Octavian GROZA

Ionel MUNTELE

GEOGRAFIE UMANĂ GENERALĂ
- note de curs -

Departamentul de Geografie Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” Iaşi – 2005

Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” Facultatea de Geografie-Geologie Departamentul de Geografie Catedra de Geografie umană şi Geografie regională

Autori: prof. univ. dr. Ionel Muntele conf. univ. dr. Octavian Groza

Referenţi: prof. dr. Alexandru Ungureanu prof. dr. Vasile Nimigeanu

Iaşi, 2005

2

Tabla de materii

TABLA DE MATERII ............................................................................................................................................ 3 I. GEOGRAFIA UMANĂ – COORDONATE GENERALE ............................................................................ 5 1. SPAŢIUL TERESTRU ŞI SPAŢIUL GEOGRAFIC ...................................................................................................... 6 2. SPATIU SI PUTERE .............................................................................................................................................. 9 3. OBIECTUL ŞI METODA GEOGRAFIEI UMANE................................................................................................... 12 4. EPISTEMOLOGIA GEOGRAFIEI UMANE .............................................................................................................. 15 4.1. Coordonate epistemologice în evoluţia geografiei umane ........................................................................................ 17 5. EVOLUTIA GEOGRAFIEI: DE LA ANSAMBLU DE CUNOSTINTE LA STIINTA......................................................... 31 5.1. Geografia antică ......................................................................................................................................... 32 5.2. Geografia Evului Mediu timpuriu şi a Renaşterii.............................................................................................. 35 5.3. Geografia modernă...................................................................................................................................... 37 6. GEOGRAFIE FIZICĂ ŞI GEOGRAFIE UMANĂ ..................................................................................................... 42 6.1. Geografie fizică şi geografie umană – o divizare arbitrară şi periculoasă ................................................................. 46 6.2. Geografia regională – expresie a unităţii geografiei ? .......................................................................................... 52 7. SINTEZA EVOLUŢIEI CONCEPTUALE A GEOGRAFIEI UMANE: DE LA SPAŢIU LA TERITORIU ...................... 59 7.1. Ştiinţa locurilor sau puterea idiografiei ............................................................................................................ 61 7.2. De la descrierea locurilor la descrierea mediilor ca determinante absolute ................................................................. 62 7.3. De la peisaje la regiuni sau victoria taxonilor.................................................................................................... 63 7.4. Inventarea spaţiului geografic......................................................................................................................... 65 7.5. De la spaţiu la teritoriu sau redescoperirea locurilor............................................................................................ 67 7.6. Teritoriul ca rezultat al procesului de diferenţiere – exemplu de abordare umanistă ................................................... 69 II. TAXONOMIA GEOGRAFIEI UMANE ..................................................................................................... 74 1. CRITERIUL SCĂRII DE ANALIZĂ .................................................................................................................... 76 1.1. Macrogeografia........................................................................................................................................... 76 1.2. Microgeografia............................................................................................................................................ 77 1.3. Mezogeografia ............................................................................................................................................ 77 2. CRITERIUL SUPORTULUI FILOSOFIC ŞI TEORETIC....................................................................................... 77
Geografia deterministă.....................................................................................................................................................78 Geografia posibilistă........................................................................................................................................................78 Geografia pozitivistă .......................................................................................................................................................78 Geografia neopozitivistă ...................................................................................................................................................79 Geografia umanistă.........................................................................................................................................................79 Geografia marxistă.........................................................................................................................................................80 Geografia radicală ..........................................................................................................................................................80 Geografia structuralistă....................................................................................................................................................80

3

3. CRITERIUL OBIECTULUI DE STUDIU ............................................................................................................ 81 3.1. Geografia teoretică şi metodologică .................................................................................................................. 81
Epistemologia geografiei ...................................................................................................................................................81 Istoria geografiei .............................................................................................................................................................81 Metodologia cercetărilor geografice .......................................................................................................................................81 Analiza spaţială............................................................................................................................................................81

3.2. Geografia economică .................................................................................................................................... 82
Geografia rurală..........................................................................................................................................................85 Geografia industriei ....................................................................................................................................................87 Geografia transporturilor............................................................................................................................................90 Geografia schimburilor comerciale .............................................................................................................................93

3.3. Geografia istorică........................................................................................................................................ 93 3.4. Geografia matematică .................................................................................................................................. 93 3.5. Geografia socială şi culturală......................................................................................................................... 93
Geografia populaţiei.....................................................................................................................................................97 Geografia aşezărilor umane .........................................................................................................................................99 Geografia alimentaţiei.................................................................................................................................................102 Geografia medicală ....................................................................................................................................................103 Geografia sportului ....................................................................................................................................................103 Necrogeografia.........................................................................................................................................................103 Geografia religiilor....................................................................................................................................................103 Cronogeografia.........................................................................................................................................................104 Geografia riscurilor...................................................................................................................................................104

3.6. Geografia politică...................................................................................................................................... 104
Geografia electorală..................................................................................................................................................105 Geografia militară.....................................................................................................................................................105

3.7. Geografia aplicată..................................................................................................................................... 105 BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ ................................................................................................................................ 106

4

I. GEOGRAFIA UMANĂ – COORDONATE GENERALE
« Geografia este această ştiinţă sublimă care citeşte în cer imaginea Pămîntului ». Claudius Ptolemæus

Orice ştiinţă se defineşte printr-un obiect de studiu şi printr-un ansamblu de concepte şi de metode indispensabile asigurării unui rol distinct în câmpul cunoaşterii. Deşi în calitate de ansamblu de cunoştinţe despre locuri şi oameni geografia are o istorie care depăşeşte două milenii, statutul său de ştiinţă şi de disciplină academică în adevăratul sens al cuvîntului este mult mai recent. Abia în a doua jumătate a secolului al XIX-lea geografia începe să fie prezentă în universităţi ca ştiinţă de sine stătătoare şi să beneficieze de instituţii proprii. Conform etimologiei sale (gr. gê = pămînt, teluric şi gr. graphê = scriere, însemnare), geografia ar avea drept menire descrierea planetei. Aflată însă la interferenţa a două mari domenii –cel natural şi cel social–, geografia se deosebeşte de alte ştiinţe prin dificultatea stabilirii unor limite clare a obiectului său de studiu care se confundă de obicei cu distribuţia spaţială a fenomenelor naturale şi socio-umane. Chiar şi la acest nivel elementar, acela de descriere a realităţii, obiectul său de studiu se revelează a fi de o complexitate covîrşitoare, imposibil de cuprins în sfera unui singur ansamblu de ştiinţe. Din această cauză geografia nu a fost multă vreme acceptată ca o ştiinţă în toate puterea cuvîntului, de unde un oarecare sentiment de nesiguranţă în rîndul geografilor care, în perioada modernă, au dificultăţi din ce în ce mai mari în a-şi defini propria disciplină. Diviziunea deja clasică între geografia fizică şi geografia umană, relativ arbitrară, efectuată în primul rând pe diferenţieri metodologice şi mai puţin pe diferenţieri conceptual-teoretice, este doar un element care ilustrează dificultăţile de definire a obiectului său de studiu. Dacă amintim şi faptul că în evoluţia sa geografia a fost obligată să integreze metode, teorii şi concepte puse în operă de celelalte ştiinţe ale naturii şi societăţii, devine clar faptul că geografia este privită cu neîncredere de către acestea, care îşi arogă dreptul de a-i contesta statutul de ştiinţă veritabilă, considerînd-o ca pe o disciplină de rang secund. Ca orice ştiinţă dominată însă, geografia, prin apelul masiv la modelele teoretice şi la metodele complexe dezvoltate în cadrul celorlalte ştiinţe, s-a constituit ca o ştiinţă vitală de interfaţă, poziţie extrem de favorabilă în contextul actual al inter- şi transdisciplinarităţii. Dacă din conflictul constructiv cu restul ştiinţelor geografia a ieşit mai puternică, nu acelaşi lucru se poate spune şi de spre rezultatul tensiunilor existente în propriul sistem de discipline. Astfel geografii fizicieni sînt tentaţi să o considere o ştiinţă preponderent naturală, vecină geologiei sau

5

biologiei, pe cînd geografii umanişti îi atribuie calificativul de ştiinţă socială. Aparent ireconciliabile, cele două opţiuni tind să conducă spre une fel de război fratricid, omiţîndu-se faptul că geografia este ordonată în jurul aceluiaşi concept central: spaţiul terestru. 1. Spaţiul terestru şi spaţiul geografic (după A. Bailly, 1998) Spaţiul se află în centrul dezbaterilor referitoare la obiectul de studiu al geografiei. Chiar dacă spaţiul este revendicat sub o formă sau alta şi de alte discipline, geografia se detaşează tot mai mult prin studierea spaţiului terestru, mai exact a interacţiunilor complexe care se produc la contactul geosferelor. Conceptul de spaţiu geografic este recent chiar dacă geografia studiază spaţiul terestru încă din Antichitate. Impus în ultimele trei decenii, acest concept a devenit cheia de boltă a geografiei. Spaţiul poate fi definit în general ca o porţiune dintr-un plan delimitat cel puţin de o linie. Sensul geografic este cel de întindere limitată a suprafeţei terestre. Odată cu acest concept s-a impus şi viziunea spaţială asupra faptelor geografice. Astfel geograful se străduie să găsească în primul rând corelaţii şi conexiuni spaţiale spre deosebire de alte ştiinţe sociale care caută corelaţii logice sau temporale. Impunerea spaţiului ca un concept central în geografie a intervenit în contextul suprapunerii unei serii de cauze : -multiplicarea contradicţiilor spaţiale în perioada modernă, îndeosebi la interfaţa urban-rural; -standardizarea planificării teritoriale pentru care conceptul de spaţiu devine esenţial; -deschiderea ştiinţelor sociale şi economice spre implicaţiile spaţiale ale fenomenelor specifice. Conceptul de spaţiu geografic a adus în prim plan un şir de noţiuni tot mai prezente în vocabularul de specialitate : puncte, linii, noduri, reţele, trame, câmpuri etc. Devenite curente în noua geografie, aceste noţiuni dau aparenţa unei abstractizări a disciplinei care a devenit tot mai mult o ştiinţă a morfologiei suprafeţei terestre : combinaţie de puncte, linii şi suprafeţe din care pot rezulta câmpuri. Spaţiul geografic (produs, trăit şi perceput) este de fapt un concept abstract elaborat de către geografi pentru a formaliza ştiinţific caracteristicile spaţiului terestru (real şi concret, care există aprioric). Dubla dimensiune, fizică şi ecologică a spaţiului terestru corespunde acestui caracter aprioric. Prezenţa unui fluviu sau a unui munte are numeroase consecinţe asupra organizării spaţiului, în special în ce priveşte reţelele de aşezări sau de comunicaţii. Aceasta nu implică în nici un caz separarea unei geografii fizice independentă de acţiunea umană. Prezenţa unui taluz este o constrângere în unele cazuri, peste care nu se poate trece, dar un abrupt de falie poate să nu prezinte un interes major pentru amenajarea antropică. Geografia fizică trebuie reconstruită şi regândită în termeni de limite, constrângeri şi paroxisme. Spaţiul geografic este un spaţiu produs pentru că rezultă totdeauna din acţiunea

6

Toate dimensiunile umane sunt implicate în construcţia acestuia : economicul. preexistent şi produs este de asemenea trăit şi perceput. diferite esenţial unul de celălalt. Spaţiile economic. dincolo de limbajul cartografic şi discursul descriptiv specific 7 . Noţiunea de scară este extrem de importantă în geografie. Noţiunea de scară corespunde şi unei alte realităţi : orice valoare dintr-un punct oarecare se supune unor procese care acţionează la scări diferite (fie o staţie climatică fie un stat de ex. Această a treia dimensiune a fost mai târziu luată în calcul.).societăţilor umane fiind un produs social. Un oraş este un simplu punct într-o reţea urbană. entropia fiind egală cu 1. Un spaţiu este izotrop atunci când proprietăţile sale sunt identice în toate direcţiile. a fost totdeauna important în amenajarea spaţiului. fiecare din elementele sale rezultă din procese care acţionează la scări diferite. eterogenă. Recunoaşterea faptului că spaţiul geografic este un produs social nu implică însă obligaţia geografului de a pleca în aprofundarea acestui concept de la societate. discontinuă. în urma căruia întinderea. global şi complex. considerat ca un suport al acţiunilor sociale. În sens restrâns el poate defini doar componentele fizice dar în sens larg integrează şi relaţiile invizibile. finită se transformă într-un spaţiu omogen. Geografia empiristă. Acest proces de abstractizare este elaborat prin intermediul unei triple problematici : empirică. Teoria formală a sistemelor ierarhizate dezvoltată de Mesarovici (1980) este o metodă de care geograful nu se mai poate dispensa. bazată pe date concrete este adesea o reprezentare simplificată a spaţiului terestru : peisajul. inclusiv cele care derivă din percepţia spaţială a indivizilor. marcate şi de armonie dar şi de ostilitate. Aceste dimensiuni au o importanţă diferită în funcţie de scara de studiu şi specificul societăţii. o porţiune a suprafeţei terestre putând fi observată. Actul de producţie socială a spaţiului este în fond un act de libertate umană. studiată într-o viziune mai mult sau mai puţin reducţionistă. continuu şi infinit. Un spaţiu este omogen atunci când toate porţiunile din suprafaţa terestră au aceeaşi valoare. Faţă de alte ştiinţe care abordează multiscalar problemele studiate. socialul. geografia acceptă şi scările intermediare (mezoscări). social şi geografic sunt tot atâtea modele abstracte ale suprafeţei terestre. Absenţa fluxurilor invizibile (de materie şi informaţie) obligă astfel continuarea demersului cu o abordare teoretică. Ceea ce urmăreşte geografia este de fapt modul în care spaţiul terestru se transformă în peisaj : porţiune vizibilă a suprafeţei terestre. politice sau culturale. Originalitatea geografiei constă tocmai în punctul de plecare al oricărei analize : spaţiul fizic. geografia se distinge prin multiplicitatea scărilor. Alături de macro şi microscări. odată cu popularizarea ideilor psihologiei moderne. politicul sau ideologicul. Astfel ataşamentul faţă de un loc sau o regiune este o componentă importantă în analiza raporturilor omului cu mediul. izotrop. Rolul ideologiei. economice. Acest spaţiu terestru. În afara faptului că spaţiul terestru are mai multe componente. culturalul. prin intermediul religiei mai ales. dar ele devine un ansamblu de linii şi suprafeţe atunci când este studiat individual. anizotropică. teoretică şi axiomatică.

la orice scară reproducându-se aceleaşi forme. teoria catastrofelor (Thom. Prigogine. în cazul teoriei gravitaţionale. exclusiv pornind de la principiile şi teoriile fizicii prezintă de asemenea constrângeri. O a altă cale de transfer este cea filozofică. încât modelul menţionat se aplică doar pe porţiuni extrem de restrânse. teoria localizării activităţilor economice a lui Weber (1909) etc. continuată de Lösch (1954). 1952). ori spaţiul geografic este prin excelenţă anizotrop. economia a fost principalul furnizor de modele teoretice : modelul lui von Thünen (1826). multidimensional. nu neapărat identice. 8 . Geografia a elaborat rareori propriile teorii.empirismului geografic. foarte utilă pentru înţelegerea raporturilor existente între diversele fapte geografice la diverse scări de studiu. Woodcock. al rentei funciare (cercurilor concentrice). Numeroase teorii formale (ansamblu de concepte legate între ele şi aplicabile la diverse domenii ale cunoaşterii). Pentru a completa unele lacune. 1981) permite înţelegerea şi explicarea rupturilor funcţionale şi spaţiale a fenomenelor. teoria locurilor centrale a lui Christaller (1935). cel puţin ca mijloace didactice. preferând adaptarea celor emise de alte discipline. Rugozitatea (absenţa uniformităţii) spaţiului geografic este o regulă. larg utilizat în explicarea raporturilor din cadrul reţelelor de aşezări. elaborate de filozofi sau epistemologi sunt tot mai frecvent utilizate în geografie : teoria sistemului general (Bertalanffy. forţa de atracţie dintre două mase este continuă şi creşte constant într-un spaţiu izotrop. curentul cantitativist iniţiat din anii ’50 fiind astăzi dominant în geografie. geografia s-a inspirat şi din modelele spaţiale ale fizicii. spre deosebire de teoriile economice pentru care spaţiul este unidimensional. Wilson. Elaborarea unui spaţiu geografic. foarte utilă pentru înţelegerea ordinii spaţiale a faptelor geografice. teoria structurilor disipative. neglijând latura socială sau psihologică.). Caracterul deductiv al matematicii se îmbină armonios cu demersul inductiv sau empiric. Fără a subestima importanţa acestora. prin intermediul celui de-al doilea principiu al său: entropia. 1980. Acest transfer teoretic oferă un cadru deductiv necesar construirii spaţiului geografic deşi este limitat doar la aspectele pur economice. Utilizarea acestuia stă la baza stabilirii multor legităţi geografice ca şi la cunoaşterea multor particularităţi spaţiale intuite anterior (existenţa unor gradienţi de ex. 1949). utilă pentru explicarea genezei unor fenomene şi a dinamicii unor procese. 1974). conceptul de spaţiu geografic fiind astfel mai complet înţeles. Astfel. În ce priveşte spaţiul. Dezavantajul acestor teorii formale constă în limbajul matematic extrem de complex. Cel mai cunoscut model teoretic spaţial este cel gravitaţional (Reilly. necesitând pentru înţelegerea completă o iniţiere solidă în matematicile superioare. organizate în sisteme şi subsisteme ierarhizate. elaborarea unui model teoretic al spaţiului geografic este mai mult decât necesară. Avantajul modelelor introduse din fizică este dat de caracterul lor sintetic. Dar indiferent de transferul teoretic. Termodinamica a furnizat teoria difuziunii spaţiale (Hägerstrand. teoria bifurcaţiilor. limbajul matematic se impune obligatoriu în geografie. Calitatea axiomelor fizice nu se aplică totdeauna în geografie.

circuitelor şi fluxurilor proprii grupului social în spaţiul pe care îl ia în stăpânire. Analiza aproprierii teritoriului este astfel în centrul oricărei reflecţii geografice : a vorbi de teritoriu înseamnă să deschizi mecanismele aproprierii pentru a preciza consecinţele. Aceste demersuri au avut în comun utilizarea matematicii ca mijloc de formalizare şi generalizare dar rămân singulare. stabilirii poziţiei acestora în spaţiu. -apropriere. necesară localizării obiectelor geografice. Spaţiu şi putere (după A. definit ca o porţiune din spaţiul terestru apropriat de către un grup social în scopul satisfacerii necesităţilor vitale. Pornind de la aceste axiome. în prezent atenţia fiind concentrată asupra conceptului de teritoriu. cronologică. 2. Spaţiul poate fi văzut în această perspectivă atât ca un suport al vieţii şi activităţii umane dar şi un obstacol în calea unor relaţii eficiente. 9 . Teritoriul este rezultatul proiectării reţelelor. Beguin (1979) propunea construirea unui spaţiu geomatematic plecând de la un ansamblu de locuri. conchide că nici un obiect nu poate fi considerat exclusiv geografic aşa cum şi metodele nu sunt proprii doar unei ştiinţe. Bailly. dar geografia este singura care le utilizează simultan. -înrădăcinare. Construcţia unui model teoretic al spaţiului geografic pe baza axiomelor este imposibilă după unii ca şi matematizarea acestuia dar este utilă în măsura în care permite înţelegerea forţelor care contribuie la fasonarea suprafeţei terestre. Dezbaterea în jurul acestui subiect. Acest concept porneşte de la trei noţiuni esenţiale pentru înţelegerea modului în care omul îşi pune amprenta vizibil asupra spaţiului geografic : -identitate (conştiinţa că aici este altfel decât acolo). care arată modalitatea prin care un grup îşi instituie anumite relaţii cu spaţiul.Elaborarea unui model teoretic al spaţiului geografic nu este acceptată în totalitate dar există cercetători care au propus deja o serie de axiome ale acestuia. topologică. Nicolas (1980) a propus trei astfel de axiome : chorologică (studiul locurilor). Aproprierea unui teritoriu implică procese de dominaţie şi segregare din care rezultă fenomene precum marginalizarea sau excluziunea ce nu mai pot fi excluse din preocupările geografice. de la măsurarea distanţelor şi suprafeţelor (ansamblu de puncte în spaţiu) la care adăuga un ansamblu de atribute simple sau compuse. încât şi axiomele geografiei nu sunt proprii doar acesteia. Din aceste trei noţiuni rezultă conceptul de comunitate : spaţiul de control social al unui grup. bazat pe limite precise şi dotat cu instituţii cu o largă reprezentare în teritoriu. dinamică pe celelalte două. rămâne deschisă. 1998) Aceste două noţiuni au fost alăturate relativ recent în geografie. pentru care poate fi geografic orice obiect care diferenţiază spaţiul terestru. odată cu generalizarea statului modern. pentru a completa cu dimensiunea temporală. care se referă la modul de incluziune într-un spaţiu dat.

Criticile aduse acestei accepţiuni pornesc de la o serie de constatări: -puterea nu poate fi dobândită ci numai exercitată. Ca atribut. Puterea în sine poate fi concepută sub trei forme : valoare care poate fi dobândită. teme precum criza bunăstării (weltfare state.Puterea este un raport simetric sau disimetric instaurat între doi agenţi sociali aflaţi în interacţiune. -relaţiile de putere nu sunt exterioare altor relaţii umane (economice. domeniu de interes axat mai ales pe comportamentul lui „homo politicus”. un proces de comunicare inerent în orice relaţie.) ci sunt imanente acestora. Puterea este mai degrabă un flux. În acest sens. care confunda statul cu puterea sau politicul. centralizare şi descentralizare etc. puterea a generat în geografie curentul geopolitic. Raporturile dintre spaţiu şi putere au constituit multă vreme preocuparea esenţială şi exclusivă a geografiei politice dar în ultimele decenii nici una dintre ramurile geografiei umane nu le poate exclude în contextul fragmentării proceselor socio-economice sub impactul factorului politic. excluziunea. se impune un discurs dual în care se opun concepte ca : echilibru şi dezechilibru. În ambele cazuri se regăseşte însă ideea de forţă orientată mai degrabă spre menţinerea unui statu-quo decât spre schimbare. disfuncţiile mecanismelor sociale. Astfel. legitimată de suveranitatea divină sau cu origine mitică şi capacitatea fondată pe competenţele specifice sau pe suveranitatea naţională. puterea-atribut. nimic nefiind mai nesigur decât deţinerea puterii. -acolo unde există putere există şi rezistenţă. influenţa culturală sau politică. proces relaţional. marginalizarea (deviere de la normele de comportament general acceptate ale societăţii). Ca domeniu de interes al factorului politic. -relaţiile de putere sunt totodată intenţionale şi nesubiective. stare de abundenţă şi optimism generată în primele decenii postbelice de modernizarea economiei şi depăşirea unor limite umane). agregare şi dispersie. aceasta însăşi fiind imanentă puterii. stabilitate şi instabilitate. puterea poate fi câştigată. între dominatori şi dominaţi neexistând de fapt o opoziţie binară şi globală. sunt tot mai frecvent în atenţia geografiei. Statul a fost văzut mult timp drept singura sursă de putere dar mondializarea a scos în evidenţă surse la fel de importante precum puterea economică. Astfel accentul în problematica puterii nu mai cade asupra fundamentelor acesteia ci asupra funcţionalităţii acesteia (Luhmann. -sursa puterii o constituie masele. Sistemele 10 . Această formă este susţinută mai ales de şcoala americană dar se pare că ideea puterii-atribut este destul de relativă. Concepţia relaţională pare cea mai obiectivă pentru că exclude ideea că puterea este un meci cu scor egal (ce câştigă unul pierde celălalt). autoritatea şi puterea mulţimii. 1975). degradarea mediului. menţinută sau pierdută în funcţie de jocul a trei factori : influenţa politică. sociale etc. Natura fundamentelor puterii este încă un subiect de dezbatere între necesitatea naturală.

mărească. Simbolurile (însemne care asigură legătura mai mult sau mai puţin stabilă dintre două unităţi situate pe acelaşi nivel) îşi asumă în acest caz rolul de mediatori. Societăţile structurează spaţiul într-un mod diferenţiat tocmai pentru că funcţiile puterii (combinaţii de energie şi informaţie) sunt diferite. economic şi ideologic al organizării societăţii. Schimbarea codurilor politice este suficientă pentru a modifica organizarea spaţiului. Se impun astfel alte două noţiuni: teritorialitate.sociale se constituie numai prin intermediul comunicării în urma determinării reciproce a unei multitudini de criterii selective care suprimă incertitudinea în alegerea partenerilor. după o scurtă perioadă în care era aproape interzis de abordat un astfel de subiect. religie. ritmuri şi durate proprii actorilor sociali. Puterea este văzută acum ca exerciţiu al unei capacităţi inovatoare motiv pentru care se impun două concepte : geometria puterii. fie că o considerăm categorie economică sau naturală. care are o funcţie de motivare. după al doilea război mondial. Geografia umană analizează mai ales modul în care societăţile realizează aceste funcţii în perspectivă spaţio-temporală.) presupune totdeauna prezenţa unor disimetrii pe care factorii de putere încearcă să le păstreze. fundamentul politic. Distribuţia spaţială a populaţiei şi atributelor sale culturale. impuse de uzanţe sau definite prin lege) fiind o instituţie suplimentară faţă de limbaj. O altă perspectivă geografică a raporturilor dintre spaţiu şi putere este cea a rolului militar şi strategic. Tot mai mult se acceptă ca fundament esenţial al puterii . reduce sau anula. ansamblu de relaţii generate de sistemul tridimensional societate-spaţiu-timp în scopul asigurării unei maxime autonomii. Sursa puterii nu este aşadar unică ci fragmentată şi ubicvistă. Determinismul geopolitic al lui Ratzel sau Haushofer care a alimentat ideologia nazistă este de domeniul trecutului. formă sau ordine detectată în materie sau în energie. Producţia teritorială a spaţiului poate fi astfel interpretată ca o proiecţie a câmpului puterii asupra unui spaţiu dat. admise prin contract. Exerciţiul puterii este eficient atunci când criteriul de selecţie adoptat de unul din partenerii sociali coincide cu motivaţia celuilalt. elemente decisive în modelarea teritoriului. supraveghere sau observaţie. Geografia consideră în general că aceste aspecte îi sunt proprii. potenţial care permite deplasarea sau transformarea materiei. arhitectura socială. sociale sau economice (limbă.munca. temporalitate. Din aceasta se degajează două elemente constitutive ale puterii : -energia. acesta a fost 11 . activităţi etc. compatibilă cu resursele sistemului. fiind perceptibilă pe mai multe scări în acelaşi timp interesând atât la nivel local cât şi macroregional. decupaj al spaţiului în arii de control. -informaţia. Întâlnirea dintre spaţiu şi putere este transcalară. Studiul raporturilor dintre spaţiu şi putere în geografie a cunoscut o reînnoire remarcabilă în ultima jumătate de secol. Puterea îndeplineşte această funcţie în calitatea sa de cod simbolic (structură semiotică ai cărei semnificanţi şi semnificaţi sunt convenţionale. a reţelelor şi ierarhiilor pe care le conţine acesta (cazul Europei de Est în perioada de tranziţie).

redescoperit. de unde îşi îmbogăţeşte aparatul conceptual şi spre care proiectează rezultatele cercetării. interfaţa între aceste două subsisteme. acesta statuează ca obiect de studiu al geografiei raporturile dintre om şi mediu. 1998) se întreba retoric: „…nu este oare geografia sora şi discipola istoriei? Dacă una acoperă secolele. respectiv omul sau locul în calitate de element primordial. Se instituie astfel dilema centrală a discursului geografic. Raporturile dintre geografie şi alte ştiinţe au preocupat de timpuriu geografii. 12 . sau. Obiectul şi metoda geografiei umane Geografia umană este în esenţă acea faţetă a geografiei care este mai deschisă spre domeniul socio-uman. concepţie care va conduce la dezvoltarea curentului geografiei regionale. consecinţă a unui nou Zeitgeist (spirit al timpului). ca efect al schimburilor de materie şi informaţie. obiceiurilor şi instituţiilor sale?”. suportul oricărei forme de manifestare a societăţii. stadiul unei cosmogonii mitice fiind depăşit prin ajungerea la un discurs ordonat. metode şi concepte esenţiale unei cunoaşteri obiective a realităţii complexe pe care o construieşte civilizaţia actuală. geografia se plasează într-adevăr la periferia domeniului natural şi a celui socio-uman. Dispariţia URSS şi a războiului rece iar mai recent. cu un interes strict limitat. respectiv naturalist sau socio-umanist. raţional care nu se mai rezumă la inventarul locurilor şi al toponimelor. constituindu-se într-un ansamblu de teorii.I din Géographie universelle. Această viziune destul de modernă a fost reluată ulterior de mulţi geografi de seamă. 3. atentatele de la 11 septembrie 2001 au fost alte două momente care întreţin interesul geografic pentru această sferă. indiferent de unghiul din care sînt abordate problemele de interes. Geografia nu are sens în afara referentului spaţial care îi asigură unitatea. geografia este deseori ignorată în cercurile academice. în contextul crizei petroliere din 1973. cealaltă nu este destinată să acopere toate locurile? Iar studiul acesta al locurilor nu este intim legat celui al omului. analizate prin prisma relaţiilor instituite între aceste două componente. Problematica evoluţionistă şi empiristă a acestei prime geografii umane s-a îmbogăţit rapid cu lucrări care vizau logica raporturilor dintre organizarea sistemului de aşezări umane şi mediu. 1990) cconform căreia geografia ca ştiinţă se schimbă la fel de mult ca şi „starea lumii” pe care o studiază. Inspirat de Friedrich Ratzel (1891). un exemplu fiind aserţiunea lui Roger Brunet (vol. citat de André Bailly. este considerată doar un mod de cunoaştere marginal. Cu toate acestea. Ca ştiinţă a explicării localizării fenomenelor şi proceselor în spaţiu. Paul Vidal de la Blache (1922) considera că obiectivul principal al geografiei umane se rezumă la modul în care „specia umană se distribuie pe suprafaţa terestră”. în cel mai bun caz. însă astfel devine puntea de legătură. Conrad MalteBrun (1810. fără a pierde legătura cu spaţiul fizic.

geografia umană poate clarifica relaţiile care se instituie între grupurile umane în spaţiu precum şi limitele. 1998): -geografia constă în reprezentarea unor obiecte. în sensul unei reprezentări mentale care capătă sens în cadrul unei ideologii şi a unei problematici. Prin efortul de a răspunde acestor interogaţii.dilemă care va genera ample dezbateri („geografia este ştiinţa locurilor şi nu a oamenilor”. producţia economică. cf. Prima vizează grupurile umane care ocupă şi valorizează spaţiul iar a doua determină rezultatele acţiunii umane. -din această cauză. derivată. într-o dinamică ce se înscrie pe linia căutării unui echilibru relativ capabil să asigure o coabitare paşnică între cele două lumi aparent adverse: societatea şi natura. naturală. Anthropos. Henri Isnard (1981). Modul în care geografii au abordat disciplina de-a lungul timpului corespunde unei valorizări evolutive. (1974) – La production de l’espace. Geografia umană devine astfel o viziune globală care trebuie să analizeze în orice loc şi în orice moment jocul forţelor care guvernează schimbarea continuă a raporturilor dintre om şi mediu (spaţiu). Astfel. de la Blache. există o a doua realitate. Ca şi celelalte chestiuni. Fiecare studiu geografic este o reprezentare a lumii şi practicilor umane. ideologie şi imagine ca efect al proceselor cognitive şi a subiectivităţii reprezentărilor noastre. Astfel. Paris 13 . geografia umană trebuie să răspundă la alte trei chestiuni (Bailly. Pentru a fi completă. Ultima dintre acestea este considerată pur geografică. constituită de cunoaşterea însăşi”. socială şi culturală. considerate neimportante şi privilegierea altora. în urma cărora s-a observat insuficienţa raporturilor om-mediu penrtu definirea obiectului de studiu al geografiei. acestea sînt aplicabile cu anumite nunaţe şi geografiei fizice. orice subiect geografic este mediatizat de reflecţia cercetătorilor şi de reprezentările omului. 1998): de ce?. cea istorică. H. geografia este o transpunere în spaţiu. unde?. Geografia este în acelaşi timp. construcţie mentală. Majoritatea geografilor contemporani definesc geografia umana prin trei interogaţii fundamentale: cine?. o imagine a acestor obiecte. presupune eludarea anumitor caracteristici. ce?. cum? şi până unde?. a fost stabilită cu claritate de Priéto (1975): „faţă de realitatea primordială. geografia umană se plasează în câmpul disciplinelor socioumane dar se deosebeşte de acestea prin integrarea preocupărilor naturaliste. 1 Lefebvre. V. practici şi procese. Diferenţa dintre ştiinţele naturale şi cele sociale. -această transpunere. Rezultă din aceasta următoarele constatări (Bailly. care formează realitatea materială. pragurile şi discontinuităţile impuse de acţiunea omului asupra suportului fizic. Numai răspunzând la aceste întrebări fundamentale. referindu-se direct la localizarea fenomenelor şi proceselor în spaţiu dar şi la modul de structurare a spaţiului şi la sensul locurilor. practici şi procese spaţiale prin intermediul unor procese evolutive. de exemplu). inspirat din viziunea marxistă a lui Henri Lebvre 1 considera că spaţiul geografic este rezultatul fizic al unei creaţii sociale continue.

creează un câmp de imagini spaţiale. un model simplificat al lumii sau a unei porţiuni din aceasta. Karl Popper (1973) amintea în „Logica descoperirii ştiinţifice” că orice aserţiune îşi găseşte validitatea numai după ce este supusă unor teste inter-subiective. 14 . în funcţie de reprezentările explicitate. care face trimitere la propriile noastre ideologii şi la maniera în care acestea sînt structurate”). el însuşi fiind membru al acesteia şi reflectând ideologia acesteia apare necesitatea explicitării ideologiilor şi conceptelor cu care geograful explorează cunoaşterea. deductivă. doar astfel putând selecta anumite elemente în scopul descrierii. rezultă din cele expuse cinci principii (Bailly. În acest sens geografia nu poate fi ştiinţa peisajului ci mai degrabă a semnelor pe care le interpretează (la fel cum harta este un sistem şi nu un teritoriu). sistemică).-cunoaşterea geografică este aşadar aprioric subiectivă. pornind de la realitatea spaţială. modelării şi interpretării practicilor umane înscrise în spaţiu. -elaborarea rezultatelor. realul obiectiv neexistînd decât graţie construcţiei noastre mentale. a unui proces sau a unui spaţiu. conform căruia spaţiul în sine nu este obiect de studiu. validitatea rezultatelor trebuie verificată prin explicaţii riguroase care pot fi rezumate astfel: -prezentarea problematicii şi a ipotezelor. -confruntarea acestor concepte cu altele la fel de pertinente pentru a testa coerenţa reflecţiei. dialectică. Ca orice disciplină. O societate care creează un mediu de viaţă specific nu o face doar prin raporturile de producţie dar şi prin modul de reprezentare (ideologii. Geograful recenzează. geografia este rezultatul unei construcţii umane. şi anume aceea a limitei adevărului geografic. 1998): -principiul existenţial: geograful este interesat de om în cadrul societăţii. însă parţiale. Pentru a încadra geografia umană. cartografiază. Cunoaşterea geografică se sprijină astfel pe reprezentarea fenomenelor plecând de la concepte. -principiul reprezentării. descrie. În acest mod. Astfel oricare ar fi metoda geografică (inductivă. geografia. -alegerea conceptelor necesare fundamentării realităţii geografice abordate. parţiale a unui proces care se desfăşoară în spaţiu. -principiul creaţiei: reprezentarea geografică este realizată pornind de la crearea unei scheme coerente. -principiul retroacţiunii: reprezentările geografice se nasc din practicile spaţiale şi invers. care reflectă ideologia noastră şi modul de structurare specific („reprezentarea constituie o creare a unei scheme pertinente. -principiul imaginarului: orice propoziţie geografică este o imagine. la acest nivel intervenind reflecţia geografului care trebuie să decidă între mai multe posibilităţi. modelizează şi în final explică. Ţinînd cont de cele afirmate mai sus se ajunge la problema fundamentală a epistemologiei geografiei. valori) specifice acesteia.

Această geografie. prin intermediul structurii reprezentărilor. De altfel. Tocmai aici. asemenea psihologiei şi antropologiei este o ştiinţă de graniţă. cu preocupări complexe. Din această cauză. Eric Dardel. inclusiv geografice (L’homme et la Terre. şi tot de aici geografia se deschide demersurilor istorice. 1998). conceptele de « loc » şi de « teritoriu » îşi cîştigă adevăratul lor sens. Majoritatea epistemologilor au eludat geografia ca disciplină ştiinţifică. Geografia este deci o cunoaştere (reprezentare elaborată de către geografi) a cunoaşterii (modului în care societăţile şi indivizii transpun în imagini experienţele lor spaţiale). culturale şi umaniste […] (Bailly. analizează în acelaşi timp discursurile şi practicile spaţiale. respectiv explicitarea totală a procedeelor utilizate în analize. epistemologia este studiul constituirii cunoştinţelor valabile într-o anumită disciplină. Geografia umană s-a distanţat de această abordare. coerenţe şi repetiţii. pentru a desprinde. predicţia unor 15 . geografia nu poate respecta criteriile neokantiene ale pozitivismului. chimiei sau matematicii. la acest nivel. conştientă de propria subiectivitate. al cărui obiect real nu poate fi perceput integral şi deci nu poate fi obiectiv. într-un anumit context temporal şi cultural. La acest nivel numai conceptele de teritoriu şi de loc capătă un sens precis. geografia deschizându-se abordărilor istorice. 1998). 1952) spunea că geografia. dat fiind amestecul de subiectiv şi de obiectiv din obiectul şi din metoda se de studiu. Geografia este o cunoaştere (reprezentare elaborată de către geografi) a cunoaşterii (a modului în care societăţile şi persoanele îşi transcriu în imagini experienţele din mediu).Ca urmare. dovedirea validităţii rezultatelor prin teste de non-falsificare. un cunoscut istoric francez. interesându-se mai mult de cunoaşterea relaţiilor omului cu spaţiul şi cu mediul. definiţiei geografiei ca « ştiinţă a spaţiului » noi o preferăm pe aceasta: « studiul organizărilor spaţiului şi a practicilor spaţiale rezultante ». culturale sau umaniste în aceeaşi măsură cu abordările economice. Epistemologia geografiei umane După Jean Piaget (1967). Astfel: „orice geografie este prin urmare fondată pe reprezentări definite drept « creaţii sociale sau individuale ale unor scheme pertinente ale realităţii » care permit să se abordeze nu spaţiul în sine ci sensul spaţiului. 4. generalizarea posibilă a rezultatelor independent de contextul spaţio-temporal sau social. în clasificările lor evitând ştiinţele interdisciplinare. nu numai pe cele ale oamenilor care raţionează dar şi pe cele ale oamenilor care trăiesc sentimente şi se ataşează locurilor lor de trai. ceea ce nu i-a permis să devină o ştiinţă strict pozitivă asemenea fizicii. contradicţiile şi imposibilitatea delimitării precise a unui obiect de studiu geografic. definiţiei lapidare a geografiei ca ştiinţă a spaţiului îi este preferabilă definirea ca „studiul organizării spaţiului şi al practicilor care rezultă din aceasta” (Bailly. odată cu deschiderea spre disciplinele socio-umane şi spre demersurile cantitative. orientare iniţiată după 1950. Acest fapt se datorează şi opţiunii geografilor din perioada clasică (înainte de primul război mondial) care preferau explicaţiile eclectice al căror rezultat a fost confuzia.

Înainte de a defini o metodologie (adică a unui mod de organizare a discursului într-un sistem coerent dotat de o intenţionalitate proprie ce poate fi urmărit de la articularea teoretică pînă la conturarea rezultatelor). respectiv cu modul în care oamenii folosesc realitatea materială şi spaţiul. Pe parcursul acestor transformări. deci obiectul său nu este un dat aprioric ci un derivat. rigurozitatea problematicii se impune mai ales pentru că lumea simbolurilor. Acest cadru implică o revigorare a interesului pentru noţiuni precum peisaj.). patrimoniu (natural sau cultural). Situaţia prezentată derivă şi din confuzia foarte frecventă care se face între obiectul de studiu şi metodologia disciplinei. capabilă să conducă la elaborarea teoriilor şi modeleleor generalizante (teoria locurilor centrale de ex. în degajarea relaţiilor dintre fenomene şi în ordonarea acestora. conflictul devine foarte dificil de conciliat atunci cînd se discută primordialitatea ordinii naturale sau cea a ordinii sociale a lucrurilor. Dacă ambele discipline se pun de acord în modul de observarea a faptelor geografice. în sesizarea regularităţilor. un produs. postmodernism etc. În acest context. Dacă vom concepe obiectul de studiu al geografiei ca un sistem de relaţii cu spaţiul. teritoriu şi teritorialitate. acesta trebuie construit iar în consecinţă dacă aceste relaţii sînt descifrabile. preocupat de calitatea vieţii. 16 . Părerile cele mai juste consideră că geografia fizică are drept obiect realitatea materială a naturii. geografia a cunoscut o trecere de la viziunea idiografică. geografia trebuie să-şi stabilească o problematică. de a pune întrebări pertinente. de obicei metodele fiind considerate drept căile de delimitare a obiectului. multiculturalism. Astfel.). identitate. Deschiderea amintită s-a tradus şi prin îmbogăţirea tematică însă cu preţul unei anumite faragilizări metodologice. În acest sens pare foarte clar că obiectul de studiu al geografiei nu poate fi spaţiul în sine ci relaţiile pe care omul le stabileşte cu acesta. comportamente şi trăiri în scopul caracterizării sintetice a realităţii studiate. geografia umană completând-o cu realitatea istorică (socială). în conformitate cu o anumită viziune asupra lumii şi cu un sistem de referinţă clar explicitat. făcând apel tot mai mult la simboluri. un mod de a imagina probleme. O analiză mai atentă demonstrează însă faptul că toate ştiinţele contemporane sînt din ce în ce mai compozite iar limitele dintre ele nu mai sînt atât de clare de clare ca în perioada clasică a ştiinţei (limitele dintre fizică şi chimie sau dintre biologie şi chimie. impasul în care se află geografia de multă vreme în încercarea sa de definire a obiectului său de studiu rezistă oricărei tentative de compromis. ele nu sînt obligatoriu vizibile. deductivă. de ex. Această modificare a statutului său nu a rezolvat însă diviziunea tradiţională dintre geografia fizică şi geografia umană. Trecerea de la euforia geografiei cantitative la necesitatea unei abordări calitative s-a impus ca urmare a spiritului timpurilor noastre. spre deosebire de cea a conceptelor este adesea echivocă. Geografia este tocmai arta redării vizibile a invizibilului prin conceptualizare. Geografia se doreşte a fi astfel o ştiinţă a interpretării lumii.evoluţii. O geografie fără problematică va conduce la un discurs fără structură. de democratizarea informaţiei şi de emanciparea individului şi comunităţilor locale. fără o intenţionalitate clară. descriptivă la o viziune nomotetică.

Tout espace géographique a une După articolul Groza. Fayerabend. teoria şi empiria. Teoria devine prin urmare răspunsul la o problematică. La définition est celle que lui donne celui qui en parle […]. Bucureşti. pe cât posibil fără subiectivism. relationnelle de la réalité. 2003 2 17 . dynamique. Octavian – Despre geografie şi spaţiu. Teoreticul şi empiricul interferează pe plan metodologic. fiind instrumentul prin care aceasta este validată. le champ. care este prezent în lumea reală dar nu este totdeauna vizibil în toată complexitatea sa. confruntată cu faptele reale. pp. 1998) sînt: metafizica.) – « Lost in space ». systémique. Metafizica este un termen convenţional care desemnează o vastă arie a cunoaşterii. Coordonate epistemologice în evoluţia geografiei umane 2 „Un espace géographique est une portion définie de la surface terrestre. Conţinutul logic al unei teorii este format dintr-o înlănţuire de concepte ierarhizate.Astfel atingem un punct important în epistemologia geografiei: faptele geografice imediat vizibile. qui représentent successivement les apréhensions structurale. Realitatea se cere astfel chestionată şi analizată. O teorie va fi considerată adevărată doar atunci când nu va putea fi contrazisă prin experienţe. 199-230. care constituie baza unor prelucrări ulterioare în funcţie de o anumită tematică. 1978). en l’état actuel de la science on peut retenir le lieu. mijloace de observaţie şi rigurozitate a operaţiilor. pot fi descrise prin limbaj sau conform unor coduri estetice (descrierea unui romancier de ex. fiind un rezervor de impresii. constituindu-se într-un ansamblu argumentat de enunţuri capabile să explice deductiv un fapt sesizat prin observaţie sau prin experienţă. care necesită în primul rând principii clare. Des êtres géographiques fondamentaux ont cependant pu être reconnus. non sans interférences bien entendu. le quartier. După cum se observă. aşa cum procedează de altfel cartografia care pleacă de la spaţiul real şi reconstruieşte schematic porţiuni din spaţiu. Intervin aici ipotezele. Cele patru elemente epistemologice fundamentale (Bailly. epistemologia este pentru geografie un mod de apărare în faţa oricărei criticiă hiperbolice sau contra oricărui dogmatism conservator. peisajele de ex. Pentru aceasta este necesar să ştim cu exactitate ce dorim (problematică implicită) pentru a ne pronunţa asupra justeţei rezultatelor şi a emite astfel teorii. in Augustin Ioan (ed. conviviale. ISBN 973-98624-6-1. Paradigma geografică actuală este cea a teritorialităţii. la contrée. Teoriile se elaborează printr-un proces de conceptualizare. convingeri şi credinţe alimentate de procesul cunoaşterii ştiinţifice pe baza căruia se formează problematica. spre deosebire de empirie. institutionnelle. 4. Aceasta din urmă joacă un rol strategic şi pleacă de la ideea de adevăr.) dar pentru a le descrie ştiinţific trebuie creat un aparat conceptual. la maille. explicaţii apriorice care stau la baza eşafodajului problematizării. dezvoltată în spiritul necesităţii unei libertăţi absolute a ştiinţei (P. le réseau.1. care este rezultatul relaţiilor dintre om şi spaţiul pe care şi-l apropriază şi în transformă prin amenajări multiple. Empiria este subordonată teoriei. problematica.. New Europe College.

antropogeografia ratzeliană şi-a construit discursul pe diferenţierile spaţiale ale peisajelor. care deveniseră. Principiul explicativ al demersului ştiinţific geografic era cel genetic. Studiul fenomenului uman fusese într-o oarecare măsură confiscat de către antropologia fizică. Între 1881 şi 1891. după canoanele vremii. ses limites peuvent être floues. Il n’a pas nécessairement un centre.şi zoogeografiei un corespondent social. sedusă de valenţele practice ale geografiei germane. situată între ştiinţele naturii şi ştiinţele sociale. Ştiinţele naturii vii (botanica. centrată pe studierea diferenţierilor regionale rezultate din combinările locale ale geosferelor. Pînă atunci. 1992 Fericirea şi nefericirea geografiei rezultă din poziţia sa inconfortabilă de ştiinţă de interfaţă. propriului obiect al studiului şi respectiv al acţiunii. ştiinţe în toată puterea cuvîntului. în care determinismul newtonian şi linearitatea lui Descartes erau literă de lege. Antropogeografia germană (împreună cu geografia politică de factură deterministă inventată şi dezvoltată de acelaşi Friedrich Ratzel) a influenţat crearea a două şcoli care vor structura o parte din universul geografiei. care va dezvolta şi impune în a doua parte a secolului al XX-lea o geografie cantitativă seacă şi indigestă însă exactă. enunţînd principii de clasificare şi construind metodologii coerente. venind dinspre ştiinţele biologice. zoologia.étendue. t i m p u l. de paleontologia şi de antropologia culturală. nu numai cercetătorul în sine ci şi întreaga societate avea un statut exterior. Acest caracter hibrid. întîmplată în a doua jumătate a secolului al XIX-lea. în care determinismul şi liniaritatea au avut de altfel cea mai lungă evoluţie. ecologia şi antropologia). Bazată pe tradiţia anterioară a geografiei fizice. aproape contemplativ. se constituiau în puternice modele de urmat pentru geografie. il ne correspond nécessairement à un système spatial”. mărturie stînd nomenclatura subramurilor acesteia. destinată să studieze răspîndirea populaţiei şi raporturile om-mediu. prezent în mod implicit începînd cu descrierile antice ale oekumenei. Proiectul academic ratzelian era acela declarat de a include geografia ştiinţelor naturale. evoluţiei speciilor şi etologiei. 1986). savantul german Friedrich Ratzel (1844-1904) reuşeşte să impună ecologiei. corespondente la nivel social ale morfologiei plantelor. anatomiei animalelor. Prima este cea anglo-saxonă. Pentru această geografie. « éclatée ». respectiv antropogeografia. celle-ci peut être disjointe. care avea să fie (re)descoperit de ştiinţele dure modern(izat)e abia în a doua jumătate a secolului al XX-lea (Prigogine şi Stengers. rezultate din modul diferit în care societăţile umane erau influenţate de condiţiile diverselor regiuni naturale. i-a fost conferit oficial la dificila sa năşire academică. Roger Brunet. era factorul principal al apariţiei diferenţierilor organizărilor studiate de antropogeografie. precum biogeografia ori zoogeografia. asimilată unei anumite filosofii a naturii. centrată pe sesizarea structurilor spaţiale şi pe 18 . bio. ştiinţele geografice evoluaseră în bloc în cadrul paradigmei naturaliste.

1992). dezvoltînd conceptul de lebensraum (spaţiu vital). A doua este cea sovietică. Redusă la studiul peisajului (denumită o vreme chiar landschaftologie în URSS) sau la descrierile machiate ale organizărilor administrativ-economice decise de partidele comuniste. susţinuse construirea ideologiei naziste. care studiase atît cu Ratzel şi Richtofen. ceea ce nu putea fi suportat de istoricii 3 Cazul geografiei umane româneşti ar fi fost fără doar şi poate analizat în acest text dacă nu ar fi intervenit evenimentele care au condus la instalarea comunismului în ţara noastră. prima perfecţionîndu-şi statutul de ştiinţă. “Naţionala” S. disputele geografilor cu sociologul Emile Durkheim (1858-1917) sau cu sociologul şi economistul François Simiand (1873-1935) desfăşurîndu-se cu virulenţă în paginile revistelor din epocă (v. fiindu-i refuzată din start chiar şi abordarea deterministă în numele exceselor teoretice germane care. cît şi cu Vidal de la Blache. extinsă cu mai multă sau mai puţină virulenţă în statele Europei de Est.3 Mai evident decît în cazul şcolii germane. (Terra – introducere în geografie ca ştiinţă. cu economia şi cu sociologia. însă delestată de determinismul iniţial extrem de rigid. Simion Mehedinţi. caracterul genetic al demersurilor geografice este în acelaşi timp şi mult mai apropiat de specificul explicaţiilor istorice decît de cel al explicaţiilor naturaliste. mai pline de sens. 1931). Claval. metode şi teorii. geografia umană întră în conflict identitar cu istoria (cu atît mai mult cu cît primii şefi ai catedrelor universitare de geografie erau istorici de formaţie). datorită lui Paul Vidal de la Blache (1845-1918). respectiv cercetării diferenţierii şi evoluţiei organizărilor spaţiale în funcţie de specificul cultural al grupurilor umane implicate. Din această cauză. ideea antropogeografică germană prinde viaţă sub numele de géographie humaine. Rezultatul acestui conflict este poziţionarea din ce în ce mai fermă a geografiei umane franceze în cadrul ştiinţelor sociale. În mai toate statele comuniste s-a adîncit prăpastia dintre geografia fizică şi cea „economică”. a doua devenind o caricatură. Bucureşti. mai aproape de continuum-ul spaţiu-timp care avea să devină explicit odată cu teza de doctorat a lui Einstein. iniţiase o foarte interesantă osmoză între cele două şcoli. În Franţa. În imposibilitate de a se apropia cu adevărat de fenomenele umane. într-un carusel nesfîrşit şi steril de speculaţii şi arabescuri intelectuale. Spre deosebirea de terna istorie care se structura în jurul unei enumerări de fapte şi de dinastii. antropogeografia germană a rămas în lumea ex-sovietică şi în periferiile acesteia o disciplină limitată la a descrie morfologii şi la a realiza taxonomii.ameliorarea economică a acestora. Pozitivismul lui Auguste Comte devine la Vidal de la Blache posibilism (la nature propose et l’homme dispose). antropogeografia germană a devenit de nerecunoscut în această parte a lumii. foarte reuşite de altfel în unele cazuri. aceasta deoarece geografia românească a fost una dintre primele geografii europene cu statut academic iar fondatorul sau. precum şi de a reflecta asupra devenirii sale. Descrierile geografice deveneau astfel mai suculente. Ciornei. deschisă dezbaterilor de idei şi schimburilor de principii. ceea ce deschide larg porţile studiilor regionale complexe. Ed. 19 . geografia umană căuta explicaţiile diferenţierilor spaţiale în natura intimă a societăţilor şi a spaţiilor acestora (de la Blache definea geografia ca pe o ştiinţă a oamenilor şi a locurilor).

avîndu-l ca promotor pe Carl O. Acest mod de abordare a facilitat introducerea teoriilor economice spaţiale de origine germană în metodologia geografică. care încerca să impună ideea unei căi britanice originale de analiză a spaţializării fenomenelor socioeconomice. termenul de geografie socială capătă prin lucrările geografilor anarhişti Elisé Reclus (1982. Nu este de mirare faptul că Fernand Braudel. Ambele direcţii de cercetare au beneficiat mai mult sau mai puţin mărturisit de curentul deschis de Ellen C. Semple (18634 Utilizat în Franţa încă din perioada anilor 1870 în paralel şi cu acelaşi sens ca şi cel de geografie umană. sociale şi politice care concurau la constituirea şi funcţionarea regiunilor. din ce în ce mai originale şi mai îndepărtate de geografia europeană. Una dintre ele. avea să afirme că „l’histoire est une géographie mal enseignée…” (istoria este o geografie prost predată).. şcoala din Midwest. 20 . s-a structurat la University of Pennsylvania în jurul lui Richard Hartshorne (1889-1993). Este clar faptul că un anume Immanuel Kant nu era prea departe. de aici rezultînd un pronunţat caracter funcţionalist al cercetărilor care trebuiau de acum să ia în calcul elementele culturale. A doua şcoală s-a cristalizat în vestul continentului. industrializare şi proletarizare şi de apariţie a inegalităţilor sociale şi spaţiale erau mai accentuate decît oriunde în lume. Termenul de social geography. cercetător interesat de peisaj (landschaft) în calitate de construcţie culturală – die Kulturlandschaft (1925). Mackinder (1861-1947) îmbină abordarea genetică naturalistă de factură germană (determinarea societăţii de către mediul geografic) cu cea genetică istoricistă de factură franceză (modelarea culturală a mediului iniţial). În Statele Unite sinteza germano-franceză a condus la apariţia mai multor şcoli. interesat de „locurile” istoriei atît la nivel micro cît şi macro. Într-un articol din 1904 geograful britanic Halford J. la universitatea californiană Berkeley. sens accentuat în Marea Britanie interbelică de grupul de geografi structurat în jurul lui David Stamp (1947).4 mai frecvent pînă în anii 1950 decît cel de human geography.clasici. din motive cît se poate de evidente: fenomenele de urbanizare. conform căruia (1939) geografia trebuia să dea întîietate studiilor regionale în care regiunile erau entităţi conceptuale şi nu realităţi date a priori. cu o evidentă componentă germană. Universul geografiei ştiinţifice anglofone se va constitui la început ca reflexie al celor două şcoli europene. excelent istoric al cotidianului şi al mentalităţilor. Sauer (1889-1975). marca în realitate faptul că geografia socială a Regatului Unit era pe cale să devină pepiniera geografiei marxiste. postum) şi Kropotkine (1919) un sens cît se poate de marxist. Caracterul hibrid al geografiei de dincolo de Marea Mînecii este sugerat şi de utilizarea denumirii de social geography (termen francez de altfel). punînd bazele unui demers geografic original fundamentat pe dimensiunea socio-politică a fenomenelor geografice şi introducînd prin aceasta o viziune funcţionalistă asupra organizărilor spaţiale.

Raffestin şi Lévy (1998) principiile neokantiene ale studierii realităţii sînt: „explicitarea totală a procedurilor de analiză. 27). se dovedea incapabilă să „producă” legi şi axiome care să încadreze obiectul studiat. care favoriza praxisul în faţa oricărei dispute teoretice sterile. spaţiu şi societate. În ciuda diferenţelor dintre antropogeografia germană şi geografia umană franceză. Schaefer. Trebuie să fi fost sfîşietoare dilema de factură existenţialistă a geografilor americani care se vedeau brusc puşi în faţa unui nod gordian realizat de originile kantiene ale ştiinţei pe care o promovau şi exigenţele pragmatice … neokantiene5 ale puterilor publice sau private cărora le repugnau să finanţeze cercetări asupra unor realităţi prezente doar în mintea unor cercetători.lea. posibilitatea de predicţie asupra rezultatelor” (p. 1953). pe baza lucrărilor lui Ratzel. Reacţia oficială a lui Schaefer şi dinamicile firave. Frank K. Singura concluzie ştiinţifică fundamentală permisă de această colecţie monumentală de studii şi cercetări monografice era aceea a eterogenităţii evidente a spaţiului geografic – termen/sintagmă/concept care avea să apară abia după 1970 – şi a caracterului singular al obiectelor analizate. studiind organizări excepţionale (unice). situate şi studiate de multă vreme la scările mezospaţiale ale realităţii. precum reiese explicit din lucrarea sa din 1903 American History and Its Geographic Conditions. a promovat o abordare deterministă a influenţei mediului asupra societăţilor umane. directă sau indirectă. Pe de o parte. care aveau să fie descoperită cu multă uimire de ştiinţele „paradigmogenetice” precum termodinamica sau fizica fluidelor. articol simptomatic pentru starea de lucruri din geografia epocii (Schaefer. avea să se plieze într-o primă etapă conform cerinţelor acestora din urmă. prin care autorul demonstrează necesitatea de a construi o geografie nomotetică. abundînd de informaţie încă imposibil de sistematizat. ori aşa ceva nu putea fi tolerat într-o paradigmă în care norma şi măsura se situau în inima faptului ştiinţific. în a doua jumătate a secolului al XX. Caracterul idiografic (descriptiv) al geografiei părea să o îndepărteze din ce în ce mai mult de statutul de ştiinţă. adresată acestui tip de geografie umană a venit tot din lumea germană. Critica. În 1953 apare în Statele Unite articolul unei german refugiat din faţa nazismului. posibilitatea generalizării rezultatelor independent de condiţiile de timp. deoarece. de-abia după 1970. Dorinţa de normă va abate o vreme geografia de la ceea ce. se va dovedi punctul său forte: obişnuinţa de a jongla cu realităţi proteiforme. Geografia cantitativă.1932) la Chicago care. 21 . fizica 5 Cf. „inventată” în Statele Unite. multi sau trans-scalare. evidente la scară locală ori regională. erau reflectarea unei schimbări profunde de paradigmă care începuse să afecteze întreaga lume ştiinţifică. ori chiar matematica şi astronomia. proba validităţii rezultatelor prin non-falsifiere. ale unui alt tip de geografie care se înfiripau în Statele Unite şi Scandinavia. aptă să se apere în competiţia cu celelalte ştiinţe sociale. rezultatele erau invariabil aceleaşi: serii lungi de monografii la scară mai mare sau mai mică. conformă cu pozitivismul logic al Şcolii de la Viena. încă oficioase.

nu mai răspundea unei comenzi sociale centrată pe ordonarea practică a fenomenelor teritoriale. practicată de cercetători care se situau în afara realităţii pe care o studiau (Prigogine şi Stengers. întîmplată între secolele al XV-lea şi al XIX-lea. odată cu generalizarea democraţiei şi cu democratizarea formaţiei şi informaţiei. studia relaţiile fireşti. sociale şi politice care funcţionaseră între graniţele rigide ale statelor şi imperiilor moderne. iar pe de altă parte războaiele şi crizele economice succesive arătaseră şubrezimea construcţiilor economice. Aceasta pentru simplul fapt că dezvoltarea economică o luase cu mult înaintea progresului uman (căruia. Politica nu mai avea nevoie de instrumente de stăpînire şi de administrare a timpului. prin urmare. Ştiinţa clasică. Acest stat avea nevoie de instrumente operaţionale. ba chiar creator al unei mitologii moderne cu iz divin (l’Etat-Providence). incapabilă să se constituie în suport pentru proiectele de amenajare teritorială. nici măcar social. Renaşterea se disipa încet-încet în fumul furnalelor iar tandemul simbiotic ori antagonic. 1986). de altfel. în vreme ce teoria marxistă era prin excelenţă a-spaţială sau mai degrabă adimensională şi. de la caz la caz. ale cărui acţiuni se numărau însă extrem de banal. În cadrul explicaţiilor genetice ale diferenţierilor regionale sesizate de geografi. naturale.newtoniană se prăbuşise odată cu apariţia fizicii/mecanicii cuantice (accident fericit care înlocuise norma cu relativismul acesteia). ci a spaţiului. în La géographie. ultimele se impun efectiv sau cel puţin conduc spre modernizarea primelor. După al doilea război mondial. În opinia noastră explicaţia rezidă în faptul că teoriile economice liberale îşi dezvoltaseră de timpuriu un support spaţial. Nu credem că superioritatea sau inferioritatea conceptuală a uneia sau alteia dintre cele două grupe de ideologii au stat la baza acestui fenomen. statul devine direct interesat de amenajarea spaţiului şi de organizarea teritoriului. În perioada acelor the golden sixties. cu care să realizeze sau să dea iluzia că încercă să realizeze echitatea spaţială. era înlocuit din ce în ce mai mult cu cel realizat de stat şi marea întreprindere – capitalistă sau „socialistă”. fie ele economice. chiar dacă multă vreme neutilizat. în voturi. generate (sau suportate) de grupuri sociale libere în cadrul spaţiului geografic cu care avea de a face. Geografia umană clasică. relaţiile de autoritate încadrau omul sau societatea şi nu relaţiile acestora cu mediul geografic şi încă şi mai puţin spaţiul. Amenajarea spaţiului şi organizarea teritoriului permite statului să devină agentul bunăstării generale (Welfare State). i se substituise). dintre stat şi biserică. era de fapt o striere a spaţiului politic. 1976. fie ea germană sau franceză. instrumentul său principal în realizarea acestor acţiuni fiind întreprinderea. ça sert d’abord à faire la guerre. sociale sau culturale. după tatonări între politicile de stînga şi cele de dreapta. numea etapa geografiei ofiţerilor). impregnată de filosofie naturalistă şi de conceptualizare de dragul conceptualizării. „Strierea” modernă a spaţiului – fie el terestru sau marin – prin cartografierea şi închingarea sa prin numere corespondente latitudinilor ori longitudinilor (ceea ce Yves Lacoste. de factură enciclopedistă. şi 22 .

Din multitudinea de sisteme de locuri. Sau. ale puterii. de unde reprezentare globală a spaţiului) asupra societăţilor unei modernităţi în care doar o infimă parte a indivizilor aveau acces la informaţie alohtonă şi încă şi mai puţini călătoreau la mai departe de 50 de kilometri de acasă. astăzi din cauza premultului de informaţie. marxismul se va desfăşura la scara unuia singur: cel al locurilor urban-industriale. aceste sisteme se întrepătrundeau în gîndire şi discurs. Spaţiul – inexistent încă în calitatea sa de concept – era prezent însă în urzeala construcţiilor ştiinţifice. britanică. mai tîrziu. creînd în schimb imaginea complexităţii spaţiului umanizat. belgiană. Aceeaşi constelaţie de locuri se regăsea în studiile locale. apare şi se dezvoltă în acest cadru implicit. sisteme de locuri industriale/urbane. Teoria marxistă. timp sau efort. Spaţiul cartografiat de europeni nu era „decupat” în felii omogene şi continue decît pentru strategii militari şi pentru eminenţele cenuşii ale cancelariilor imperiale. Atunci din cauza preapuţinului. redusă la spaţiul urban şi proletarizat. Spaţiul era banalitatea a cărui apariţie într-un discurs geografic ar fi părut puerilă. franceză sau olandeză demonstrează cu prisosinţă acest lucru. cu toate rupturile. în care societăţile se repartizau în spaţiu în funcţie de ritmul impus de pasul cailor iar furnalele în funcţie de mersul boilor înjugaţi la carele cu minereu. cu mangal sau cu cărbuni de pămînt. sisteme de locuri de locuit.nu al celui fizic. făceau explicaţia stufoasă şi laborioasă. Această practică modernă a „spaţiului”. aşa cum este văzută ea din balcoanele. Pentru geografi acest spaţiu era un ansamblu de locuri disjuncte pentru care liantul puterii nu putea crea continuitate: continuitatea administraţiei. socială înainte de a fi pe de-a întregul economică. atît pe verticală cît şi pe orizontală. Atît de cotidian şi atît de banal încît chiar şi pentru ştiinţele economice – cu (foarte) mici excepţii – nici nu se punea problema de a-i da vreo importanţă în calculul efectiv al indicilor şi indicatorilor specifici. Spaţiul modern era la fel de fragmentat ca şi cel postmodern. pentru anacroniştii6 post-modernismului exhaustiv. 23 . lojele şi chiar stalurile şi fotoliile post-modernismului. inechităţile şi decalajele sale spaţiale. a codului de autoritate. marxismul este obligat de la bun început să funcţioneze ca o teorie parţială şi specifică. nu reprezenta altceva decît o impunere a unui cod de putere construit de elitele politico-militare europene asupra unor spaţii vag cunoscute nu numai de europeni ci şi de indienii-indigenii-aborigenii-suboamenii proaspăt „descoperiţi”. Geografia colonială franceză. spaţializat de practici efective mai mult sau mai puţin teoretizate. la diferite scări temporale. Sisteme de locuri agricole/rurale. a „spaţiului” era mereu contrazisă de luni de zile (de luni de mile – nautical miles) necesare corăbiilor şi mai târziu steamer-elor pentru a realiza bucla plecare-ajungere. ale plăcerii. La diferite scări spaţiale. În plus. Spaţiul era cotidianul individual măsurat în bani. Iată explicaţia faptului că social geography apare în acelaşi spaţiu care a generat 6 Spunem aceasta deoarece în cercetările postmoderniste de factură epistemologică ce încearcă să definească construirea modernă a spaţiului (sau construirea spaţiului modern) este sesizabilă o extrapolare a mediului actual (informaţie instantanee şi ubicuă. acesta era obiectul studiat de geografii „modernităţii”. sisteme de locuri ale producţiei.

Acelaşi lucru în esenţă dar la scări spaţiale opuse. fiind constrînsă să se limiteze la două capete ale ierarhiei scărilor de studiu geografic: sistemul urban şi sistemul mondial. North-West Territory). regiune. destinate să dispară sau să fie transformate. latine. Apoi. în care teritoriul era un spaţiu (o întindere) legitim apropriat(ă) şi profund integrat(ă) proprietarului. Oraşe şi State. primii care au creat o ştiinţă a administrării spaţiului. uniuni de state) erau accidente. care au îmbrăţişat imediat termenul de teritoriu. dar asupra căruia se poate proiecta un anumit cod al propriei autorităţi (Indian Territory. strict administrativă. regiuni infranaţionale. Pentru americani. organizate. Marxismul nu avea de ce să se intereseze de spaţiu în adevăratul sens al cuvîntului. reflectare a atitudinilor comportamentale naturale în condiţiile liberalismului. incomplet construit. cea a centrului şi periferiei. în fapt sosii ale termenilor de „metropolă” şi „colonie”. de cea de administraţie-administrare. încă mai mult. reminiscenţe. a ajuns relativ repede un cuvînt insuportabil pentru teoreticienii şi practicienii marxişti. întîmplări. Trebuia inventat un limbaj spaţial. Locurile limbii erau ocupate de cuvinte precum loc. Invers accepţiunii milenare. „Centru” şi „periferie” au apărut drept inovaţii absolute. Dar faptele mezospaţiale existau iar mersul istoriei. the Pioneer Frange). respectiv regional policy. imediat. pe fiecare pagină a cărţii sale ar fi apărut cuvîntul „teritoriu”. era legată de ideea de frontieră mobilă (the Frontier. Pentru geografii şi economiştii germani numiţi astăzi „spaţiali” totul se reducea la ort (loc) iar pentru americani space era sinonim cu distanţă sau cel mult cu întindere.revoluţia industrială. De unde acest succes al conceptului în geografia radicală? Dintr-o ambiguitate fundamentală. Această tară avea să marcheze profund gîndirea „spaţială” marxistă. cel de teritoriu. Pentru marxismul anilor 1900-1960 era deja tîrziu să inventeze un vocabular spaţial. de cea de autoritate acceptată de cei care legitimaseră şi delegaseră administrarea în detrimentul celor din 24 . stat. Tot ceea ce se întîmpla la celelalte scări spaţiale (spaţii rurale. Accepţiunea americană. ţàrină. „Spaţiu” nu fusese încă inventat cu adevărat. Oraşul trebuia în final să compună locurile naţiunii iar statele naţionale trebuiau în final să compună locurile lumii. sînt probe incontestabile. va fi incapabilă să atingă nivelele mezospaţiale de analiză. ţară. spre mijlocul anilor 1960 a apărut ca din neant termenul de spaţiu şi. trebuia inventată o teorie spaţială. cu rădăcini obscure. Conceptul de spaţiu. Una dintre cele mai coerente teorii „spaţiale” de sorginte marxistă. după cum am arătat mai sus. înlocuindu-l din capul locului cu două derivate: spaţiul social (mai exact spaţiul de clasă) şi spaţiul economic (ce se reducea în ultimă instanţă la aceeaşi distanţă socială). Dacă Henri Lefebvre (1974) ar mai fi întîrziat cu încă cinci ani publicarea teoriei sale asupra spaţiului construit. impunea ca ele să fie luate în consideraţie şi să fie amenajate. Terroir (ogor) sau ţară şi. venind dinspre etologia şi ecologia umană a Şcolii de la Chicago. teritoriu însemna un spaţiu incomplet integrat şi controlat.

în the Territory erau localizaţi cei care aveau.territory. distribuire şi consumare a bunurilor şi serviciilor.7 În secolul al XIX-lea şi în prima jumătate a secolului al XX-lea. Ambele accepţiuni aveau aerul de a conţine ceva spaţial şi. The territory oferea un cadru administrativ omogenizant. the frontier a fost şi rămâne un concept mult mai puternic decît cel de boundary sau de border. sau mai degrabă o explicitare a acestuia în discursul ştiinţific. individuale sau comunitare. pe cît posibil de ramură (?!). derivatele cuvîntului „spaţiu”. şi în Occident. încercau să descopere regularităţi ale comportamentelor spaţiale ale actorilor implicaţi în activităţile de fabricare. precum şi construcţiile lexicale pe care acest termen le-a creat pe alte meridiane. 7 25 . au apărut în Marea Britanie Regional Development Councils. recunoaştere legitimă a proprietăţii de către vecini. Din acest antagonism al atitudinilor ideologice izvorăsc majoritatea ambiguităţilor care afectează în prezent discursul – postmodern sau nu – despre spaţiu şi spaţialitate ori despre teritoriu şi teritorialitate. oferea constelaţiile de locuri pe care geografia clasică le studiase şi le răpise – în contumacie – marxismului. care ţinteau eficienţa/echitatea socială. construit – este mai degrabă o creaţie a celor de nuanţă radicală. bineînţeles. „geografie umană” sau. dar capătă accente stridente în tranziţia estului. territorium-ul oferea mulţimea locurilor specifice respectivului cadru. ca să fie împăcată şi capra şi varza. evident dacă nu este vorba de „organizarea spaţiului şi amenajarea teritoriului” sau dacă nu apare în sintagma „spaţiu geografic”. În the Space erau localizaţi proprietarii „legitimi”. în vreme ce teritoriul – ca spaţiu produs. marxistă. un an mai tîrziu. care aveau aceeaşi menire. în 1933. Spaţiul. Ne referim cu precădere la geografia umană românească în care se mai poartă discuţii dacă ar trebui să se zică „geografie economică”. Primul organism destinat amenajării teritoriului. cînd geografia tradiţională fabrica pe bandă rulantă studii monografice asupra regiunilor sau landschaft-urilor. într-un fel sau altul. element inexistent în procesul efectiv al fondării – şi prin urmare în mitului fondării federaţiei americane. Tennessee Valley Authority a luat fiinţă în SUA. embrionare încă. sînt quasi-absente. „geografie economică şi umană”… În literatura geografică românească. Sensul latin implica înrădăcinare. mai mult. ceva care să confere tridimensionalitate acestui spaţiu: relaţiile piramidale de autoritate. care înseamnă limită inflexibilă. ştiinţele economice. În spaţiul american. frontieră rigidă. ce beneficiază de cîteva zeci de definiţii. Geografia marxistă se născuse cu adevărat. care urmăreau eficienţa economică. este o creaţie a politicilor şi atitudinilor liberale. aşa cum este înţeles astăzi. Iată deci că dorinţa lui Schaefer de construire a unei geografii nomotetice însemna de fapt o descoperire a spaţiului. fenomen care începuse deja într-un fel sau altul în cadrul societăţilor anglo-saxone. afectivitatere. să facă loc celor care împingeau inexorabil frontiera. Lăsăm deoparte imprecizia inerentă utilizării acestor termeni de către cercetătorii ştiinţelor sociale din jumătatea estică a Europei. în 1934. Fenomenul este evident. mai pragmatice.

banii şi efortul) şi de principiul satisfacţiei maxime a actorilor implicaţi (repartiţia spaţială a serviciilor se ajustează pentru obţinerea profitului maxim în condiţiile de asigurare a minimizării eforturilor clientelei). geograful german Walter Christaller. În 1933. 1). plecînd probabil de la o încercare din 1841 a geografului francez Jean Reynaud (Robic. inducînd tendinţele de ierarhizare cantitativă şi calitativă în sistemul de aşezări.Fig. Lectura „postmodernă” a acestui tip de organizare spaţială este bazată pe diminuarea pînă la dispariţie a controlului sau influenţei asupra „ariei de polarizare” şi realizarea de contacte directe între centre cu aceleaşi interese (b: hubs and spokes – butuce şi spiţe). 3) geometria modelului trebuie să respecte principiul echităţii spaţiale (minimizarea deplasărilor în interiorul figurii geometrice. din acest punct de vedere cea mai „democratică” figură este cercul) şi în acelaşî timp să asigure acoperirea integrală a spaţiului. Preluat de economistul spaţial – bineînţeles tot german – August Lösch. 1982) construieşte un model geometric de localizare şi de ierarhizare spaţială a sistemului de aşezări umane în funcţie de nivelul serviciilor pe care o localitate le poate atrage şi dezvolta (fig. hexagonul este figura de compromis între cele două exigenţe. În 1826 Johann Heinrich von Thünen realizează un model concentric de localizare a culturilor agricole în jurul unei pieţe.Modelul christallerian al locurilor centrale (a) are la bază cîteva principii generale: 1) serviciile banale (de proximitate) sunt prezente la toate nivelurile ierarhice ale aşezărilor umane deoarece nu au nevoie de o clientelă numeroasă ci de una care se aprovizionează frecvent. În 1909 economistul german Alfred Weber publică rezultatele cercetărilor sale asupra localizării industriei sub forma unui model de localizare în care amplasarea în spaţiu a uzinelor depinde de minimizarea costurilor de transport. cu atît clientela lor este mai difuză în spaţiu iar aria de recrutare a acesteia este mai întinsă. din această cauză ele au tendinţa de a se concentra într-un număr din ce în ce mai restrîns de locuri. 2) organizarea spaţiului se efectuează în funcţie de principiul minimului efort (clientul se deplasează în aşa fel încît să îşi minimizeze la maximum timpul. 1 . cu cît serviciile sunt mai specializate. localizare dictată de diminuarea profitului în funcţie de distanţa dintre producător şi consumator. modelul 26 .

promotorul de mai tîrziu al „postmodernizării” geografiei. între 1958 şi 1962. Scopul acestei discipline. Pînă în 1970. Valul cantitativist. Edward Ulmann (1912-1975) reuşeşte crearea unui grup de cercetători care. prin măsurători şi calcule. Posibilitatea studierii interacţiunii spaţiale nu mai rezumă spaţiul doar la distanţă. Visul lui Schaëfer se transformă astfel în realitate. şi geografii şi economiştii au abandonat destul de repede. plecînd de la o definiţie sumară prin care geografia este considerată o ştiinţă a interacţiunilor spaţiale (Ulmann. această cale. 1998) cucereşte în cîţiva ani Statele Unite şi Canada. 1980). văzută de mulţi geografi drept o anexă metodologică a geografiei. fie metodologice din fizică. existenţa structurilor spaţiale. coroborate cu metodele statistice şi cu evoluţia rapidă a maşinilor de calcul permite efectuarea şi 27 . geografia căpătînd valenţe nomotetice. 1998). statistică şi matematică. este acela că ele introduceau indirect spaţiul în cadrul analizelor. noua geografie. Peter Gould (1968) o botează cu un nume care avea să îi rămînă lipit ca o etichetă de marcă: the new geography. stăpîne în paradigma newtoniană şi chiar în cea ensteiniană. fenomenul fiind facilitat de activitatea unor autodidacţi autohtoni precum Peter Haggett. Geografia cantitativă îşi caută legitimitatea în modelele spaţiale ale economiei şi geografiei germane clasice şi se îmbogăţeşte prin împrumuturi fie teoretice din ştiinţele economice. bazat pe „paradigma unei geografii care analizează efectele distanţei asupra ordinii spaţiale” (Claval. Din pricina dificultăţilor insurmontabile de integrare a tuturor variabilelor economice cu expresie spaţială în cadrul unui model unic. Japonia şi America Latină. apoi. Robert Chorley şi Torsten Hägerstrandt. este acela de a sesiza. Între 1953 şi 1960. tocmai atunci cînd lumea ştiinţifică era pe cale să demonstreze invaliditatea ştiinţei clasice ahtiată după ordine şi regularitate. geografia cantitativă era o realitate în întreaga Europă Occidentală. iniţiate în economia spaţială sau în geografie. introducerea metodelor de cuantificare a fenomenelor cu desfăşurare spaţială înseamnă o adevărată revoluţie în geografie. în Polonia. Modelele matematice şi fizice. înlăturînd astfel una din sursele majore de critică făcută geografiei de către ştiinţele experimentale. Indirect – şi incomplet am putea spune – deoarece spaţiul este văzut doar ca distanţă care acţionează asupra organizărilor spaţiale. 1953. calînd-o între dogmele pozitivismului logic (Claval. URSS. iar David Harvey.christallerian a condus la o teorie complexă a organizărilor regionale şi a făcut carieră în geografie după 1950. Interesul imediat al acestor modele. pentru cîteva decenii. Chiar şi în aceste condiţii. Boyce. va instituţionaliza geografia cantitativă. Noua geografie permite pentru prima oară modelizarea fenomenelor umane în condiţii de laborator. normalizate prin intermediul legilor statisticii. la Universitatea din Seattle. face acelaşi lucru cu Marea Britanie şi cu Scandinavia. i se erijează în epistemolog.

(Groza. în text. 2000) Ipotezele iniţiale ale modelului se referă pe de o parte la probabilitatea ca un licean să se dirijeze către cel mai apropiat centru universitar (ipoteză conform căreia probabilitatea se reduce la 50 % la 75 de km de domiciliul elevului). Modelul permite o aproximare a comportamentului spaţial al unei populaţii oarecare situată în unităţile j. şi dacă mj este efectivul de populaţie al unei unităţi j oarecare. t+1] cu unitatea i. Deoarece funcţia F(dij) poate fi calibrată.. este cel mai comod să se ia în calcul o funcţie de distanţă f(D)=p(dij) continuă şi descrescătoare de la 1 la 0 cînd dij variază de la 0 la infinit.8 sau 1. iar mj este masa localizată în oricare altă unitate j. ar fi lipsit de sens să punem în relaţie populaţia totală cu centrele universitare. Dacă Pi este potenţialul locului i. iar pe de o parte la calitatea sistemului de transport românesc şi la posibilităţile economice ale populaţiei (modelul a fost calibrat cu un coeficient de frînare datorat distanţei egal cu –2.. Funcţiile utilizate de model vor fi discutate ceva mai tîrziu. Astfel. Modelul este construit plecîndu-se de la două ipoteze fundamentale: a) pentru diferite agregate de populaţie localizate în unităţile j este posibil să se definească un comportament mediu exprimînd proporţia locuitorilor capabili să intre în relaţie cu un anumit loc i.Potenţialul de interacţiune al elevilor de liceu cu centrele universitare din România Modelul utilizat are forma t +1 t i n P = ∑ F (d ij )m j .apoi testarea unor ipoteze făcute asupra populaţiilor intrate în interacţiune şi creatoare de spaţii sau mai degrabă de comportamente spaţiale Fig. 2 . Este evident că aceste funcţii trebuie alese în funcţie de anumite ipoteze de lucru. unde Pi este potenţialul masei considerată a fi localizată în j =1 unitatea i. Studii empirice efectuate în ultimii ani demonstrează satisfăcător valabilitatea datelor teoretice obţinute cu acest model.9 cum este cazul altor state europene cu sisteme performante de transport al persoanelor). estimînd numărul de persoane susceptibile să se deplaseze. deci să interacţioneze cu locuri aflate dincolo de o anumită distanţă. b) probabilitatea ca această proporţie din locuitorii unităţilor j să interacţioneze cu locul i nu depinde decît de distanţa care îi separă de locul i (procesul este deci considerat a avea loc în afara oricărei concurenţe spaţiale). 28 . modelul poate fi scris după cum urmează: Pi = ∑ m j * p(d ij ) sau Pi = ∑ m j * D . deoarece sînt extrem de puţine şanse ca bebeluşii sau pensionarii să fie interesaţi de un loc în amfiteatre. Deoarece probabilitatea ca locuitorii unui loc să intre în relaţie cu acel loc este de 1 (sau de 100%) şi descreşte cu cît interacţiunea cu alte locuri necesită străbaterea unor distanţe din ce în ce mai mari. F(dij) este funcţia de distanţă utilizată. descriind probabilitatea cu care un anumit procentaj din populaţia acestor unităţi poate veni în contact (poate interacţiona) într-un interval oarecare [t. dacă D=p(dij) este probabilitatea de interacţiune (adică proporţia persoanelor susceptibile să se deplaseze pe distanţa dij). caz valabil şi pentru masele aflate în i şi j. j =1 j =1 n n Etapa următoare consistă în a găsi o funcţie care să poată descrie cel mai bine interacţiunea spaţială. şi nu cu –1. dacă dij este distanţa între locurile i şi j. potenţialul astfel definit este o măsură macrogeografică a comportamentului mediu al unei populaţii.

Imaginea de mai sus este o simulare fractală (cu softul FractVision©) a bronhiilor umane. Toate acestea pot fi măsurate şi prin urmare controlate. Lipsiţi de o teorie a spaţiului. Iată două caracteristici care nu concordau cu viziunile marxiste asupra socialului. Asemenea aplicaţii conduc spre găsirea şi analiza invariantului spaţial: structurile spaţiale văzute ca diverse combinaţii topologice de puncte (centre. Figuri artificiale. Aceeaşi tehnică şi acelaşi model poate fi aplicat pentru simularea unui oraş care urmăreşte eficientizarea structurilor sale morfologice sau. în termeni de coduri de putere aplicate unor suprafeţe apropriate. precum cel al depersonalizatului homo oeconomicus care este forţat să susţină şi să justifice majoritatea teoriilor economice. Nu este greu de înţeles de ce structuraliştii sau geografii de orientare marxistă. Mărirea unei porţiuni a imaginii reproduce imaginea întregului. care au terorizat matematicienii începînd cu a doua jumătate a secolului al XIX-lea deoarece nu aveau nici una din proprietăţile oficial recunoscute. 29 . fluxuri) care încadrează la rîndul lor suprafeţe (arii polarizate. cîmpuri de forţă). reţelele de transport. prin aceasta. în anii ’70. 1974).. administrate. de ce nu. pentru agregarea/dezagregarea cotidiană a comportamentelor spaţiale ale indivizilor unei comunităţi. teoretice. Mandelbrot. În plus. Ele evoluează conform principiilor eficienţei. poli) integrate în reţele (materiale. Aceste structuri spaţiale nu sînt însă realităţi imuabile şi constituite o dată pentru totdeauna. sociologul francez Henri Lefebvre începe prin anii ’60 construcţia unui eşafodaj teoretic menit să conducă la o teorie socială a spaţiului. cea a invariabilităţii formei lor la toate scările lor de organizare. teoria sa oferă o abordare seducătoare a unui anumit tip de structuri spaţiale proprii unui spaţiu construit de societate în urma acţiunilor de practicare. precum Harvey au promovat într-o primă fază noua direcţie de cercetare asupra spaţiului. în noua geografie spaţiul devine mişcare iar mişcarea presupune incertitudine. Cu dimensiuni fracţionare care pot „măsura” norii. cercetătorii marxişti au construit o teorie a teritoriului. imateriale. oraşele. de percepere şi de concepere a spaţiului cotidian. ajustate. fractalii au fost „descoperiţi” şi prezentaţi de B. fractalii prezintă o trăsătură esenţială.2 este prezentată imaginea grafică a aplicării unui model probabilist de interacţiune spaţială asupra interacţiunii probabile dintre numărul de locuri în toate instituţiile de învăţămînt superior şi numărul de elevi în liceele din România. ca fiind principiile elementare ale formelor din natură. În fig. comportamentele economice sau fiziologice cu desfăşurare în spaţiu. Pe baza unei critici a eficienţei economice pure. fie aceasta spaţială sau economică şi. Publicată în anii ’70 (Lefebvre. pe care Marx îl lăsase precaut la o parte. deoarece comportamentul spaţial al fiinţelor umane nu este strict raţional. sunt permanentă sursă de inegalitate.

Aceste tipuri de spaţii sînt inoperante fără aportul geografiei cantitative.Fig. nelegat de realitate decît prin intermediul subiectivităţii cercetătorului. geografia radicală. situaţie asemănătoare cu cea din filosofie. 3 . care a reuşit să 30 . Ca şi în multele curente geografice care au înflorit după 1970 (behaviorismulumanismul. sociologie şi chiar din economie. redus la stadiul de concept.Fractalii sau invariantul scalar. spaţiul lefebvrian continua să fie a-dimensional. etnogeografia. geografia culturală).

în urma ştiinţelor avangardiste. Geografia cantitativă a reuşit să se apropie. la toate scările spaţiale. Sinteza ar însemna – poate – descoperirea şi mai ales utilizarea în discurs şi metodă a invariantului scalar. descoperind existenţa invariantului spaţial. 5. chiar dacă într-un mod rigid. Geografia actuală încearcă o sinteză a celor două căi. cît şi a individului sau a populaţiei analizate. Geografia calitativă a pus de foarte devreme slujitorilor săi problema existenţei complexităţii şi a imposibilităţii măsurării acesteia altfel decît prin utilizarea metaforei. Poate să fie geometria atemporală a naturii. să îmbine. ele ajung să încadreze cu destulă claritate dinamici generale iscate din comportamentele incontrolabile ale miliardelor de oameni care locuiesc planeta. combinată cu forţa geografiei cantitative. 3) soluţia finală? Probabil că răspunsul la această întrebare va fi dat cîndva şi poate că va fi negativ. Spaţiul ca metaforă.impună multidimensionalitatea spaţiului şi a creat premisele introducerii în modele atît a subiectivităţii cercetătorului. De data aceasta însă geografia nu a rămas. să sintetizeze într-o singură metaforă. de structurile complexităţii. Robert Clozier Civilizaţia europeană actuală s-a constituit pe fundamentele culturale moştenite de la antichitatea greco-romană. Prin forţa lucrurilor. au propulsat-o printre ştiinţele din primele rînduri ale noii paradigme. aşa cum fac deja în fizică. spaţiile fizice. în ciuda faptului că aceste două civilizaţii fuseseră precedate în antichitatea timpurie de alte culturi strălucite. spaţiile matematice şi spaţiile umane care se crează. ei pot măsura haosul. abilitatea sa de a desfăşura de foarte multă vreme studii monografice la scări mezospaţiale. există doar geografi ». cînd acestea şi-au făcut mea culpa recunoscînd inexistenţa preciziei măsurătorilor. funcţionează şi dispar simultan sau stroboscopic. Fractalii sunt forme ale ordinii spaţiale iscate din haos. matematica şi astronomia anilor ’70. a ordinii sau a relativităţii absolute. Poate că un comportament asemănător îl au în prezent ştiinţele sociale: cu identităţi ştiinţifice neclare. deschizînd noi drumuri spre structurile mezospaţiale ale realităţii (ordine în haos. Evoluţia geografiei: de la ansamblu de cunoştinţe la ştiinţă « Nu există geografie. stabilitate dincolo de echilibru. a avut ecouri profunde şi în geografie. Mai mult. structuri disipative). ca de obicei. care să cuprindă. Lipsa de informaţii asupra societăţilor mai vechi şi 31 . fundamentată pe fractalii „descoperiţi” de Benoît Mandelbrot (fig. Schimbarea de paradigmă – aş putea spune chiar criza – survenită în cadrul „ştiinţelor dure” precum fizica. unde descriu cantitativ comportamentul haotic şi spaţiile de fază ale atractorilor stranii (les attracteurs étranges). Spaţiul ca măsură.

a legat formele realităţii de materia din care sînt alcătuite. locuinţă. Ordonarea obiectelor realităţii avea nevoie de un cadru preexistent. Aceste caracteristici ale urbanului au permis lui Herodot (484?Î. şi geografia îşi găseşte astfel izvoarele în scrierile învăţaţilor din bazinul mediteranean. devenind astfel punctul obligatoriu de trecere pentru călători şi a legendelor. Cu armele războiului sau cu cele ale comerţului. Opera lui Herodot. IV Î. De la primele nuclee de populare grecească (civilizaţiile miceniene.C. 5. în care sînt sintetizate ansamblul cunoştinţelor epocii asupra oikumenei.-347?Î. apărute la începutul mileniului al II-lea Î.C. opunîndu-se maestrului său.-425?Î. spaţiul locuit sau aflat sub controlul Greciei antice a cunoscut o expansiune continuă. respectiv lumea locuită cunoscută de vechii greci.-322? Î.). a deschis calea considerării spaţiului şi 8 din gr. revendicată ulterior de istorici şi de geografi. cu extensii spre Marea Neagră.). povestirilor şi zvonurilor aduse de aceştia. a marcat puternic civilizaţia greacă şi mai apoi pe cea romană.. gê oikuménê = pămîntul locuit 32 . militare şi economice.un eurocentrism evident fac din Grecia şi din Roma antică sursele pricipale ale culturii şi ştiinţei europene.). Filosofia lui Platon (428?Î.C. Mult mai importantă pentru evoluţia geografiei a fost filosofia lui Aristotel (385? Î. a ideilor. oikos = casă. spre Orientul Mijlociu şi spre amontele Nilului. enciclopedice. către sfîrşitul Greciei clasice. Grecia clasică a fost însă şi izvorul ideilor filosofice care au influenţat evoluţia geografiei. Iniţial. Filosofia aristoteliană. a informaţiilor. oraşul este releul de neocolit între regiuni aflate la distanţe uriaşe unele faţă de altele. Expansiunea politică şi economică a fost însoţită de înflorirea artelor şi ştiinţelor. elev al lui Platon care. doriene şi ioniene).C. lucru favorizat de faptul că civilizaţia greacă a fost prin excelenţă o civilizaţie urbană.C. Geografia antică Ca şi alte discipline. Oraşul este prin excelenţă locul de concentrare a oamenilor. şi pînă la moartea lui Alexandru Macedon în sec.C. Oraşul este locul în care se acumulează rapoartele comerciale. lumea cunoscută a epocii. Istoria învăţatului grec a însemnat începutul lungii perioade descriptive.1. axată pe cercetarea diferenţelor dintre lumea sensibilă (a realităţii percepute cu organele de simţ) şi lumea inteligibilă (a principiilor care ordonează realitatea) a condus geografii către investigarea cauzelor diversităţii locurilor oikumenei.C. care a caracterizat geografia vreme de peste 2000 de ani. de un dat intelectual a priori care pentru Aristotel era spaţiul.C. să scrie monumentala sa Istorie. grecii au colonizat întreg bazinul Mării Mediterane. a bogăţiei materiale. ecourile sale reverberînd în final în geografia umană academică a secolului al XIX-lea. geografia îşi dăduse drept obiect de studiu oikumena8.

timpului ca nişte categorii filosofice fundamentale. Conjunctura politică (decăderea militară a Greciei în urma expansiunii romane) a acutizat interesul pentru informaţiile geostrategice (originea şi obiceiurile diferitelor popoare. De-abia după 1970 conceptul de spaţiu a început să fie cercetat cu atenţia cuvenită în cadrul ansamblului ştiinţelor sociale. care a început să fie criticată abia în perioada Renaşterii.). marinari. pe baza geometriei dezvoltată în cetăţile greceşti.) şi cea a ultimei regine din dinastia macedoniană. Deoarece la aceeaşi oră poziţia astrelor pe boltă era diferită după cum era măsurată în diferite locuri de la nord la sud. absolute. creaţie pur intelectuală care vedea Pămîntul ca un glob fixat în centrul unui ansamblu de sfere celeste pe care erau localizate astrele. Ptolemeu) au putut măsura întinderea lumii cunoscute. cînd regatele care perpetuau tradiţiile Greciei clasice se întindeau din nordul Mării Negre pînă în nordul Etiopiei şi de la strîmtoarea Gibraltar pînă în Asia Centrală (pînă la fluviul Amu-Daria). negustori ori obţinute prin intermediul propriilor experienţe avute în timpul călătoriilor prin lumea elenistică. Plecîndu-se de la ideea aristoteliană a spaţiului absolut. Acest fapt a deplasat uşor interesul către aspectele sociale ale realităţii. era foarte uşor ca. organizări economice. informaţiile legate de cadrul natural nu mai erau prezentate în sine ci în legătură cu diferitele forme de populare a oikumenei. proces sau fenomen. Continuînd tradiţia deschisă de Herodot. geografii epocii (Eratostene.C. originea şi evoluţia formelor de organizare statală). marile curente de migraţie şi de colonizare. Adevărata înflorire culturală a Greciei a fost însă perioada elenistică. În acest context. tipuri de societăţi şi de oraşe. etc. A doua direcţie urmată de geografia antică a fost cartografierea realităţii. o serie de învăţaţi (printre care Strabon) au continuat colectarea şi sistematizarea informaţiilor aduse de călători. Marynos din Tyr. Cleopatra (30 Î. Cea mai exactă măsurătoare este cea a lui Eratostene care a găsit între Asswān şi Alexandria (Egipt) o distanţă de 5000 de stadii. în ceea ce priveşte geografia. desfăşurată între moartea lui Alexandru Macedon (323 Î.C. care nu servesc decît determinării poziţiei şi momentului unui obiect. în şcoala franceză de geografie umană dezvoltată în a doua jumătate a secolului al XIX-lea.). În această lume a spaţiilor sferice statice. corespunzînd unei 33 . Această concepţie. militari. climă) şi asupra diferitelor moduri de locuire (forme de organizare politică. a împiedicat (şi mai împiedică încă) geografia să devină o ştiinţă în adevăratul sens al cuvîntului. savanţii greci au inventat o geometrie perfectă a universului. În această perioadă cercetarea geografică urmăreşte două direcţii majore. atitudine care a creat un curent de idei umaniste care îşi vor găsi plenitudinea în dezvoltarea ştiinţelor sociale din Secolul Luminilor (secolul al XVIII-lea) şi. hidrografie. Prima dintre acestea a fost continuarea descrierii lumii cunoscute în lucrări în care se îmbinau informaţii asupra elementelor cadrului natural (relief. să se calculeze poziţiile diferitelor locuri de pe planetă.

naturalist roman -Istoria naturală.). cercetare în lb. 34 . Eratostene (276-194 î. constituirea imperiilor. matematician şi geograf grec . prezintă patru procedee de proiecţie cartografică.Cr. Herodot (484?-425? î.pune la punct proiecţia ortogonală (care stă la baza proiecţiei Mercator). Calcularea latitudinii astfel efectuată a permis realizarea unor hărţi mult mai precise ale oikumenei însă dificultatea calculării longitudinii (care va fi rezolvată abia la sfîrşitul secolului al XVIII-lea) a împiedicat multă vreme progrese reale ale cartografiei. REPERE ÎN GEOGRAFIA ANTICĂ Centrată pe descrierea complexă a spaţiului umanizat cunoscut (oikumena). cînd este tradusă la Florenţa de un învăţat bizantin. cercetările sale sînt cunoscute indirect. adevărată enciclopedie a timpului său. Strabon (58?î. Emmanuel Chrysoloras . . geograf şi astronom grec . etc. Extrapolînd rezultatele asupra celor 360° ale cercului. greacă) în care abundă descrieri amestecate cu zvonuri şi legende culese în timpul călătoriilor sale. în 1470.distanţe unghiulare de 7°12”.de la gê = pămînt) şi a regiunilor (în chorografii . Herodot este autorul unei opere în nouă volume cunoscută sub numele de Istoria (= anchetă. matematician şi geograf grec .Cr.864 km.de la khorê = loc).Geografia – lucrare necunoscută în Occident pînă la sfîrşitul secolului al XV-lea.studiind relaţiile dintre om şi mediul natural. în Asia Mică.). scrierile lui Strabon vor fi revalorizate de şcoala geografică franceză începînd cu secolul al XIX-lea Marinos din Tyr (a doua jumătate a secolului I d.poate fi considerat primul tratat de geografie matematică. astronom. a lumii (în lucrări numite geografii .Ghidul geografic .Cr.-21/25 d. cînd este tradusă în latină la Roma. Mai aproape de istorie.) – învăţat grec „părintele istoriei” .realizează prima măsurare relativ exactă a circumferinţei terestre şi stabileşte faptul că oikumena nu reprezintă decît 2/7 din circumferinţa pămîntului (în vreme ce Ptolemeu va considera că aceasta reprezintă 1/2). Cr. Strabon studiază originea popoarelor. ale cărei eforturi ştiinţifice s-au focalizat asupra cartografierii universului (în lucrări numite cosmografii – de la kosmos = univers).). istoric şi geograf grec .Cr.Cr. mult mai precise decît cele existente (de exemplu cele ale lui Marinos din Tyr) Pliniu cel Bătrîn sau Caius Plinius Secundus (23-79 d.născut la Halicarnas. Cărţile sale îl vor influenţa mai tîrziu pe Strabon. Cr. migraţiile acestora.. a fost tradusă şi reeditată în nu mai puţin de 38 de ediţii între 1469 şi 1532 9 Lungimea măsurată în prezent prin tehnici aerospaţiale este de 40 007.Geografia – lucrare necunoscută în Occident pînă la începutul secolului al XV-lea.). geografia antică este o disciplină de factură enciclopedică. prin intermediul operei lui Ptolemeu Ptolemeu (90-168 d. respectiv 44 000 de km pentru un cerc meridian 9.). geograful grec a obţinut o lungime liniară de 253 000 de stadii.

XIII-XIV) Perioadă a erudiţilor.2. ebraică. Principalele lucrări ale perioade sînt următoarele: . 5. a lui Brunetto Latini (către 1250) este de asemenea o compilaţie a cosmografiilor preexistente. Geografia Evului Mediu timpuriu şi a Renaşterii REPERE ÎN GEOGRAFIA EVULUI MEDIU TIMPURIU (SEC. Evoluţia politică şi culturală a Romei a condus la apariţia celor „două Europe”. lucrarea se găsea în toate bibliotecile vremii . spaniolă. din care două (a treia şi a patra) erau destinate geografiei. Un rol important l-au avut scrierile lui Marco Polo (1254-1324). cu întreg cortegiul de evenimente pe care le-a generat sau cărora le-a suportat presiunea. Cultura greacă a fost preluată în mare măsură de cea romană. Artele şi ştiinţele Greciei au constituit fundamentul celor romane. în care Sacrobosco (Paris. compilaţie a cunoştinţelor antice. italiană.Cartea tezaurului. completate cu cele ale enciclopediştilor medievali precum Isidor din Sevilla sau Paul Orose. Plinius cel Bătrîn. completate cu informaţii noi culese din lumea latină pentru realizarea celor 47 de „cărţi” ale Istoriei naturale. fapt petrecut în mare măsură prin influenţarea directă a savanţilor latini care s-au format multă vreme în şcolile şi academiile greceşti (Lucreţiu era epicurian.Decăderea Greciei ca putere militară şi expansiunea Imperiului Roman a modificat harta politică a antichităţii însă nu a marcat o ruptură culturală. Unul dintre cei mai cunoscuţi savanţi romani. Apariţia şi apoi destrămarea Imperiului Roman. a însemnat mult mai mult pentru dezvoltarea ulterioară a ştiinţelor decît o sumă de lucrări lăsate moştenire posterităţii. Ptolemeu. 35 . a utilizat ansamblul lucrărilor greceşti. Seneca stoic iar Cicero era descendent al Noii Academii). în special Millione (sau Cartea minunilor lumii). 1230) realizează un compendiu al cunoştinţelor astronomice şi cosmografice ale Antichităţii. respectiv cea urmaşă a Imperiului Roman de Răsărit (care a fost continuat de Bizanţ şi de ortodoxie) şi cea urmaşă a Imperiului Roman de Apus (care a fost continuat de Sfîntul Imperiu Roman Germanic şi de catolicism). organizată în patru părţi dintre care Speculum naturalae are caracterul cel mai « geografic ».Speculum. Pliniu sau Pomponius Mela. engleză. tradusă din latină în franceză. . de Vincent de Beauvais (1245). de o reluare a informaţiilor oferite de Strabon. pe baza căreia a apărul Atlasul Catalan (1375) ce încerca o cartografie aproximativă a Asiei Orientale pe baza istorisirilor călătorului veneţian. Evul Mediu timpuriu este caracterizat de o revalorizare a geografiilor antice.Sfera.

-A doua şi a treia călătorie nu sînt cunoscute decît indirect. de comparare şi de corectare a acestora. între 1590 şi 1634 cele 25 de volume ale seriei Collectiones peregrinatiorum in Indiam Orientalem et Occidentalem (respectiv 12 volume pentru Indiile Orientale. tradusă în latină sub numele de De Insulis nuper inventis. . prin intermediul scrierilor călugărului Bartolomeo de Las Casas (1470-1566) şi ale fiului său Fernando Colomb (1488-1539). portulanelor şi atlaselor) SECOLUL AL XV-LEA: Secolul enciclopediilor şi compilaţiilor 1410 – Imago Mundi a cardinalului Pierre d’Ailly (compilaţie din lucrările anticilor şi ale Sfinţilor Părinţi (Sfîntul Augustin. grupate în Marile Călătorii) -flamandul Levinus Hulsius publică la Frankfurt. Hayton. începute cu Sammlung von 26 Schiffahrten nach Ost und West Indien. Cadamosto. una din versiunile jurnalelor sale. însă care sînt centrate pe călătoriile englezilor (Frobisher. Principalele figuri renascentiste ale perioadei sînt: . numite şi Micile Călătorii. Orellana. Drake. discipol al lui Hakluyt. unde cosmograful german Martin Waldseemüler (1470-1521). Oceanului Indian şi Asiei 2) SISTEMATIZAREA CUNOŞTINŢELOR ŞI TRECEREA DE LA CURIOZITATE ŞTIINŢIFICĂ LA INTERESE PRACTICE: DUPĂ 1550 . între 1598 şi 1663 un număr de 69 de volume.or Purchas his Pilgrimes containing the history of the world by sea voyages and land travels by Englishmen and others.flamandul Jan Huyghen Van Linschoten publică în 1596 la Amsterdam “biblia” căpitanilor olandezi. Hawkins. cu trei volume publicate în 1589. rivalii principali ai expansiunii coloniale a Angliei . consideră nimerit a numi continentele descoperite de Columb America.Odată trecută febra descoperirilor. în care descrie şi călătoriile spaniolilor şi olandezilor. etc.): Principal navigations.englezul Richard Hakluyt (1553-1616). alli christianissimi e potentissimi re et regina di Spagna. Raleigh. Paul Jove). Paris. după numele navigatorului florentin.flamandul Theodor de Byr publică la Frankfurt. în care se încearcă o sinteză între geografia antică (Strabon) şi cea medievală (Pierre d’Ailly. cu trei volume grupate sub titlul Delle Navigazione e Viaggi. Rusiei (Herberstein) şi mărilor polare (Zeno). primul volum este centrat pe cunoaşterea Africii şi a Asiei sudice (călătoriile lui Conti. Cortés. din 1507. Odoacru din Pordenona. Alvarez. made by sea or over land to the most remote and farthest distant quarters of the earth within the compass of these 1500 years.englezul Samuel Purchas. în Cosmographiae introductio […] insuper quatuor Americii Vespuccii navigationes. în limba germană nu este tradusă decît în 1497). Cartier). Navigatio et Itinerarium in Orientalem Indiam. care i-au utilizat jurnalele de bord în prezent pierdute. voyages and discoveries of the English nation. vicere di Spagna e almirante de la insule Indie.veneţianul Gian Battista Ramusio (1485-1557). Amerigo Vespucci (1454-1512) navigator italian în slujba Spaniei şi Portugaliei -A profitat de o mai bună cunoaştere europeană a călătoriilor sale. 36 . etc. SECOLUL AL XVI-LEA: Secolul descrierii moderne a lumii 1) MARILE DESCOPERIRI GEOGRAFICE ŞI JURNALELE DE CĂLĂTORIE Cristoforo Colombo în italiană sau Cristóbal Colón în spaniolă (1451-1506) -Prima călătorie: scrisoarea către G. de verificare. Cavendish. la Saint-Dié des Vosges. numită Quatuor Navigationes a ajuns în Franţa. Pigafetta. Marco Polo. Cabral. cunoaşterea « lumilor noi » (prin publicarea jurnalelor de bord şi a jurnalelor de călătorie). Davis. şi 13 volume pentru Indiile Occidentale. Rubrouk. fapt care va conduce la colecţii sistemetizate de scrieri cu caracter geografic. Coronado. care păstrează structura lui Ramusio. Verrazano. Vasco da Gama. care va sta la baza expansiunii coloniale olandeze. cu titlul Historia Rerum ubique gestarum. care publică în 1625 Hakluytus Posthumus. . aceasta cunoaşte o difuzie rapidă (9 ediţii între 1493-1494. . la Roma. Varthema. cartografierea acestora (dezvoltarea tehnicilor cartografice. Leon Africanul). are loc un proces de triere a informaţiilor. publicată la Veneţia în 1505 sub numele Copia de la lettera che scrisse Don Cristoforo Columbo. este prima atestare a Americii. Cabeza de Vaca. Vespucci. realizarea hărţilor. -Din ultima călătorie nu se cunoaşte decît scrisoarea din 7 iulie 1503 scrisă în Jamaica.). Albert cel Mare) 1476 – publicarea la Strasbourg a lucrării lui Vincent de Beauvais 1477 – este publicată la Veneţia Cosmografia papei Pius al II-lea (Aeneas Sylvius Picolomini). Bâle şi Anvers. Sanchez (trezorierul regatului) din februarie 1493. o anthologie a 26 de călătorii engleze şi olandeze. Navigatorii portughezi şi descrierile Africii. Oviedo. al treilea este dedicat Americilor (Pierre Martyr. al doilea pe descoperirea Asiei Centrale (Marco Polo. caracteristicile sale principale sînt lărgirea universului cunoscut (descoperirile geografice).REPERE ÎN GEOGRAFIA RENAŞTERII (SEC XV-XVI) Geografia renaşterii este geografia marilor explorări ale lumii intra şi extraeuropene.

francezii Jacques Signot – Division du monde (1539) şi Oronce Fine .3) REVIGORAREA COSMOGRAFIILOR – ACTIVITATE PRECURSOARE A GEOGRAFIEI MODERNE a) Aria germanică: -M. geograf francez de origine daneză. 1650. Conrad Malte-Brun.spaniolul Pedro de Medina – Arte de Navegar (1545) tradus în germană. 1622-1650 – Geographia generalis. 1550 b) Aria latină: . cu sau fără teritoriul său ». 1803-1807) 37 . geografie regională şi geografie locală: Pierre Davity: Les Etats et les Empires du Monde (11 ediţii între 1614-1635): « Descrierea pămîntului este numită Geografie şi este diferită.spaniolul Martin Cortés – Breve compendio de la esfera y de la arte de navegar (1551).portughezul Pedro Nuñez – Tratado da Sphera (1537) .De Mundi Sphaera. care este descrierea lumii. la Louvain (Belgia de astăzi) .portughezul Duarte Pacheco Pereira – Esmeraldo de Situ Orbis (1508) . Bâle. adaptată în engleză de Roger Barlow din Bristol şi plagiată în franceză de Alfonse de Saintonge (1544-1545) . italiană.3. Opusculum geographicum (1533) -P.Suma de Geographia (Sevilla. Schöner: Luculentissima descriptio (1515). SECOLELE XVII-XVIII – geografia ofiţerilor şi geografia colonială. Waldseemüller: Cosmographia Introductio (1507) -J. în 1573 (Regiment of the Sea) .elveţienii Glareanus cu De Geographia Liber (1524) şi Vadianus cu De Situ Orbis (1522) . tradus în engleză în 1561 de Richard Eden (The Arte of Navigation) şi de William Bourne. ca parte a întregului. geograf olandez de origine germană. sive Cosmographia libri V (1542) 5. tradusă în franceză şi îmbogăţită în 1544 de Gemma Frisius. 1775-1826 – Geographie Mathématique. nu este altceva decît reprezentarea specifică a unui oraş. physique et politique de toutes les parties du monde. 1519). Chorografia este descrierea specifică a unei provincii iar Topografia. primele enciclopedii (Bernard Varenius.germanul Sebastian Münster – Cosmographia.spaniolul Martin Fernandez de Enciso . respectiv descrierea unui loc. de Cosmografie. engleză şi franceză . Apian (inventator al proiecţiei stereografice): Cosmographia (1524). Geografia modernă La începutul secolului al XVII-lea sînt constituite rudimentele a ceea ce astăzi se numeşte geografie generală.

Fig. 5 – Preeminenţa ştiinţelor naturale în procesul de construire a geografiei moderne 38 .Oameni şi relaţii în apariţia ştiinţei moderne Fig. 4 .

Ratzel (sursa : Frank Debié . PUF. 1995) Ştiinţe naturale şi umane Geologia Topografia Climatologia Botanica Zoologia Antropologia Ştiinţele politice Subdisciplinele geografiei Geomorfologia Geografa climatelor Biogeografia Zoogeografia Antropogeografia Geografia politică Probleme abordate de cercetarea geografică Repartiţia formelor de relief terestru Repartiţia fenomenelor şi zonelor climatice Repartiţia asociaţiilor şi cuverturilor vegetale Repartiţia speciilor animale Repartiţia oamenilor şi a civilizaţiilor Repartiţia statelor şi sistemelor politice Geografia – ştiinţă transversală a fenomenelor de repatriţie după Fr. – Schiţarea constituirii geografiei moderne (sursa : Frank Debié . Ratzel 39 . Paris. PUF. collection Premier cycle. collection Premier cycle.Géographie économique et humaine.Géographie économique et humaine. Paris.Fig. 6. 1995) Botanica Morfologia Evoluţia speciilor Ecologia Fitogeografia Zoologia Anatomia Evoluţia speciilor Etologia (comportamentul speciilor) Ecologia (raporturi specie/mediu) Zoogeografie (repartiţia speciilor) Antropologia Antropologie fizică Paleontologie Antropologie culturală Antropogeografie (raporturi om/mediu) Antropogeografie (repartiţia oamenilor) Locul geografiei umane în cadrul ştiinţelor naturii după Fr.

« deşerturile umane » şi marile nuclee de densă populare. Ea studiază inegala repartiţie a oamenilor pe pămînt. viaţa şî manifestările culturale (sărbătorile).geografia umană este o ecologie umană. materialele de construcţie ale locuinţei sale. PUF. agricultori sedentari. creşterea plantelor alimentare sau mişcările nomade ale animalelor îi ritmează omului munca.geografia umană este o antropologie spaţială. . .geografia umană este o demografie spaţială. ). (sursa : Frank Debié . precum şi pe cele ale îmbrăcăminţii pe care o poartă. Ea studiază raporturile dintre om şi mediul în care trăieşte.Definiţia dată de Ratzel antropogeografiei este foarte fecundă : antropogeografia studiază repartiţia oamenilor pe suprafaţa terestră precum şi raporturile pe care le întreţin cu mediile în care trăiesc. Omul « împrumută » din mediu elementele regimului său alimentar. etc. Inegala durată a zilelor şi a nopţilor. geografia umană joacă trei roluri foarte diferite : . Ea încearcă să explice motivele (cauzele) acestei repartiţii precum şi evoluţiile sale în curs : migraţii. creştere demografică internă. gredele de civilizaţie (vînători itineranţi. succesiunea anotimpurilor. modurile de trai. limbile. Paris. 1995) 40 . variaţia densităţilor. Conform logicii lui Ratzel. collection Premier cycle.Géographie économique et humaine. antropogeografia studiază repartiţia spaţială a fenomenelor care interesează antropologii epocii : rasele. Completînd antropologia. păstori nomazi. fronturi pioniere.

Fig. 7 – Geografia modernă – începuturile instituţionalizării 41 .

geografie urbană şi rurală în geografia umană. 8 – Revoluţia cantitativă 6. 10 11 Citat de Frank Débié. Această diferenţă derivă din natura11 diferită a mecanismelor fizice şi a celor socio-economice. fiecare din cele două separîndu-se la rîndul lor într-o serie întreagă de specializări: geomorfologie.Fig. spontan. proces sau fenomen. Geografie fizică şi geografie umană “ [În anii ‘60] prima eroare a fost să se considere ca un fapt evident separarea geografiei fizice de geografia umană. Johnston (1989)10 găseşte diferenţa principală dintre geografia fizică şi cea umană la nivelul explicării mecanismelor care sînt la originea unui fenomen oarecare. biogeografie în geografia fizică. şi acela uman care nu ţine suficient seama de medierea spaţiului [fizico-geografic] în organizarea socială a teritoriilor”. prin urmare natura (esenţa) unui lucru. Jacqueline Bonnamour – Le bonheur d’être géographe Geograful şi epistemologul Ron J. 1995 Etimologia cuvîntului natură cu sensul de « esenţă » vine din verbul latinesc nascor = a naşte. originar) în respectivul lucru. proces sau fenomen reprezintă ceea ce este intrinsec (preexistent. (…) Se pare că în prezent se încearcă găsirea unui nivel de echilibru între cele două demersuri clasice: acela fizic. 42 . derivînd către geologie. ce uită adesea gradul de antropizare al planetei. climatologie.

De exemplu circuitul apei în natură este un mecanism a cărui funcţionare nu se schimbă odată cu trecerea timpului. Creşterea temperaturii din perioadele interglaciare va reintroduce apa îngheţată în dinamica obişnuită a hidrosferei. 13 În opinia lui Töffler. lărgeşte sfera de « prieteni ». tranzienţa reflectă instabilitatea din ce în ce mai mare a relaţiilor sociale. ceea ce poate evolua este cantitatea de materie (în acest caz cantitatea de apă în diversele sale forme de agregare) care participă la diferitele faze ale ciclului. un cartier urban poate înflori sau decădea în timpul unei vieţi de om. dar care au o dinamică temporală lentă. dinamica spaţială accentuată a unui individ (deplasări temporare sau definitive la distanţe mari. pentru studii sau pentru un loc de muncă). fenomen numit tranzienţă13 de sociologul american Alvin Töffler. 12 43 . însă calitatea şi intensitatea relaţiilor stabilite cu aceştia este net inferioară celor stabilite de bunicii noştri cu prietenii lor. în care mari volume de apă sînt scoase temporar din circuit. nu toate cunoscute. aidoma celorlalte ştiinţe ale naturii12. etc. gr. Industria le-a distrus sau le-a transformat în Cu sensul de realitate existentă în afara culturii şi a civilizaţiei. schimbîndu-se foarte puţin odată cu trecerea timpului. Butada compozitorului italian Ruggero Leoncavallo (1857-1919) conform căreia „natura merge pe un drum atît de lung încît pare imobilă“ ilustrează foarte bine această stare de lucruri.În geografia fizică. phusikos) ale acesteia. Accelerarea proceselor naturale şi socio-economice indusă de progresul tehnologic este din ce în ce mai rapidă iar durata de viaţă a unui ansamblu de interrelaţii scade pe zi ce trece. Odată descoperite şi înţelese. Acest concept se regăseşte foarte bine în geografia actuală: o întreprindere se poate localiza sau delocaliza foarte rapid. În prezent. un masiv forestier poate fi defrişat şi refăcut în cel mult 25 de ani. cu foarte puţine şanse de a fi schimbaţi. respectiv la alcătuirea materială a lumii. cuvîntul natură trimite la physis. Scăderea temperaturii globale conduce la instalarea perioadelor glaciare. generaţia bunicilor noştri era mai stabilă din acest punct de vedere: prietenii lor rămîneau aceiaşi pe întreg parcursul vieţii. de unde o foarte mare tentaţia pentru acceptarea determinismului filosofic drept tramă teoretică generală. Problema care se pune este aceea că fenomenele nu sînt niciodată identice şi nu depind de un anume mecanism ci de o combinaţie de mecanisme multiple. Mai mult. În geografia umană. precum şi la caracteristicile naturale (lat. ritmul de transformare a mecanismelor nu rămîne constant. mecanismele subiacente determină fenomenele. aceste mecanisme naturale nu îşi mai modifică esenţa ci doar parametrii. Civilizaţiile agricole au avut nevoie de 10 000 de ani pentru a şlefui organizările teritoriale rurale. mecanismele intrinseci care intervin în concretizarea fenomenelor sînt ele însele produsul unei evoluţii istorice rapide şi continue. physicus. Astfel. Se poate observa că principiul cauzalităţii ocupă o poziţie principală în cadrul cercetărilor efectuate de geografia fizică. procesele care materializează realităţile studiate de geografia umană sînt evolutive iar evoluţia lor este de multe ori datorată unor cauze exterioare. Prin urmare. geografia fizică. precum şi asupra combinării acestora. fiind stocate în calotele continentale sau oceanice. se va concentra în primul rînd asupra identificării şi înţelegerii unui număr cît mai mare de mecanisme. Evoluţia geografiei fizice ca ştiinţă se bazează deci pe identificarea şi explicarea proceselor naturale noi sau necunoscute care intervin în funcţionarea unui mecanism deja cunoscut.

Adeasta este una dintre explicaţiile pentru care determinismul evoluţionist a fost adoptat mai repede de geografia umană decît de geografia fizică. Exemplul dinamicii teritoriale a spaţiului geografic cuprins între frontierele Belgiei actuale (fig. Flandra devine săracă şi se supra-populează. centre industriale). 9) poate ilustreze foarte bine această particularitate a domeniului de cercetare a geografiei umane. Organizările industriale (regiuni. în timp ce în ştiinţele umane accentul cade asupra înţelegerii transformării istorice a mecanismelor. dezvoltarea economică –şi prin urmare centrul puterii politice – a cunoscut o translaţie spaţială multiplă. de organizările teritoriale specifice revoluţiei cibernetice… Problema care se pune nu este deci doar aceea de a identifica mecanismele şi de a le înţelege combinarea. care oferă puterea celor mai mulţi. Comerţul şi agricultura Flandrei. În spaţiul belgian. nu se poate explica apariţia. în vreme ce Valonia rămăsese o provincie periferică. bogată în zăcăminte carbonifere şi beneficiind de aportul de tehnologie adus din Franţa în timpul ocupaţiei napoleoniene. Se observă aşadar faptul că. Pentru ştiinţele naturii prioritatea ar fi aceea de a identifica. 44 . se transformă în avantaj odată cu introducerea votului universal. Valonia va pierde treptat supremaţia. ci şi de a înţelege transformarea acestora. Marea diferenţă dintre geografia fizică şi geografia umană ar fi deci aceea mai generală care separă ştiinţele naturale de ştiinţele umane: ştiinţele naturii încearcă să înţeleagă mecanisme relativ stabile. beneficiind de cadrul medieval înfloritor al litoralelor Mării Nordului vor suferi însă rapid din pricina apariţiei germenilor revoluţiei industriale. evoluţia şi dispariţia structurilor spaţiale puse în loc. dezastruoasă la început. care caută mînă de lucru ieftină şi ieşiri rapide la ocean. care vor apare în Valonia. în vreme ce ştiinţele umane lucrează cu mecanisme aflate într-o transformare rapidă şi neîntreruptă. Această stare de lucruri. rurală şi săracă. meşteşuguri şi comerţ la industrie) se schimbă şi sistemul politic. axe. aristocraţia pierzînd puterea în favoarea burghezilor valoni. Sfîrşitul evului mediu a găsit Flandra înfloritoare datorită activităţilor comerciale şi meşteşugurilor dezvoltate în oraşele litorale. Deoarece sursa bogăţiei şi puterea politică se deplasase în Valonia. de a demonstra şi de a combina aceste mecanisme. sînt complet modificate. sau chiar înlocuite în doar cîţiva ani. Scimbîndu-se sursa avuţiei (de la agricultură. care păreau veşnice.profunzime în doar 250 de ani (1700-1950). rămasă mult timp sub stăpînirea determinismului mecanicist cu origini în concepţiile filosofice ale lui Descartes şi ale lui Newton. fără înţelegerea dinamicii mecanismelor aflate la lucru. deseori puţin vizibile. Pe fondul urmărilor crizei economice din 1930 şi a dinamicilor economice majore ale investiţiilor internaţionale.

într-un peisaj epistemologic înfocat. 45 . 9 – Economie. În cele ce urmează vom încerca să demonstrăm că geografia rămîne o ştiinţă unitară cu drepturi depline în cadrul cunoaşterii umane. cadru pentru interminabile dispute ştiinţifice între geografi (v. Donisă. p. 1977.Fig. 85-89). politică şi tectonică teritorială în Belgia (după Christian Vandermotten) Analiza lui Johnson este doar una printre multe altele care s-au focalizat asupra taxonomiei ştiinţelor geografice.

studenţi. inertă din punct de vedere ideologic. ca fenomen biologic. în perioadele de criză. cel mezospaţial. instanţele administrative. Acelaşi lucru se întîmplă în prezent în Rusia şi în fostele ţări comuniste din Europa Central-estică. viaţa. enzime).). respectiv disciplinele şi subdisciplinele sale. În cadrul geografiei. În perioada de criză epistemologică a geografiei (1950-1970) aceleaşi comportamente au continuat sciziunea între geografii fizicieni şi geografii umanişti în întregul Occident. elevi. ci dinamica generală a societăţii. Pentru a-i proba existenţa trebuie să fie analizate componentele sale. au fost întotdeauna legate nu atît de dinamica internă a ştiinţei în sine ci de modificarea. În cazul nostru. Deoarece « comanda socială » a avantajat în acea perioadă geografia umană. etc. a fost lăsată să evolueze liber între 1950-1990. Trecerea balanţei puterii dinspre geografia fizică spre cea umană în Europa Central-estică nu este (şi nu va fi) atît de dramatică precum în Occidentul anilor ’60 deoarece problemele globale ale omenirii impun o echilibrare (o recentrare) a interesului geografic către nivelul tradiţional de cercetare. geografia fizică a fost lent marginalizată iar specialiştii săi fie s-au raliat altor ştiinţe naturale.1. Astfel. Această dihotomie este rezultatul aplicării principiului reducţionist14 care în cazul geografiei are o utilitate mai degrabă didactică. unde geografia fizică. nu poate fi înţeleasă decît prin studierea fundamentelor sale fizico-chimice (atomi. fizică şi umană. singura aptă să valideze direcţiile de evoluţie ale ştiinţelor geografice. molecule. 46 . Geografie fizică şi geografie umană – o divizare arbitrară şi periculoasă Diferenţierea unei geografii fizice şi a unei geografii umane în interiorul geografiei nu este rezultatul unor deosebiri teoretice fundamentale. disputele ridicate de existenţa a două geografii. fie ele şi ştiinţifice. a balanţei puterii în structurile administrative (în instituţiile geografice precum societăţile de geografie. care au înţeles faptul că nu conflictele interpersonale. care îmbină ambele direcţii de cercetare ale geografiei. între ritterieni şi adepţii lui Humboldt în Germania. secţiunile de geografie din academii şi universităţi ori în departamentele ministeriale de profil). geografia unitară nu ar putea fi descrisă şi definită în mod direct. În plus. fie şi-au « umanizat » discursul şi metoda. pot controla mersul disciplinei. Este evident prin urmare că divizarea geografiei în fizică şi umană este 14 Reducţionismul este o doctrină filosofică – sau un curent epistemologic – după care realitatea nu poate fi explicată prin ea însăşi ci doar plecînd de la componentele sale primare. analiza istorică a acestor confruntări au adus o oarecare înţelepciune în rîndul geografilor. Deosebirea ramurilor şi subramurilor geografice are drept scop principal crearea de repere epistemologice nu atît pentru specialistul geograf cît pentru auditoriul său (specialiştii celorlalte discipline. Acest fenomen poate fi urmărit încă de la constituirea geografiei moderne: conflictele între vidalieni şi anti-vidalieni în Franţa. pe cînd geografia umană a fost constrînsă să rămînă la nivelul idiografic de la începutul secolului al XX-lea.6.

meteorologie. Pedogeografia este în esenţă o sumă de informaţii sintetizate din geologie. dacă acesta se limitează la a descoperi şi explica mecanismele naturale implicate. cercetările geografice nu pot aparţine în exclusivitate unei singure subdiscipline geografice. agronomie. Este foarte greu să fie acceptat drept corect din punct de vedere ştiinţific un studiu de climatologie. oricare ar fi obiectul asupra căruia s-ar focaliza. În chiar interiorul geografiei fizice. biofizică. Dificultatea circumscrierii unui obiect propriu de cercetare nu rămîne prin urmare doar la nivelul acestei artificiale separări a geografiei în fizică şi umană. La fel. geomorfologia nu poate defel să îşi structureze teoriile fără recursul la informaţiile furnizate de geologie. la orice scară ar fi el realizat. este nevoită să facă apel la întreaga cunoaştere de specialitate disponibilă la un moment dat. intensitatea unei civilizaţii agrare depinde şi de calitatea solurilor pe care s-a dezvoltat. revoluţia 15 Holismul epistemologic (de la gr. puţine mai sînt astăzi mediile care să se mai poată numi medii naturale. Pentru a-şi finaliza eforturile. Holismul epistemologic15 postulează ideea că o cercetare nu se bazează niciodată pe o singură ipoteză ci « angajează ansamblul cunoaşterii teoretice a unui domeniu ştiinţific la un moment dat al istoriei ştiinţelor » (Clément. reputată ca fiind mai clară din punct de vedere teoretic şi metodologic. climatologie. a compoziţiei fizice şi chimice a aerului. a cuverturii vegetale. astronomie. hidrologie. Dacă pînă la revoluţia agricolă din neolitic această valoare oscila între 5 şi 12 termii iar în perioada sedentarizării populaţiilor şi a apariţiei civilizaţiilor rurale ea varia între 12 şi 25 termii. biologie sau din ştiinţele sociale. În plus. etc. etc. Prin natura lor. geofizică. holos=întreg) a fost dezvoltat de fizicianul Pierre Duhem (1861-1916). Teoria ecologică a demonstrat faptul că un mediu încetează să mai fie un mediu natural dacă acţiunea omului în cadrul său însumează o energie care depăşeşte valoarea medie individuală zilnică de 20 de termii (1 termie=1 000 000 calorii). accesibilitatea oraşelor în cadrul unui sistem urban depinde de geomorfologia şi de hidrografia teritoriului analizat. biochimie. fără a ţine seama de mecanismele antropice care pot interveni (modificarea albedoului. Analiza comportamentului cercetătorului geograf precum şi studiile epistemologice asupra geografiei tind să demonstreze faptul că geografia este ancorată mai degrabă într-o concepţie holistă asupra domeniului şi metodelor sale de studiu. topografie. geomorfologie. Acelaşi lucru este valabil şi în cazul geografiei umane: reţeaua mondială de telecomunicaţii depinde de ionosferă şi de capriciile activităţii solare. 47 .). Démonque şi alţii. a coeficientului de rugozitate spaţială.artificială şi exterioară dinamicii interne a disciplinei. este imposibil să se delimiteze cu claritate un obiect de studiu propriu fiecărei subdiscipline. care a rămas unitară dincolo de diversele dispute teoretice. 2000). cercetarea geografică.

Spre deosebire de cercetarea normală. dacă ar încerca să le încalce domeniul de cercetare. vegetaţie. etc. stat). relief. politica relaţiilor internaţionale. Acelaşi lucru este valabil şi la nivel macroscopic: astronomia. articolul « Milieu naturel ». toate vor fi întotdeauna mult înaintea ştiinţelor geografice. Dacă acceptăm aceste consideraţii atunci trebuie să acceptăm şi faptul că. geologia. Cu alte cuvinte. hidrologie. ceea ce conduce la construirea de noi teorii şi de noi metode). ştiinţele politice şi-au dezvoltat teorii solide de studiere a mecanismelor puterii. geofizica. Spre deosebire de cercetarea normală (respectiv cercetarea care aprofundează cunoaşterea realităţii prin intermediul teoriilor. v. metodelor şi mijloacelor deja cunoscute şi acceptate). 48 . care. macroeconomia. Situaţia actuală a Terrei. (socio)psihologia are mijloacele necesare pentru sondarea subconştientului sau personalităţii individuale ori colective. care este statică. ar face-o cu inconştienţa neofitului şi cu rezultate pe măsură… « Există părerea că un studiu geografic. 16 17 CD-ROM Encyclopædia Universalis. nu pot să conducă cercetări de sine stătătoare către nivelele micro şi macroscopice ale naturii. Thomas Kuhn. de chimia moleculară ori de fizica (sub)cuantică. firmă. meteorologia. cercetarea fundamentală este dinamică şi distrugătoare a paradigmei deja acceptate (pentru aprofundare. demografia. neavînd un obiect propriu de studiu.industrială (70-200 de termii) şi apoi revoluţia microelectronică (peste 220 de termii)16 au condus în mod clar la ruperea echilibrelor naturale şi la antropizarea avansată a mediului înconjurător. cel puţin de geografie regională. astrofizica. 1983). ştiinţele economice şi-au construit eşafodaje teoretice extrem de soficticate pentru a putea diseca în amănunţime funcţionarea individului economic (familie. în care fenomenul încălzirii globale a atmosferei din cauza activităţilor umane poate să schimbe echilibrul geologic planetar în doar cîteva decenii (prin topirea calotelor glaciare şi ridicarea nivelului Oceanului Planetar) este un exemplu relevant al imposibilităţii cristalizării unui obiect de cercetare propriu unei anumite subdiscipline geografice fizice sau umane. O scurtă analiză a metodologiei lor reflectă foarte clar că disciplinele geografice. sub pretextul că analizează raporturile dintre mediul fizic şi om. climat. fizice sau umane. scopul său este acela de descoperire a adevărurilor ştiinţifice fundamentale. La nivel microscopic geografia fizică este incapabilă să se desfăşoare deoarece acest nivel este acoperit în întregime de microbiologie. disciplinele geografice nu pot avea teorii şi metode proprii şi prin urmare nu pot efectua cercetări fundamentale 17. consistă în enumerarea unor informaţii într-o ordine stereotipică şi de neclintit: structură geologică. psihosociologia mulţimilor. întreprindere. ele sînt lipsite de atributele esenţiale care ar putea să le acorde statutul mult dorit de ştiinţă. cercetarea fundamentală este cercetarea care explorează noi universuri şi noi limite în scopuri declarat non aplicative. La nivelul microscopic al ştiinţelor sociale (adică la scara individului) geografia umană este la fel de neajutorată: sociologia sau etnologia se ocupă îndeaproape de comportamentele individuale.

49 . locul său fiind luat de discipline cu caracter etnografic. bună cel mult să contribuie la dezvoltarea cunoştinţelor de cultură generală ale cetăţenilor statelor care bunăvoiesc să finanţeze învăţămîntul geografic19. Geografia apare astfel ca o disciplină secundară. hidrologie. iar lucrurile nu se opresc aici. privit ca o organizare complexă şi sintetică a realităţii. în majoritatea scrierilor geografice. iar aportul său ştiinţific rămîne de nesesizat. nu a marcat profund cunoaşterea umană. O analiză mai atentă proiectează însă rădăcinile acestei crize de identitate a geografiei în prioada 18 19 CD-ROM Encyclopædia Universalis. geografia este absentă. fiecare în parte. cel superior fiind arondat ştiinţelor sociale (economia) sau naturale (biologia sau pedologia): Italia. Davis). articolul “Géographie” Există state unde învăţămîntul geografic este absent. Extrem de puţini geografi sînt citaţi în lucrările ştiinţifice din ştiinţele naturale sau din ştiinţele sociale. Michel Foucault. precum laografia din Grecia (din gr. constituie obiecte de cercetare specifice altor discipline naturale sau sociale. schimburi comerciale. Karl Popper. metodologice sau aplicative apar frecvent citaţi specialişti din celelelalte domenii ale cunoaşterii ştiinţifice. activităţi şi producţii. cu caracter enciclopedic. fie acestea teoretice. frecvenţa citărilor este atît de mare încît la o privire superficială respectivii autori pot foarte bine trece drept geografi.populaţie şi aşezări. Analiza celor mai multe studii geografice demonstrează însă faptul că pentru majoritatea geografilor « spaţiul geografic » se reduce la un banal cadru spaţial în care sînt localizate realităţile analizate (mai bine spus descrise) conform reţetei prezentate în citatul anterior. această situaţie este datorată şi genezei geografiei moderne. economie şi tehnici diverse). În altele se păstrează doar un învăţămînt geografic preuniversitar. demografie şi istorie. În schimb. Geograful apare astfel ca un tîlhar. etc. Ratzel. prezentate anterior. De ce ar fi luat el în serios în afara sălilor de clasă sau al universităţilor ?»18. laos=popor). Pe lîngă confruntările artificiale dintre geografii fizicieni şi cei umanişti. Această stare de fapte este îngrijorătoare. În cele mai cunoscute clasificări ale ştiinţelor şi în cele mai cunoscute lucrări de epistemologie şi de filosofie a ştiinţei (Jean Piaget. O privire rapidă în istoria ştiinţelor demonstrează foarte repede că nici un geograf modern. cuprinzînd simultan toate obiectele. deoarece diferitele informaţii sînt împrumutate din alte discipline (geologie. respectiv originii sale duale: mai apropiată de ştiinţele naturale în Germania şi mai apropiată de ştiinţele sociale în Franţa. meteorologie. cu excepţia clasicilor (von Humboldt. Pentru a se apăra. Thomas Kuhn). Japonia. epistemologice. Această reţetă poate să prezinte uneori variante însă asta nu o va împiedica să rămînă doar o caricatură. etnosociologie. de la Blache. geografii invocă faptul că obiectul lor de studiu reprezintă nu aceste segmente de cîmpuri de cercetare proprii altor ştiinţe ci spaţiul geografic. tolerată. procesele şi fenomenele care. totul însoţit sau precizat de nenumărate date statistice. biologie şi pedologie. ca un parazit.

« Taxonomia Geografiei umane ». Interesul savanţilor – şi implicit al structurilor de putere ale epocii – se deplasează către domenii precise. geologia) sau tehnice (mecanica. Orientate către micro sau către macrocosmos. aceste ştiinţe produceau în serie clasificări din ce în ce mai detaliate şi mai aprofundate. şcoala anglo-saxonă utilizează termenul de etnologie iar cea francofonă pe cel de antropologie.premergătoare apariţiei geografiei moderne. astronomia) şi a celor naturale (chimia. ştiinţele politice. impulsionate de invenţiile legate de instrumentarul ştiinţific. deşi schematic (observaţia şi descrierea). Ştiintele de sinteză. făcea posibilă încadrarea realului vizibil într-o structură cît de cît ordonată şi deci accesibilă nespecialiştilor. Nivelul mezospaţial a permis dintotdeauna geografiei să îşi desfăşoare arsenalul metodologic care. Astfel se explică succesul ştiinţelor fundamentale (matematica. hidrologia. geologia. biologia. ştiinţele politice. geografia a fost eclipsată în cadrul acestui peisaj epistemologic foarte dinamic. lasă locul ştiinţelor specializate: meteorologia. Efervescenţa renascentistă condusese geografia către schiţarea a trei niveluri spaţiale de analiză a realităţii vizibile: cel local. 1650) a rămas fără urmări importante. istoria. 21 Etnologia şi antropologia sînt termeni sinonimi. fizica. Nu puteau fi ştiinţe decît acele discipline care îşi inventau metode şi mijloace de descoperire a acestor cauze (legi) universale. empirismului şi sensualismului20. Urmărind aceleaşi principii de clasificare şi de descoperire a mecanismelor fundamentale se dezvoltă între secolele al XVIII-lea şi al XIX-lea sociologia (denumită iniţial « fizică socială »). militarilor şi marinarilor. Geografia Renaşterii. bazate pe ideea determinării fenomenelor de cauze naturale profunde şi unice. hidrologia. Încercarea singulară a geografului olandez Bernhardus Varenius (1622-1650) de a construi o teorie a geografiei fizice (Geographia generalis. etnografia21. culminînd cu monumentala lucrare Geographia universalis publicată în opt volume între 1810 şi 1829 a geografului francez de origine daneză Conrad Malte-Brun (1775-1826). economia. ajunge la un nivel imposibil de depăşit. Rămasă descoperită din punct de vedere metodologic (neavînd mijloacele şi metodele proprii de studiere a micro şi macrocosmosului). În aceste două secole nu se întîmplă nimic cu adevărat remarcabil în domeniul geografiei. descoperind noi şi noi mecanisme naturale fundamentale. biologia. 20 Curentele filosofice care au influenţat în mod direct devenirea geografiei ca ştiinţă vor fi prezentate în a doua parte a cursului. optica. mai exact în secolele postrenascentiste (XVII-XVIII). topografia şi cartografia. geometria. Speculaţiile (meta)filosofice nu îşi mai găsesc locul iar cantitatea imensă de informaţii devine imposibil de stăpînit. 50 . şi în care a continuat să evolueze pe parcursul celor două secole enunţate. Singura « nişă ecologică» rămasă încă neocupată era nivelul mezocosmic (mezospaţial). precum geografia. axată pe revalorizarea şi corectarea operelor antice prin intermediul informaţiilor noi furnizate de călătoriile negustorilor. în care geografia evoluase încă din antichitate. economia. meteorologia). Filosofia naturalistă face locul raţionalismului.

meteorologie (climatologie) . 1986). biologie .geografia climatică. Lumières şi germ. Prin urmare « secolul Luminilor » este perioada în care savanţii şi filosofii au început să afirme că lumea poate fi cunoscută direct. Axate pe descoperirile fundamentale din ştiinţele naturale. regiunilor şi planetei.geomorfologie. Rămasă la nivelul descrierilor generale a locurilor.cel regional şi cel planetar (Broc. unele subdiscipline s-au predat necondiţionat acestora.]. Denumirea vine de la tranşarea raţionalistă a conflictului scolastic dintre « lumina naturală » şi « lumina supranaturală » (mai exact dintre teologia naturală. geografia a fost surprinsă. nu este altceva decît reprezentarea specifică a unui oraş.pedogeografie. a localităţilor urbane. ceea ce a avut două consecinţe principale. aflat din 1758 la conducerea secţiunii de geografiei a Academiei de Ştiinţe din Sankt Petersburg tinde să pună bazele unei geografii economice şi a unei geografii sociale printr-o vastă anchetă topografică. în strînsă legătură – chiar dacă în esenţă conflictuală – cu istoria şi sociologia. de Cosmografie. fără intermediere divină. a climatelor. respectiv interpretarea cuvîntului divin. A doua consecinţă a fost imitarea ştiinţelor naturale şi sociale cu succes incontestabil. abatele Pierre Davity scria: « Descrierea Pămîntului este numită Geografie şi este diferită. geografii reveneau degrabă în domeniul vizibilului specific realităţii mezocosmice: 22 Secolul al XVIII-lea este cunoscut şi sub numele de « secolul Luminilor » (fr. savantul rus Mihail Vasilievici Lomonosov (1711-1765). Sub impulsul economiei clasice britanice. În Occident. economică şi etnologică asupra teritoriului rusesc. Aufklärung).fitogeografie şi zoogeografie. cu sau fără teritoriul său ». cum am arătat.n. Chorografia este descrierea specifică a unei provincii iar Topografia. prin intermediul raţiunii (deci a luminii naturale. ale cărei rezultate vor sosi mult după moartea sa şi vor curma astfel evoluţia acestor discipline. pedologie . În Les états et les empires du monde (11 ediţii între 1614 şi 1635). ca parte a întregului. a peisajelor agricole sînt doar cîteva dintre direcţiile urmate în această perioadă. Clasificarea formelor de relief. de specializarea accentuată a disciplinelor ştiinţifice. geografii încep să schiţeze geografia urbană şi geografia rurală. a celor rurale. hidrologie . declanşată după Renaştere şi ajunsă la apogeu în secolul Luminilor22.hidrografie. geografii au încercat să urmărească noile linii de forţă ale paradigmei în curs. Prima a fost cea a cristalizării unor subdiscipline capabile să părăsească trunchiul stufos şi ineficient al geografiei-mamă. respectiv descrierea unui loc. 51 . a omului). a organizărilor hidrografice. n. Chiar dacă cerinţele lucrului ştiinţific impuneau incursiuni către « invizibilul » micro sau macrocosmic. Această imitare nu a fost decît superficială deoarece mijloacele şi metodele de cercetare proprii nu au apărut. Identic au reacţionat cele ce mai tîrziu aveau să se numească ramuri ale geografiei umane. alcătuind tandemuri inseparabile: geologie . înnăscute. şi teologia revelată iniţiaţilor direct de către divinitate). Dezorientaţi. care este descrierea Lumii [Universului. în vederea realizarea unor clasificări pertinente a realităţilor studiate şi a găsirii unor legi care să explice aceste realităţi. cele utilizate aparţinînd celorlalte ştiinţe consacrate.

demersurile idiografice nu sînt acceptate ca ştiinţifice deoarece ele descriu obiecte. unde se combină în forme vizibile obiectele. Descriptio Moldaviae a lui Cantemir). de unde derivă imposibilitatea stabilirii unor legi generale. Geografia regională – expresie a unităţii geografiei ? Această aparentă slăbiciune a geografiei ascunde de fapt argumentele puternice ale specificităţii sale ca ştiinţă. idios=propriu. incomensurabile (de necomparat) cu trăsăturile altor obiecte. Claval. ştiinţele nomotetice sînt ştiinţele care au un corpus teoretic bine constituit. Scara regională este specifică geografiei şi pentru că la acest nivel este posibil de abordat. are o istorie îndelungată. geografia a rămas la periferia ansamblului de ştiinţe moderne nomotetice24. 6. ingineri şi tehnicieni de formaţie variată se concentrează asupra acestor nivele. Specificul geografiei este acela al indivizibilităţii obiectului său de cercetare. într-o manieră sistemică. individuale. gravitaţia.2. la nivelul unor naţiuni sau a unor spaţii mai vaste. cu trăsături specifice. Faptul este extrem de evident în geografie: nu există două locuri identice. Tot de atunci se dezvoltă două concepte paralele care vor face carieră geografică : bazinul fluvial şi P. incursiunile către faptele microcosmosului rămîn limitate căci ele nu au altă motivaţie în afara aceleia de a lumina ceea ce este vizibil »23. specific. ancheta trebuie să fie adîncită către fenomenele chimice sau biologice fără de care lumea nu poate fi înţeleasă. nomos=lege. condamnată să practice un demers descriptiv. reacţii biochimice. refutatio=argumentare de respingere a unei idei). procese şi fenomene singulare. Regiunea geografică (după A. Regiunea. 46 De la gr. pornind de la premiza unicităţii lor (de ex. 2001. subzistă încă o serie de ambiguităţi în jurul conceptului de regiune care spre deosebire de cel de naţiune are structuri şi finalităţi mai puţin afirmate. comportamente individuale. sursă a gravei crize epistemologice de imediat de după cel de-al doilea război mondial. Spre deosebire de alte ştiinţe care abordează dimensiunea spaţială a societăţii. La nivelul mezospaţial. procese sau fenomene. Încă din sec. 1967). refutare=a respinge. aceasta face imposibilă comparaţia şi prin urmare clasificarea. idiografic25. procesele şi fenomenele invizibile ale micro şi macrocosmosului (particole şi forţe subatomice. regulă.. Cu toată vechimea geografiei regionale al cărui obiect de studiu este identificarea spaţiilor caracterizate printr-o anumită omogenitate naturală şi antropică. p. specificul relaţiilor dintre om şi mediu. magnetismul terestru). 23 24 52 . geografia se distinge prin predilecţia pentru formele de organizare spaţială.« În toate aceste domenii. Bailly. în calitate de concept ştiinţific. două fenomene identice. realitate este extrem de complexă atît în ceea ce priveşte forma cît şi în ceea ce priveşte conţinutul. cu tot efortul său teoretic şi metodologic. precum şi pe cele ale unităţii sale fundamentale. La acest nivel reducţionismul ştiinţific trebuie să funcţioneze la capacitate maximă pentru ca realităţile să poată fi înghesuite în clasificări şi taxonomii cît de cît utile. al XVIII-lea se generalizase prezentarea descriptivă a unor arii geografice. două procese identice. structurile sau subdiviziunile regionale. bazat pe axiome. Din această cauză. subansamblurile teritoriale. 25 De la gr. Pentru geograf. 1998): Geografia este singura disciplină pentru care regiunea este o noţiune centrală (Etienne Juillard. […] Cercetători. teoreme sau legi irefutabile (din lat.

omogene şi polarizate sau anizotropice. identităţi culturale) se alătură interesului pentru sociologia organizaţiilor. conceptul de centralitate câştigă teren în analiza regională (W. studiu. ecologia şi mezologia (mesologia) sînt departe de a avea de a face cu complexitatea problematicii geografiei. în funcţie de un pol sau de un centru dinamic. Regiunea este după cum se observă un concept dinamic. Deoarece în ştiinţa modernă trebuia să îşi găsească un loc propriu. fără centralitate şi discontinue. punct de convergenţă şi organism (preluat din fiziologie. respectiv pol. Geografia nu a depăşit însă în tot acest timp orizontul local de analiză (regiunile de mici dimensiuni). zone. Toate ştiinţele de frontieră se află mereu « între »: între om ca individualitate şi societatea din care face parte. informaţii. ierarhie. dominant altădată a fost treptat înlocuit cu interesul analitic şi sintetic. regiunea de amenajare (de dezvoltare). geografia nu aparţine în totalitate nici unuia dintre cele două domenii ale cunoaşterii umane. reţele. Constantele regionale nu sunt totuşi rigide dispunând în general de flexibilitate. Regiunea geografică devine astfel o „arie de polarizare structurată spaţial de influenţa unei metropole regionale” (P. Regiunea este astfel concepută ca un sistem spaţial deschis ale cărui structuri reflectă interacţiunea unor energii endogene şi exogene : oameni. revelatoare ale structurilor şi modurilor de funcţionare a societăţilor umane. în contextul apariţiei ecologiei). alături de un întreg cortegiu de alte discipline nomade (ecologia urbană. principalele sale rivale. tehnologii.regiunea naturală. resurse. între natură şi tehnică. reţele de transport.în care 26 De la gr. conducând la dezvoltarea concepţiei sistemice. specificităţi. actori. rareori fiind abordate spaţii mai vaste (A. funcţionale sau economice. văzut ca un ansamblu de modalităţi materiale şi sociale pe care un grup uman le pune în aplicare. etc. bazat pe tehnicile matematico-statistice şi informatice şi pe deschiderea interdisciplinară. analiza difuziunii spaţiale. tramă industrială. În perioada interbelică. indiferent de nivelul de abordare (global. permanenţe. Prin excelenţă ştiinţă sintetică şi existentă în calitate de corp de cunoştinţe specifice cu mult înainte de manifestarea schismei care a separat ştiinţele naturale de cele sociale. geografia a început să se definească drept o ştiinţă de frontieră. Nici o ştiinţă nu poate revendica însă locul geografiei. După 1950. biofizica. apar alte două concepte esenţiale pentru dezvoltarea curentului regional în geografie. de structurile sau câmpurile de forţe care intervin sau de procesele de transformare în curs care presupun. mediu de viaţă şi logos=cunoaştere.). acela de ştiinţă a naturii şi a societăţii. Interesul comparativ. În ciuda asemănării obiectului de studiu. La sfârşitul sec. punct central atractiv. 53 . al XIX-lea. istorice. spaţiu definit de interacţiunile spaţiale ale fluxurilor de diverse origini. Dezbaterile asupra regiunii rămân deschise. sisteme industriale (districte. va conduce mai târziu la conceptul de peisaj. Concepte precum. ingineria genetică. 1959). regiunea naturală este înlocuită tot mai mult cu regiunea istorică (spaţiu eterogen modelat de voinţa politică) şi de regiunea economică (spaţiu organizat de relaţiile productive şi de schimb). Fiecare regiune este în acest sens dotată cu o serie de elemente invariante (majoritatea fizice dar şi antropice) peste care se suprapun elementele dinamice. oykos=locuinţă. regional sau local). Se dezvoltă astfel conceptul de regiune funcţională. se manifestă noi orientări legate de apariţia unor noi concepte : spaţiu polarizat (spaţiu construit de un câmp de forţe. între mediul natural şi mediul antropic. creând un mediu geografic specific. intensităţi etc. Tot acum. Ecologia26.Ancel în studiul frontierelor). poli. George.Christaller). mijloace. medii inovatoare). capitaluri. legat de evoluţia metodelor şi mijloacelor ştiinţifice. organizator al structurilor spaţiale).Siegfried în analiza diviziunilor politice sau J. între mineral şi biotic. punându-se astfel bazele unei abordări naturaliste a problematicii regionale. etc. memorie istorică (peisaje. Genul de viaţă. Necesităţile moderne ale planificării economice impun în plan practic. Această capacitate de adaptare presupune transformări (i)reversibile. În acest fel se ajunge la definirea genului de viaţă sau mod de trai (Paul Vidal de la Blache). ştiinţă definită în 1866 de zoologul german Ernst Heinrich Haeckel (18341919) studiază relaţiile stabilite între organismele vii şi mediile –naturale sau antropice . strategii etc. specifice memoriei spaţiale sau (dis)continue sub impulsul unor tensiuni sau rupturi. între teorie şi praxis (aplicaţiile practice). ritmuri. care combină elemente specifice regiunilor naturale. Astfel regiunile pot deveni izotropice.

Ambele discipline nu consideră în mod separat natura şi societatea. spre deosebire de celelalte două ştiinţe. ipoteza Gaia deschide alte căi în abordarea planetei ca întreg. Distanţa este răspunzătoare de sortarea sedimentelor în funcţie de greutatea lor: un rîu va depune bolovanii şi pietrişurile la cea mai apropiată ruptură de pantă şi va transporta De la gr. a genera. geno. diferitele sale componente acţionînd nu numai în sensul adaptării la mediu ci şi al transformării acestuia în scopul îmbunătăţirii parametrilor întregului sistem28. conform căreia Terra este un organism viu. nediferenţiat. diferit ) şi gr. socio-geografice sau fizico-socio-geografice este completată de studierea relaţiilor în plan orizontal. Acest parametru este răspunzător de uscarea treptată a maselor de aer maritim care invadează uscatul. 27 28 54 . antropice sau complexe). relaţiile asupra cărora se focalizează putînd fi studiate bidirecţional (şi dinspre societate către natură. diferenţiat. parametrul care acţionează cel mai puternic este distanţa. fiind perfect posibil să fie analizată cu ajutorul metodelor şi teoriilor naturaliste. nu numai dinspre natură către societate). teoria sa ar fi distrusă. Pentru geografie. gennan (lat. Mes(z)ologia27 este o ştiinţă biologică de frontieră. 29 De la gr. Regionarea geografică. în care primează egoismul şi legea celui mai puternic. Regionarea nu trebuie înţeleasă ca un efort steril de delimitare a unor suprafeţe care prezintă trăsături cît mai omogene. Gîndită ca o reacţie (sau mai degrabă ca o alternativă) pentru teoriile evoluţioniste. Studierea relaţiilor verticale dintre elementele fizico-geografice. Distanţa este parametrul care temporizează acţiunea gravitaţiei asupra proceselor fizice sau fizicochimice. Apogeul acestor concepţii a fost atins în cadrul ipotezei Gaia (Lovelock şi Margulis. În plus. spre deosebire de cea ecologică sau mezologică nu urmăreşte doar identificarea mecanismelor care produc în plan vertical (relaţiile mediu-organism) caracterele omogene ale unui spaţiu oarecare. Alături de afinarea teoriei evoluţioniste prin studiul societăţilor animale (albine. ipoteza Gaia se află încă în sfera de interes a ştiinţelor pămîntului. Ajungem astfel la sfera principală de interes a geografiei: regionarea. geografia are posibilitatea să studieze fiecare dintre componentele celor două medii. care are drept sferă de interes evoluţia relaţiilor dintre organismele vii şi factorii lor naturali de mediu. Geografia este singura ştiinţă care ia în calcul distanţa (fizică ori metafizică) în apariţia şi evoluţia spaţiilor omogene. în plan orizontal. mesos=de mijloc. a crea. aceleaşi trăsături. oarecum subordonată ecologiei. respectiv cele realizate între diferite medii (naturale. homos=egal. acelaşi (opus lui heteros=altul.acestea trăiesc. intermediar. a produce. Ori. median şi logos Evoluţionismul este o teorie a concurenţei între indivizi şi specii. relaţiile stabilite între componentele naturale şi cele antropice nu sînt semnificative decît din momentul în care acestea încep să prezinte un aspect omogen29 pe o suprafaţă mai mult sau mai puţin întinsă. eterogen=care are geneză diferită. genere) = a naşte. furnici) în care indivizii manifestă comportamente altruiste. asemănător. omogen=care are aceeaşi geneză. Darwin spunea că dacă ar fi descoperită o fiinţă care să acţioneze instinctiv pentru binele altor fiinţe. conform teoriilor ecomezologice societatea nu este altceva decît un produs natural al evoluţiei terestre. 1974).

guvernată autoritar de profesorul Karl Ritter. Ratzel a trebuit să facă o serie de concesii acestei ştiinţe. impregnat de filosofia herderiană. stat. Pentru ceea ce dorim să demonstrăm. Distanţa este răspunzătoarea de crearea teritoriilor cotidiene ale indivizilor şi comunitătilor locale. fie antropice (oraş. munţi. Acest parametru induce în geografie principiul transscalarităţii30 realităţilor geografice. istoria şi nu natura era cea care avea ponderea covîrşitoare în evoluţia popoarelor către ţelul lor final. ci de forţele pe care le dobîndea comunitatea în procesul devenirii sale ca grup social organizat. este suficient deocamdată să spunem că încercările de identificare a regiunilor geografice au constituit de-a lungul timpului singura probă indirectă a caracterului ştiinţific şi unitar al geografiei. Caracterul descriptiv al realităţilor revelate sensibilităţii umane a continuat pînă la definirea geografiei umane (a antropogeografiei). fie naturale (văi. se cuvine să precizăm că pentru Ratzel 30 31 Despre transscalarităţii v. diferenţiindu-l ca obiect de cercetare propriu geografiei. regat. Cu toate acestea. depunîndu-se. prin prisma relaţiilor pe care aceştia le stabilesc cu diversele medii în care evoluează. Distanţa este răspunzătoare de calibrarea fluxurilor. ca şi despre problematica scărilor spaţiale în geografie vom vorbi în capitolele următoare. de avansarea şi de intensitatea avansării fronturilor pioniere. în cele din urmă. Altfel spus. imperiu). Rezultatul vizibil şi clasificabil al acestor relaţii era peisajul (lanschaft-ul). aflat sub influenţa lui Immanuel Kant şi prin urmare dominat de diferenţierea netă între natură şi cultură. de către zoologul german Friedrich Ratzel31. care erau văzute ca nişte organisme vii ce se dezvoltau sau decădeau în funcţie de vitalitatea cu care se integrau în ciclurile naturale. Distanţa este aceea care controlează extensia ariei de influenţă a unui oraş sau intensitatea difuziei unei inovaţii în jurul centrului inovator. vor crea cîmpiile aluviale. Herder acorda naturii partea sa în procesul devenirii popoarelor. între 1882 şi 1891. deşerturi. continente). caracterizează în esenţă spaţiul geografic. Partea a doua. 55 . Distanţa este cea care. Apariţia geografiei umane ca ştiinţă geografică va fi prezentată în capitolul « Geografia modernă» într-o ediţie ulterioară a acestui curs. adept convins al concepţiilor lui Herder. Filosof al istoriei. Deoarece în limba germană lanschaft nu are doar sensul pictural al cuvîntului ci şi pe cel de ţinut sau de ţară (precum Ţara Oaşului).mai departe mîlurile care. Rămîne însă de demonstrat dacă regiunea şi procesul de regionalizare constituie într-adevăr o probă irefutabilă a caracterului de ştiinţă al geografiei. şi anume că geografia a rămas o ştiinţă unitară. ducat. „Taxonomia Geografiei umane”. Venind dinspre ştiinţele naturii. Sub influenţa lui Ritter. Despre regiune şi regionare. Chorografiile antice şi medievale analizau şi descriau « regiunile » studiate ca pe nişte diviziuni date a priori. Ratzel a conceput geografia umană ca o ştiinţă care studiază repartiţia oamenilor pe suprafaţa pămîntului. civilizaţia şi cultura diferitelor popoare nu erau condiţionate (determinate) de condiţiile naturale. Intrînd pe tărîmul geografiei. Ratzel era produsul tipic al mediului ştiinţific german.

portugheză. belgiană. de ţară. românească – prin Vintilă Mihăilescu) şi a dezvoltat o geografie care. în care popularea evoluase abia către nişte insule urbane înconjurate de nesfîrşite spaţii rurare sau încă ignorate de economia modernă. acela de pays32. sociologie. Maramureşului. Pentru a deosebi landschaft-ul conceptualizat de Ratzel de acela natural datorat geografului Alexander von Humboldt. Germaniei şi Marii Britanii şi evoluînd într-un teritoriu recent europenizat. aflat mai degrabă sub guvernarea ştiinţelor sociale (istorie. acoperea realitatea creată de interrelaţiile om-natură. iar pe de altă parte să încerce descifrarea noilor peisaje pe cale să apară în cadrul evoluţiei rapide a federaţiei americane. ştiinţe politice şi economice). trasferul conceptual a fost foarte rapid. Haţegului. Ideile lui Friedrich Ratzel au găsit ecou atît în Germania (Alfred Hettner). descrisese un tip de regiune organizată (polarizată) de un mare oraş. geograful francez Elisée Reclus. căi ferate) a creat o geografie care avea să devină foarte repede o disciplină activă. discipolii lui de la Blache dezvoltînd rapid conceptul de regiune ca diviziune a spaţiului geografic ce reflectă în mod direct interrelaţiile dintre societate şi mediu său natural. ideea de regiune polarizată. 56 . în California. însă de această dată sub directa influenţă a ideilor lui Ratzel (Ellen Churchille Semple la Chicago) sau a elevilor săi germani emigraţi (Carl Ortwin Sauer. axată prin urmare pe ideea de regiune geografică complexă ca rezultat al adaptării active a grupurilor sociale la mediile naturale în care trăiau a influenţat puternic o serie de şcoli naţionale (olandeză. Tot în Statele Unite.această ultimă accepţiune. inspirîndu-se selectiv din geografia Franţei. el însuşi puternic tributar lui Otto Schluter) se dezvoltă environnmentalismul determinist. antropizat). Nuanţa herderiană a determinării istorice a interacţiunilor dintre om şi natură a fost exacerbată în spaţiul academic francez. după 1960-1970 va deveni în cea mai mare parte o ştiinţă socială. Apropiat de etnologie. 1981). unde în învăţămîntul superior geografia funcţiona numai în tandem cu istoria (Berdoulay. cît mai ales în Franţa (Paul Vidal de la Blache). etc. În vasta sa Géographie Universelle. acest curent de geografie regională îşi propunea să studieze pe de o parte « paleopeisajele » create în urma determinărilor naturale exercitate asupra autohtonilor precolumbieni. italiană. puţin populat şi cu organizări spaţiale incipiente (oraşe. idee care a făcut carieră atît în spaţiul nord-american cît şi in cel european. Şcoala franceză de geografie regională. Deoarece termenul de lanschaft avea un corespondent direct în franceză. Un caz aparte îl reprezintă şcoala americană care. ferme. stabilit la Berkeley. adică exact kulturlanschaft-ul ratzelian. elev al lui Karl Ritter şi discipol al lui Vidal de la Blache. Ecologia 32 Tot în sensul de « Ţară » a Oaşului. care are drept obiect principal de studiu the cultural landscape. spaniolă. urban-industrială s-a dovedit pe deplin satisfăcătoare în cadrul teritoriului american. cu puternice valenţe aplicative. Otto Schluter l-a denumit kulturlanschaft (peisaj culturalizat. elveţiană. Coroborată cu cercetările efectuate de geografii britanici asupra formelor spaţiale generate de industrie (doar Marea Britanie se afla în plină revoluţie îndustrială !…).

lui Haeckel şi apoi evoluţionismul lui Darwin au marcat o vreme această abordare naturalistă a regiunilor geografice. Fig. 10 – Geografie regională sau geografii regionale? Transferul etologiei (ştiinţa comportamentului animal) în studiul « peisajelor culturale ». Semple şi de elevii săi (Şcoala din Chicago) va include în sfera atenţiei 57 . realizat de către E.

va interzice dezvoltarea sensului iniţial dat de zoologul-geograf german. şi mai ales cea a elevilor (George Vîlsan. Emmanuel de Martonne fiind un exemplu clasic în această direcţie. Dacă lucrurile sînt clare în cazul peisajului natural (care păstra metodologia humbodtiană). Deşi elev al lui Ratzel şi bun cunoscător al lui Paul Vidal de la Blache. În Uniunea Sovietică şi ulterior în statele din estul Europei controlate de Moscova. situaţia este mai complicată în cazul celorlalte două « entităţi ». Situaţia lui Simion Mehedinţi. Ceea ce a venit dinspre şcoala franceză au fost concepţiile anti-vidalienilor. care va deveni rapid sovietică şi care. Activitatea sa. Exemplul său. După încercări nereuşite (şi sancţionate ideologic de altfel) de a impune ca obiect de studiu lanschaft-ul antropic. fapt facilitat şi de influenţa pe care a avut-o asupra geografilor ruşi determinismul şi cauzalismul propriu lui Alexander von Humboldt. fapt mai mult decît evident în principala sa lucrare.geografilor conceptele de teritoriu şi de teritorialitate. din considerente ideologice. ţara sau statul). geograf german aflat în siajul herderian al lui Ritter. Avînd girul lui Ritter. care îşi va dezvălui întregul său potenţial teoretic şi metodologic mult după al doilea război mondial. lanschaft-ul se va reduce treptat doar la dimensiunile sale naturale. Terra (1931) care este un Kosmos humboldtian la scară redusă însă mai structurat şi cu valenţe teoretice mai evidente. Grigore Cobâlcescu) săi ilustrează perfect influenţa humboldtiană: pentru multă vreme geografia românească va da partea leului demersului naturalist de tip determinist. axată pe studiul a trei mari « unităţi » teritoriale: lanschaft-ul natural (landschaftologie). respectiv studiul ţărilor. Simion Mehedinţi a moştenit cîteva idei legate de rolul omului în cadrul sistemului terestru. elevii ruşi ai lui Ratzel au transferat conceptul în cadrul şcolii ruse. colos al geografiei germane însă a cărui influenţă a fost modestă deoarece acesta nu a ocupat niciodată vreo catedră universitară. La prima vedere termenul de complex teritorial de producţie ar putea să ne ducă cu gîndul la faptul că această « unitate » geografică ar 58 . sovieticii vor face din geografia regională o disciplină divizată. fapt poate firesc ţinînd seama de foarte redusa acţiune asupra mediului pe care o exercita societatea ţărănească din România începutului de secol XX. care schimba pînă şi numele geografiei în Länderkunde (ştiinţa ţărilor) a fost urmat à la lettre de geografia sovietică pentru care multă vreme geografia regională a fost stranovedenie. Marginalizarea lui Vintilă Mihăilescu într-un context destul de neclar încă a redus şi mai mult impactul concepţiilor de origine franceză în geografia românească. Mehedinţi va fi fascinat de personalitatea lui von Humboldt. fondatorul geografiei româneşti este oarecum particulară. complexul teritorial de producţie (geografia economică) şi statul (stranovedenie). Ideea ce va face carieră însă în fosta lume comunistă va fi concepţia hettneriană. care propusese ca unitatea de bază în analiza geografică să fie länd-ul (provincia politică. Prin contactele pe care le-a avut cu Ferdinand von Richtofen. mult prea puţin vizibile însă în paginile Terrei.

) « Teritorii (scrieri. care nu aveau nici un raport cu funcţionarea normală a spaţiului geografic.în înscrisurile antichităţii greco-romane34. 235-250. Didactică şi Pedagogică. PUF. Octavian – De re geographiae sau lungul drum al spaţiului către teritoriu. I. vrînd-nevrînd. 2003 34 V. de exemplu G. Nu vom dezbate aici criza de identitate a geografiei. 33 După articolul Groza. Oricine îşi poate da seama.avea ceva de a face cu anumite structuri istorice pe care societatea. Jacob (1991) – Géographie et ethnographie dans la Grèce ancienne. etc…). O. Armand Colin. pp. dez-scrieri) ». este departe de a oferi o imagine unitară şi ştiinţifică a geografiei. geografii au fost obligaţi să inventeze o aşa-zisă geografie regională care. În ceea ce priveşte geografia ţărilor. hidrografie. relief. Donisă (1977) – Bazele teoretice şi metodologice ale geografiei. chorografii şi topografii apărute până în secolul al XVIII-lea. Paris 59 . Din aceast scurt survol asupra apariţiei şi devenirii geografiei regionale şi a regiunii ca obiect privilegiat de studiu în ansamblul său reiese clar faptul că disciplina în cauză. care ajung să dezguste rapid elevii care învaţă mai multă geografie pe … Discovery Channel. că o ţară (un stat) este o creaţie artificială. Aujac (1975) – La géographie dans le monde antique. Ed. aceasta este o altă nenorocire adusă geografiei de către sistemul comunist. în confruntarea sa perpetuă cu natura. a priori definite. a stat la baza constituirii geografiei ca ştiinţă academică. În numele ideologiei comuniste. Este prin urmare imposibil să se definească geografia drept ştiinţă de sine stătătoare? 7. Geografii erau astfel obligaţi să studieze « realităţi » teritoriale efemere. le-ar fi pus în loc şi astfel ar fi oferit o bază reală regionării geografice. Bucureşti sau C. Bucureşti. care proclama că o simplă frontieră era suficientă pentru a face dintr-un teritoriu complex un teritoriu unitar şi omogen. văzută adesea ca simbol al sistemului de ştiinţe geografice. ajungea să studieze statele după celebra şi stupida reţetă « aşezare geografică. – in Groza. În fapt însă. care înglobează între nişte frontiere îngheţate la un moment dat al istoriei o serie întreagă de realităţi geografice (naturale şi umane) foarte diferite unele de altele. ISBN 973-596-171-7. Vom afirma doar un fapt incontestabil şi anume acela că imensa cantitate de informaţii adunată în decursul vremii de către geografi. şi anume aceea de a face cît mai eficientă exploatarea resurselor naturale şi umane locale pe de o parte. Manualele româneşti actuale abundă în asemenea “geografii regionale”. Sinteza evoluţiei conceptuale a geografiei umane: de la spaţiu la teritoriu33 Puţine discipline precum geografia îşi caută şi îşi afirmă cu atâta ardoare originea – şi prin urmare legitimitatea ştiinţifică . Paideea. Această diviziune trebuia să aibă o singură finalitate. geografii. complexul teritorial de producţie este o diviziune arbitrar « decupată » şi comandată de puterea politică. cu nici o altă metodă decît bunul simţ. (dir. iar pe de altă parte să constituie un fel de cadru administrativ apt să structureze repartiţia de la nivel central a investiţiilor infrastructurale majore. mai mult sau mai puţin sistematizată în diversele cosmografii. Paris.

Deloc inocentă. Paris. ca domeniu de activitate al geografiei. Doin Editeurs. Chorografia este descrierea specifică a unei provincii iar Topografia. Miller jr. Croom Helm. Lacoste (1976) – La géographie. are câteva particularităţi care nu au facilitat deloc ascensiunea acestei discipline către statutul de ştiinţă. Principalul obstacol a fost acela că obiectul său de cercetare nu a fost niciodată acelaşi şi dat pentru totdeauna. op. op. Boulineau (2001) – Un géographe traceur de frontières: Emmanuel de Martonne et la Roumanie. care să permită realizarea simultană a eşafodajelor teoretice. cu sau fără teritoriul său "35. Cunoaşterea geografică nu s-a putut desfăşura pe verticală. Princeton. Cunoaşterea geografică a fost un proces desfăşurat pe orizontală. P.E. cit. de juxtapunere a informaţiilor pe măsura juxtapunerii unor noi şi noi locuri cunoscute la frontierele œkumenei. ceea ce ar justifica mai degrabă o analiză contextuală a devenirii sale ca ştiinţă decât o analiză dezvoltată în termeni de paradigme sau episteme. p. O'Sullivan şi J. Paris. precum este omul pentru medicină. reuşind să fie aproape ridiculizată de epistemologi şi de filosofi ai ştiinţelor precum Jean Piaget40 şi 35 Citat de N. definit încă de Ptolemeu. descrierea Pământului. integrată "cererii sociale". de Cosmografie. geografia profesorilor sau geografia ideologică a stat alături de istorie în cadrul proceselor de încadrare identitară a naţiunilor moderne38…şi chiar de trasare efectivă a frontierelor în Europa de după primul război mondial39. ca parte a întregului. 1986 36 Broc.C. Paris 40 J. lucru reafirmat în zorii modernităţii de către Pierre Davity în Les Etats et les Empires du Monde (11 ediţii între 1614-1635): "Descrierea pămîntului este numită Geografie şi este diferită. a servit întotdeauna unui scop practic. 37-60 37 v. geografia ofiţerilor şi geografia colonială a facilitat implantarea administraţiilor metropolitane şi a perfecţionat artele războiului37. Cl. Broc. Paris 60 . Scopul cunoaşterii geografice. (1983) – The Geography of Warfare. de exemplu L.. Obiectul său de studiu nu a putut fi adus în laboratoare şi nu a putut fi creat prin savante discuţii academice. Van Nostrand. nu este altceva decît reprezentarea specifică a unui oraş. care este descrierea lumii. a fost descrierea realităţii. London 38 Lacoste. 358-369 În "L'Espace géographique". 99 În La géographie de la renaissance 1420-1620. Paris. Maspéro. p. Geografia exploratorilor a stat la baza primelor manuale de navigaţie şi a contribuit prin urmare la extensia nemăsurată a primelor imperii europene36. Avem prin urmare imaginea unei geografii aflată într-o îndelungă evoluţie descriptivă şi tributară praxisului. Nu este de mirare faptul că geografia s-a complăcut în cadrele impuse de Kant. Bibliothèque Nationale. no. Gallimard. Paris 39 E. Peltier şi G. 4.W.Cunoaşterea şi descrierea Pământului. Raffestin (1980) – Pour une géographie du pouvoir. V. Les Editions du Comité des Travaux Historiques et Scientifiques. ça sert d'abord à faire la guerre. ca să nu spunem geografia. LITEC. Piaget (1967) – Logique et connaissance scientifique. Pearey (1966) – Military Geography. respectiv descrierea unui loc. Y. p. pe baza acumulărilor in situ. cit. Berdulay (1981) – La formation d'école française de géographie (1870-1914). Dumnezeu pentru filosofie ori numărul pentru matematică..

Spre deosebire de celelalte ştiinţe umane. 1962 43 din gr. este hic et nunc pentru orice om care are un loc. fie prin discursuri mai mult sau mai puţin nuanţate. Baltimore 41 42 61 . ia loc. ceea ce pune multe probleme epistemologice.complet ignorată de Michel Foucault41 sau de Thomas Kuhn42. cf.La structure des révolutions scientifiques. M. absolut. irepetabil. fie prin hărţi. în care fiecare loc este în mod fundamental descris de coordonatele sale matematice.N. Ştiinţa locurilor sau puterea idiografiei Îndelungata perioadă idiografică43 a geografiei i-a permis un contact nemijlocit cu locurile descrise. Oricine a citit Karl May şi l-a urmărit în taină pe Winnetou prin preeriile americane poate să aibă o ideee asupra procedeului: "…de cum treci Rio Grande vezi către soare-apune un pâlc de copaci şi mai departe o stâncă golaşă…". Gallimard. Ştiinţifică şi Enciclopedică. Chicago. idios – propriu. însă aceasta nu a împiedicat şi nu împiedică cu nimic lumea pe care o serveşte să meargă înainte. N. aşa cum o ştim astăzi. p. locuieşte sau înlocuieşte: "place presents itself to us as a condition of human experience (locul ni se prezintă ca o condiţie a experienţei umane) "44. Towards a Geography of Modernity. 1 În The Betweenness of Place. Locul devine unic. Foucault (1966) – Les mots et les choses. Illinois. este o invenţie recentă. Bucureşti 44 J. orice privire exterioară şi orice abstractizare a locului le este interzisă. Geografia s-a constituit şi s-a proiectat de la bun început în interiorul propriului său obiect de studiu. Ed. Champs. Une archéologie des sciences humaines.1. Paris T. Kuhn (1983) . Istoria geografiei este mai întâi istoria acţiunii umane asupra întinderilor suprafeţei terestre şi abia apoi istoria evoluţiei ideilor sale. catalogate. ultime. Geograful participă la periplul călătorului care ia adus informaţia iar marinarul urmăreşte întocmai în călătoriile sale traseul descris de geograf. Geograful şi utilizatorul producţiei sale devin consubstanţiali locurilor. 7. înmagazinate. Simptomatic este Atlasul Catalan (1315). Entrikin (1991). Fiecare loc era atent şi exhaustiv analizat apoi redat. The Johns Hopkins University Press. Andrei (1987) – Dicţionar etimologic de termeni ştiinţifici (Elemente de compunere greco-latine). geografia nu a fost până în secolul al XIX-lea peste sau în afara timpului său şi nu şi-a propus niciodată să viziteze viitorul ori să dea răspunsuri definitive la interogaţiile umane fundamentale. specific. individual. ale lumii cunoscute la un moment dat. în funcţie de sensibilitatea autorului. ce puteau foarte uşor să treacă drept fotografii finale. The University of Chicago Press. Flammarion (traducerea franceză a celei de-a doua ediţii revăzută şi adăugită (1970) a lucrării iniţiale The Structure of Scientific Revolutions. Primele hărţi nu sînt decât discursuri desenate. Harta. Orice imprecizie şi orice abatere de la drumul descris poate fi plătită scump. Primele manuale de navigaţie din Renaştere nu sînt nici pe departe colecţii de hărţi ci colecţii de povestiri sistematizate. care "cartografiază " fabuloasele ţinuturi ale Extremului Orient pe baza nu mai puţin fabuloaselor povestiri ale lui Marco Polo.

şi prin descrierea verbală. în ultimă instanţă. realizată prin mijloacele cartografiei. Faptul a devenit evident odată cu avântul ştiinţelor naturale din secolul al XVIII-lea când geografia încearcă primele sale aventuri metodologice şi tatonează drumurile care o puteau propulsa în rândul "adevăratelor " ştiinţe. dinamice. Harta este un moment al spaţiului şi un izvor al discursului. nu va putea însă niciodată părăsi parfumul idiografic şi nu se va depărta nicicând de cotidian. De la descrierea locurilor la descrierea mediilor ca determinante absolute 45 46 C. geografia îşi îndeplinea cu conştiinciozitate rolul însă nu putea visa la statutul de ştiinţă. a locurilor individualizate pe imaginea cartografică. Geografia Antichităţii şi a Renaşterii realizase deja o profeţie care va deveni explicită odată cu Husserl: cunoaşterea geografică este cunoaşterea raporturilor dintre obiect şi subiect. formal-material. Ceea ce este variabil prin urmare. cu scop funcţional. Militarul. Mihali (2001). este discursul geografic. evolutive. p. ale înţelegerii umane comune. marinarul. într-o lucrare recentă45 rezumă un punct de vedere filosofic asupra spaţiului care poate fi uşor aplicat geografiei idiografice: "din perspectivă hermeneutică şi fenomenologică. Ciprian Mihali. Contopită cu praxisul. Cu toate eforturile. Paideea. Fie că spaţiul este considerat ca produs al locului sau locul ca efectuare de spaţiu. Locurile de pe hartă. Spaţiul hărţii reprezintă suma momentelor locurilor reprezentate. ceea ce rămâne este dimensiunea practică a spaţiului". sînt vii. Pentru geograf harta nu este mută şi imobilă. Geograful şi-a dobândit în lunga perioadă descriptivă a geografiei rolul de mediator între complexitatea vastei lumii materiale şi cerinţele reducţioniste.2. spaţiul se defineşte dincoace de orice distincţie obiectivsubiectiv. "Adevărul " geografic se construieşte încet – unii ar spune plicticos – prin prezentarea simultană a unei sinteze grafice cît mai precise a locurilor. uneori stufoasă. acesta este acela care pliază realitatea în funcţie de comanda doritorului de informaţie. Ceea ce variază este interesul asupra acestor locuri. a priori – a posteriori […]. Bucureşti incomensurabil = care nu poate fi comparat 62 . Accesul celorlalţi la "adevărul " faptelor reprezentate trece numai prin intermediul discursului geografic. Problema care apare în această mediere este aceea a unicităţii locurilor cercetate şi deci incomensurabilitatea46 lor. Această sumă de momente nu se desfăşoară în toată complexitatea sa decât geografului. chiar încorsetate în parametrii rigizi ai longitudinii şi latitudinii. 89 În Inventarea spaţiului cotidian: arhitecturi ale experienţei cotidiene. perceptorul regal sau negustorul au nevoie fiecare de alte informaţii referitoare la aceleaşi locuri. care cunoaşte sau ar trebui să cunoască fiecare loc în parte.Niciodată în istoria geografiei harta nu a evoluat separat de discurs. 7.

1984) 47 63 . Paris (a cincea ediţie. asociaţii faunistice localizate. Bailly (dir. au deviat rapid către environmentalism şi determinism. 37-50 În A. sînt înlocuite de peisaje strict circumscrise din punct de vedere spaţial. Paris. care devin obiectele principale cercetate P. Imediat geografia a intrat în faza sa taxonomică.) – "Les concepts de la géographie humaine". Armand Colin/VUEF. Lumea reală devenea mult prea "obiectivizată "… şi prea la îndemâna tuturor. pe fondul sofisticării instrumentarului şi metodelor ştiinţelor pozitive. reputate drept exacte. subliniind ceea ce datorează acestea mediilor în care s-au fasonat " geografii şi-au construit o disciplină "concepută ca o interpretare teleologică a destinului popoarelor şi umanităţii "47. tributare a ceea ce era mai stabil în mediu.Revoluţia naturalistă. 7. p. "care pune în evidenţă istoricitatea societăţilor şi culturilor. istoricismul este abandonat în favoarea unei apropieri de ştiinţele naturale. p. sub influenţa filosofiei istorice germane din secolul al XVIII-lea (şi mai ales a ideilor lui Johann-Gottfried Herder). simplu surogat pentru statutul de ştiinţă atât de mult dorit. contururile lumii au început să fie desenate cu exactitate iar traseele călătoriilor puteau fi trasate dinainte. În plus. care făcuse din spaţiu un cadru ale cărui configuraţii erau diferite de la un loc la altul. Vreme de aproape un secol. geografia a început să piardă şi statutul de intermediar între obiectiv şi subiectiv: longitudinea şi latitudinea fiecărui punct putea fi calculată cu precizie. Metoda ştiinţifică promovată de geografi caută să împartă suprafaţa terestră într-un mod cât mai logic cu putinţă iar mediile. respectiv condiţiile fizicogeografice. Filosofia kantiană. cu limite incerte. De la peisaje la regiuni sau victoria taxonilor Către sfârşitul secolului al XIX-lea. Claval (2001). 40 În Histoire de la géographie.3. marcată în ştiinţele biologice de succesul temporar dar răsunător al lui Carl von Linné a pus în faţa geografiei problema sistematizării şi clasificării locurilor inventariate de-a lungul secolelor. Drept urmare sporeşte interesul pentru peisajul antropizat (kulturlandschaft) şi se deschid căile speculaţiilor asupra omului şi naturii. unităţi geomorfologice) însă mijloacele tehnice limitate şi vastitatea câmpului său de cercetare limitează drastic precizia cercetării. Explicaţiile. a oferit un suport epistemologic geografilor clasici. etapă intermediară ce va conduce la abandonarea descrierii locurilor în favoarea găsirii de elemente comune ale acestora cu scopul sesizării de întinderi omogene care să poată fi clasificate în mod raţional şi să conducă spre cuprinderea şi înţelegerea complexităţii naturii. prima ediţie: Armand Colin. Este evident faptul că nici în această direcţie instrumentarul ştiinţific nu era la înălţime şi ambiţiile taxonomice au fost repede reduse la descrieri îmbinate cu încercări de explicare a situaţiilor locale. Majoritatea eforturilor de clasificare ţintesc spaţiile naturale (peisaje vegetale.

Armand Colin/VUEF. între obiectul şi subiectul acţiunii umane.) – "Les concepts de la géographie humaine". regiuni agricole şi regiuni industriale iar mai târziu chiar regiuni turistice. s-a constituit într-un solid pod de legătură între "fraţii inamici". între pozitivismul logic şi hermeneutică. cotidiene. Singura utilitate practică a geografiei acestei perioade este înregimentarea sa ideologică: prin 48 P. obiectul central al studiului ci devine instrumentul privilegiat în identificarea regiunilor naturale "48. Regiunile "naturale". l'Harmattan. regiuni enclavate şi regiuni deschise. p. Cercetarea clasică asupra regiunii căuta să definească întinderi geografice omogene pe care să le clasifice în tipologii diferenţiate după modalităţile de articulare dintre factorii fizici şi factorii umani49. Espace. 76-77 În Régions. p. Tensiunea exercitată asupra sa de conflictul dintre metodele exacte şi metodele exploratorii şi relative aveau să o marcheze profund şi să facă teoreticienii săi să oscileze neîncetat între pozitivism şi fenomenologie. paysage (1800-1990). 221-225 În "Bulletin de la Société Belge de Géographie" 64 . fără a uita regiunile administrative şi regiunile-plan… Relativitatea unghiurilor de abordare. 75-97 În A. Nonn (2001). p. între liberalism şi marxism. regiuni urbanizate şi regiuni rurale. între materialism şi idealism. Claval. 89118 În Jean-François Staszak (dir. Pinchemel (1957) – Géographie et déterminisme. Paris. la individ şi la loc. inventându-şi geografia regională. Paris (a cincea ediţie. prima ediţie: Armand Colin. Pentru perioada care acoperă trecerea dintre ultimile două secole ale mileniului trecut. dintre societăţi şi mediile lor geografice ("sinteze ale raporturilor multiple întreţinute de milenii de grupurile umane în interiorul cadrului lor natural"50) devin obiectele privilegiate ale cercetării. însă la un alt nivel de agregare: individul şi locul au fost uitaţi în favoarea regiunii şi a comunităţii. p. eforturile taxonomice au condus în mod necesar către o abordare fiziografică a organizărilor studiate şi a permis continuarea atitudinii idiografice. 101 În L'évolution de quelques concepts de base de la géographie. ca la începutul secolului al XIX-lea. Inventarea regiunii ca entitate rezultată în urma interacţiunii verticale dintre natură şi societate a avut o urmare nebănuită la început: geografia s-a poziţionat foarte inconfortabil între ştiinţele naturale şi ştiinţele sociale. marcată de pozitivism şi de neokantianism. Rezultatul a fost o panoplie impresionantă de tipuri de regiuni şi de structuri regionale: regiuni geografice. Paris. région. diversitatea criteriilor de clasificare şi prin urmare multiplicarea exponenţială a tipurilor de regiuni "descoperite " marchează o etapă neoidiografică în istoria geografiei.de geografie însă acum "peisajul nu mai este. Dacă se mai vorbeşte încă de geografie şi nu doar de geografie fizică şi de geografie umană este pentru că regiunea s-a sustras studiului exclusiv al uneia sau alteia dintre cele două tabere şi. milieu. regiuni polarizate şi regiuni periferice. p. nations.) – "Les discours du géographe". regiuni de convergenţă şi regiuni de tranzit. Bailly (dir. respectiv entităţile rezultate în urma interacţiunilor fireşti. Termenul de regiune devine piatra unghiulară a geografiei moderne. Descrierea redevine metoda principală însă noua scară geografică la care se efectuează cercetarea împiedică reîntoarcerea la praxis. regiuni istorice şi regiuni economice. 1984) 50 Ph. 1997 49 H.

teoretică. Association of American Geographers. Richard Hartshorne52. este considerat de majoritatea epistemologilor ca fiind marca definitivă a abandonării clasicismului şi semnul clar de început al modernităţii ştiinţelor geografice. A. Gleerup Publishers. no 3 52 R. Polemica aprinsă a păstrat un caracter destul de violent doar cîţiva ani. deci pe orizontală. Arnold. Taxonii regionali s-au constituit în aceeaşi perioadă într-o bază relativ sigură pentru extrapolarea metodologiei lor de cercetare către nivelele superioare de agregare. p. E. respectiv până în 1956 când Ullman54 reuşeşte să catalizeze un puternic curent metodologic definind geografia ca o ştiinţă a interacţiunilor spaţiale. Arnold. Washington. Denumită nomotetică. London 51 65 . Agnew. după care geografiei şi istoriei le sînt opuse celelalte ştiinţe zise teoretice sau sistematice53. în opoziţie cu geografia tradiţionalistă care. 388-397 În J. P. Cuplul Schaefer-Ullman a constituit matricea iniţială a noii geografii. Paris. Schaefer consideră că demersul idiografic. Ullman (1980) . 1997 54 E. (1996) – "Human Geography. Bunge (1962) – Theoretical Geography. această nouă fază a geografiei a beneficiat de entuziasmul unei pleiade de teoreticieni55 şi de cercetători care au impus rapid în Europa F. vol.K. E. p. respectiv cele ale statelor naţionale şi mai târziu ale blocurilor economine sau ideologice. extrem de critic la ceea ce autorul a numit "excepţionalism în geografie". p. London. care se voia analitică. W. 255-281 În Jean-François Staszak (dir. l'Harmattan. însetată de general. 226-249 În "Annals of the Association of American Geographers". bazat pe descrierea obiectelor unice (excepţionale) este profund neştiinţific şi atacă virulent clasificarea de sorginte herderiană a ştiinţelor propusă de teoreticianul de necontestat al geografiei regionale. University of Washinghton Press. Hartshorne (1939) – The Character of the Regionale Geography. Livingstone.L. Seattle (prima ediţie în 1956) 55 ca de exemplu D. privilegiind relaţiile pe verticală (între grupul social şi mediul său natural) nu reuşise decât să acumuleze o impresionantă colecţie de taxoni unici şi irepetabili.4. Harvey (1969) – Explanation În Geography. Haggett (1965) – Locational Analysis În Human Geography.intermediul sistemului de învăţământ geografia va deveni una dintre uneltele principale de construire a identităţilor şi conştiinţelor naţionale.) – "Les discours du géographe". 257 În Le mythe de la modernité géographique. 7. Blackwell Publishers. Oxford Massachusetts. Royal University of Lund. p. Lund. XLIII. Inventarea spaţiului geografic Articolul din 1953 al geografului american de origine germană Fred K. An Essential Anthology". Schaefer51. da Costa Gomes. între diferitele grupuri sociale.N. căutătoare neobosită de cel puţin regularităţi spaţiale dacă nu chiar de legi geografice.C. extras din ediţia republicată în 1961 a lucrării În the Nature of Geography: a Critical Survey of Current Thought În Light of the Past. ed. Rogers.Geography as spatial interaction. 1939 53 P. D. Nefericita experienţă a geografiei politice ridicată la rang de doctrină de stat de regimul naţional-socialist german şi distrugerea celei mai mari părţi a structurilor teritoriale productive în timpul celui de-al doilea război mondial vor conduce la reaprinderea disputelor asupra statutului geografiei şi vor marca începutul decăderii regiunii ca obiect de studiu academic. Schaefer (1953) – Exceptionalism În Geography: a Methodological Examination.

262 66 . periferii. Noua geografie lansează un nou concept: acela de spaţiu. Pentru noua geografie spaţiul este distanţă iar distanţa înseamnă obstacol în calea mişcării. care transformase oamenii în docile fiinţe strict raţionale au apărut şi au înflorit brusc geografii critice (cea radicală) sau împăciuitoare (geografia umanistă sau. Împotriva acestei geografii (şi economii) fără suflet. fluxuri. considerată de geografii americani de după al doilea război ca moştenire legitimă. URSS) noua geografie nordamericană. geografia cantitativă este rapid confiscată fie de ideologiile (neo)liberale fie de cele structuraliste. etc. însă cu un oarecare decalaj (1970-1980). p. Ele nu au apărut nici măcar ca un reflex întârziat de descoperire a fenomenologiei sau a hermeneuticii. cit.. şi anume în prima jumătate a secolului al XX-lea. difuzie ori polarizare. ca să-i spunem pe nume. arii polarizate) sau la dinamici (atractivitate sau repulsivitate spaţială. Fenomenul începuse mult mai devreme. aceste curente nu s-au datorat unei reacţii ştiinţifice în faţa neokantianismului sau neopozitivismului care făceau din ştiinţele geografice o reţea de chingi reci destinate să controleze spaţiul şi. Menirea sa este de a înlocui treptat pe cel de regiune sau măcar de a-i schimba conţinutul: "regiunea nu mai este văzută ca o unitate teritorială ci este concepută ca o clasă spaţială care face parte dintr-un sistem ierarhizat. geografia fenomenologică şi hermeneutică). Aceasta deoarece spaţiul se reducea la structuri (poli. Metodele cantitative şi modelizarea spaţială aduc realitatea în interiorul laboratoarelor (mai exact al ordinatoarelor). singularitatea poate fi înlocuită de generalitate"56. într-un cuvînt de modelizat şi deci de controlat.C. Geografii cantitativişti îşi afirmă din ce în ce mai pregnant supremaţia în faţa geografilor tradiţionalişti: lor li se adresează majoritatea comenzilor sociale. cantitativă şi subordonată necesităţilor de planificare şi de amenajare a spaţiului. fiinţa umană. Se pot face aşadar experienţe la scară redusă cu planeta şi astfel ultima barieră în calea ascensiunii geografiei în sferele înalte ale ştiinţelor (neo)pozitiviste dispare. prin aceasta. Împreună cu economia regională. Credem că. Un principiu (o lege?!) universal valabil(ă)… Urmează altele: "legea " minimului efort în organizarea spaţiului. toate foarte uşor de cuantificat. geografia a fost prinsă pe picior 56 P.Occidentală şi în unele ţări din fostul bloc comunist (Polonia. da Costa Gomes. Astfel. "legea " rang-mărime în ierarhizarea sistemelor urbane. Nu vom insista aici asupra lor. în scopul realizării profitului pecuniar sau social. geografia abandonează noţiunea de loc în favoarea noţiunii de spaţiu. Cum propunea Schaefer. principiile maximizării satisfacţiei actorilor implicaţi în dinamicile spaţiale şi principul echităţii spaţiale. op. în Europa se întâmplă acelaşi fenomen rapid. la fel ca şi în cazul filosofiei. după caz. În doar douăzeci de ani (1950-1970) conceptul de spaţiu înlocuieşte pe cel de regiune în America de Nord. de măsurat. Vom afirma doar că. după părerea noastră. odată cu şcoala germană de economie spaţială. Mai exact spus de spaţiu geografic. centre. centralizare ori descentralizare).

Originar din dreptul roman în care descria sec şi rece o suprafaţă apropriată legal. modelul urmat(ă) C. De la spaţiu la teritoriu sau redescoperirea locurilor Dacă este într-adevăr aşa cum afirmă Ciprian Mihali şi anume că "graniţa între funcţional şi simbolic este foarte fragilă "58 atunci putem accepta faptul că această fragilitate a permis geografiei să se reorienteze rapid şi să treacă rapid de la analiza spaţiului la cercetarea teritoriului. Spunem că este vorba de reorientare deoarece termenul de teritoriu.greşit de rapiditatea evoluţiei tehnologiei şi că nu a făcut decât ceea ce era obişnuită să facă: să se obişnuiască cu un prezent în continuă mişcare şi să încerce să-l înţeleagă şi să-l explice studiind trecutul. Dereglementarea economiei.D.5. neierarhizate şi din ce în ce mai puţin controlate/controlabile de un sistem-bloc. Către sfîrşitul mileniului trecut. de către statul comunist. sub impulsul decisiv al democratizării informaţiei prin intermediul noilor tehnologii de comunicare.. Mulat pe ideea de afectivitate. în toată bogăţia sa semantică. adică tocmai în perioada în care individul era abandonat fie de către statul "providenţial". conceptul de teritoriu a avut în cadrul ştiinţelor umane ceva de tabu. care îşi propune explicit să găsească în configuraţiile spaţiale trecute rostul şi sensul dinamicilor spaţiale actuale. p.89 59 R. 10 În Homo Geographicus. 7. drumul. neputinţa marilor structuri birocratice inventate de modernitatea timpurie. toate acestea au lăsat câmp liber relaţiilor sociale pe orizontală. Sack (1997). The Johns Hopkins University Press. Nu întâmplător una dintre cele mai la modă metode de cercetare geografică de la începutul mileniului al treilea este… path dependency57. Mihali. Robert D. Este oare acest lucru diavolul însuşi sau asistăm la o reaşezare a lumii în alte tipare teritoriale? Răspunsul aceluiaşi autor este liniştitor: lumea nu se destructurează ci se restructurează la alte nivele spaţiale. Sack59 lansa în 1997 o observaţie cât se poate de sugestivă: "segmentarea noastră teritorială ne face străini unii faţă de alţii iar integrarea globală ne face să depindem şi să avem încredere mai mult în străini decât în familie şi prieteni". termenul de teritoriu a devenit în primele trei sferturi ale secolului al XX-lea un spaţiu simbolic limitat de o cât se poate de "materială " frontieră administrativă. mai la sfârşitul perioadei. retragerea din ce în ce mai evidentă a statului din sistemul "pactului social". teritoriile individuale locale şi regionale surclasează pe toate planurile teritoriile naţionale. şi aceasta în ciuda persistenţei etologice a imaginii căţelului cu piciorul ridicat care îşi marchează "teritoriul". p. a făcut explozie în literatura geografică între 1980 şi 2000. de cele mai multe ori statală. cit. op. Baltimore & London 57 58 67 . guvernate de alte coduri şi legi: "Lucrurile interconectate au loc (şi zic asta în path dependency = dependenţa de calea. fie.

datorită faptului că mediul geografic este caracterizat în primul rînd de eterogenitatea condiţiilor de la un loc la altul. Teritoriul este un spaţiu construit. Cit. problema simbolizarii spaţiului apropriat 3. valorile fiind definite ca principii care definesc orientările majore ale acţiunilor comunitare şi care orientează şi fac legitime regulile sociale ale grupului respectiv. Organizarea spaţiului apropriat (domeniul acţiunilor cotidiene. Valorile comunitare se regăsesc în acţiunile de practicare. p.luarea în stăpînire prin dreptul forţei sau prin forţa dreptului 2. acest program este sinteza valorilor comunitare. este evident. scrise sau nescrise. grupurile fiind obligate să inventeze alte tehnici de la un loc la altul. respectiv eficientizarea organizărilor spontane. reguli şi practici "60. specifice grupului care a efectuat aproprierea). Amenajarea spaţiului organizat. se ajunge la diferenţieri spaţiale în ceea ce priveşte construcţiile teritoriale rezultate. 60 R. Există un loc pentru orice şi orice este presupus a fi la locul său. spaţiul-timp cotidian devine cadrul negocierilor tacite dintre drepturile şi îndatoririle individuale şi cele colective) 4. în funcţie de evoluţia tehnicilor de încadrare a mediului în care comunitatea îşi desfăşoară acţiunile. Aproprierea spaţiului . Aceste etape ale construirii teritoriului sînt încadrate de normele proiectului tranzacţional. în procesul construcţiei sale se parcurgîndu-se următoarele etape: 1. D. proiectul tranzacţional ordonează două tipuri de tranzacţii (negocieri): a) tranzacţiile orizontale (cu spaţiul şi cu caracteristicile spaţializate ale acestuia). de concepere şi de percepere a spaţiului. 8-9 68 . de aici rezultă structurile spaţiale b) tranzacţiile verticale (cu factorii de mediu). conduc spre trăsături specifice construcţiei teritoriale rezultate. Din punct de vedere spaţial. op. acţiuni care. Semnalizarea spaţiului apropriat (coduri de semne vizibile sau invizibile..sensul literal al cuvântului) în nenumărate şi fragmentate unităţi ale spaţiului. […] Această fărâmiţare şi specializare geografică impune cu necesitate un foarte sofisticat sistem de legi. O definiţie sumară a proiectului tranzacţional ar suna astfel: Proiectul tranzacţional este programul pe care şi-l dă un grup social pe calea devenirii sale. Sack.

excluziune sau ură. teritorialitatea pare un element util coeziunii grupurilor sociale . scris în 2000 pentru revista de filosofie Krisis 61 69 . Teritorialitatea are ceva de animal sau de vegetal şi progresul umanităţii a constat tocmai în a se elibera de o teritorialitate exacerbată sau în a o extinde la întreaga planetă. cu nuanţe enciclopedice şi conduce întotdeauna la rezultate derizorii în comparaţie cu efortul cerut. Teritorialitatea nu se poate asimila cu atitudine elementară a apărării spaţiului pe care un animal îl consideră esenţial supravieţuirii sale . Doar după articolul Groza Octavian – Diferenţă şi diferenţiere – o geografie a identităţii teritoriale. culturale. Plasînd cercetarea în paradigma geografiei (post)moderne. khton=pămînt. Ele permit de asemenea fiecărui migrant care se deplasează în interiorul unei naţiuni. în condiţiile unui teritoriu închis. de la un oraş la altul. aceste principii sînt transportabile . 436). Pe de o parte. incomensurabile: un oraş este mereu Oraşul. şi de ajunge într-un spaţiu în care există un alt fel de banal al faptului cotidian. Teritoriul ca rezultat al procesului de diferenţiere – exemplu de abordare umanistă 61 Geografia normală (în sensul dat ştiinţei normale de Thomas Kuhn) caută să sesizeze diferenţele existente între structurile spaţiului. pe de altă parte ea este o sursă sau un support pentru ostilitate. Puţină teritorialitate creează socializare şi solidaritate. dobîndind un puternic caracter de banalitate. Puternica valoare simbolică a cuvîntului (şi sentimentului) de înrădăcinare derivă după toate probabilităţile de la teama ancestrală de pribegie. economice. multă teritorialitate le asasinează. Studiul teritoriilor este un bun mijloc de a lupta împotriva terorismului teritorialismului ». o regiune devine fatalmente Regiunea. de la gr. ele au permis pionierilor să îşi reconstituie orizonturile în cadrul unor noi spaţii în procesul aproprierii unor noi teritorii. Les mots de la géographie. Înrădăcinarea este exclusivistă şi neagă alteritatea. să îşi « reconstruiască un teritoriu ». « Teritorialitatea este un raport individual sau colectiv la un teritoriu considerat apropriat. Paris-Montpellier. defineşte ceea ce s-ar putea numi înrădăcinarea grupului social respectiv. arii polarizate. stabilizarea într-un anumit loc (locuitor-locuire). de a-şi schimba locul. ţară). plicticoasă. ea ţine de psihologia colectivă şi contribuie la fondarea identităţii de grup. iar pe de altă parte lipsa de mobilitate. în scopul contabilizării.Aceste tranzacţii. identificarea este învăţată în procesul de socializare . Numărul de finalităţi posibile ale unei cercetări geografice ortodoxe se reduce la doar două. Reclus. neagă posibilitatea transplantării individului într-un alt teritoriu. se obţin mereu aceleaşi structuri fundamentale ale spaţiului. Banalul unor acţiuni devenite reflexe sociale. se desfăşoară în spaţiul cotidianului. Individul înrădăcinat nu devine conştient de această calitate a sa decît atunci cînd este pus în situaţia de a pleca. 1992. Brunet. p. repetabile la diferitele scări la care se poate efectua studiul: poli. Contrar rădăcinilor. Această muncă este laborioasă. Aplicînd metodele geografiei clasice se ajunge la separarea unor organizări unice. care îmbină topologia cu stilistica. Metafora vegetală a rădăcinii semnifică pe de o parte puternice legături cu pămîntul natal (preluat în autohton/alohton. 7. reţele. sistematizării şi analizei acestora. (R. de instabilitate.6. de neapartenenţă.

Organizările spaţiale (şi mai ales teritoriale) care stau în centrul atenţiei geografiei umane sînt de fapt fascicole de relaţii extrem de fluide şi de proteice. asupra metodelor de sesizare şi de încadrare a diferenţelor. să se deplaseze în exterior. Polaritatea şi distanţele comunitare limitează frecventarea individuală a locurilor în funcţie de depărtarea de centru. În aceste condiţii. vestului şi tuturor celorlalte direcţii posibile. Singurătatea acestei centralităţi nu convine. celor care sfidează cochilia teritorială sau celor care sînt constrînşi. experienţa individuală se diluează în experienţele multiple ale grupului iar cunoaşterea lumii de către individ devine din ce în ce mai aproximativă pe măsură ce distanţa de la centrul comunitar către exterior se măreşte.desenul lor diferă iar diferenţele sînt de obicei irelevante chiar şi pentru cea mai simplă comparaţie. în spatele. Această obsesie este creatoare de spaţiu. şi nu rezultatul său (diferenţa). ceea ce contează este procesul (respectiv diferenţierea). Spaţiul şi distanţa îşi au izvoarele în interiorul persoanei. piaţă. care nu ajunge nicicînd să se solidifice suficient pentru a se oferi unei analize atente. Distanţa pură devine traseu.realităţi incomensurabile… Apare astfel cu claritate explicaţia faptului pentru care geografia se defineşte ca o disciplină a gîlcevii perpetue a învăţaţilor cu lumea şi mai ales a învăţaţilor între ei: discursul geografic glisează invariabil către dispute interminabile asupra criteriilor de clasificare. oraşdepersonalizînd dimensiunile lumii prin instaurarea nordului. În geografia umană diferenţele nu există decît în măsura în care cercetătorul doreşte să le găsească. mai exact filtrul pe care distanţa îl interpune între experienţa individuală sau cea comunitară efectivă şi imensitatea numărului de experienţe posibile în alte puncte ale spaţiului. Omul este o fiinţă gregară. obsedată de centralitate. sînt transferate practicilor cotidiene ale comunităţii şi astfel hoinăreala virtuală haotică devine o gravitare cuminte în jurul polilor consfinţiţi şi împărtăşiţi de toată lumea. în interesul comunităţii. de regionare. Singurul proces ordonator al acestor relaţii este distanţa. la dreapta şi la stînga persoanei. sudului. Spaţiul rămîne apanajul aventurierilor. desfăşurată între teluric şi celest. ale căror metamorfoze continue interzic orice încercare de rigidizare a lor în interiorul unor taxonomii imuabile. sat. şi atunci indivizii îşi însumează centralităţile într-una colectivă – totem. primărie. Fiecare individ este axis mundi (axa lumii. care este perpetuu. care nu mai angajează persoana ci comunitatea sa. estului. aceasta în cazul în care nu caracterizează de-a dreptul –iarăşi. catedrală. Cotidianul topeşte metrii în minute iar geografiile individuale devin geografii ale timpului mai mult decît geografii ale spaţiului. Procesul de identificare teritorială evoluează în funcţie 70 . libertatea sa intrinsecă în ultimă instanţă. Centrul comunitar devine reperul identificator pentru toţi membrii grupului. « buricul pămîntului »): în funcţie de verticalitatea persoanei. Practicile cotidiene ale persoanei. lumea se desfăşoară în faţa. oboseala de a crea lumea în mod continuu îşi spune cuvîntul. mişcarea devine deplasare eficientă.

Vernacularul (respectiv localul. Situaţia medie a eu-rilor individuale dintr-o comunitate. care trece prin situarea eu-lui în interiorul cadrelor spaţiale fizice. Pentru 71 . Aceasta deoarece discursul propovăduieşte implicit că frontierele există şi că sînt administrate/apărate de instanţa creatoare de discurs. relativă şi continuu dinamică. Diferenţa stabileşte ca o sentinţă definitivă faptul că frontierele spaţiului fizic (date de distanţele dintre indivizi sau de distanţele pe care se desfăşoară fenomenele incontestabil administrate de comunitatea respectivă) reprezintă în acelaşi timp şi frontierele spaţiului social (date de proiectarea în spaţiul fizic a celui moral. Diferenţa este abruptă. etic. prin discurs. prin intermediul practicilor cotidiene. aceasta depinzînd de informaţiile aduse de cei care s-au aventurat în afara spaţiului comunitar. liniştită. puritatea şi caracterul natural al informaţiei venită din exterior.de evoluţia simbolică a centrului. ar putea foarte bine purta inscripţia hic sunt leones (aici sînt lei). subtile. O informaţie informativă deschide larg porţile manipulării. Subtilitatea dizolvării universalului (sau măcar al ceea ce se cheamă în altă parte) în vernacular depinde de accesul la informaţie formativă a membrilor comunităţii. selectarea şi deformarea sau deturnarea sensurilor informaţiei subţiază izvoarele identificării pînă cînd. Identificarea perpetuă la centralităţile comunitare este relativă la acurateţea. Între aceste frontiere individul are mai degrabă îndatoriri decît drepturi. Diferenţa se stabileşte prin intermediul unui discurs. decisivă şi. revelată comunităţii într-un mod explicit. în funcţie de tehnicile de supunere a distanţei. În acest context. cultural. care. identificarea deja captivă în structurile cotidianului este forţată să devină identitate. etc. în funcţie de rugozitatea spaţiului înconjurător. considerăm că diferenţa teritorială nu este o consecinţă a procesului de diferenţiere ci rezultatul deturnării sensului acestui proces. statică. Diferenţierea este lentă. Diferenţierea îşi are sursa în incertitudinile legate de prezenţa frontierelor. în reprezentările individuale şi colective ale unui aici cunoscut şi al unui în altă parte fabulos ori grotesc ori pur şi simplu necunoscut. şi are nevoie de o confirmare oficială. fie că acestea din urmă sînt construite sau “naturale”. Considerăm aşadar că identitatea teritorială este înainte de toate un rezultat direct al diferenţierii şi nu al diferenţelor. zgomotoasă. este creatoare de noi.). cunoscut doar de „cei ai locului”) este legat de universal prin canale multiple. care infiltrează schimbarea simbolisticii centrului în mod gradual. extrem de restrictiv în ceea ce priveşte comportamentele individuale. Diferenţierea teritorială este înainte de toate o afacere personală. în mod implicit acceptată de majoritatea membrilor. Diferenţa este pentru individ un dat a priori. căreia indivizii sau comunităţile i-ar fi derogat responsabilitatea să facă acest lucru. economice şi culturale ale teritoriilor. individual sau colectiv. pe o hartă imaginară. Ea se construieşte şi evoluează în fiecare zi. pentru anumite perioade.

administraţie). care oficializează starea conflictuală şi care declanşează conflictele ce vor conduce la crearea diferenţelor. după cum nesigure sînt şi cele ale ansamblului de proprietăţi care descriu spaţiul întregii comunităţi. totul într-un şir de întîmplări naturale şi aleatoare. Războaiele. Structurile de încadrare teritorială sînt capabile să convertească după bunul plac identitatea teritorială în discursuri identitare. De cele mai multe ori. Singura certitudine (speranţă ?!) este că felul proprietăţii şi modurile de practicare ale acesteia sînt asemănătoare.sînt bine cunoscute. cu pretenţii imuabile. deturnînd sensurile naturale ale evoluţiei în funcţie de proiecte artificiale. Diferenţa este rezultatul unui conflict trăit în mod violent. deoarece ea se întîmplă cel mai adesea la nivelul formelor create prin discurs. Dincolo de elementele structurale ale unei comunităţi (limbă. sînt capabile să conducă la crearea unor diferenţe diferite.individul unei comunităţi. pe fondul unor conţinuturi asemănătoare purtătoare a unor stări conflictuale identice non distructive. care constituie garanţia de securitate identitară locală. religie. Diferenţierea este efectul unei stări conflictuale niciodată concretizată. dezvoltarea. prin trăirile individuale şi colective. Continuitatea influenţei lor asupra cotidianului vine din schimbarea continuă a ierarhiei autorităţii lor conjuncturale asupra comunităţilor. La scară locală identificarea la nivel individual şi colectiv se face prin intermediul acceptării unui aceluiaşi filtru de negociere a presiunilor alogene. dar întotdeauna limitate în timp. Tocmai cotidianul este acela care. limitele proprietăţii sale – şi bineînţeles cele ale vecinilor săi imediaţi. Fiecare dintre aceste fenomene exogene se manifestă pe durate mai lungi sau mai scurte. Ele sînt acelea care legitimează. localizată la nivelul conţinuturilor. între formele şi conţinuturile teritoriilor. « moderne ». 72 . Structurile separă cauza (procesul de diferenţiere) de efect (diferenţele). se găsesc structurile de încadrare teritorială. aduce fericirile şi nefericirile în interiorul unei comunităţi. Structurile politico-administrative îşi dau drept obiectiv să încadreze conţinuturile teritoriale pre-existente şi să genereze noile forme. Cristalizarea aceloraşi comportamente conduce la construirea aceloraşi mecanisme de identificare. identitatea teritorială cîştigă în valoare dar pierde în sens. Astfel. conflictul cu vecinul devine colaborare. influenţele faste sau nefaste ale vecinilor. toate acestea marchează viaţă de zi cu zi a comunităţilor. drumurile comerţului şi culturii. în funcţie de care vor fi modelate vechile miezuri ale organizărilor teritoriului. origine etnică. chiar rurale. există întotdeauna prezentul continuu al cotidianului. Războiul este succedat de pace. care şlefuiesc structurile cotidianului. însă cele ale proprietăţilor nevecinilor sînt înceţoşate. structurile acţionează conform unor legi proprii şi. Între diferenţă şi diferenţiere. influenţele unei culturi externe sînt înlocuite de cele ale unei alte culturi.

ar fi posibil să locuiască la/lîngă mine). Contactul violent dintre vecini (concretizarea diferenţierii) conduce la cristalizarea unor structuri identitare care îşi iau drept reper structurile celuilalt. La acest din urmă nivel spaţial diferenţierea este bineînţeles încă prezentă. Diferenţierile acoperă teritoriile cu clopote transparente ale căror limbi. cilindrice. de identificare. este catolic. este alb sau negru şi. de diferenţiere. identificarea nu concretizează conflictul iar violenţa nu se perenizează. rescrise în fiecare moment de ascultătorii lor de pretutindeni. Funcţionînd ca o profeţie care. alteritatea neexcluzînd starea conflictuală. omogenă. la scară interregională lucrurile se complică deoarece apar fricţiuni între macrostructurile de încadrare teritorială. indiferent de localizarea lor efectivă.Discursul. Aceasta deoarece diferenţierea se hrăneşte dintr-un prezent continuu. Dacă la scară infraregională diferenţierea este aceea care se constituie în vector al construcţiei identitare (interesul de a se defini din punct de vedere spaţial în raport cu alţii). Diferenţierea continuă nu se transformă în diferenţă. aflate la verticala centralităţii acestora. identificarea construindu-se în funcţie de repere mobile. Sub presiunea discursului. Diferenţa este produsul unui discurs care neagă distanţa sau care mai degrabă transformă distanţa fizică într-una simbolică. asemenea borcanelor de murături frumos aranjate pe un raft întunecos de cămară. autogeneratoare însă nu şi autocentrată. Diferenţierea este suficientă pentru a-ţi afirma identitatea (celălalt este ca şi mine. fiind cunoscută are toate şansele să se (auto)îndeplinească. Construcţia identitară teritorială are nevoie de celălalt. identitatea rezultată constituindu-se într-o crustă incasabilă ridicată în jurul teritoriului. însă imixtiunea politicului este mult mai puternică şi mai înclinată să deturneze identificarea către discursuri identitare. acest proces devine o căutare instinctivă a diferenţelor (celălalt nu este ca mine. care selectează din rîndul fenomenelor exogene doar pe cele aflate în opoziţie binară cu cele locale. identică pentru toţi membrii comunităţilor locale. mai rău. în vreme ce diferenţele se înrădăcinează în structurile rigide ale trecutului. structurile identitare cunosc o tendinţă perpetuă de fortificare. rus. proiectează nevoia de securitate identitară la scara regiunilor sau a statelor. Diferenţele crează teritorii rigide. Atîta vreme cît starea conflictuală nu este confiscată de un discurs politic. 73 . Starea conflictuală existentă în cadrul proceselor de teritorializare. fac să rezoneze structurile teritoriale dincolo de frontierele lor incerte – unde se termină sunetul ? – alcătuind simfonii evolutive. este ortodox. şi vine din sau locuieşte în altă parte. rezultate din încercările de concretizare a unor proiecte identitare impuse în numele unor generalităţi ambigue. care nu permite sesizarea la nivel local a progreselor reale efectuate în relaţiile cu vecinul identificator. ci este păgîn. însă îşi spune turc. în eternă schimbare. maghiar. este înlocuită cu starea de conflict între macrostructuri.

proceselor şi fenomenelor geografice de a exista şi de a se manifesta simultan în mai multe nivele 62 Brian Goodall – Dictionary of Human Geography. cititorul trebuie să fie conştient că orientările. 1998. În afara relaţiilor complexe pe care geografia le întreţine cu propriul său obiect de studiu şi cu celelalte ştiinţe interesate de sistemul teritorial (fig. ca fiind singulare. Paris. localizarea şi evoluţia structurilor spaţiale) . o sinteză a orientărilor şi curentelor majore de idei care au determinat devenirea geografiei umane. a IV-a ediţie. Denise Pumain (dir.analiza regională (fundamentată pe cercetarea evoluţiei structurilor regionale şi ale diferenţierilor spaţiale). Prin urmare. Paris. Antoine Bailly. Economica. curentele şi subdisciplinele definite şi descrise în ceea ce urmează nu trebuie să fie privite exclusivist.II. conceptuale şi filosofice sînt datorate trans-scalarităţii. În cele ce urmează propunem. o parte din întrepătrunderile teoretice. în contextul unei evoluţii extrem de complexe a cadrelor epistemologice şi teoretice ale ştiinţei actuale. Din această cauză. precum şi o sistematică generală a subdisciplinelor sale.) – Encyclopédie de géographie. 1992 74 . TAXONOMIA GEOGRAFIEI UMANE Geografia poate fi considerată ca o ştiinţă de cercetare a diferenţierilor suprafeţei terestre. 1987. aceasta din urmă fiind rezultatul acţiunii simultane ale mediului şi spaţiului în care trăieşte fiecare fiinţă umană. London. izolate şi de sine-stătătoare. respectiv specificităţii obiectelor. ). Orice abordare sintetică presupune o pierdere de informaţie. Antoine Bailly (dir. împreună cu temele majore abordate de către acestea. potenţîndu-se reciproc.analiza ecologică (axată pe problematica legăturilor om-mediu) . o definiţie generală ar putea afirma că geografia este ştiinţa interesată de structura şi natura interacţiunilor stabilite între două sisteme: sistemul ecologic (care pune în legătură societatea/omul cu mediul în care trăieşte) şi sistemul spaţial (care pune în legătură o porţiune a suprafeţei terestre cu o alta). Geografia umană modernă combină în cercetările sale trei orientări complementare ale interesului ştiinţific: . Poziţia de interfaţă a geografiei (între natură şi societate) a permis acestei ştiinţe o dezvoltare continuă a sistemului de discipline componente. în corpusul oricărui articol sau tratat de specialitate.analiza spaţială (centrată pe problemele legate de apariţia.) – Les concepts de la géographie humaine. pe baza unor lucrări de referinţă62. Armand Colin. Ele coexistă în proporţii diferite în spiritul şi opera oricărui cercetător. Robert Ferras. detaliul pierzînd ca importanţă în faţa tabloului de ansamblu. Penguin Books.

La fiecare dintre aceste nivele. 1974 şi Ianoş. De exemplu. ale celui regional (politicile de dezvoltare regională). acţiunile şi retro-acţiunile pe care le induce şi la care este supusă o fermă agricolă sînt funcţie de elementele mediului local (microclimat natural şi socio-economic sau cultural). concurenţa pe pieţele internaţionale. fenomenele legate de mondializare. 11 – Geografia umană şi relaţiile sale cu ştiinţele naturii şi ale societăţii (după Taafe. ale celui naţional (politicile macroeconomice şi relaţiile internaţionale ale statului) şi ale celui continantal sau mondial (preţurile energiei primare. 2000) 75 . natura. Fig.(la mai multe scări) de organizare teritorială.). etc. sensul şi intensitatea relaţiilor dezvoltate sînt mereu altele.

. Teoria centru-periferie. în care oraşele sînt considerate ca avînd funcţii similare.Este prin urmare evident că la diferite scări spaţiale elementele diferitelor organizări spaţiale au naturi diferite (politicile economice ale statelor sînt diferite. încercînd să traseze cadrul şi să descopere legităţile generale care guvernează evoluţia unei întregi clase de obiecte. de exemplu). industrie şi servicii). caracterul macrogeografic este prezent în cercetările de nuanţă marxistă.. Tot macrogeografice pot fi considerate şi cercetările bazate pe utilizarea indicatorilor agregaţi (de exemplu caracterizarea statelor lumii prin comparaţia structurii lor socio-profesionale.). procese sau fenomene spaţiale. sectorul terţiar al Statelor Unite are foarte puţin în comun cu sectorul de servicii din Libia. se încadrează în aceeaşi categorie. Criteriul scării de analiză După scara de analiză a sistemelor teritoriale se pot deosebi trei orientări majore în cadrul cercetărilor de geografie umană: 1. 76 . Critica principală care poate fi adusă cercetărilor macrogeografice (deşi utilitatea lor nu poate fi pusă la îndoială) este accea că gradul extrem de generalizare nu permite luarea în consideraţie a deosebirii de natură ce pot să apară în cadrul aceleiaşi clase de obiecte. în funcţie de ideologia dominantă. 1. sensuri diferite (statele pot avea o politică protecţionistă în vreme ce pieţele internaţionale impun liberalizarea concurenţei) şi intensităţi diferite (politicile de ajustare economică ale Uniunii Europene.. Macrogeografia Macrogeografia se încadrează într-un context holist. considerată ca injustă şi sursă de inegalitate socială şi spaţială. care îşi propun transformarea ordinii mondiale existente. Studiul sistemelor urbane (prin legea rang-mărime. contextele culturale regionale se diluează în cadrul celor naţionale. respectiv proporţia avută de populaţia ocupată în cele trei sectoare de activitate – agricultură. sînt diferenţiate în funcţie de performanţele fiecărui nou membru sau ale fiecărui nou stat candidat).. Astfel. în conformitate cu scopul urmărit. Diferitele subdiscipline ale geografiei umane pot fi identificate în funcţie de mai multe criterii. de exemplu. iar un oraş turistic are o cu totul altă funcţie teritorială decît un oraş industrial. prin care geografii marxişti explică diferenţele de dezvoltare existente între statele lumii este un asemenea exemplu. de procese sau de fenomene.1. De cele mai multe ori.

1. Geografia regională este prin excelenţă o ştiinţă mezogeografică deoarece regiunea. structurile sociale. politice sau culturale. procese şi fenomene unice şi prin urmare incomensurabile. în care s-a renunţat la ideea de măsură precisă în favoarea aproximărilor statistice riguroase. a căror succesiune şi ale căror moşteniri nu fac decît să 77 . deoarece nu poate generaliza şi astfel nu poate construi teorii. economice. În această categorie se înscriu cu precădere studiile de geografie comportamentală. 2.3. situîndu-se foarte aproape de nivelele inferioare de organizare a spaţiului. sociale. structurile spaţiale evenimenţiale (create de un festival. care se focalizează asupra fenomenelor care se desfăşoară la scările mezospaţiale ale realităţii. sociale. de o manifestare sportivă. este rezultat direct al fascicolelor de relaţii naturale. interesată de crearea şi evoluţia teritoriilor vernaculare sau de comportamente şi reprezentări individuale sau de grup.1. politice şi culturale antagoniste. fiind interesată în special de comportamentele individuale sau de cele ale microsocietăţilor aflate în interacţiune cu mediul local. Structurarea spaţială a comportamentului consumatorilor. critica principală este eceea că. Invers primei orientări. economice. geografiile culturale ale indivizilor şi grupurilor izolate pot fi considerate ca obiecte de studiu pentru microgeografie. culturale şi economice ale indivizilor sau grupurilor sînt studiate în profunzime. Microgeografia Microgeografia studiază în detaliu organizările spaţiale la nivele subregionale (locale). microgeografia este obligată să acorde partea leului empiriei. Mezogeografia Mezogeografia este o tendinţă recentă. deci foarte aproape de obiecte. obiectul său de cercetare. umanistă. respectiv a celor ascendente (dinspre local spre mondial/cosmic) şi a celor descendente (dinspre cosmic/mondial către local). de un fenomen economic periodic). acolo unde se combină constructiv sau destructiv macro şi microstructurile spaţiale. nivelul mezospaţial este nivelul la care riscurile cercetării şi aplicaţiilor practice ale aceteia sînt minimizate. În condiţiile paradigmei ştiinţifice actuale.2. Criteriul suportului filosofic şi teoretic După suportul filosofic şi teoretic subdisciplinele geografiei umane pot fi încadrate într-o serie întreagă de orientări.

diversifice unghiurile de abordare a realităţii şi să îmbogăţească panoplia de metode. afirmă că ştiinţa poate funcţiona numai cu ajutorul chestionărilor empirice (cu conţinut factual) iar cunoaşterea este restrînsă doar la faptele care pot fi observate prin intermediul simţurilor umane (perfecţionate de instrumentar 78 . al XIX-lea care. Ferdinand von Richtofen. Friedrich Ratzel). Această geografie a constituit suportul antropogeografiei germane clasice (Carl Ritter. teorii şi aplicaţii ale geografiei umane. pentru geografia posibilistă peisajele erau rezultatele directe ale modurilor de trai (genres de vie). Rezultatele cercetărilor celor două curente sînt sensibil diferite: dacă pentru geografia determistă unităţile taxonomice erau peisajele culturale . determinismul permite stabilirea unui set de ipoteze de iniţiere a cercetării geografice. simplist şi periculos. După conturarea ipotezelor de amorsare a studiului. modele. În doze moderate. însă afirmă că structurile spaţiale sînt rodul alegerii conştiente a oportunităţilor oferite societăţii de un mediu inert/permisiv. responsabilitatea verificării lor revine interrelaţiilor teorie-empirie şi bunei credinţe a cercetătorului. Dusă la extrem (de exemplu în cazul doctrinei naziste). b) Geografia posibilistă este fundamentată pe filosofia posibilistă (environmentalism posibilist) conform căreia mediul oferă fiinţelor umane seturi de oportunităţi din care acestea aleg doar pe acelea conforme cu normele lor socio-economice şi cu nevoile lor culturale. c) Geografia pozitivistă îşi trage seva din filosofia pozitivistă a lui Auguste Comte din sec. deoarece el se adresează bunului simţ comun. Reprezentanţii săi sînt în primul rînd cei ai şcolii franceze clasice (Paul Vidal de la Blache. concepte. posibilismul postulează că în faţa constrîngerilor sau avantajelor mediului societăţile sînt libere să îşi aleagă tehnicile de încadrare conform propriilor lor matrici socioculturale. Geografia posibilistă nu neagă faptul că acţiunea umană este limitată de condiţiile restrictive de mediu. delimitîndu-se de metafizică şi de religie. Dacă determinismul afirma că diferenţierile spaţiului geografic (respectiv regiunile umanizate) sînt şlefuite prin acelaşi tip de reacţie culturală a societăţilor în faţa determinărilor mediului. Trama explicativă a geografiei deterministe este dată de analiza cauzală. această orientare se transformă într-un determinism geografic vulgar. rezultate din adaptarea culturală activă la mediu. Jean Brunhes). subordonată principiilor environmentalismului determinist. a) Geografia deterministă este bazată pe filosofia deterministă care afirmă că toate acţiunile umane nu sînt libere ci controlate de anumite legi naturale. ceea ce în mod inevitabil conduce la concluzia că acelaşi set de condiţii fizico-geografice duce la aceleaşi tipuri de comportamente umane.kulturlandschaft (rezultate din adaptarea pasivă la mediu).

Geografia umanistă. microscopul sau şublerul. e) Geografia umanistă (comportamentală sau behavioristă) reprezintă o anumită perspectivă geografică asupra lumii. telescopul. Analiza matematică (aplicarea în geografie a teoremelor matematice) suţine validitatea unor enunţuri teoretice iar analiza statistică serveşte la testarea şi confruntarea rezultatelor teoretice cu faptale observate.) sau evoluţia unei populaţii numeroase (de persoane. Din anii ’90 se face simţită apariţia unei analize geografice matematice. Pentru 79 . sînt instrumente la fel de puternice precum termometrul. existenţialism şi de fenomenologie. proceselor şi obiectelor studiate.. de consumatori. Prin urmare cunoaşterea trebuie să fie raţională şi să se bazeze pe măsurarea precisă a fenomenelor. Experienţa devenea astfel accesibilă şi ştiinţelor sociale. neopozitivismul afirma că logica şi raţiunea umană. este suportată de idealism. axată pe luarea în calcul a cunoştinţelor. de întreprinderi. valorilor şi experienţelor umane. destul de confuză. etc. a apărut prin urmare posibilitatea unei geografii nomotetice. care postula că pot fi cu adevărat ştiinţe doar acele discipline capabile să utilizele instrumentar şi echipamente ştiinţifice de măsură şi de contriol şi să efectueze experienţe.şi echipament ştiinţific). Mai exact spus. Pentru prima dată. ale carei obiecte de studiu nu se pretau nici la măsuri exacte şi nici la experienţe (cum sa poţi experimenta apariţia şi evoluţia unui sistem urban. Baza filosofică. de oraşe. care are nevoie de secole?!). bazată pe demersurile ipotetico-deductive. în acest cadru filosofic. d) Geografia neopozitivistă (the new geography. Pozitivismul. precum şi la relaţiile stabilite între aceste fapte. a accelerat dezvoltarea geografiei fizice şi a anesteziato pe cea a geografiei umane. constituită ca o critică la adresa geografiei teoretice şi cantitative (pentru care omul era strict raţional iar comportamentul său spaţial era dictat strict de considerente economice). la nouvelle géographie sau geografia cantitativă) se bazează pe pozitivismul logic dezvoltat în anii 1920 de Şcoala de la Viena. acceptarea acestei doctrine filosofice a însemnat continuarea stării idiografice prin perfecţionarea metodelor inductive (plecarea de la particular la general) şi dezvoltarea impetuoasă a studiilor monografice (geografia regională). încearcă să înţeleagă lumea prin prisma relaţiilor pe care le au oamenii cu natura şi prin prisma sentimentelor şi ideilor pe care aceştia le au faţă de locuri şi spaţii. etc. care va permite probabil apariţia unor teoreme şi axiome geografice. alături de metode statistico-matematice de aproximare riguroasă. Cu ajutorul modelelor statistice se putea astfel aproxima (cu o marjă de eroare cunoscută!) comportamentul spaţial al mulţimilor (de producători. respectiv posibilitatea constituirii unei teorii geografice..). conform căruia aplicarea teoriilor logicii formale sau a celor ale matematicii pure conduc la o cunoaştere cel puţin la fel de sigură ca şi cea datorată simţurilor umane. Pentru geografie.

Domeniile în care a excelat erau relative la fenomenele de difuzie a inovaţiilor. acesta fiind un dat a priori. de unde caracterul « revoluţionar » al acestui tip de geografie. obiectiv şi perfect subordonabil societăţii. fiind în ultimă instanţă un amestec de real şi de imaginar. Dezvoltată în cadrul activităţilor legate de drepturile civile din SUA anilor 1960. Explicarea acestor fenomene este posibilă prin analiza structurilor generale care le generează dar cu care nu se confundă. al XX-lea. g) Geografia radicală (sau geografia critică) este mai puţin un curent pur geografic. Conform structuralismului. Un curent aparte este constituit de geografia reprezentărilor. Ca o consecinţă firească a acestei atitudini. organizările spaţiale sînt rezultatul unor acţiuni umane mînate atît de raţiune cît şi de sentiment. marxiştii consideră că organizările spaţiale şi diferenţierile acestora sînt un rezultat direct al relaţiilor socio-economice antagoniste dezvoltate între clasele dominate şi clasele sociale dominatoare. o regiune oarecare este expresia unui set de interacţiuni constituite în jurul unui proces social (interacţiune dialectică între procesul spaţial şi formele sale). Conceptele de bază ale structuralismului sînt cele de totalitate. a realizării hărţilor cognitive. Pentru geografia marxistă. real. Geografia marxistă nu se întreabă asupra naturii şi sensului spaţiului.geografia umanistă. geografia radicală este interesată de incorectitudinile socio-culturale legate de funcţionarea economiilor de piaţă şi de contradicţiile din cadrul democraţiilor participative. la cele de luare a deciziilor de localizare. auto-regularizare şi 80 . fenomenele observabile nu sînt decît output-urile (rezultatele) unui set dat de mecanisme (structuri) preexistente. înrădăcinat în local (vernaculare) şi prin urmare imposibil de cunoscut în întregime de cineva din exterior. se bazează pe filosofia marxistă. f) Geografia marxistă. apărută la sfîrşitul sec. Geografia umanistă este de fapt o formă geografică a curentului comportamental (behaviorist) care a apărut în cadrul ştiinţelor sociale prin anii 1960. pentru schimbarea procesului social (deci a organizării spaţiale rezultate) este necesară schimbarea relaţiilor sociale de producţie. etc. Geografia marxistă nu încearcă să înţeleagă lumea ci să o schimbe. h) Geografia structuralistă a fost dezvoltată în anii 1970 prin preluarea ideilor antropologului francez Claude Lévi-Strauss. Caracterul militant al geografiei radicale a făcut ca aceasta să fie confiscată de geografia marxistă. în special a geografiei neopozitiviste şi a celei umaniste. ea însăşi tributară materialismului istoric şi dialectic. cît o critică a geografiilor existente. şi care prezintă modelele spaţiale comportamentale drept procese cognitive. al XIX-lea în Marea Britanie şi dezvoltată cu precădere în a doua jumătate a sec.

cunoaşterea acestor etape facilitează înţelegerea modului în care s-a construit discursul geografic precum şi metodologia geografiei. analiza 81 . deocamdată. De asemenea. combinaţie de metode statistice şi matematice.) a) Epistemologia geografiei este disciplina care studiază modul în care este creată ştiinţa. ceea ce facilitează sesizarea regularităţilor care ghidează evoluţia dinamicilor teritoriale. a ideologiilor şi a valorilor morale. este principala disciplină a geografiei neopozitiviste şi. politic.transformare. Prin intermediul său se pot cuantifica relativ uşor structurile spaţiale (respectiv organizările punctiforme. Geografia teoretică şi metodologică Geografia teoretică şi metodologică reprezintă o colecţie de discipline cu personalitate unanim recunoscută (epistemologia.1. a fost utilizat în anii 1970 ca o armă critică împotriva neopozitivismului. 3. plecînd de la ansamblul de valori care ghidează cercetătorii. b) Istoria geografiei este disciplina interesată în reconstituirea principalelor etape ale evoluţiei geografiei ca ştiinţă în funcţie de evoluţia tuturor elementelor sistemului socioeconomic. geoinformatica şi sistemele informaţionale geografice. în cazul geografiei epistemologia este interesată de impactul doctrinelor filosofice. cultural şi ştiinţific. a politicilor ştiinţifice naţionale şi a evoluţiei ideilor ştiinţifice (paradigmelor) mondiale asupra construirii cunoaşterii geografice asupra lumii. teledetecţia şi fotointerpretarea. singura cale de a construi o teorie a geografiei. care trimite de multe ori la celelalte ştiinţe sociale cărora geografia umană le completează cercetările cu dimensiunea spaţială a fenomenelor cercetate. metodologia. etc. se pot deosebi mai multe grupe de subdiscipline: 3. d) Analiza spaţială. Criteriul obiectului de studiu După obiectul de studiu. liniare şi planiforme) puse în loc de activitatea umană. c) Metodologia cercetărilor geografice este disciplina care urmăreşte evoluţia tehnicilor de cercetare a realităţii. istoria geografiei) dar şi unele care sînt trecute mai degrabă în rîndul metodelor geografice (analiza spaţială. preluat de asemenea de geografia marxistă. şi pînă la mijloacele tehnice şi metodele ştiinţifice folosite de aceştia în procesul cunoaşterii geografice a lumii. Structuralismul.

a localizării industriilor. Weber. amenajat şi transformat de către om în vederea desfăşurării unor activităţi economice. varietatea reliefului etc. De altfel economia spaţială a constituit totdeauna o sursă de inspiraţie pentru geografi. difuziunea spaţială etc. Localizarea se referă la modul în care un loc anume este ocupat. mai întâi prin intermediul factorilor naturali (prezenţa unor resurse. inovaţie. rolul urbanizării. De factură posibilistă sau deterministă. marketing).. Principalele concepte ale geografiei economice. respectiv raportul între un avantaj obţinut şi efortul depus. sunt: -eficacitatea. al deschiderii spre modernitate. a fost chiar mai timpurie. Prin activităţi economice înţelegem toate acţiunile întreprinse pentru producerea. existenţa unor axe fluviale sau a deschiderii spre oceanul planetar. în afara celor deja menţionate. centralitatea. A. 1933.spaţială pune la dispoziţia cercetătorilor un set întreg de metode de diagnoză şi de prognoză teritorială.2.) iar mai apoi şi prin luarea în calcul a factorilor umani (prezenţa unor tradiţii artizanale. proximitatea. 3. aceste elemente trebuiau să răspundă necesităţii unor reguli (legi) de localizare spaţială a activităţilor economice. a unor necesităţi specifice. În centrul atenţiei acestei ramuri a geografiei umane se află descifrarea cauzelor care conduc la localizarea activităţilor economice şi implicit a populaţiei antrenate în acest proces.). Multă vreme. fie ca este vorba de teorii mai vechi (a locurilor centrale. la o relaţie interdisciplinară extrem de strânsă între geografia economică şi economia spaţială). geografia economică s-a limitat la o viziune descriptivă asupra activităţilor umane. care exprimă satisfacerea (pozitivă sau negativă) a unor necesităţi. în primul rând pentru că raporturile sale cu celelalte ramuri menţionate ale geografiei umane sunt foarte strânse. conform căreia eficacitatea unei activităţi depinde mai ales de consumul de inteligenţă şi de spirit organizatoric (creativitate. oprindu-se mai ales asupra repartiţiei acestora la nivel local. după 1950.). Începând cu sfârşitul sec. Utilitatea depinde de agenţii economici (indivizi sau grupuri care exercită activităţi economice) şi de cantitatea de bunuri 82 .Christaller. S-a ajuns astfel. Estimarea sa îşi găseşte ilustrarea mai ales în teoria valorii. management. -utilitatea. al XIX-lea apar însă şi încercări de explicare cauzală. spre progres etc. W. Dorinţa de elaborare a unor teorii ale localizării. Definirea geografiei economice este dificilă. În general se acceptă că obiectul său de studiu constă în analiza aspectelor spaţiale ale activităţilor economice. consumul şi schimbul bunurilor corespunzătoare necesităţilor societăţii umane. 1909 etc) sau a celor mai noi înscrise în aşa-numita ştiinţă regională (regional science). în centrul căreia se află concepte precum accesibilitatea. Geografia economică Geografia economică studiază structurile şi diferenţierile spaţiale create de activităţile economice desfăşurate în cadrul sistemului complex creat de mediu şi de spaţiu. regional sau naţional. în rândul economiştilor (von Thünen şi teoria rentei funciare de ex.

Modelele de localizare derivate din această teorie.). Raporturile dintre profitul agenţilor economici şi bunăstarea socială sunt foarte complexe. în marile oraşe. prezenţa unei pieţe imense stimulează producţia şi reduce 83 . -teoria localizăriil industriilor a lui A.este un alt concept care se referă la măsura în care o societate poate asigura un acces generalizat la bunurile şi serviciile de bază. Această teorie este verificată de multe ori în practică dar este destul de generală.disponibilă pentru acesştia. În plus. aplicându-se şi domeniului serviciilor unde contează mai ales dimensiunea pieţei. regionale etc. conform căreia fiecare cultură sau mod de creştere a animalelor se localizează în funcţie de costul de producţie şi costul de desfacere. încearcă să explice relaţia dintre mărimea (numărul de locuitori). Cu toate progresele tehnice înregistrate în ultimele secole. iniţiată de geograful Walter Christaller în 1933 şi continuată de economistul August Lösch (1940). În acest sens contează foarte mult circuitele informaţionale. sînt: -teoria rentei funciare. de ex. Astfel distanţa faţă de piaţă este principalul factor care diferenţiază peisajele agrare. în afara cărora este dificil de obţinut un profit. postulează că profitul unui producător este maxim atunci când costurile de producţie sunt minime. În acest sens un rol important îl are conceptul de economie de proporţie. Fiecare agent încearcă să utilizeze la maximum bunurile care îl interesează. nivelul evaziunii fiind de altfel un indicator fidel al gradului de bunăstare socială. Principalele teorii ale geografiei economice. o sumă de factori umani intervenind şi perturbând raporturile amintite (factori politici. specifice fiecărei activităţi în parte.).Weber (1909). dependente de distanţa faţă de piaţă. interese locale. corespunzător câştigului rezultat din scăderea costului de producţie odată cu creşterea cantităţii produse. foarte multe activităţi sunt mai puţin dependente de costuri. exprimată prin contribuţiile aduse la buget. ţinând cont de costurile de transport). confecţiile textile. constitute pe lungul drum al devenirii civilaţiei umane. -teoria locurilor centrale. ca efect al unei cereri mai mari. această teorie îşi păstrează încă valabilitatea. Astfel localizarea ideală a unei întreprinderi trebuie să corespundă punctului median (punctul aflat la cea mai mică distanţă faţă de sursele de materii prime şi pieţele de desfacere. sunt foarte numeroase. numărul şi localizarea centrelor urbane. furnizoare de bunuri şi servicii în spaţiul rural. construcţii mecanice bazate pe subansamble etc. fără pierderi mari şi cu un cost minim. Este motivul pentru care o parte dintre activităţile economice eludează obligaţiile fiscale (economia subterană). văzute ce centre polarizatoare. de obicei agenţii economici fiind tentaţi mai degrabă de profit decât de bunăstarea generală. concepută de Johann von Thünen în 1826. -bunăstarea. culturali.. fiind profitabile oriunde (mai ales ramurile care utilizează materii prime prelucrate. Astfel. Astfel ramurile agricole pentru care costurile sunt foarte ridicate se localizează în proximitatea pieţei de desfacere spre deosebire de cele cu un cost mai redus.

Având în centru noţiunea de distanţă. utilizând masiv mijloacele moderne de studiu (statistică informatizată. ierarhizate în funcţie de un punctaj corespunzător avantajelor şi dezavantajelor specifice. de rolul său administrativ etc. 84 . care pot fi produse la preţuri competitive în orice centru urban. pentru că în realitate intervin o serie de factori care împiedică interacţiunea (de ex. care impune un gradient est-vest. s-e dezvoltat prin luarea în calcul a elementelor psihologice. sau proximitatea poate compensa o atractivitate mai redusă (ca de exemplu apropierea de Europa Occidentală. cantitatea de interacţiuni dintre două locuri este o funcţie directă între emisivitatea locului de origine. Astfel de modele sunt des utilizate în localizarea unor activităţi productive sau de servicii. Aceste trei elemente favorizează intensitatea legăturilor şi se pot substitui unul altuia (de ex. cartografie automată). În mod general. explicând atât repartiţia producţiei de bunuri cât şi a populaţiei. în care barierele sunt tot mai fragile iar informaţia circulă fără frontiere. tocmai ca efect al proximităţii). -teoria alegerii spaţiale. precum în cazul centrelor turistice. De aceea se diferenţiază bunurile de ordin inferior (cumpărate curent) de cele de ordin superior (cumpărate mai rar). în contextul unei economii tot mai deschise. este o continuare a teoriei locurilor centrale şi se află în centrul preocupărilor actuale. nu poate fi produs decât într-o metropolă. Intervine aici conceptul de economie de aglomeraţie care face ca într-un centru urban de mari dimensiuni să poată fi prezente toate ramurile industriale. care conduc la anumite preferinţe. cele rezultate din industria modei. un bun rar. În acest mod. accesibilitatea. dependentă de imaginea fiecărui centru urban. a concurenţei dintre două centre urbane sau agenţi economici etc..). Au fost puse la punct modele de alegere discretă care iau în calcul toate alternativele posibile. de ex. naturală sau antropică. -teoria interacţiunii spaţiale.costul. în sensul că regiunile vestice ale statele situate la est sunt mai avansate. sunt în mare parte abstracte. Ulterior. situate sub pragul profitabilităţii majorităţii acestora. specifică perioadei moderne şi contemporane. o serie de specialişti au completat axiomele acesteia cu noi concepte precum: atractivitatea. atractivitatea locului de destinaţie şi proximitatea celor două locuri. Totuşi.emplu un plus de atractivitate poate compensa distanţa mai mare. adică măsura în care un centru urban este favorizat (defavorizat) în relaţiile sale cu celelalte centre vecine etc. prezenţa unei frontiere. acolo unde există o clientelă minimală. deci a relaţiilor dintre agenţi situaţi în locuri diferite. în funcţie de cerinţa pieţei. această teorie devine tot mai importantă. Ca rezultat principal poate fi menţionată ierarhizarea urbană. Această teorie este considerată adesea cea mai completă dintre toate teoriile geografiei umane. spre deosebire de bunurile comune. Fiecărui bun produs îi corespunde însă un anumit prag. modelele de interacţiune elaborate. atât din punctul de vedere al localizării cât şi din cel al profilului activităţii desfăşurate. nu totdeauna cele mai eficiente. de poziţia ocupată în cadrul reţelei. spre deosebire de cele mici.

Geografia rurală Geografia rurală (cunoscută la noi în mod trunchiat doar ca geografie a agriculturii) este.1. Între 1950-1980.). Toată această problemtică se află în centrul discursului geografic contemporan.2. Explicaţiile legate de această evoluţie sînt multiple. în ordinea apariţiei. agenţii fiind tentaţi să profite de eventualele externalităţi. ceea ce face din geografia economică una din cele mai atractive opţiuni din perspectiva cercetării. în lungul autostrăzilor. bocage. munţi etc. Iniţial s-a dezvoltat ca geografie agrară (studiind doar peisajele şi structurile socio-economice legate de agricultură). impunând bariere (râuri.) şi peisaj agrar deschis (engl. geografia agrară începe să se intereseze de funcţionarea activităţii agricole în interiorul sistemelor spaţiale din care face parte sau pe care le crează. lumea era încă dominant rurală iar activităţile agricole net dominante.). axându-se pe tipologia peisajelor agrare şi pe transformările acestora. În momentul emergenţei geografiei moderne. Această geografie agrară (agricolă) a devenit o componentă esenţială a studiilor de geografie regională. Din aceasta derivă conceptele foarte actuale de internalitate (sau economie internă. secundar fiind abordate şi 85 . Acestea sunt invocate adesea pentru a explica fenomenul de aglomerare a activităţilor în anumite zone. opuse unor concentrări umane excesive etc. care pot slăbi atractivitate sau frâna progresul (de exemplu. de ex. ia în calcul aspectele calitative ale spaţiului geografic. Complexitatea fenomenelor care au început să afecteze mediile rurale după 1980 (nu mai exista analogie între termeni precum lumea agricolă-lumea rurală sau economie agricolă-economie rurală) a impus considerarea acestora din unghiul organizării spaţiilor rurale de către societăţile localizate în aceste medii. openfield) în funcţie de modul de organizare a exploataţiilor agricole (morfologia agrară). mai dependente de factorii fizici. în a doua parte a sec. al XIX-lea. Principalele subramuri ale geografiei economice sînt următoarele: 3. Astfel. etc. datorită necesităţilor de gestionare a teritoriului. câştig realizat de către un agent ca urmare a propriilor decizii) sau de externalitate (cîştig rezultat ca urmare a deciziilor altor agenţi). numită geografie rurală. În această perioadă se impun termenii de peisaj agrar închis (fr..) sau prezentând contraste majore (vaste spaţii deşertice. portuare. care este departe de a fi omogen. devenind geografie agricolă. creşterea preţului terenurilor etc. Efectul principal al economiei de aglomeraţie. al XIX-lea). poluarea multiplă. cum sunt cele aeroportuare. prima ramură a geografiei economice (sec. geografii s-au interesat cu predilecţie de aspectele economice ale vieţii rurale. Habitatul rural interesa mai ales sub aspectul densităţii construcţiilor şi a formelor derivate din dispunerea acestora în spaţiu (morfologia habitatului). este suscitarea unor externalităţi negative.-teoria economiei geografice. disciplina devenind una de tip general.

o veritabilă şcoală a studiului dinamicii peisajelor luând astfel naştere.a devenit esenţială în descrierea structurilor agrare. Aplicabile la orice regiune a Globului. după numeroase şi diverse îmbunătăţiri. von Thünen (1826). istoriei şi antropologiei. debuşând tot mai mult spre problematica sociologică a dezvoltării rurale. Renta localizării. concept care se referă inclusiv la formele de proprietate şi de exploatare a terenurilor şi cuprinde sistemul de cultură. După 1975. Organizarea peisajelor rurale. prima furnizându-i şi scheletul primelor încercări de modelizare teoretică a localizării activităţilor agricole. preocupată mai ales de aspectele pur economice şi tehnice. odată cu impunerea preocupărilor ecologice şi cu turistificarea unor vaste spaţii rurale. sistemele de creştere a animalelor şi tehnicile utilizate. factorul natural. 1968). Interesul pentru dezvoltarea Lumii a Treia şi problema subdezvoltării au constituit un impuls în acest sens. aşa cum este formulată de autorul citat. Industrializarea satelor şi antrenarea unor vaste spaţii în procesul de peri-urbanizare a favorizat această direcţie de studiu. acest model îşi dovedeşte perenitatea în pofida transformărilor produse în ultimele două secole. care încearcă să explice productivitatea diferenţiată a muncii şi a capitalului în agricultură prin raportul dintre piaţa de consum şi distanţa faţă de locul de producţie a devenit unul din cele mai uzitate.aspectele referitoare la forma şi materialul de construcţie (fizionomia habitatului). culturi cerealiere şi tehnice la distanţe mai mari şi creşterea intensivă a animalelor în regiunile cele mai depărtate. Utilizarea mijloacelor moderne ale teledetecţiei a reconectat aceste preocupări la geografia generală. în două componente esenţiale – vatra satului şi moşia acestuia -. permiţând astfel o analiză mai profundă a peisajelor agrare şi mai ales a dinamicii lor cronospaţiale. Aceşti termeni. 1979) iar tipologiile agrare sunt sprijinite de indicatori bine fundamentaţi matematic (sociali. deşi important fiind adesea eludat. tehnici sau economici. fundamentaţi de sociologi şi economişti acordă o atenţie sporită particularităţilor demo-economice ale populaţiilor rurale în corelaţie cu activităţile pe care le desfăşoară. Pornind de la lucrările lui von Thünen se caută noi modele teoretice care să explice atât localizarea activităţilor agricole cât şi dinamica peisajelor rezultate (Chisholm. Geografia agrară astfel concepută face apel masiv la mijloacele de studiu ale economiei. impune o zonare a culturilor agricole şi a zootehniei pe criterii de rentabilitate: legumicultură şi zootehnie bovină în imediata vecinătate a centrelor urbane. se impun cu acuitate termenii de spaţiu rural şi economie rurală iar geografii nu au rămas indiferenţi. respectiv modelul rentei funciare a lui J. Testat în cele mai diverse contexte. După 1950. geografia rurală a devenit tot mai mult o geografie agricolă. Conceptul de structură agrară devine prevalent (R. Kostrowicki. 1962). Spaţiul rural astfel conceput devine un spaţiu concurenţial. unde competiţia obligă la o regândire permanentă a întregului eşafodaj social-economic. modul în care se asociază diversele culturi. Creşterea accesibilităţii rurale (conectarea acestora la diverse 86 . aceste modele au permis o aprofundare a problematicii rurale.ené Lebeau. Acest model.

fiind una din punţile trainice de legătură dintre geografia fizică şi cea umană. După al doilea război mondial. preocupată de toate aspectele vieţii rurale. axe industriale. districte industriale. Cu excepţia întreprinderilor compuse dintr-o singură unitate de producţie (caz în care întreprinderea se confundă cu uzina). de organizare a industriei (uzina.). geografia industriei a devenit o disciplină a localizării.2. 3. toate celelalte întreprinderi (cu două sau mai multe unităţi de producţie) îşi dezvoltă 87 . şi anume în sediul central al întreprinderii.2. complexe industriale. vizibile în spaţiu. a întreprinderii. regiuni industriale etc. „Renaşterea rurală” specifică statelor dezvoltate (termen aparţinând lui Bernard Kayser. în urma analizei şi comparării mai multor combinaţii locale a diverşilor factori de localizare. în spiritul geografiei idiografice. Se uita frecvent că aceşti factori de localizare nu acţionau în sine asupra activităţilor industriale. S-a ajuns astfel la o constatare importantă legată de manifestarea spaţială a procesului industrial. ansamblu de interacţiuni intense care diminuează efectele centralităţii urbane. în contextul în care agricultura productivistă este considerată vinovată de multe din marile probleme ale lumii contemporane. ei fiind în primul rînd studiaţi şi consideraţi de către organisme de decizie care administrau procesele industriale şi care constituiau de fapt structura organizaţională internă şi ierarhică.reţele) a condus la conceptualizarea aşa-numitului continuum rural-urban. concentrarea de uzine) nu sînt prezente într-un anumit loc deoarece acolo se află într-o cantitate sau calitate suficientă anumiţi factori de localizare. s-a studiat doar distribuţia (repartiţia) spaţială a industriilor şi s-au realizat monografii asupra diferenţierilor spaţiale prilejuite de industrie (centre industriale. valorizîndu-se experienţa economiştilor spaţiali germani. Treptat. Devenită o geografie rurală totală. aglomeraţii industriale. În analizele clasice factorii de localizare păreau suficienţi pentru a explica distribuţia/localizarea spaţială a industriei. această disciplină s-a integrat tot mai mult în geografia generală. specialiştii au demonstrat faptul că formele concrete. Iniţial. şi anume aceea că formele concrete de organizare se distribuie în spaţiu în urma unor decizii luate de multe ori departe de locul în care are loc localizarea. Geografia industriei Geografia industriei s-a cristalizat la trecerea între ultimele două secole ale mileniului al doilea. 1990) şi distrugerea relaţiilor de tip comunist în estul Europei au constituit un impuls major în multiplicarea studiilor de geografie rurală tot mai preocupate de găsirea permanenţelor şi de urmărirea memoriei spaţiale. ci fiindcă un agent economic bine organizat a ales acel loc. care au de obicei o localizare impusă de un anumit mediu local.

). cel mai apropiat geografiei.care va fi specificul producţiei (ce să se producă)?. chiar dacă acestea sînt situate la distanţe de sute sau mii de kilometri una de cealaltă. filierele vor fi disociate spaţial (se vor localiza mai multe uzine specializate)?.. complexe industriale. . în ultimă instanţă regiuni industriale. Strategia de localizare construită de o întreprindere se structurează în linii mari pe rezolvarea a patru mari categorii de probleme: .. în funcţie de diverse pieţe de aprovizionare. pe cînd o întreprindere publică va încerca să combine în procesul localizării cît mai bine exigenţele eficienţei economice cu 88 . ceea ce va impune o localizare a uzinelor în funcţie de una sau de alta dintre cele două pieţe. dar şi a pieţelor de aprovizionare a viitoarei activităţi industriale. pentru a se sesiza cererea existentă. . Apare astfel în mod clar diferenţa fundamentală între uzină şi întreprindere: uzina este expresia spaţială concretă a deciziei luate de către întreprindere. interacţiune spaţială. existenţa unor pieţe restrînse şi cu o largă distribuţie spaţială va necesita localizări multiple de uzine mici. respectiv aceea ca piaţa de desfacere să nu se suprapună cu cea de aprovizionare. etc. etc. răspunsul la această întrebare implică studierea atentă (şi continuă!) a pieţelor de desfacere. el va induce principalele forme concrete de organizare spaţială a activităţii industriale (uzine izolate. care nu au nevoie de multă forţă de muncă) sau dimpotrivă. etc. răspunsul la această întrebare. calibrate în funcţie de cererile locale. răspunsul la această nouă întrebare este legat în primul rînd de fluxurile tehnologice interne ale întreprinderii.cu ce tehnică de va efectua producţia?. şi care vor induce în spaţiu diferite forme de organizare sau vor provoca puternice modificări organizărilor deja existente. unul banal (textil. aglomerări de uzine.ce cantitate se va produce?. însă nici manifestările spaţiale nu sînt neglijabile: filierele de producţie sînt integrate (se va produce într-o singură uzină)? sau. Este posibilă prin urmare o primă dilemă spaţială. -unde se va efectua producţia?. care va avea o capacitate sporită de organizare a spaţiului (polarizare. etc. produsul final este unul de înaltă tehnologie (se va da întîietate proceselor automatizate. răspunsul la această întrebare. Aflarea şi acceptarea răspunsurilor la cele patru întrebări înseamnă de fapt luarea unor decizii strategice care vor guverna evoluţia economică a întreprinderii.o serie de strategii spaţiale care nu pot fi sesizate decît dacă se studiază simultan localizarea tuturor unităţilor de producţie. care are nevoie o cantitate mai mare de forţă de muncă mediu calificată. are de asemenea consecinţe spaţiale: o cantitate mai mare de produse va impune o uzină mai mare. agroalimentar). Aceste decizii depind foarte mult de natura întreprinderii. O întreprindere privată va căuta localizările cele mai eficiente din punct de vedere financiar. ceea ce va induce puternice fenomene de polarizare?.). în funcţie de semnalele venite de pe pieţele de desfacere. este apanajul teoriilor localizării.

fără nici o constrîngere. Aceste industrii. care se caracterizează prin aceea că exigenţele eficienţei economice le impune o localizare strict legată de pieţele furnizoare de materii prime sau de forţă de muncă. ale oricărei implantări industriale.exigenţele eficienţei sociale (teritoriale). care intervine prin preţul ridicat de transport al materiilor prime. foarte evolutive. În cel de-al doilea caz se pot integra industriile care sînt relativ indiferente la constrîngerile induse de distanţă în termeni de distanţă-cost (distanţă-preţ). forţei de muncă sau produselor finite. fiind în schimb sensibile la constrîngerile relative la distanţa-timp. în literatura de limbă engleză. Primul caz este în general specific industriilor pentru care distanţa. chimia de bază). ci trebuie să-şi dezvolte un eşafodaj teoretic şi metodologic apt să facă previziuni asupra implicaţiilor spaţiale viitoare. dezrădăcinat. materialele de construcţie. de axe majore de transport. care nu sînt condiţionate de preţul deplasării materiilor prime. sînt numite de geografie industrii mobile în spaţiu (sau. posibile. care urmăresc îndeaproape evoluţia cererilor pieţii. posibilităţile de localizare variază între două puncte extreme: în interiorul pieţii de aprovizionare cu materii prime sau de mobilizare a factorilor de producţie sau în interiorul pieţelor de desfacere a produselor finite. Aceste industrii. sau. Oricare ar fi însă natura întreprinderii. Eficienţa economică a activităţii lor este dată de localizări flexibile. 63 Footlose = fără nici o oprelişte. care nu poate să se mai mulţumescă cu descrieri a posteriori ale organizărilor induse de industrie. implantarea lor urmărind să minimizeze timpul de acces la piaţa de desfacere. Industriile footlose în schimb sînt localizate în general în urma deciziilor influenţate în mod covîrşitor de situaţiile conjuncturale ale evoluţiei pieţelor de desfacere sau a evoluţiei tehnologice. interesul geografic concentrîndu-se acum asupra transformărilor actuale ale organizărilor spaţiale preexistente localizării lor. Aceasta este una dintre dificultăţile majore ale geografiei industriale moderne. 89 . sînt caracterizate de către geografie a fi fiind industrii foarte puţin mobile în spaţiu (aceasta înseamnă că siturile favorabile localizării lor sînt foarte limitate). În această situaţie se află în primul rînd industriile grele (siderurgia. Ceea ce trebuie reţinut este faptul că aspectele spaţiale efective ale localizării apar ca atare cu precădere în cadrul deciziilor strategice de implantare a industriilor puţin mobile în spaţiu. în cel mai bun caz. constituie un obstacol puternic. footlose63 industries). În cazul lor spaţiul nu intervine decît cu totul întîmplător sau secundar în procesul de implantare.

Dezvoltarea spectaculoasă a mijloacelor de transport după al doilea război mondial. un transport performant fiind o condiţie obligatorie a globalizării economice iar pe de altă parte. şi comportamentele spaţiale ale consumatorilor. toate modelele de localizare amintite anterior luând în calcul această variabilă. generând formarea unor teritorii clar individualizate. desfăşurate într-o multitudine de aşezări umane. începe cuantificarea şi modelizarea sistemelor de transport. permiţând dezvoltarea unei discipline distincte. cu timpul s-a ajuns la studiul predilect al fenomenului circulaţiei în sine. din perspectiva geografică (adică modul în care sunt puse în mişcare mărfurile.2. Explicarea modului în care apare şi se manifestă cererea de servicii de transport este mijlocită de mai multe teorii. a fost subliniat încă de J. Din 1950. von Thünen. în spaţiul american neopozitivist. Pînă prin 1950-1960 avea un caracter strict descriptiv. Dacă la început erau descrise rând pe rând diferitele moduri de transport sub aspectul distribuţiei lor spaţiale şi a diferenţelor calitative. în spiritul geografiei behavioriste. Acest rol a sporit şi mai mult în perioada contemporană. plecând de la raporturile dintre distanţă. dată fiind complexitatea şi dinamica sa. creşterea fără precedent a circulaţiei în marile oraşe. Rolul transporturilor în economie. fiind un inventar spaţial al modurilor de transport (infrastructuri fixe şi mobile) şi al fluxurilor transportate. apoi aceea a mobilităţii geografice a populaţiei sau cea a interacţiunii spaţiale ori a comportamentului indivizilor. Sistemul de transport este cel care le integrează într-o structură coerentă de organizare spaţială. interesul mutîndu-se asupra studiului reţelelor de transport ca sisteme spaţiale în sine. Cererile de servicii de transport rezultă din nivelul producţiei.3. 90 . timp şi preferinţe specifice. geografia transporturilor se numea frecvent geografia circulaţiei. Inter-relaţiile sistemului de transport cu mediul natural şi cu cel economico-social pot fi considerate de fapt cheia de boltă a înţelegerii acestei discipline. Deoarece spaţiul era integrat în analiză doar prin intermediul densităţii căilor de transport şi al intensităţii fluxurilor dintre diversele unităţi spaţiale. consumului şi distribuţiei de bunuri. Geografia transporturilor se interesează în mod deosebit şi de posibilităţile de deplasare a persoanelor şi bunurilor între diferitele locuri. Geografia transporturilor Geografia transporturilor s-a lansat în acelaşi timp cu geografia industriei. Obiectul de studiu al acestei ramuri geografice este sistemul de transport. printre care cea amintită a utilităţii. mai ales al costurilor acestuia. După 1980 în studiul reţelelor de transport începe să fie luat în calcul.3. crearea unor noi tipuri de reţele de transport a generat un interes deosebit pentru geografi. sistemele de transport au devenit un instrument major în organizarea teritoriului. Acesta este dificil de definit.

Relaţia dintre aceste componente este în centrul dezbaterilor care vizează dezvoltare regională. reţeaua este multiplă. Se acceptă în general că relaţia dintre sistemul de transport şi dezvoltarea economică este circulară. informaţii. calitatea infrastructurii.persoanele. Aceasta explică interesul tot mai viu al geografilor asupra transferului informaţiilor prin intermediul reţelelor de telecomunicaţii. ignora practic spaţiul. care în forma sa cea mai generală se exprimă astfel: Iij = k*(Mi*Mj)/dija. remodelarea structurilor spaţiale economice etc. dezvoltând predilect relaţii reciproce. Dimensiunea spaţială a unui sistem de transport este reţeaua de transport. În general. prin analogie cu roata de car). inferioare 91 . intensitatea circulaţiei şi bogăţia unui teritoriu. cei mai importanţi vizând conectivitatea (gradul de complexitate a unei reţele) şi accesibilitatea (uşurinţa cu care poate fi atins un anumit nod) sau centralitatea (poziţia unui nod în cadrul unei reţele).). în cazul conectivităţii. Studiul reţelelor urmăreşte mai ales proprietăţile sale structurale şi geometrice (existenţa nodurilor. Un concept devenit extrem de curent în geografia transporturilor este cel de mediu operaţional. devenite un accesoriu obligatoriu al sistemului contemporan de transport. în funcţie de fiecare mod de transport. capitalurile. care ajută la înţelegerea genezei reţelelor de transport prin extinderea continuă a căilor de comunicaţii. informaţia circulând practic instantaneu. etc. în contextul postindustrial această condiţie nu mai este suficientă. ignorând adesea celelalte noduri. politice etc. calitatea infrastructurii sau gradul de fragmentare a spaţiului geografic în cazul accesibilităţii ori capacitatea de polarizare în cazul centralităţii. Mai mulţi indici au fost imaginaţi pentru a măsura calitatea unei reţele. Mi este masa punctului i. măsurate pe un ax de comunicaţie). marile noduri. Mj este masa punctului j iar dij este distanţa dintre i şi j. din perspectiva unui anumit mod de transport. există o strânsă corelaţie între nivelul dotărilor. Dacă în perioada industrială un sistem de transport eficient era garanţia demarajului economic în prezent. Acesta cuprinde mediul natural (fizic). Spaţiul tinde să-şi piardă importanţa astfel. Toţi aceşti indici se bazează pe modelul gravitaţional. structura politicoadministrativă şi nivelul tehnologic specific unui teritoriu dat. adică locurile şi legăturile dintre ele. În acest sens foarte utilă este teoria grafului. Dacă sistemul de transport este unic. mediul socio-economic. informaţiile într-un spaţiu dat). persoane. Accentul principal cade astfel pe studiul fluxurilor (cantitatea de bunuri. în care Iij reprezintă interacţiunea între punctele i şi j. de multe ori fiind dificil de stabilit cine determină pe cine. Constantele pot semnifica: numărul de conexiuni. conform căreia nodurile de transport şi axele de comunicaţie sunt ierarhizate în funcţie de atractivitatea şi capacitatea de emisie a fluxurilor specifică fiecărui punct locuit. k şi a fiind constante specifice fiecăruia din indicii menţionaţi. specifice marilor metropole. În acest mod. densitatea spaţială. în funcţie de dinamica specifică fiecărei regiuni. S-a impus în acest fel teoria radializării sau hub-and spokes (butuc şi spiţe. independent de barierele naturale.

Unele moduri de transport generează. o atenţie mare este acordată şi preferinţelor spaţiale. generatoare de costuri suplimentare. suportate de întreaga colectivitate şi nu de către utilizatori. capitalurilor şi informaţiilor. Astfel se formează lanţurile de transport. care a diminuat semnificativ costul transbordării. necesitatea unor conexiuni între ele fiind inerentă. efect al concurenţei. al dorinţei de a deţine o poziţie strategică. Aceste direcţii de studiu subliniază că stăpânirea constrângerilor spaţiale de către sistemul de transport 92 . destul de diferenţiat chiar şi la nivelul statelor dezvoltate. Necesitatea asigurării unei mobilităţi eficiente a bunurilor şi persoanelor pune problema complementarităţii modurilor de transport. De ex. reorientării acestora. Tot în acest sens. Transportul a devenit treptat un element cheie în lanţul logistic al producţiei. contrapuse spaţiilor în care populaţia are o mare varietate de posibilităţi de deplasare. Această temă presupune atât studiul concurenţei dintre diferitele reţele de transport cât şi acela al costului specific. zgomot. a integrării avansate a economiei în contextul multiplicării schimburilor. în special în cazul traficului maritim. forma cea mai evoluată fiind producţia just in time sau juste à temps” (exact la timp).ierarhic. livrate exact în momentul prelucrării lor şi încearcă să producă numai atunci când există o cerere sigură. Bucureştii sunt de multe ori mai aproape de alte mari metropole din Europa decât de celelalte oraşe importante ale ţării. adică ansambluri de infrastructuri care permit trecerea cât mai rapidă de la un mod de transport la altul. O altă temă predilectă a acestei discipline este complementaritatea şi integrarea spaţială a modurilor de transport. inevitabile în condiţiile unui spaţiu neuniform. Geografia transporturilor integrează tot mai mult tematica protecţiei mediului sub presiunea opiniei publice dar şi a creşterii fără precedent a cererii de servicii de transport. aglomerare. comunitate gestionează „bugetul spaţiu-timp”. accidente). graţie unui sistem de transport mai complex şi mai eficient. Dinamica sistemului de transport a devenit un element inseparabil în studiul modificării ierarhiei urbane şi a formării regiunilor. al compensaţiilor reciproce. bunurilor. în lungul cărora o persoană sau o cantitate de mărfuri schimbă două sau mai multe mijloace de transport. În prezent studiul transporturilor a devenit indispensabil pentru înţelegerea formării spaţiilor economice supranaţionale. punctelor de transbordare (rupturi de sarcină) care impun o discontinuitate spaţială. cazul transportului rutier şi a celui aerian. Iau naştere astfel interfeţe de schimb. prin funcţionarea lor. care minimalizează stocul de produse intermediare. De aici interesul major al integrării spaţiale (interconectării) modurilor de transport. Aceasta pentru că modurile de transport nu sunt decât parţial substituibile. costuri externe (poluare. O altă direcţie de studiu este aceea a disparităţilor generate de mobilitatea persoanelor. prin procedee precum containerizarea. În acelaşi mod. a modului în care fiecare persoană. Se vorbeşte astfel de existenţa unor spaţii largi în care populaţia este „captivă” neavând acces la nici un mod de transport pentru a se deplasa. reţelele de transport comunitar au fost conectate rapid cu cele aeriene pentru a nu pierde la sol câştigul de timp din aer.

în formarea şi funcţionarea teritoriilor.este tot mai importantă în funcţionalitatea societăţii contemporane. cu legături evidente cu geografia socială şi cu cea culturală. Geografia transporturilor a ajuns la deplina maturitate.3. cu origini în antichitatea greco-romană. În mod tradiţional există două tipuri de cercetări: cele efectuate la scara lumii şi a marilor regiuni geografice (care studiază marile organizări spaţiale ale structurilor comerciale) şi cele efectuate la scară regională sau locală (geografia comerţului de proximitate). Spre deosebire de aceasta din urmă. Geografia schimburilor comerciale Geografia schimburilor comerciale sau market geography/la géographie du marché.2. Geografia istorică Geografia istorică era confundată pînă prin anii ’60 cu istoria geografiei. Domeniul său de studiu este cel al reprezentării suprafeţei terestre. Geografia matematică Geografia matematică (cartografia).4.4. Geografia socială şi culturală Geografia socială şi culturală reprezintă una dintre cele mai complexe ramuri ale geografiei umane. deoarece este strîns legată de geografia producţiei şi de cea a transporturilor. care studiază istoria disciplinei. geografia istorică utilizează atît metodele cantitative. cît şi demersurile umaniste. 3. Teoriile cele mai utilizată în geografia serviciilor comerciale derivă din modelul locurilor centrale al lui Christaller iar modelele de diagnoză şi de prognoză fac parte din familia modelelor economico-geografice de interacţiune spaţială. 3. În cadrul analizelor sale diacronice şi sincronice. devenind indispensabilă în înţelegerea relaţiilor dintre om şi teritoriul său. atît din punct de vedere al cartografierii vizibilului (cartografia generală) cît şi al invizibilului (cartografia tematică) 3. geografia istorică încearcă să stabilească rolul factorilor geografici în evoluţia istorică a societăţilor (încearcă să reconstituie geografiile trecutului). a dobîndit o personalitate distinctă ca ramură a geografiei în secolul al XIX-lea. Iniţial termenii de geografie socială şi de geografie umană erau sinonimi.5. 93 . este o disciplină mai greu de definit. 3.

studiile lor fiind foarte apropiate de metoda istorică. Carl Sauer. Hartke şi H. gradul lor de mixitate sau de omogenitate. Astfel se creionează şi obiectul său de studiu. dinamica lor cronospaţială. având în centru conceptul de segregaţie spaţială. Iniţial. (1963) a orientat această ramură a geografiei umane spre antropologie. economică şi ideologică a statului). geografia (etno) lingvistică fiind astfel una din principalele dimensiuni pe care le cunoaşte această disciplină. geografia socială. analiza interacţiunilor spaţiale dintre clasele şi categoriile sociale. a devenit o disciplină în sine. geografii s-au familiarizat cu metodele specifice sociologiei şi antropologiei. de necesităţile de consum. clasă (colectivitate ai cărei membri au conştiinţa 94 . Resuscitarea identităţilor regionale. se constată un interes progresiv pentru acest curent favorizat. doar studiul societăţilor Lumii a Treia având o componentă culturală mai importantă. paradoxal. axându-se pe aspectele culturale materiale. a practicilor sociale curente legate de muncă. geografii anglosaxoni şi germani foloseau atributul cultural pentru a desemna orice peisaj antropizat. confundânu-se într-o primă fază cu acesta.U. clasele sociale.Ulterior. în S. O a doua dimensiune este aceea care are drept reper. arhitectura socială (ansamblu de reţele de relaţii codificate cu un rol determinant în fundamentarea politică. a naţionalismului şi recrudescenţa fundamentalismelor diverse. Geografia culturală are o istorie la fel de lungă şi complexă. Pentru a trata toate aceste aspecte. geografia socială abordează şi modul în care se localizează (teritorializează) grupurile umane. Utilizat deja la 1870 în Franţa şi Marea Britanie şi reluat de Camille Vallaux la începutul sec. Bobek în primul rând) iar după război şi în spaţiul nord-american. debuşînd astfel spre geografia culturală. Analiza geografică a formelor de viaţă socială este ambiţia oricărei geografii sociale. de procesul uniformizator al mondializării. Una din primele cauze ale diferenţierii geografice a faptelor sociale este legată de limbaj.A. completată în anii ’80 cu geografia culturală. focalizîndu-se asupra încrustării în spaţiu a arhitecturilor teritoriale specifice fiecărui grup social. atentă nu numai la spaţialitatea elementelor spiritualităţii umane ci şi la raporturile dintre spaţiul geografic şi simbolurile identitare sau teritoriale. de petrecerea timpului liber. asociaţiile. În fine. Tema culturală a fost eclipsată în primele decenii postbelice de avântul mondializării şi de progresul tehnic. bazându-se pe patru concepte esenţiale: rol (conduită socială stereotipă pe care actorii vieţii colective o adoptă pentru a-şi asigura un statut anumit). După 1980. Termenul de geografie socială este la fel de vechi ca şi cel de geografie umană. au constituit fundalul pe care s-a creat practic o nouă geografie culturală. A treia dimensiune a geografiei sociale are în centru descrierea universului social. colectivitate (ansamblu de persoane care au în comun aceleaşi caracteristici). ierarhia socială. structurile sociale şi instituţiile specifice acestora: familia. toate având în subtext fortificarea sentimentelor de teritorialitate. unde se redescoperă interesul pentru ecologia socială a „şcolii de la Chicago” din perioada interbelică. al XX-lea acest termen s-a impus mai ales în spaţiul germanic (austriecii W.

Teoria marxistă adaugă un element esenţial în dinamica societăţii. controlată în toate aspectele vieţii sale cotidiene. Geografia socială se situează astfel într-un context disciplinar complex. aşa-numita luptă de clasă. cultural.apartenenţei la o categorie distinctă. limita între economic. în fond o combinaţie între două tendinţe extreme: de omogenizare socială şi de divizare (divergenţă) continuă. ideologie (sistem de idei. care particularizează un grup uman. Cultura este responsabilă de transmiterea informaţiilor. proprii unei clase sociale. Reflecţia teoretică în geografia culturală actuală este îngreunată de dificultatea definirii conceptului de cultură. exprimată cel mai adesea prin utilizarea unui vehicul lingvistic normat. multă vreme. Contextul mondializării şi generalizarea culturii de masă (prin mijloacele mass-media) au bulversat 95 . Atunci când echilibrul între cele două forţe este depăşit se ajunge la crize. rezolvate de regulă prin revoluţii (conflictuale sau paşnice). Codurile de comunicare şi organizare sunt de maximă importanţă în acest sens. care pot consfinţi prin tradiţie sau prin lege anumite clivaje sociale (de tipul castelor în India sau de tipul titlurilor de nobleţe în Europa). Cultura în sens larg este un ansamblu de forme de comportament şi cunoştinţe. Aceasta cu atât mai mult cu cât societăţile moderne sunt guvernate de sisteme de autoritate-putere şi de organisme birocratice la baza cărora se află familia. Cultura este aceea care asigură premizele coeziunii sociale prin capacitatea de influenţă psihologică de care dispune. Articulaţia acestor relaţii instituţionalizate defineşte arhitectura socială prin intermediul soluţiilor funcţionale adoptate. a atitudinilor de viaţă şi a conduitei sociale. filozofie despre lume şi viaţă. Un rol important în dezvoltarea teoriilor sociale l-a avut Şcoala de la Chicago pentru care colectivităţile sunt rezultatul diviziunii muncii şi a segregaţiei. Analiza socio-geografică nu poate fi astfel izolată de cea a fenomenelor religioase. Se observă din cele expuse că teoriile sociale trebuie dublate totdeauna de cele economice pentru a explica dinamica spaţială a societăţilor. aflându-se într-o continuă transformare. Un rol important în această dinamică îl deţin şi instituţiile statului. dobândite în timp. mai sigure şi mai liniştite. Astfel. solidară). metafizice sau ideologice care divizează societăţile şi culturile acestora. Manifestându-se spaţial sub forma unor arii culturale (ansambluri teritoriale omogene prin trăsături culturale comune). cultura nu poate fi neglijată de geografie. politic şi social nefiind totdeauna clară. dependente de multe ori de ideologia colectivă sau de grup. Aceste procese nu sunt statice. Atâta timp cât aceasta s-a mărginit la aspectele descriptive ale structurilor sociale nu a existat un fundament teoretic. dependentă în multe cazuri de barierele geografice. în funcţie de localizarea grupurilor rezultate şi de raporturile spaţiale dintre ele. fiind la originea coeziunii sociale şi a climatului de încredere necesar reducerii costului controlului reciproc. burghezia a preferat zonele centrale ale oraşelor dar după 1850 s-a constatat o deplasare spre periferiile centrelor urbane. a confuziei dintre acesta şi cel de civilizaţie. Progresul geografiei sociale este intim legat de cel al sociologiei.

Sacru şi profan. Paris. preceptele morale ghidează comportamentele 96 . rolul oraşului este esenţial. diferenţiază culturile între ele introducând o contradicţie între idealurile de egalitate. care se pot referi la natura lumii. sociale sau individuale). Jean Gottmann a observat încă din 1952 rolul imaginilor şi simbolurilor în asigurarea unităţii teritoriale. justiţie socială. intervenind capacitatea de rezistenţă a unor forme culturale dar şi decalajele tehnologice. a societăţii sau a individului (valori universale. Studiile efectuate de către geografi (A. lumea „de dincolo”. Această cultură de masă a introdus şi o separaţie netă între componentele culturale anterioare: cultura savantă a devenit ştiinţă instituţionalizată. Sistemul cultural nu este închis. ideile. valorile. Consistenţa teritoriului este dată de acceptarea voluntară a unor valori simbolice. valorile. Astfel societăţile fragmentate pot opune colectivităţi între care distanţa socială este foarte mare împiedicând formarea unor teritorii omogene. Abordarea culturală în geografie ridică două probleme de fond: lumea este un extraordinar mozaic cultural care deşi posedă o serie de elemente comune. în care membrii unei comunităţi se regăsesc. accesul inegal la aceste binefaceri conducând la coexistenţa aproape incredibilă a unor lumi efectiv paralele. Acest proces este departe de a se desfăşura uniform în spaţiu. aici producându-se inovaţiile. libertate individuală şi dreptul la apărarea identităţii culturale. 1982) arată că dincolo de aparenţele mondializării. contrare scopului său principal. difuzate de regulă ierarhic sau în funcţie de capacitatea de adaptare la schimbările culturale. Aderarea la simboluri comune impune formarea colectivităţilor şi implicit reducerea distanţei sociale. accesibilă doar unei minorităţi. novatoare. dincolo de coeziunea sa acţionează filtrul cultural care elimină elementele considerate depăşite sau le reţine pe cele considerate actuale. de o importanţă maximă chiar şi în cele mai super-tehnologizate societăţi.Bercque. vest-europeană sau japoneză îşi păstrează originalitatea intactă. acela de prezervare a particularităţilor locale.sensul clasic al culturii introducând tendinţele de omogenizare şi de alienare. Elementele care se transmit şi se reconstruiesc permanent se înscriu în unul din cele trei mari ansambluri de practici şi cunoştinţe: tehnicile materiale şi practicile care le pun în aplicare. 1965). De fapt personalitatea şi identitatea individului se construieşte şi se defineşte tocmai prin prisma ideilor. societăţi la fel de avansate precum cea nord-americană. Spaţiul geografic nu se diferenţiază în acest sens numai în funcţie de caracteristicile sale naturale sau cele derivate din amenajările antropice ci opune şi zonele profane celor sacre (Eliade. Omul contemporan este tot mai dependent de universul semi-artificial creat de mijloacele moderne de comunicare şi de instalaţiile menite a-i facilita existenţa. ambele fiind exploatate în scopuri mercantile. În acest proces de filtrare. cultura populară s-a transformat într-o anexă a culturii de masă. Vivre l’espace au Japon. tehnicile vieţii sociale (comportamente. Cultura permite atât cunoaşterea obiectivă a realităţii dar şi pe cea imaginară. atitudini. mijloace de control indispensabile funcţionării organismelor sociale). regulilor şi obligaţiilor impuse de valorile derivate din reflectarea ordinii presupus sacre în lumea profană. PUF.

sociologie etc. Inegalităţile. Astăzi se acordă o atenţie mai mare modificării structurilor spaţiale generate de evoluţia densităţii populaţiei. Distribuţia spaţială a populaţiei porneşte de la conceptul de ecumenă. piedicile. În acest fel stratificarea culturală. Toate acestea constituie de fapt suportul unor discipline geografice conturate mai recent (geografia socială. favorizate de revoluţia cantitativă. structurile şi mobilitatea populaţiilor. Geografia populaţiei (demogeografie sau geografie demografică) a început în antichitate (cînd era interesată de particularităţile fizice şi culturale ale grupurilor umane). oricâte bune intenţii ar fi clamate sau puse în practică. 97 . Conceptul de densitate este la fel de vechi şi constituie una din mărimile esenţiale în geografie.) dar geografia se distinge net prin raportarea tuturor fenomenelor şi proceselor la particularităţile fizice ale spaţiului terestru. dinamica. economie. Prin raportarea numărului de locuitori la suprafaţa unui teritoriu se obţine o apreciere descriptivă a prezenţei umane. Interesul geografiei pentru acest domeniu este la fel de vechi ca şi disciplina însăşi. Interesul ştiinţific a glisat de la distribuţiea şi densitatea oamenilor în spaţiu către fenomenele dinamice ale acestora (fluxuri migratorii) şi ulterior către analiza comportamentelor demografice spaţiale.) fiind în strânsă legătură şi cu geografia aşezărilor umane sau cu geografia economică. Studiul populaţiei constituie obiectul mai multor discipline ştiinţifice (demografie. a căpătat dimensiunile sociologice şi demografice care o caracterizează în prezent. istorie. exprimată cartografic sub diverse moduri. după 1950. a continuat apoi în Evul Mediu şi în perioada modernă cu aceleaşi interese etnografice şi antropologice. geografia culturală etc. O lungă perioadă a dominat abordarea din perspectivă etnografică şi antropologică. În acest mod. blocarea şanselor devin în acest sens „normale”. dublată de cea socială pare a fi inerentă naturii umane. Orientată o lungă perioadă spre aspectele tangibile ale realităţii. structurale şi dinamice.individuale dar în acelaşi timp constituie o acoperire pentru unele interese strict personale sau de grup. conturându-se patru mari sectoare de interes: repartiţia. dar de la începutul secolului al XX-lea se impun noi direcţii de aprofundare care vor asigura acestei discipline o bază teoretică deplin acceptată: orientarea ecologică şi ceva mai târziu orientarea socio-demografică. Această ramură a geografiei are ca obiect de studiu evoluţia cronospaţială a populaţiilor umane sub toate aspectele. domeniul de studiu s-a lărgit continuu. lumea contemporană dovedindu-se la fel de neputincioasă în rezolvarea dilemei esenţiale a umanităţii: a fi sau a avea. această disciplină abordează astăzi şi chestiuni mai abstracte. fiind una din primele ramuri conturate şi una din cele mai stabile din punct de vedere teoretic şi metodologic. folosit astăzi cu sensul de spaţiu locuit şi transformat de om. celelalte două mari ramuri ale geografiei umane. a devenit ecologică (interesată de relaţiile omului cu mediul) în prima jumătate a secolului al XX-lea şi. Alegerea uneia din cele două alternative la problemele expuse nu face decât să certifice ambiguitatea oricăror valori şi dificultatea stabilirii adevărului sau dreptăţii.

bazat pe familia lărgită. mai greu de clasificat dar esenţială în societăţile multirasiale. socioeconomică (statut social. Mobilitatea geografică. ciclic (reversibil) sau ireversibil. De ex. furnizor de forţă de muncă dar la nivel regional. La capătul procesului de tranziţie demografică se ajunge la regimul demografic post-tranziţional. În cadrul acestor domenii se remarcă în ultimele decenii o serie de probleme foarte frecvent abordate de către geografi: utilizarea resurselor umane (forţei de muncă). Dinamica populaţiei este în fond unul din resorturile care modifică distribuţia acesteia. cu un accent deosebit pe fenomenul şomajului). iar în acestea pot exista şi arii afectate de migraţia excesivă. sex. Criteriile de structurare a populaţiei pot fi de natură: socio-demografică (vârstă. la toate nivelurile ierarhice. Complexitatea acestor structuri care formează un mozaic dificil de descifrat este deseori dezarmantă dar este esenţială pentru fundamentarea unor comportamente spaţiale specifice celorlalte domenii de studiu ale acestei discipline. deşi este o componentă dinamică. constituie un domeniu distinct prin marea varietate a formelor de manifestare. populaţie activă. Problematica migraţiilor este cu atât mai interesantă cu cât procesele pe care le generează nu sunt ireversibile ci se găsesc într-o dinamică ale cărei mecanisme nu pot fi anticipate totdeauna. situaţie matrimonială). Populaţia evoluează între tendinţe de concentrare şi dispersie care se manifestă diferenţiat în spaţiu. deosebite prin maxima diversitate. cu consecinţe 98 . în care fenomenul de implozie demografică (scădere a numărului de locuitori pe cale naturală). lingvistică. fie pe cale naturală (diferenţa dintre natalitate şi mortalitate) fie prin intermediul mobilităţii geografice (diferenţa dintre imigraţie şi emigraţie). religioasă). România a devenit după 1990 un stat repulsiv. grad de instrucţie). Studiul dinamicii este intim legat de acela al structurilor. profesie. Astfel un stat repulsiv.mecanismelor socio-economice care le generează. în interiorul lor existând areale foarte afectate de migraţia continuă (Dealurile Lipovei sau Munţii Zarandului). Timiş) au rămas atractive. formele mobilităţii geografice acţionează prin intermediul aşa-numitelor câmpuri migratorii. Creşterea duratei vieţii şi reducerea incidenţei unor factori precum mortalitatea infantilă au generat fenomenul de explozie demografică. Se adaugă structura rasială. O teorie esenţială pentru înţelegerea diferenţierii spaţiale a dinamicii naturale este aceea a tranziţiei demografice. capitala şi unele judeţe din vestul ţării (Arad. Divizate arbitrar în migraţii interne şi internaţionale. socioculturală (apartenenţă etnică. Depopularea ca şi suprapopularea sunt astfel fenomene care interesează în egală măsură. generalizând familia restrânsă. care presupun existenţa unor mişcări de tip atracţie/respingere (push-pull) între regiuni atractive şi regiuni repulsive. Aceasta porneşte de la realitatea ineluctabilă a ultimelor trei secole care sub impulsul industrializării şi urbanizării a modificat regimul demografic tradiţional. aşa cum se întâmplă deja în multe state europene. furnizor de emigranţi poate să aibă şi regiuni atractive. îmbătrânirea populaţiei (efect principal al tranziţiei demografice.

Geografia urbană are ca obiect de studiu dimensiunea spaţială a fenomenului urban. utilizând procedee matematice care asigură astăzi un grad ridicat de obiectivitate şi exactitate. Această viziune organicistă s-a articulat în jurul 99 . Aceste aspecte abstracte au intrat în atenţia geografilor ca urmare a posibilităţilor deschise de analiza cantitativă asistată de calculator. iar demersurile pozitiviste/neopozitiviste vor facilita studiile oraşelor în termeni de sisteme spaţiale ecologice. În cadrul paradigmei deterministe geografia urbană rămîne tributară analizei cauzale şi unei puternice dimensiuni explicative (construirea clasificărilor după sit şi situare. caracterul explicativ dispare în mare măsură în schimb se exacerbează caracterul idiografic. aflate într-o continuă evoluţie (B. Abordările empirice au lăsat treptat loc celor teoretice. În ultimii ani iau un avînt deosebit studiile comportamentale/umaniste asupra oraşelor (calitatea vieţii. etc.). de tip monografic. a reţelelor şi armaturilor urbane). funcţional integrată într-o reţea ierarhizată care permite organizarea regiunii şi integrarea ei în economia globală. studiul evoluţiei cronospaţiale a comportamentelor demografice. sexuarea spaţiilor. Geografia marxistă deschide drumul analizei disfuncţionalităţilor spaţiale intraurbane şi a diferenţierilor sat-oraş. 1998). Un interes crescând este acordat problemelor contemporane legate de calitatea vieţii (depopularea rurală. analiza funcţiilor urbane şi ulterior analiza zonelor de influenţă. sărăcie.imprevizibile asupra echilibrului demo-economic). Geografia aşezărilor umane este de fapt geografia urbană deoarece aşezările rurale nu pot fi scoase din contextul care este obiectul de studiu al geografiei habitatului. potenţialul populaţiei (efectul conjugat al interacţiunii spaţiale dintre indivizi).J. În acest mod pot fi depistate cu mai mare uşurinţă cauzele sau efectele unor procese şi fenomene geo-demografice. Oraşul este considerat drept o entitate morfologică. În cadrul posibilismului. fizionomică. de unde un mare număr de studii de caz foarte aprofundate. citat de Jean-Bernard Racine. oraşul poate fi considerat ca o entitate sistemică în cadrul sistemului urban. foamete. socială şi culturală diferenţiată. dominant până de curând fiind înlocuit cu încercări de modelizare şi teoretizare mai ales în trei direcţii: regularităţile distribuţiei spaţiale a populaţiei şi formarea sistemelor de aşezări. 1970) chiar dacă iniţial s-a pornit de la paradigma deterministă ce încerca să explice oraşul în funcţie de condiţiile fizice ale poziţiei sale (Raoul Blanchard. Specificul geografiei printre disciplinele care au ca obiect de studiu oraşul constă în conceptele specifice.). suprapunerea acestora. pornind de la raporturile dintre masă şi distanţă. suprapopulare. presiune demografică. modelizarea migraţiilor. Între toate acestea există strânse condiţionări iar aspectul lor practic asigură disciplinei o largă deschidere spre dezbaterile privind dezvoltarea durabilă sau globalizarea. raporturile interetnice şi problema minorităţilor etc. caracterul pur descriptiv. Distingând spaţiul intraurban în cadrul spaţiului geografic. Berry.

Claval. definit prin interacţiunea dintre centrul urban şi periferia rurală). formarea reţelelor şi structurarea internă a spaţiului). 1936) şi a zonării funcţională (Şcoala de la Chicago. Oraşul apare în această viziune ca un imens sistem destinat maximizării funcţiilor de comunicare şi schimbare socială (P. Ordinea spaţială era astfel văzută atât ca un rezultat al influenţelor reciproce dintre om şi mediu dar şi ca efect al fenomenelor economice.. o terasă. O abordare mai avansată este cea funcţionalist-structuralistă care a avut drept punct de plecare două teorii esenţiale: a locurilor centrale (Christaller. S-a ajuns astfel la formularea unor modele teoretice care subliniau faptul că oraşul este un loc central în cadrul unui sistem şi că oraşul este el însuşi un sistem complex.conceptelor: de nodalitate (poziţie de intersecţie în cadrul unei reţele de relaţii). formate din ţesuturi diverse având fiecare structură proprie şi din relaţiile cărora se asigură funcţionarea întregului). În acest fel s-a depăşit după 1950 stadiul monografic. a diferenţierilor care apar şi a logicii acestora. Pentru prima dată se punea problema căutării unei ordini subiacente dincolo de distribuţia spaţială a centrelor urbane. sit (amplasamentul unui oraş raportat la topografia locală. au apărut conceptele: zonă de influenţă (spaţiu aferent unui oraş. un estuar. aceste concepte au asigurat un caracter analitic geografiei urbane. 1929). Unele concepte prezentate au rămas fixate într-un determinism îngust chiar dacă au fost îmbogăţite printr-o abordare behavioristă care a impus concepte precum atractivitatea urbană sau textură urbană (concepţie care compară oraşul cu organismele vegetale sau animale. fără însă a impune şi virtuţi explicative. Extinderea aglomeraţiilor urbane este însoţită 100 . Mult mai târziu. Apar preocupări noi precum inadecvarea unor activităţi la necesităţile locale. o confluenţă. Discontinuităţile existente sunt rezultatul conjugat al influenţei factorilor naturali şi al tendinţei de concentrare a activităţilor în noduri unde se realizează o economie de scară (costul serviciilor material scade odată cu creşterea dimensiunii aglomeraţiei urbane. Problema principală devine astfel aceea a reconstituirii istorice a evoluţiei teritoriale a oraşului.). Înscrise în paradigma posibilistă. efectuându-se numeroase studii tematice (inclusiv în România). impactul asupra mediului etc. integrate într-un sistem ierarhizat care asigură încadrarea unui spaţiu naţional sau regional).) şi situaţie (amplasarea oraşului raportată la trăsăturile majore ale reliefului.. armatură urbană (reţeaua formată din marile centre urbane care servesc ca bază pentru organizarea întregii reţele) şi reţea urbană (repartiţia spaţială a oraşelor. un promontoriu. care a încercat să fundamenteze un principiu capabil să clarifice localizarea centrelor urbane. un meandru de ex. 1968. o insulă. Bogată în informaţii şi observaţii aceasta se axa mai puţin pe problematizare. un contact între două unităţi geografice. a relaţiilor dintre ele sau a modului în care suprapun spaţiului geografic. Un concept major a devenit astfel cel de funcţie urbană (ansamblul activităţilor desfăşurate într-un oraş) care permite precizare raporturilor specifice dintre activităţile economice şi spaţiul urban ca şi degajarea relaţiilor social-economice. până la depăşirea nivelului optim).

1983) au permis o abordare mai complexă a dinamicii urbane. de aglomerare la periferie. serviciile de vârf au tendinţa de concentrare în zona centrală (finanţe. cartiere muncitoreşti etc. Reţelele urbane se supun alometriei. transporturi). Analiza factorială şi utilizarea unei game variate de indici (de segregare. Acest model. anii ’20) sau cel sectorial (Hoyt. derivată din jocul continuu al forţelor socialeconomice care impune segregaţia spaţială. care porneşte de la existenţa unei tendinţe manifeste de concentrare a populaţiei în zona centrală. Astfel. care prevede că într-un sistem componentele sunt interdependente. de o simplitate uluitoare. Pe baza acestei constatări B.Berry a imaginat chiar o lege a spaţializării ofertei faţă de consumatori. Această segregaţie se impune atât pe plan social (cartiere burgheze. Astfel orice avansare în ierarhie a unor centre este concomitentă cu reculul altora. policentrică. unde k şi q sunt constante. acela al „ecologiei factoriale”. fondând un fel de geografie comparată a sistemelor urbane de anvergură naţională sau regională. formulat incipient încă de Auerbach (1909) şi fundamentat de Zipf (1949) permite elaborarea unor tipologii a structurilor spaţiale urbane.de modificarea continuă a structurii interne a acestora. administraţie etc. până la atingerea unei densităţi critice care conduce la efectul contrar.) cât şi economic (cartiere industriale. 1939) ori cel al nucleelor multiple (McKenzie. Formularea sa matematică (Rq*Pr=k. indiferent de talie. aplicabilă practic la oricare centru urban.J. competiţia pentru spaţiu şi pentru calitatea acestuia. Zona de dominaţie este prin excelenţă centrul oraşului. iar creşterea demografică a unora nu se poate face decât în dauna celorlalte.) spre deosebire de cele banale care se dispersează spre periferie (comerţ. atunci când la nivelul superior al ierarhiei sunt mai multe centre concurente. Un alt model de generalizare empirică este cel al localizării serviciilor urbane. R este rangul iar Pr este populaţia rezidentă) a permis detectarea mai multor forme de organizarea a reţelei urbane: primaţială. integrat astăzi în orice analiză urban-geografică. 1982). atunci când aceasta este dominată de un oraş foarte mare. care se succed conform unei secvenţe. aşa cum s-a petrecut în cele mai multe metropole 101 . Legea rang-talie. Astfel. statutul familial şi rangul social. În aceeaşi perioadă s-a încercat şi generalizarea empirică având drept scop evaluarea stării de echilibru a unui sistem urban la un moment dat. Modelul concentric astfel imaginat (Burgess.). Acestea au pornit de la constatarea că într-un sistem urban există o legătura directă talia şi rangul unui oraş (Pumain. localizare sau grad de dezvoltare. relaţie empirică de formă lognormală a devenit indispensabilă analizei oricărei reţele urbane. oraşul poate fi divizat în zone funcţionale. concept cheie al teoriei generale a sistemelor. conform căruia activităţile localizate în zonele centrale sunt cele care îşi pot permite costul centralităţii sau sunt dependente de aceasta. cartiere comerciale etc. Încercări similare au vizat şi densitatea populaţiei urbane (legea gradientului densităţii intraurbane). funcţie de populaţia deservită. impunând o competiţie pentru spaţiu care conduce la structurarea oraşului în funcţie de distanţa faţă de centru. de urbanizare sau de statut social-economic) au generat un întreg curent geografic. dominaţie-invazie-succesiune.

Considerate o formă deghizată de determinism. 102 . generalizării unei culturi individualiste şi al crizei legitimităţii statului. Problema urbanităţii. pensionari.). minorităţi diverse etc. 1999) continuă să atragă dar au devenit şi „fabrici de excluşi”. Paradigma critică şi viziunea umanistă au adus începând cu anii ’80 o nouă abordare. Marile megapole (termen preluat de la J. de la comportamentul individual la cel local. adesea într-o formă dispersă. bazată pe indicatori calitativi. mult mai complexă. Se ajunge astfel la formalizarea unei noi teorii asupra dinamicii teritoriale.Bonnet. Toate acestea au debuşat în teoria sinergiei urbane sau a autoorganizării conformă teoriilor formalizate de Şcoala filozofică de la Bruxelles (Ilia Prigogine). în care practicile spaţiale şi percepţia individului asupra spaţiului urban contează enorm. aceste modele empirice suportă critici severe dar au devenit comune în analiza geografică. considerând că este o tendinţă conjuncturală şi nu de durată. bazată pe analiza cantitativă avansată. Sinergetica este un mijloc conceptual şi metodologic utilizat pentru analiza multiscalară. regional sau naţional. Globalizarea economiei şi capitalismul postmodernist (bazat pe reproducţia capitalului şi nu pe acumulare) conduc în prezent la o recentralizare a economiei. delincvenţi. exprimată prin renaşterea zonelor centrale ale marilor oraşe. Acestea cunosc distorsiuni permanente de tipul localizare/ delocalizare/ relocalizare sau expansiune/ restrângere.occidentale. fenomen aflat în centrul atenţiei geografilor urbanişti din ţările dezvoltate care se văd astfel copleşite de problema sărăciei şi marginalităţii considerată depăşită până de curând. favorizată de circuitele informaţionale. permisă de avântul informaticii şi de introducerea statisticii inferenţiale. în contextul internaţionalizării schimburilor. Se ajunge astfel la o geografie a reprezentărilor. imigranţi. Ideile novatoare referitoare la oraşul-teritoriu. aflată cumva în centrul discursului geografic prin implicarea noţiunii de mediu. Aceste evoluţii intră în contradicţie cu costul social tot mai ridicat şi greu de suportat chiar şi de cele mai avansate societăţi. marginalizaţi de diverse categorii (şomeri. oraşul-reţea sau hiperoraşul nu fac decât să continue tradiţia clasică a raportării la urbanizarea specifică marilor metropole supuse unei pulsaţii continue datorate modificării raporturilor dintre economie şi spaţiu. Cei mai mulţi specialişti sunt astfel sceptici în ce priveşte deconcentrarea populaţiei şi a activităţilor în favoarea ariilor rurale sau periurbane. calitatea unei organizări urbane de a corespunde exigenţelor celor mai avansate societăţi este alt subiect devenit central. Probleme precum elitizarea centrelor urbane (gentrificare în literatura anglo-saxonă) sau discriminarea sexuală (geografia genurilor) ca şi fenomenele legate de marginalitatea unor grupuri sociale au ajuns în centrul atenţiei generând o adevărată geografie a calităţii vieţii sau a bunăstării. intensificării diviziunii muncii.

Geografia alimentaţiei este destinată studierii regimurilor alimentare ale diverselor societăţi; cercetările sale iniţiale, de factură deterministă (mediile fizico-geografice ar avea o influenţă covîrşitoare asupra distribuţiei regimurilor alimentare) au fost nuanţate ulterior, fiind luate în considerare cercetările geografiei istorice (difuzia spaţială a unor specii de plante şi animale), cele ale geografiei schimburilor comerciale, ale geografiei politice, ale geografiei economice, etc. Geografia gastronomică este o tendinţă de cercetare din ce în ce mai afirmată în prezent. Geografia medicală este din ce în ce mai constrînsă să abandoneze calea clasică a complexelor patogene (combinaţii locale de factori antropici şi naturali care favorizează epidemiile sau endemiile), concentrîndu-se asupra diferenţierilor spaţiale a stării de sănătate a indivizilor (distribuţia spaţială a mortalităţii şi morbidităţii în funcţie de diferite variaţii locale ale factorilor generali) şi mai ales asupra distribuţiei spaţiale a structurilor de ocrotire a sănătăţii. Orientările cele mai moderne încearcă să modelizeze difuzia spaţială a epidemiilor, diferenţierile spaţiale ale riscurilor medicale şi de asemenea localizarea optimală a unităţilor de asistenţă sanitară. 3Geografia sportului studiază organizările spaţiale (centre, fluxuri, urmări economice, sociale, politice şi culturale) prilejuite de manifestările periodice la nivel mondial, continental sau naţional (olimpiade, campionate) dar şi organizările sportive la scară locală (localizarea serviciilor sportive de proximitate, optimizarea traseelor sportive urbane precum cele de ciclism sau de jogging, etc.). Necrogeografia are drept obiect de studiu necropolele (diferitele tipuri de cimitire), fiind interesată de elemente morfometrice şi morfografice (poziţie, mărime, formă, număr, sit, situare, organizare internă) dar şi de informaţii care pot oderi sprijin altor discipline geografice (analiza datelor de pe pietrele de mormînt, materialele de construcţie ale stelelor şi monumentelor funerare, etc.). Teren propice demersurilor umaniste/comportamentale, necropola poate ajuta cercetările geografiei istorice, ale geografiei habitatului, ale geografiei culturale. 3Geografia religiilor studiază împlicaţiile fenomenului religios asupra organizării spaţiului (trame urbane, centre de pelerinaj, fluxuri, organizări economice), precum şi difuzia spaţială a diferitelor religii, cu întreg cortegiul de transformări pe care acestea le-au indus (le induc) în noile spaţii « cucerite ».

103

Cronogeografia (sau geografia spaţio-temporală) este domeniul preferenţial al cercetărilor comportamentale, deşi modelizarea comportamentelor spaţiale în cadrul continuum-ului spaţiutimp este efectuată cu ajutorul tehnicilor neopozitiviste. Interesul principal al cercetărilor se referă la construirea spaţiului prin intermediul comportamentelor individuale sau colective, în special la scară locală. Foarte legată de această geografie este geografia bunăstării (welfare geography sau géographie du bien-être), precum şi cercetările moderne relative la dezvoltarea durabilă. Geografia riscurilor este o ramură a geografiei socio-culturale deoarece analiza riscurilor nu priveşte doar fenomenele în sine (riscuri naturale, tehnologice, etc.), ci şi (mai ales) reprezentările pe care şi le fac oamenii despre aceste riscuri, precum şi practicile spaţiale care rezultă din aceste reprezentări. 3.6. Geografia politică Geografia politică a fost iniţiată de Friedrich Ratzel (Politische Geographie, 1897), termenul de Geopolitică (Geopolitik) fiind compromis de utilizarea sa în cadrul politicii oficiale a celui de-al III-lea Reich, cînd a justificat expansiunea Germaniei hitleriste în numele dreptului poporului german la lebensraum (spaţiu vital). Disciplina studiază studiul acţiunilor politice asupra geografiei umane, implicînd de asemenea şi analiza spaţială a fenomenelor politice. Geografia politică (geopolitica) este interesată în mod tradiţional de apariţia, funcţionarea şi evoluţia statelor ca sisteme politice spaţiale, precum şi de relaţiile internaţionale stabilite între acestea (problema frontierelor/graniţelor). Puternic ancorat geografiei politice, conceptul de naţiune se bazează pe o serie de noţiuni precum ordinea colectivă, interesul general, echitatea, suveranitatea, exercitate pe un teritoriu delimitat (frontiere), apărat (armate), protejat (apărare civilă), controlat, gestionat şi animat, care trimit cu g^ndul la tensiuni şi la procese de dominare teritorială. Exerciţiul naţiunii este astfel multiform şi unificator iar aportul istoriei la explicarea genezei sale este esenţial : identificarea bazelor etnice, culturale şi economice; constituirea puterii şi autorităţii fundamentale (civile sau religioase); voluntarismul coexistenţei. Naţiunile sunt totdeauna creaţii politice, ansambluri teritoriale voluntare, raportate la caracteristici societale şi civilizaţionale fundamentale. Demersurile geografice având în centru naţiunea sunt numeroase : geopolitica, un concept greu de determinat, care studiază raporturile dintre state; geografia politică, atentă mai ales la organizarea internă a statelor, teritoriilor acestora, modului în care sunt gestionate (centralizat sau descentralizat); geoistoria, care abordează mai ales aspectele spaţiale ale genezei naţiunilor; geografia frontierelor, foarte prolifică, dat fiind impactul terminologiei contemporane (cooperare transfrontalieră, spiritualizare a frontierelor, frontiera ca barieră economică

104

sau ca zonă de contact etc.); geografia puterii, care vizează mai ales raporturile dintre stat şi naţiune sau de legitimitatea puterii (geografia electorală). Statul formează şi omogenizează naţiunea prin acţiune economică (fiscalitate, monedă, instrucţie etc.), socială şi teritorială (şomaj, educaţie, justiţie, sănătate, securitate colectivă, cultură, transport, integrare socială etc.). Valorizarea şi salvgardarea patrimoniului comun este esenţială în această operă, prin crearea unor factori de coeziune. Raportul între naţiune şi teritoriu este frecvent abordat în analiza geografică dat fiind interesul pentru sistemele de comunicaţii (conectivitate, accesibilitate) dar şi pentru studiul structurilor administrative (logica organizării teritoriilor politice) sau al amenajării şi dezvoltării teritoriale. În ultimii 20-30 de ani se remarcă o creştere a interesului pentru studiile infranaţionale, centrate pe cercetările efectuate asupra interacţiunilor dintre procesele politice şi organizările spaţiale (de ex. natura şi consecinţele deciziilor luate de puterile publice locale, relaţiile dintre politicile publice şi dezvoltarea resurselor locale, geografia finanţelor publice, etc.). Geografia electorală, ca subramură a geografiei politice, este focalizată asupra diferenţierilor spaţiale a comportamentelor electorale. Cercetările sale stau de multe ori la baza politicilor naţionale, regionale sau locale. Geografia militară studiază organizările spaţiale prilejuite de activităţile militare (distribuţia şi organizarea bazelor militare la nivel mondial, echilibrele/dezechilibrele spaţiale între forţele militare), dar şi implicaţiile cadrului natural şi socio-economic asupra doctrinelor militare naţionale, asupra specificului tehnicilor de luptă sau asupra operaţiunilor militare propriu-zise. 3.7. Geografia aplicată Geografia aplicată (sau geografia activă) este o orientare apărută în anii ’60 şi dezvoltată în următotul deceniu, ai cărei promotori, în majoritate marxişti, militau pentru o implicare activă, revoluţionară, a geografiei în cadrul deciziei politice de organizare şi de amenajare a spaţiului.

105

. Geography as spatial interaction. Bucureşti BERDULAY. Gustav Fischer Verlag. Dictionnaire critique. 4e édition revue et augmentée BAILLY. (1992) – „Géographie et sociologie”.. KAHN. Bailly (dir. (1981) – La formation de l’école française de géographie (1870-1914). Objet. 75-92 în A. P. 1980 BROC. HANSEL-LØVE. Economica. (1979) – Dicţionar cronologic al ştiinţei şi tehnicii universale. les patrimoines et la confrontation des cultures. Bailly (dir. Théry. (2002) – La géographie.Bibliografie selectivă ANDREI. coord. (1986) – La géographie de la Renaissance. 1966) CLAVAL. N. London 106 . pp. University of Washington Press. Elemente de compunere greco-latine. Géographie. Armand Colin. I. P. (2001) – Les concepts de la géographie humaine. Bucureşti GOODALL. R. RECLUS . (1980) .. Seattle. 1992 . D. Penguin Books. (1987)– Dicţionar etimologic de termeni ştiinţifici. Nathan/VUEF.) – Les concepts de la géographie humaine. Paris CLÉMENT. Paris BĂLAN. Ferras. DÉMONQUE. méthodes. Paris. Ferras. Bibliothèque Nationale. All Educational.E. (2001) – Epistémologie de la géographie. Editura ştiinţifică şi enciclopedică. pp. H. Paris . Armand Colin.. Paris BRUNET.). Presses Universitaires de France. Armand Colin. R. A. Paris DEBIÉ. Comité des Travaux Historiques et Scientifiques. de Magdalena Mărculescu Cojocea şi Aurelian Cojocea a ediţiei originale La Philosophie de A à Z.Ullman. Armand Colin. Bucureşti BAILLY. 19-24 în A. Editura ştiinţifică şi enciclopedică. Collection Fac.La documentation française. (1933) . Şt. Pumain (dir. C. W. Bucureşti.Montpellier CHRISTALLER.) Encyclopédie de géographie. U.. Jena (tradus în engleză: Central Places in Southern Germany. R. cinquième édition (première édition – 1984). Les concepts de la géographie humaine. Paris DONISĂ. E.S. Paris BAVOUX. 37-49 în A. (1977) – Bazele teoretice şi metodologice ale geografiei. Prentice Hall. Bailly. pp. Editions du Comité des Travaux Historiques et Scientifiques. (1995) – Géographie économique et humaine. Ministère de l’Education Nationale. Englewood Cliffs. B. P. Ed.. coord. Comprendre le monde tel que les hommes le vivent á travers les paysages. Editura didactică şi pedagogică. 4e édition revue et augmentée CLAVAl. P (2000) – Filosofia de la A la Z. collection Premier Cycle. Paris BOYCE. Paris 1994 CLOZIER. coll. J-J. Paris.Die Zentralen Orte in Suddeutschland. trad. (1949) – Les étapes de la géographie. débats. Presses Universitaires de France. A. V. Hatier. F. (1998) – „Histoire de la géographie”. Introduction”. (1987) – Dictionary of Human Géography. New Jersey. Paris CLAVAL.Les mots de la géographie. N. (1998) – „La géographie humaine. A. R.

Blackwell Publishing. Iaşi HARTSHORNE. Chicago.J.Walford (dir).. ideology and geography.-C.H. (2000) – SIG şi modelul probabilist de interacţiune spaţială. Stolper . (1986) – La nouvelle aliance. Bailly (dir. I (2000) – Sisteme teritoriale. 1989 JOHNSTON. (1989) – The Condition of Postmodernity: An Enquiry into the Origins of Social Change. serie nouă. B.609-614) în vol. Oxford GROZA. Duncan (ed. Oxford IANOŞ. The University of Chicago Press. D. Jena (tradus în engleză de W. Blackwell. 44-65 în J. 1962) LACOSTE. (2000) – The Dictionary of Human Geography. Lancaster. Champs. Flammarion (traducerea franceză a celei de-a doua ediţii revizuite şi adăugite în 1970 a cărţii The Structure of Scientific Revolutions.F.J. (1994) – Geographical imaginations. Editions Gallimard. Oxford (UK) Malden (USA) PRIGOGINE. Paris REYNAUD. London. Macmillan. GREGORY. Cl. (1976) – La géographie. Gustav Fischer Verlag. suplimentul Lucrările simpozionului „Sisteme Informaţionale Geografice”. pp.GREGORY.Philosophy. (1841) – „Villes” (pp. J. Illinois. (2000) – Introduction à la géographie. „Terre” (pp. 5-12 în L'Espace Géographique. 6. pp. no 1 107 . factories and workshops. Paris RAFFESTIN. D.(1982) – „Cent ans avant Christaller: une théorie des lieux centraux”. D. E.Gregory. London KUHN. Anthropos. 670-687). 4e édition revue et augmentée RECLUS. (1998) – Modern Geographical Thought. Association of American Geographers. D. XXX. ça sert d’abord à faire la guerre. Paris. (1939) – The Nature of Geography: A Critical Survey of Current Thought in the Light of the Past. Lévy. Encyclopédie Nouvelle. (1989) . Armand Colin. „Vauban” (pp. p. nr. Tom XLVI. Blackwell Publishing. PRATT. T. (1989) – „Modernism. pag. (1998) – „Epistémologie de la géographie humaine”. WATTS.. Paris LEFEBVRE.. (1983) . Paris LEY. Postmodernism and the Struggle for Place”. A. R. Paris ROBIC. 48-66 in “Human geography”. coll. Y. Paris Peet. R. 24-36 în A. (1982) – L’Homme et la terre. Armand Colin. Editura Tehnică. R. P. G.. 33-47 in Analele Ştiinţifice ale Universităţii „Alexandru Ioan Cuza” Iaşi. 4th edition. Yale University Press.La structure des révolutions scientifiques. R. M. M. Malden (USA)-Oxford (UK) KROPOTKINE. Folio-Essais. pp. Unwin Hyman. London LÖSCH. Maspero. R.) – Les concepts de la géographie humaine. „Voies de communications” (pp. Stengers. U. (1940) .700-712).Die Raumliche Ordnung der Wirtschaft. D. H. I. Pennsylvania HARVEY. 2e édition.The Economics of Location. Maspero. VIII.) – The Power of Place: Bringing together Geographical and Sociological Imaginations. Woglom şi W. (1974) – La production de l’espace. Blakwell. 1954) MARCONIS. New Haven. R. reprinted in 2001. (1919) – Fiels. O. I.. Bucureşti JOHNSTON. 417-488). Agnew şi J.

von (1826) . Chicago.Der isolierte Staat in Beziehung auf Landwirtschaft und Nationalökonomie Partea I: Recherches sur l'influence que les prix des graines. D. pp. (1909) – Uber den Standort der Industrien. Géographie. no 43 SOJA. Perthes. Paris. în engleză de C. traducere de J. 1851. Economica. Laverrière după Untersuchungen über den Einfluss den die Getreidepreise. Paris SAUER. Nathan/HER. Chicago.). Tübingen. Man’s Role in Changing the Face of the Earth.K. 273-294 în A. R. E. coll. Mappemonde. (2001) – Géographies anglo-saxonnes.. Friedrich. Hamburg. D.J. Its use and Misuse. Verlag Mohr. (1953) – „Exceptionalism in Geography: A Methodological Examination”.-H.S. (1989) – Postmodern Geographies: The Reassertion of Space in Critical Social Theory. B. L’évolution du cadre de vie. Tendances contemporaines. trad. London STAMP. (1925) – „The morphology of landscape”. Longman. G. Guillaumin. Ferras.. Thomas (ed. den Reichtum des Bodens und die Abgaben auf den Ackerbau ausüben. şi alţii.L. L. University of Chicago Press. 1957 (ed.. pp. la richesse du sol et les impôts exercent sur les systèmes de culture. 1956 WEBER. 19-54 în Publications in Geography no 2. pp. coord. – „The Role of Transportation and the Bases for Interaction”. A. E. Paris THÜNEN. (2000) – L’Homme et son milieu. Pumain (dir. II) 108 . Une approche de la géographie globale ou comment l’homme interagit avec son milieu. Collignon. University of Chicago Press. Bailly. Verso. C. (1992) – „Géographie et statistique”. University of California SCHAEFER. 226-249 în Annals of the Association of the American Geographers. (1947) – The Land of Britain.) Encyclopédie de géographie.ROUGERIE. 1826 ULLMAN. London Staszak. Paris SANDERS.O. F. J. Belin. în W. J. collection Fac.-F. Alfred Weber's Theory of the Location of Industries.

109 .

2005 110 .Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” Iaşi .

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful