceptual. care necesită în primul rând principii clare. Intervin aici ipotezele. care este prezent în lumea reală dar nu este totdeauna vizibil în toată complexitatea sa. Tout espace géographique a une După articolul Groza. Fayerabend. pp. Teoria devine prin urmare răspunsul la o problematică.. le quartier. Paradigma geografică actuală este cea a teritorialităţii. fiind un rezervor de impresii.) – « Lost in space ». Metafizica este un termen convenţional care desemnează o vastă arie a cunoaşterii. explicaţii apriorice care stau la baza eşafodajului problematizării. Teoreticul şi empiricul interferează pe plan metodologic. 1978). Pentru aceasta este necesar să ştim cu exactitate ce dorim (problematică implicită) pentru a ne pronunţa asupra justeţei rezultatelor şi a emite astfel teorii. care este rezultatul relaţiilor dintre om şi spaţiul pe care şi-l apropriază şi în transformă prin amenajări multiple. Conţinutul logic al unei teorii este format dintr-o înlănţuire de concepte ierarhizate. in Augustin Ioan (ed. la maille. Realitatea se cere astfel chestionată şi analizată. care constituie baza unor prelucrări ulterioare în funcţie de o anumită tematică. convingeri şi credinţe alimentate de procesul cunoaşterii ştiinţifice pe baza căruia se formează problematica. 2003 2 17 . confruntată cu faptele reale. pe cât posibil fără subiectivism. la contrée.

rezultate din modul diferit în care societăţile umane erau influenţate de condiţiile diverselor regiuni naturale.şi zoogeografiei un corespondent social. « éclatée ». care deveniseră. bio. t i m p u l. după canoanele vremii. antropogeografia ratzeliană şi-a construit discursul pe diferenţierile spaţiale ale peisajelor. Studiul fenomenului uman fusese într-o oarecare măsură confiscat de către antropologia fizică. care va dezvolta şi impune în a doua parte a secolului al XX-lea o geografie cantitativă seacă şi indigestă însă exactă. aproape contemplativ. ses limites peuvent être floues. Între 1881 şi 1891. Prima este cea anglo-saxonă. mărturie stînd nomenclatura subramurilor acesteia. centrată pe sesizarea structurilor spaţiale şi pe 18 . evoluţiei speciilor şi etologiei. 1992 Fericirea şi nefericirea geografiei rezultă din poziţia sa inconfortabilă de ştiinţă de interfaţă. situată între ştiinţele naturii şi ştiinţele sociale. Acest caracter hibrid. prezent în mod implicit începînd cu descrierile antice ale oekumenei. Proiectul academic ratzelian era acela declarat de a include geografia ştiinţelor naturale. savantul german Friedrich Ratzel (1844-1904) reuşeşte să impună ecologiei.étendue. era factorul principal al apariţiei diferenţierilor organizărilor studiate de antropogeografie. anatomiei animalelor. il ne correspond nécessairement à un système spatial”. venind dinspre ştiinţele biologice. propriului obiect al studiului şi respectiv al acţiunii. i-a fost conferit oficial la dificila sa năşire academică. Pînă atunci. asimilată unei anumite filosofii a naturii. destinată să studieze răspîndirea populaţiei şi raporturile om-mediu. Bazată pe tradiţia anterioară a geografiei fizice. Pentru această geografie. 1986). nu numai cercetătorul în sine ci şi întreaga societate avea un statut exterior. Antropogeografia germană (împreună cu geografia politică de factură deterministă inventată şi dezvoltată de acelaşi Friedrich Ratzel) a influenţat crearea a două şcoli care vor structura o parte din universul geografiei. sedusă de valenţele practice ale geografiei germane. celle-ci peut être disjointe. în care determinismul newtonian şi linearitatea lui Descartes erau literă de lege. de paleontologia şi de antropologia culturală. respectiv antropogeografia. întîmplată în a doua jumătate a secolului al XIX-lea. ecologia şi antropologia). se constituiau în puternice modele de urmat pentru geografie. ştiinţele geografice evoluaseră în bloc în cadrul paradigmei naturaliste. Principiul explicativ al demersului ştiinţific geografic era cel genetic. ştiinţe în toată puterea cuvîntului. care avea să fie (re)descoperit de ştiinţele dure modern(izat)e abia în a doua jumătate a secolului al XX-lea (Prigogine şi Stengers. Ştiinţele naturii vii (botanica. zoologia. corespondente la nivel social ale morfologiei plantelor. enunţînd principii de clasificare şi construind metodologii coerente. Roger Brunet. precum biogeografia ori zoogeografia. Il n’a pas nécessairement un centre. în care determinismul şi liniaritatea au avut de altfel cea mai lungă evoluţie. centrată pe studierea diferenţierilor regionale rezultate din combinările locale ale geosferelor.

Pozitivismul lui Auguste Comte devine la Vidal de la Blache posibilism (la nature propose et l’homme dispose). Bucureşti. Rezultatul acestui conflict este poziţionarea din ce în ce mai fermă a geografiei umane franceze în cadrul ştiinţelor sociale.ameliorarea economică a acestora. iniţiase o foarte interesantă osmoză între cele două şcoli. În imposibilitate de a se apropia cu adevărat de fenomenele umane. Claval. 19 . precum şi de a reflecta asupra devenirii sale. ceea ce deschide larg porţile studiilor regionale complexe. geografia umană întră în conflict identitar cu istoria (cu atît mai mult cu cît primii şefi ai catedrelor universitare de geografie erau istorici de formaţie). (Terra – introducere în geografie ca ştiinţă. mai aproape de continuum-ul spaţiu-timp care avea să devină explicit odată cu teza de doctorat a lui Einstein. A doua este cea sovietică. cu economia şi cu sociologia. foarte reuşite de altfel în unele cazuri. Descrierile geografice deveneau astfel mai suculente. 1931). care studiase atît cu Ratzel şi Richtofen. însă delestată de determinismul iniţial extrem de rigid.3 Mai evident decît în cazul şcolii germane. “Naţionala” S. Din această cauză. dezvoltînd conceptul de lebensraum (spaţiu vital). antropogeografia germană a devenit de nerecunoscut în această parte a lumii. extinsă cu mai multă sau mai puţină virulenţă în statele Europei de Est. prima perfecţionîndu-şi statutul de ştiinţă. geografia umană căuta explicaţiile diferenţierilor spaţiale în natura intimă a societăţilor şi a spaţiilor acestora (de la Blache definea geografia ca pe o ştiinţă a oamenilor şi a locurilor). deschisă dezbaterilor de idei şi schimburilor de principii. Ed. respectiv cercetării diferenţierii şi evoluţiei organizărilor spaţiale în funcţie de specificul cultural al grupurilor umane implicate. antropogeografia germană a rămas în lumea ex-sovietică şi în periferiile acesteia o disciplină limitată la a descrie morfologii şi la a realiza taxonomii. 1992). În mai toate statele comuniste s-a adîncit prăpastia dintre geografia fizică şi cea „economică”. disputele geografilor cu sociologul Emile Durkheim (1858-1917) sau cu sociologul şi economistul François Simiand (1873-1935) desfăşurîndu-se cu virulenţă în paginile revistelor din epocă (v. într-un carusel nesfîrşit şi steril de speculaţii şi arabescuri intelectuale. Simion Mehedinţi. aceasta deoarece geografia românească a fost una dintre primele geografii europene cu statut academic iar fondatorul sau. mai pline de sens. Spre deosebirea de terna istorie care se structura în jurul unei enumerări de fapte şi de dinastii. a doua devenind o caricatură. Ciornei. ceea ce nu putea fi suportat de istoricii 3 Cazul geografiei umane româneşti ar fi fost fără doar şi poate analizat în acest text dacă nu ar fi intervenit evenimentele care au condus la instalarea comunismului în ţara noastră. În Franţa. ideea antropogeografică germană prinde viaţă sub numele de géographie humaine. cît şi cu Vidal de la Blache. Redusă la studiul peisajului (denumită o vreme chiar landschaftologie în URSS) sau la descrierile machiate ale organizărilor administrativ-economice decise de partidele comuniste. datorită lui Paul Vidal de la Blache (1845-1918). fiindu-i refuzată din start chiar şi abordarea deterministă în numele exceselor teoretice germane care. metode şi teorii. caracterul genetic al demersurilor geografice este în acelaşi timp şi mult mai apropiat de specificul explicaţiilor istorice decît de cel al explicaţiilor naturaliste. susţinuse construirea ideologiei naziste.

Termenul de social geography. de aici rezultînd un pronunţat caracter funcţionalist al cercetărilor care trebuiau de acum să ia în calcul elementele culturale. avîndu-l ca promotor pe Carl O.4 mai frecvent pînă în anii 1950 decît cel de human geography. Într-un articol din 1904 geograful britanic Halford J. marca în realitate faptul că geografia socială a Regatului Unit era pe cale să devină pepiniera geografiei marxiste. s-a structurat la University of Pennsylvania în jurul lui Richard Hartshorne (1889-1993). 20 . industrializare şi proletarizare şi de apariţie a inegalităţilor sociale şi spaţiale erau mai accentuate decît oriunde în lume.clasici. Ambele direcţii de cercetare au beneficiat mai mult sau mai puţin mărturisit de curentul deschis de Ellen C. termenul de geografie socială capătă prin lucrările geografilor anarhişti Elisé Reclus (1982. din ce în ce mai originale şi mai îndepărtate de geografia europeană. excelent istoric al cotidianului şi al mentalităţilor. În Statele Unite sinteza germano-franceză a condus la apariţia mai multor şcoli. Universul geografiei ştiinţifice anglofone se va constitui la început ca reflexie al celor două şcoli europene. cercetător interesat de peisaj (landschaft) în calitate de construcţie culturală – die Kulturlandschaft (1925). Caracterul hibrid al geografiei de dincolo de Marea Mînecii este sugerat şi de utilizarea denumirii de social geography (termen francez de altfel). din motive cît se poate de evidente: fenomenele de urbanizare. conform căruia (1939) geografia trebuia să dea întîietate studiilor regionale în care regiunile erau entităţi conceptuale şi nu realităţi date a priori. care încerca să impună ideea unei căi britanice originale de analiză a spaţializării fenomenelor socioeconomice. sociale şi politice care concurau la constituirea şi funcţionarea regiunilor. Sauer (1889-1975). şcoala din Midwest. Mackinder (1861-1947) îmbină abordarea genetică naturalistă de factură germană (determinarea societăţii de către mediul geografic) cu cea genetică istoricistă de factură franceză (modelarea culturală a mediului iniţial). Acest mod de abordare a facilitat introducerea teoriilor economice spaţiale de origine germană în metodologia geografică. avea să afirme că „l’histoire est une géographie mal enseignée…” (istoria este o geografie prost predată). A doua şcoală s-a cristalizat în vestul continentului.. punînd bazele unui demers geografic original fundamentat pe dimensiunea socio-politică a fenomenelor geografice şi introducînd prin aceasta o viziune funcţionalistă asupra organizărilor spaţiale. Una dintre ele. Nu este de mirare faptul că Fernand Braudel. Este clar faptul că un anume Immanuel Kant nu era prea departe. la universitatea californiană Berkeley. cu o evidentă componentă germană. postum) şi Kropotkine (1919) un sens cît se poate de marxist. Semple (18634 Utilizat în Franţa încă din perioada anilor 1870 în paralel şi cu acelaşi sens ca şi cel de geografie umană. sens accentuat în Marea Britanie interbelică de grupul de geografi structurat în jurul lui David Stamp (1947). interesat de „locurile” istoriei atît la nivel micro cît şi macro.

spaţiu şi societate. Pe de o parte. se va dovedi punctul său forte: obişnuinţa de a jongla cu realităţi proteiforme. deoarece. pe baza lucrărilor lui Ratzel. a promovat o abordare deterministă a influenţei mediului asupra societăţilor umane. Critica. adresată acestui tip de geografie umană a venit tot din lumea germană. rezultatele erau invariabil aceleaşi: serii lungi de monografii la scară mai mare sau mai mică. „inventată” în Statele Unite. multi sau trans-scalare. 21 . care aveau să fie descoperită cu multă uimire de ştiinţele „paradigmogenetice” precum termodinamica sau fizica fluidelor. se dovedea incapabilă să „producă” legi şi axiome care să încadreze obiectul studiat. încă oficioase. care favoriza praxisul în faţa oricărei dispute teoretice sterile.lea. ori aşa ceva nu putea fi tolerat într-o paradigmă în care norma şi măsura se situau în inima faptului ştiinţific. abundînd de informaţie încă imposibil de sistematizat. Caracterul idiografic (descriptiv) al geografiei părea să o îndepărteze din ce în ce mai mult de statutul de ştiinţă. aptă să se apere în competiţia cu celelalte ştiinţe sociale. Raffestin şi Lévy (1998) principiile neokantiene ale studierii realităţii sînt: „explicitarea totală a procedurilor de analiză. În ciuda diferenţelor dintre antropogeografia germană şi geografia umană franceză. posibilitatea generalizării rezultatelor independent de condiţiile de timp. ori chiar matematica şi astronomia. posibilitatea de predicţie asupra rezultatelor” (p. Trebuie să fi fost sfîşietoare dilema de factură existenţialistă a geografilor americani care se vedeau brusc puşi în faţa unui nod gordian realizat de originile kantiene ale ştiinţei pe care o promovau şi exigenţele pragmatice … neokantiene5 ale puterilor publice sau private cărora le repugnau să finanţeze cercetări asupra unor realităţi prezente doar în mintea unor cercetători. Dorinţa de normă va abate o vreme geografia de la ceea ce. evidente la scară locală ori regională. avea să se plieze într-o primă etapă conform cerinţelor acestora din urmă. ale unui alt tip de geografie care se înfiripau în Statele Unite şi Scandinavia.1932) la Chicago care. situate şi studiate de multă vreme la scările mezospaţiale ale realităţii. Frank K. Singura concluzie ştiinţifică fundamentală permisă de această colecţie monumentală de studii şi cercetări monografice era aceea a eterogenităţii evidente a spaţiului geografic – termen/sintagmă/concept care avea să apară abia după 1970 – şi a caracterului singular al obiectelor analizate. conformă cu pozitivismul logic al Şcolii de la Viena. 1953). articol simptomatic pentru starea de lucruri din geografia epocii (Schaefer. În 1953 apare în Statele Unite articolul unei german refugiat din faţa nazismului. precum reiese explicit din lucrarea sa din 1903 American History and Its Geographic Conditions. 27). Schaefer. studiind organizări excepţionale (unice). proba validităţii rezultatelor prin non-falsifiere. fizica 5 Cf. directă sau indirectă. prin care autorul demonstrează necesitatea de a construi o geografie nomotetică. în a doua jumătate a secolului al XX. Reacţia oficială a lui Schaefer şi dinamicile firave. erau reflectarea unei schimbări profunde de paradigmă care începuse să afecteze întreaga lume ştiinţifică. Geografia cantitativă. de-abia după 1970.

statul devine direct interesat de amenajarea spaţiului şi de organizarea teritoriului. Acest stat avea nevoie de instrumente operaţionale. nici măcar social. impregnată de filosofie naturalistă şi de conceptualizare de dragul conceptualizării. 1986). prin urmare. Aceasta pentru simplul fapt că dezvoltarea economică o luase cu mult înaintea progresului uman (căruia. sociale şi politice care funcţionaseră între graniţele rigide ale statelor şi imperiilor moderne. de factură enciclopedistă. Nu credem că superioritatea sau inferioritatea conceptuală a uneia sau alteia dintre cele două grupe de ideologii au stat la baza acestui fenomen. i se substituise). în vreme ce teoria marxistă era prin excelenţă a-spaţială sau mai degrabă adimensională şi.newtoniană se prăbuşise odată cu apariţia fizicii/mecanicii cuantice (accident fericit care înlocuise norma cu relativismul acesteia). incapabilă să se constituie în suport pentru proiectele de amenajare teritorială. „Strierea” modernă a spaţiului – fie el terestru sau marin – prin cartografierea şi închingarea sa prin numere corespondente latitudinilor ori longitudinilor (ceea ce Yves Lacoste. odată cu generalizarea democraţiei şi cu democratizarea formaţiei şi informaţiei. întîmplată între secolele al XV-lea şi al XIX-lea. cu care să realizeze sau să dea iluzia că încercă să realizeze echitatea spaţială. nu mai răspundea unei comenzi sociale centrată pe ordonarea practică a fenomenelor teritoriale. sociale sau culturale. După al doilea război mondial. În cadrul explicaţiilor genetice ale diferenţierilor regionale sesizate de geografi. fie ea germană sau franceză. ci a spaţiului. Geografia umană clasică. dintre stat şi biserică. era de fapt o striere a spaţiului politic. în La géographie. naturale. Amenajarea spaţiului şi organizarea teritoriului permite statului să devină agentul bunăstării generale (Welfare State). Politica nu mai avea nevoie de instrumente de stăpînire şi de administrare a timpului. practicată de cercetători care se situau în afara realităţii pe care o studiau (Prigogine şi Stengers. în voturi. studia relaţiile fireşti. ça sert d’abord à faire la guerre. fie ele economice. şi 22 . instrumentul său principal în realizarea acestor acţiuni fiind întreprinderea. În perioada acelor the golden sixties. 1976. ultimele se impun efectiv sau cel puţin conduc spre modernizarea primelor. relaţiile de autoritate încadrau omul sau societatea şi nu relaţiile acestora cu mediul geografic şi încă şi mai puţin spaţiul. ale cărui acţiuni se numărau însă extrem de banal. generate (sau suportate) de grupuri sociale libere în cadrul spaţiului geografic cu care avea de a face. Renaşterea se disipa încet-încet în fumul furnalelor iar tandemul simbiotic ori antagonic. chiar dacă multă vreme neutilizat. ba chiar creator al unei mitologii moderne cu iz divin (l’Etat-Providence). Ştiinţa clasică. numea etapa geografiei ofiţerilor). iar pe de altă parte războaiele şi crizele economice succesive arătaseră şubrezimea construcţiilor economice. de altfel. de la caz la caz. În opinia noastră explicaţia rezidă în faptul că teoriile economice liberale îşi dezvoltaseră de timpuriu un support spaţial. era înlocuit din ce în ce mai mult cu cel realizat de stat şi marea întreprindere – capitalistă sau „socialistă”. după tatonări între politicile de stînga şi cele de dreapta.

ale puterii. inechităţile şi decalajele sale spaţiale. nu reprezenta altceva decît o impunere a unui cod de putere construit de elitele politico-militare europene asupra unor spaţii vag cunoscute nu numai de europeni ci şi de indienii-indigenii-aborigenii-suboamenii proaspăt „descoperiţi”. La diferite scări spaţiale. marxismul se va desfăşura la scara unuia singur: cel al locurilor urban-industriale. făceau explicaţia stufoasă şi laborioasă. Din multitudinea de sisteme de locuri. spaţializat de practici efective mai mult sau mai puţin teoretizate. atît pe verticală cît şi pe orizontală. socială înainte de a fi pe de-a întregul economică. la diferite scări temporale. Iată explicaţia faptului că social geography apare în acelaşi spaţiu care a generat 6 Spunem aceasta deoarece în cercetările postmoderniste de factură epistemologică ce încearcă să definească construirea modernă a spaţiului (sau construirea spaţiului modern) este sesizabilă o extrapolare a mediului actual (informaţie instantanee şi ubicuă. Atunci din cauza preapuţinului. Spaţiul – inexistent încă în calitatea sa de concept – era prezent însă în urzeala construcţiilor ştiinţifice. redusă la spaţiul urban şi proletarizat. mai tîrziu. Sau. creînd în schimb imaginea complexităţii spaţiului umanizat. a codului de autoritate. Spaţiul era cotidianul individual măsurat în bani. Geografia colonială franceză. În plus. timp sau efort. cu mangal sau cu cărbuni de pămînt. sisteme de locuri industriale/urbane. sisteme de locuri de locuit. sisteme de locuri ale producţiei. Spaţiul modern era la fel de fragmentat ca şi cel postmodern. Teoria marxistă. Spaţiul era banalitatea a cărui apariţie într-un discurs geografic ar fi părut puerilă. belgiană. în care societăţile se repartizau în spaţiu în funcţie de ritmul impus de pasul cailor iar furnalele în funcţie de mersul boilor înjugaţi la carele cu minereu. ale plăcerii. britanică. Atît de cotidian şi atît de banal încît chiar şi pentru ştiinţele economice – cu (foarte) mici excepţii – nici nu se punea problema de a-i da vreo importanţă în calculul efectiv al indicilor şi indicatorilor specifici. lojele şi chiar stalurile şi fotoliile post-modernismului. marxismul este obligat de la bun început să funcţioneze ca o teorie parţială şi specifică. de unde reprezentare globală a spaţiului) asupra societăţilor unei modernităţi în care doar o infimă parte a indivizilor aveau acces la informaţie alohtonă şi încă şi mai puţini călătoreau la mai departe de 50 de kilometri de acasă. pentru anacroniştii6 post-modernismului exhaustiv. acesta era obiectul studiat de geografii „modernităţii”. aceste sisteme se întrepătrundeau în gîndire şi discurs. Pentru geografi acest spaţiu era un ansamblu de locuri disjuncte pentru care liantul puterii nu putea crea continuitate: continuitatea administraţiei. franceză sau olandeză demonstrează cu prisosinţă acest lucru. cu toate rupturile. Sisteme de locuri agricole/rurale. Spaţiul cartografiat de europeni nu era „decupat” în felii omogene şi continue decît pentru strategii militari şi pentru eminenţele cenuşii ale cancelariilor imperiale. apare şi se dezvoltă în acest cadru implicit. Aceeaşi constelaţie de locuri se regăsea în studiile locale.nu al celui fizic. Această practică modernă a „spaţiului”. aşa cum este văzută ea din balcoanele. 23 . astăzi din cauza premultului de informaţie. a „spaţiului” era mereu contrazisă de luni de zile (de luni de mile – nautical miles) necesare corăbiilor şi mai târziu steamer-elor pentru a realiza bucla plecare-ajungere.

Una dintre cele mai coerente teorii „spaţiale” de sorginte marxistă. the Pioneer Frange). încă mai mult. după cum am arătat mai sus. Apoi. uniuni de state) erau accidente. ţàrină. Pentru geografii şi economiştii germani numiţi astăzi „spaţiali” totul se reducea la ort (loc) iar pentru americani space era sinonim cu distanţă sau cel mult cu întindere. regiuni infranaţionale. Pentru americani. de cea de administraţie-administrare. incomplet construit. Pentru marxismul anilor 1900-1960 era deja tîrziu să inventeze un vocabular spaţial. organizate. Acelaşi lucru în esenţă dar la scări spaţiale opuse. strict administrativă. Oraşe şi State. „Spaţiu” nu fusese încă inventat cu adevărat. va fi incapabilă să atingă nivelele mezospaţiale de analiză. impunea ca ele să fie luate în consideraţie şi să fie amenajate. imediat. Locurile limbii erau ocupate de cuvinte precum loc. Tot ceea ce se întîmpla la celelalte scări spaţiale (spaţii rurale. Terroir (ogor) sau ţară şi. cel de teritoriu. latine. primii care au creat o ştiinţă a administrării spaţiului. de cea de autoritate acceptată de cei care legitimaseră şi delegaseră administrarea în detrimentul celor din 24 . cu rădăcini obscure. Conceptul de spaţiu. fiind constrînsă să se limiteze la două capete ale ierarhiei scărilor de studiu geografic: sistemul urban şi sistemul mondial. regiune. Dar faptele mezospaţiale existau iar mersul istoriei. stat. teritoriu însemna un spaţiu incomplet integrat şi controlat. reflectare a atitudinilor comportamentale naturale în condiţiile liberalismului. întîmplări. Marxismul nu avea de ce să se intereseze de spaţiu în adevăratul sens al cuvîntului. în care teritoriul era un spaţiu (o întindere) legitim apropriat(ă) şi profund integrat(ă) proprietarului. venind dinspre etologia şi ecologia umană a Şcolii de la Chicago. dar asupra căruia se poate proiecta un anumit cod al propriei autorităţi (Indian Territory. înlocuindu-l din capul locului cu două derivate: spaţiul social (mai exact spaţiul de clasă) şi spaţiul economic (ce se reducea în ultimă instanţă la aceeaşi distanţă socială). „Centru” şi „periferie” au apărut drept inovaţii absolute. a ajuns relativ repede un cuvînt insuportabil pentru teoreticienii şi practicienii marxişti. respectiv regional policy. reminiscenţe. trebuia inventată o teorie spaţială. în fapt sosii ale termenilor de „metropolă” şi „colonie”. ţară. sînt probe incontestabile. Trebuia inventat un limbaj spaţial. Această tară avea să marcheze profund gîndirea „spaţială” marxistă. pe fiecare pagină a cărţii sale ar fi apărut cuvîntul „teritoriu”. cea a centrului şi periferiei. spre mijlocul anilor 1960 a apărut ca din neant termenul de spaţiu şi. Dacă Henri Lefebvre (1974) ar mai fi întîrziat cu încă cinci ani publicarea teoriei sale asupra spaţiului construit. era legată de ideea de frontieră mobilă (the Frontier. Accepţiunea americană. destinate să dispară sau să fie transformate. care au îmbrăţişat imediat termenul de teritoriu.revoluţia industrială. Oraşul trebuia în final să compună locurile naţiunii iar statele naţionale trebuiau în final să compună locurile lumii. Invers accepţiunii milenare. North-West Territory). De unde acest succes al conceptului în geografia radicală? Dintr-o ambiguitate fundamentală.

recunoaştere legitimă a proprietăţii de către vecini. care aveau aceeaşi menire. oferea constelaţiile de locuri pe care geografia clasică le studiase şi le răpise – în contumacie – marxismului. fenomen care începuse deja într-un fel sau altul în cadrul societăţilor anglo-saxone. Iată deci că dorinţa lui Schaefer de construire a unei geografii nomotetice însemna de fapt o descoperire a spaţiului. care urmăreau eficienţa economică. individuale sau comunitare. ca să fie împăcată şi capra şi varza. construit – este mai degrabă o creaţie a celor de nuanţă radicală. în vreme ce teritoriul – ca spaţiu produs. Geografia marxistă se născuse cu adevărat. Ambele accepţiuni aveau aerul de a conţine ceva spaţial şi. încercau să descopere regularităţi ale comportamentelor spaţiale ale actorilor implicaţi în activităţile de fabricare. element inexistent în procesul efectiv al fondării – şi prin urmare în mitului fondării federaţiei americane. în 1933. este o creaţie a politicilor şi atitudinilor liberale. „geografie umană” sau. marxistă. bineînţeles. care înseamnă limită inflexibilă. Lăsăm deoparte imprecizia inerentă utilizării acestor termeni de către cercetătorii ştiinţelor sociale din jumătatea estică a Europei. afectivitatere. 7 25 . Ne referim cu precădere la geografia umană românească în care se mai poartă discuţii dacă ar trebui să se zică „geografie economică”. în 1934. derivatele cuvîntului „spaţiu”. Tennessee Valley Authority a luat fiinţă în SUA. sau mai degrabă o explicitare a acestuia în discursul ştiinţific.territory. ceva care să confere tridimensionalitate acestui spaţiu: relaţiile piramidale de autoritate. evident dacă nu este vorba de „organizarea spaţiului şi amenajarea teritoriului” sau dacă nu apare în sintagma „spaţiu geografic”. dar capătă accente stridente în tranziţia estului. şi în Occident. Primul organism destinat amenajării teritoriului. Fenomenul este evident.7 În secolul al XIX-lea şi în prima jumătate a secolului al XX-lea. The territory oferea un cadru administrativ omogenizant. cînd geografia tradiţională fabrica pe bandă rulantă studii monografice asupra regiunilor sau landschaft-urilor. Spaţiul. ştiinţele economice. sînt quasi-absente. distribuire şi consumare a bunurilor şi serviciilor. mai pragmatice. În the Space erau localizaţi proprietarii „legitimi”. În spaţiul american. pe cît posibil de ramură (?!). mai mult. au apărut în Marea Britanie Regional Development Councils. embrionare încă. Sensul latin implica înrădăcinare. care ţinteau eficienţa/echitatea socială. „geografie economică şi umană”… În literatura geografică românească. ce beneficiază de cîteva zeci de definiţii. într-un fel sau altul. frontieră rigidă. aşa cum este înţeles astăzi. territorium-ul oferea mulţimea locurilor specifice respectivului cadru. Din acest antagonism al atitudinilor ideologice izvorăsc majoritatea ambiguităţilor care afectează în prezent discursul – postmodern sau nu – despre spaţiu şi spaţialitate ori despre teritoriu şi teritorialitate. în the Territory erau localizaţi cei care aveau. un an mai tîrziu. the frontier a fost şi rămâne un concept mult mai puternic decît cel de boundary sau de border. precum şi construcţiile lexicale pe care acest termen le-a creat pe alte meridiane. să facă loc celor care împingeau inexorabil frontiera.

2) organizarea spaţiului se efectuează în funcţie de principiul minimului efort (clientul se deplasează în aşa fel încît să îşi minimizeze la maximum timpul.Modelul christallerian al locurilor centrale (a) are la bază cîteva principii generale: 1) serviciile banale (de proximitate) sunt prezente la toate nivelurile ierarhice ale aşezărilor umane deoarece nu au nevoie de o clientelă numeroasă ci de una care se aprovizionează frecvent. hexagonul este figura de compromis între cele două exigenţe. inducînd tendinţele de ierarhizare cantitativă şi calitativă în sistemul de aşezări. cu atît clientela lor este mai difuză în spaţiu iar aria de recrutare a acesteia este mai întinsă. În 1933. cu cît serviciile sunt mai specializate. plecînd probabil de la o încercare din 1841 a geografului francez Jean Reynaud (Robic. din această cauză ele au tendinţa de a se concentra într-un număr din ce în ce mai restrîns de locuri. Preluat de economistul spaţial – bineînţeles tot german – August Lösch.Fig. 1). 3) geometria modelului trebuie să respecte principiul echităţii spaţiale (minimizarea deplasărilor în interiorul figurii geometrice. Lectura „postmodernă” a acestui tip de organizare spaţială este bazată pe diminuarea pînă la dispariţie a controlului sau influenţei asupra „ariei de polarizare” şi realizarea de contacte directe între centre cu aceleaşi interese (b: hubs and spokes – butuce şi spiţe). banii şi efortul) şi de principiul satisfacţiei maxime a actorilor implicaţi (repartiţia spaţială a serviciilor se ajustează pentru obţinerea profitului maxim în condiţiile de asigurare a minimizării eforturilor clientelei). 1 . În 1909 economistul german Alfred Weber publică rezultatele cercetărilor sale asupra localizării industriei sub forma unui model de localizare în care amplasarea în spaţiu a uzinelor depinde de minimizarea costurilor de transport. 1982) construieşte un model geometric de localizare şi de ierarhizare spaţială a sistemului de aşezări umane în funcţie de nivelul serviciilor pe care o localitate le poate atrage şi dezvolta (fig. geograful german Walter Christaller. modelul 26 . din acest punct de vedere cea mai „democratică” figură este cercul) şi în acelaşî timp să asigure acoperirea integrală a spaţiului. În 1826 Johann Heinrich von Thünen realizează un model concentric de localizare a culturilor agricole în jurul unei pieţe. localizare dictată de diminuarea profitului în funcţie de distanţa dintre producător şi consumator.

iniţiate în economia spaţială sau în geografie. i se erijează în epistemolog. Pînă în 1970. Chiar şi în aceste condiţii. la Universitatea din Seattle. Peter Gould (1968) o botează cu un nume care avea să îi rămînă lipit ca o etichetă de marcă: the new geography. geografia cantitativă era o realitate în întreaga Europă Occidentală. Posibilitatea studierii interacţiunii spaţiale nu mai rezumă spaţiul doar la distanţă. Geografia cantitativă îşi caută legitimitatea în modelele spaţiale ale economiei şi geografiei germane clasice şi se îmbogăţeşte prin împrumuturi fie teoretice din ştiinţele economice. în Polonia. face acelaşi lucru cu Marea Britanie şi cu Scandinavia. 1998). este acela de a sesiza. va instituţionaliza geografia cantitativă. introducerea metodelor de cuantificare a fenomenelor cu desfăşurare spaţială înseamnă o adevărată revoluţie în geografie. Visul lui Schaëfer se transformă astfel în realitate. Boyce. iar David Harvey. prin măsurători şi calcule. noua geografie. această cale. înlăturînd astfel una din sursele majore de critică făcută geografiei de către ştiinţele experimentale. între 1958 şi 1962. stăpîne în paradigma newtoniană şi chiar în cea ensteiniană. Interesul imediat al acestor modele. tocmai atunci cînd lumea ştiinţifică era pe cale să demonstreze invaliditatea ştiinţei clasice ahtiată după ordine şi regularitate. este acela că ele introduceau indirect spaţiul în cadrul analizelor. Modelele matematice şi fizice. fie metodologice din fizică. existenţa structurilor spaţiale. calînd-o între dogmele pozitivismului logic (Claval. Valul cantitativist. Scopul acestei discipline. Între 1953 şi 1960. Robert Chorley şi Torsten Hägerstrandt. Noua geografie permite pentru prima oară modelizarea fenomenelor umane în condiţii de laborator. apoi. coroborate cu metodele statistice şi cu evoluţia rapidă a maşinilor de calcul permite efectuarea şi 27 . Din pricina dificultăţilor insurmontabile de integrare a tuturor variabilelor economice cu expresie spaţială în cadrul unui model unic. 1998) cucereşte în cîţiva ani Statele Unite şi Canada. pentru cîteva decenii. Japonia şi America Latină. URSS. plecînd de la o definiţie sumară prin care geografia este considerată o ştiinţă a interacţiunilor spaţiale (Ulmann. promotorul de mai tîrziu al „postmodernizării” geografiei. geografia căpătînd valenţe nomotetice. normalizate prin intermediul legilor statisticii. 1980). văzută de mulţi geografi drept o anexă metodologică a geografiei. şi geografii şi economiştii au abandonat destul de repede. fenomenul fiind facilitat de activitatea unor autodidacţi autohtoni precum Peter Haggett. Indirect – şi incomplet am putea spune – deoarece spaţiul este văzut doar ca distanţă care acţionează asupra organizărilor spaţiale. 1953.christallerian a condus la o teorie complexă a organizărilor regionale şi a făcut carieră în geografie după 1950. statistică şi matematică. Edward Ulmann (1912-1975) reuşeşte crearea unui grup de cercetători care. bazat pe „paradigma unei geografii care analizează efectele distanţei asupra ordinii spaţiale” (Claval.

în text. Modelul permite o aproximare a comportamentului spaţial al unei populaţii oarecare situată în unităţile j.. şi dacă mj este efectivul de populaţie al unei unităţi j oarecare. F(dij) este funcţia de distanţă utilizată. Deoarece funcţia F(dij) poate fi calibrată. este cel mai comod să se ia în calcul o funcţie de distanţă f(D)=p(dij) continuă şi descrescătoare de la 1 la 0 cînd dij variază de la 0 la infinit. 2 . (Groza. Deoarece probabilitatea ca locuitorii unui loc să intre în relaţie cu acel loc este de 1 (sau de 100%) şi descreşte cu cît interacţiunea cu alte locuri necesită străbaterea unor distanţe din ce în ce mai mari. t+1] cu unitatea i. Modelul este construit plecîndu-se de la două ipoteze fundamentale: a) pentru diferite agregate de populaţie localizate în unităţile j este posibil să se definească un comportament mediu exprimînd proporţia locuitorilor capabili să intre în relaţie cu un anumit loc i. ar fi lipsit de sens să punem în relaţie populaţia totală cu centrele universitare. unde Pi este potenţialul masei considerată a fi localizată în j =1 unitatea i. Este evident că aceste funcţii trebuie alese în funcţie de anumite ipoteze de lucru. b) probabilitatea ca această proporţie din locuitorii unităţilor j să interacţioneze cu locul i nu depinde decît de distanţa care îi separă de locul i (procesul este deci considerat a avea loc în afara oricărei concurenţe spaţiale).Potenţialul de interacţiune al elevilor de liceu cu centrele universitare din România Modelul utilizat are forma t +1 t i n P = ∑ F (d ij )m j . Funcţiile utilizate de model vor fi discutate ceva mai tîrziu. dacă D=p(dij) este probabilitatea de interacţiune (adică proporţia persoanelor susceptibile să se deplaseze pe distanţa dij). iar pe de o parte la calitatea sistemului de transport românesc şi la posibilităţile economice ale populaţiei (modelul a fost calibrat cu un coeficient de frînare datorat distanţei egal cu –2.8 sau 1. modelul poate fi scris după cum urmează: Pi = ∑ m j * p(d ij ) sau Pi = ∑ m j * D . iar mj este masa localizată în oricare altă unitate j. deoarece sînt extrem de puţine şanse ca bebeluşii sau pensionarii să fie interesaţi de un loc în amfiteatre. j =1 j =1 n n Etapa următoare consistă în a găsi o funcţie care să poată descrie cel mai bine interacţiunea spaţială. Studii empirice efectuate în ultimii ani demonstrează satisfăcător valabilitatea datelor teoretice obţinute cu acest model. Astfel. estimînd numărul de persoane susceptibile să se deplaseze.9 cum este cazul altor state europene cu sisteme performante de transport al persoanelor). Dacă Pi este potenţialul locului i.. caz valabil şi pentru masele aflate în i şi j.apoi testarea unor ipoteze făcute asupra populaţiilor intrate în interacţiune şi creatoare de spaţii sau mai degrabă de comportamente spaţiale Fig. descriind probabilitatea cu care un anumit procentaj din populaţia acestor unităţi poate veni în contact (poate interacţiona) într-un interval oarecare [t. potenţialul astfel definit este o măsură macrogeografică a comportamentului mediu al unei populaţii. şi nu cu –1. deci să interacţioneze cu locuri aflate dincolo de o anumită distanţă. 2000) Ipotezele iniţiale ale modelului se referă pe de o parte la probabilitatea ca un licean să se dirijeze către cel mai apropiat centru universitar (ipoteză conform căreia probabilitatea se reduce la 50 % la 75 de km de domiciliul elevului). dacă dij este distanţa între locurile i şi j. 28 .

Imaginea de mai sus este o simulare fractală (cu softul FractVision©) a bronhiilor umane. imateriale. sunt permanentă sursă de inegalitate. Mărirea unei porţiuni a imaginii reproduce imaginea întregului. ca fiind principiile elementare ale formelor din natură. de percepere şi de concepere a spaţiului cotidian. Asemenea aplicaţii conduc spre găsirea şi analiza invariantului spaţial: structurile spaţiale văzute ca diverse combinaţii topologice de puncte (centre. sociologul francez Henri Lefebvre începe prin anii ’60 construcţia unui eşafodaj teoretic menit să conducă la o teorie socială a spaţiului. în anii ’70. 1974). Mandelbrot. fie aceasta spaţială sau economică şi. în noua geografie spaţiul devine mişcare iar mişcarea presupune incertitudine. În plus. Nu este greu de înţeles de ce structuraliştii sau geografii de orientare marxistă. Lipsiţi de o teorie a spaţiului. Publicată în anii ’70 (Lefebvre. 29 . administrate.. Pe baza unei critici a eficienţei economice pure. teoria sa oferă o abordare seducătoare a unui anumit tip de structuri spaţiale proprii unui spaţiu construit de societate în urma acţiunilor de practicare.2 este prezentată imaginea grafică a aplicării unui model probabilist de interacţiune spaţială asupra interacţiunii probabile dintre numărul de locuri în toate instituţiile de învăţămînt superior şi numărul de elevi în liceele din România. poli) integrate în reţele (materiale. cercetătorii marxişti au construit o teorie a teritoriului. precum cel al depersonalizatului homo oeconomicus care este forţat să susţină şi să justifice majoritatea teoriilor economice. reţelele de transport. pe care Marx îl lăsase precaut la o parte. în termeni de coduri de putere aplicate unor suprafeţe apropriate. ajustate. Aceste structuri spaţiale nu sînt însă realităţi imuabile şi constituite o dată pentru totdeauna. În fig. precum Harvey au promovat într-o primă fază noua direcţie de cercetare asupra spaţiului. deoarece comportamentul spaţial al fiinţelor umane nu este strict raţional. cea a invariabilităţii formei lor la toate scările lor de organizare. Toate acestea pot fi măsurate şi prin urmare controlate. Figuri artificiale. prin aceasta. oraşele. pentru agregarea/dezagregarea cotidiană a comportamentelor spaţiale ale indivizilor unei comunităţi. care au terorizat matematicienii începînd cu a doua jumătate a secolului al XIX-lea deoarece nu aveau nici una din proprietăţile oficial recunoscute. de ce nu. teoretice. comportamentele economice sau fiziologice cu desfăşurare în spaţiu. fractalii prezintă o trăsătură esenţială. Cu dimensiuni fracţionare care pot „măsura” norii. Iată două caracteristici care nu concordau cu viziunile marxiste asupra socialului. cîmpuri de forţă). fluxuri) care încadrează la rîndul lor suprafeţe (arii polarizate. Aceeaşi tehnică şi acelaşi model poate fi aplicat pentru simularea unui oraş care urmăreşte eficientizarea structurilor sale morfologice sau. Ele evoluează conform principiilor eficienţei. fractalii au fost „descoperiţi” şi prezentaţi de B.

Aceste tipuri de spaţii sînt inoperante fără aportul geografiei cantitative. spaţiul lefebvrian continua să fie a-dimensional. redus la stadiul de concept. 3 . geografia radicală. nelegat de realitate decît prin intermediul subiectivităţii cercetătorului. etnogeografia. sociologie şi chiar din economie. care a reuşit să 30 . situaţie asemănătoare cu cea din filosofie. geografia culturală). Ca şi în multele curente geografice care au înflorit după 1970 (behaviorismulumanismul.Fractalii sau invariantul scalar.Fig.

3) soluţia finală? Probabil că răspunsul la această întrebare va fi dat cîndva şi poate că va fi negativ. ele ajung să încadreze cu destulă claritate dinamici generale iscate din comportamentele incontrolabile ale miliardelor de oameni care locuiesc planeta. aşa cum fac deja în fizică. matematica şi astronomia anilor ’70. a avut ecouri profunde şi în geografie. abilitatea sa de a desfăşura de foarte multă vreme studii monografice la scări mezospaţiale. deschizînd noi drumuri spre structurile mezospaţiale ale realităţii (ordine în haos. ei pot măsura haosul. Schimbarea de paradigmă – aş putea spune chiar criza – survenită în cadrul „ştiinţelor dure” precum fizica. există doar geografi ». Evoluţia geografiei: de la ansamblu de cunoştinţe la ştiinţă « Nu există geografie. Sinteza ar însemna – poate – descoperirea şi mai ales utilizarea în discurs şi metodă a invariantului scalar. Robert Clozier Civilizaţia europeană actuală s-a constituit pe fundamentele culturale moştenite de la antichitatea greco-romană. Lipsa de informaţii asupra societăţilor mai vechi şi 31 . Poate că un comportament asemănător îl au în prezent ştiinţele sociale: cu identităţi ştiinţifice neclare. să sintetizeze într-o singură metaforă. funcţionează şi dispar simultan sau stroboscopic.impună multidimensionalitatea spaţiului şi a creat premisele introducerii în modele atît a subiectivităţii cercetătorului. 5. spaţiile matematice şi spaţiile umane care se crează. să îmbine. au propulsat-o printre ştiinţele din primele rînduri ale noii paradigme. De data aceasta însă geografia nu a rămas. Fractalii sunt forme ale ordinii spaţiale iscate din haos. în ciuda faptului că aceste două civilizaţii fuseseră precedate în antichitatea timpurie de alte culturi strălucite. ca de obicei. Geografia calitativă a pus de foarte devreme slujitorilor săi problema existenţei complexităţii şi a imposibilităţii măsurării acesteia altfel decît prin utilizarea metaforei. chiar dacă într-un mod rigid. Prin forţa lucrurilor. structuri disipative). Poate să fie geometria atemporală a naturii. descoperind existenţa invariantului spaţial. de structurile complexităţii. Mai mult. Spaţiul ca metaforă. Spaţiul ca măsură. care să cuprindă. în urma ştiinţelor avangardiste. combinată cu forţa geografiei cantitative. cînd acestea şi-au făcut mea culpa recunoscînd inexistenţa preciziei măsurătorilor. Geografia cantitativă a reuşit să se apropie. spaţiile fizice. a ordinii sau a relativităţii absolute. Geografia actuală încearcă o sinteză a celor două căi. unde descriu cantitativ comportamentul haotic şi spaţiile de fază ale atractorilor stranii (les attracteurs étranges). cît şi a individului sau a populaţiei analizate. fundamentată pe fractalii „descoperiţi” de Benoît Mandelbrot (fig. stabilitate dincolo de echilibru. la toate scările spaţiale.

şi geografia îşi găseşte astfel izvoarele în scrierile învăţaţilor din bazinul mediteranean.). povestirilor şi zvonurilor aduse de aceştia. în care sînt sintetizate ansamblul cunoştinţelor epocii asupra oikumenei. să scrie monumentala sa Istorie. devenind astfel punctul obligatoriu de trecere pentru călători şi a legendelor. 5.). Iniţial. axată pe cercetarea diferenţelor dintre lumea sensibilă (a realităţii percepute cu organele de simţ) şi lumea inteligibilă (a principiilor care ordonează realitatea) a condus geografii către investigarea cauzelor diversităţii locurilor oikumenei. de un dat intelectual a priori care pentru Aristotel era spaţiul.C. Oraşul este locul în care se acumulează rapoartele comerciale. apărute la începutul mileniului al II-lea Î. respectiv lumea locuită cunoscută de vechii greci. Cu armele războiului sau cu cele ale comerţului. geografia îşi dăduse drept obiect de studiu oikumena8. spaţiul locuit sau aflat sub controlul Greciei antice a cunoscut o expansiune continuă. şi pînă la moartea lui Alexandru Macedon în sec. Filosofia aristoteliană. doriene şi ioniene).C.. elev al lui Platon care. Istoria învăţatului grec a însemnat începutul lungii perioade descriptive.-425?Î. Mult mai importantă pentru evoluţia geografiei a fost filosofia lui Aristotel (385? Î. locuinţă. Ordonarea obiectelor realităţii avea nevoie de un cadru preexistent.-322? Î. Expansiunea politică şi economică a fost însoţită de înflorirea artelor şi ştiinţelor.C. revendicată ulterior de istorici şi de geografi. Opera lui Herodot. către sfîrşitul Greciei clasice. oraşul este releul de neocolit între regiuni aflate la distanţe uriaşe unele faţă de altele.1. De la primele nuclee de populare grecească (civilizaţiile miceniene. lumea cunoscută a epocii. Grecia clasică a fost însă şi izvorul ideilor filosofice care au influenţat evoluţia geografiei.C. cu extensii spre Marea Neagră. a legat formele realităţii de materia din care sînt alcătuite.C. Filosofia lui Platon (428?Î. Geografia antică Ca şi alte discipline.C.-347?Î. ecourile sale reverberînd în final în geografia umană academică a secolului al XIX-lea. enciclopedice. care a caracterizat geografia vreme de peste 2000 de ani. a marcat puternic civilizaţia greacă şi mai apoi pe cea romană. a informaţiilor. Oraşul este prin excelenţă locul de concentrare a oamenilor. a deschis calea considerării spaţiului şi 8 din gr. lucru favorizat de faptul că civilizaţia greacă a fost prin excelenţă o civilizaţie urbană. a bogăţiei materiale. opunîndu-se maestrului său. IV Î.C. grecii au colonizat întreg bazinul Mării Mediterane. Aceste caracteristici ale urbanului au permis lui Herodot (484?Î.). militare şi economice.un eurocentrism evident fac din Grecia şi din Roma antică sursele pricipale ale culturii şi ştiinţei europene.C. oikos = casă. a ideilor. spre Orientul Mijlociu şi spre amontele Nilului. gê oikuménê = pămîntul locuit 32 .

marile curente de migraţie şi de colonizare. A doua direcţie urmată de geografia antică a fost cartografierea realităţii. Adevărata înflorire culturală a Greciei a fost însă perioada elenistică.). o serie de învăţaţi (printre care Strabon) au continuat colectarea şi sistematizarea informaţiilor aduse de călători. În acest context. climă) şi asupra diferitelor moduri de locuire (forme de organizare politică. Prima dintre acestea a fost continuarea descrierii lumii cunoscute în lucrări în care se îmbinau informaţii asupra elementelor cadrului natural (relief.) şi cea a ultimei regine din dinastia macedoniană. informaţiile legate de cadrul natural nu mai erau prezentate în sine ci în legătură cu diferitele forme de populare a oikumenei. care nu servesc decît determinării poziţiei şi momentului unui obiect.C. Cea mai exactă măsurătoare este cea a lui Eratostene care a găsit între Asswān şi Alexandria (Egipt) o distanţă de 5000 de stadii. Deoarece la aceeaşi oră poziţia astrelor pe boltă era diferită după cum era măsurată în diferite locuri de la nord la sud. Această concepţie. atitudine care a creat un curent de idei umaniste care îşi vor găsi plenitudinea în dezvoltarea ştiinţelor sociale din Secolul Luminilor (secolul al XVIII-lea) şi. corespunzînd unei 33 . De-abia după 1970 conceptul de spaţiu a început să fie cercetat cu atenţia cuvenită în cadrul ansamblului ştiinţelor sociale. Plecîndu-se de la ideea aristoteliană a spaţiului absolut. geografii epocii (Eratostene. desfăşurată între moartea lui Alexandru Macedon (323 Î. pe baza geometriei dezvoltată în cetăţile greceşti. marinari. în şcoala franceză de geografie umană dezvoltată în a doua jumătate a secolului al XIX-lea. militari. Ptolemeu) au putut măsura întinderea lumii cunoscute. creaţie pur intelectuală care vedea Pămîntul ca un glob fixat în centrul unui ansamblu de sfere celeste pe care erau localizate astrele. hidrografie. era foarte uşor ca. organizări economice. Conjunctura politică (decăderea militară a Greciei în urma expansiunii romane) a acutizat interesul pentru informaţiile geostrategice (originea şi obiceiurile diferitelor popoare. Marynos din Tyr. în ceea ce priveşte geografia. negustori ori obţinute prin intermediul propriilor experienţe avute în timpul călătoriilor prin lumea elenistică. a împiedicat (şi mai împiedică încă) geografia să devină o ştiinţă în adevăratul sens al cuvîntului. proces sau fenomen. În această lume a spaţiilor sferice statice. cînd regatele care perpetuau tradiţiile Greciei clasice se întindeau din nordul Mării Negre pînă în nordul Etiopiei şi de la strîmtoarea Gibraltar pînă în Asia Centrală (pînă la fluviul Amu-Daria).C. Continuînd tradiţia deschisă de Herodot. absolute. Acest fapt a deplasat uşor interesul către aspectele sociale ale realităţii. originea şi evoluţia formelor de organizare statală). să se calculeze poziţiile diferitelor locuri de pe planetă.timpului ca nişte categorii filosofice fundamentale. În această perioadă cercetarea geografică urmăreşte două direcţii majore. Cleopatra (30 Î. etc. savanţii greci au inventat o geometrie perfectă a universului.). tipuri de societăţi şi de oraşe. care a început să fie criticată abia în perioada Renaşterii.

Herodot este autorul unei opere în nouă volume cunoscută sub numele de Istoria (= anchetă.864 km. geograf şi astronom grec . matematician şi geograf grec . prezintă patru procedee de proiecţie cartografică. geograful grec a obţinut o lungime liniară de 253 000 de stadii. Strabon studiază originea popoarelor. a lumii (în lucrări numite geografii . cercetare în lb.). scrierile lui Strabon vor fi revalorizate de şcoala geografică franceză începînd cu secolul al XIX-lea Marinos din Tyr (a doua jumătate a secolului I d. în Asia Mică.Cr.-21/25 d.Cr. Extrapolînd rezultatele asupra celor 360° ale cercului.Geografia – lucrare necunoscută în Occident pînă la începutul secolului al XV-lea.născut la Halicarnas. REPERE ÎN GEOGRAFIA ANTICĂ Centrată pe descrierea complexă a spaţiului umanizat cunoscut (oikumena). cercetările sale sînt cunoscute indirect.pune la punct proiecţia ortogonală (care stă la baza proiecţiei Mercator).Geografia – lucrare necunoscută în Occident pînă la sfîrşitul secolului al XV-lea.Cr. respectiv 44 000 de km pentru un cerc meridian 9. istoric şi geograf grec . Herodot (484?-425? î. ale cărei eforturi ştiinţifice s-au focalizat asupra cartografierii universului (în lucrări numite cosmografii – de la kosmos = univers).). .Cr.Cr..distanţe unghiulare de 7°12”.). constituirea imperiilor. 34 . etc.). Mai aproape de istorie.de la gê = pămînt) şi a regiunilor (în chorografii . în 1470. Cr. mult mai precise decît cele existente (de exemplu cele ale lui Marinos din Tyr) Pliniu cel Bătrîn sau Caius Plinius Secundus (23-79 d.Ghidul geografic .realizează prima măsurare relativ exactă a circumferinţei terestre şi stabileşte faptul că oikumena nu reprezintă decît 2/7 din circumferinţa pămîntului (în vreme ce Ptolemeu va considera că aceasta reprezintă 1/2). matematician şi geograf grec .de la khorê = loc). geografia antică este o disciplină de factură enciclopedică. Cr. Cărţile sale îl vor influenţa mai tîrziu pe Strabon.).) – învăţat grec „părintele istoriei” . cînd este tradusă la Florenţa de un învăţat bizantin. migraţiile acestora.poate fi considerat primul tratat de geografie matematică. Calcularea latitudinii astfel efectuată a permis realizarea unor hărţi mult mai precise ale oikumenei însă dificultatea calculării longitudinii (care va fi rezolvată abia la sfîrşitul secolului al XVIII-lea) a împiedicat multă vreme progrese reale ale cartografiei. astronom. Eratostene (276-194 î. Strabon (58?î. Emmanuel Chrysoloras . prin intermediul operei lui Ptolemeu Ptolemeu (90-168 d. cînd este tradusă în latină la Roma. naturalist roman -Istoria naturală. a fost tradusă şi reeditată în nu mai puţin de 38 de ediţii între 1469 şi 1532 9 Lungimea măsurată în prezent prin tehnici aerospaţiale este de 40 007.studiind relaţiile dintre om şi mediul natural. adevărată enciclopedie a timpului său. greacă) în care abundă descrieri amestecate cu zvonuri şi legende culese în timpul călătoriilor sale.

de Vincent de Beauvais (1245). cu întreg cortegiul de evenimente pe care le-a generat sau cărora le-a suportat presiunea. completate cu cele ale enciclopediştilor medievali precum Isidor din Sevilla sau Paul Orose.Cartea tezaurului. . ebraică. spaniolă. Un rol important l-au avut scrierile lui Marco Polo (1254-1324).Speculum. Evul Mediu timpuriu este caracterizat de o revalorizare a geografiilor antice. Principalele lucrări ale perioade sînt următoarele: . din care două (a treia şi a patra) erau destinate geografiei.Sfera. în special Millione (sau Cartea minunilor lumii).Decăderea Greciei ca putere militară şi expansiunea Imperiului Roman a modificat harta politică a antichităţii însă nu a marcat o ruptură culturală. Geografia Evului Mediu timpuriu şi a Renaşterii REPERE ÎN GEOGRAFIA EVULUI MEDIU TIMPURIU (SEC. italiană. organizată în patru părţi dintre care Speculum naturalae are caracterul cel mai « geografic ». Artele şi ştiinţele Greciei au constituit fundamentul celor romane. compilaţie a cunoştinţelor antice. Evoluţia politică şi culturală a Romei a condus la apariţia celor „două Europe”. 1230) realizează un compendiu al cunoştinţelor astronomice şi cosmografice ale Antichităţii. pe baza căreia a apărul Atlasul Catalan (1375) ce încerca o cartografie aproximativă a Asiei Orientale pe baza istorisirilor călătorului veneţian. a însemnat mult mai mult pentru dezvoltarea ulterioară a ştiinţelor decît o sumă de lucrări lăsate moştenire posterităţii. fapt petrecut în mare măsură prin influenţarea directă a savanţilor latini care s-au format multă vreme în şcolile şi academiile greceşti (Lucreţiu era epicurian. a utilizat ansamblul lucrărilor greceşti. completate cu informaţii noi culese din lumea latină pentru realizarea celor 47 de „cărţi” ale Istoriei naturale. de o reluare a informaţiilor oferite de Strabon. 5. 35 .2. Ptolemeu. respectiv cea urmaşă a Imperiului Roman de Răsărit (care a fost continuat de Bizanţ şi de ortodoxie) şi cea urmaşă a Imperiului Roman de Apus (care a fost continuat de Sfîntul Imperiu Roman Germanic şi de catolicism). în care Sacrobosco (Paris. lucrarea se găsea în toate bibliotecile vremii . tradusă din latină în franceză. Apariţia şi apoi destrămarea Imperiului Roman. Cultura greacă a fost preluată în mare măsură de cea romană. Pliniu sau Pomponius Mela. XIII-XIV) Perioadă a erudiţilor. Unul dintre cei mai cunoscuţi savanţi romani. Plinius cel Bătrîn. Seneca stoic iar Cicero era descendent al Noii Academii). a lui Brunetto Latini (către 1250) este de asemenea o compilaţie a cosmografiilor preexistente. engleză.

portulanelor şi atlaselor) SECOLUL AL XV-LEA: Secolul enciclopediilor şi compilaţiilor 1410 – Imago Mundi a cardinalului Pierre d’Ailly (compilaţie din lucrările anticilor şi ale Sfinţilor Părinţi (Sfîntul Augustin. grupate în Marile Călătorii) -flamandul Levinus Hulsius publică la Frankfurt. cu trei volume publicate în 1589. tradusă în latină sub numele de De Insulis nuper inventis. Paul Jove). Rusiei (Herberstein) şi mărilor polare (Zeno). este prima atestare a Americii. care păstrează structura lui Ramusio. Sanchez (trezorierul regatului) din februarie 1493. numită Quatuor Navigationes a ajuns în Franţa. Alvarez. Cabral. în Cosmographiae introductio […] insuper quatuor Americii Vespuccii navigationes. . care publică în 1625 Hakluytus Posthumus. Paris. al treilea este dedicat Americilor (Pierre Martyr. în limba germană nu este tradusă decît în 1497). are loc un proces de triere a informaţiilor. Verrazano. cartografierea acestora (dezvoltarea tehnicilor cartografice. Vespucci. realizarea hărţilor. etc. primul volum este centrat pe cunoaşterea Africii şi a Asiei sudice (călătoriile lui Conti. între 1590 şi 1634 cele 25 de volume ale seriei Collectiones peregrinatiorum in Indiam Orientalem et Occidentalem (respectiv 12 volume pentru Indiile Orientale. Hawkins. Coronado. Raleigh. la Saint-Dié des Vosges. al doilea pe descoperirea Asiei Centrale (Marco Polo. -Din ultima călătorie nu se cunoaşte decît scrisoarea din 7 iulie 1503 scrisă în Jamaica. în care se încearcă o sinteză între geografia antică (Strabon) şi cea medievală (Pierre d’Ailly. care va sta la baza expansiunii coloniale olandeze. etc. Cortés. Oceanului Indian şi Asiei 2) SISTEMATIZAREA CUNOŞTINŢELOR ŞI TRECEREA DE LA CURIOZITATE ŞTIINŢIFICĂ LA INTERESE PRACTICE: DUPĂ 1550 .Odată trecută febra descoperirilor. cunoaşterea « lumilor noi » (prin publicarea jurnalelor de bord şi a jurnalelor de călătorie). Varthema. consideră nimerit a numi continentele descoperite de Columb America.or Purchas his Pilgrimes containing the history of the world by sea voyages and land travels by Englishmen and others. discipol al lui Hakluyt. Leon Africanul). made by sea or over land to the most remote and farthest distant quarters of the earth within the compass of these 1500 years. fapt care va conduce la colecţii sistemetizate de scrieri cu caracter geografic. una din versiunile jurnalelor sale. din 1507. între 1598 şi 1663 un număr de 69 de volume. Amerigo Vespucci (1454-1512) navigator italian în slujba Spaniei şi Portugaliei -A profitat de o mai bună cunoaştere europeană a călătoriilor sale. SECOLUL AL XVI-LEA: Secolul descrierii moderne a lumii 1) MARILE DESCOPERIRI GEOGRAFICE ŞI JURNALELE DE CĂLĂTORIE Cristoforo Colombo în italiană sau Cristóbal Colón în spaniolă (1451-1506) -Prima călătorie: scrisoarea către G. numite şi Micile Călătorii. Navigatorii portughezi şi descrierile Africii. Cadamosto. cu titlul Historia Rerum ubique gestarum. Albert cel Mare) 1476 – publicarea la Strasbourg a lucrării lui Vincent de Beauvais 1477 – este publicată la Veneţia Cosmografia papei Pius al II-lea (Aeneas Sylvius Picolomini). voyages and discoveries of the English nation. vicere di Spagna e almirante de la insule Indie. . unde cosmograful german Martin Waldseemüler (1470-1521). Orellana. care i-au utilizat jurnalele de bord în prezent pierdute. Hayton. în care descrie şi călătoriile spaniolilor şi olandezilor. alli christianissimi e potentissimi re et regina di Spagna. Marco Polo. după numele navigatorului florentin. Cartier).veneţianul Gian Battista Ramusio (1485-1557). Oviedo.flamandul Theodor de Byr publică la Frankfurt. Vasco da Gama. Principalele figuri renascentiste ale perioadei sînt: . la Roma.englezul Richard Hakluyt (1553-1616).englezul Samuel Purchas.): Principal navigations. Davis. publicată la Veneţia în 1505 sub numele Copia de la lettera che scrisse Don Cristoforo Columbo. Bâle şi Anvers. . de verificare. 36 . cu trei volume grupate sub titlul Delle Navigazione e Viaggi.flamandul Jan Huyghen Van Linschoten publică în 1596 la Amsterdam “biblia” căpitanilor olandezi. Drake. şi 13 volume pentru Indiile Occidentale. o anthologie a 26 de călătorii engleze şi olandeze.). însă care sînt centrate pe călătoriile englezilor (Frobisher. rivalii principali ai expansiunii coloniale a Angliei . de comparare şi de corectare a acestora. Navigatio et Itinerarium in Orientalem Indiam. Rubrouk. începute cu Sammlung von 26 Schiffahrten nach Ost und West Indien. Pigafetta. Cabeza de Vaca. aceasta cunoaşte o difuzie rapidă (9 ediţii între 1493-1494. caracteristicile sale principale sînt lărgirea universului cunoscut (descoperirile geografice). Odoacru din Pordenona. Cavendish. prin intermediul scrierilor călugărului Bartolomeo de Las Casas (1470-1566) şi ale fiului său Fernando Colomb (1488-1539).REPERE ÎN GEOGRAFIA RENAŞTERII (SEC XV-XVI) Geografia renaşterii este geografia marilor explorări ale lumii intra şi extraeuropene. -A doua şi a treia călătorie nu sînt cunoscute decît indirect.

De Mundi Sphaera. 1775-1826 – Geographie Mathématique.francezii Jacques Signot – Division du monde (1539) şi Oronce Fine . 1519). tradus în engleză în 1561 de Richard Eden (The Arte of Navigation) şi de William Bourne. 1803-1807) 37 . physique et politique de toutes les parties du monde. care este descrierea lumii. Conrad Malte-Brun.elveţienii Glareanus cu De Geographia Liber (1524) şi Vadianus cu De Situ Orbis (1522) . Waldseemüller: Cosmographia Introductio (1507) -J. adaptată în engleză de Roger Barlow din Bristol şi plagiată în franceză de Alfonse de Saintonge (1544-1545) . tradusă în franceză şi îmbogăţită în 1544 de Gemma Frisius. primele enciclopedii (Bernard Varenius. italiană. Opusculum geographicum (1533) -P. Geografia modernă La începutul secolului al XVII-lea sînt constituite rudimentele a ceea ce astăzi se numeşte geografie generală.spaniolul Martin Cortés – Breve compendio de la esfera y de la arte de navegar (1551). 1622-1650 – Geographia generalis. în 1573 (Regiment of the Sea) . respectiv descrierea unui loc. 1550 b) Aria latină: .spaniolul Pedro de Medina – Arte de Navegar (1545) tradus în germană. la Louvain (Belgia de astăzi) . Bâle.spaniolul Martin Fernandez de Enciso . 1650. cu sau fără teritoriul său ». geograf francez de origine daneză.portughezul Duarte Pacheco Pereira – Esmeraldo de Situ Orbis (1508) . ca parte a întregului. Apian (inventator al proiecţiei stereografice): Cosmographia (1524).Suma de Geographia (Sevilla.3. SECOLELE XVII-XVIII – geografia ofiţerilor şi geografia colonială.portughezul Pedro Nuñez – Tratado da Sphera (1537) . geograf olandez de origine germană. geografie regională şi geografie locală: Pierre Davity: Les Etats et les Empires du Monde (11 ediţii între 1614-1635): « Descrierea pămîntului este numită Geografie şi este diferită. Schöner: Luculentissima descriptio (1515). de Cosmografie. sive Cosmographia libri V (1542) 5.germanul Sebastian Münster – Cosmographia.3) REVIGORAREA COSMOGRAFIILOR – ACTIVITATE PRECURSOARE A GEOGRAFIEI MODERNE a) Aria germanică: -M. Chorografia este descrierea specifică a unei provincii iar Topografia. nu este altceva decît reprezentarea specifică a unui oraş. engleză şi franceză .

4 .Fig. 5 – Preeminenţa ştiinţelor naturale în procesul de construire a geografiei moderne 38 .Oameni şi relaţii în apariţia ştiinţei moderne Fig.

Ratzel 39 . – Schiţarea constituirii geografiei moderne (sursa : Frank Debié .Géographie économique et humaine. PUF. collection Premier cycle. Ratzel (sursa : Frank Debié . Paris.Fig.Géographie économique et humaine. 6. collection Premier cycle. 1995) Ştiinţe naturale şi umane Geologia Topografia Climatologia Botanica Zoologia Antropologia Ştiinţele politice Subdisciplinele geografiei Geomorfologia Geografa climatelor Biogeografia Zoogeografia Antropogeografia Geografia politică Probleme abordate de cercetarea geografică Repartiţia formelor de relief terestru Repartiţia fenomenelor şi zonelor climatice Repartiţia asociaţiilor şi cuverturilor vegetale Repartiţia speciilor animale Repartiţia oamenilor şi a civilizaţiilor Repartiţia statelor şi sistemelor politice Geografia – ştiinţă transversală a fenomenelor de repatriţie după Fr. 1995) Botanica Morfologia Evoluţia speciilor Ecologia Fitogeografia Zoologia Anatomia Evoluţia speciilor Etologia (comportamentul speciilor) Ecologia (raporturi specie/mediu) Zoogeografie (repartiţia speciilor) Antropologia Antropologie fizică Paleontologie Antropologie culturală Antropogeografie (raporturi om/mediu) Antropogeografie (repartiţia oamenilor) Locul geografiei umane în cadrul ştiinţelor naturii după Fr. PUF. Paris.

geografia umană joacă trei roluri foarte diferite : . limbile. Ea studiază raporturile dintre om şi mediul în care trăieşte. Paris. Omul « împrumută » din mediu elementele regimului său alimentar.geografia umană este o ecologie umană.geografia umană este o demografie spaţială. materialele de construcţie ale locuinţei sale. viaţa şî manifestările culturale (sărbătorile). modurile de trai. « deşerturile umane » şi marile nuclee de densă populare.geografia umană este o antropologie spaţială.Definiţia dată de Ratzel antropogeografiei este foarte fecundă : antropogeografia studiază repartiţia oamenilor pe suprafaţa terestră precum şi raporturile pe care le întreţin cu mediile în care trăiesc. Inegala durată a zilelor şi a nopţilor. creşterea plantelor alimentare sau mişcările nomade ale animalelor îi ritmează omului munca. Conform logicii lui Ratzel. Completînd antropologia. 1995) 40 . (sursa : Frank Debié . precum şi pe cele ale îmbrăcăminţii pe care o poartă. . gredele de civilizaţie (vînători itineranţi. succesiunea anotimpurilor. Ea încearcă să explice motivele (cauzele) acestei repartiţii precum şi evoluţiile sale în curs : migraţii. păstori nomazi. collection Premier cycle. etc. fronturi pioniere. antropogeografia studiază repartiţia spaţială a fenomenelor care interesează antropologii epocii : rasele. agricultori sedentari. Ea studiază inegala repartiţie a oamenilor pe pămînt. creştere demografică internă. . ). variaţia densităţilor.Géographie économique et humaine. PUF.

7 – Geografia modernă – începuturile instituţionalizării 41 .Fig.

geografie urbană şi rurală în geografia umană. derivînd către geologie. prin urmare natura (esenţa) unui lucru. Această diferenţă derivă din natura11 diferită a mecanismelor fizice şi a celor socio-economice. climatologie. Geografie fizică şi geografie umană “ [În anii ‘60] prima eroare a fost să se considere ca un fapt evident separarea geografiei fizice de geografia umană. biogeografie în geografia fizică. spontan. Johnston (1989)10 găseşte diferenţa principală dintre geografia fizică şi cea umană la nivelul explicării mecanismelor care sînt la originea unui fenomen oarecare. 8 – Revoluţia cantitativă 6. 1995 Etimologia cuvîntului natură cu sensul de « esenţă » vine din verbul latinesc nascor = a naşte. originar) în respectivul lucru. ce uită adesea gradul de antropizare al planetei. proces sau fenomen reprezintă ceea ce este intrinsec (preexistent. 10 11 Citat de Frank Débié. fiecare din cele două separîndu-se la rîndul lor într-o serie întreagă de specializări: geomorfologie.Fig. 42 . proces sau fenomen. şi acela uman care nu ţine suficient seama de medierea spaţiului [fizico-geografic] în organizarea socială a teritoriilor”. (…) Se pare că în prezent se încearcă găsirea unui nivel de echilibru între cele două demersuri clasice: acela fizic. Jacqueline Bonnamour – Le bonheur d’être géographe Geograful şi epistemologul Ron J.

pentru studii sau pentru un loc de muncă). de unde o foarte mare tentaţia pentru acceptarea determinismului filosofic drept tramă teoretică generală. 12 43 . dar care au o dinamică temporală lentă. un masiv forestier poate fi defrişat şi refăcut în cel mult 25 de ani.În geografia fizică. Se poate observa că principiul cauzalităţii ocupă o poziţie principală în cadrul cercetărilor efectuate de geografia fizică. De exemplu circuitul apei în natură este un mecanism a cărui funcţionare nu se schimbă odată cu trecerea timpului. Evoluţia geografiei fizice ca ştiinţă se bazează deci pe identificarea şi explicarea proceselor naturale noi sau necunoscute care intervin în funcţionarea unui mecanism deja cunoscut. etc. se va concentra în primul rînd asupra identificării şi înţelegerii unui număr cît mai mare de mecanisme. Problema care se pune este aceea că fenomenele nu sînt niciodată identice şi nu depind de un anume mecanism ci de o combinaţie de mecanisme multiple. Mai mult. schimbîndu-se foarte puţin odată cu trecerea timpului. În prezent. însă calitatea şi intensitatea relaţiilor stabilite cu aceştia este net inferioară celor stabilite de bunicii noştri cu prietenii lor. În geografia umană. Industria le-a distrus sau le-a transformat în Cu sensul de realitate existentă în afara culturii şi a civilizaţiei. procesele care materializează realităţile studiate de geografia umană sînt evolutive iar evoluţia lor este de multe ori datorată unor cauze exterioare. precum şi asupra combinării acestora. Accelerarea proceselor naturale şi socio-economice indusă de progresul tehnologic este din ce în ce mai rapidă iar durata de viaţă a unui ansamblu de interrelaţii scade pe zi ce trece. Butada compozitorului italian Ruggero Leoncavallo (1857-1919) conform căreia „natura merge pe un drum atît de lung încît pare imobilă“ ilustrează foarte bine această stare de lucruri. dinamica spaţială accentuată a unui individ (deplasări temporare sau definitive la distanţe mari. generaţia bunicilor noştri era mai stabilă din acest punct de vedere: prietenii lor rămîneau aceiaşi pe întreg parcursul vieţii. tranzienţa reflectă instabilitatea din ce în ce mai mare a relaţiilor sociale. 13 În opinia lui Töffler. în care mari volume de apă sînt scoase temporar din circuit. nu toate cunoscute. physicus. fiind stocate în calotele continentale sau oceanice. mecanismele intrinseci care intervin în concretizarea fenomenelor sînt ele însele produsul unei evoluţii istorice rapide şi continue. aceste mecanisme naturale nu îşi mai modifică esenţa ci doar parametrii. un cartier urban poate înflori sau decădea în timpul unei vieţi de om. fenomen numit tranzienţă13 de sociologul american Alvin Töffler. ritmul de transformare a mecanismelor nu rămîne constant. Prin urmare. cu foarte puţine şanse de a fi schimbaţi. geografia fizică. lărgeşte sfera de « prieteni ». Acest concept se regăseşte foarte bine în geografia actuală: o întreprindere se poate localiza sau delocaliza foarte rapid. mecanismele subiacente determină fenomenele. Astfel. phusikos) ale acesteia. aidoma celorlalte ştiinţe ale naturii12. Odată descoperite şi înţelese. Scăderea temperaturii globale conduce la instalarea perioadelor glaciare. cuvîntul natură trimite la physis. precum şi la caracteristicile naturale (lat. respectiv la alcătuirea materială a lumii. gr. Creşterea temperaturii din perioadele interglaciare va reintroduce apa îngheţată în dinamica obişnuită a hidrosferei. ceea ce poate evolua este cantitatea de materie (în acest caz cantitatea de apă în diversele sale forme de agregare) care participă la diferitele faze ale ciclului. Civilizaţiile agricole au avut nevoie de 10 000 de ani pentru a şlefui organizările teritoriale rurale.

axe. În spaţiul belgian. evoluţia şi dispariţia structurilor spaţiale puse în loc. Această stare de lucruri. Valonia va pierde treptat supremaţia. Deoarece sursa bogăţiei şi puterea politică se deplasase în Valonia. se transformă în avantaj odată cu introducerea votului universal. Exemplul dinamicii teritoriale a spaţiului geografic cuprins între frontierele Belgiei actuale (fig. centre industriale). Se observă aşadar faptul că.profunzime în doar 250 de ani (1700-1950). fără înţelegerea dinamicii mecanismelor aflate la lucru. Flandra devine săracă şi se supra-populează. care oferă puterea celor mai mulţi. de organizările teritoriale specifice revoluţiei cibernetice… Problema care se pune nu este deci doar aceea de a identifica mecanismele şi de a le înţelege combinarea. bogată în zăcăminte carbonifere şi beneficiind de aportul de tehnologie adus din Franţa în timpul ocupaţiei napoleoniene. dezvoltarea economică –şi prin urmare centrul puterii politice – a cunoscut o translaţie spaţială multiplă. care vor apare în Valonia. beneficiind de cadrul medieval înfloritor al litoralelor Mării Nordului vor suferi însă rapid din pricina apariţiei germenilor revoluţiei industriale. sau chiar înlocuite în doar cîţiva ani. nu se poate explica apariţia. Organizările industriale (regiuni. dezastruoasă la început. aristocraţia pierzînd puterea în favoarea burghezilor valoni. care caută mînă de lucru ieftină şi ieşiri rapide la ocean. de a demonstra şi de a combina aceste mecanisme. Sfîrşitul evului mediu a găsit Flandra înfloritoare datorită activităţilor comerciale şi meşteşugurilor dezvoltate în oraşele litorale. care păreau veşnice. în timp ce în ştiinţele umane accentul cade asupra înţelegerii transformării istorice a mecanismelor. sînt complet modificate. Pentru ştiinţele naturii prioritatea ar fi aceea de a identifica. Marea diferenţă dintre geografia fizică şi geografia umană ar fi deci aceea mai generală care separă ştiinţele naturale de ştiinţele umane: ştiinţele naturii încearcă să înţeleagă mecanisme relativ stabile. în vreme ce ştiinţele umane lucrează cu mecanisme aflate într-o transformare rapidă şi neîntreruptă. Adeasta este una dintre explicaţiile pentru care determinismul evoluţionist a fost adoptat mai repede de geografia umană decît de geografia fizică. ci şi de a înţelege transformarea acestora. 9) poate ilustreze foarte bine această particularitate a domeniului de cercetare a geografiei umane. în vreme ce Valonia rămăsese o provincie periferică. rămasă mult timp sub stăpînirea determinismului mecanicist cu origini în concepţiile filosofice ale lui Descartes şi ale lui Newton. Pe fondul urmărilor crizei economice din 1930 şi a dinamicilor economice majore ale investiţiilor internaţionale. 44 . deseori puţin vizibile. Scimbîndu-se sursa avuţiei (de la agricultură. Comerţul şi agricultura Flandrei. rurală şi săracă. meşteşuguri şi comerţ la industrie) se schimbă şi sistemul politic.

politică şi tectonică teritorială în Belgia (după Christian Vandermotten) Analiza lui Johnson este doar una printre multe altele care s-au focalizat asupra taxonomiei ştiinţelor geografice.Fig. 85-89). 9 – Economie. p. În cele ce urmează vom încerca să demonstrăm că geografia rămîne o ştiinţă unitară cu drepturi depline în cadrul cunoaşterii umane. într-un peisaj epistemologic înfocat. cadru pentru interminabile dispute ştiinţifice între geografi (v. 45 . 1977. Donisă.

Astfel. În perioada de criză epistemologică a geografiei (1950-1970) aceleaşi comportamente au continuat sciziunea între geografii fizicieni şi geografii umanişti în întregul Occident. enzime). care îmbină ambele direcţii de cercetare ale geografiei. fizică şi umană. studenţi. secţiunile de geografie din academii şi universităţi ori în departamentele ministeriale de profil). care au înţeles faptul că nu conflictele interpersonale. a balanţei puterii în structurile administrative (în instituţiile geografice precum societăţile de geografie. între ritterieni şi adepţii lui Humboldt în Germania. geografia unitară nu ar putea fi descrisă şi definită în mod direct. Această dihotomie este rezultatul aplicării principiului reducţionist14 care în cazul geografiei are o utilitate mai degrabă didactică. În plus. molecule. nu poate fi înţeleasă decît prin studierea fundamentelor sale fizico-chimice (atomi. geografia fizică a fost lent marginalizată iar specialiştii săi fie s-au raliat altor ştiinţe naturale. disputele ridicate de existenţa a două geografii. Este evident prin urmare că divizarea geografiei în fizică şi umană este 14 Reducţionismul este o doctrină filosofică – sau un curent epistemologic – după care realitatea nu poate fi explicată prin ea însăşi ci doar plecînd de la componentele sale primare. inertă din punct de vedere ideologic. ca fenomen biologic. 46 . pot controla mersul disciplinei. Geografie fizică şi geografie umană – o divizare arbitrară şi periculoasă Diferenţierea unei geografii fizice şi a unei geografii umane în interiorul geografiei nu este rezultatul unor deosebiri teoretice fundamentale. Pentru a-i proba existenţa trebuie să fie analizate componentele sale. unde geografia fizică. Deosebirea ramurilor şi subramurilor geografice are drept scop principal crearea de repere epistemologice nu atît pentru specialistul geograf cît pentru auditoriul său (specialiştii celorlalte discipline. În cadrul geografiei. cel mezospaţial. În cazul nostru.). a fost lăsată să evolueze liber între 1950-1990. fie ele şi ştiinţifice. Trecerea balanţei puterii dinspre geografia fizică spre cea umană în Europa Central-estică nu este (şi nu va fi) atît de dramatică precum în Occidentul anilor ’60 deoarece problemele globale ale omenirii impun o echilibrare (o recentrare) a interesului geografic către nivelul tradiţional de cercetare. etc. fie şi-au « umanizat » discursul şi metoda. au fost întotdeauna legate nu atît de dinamica internă a ştiinţei în sine ci de modificarea. singura aptă să valideze direcţiile de evoluţie ale ştiinţelor geografice. viaţa. Acest fenomen poate fi urmărit încă de la constituirea geografiei moderne: conflictele între vidalieni şi anti-vidalieni în Franţa. respectiv disciplinele şi subdisciplinele sale. Deoarece « comanda socială » a avantajat în acea perioadă geografia umană. analiza istorică a acestor confruntări au adus o oarecare înţelepciune în rîndul geografilor.6. în perioadele de criză. instanţele administrative.1. Acelaşi lucru se întîmplă în prezent în Rusia şi în fostele ţări comuniste din Europa Central-estică. ci dinamica generală a societăţii. elevi. pe cînd geografia umană a fost constrînsă să rămînă la nivelul idiografic de la începutul secolului al XX-lea.

Dificultatea circumscrierii unui obiect propriu de cercetare nu rămîne prin urmare doar la nivelul acestei artificiale separări a geografiei în fizică şi umană. Pedogeografia este în esenţă o sumă de informaţii sintetizate din geologie.artificială şi exterioară dinamicii interne a disciplinei. dacă acesta se limitează la a descoperi şi explica mecanismele naturale implicate. a compoziţiei fizice şi chimice a aerului. a cuverturii vegetale. oricare ar fi obiectul asupra căruia s-ar focaliza. puţine mai sînt astăzi mediile care să se mai poată numi medii naturale. agronomie. intensitatea unei civilizaţii agrare depinde şi de calitatea solurilor pe care s-a dezvoltat. geomorfologia nu poate defel să îşi structureze teoriile fără recursul la informaţiile furnizate de geologie. geofizică. la orice scară ar fi el realizat. Este foarte greu să fie acceptat drept corect din punct de vedere ştiinţific un studiu de climatologie. climatologie. etc. biologie sau din ştiinţele sociale. meteorologie. biochimie. Acelaşi lucru este valabil şi în cazul geografiei umane: reţeaua mondială de telecomunicaţii depinde de ionosferă şi de capriciile activităţii solare. 2000). topografie.). etc. Teoria ecologică a demonstrat faptul că un mediu încetează să mai fie un mediu natural dacă acţiunea omului în cadrul său însumează o energie care depăşeşte valoarea medie individuală zilnică de 20 de termii (1 termie=1 000 000 calorii). Prin natura lor. reputată ca fiind mai clară din punct de vedere teoretic şi metodologic. Démonque şi alţii. revoluţia 15 Holismul epistemologic (de la gr. este imposibil să se delimiteze cu claritate un obiect de studiu propriu fiecărei subdiscipline. Holismul epistemologic15 postulează ideea că o cercetare nu se bazează niciodată pe o singură ipoteză ci « angajează ansamblul cunoaşterii teoretice a unui domeniu ştiinţific la un moment dat al istoriei ştiinţelor » (Clément. geomorfologie. fără a ţine seama de mecanismele antropice care pot interveni (modificarea albedoului. În plus. cercetarea geografică. Dacă pînă la revoluţia agricolă din neolitic această valoare oscila între 5 şi 12 termii iar în perioada sedentarizării populaţiilor şi a apariţiei civilizaţiilor rurale ea varia între 12 şi 25 termii. În chiar interiorul geografiei fizice. a coeficientului de rugozitate spaţială. accesibilitatea oraşelor în cadrul unui sistem urban depinde de geomorfologia şi de hidrografia teritoriului analizat. care a rămas unitară dincolo de diversele dispute teoretice. holos=întreg) a fost dezvoltat de fizicianul Pierre Duhem (1861-1916). biofizică. Analiza comportamentului cercetătorului geograf precum şi studiile epistemologice asupra geografiei tind să demonstreze faptul că geografia este ancorată mai degrabă într-o concepţie holistă asupra domeniului şi metodelor sale de studiu. La fel. este nevoită să facă apel la întreaga cunoaştere de specialitate disponibilă la un moment dat. astronomie. cercetările geografice nu pot aparţine în exclusivitate unei singure subdiscipline geografice. hidrologie. Pentru a-şi finaliza eforturile. 47 .

stat). cercetarea fundamentală este dinamică şi distrugătoare a paradigmei deja acceptate (pentru aprofundare. toate vor fi întotdeauna mult înaintea ştiinţelor geografice. climat. neavînd un obiect propriu de studiu. relief. v. sub pretextul că analizează raporturile dintre mediul fizic şi om. vegetaţie. astrofizica. care. 16 17 CD-ROM Encyclopædia Universalis. Spre deosebire de cercetarea normală (respectiv cercetarea care aprofundează cunoaşterea realităţii prin intermediul teoriilor. consistă în enumerarea unor informaţii într-o ordine stereotipică şi de neclintit: structură geologică. cel puţin de geografie regională. O scurtă analiză a metodologiei lor reflectă foarte clar că disciplinele geografice. Thomas Kuhn. nu pot să conducă cercetări de sine stătătoare către nivelele micro şi macroscopice ale naturii. cercetarea fundamentală este cercetarea care explorează noi universuri şi noi limite în scopuri declarat non aplicative. dacă ar încerca să le încalce domeniul de cercetare. demografia. Spre deosebire de cercetarea normală. articolul « Milieu naturel ». geofizica. ele sînt lipsite de atributele esenţiale care ar putea să le acorde statutul mult dorit de ştiinţă. 48 . Dacă acceptăm aceste consideraţii atunci trebuie să acceptăm şi faptul că. ştiinţele politice şi-au dezvoltat teorii solide de studiere a mecanismelor puterii. politica relaţiilor internaţionale. care este statică. La nivel microscopic geografia fizică este incapabilă să se desfăşoare deoarece acest nivel este acoperit în întregime de microbiologie. ştiinţele economice şi-au construit eşafodaje teoretice extrem de soficticate pentru a putea diseca în amănunţime funcţionarea individului economic (familie. Cu alte cuvinte. întreprindere. psihosociologia mulţimilor. metodelor şi mijloacelor deja cunoscute şi acceptate). Situaţia actuală a Terrei. ceea ce conduce la construirea de noi teorii şi de noi metode).industrială (70-200 de termii) şi apoi revoluţia microelectronică (peste 220 de termii)16 au condus în mod clar la ruperea echilibrelor naturale şi la antropizarea avansată a mediului înconjurător. 1983). La nivelul microscopic al ştiinţelor sociale (adică la scara individului) geografia umană este la fel de neajutorată: sociologia sau etnologia se ocupă îndeaproape de comportamentele individuale. Acelaşi lucru este valabil şi la nivel macroscopic: astronomia. de chimia moleculară ori de fizica (sub)cuantică. meteorologia. hidrologie. disciplinele geografice nu pot avea teorii şi metode proprii şi prin urmare nu pot efectua cercetări fundamentale 17. macroeconomia. firmă. scopul său este acela de descoperire a adevărurilor ştiinţifice fundamentale. etc. (socio)psihologia are mijloacele necesare pentru sondarea subconştientului sau personalităţii individuale ori colective. geologia. ar face-o cu inconştienţa neofitului şi cu rezultate pe măsură… « Există părerea că un studiu geografic. în care fenomenul încălzirii globale a atmosferei din cauza activităţilor umane poate să schimbe echilibrul geologic planetar în doar cîteva decenii (prin topirea calotelor glaciare şi ridicarea nivelului Oceanului Planetar) este un exemplu relevant al imposibilităţii cristalizării unui obiect de cercetare propriu unei anumite subdiscipline geografice fizice sau umane. fizice sau umane.

fie acestea teoretice. în majoritatea scrierilor geografice. tolerată. etnosociologie. În schimb. 49 . iar lucrurile nu se opresc aici. geografia este absentă. cu caracter enciclopedic. ca un parazit. cu excepţia clasicilor (von Humboldt. cuprinzînd simultan toate obiectele. cel superior fiind arondat ştiinţelor sociale (economia) sau naturale (biologia sau pedologia): Italia. Michel Foucault. precum laografia din Grecia (din gr. Pe lîngă confruntările artificiale dintre geografii fizicieni şi cei umanişti. Această reţetă poate să prezinte uneori variante însă asta nu o va împiedica să rămînă doar o caricatură. hidrologie. În altele se păstrează doar un învăţămînt geografic preuniversitar. Davis). Geograful apare astfel ca un tîlhar. Analiza celor mai multe studii geografice demonstrează însă faptul că pentru majoritatea geografilor « spaţiul geografic » se reduce la un banal cadru spaţial în care sînt localizate realităţile analizate (mai bine spus descrise) conform reţetei prezentate în citatul anterior. Karl Popper. iar aportul său ştiinţific rămîne de nesesizat. Extrem de puţini geografi sînt citaţi în lucrările ştiinţifice din ştiinţele naturale sau din ştiinţele sociale. metodologice sau aplicative apar frecvent citaţi specialişti din celelelalte domenii ale cunoaşterii ştiinţifice. nu a marcat profund cunoaşterea umană. constituie obiecte de cercetare specifice altor discipline naturale sau sociale.populaţie şi aşezări. bună cel mult să contribuie la dezvoltarea cunoştinţelor de cultură generală ale cetăţenilor statelor care bunăvoiesc să finanţeze învăţămîntul geografic19. Această stare de fapte este îngrijorătoare. biologie şi pedologie. fiecare în parte. de la Blache. În cele mai cunoscute clasificări ale ştiinţelor şi în cele mai cunoscute lucrări de epistemologie şi de filosofie a ştiinţei (Jean Piaget. privit ca o organizare complexă şi sintetică a realităţii. respectiv originii sale duale: mai apropiată de ştiinţele naturale în Germania şi mai apropiată de ştiinţele sociale în Franţa. Geografia apare astfel ca o disciplină secundară. frecvenţa citărilor este atît de mare încît la o privire superficială respectivii autori pot foarte bine trece drept geografi. prezentate anterior. articolul “Géographie” Există state unde învăţămîntul geografic este absent. epistemologice. Pentru a se apăra. totul însoţit sau precizat de nenumărate date statistice. economie şi tehnici diverse). demografie şi istorie. procesele şi fenomenele care. De ce ar fi luat el în serios în afara sălilor de clasă sau al universităţilor ?»18. etc. meteorologie. Thomas Kuhn). Ratzel. deoarece diferitele informaţii sînt împrumutate din alte discipline (geologie. O analiză mai atentă proiectează însă rădăcinile acestei crize de identitate a geografiei în prioada 18 19 CD-ROM Encyclopædia Universalis. schimburi comerciale. geografii invocă faptul că obiectul lor de studiu reprezintă nu aceste segmente de cîmpuri de cercetare proprii altor ştiinţe ci spaţiul geografic. Japonia. activităţi şi producţii. locul său fiind luat de discipline cu caracter etnografic. O privire rapidă în istoria ştiinţelor demonstrează foarte repede că nici un geograf modern. această situaţie este datorată şi genezei geografiei moderne. laos=popor).

geometria. În aceste două secole nu se întîmplă nimic cu adevărat remarcabil în domeniul geografiei. Interesul savanţilor – şi implicit al structurilor de putere ale epocii – se deplasează către domenii precise. geografia a fost eclipsată în cadrul acestui peisaj epistemologic foarte dinamic. empirismului şi sensualismului20. 21 Etnologia şi antropologia sînt termeni sinonimi. 1650) a rămas fără urmări importante. aceste ştiinţe produceau în serie clasificări din ce în ce mai detaliate şi mai aprofundate. precum geografia. militarilor şi marinarilor. hidrologia. Urmărind aceleaşi principii de clasificare şi de descoperire a mecanismelor fundamentale se dezvoltă între secolele al XVIII-lea şi al XIX-lea sociologia (denumită iniţial « fizică socială »). şi în care a continuat să evolueze pe parcursul celor două secole enunţate. geologia) sau tehnice (mecanica. topografia şi cartografia. deşi schematic (observaţia şi descrierea). Efervescenţa renascentistă condusese geografia către schiţarea a trei niveluri spaţiale de analiză a realităţii vizibile: cel local. mai exact în secolele postrenascentiste (XVII-XVIII). axată pe revalorizarea şi corectarea operelor antice prin intermediul informaţiilor noi furnizate de călătoriile negustorilor. Nivelul mezospaţial a permis dintotdeauna geografiei să îşi desfăşoare arsenalul metodologic care. lasă locul ştiinţelor specializate: meteorologia. economia. geologia. în care geografia evoluase încă din antichitate. astronomia) şi a celor naturale (chimia. economia. ajunge la un nivel imposibil de depăşit. 50 . fizica. Încercarea singulară a geografului olandez Bernhardus Varenius (1622-1650) de a construi o teorie a geografiei fizice (Geographia generalis. etnografia21. făcea posibilă încadrarea realului vizibil într-o structură cît de cît ordonată şi deci accesibilă nespecialiştilor. ştiinţele politice. Filosofia naturalistă face locul raţionalismului. istoria. biologia. Rămasă descoperită din punct de vedere metodologic (neavînd mijloacele şi metodele proprii de studiere a micro şi macrocosmosului). impulsionate de invenţiile legate de instrumentarul ştiinţific. hidrologia. Astfel se explică succesul ştiinţelor fundamentale (matematica. culminînd cu monumentala lucrare Geographia universalis publicată în opt volume între 1810 şi 1829 a geografului francez de origine daneză Conrad Malte-Brun (1775-1826). Geografia Renaşterii. Singura « nişă ecologică» rămasă încă neocupată era nivelul mezocosmic (mezospaţial). bazate pe ideea determinării fenomenelor de cauze naturale profunde şi unice. meteorologia). Orientate către micro sau către macrocosmos. şcoala anglo-saxonă utilizează termenul de etnologie iar cea francofonă pe cel de antropologie. Nu puteau fi ştiinţe decît acele discipline care îşi inventau metode şi mijloace de descoperire a acestor cauze (legi) universale. Ştiintele de sinteză. Speculaţiile (meta)filosofice nu îşi mai găsesc locul iar cantitatea imensă de informaţii devine imposibil de stăpînit. optica. biologia. descoperind noi şi noi mecanisme naturale fundamentale.premergătoare apariţiei geografiei moderne. « Taxonomia Geografiei umane ». ştiinţele politice. 20 Curentele filosofice care au influenţat în mod direct devenirea geografiei ca ştiinţă vor fi prezentate în a doua parte a cursului.

a climatelor. de Cosmografie. aflat din 1758 la conducerea secţiunii de geografiei a Academiei de Ştiinţe din Sankt Petersburg tinde să pună bazele unei geografii economice şi a unei geografii sociale printr-o vastă anchetă topografică. şi teologia revelată iniţiaţilor direct de către divinitate). respectiv interpretarea cuvîntului divin. Denumirea vine de la tranşarea raţionalistă a conflictului scolastic dintre « lumina naturală » şi « lumina supranaturală » (mai exact dintre teologia naturală. biologie .fitogeografie şi zoogeografie.pedogeografie. regiunilor şi planetei. cum am arătat. Identic au reacţionat cele ce mai tîrziu aveau să se numească ramuri ale geografiei umane. meteorologie (climatologie) . abatele Pierre Davity scria: « Descrierea Pămîntului este numită Geografie şi este diferită. n. Axate pe descoperirile fundamentale din ştiinţele naturale.hidrografie. care este descrierea Lumii [Universului. geografia a fost surprinsă. hidrologie . declanşată după Renaştere şi ajunsă la apogeu în secolul Luminilor22.n. în vederea realizarea unor clasificări pertinente a realităţilor studiate şi a găsirii unor legi care să explice aceste realităţi. a celor rurale. ceea ce a avut două consecinţe principale. ca parte a întregului.geografia climatică. Dezorientaţi. geografii au încercat să urmărească noile linii de forţă ale paradigmei în curs. 1986). Chorografia este descrierea specifică a unei provincii iar Topografia. unele subdiscipline s-au predat necondiţionat acestora. În Les états et les empires du monde (11 ediţii între 1614 şi 1635). Această imitare nu a fost decît superficială deoarece mijloacele şi metodele de cercetare proprii nu au apărut. 51 . respectiv descrierea unui loc. nu este altceva decît reprezentarea specifică a unui oraş. Sub impulsul economiei clasice britanice. Aufklärung). în strînsă legătură – chiar dacă în esenţă conflictuală – cu istoria şi sociologia. Clasificarea formelor de relief. fără intermediere divină. geografii reveneau degrabă în domeniul vizibilului specific realităţii mezocosmice: 22 Secolul al XVIII-lea este cunoscut şi sub numele de « secolul Luminilor » (fr.]. a omului). A doua consecinţă a fost imitarea ştiinţelor naturale şi sociale cu succes incontestabil. pedologie . În Occident. ale cărei rezultate vor sosi mult după moartea sa şi vor curma astfel evoluţia acestor discipline. alcătuind tandemuri inseparabile: geologie . cu sau fără teritoriul său ». Lumières şi germ. prin intermediul raţiunii (deci a luminii naturale. Prima a fost cea a cristalizării unor subdiscipline capabile să părăsească trunchiul stufos şi ineficient al geografiei-mamă. de specializarea accentuată a disciplinelor ştiinţifice.geomorfologie. a localităţilor urbane. Prin urmare « secolul Luminilor » este perioada în care savanţii şi filosofii au început să afirme că lumea poate fi cunoscută direct. înnăscute. geografii încep să schiţeze geografia urbană şi geografia rurală. Rămasă la nivelul descrierilor generale a locurilor. savantul rus Mihail Vasilievici Lomonosov (1711-1765).cel regional şi cel planetar (Broc. economică şi etnologică asupra teritoriului rusesc. Chiar dacă cerinţele lucrului ştiinţific impuneau incursiuni către « invizibilul » micro sau macrocosmic. a peisajelor agricole sînt doar cîteva dintre direcţiile urmate în această perioadă. a organizărilor hidrografice. cele utilizate aparţinînd celorlalte ştiinţe consacrate.

subansamblurile teritoriale. aceasta face imposibilă comparaţia şi prin urmare clasificarea. 1967). geografia se distinge prin predilecţia pentru formele de organizare spaţială. ştiinţele nomotetice sînt ştiinţele care au un corpus teoretic bine constituit. specific. Regiunea. precum şi pe cele ale unităţii sale fundamentale. idiografic25. cu tot efortul său teoretic şi metodologic. la nivelul unor naţiuni sau a unor spaţii mai vaste. refutare=a respinge. incomensurabile (de necomparat) cu trăsăturile altor obiecte. Spre deosebire de alte ştiinţe care abordează dimensiunea spaţială a societăţii. bazat pe axiome. Din această cauză. procese şi fenomene singulare. 2001. Descriptio Moldaviae a lui Cantemir). Cu toată vechimea geografiei regionale al cărui obiect de studiu este identificarea spaţiilor caracterizate printr-o anumită omogenitate naturală şi antropică. într-o manieră sistemică. individuale. realitate este extrem de complexă atît în ceea ce priveşte forma cît şi în ceea ce priveşte conţinutul. Faptul este extrem de evident în geografie: nu există două locuri identice. ingineri şi tehnicieni de formaţie variată se concentrează asupra acestor nivele. idios=propriu. ancheta trebuie să fie adîncită către fenomenele chimice sau biologice fără de care lumea nu poate fi înţeleasă. are o istorie îndelungată. nomos=lege. Pentru geograf. cu trăsături specifice.« În toate aceste domenii. 23 24 52 . două fenomene identice. Geografia regională – expresie a unităţii geografiei ? Această aparentă slăbiciune a geografiei ascunde de fapt argumentele puternice ale specificităţii sale ca ştiinţă. al XVIII-lea se generalizase prezentarea descriptivă a unor arii geografice. teoreme sau legi irefutabile (din lat. 25 De la gr. procesele şi fenomenele invizibile ale micro şi macrocosmosului (particole şi forţe subatomice. două procese identice. condamnată să practice un demers descriptiv. structurile sau subdiviziunile regionale. demersurile idiografice nu sînt acceptate ca ştiinţifice deoarece ele descriu obiecte. Specificul geografiei este acela al indivizibilităţii obiectului său de cercetare. pornind de la premiza unicităţii lor (de ex. incursiunile către faptele microcosmosului rămîn limitate căci ele nu au altă motivaţie în afara aceleia de a lumina ceea ce este vizibil »23. sursă a gravei crize epistemologice de imediat de după cel de-al doilea război mondial.. Încă din sec. p. […] Cercetători. 1998): Geografia este singura disciplină pentru care regiunea este o noţiune centrală (Etienne Juillard. geografia a rămas la periferia ansamblului de ştiinţe moderne nomotetice24. de unde derivă imposibilitatea stabilirii unor legi generale. 46 De la gr. specificul relaţiilor dintre om şi mediu. La acest nivel reducţionismul ştiinţific trebuie să funcţioneze la capacitate maximă pentru ca realităţile să poată fi înghesuite în clasificări şi taxonomii cît de cît utile. magnetismul terestru). Tot de atunci se dezvoltă două concepte paralele care vor face carieră geografică : bazinul fluvial şi P. 6. regulă. unde se combină în forme vizibile obiectele. subzistă încă o serie de ambiguităţi în jurul conceptului de regiune care spre deosebire de cel de naţiune are structuri şi finalităţi mai puţin afirmate.2. reacţii biochimice. Regiunea geografică (după A. Bailly. comportamente individuale. La nivelul mezospaţial. procese sau fenomene. Scara regională este specifică geografiei şi pentru că la acest nivel este posibil de abordat. în calitate de concept ştiinţific. Claval. refutatio=argumentare de respingere a unei idei). gravitaţia.

53 .Ancel în studiul frontierelor). Toate ştiinţele de frontieră se află mereu « între »: între om ca individualitate şi societatea din care face parte. poli. identităţi culturale) se alătură interesului pentru sociologia organizaţiilor.Siegfried în analiza diviziunilor politice sau J. geografia nu aparţine în totalitate nici unuia dintre cele două domenii ale cunoaşterii umane. Constantele regionale nu sunt totuşi rigide dispunând în general de flexibilitate. tehnologii. legat de evoluţia metodelor şi mijloacelor ştiinţifice. După 1950. între mineral şi biotic. etc. ingineria genetică.regiunea naturală. organizator al structurilor spaţiale). rareori fiind abordate spaţii mai vaste (A. fără centralitate şi discontinue. Această capacitate de adaptare presupune transformări (i)reversibile. Regiunea geografică devine astfel o „arie de polarizare structurată spaţial de influenţa unei metropole regionale” (P. informaţii. etc. sisteme industriale (districte. creând un mediu geografic specific.Christaller). ecologia şi mezologia (mesologia) sînt departe de a avea de a face cu complexitatea problematicii geografiei. zone. George. va conduce mai târziu la conceptul de peisaj. punct central atractiv. Concepte precum. memorie istorică (peisaje. Deoarece în ştiinţa modernă trebuia să îşi găsească un loc propriu. de structurile sau câmpurile de forţe care intervin sau de procesele de transformare în curs care presupun. regional sau local). care combină elemente specifice regiunilor naturale. istorice. medii inovatoare). permanenţe. reţele. În perioada interbelică. acela de ştiinţă a naturii şi a societăţii. conceptul de centralitate câştigă teren în analiza regională (W. specifice memoriei spaţiale sau (dis)continue sub impulsul unor tensiuni sau rupturi. dominant altădată a fost treptat înlocuit cu interesul analitic şi sintetic.în care 26 De la gr. al XIX-lea. În acest fel se ajunge la definirea genului de viaţă sau mod de trai (Paul Vidal de la Blache). ierarhie. indiferent de nivelul de abordare (global. conducând la dezvoltarea concepţiei sistemice. în contextul apariţiei ecologiei). Regiunea este astfel concepută ca un sistem spaţial deschis ale cărui structuri reflectă interacţiunea unor energii endogene şi exogene : oameni. regiunea naturală este înlocuită tot mai mult cu regiunea istorică (spaţiu eterogen modelat de voinţa politică) şi de regiunea economică (spaţiu organizat de relaţiile productive şi de schimb). biofizica.). Ecologia26. capitaluri. alături de un întreg cortegiu de alte discipline nomade (ecologia urbană. geografia a început să se definească drept o ştiinţă de frontieră. strategii etc. ritmuri. regiunea de amenajare (de dezvoltare). La sfârşitul sec. văzut ca un ansamblu de modalităţi materiale şi sociale pe care un grup uman le pune în aplicare. tramă industrială. respectiv pol. funcţionale sau economice. revelatoare ale structurilor şi modurilor de funcţionare a societăţilor umane. între natură şi tehnică. Dezbaterile asupra regiunii rămân deschise. reţele de transport. Necesităţile moderne ale planificării economice impun în plan practic. specificităţi. ştiinţă definită în 1866 de zoologul german Ernst Heinrich Haeckel (18341919) studiază relaţiile stabilite între organismele vii şi mediile –naturale sau antropice . mediu de viaţă şi logos=cunoaştere. analiza difuziunii spaţiale. spaţiu definit de interacţiunile spaţiale ale fluxurilor de diverse origini. principalele sale rivale. studiu. Astfel regiunile pot deveni izotropice. oykos=locuinţă. în funcţie de un pol sau de un centru dinamic. Prin excelenţă ştiinţă sintetică şi existentă în calitate de corp de cunoştinţe specifice cu mult înainte de manifestarea schismei care a separat ştiinţele naturale de cele sociale. În ciuda asemănării obiectului de studiu. Geografia nu a depăşit însă în tot acest timp orizontul local de analiză (regiunile de mici dimensiuni). între mediul natural şi mediul antropic. se manifestă noi orientări legate de apariţia unor noi concepte : spaţiu polarizat (spaţiu construit de un câmp de forţe. bazat pe tehnicile matematico-statistice şi informatice şi pe deschiderea interdisciplinară. punct de convergenţă şi organism (preluat din fiziologie. omogene şi polarizate sau anizotropice. Regiunea este după cum se observă un concept dinamic. Tot acum. actori. punându-se astfel bazele unei abordări naturaliste a problematicii regionale. mijloace. Nici o ştiinţă nu poate revendica însă locul geografiei. între teorie şi praxis (aplicaţiile practice). resurse. Interesul comparativ. intensităţi etc. 1959). Genul de viaţă. Fiecare regiune este în acest sens dotată cu o serie de elemente invariante (majoritatea fizice dar şi antropice) peste care se suprapun elementele dinamice. Se dezvoltă astfel conceptul de regiune funcţională. apar alte două concepte esenţiale pentru dezvoltarea curentului regional în geografie.

29 De la gr. diferenţiat. teoria sa ar fi distrusă. nu numai dinspre natură către societate).acestea trăiesc. a genera. relaţiile asupra cărora se focalizează putînd fi studiate bidirecţional (şi dinspre societate către natură. Pentru geografie. aceleaşi trăsături. relaţiile stabilite între componentele naturale şi cele antropice nu sînt semnificative decît din momentul în care acestea încep să prezinte un aspect omogen29 pe o suprafaţă mai mult sau mai puţin întinsă. care are drept sferă de interes evoluţia relaţiilor dintre organismele vii şi factorii lor naturali de mediu. Studierea relaţiilor verticale dintre elementele fizico-geografice. conform teoriilor ecomezologice societatea nu este altceva decît un produs natural al evoluţiei terestre. asemănător. a produce. spre deosebire de cea ecologică sau mezologică nu urmăreşte doar identificarea mecanismelor care produc în plan vertical (relaţiile mediu-organism) caracterele omogene ale unui spaţiu oarecare. furnici) în care indivizii manifestă comportamente altruiste. acelaşi (opus lui heteros=altul. Alături de afinarea teoriei evoluţioniste prin studiul societăţilor animale (albine. gennan (lat. geografia are posibilitatea să studieze fiecare dintre componentele celor două medii. Apogeul acestor concepţii a fost atins în cadrul ipotezei Gaia (Lovelock şi Margulis. genere) = a naşte. geno. a crea. Ajungem astfel la sfera principală de interes a geografiei: regionarea. parametrul care acţionează cel mai puternic este distanţa. Distanţa este parametrul care temporizează acţiunea gravitaţiei asupra proceselor fizice sau fizicochimice. în plan orizontal. în care primează egoismul şi legea celui mai puternic. Distanţa este răspunzătoare de sortarea sedimentelor în funcţie de greutatea lor: un rîu va depune bolovanii şi pietrişurile la cea mai apropiată ruptură de pantă şi va transporta De la gr. median şi logos Evoluţionismul este o teorie a concurenţei între indivizi şi specii. 27 28 54 . diferit ) şi gr. antropice sau complexe). Ori. eterogen=care are geneză diferită. homos=egal. Gîndită ca o reacţie (sau mai degrabă ca o alternativă) pentru teoriile evoluţioniste. mesos=de mijloc. Regionarea nu trebuie înţeleasă ca un efort steril de delimitare a unor suprafeţe care prezintă trăsături cît mai omogene. conform căreia Terra este un organism viu. spre deosebire de celelalte două ştiinţe. Geografia este singura ştiinţă care ia în calcul distanţa (fizică ori metafizică) în apariţia şi evoluţia spaţiilor omogene. Regionarea geografică. nediferenţiat. ipoteza Gaia se află încă în sfera de interes a ştiinţelor pămîntului. omogen=care are aceeaşi geneză. oarecum subordonată ecologiei. Mes(z)ologia27 este o ştiinţă biologică de frontieră. Ambele discipline nu consideră în mod separat natura şi societatea. 1974). ipoteza Gaia deschide alte căi în abordarea planetei ca întreg. Darwin spunea că dacă ar fi descoperită o fiinţă care să acţioneze instinctiv pentru binele altor fiinţe. intermediar. În plus. Acest parametru este răspunzător de uscarea treptată a maselor de aer maritim care invadează uscatul. socio-geografice sau fizico-socio-geografice este completată de studierea relaţiilor în plan orizontal. fiind perfect posibil să fie analizată cu ajutorul metodelor şi teoriilor naturaliste. respectiv cele realizate între diferite medii (naturale. diferitele sale componente acţionînd nu numai în sensul adaptării la mediu ci şi al transformării acestuia în scopul îmbunătăţirii parametrilor întregului sistem28.

Partea a doua. Distanţa este cea care. ca şi despre problematica scărilor spaţiale în geografie vom vorbi în capitolele următoare. civilizaţia şi cultura diferitelor popoare nu erau condiţionate (determinate) de condiţiile naturale. Filosof al istoriei. vor crea cîmpiile aluviale. Rămîne însă de demonstrat dacă regiunea şi procesul de regionalizare constituie într-adevăr o probă irefutabilă a caracterului de ştiinţă al geografiei. aflat sub influenţa lui Immanuel Kant şi prin urmare dominat de diferenţierea netă între natură şi cultură. de avansarea şi de intensitatea avansării fronturilor pioniere. Apariţia geografiei umane ca ştiinţă geografică va fi prezentată în capitolul « Geografia modernă» într-o ediţie ulterioară a acestui curs. guvernată autoritar de profesorul Karl Ritter. Sub influenţa lui Ritter. continente). istoria şi nu natura era cea care avea ponderea covîrşitoare în evoluţia popoarelor către ţelul lor final. care erau văzute ca nişte organisme vii ce se dezvoltau sau decădeau în funcţie de vitalitatea cu care se integrau în ciclurile naturale. în cele din urmă. prin prisma relaţiilor pe care aceştia le stabilesc cu diversele medii în care evoluează. munţi. depunîndu-se. fie naturale (văi. Deoarece în limba germană lanschaft nu are doar sensul pictural al cuvîntului ci şi pe cel de ţinut sau de ţară (precum Ţara Oaşului). se cuvine să precizăm că pentru Ratzel 30 31 Despre transscalarităţii v. ci de forţele pe care le dobîndea comunitatea în procesul devenirii sale ca grup social organizat. şi anume că geografia a rămas o ştiinţă unitară. Cu toate acestea. Ratzel era produsul tipic al mediului ştiinţific german. este suficient deocamdată să spunem că încercările de identificare a regiunilor geografice au constituit de-a lungul timpului singura probă indirectă a caracterului ştiinţific şi unitar al geografiei. de către zoologul german Friedrich Ratzel31. adept convins al concepţiilor lui Herder. 55 . Distanţa este răspunzătoare de calibrarea fluxurilor. Ratzel a conceput geografia umană ca o ştiinţă care studiază repartiţia oamenilor pe suprafaţa pămîntului. Chorografiile antice şi medievale analizau şi descriau « regiunile » studiate ca pe nişte diviziuni date a priori. deşerturi. Herder acorda naturii partea sa în procesul devenirii popoarelor. Rezultatul vizibil şi clasificabil al acestor relaţii era peisajul (lanschaft-ul). Caracterul descriptiv al realităţilor revelate sensibilităţii umane a continuat pînă la definirea geografiei umane (a antropogeografiei). Ratzel a trebuit să facă o serie de concesii acestei ştiinţe. Altfel spus. ducat. Distanţa este răspunzătoarea de crearea teritoriilor cotidiene ale indivizilor şi comunitătilor locale. Venind dinspre ştiinţele naturii. caracterizează în esenţă spaţiul geografic. între 1882 şi 1891. Intrînd pe tărîmul geografiei. Acest parametru induce în geografie principiul transscalarităţii30 realităţilor geografice. regat. imperiu). Despre regiune şi regionare. Distanţa este aceea care controlează extensia ariei de influenţă a unui oraş sau intensitatea difuziei unei inovaţii în jurul centrului inovator. stat. impregnat de filosofia herderiană. Pentru ceea ce dorim să demonstrăm. „Taxonomia Geografiei umane”.mai departe mîlurile care. fie antropice (oraş. diferenţiindu-l ca obiect de cercetare propriu geografiei.

ştiinţe politice şi economice). Un caz aparte îl reprezintă şcoala americană care. Ideile lui Friedrich Ratzel au găsit ecou atît în Germania (Alfred Hettner). idee care a făcut carieră atît în spaţiul nord-american cît şi in cel european. românească – prin Vintilă Mihăilescu) şi a dezvoltat o geografie care. aflat mai degrabă sub guvernarea ştiinţelor sociale (istorie. de ţară. acela de pays32. 56 . Coroborată cu cercetările efectuate de geografii britanici asupra formelor spaţiale generate de industrie (doar Marea Britanie se afla în plină revoluţie îndustrială !…). adică exact kulturlanschaft-ul ratzelian. Şcoala franceză de geografie regională. acoperea realitatea creată de interrelaţiile om-natură. unde în învăţămîntul superior geografia funcţiona numai în tandem cu istoria (Berdoulay. iar pe de altă parte să încerce descifrarea noilor peisaje pe cale să apară în cadrul evoluţiei rapide a federaţiei americane. geograful francez Elisée Reclus. Apropiat de etnologie. descrisese un tip de regiune organizată (polarizată) de un mare oraş. căi ferate) a creat o geografie care avea să devină foarte repede o disciplină activă. Nuanţa herderiană a determinării istorice a interacţiunilor dintre om şi natură a fost exacerbată în spaţiul academic francez. puţin populat şi cu organizări spaţiale incipiente (oraşe. ferme. axată prin urmare pe ideea de regiune geografică complexă ca rezultat al adaptării active a grupurilor sociale la mediile naturale în care trăiau a influenţat puternic o serie de şcoli naţionale (olandeză. 1981). acest curent de geografie regională îşi propunea să studieze pe de o parte « paleopeisajele » create în urma determinărilor naturale exercitate asupra autohtonilor precolumbieni. Haţegului. Pentru a deosebi landschaft-ul conceptualizat de Ratzel de acela natural datorat geografului Alexander von Humboldt. spaniolă. elveţiană. portugheză. el însuşi puternic tributar lui Otto Schluter) se dezvoltă environnmentalismul determinist. care are drept obiect principal de studiu the cultural landscape. antropizat). ideea de regiune polarizată. Tot în Statele Unite. discipolii lui de la Blache dezvoltînd rapid conceptul de regiune ca diviziune a spaţiului geografic ce reflectă în mod direct interrelaţiile dintre societate şi mediu său natural. Deoarece termenul de lanschaft avea un corespondent direct în franceză. însă de această dată sub directa influenţă a ideilor lui Ratzel (Ellen Churchille Semple la Chicago) sau a elevilor săi germani emigraţi (Carl Ortwin Sauer. etc.această ultimă accepţiune. Maramureşului. Germaniei şi Marii Britanii şi evoluînd într-un teritoriu recent europenizat. Otto Schluter l-a denumit kulturlanschaft (peisaj culturalizat. belgiană. stabilit la Berkeley. în care popularea evoluase abia către nişte insule urbane înconjurate de nesfîrşite spaţii rurare sau încă ignorate de economia modernă. cît mai ales în Franţa (Paul Vidal de la Blache). urban-industrială s-a dovedit pe deplin satisfăcătoare în cadrul teritoriului american. sociologie. după 1960-1970 va deveni în cea mai mare parte o ştiinţă socială. italiană. Ecologia 32 Tot în sensul de « Ţară » a Oaşului. în California. elev al lui Karl Ritter şi discipol al lui Vidal de la Blache. cu puternice valenţe aplicative. trasferul conceptual a fost foarte rapid. inspirîndu-se selectiv din geografia Franţei. În vasta sa Géographie Universelle.

realizat de către E. Fig. Semple şi de elevii săi (Şcoala din Chicago) va include în sfera atenţiei 57 . 10 – Geografie regională sau geografii regionale? Transferul etologiei (ştiinţa comportamentului animal) în studiul « peisajelor culturale ».lui Haeckel şi apoi evoluţionismul lui Darwin au marcat o vreme această abordare naturalistă a regiunilor geografice.

La prima vedere termenul de complex teritorial de producţie ar putea să ne ducă cu gîndul la faptul că această « unitate » geografică ar 58 . Dacă lucrurile sînt clare în cazul peisajului natural (care păstra metodologia humbodtiană). Marginalizarea lui Vintilă Mihăilescu într-un context destul de neclar încă a redus şi mai mult impactul concepţiilor de origine franceză în geografia românească. Simion Mehedinţi a moştenit cîteva idei legate de rolul omului în cadrul sistemului terestru. Avînd girul lui Ritter. geograf german aflat în siajul herderian al lui Ritter. mult prea puţin vizibile însă în paginile Terrei. fondatorul geografiei româneşti este oarecum particulară. din considerente ideologice. Ideea ce va face carieră însă în fosta lume comunistă va fi concepţia hettneriană. După încercări nereuşite (şi sancţionate ideologic de altfel) de a impune ca obiect de studiu lanschaft-ul antropic. ţara sau statul). elevii ruşi ai lui Ratzel au transferat conceptul în cadrul şcolii ruse. Situaţia lui Simion Mehedinţi. Exemplul său. În Uniunea Sovietică şi ulterior în statele din estul Europei controlate de Moscova. şi mai ales cea a elevilor (George Vîlsan. axată pe studiul a trei mari « unităţi » teritoriale: lanschaft-ul natural (landschaftologie). care va deveni rapid sovietică şi care. situaţia este mai complicată în cazul celorlalte două « entităţi ». lanschaft-ul se va reduce treptat doar la dimensiunile sale naturale. Activitatea sa. fapt facilitat şi de influenţa pe care a avut-o asupra geografilor ruşi determinismul şi cauzalismul propriu lui Alexander von Humboldt. care schimba pînă şi numele geografiei în Länderkunde (ştiinţa ţărilor) a fost urmat à la lettre de geografia sovietică pentru care multă vreme geografia regională a fost stranovedenie. Mehedinţi va fi fascinat de personalitatea lui von Humboldt. complexul teritorial de producţie (geografia economică) şi statul (stranovedenie). Prin contactele pe care le-a avut cu Ferdinand von Richtofen. Grigore Cobâlcescu) săi ilustrează perfect influenţa humboldtiană: pentru multă vreme geografia românească va da partea leului demersului naturalist de tip determinist. Ceea ce a venit dinspre şcoala franceză au fost concepţiile anti-vidalienilor. fapt poate firesc ţinînd seama de foarte redusa acţiune asupra mediului pe care o exercita societatea ţărănească din România începutului de secol XX. Deşi elev al lui Ratzel şi bun cunoscător al lui Paul Vidal de la Blache. colos al geografiei germane însă a cărui influenţă a fost modestă deoarece acesta nu a ocupat niciodată vreo catedră universitară. Terra (1931) care este un Kosmos humboldtian la scară redusă însă mai structurat şi cu valenţe teoretice mai evidente. respectiv studiul ţărilor.geografilor conceptele de teritoriu şi de teritorialitate. fapt mai mult decît evident în principala sa lucrare. va interzice dezvoltarea sensului iniţial dat de zoologul-geograf german. care îşi va dezvălui întregul său potenţial teoretic şi metodologic mult după al doilea război mondial. Emmanuel de Martonne fiind un exemplu clasic în această direcţie. sovieticii vor face din geografia regională o disciplină divizată. care propusese ca unitatea de bază în analiza geografică să fie länd-ul (provincia politică.

care ajung să dezguste rapid elevii care învaţă mai multă geografie pe … Discovery Channel. 33 După articolul Groza. În ceea ce priveşte geografia ţărilor. 2003 34 V. relief. care proclama că o simplă frontieră era suficientă pentru a face dintr-un teritoriu complex un teritoriu unitar şi omogen. Oricine îşi poate da seama.avea ceva de a face cu anumite structuri istorice pe care societatea. că o ţară (un stat) este o creaţie artificială. dez-scrieri) ». a priori definite. Din aceast scurt survol asupra apariţiei şi devenirii geografiei regionale şi a regiunii ca obiect privilegiat de studiu în ansamblul său reiese clar faptul că disciplina în cauză. etc…). a stat la baza constituirii geografiei ca ştiinţă academică. complexul teritorial de producţie este o diviziune arbitrar « decupată » şi comandată de puterea politică. care nu aveau nici un raport cu funcţionarea normală a spaţiului geografic. ISBN 973-596-171-7. Paris 59 . Paideea. Aujac (1975) – La géographie dans le monde antique. Sinteza evoluţiei conceptuale a geografiei umane: de la spaţiu la teritoriu33 Puţine discipline precum geografia îşi caută şi îşi afirmă cu atâta ardoare originea – şi prin urmare legitimitatea ştiinţifică . ajungea să studieze statele după celebra şi stupida reţetă « aşezare geografică. Bucureşti. Geografii erau astfel obligaţi să studieze « realităţi » teritoriale efemere. Nu vom dezbate aici criza de identitate a geografiei. Este prin urmare imposibil să se definească geografia drept ştiinţă de sine stătătoare? 7. care înglobează între nişte frontiere îngheţate la un moment dat al istoriei o serie întreagă de realităţi geografice (naturale şi umane) foarte diferite unele de altele. Didactică şi Pedagogică.) « Teritorii (scrieri. geografii. Donisă (1977) – Bazele teoretice şi metodologice ale geografiei. de exemplu G. Această diviziune trebuia să aibă o singură finalitate.în înscrisurile antichităţii greco-romane34. şi anume aceea de a face cît mai eficientă exploatarea resurselor naturale şi umane locale pe de o parte. Bucureşti sau C. iar pe de altă parte să constituie un fel de cadru administrativ apt să structureze repartiţia de la nivel central a investiţiilor infrastructurale majore. Ed. PUF. 235-250. aceasta este o altă nenorocire adusă geografiei de către sistemul comunist. I. hidrografie. (dir. în confruntarea sa perpetuă cu natura. mai mult sau mai puţin sistematizată în diversele cosmografii. chorografii şi topografii apărute până în secolul al XVIII-lea. Armand Colin. cu nici o altă metodă decît bunul simţ. O. Manualele româneşti actuale abundă în asemenea “geografii regionale”. vrînd-nevrînd. le-ar fi pus în loc şi astfel ar fi oferit o bază reală regionării geografice. geografii au fost obligaţi să inventeze o aşa-zisă geografie regională care. Octavian – De re geographiae sau lungul drum al spaţiului către teritoriu. Paris. este departe de a oferi o imagine unitară şi ştiinţifică a geografiei. Jacob (1991) – Géographie et ethnographie dans la Grèce ancienne. În numele ideologiei comuniste. În fapt însă. – in Groza. văzută adesea ca simbol al sistemului de ştiinţe geografice. pp. Vom afirma doar un fapt incontestabil şi anume acela că imensa cantitate de informaţii adunată în decursul vremii de către geografi.

are câteva particularităţi care nu au facilitat deloc ascensiunea acestei discipline către statutul de ştiinţă. Paris. no. cit. Paris 60 .E. de exemplu L. Bibliothèque Nationale. Boulineau (2001) – Un géographe traceur de frontières: Emmanuel de Martonne et la Roumanie. nu este altceva decît reprezentarea specifică a unui oraş. V. descrierea Pământului. reuşind să fie aproape ridiculizată de epistemologi şi de filosofi ai ştiinţelor precum Jean Piaget40 şi 35 Citat de N. ceea ce ar justifica mai degrabă o analiză contextuală a devenirii sale ca ştiinţă decât o analiză dezvoltată în termeni de paradigme sau episteme. Cunoaşterea geografică nu s-a putut desfăşura pe verticală. cu sau fără teritoriul său "35. LITEC. definit încă de Ptolemeu.W. p. Principalul obstacol a fost acela că obiectul său de cercetare nu a fost niciodată acelaşi şi dat pentru totdeauna. ca domeniu de activitate al geografiei. Cl. Doin Editeurs. a servit întotdeauna unui scop practic.. Paris. de juxtapunere a informaţiilor pe măsura juxtapunerii unor noi şi noi locuri cunoscute la frontierele œkumenei. Y.C. care este descrierea lumii.. P. London 38 Lacoste. Princeton. Maspéro. Paris 39 E. Scopul cunoaşterii geografice. precum este omul pentru medicină. 37-60 37 v. (1983) – The Geography of Warfare. Peltier şi G. a fost descrierea realităţii. Piaget (1967) – Logique et connaissance scientifique. Les Editions du Comité des Travaux Historiques et Scientifiques. cit. lucru reafirmat în zorii modernităţii de către Pierre Davity în Les Etats et les Empires du Monde (11 ediţii între 1614-1635): "Descrierea pămîntului este numită Geografie şi este diferită. pe baza acumulărilor in situ. Geografia exploratorilor a stat la baza primelor manuale de navigaţie şi a contribuit prin urmare la extensia nemăsurată a primelor imperii europene36. O'Sullivan şi J. Nu este de mirare faptul că geografia s-a complăcut în cadrele impuse de Kant. op. integrată "cererii sociale". de Cosmografie. Gallimard. Berdulay (1981) – La formation d'école française de géographie (1870-1914). ca parte a întregului. p. Raffestin (1980) – Pour une géographie du pouvoir. respectiv descrierea unui loc. ca să nu spunem geografia. Broc. p. Lacoste (1976) – La géographie. 358-369 În "L'Espace géographique". Miller jr. Paris. geografia profesorilor sau geografia ideologică a stat alături de istorie în cadrul proceselor de încadrare identitară a naţiunilor moderne38…şi chiar de trasare efectivă a frontierelor în Europa de după primul război mondial39. geografia ofiţerilor şi geografia colonială a facilitat implantarea administraţiilor metropolitane şi a perfecţionat artele războiului37. Paris 40 J. Avem prin urmare imaginea unei geografii aflată într-o îndelungă evoluţie descriptivă şi tributară praxisului. Croom Helm. Chorografia este descrierea specifică a unei provincii iar Topografia. Pearey (1966) – Military Geography. 99 În La géographie de la renaissance 1420-1620. 4. Van Nostrand. ça sert d'abord à faire la guerre. 1986 36 Broc. Deloc inocentă. Obiectul său de studiu nu a putut fi adus în laboratoare şi nu a putut fi creat prin savante discuţii academice.Cunoaşterea şi descrierea Pământului. care să permită realizarea simultană a eşafodajelor teoretice. Cunoaşterea geografică a fost un proces desfăşurat pe orizontală. op. Dumnezeu pentru filosofie ori numărul pentru matematică.

Istoria geografiei este mai întâi istoria acţiunii umane asupra întinderilor suprafeţei terestre şi abia apoi istoria evoluţiei ideilor sale. cf. Spre deosebire de celelalte ştiinţe umane. specific. ultime. fie prin discursuri mai mult sau mai puţin nuanţate. ceea ce pune multe probleme epistemologice. este o invenţie recentă. ia loc. 1962 43 din gr. absolut.complet ignorată de Michel Foucault41 sau de Thomas Kuhn42. Geograful şi utilizatorul producţiei sale devin consubstanţiali locurilor. Ştiinţa locurilor sau puterea idiografiei Îndelungata perioadă idiografică43 a geografiei i-a permis un contact nemijlocit cu locurile descrise. catalogate. Ed. Paris T. M.N. 7. Oricine a citit Karl May şi l-a urmărit în taină pe Winnetou prin preeriile americane poate să aibă o ideee asupra procedeului: "…de cum treci Rio Grande vezi către soare-apune un pâlc de copaci şi mai departe o stâncă golaşă…". Champs. N. geografia nu a fost până în secolul al XIX-lea peste sau în afara timpului său şi nu şi-a propus niciodată să viziteze viitorul ori să dea răspunsuri definitive la interogaţiile umane fundamentale. Entrikin (1991). Kuhn (1983) . Locul devine unic. în care fiecare loc este în mod fundamental descris de coordonatele sale matematice. irepetabil. Primele hărţi nu sînt decât discursuri desenate. este hic et nunc pentru orice om care are un loc. Orice imprecizie şi orice abatere de la drumul descris poate fi plătită scump. Harta.La structure des révolutions scientifiques. The Johns Hopkins University Press. p. 1 În The Betweenness of Place. înmagazinate. ale lumii cunoscute la un moment dat. aşa cum o ştim astăzi. Towards a Geography of Modernity. Chicago. idios – propriu. individual. Gallimard. Primele manuale de navigaţie din Renaştere nu sînt nici pe departe colecţii de hărţi ci colecţii de povestiri sistematizate. în funcţie de sensibilitatea autorului. Simptomatic este Atlasul Catalan (1315). Foucault (1966) – Les mots et les choses. ce puteau foarte uşor să treacă drept fotografii finale. Ştiinţifică şi Enciclopedică. însă aceasta nu a împiedicat şi nu împiedică cu nimic lumea pe care o serveşte să meargă înainte. Illinois.1. Geograful participă la periplul călătorului care ia adus informaţia iar marinarul urmăreşte întocmai în călătoriile sale traseul descris de geograf. Geografia s-a constituit şi s-a proiectat de la bun început în interiorul propriului său obiect de studiu. Baltimore 41 42 61 . Flammarion (traducerea franceză a celei de-a doua ediţii revăzută şi adăugită (1970) a lucrării iniţiale The Structure of Scientific Revolutions. Andrei (1987) – Dicţionar etimologic de termeni ştiinţifici (Elemente de compunere greco-latine). The University of Chicago Press. fie prin hărţi. Fiecare loc era atent şi exhaustiv analizat apoi redat. orice privire exterioară şi orice abstractizare a locului le este interzisă. care "cartografiază " fabuloasele ţinuturi ale Extremului Orient pe baza nu mai puţin fabuloaselor povestiri ale lui Marco Polo. Une archéologie des sciences humaines. locuieşte sau înlocuieşte: "place presents itself to us as a condition of human experience (locul ni se prezintă ca o condiţie a experienţei umane) "44. Bucureşti 44 J.

Locurile de pe hartă. Contopită cu praxisul. evolutive. uneori stufoasă. Paideea.2. "Adevărul " geografic se construieşte încet – unii ar spune plicticos – prin prezentarea simultană a unei sinteze grafice cît mai precise a locurilor. Ceea ce este variabil prin urmare. Pentru geograf harta nu este mută şi imobilă. a locurilor individualizate pe imaginea cartografică. spaţiul se defineşte dincoace de orice distincţie obiectivsubiectiv. a priori – a posteriori […]. ceea ce rămâne este dimensiunea practică a spaţiului". Faptul a devenit evident odată cu avântul ştiinţelor naturale din secolul al XVIII-lea când geografia încearcă primele sale aventuri metodologice şi tatonează drumurile care o puteau propulsa în rândul "adevăratelor " ştiinţe. Harta este un moment al spaţiului şi un izvor al discursului. Fie că spaţiul este considerat ca produs al locului sau locul ca efectuare de spaţiu. chiar încorsetate în parametrii rigizi ai longitudinii şi latitudinii. Ceea ce variază este interesul asupra acestor locuri. care cunoaşte sau ar trebui să cunoască fiecare loc în parte. în ultimă instanţă. Bucureşti incomensurabil = care nu poate fi comparat 62 . şi prin descrierea verbală. într-o lucrare recentă45 rezumă un punct de vedere filosofic asupra spaţiului care poate fi uşor aplicat geografiei idiografice: "din perspectivă hermeneutică şi fenomenologică. 7. sînt vii. formal-material. Accesul celorlalţi la "adevărul " faptelor reprezentate trece numai prin intermediul discursului geografic. Mihali (2001). Geograful şi-a dobândit în lunga perioadă descriptivă a geografiei rolul de mediator între complexitatea vastei lumii materiale şi cerinţele reducţioniste. p. Problema care apare în această mediere este aceea a unicităţii locurilor cercetate şi deci incomensurabilitatea46 lor. nu va putea însă niciodată părăsi parfumul idiografic şi nu se va depărta nicicând de cotidian. Această sumă de momente nu se desfăşoară în toată complexitatea sa decât geografului. Spaţiul hărţii reprezintă suma momentelor locurilor reprezentate. cu scop funcţional. este discursul geografic. geografia îşi îndeplinea cu conştiinciozitate rolul însă nu putea visa la statutul de ştiinţă. Geografia Antichităţii şi a Renaşterii realizase deja o profeţie care va deveni explicită odată cu Husserl: cunoaşterea geografică este cunoaşterea raporturilor dintre obiect şi subiect. realizată prin mijloacele cartografiei. Cu toate eforturile. acesta este acela care pliază realitatea în funcţie de comanda doritorului de informaţie. marinarul. perceptorul regal sau negustorul au nevoie fiecare de alte informaţii referitoare la aceleaşi locuri. Militarul.Niciodată în istoria geografiei harta nu a evoluat separat de discurs. Ciprian Mihali. ale înţelegerii umane comune. 89 În Inventarea spaţiului cotidian: arhitecturi ale experienţei cotidiene. dinamice. De la descrierea locurilor la descrierea mediilor ca determinante absolute 45 46 C.

care făcuse din spaţiu un cadru ale cărui configuraţii erau diferite de la un loc la altul. 7. Claval (2001). De la peisaje la regiuni sau victoria taxonilor Către sfârşitul secolului al XIX-lea. 1984) 47 63 . istoricismul este abandonat în favoarea unei apropieri de ştiinţele naturale. Drept urmare sporeşte interesul pentru peisajul antropizat (kulturlandschaft) şi se deschid căile speculaţiilor asupra omului şi naturii. Metoda ştiinţifică promovată de geografi caută să împartă suprafaţa terestră într-un mod cât mai logic cu putinţă iar mediile. au deviat rapid către environmentalism şi determinism.Revoluţia naturalistă. Armand Colin/VUEF. 40 În Histoire de la géographie. Este evident faptul că nici în această direcţie instrumentarul ştiinţific nu era la înălţime şi ambiţiile taxonomice au fost repede reduse la descrieri îmbinate cu încercări de explicare a situaţiilor locale. reputate drept exacte. marcată în ştiinţele biologice de succesul temporar dar răsunător al lui Carl von Linné a pus în faţa geografiei problema sistematizării şi clasificării locurilor inventariate de-a lungul secolelor. respectiv condiţiile fizicogeografice. În plus. Majoritatea eforturilor de clasificare ţintesc spaţiile naturale (peisaje vegetale. "care pune în evidenţă istoricitatea societăţilor şi culturilor.) – "Les concepts de la géographie humaine". p. cu limite incerte. p. unităţi geomorfologice) însă mijloacele tehnice limitate şi vastitatea câmpului său de cercetare limitează drastic precizia cercetării. sub influenţa filosofiei istorice germane din secolul al XVIII-lea (şi mai ales a ideilor lui Johann-Gottfried Herder). contururile lumii au început să fie desenate cu exactitate iar traseele călătoriilor puteau fi trasate dinainte.3. sînt înlocuite de peisaje strict circumscrise din punct de vedere spaţial. care devin obiectele principale cercetate P. Imediat geografia a intrat în faza sa taxonomică. Vreme de aproape un secol. geografia a început să piardă şi statutul de intermediar între obiectiv şi subiectiv: longitudinea şi latitudinea fiecărui punct putea fi calculată cu precizie. Paris. pe fondul sofisticării instrumentarului şi metodelor ştiinţelor pozitive. simplu surogat pentru statutul de ştiinţă atât de mult dorit. Bailly (dir. 37-50 În A. Explicaţiile. Paris (a cincea ediţie. Lumea reală devenea mult prea "obiectivizată "… şi prea la îndemâna tuturor. Filosofia kantiană. etapă intermediară ce va conduce la abandonarea descrierii locurilor în favoarea găsirii de elemente comune ale acestora cu scopul sesizării de întinderi omogene care să poată fi clasificate în mod raţional şi să conducă spre cuprinderea şi înţelegerea complexităţii naturii. a oferit un suport epistemologic geografilor clasici. asociaţii faunistice localizate. tributare a ceea ce era mai stabil în mediu. prima ediţie: Armand Colin. subliniind ceea ce datorează acestea mediilor în care s-au fasonat " geografii şi-au construit o disciplină "concepută ca o interpretare teleologică a destinului popoarelor şi umanităţii "47.

Espace. regiuni agricole şi regiuni industriale iar mai târziu chiar regiuni turistice. p. regiuni enclavate şi regiuni deschise. s-a constituit într-un solid pod de legătură între "fraţii inamici". milieu. între obiectul şi subiectul acţiunii umane. Pinchemel (1957) – Géographie et déterminisme. între materialism şi idealism. respectiv entităţile rezultate în urma interacţiunilor fireşti. paysage (1800-1990). cotidiene. p. regiuni istorice şi regiuni economice. diversitatea criteriilor de clasificare şi prin urmare multiplicarea exponenţială a tipurilor de regiuni "descoperite " marchează o etapă neoidiografică în istoria geografiei. p. Inventarea regiunii ca entitate rezultată în urma interacţiunii verticale dintre natură şi societate a avut o urmare nebănuită la început: geografia s-a poziţionat foarte inconfortabil între ştiinţele naturale şi ştiinţele sociale. Cercetarea clasică asupra regiunii căuta să definească întinderi geografice omogene pe care să le clasifice în tipologii diferenţiate după modalităţile de articulare dintre factorii fizici şi factorii umani49. nations. inventându-şi geografia regională. Bailly (dir. obiectul central al studiului ci devine instrumentul privilegiat în identificarea regiunilor naturale "48. Singura utilitate practică a geografiei acestei perioade este înregimentarea sa ideologică: prin 48 P. prima ediţie: Armand Colin. Pentru perioada care acoperă trecerea dintre ultimile două secole ale mileniului trecut. 89118 În Jean-François Staszak (dir. regiuni de convergenţă şi regiuni de tranzit. Termenul de regiune devine piatra unghiulară a geografiei moderne. regiuni urbanizate şi regiuni rurale. între liberalism şi marxism. fără a uita regiunile administrative şi regiunile-plan… Relativitatea unghiurilor de abordare. Descrierea redevine metoda principală însă noua scară geografică la care se efectuează cercetarea împiedică reîntoarcerea la praxis. 221-225 În "Bulletin de la Société Belge de Géographie" 64 .de geografie însă acum "peisajul nu mai este. 76-77 În Régions. la individ şi la loc. p. Paris (a cincea ediţie. 1984) 50 Ph. Dacă se mai vorbeşte încă de geografie şi nu doar de geografie fizică şi de geografie umană este pentru că regiunea s-a sustras studiului exclusiv al uneia sau alteia dintre cele două tabere şi. însă la un alt nivel de agregare: individul şi locul au fost uitaţi în favoarea regiunii şi a comunităţii. 1997 49 H.) – "Les concepts de la géographie humaine". Paris. l'Harmattan. dintre societăţi şi mediile lor geografice ("sinteze ale raporturilor multiple întreţinute de milenii de grupurile umane în interiorul cadrului lor natural"50) devin obiectele privilegiate ale cercetării. ca la începutul secolului al XIX-lea. regiuni polarizate şi regiuni periferice. Tensiunea exercitată asupra sa de conflictul dintre metodele exacte şi metodele exploratorii şi relative aveau să o marcheze profund şi să facă teoreticienii săi să oscileze neîncetat între pozitivism şi fenomenologie.) – "Les discours du géographe". Claval. Nonn (2001). Paris. Regiunile "naturale". région. 101 În L'évolution de quelques concepts de base de la géographie. Armand Colin/VUEF. marcată de pozitivism şi de neokantianism. Rezultatul a fost o panoplie impresionantă de tipuri de regiuni şi de structuri regionale: regiuni geografice. între pozitivismul logic şi hermeneutică. eforturile taxonomice au condus în mod necesar către o abordare fiziografică a organizărilor studiate şi a permis continuarea atitudinii idiografice. 75-97 În A. p.

deci pe orizontală.4. în opoziţie cu geografia tradiţionalistă care.N. Arnold. p. E. Nefericita experienţă a geografiei politice ridicată la rang de doctrină de stat de regimul naţional-socialist german şi distrugerea celei mai mari părţi a structurilor teritoriale productive în timpul celui de-al doilea război mondial vor conduce la reaprinderea disputelor asupra statutului geografiei şi vor marca începutul decăderii regiunii ca obiect de studiu academic. p. teoretică. Oxford Massachusetts. A. (1996) – "Human Geography.C. Paris. ed. Schaefer51. Association of American Geographers. însetată de general. London 51 65 . bazat pe descrierea obiectelor unice (excepţionale) este profund neştiinţific şi atacă virulent clasificarea de sorginte herderiană a ştiinţelor propusă de teoreticianul de necontestat al geografiei regionale. Royal University of Lund.Geography as spatial interaction. 1939 53 P. Richard Hartshorne52. extrem de critic la ceea ce autorul a numit "excepţionalism în geografie". Livingstone. căutătoare neobosită de cel puţin regularităţi spaţiale dacă nu chiar de legi geografice. p. Bunge (1962) – Theoretical Geography. 226-249 În "Annals of the Association of American Geographers". Inventarea spaţiului geografic Articolul din 1953 al geografului american de origine germană Fred K. extras din ediţia republicată în 1961 a lucrării În the Nature of Geography: a Critical Survey of Current Thought În Light of the Past. l'Harmattan. Gleerup Publishers.intermediul sistemului de învăţământ geografia va deveni una dintre uneltele principale de construire a identităţilor şi conştiinţelor naţionale. da Costa Gomes. An Essential Anthology". London. este considerat de majoritatea epistemologilor ca fiind marca definitivă a abandonării clasicismului şi semnul clar de început al modernităţii ştiinţelor geografice. respectiv cele ale statelor naţionale şi mai târziu ale blocurilor economine sau ideologice. Taxonii regionali s-au constituit în aceeaşi perioadă într-o bază relativ sigură pentru extrapolarea metodologiei lor de cercetare către nivelele superioare de agregare. W. XLIII. Arnold. această nouă fază a geografiei a beneficiat de entuziasmul unei pleiade de teoreticieni55 şi de cercetători care au impus rapid în Europa F. respectiv până în 1956 când Ullman54 reuşeşte să catalizeze un puternic curent metodologic definind geografia ca o ştiinţă a interacţiunilor spaţiale. Agnew. care se voia analitică. Harvey (1969) – Explanation În Geography. Schaefer consideră că demersul idiografic. P. Schaefer (1953) – Exceptionalism În Geography: a Methodological Examination. între diferitele grupuri sociale. D. Lund. p. Rogers. E. University of Washinghton Press. Denumită nomotetică. 257 În Le mythe de la modernité géographique. Ullman (1980) . Polemica aprinsă a păstrat un caracter destul de violent doar cîţiva ani. Blackwell Publishers. după care geografiei şi istoriei le sînt opuse celelalte ştiinţe zise teoretice sau sistematice53.) – "Les discours du géographe". no 3 52 R. privilegiind relaţiile pe verticală (între grupul social şi mediul său natural) nu reuşise decât să acumuleze o impresionantă colecţie de taxoni unici şi irepetabili. Cuplul Schaefer-Ullman a constituit matricea iniţială a noii geografii. 1997 54 E. 255-281 În Jean-François Staszak (dir. Washington. vol. Hartshorne (1939) – The Character of the Regionale Geography. 7. 388-397 În J. Seattle (prima ediţie în 1956) 55 ca de exemplu D. Haggett (1965) – Locational Analysis În Human Geography.K.L.

. fluxuri. Metodele cantitative şi modelizarea spaţială aduc realitatea în interiorul laboratoarelor (mai exact al ordinatoarelor). principiile maximizării satisfacţiei actorilor implicaţi în dinamicile spaţiale şi principul echităţii spaţiale. difuzie ori polarizare. Fenomenul începuse mult mai devreme. odată cu şcoala germană de economie spaţială. da Costa Gomes.Occidentală şi în unele ţări din fostul bloc comunist (Polonia. în scopul realizării profitului pecuniar sau social. geografia cantitativă este rapid confiscată fie de ideologiile (neo)liberale fie de cele structuraliste. Pentru noua geografie spaţiul este distanţă iar distanţa înseamnă obstacol în calea mişcării. la fel ca şi în cazul filosofiei. Geografii cantitativişti îşi afirmă din ce în ce mai pregnant supremaţia în faţa geografilor tradiţionalişti: lor li se adresează majoritatea comenzilor sociale.C. geografia fenomenologică şi hermeneutică). Aceasta deoarece spaţiul se reducea la structuri (poli. Se pot face aşadar experienţe la scară redusă cu planeta şi astfel ultima barieră în calea ascensiunii geografiei în sferele înalte ale ştiinţelor (neo)pozitiviste dispare. într-un cuvînt de modelizat şi deci de controlat. Vom afirma doar că. op. în Europa se întâmplă acelaşi fenomen rapid. Cum propunea Schaefer. centralizare ori descentralizare). toate foarte uşor de cuantificat. Noua geografie lansează un nou concept: acela de spaţiu. 262 66 . şi anume în prima jumătate a secolului al XX-lea. etc. de măsurat. Mai exact spus de spaţiu geografic. cit. "legea " rang-mărime în ierarhizarea sistemelor urbane. geografia abandonează noţiunea de loc în favoarea noţiunii de spaţiu. Ele nu au apărut nici măcar ca un reflex întârziat de descoperire a fenomenologiei sau a hermeneuticii. singularitatea poate fi înlocuită de generalitate"56. aceste curente nu s-au datorat unei reacţii ştiinţifice în faţa neokantianismului sau neopozitivismului care făceau din ştiinţele geografice o reţea de chingi reci destinate să controleze spaţiul şi. Astfel. arii polarizate) sau la dinamici (atractivitate sau repulsivitate spaţială. Împreună cu economia regională. Un principiu (o lege?!) universal valabil(ă)… Urmează altele: "legea " minimului efort în organizarea spaţiului. p. ca să-i spunem pe nume. Nu vom insista aici asupra lor. considerată de geografii americani de după al doilea război ca moştenire legitimă. fiinţa umană. după caz. URSS) noua geografie nordamericană. care transformase oamenii în docile fiinţe strict raţionale au apărut şi au înflorit brusc geografii critice (cea radicală) sau împăciuitoare (geografia umanistă sau. însă cu un oarecare decalaj (1970-1980). Împotriva acestei geografii (şi economii) fără suflet. periferii. cantitativă şi subordonată necesităţilor de planificare şi de amenajare a spaţiului. Menirea sa este de a înlocui treptat pe cel de regiune sau măcar de a-i schimba conţinutul: "regiunea nu mai este văzută ca o unitate teritorială ci este concepută ca o clasă spaţială care face parte dintr-un sistem ierarhizat. geografia a fost prinsă pe picior 56 P. centre. În doar douăzeci de ani (1950-1970) conceptul de spaţiu înlocuieşte pe cel de regiune în America de Nord. Credem că. după părerea noastră. prin aceasta.

de către statul comunist. retragerea din ce în ce mai evidentă a statului din sistemul "pactului social". Dereglementarea economiei. toate acestea au lăsat câmp liber relaţiilor sociale pe orizontală.5. Este oare acest lucru diavolul însuşi sau asistăm la o reaşezare a lumii în alte tipare teritoriale? Răspunsul aceluiaşi autor este liniştitor: lumea nu se destructurează ci se restructurează la alte nivele spaţiale. termenul de teritoriu a devenit în primele trei sferturi ale secolului al XX-lea un spaţiu simbolic limitat de o cât se poate de "materială " frontieră administrativă. 10 În Homo Geographicus.. care îşi propune explicit să găsească în configuraţiile spaţiale trecute rostul şi sensul dinamicilor spaţiale actuale. Nu întâmplător una dintre cele mai la modă metode de cercetare geografică de la începutul mileniului al treilea este… path dependency57. adică tocmai în perioada în care individul era abandonat fie de către statul "providenţial". Originar din dreptul roman în care descria sec şi rece o suprafaţă apropriată legal. fie. modelul urmat(ă) C. Mihali.89 59 R. op. şi aceasta în ciuda persistenţei etologice a imaginii căţelului cu piciorul ridicat care îşi marchează "teritoriul". Mulat pe ideea de afectivitate. cit. guvernate de alte coduri şi legi: "Lucrurile interconectate au loc (şi zic asta în path dependency = dependenţa de calea. p. de cele mai multe ori statală. Sack59 lansa în 1997 o observaţie cât se poate de sugestivă: "segmentarea noastră teritorială ne face străini unii faţă de alţii iar integrarea globală ne face să depindem şi să avem încredere mai mult în străini decât în familie şi prieteni". p. 7. conceptul de teritoriu a avut în cadrul ştiinţelor umane ceva de tabu. Spunem că este vorba de reorientare deoarece termenul de teritoriu. sub impulsul decisiv al democratizării informaţiei prin intermediul noilor tehnologii de comunicare. mai la sfârşitul perioadei. Baltimore & London 57 58 67 .greşit de rapiditatea evoluţiei tehnologiei şi că nu a făcut decât ceea ce era obişnuită să facă: să se obişnuiască cu un prezent în continuă mişcare şi să încerce să-l înţeleagă şi să-l explice studiind trecutul. teritoriile individuale locale şi regionale surclasează pe toate planurile teritoriile naţionale. The Johns Hopkins University Press. drumul. a făcut explozie în literatura geografică între 1980 şi 2000. neputinţa marilor structuri birocratice inventate de modernitatea timpurie. neierarhizate şi din ce în ce mai puţin controlate/controlabile de un sistem-bloc. Sack (1997).D. Către sfîrşitul mileniului trecut. De la spaţiu la teritoriu sau redescoperirea locurilor Dacă este într-adevăr aşa cum afirmă Ciprian Mihali şi anume că "graniţa între funcţional şi simbolic este foarte fragilă "58 atunci putem accepta faptul că această fragilitate a permis geografiei să se reorienteze rapid şi să treacă rapid de la analiza spaţiului la cercetarea teritoriului. în toată bogăţia sa semantică. Robert D.

respectiv eficientizarea organizărilor spontane. 60 R.luarea în stăpînire prin dreptul forţei sau prin forţa dreptului 2. 8-9 68 . Amenajarea spaţiului organizat. Valorile comunitare se regăsesc în acţiunile de practicare. în funcţie de evoluţia tehnicilor de încadrare a mediului în care comunitatea îşi desfăşoară acţiunile. acţiuni care. D. grupurile fiind obligate să inventeze alte tehnici de la un loc la altul. proiectul tranzacţional ordonează două tipuri de tranzacţii (negocieri): a) tranzacţiile orizontale (cu spaţiul şi cu caracteristicile spaţializate ale acestuia). problema simbolizarii spaţiului apropriat 3. specifice grupului care a efectuat aproprierea). Cit.sensul literal al cuvântului) în nenumărate şi fragmentate unităţi ale spaţiului. Aproprierea spaţiului . de aici rezultă structurile spaţiale b) tranzacţiile verticale (cu factorii de mediu). în procesul construcţiei sale se parcurgîndu-se următoarele etape: 1. reguli şi practici "60. este evident. de concepere şi de percepere a spaţiului. Organizarea spaţiului apropriat (domeniul acţiunilor cotidiene. Semnalizarea spaţiului apropriat (coduri de semne vizibile sau invizibile. datorită faptului că mediul geografic este caracterizat în primul rînd de eterogenitatea condiţiilor de la un loc la altul. […] Această fărâmiţare şi specializare geografică impune cu necesitate un foarte sofisticat sistem de legi.. se ajunge la diferenţieri spaţiale în ceea ce priveşte construcţiile teritoriale rezultate. Sack. Teritoriul este un spaţiu construit. Există un loc pentru orice şi orice este presupus a fi la locul său. scrise sau nescrise. Aceste etape ale construirii teritoriului sînt încadrate de normele proiectului tranzacţional. p. valorile fiind definite ca principii care definesc orientările majore ale acţiunilor comunitare şi care orientează şi fac legitime regulile sociale ale grupului respectiv. op. O definiţie sumară a proiectului tranzacţional ar suna astfel: Proiectul tranzacţional este programul pe care şi-l dă un grup social pe calea devenirii sale. Din punct de vedere spaţial. spaţiul-timp cotidian devine cadrul negocierilor tacite dintre drepturile şi îndatoririle individuale şi cele colective) 4. acest program este sinteza valorilor comunitare. conduc spre trăsături specifice construcţiei teritoriale rezultate.

sistematizării şi analizei acestora. de instabilitate. Aplicînd metodele geografiei clasice se ajunge la separarea unor organizări unice. de la gr. Această muncă este laborioasă. multă teritorialitate le asasinează. Individul înrădăcinat nu devine conştient de această calitate a sa decît atunci cînd este pus în situaţia de a pleca. se obţin mereu aceleaşi structuri fundamentale ale spaţiului. Teritorialitatea nu se poate asimila cu atitudine elementară a apărării spaţiului pe care un animal îl consideră esenţial supravieţuirii sale . să îşi « reconstruiască un teritoriu ». Paris-Montpellier. (R. în condiţiile unui teritoriu închis. ţară). Plasînd cercetarea în paradigma geografiei (post)moderne. arii polarizate. 1992. 7. Doar după articolul Groza Octavian – Diferenţă şi diferenţiere – o geografie a identităţii teritoriale. Înrădăcinarea este exclusivistă şi neagă alteritatea. de la un oraş la altul.6. cu nuanţe enciclopedice şi conduce întotdeauna la rezultate derizorii în comparaţie cu efortul cerut. Puţină teritorialitate creează socializare şi solidaritate. pe de altă parte ea este o sursă sau un support pentru ostilitate. Numărul de finalităţi posibile ale unei cercetări geografice ortodoxe se reduce la doar două.Aceste tranzacţii. neagă posibilitatea transplantării individului într-un alt teritoriu. incomensurabile: un oraş este mereu Oraşul. Metafora vegetală a rădăcinii semnifică pe de o parte puternice legături cu pămîntul natal (preluat în autohton/alohton. khton=pămînt. Studiul teritoriilor este un bun mijloc de a lupta împotriva terorismului teritorialismului ». şi de ajunge într-un spaţiu în care există un alt fel de banal al faptului cotidian. scris în 2000 pentru revista de filosofie Krisis 61 69 . Contrar rădăcinilor. de a-şi schimba locul. repetabile la diferitele scări la care se poate efectua studiul: poli. 436). defineşte ceea ce s-ar putea numi înrădăcinarea grupului social respectiv. dobîndind un puternic caracter de banalitate. de neapartenenţă. teritorialitatea pare un element util coeziunii grupurilor sociale . ele au permis pionierilor să îşi reconstituie orizonturile în cadrul unor noi spaţii în procesul aproprierii unor noi teritorii. Les mots de la géographie. plicticoasă. « Teritorialitatea este un raport individual sau colectiv la un teritoriu considerat apropriat. excluziune sau ură. identificarea este învăţată în procesul de socializare . iar pe de altă parte lipsa de mobilitate. Teritoriul ca rezultat al procesului de diferenţiere – exemplu de abordare umanistă 61 Geografia normală (în sensul dat ştiinţei normale de Thomas Kuhn) caută să sesizeze diferenţele existente între structurile spaţiului. Banalul unor acţiuni devenite reflexe sociale. Pe de o parte. culturale. economice. aceste principii sînt transportabile . Puternica valoare simbolică a cuvîntului (şi sentimentului) de înrădăcinare derivă după toate probabilităţile de la teama ancestrală de pribegie. în scopul contabilizării. stabilizarea într-un anumit loc (locuitor-locuire). o regiune devine fatalmente Regiunea. p. se desfăşoară în spaţiul cotidianului. reţele. Reclus. Brunet. care îmbină topologia cu stilistica. Ele permit de asemenea fiecărui migrant care se deplasează în interiorul unei naţiuni. ea ţine de psihologia colectivă şi contribuie la fondarea identităţii de grup. Teritorialitatea are ceva de animal sau de vegetal şi progresul umanităţii a constat tocmai în a se elibera de o teritorialitate exacerbată sau în a o extinde la întreaga planetă.

vestului şi tuturor celorlalte direcţii posibile. Centrul comunitar devine reperul identificator pentru toţi membrii grupului. Polaritatea şi distanţele comunitare limitează frecventarea individuală a locurilor în funcţie de depărtarea de centru. Distanţa pură devine traseu. şi nu rezultatul său (diferenţa). primărie. « buricul pămîntului »): în funcţie de verticalitatea persoanei. mai exact filtrul pe care distanţa îl interpune între experienţa individuală sau cea comunitară efectivă şi imensitatea numărului de experienţe posibile în alte puncte ale spaţiului. În geografia umană diferenţele nu există decît în măsura în care cercetătorul doreşte să le găsească. care nu mai angajează persoana ci comunitatea sa. Omul este o fiinţă gregară. În aceste condiţii. să se deplaseze în exterior. în interesul comunităţii. celor care sfidează cochilia teritorială sau celor care sînt constrînşi. oboseala de a crea lumea în mod continuu îşi spune cuvîntul. estului. sudului. Procesul de identificare teritorială evoluează în funcţie 70 . Singurul proces ordonator al acestor relaţii este distanţa. şi atunci indivizii îşi însumează centralităţile într-una colectivă – totem. libertatea sa intrinsecă în ultimă instanţă. Această obsesie este creatoare de spaţiu. Spaţiul rămîne apanajul aventurierilor. asupra metodelor de sesizare şi de încadrare a diferenţelor. Cotidianul topeşte metrii în minute iar geografiile individuale devin geografii ale timpului mai mult decît geografii ale spaţiului. ceea ce contează este procesul (respectiv diferenţierea). obsedată de centralitate.desenul lor diferă iar diferenţele sînt de obicei irelevante chiar şi pentru cea mai simplă comparaţie. în spatele. sat. lumea se desfăşoară în faţa. oraşdepersonalizînd dimensiunile lumii prin instaurarea nordului. Organizările spaţiale (şi mai ales teritoriale) care stau în centrul atenţiei geografiei umane sînt de fapt fascicole de relaţii extrem de fluide şi de proteice. care este perpetuu. la dreapta şi la stînga persoanei. Fiecare individ este axis mundi (axa lumii. experienţa individuală se diluează în experienţele multiple ale grupului iar cunoaşterea lumii de către individ devine din ce în ce mai aproximativă pe măsură ce distanţa de la centrul comunitar către exterior se măreşte. de regionare. desfăşurată între teluric şi celest. ale căror metamorfoze continue interzic orice încercare de rigidizare a lor în interiorul unor taxonomii imuabile. Practicile cotidiene ale persoanei. care nu ajunge nicicînd să se solidifice suficient pentru a se oferi unei analize atente. Spaţiul şi distanţa îşi au izvoarele în interiorul persoanei. catedrală. Singurătatea acestei centralităţi nu convine.realităţi incomensurabile… Apare astfel cu claritate explicaţia faptului pentru care geografia se defineşte ca o disciplină a gîlcevii perpetue a învăţaţilor cu lumea şi mai ales a învăţaţilor între ei: discursul geografic glisează invariabil către dispute interminabile asupra criteriilor de clasificare. aceasta în cazul în care nu caracterizează de-a dreptul –iarăşi. piaţă. sînt transferate practicilor cotidiene ale comunităţii şi astfel hoinăreala virtuală haotică devine o gravitare cuminte în jurul polilor consfinţiţi şi împărtăşiţi de toată lumea. mişcarea devine deplasare eficientă.

fie că acestea din urmă sînt construite sau “naturale”. Diferenţa este abruptă. cunoscut doar de „cei ai locului”) este legat de universal prin canale multiple. Vernacularul (respectiv localul. puritatea şi caracterul natural al informaţiei venită din exterior. care trece prin situarea eu-lui în interiorul cadrelor spaţiale fizice. Subtilitatea dizolvării universalului (sau măcar al ceea ce se cheamă în altă parte) în vernacular depinde de accesul la informaţie formativă a membrilor comunităţii. zgomotoasă. O informaţie informativă deschide larg porţile manipulării. Diferenţa este pentru individ un dat a priori. Aceasta deoarece discursul propovăduieşte implicit că frontierele există şi că sînt administrate/apărate de instanţa creatoare de discurs. în reprezentările individuale şi colective ale unui aici cunoscut şi al unui în altă parte fabulos ori grotesc ori pur şi simplu necunoscut. identificarea deja captivă în structurile cotidianului este forţată să devină identitate. pentru anumite perioade. căreia indivizii sau comunităţile i-ar fi derogat responsabilitatea să facă acest lucru. liniştită. Între aceste frontiere individul are mai degrabă îndatoriri decît drepturi. Diferenţierea teritorială este înainte de toate o afacere personală. ar putea foarte bine purta inscripţia hic sunt leones (aici sînt lei). în mod implicit acceptată de majoritatea membrilor. extrem de restrictiv în ceea ce priveşte comportamentele individuale. etc. Identificarea perpetuă la centralităţile comunitare este relativă la acurateţea. aceasta depinzînd de informaţiile aduse de cei care s-au aventurat în afara spaţiului comunitar. subtile. Diferenţa stabileşte ca o sentinţă definitivă faptul că frontierele spaţiului fizic (date de distanţele dintre indivizi sau de distanţele pe care se desfăşoară fenomenele incontestabil administrate de comunitatea respectivă) reprezintă în acelaşi timp şi frontierele spaţiului social (date de proiectarea în spaţiul fizic a celui moral. relativă şi continuu dinamică. economice şi culturale ale teritoriilor. Diferenţierea este lentă. cultural. prin discurs. considerăm că diferenţa teritorială nu este o consecinţă a procesului de diferenţiere ci rezultatul deturnării sensului acestui proces. revelată comunităţii într-un mod explicit. prin intermediul practicilor cotidiene. decisivă şi. Considerăm aşadar că identitatea teritorială este înainte de toate un rezultat direct al diferenţierii şi nu al diferenţelor. pe o hartă imaginară.de evoluţia simbolică a centrului. Pentru 71 . este creatoare de noi. Ea se construieşte şi evoluează în fiecare zi. în funcţie de rugozitatea spaţiului înconjurător. statică. În acest context. care infiltrează schimbarea simbolisticii centrului în mod gradual. etic. şi are nevoie de o confirmare oficială. Diferenţa se stabileşte prin intermediul unui discurs. individual sau colectiv. care. selectarea şi deformarea sau deturnarea sensurilor informaţiei subţiază izvoarele identificării pînă cînd. Situaţia medie a eu-rilor individuale dintr-o comunitate. în funcţie de tehnicile de supunere a distanţei.). Diferenţierea îşi are sursa în incertitudinile legate de prezenţa frontierelor.

Singura certitudine (speranţă ?!) este că felul proprietăţii şi modurile de practicare ale acesteia sînt asemănătoare. De cele mai multe ori. totul într-un şir de întîmplări naturale şi aleatoare. chiar rurale. se găsesc structurile de încadrare teritorială. « moderne ». 72 . între formele şi conţinuturile teritoriilor. religie. Ele sînt acelea care legitimează. influenţele faste sau nefaste ale vecinilor. toate acestea marchează viaţă de zi cu zi a comunităţilor. care oficializează starea conflictuală şi care declanşează conflictele ce vor conduce la crearea diferenţelor. care şlefuiesc structurile cotidianului. Structurile de încadrare teritorială sînt capabile să convertească după bunul plac identitatea teritorială în discursuri identitare. după cum nesigure sînt şi cele ale ansamblului de proprietăţi care descriu spaţiul întregii comunităţi. deturnînd sensurile naturale ale evoluţiei în funcţie de proiecte artificiale. dar întotdeauna limitate în timp. administraţie). aduce fericirile şi nefericirile în interiorul unei comunităţi. Dincolo de elementele structurale ale unei comunităţi (limbă. Războaiele. origine etnică. Structurile politico-administrative îşi dau drept obiectiv să încadreze conţinuturile teritoriale pre-existente şi să genereze noile forme. Fiecare dintre aceste fenomene exogene se manifestă pe durate mai lungi sau mai scurte.sînt bine cunoscute. însă cele ale proprietăţilor nevecinilor sînt înceţoşate. în funcţie de care vor fi modelate vechile miezuri ale organizărilor teritoriului. Cristalizarea aceloraşi comportamente conduce la construirea aceloraşi mecanisme de identificare. drumurile comerţului şi culturii. Războiul este succedat de pace. pe fondul unor conţinuturi asemănătoare purtătoare a unor stări conflictuale identice non distructive. există întotdeauna prezentul continuu al cotidianului. limitele proprietăţii sale – şi bineînţeles cele ale vecinilor săi imediaţi. prin trăirile individuale şi colective. localizată la nivelul conţinuturilor. identitatea teritorială cîştigă în valoare dar pierde în sens. La scară locală identificarea la nivel individual şi colectiv se face prin intermediul acceptării unui aceluiaşi filtru de negociere a presiunilor alogene. Între diferenţă şi diferenţiere. cu pretenţii imuabile. Diferenţa este rezultatul unui conflict trăit în mod violent.individul unei comunităţi. Astfel. conflictul cu vecinul devine colaborare. influenţele unei culturi externe sînt înlocuite de cele ale unei alte culturi. Tocmai cotidianul este acela care. Structurile separă cauza (procesul de diferenţiere) de efect (diferenţele). sînt capabile să conducă la crearea unor diferenţe diferite. care constituie garanţia de securitate identitară locală. deoarece ea se întîmplă cel mai adesea la nivelul formelor create prin discurs. Continuitatea influenţei lor asupra cotidianului vine din schimbarea continuă a ierarhiei autorităţii lor conjuncturale asupra comunităţilor. dezvoltarea. structurile acţionează conform unor legi proprii şi. Diferenţierea este efectul unei stări conflictuale niciodată concretizată.

de diferenţiere. proiectează nevoia de securitate identitară la scara regiunilor sau a statelor. în eternă schimbare. Contactul violent dintre vecini (concretizarea diferenţierii) conduce la cristalizarea unor structuri identitare care îşi iau drept reper structurile celuilalt. Diferenţierea continuă nu se transformă în diferenţă. acest proces devine o căutare instinctivă a diferenţelor (celălalt nu este ca mine. Funcţionînd ca o profeţie care. aflate la verticala centralităţii acestora. identitatea rezultată constituindu-se într-o crustă incasabilă ridicată în jurul teritoriului. Dacă la scară infraregională diferenţierea este aceea care se constituie în vector al construcţiei identitare (interesul de a se defini din punct de vedere spaţial în raport cu alţii). care selectează din rîndul fenomenelor exogene doar pe cele aflate în opoziţie binară cu cele locale. la scară interregională lucrurile se complică deoarece apar fricţiuni între macrostructurile de încadrare teritorială. Diferenţa este produsul unui discurs care neagă distanţa sau care mai degrabă transformă distanţa fizică într-una simbolică. rezultate din încercările de concretizare a unor proiecte identitare impuse în numele unor generalităţi ambigue. identică pentru toţi membrii comunităţilor locale. 73 . asemenea borcanelor de murături frumos aranjate pe un raft întunecos de cămară. structurile identitare cunosc o tendinţă perpetuă de fortificare. alteritatea neexcluzînd starea conflictuală. Construcţia identitară teritorială are nevoie de celălalt. însă îşi spune turc. fiind cunoscută are toate şansele să se (auto)îndeplinească. însă imixtiunea politicului este mult mai puternică şi mai înclinată să deturneze identificarea către discursuri identitare. este înlocuită cu starea de conflict între macrostructuri. Sub presiunea discursului. Diferenţierile acoperă teritoriile cu clopote transparente ale căror limbi. şi vine din sau locuieşte în altă parte. care nu permite sesizarea la nivel local a progreselor reale efectuate în relaţiile cu vecinul identificator. rus. mai rău. de identificare. La acest din urmă nivel spaţial diferenţierea este bineînţeles încă prezentă. autogeneratoare însă nu şi autocentrată. ci este păgîn. ar fi posibil să locuiască la/lîngă mine). identificarea nu concretizează conflictul iar violenţa nu se perenizează. maghiar. Diferenţele crează teritorii rigide. Aceasta deoarece diferenţierea se hrăneşte dintr-un prezent continuu. Atîta vreme cît starea conflictuală nu este confiscată de un discurs politic. este ortodox. fac să rezoneze structurile teritoriale dincolo de frontierele lor incerte – unde se termină sunetul ? – alcătuind simfonii evolutive.Discursul. este alb sau negru şi. identificarea construindu-se în funcţie de repere mobile. cilindrice. în vreme ce diferenţele se înrădăcinează în structurile rigide ale trecutului. rescrise în fiecare moment de ascultătorii lor de pretutindeni. omogenă. este catolic. indiferent de localizarea lor efectivă. Starea conflictuală existentă în cadrul proceselor de teritorializare. Diferenţierea este suficientă pentru a-ţi afirma identitatea (celălalt este ca şi mine.

Denise Pumain (dir. pe baza unor lucrări de referinţă62. respectiv specificităţii obiectelor. o parte din întrepătrunderile teoretice.) – Encyclopédie de géographie. detaliul pierzînd ca importanţă în faţa tabloului de ansamblu. izolate şi de sine-stătătoare. ). Prin urmare. curentele şi subdisciplinele definite şi descrise în ceea ce urmează nu trebuie să fie privite exclusivist. a IV-a ediţie.II. În afara relaţiilor complexe pe care geografia le întreţine cu propriul său obiect de studiu şi cu celelalte ştiinţe interesate de sistemul teritorial (fig. 1987. o sinteză a orientărilor şi curentelor majore de idei care au determinat devenirea geografiei umane. În cele ce urmează propunem. Orice abordare sintetică presupune o pierdere de informaţie.analiza ecologică (axată pe problematica legăturilor om-mediu) . proceselor şi fenomenelor geografice de a exista şi de a se manifesta simultan în mai multe nivele 62 Brian Goodall – Dictionary of Human Geography. Penguin Books. Din această cauză. conceptuale şi filosofice sînt datorate trans-scalarităţii. 1992 74 . în contextul unei evoluţii extrem de complexe a cadrelor epistemologice şi teoretice ale ştiinţei actuale. în corpusul oricărui articol sau tratat de specialitate. Armand Colin. Economica. cititorul trebuie să fie conştient că orientările. o definiţie generală ar putea afirma că geografia este ştiinţa interesată de structura şi natura interacţiunilor stabilite între două sisteme: sistemul ecologic (care pune în legătură societatea/omul cu mediul în care trăieşte) şi sistemul spaţial (care pune în legătură o porţiune a suprafeţei terestre cu o alta). Robert Ferras. Ele coexistă în proporţii diferite în spiritul şi opera oricărui cercetător. Geografia umană modernă combină în cercetările sale trei orientări complementare ale interesului ştiinţific: .analiza regională (fundamentată pe cercetarea evoluţiei structurilor regionale şi ale diferenţierilor spaţiale).) – Les concepts de la géographie humaine. London. potenţîndu-se reciproc. aceasta din urmă fiind rezultatul acţiunii simultane ale mediului şi spaţiului în care trăieşte fiecare fiinţă umană.analiza spaţială (centrată pe problemele legate de apariţia. TAXONOMIA GEOGRAFIEI UMANE Geografia poate fi considerată ca o ştiinţă de cercetare a diferenţierilor suprafeţei terestre. 1998. împreună cu temele majore abordate de către acestea. localizarea şi evoluţia structurilor spaţiale) . Antoine Bailly. Paris. Antoine Bailly (dir. Poziţia de interfaţă a geografiei (între natură şi societate) a permis acestei ştiinţe o dezvoltare continuă a sistemului de discipline componente. precum şi o sistematică generală a subdisciplinelor sale. Paris. ca fiind singulare.

2000) 75 .(la mai multe scări) de organizare teritorială. ale celui naţional (politicile macroeconomice şi relaţiile internaţionale ale statului) şi ale celui continantal sau mondial (preţurile energiei primare. La fiecare dintre aceste nivele. ale celui regional (politicile de dezvoltare regională). fenomenele legate de mondializare. sensul şi intensitatea relaţiilor dezvoltate sînt mereu altele. concurenţa pe pieţele internaţionale. Fig. 1974 şi Ianoş. 11 – Geografia umană şi relaţiile sale cu ştiinţele naturii şi ale societăţii (după Taafe. etc. natura. acţiunile şi retro-acţiunile pe care le induce şi la care este supusă o fermă agricolă sînt funcţie de elementele mediului local (microclimat natural şi socio-economic sau cultural). De exemplu.).

în conformitate cu scopul urmărit.. Teoria centru-periferie. De cele mai multe ori. respectiv proporţia avută de populaţia ocupată în cele trei sectoare de activitate – agricultură.). Diferitele subdiscipline ale geografiei umane pot fi identificate în funcţie de mai multe criterii. iar un oraş turistic are o cu totul altă funcţie teritorială decît un oraş industrial. de exemplu). de procese sau de fenomene. Macrogeografia Macrogeografia se încadrează într-un context holist. care îşi propun transformarea ordinii mondiale existente. Critica principală care poate fi adusă cercetărilor macrogeografice (deşi utilitatea lor nu poate fi pusă la îndoială) este accea că gradul extrem de generalizare nu permite luarea în consideraţie a deosebirii de natură ce pot să apară în cadrul aceleiaşi clase de obiecte. încercînd să traseze cadrul şi să descopere legităţile generale care guvernează evoluţia unei întregi clase de obiecte. industrie şi servicii). caracterul macrogeografic este prezent în cercetările de nuanţă marxistă..Este prin urmare evident că la diferite scări spaţiale elementele diferitelor organizări spaţiale au naturi diferite (politicile economice ale statelor sînt diferite. în care oraşele sînt considerate ca avînd funcţii similare. se încadrează în aceeaşi categorie. contextele culturale regionale se diluează în cadrul celor naţionale. Criteriul scării de analiză După scara de analiză a sistemelor teritoriale se pot deosebi trei orientări majore în cadrul cercetărilor de geografie umană: 1. de exemplu. 1. procese sau fenomene spaţiale.1. Tot macrogeografice pot fi considerate şi cercetările bazate pe utilizarea indicatorilor agregaţi (de exemplu caracterizarea statelor lumii prin comparaţia structurii lor socio-profesionale. sensuri diferite (statele pot avea o politică protecţionistă în vreme ce pieţele internaţionale impun liberalizarea concurenţei) şi intensităţi diferite (politicile de ajustare economică ale Uniunii Europene. considerată ca injustă şi sursă de inegalitate socială şi spaţială. în funcţie de ideologia dominantă.. Astfel. 76 .. Studiul sistemelor urbane (prin legea rang-mărime. prin care geografii marxişti explică diferenţele de dezvoltare existente între statele lumii este un asemenea exemplu. sînt diferenţiate în funcţie de performanţele fiecărui nou membru sau ale fiecărui nou stat candidat). sectorul terţiar al Statelor Unite are foarte puţin în comun cu sectorul de servicii din Libia.

fiind interesată în special de comportamentele individuale sau de cele ale microsocietăţilor aflate în interacţiune cu mediul local. microgeografia este obligată să acorde partea leului empiriei. a căror succesiune şi ale căror moşteniri nu fac decît să 77 . interesată de crearea şi evoluţia teritoriilor vernaculare sau de comportamente şi reprezentări individuale sau de grup. structurile sociale. structurile spaţiale evenimenţiale (create de un festival. critica principală este eceea că. obiectul său de cercetare. deci foarte aproape de obiecte. de un fenomen economic periodic). 2. Geografia regională este prin excelenţă o ştiinţă mezogeografică deoarece regiunea. politice sau culturale. politice şi culturale antagoniste. economice. este rezultat direct al fascicolelor de relaţii naturale. deoarece nu poate generaliza şi astfel nu poate construi teorii.1. de o manifestare sportivă. În condiţiile paradigmei ştiinţifice actuale.3. în care s-a renunţat la ideea de măsură precisă în favoarea aproximărilor statistice riguroase. Invers primei orientări. Criteriul suportului filosofic şi teoretic După suportul filosofic şi teoretic subdisciplinele geografiei umane pot fi încadrate într-o serie întreagă de orientări. 1. respectiv a celor ascendente (dinspre local spre mondial/cosmic) şi a celor descendente (dinspre cosmic/mondial către local). care se focalizează asupra fenomenelor care se desfăşoară la scările mezospaţiale ale realităţii.2. sociale. procese şi fenomene unice şi prin urmare incomensurabile. acolo unde se combină constructiv sau destructiv macro şi microstructurile spaţiale. nivelul mezospaţial este nivelul la care riscurile cercetării şi aplicaţiilor practice ale aceteia sînt minimizate. umanistă. situîndu-se foarte aproape de nivelele inferioare de organizare a spaţiului. Mezogeografia Mezogeografia este o tendinţă recentă. sociale. În această categorie se înscriu cu precădere studiile de geografie comportamentală. geografiile culturale ale indivizilor şi grupurilor izolate pot fi considerate ca obiecte de studiu pentru microgeografie. Structurarea spaţială a comportamentului consumatorilor. culturale şi economice ale indivizilor sau grupurilor sînt studiate în profunzime. Microgeografia Microgeografia studiază în detaliu organizările spaţiale la nivele subregionale (locale). economice.

În doze moderate. afirmă că ştiinţa poate funcţiona numai cu ajutorul chestionărilor empirice (cu conţinut factual) iar cunoaşterea este restrînsă doar la faptele care pot fi observate prin intermediul simţurilor umane (perfecţionate de instrumentar 78 . subordonată principiilor environmentalismului determinist. ceea ce în mod inevitabil conduce la concluzia că acelaşi set de condiţii fizico-geografice duce la aceleaşi tipuri de comportamente umane. Rezultatele cercetărilor celor două curente sînt sensibil diferite: dacă pentru geografia determistă unităţile taxonomice erau peisajele culturale . Această geografie a constituit suportul antropogeografiei germane clasice (Carl Ritter. responsabilitatea verificării lor revine interrelaţiilor teorie-empirie şi bunei credinţe a cercetătorului. După conturarea ipotezelor de amorsare a studiului. determinismul permite stabilirea unui set de ipoteze de iniţiere a cercetării geografice. pentru geografia posibilistă peisajele erau rezultatele directe ale modurilor de trai (genres de vie). delimitîndu-se de metafizică şi de religie. însă afirmă că structurile spaţiale sînt rodul alegerii conştiente a oportunităţilor oferite societăţii de un mediu inert/permisiv. Jean Brunhes). Geografia posibilistă nu neagă faptul că acţiunea umană este limitată de condiţiile restrictive de mediu. Dusă la extrem (de exemplu în cazul doctrinei naziste). rezultate din adaptarea culturală activă la mediu. concepte. c) Geografia pozitivistă îşi trage seva din filosofia pozitivistă a lui Auguste Comte din sec. a) Geografia deterministă este bazată pe filosofia deterministă care afirmă că toate acţiunile umane nu sînt libere ci controlate de anumite legi naturale. teorii şi aplicaţii ale geografiei umane. Friedrich Ratzel). simplist şi periculos. Reprezentanţii săi sînt în primul rînd cei ai şcolii franceze clasice (Paul Vidal de la Blache.diversifice unghiurile de abordare a realităţii şi să îmbogăţească panoplia de metode. modele. deoarece el se adresează bunului simţ comun. Ferdinand von Richtofen. această orientare se transformă într-un determinism geografic vulgar. al XIX-lea care. posibilismul postulează că în faţa constrîngerilor sau avantajelor mediului societăţile sînt libere să îşi aleagă tehnicile de încadrare conform propriilor lor matrici socioculturale. Dacă determinismul afirma că diferenţierile spaţiului geografic (respectiv regiunile umanizate) sînt şlefuite prin acelaşi tip de reacţie culturală a societăţilor în faţa determinărilor mediului. b) Geografia posibilistă este fundamentată pe filosofia posibilistă (environmentalism posibilist) conform căreia mediul oferă fiinţelor umane seturi de oportunităţi din care acestea aleg doar pe acelea conforme cu normele lor socio-economice şi cu nevoile lor culturale.kulturlandschaft (rezultate din adaptarea pasivă la mediu). Trama explicativă a geografiei deterministe este dată de analiza cauzală.

telescopul. e) Geografia umanistă (comportamentală sau behavioristă) reprezintă o anumită perspectivă geografică asupra lumii. sînt instrumente la fel de puternice precum termometrul. de consumatori.şi echipament ştiinţific). axată pe luarea în calcul a cunoştinţelor. acceptarea acestei doctrine filosofice a însemnat continuarea stării idiografice prin perfecţionarea metodelor inductive (plecarea de la particular la general) şi dezvoltarea impetuoasă a studiilor monografice (geografia regională). de oraşe. precum şi la relaţiile stabilite între aceste fapte. în acest cadru filosofic. conform căruia aplicarea teoriilor logicii formale sau a celor ale matematicii pure conduc la o cunoaştere cel puţin la fel de sigură ca şi cea datorată simţurilor umane. Pentru geografie. valorilor şi experienţelor umane. de întreprinderi. Analiza matematică (aplicarea în geografie a teoremelor matematice) suţine validitatea unor enunţuri teoretice iar analiza statistică serveşte la testarea şi confruntarea rezultatelor teoretice cu faptale observate. este suportată de idealism. respectiv posibilitatea constituirii unei teorii geografice. existenţialism şi de fenomenologie. Pentru 79 . Prin urmare cunoaşterea trebuie să fie raţională şi să se bazeze pe măsurarea precisă a fenomenelor. Mai exact spus.). Pentru prima dată. bazată pe demersurile ipotetico-deductive. etc. la nouvelle géographie sau geografia cantitativă) se bazează pe pozitivismul logic dezvoltat în anii 1920 de Şcoala de la Viena. Pozitivismul. destul de confuză. Cu ajutorul modelelor statistice se putea astfel aproxima (cu o marjă de eroare cunoscută!) comportamentul spaţial al mulţimilor (de producători. care are nevoie de secole?!). încearcă să înţeleagă lumea prin prisma relaţiilor pe care le au oamenii cu natura şi prin prisma sentimentelor şi ideilor pe care aceştia le au faţă de locuri şi spaţii. microscopul sau şublerul. Geografia umanistă. a accelerat dezvoltarea geografiei fizice şi a anesteziato pe cea a geografiei umane. etc. Din anii ’90 se face simţită apariţia unei analize geografice matematice. proceselor şi obiectelor studiate. ale carei obiecte de studiu nu se pretau nici la măsuri exacte şi nici la experienţe (cum sa poţi experimenta apariţia şi evoluţia unui sistem urban. Baza filosofică...) sau evoluţia unei populaţii numeroase (de persoane. constituită ca o critică la adresa geografiei teoretice şi cantitative (pentru care omul era strict raţional iar comportamentul său spaţial era dictat strict de considerente economice). Experienţa devenea astfel accesibilă şi ştiinţelor sociale. neopozitivismul afirma că logica şi raţiunea umană. care postula că pot fi cu adevărat ştiinţe doar acele discipline capabile să utilizele instrumentar şi echipamente ştiinţifice de măsură şi de contriol şi să efectueze experienţe. alături de metode statistico-matematice de aproximare riguroasă. care va permite probabil apariţia unor teoreme şi axiome geografice. a apărut prin urmare posibilitatea unei geografii nomotetice. d) Geografia neopozitivistă (the new geography.

la cele de luare a deciziilor de localizare. în special a geografiei neopozitiviste şi a celei umaniste. Pentru geografia marxistă. Un curent aparte este constituit de geografia reprezentărilor. f) Geografia marxistă. a realizării hărţilor cognitive. Dezvoltată în cadrul activităţilor legate de drepturile civile din SUA anilor 1960. Geografia marxistă nu încearcă să înţeleagă lumea ci să o schimbe. şi care prezintă modelele spaţiale comportamentale drept procese cognitive. acesta fiind un dat a priori. g) Geografia radicală (sau geografia critică) este mai puţin un curent pur geografic. fiind în ultimă instanţă un amestec de real şi de imaginar. Explicarea acestor fenomene este posibilă prin analiza structurilor generale care le generează dar cu care nu se confundă. marxiştii consideră că organizările spaţiale şi diferenţierile acestora sînt un rezultat direct al relaţiilor socio-economice antagoniste dezvoltate între clasele dominate şi clasele sociale dominatoare. cît o critică a geografiilor existente. Domeniile în care a excelat erau relative la fenomenele de difuzie a inovaţiilor. pentru schimbarea procesului social (deci a organizării spaţiale rezultate) este necesară schimbarea relaţiilor sociale de producţie. Conceptele de bază ale structuralismului sînt cele de totalitate. de unde caracterul « revoluţionar » al acestui tip de geografie. auto-regularizare şi 80 . etc. obiectiv şi perfect subordonabil societăţii. al XIX-lea în Marea Britanie şi dezvoltată cu precădere în a doua jumătate a sec. Ca o consecinţă firească a acestei atitudini. se bazează pe filosofia marxistă. Geografia marxistă nu se întreabă asupra naturii şi sensului spaţiului. al XX-lea. Conform structuralismului. o regiune oarecare este expresia unui set de interacţiuni constituite în jurul unui proces social (interacţiune dialectică între procesul spaţial şi formele sale). apărută la sfîrşitul sec. fenomenele observabile nu sînt decît output-urile (rezultatele) unui set dat de mecanisme (structuri) preexistente.geografia umanistă. Caracterul militant al geografiei radicale a făcut ca aceasta să fie confiscată de geografia marxistă. real. organizările spaţiale sînt rezultatul unor acţiuni umane mînate atît de raţiune cît şi de sentiment. h) Geografia structuralistă a fost dezvoltată în anii 1970 prin preluarea ideilor antropologului francez Claude Lévi-Strauss. înrădăcinat în local (vernaculare) şi prin urmare imposibil de cunoscut în întregime de cineva din exterior. geografia radicală este interesată de incorectitudinile socio-culturale legate de funcţionarea economiilor de piaţă şi de contradicţiile din cadrul democraţiilor participative. Geografia umanistă este de fapt o formă geografică a curentului comportamental (behaviorist) care a apărut în cadrul ştiinţelor sociale prin anii 1960. ea însăşi tributară materialismului istoric şi dialectic.

a ideologiilor şi a valorilor morale. a fost utilizat în anii 1970 ca o armă critică împotriva neopozitivismului. deocamdată. geoinformatica şi sistemele informaţionale geografice. metodologia. 3. b) Istoria geografiei este disciplina interesată în reconstituirea principalelor etape ale evoluţiei geografiei ca ştiinţă în funcţie de evoluţia tuturor elementelor sistemului socioeconomic. singura cale de a construi o teorie a geografiei. teledetecţia şi fotointerpretarea. politic. a politicilor ştiinţifice naţionale şi a evoluţiei ideilor ştiinţifice (paradigmelor) mondiale asupra construirii cunoaşterii geografice asupra lumii. cunoaşterea acestor etape facilitează înţelegerea modului în care s-a construit discursul geografic precum şi metodologia geografiei. este principala disciplină a geografiei neopozitiviste şi. analiza 81 . d) Analiza spaţială. în cazul geografiei epistemologia este interesată de impactul doctrinelor filosofice. preluat de asemenea de geografia marxistă. c) Metodologia cercetărilor geografice este disciplina care urmăreşte evoluţia tehnicilor de cercetare a realităţii. De asemenea. cultural şi ştiinţific. şi pînă la mijloacele tehnice şi metodele ştiinţifice folosite de aceştia în procesul cunoaşterii geografice a lumii.transformare. Criteriul obiectului de studiu După obiectul de studiu. se pot deosebi mai multe grupe de subdiscipline: 3. etc. istoria geografiei) dar şi unele care sînt trecute mai degrabă în rîndul metodelor geografice (analiza spaţială. Prin intermediul său se pot cuantifica relativ uşor structurile spaţiale (respectiv organizările punctiforme. plecînd de la ansamblul de valori care ghidează cercetătorii.1. combinaţie de metode statistice şi matematice. liniare şi planiforme) puse în loc de activitatea umană. Geografia teoretică şi metodologică Geografia teoretică şi metodologică reprezintă o colecţie de discipline cu personalitate unanim recunoscută (epistemologia. Structuralismul.) a) Epistemologia geografiei este disciplina care studiază modul în care este creată ştiinţa. care trimite de multe ori la celelalte ştiinţe sociale cărora geografia umană le completează cercetările cu dimensiunea spaţială a fenomenelor cercetate. ceea ce facilitează sesizarea regularităţilor care ghidează evoluţia dinamicilor teritoriale.

management.Christaller. după 1950. care exprimă satisfacerea (pozitivă sau negativă) a unor necesităţi. Weber. proximitatea. amenajat şi transformat de către om în vederea desfăşurării unor activităţi economice.2. În general se acceptă că obiectul său de studiu constă în analiza aspectelor spaţiale ale activităţilor economice. Estimarea sa îşi găseşte ilustrarea mai ales în teoria valorii. Definirea geografiei economice este dificilă. varietatea reliefului etc. aceste elemente trebuiau să răspundă necesităţii unor reguli (legi) de localizare spaţială a activităţilor economice. al XIX-lea apar însă şi încercări de explicare cauzală. în afara celor deja menţionate. respectiv raportul între un avantaj obţinut şi efortul depus. Începând cu sfârşitul sec. sunt: -eficacitatea. la o relaţie interdisciplinară extrem de strânsă între geografia economică şi economia spaţială).).) iar mai apoi şi prin luarea în calcul a factorilor umani (prezenţa unor tradiţii artizanale. oprindu-se mai ales asupra repartiţiei acestora la nivel local. rolul urbanizării. 1933. existenţa unor axe fluviale sau a deschiderii spre oceanul planetar. De altfel economia spaţială a constituit totdeauna o sursă de inspiraţie pentru geografi. A. În centrul atenţiei acestei ramuri a geografiei umane se află descifrarea cauzelor care conduc la localizarea activităţilor economice şi implicit a populaţiei antrenate în acest proces. centralitatea. De factură posibilistă sau deterministă. -utilitatea. în rândul economiştilor (von Thünen şi teoria rentei funciare de ex. în primul rând pentru că raporturile sale cu celelalte ramuri menţionate ale geografiei umane sunt foarte strânse. a unor necesităţi specifice. spre progres etc.spaţială pune la dispoziţia cercetătorilor un set întreg de metode de diagnoză şi de prognoză teritorială. Dorinţa de elaborare a unor teorii ale localizării. geografia economică s-a limitat la o viziune descriptivă asupra activităţilor umane. regional sau naţional. 3. Prin activităţi economice înţelegem toate acţiunile întreprinse pentru producerea. a localizării industriilor. fie ca este vorba de teorii mai vechi (a locurilor centrale. 1909 etc) sau a celor mai noi înscrise în aşa-numita ştiinţă regională (regional science). în centrul căreia se află concepte precum accesibilitatea. S-a ajuns astfel. a fost chiar mai timpurie.. conform căreia eficacitatea unei activităţi depinde mai ales de consumul de inteligenţă şi de spirit organizatoric (creativitate. W. Principalele concepte ale geografiei economice. mai întâi prin intermediul factorilor naturali (prezenţa unor resurse. Multă vreme. Utilitatea depinde de agenţii economici (indivizi sau grupuri care exercită activităţi economice) şi de cantitatea de bunuri 82 . difuziunea spaţială etc. Localizarea se referă la modul în care un loc anume este ocupat. inovaţie. marketing). al deschiderii spre modernitate. consumul şi schimbul bunurilor corespunzătoare necesităţilor societăţii umane.). Geografia economică Geografia economică studiază structurile şi diferenţierile spaţiale create de activităţile economice desfăşurate în cadrul sistemului complex creat de mediu şi de spaţiu.

construcţii mecanice bazate pe subansamble etc. Astfel localizarea ideală a unei întreprinderi trebuie să corespundă punctului median (punctul aflat la cea mai mică distanţă faţă de sursele de materii prime şi pieţele de desfacere. Cu toate progresele tehnice înregistrate în ultimele secole. în afara cărora este dificil de obţinut un profit. Este motivul pentru care o parte dintre activităţile economice eludează obligaţiile fiscale (economia subterană). În plus. specifice fiecărei activităţi în parte.). fără pierderi mari şi cu un cost minim. exprimată prin contribuţiile aduse la buget. -teoria localizăriil industriilor a lui A. prezenţa unei pieţe imense stimulează producţia şi reduce 83 . dependente de distanţa faţă de piaţă. sînt: -teoria rentei funciare. constitute pe lungul drum al devenirii civilaţiei umane. Astfel. regionale etc.). postulează că profitul unui producător este maxim atunci când costurile de producţie sunt minime. văzute ce centre polarizatoare. În acest sens un rol important îl are conceptul de economie de proporţie. Fiecare agent încearcă să utilizeze la maximum bunurile care îl interesează. interese locale.. în marile oraşe. În acest sens contează foarte mult circuitele informaţionale. foarte multe activităţi sunt mai puţin dependente de costuri. această teorie îşi păstrează încă valabilitatea. -bunăstarea.este un alt concept care se referă la măsura în care o societate poate asigura un acces generalizat la bunurile şi serviciile de bază. fiind profitabile oriunde (mai ales ramurile care utilizează materii prime prelucrate. nivelul evaziunii fiind de altfel un indicator fidel al gradului de bunăstare socială. culturali. concepută de Johann von Thünen în 1826. Modelele de localizare derivate din această teorie. ca efect al unei cereri mai mari. o sumă de factori umani intervenind şi perturbând raporturile amintite (factori politici. Raporturile dintre profitul agenţilor economici şi bunăstarea socială sunt foarte complexe. iniţiată de geograful Walter Christaller în 1933 şi continuată de economistul August Lösch (1940).Weber (1909). Principalele teorii ale geografiei economice. ţinând cont de costurile de transport). corespunzător câştigului rezultat din scăderea costului de producţie odată cu creşterea cantităţii produse. încearcă să explice relaţia dintre mărimea (numărul de locuitori).disponibilă pentru acesştia. conform căreia fiecare cultură sau mod de creştere a animalelor se localizează în funcţie de costul de producţie şi costul de desfacere. de ex. -teoria locurilor centrale. confecţiile textile. Această teorie este verificată de multe ori în practică dar este destul de generală. numărul şi localizarea centrelor urbane. aplicându-se şi domeniului serviciilor unde contează mai ales dimensiunea pieţei. Astfel distanţa faţă de piaţă este principalul factor care diferenţiază peisajele agrare. de obicei agenţii economici fiind tentaţi mai degrabă de profit decât de bunăstarea generală. sunt foarte numeroase. furnizoare de bunuri şi servicii în spaţiul rural. Astfel ramurile agricole pentru care costurile sunt foarte ridicate se localizează în proximitatea pieţei de desfacere spre deosebire de cele cu un cost mai redus.

Astfel de modele sunt des utilizate în localizarea unor activităţi productive sau de servicii. deci a relaţiilor dintre agenţi situaţi în locuri diferite. Totuşi. cele rezultate din industria modei. utilizând masiv mijloacele moderne de studiu (statistică informatizată. spre deosebire de cele mici. În acest mod. Intervine aici conceptul de economie de aglomeraţie care face ca într-un centru urban de mari dimensiuni să poată fi prezente toate ramurile industriale. naturală sau antropică. care impune un gradient est-vest. pentru că în realitate intervin o serie de factori care împiedică interacţiunea (de ex. sunt în mare parte abstracte. cantitatea de interacţiuni dintre două locuri este o funcţie directă între emisivitatea locului de origine. cartografie automată). nu poate fi produs decât într-o metropolă. dependentă de imaginea fiecărui centru urban. în contextul unei economii tot mai deschise. adică măsura în care un centru urban este favorizat (defavorizat) în relaţiile sale cu celelalte centre vecine etc. Au fost puse la punct modele de alegere discretă care iau în calcul toate alternativele posibile. -teoria interacţiunii spaţiale. atractivitatea locului de destinaţie şi proximitatea celor două locuri. Aceste trei elemente favorizează intensitatea legăturilor şi se pot substitui unul altuia (de ex. sau proximitatea poate compensa o atractivitate mai redusă (ca de exemplu apropierea de Europa Occidentală. De aceea se diferenţiază bunurile de ordin inferior (cumpărate curent) de cele de ordin superior (cumpărate mai rar). în care barierele sunt tot mai fragile iar informaţia circulă fără frontiere. care conduc la anumite preferinţe. a concurenţei dintre două centre urbane sau agenţi economici etc. care pot fi produse la preţuri competitive în orice centru urban. În mod general.emplu un plus de atractivitate poate compensa distanţa mai mare. nu totdeauna cele mai eficiente. este o continuare a teoriei locurilor centrale şi se află în centrul preocupărilor actuale. atât din punctul de vedere al localizării cât şi din cel al profilului activităţii desfăşurate. modelele de interacţiune elaborate. Ulterior. de rolul său administrativ etc. această teorie devine tot mai importantă. 84 .. -teoria alegerii spaţiale. specifică perioadei moderne şi contemporane. explicând atât repartiţia producţiei de bunuri cât şi a populaţiei. Fiecărui bun produs îi corespunde însă un anumit prag. situate sub pragul profitabilităţii majorităţii acestora. Având în centru noţiunea de distanţă. un bun rar. Ca rezultat principal poate fi menţionată ierarhizarea urbană. s-e dezvoltat prin luarea în calcul a elementelor psihologice. ierarhizate în funcţie de un punctaj corespunzător avantajelor şi dezavantajelor specifice. în sensul că regiunile vestice ale statele situate la est sunt mai avansate.). tocmai ca efect al proximităţii). prezenţa unei frontiere. o serie de specialişti au completat axiomele acesteia cu noi concepte precum: atractivitatea.costul. de poziţia ocupată în cadrul reţelei. precum în cazul centrelor turistice. acolo unde există o clientelă minimală. în funcţie de cerinţa pieţei. Această teorie este considerată adesea cea mai completă dintre toate teoriile geografiei umane. spre deosebire de bunurile comune. accesibilitatea. de ex.

). impunând bariere (râuri. munţi etc.. secundar fiind abordate şi 85 . datorită necesităţilor de gestionare a teritoriului. În această perioadă se impun termenii de peisaj agrar închis (fr. Din aceasta derivă conceptele foarte actuale de internalitate (sau economie internă.2. axându-se pe tipologia peisajelor agrare şi pe transformările acestora. geografii s-au interesat cu predilecţie de aspectele economice ale vieţii rurale. Geografia rurală Geografia rurală (cunoscută la noi în mod trunchiat doar ca geografie a agriculturii) este. care pot slăbi atractivitate sau frâna progresul (de exemplu. Habitatul rural interesa mai ales sub aspectul densităţii construcţiilor şi a formelor derivate din dispunerea acestora în spaţiu (morfologia habitatului). bocage. agenţii fiind tentaţi să profite de eventualele externalităţi. Astfel. Principalele subramuri ale geografiei economice sînt următoarele: 3. disciplina devenind una de tip general.1. Această geografie agrară (agricolă) a devenit o componentă esenţială a studiilor de geografie regională.-teoria economiei geografice. în a doua parte a sec. portuare. openfield) în funcţie de modul de organizare a exploataţiilor agricole (morfologia agrară). ia în calcul aspectele calitative ale spaţiului geografic. Iniţial s-a dezvoltat ca geografie agrară (studiind doar peisajele şi structurile socio-economice legate de agricultură). în lungul autostrăzilor. creşterea preţului terenurilor etc. lumea era încă dominant rurală iar activităţile agricole net dominante. Toată această problemtică se află în centrul discursului geografic contemporan. care este departe de a fi omogen. în ordinea apariţiei. opuse unor concentrări umane excesive etc. devenind geografie agricolă. Complexitatea fenomenelor care au început să afecteze mediile rurale după 1980 (nu mai exista analogie între termeni precum lumea agricolă-lumea rurală sau economie agricolă-economie rurală) a impus considerarea acestora din unghiul organizării spaţiilor rurale de către societăţile localizate în aceste medii. este suscitarea unor externalităţi negative. poluarea multiplă. etc.) sau prezentând contraste majore (vaste spaţii deşertice.) şi peisaj agrar deschis (engl. al XIX-lea. mai dependente de factorii fizici. cum sunt cele aeroportuare. În momentul emergenţei geografiei moderne.). geografia agrară începe să se intereseze de funcţionarea activităţii agricole în interiorul sistemelor spaţiale din care face parte sau pe care le crează. Între 1950-1980. Efectul principal al economiei de aglomeraţie. numită geografie rurală. de ex. câştig realizat de către un agent ca urmare a propriilor decizii) sau de externalitate (cîştig rezultat ca urmare a deciziilor altor agenţi). Explicaţiile legate de această evoluţie sînt multiple. ceea ce face din geografia economică una din cele mai atractive opţiuni din perspectiva cercetării. Acestea sunt invocate adesea pentru a explica fenomenul de aglomerare a activităţilor în anumite zone. prima ramură a geografiei economice (sec. al XIX-lea).

Aplicabile la orice regiune a Globului. Creşterea accesibilităţii rurale (conectarea acestora la diverse 86 . aceste modele au permis o aprofundare a problematicii rurale. care încearcă să explice productivitatea diferenţiată a muncii şi a capitalului în agricultură prin raportul dintre piaţa de consum şi distanţa faţă de locul de producţie a devenit unul din cele mai uzitate. factorul natural. 1962). deşi important fiind adesea eludat. Interesul pentru dezvoltarea Lumii a Treia şi problema subdezvoltării au constituit un impuls în acest sens. istoriei şi antropologiei. Testat în cele mai diverse contexte. după numeroase şi diverse îmbunătăţiri. Organizarea peisajelor rurale. se impun cu acuitate termenii de spaţiu rural şi economie rurală iar geografii nu au rămas indiferenţi. După 1975. geografia rurală a devenit tot mai mult o geografie agricolă. Industrializarea satelor şi antrenarea unor vaste spaţii în procesul de peri-urbanizare a favorizat această direcţie de studiu. debuşând tot mai mult spre problematica sociologică a dezvoltării rurale. von Thünen (1826). Conceptul de structură agrară devine prevalent (R. odată cu impunerea preocupărilor ecologice şi cu turistificarea unor vaste spaţii rurale. prima furnizându-i şi scheletul primelor încercări de modelizare teoretică a localizării activităţilor agricole. După 1950. Pornind de la lucrările lui von Thünen se caută noi modele teoretice care să explice atât localizarea activităţilor agricole cât şi dinamica peisajelor rezultate (Chisholm. Kostrowicki. culturi cerealiere şi tehnice la distanţe mai mari şi creşterea intensivă a animalelor în regiunile cele mai depărtate. tehnici sau economici. modul în care se asociază diversele culturi. concept care se referă inclusiv la formele de proprietate şi de exploatare a terenurilor şi cuprinde sistemul de cultură.a devenit esenţială în descrierea structurilor agrare. Utilizarea mijloacelor moderne ale teledetecţiei a reconectat aceste preocupări la geografia generală. aşa cum este formulată de autorul citat. fundamentaţi de sociologi şi economişti acordă o atenţie sporită particularităţilor demo-economice ale populaţiilor rurale în corelaţie cu activităţile pe care le desfăşoară. în două componente esenţiale – vatra satului şi moşia acestuia -. Acest model. impune o zonare a culturilor agricole şi a zootehniei pe criterii de rentabilitate: legumicultură şi zootehnie bovină în imediata vecinătate a centrelor urbane. Renta localizării. respectiv modelul rentei funciare a lui J. permiţând astfel o analiză mai profundă a peisajelor agrare şi mai ales a dinamicii lor cronospaţiale. unde competiţia obligă la o regândire permanentă a întregului eşafodaj social-economic. acest model îşi dovedeşte perenitatea în pofida transformărilor produse în ultimele două secole. o veritabilă şcoală a studiului dinamicii peisajelor luând astfel naştere. Geografia agrară astfel concepută face apel masiv la mijloacele de studiu ale economiei. 1979) iar tipologiile agrare sunt sprijinite de indicatori bine fundamentaţi matematic (sociali.aspectele referitoare la forma şi materialul de construcţie (fizionomia habitatului).ené Lebeau. 1968). Spaţiul rural astfel conceput devine un spaţiu concurenţial. Aceşti termeni. preocupată mai ales de aspectele pur economice şi tehnice. sistemele de creştere a animalelor şi tehnicile utilizate.

toate celelalte întreprinderi (cu două sau mai multe unităţi de producţie) îşi dezvoltă 87 . fiind una din punţile trainice de legătură dintre geografia fizică şi cea umană. complexe industriale. vizibile în spaţiu. de organizare a industriei (uzina.2. specialiştii au demonstrat faptul că formele concrete. a întreprinderii. După al doilea război mondial.). concentrarea de uzine) nu sînt prezente într-un anumit loc deoarece acolo se află într-o cantitate sau calitate suficientă anumiţi factori de localizare. Devenită o geografie rurală totală. în spiritul geografiei idiografice. Se uita frecvent că aceşti factori de localizare nu acţionau în sine asupra activităţilor industriale. 3. ansamblu de interacţiuni intense care diminuează efectele centralităţii urbane.reţele) a condus la conceptualizarea aşa-numitului continuum rural-urban. s-a studiat doar distribuţia (repartiţia) spaţială a industriilor şi s-au realizat monografii asupra diferenţierilor spaţiale prilejuite de industrie (centre industriale. în contextul în care agricultura productivistă este considerată vinovată de multe din marile probleme ale lumii contemporane. 1990) şi distrugerea relaţiilor de tip comunist în estul Europei au constituit un impuls major în multiplicarea studiilor de geografie rurală tot mai preocupate de găsirea permanenţelor şi de urmărirea memoriei spaţiale. districte industriale. ei fiind în primul rînd studiaţi şi consideraţi de către organisme de decizie care administrau procesele industriale şi care constituiau de fapt structura organizaţională internă şi ierarhică. S-a ajuns astfel la o constatare importantă legată de manifestarea spaţială a procesului industrial. valorizîndu-se experienţa economiştilor spaţiali germani. care au de obicei o localizare impusă de un anumit mediu local. preocupată de toate aspectele vieţii rurale. în urma analizei şi comparării mai multor combinaţii locale a diverşilor factori de localizare. Treptat. Geografia industriei Geografia industriei s-a cristalizat la trecerea între ultimele două secole ale mileniului al doilea.2. şi anume aceea că formele concrete de organizare se distribuie în spaţiu în urma unor decizii luate de multe ori departe de locul în care are loc localizarea. şi anume în sediul central al întreprinderii. regiuni industriale etc. geografia industriei a devenit o disciplină a localizării. axe industriale. Iniţial. În analizele clasice factorii de localizare păreau suficienţi pentru a explica distribuţia/localizarea spaţială a industriei. aglomeraţii industriale. această disciplină s-a integrat tot mai mult în geografia generală. Cu excepţia întreprinderilor compuse dintr-o singură unitate de producţie (caz în care întreprinderea se confundă cu uzina). „Renaşterea rurală” specifică statelor dezvoltate (termen aparţinând lui Bernard Kayser. ci fiindcă un agent economic bine organizat a ales acel loc.

are de asemenea consecinţe spaţiale: o cantitate mai mare de produse va impune o uzină mai mare. etc. O întreprindere privată va căuta localizările cele mai eficiente din punct de vedere financiar. el va induce principalele forme concrete de organizare spaţială a activităţii industriale (uzine izolate. răspunsul la această întrebare. care va avea o capacitate sporită de organizare a spaţiului (polarizare.o serie de strategii spaţiale care nu pot fi sesizate decît dacă se studiază simultan localizarea tuturor unităţilor de producţie. filierele vor fi disociate spaţial (se vor localiza mai multe uzine specializate)?. în funcţie de semnalele venite de pe pieţele de desfacere. ceea ce va induce puternice fenomene de polarizare?. chiar dacă acestea sînt situate la distanţe de sute sau mii de kilometri una de cealaltă. -unde se va efectua producţia?. în funcţie de diverse pieţe de aprovizionare. unul banal (textil.cu ce tehnică de va efectua producţia?. ceea ce va impune o localizare a uzinelor în funcţie de una sau de alta dintre cele două pieţe. în ultimă instanţă regiuni industriale. care nu au nevoie de multă forţă de muncă) sau dimpotrivă. calibrate în funcţie de cererile locale.care va fi specificul producţiei (ce să se producă)?. pentru a se sesiza cererea existentă. etc. respectiv aceea ca piaţa de desfacere să nu se suprapună cu cea de aprovizionare. existenţa unor pieţe restrînse şi cu o largă distribuţie spaţială va necesita localizări multiple de uzine mici. pe cînd o întreprindere publică va încerca să combine în procesul localizării cît mai bine exigenţele eficienţei economice cu 88 . produsul final este unul de înaltă tehnologie (se va da întîietate proceselor automatizate.). etc. însă nici manifestările spaţiale nu sînt neglijabile: filierele de producţie sînt integrate (se va produce într-o singură uzină)? sau.ce cantitate se va produce?. interacţiune spaţială. este apanajul teoriilor localizării. Este posibilă prin urmare o primă dilemă spaţială. Aflarea şi acceptarea răspunsurilor la cele patru întrebări înseamnă de fapt luarea unor decizii strategice care vor guverna evoluţia economică a întreprinderii. cel mai apropiat geografiei. răspunsul la această întrebare implică studierea atentă (şi continuă!) a pieţelor de desfacere. . răspunsul la această întrebare. complexe industriale. răspunsul la această nouă întrebare este legat în primul rînd de fluxurile tehnologice interne ale întreprinderii. . dar şi a pieţelor de aprovizionare a viitoarei activităţi industriale.. Apare astfel în mod clar diferenţa fundamentală între uzină şi întreprindere: uzina este expresia spaţială concretă a deciziei luate de către întreprindere. etc.). Aceste decizii depind foarte mult de natura întreprinderii. care are nevoie o cantitate mai mare de forţă de muncă mediu calificată. agroalimentar). aglomerări de uzine.. Strategia de localizare construită de o întreprindere se structurează în linii mari pe rezolvarea a patru mari categorii de probleme: . şi care vor induce în spaţiu diferite forme de organizare sau vor provoca puternice modificări organizărilor deja existente.

În această situaţie se află în primul rînd industriile grele (siderurgia. În cazul lor spaţiul nu intervine decît cu totul întîmplător sau secundar în procesul de implantare. care se caracterizează prin aceea că exigenţele eficienţei economice le impune o localizare strict legată de pieţele furnizoare de materii prime sau de forţă de muncă. 89 . Eficienţa economică a activităţii lor este dată de localizări flexibile. constituie un obstacol puternic. forţei de muncă sau produselor finite. fiind în schimb sensibile la constrîngerile relative la distanţa-timp. Aceste industrii. dezrădăcinat. Industriile footlose în schimb sînt localizate în general în urma deciziilor influenţate în mod covîrşitor de situaţiile conjuncturale ale evoluţiei pieţelor de desfacere sau a evoluţiei tehnologice. fără nici o constrîngere. ci trebuie să-şi dezvolte un eşafodaj teoretic şi metodologic apt să facă previziuni asupra implicaţiilor spaţiale viitoare. în cel mai bun caz. care nu poate să se mai mulţumescă cu descrieri a posteriori ale organizărilor induse de industrie. Aceste industrii. care urmăresc îndeaproape evoluţia cererilor pieţii. footlose63 industries). Ceea ce trebuie reţinut este faptul că aspectele spaţiale efective ale localizării apar ca atare cu precădere în cadrul deciziilor strategice de implantare a industriilor puţin mobile în spaţiu. interesul geografic concentrîndu-se acum asupra transformărilor actuale ale organizărilor spaţiale preexistente localizării lor. sînt caracterizate de către geografie a fi fiind industrii foarte puţin mobile în spaţiu (aceasta înseamnă că siturile favorabile localizării lor sînt foarte limitate). sau. de axe majore de transport. care intervine prin preţul ridicat de transport al materiilor prime. implantarea lor urmărind să minimizeze timpul de acces la piaţa de desfacere. în literatura de limbă engleză. Primul caz este în general specific industriilor pentru care distanţa. foarte evolutive. Oricare ar fi însă natura întreprinderii. În cel de-al doilea caz se pot integra industriile care sînt relativ indiferente la constrîngerile induse de distanţă în termeni de distanţă-cost (distanţă-preţ). posibilităţile de localizare variază între două puncte extreme: în interiorul pieţii de aprovizionare cu materii prime sau de mobilizare a factorilor de producţie sau în interiorul pieţelor de desfacere a produselor finite. posibile. sînt numite de geografie industrii mobile în spaţiu (sau. 63 Footlose = fără nici o oprelişte. care nu sînt condiţionate de preţul deplasării materiilor prime. materialele de construcţie. ale oricărei implantări industriale. chimia de bază). Aceasta este una dintre dificultăţile majore ale geografiei industriale moderne.exigenţele eficienţei sociale (teritoriale).

Acesta este dificil de definit. un transport performant fiind o condiţie obligatorie a globalizării economice iar pe de altă parte. dată fiind complexitatea şi dinamica sa. Deoarece spaţiul era integrat în analiză doar prin intermediul densităţii căilor de transport şi al intensităţii fluxurilor dintre diversele unităţi spaţiale. Cererile de servicii de transport rezultă din nivelul producţiei. creşterea fără precedent a circulaţiei în marile oraşe. printre care cea amintită a utilităţii. consumului şi distribuţiei de bunuri. Pînă prin 1950-1960 avea un caracter strict descriptiv. toate modelele de localizare amintite anterior luând în calcul această variabilă. mai ales al costurilor acestuia. şi comportamentele spaţiale ale consumatorilor. crearea unor noi tipuri de reţele de transport a generat un interes deosebit pentru geografi. Sistemul de transport este cel care le integrează într-o structură coerentă de organizare spaţială. Obiectul de studiu al acestei ramuri geografice este sistemul de transport. von Thünen. în spaţiul american neopozitivist. Acest rol a sporit şi mai mult în perioada contemporană.3. cu timpul s-a ajuns la studiul predilect al fenomenului circulaţiei în sine. interesul mutîndu-se asupra studiului reţelelor de transport ca sisteme spaţiale în sine. a fost subliniat încă de J. 90 . apoi aceea a mobilităţii geografice a populaţiei sau cea a interacţiunii spaţiale ori a comportamentului indivizilor. permiţând dezvoltarea unei discipline distincte. Din 1950. Explicarea modului în care apare şi se manifestă cererea de servicii de transport este mijlocită de mai multe teorii. Inter-relaţiile sistemului de transport cu mediul natural şi cu cel economico-social pot fi considerate de fapt cheia de boltă a înţelegerii acestei discipline. Geografia transporturilor Geografia transporturilor s-a lansat în acelaşi timp cu geografia industriei. După 1980 în studiul reţelelor de transport începe să fie luat în calcul. fiind un inventar spaţial al modurilor de transport (infrastructuri fixe şi mobile) şi al fluxurilor transportate. generând formarea unor teritorii clar individualizate. Geografia transporturilor se interesează în mod deosebit şi de posibilităţile de deplasare a persoanelor şi bunurilor între diferitele locuri. din perspectiva geografică (adică modul în care sunt puse în mişcare mărfurile.3. Dezvoltarea spectaculoasă a mijloacelor de transport după al doilea război mondial.2. plecând de la raporturile dintre distanţă. începe cuantificarea şi modelizarea sistemelor de transport. desfăşurate într-o multitudine de aşezări umane. în spiritul geografiei behavioriste. Dacă la început erau descrise rând pe rând diferitele moduri de transport sub aspectul distribuţiei lor spaţiale şi a diferenţelor calitative. timp şi preferinţe specifice. sistemele de transport au devenit un instrument major în organizarea teritoriului. geografia transporturilor se numea frecvent geografia circulaţiei. Rolul transporturilor în economie.

Dimensiunea spaţială a unui sistem de transport este reţeaua de transport. k şi a fiind constante specifice fiecăruia din indicii menţionaţi. informaţia circulând practic instantaneu. Mi este masa punctului i. structura politicoadministrativă şi nivelul tehnologic specific unui teritoriu dat. Un concept devenit extrem de curent în geografia transporturilor este cel de mediu operaţional. măsurate pe un ax de comunicaţie). din perspectiva unui anumit mod de transport. Toţi aceşti indici se bazează pe modelul gravitaţional. ignora practic spaţiul. specifice marilor metropole. informaţii. calitatea infrastructurii sau gradul de fragmentare a spaţiului geografic în cazul accesibilităţii ori capacitatea de polarizare în cazul centralităţii. reţeaua este multiplă. calitatea infrastructurii. conform căreia nodurile de transport şi axele de comunicaţie sunt ierarhizate în funcţie de atractivitatea şi capacitatea de emisie a fluxurilor specifică fiecărui punct locuit. dezvoltând predilect relaţii reciproce. Se acceptă în general că relaţia dintre sistemul de transport şi dezvoltarea economică este circulară. care în forma sa cea mai generală se exprimă astfel: Iij = k*(Mi*Mj)/dija. care ajută la înţelegerea genezei reţelelor de transport prin extinderea continuă a căilor de comunicaţii. Mai mulţi indici au fost imaginaţi pentru a măsura calitatea unei reţele. densitatea spaţială. Spaţiul tinde să-şi piardă importanţa astfel. cei mai importanţi vizând conectivitatea (gradul de complexitate a unei reţele) şi accesibilitatea (uşurinţa cu care poate fi atins un anumit nod) sau centralitatea (poziţia unui nod în cadrul unei reţele). în contextul postindustrial această condiţie nu mai este suficientă. intensitatea circulaţiei şi bogăţia unui teritoriu. inferioare 91 . etc. adică locurile şi legăturile dintre ele. capitalurile.persoanele. Acesta cuprinde mediul natural (fizic). În acest mod. politice etc. în care Iij reprezintă interacţiunea între punctele i şi j.). mediul socio-economic. există o strânsă corelaţie între nivelul dotărilor. Constantele pot semnifica: numărul de conexiuni. Mj este masa punctului j iar dij este distanţa dintre i şi j. Dacă sistemul de transport este unic. informaţiile într-un spaţiu dat). Studiul reţelelor urmăreşte mai ales proprietăţile sale structurale şi geometrice (existenţa nodurilor. Aceasta explică interesul tot mai viu al geografilor asupra transferului informaţiilor prin intermediul reţelelor de telecomunicaţii. Relaţia dintre aceste componente este în centrul dezbaterilor care vizează dezvoltare regională. Accentul principal cade astfel pe studiul fluxurilor (cantitatea de bunuri. de multe ori fiind dificil de stabilit cine determină pe cine. ignorând adesea celelalte noduri. remodelarea structurilor spaţiale economice etc. prin analogie cu roata de car). în funcţie de fiecare mod de transport. S-a impus în acest fel teoria radializării sau hub-and spokes (butuc şi spiţe. În acest sens foarte utilă este teoria grafului. În general. marile noduri. persoane. în cazul conectivităţii. devenite un accesoriu obligatoriu al sistemului contemporan de transport. Dacă în perioada industrială un sistem de transport eficient era garanţia demarajului economic în prezent. în funcţie de dinamica specifică fiecărei regiuni. independent de barierele naturale.

bunurilor. al dorinţei de a deţine o poziţie strategică. contrapuse spaţiilor în care populaţia are o mare varietate de posibilităţi de deplasare. prin procedee precum containerizarea. În prezent studiul transporturilor a devenit indispensabil pentru înţelegerea formării spaţiilor economice supranaţionale. O altă temă predilectă a acestei discipline este complementaritatea şi integrarea spaţială a modurilor de transport. adică ansambluri de infrastructuri care permit trecerea cât mai rapidă de la un mod de transport la altul. Unele moduri de transport generează. Se vorbeşte astfel de existenţa unor spaţii largi în care populaţia este „captivă” neavând acces la nici un mod de transport pentru a se deplasa. Astfel se formează lanţurile de transport. care a diminuat semnificativ costul transbordării. De ex. În acelaşi mod. forma cea mai evoluată fiind producţia just in time sau juste à temps” (exact la timp). graţie unui sistem de transport mai complex şi mai eficient. generatoare de costuri suplimentare. capitalurilor şi informaţiilor. al compensaţiilor reciproce. a integrării avansate a economiei în contextul multiplicării schimburilor. Această temă presupune atât studiul concurenţei dintre diferitele reţele de transport cât şi acela al costului specific. De aici interesul major al integrării spaţiale (interconectării) modurilor de transport. Tot în acest sens. care minimalizează stocul de produse intermediare. accidente). o atenţie mare este acordată şi preferinţelor spaţiale. Iau naştere astfel interfeţe de schimb. Transportul a devenit treptat un element cheie în lanţul logistic al producţiei. cazul transportului rutier şi a celui aerian. Geografia transporturilor integrează tot mai mult tematica protecţiei mediului sub presiunea opiniei publice dar şi a creşterii fără precedent a cererii de servicii de transport. Dinamica sistemului de transport a devenit un element inseparabil în studiul modificării ierarhiei urbane şi a formării regiunilor. în special în cazul traficului maritim. Aceasta pentru că modurile de transport nu sunt decât parţial substituibile. Aceste direcţii de studiu subliniază că stăpânirea constrângerilor spaţiale de către sistemul de transport 92 . în lungul cărora o persoană sau o cantitate de mărfuri schimbă două sau mai multe mijloace de transport. Necesitatea asigurării unei mobilităţi eficiente a bunurilor şi persoanelor pune problema complementarităţii modurilor de transport. suportate de întreaga colectivitate şi nu de către utilizatori. Bucureştii sunt de multe ori mai aproape de alte mari metropole din Europa decât de celelalte oraşe importante ale ţării. zgomot. livrate exact în momentul prelucrării lor şi încearcă să producă numai atunci când există o cerere sigură. aglomerare. punctelor de transbordare (rupturi de sarcină) care impun o discontinuitate spaţială.ierarhic. costuri externe (poluare. prin funcţionarea lor. inevitabile în condiţiile unui spaţiu neuniform. reorientării acestora. destul de diferenţiat chiar şi la nivelul statelor dezvoltate. efect al concurenţei. reţelele de transport comunitar au fost conectate rapid cu cele aeriene pentru a nu pierde la sol câştigul de timp din aer. necesitatea unor conexiuni între ele fiind inerentă. comunitate gestionează „bugetul spaţiu-timp”. O altă direcţie de studiu este aceea a disparităţilor generate de mobilitatea persoanelor. a modului în care fiecare persoană.

În cadrul analizelor sale diacronice şi sincronice. Spre deosebire de aceasta din urmă.4. care studiază istoria disciplinei. 3. Geografia istorică Geografia istorică era confundată pînă prin anii ’60 cu istoria geografiei. devenind indispensabilă în înţelegerea relaţiilor dintre om şi teritoriul său.5. 93 . în formarea şi funcţionarea teritoriilor. Geografia socială şi culturală Geografia socială şi culturală reprezintă una dintre cele mai complexe ramuri ale geografiei umane. este o disciplină mai greu de definit.este tot mai importantă în funcţionalitatea societăţii contemporane. cu origini în antichitatea greco-romană.3. deoarece este strîns legată de geografia producţiei şi de cea a transporturilor. Domeniul său de studiu este cel al reprezentării suprafeţei terestre. Geografia matematică Geografia matematică (cartografia). cît şi demersurile umaniste.2. Geografia transporturilor a ajuns la deplina maturitate. Iniţial termenii de geografie socială şi de geografie umană erau sinonimi. cu legături evidente cu geografia socială şi cu cea culturală. În mod tradiţional există două tipuri de cercetări: cele efectuate la scara lumii şi a marilor regiuni geografice (care studiază marile organizări spaţiale ale structurilor comerciale) şi cele efectuate la scară regională sau locală (geografia comerţului de proximitate). 3. Teoriile cele mai utilizată în geografia serviciilor comerciale derivă din modelul locurilor centrale al lui Christaller iar modelele de diagnoză şi de prognoză fac parte din familia modelelor economico-geografice de interacţiune spaţială. geografia istorică utilizează atît metodele cantitative.4. 3. a dobîndit o personalitate distinctă ca ramură a geografiei în secolul al XIX-lea. geografia istorică încearcă să stabilească rolul factorilor geografici în evoluţia istorică a societăţilor (încearcă să reconstituie geografiile trecutului). Geografia schimburilor comerciale Geografia schimburilor comerciale sau market geography/la géographie du marché. atît din punct de vedere al cartografierii vizibilului (cartografia generală) cît şi al invizibilului (cartografia tematică) 3.

Utilizat deja la 1870 în Franţa şi Marea Britanie şi reluat de Camille Vallaux la începutul sec. asociaţiile. economică şi ideologică a statului).U. axându-se pe aspectele culturale materiale. paradoxal. Pentru a trata toate aceste aspecte. studiile lor fiind foarte apropiate de metoda istorică. arhitectura socială (ansamblu de reţele de relaţii codificate cu un rol determinant în fundamentarea politică. unde se redescoperă interesul pentru ecologia socială a „şcolii de la Chicago” din perioada interbelică. Termenul de geografie socială este la fel de vechi ca şi cel de geografie umană. Analiza geografică a formelor de viaţă socială este ambiţia oricărei geografii sociale. se constată un interes progresiv pentru acest curent favorizat. debuşînd astfel spre geografia culturală. a practicilor sociale curente legate de muncă. Una din primele cauze ale diferenţierii geografice a faptelor sociale este legată de limbaj. clasele sociale. confundânu-se într-o primă fază cu acesta.A. colectivitate (ansamblu de persoane care au în comun aceleaşi caracteristici). geografii s-au familiarizat cu metodele specifice sociologiei şi antropologiei. structurile sociale şi instituţiile specifice acestora: familia. Iniţial. analiza interacţiunilor spaţiale dintre clasele şi categoriile sociale. Hartke şi H. de necesităţile de consum. în S.Ulterior. geografia (etno) lingvistică fiind astfel una din principalele dimensiuni pe care le cunoaşte această disciplină. dinamica lor cronospaţială. Geografia culturală are o istorie la fel de lungă şi complexă. având în centru conceptul de segregaţie spaţială. a naţionalismului şi recrudescenţa fundamentalismelor diverse. gradul lor de mixitate sau de omogenitate. În fine. Carl Sauer. doar studiul societăţilor Lumii a Treia având o componentă culturală mai importantă. geografii anglosaxoni şi germani foloseau atributul cultural pentru a desemna orice peisaj antropizat. de procesul uniformizator al mondializării. a devenit o disciplină în sine. A treia dimensiune a geografiei sociale are în centru descrierea universului social. geografia socială abordează şi modul în care se localizează (teritorializează) grupurile umane. au constituit fundalul pe care s-a creat practic o nouă geografie culturală. Tema culturală a fost eclipsată în primele decenii postbelice de avântul mondializării şi de progresul tehnic. Astfel se creionează şi obiectul său de studiu. Resuscitarea identităţilor regionale. geografia socială. focalizîndu-se asupra încrustării în spaţiu a arhitecturilor teritoriale specifice fiecărui grup social. ierarhia socială. (1963) a orientat această ramură a geografiei umane spre antropologie. atentă nu numai la spaţialitatea elementelor spiritualităţii umane ci şi la raporturile dintre spaţiul geografic şi simbolurile identitare sau teritoriale. toate având în subtext fortificarea sentimentelor de teritorialitate. După 1980. al XX-lea acest termen s-a impus mai ales în spaţiul germanic (austriecii W. O a doua dimensiune este aceea care are drept reper. clasă (colectivitate ai cărei membri au conştiinţa 94 . completată în anii ’80 cu geografia culturală. bazându-se pe patru concepte esenţiale: rol (conduită socială stereotipă pe care actorii vieţii colective o adoptă pentru a-şi asigura un statut anumit). de petrecerea timpului liber. Bobek în primul rând) iar după război şi în spaţiul nord-american.

Atâta timp cât aceasta s-a mărginit la aspectele descriptive ale structurilor sociale nu a existat un fundament teoretic. Codurile de comunicare şi organizare sunt de maximă importanţă în acest sens. dependente de multe ori de ideologia colectivă sau de grup. cultura nu poate fi neglijată de geografie. aflându-se într-o continuă transformare. burghezia a preferat zonele centrale ale oraşelor dar după 1850 s-a constatat o deplasare spre periferiile centrelor urbane. ideologie (sistem de idei.apartenenţei la o categorie distinctă. Aceste procese nu sunt statice. a atitudinilor de viaţă şi a conduitei sociale. Analiza socio-geografică nu poate fi astfel izolată de cea a fenomenelor religioase. care pot consfinţi prin tradiţie sau prin lege anumite clivaje sociale (de tipul castelor în India sau de tipul titlurilor de nobleţe în Europa). Se observă din cele expuse că teoriile sociale trebuie dublate totdeauna de cele economice pentru a explica dinamica spaţială a societăţilor. Teoria marxistă adaugă un element esenţial în dinamica societăţii. Manifestându-se spaţial sub forma unor arii culturale (ansambluri teritoriale omogene prin trăsături culturale comune). care particularizează un grup uman. rezolvate de regulă prin revoluţii (conflictuale sau paşnice). dependentă în multe cazuri de barierele geografice. aşa-numita luptă de clasă. Astfel. controlată în toate aspectele vieţii sale cotidiene. Cultura este responsabilă de transmiterea informaţiilor. în funcţie de localizarea grupurilor rezultate şi de raporturile spaţiale dintre ele. politic şi social nefiind totdeauna clară. Cultura este aceea care asigură premizele coeziunii sociale prin capacitatea de influenţă psihologică de care dispune. multă vreme. Articulaţia acestor relaţii instituţionalizate defineşte arhitectura socială prin intermediul soluţiilor funcţionale adoptate. fiind la originea coeziunii sociale şi a climatului de încredere necesar reducerii costului controlului reciproc. cultural. Atunci când echilibrul între cele două forţe este depăşit se ajunge la crize. în fond o combinaţie între două tendinţe extreme: de omogenizare socială şi de divizare (divergenţă) continuă. Progresul geografiei sociale este intim legat de cel al sociologiei. exprimată cel mai adesea prin utilizarea unui vehicul lingvistic normat. metafizice sau ideologice care divizează societăţile şi culturile acestora. Geografia socială se situează astfel într-un context disciplinar complex. Un rol important în dezvoltarea teoriilor sociale l-a avut Şcoala de la Chicago pentru care colectivităţile sunt rezultatul diviziunii muncii şi a segregaţiei. mai sigure şi mai liniştite. limita între economic. Cultura în sens larg este un ansamblu de forme de comportament şi cunoştinţe. solidară). a confuziei dintre acesta şi cel de civilizaţie. dobândite în timp. filozofie despre lume şi viaţă. Contextul mondializării şi generalizarea culturii de masă (prin mijloacele mass-media) au bulversat 95 . Un rol important în această dinamică îl deţin şi instituţiile statului. Reflecţia teoretică în geografia culturală actuală este îngreunată de dificultatea definirii conceptului de cultură. Aceasta cu atât mai mult cu cât societăţile moderne sunt guvernate de sisteme de autoritate-putere şi de organisme birocratice la baza cărora se află familia. proprii unei clase sociale.

aici producându-se inovaţiile. Astfel societăţile fragmentate pot opune colectivităţi între care distanţa socială este foarte mare împiedicând formarea unor teritorii omogene. mijloace de control indispensabile funcţionării organismelor sociale). contrare scopului său principal. de o importanţă maximă chiar şi în cele mai super-tehnologizate societăţi. Abordarea culturală în geografie ridică două probleme de fond: lumea este un extraordinar mozaic cultural care deşi posedă o serie de elemente comune. intervenind capacitatea de rezistenţă a unor forme culturale dar şi decalajele tehnologice. în care membrii unei comunităţi se regăsesc. ambele fiind exploatate în scopuri mercantile. Jean Gottmann a observat încă din 1952 rolul imaginilor şi simbolurilor în asigurarea unităţii teritoriale. regulilor şi obligaţiilor impuse de valorile derivate din reflectarea ordinii presupus sacre în lumea profană. novatoare. Sistemul cultural nu este închis. diferenţiază culturile între ele introducând o contradicţie între idealurile de egalitate. valorile. societăţi la fel de avansate precum cea nord-americană. libertate individuală şi dreptul la apărarea identităţii culturale. sociale sau individuale). a societăţii sau a individului (valori universale. ideile. justiţie socială. atitudini. Vivre l’espace au Japon. care se pot referi la natura lumii. tehnicile vieţii sociale (comportamente. PUF. cultura populară s-a transformat într-o anexă a culturii de masă. Acest proces este departe de a se desfăşura uniform în spaţiu. preceptele morale ghidează comportamentele 96 . dincolo de coeziunea sa acţionează filtrul cultural care elimină elementele considerate depăşite sau le reţine pe cele considerate actuale. 1965). lumea „de dincolo”. Spaţiul geografic nu se diferenţiază în acest sens numai în funcţie de caracteristicile sale naturale sau cele derivate din amenajările antropice ci opune şi zonele profane celor sacre (Eliade. În acest proces de filtrare. vest-europeană sau japoneză îşi păstrează originalitatea intactă. difuzate de regulă ierarhic sau în funcţie de capacitatea de adaptare la schimbările culturale. Studiile efectuate de către geografi (A. Elementele care se transmit şi se reconstruiesc permanent se înscriu în unul din cele trei mari ansambluri de practici şi cunoştinţe: tehnicile materiale şi practicile care le pun în aplicare. Omul contemporan este tot mai dependent de universul semi-artificial creat de mijloacele moderne de comunicare şi de instalaţiile menite a-i facilita existenţa. Cultura permite atât cunoaşterea obiectivă a realităţii dar şi pe cea imaginară.Bercque.sensul clasic al culturii introducând tendinţele de omogenizare şi de alienare. Consistenţa teritoriului este dată de acceptarea voluntară a unor valori simbolice. accesul inegal la aceste binefaceri conducând la coexistenţa aproape incredibilă a unor lumi efectiv paralele. De fapt personalitatea şi identitatea individului se construieşte şi se defineşte tocmai prin prisma ideilor. Sacru şi profan. 1982) arată că dincolo de aparenţele mondializării. rolul oraşului este esenţial. Această cultură de masă a introdus şi o separaţie netă între componentele culturale anterioare: cultura savantă a devenit ştiinţă instituţionalizată. Aderarea la simboluri comune impune formarea colectivităţilor şi implicit reducerea distanţei sociale. Paris. valorile. accesibilă doar unei minorităţi. acela de prezervare a particularităţilor locale.

Conceptul de densitate este la fel de vechi şi constituie una din mărimile esenţiale în geografie. piedicile. O lungă perioadă a dominat abordarea din perspectivă etnografică şi antropologică. dar de la începutul secolului al XX-lea se impun noi direcţii de aprofundare care vor asigura acestei discipline o bază teoretică deplin acceptată: orientarea ecologică şi ceva mai târziu orientarea socio-demografică. fiind una din primele ramuri conturate şi una din cele mai stabile din punct de vedere teoretic şi metodologic.individuale dar în acelaşi timp constituie o acoperire pentru unele interese strict personale sau de grup. favorizate de revoluţia cantitativă. 97 . lumea contemporană dovedindu-se la fel de neputincioasă în rezolvarea dilemei esenţiale a umanităţii: a fi sau a avea. dinamica. structurale şi dinamice. exprimată cartografic sub diverse moduri. Astăzi se acordă o atenţie mai mare modificării structurilor spaţiale generate de evoluţia densităţii populaţiei. folosit astăzi cu sensul de spaţiu locuit şi transformat de om. economie. structurile şi mobilitatea populaţiilor. oricâte bune intenţii ar fi clamate sau puse în practică. Geografia populaţiei (demogeografie sau geografie demografică) a început în antichitate (cînd era interesată de particularităţile fizice şi culturale ale grupurilor umane). Orientată o lungă perioadă spre aspectele tangibile ale realităţii. a continuat apoi în Evul Mediu şi în perioada modernă cu aceleaşi interese etnografice şi antropologice. Alegerea uneia din cele două alternative la problemele expuse nu face decât să certifice ambiguitatea oricăror valori şi dificultatea stabilirii adevărului sau dreptăţii. Prin raportarea numărului de locuitori la suprafaţa unui teritoriu se obţine o apreciere descriptivă a prezenţei umane. după 1950.) fiind în strânsă legătură şi cu geografia aşezărilor umane sau cu geografia economică. istorie. celelalte două mari ramuri ale geografiei umane. Studiul populaţiei constituie obiectul mai multor discipline ştiinţifice (demografie. geografia culturală etc. conturându-se patru mari sectoare de interes: repartiţia. Interesul ştiinţific a glisat de la distribuţiea şi densitatea oamenilor în spaţiu către fenomenele dinamice ale acestora (fluxuri migratorii) şi ulterior către analiza comportamentelor demografice spaţiale. a devenit ecologică (interesată de relaţiile omului cu mediul) în prima jumătate a secolului al XX-lea şi. blocarea şanselor devin în acest sens „normale”. Interesul geografiei pentru acest domeniu este la fel de vechi ca şi disciplina însăşi. Această ramură a geografiei are ca obiect de studiu evoluţia cronospaţială a populaţiilor umane sub toate aspectele. Toate acestea constituie de fapt suportul unor discipline geografice conturate mai recent (geografia socială. domeniul de studiu s-a lărgit continuu. În acest fel stratificarea culturală. dublată de cea socială pare a fi inerentă naturii umane.) dar geografia se distinge net prin raportarea tuturor fenomenelor şi proceselor la particularităţile fizice ale spaţiului terestru. sociologie etc. Inegalităţile. această disciplină abordează astăzi şi chestiuni mai abstracte. Distribuţia spaţială a populaţiei porneşte de la conceptul de ecumenă. În acest mod. a căpătat dimensiunile sociologice şi demografice care o caracterizează în prezent.

în interiorul lor existând areale foarte afectate de migraţia continuă (Dealurile Lipovei sau Munţii Zarandului). constituie un domeniu distinct prin marea varietate a formelor de manifestare. Divizate arbitrar în migraţii interne şi internaţionale. Populaţia evoluează între tendinţe de concentrare şi dispersie care se manifestă diferenţiat în spaţiu.mecanismelor socio-economice care le generează. la toate nivelurile ierarhice. lingvistică. îmbătrânirea populaţiei (efect principal al tranziţiei demografice. ciclic (reversibil) sau ireversibil. Aceasta porneşte de la realitatea ineluctabilă a ultimelor trei secole care sub impulsul industrializării şi urbanizării a modificat regimul demografic tradiţional. capitala şi unele judeţe din vestul ţării (Arad. bazat pe familia lărgită. grad de instrucţie). formele mobilităţii geografice acţionează prin intermediul aşa-numitelor câmpuri migratorii. socioculturală (apartenenţă etnică. generalizând familia restrânsă. sex. Complexitatea acestor structuri care formează un mozaic dificil de descifrat este deseori dezarmantă dar este esenţială pentru fundamentarea unor comportamente spaţiale specifice celorlalte domenii de studiu ale acestei discipline. cu un accent deosebit pe fenomenul şomajului). deosebite prin maxima diversitate. Creşterea duratei vieţii şi reducerea incidenţei unor factori precum mortalitatea infantilă au generat fenomenul de explozie demografică. Problematica migraţiilor este cu atât mai interesantă cu cât procesele pe care le generează nu sunt ireversibile ci se găsesc într-o dinamică ale cărei mecanisme nu pot fi anticipate totdeauna. populaţie activă. Se adaugă structura rasială. La capătul procesului de tranziţie demografică se ajunge la regimul demografic post-tranziţional. Criteriile de structurare a populaţiei pot fi de natură: socio-demografică (vârstă. În cadrul acestor domenii se remarcă în ultimele decenii o serie de probleme foarte frecvent abordate de către geografi: utilizarea resurselor umane (forţei de muncă). Depopularea ca şi suprapopularea sunt astfel fenomene care interesează în egală măsură. socioeconomică (statut social. deşi este o componentă dinamică. Dinamica populaţiei este în fond unul din resorturile care modifică distribuţia acesteia. Mobilitatea geografică. fie pe cale naturală (diferenţa dintre natalitate şi mortalitate) fie prin intermediul mobilităţii geografice (diferenţa dintre imigraţie şi emigraţie). aşa cum se întâmplă deja în multe state europene. profesie. De ex. mai greu de clasificat dar esenţială în societăţile multirasiale. România a devenit după 1990 un stat repulsiv. furnizor de forţă de muncă dar la nivel regional. O teorie esenţială pentru înţelegerea diferenţierii spaţiale a dinamicii naturale este aceea a tranziţiei demografice. religioasă). situaţie matrimonială). care presupun existenţa unor mişcări de tip atracţie/respingere (push-pull) între regiuni atractive şi regiuni repulsive. Studiul dinamicii este intim legat de acela al structurilor. furnizor de emigranţi poate să aibă şi regiuni atractive. Astfel un stat repulsiv. Timiş) au rămas atractive. iar în acestea pot exista şi arii afectate de migraţia excesivă. cu consecinţe 98 . în care fenomenul de implozie demografică (scădere a numărului de locuitori pe cale naturală).

imprevizibile asupra echilibrului demo-economic). Geografia urbană are ca obiect de studiu dimensiunea spaţială a fenomenului urban.). Geografia marxistă deschide drumul analizei disfuncţionalităţilor spaţiale intraurbane şi a diferenţierilor sat-oraş. potenţialul populaţiei (efectul conjugat al interacţiunii spaţiale dintre indivizi). sărăcie. raporturile interetnice şi problema minorităţilor etc. Berry. Această viziune organicistă s-a articulat în jurul 99 . În cadrul posibilismului. funcţional integrată într-o reţea ierarhizată care permite organizarea regiunii şi integrarea ei în economia globală. suprapopulare. suprapunerea acestora. utilizând procedee matematice care asigură astăzi un grad ridicat de obiectivitate şi exactitate. În ultimii ani iau un avînt deosebit studiile comportamentale/umaniste asupra oraşelor (calitatea vieţii. etc.J. fizionomică. Aceste aspecte abstracte au intrat în atenţia geografilor ca urmare a posibilităţilor deschise de analiza cantitativă asistată de calculator. Abordările empirice au lăsat treptat loc celor teoretice. studiul evoluţiei cronospaţiale a comportamentelor demografice. caracterul pur descriptiv. de unde un mare număr de studii de caz foarte aprofundate. Geografia aşezărilor umane este de fapt geografia urbană deoarece aşezările rurale nu pot fi scoase din contextul care este obiectul de studiu al geografiei habitatului. socială şi culturală diferenţiată. modelizarea migraţiilor. Între toate acestea există strânse condiţionări iar aspectul lor practic asigură disciplinei o largă deschidere spre dezbaterile privind dezvoltarea durabilă sau globalizarea. 1970) chiar dacă iniţial s-a pornit de la paradigma deterministă ce încerca să explice oraşul în funcţie de condiţiile fizice ale poziţiei sale (Raoul Blanchard. oraşul poate fi considerat ca o entitate sistemică în cadrul sistemului urban. presiune demografică. În acest mod pot fi depistate cu mai mare uşurinţă cauzele sau efectele unor procese şi fenomene geo-demografice. dominant până de curând fiind înlocuit cu încercări de modelizare şi teoretizare mai ales în trei direcţii: regularităţile distribuţiei spaţiale a populaţiei şi formarea sistemelor de aşezări. foamete. aflate într-o continuă evoluţie (B. de tip monografic. pornind de la raporturile dintre masă şi distanţă. caracterul explicativ dispare în mare măsură în schimb se exacerbează caracterul idiografic. citat de Jean-Bernard Racine. Oraşul este considerat drept o entitate morfologică. În cadrul paradigmei deterministe geografia urbană rămîne tributară analizei cauzale şi unei puternice dimensiuni explicative (construirea clasificărilor după sit şi situare. Specificul geografiei printre disciplinele care au ca obiect de studiu oraşul constă în conceptele specifice. Un interes crescând este acordat problemelor contemporane legate de calitatea vieţii (depopularea rurală. a reţelelor şi armaturilor urbane). iar demersurile pozitiviste/neopozitiviste vor facilita studiile oraşelor în termeni de sisteme spaţiale ecologice. 1998). Distingând spaţiul intraurban în cadrul spaţiului geografic.). sexuarea spaţiilor. analiza funcţiilor urbane şi ulterior analiza zonelor de influenţă.

Un concept major a devenit astfel cel de funcţie urbană (ansamblul activităţilor desfăşurate într-un oraş) care permite precizare raporturilor specifice dintre activităţile economice şi spaţiul urban ca şi degajarea relaţiilor social-economice. În acest fel s-a depăşit după 1950 stadiul monografic. o insulă.. formate din ţesuturi diverse având fiecare structură proprie şi din relaţiile cărora se asigură funcţionarea întregului). au apărut conceptele: zonă de influenţă (spaţiu aferent unui oraş.). Bogată în informaţii şi observaţii aceasta se axa mai puţin pe problematizare. Mult mai târziu. Unele concepte prezentate au rămas fixate într-un determinism îngust chiar dacă au fost îmbogăţite printr-o abordare behavioristă care a impus concepte precum atractivitatea urbană sau textură urbană (concepţie care compară oraşul cu organismele vegetale sau animale. 1929). un meandru de ex. un contact între două unităţi geografice. impactul asupra mediului etc. formarea reţelelor şi structurarea internă a spaţiului). sit (amplasamentul unui oraş raportat la topografia locală. aceste concepte au asigurat un caracter analitic geografiei urbane.) şi situaţie (amplasarea oraşului raportată la trăsăturile majore ale reliefului. 1936) şi a zonării funcţională (Şcoala de la Chicago. Înscrise în paradigma posibilistă. armatură urbană (reţeaua formată din marile centre urbane care servesc ca bază pentru organizarea întregii reţele) şi reţea urbană (repartiţia spaţială a oraşelor. integrate într-un sistem ierarhizat care asigură încadrarea unui spaţiu naţional sau regional). O abordare mai avansată este cea funcţionalist-structuralistă care a avut drept punct de plecare două teorii esenţiale: a locurilor centrale (Christaller. Apar preocupări noi precum inadecvarea unor activităţi la necesităţile locale. 1968.conceptelor: de nodalitate (poziţie de intersecţie în cadrul unei reţele de relaţii). definit prin interacţiunea dintre centrul urban şi periferia rurală). efectuându-se numeroase studii tematice (inclusiv în România). S-a ajuns astfel la formularea unor modele teoretice care subliniau faptul că oraşul este un loc central în cadrul unui sistem şi că oraşul este el însuşi un sistem complex. a diferenţierilor care apar şi a logicii acestora. o confluenţă. până la depăşirea nivelului optim). o terasă. un promontoriu. un estuar. Ordinea spaţială era astfel văzută atât ca un rezultat al influenţelor reciproce dintre om şi mediu dar şi ca efect al fenomenelor economice. fără însă a impune şi virtuţi explicative. a relaţiilor dintre ele sau a modului în care suprapun spaţiului geografic. Discontinuităţile existente sunt rezultatul conjugat al influenţei factorilor naturali şi al tendinţei de concentrare a activităţilor în noduri unde se realizează o economie de scară (costul serviciilor material scade odată cu creşterea dimensiunii aglomeraţiei urbane. Oraşul apare în această viziune ca un imens sistem destinat maximizării funcţiilor de comunicare şi schimbare socială (P. Problema principală devine astfel aceea a reconstituirii istorice a evoluţiei teritoriale a oraşului. Pentru prima dată se punea problema căutării unei ordini subiacente dincolo de distribuţia spaţială a centrelor urbane.Claval. Extinderea aglomeraţiilor urbane este însoţită 100 .. care a încercat să fundamenteze un principiu capabil să clarifice localizarea centrelor urbane.

indiferent de talie. Legea rang-talie. iar creşterea demografică a unora nu se poate face decât în dauna celorlalte. Reţelele urbane se supun alometriei. cartiere comerciale etc. localizare sau grad de dezvoltare.J. policentrică. Astfel.). atunci când aceasta este dominată de un oraş foarte mare. care porneşte de la existenţa unei tendinţe manifeste de concentrare a populaţiei în zona centrală. transporturi). până la atingerea unei densităţi critice care conduce la efectul contrar. de o simplitate uluitoare. oraşul poate fi divizat în zone funcţionale. 1982). derivată din jocul continuu al forţelor socialeconomice care impune segregaţia spaţială. Această segregaţie se impune atât pe plan social (cartiere burgheze. integrat astăzi în orice analiză urban-geografică. unde k şi q sunt constante. competiţia pentru spaţiu şi pentru calitatea acestuia. Astfel orice avansare în ierarhie a unor centre este concomitentă cu reculul altora. conform căruia activităţile localizate în zonele centrale sunt cele care îşi pot permite costul centralităţii sau sunt dependente de aceasta.de modificarea continuă a structurii interne a acestora. aplicabilă practic la oricare centru urban. administraţie etc. statutul familial şi rangul social. Încercări similare au vizat şi densitatea populaţiei urbane (legea gradientului densităţii intraurbane). care prevede că într-un sistem componentele sunt interdependente. de aglomerare la periferie. funcţie de populaţia deservită. atunci când la nivelul superior al ierarhiei sunt mai multe centre concurente. de urbanizare sau de statut social-economic) au generat un întreg curent geografic. Modelul concentric astfel imaginat (Burgess. Acest model. impunând o competiţie pentru spaţiu care conduce la structurarea oraşului în funcţie de distanţa faţă de centru. R este rangul iar Pr este populaţia rezidentă) a permis detectarea mai multor forme de organizarea a reţelei urbane: primaţială. fondând un fel de geografie comparată a sistemelor urbane de anvergură naţională sau regională. relaţie empirică de formă lognormală a devenit indispensabilă analizei oricărei reţele urbane. aşa cum s-a petrecut în cele mai multe metropole 101 .Berry a imaginat chiar o lege a spaţializării ofertei faţă de consumatori. Analiza factorială şi utilizarea unei game variate de indici (de segregare. Un alt model de generalizare empirică este cel al localizării serviciilor urbane. formulat incipient încă de Auerbach (1909) şi fundamentat de Zipf (1949) permite elaborarea unor tipologii a structurilor spaţiale urbane. acela al „ecologiei factoriale”. Zona de dominaţie este prin excelenţă centrul oraşului. Acestea au pornit de la constatarea că într-un sistem urban există o legătura directă talia şi rangul unui oraş (Pumain.) spre deosebire de cele banale care se dispersează spre periferie (comerţ. Astfel. concept cheie al teoriei generale a sistemelor. cartiere muncitoreşti etc. 1939) ori cel al nucleelor multiple (McKenzie. În aceeaşi perioadă s-a încercat şi generalizarea empirică având drept scop evaluarea stării de echilibru a unui sistem urban la un moment dat. 1983) au permis o abordare mai complexă a dinamicii urbane. care se succed conform unei secvenţe. dominaţie-invazie-succesiune. serviciile de vârf au tendinţa de concentrare în zona centrală (finanţe.) cât şi economic (cartiere industriale. Pe baza acestei constatări B. Formularea sa matematică (Rq*Pr=k. anii ’20) sau cel sectorial (Hoyt.

aceste modele empirice suportă critici severe dar au devenit comune în analiza geografică. în care practicile spaţiale şi percepţia individului asupra spaţiului urban contează enorm. Probleme precum elitizarea centrelor urbane (gentrificare în literatura anglo-saxonă) sau discriminarea sexuală (geografia genurilor) ca şi fenomenele legate de marginalitatea unor grupuri sociale au ajuns în centrul atenţiei generând o adevărată geografie a calităţii vieţii sau a bunăstării. generalizării unei culturi individualiste şi al crizei legitimităţii statului. Cei mai mulţi specialişti sunt astfel sceptici în ce priveşte deconcentrarea populaţiei şi a activităţilor în favoarea ariilor rurale sau periurbane. Considerate o formă deghizată de determinism. minorităţi diverse etc. exprimată prin renaşterea zonelor centrale ale marilor oraşe. oraşul-reţea sau hiperoraşul nu fac decât să continue tradiţia clasică a raportării la urbanizarea specifică marilor metropole supuse unei pulsaţii continue datorate modificării raporturilor dintre economie şi spaţiu. 1999) continuă să atragă dar au devenit şi „fabrici de excluşi”. calitatea unei organizări urbane de a corespunde exigenţelor celor mai avansate societăţi este alt subiect devenit central. favorizată de circuitele informaţionale. permisă de avântul informaticii şi de introducerea statisticii inferenţiale. Sinergetica este un mijloc conceptual şi metodologic utilizat pentru analiza multiscalară. fenomen aflat în centrul atenţiei geografilor urbanişti din ţările dezvoltate care se văd astfel copleşite de problema sărăciei şi marginalităţii considerată depăşită până de curând. Marile megapole (termen preluat de la J. Problema urbanităţii. Se ajunge astfel la o geografie a reprezentărilor. aflată cumva în centrul discursului geografic prin implicarea noţiunii de mediu. mult mai complexă. pensionari. Globalizarea economiei şi capitalismul postmodernist (bazat pe reproducţia capitalului şi nu pe acumulare) conduc în prezent la o recentralizare a economiei. delincvenţi. considerând că este o tendinţă conjuncturală şi nu de durată. bazată pe indicatori calitativi. Toate acestea au debuşat în teoria sinergiei urbane sau a autoorganizării conformă teoriilor formalizate de Şcoala filozofică de la Bruxelles (Ilia Prigogine). adesea într-o formă dispersă. Aceste evoluţii intră în contradicţie cu costul social tot mai ridicat şi greu de suportat chiar şi de cele mai avansate societăţi. Se ajunge astfel la formalizarea unei noi teorii asupra dinamicii teritoriale. 102 .occidentale. Ideile novatoare referitoare la oraşul-teritoriu.). Paradigma critică şi viziunea umanistă au adus începând cu anii ’80 o nouă abordare. regional sau naţional.Bonnet. în contextul internaţionalizării schimburilor. imigranţi. marginalizaţi de diverse categorii (şomeri. intensificării diviziunii muncii. de la comportamentul individual la cel local. Acestea cunosc distorsiuni permanente de tipul localizare/ delocalizare/ relocalizare sau expansiune/ restrângere. bazată pe analiza cantitativă avansată.

Geografia alimentaţiei este destinată studierii regimurilor alimentare ale diverselor societăţi; cercetările sale iniţiale, de factură deterministă (mediile fizico-geografice ar avea o influenţă covîrşitoare asupra distribuţiei regimurilor alimentare) au fost nuanţate ulterior, fiind luate în considerare cercetările geografiei istorice (difuzia spaţială a unor specii de plante şi animale), cele ale geografiei schimburilor comerciale, ale geografiei politice, ale geografiei economice, etc. Geografia gastronomică este o tendinţă de cercetare din ce în ce mai afirmată în prezent. Geografia medicală este din ce în ce mai constrînsă să abandoneze calea clasică a complexelor patogene (combinaţii locale de factori antropici şi naturali care favorizează epidemiile sau endemiile), concentrîndu-se asupra diferenţierilor spaţiale a stării de sănătate a indivizilor (distribuţia spaţială a mortalităţii şi morbidităţii în funcţie de diferite variaţii locale ale factorilor generali) şi mai ales asupra distribuţiei spaţiale a structurilor de ocrotire a sănătăţii. Orientările cele mai moderne încearcă să modelizeze difuzia spaţială a epidemiilor, diferenţierile spaţiale ale riscurilor medicale şi de asemenea localizarea optimală a unităţilor de asistenţă sanitară. 3Geografia sportului studiază organizările spaţiale (centre, fluxuri, urmări economice, sociale, politice şi culturale) prilejuite de manifestările periodice la nivel mondial, continental sau naţional (olimpiade, campionate) dar şi organizările sportive la scară locală (localizarea serviciilor sportive de proximitate, optimizarea traseelor sportive urbane precum cele de ciclism sau de jogging, etc.). Necrogeografia are drept obiect de studiu necropolele (diferitele tipuri de cimitire), fiind interesată de elemente morfometrice şi morfografice (poziţie, mărime, formă, număr, sit, situare, organizare internă) dar şi de informaţii care pot oderi sprijin altor discipline geografice (analiza datelor de pe pietrele de mormînt, materialele de construcţie ale stelelor şi monumentelor funerare, etc.). Teren propice demersurilor umaniste/comportamentale, necropola poate ajuta cercetările geografiei istorice, ale geografiei habitatului, ale geografiei culturale. 3Geografia religiilor studiază împlicaţiile fenomenului religios asupra organizării spaţiului (trame urbane, centre de pelerinaj, fluxuri, organizări economice), precum şi difuzia spaţială a diferitelor religii, cu întreg cortegiul de transformări pe care acestea le-au indus (le induc) în noile spaţii « cucerite ».

103

Cronogeografia (sau geografia spaţio-temporală) este domeniul preferenţial al cercetărilor comportamentale, deşi modelizarea comportamentelor spaţiale în cadrul continuum-ului spaţiutimp este efectuată cu ajutorul tehnicilor neopozitiviste. Interesul principal al cercetărilor se referă la construirea spaţiului prin intermediul comportamentelor individuale sau colective, în special la scară locală. Foarte legată de această geografie este geografia bunăstării (welfare geography sau géographie du bien-être), precum şi cercetările moderne relative la dezvoltarea durabilă. Geografia riscurilor este o ramură a geografiei socio-culturale deoarece analiza riscurilor nu priveşte doar fenomenele în sine (riscuri naturale, tehnologice, etc.), ci şi (mai ales) reprezentările pe care şi le fac oamenii despre aceste riscuri, precum şi practicile spaţiale care rezultă din aceste reprezentări. 3.6. Geografia politică Geografia politică a fost iniţiată de Friedrich Ratzel (Politische Geographie, 1897), termenul de Geopolitică (Geopolitik) fiind compromis de utilizarea sa în cadrul politicii oficiale a celui de-al III-lea Reich, cînd a justificat expansiunea Germaniei hitleriste în numele dreptului poporului german la lebensraum (spaţiu vital). Disciplina studiază studiul acţiunilor politice asupra geografiei umane, implicînd de asemenea şi analiza spaţială a fenomenelor politice. Geografia politică (geopolitica) este interesată în mod tradiţional de apariţia, funcţionarea şi evoluţia statelor ca sisteme politice spaţiale, precum şi de relaţiile internaţionale stabilite între acestea (problema frontierelor/graniţelor). Puternic ancorat geografiei politice, conceptul de naţiune se bazează pe o serie de noţiuni precum ordinea colectivă, interesul general, echitatea, suveranitatea, exercitate pe un teritoriu delimitat (frontiere), apărat (armate), protejat (apărare civilă), controlat, gestionat şi animat, care trimit cu g^ndul la tensiuni şi la procese de dominare teritorială. Exerciţiul naţiunii este astfel multiform şi unificator iar aportul istoriei la explicarea genezei sale este esenţial : identificarea bazelor etnice, culturale şi economice; constituirea puterii şi autorităţii fundamentale (civile sau religioase); voluntarismul coexistenţei. Naţiunile sunt totdeauna creaţii politice, ansambluri teritoriale voluntare, raportate la caracteristici societale şi civilizaţionale fundamentale. Demersurile geografice având în centru naţiunea sunt numeroase : geopolitica, un concept greu de determinat, care studiază raporturile dintre state; geografia politică, atentă mai ales la organizarea internă a statelor, teritoriilor acestora, modului în care sunt gestionate (centralizat sau descentralizat); geoistoria, care abordează mai ales aspectele spaţiale ale genezei naţiunilor; geografia frontierelor, foarte prolifică, dat fiind impactul terminologiei contemporane (cooperare transfrontalieră, spiritualizare a frontierelor, frontiera ca barieră economică

104

sau ca zonă de contact etc.); geografia puterii, care vizează mai ales raporturile dintre stat şi naţiune sau de legitimitatea puterii (geografia electorală). Statul formează şi omogenizează naţiunea prin acţiune economică (fiscalitate, monedă, instrucţie etc.), socială şi teritorială (şomaj, educaţie, justiţie, sănătate, securitate colectivă, cultură, transport, integrare socială etc.). Valorizarea şi salvgardarea patrimoniului comun este esenţială în această operă, prin crearea unor factori de coeziune. Raportul între naţiune şi teritoriu este frecvent abordat în analiza geografică dat fiind interesul pentru sistemele de comunicaţii (conectivitate, accesibilitate) dar şi pentru studiul structurilor administrative (logica organizării teritoriilor politice) sau al amenajării şi dezvoltării teritoriale. În ultimii 20-30 de ani se remarcă o creştere a interesului pentru studiile infranaţionale, centrate pe cercetările efectuate asupra interacţiunilor dintre procesele politice şi organizările spaţiale (de ex. natura şi consecinţele deciziilor luate de puterile publice locale, relaţiile dintre politicile publice şi dezvoltarea resurselor locale, geografia finanţelor publice, etc.). Geografia electorală, ca subramură a geografiei politice, este focalizată asupra diferenţierilor spaţiale a comportamentelor electorale. Cercetările sale stau de multe ori la baza politicilor naţionale, regionale sau locale. Geografia militară studiază organizările spaţiale prilejuite de activităţile militare (distribuţia şi organizarea bazelor militare la nivel mondial, echilibrele/dezechilibrele spaţiale între forţele militare), dar şi implicaţiile cadrului natural şi socio-economic asupra doctrinelor militare naţionale, asupra specificului tehnicilor de luptă sau asupra operaţiunilor militare propriu-zise. 3.7. Geografia aplicată Geografia aplicată (sau geografia activă) este o orientare apărută în anii ’60 şi dezvoltată în următotul deceniu, ai cărei promotori, în majoritate marxişti, militau pentru o implicare activă, revoluţionară, a geografiei în cadrul deciziei politice de organizare şi de amenajare a spaţiului.

105

méthodes. V. RECLUS . (1987) – Dictionary of Human Géography.). Armand Colin. KAHN. Bailly (dir. R. HANSEL-LØVE. Objet. 4e édition revue et augmentée BAILLY. coord.Die Zentralen Orte in Suddeutschland.Bibliografie selectivă ANDREI. Seattle. Hatier. Editura ştiinţifică şi enciclopedică. (1981) – La formation de l’école française de géographie (1870-1914). (1933) . les patrimoines et la confrontation des cultures. H. University of Washington Press. 75-92 în A. Editura ştiinţifică şi enciclopedică. R. 37-49 în A.. A. 19-24 în A. Paris. (1980) . Ministère de l’Education Nationale. Bailly. P. R. New Jersey. coll. Paris BRUNET. J-J. (1979) – Dicţionar cronologic al ştiinţei şi tehnicii universale. trad. Editura didactică şi pedagogică. 4e édition revue et augmentée CLAVAl.Les mots de la géographie. (1998) – „La géographie humaine.) – Les concepts de la géographie humaine. Ed. Paris BOYCE. P..La documentation française. Ferras. Théry. 1992 . (1995) – Géographie économique et humaine.) Encyclopédie de géographie.Ullman. Bibliothèque Nationale. F. I. Pumain (dir. Comité des Travaux Historiques et Scientifiques. Armand Colin. Géographie. Şt. Ferras.. Geography as spatial interaction.. N. B. cinquième édition (première édition – 1984). Economica. Armand Colin. collection Premier Cycle. Paris CLAVAL. Paris BĂLAN. Gustav Fischer Verlag. Elemente de compunere greco-latine. Englewood Cliffs. débats. Prentice Hall. All Educational..S. 1966) CLAVAL. D.Montpellier CHRISTALLER. W. Paris. (1949) – Les étapes de la géographie. (2001) – Epistémologie de la géographie. Nathan/VUEF. (1986) – La géographie de la Renaissance. C. Bucureşti BERDULAY. P (2000) – Filosofia de la A la Z. pp. Bailly (dir. R. pp. Jena (tradus în engleză: Central Places in Southern Germany. N. A. coord. 1980 BROC. Comprendre le monde tel que les hommes le vivent á travers les paysages. Presses Universitaires de France. de Magdalena Mărculescu Cojocea şi Aurelian Cojocea a ediţiei originale La Philosophie de A à Z. Editions du Comité des Travaux Historiques et Scientifiques. (1977) – Bazele teoretice şi metodologice ale geografiei. (2001) – Les concepts de la géographie humaine. DÉMONQUE. (1998) – „Histoire de la géographie”. (1992) – „Géographie et sociologie”. London 106 . Paris BAVOUX. A. Paris DONISĂ. Armand Colin.. Dictionnaire critique. Paris . (2002) – La géographie. P. (1987)– Dicţionar etimologic de termeni ştiinţifici. Paris DEBIÉ. Presses Universitaires de France. Introduction”. Bucureşti GOODALL. pp. Collection Fac. Bucureşti BAILLY.E. Paris 1994 CLOZIER. Penguin Books. U. Bucureşti. Paris CLÉMENT. E. Les concepts de la géographie humaine.

4e édition revue et augmentée RECLUS. 417-488). (1976) – La géographie. I. Y. Lévy. Blackwell Publishing. London LÖSCH. (1998) – Modern Geographical Thought.Philosophy. (1940) . D. R. pp. reprinted in 2001. (2000) – SIG şi modelul probabilist de interacţiune spaţială. Oxford IANOŞ.J. Blackwell Publishing. Armand Colin.609-614) în vol. ideology and geography. Paris Peet. 1962) LACOSTE. Association of American Geographers.. D. GREGORY. 44-65 în J. Flammarion (traducerea franceză a celei de-a doua ediţii revizuite şi adăugite în 1970 a cărţii The Structure of Scientific Revolutions. (1989) – The Condition of Postmodernity: An Enquiry into the Origins of Social Change. B. (1919) – Fiels. Illinois. Editions Gallimard. pp.H. Cl. (1939) – The Nature of Geography: A Critical Survey of Current Thought in the Light of the Past. I (2000) – Sisteme teritoriale. (1989) – „Modernism.J. R. Paris. Duncan (ed. 1954) MARCONIS. R. „Voies de communications” (pp. U.. London KUHN. Tom XLVI. (1982) – L’Homme et la terre. H. „Terre” (pp. (1986) – La nouvelle aliance. A. ça sert d’abord à faire la guerre. 4th edition. E. R. Paris LEY.) – The Power of Place: Bringing together Geographical and Sociological Imaginations. Maspero. D. Blakwell. (1998) – „Epistémologie de la géographie humaine”. 48-66 in “Human geography”. Bailly (dir. VIII. Postmodernism and the Struggle for Place”. 2e édition. Unwin Hyman. Pennsylvania HARVEY. P. pag.Walford (dir).. Bucureşti JOHNSTON. „Vauban” (pp. Paris LEFEBVRE. G. New Haven. Macmillan. suplimentul Lucrările simpozionului „Sisteme Informaţionale Geografice”. 670-687). 5-12 în L'Espace Géographique. serie nouă. no 1 107 . Maspero. 6.(1982) – „Cent ans avant Christaller: une théorie des lieux centraux”.The Economics of Location. T. (2000) – Introduction à la géographie. 33-47 in Analele Ştiinţifice ale Universităţii „Alexandru Ioan Cuza” Iaşi. 1989 JOHNSTON. Editura Tehnică. D.La structure des révolutions scientifiques.Gregory. pp. Malden (USA)-Oxford (UK) KROPOTKINE. J. R. Jena (tradus în engleză de W. (1974) – La production de l’espace.. Gustav Fischer Verlag. coll. WATTS. Anthropos.700-712). The University of Chicago Press.. D. Folio-Essais. Iaşi HARTSHORNE.) – Les concepts de la géographie humaine.F.GREGORY. Encyclopédie Nouvelle. Chicago. Oxford GROZA. Oxford (UK) Malden (USA) PRIGOGINE. I. Paris RAFFESTIN. Yale University Press. nr. Armand Colin. (2000) – The Dictionary of Human Geography. (1841) – „Villes” (pp. 24-36 în A. Blackwell. Champs. Stolper .Die Raumliche Ordnung der Wirtschaft. p. Paris REYNAUD. London.-C. M. R. Agnew şi J. (1989) . Stengers. Lancaster. (1994) – Geographical imaginations. Woglom şi W. factories and workshops. M. XXX. O. PRATT. (1983) . Paris ROBIC.

Chicago. no 43 SOJA. (1992) – „Géographie et statistique”. Its use and Misuse. 226-249 în Annals of the Association of the American Geographers. von (1826) . B. D.) Encyclopédie de géographie. University of Chicago Press. Mappemonde. (2001) – Géographies anglo-saxonnes. pp. coll. 1826 ULLMAN. Bailly. L’évolution du cadre de vie. trad. 19-54 în Publications in Geography no 2. Guillaumin.-H. Paris THÜNEN. den Reichtum des Bodens und die Abgaben auf den Ackerbau ausüben. Paris SANDERS. traducere de J. Longman.K. E. E. (1925) – „The morphology of landscape”. J. Nathan/HER. (1947) – The Land of Britain. University of California SCHAEFER. G.L. Paris SAUER.. Hamburg.). Alfred Weber's Theory of the Location of Industries. II) 108 . University of Chicago Press. Verso. L. 1957 (ed. Verlag Mohr. Tübingen. Une approche de la géographie globale ou comment l’homme interagit avec son milieu. Ferras.Der isolierte Staat in Beziehung auf Landwirtschaft und Nationalökonomie Partea I: Recherches sur l'influence que les prix des graines. Géographie.S. Friedrich. F. D. J. Perthes. Man’s Role in Changing the Face of the Earth. (1989) – Postmodern Geographies: The Reassertion of Space in Critical Social Theory. 1956 WEBER. R.. C. London STAMP. Paris. Belin. Pumain (dir. Thomas (ed. în engleză de C. pp. Chicago. Collignon. Tendances contemporaines. 273-294 în A. Laverrière după Untersuchungen über den Einfluss den die Getreidepreise.ROUGERIE. (2000) – L’Homme et son milieu. – „The Role of Transportation and the Bases for Interaction”.J. (1953) – „Exceptionalism in Geography: A Methodological Examination”. 1851. pp.. la richesse du sol et les impôts exercent sur les systèmes de culture. în W. London Staszak. şi alţii.O. Economica. collection Fac.-F. A. (1909) – Uber den Standort der Industrien. coord.

109 .

Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” Iaşi .2005 110 .

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful