Octavian GROZA

Ionel MUNTELE

GEOGRAFIE UMANĂ GENERALĂ
- note de curs -

Departamentul de Geografie Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” Iaşi – 2005

Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” Facultatea de Geografie-Geologie Departamentul de Geografie Catedra de Geografie umană şi Geografie regională

Autori: prof. univ. dr. Ionel Muntele conf. univ. dr. Octavian Groza

Referenţi: prof. dr. Alexandru Ungureanu prof. dr. Vasile Nimigeanu

Iaşi, 2005

2

Tabla de materii

TABLA DE MATERII ............................................................................................................................................ 3 I. GEOGRAFIA UMANĂ – COORDONATE GENERALE ............................................................................ 5 1. SPAŢIUL TERESTRU ŞI SPAŢIUL GEOGRAFIC ...................................................................................................... 6 2. SPATIU SI PUTERE .............................................................................................................................................. 9 3. OBIECTUL ŞI METODA GEOGRAFIEI UMANE................................................................................................... 12 4. EPISTEMOLOGIA GEOGRAFIEI UMANE .............................................................................................................. 15 4.1. Coordonate epistemologice în evoluţia geografiei umane ........................................................................................ 17 5. EVOLUTIA GEOGRAFIEI: DE LA ANSAMBLU DE CUNOSTINTE LA STIINTA......................................................... 31 5.1. Geografia antică ......................................................................................................................................... 32 5.2. Geografia Evului Mediu timpuriu şi a Renaşterii.............................................................................................. 35 5.3. Geografia modernă...................................................................................................................................... 37 6. GEOGRAFIE FIZICĂ ŞI GEOGRAFIE UMANĂ ..................................................................................................... 42 6.1. Geografie fizică şi geografie umană – o divizare arbitrară şi periculoasă ................................................................. 46 6.2. Geografia regională – expresie a unităţii geografiei ? .......................................................................................... 52 7. SINTEZA EVOLUŢIEI CONCEPTUALE A GEOGRAFIEI UMANE: DE LA SPAŢIU LA TERITORIU ...................... 59 7.1. Ştiinţa locurilor sau puterea idiografiei ............................................................................................................ 61 7.2. De la descrierea locurilor la descrierea mediilor ca determinante absolute ................................................................. 62 7.3. De la peisaje la regiuni sau victoria taxonilor.................................................................................................... 63 7.4. Inventarea spaţiului geografic......................................................................................................................... 65 7.5. De la spaţiu la teritoriu sau redescoperirea locurilor............................................................................................ 67 7.6. Teritoriul ca rezultat al procesului de diferenţiere – exemplu de abordare umanistă ................................................... 69 II. TAXONOMIA GEOGRAFIEI UMANE ..................................................................................................... 74 1. CRITERIUL SCĂRII DE ANALIZĂ .................................................................................................................... 76 1.1. Macrogeografia........................................................................................................................................... 76 1.2. Microgeografia............................................................................................................................................ 77 1.3. Mezogeografia ............................................................................................................................................ 77 2. CRITERIUL SUPORTULUI FILOSOFIC ŞI TEORETIC....................................................................................... 77
Geografia deterministă.....................................................................................................................................................78 Geografia posibilistă........................................................................................................................................................78 Geografia pozitivistă .......................................................................................................................................................78 Geografia neopozitivistă ...................................................................................................................................................79 Geografia umanistă.........................................................................................................................................................79 Geografia marxistă.........................................................................................................................................................80 Geografia radicală ..........................................................................................................................................................80 Geografia structuralistă....................................................................................................................................................80

3

3. CRITERIUL OBIECTULUI DE STUDIU ............................................................................................................ 81 3.1. Geografia teoretică şi metodologică .................................................................................................................. 81
Epistemologia geografiei ...................................................................................................................................................81 Istoria geografiei .............................................................................................................................................................81 Metodologia cercetărilor geografice .......................................................................................................................................81 Analiza spaţială............................................................................................................................................................81

3.2. Geografia economică .................................................................................................................................... 82
Geografia rurală..........................................................................................................................................................85 Geografia industriei ....................................................................................................................................................87 Geografia transporturilor............................................................................................................................................90 Geografia schimburilor comerciale .............................................................................................................................93

3.3. Geografia istorică........................................................................................................................................ 93 3.4. Geografia matematică .................................................................................................................................. 93 3.5. Geografia socială şi culturală......................................................................................................................... 93
Geografia populaţiei.....................................................................................................................................................97 Geografia aşezărilor umane .........................................................................................................................................99 Geografia alimentaţiei.................................................................................................................................................102 Geografia medicală ....................................................................................................................................................103 Geografia sportului ....................................................................................................................................................103 Necrogeografia.........................................................................................................................................................103 Geografia religiilor....................................................................................................................................................103 Cronogeografia.........................................................................................................................................................104 Geografia riscurilor...................................................................................................................................................104

3.6. Geografia politică...................................................................................................................................... 104
Geografia electorală..................................................................................................................................................105 Geografia militară.....................................................................................................................................................105

3.7. Geografia aplicată..................................................................................................................................... 105 BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ ................................................................................................................................ 106

4

I. GEOGRAFIA UMANĂ – COORDONATE GENERALE
« Geografia este această ştiinţă sublimă care citeşte în cer imaginea Pămîntului ». Claudius Ptolemæus

Orice ştiinţă se defineşte printr-un obiect de studiu şi printr-un ansamblu de concepte şi de metode indispensabile asigurării unui rol distinct în câmpul cunoaşterii. Deşi în calitate de ansamblu de cunoştinţe despre locuri şi oameni geografia are o istorie care depăşeşte două milenii, statutul său de ştiinţă şi de disciplină academică în adevăratul sens al cuvîntului este mult mai recent. Abia în a doua jumătate a secolului al XIX-lea geografia începe să fie prezentă în universităţi ca ştiinţă de sine stătătoare şi să beneficieze de instituţii proprii. Conform etimologiei sale (gr. gê = pămînt, teluric şi gr. graphê = scriere, însemnare), geografia ar avea drept menire descrierea planetei. Aflată însă la interferenţa a două mari domenii –cel natural şi cel social–, geografia se deosebeşte de alte ştiinţe prin dificultatea stabilirii unor limite clare a obiectului său de studiu care se confundă de obicei cu distribuţia spaţială a fenomenelor naturale şi socio-umane. Chiar şi la acest nivel elementar, acela de descriere a realităţii, obiectul său de studiu se revelează a fi de o complexitate covîrşitoare, imposibil de cuprins în sfera unui singur ansamblu de ştiinţe. Din această cauză geografia nu a fost multă vreme acceptată ca o ştiinţă în toate puterea cuvîntului, de unde un oarecare sentiment de nesiguranţă în rîndul geografilor care, în perioada modernă, au dificultăţi din ce în ce mai mari în a-şi defini propria disciplină. Diviziunea deja clasică între geografia fizică şi geografia umană, relativ arbitrară, efectuată în primul rând pe diferenţieri metodologice şi mai puţin pe diferenţieri conceptual-teoretice, este doar un element care ilustrează dificultăţile de definire a obiectului său de studiu. Dacă amintim şi faptul că în evoluţia sa geografia a fost obligată să integreze metode, teorii şi concepte puse în operă de celelalte ştiinţe ale naturii şi societăţii, devine clar faptul că geografia este privită cu neîncredere de către acestea, care îşi arogă dreptul de a-i contesta statutul de ştiinţă veritabilă, considerînd-o ca pe o disciplină de rang secund. Ca orice ştiinţă dominată însă, geografia, prin apelul masiv la modelele teoretice şi la metodele complexe dezvoltate în cadrul celorlalte ştiinţe, s-a constituit ca o ştiinţă vitală de interfaţă, poziţie extrem de favorabilă în contextul actual al inter- şi transdisciplinarităţii. Dacă din conflictul constructiv cu restul ştiinţelor geografia a ieşit mai puternică, nu acelaşi lucru se poate spune şi de spre rezultatul tensiunilor existente în propriul sistem de discipline. Astfel geografii fizicieni sînt tentaţi să o considere o ştiinţă preponderent naturală, vecină geologiei sau

5

biologiei, pe cînd geografii umanişti îi atribuie calificativul de ştiinţă socială. Aparent ireconciliabile, cele două opţiuni tind să conducă spre une fel de război fratricid, omiţîndu-se faptul că geografia este ordonată în jurul aceluiaşi concept central: spaţiul terestru. 1. Spaţiul terestru şi spaţiul geografic (după A. Bailly, 1998) Spaţiul se află în centrul dezbaterilor referitoare la obiectul de studiu al geografiei. Chiar dacă spaţiul este revendicat sub o formă sau alta şi de alte discipline, geografia se detaşează tot mai mult prin studierea spaţiului terestru, mai exact a interacţiunilor complexe care se produc la contactul geosferelor. Conceptul de spaţiu geografic este recent chiar dacă geografia studiază spaţiul terestru încă din Antichitate. Impus în ultimele trei decenii, acest concept a devenit cheia de boltă a geografiei. Spaţiul poate fi definit în general ca o porţiune dintr-un plan delimitat cel puţin de o linie. Sensul geografic este cel de întindere limitată a suprafeţei terestre. Odată cu acest concept s-a impus şi viziunea spaţială asupra faptelor geografice. Astfel geograful se străduie să găsească în primul rând corelaţii şi conexiuni spaţiale spre deosebire de alte ştiinţe sociale care caută corelaţii logice sau temporale. Impunerea spaţiului ca un concept central în geografie a intervenit în contextul suprapunerii unei serii de cauze : -multiplicarea contradicţiilor spaţiale în perioada modernă, îndeosebi la interfaţa urban-rural; -standardizarea planificării teritoriale pentru care conceptul de spaţiu devine esenţial; -deschiderea ştiinţelor sociale şi economice spre implicaţiile spaţiale ale fenomenelor specifice. Conceptul de spaţiu geografic a adus în prim plan un şir de noţiuni tot mai prezente în vocabularul de specialitate : puncte, linii, noduri, reţele, trame, câmpuri etc. Devenite curente în noua geografie, aceste noţiuni dau aparenţa unei abstractizări a disciplinei care a devenit tot mai mult o ştiinţă a morfologiei suprafeţei terestre : combinaţie de puncte, linii şi suprafeţe din care pot rezulta câmpuri. Spaţiul geografic (produs, trăit şi perceput) este de fapt un concept abstract elaborat de către geografi pentru a formaliza ştiinţific caracteristicile spaţiului terestru (real şi concret, care există aprioric). Dubla dimensiune, fizică şi ecologică a spaţiului terestru corespunde acestui caracter aprioric. Prezenţa unui fluviu sau a unui munte are numeroase consecinţe asupra organizării spaţiului, în special în ce priveşte reţelele de aşezări sau de comunicaţii. Aceasta nu implică în nici un caz separarea unei geografii fizice independentă de acţiunea umană. Prezenţa unui taluz este o constrângere în unele cazuri, peste care nu se poate trece, dar un abrupt de falie poate să nu prezinte un interes major pentru amenajarea antropică. Geografia fizică trebuie reconstruită şi regândită în termeni de limite, constrângeri şi paroxisme. Spaţiul geografic este un spaţiu produs pentru că rezultă totdeauna din acţiunea

6

Astfel ataşamentul faţă de un loc sau o regiune este o componentă importantă în analiza raporturilor omului cu mediul. politicul sau ideologicul. Originalitatea geografiei constă tocmai în punctul de plecare al oricărei analize : spaţiul fizic. Actul de producţie socială a spaţiului este în fond un act de libertate umană. economice. Spaţiile economic. Faţă de alte ştiinţe care abordează multiscalar problemele studiate. inclusiv cele care derivă din percepţia spaţială a indivizilor. Această a treia dimensiune a fost mai târziu luată în calcul. Geografia empiristă. a fost totdeauna important în amenajarea spaţiului. Rolul ideologiei. dincolo de limbajul cartografic şi discursul descriptiv specific 7 . culturalul. odată cu popularizarea ideilor psihologiei moderne.societăţilor umane fiind un produs social. Alături de macro şi microscări. social şi geografic sunt tot atâtea modele abstracte ale suprafeţei terestre. eterogenă. În sens restrâns el poate defini doar componentele fizice dar în sens larg integrează şi relaţiile invizibile. bazată pe date concrete este adesea o reprezentare simplificată a spaţiului terestru : peisajul. fiecare din elementele sale rezultă din procese care acţionează la scări diferite. geografia acceptă şi scările intermediare (mezoscări). geografia se distinge prin multiplicitatea scărilor. studiată într-o viziune mai mult sau mai puţin reducţionistă. o porţiune a suprafeţei terestre putând fi observată. Noţiunea de scară este extrem de importantă în geografie.). izotrop. În afara faptului că spaţiul terestru are mai multe componente. Aceste dimensiuni au o importanţă diferită în funcţie de scara de studiu şi specificul societăţii. Un oraş este un simplu punct într-o reţea urbană. Acest spaţiu terestru. Acest proces de abstractizare este elaborat prin intermediul unei triple problematici : empirică. global şi complex. continuu şi infinit. considerat ca un suport al acţiunilor sociale. teoretică şi axiomatică. socialul. Recunoaşterea faptului că spaţiul geografic este un produs social nu implică însă obligaţia geografului de a pleca în aprofundarea acestui concept de la societate. finită se transformă într-un spaţiu omogen. Un spaţiu este omogen atunci când toate porţiunile din suprafaţa terestră au aceeaşi valoare. entropia fiind egală cu 1. preexistent şi produs este de asemenea trăit şi perceput. Absenţa fluxurilor invizibile (de materie şi informaţie) obligă astfel continuarea demersului cu o abordare teoretică. dar ele devine un ansamblu de linii şi suprafeţe atunci când este studiat individual. politice sau culturale. în urma căruia întinderea. anizotropică. marcate şi de armonie dar şi de ostilitate. prin intermediul religiei mai ales. Ceea ce urmăreşte geografia este de fapt modul în care spaţiul terestru se transformă în peisaj : porţiune vizibilă a suprafeţei terestre. diferite esenţial unul de celălalt. discontinuă. Toate dimensiunile umane sunt implicate în construcţia acestuia : economicul. Un spaţiu este izotrop atunci când proprietăţile sale sunt identice în toate direcţiile. Teoria formală a sistemelor ierarhizate dezvoltată de Mesarovici (1980) este o metodă de care geograful nu se mai poate dispensa. Noţiunea de scară corespunde şi unei alte realităţi : orice valoare dintr-un punct oarecare se supune unor procese care acţionează la scări diferite (fie o staţie climatică fie un stat de ex.

În ce priveşte spaţiul. teoria bifurcaţiilor. 1980. limbajul matematic se impune obligatoriu în geografie.). O a altă cale de transfer este cea filozofică. 1952). al rentei funciare (cercurilor concentrice). Wilson. exclusiv pornind de la principiile şi teoriile fizicii prezintă de asemenea constrângeri. la orice scară reproducându-se aceleaşi forme. Pentru a completa unele lacune. prin intermediul celui de-al doilea principiu al său: entropia. teoria locurilor centrale a lui Christaller (1935). încât modelul menţionat se aplică doar pe porţiuni extrem de restrânse. curentul cantitativist iniţiat din anii ’50 fiind astăzi dominant în geografie. conceptul de spaţiu geografic fiind astfel mai complet înţeles. Cel mai cunoscut model teoretic spaţial este cel gravitaţional (Reilly. neglijând latura socială sau psihologică. forţa de atracţie dintre două mase este continuă şi creşte constant într-un spaţiu izotrop. Calitatea axiomelor fizice nu se aplică totdeauna în geografie. continuată de Lösch (1954). Astfel. elaborate de filozofi sau epistemologi sunt tot mai frecvent utilizate în geografie : teoria sistemului general (Bertalanffy. utilă pentru explicarea genezei unor fenomene şi a dinamicii unor procese. preferând adaptarea celor emise de alte discipline. geografia s-a inspirat şi din modelele spaţiale ale fizicii. Dar indiferent de transferul teoretic. necesitând pentru înţelegerea completă o iniţiere solidă în matematicile superioare. teoria structurilor disipative. Prigogine. multidimensional. teoria localizării activităţilor economice a lui Weber (1909) etc. elaborarea unui model teoretic al spaţiului geografic este mai mult decât necesară. ori spaţiul geografic este prin excelenţă anizotrop. Termodinamica a furnizat teoria difuziunii spaţiale (Hägerstrand. cel puţin ca mijloace didactice. Numeroase teorii formale (ansamblu de concepte legate între ele şi aplicabile la diverse domenii ale cunoaşterii). Dezavantajul acestor teorii formale constă în limbajul matematic extrem de complex. în cazul teoriei gravitaţionale. nu neapărat identice. 1974). Acest transfer teoretic oferă un cadru deductiv necesar construirii spaţiului geografic deşi este limitat doar la aspectele pur economice. teoria catastrofelor (Thom. 1949). organizate în sisteme şi subsisteme ierarhizate. Caracterul deductiv al matematicii se îmbină armonios cu demersul inductiv sau empiric. 8 . Utilizarea acestuia stă la baza stabilirii multor legităţi geografice ca şi la cunoaşterea multor particularităţi spaţiale intuite anterior (existenţa unor gradienţi de ex. Elaborarea unui spaţiu geografic. 1981) permite înţelegerea şi explicarea rupturilor funcţionale şi spaţiale a fenomenelor. foarte utilă pentru înţelegerea raporturilor existente între diversele fapte geografice la diverse scări de studiu. Geografia a elaborat rareori propriile teorii. spre deosebire de teoriile economice pentru care spaţiul este unidimensional. Avantajul modelelor introduse din fizică este dat de caracterul lor sintetic. Woodcock.empirismului geografic. foarte utilă pentru înţelegerea ordinii spaţiale a faptelor geografice. larg utilizat în explicarea raporturilor din cadrul reţelelor de aşezări. Rugozitatea (absenţa uniformităţii) spaţiului geografic este o regulă. economia a fost principalul furnizor de modele teoretice : modelul lui von Thünen (1826). Fără a subestima importanţa acestora.

Elaborarea unui model teoretic al spaţiului geografic nu este acceptată în totalitate dar există cercetători care au propus deja o serie de axiome ale acestuia. Aceste demersuri au avut în comun utilizarea matematicii ca mijloc de formalizare şi generalizare dar rămân singulare. Acest concept porneşte de la trei noţiuni esenţiale pentru înţelegerea modului în care omul îşi pune amprenta vizibil asupra spaţiului geografic : -identitate (conştiinţa că aici este altfel decât acolo). 9 . în prezent atenţia fiind concentrată asupra conceptului de teritoriu. care se referă la modul de incluziune într-un spaţiu dat. bazat pe limite precise şi dotat cu instituţii cu o largă reprezentare în teritoriu. necesară localizării obiectelor geografice. Spaţiu şi putere (după A. circuitelor şi fluxurilor proprii grupului social în spaţiul pe care îl ia în stăpânire. rămâne deschisă. -apropriere. pentru care poate fi geografic orice obiect care diferenţiază spaţiul terestru. odată cu generalizarea statului modern. de la măsurarea distanţelor şi suprafeţelor (ansamblu de puncte în spaţiu) la care adăuga un ansamblu de atribute simple sau compuse. 2. definit ca o porţiune din spaţiul terestru apropriat de către un grup social în scopul satisfacerii necesităţilor vitale. dar geografia este singura care le utilizează simultan. -înrădăcinare. Pornind de la aceste axiome. stabilirii poziţiei acestora în spaţiu. 1998) Aceste două noţiuni au fost alăturate relativ recent în geografie. cronologică. Nicolas (1980) a propus trei astfel de axiome : chorologică (studiul locurilor). Beguin (1979) propunea construirea unui spaţiu geomatematic plecând de la un ansamblu de locuri. conchide că nici un obiect nu poate fi considerat exclusiv geografic aşa cum şi metodele nu sunt proprii doar unei ştiinţe. topologică. Bailly. Teritoriul este rezultatul proiectării reţelelor. Construcţia unui model teoretic al spaţiului geografic pe baza axiomelor este imposibilă după unii ca şi matematizarea acestuia dar este utilă în măsura în care permite înţelegerea forţelor care contribuie la fasonarea suprafeţei terestre. încât şi axiomele geografiei nu sunt proprii doar acesteia. Aproprierea unui teritoriu implică procese de dominaţie şi segregare din care rezultă fenomene precum marginalizarea sau excluziunea ce nu mai pot fi excluse din preocupările geografice. dinamică pe celelalte două. care arată modalitatea prin care un grup îşi instituie anumite relaţii cu spaţiul. Dezbaterea în jurul acestui subiect. pentru a completa cu dimensiunea temporală. Spaţiul poate fi văzut în această perspectivă atât ca un suport al vieţii şi activităţii umane dar şi un obstacol în calea unor relaţii eficiente. Din aceste trei noţiuni rezultă conceptul de comunitate : spaţiul de control social al unui grup. Analiza aproprierii teritoriului este astfel în centrul oricărei reflecţii geografice : a vorbi de teritoriu înseamnă să deschizi mecanismele aproprierii pentru a preciza consecinţele.

sociale etc. autoritatea şi puterea mulţimii. stabilitate şi instabilitate. Astfel accentul în problematica puterii nu mai cade asupra fundamentelor acesteia ci asupra funcţionalităţii acesteia (Luhmann. Raporturile dintre spaţiu şi putere au constituit multă vreme preocuparea esenţială şi exclusivă a geografiei politice dar în ultimele decenii nici una dintre ramurile geografiei umane nu le poate exclude în contextul fragmentării proceselor socio-economice sub impactul factorului politic. Sistemele 10 . legitimată de suveranitatea divină sau cu origine mitică şi capacitatea fondată pe competenţele specifice sau pe suveranitatea naţională. centralizare şi descentralizare etc. puterea poate fi câştigată. se impune un discurs dual în care se opun concepte ca : echilibru şi dezechilibru. influenţa culturală sau politică. Criticile aduse acestei accepţiuni pornesc de la o serie de constatări: -puterea nu poate fi dobândită ci numai exercitată. menţinută sau pierdută în funcţie de jocul a trei factori : influenţa politică. care confunda statul cu puterea sau politicul. Statul a fost văzut mult timp drept singura sursă de putere dar mondializarea a scos în evidenţă surse la fel de importante precum puterea economică. Concepţia relaţională pare cea mai obiectivă pentru că exclude ideea că puterea este un meci cu scor egal (ce câştigă unul pierde celălalt). Puterea în sine poate fi concepută sub trei forme : valoare care poate fi dobândită.) ci sunt imanente acestora. Această formă este susţinută mai ales de şcoala americană dar se pare că ideea puterii-atribut este destul de relativă. domeniu de interes axat mai ales pe comportamentul lui „homo politicus”. -relaţiile de putere sunt totodată intenţionale şi nesubiective. Puterea este mai degrabă un flux. puterea a generat în geografie curentul geopolitic. aceasta însăşi fiind imanentă puterii.Puterea este un raport simetric sau disimetric instaurat între doi agenţi sociali aflaţi în interacţiune. excluziunea. -relaţiile de putere nu sunt exterioare altor relaţii umane (economice. sunt tot mai frecvent în atenţia geografiei. proces relaţional. degradarea mediului. disfuncţiile mecanismelor sociale. -sursa puterii o constituie masele. Natura fundamentelor puterii este încă un subiect de dezbatere între necesitatea naturală. Ca atribut. În acest sens. teme precum criza bunăstării (weltfare state. agregare şi dispersie. nimic nefiind mai nesigur decât deţinerea puterii. În ambele cazuri se regăseşte însă ideea de forţă orientată mai degrabă spre menţinerea unui statu-quo decât spre schimbare. un proces de comunicare inerent în orice relaţie. între dominatori şi dominaţi neexistând de fapt o opoziţie binară şi globală. stare de abundenţă şi optimism generată în primele decenii postbelice de modernizarea economiei şi depăşirea unor limite umane). -acolo unde există putere există şi rezistenţă. 1975). Ca domeniu de interes al factorului politic. marginalizarea (deviere de la normele de comportament general acceptate ale societăţii). Astfel. puterea-atribut.

Tot mai mult se acceptă ca fundament esenţial al puterii . temporalitate. decupaj al spaţiului în arii de control. activităţi etc. care are o funcţie de motivare. Producţia teritorială a spaţiului poate fi astfel interpretată ca o proiecţie a câmpului puterii asupra unui spaţiu dat. Geografia consideră în general că aceste aspecte îi sunt proprii. O altă perspectivă geografică a raporturilor dintre spaţiu şi putere este cea a rolului militar şi strategic. Exerciţiul puterii este eficient atunci când criteriul de selecţie adoptat de unul din partenerii sociali coincide cu motivaţia celuilalt. arhitectura socială. Distribuţia spaţială a populaţiei şi atributelor sale culturale. Schimbarea codurilor politice este suficientă pentru a modifica organizarea spaţiului.sociale se constituie numai prin intermediul comunicării în urma determinării reciproce a unei multitudini de criterii selective care suprimă incertitudinea în alegerea partenerilor. a reţelelor şi ierarhiilor pe care le conţine acesta (cazul Europei de Est în perioada de tranziţie). Puterea îndeplineşte această funcţie în calitatea sa de cod simbolic (structură semiotică ai cărei semnificanţi şi semnificaţi sunt convenţionale. admise prin contract. fie că o considerăm categorie economică sau naturală. elemente decisive în modelarea teritoriului. economic şi ideologic al organizării societăţii. ansamblu de relaţii generate de sistemul tridimensional societate-spaţiu-timp în scopul asigurării unei maxime autonomii. formă sau ordine detectată în materie sau în energie. acesta a fost 11 .) presupune totdeauna prezenţa unor disimetrii pe care factorii de putere încearcă să le păstreze. Societăţile structurează spaţiul într-un mod diferenţiat tocmai pentru că funcţiile puterii (combinaţii de energie şi informaţie) sunt diferite. -informaţia. impuse de uzanţe sau definite prin lege) fiind o instituţie suplimentară faţă de limbaj. supraveghere sau observaţie. Geografia umană analizează mai ales modul în care societăţile realizează aceste funcţii în perspectivă spaţio-temporală. compatibilă cu resursele sistemului. reduce sau anula. Studiul raporturilor dintre spaţiu şi putere în geografie a cunoscut o reînnoire remarcabilă în ultima jumătate de secol. după o scurtă perioadă în care era aproape interzis de abordat un astfel de subiect. fundamentul politic. după al doilea război mondial. Din aceasta se degajează două elemente constitutive ale puterii : -energia. fiind perceptibilă pe mai multe scări în acelaşi timp interesând atât la nivel local cât şi macroregional.munca. Sursa puterii nu este aşadar unică ci fragmentată şi ubicvistă. Determinismul geopolitic al lui Ratzel sau Haushofer care a alimentat ideologia nazistă este de domeniul trecutului. religie. Întâlnirea dintre spaţiu şi putere este transcalară. ritmuri şi durate proprii actorilor sociali. mărească. Puterea este văzută acum ca exerciţiu al unei capacităţi inovatoare motiv pentru care se impun două concepte : geometria puterii. potenţial care permite deplasarea sau transformarea materiei. Se impun astfel alte două noţiuni: teritorialitate. Simbolurile (însemne care asigură legătura mai mult sau mai puţin stabilă dintre două unităţi situate pe acelaşi nivel) îşi asumă în acest caz rolul de mediatori. sociale sau economice (limbă.

Inspirat de Friedrich Ratzel (1891). constituindu-se într-un ansamblu de teorii. ca efect al schimburilor de materie şi informaţie. Dispariţia URSS şi a războiului rece iar mai recent. consecinţă a unui nou Zeitgeist (spirit al timpului). metode şi concepte esenţiale unei cunoaşteri obiective a realităţii complexe pe care o construieşte civilizaţia actuală. analizate prin prisma relaţiilor instituite între aceste două componente. geografia se plasează într-adevăr la periferia domeniului natural şi a celui socio-uman. atentatele de la 11 septembrie 2001 au fost alte două momente care întreţin interesul geografic pentru această sferă. Ca ştiinţă a explicării localizării fenomenelor şi proceselor în spaţiu. Conrad MalteBrun (1810.I din Géographie universelle. raţional care nu se mai rezumă la inventarul locurilor şi al toponimelor. de unde îşi îmbogăţeşte aparatul conceptual şi spre care proiectează rezultatele cercetării. Obiectul şi metoda geografiei umane Geografia umană este în esenţă acea faţetă a geografiei care este mai deschisă spre domeniul socio-uman. respectiv omul sau locul în calitate de element primordial. este considerată doar un mod de cunoaştere marginal. cu un interes strict limitat. Raporturile dintre geografie şi alte ştiinţe au preocupat de timpuriu geografii. însă astfel devine puntea de legătură. acesta statuează ca obiect de studiu al geografiei raporturile dintre om şi mediu.redescoperit. interfaţa între aceste două subsisteme. Geografia nu are sens în afara referentului spaţial care îi asigură unitatea. Această viziune destul de modernă a fost reluată ulterior de mulţi geografi de seamă. în cel mai bun caz. suportul oricărei forme de manifestare a societăţii. concepţie care va conduce la dezvoltarea curentului geografiei regionale. stadiul unei cosmogonii mitice fiind depăşit prin ajungerea la un discurs ordonat. cealaltă nu este destinată să acopere toate locurile? Iar studiul acesta al locurilor nu este intim legat celui al omului. sau. în contextul crizei petroliere din 1973. Se instituie astfel dilema centrală a discursului geografic. respectiv naturalist sau socio-umanist. 1998) se întreba retoric: „…nu este oare geografia sora şi discipola istoriei? Dacă una acoperă secolele. 1990) cconform căreia geografia ca ştiinţă se schimbă la fel de mult ca şi „starea lumii” pe care o studiază. geografia este deseori ignorată în cercurile academice. 12 . Problematica evoluţionistă şi empiristă a acestei prime geografii umane s-a îmbogăţit rapid cu lucrări care vizau logica raporturilor dintre organizarea sistemului de aşezări umane şi mediu. obiceiurilor şi instituţiilor sale?”. un exemplu fiind aserţiunea lui Roger Brunet (vol. citat de André Bailly. Paul Vidal de la Blache (1922) considera că obiectivul principal al geografiei umane se rezumă la modul în care „specia umană se distribuie pe suprafaţa terestră”. Cu toate acestea. fără a pierde legătura cu spaţiul fizic. 3. indiferent de unghiul din care sînt abordate problemele de interes.

Ca şi celelalte chestiuni. în urma cărora s-a observat insuficienţa raporturilor om-mediu penrtu definirea obiectului de studiu al geografiei. socială şi culturală. practici şi procese spaţiale prin intermediul unor procese evolutive. practici şi procese. Pentru a fi completă. ce?. derivată. care formează realitatea materială. V. pragurile şi discontinuităţile impuse de acţiunea omului asupra suportului fizic. Rezultă din aceasta următoarele constatări (Bailly. Henri Isnard (1981). Anthropos. presupune eludarea anumitor caracteristici.dilemă care va genera ample dezbateri („geografia este ştiinţa locurilor şi nu a oamenilor”. construcţie mentală. Paris 13 . de la Blache. 1 Lefebvre. Majoritatea geografilor contemporani definesc geografia umana prin trei interogaţii fundamentale: cine?. H. Astfel. inspirat din viziunea marxistă a lui Henri Lebvre 1 considera că spaţiul geografic este rezultatul fizic al unei creaţii sociale continue. o imagine a acestor obiecte. naturală. Diferenţa dintre ştiinţele naturale şi cele sociale. producţia economică. 1998): -geografia constă în reprezentarea unor obiecte. -această transpunere. ideologie şi imagine ca efect al proceselor cognitive şi a subiectivităţii reprezentărilor noastre. Numai răspunzând la aceste întrebări fundamentale. geografia umană trebuie să răspundă la alte trei chestiuni (Bailly. cf. constituită de cunoaşterea însăşi”. Ultima dintre acestea este considerată pur geografică. -din această cauză. într-o dinamică ce se înscrie pe linia căutării unui echilibru relativ capabil să asigure o coabitare paşnică între cele două lumi aparent adverse: societatea şi natura. a fost stabilită cu claritate de Priéto (1975): „faţă de realitatea primordială. de exemplu). există o a doua realitate. Fiecare studiu geografic este o reprezentare a lumii şi practicilor umane. Modul în care geografii au abordat disciplina de-a lungul timpului corespunde unei valorizări evolutive. considerate neimportante şi privilegierea altora. Geografia umană devine astfel o viziune globală care trebuie să analizeze în orice loc şi în orice moment jocul forţelor care guvernează schimbarea continuă a raporturilor dintre om şi mediu (spaţiu). acestea sînt aplicabile cu anumite nunaţe şi geografiei fizice. Geografia este în acelaşi timp. geografia umană se plasează în câmpul disciplinelor socioumane dar se deosebeşte de acestea prin integrarea preocupărilor naturaliste. cea istorică. cum? şi până unde?. referindu-se direct la localizarea fenomenelor şi proceselor în spaţiu dar şi la modul de structurare a spaţiului şi la sensul locurilor. Prin efortul de a răspunde acestor interogaţii. geografia umană poate clarifica relaţiile care se instituie între grupurile umane în spaţiu precum şi limitele. unde?. în sensul unei reprezentări mentale care capătă sens în cadrul unei ideologii şi a unei problematici. Prima vizează grupurile umane care ocupă şi valorizează spaţiul iar a doua determină rezultatele acţiunii umane. Astfel. geografia este o transpunere în spaţiu. (1974) – La production de l’espace. orice subiect geografic este mediatizat de reflecţia cercetătorilor şi de reprezentările omului. 1998): de ce?.

a unui proces sau a unui spaţiu. 1998): -principiul existenţial: geograful este interesat de om în cadrul societăţii.-cunoaşterea geografică este aşadar aprioric subiectivă. sistemică). 14 . modelizează şi în final explică. geografia este rezultatul unei construcţii umane. însă parţiale. -principiul retroacţiunii: reprezentările geografice se nasc din practicile spaţiale şi invers. care face trimitere la propriile noastre ideologii şi la maniera în care acestea sînt structurate”). deductivă. Cunoaşterea geografică se sprijină astfel pe reprezentarea fenomenelor plecând de la concepte. Astfel oricare ar fi metoda geografică (inductivă. şi anume aceea a limitei adevărului geografic. la acest nivel intervenind reflecţia geografului care trebuie să decidă între mai multe posibilităţi. rezultă din cele expuse cinci principii (Bailly. conform căruia spaţiul în sine nu este obiect de studiu. În acest sens geografia nu poate fi ştiinţa peisajului ci mai degrabă a semnelor pe care le interpretează (la fel cum harta este un sistem şi nu un teritoriu). validitatea rezultatelor trebuie verificată prin explicaţii riguroase care pot fi rezumate astfel: -prezentarea problematicii şi a ipotezelor. parţiale a unui proces care se desfăşoară în spaţiu. Karl Popper (1973) amintea în „Logica descoperirii ştiinţifice” că orice aserţiune îşi găseşte validitatea numai după ce este supusă unor teste inter-subiective. Ţinînd cont de cele afirmate mai sus se ajunge la problema fundamentală a epistemologiei geografiei. -alegerea conceptelor necesare fundamentării realităţii geografice abordate. -principiul imaginarului: orice propoziţie geografică este o imagine. Geograful recenzează. Pentru a încadra geografia umană. geografia. -principiul creaţiei: reprezentarea geografică este realizată pornind de la crearea unei scheme coerente. creează un câmp de imagini spaţiale. valori) specifice acesteia. dialectică. pornind de la realitatea spaţială. cartografiază. -principiul reprezentării. el însuşi fiind membru al acesteia şi reflectând ideologia acesteia apare necesitatea explicitării ideologiilor şi conceptelor cu care geograful explorează cunoaşterea. -elaborarea rezultatelor. care reflectă ideologia noastră şi modul de structurare specific („reprezentarea constituie o creare a unei scheme pertinente. O societate care creează un mediu de viaţă specific nu o face doar prin raporturile de producţie dar şi prin modul de reprezentare (ideologii. modelării şi interpretării practicilor umane înscrise în spaţiu. -confruntarea acestor concepte cu altele la fel de pertinente pentru a testa coerenţa reflecţiei. în funcţie de reprezentările explicitate. Ca orice disciplină. descrie. doar astfel putând selecta anumite elemente în scopul descrierii. realul obiectiv neexistînd decât graţie construcţiei noastre mentale. un model simplificat al lumii sau a unei porţiuni din aceasta. În acest mod.

pentru a desprinde. la acest nivel. epistemologia este studiul constituirii cunoştinţelor valabile într-o anumită disciplină. La acest nivel numai conceptele de teritoriu şi de loc capătă un sens precis. un cunoscut istoric francez. 1998). De altfel. asemenea psihologiei şi antropologiei este o ştiinţă de graniţă. Geografia umană s-a distanţat de această abordare.Ca urmare. conştientă de propria subiectivitate. Majoritatea epistemologilor au eludat geografia ca disciplină ştiinţifică. Acest fapt se datorează şi opţiunii geografilor din perioada clasică (înainte de primul război mondial) care preferau explicaţiile eclectice al căror rezultat a fost confuzia. conceptele de « loc » şi de « teritoriu » îşi cîştigă adevăratul lor sens. definiţiei geografiei ca « ştiinţă a spaţiului » noi o preferăm pe aceasta: « studiul organizărilor spaţiului şi a practicilor spaţiale rezultante ». contradicţiile şi imposibilitatea delimitării precise a unui obiect de studiu geografic. culturale sau umaniste în aceeaşi măsură cu abordările economice. chimiei sau matematicii. Această geografie. Astfel: „orice geografie este prin urmare fondată pe reprezentări definite drept « creaţii sociale sau individuale ale unor scheme pertinente ale realităţii » care permit să se abordeze nu spaţiul în sine ci sensul spaţiului. definiţiei lapidare a geografiei ca ştiinţă a spaţiului îi este preferabilă definirea ca „studiul organizării spaţiului şi al practicilor care rezultă din aceasta” (Bailly. într-un anumit context temporal şi cultural. prin intermediul structurii reprezentărilor. odată cu deschiderea spre disciplinele socio-umane şi spre demersurile cantitative. Tocmai aici. geografia deschizându-se abordărilor istorice. Epistemologia geografiei umane După Jean Piaget (1967). Din această cauză. 1998). predicţia unor 15 . Eric Dardel. dat fiind amestecul de subiectiv şi de obiectiv din obiectul şi din metoda se de studiu. coerenţe şi repetiţii. geografia nu poate respecta criteriile neokantiene ale pozitivismului. Geografia este o cunoaştere (reprezentare elaborată de către geografi) a cunoaşterii (a modului în care societăţile şi persoanele îşi transcriu în imagini experienţele din mediu). al cărui obiect real nu poate fi perceput integral şi deci nu poate fi obiectiv. 4. respectiv explicitarea totală a procedeelor utilizate în analize. orientare iniţiată după 1950. 1952) spunea că geografia. interesându-se mai mult de cunoaşterea relaţiilor omului cu spaţiul şi cu mediul. dovedirea validităţii rezultatelor prin teste de non-falsificare. cu preocupări complexe. Geografia este deci o cunoaştere (reprezentare elaborată de către geografi) a cunoaşterii (modului în care societăţile şi indivizii transpun în imagini experienţele lor spaţiale). nu numai pe cele ale oamenilor care raţionează dar şi pe cele ale oamenilor care trăiesc sentimente şi se ataşează locurilor lor de trai. inclusiv geografice (L’homme et la Terre. culturale şi umaniste […] (Bailly. şi tot de aici geografia se deschide demersurilor istorice. generalizarea posibilă a rezultatelor independent de contextul spaţio-temporal sau social. ceea ce nu i-a permis să devină o ştiinţă strict pozitivă asemenea fizicii. în clasificările lor evitând ştiinţele interdisciplinare. analizează în acelaşi timp discursurile şi practicile spaţiale.

Geografia se doreşte a fi astfel o ştiinţă a interpretării lumii. geografia trebuie să-şi stabilească o problematică. acesta trebuie construit iar în consecinţă dacă aceste relaţii sînt descifrabile. Această modificare a statutului său nu a rezolvat însă diviziunea tradiţională dintre geografia fizică şi geografia umană. O geografie fără problematică va conduce la un discurs fără structură. identitate. Geografia este tocmai arta redării vizibile a invizibilului prin conceptualizare. geografia umană completând-o cu realitatea istorică (socială). un mod de a imagina probleme. spre deosebire de cea a conceptelor este adesea echivocă. impasul în care se află geografia de multă vreme în încercarea sa de definire a obiectului său de studiu rezistă oricărei tentative de compromis. geografia a cunoscut o trecere de la viziunea idiografică. O analiză mai atentă demonstrează însă faptul că toate ştiinţele contemporane sînt din ce în ce mai compozite iar limitele dintre ele nu mai sînt atât de clare de clare ca în perioada clasică a ştiinţei (limitele dintre fizică şi chimie sau dintre biologie şi chimie. un produs. ele nu sînt obligatoriu vizibile. deci obiectul său nu este un dat aprioric ci un derivat. comportamente şi trăiri în scopul caracterizării sintetice a realităţii studiate. multiculturalism. În acest sens pare foarte clar că obiectul de studiu al geografiei nu poate fi spaţiul în sine ci relaţiile pe care omul le stabileşte cu acesta. în sesizarea regularităţilor. Dacă ambele discipline se pun de acord în modul de observarea a faptelor geografice. Situaţia prezentată derivă şi din confuzia foarte frecventă care se face între obiectul de studiu şi metodologia disciplinei. Trecerea de la euforia geografiei cantitative la necesitatea unei abordări calitative s-a impus ca urmare a spiritului timpurilor noastre. teritoriu şi teritorialitate. preocupat de calitatea vieţii. Părerile cele mai juste consideră că geografia fizică are drept obiect realitatea materială a naturii. patrimoniu (natural sau cultural). Pe parcursul acestor transformări. Dacă vom concepe obiectul de studiu al geografiei ca un sistem de relaţii cu spaţiul. făcând apel tot mai mult la simboluri. în degajarea relaţiilor dintre fenomene şi în ordonarea acestora. de obicei metodele fiind considerate drept căile de delimitare a obiectului. de ex.). Astfel.). capabilă să conducă la elaborarea teoriilor şi modeleleor generalizante (teoria locurilor centrale de ex. de a pune întrebări pertinente.evoluţii. 16 . de democratizarea informaţiei şi de emanciparea individului şi comunităţilor locale. descriptivă la o viziune nomotetică. În acest context. fără o intenţionalitate clară. respectiv cu modul în care oamenii folosesc realitatea materială şi spaţiul. deductivă. conflictul devine foarte dificil de conciliat atunci cînd se discută primordialitatea ordinii naturale sau cea a ordinii sociale a lucrurilor. postmodernism etc. Deschiderea amintită s-a tradus şi prin îmbogăţirea tematică însă cu preţul unei anumite faragilizări metodologice. Înainte de a defini o metodologie (adică a unui mod de organizare a discursului într-un sistem coerent dotat de o intenţionalitate proprie ce poate fi urmărit de la articularea teoretică pînă la conturarea rezultatelor). în conformitate cu o anumită viziune asupra lumii şi cu un sistem de referinţă clar explicitat. Acest cadru implică o revigorare a interesului pentru noţiuni precum peisaj. rigurozitatea problematicii se impune mai ales pentru că lumea simbolurilor.

dynamique. epistemologia este pentru geografie un mod de apărare în faţa oricărei criticiă hiperbolice sau contra oricărui dogmatism conservator.) dar pentru a le descrie ştiinţific trebuie creat un aparat conceptual. Intervin aici ipotezele. Fayerabend. Octavian – Despre geografie şi spaţiu. New Europe College. Metafizica este un termen convenţional care desemnează o vastă arie a cunoaşterii. Conţinutul logic al unei teorii este format dintr-o înlănţuire de concepte ierarhizate. 199-230. 1978). systémique. in Augustin Ioan (ed. care necesită în primul rând principii clare. pe cât posibil fără subiectivism.) – « Lost in space ». le réseau. Teoria devine prin urmare răspunsul la o problematică. care este prezent în lumea reală dar nu este totdeauna vizibil în toată complexitatea sa. mijloace de observaţie şi rigurozitate a operaţiilor. le quartier. Des êtres géographiques fondamentaux ont cependant pu être reconnus. aşa cum procedează de altfel cartografia care pleacă de la spaţiul real şi reconstruieşte schematic porţiuni din spaţiu. Pentru aceasta este necesar să ştim cu exactitate ce dorim (problematică implicită) pentru a ne pronunţa asupra justeţei rezultatelor şi a emite astfel teorii. dezvoltată în spiritul necesităţii unei libertăţi absolute a ştiinţei (P. Realitatea se cere astfel chestionată şi analizată. fiind un rezervor de impresii.Astfel atingem un punct important în epistemologia geografiei: faptele geografice imediat vizibile. care constituie baza unor prelucrări ulterioare în funcţie de o anumită tematică.. la contrée. La définition est celle que lui donne celui qui en parle […]. spre deosebire de empirie. le champ. Teoreticul şi empiricul interferează pe plan metodologic. la maille. problematica. Coordonate epistemologice în evoluţia geografiei umane 2 „Un espace géographique est une portion définie de la surface terrestre. institutionnelle. Bucureşti. en l’état actuel de la science on peut retenir le lieu. fiind instrumentul prin care aceasta este validată. care este rezultatul relaţiilor dintre om şi spaţiul pe care şi-l apropriază şi în transformă prin amenajări multiple. pp. 1998) sînt: metafizica. ISBN 973-98624-6-1. 4. convingeri şi credinţe alimentate de procesul cunoaşterii ştiinţifice pe baza căruia se formează problematica. Cele patru elemente epistemologice fundamentale (Bailly. confruntată cu faptele reale. relationnelle de la réalité. 2003 2 17 .1. pot fi descrise prin limbaj sau conform unor coduri estetice (descrierea unui romancier de ex. O teorie va fi considerată adevărată doar atunci când nu va putea fi contrazisă prin experienţe. explicaţii apriorice care stau la baza eşafodajului problematizării. peisajele de ex. conviviale. constituindu-se într-un ansamblu argumentat de enunţuri capabile să explice deductiv un fapt sesizat prin observaţie sau prin experienţă. Empiria este subordonată teoriei. Teoriile se elaborează printr-un proces de conceptualizare. Paradigma geografică actuală este cea a teritorialităţii. qui représentent successivement les apréhensions structurale. Aceasta din urmă joacă un rol strategic şi pleacă de la ideea de adevăr. teoria şi empiria. non sans interférences bien entendu. După cum se observă. Tout espace géographique a une După articolul Groza.

Între 1881 şi 1891. Prima este cea anglo-saxonă. respectiv antropogeografia. Pentru această geografie. mărturie stînd nomenclatura subramurilor acesteia. venind dinspre ştiinţele biologice. care deveniseră. precum biogeografia ori zoogeografia. enunţînd principii de clasificare şi construind metodologii coerente. evoluţiei speciilor şi etologiei. sedusă de valenţele practice ale geografiei germane.étendue. ştiinţele geografice evoluaseră în bloc în cadrul paradigmei naturaliste. în care determinismul newtonian şi linearitatea lui Descartes erau literă de lege. era factorul principal al apariţiei diferenţierilor organizărilor studiate de antropogeografie. celle-ci peut être disjointe. care va dezvolta şi impune în a doua parte a secolului al XX-lea o geografie cantitativă seacă şi indigestă însă exactă. prezent în mod implicit începînd cu descrierile antice ale oekumenei. zoologia. întîmplată în a doua jumătate a secolului al XIX-lea. corespondente la nivel social ale morfologiei plantelor. asimilată unei anumite filosofii a naturii. anatomiei animalelor. Ştiinţele naturii vii (botanica. 1986). ses limites peuvent être floues. Bazată pe tradiţia anterioară a geografiei fizice. Principiul explicativ al demersului ştiinţific geografic era cel genetic. care avea să fie (re)descoperit de ştiinţele dure modern(izat)e abia în a doua jumătate a secolului al XX-lea (Prigogine şi Stengers. savantul german Friedrich Ratzel (1844-1904) reuşeşte să impună ecologiei. centrată pe studierea diferenţierilor regionale rezultate din combinările locale ale geosferelor.şi zoogeografiei un corespondent social. propriului obiect al studiului şi respectiv al acţiunii. Antropogeografia germană (împreună cu geografia politică de factură deterministă inventată şi dezvoltată de acelaşi Friedrich Ratzel) a influenţat crearea a două şcoli care vor structura o parte din universul geografiei. t i m p u l. Pînă atunci. Studiul fenomenului uman fusese într-o oarecare măsură confiscat de către antropologia fizică. în care determinismul şi liniaritatea au avut de altfel cea mai lungă evoluţie. Acest caracter hibrid. Roger Brunet. bio. antropogeografia ratzeliană şi-a construit discursul pe diferenţierile spaţiale ale peisajelor. il ne correspond nécessairement à un système spatial”. se constituiau în puternice modele de urmat pentru geografie. după canoanele vremii. aproape contemplativ. situată între ştiinţele naturii şi ştiinţele sociale. i-a fost conferit oficial la dificila sa năşire academică. 1992 Fericirea şi nefericirea geografiei rezultă din poziţia sa inconfortabilă de ştiinţă de interfaţă. ştiinţe în toată puterea cuvîntului. Il n’a pas nécessairement un centre. centrată pe sesizarea structurilor spaţiale şi pe 18 . « éclatée ». ecologia şi antropologia). Proiectul academic ratzelian era acela declarat de a include geografia ştiinţelor naturale. nu numai cercetătorul în sine ci şi întreaga societate avea un statut exterior. destinată să studieze răspîndirea populaţiei şi raporturile om-mediu. rezultate din modul diferit în care societăţile umane erau influenţate de condiţiile diverselor regiuni naturale. de paleontologia şi de antropologia culturală.

Din această cauză. ideea antropogeografică germană prinde viaţă sub numele de géographie humaine.3 Mai evident decît în cazul şcolii germane. 19 . antropogeografia germană a rămas în lumea ex-sovietică şi în periferiile acesteia o disciplină limitată la a descrie morfologii şi la a realiza taxonomii. mai pline de sens. iniţiase o foarte interesantă osmoză între cele două şcoli. În Franţa. mai aproape de continuum-ul spaţiu-timp care avea să devină explicit odată cu teza de doctorat a lui Einstein. fiindu-i refuzată din start chiar şi abordarea deterministă în numele exceselor teoretice germane care. Pozitivismul lui Auguste Comte devine la Vidal de la Blache posibilism (la nature propose et l’homme dispose). într-un carusel nesfîrşit şi steril de speculaţii şi arabescuri intelectuale. cît şi cu Vidal de la Blache. (Terra – introducere în geografie ca ştiinţă. ceea ce deschide larg porţile studiilor regionale complexe. disputele geografilor cu sociologul Emile Durkheim (1858-1917) sau cu sociologul şi economistul François Simiand (1873-1935) desfăşurîndu-se cu virulenţă în paginile revistelor din epocă (v. deschisă dezbaterilor de idei şi schimburilor de principii. extinsă cu mai multă sau mai puţină virulenţă în statele Europei de Est. A doua este cea sovietică. susţinuse construirea ideologiei naziste. Redusă la studiul peisajului (denumită o vreme chiar landschaftologie în URSS) sau la descrierile machiate ale organizărilor administrativ-economice decise de partidele comuniste. prima perfecţionîndu-şi statutul de ştiinţă. metode şi teorii. precum şi de a reflecta asupra devenirii sale. “Naţionala” S. respectiv cercetării diferenţierii şi evoluţiei organizărilor spaţiale în funcţie de specificul cultural al grupurilor umane implicate. caracterul genetic al demersurilor geografice este în acelaşi timp şi mult mai apropiat de specificul explicaţiilor istorice decît de cel al explicaţiilor naturaliste. 1992). Claval. Spre deosebirea de terna istorie care se structura în jurul unei enumerări de fapte şi de dinastii. antropogeografia germană a devenit de nerecunoscut în această parte a lumii. foarte reuşite de altfel în unele cazuri. ceea ce nu putea fi suportat de istoricii 3 Cazul geografiei umane româneşti ar fi fost fără doar şi poate analizat în acest text dacă nu ar fi intervenit evenimentele care au condus la instalarea comunismului în ţara noastră. În mai toate statele comuniste s-a adîncit prăpastia dintre geografia fizică şi cea „economică”. cu economia şi cu sociologia. geografia umană căuta explicaţiile diferenţierilor spaţiale în natura intimă a societăţilor şi a spaţiilor acestora (de la Blache definea geografia ca pe o ştiinţă a oamenilor şi a locurilor). Simion Mehedinţi. a doua devenind o caricatură. Ed. însă delestată de determinismul iniţial extrem de rigid. datorită lui Paul Vidal de la Blache (1845-1918). care studiase atît cu Ratzel şi Richtofen. Bucureşti. Rezultatul acestui conflict este poziţionarea din ce în ce mai fermă a geografiei umane franceze în cadrul ştiinţelor sociale. Descrierile geografice deveneau astfel mai suculente. În imposibilitate de a se apropia cu adevărat de fenomenele umane. dezvoltînd conceptul de lebensraum (spaţiu vital).ameliorarea economică a acestora. Ciornei. geografia umană întră în conflict identitar cu istoria (cu atît mai mult cu cît primii şefi ai catedrelor universitare de geografie erau istorici de formaţie). 1931). aceasta deoarece geografia românească a fost una dintre primele geografii europene cu statut academic iar fondatorul sau.

Nu este de mirare faptul că Fernand Braudel. În Statele Unite sinteza germano-franceză a condus la apariţia mai multor şcoli. sociale şi politice care concurau la constituirea şi funcţionarea regiunilor. Caracterul hibrid al geografiei de dincolo de Marea Mînecii este sugerat şi de utilizarea denumirii de social geography (termen francez de altfel). avea să afirme că „l’histoire est une géographie mal enseignée…” (istoria este o geografie prost predată). A doua şcoală s-a cristalizat în vestul continentului. industrializare şi proletarizare şi de apariţie a inegalităţilor sociale şi spaţiale erau mai accentuate decît oriunde în lume. punînd bazele unui demers geografic original fundamentat pe dimensiunea socio-politică a fenomenelor geografice şi introducînd prin aceasta o viziune funcţionalistă asupra organizărilor spaţiale. Este clar faptul că un anume Immanuel Kant nu era prea departe. excelent istoric al cotidianului şi al mentalităţilor. sens accentuat în Marea Britanie interbelică de grupul de geografi structurat în jurul lui David Stamp (1947). s-a structurat la University of Pennsylvania în jurul lui Richard Hartshorne (1889-1993). Semple (18634 Utilizat în Franţa încă din perioada anilor 1870 în paralel şi cu acelaşi sens ca şi cel de geografie umană. interesat de „locurile” istoriei atît la nivel micro cît şi macro. avîndu-l ca promotor pe Carl O.4 mai frecvent pînă în anii 1950 decît cel de human geography. Termenul de social geography. postum) şi Kropotkine (1919) un sens cît se poate de marxist. din motive cît se poate de evidente: fenomenele de urbanizare. marca în realitate faptul că geografia socială a Regatului Unit era pe cale să devină pepiniera geografiei marxiste. la universitatea californiană Berkeley. din ce în ce mai originale şi mai îndepărtate de geografia europeană. de aici rezultînd un pronunţat caracter funcţionalist al cercetărilor care trebuiau de acum să ia în calcul elementele culturale. Sauer (1889-1975). 20 . care încerca să impună ideea unei căi britanice originale de analiză a spaţializării fenomenelor socioeconomice. termenul de geografie socială capătă prin lucrările geografilor anarhişti Elisé Reclus (1982. Universul geografiei ştiinţifice anglofone se va constitui la început ca reflexie al celor două şcoli europene. Una dintre ele. Ambele direcţii de cercetare au beneficiat mai mult sau mai puţin mărturisit de curentul deschis de Ellen C. şcoala din Midwest. Mackinder (1861-1947) îmbină abordarea genetică naturalistă de factură germană (determinarea societăţii de către mediul geografic) cu cea genetică istoricistă de factură franceză (modelarea culturală a mediului iniţial). cu o evidentă componentă germană.clasici.. Acest mod de abordare a facilitat introducerea teoriilor economice spaţiale de origine germană în metodologia geografică. Într-un articol din 1904 geograful britanic Halford J. conform căruia (1939) geografia trebuia să dea întîietate studiilor regionale în care regiunile erau entităţi conceptuale şi nu realităţi date a priori. cercetător interesat de peisaj (landschaft) în calitate de construcţie culturală – die Kulturlandschaft (1925).

se dovedea incapabilă să „producă” legi şi axiome care să încadreze obiectul studiat. situate şi studiate de multă vreme la scările mezospaţiale ale realităţii. Caracterul idiografic (descriptiv) al geografiei părea să o îndepărteze din ce în ce mai mult de statutul de ştiinţă. 27). proba validităţii rezultatelor prin non-falsifiere. Schaefer. prin care autorul demonstrează necesitatea de a construi o geografie nomotetică.1932) la Chicago care. de-abia după 1970. ale unui alt tip de geografie care se înfiripau în Statele Unite şi Scandinavia. avea să se plieze într-o primă etapă conform cerinţelor acestora din urmă. ori aşa ceva nu putea fi tolerat într-o paradigmă în care norma şi măsura se situau în inima faptului ştiinţific. ori chiar matematica şi astronomia. rezultatele erau invariabil aceleaşi: serii lungi de monografii la scară mai mare sau mai mică. posibilitatea de predicţie asupra rezultatelor” (p. posibilitatea generalizării rezultatelor independent de condiţiile de timp. Frank K. se va dovedi punctul său forte: obişnuinţa de a jongla cu realităţi proteiforme. în a doua jumătate a secolului al XX. pe baza lucrărilor lui Ratzel. „inventată” în Statele Unite. 1953).lea. aptă să se apere în competiţia cu celelalte ştiinţe sociale. deoarece. Reacţia oficială a lui Schaefer şi dinamicile firave. care favoriza praxisul în faţa oricărei dispute teoretice sterile. fizica 5 Cf. erau reflectarea unei schimbări profunde de paradigmă care începuse să afecteze întreaga lume ştiinţifică. Pe de o parte. adresată acestui tip de geografie umană a venit tot din lumea germană. evidente la scară locală ori regională. Raffestin şi Lévy (1998) principiile neokantiene ale studierii realităţii sînt: „explicitarea totală a procedurilor de analiză. Dorinţa de normă va abate o vreme geografia de la ceea ce. Geografia cantitativă. a promovat o abordare deterministă a influenţei mediului asupra societăţilor umane. precum reiese explicit din lucrarea sa din 1903 American History and Its Geographic Conditions. conformă cu pozitivismul logic al Şcolii de la Viena. încă oficioase. multi sau trans-scalare. 21 . abundînd de informaţie încă imposibil de sistematizat. În ciuda diferenţelor dintre antropogeografia germană şi geografia umană franceză. studiind organizări excepţionale (unice). directă sau indirectă. care aveau să fie descoperită cu multă uimire de ştiinţele „paradigmogenetice” precum termodinamica sau fizica fluidelor. articol simptomatic pentru starea de lucruri din geografia epocii (Schaefer. Critica. Trebuie să fi fost sfîşietoare dilema de factură existenţialistă a geografilor americani care se vedeau brusc puşi în faţa unui nod gordian realizat de originile kantiene ale ştiinţei pe care o promovau şi exigenţele pragmatice … neokantiene5 ale puterilor publice sau private cărora le repugnau să finanţeze cercetări asupra unor realităţi prezente doar în mintea unor cercetători. În 1953 apare în Statele Unite articolul unei german refugiat din faţa nazismului. spaţiu şi societate. Singura concluzie ştiinţifică fundamentală permisă de această colecţie monumentală de studii şi cercetări monografice era aceea a eterogenităţii evidente a spaţiului geografic – termen/sintagmă/concept care avea să apară abia după 1970 – şi a caracterului singular al obiectelor analizate.

1976. întîmplată între secolele al XV-lea şi al XIX-lea. ale cărui acţiuni se numărau însă extrem de banal. Geografia umană clasică. naturale. studia relaţiile fireşti. generate (sau suportate) de grupuri sociale libere în cadrul spaţiului geografic cu care avea de a face. iar pe de altă parte războaiele şi crizele economice succesive arătaseră şubrezimea construcţiilor economice. sociale şi politice care funcţionaseră între graniţele rigide ale statelor şi imperiilor moderne. instrumentul său principal în realizarea acestor acţiuni fiind întreprinderea. în vreme ce teoria marxistă era prin excelenţă a-spaţială sau mai degrabă adimensională şi. incapabilă să se constituie în suport pentru proiectele de amenajare teritorială. După al doilea război mondial. cu care să realizeze sau să dea iluzia că încercă să realizeze echitatea spaţială. „Strierea” modernă a spaţiului – fie el terestru sau marin – prin cartografierea şi închingarea sa prin numere corespondente latitudinilor ori longitudinilor (ceea ce Yves Lacoste. şi 22 . fie ea germană sau franceză. 1986). ultimele se impun efectiv sau cel puţin conduc spre modernizarea primelor. sociale sau culturale. Nu credem că superioritatea sau inferioritatea conceptuală a uneia sau alteia dintre cele două grupe de ideologii au stat la baza acestui fenomen. ci a spaţiului. Renaşterea se disipa încet-încet în fumul furnalelor iar tandemul simbiotic ori antagonic. chiar dacă multă vreme neutilizat. practicată de cercetători care se situau în afara realităţii pe care o studiau (Prigogine şi Stengers. Politica nu mai avea nevoie de instrumente de stăpînire şi de administrare a timpului. Ştiinţa clasică.newtoniană se prăbuşise odată cu apariţia fizicii/mecanicii cuantice (accident fericit care înlocuise norma cu relativismul acesteia). Acest stat avea nevoie de instrumente operaţionale. în La géographie. de altfel. nu mai răspundea unei comenzi sociale centrată pe ordonarea practică a fenomenelor teritoriale. Aceasta pentru simplul fapt că dezvoltarea economică o luase cu mult înaintea progresului uman (căruia. ba chiar creator al unei mitologii moderne cu iz divin (l’Etat-Providence). odată cu generalizarea democraţiei şi cu democratizarea formaţiei şi informaţiei. În perioada acelor the golden sixties. ça sert d’abord à faire la guerre. dintre stat şi biserică. numea etapa geografiei ofiţerilor). Amenajarea spaţiului şi organizarea teritoriului permite statului să devină agentul bunăstării generale (Welfare State). nici măcar social. relaţiile de autoritate încadrau omul sau societatea şi nu relaţiile acestora cu mediul geografic şi încă şi mai puţin spaţiul. i se substituise). după tatonări între politicile de stînga şi cele de dreapta. prin urmare. era de fapt o striere a spaţiului politic. de la caz la caz. statul devine direct interesat de amenajarea spaţiului şi de organizarea teritoriului. impregnată de filosofie naturalistă şi de conceptualizare de dragul conceptualizării. În cadrul explicaţiilor genetice ale diferenţierilor regionale sesizate de geografi. de factură enciclopedistă. În opinia noastră explicaţia rezidă în faptul că teoriile economice liberale îşi dezvoltaseră de timpuriu un support spaţial. era înlocuit din ce în ce mai mult cu cel realizat de stat şi marea întreprindere – capitalistă sau „socialistă”. în voturi. fie ele economice.

făceau explicaţia stufoasă şi laborioasă. Spaţiul era cotidianul individual măsurat în bani. La diferite scări spaţiale. sisteme de locuri ale producţiei. a codului de autoritate. spaţializat de practici efective mai mult sau mai puţin teoretizate. pentru anacroniştii6 post-modernismului exhaustiv. aceste sisteme se întrepătrundeau în gîndire şi discurs. Geografia colonială franceză. Sau. sisteme de locuri de locuit. marxismul este obligat de la bun început să funcţioneze ca o teorie parţială şi specifică. belgiană. 23 . nu reprezenta altceva decît o impunere a unui cod de putere construit de elitele politico-militare europene asupra unor spaţii vag cunoscute nu numai de europeni ci şi de indienii-indigenii-aborigenii-suboamenii proaspăt „descoperiţi”. creînd în schimb imaginea complexităţii spaţiului umanizat. acesta era obiectul studiat de geografii „modernităţii”. Spaţiul – inexistent încă în calitatea sa de concept – era prezent însă în urzeala construcţiilor ştiinţifice. Din multitudinea de sisteme de locuri. ale plăcerii. Teoria marxistă. atît pe verticală cît şi pe orizontală. Această practică modernă a „spaţiului”. Spaţiul modern era la fel de fragmentat ca şi cel postmodern. Atît de cotidian şi atît de banal încît chiar şi pentru ştiinţele economice – cu (foarte) mici excepţii – nici nu se punea problema de a-i da vreo importanţă în calculul efectiv al indicilor şi indicatorilor specifici. Iată explicaţia faptului că social geography apare în acelaşi spaţiu care a generat 6 Spunem aceasta deoarece în cercetările postmoderniste de factură epistemologică ce încearcă să definească construirea modernă a spaţiului (sau construirea spaţiului modern) este sesizabilă o extrapolare a mediului actual (informaţie instantanee şi ubicuă. Aceeaşi constelaţie de locuri se regăsea în studiile locale. timp sau efort. aşa cum este văzută ea din balcoanele. ale puterii. cu mangal sau cu cărbuni de pămînt. a „spaţiului” era mereu contrazisă de luni de zile (de luni de mile – nautical miles) necesare corăbiilor şi mai târziu steamer-elor pentru a realiza bucla plecare-ajungere. mai tîrziu. de unde reprezentare globală a spaţiului) asupra societăţilor unei modernităţi în care doar o infimă parte a indivizilor aveau acces la informaţie alohtonă şi încă şi mai puţini călătoreau la mai departe de 50 de kilometri de acasă. Atunci din cauza preapuţinului. apare şi se dezvoltă în acest cadru implicit.nu al celui fizic. franceză sau olandeză demonstrează cu prisosinţă acest lucru. inechităţile şi decalajele sale spaţiale. astăzi din cauza premultului de informaţie. În plus. în care societăţile se repartizau în spaţiu în funcţie de ritmul impus de pasul cailor iar furnalele în funcţie de mersul boilor înjugaţi la carele cu minereu. lojele şi chiar stalurile şi fotoliile post-modernismului. Spaţiul cartografiat de europeni nu era „decupat” în felii omogene şi continue decît pentru strategii militari şi pentru eminenţele cenuşii ale cancelariilor imperiale. Spaţiul era banalitatea a cărui apariţie într-un discurs geografic ar fi părut puerilă. cu toate rupturile. socială înainte de a fi pe de-a întregul economică. britanică. marxismul se va desfăşura la scara unuia singur: cel al locurilor urban-industriale. Sisteme de locuri agricole/rurale. redusă la spaţiul urban şi proletarizat. sisteme de locuri industriale/urbane. Pentru geografi acest spaţiu era un ansamblu de locuri disjuncte pentru care liantul puterii nu putea crea continuitate: continuitatea administraţiei. la diferite scări temporale.

Dar faptele mezospaţiale existau iar mersul istoriei. regiune. va fi incapabilă să atingă nivelele mezospaţiale de analiză. reminiscenţe. de cea de autoritate acceptată de cei care legitimaseră şi delegaseră administrarea în detrimentul celor din 24 . era legată de ideea de frontieră mobilă (the Frontier. după cum am arătat mai sus. reflectare a atitudinilor comportamentale naturale în condiţiile liberalismului. care au îmbrăţişat imediat termenul de teritoriu. încă mai mult. destinate să dispară sau să fie transformate. stat. „Centru” şi „periferie” au apărut drept inovaţii absolute. organizate. dar asupra căruia se poate proiecta un anumit cod al propriei autorităţi (Indian Territory. pe fiecare pagină a cărţii sale ar fi apărut cuvîntul „teritoriu”. Locurile limbii erau ocupate de cuvinte precum loc. cea a centrului şi periferiei. Pentru geografii şi economiştii germani numiţi astăzi „spaţiali” totul se reducea la ort (loc) iar pentru americani space era sinonim cu distanţă sau cel mult cu întindere. Trebuia inventat un limbaj spaţial. cu rădăcini obscure. Pentru marxismul anilor 1900-1960 era deja tîrziu să inventeze un vocabular spaţial. în fapt sosii ale termenilor de „metropolă” şi „colonie”. Acelaşi lucru în esenţă dar la scări spaţiale opuse. primii care au creat o ştiinţă a administrării spaţiului. Terroir (ogor) sau ţară şi. venind dinspre etologia şi ecologia umană a Şcolii de la Chicago. uniuni de state) erau accidente. Marxismul nu avea de ce să se intereseze de spaţiu în adevăratul sens al cuvîntului.revoluţia industrială. ţară. Tot ceea ce se întîmpla la celelalte scări spaţiale (spaţii rurale. Dacă Henri Lefebvre (1974) ar mai fi întîrziat cu încă cinci ani publicarea teoriei sale asupra spaţiului construit. în care teritoriul era un spaţiu (o întindere) legitim apropriat(ă) şi profund integrat(ă) proprietarului. Această tară avea să marcheze profund gîndirea „spaţială” marxistă. spre mijlocul anilor 1960 a apărut ca din neant termenul de spaţiu şi. Apoi. Oraşe şi State. Una dintre cele mai coerente teorii „spaţiale” de sorginte marxistă. impunea ca ele să fie luate în consideraţie şi să fie amenajate. Invers accepţiunii milenare. înlocuindu-l din capul locului cu două derivate: spaţiul social (mai exact spaţiul de clasă) şi spaţiul economic (ce se reducea în ultimă instanţă la aceeaşi distanţă socială). the Pioneer Frange). trebuia inventată o teorie spaţială. fiind constrînsă să se limiteze la două capete ale ierarhiei scărilor de studiu geografic: sistemul urban şi sistemul mondial. incomplet construit. cel de teritoriu. regiuni infranaţionale. Pentru americani. „Spaţiu” nu fusese încă inventat cu adevărat. Oraşul trebuia în final să compună locurile naţiunii iar statele naţionale trebuiau în final să compună locurile lumii. Accepţiunea americană. teritoriu însemna un spaţiu incomplet integrat şi controlat. imediat. De unde acest succes al conceptului în geografia radicală? Dintr-o ambiguitate fundamentală. respectiv regional policy. sînt probe incontestabile. de cea de administraţie-administrare. a ajuns relativ repede un cuvînt insuportabil pentru teoreticienii şi practicienii marxişti. ţàrină. întîmplări. Conceptul de spaţiu. strict administrativă. latine. North-West Territory).

un an mai tîrziu. fenomen care începuse deja într-un fel sau altul în cadrul societăţilor anglo-saxone. în the Territory erau localizaţi cei care aveau. Geografia marxistă se născuse cu adevărat. mai pragmatice. pe cît posibil de ramură (?!). element inexistent în procesul efectiv al fondării – şi prin urmare în mitului fondării federaţiei americane. Primul organism destinat amenajării teritoriului. cînd geografia tradiţională fabrica pe bandă rulantă studii monografice asupra regiunilor sau landschaft-urilor. ce beneficiază de cîteva zeci de definiţii. precum şi construcţiile lexicale pe care acest termen le-a creat pe alte meridiane. să facă loc celor care împingeau inexorabil frontiera. „geografie umană” sau. territorium-ul oferea mulţimea locurilor specifice respectivului cadru. Din acest antagonism al atitudinilor ideologice izvorăsc majoritatea ambiguităţilor care afectează în prezent discursul – postmodern sau nu – despre spaţiu şi spaţialitate ori despre teritoriu şi teritorialitate. marxistă. Tennessee Valley Authority a luat fiinţă în SUA. ştiinţele economice.7 În secolul al XIX-lea şi în prima jumătate a secolului al XX-lea. construit – este mai degrabă o creaţie a celor de nuanţă radicală. într-un fel sau altul. evident dacă nu este vorba de „organizarea spaţiului şi amenajarea teritoriului” sau dacă nu apare în sintagma „spaţiu geografic”. aşa cum este înţeles astăzi. Lăsăm deoparte imprecizia inerentă utilizării acestor termeni de către cercetătorii ştiinţelor sociale din jumătatea estică a Europei. care aveau aceeaşi menire. the frontier a fost şi rămâne un concept mult mai puternic decît cel de boundary sau de border. în vreme ce teritoriul – ca spaţiu produs. ca să fie împăcată şi capra şi varza. dar capătă accente stridente în tranziţia estului. frontieră rigidă. oferea constelaţiile de locuri pe care geografia clasică le studiase şi le răpise – în contumacie – marxismului. care urmăreau eficienţa economică.territory. bineînţeles. sînt quasi-absente. Sensul latin implica înrădăcinare. „geografie economică şi umană”… În literatura geografică românească. În the Space erau localizaţi proprietarii „legitimi”. Ne referim cu precădere la geografia umană românească în care se mai poartă discuţii dacă ar trebui să se zică „geografie economică”. este o creaţie a politicilor şi atitudinilor liberale. în 1933. Ambele accepţiuni aveau aerul de a conţine ceva spaţial şi. ceva care să confere tridimensionalitate acestui spaţiu: relaţiile piramidale de autoritate. încercau să descopere regularităţi ale comportamentelor spaţiale ale actorilor implicaţi în activităţile de fabricare. individuale sau comunitare. embrionare încă. distribuire şi consumare a bunurilor şi serviciilor. şi în Occident. recunoaştere legitimă a proprietăţii de către vecini. În spaţiul american. afectivitatere. mai mult. care înseamnă limită inflexibilă. Iată deci că dorinţa lui Schaefer de construire a unei geografii nomotetice însemna de fapt o descoperire a spaţiului. Fenomenul este evident. Spaţiul. au apărut în Marea Britanie Regional Development Councils. 7 25 . sau mai degrabă o explicitare a acestuia în discursul ştiinţific. derivatele cuvîntului „spaţiu”. The territory oferea un cadru administrativ omogenizant. în 1934. care ţinteau eficienţa/echitatea socială.

cu cît serviciile sunt mai specializate.Modelul christallerian al locurilor centrale (a) are la bază cîteva principii generale: 1) serviciile banale (de proximitate) sunt prezente la toate nivelurile ierarhice ale aşezărilor umane deoarece nu au nevoie de o clientelă numeroasă ci de una care se aprovizionează frecvent. din acest punct de vedere cea mai „democratică” figură este cercul) şi în acelaşî timp să asigure acoperirea integrală a spaţiului. hexagonul este figura de compromis între cele două exigenţe. 3) geometria modelului trebuie să respecte principiul echităţii spaţiale (minimizarea deplasărilor în interiorul figurii geometrice. inducînd tendinţele de ierarhizare cantitativă şi calitativă în sistemul de aşezări. cu atît clientela lor este mai difuză în spaţiu iar aria de recrutare a acesteia este mai întinsă. localizare dictată de diminuarea profitului în funcţie de distanţa dintre producător şi consumator. Preluat de economistul spaţial – bineînţeles tot german – August Lösch. banii şi efortul) şi de principiul satisfacţiei maxime a actorilor implicaţi (repartiţia spaţială a serviciilor se ajustează pentru obţinerea profitului maxim în condiţiile de asigurare a minimizării eforturilor clientelei). 1 . geograful german Walter Christaller. În 1909 economistul german Alfred Weber publică rezultatele cercetărilor sale asupra localizării industriei sub forma unui model de localizare în care amplasarea în spaţiu a uzinelor depinde de minimizarea costurilor de transport. 1982) construieşte un model geometric de localizare şi de ierarhizare spaţială a sistemului de aşezări umane în funcţie de nivelul serviciilor pe care o localitate le poate atrage şi dezvolta (fig. 2) organizarea spaţiului se efectuează în funcţie de principiul minimului efort (clientul se deplasează în aşa fel încît să îşi minimizeze la maximum timpul. 1). În 1933. plecînd probabil de la o încercare din 1841 a geografului francez Jean Reynaud (Robic. În 1826 Johann Heinrich von Thünen realizează un model concentric de localizare a culturilor agricole în jurul unei pieţe.Fig. modelul 26 . Lectura „postmodernă” a acestui tip de organizare spaţială este bazată pe diminuarea pînă la dispariţie a controlului sau influenţei asupra „ariei de polarizare” şi realizarea de contacte directe între centre cu aceleaşi interese (b: hubs and spokes – butuce şi spiţe). din această cauză ele au tendinţa de a se concentra într-un număr din ce în ce mai restrîns de locuri.

Edward Ulmann (1912-1975) reuşeşte crearea unui grup de cercetători care. 1998) cucereşte în cîţiva ani Statele Unite şi Canada. va instituţionaliza geografia cantitativă. Japonia şi America Latină. apoi. Indirect – şi incomplet am putea spune – deoarece spaţiul este văzut doar ca distanţă care acţionează asupra organizărilor spaţiale. plecînd de la o definiţie sumară prin care geografia este considerată o ştiinţă a interacţiunilor spaţiale (Ulmann. şi geografii şi economiştii au abandonat destul de repede. pentru cîteva decenii. coroborate cu metodele statistice şi cu evoluţia rapidă a maşinilor de calcul permite efectuarea şi 27 . existenţa structurilor spaţiale. face acelaşi lucru cu Marea Britanie şi cu Scandinavia. Modelele matematice şi fizice. Pînă în 1970. i se erijează în epistemolog. Posibilitatea studierii interacţiunii spaţiale nu mai rezumă spaţiul doar la distanţă. 1998). între 1958 şi 1962. Visul lui Schaëfer se transformă astfel în realitate. fie metodologice din fizică. calînd-o între dogmele pozitivismului logic (Claval. statistică şi matematică. Chiar şi în aceste condiţii. URSS. Interesul imediat al acestor modele. fenomenul fiind facilitat de activitatea unor autodidacţi autohtoni precum Peter Haggett. Geografia cantitativă îşi caută legitimitatea în modelele spaţiale ale economiei şi geografiei germane clasice şi se îmbogăţeşte prin împrumuturi fie teoretice din ştiinţele economice. este acela că ele introduceau indirect spaţiul în cadrul analizelor. prin măsurători şi calcule. înlăturînd astfel una din sursele majore de critică făcută geografiei de către ştiinţele experimentale. Boyce. geografia cantitativă era o realitate în întreaga Europă Occidentală. noua geografie. Din pricina dificultăţilor insurmontabile de integrare a tuturor variabilelor economice cu expresie spaţială în cadrul unui model unic. Robert Chorley şi Torsten Hägerstrandt. Peter Gould (1968) o botează cu un nume care avea să îi rămînă lipit ca o etichetă de marcă: the new geography. stăpîne în paradigma newtoniană şi chiar în cea ensteiniană. promotorul de mai tîrziu al „postmodernizării” geografiei. Noua geografie permite pentru prima oară modelizarea fenomenelor umane în condiţii de laborator. tocmai atunci cînd lumea ştiinţifică era pe cale să demonstreze invaliditatea ştiinţei clasice ahtiată după ordine şi regularitate. introducerea metodelor de cuantificare a fenomenelor cu desfăşurare spaţială înseamnă o adevărată revoluţie în geografie. această cale. Scopul acestei discipline. 1953. bazat pe „paradigma unei geografii care analizează efectele distanţei asupra ordinii spaţiale” (Claval. Între 1953 şi 1960. 1980). în Polonia. este acela de a sesiza. văzută de mulţi geografi drept o anexă metodologică a geografiei. Valul cantitativist. geografia căpătînd valenţe nomotetice.christallerian a condus la o teorie complexă a organizărilor regionale şi a făcut carieră în geografie după 1950. iar David Harvey. normalizate prin intermediul legilor statisticii. la Universitatea din Seattle. iniţiate în economia spaţială sau în geografie.

şi nu cu –1. Dacă Pi este potenţialul locului i. dacă dij este distanţa între locurile i şi j.. descriind probabilitatea cu care un anumit procentaj din populaţia acestor unităţi poate veni în contact (poate interacţiona) într-un interval oarecare [t. Deoarece probabilitatea ca locuitorii unui loc să intre în relaţie cu acel loc este de 1 (sau de 100%) şi descreşte cu cît interacţiunea cu alte locuri necesită străbaterea unor distanţe din ce în ce mai mari. potenţialul astfel definit este o măsură macrogeografică a comportamentului mediu al unei populaţii. Modelul permite o aproximare a comportamentului spaţial al unei populaţii oarecare situată în unităţile j. iar mj este masa localizată în oricare altă unitate j. 2000) Ipotezele iniţiale ale modelului se referă pe de o parte la probabilitatea ca un licean să se dirijeze către cel mai apropiat centru universitar (ipoteză conform căreia probabilitatea se reduce la 50 % la 75 de km de domiciliul elevului).9 cum este cazul altor state europene cu sisteme performante de transport al persoanelor). 28 . dacă D=p(dij) este probabilitatea de interacţiune (adică proporţia persoanelor susceptibile să se deplaseze pe distanţa dij). iar pe de o parte la calitatea sistemului de transport românesc şi la posibilităţile economice ale populaţiei (modelul a fost calibrat cu un coeficient de frînare datorat distanţei egal cu –2. este cel mai comod să se ia în calcul o funcţie de distanţă f(D)=p(dij) continuă şi descrescătoare de la 1 la 0 cînd dij variază de la 0 la infinit. j =1 j =1 n n Etapa următoare consistă în a găsi o funcţie care să poată descrie cel mai bine interacţiunea spaţială. caz valabil şi pentru masele aflate în i şi j. Este evident că aceste funcţii trebuie alese în funcţie de anumite ipoteze de lucru. Studii empirice efectuate în ultimii ani demonstrează satisfăcător valabilitatea datelor teoretice obţinute cu acest model. t+1] cu unitatea i. F(dij) este funcţia de distanţă utilizată.8 sau 1. Funcţiile utilizate de model vor fi discutate ceva mai tîrziu. Deoarece funcţia F(dij) poate fi calibrată. modelul poate fi scris după cum urmează: Pi = ∑ m j * p(d ij ) sau Pi = ∑ m j * D .Potenţialul de interacţiune al elevilor de liceu cu centrele universitare din România Modelul utilizat are forma t +1 t i n P = ∑ F (d ij )m j . deci să interacţioneze cu locuri aflate dincolo de o anumită distanţă. b) probabilitatea ca această proporţie din locuitorii unităţilor j să interacţioneze cu locul i nu depinde decît de distanţa care îi separă de locul i (procesul este deci considerat a avea loc în afara oricărei concurenţe spaţiale). şi dacă mj este efectivul de populaţie al unei unităţi j oarecare.. unde Pi este potenţialul masei considerată a fi localizată în j =1 unitatea i. 2 . ar fi lipsit de sens să punem în relaţie populaţia totală cu centrele universitare. Astfel. în text. deoarece sînt extrem de puţine şanse ca bebeluşii sau pensionarii să fie interesaţi de un loc în amfiteatre. Modelul este construit plecîndu-se de la două ipoteze fundamentale: a) pentru diferite agregate de populaţie localizate în unităţile j este posibil să se definească un comportament mediu exprimînd proporţia locuitorilor capabili să intre în relaţie cu un anumit loc i.apoi testarea unor ipoteze făcute asupra populaţiilor intrate în interacţiune şi creatoare de spaţii sau mai degrabă de comportamente spaţiale Fig. estimînd numărul de persoane susceptibile să se deplaseze. (Groza.

2 este prezentată imaginea grafică a aplicării unui model probabilist de interacţiune spaţială asupra interacţiunii probabile dintre numărul de locuri în toate instituţiile de învăţămînt superior şi numărul de elevi în liceele din România. fractalii prezintă o trăsătură esenţială. cîmpuri de forţă). în noua geografie spaţiul devine mişcare iar mişcarea presupune incertitudine. pe care Marx îl lăsase precaut la o parte.. fie aceasta spaţială sau economică şi. ajustate. pentru agregarea/dezagregarea cotidiană a comportamentelor spaţiale ale indivizilor unei comunităţi. deoarece comportamentul spaţial al fiinţelor umane nu este strict raţional. imateriale. administrate. Figuri artificiale. În plus. Asemenea aplicaţii conduc spre găsirea şi analiza invariantului spaţial: structurile spaţiale văzute ca diverse combinaţii topologice de puncte (centre. precum Harvey au promovat într-o primă fază noua direcţie de cercetare asupra spaţiului. oraşele. 1974). cea a invariabilităţii formei lor la toate scările lor de organizare. comportamentele economice sau fiziologice cu desfăşurare în spaţiu. teoretice. sociologul francez Henri Lefebvre începe prin anii ’60 construcţia unui eşafodaj teoretic menit să conducă la o teorie socială a spaţiului. Imaginea de mai sus este o simulare fractală (cu softul FractVision©) a bronhiilor umane. 29 . Mărirea unei porţiuni a imaginii reproduce imaginea întregului. de ce nu. sunt permanentă sursă de inegalitate. cercetătorii marxişti au construit o teorie a teritoriului. Cu dimensiuni fracţionare care pot „măsura” norii. Pe baza unei critici a eficienţei economice pure. Publicată în anii ’70 (Lefebvre. Lipsiţi de o teorie a spaţiului. precum cel al depersonalizatului homo oeconomicus care este forţat să susţină şi să justifice majoritatea teoriilor economice. Nu este greu de înţeles de ce structuraliştii sau geografii de orientare marxistă. Toate acestea pot fi măsurate şi prin urmare controlate. de percepere şi de concepere a spaţiului cotidian. Iată două caracteristici care nu concordau cu viziunile marxiste asupra socialului. fractalii au fost „descoperiţi” şi prezentaţi de B. poli) integrate în reţele (materiale. Aceste structuri spaţiale nu sînt însă realităţi imuabile şi constituite o dată pentru totdeauna. care au terorizat matematicienii începînd cu a doua jumătate a secolului al XIX-lea deoarece nu aveau nici una din proprietăţile oficial recunoscute. reţelele de transport. Ele evoluează conform principiilor eficienţei. ca fiind principiile elementare ale formelor din natură. Mandelbrot. Aceeaşi tehnică şi acelaşi model poate fi aplicat pentru simularea unui oraş care urmăreşte eficientizarea structurilor sale morfologice sau. În fig. în anii ’70. prin aceasta. fluxuri) care încadrează la rîndul lor suprafeţe (arii polarizate. în termeni de coduri de putere aplicate unor suprafeţe apropriate. teoria sa oferă o abordare seducătoare a unui anumit tip de structuri spaţiale proprii unui spaţiu construit de societate în urma acţiunilor de practicare.

spaţiul lefebvrian continua să fie a-dimensional. redus la stadiul de concept. Aceste tipuri de spaţii sînt inoperante fără aportul geografiei cantitative.Fig.Fractalii sau invariantul scalar. geografia radicală. nelegat de realitate decît prin intermediul subiectivităţii cercetătorului. Ca şi în multele curente geografice care au înflorit după 1970 (behaviorismulumanismul. care a reuşit să 30 . 3 . etnogeografia. sociologie şi chiar din economie. geografia culturală). situaţie asemănătoare cu cea din filosofie.

Lipsa de informaţii asupra societăţilor mai vechi şi 31 . ei pot măsura haosul. matematica şi astronomia anilor ’70. 5. stabilitate dincolo de echilibru. chiar dacă într-un mod rigid. în urma ştiinţelor avangardiste. Sinteza ar însemna – poate – descoperirea şi mai ales utilizarea în discurs şi metodă a invariantului scalar. Mai mult. ele ajung să încadreze cu destulă claritate dinamici generale iscate din comportamentele incontrolabile ale miliardelor de oameni care locuiesc planeta. ca de obicei. au propulsat-o printre ştiinţele din primele rînduri ale noii paradigme.impună multidimensionalitatea spaţiului şi a creat premisele introducerii în modele atît a subiectivităţii cercetătorului. fundamentată pe fractalii „descoperiţi” de Benoît Mandelbrot (fig. în ciuda faptului că aceste două civilizaţii fuseseră precedate în antichitatea timpurie de alte culturi strălucite. funcţionează şi dispar simultan sau stroboscopic. Spaţiul ca măsură. cînd acestea şi-au făcut mea culpa recunoscînd inexistenţa preciziei măsurătorilor. Fractalii sunt forme ale ordinii spaţiale iscate din haos. Schimbarea de paradigmă – aş putea spune chiar criza – survenită în cadrul „ştiinţelor dure” precum fizica. deschizînd noi drumuri spre structurile mezospaţiale ale realităţii (ordine în haos. care să cuprindă. Poate că un comportament asemănător îl au în prezent ştiinţele sociale: cu identităţi ştiinţifice neclare. Geografia cantitativă a reuşit să se apropie. Evoluţia geografiei: de la ansamblu de cunoştinţe la ştiinţă « Nu există geografie. combinată cu forţa geografiei cantitative. la toate scările spaţiale. Spaţiul ca metaforă. cît şi a individului sau a populaţiei analizate. spaţiile fizice. Poate să fie geometria atemporală a naturii. Geografia calitativă a pus de foarte devreme slujitorilor săi problema existenţei complexităţii şi a imposibilităţii măsurării acesteia altfel decît prin utilizarea metaforei. Robert Clozier Civilizaţia europeană actuală s-a constituit pe fundamentele culturale moştenite de la antichitatea greco-romană. Geografia actuală încearcă o sinteză a celor două căi. descoperind existenţa invariantului spaţial. structuri disipative). abilitatea sa de a desfăşura de foarte multă vreme studii monografice la scări mezospaţiale. Prin forţa lucrurilor. a ordinii sau a relativităţii absolute. De data aceasta însă geografia nu a rămas. aşa cum fac deja în fizică. să îmbine. unde descriu cantitativ comportamentul haotic şi spaţiile de fază ale atractorilor stranii (les attracteurs étranges). spaţiile matematice şi spaţiile umane care se crează. de structurile complexităţii. să sintetizeze într-o singură metaforă. există doar geografi ». 3) soluţia finală? Probabil că răspunsul la această întrebare va fi dat cîndva şi poate că va fi negativ. a avut ecouri profunde şi în geografie.

geografia îşi dăduse drept obiect de studiu oikumena8.C. revendicată ulterior de istorici şi de geografi. doriene şi ioniene). Ordonarea obiectelor realităţii avea nevoie de un cadru preexistent. în care sînt sintetizate ansamblul cunoştinţelor epocii asupra oikumenei.). respectiv lumea locuită cunoscută de vechii greci. gê oikuménê = pămîntul locuit 32 . către sfîrşitul Greciei clasice. de un dat intelectual a priori care pentru Aristotel era spaţiul. povestirilor şi zvonurilor aduse de aceştia. cu extensii spre Marea Neagră. locuinţă. IV Î.1.C. opunîndu-se maestrului său. oikos = casă. a deschis calea considerării spaţiului şi 8 din gr. Istoria învăţatului grec a însemnat începutul lungii perioade descriptive. lumea cunoscută a epocii. Iniţial. a ideilor. Opera lui Herodot. a legat formele realităţii de materia din care sînt alcătuite. lucru favorizat de faptul că civilizaţia greacă a fost prin excelenţă o civilizaţie urbană. devenind astfel punctul obligatoriu de trecere pentru călători şi a legendelor.-347?Î. Filosofia aristoteliană. 5. Grecia clasică a fost însă şi izvorul ideilor filosofice care au influenţat evoluţia geografiei.).-322? Î. Oraşul este locul în care se acumulează rapoartele comerciale.-425?Î. elev al lui Platon care. enciclopedice.C. grecii au colonizat întreg bazinul Mării Mediterane. spaţiul locuit sau aflat sub controlul Greciei antice a cunoscut o expansiune continuă.C. apărute la începutul mileniului al II-lea Î. Filosofia lui Platon (428?Î. ecourile sale reverberînd în final în geografia umană academică a secolului al XIX-lea. Geografia antică Ca şi alte discipline. axată pe cercetarea diferenţelor dintre lumea sensibilă (a realităţii percepute cu organele de simţ) şi lumea inteligibilă (a principiilor care ordonează realitatea) a condus geografii către investigarea cauzelor diversităţii locurilor oikumenei. spre Orientul Mijlociu şi spre amontele Nilului. militare şi economice. a marcat puternic civilizaţia greacă şi mai apoi pe cea romană. Aceste caracteristici ale urbanului au permis lui Herodot (484?Î.C. şi geografia îşi găseşte astfel izvoarele în scrierile învăţaţilor din bazinul mediteranean.C. să scrie monumentala sa Istorie. şi pînă la moartea lui Alexandru Macedon în sec.un eurocentrism evident fac din Grecia şi din Roma antică sursele pricipale ale culturii şi ştiinţei europene. Expansiunea politică şi economică a fost însoţită de înflorirea artelor şi ştiinţelor.. Oraşul este prin excelenţă locul de concentrare a oamenilor.C.C. De la primele nuclee de populare grecească (civilizaţiile miceniene. oraşul este releul de neocolit între regiuni aflate la distanţe uriaşe unele faţă de altele. a bogăţiei materiale. care a caracterizat geografia vreme de peste 2000 de ani. Cu armele războiului sau cu cele ale comerţului.). a informaţiilor. Mult mai importantă pentru evoluţia geografiei a fost filosofia lui Aristotel (385? Î.

C. Cea mai exactă măsurătoare este cea a lui Eratostene care a găsit între Asswān şi Alexandria (Egipt) o distanţă de 5000 de stadii. în şcoala franceză de geografie umană dezvoltată în a doua jumătate a secolului al XIX-lea. etc.). Adevărata înflorire culturală a Greciei a fost însă perioada elenistică. Cleopatra (30 Î. În această lume a spaţiilor sferice statice. Deoarece la aceeaşi oră poziţia astrelor pe boltă era diferită după cum era măsurată în diferite locuri de la nord la sud. A doua direcţie urmată de geografia antică a fost cartografierea realităţii. De-abia după 1970 conceptul de spaţiu a început să fie cercetat cu atenţia cuvenită în cadrul ansamblului ştiinţelor sociale. Prima dintre acestea a fost continuarea descrierii lumii cunoscute în lucrări în care se îmbinau informaţii asupra elementelor cadrului natural (relief. atitudine care a creat un curent de idei umaniste care îşi vor găsi plenitudinea în dezvoltarea ştiinţelor sociale din Secolul Luminilor (secolul al XVIII-lea) şi. tipuri de societăţi şi de oraşe.timpului ca nişte categorii filosofice fundamentale. În această perioadă cercetarea geografică urmăreşte două direcţii majore. o serie de învăţaţi (printre care Strabon) au continuat colectarea şi sistematizarea informaţiilor aduse de călători. Conjunctura politică (decăderea militară a Greciei în urma expansiunii romane) a acutizat interesul pentru informaţiile geostrategice (originea şi obiceiurile diferitelor popoare. să se calculeze poziţiile diferitelor locuri de pe planetă. proces sau fenomen. marinari.). negustori ori obţinute prin intermediul propriilor experienţe avute în timpul călătoriilor prin lumea elenistică. care nu servesc decît determinării poziţiei şi momentului unui obiect. Acest fapt a deplasat uşor interesul către aspectele sociale ale realităţii. cînd regatele care perpetuau tradiţiile Greciei clasice se întindeau din nordul Mării Negre pînă în nordul Etiopiei şi de la strîmtoarea Gibraltar pînă în Asia Centrală (pînă la fluviul Amu-Daria). În acest context. corespunzînd unei 33 . informaţiile legate de cadrul natural nu mai erau prezentate în sine ci în legătură cu diferitele forme de populare a oikumenei. originea şi evoluţia formelor de organizare statală). savanţii greci au inventat o geometrie perfectă a universului. Continuînd tradiţia deschisă de Herodot. Plecîndu-se de la ideea aristoteliană a spaţiului absolut. pe baza geometriei dezvoltată în cetăţile greceşti. absolute. Marynos din Tyr. a împiedicat (şi mai împiedică încă) geografia să devină o ştiinţă în adevăratul sens al cuvîntului. creaţie pur intelectuală care vedea Pămîntul ca un glob fixat în centrul unui ansamblu de sfere celeste pe care erau localizate astrele.) şi cea a ultimei regine din dinastia macedoniană.C. geografii epocii (Eratostene. Această concepţie. marile curente de migraţie şi de colonizare. era foarte uşor ca. climă) şi asupra diferitelor moduri de locuire (forme de organizare politică. care a început să fie criticată abia în perioada Renaşterii. organizări economice. desfăşurată între moartea lui Alexandru Macedon (323 Î. militari. în ceea ce priveşte geografia. Ptolemeu) au putut măsura întinderea lumii cunoscute. hidrografie.

Ghidul geografic .Cr. Extrapolînd rezultatele asupra celor 360° ale cercului. istoric şi geograf grec .Cr. Eratostene (276-194 î. 34 . Cărţile sale îl vor influenţa mai tîrziu pe Strabon. geograful grec a obţinut o lungime liniară de 253 000 de stadii. a fost tradusă şi reeditată în nu mai puţin de 38 de ediţii între 1469 şi 1532 9 Lungimea măsurată în prezent prin tehnici aerospaţiale este de 40 007. prezintă patru procedee de proiecţie cartografică. scrierile lui Strabon vor fi revalorizate de şcoala geografică franceză începînd cu secolul al XIX-lea Marinos din Tyr (a doua jumătate a secolului I d. Strabon studiază originea popoarelor.). Herodot (484?-425? î. cercetare în lb. cercetările sale sînt cunoscute indirect.studiind relaţiile dintre om şi mediul natural.născut la Halicarnas.distanţe unghiulare de 7°12”. naturalist roman -Istoria naturală.de la gê = pămînt) şi a regiunilor (în chorografii . mult mai precise decît cele existente (de exemplu cele ale lui Marinos din Tyr) Pliniu cel Bătrîn sau Caius Plinius Secundus (23-79 d.Geografia – lucrare necunoscută în Occident pînă la începutul secolului al XV-lea. ale cărei eforturi ştiinţifice s-au focalizat asupra cartografierii universului (în lucrări numite cosmografii – de la kosmos = univers). geografia antică este o disciplină de factură enciclopedică..realizează prima măsurare relativ exactă a circumferinţei terestre şi stabileşte faptul că oikumena nu reprezintă decît 2/7 din circumferinţa pămîntului (în vreme ce Ptolemeu va considera că aceasta reprezintă 1/2). etc. în Asia Mică. adevărată enciclopedie a timpului său.). respectiv 44 000 de km pentru un cerc meridian 9.864 km. Cr. greacă) în care abundă descrieri amestecate cu zvonuri şi legende culese în timpul călătoriilor sale.).poate fi considerat primul tratat de geografie matematică. prin intermediul operei lui Ptolemeu Ptolemeu (90-168 d. constituirea imperiilor.). Emmanuel Chrysoloras . geograf şi astronom grec . matematician şi geograf grec . Strabon (58?î. a lumii (în lucrări numite geografii .pune la punct proiecţia ortogonală (care stă la baza proiecţiei Mercator). Herodot este autorul unei opere în nouă volume cunoscută sub numele de Istoria (= anchetă. Calcularea latitudinii astfel efectuată a permis realizarea unor hărţi mult mai precise ale oikumenei însă dificultatea calculării longitudinii (care va fi rezolvată abia la sfîrşitul secolului al XVIII-lea) a împiedicat multă vreme progrese reale ale cartografiei. astronom. Mai aproape de istorie. cînd este tradusă în latină la Roma. .Geografia – lucrare necunoscută în Occident pînă la sfîrşitul secolului al XV-lea.-21/25 d.Cr. matematician şi geograf grec .Cr.de la khorê = loc). migraţiile acestora. REPERE ÎN GEOGRAFIA ANTICĂ Centrată pe descrierea complexă a spaţiului umanizat cunoscut (oikumena). Cr.Cr. în 1470. cînd este tradusă la Florenţa de un învăţat bizantin.).) – învăţat grec „părintele istoriei” .

Pliniu sau Pomponius Mela. Apariţia şi apoi destrămarea Imperiului Roman. 35 . ebraică. Unul dintre cei mai cunoscuţi savanţi romani. în care Sacrobosco (Paris. Evoluţia politică şi culturală a Romei a condus la apariţia celor „două Europe”. de o reluare a informaţiilor oferite de Strabon. a lui Brunetto Latini (către 1250) este de asemenea o compilaţie a cosmografiilor preexistente. de Vincent de Beauvais (1245). 1230) realizează un compendiu al cunoştinţelor astronomice şi cosmografice ale Antichităţii. a însemnat mult mai mult pentru dezvoltarea ulterioară a ştiinţelor decît o sumă de lucrări lăsate moştenire posterităţii. engleză. Seneca stoic iar Cicero era descendent al Noii Academii). Geografia Evului Mediu timpuriu şi a Renaşterii REPERE ÎN GEOGRAFIA EVULUI MEDIU TIMPURIU (SEC. . Cultura greacă a fost preluată în mare măsură de cea romană. Ptolemeu. pe baza căreia a apărul Atlasul Catalan (1375) ce încerca o cartografie aproximativă a Asiei Orientale pe baza istorisirilor călătorului veneţian.2. completate cu cele ale enciclopediştilor medievali precum Isidor din Sevilla sau Paul Orose. spaniolă. a utilizat ansamblul lucrărilor greceşti. cu întreg cortegiul de evenimente pe care le-a generat sau cărora le-a suportat presiunea. Un rol important l-au avut scrierile lui Marco Polo (1254-1324). completate cu informaţii noi culese din lumea latină pentru realizarea celor 47 de „cărţi” ale Istoriei naturale.Sfera.Speculum. organizată în patru părţi dintre care Speculum naturalae are caracterul cel mai « geografic ». respectiv cea urmaşă a Imperiului Roman de Răsărit (care a fost continuat de Bizanţ şi de ortodoxie) şi cea urmaşă a Imperiului Roman de Apus (care a fost continuat de Sfîntul Imperiu Roman Germanic şi de catolicism). din care două (a treia şi a patra) erau destinate geografiei. tradusă din latină în franceză. 5. Evul Mediu timpuriu este caracterizat de o revalorizare a geografiilor antice. XIII-XIV) Perioadă a erudiţilor. lucrarea se găsea în toate bibliotecile vremii . fapt petrecut în mare măsură prin influenţarea directă a savanţilor latini care s-au format multă vreme în şcolile şi academiile greceşti (Lucreţiu era epicurian. Artele şi ştiinţele Greciei au constituit fundamentul celor romane. italiană. Plinius cel Bătrîn.Cartea tezaurului. în special Millione (sau Cartea minunilor lumii). compilaţie a cunoştinţelor antice.Decăderea Greciei ca putere militară şi expansiunea Imperiului Roman a modificat harta politică a antichităţii însă nu a marcat o ruptură culturală. Principalele lucrări ale perioade sînt următoarele: .

de verificare. fapt care va conduce la colecţii sistemetizate de scrieri cu caracter geografic. unde cosmograful german Martin Waldseemüler (1470-1521). al treilea este dedicat Americilor (Pierre Martyr.englezul Richard Hakluyt (1553-1616). Hawkins. Davis. Odoacru din Pordenona. Cavendish. -A doua şi a treia călătorie nu sînt cunoscute decît indirect. discipol al lui Hakluyt. . prin intermediul scrierilor călugărului Bartolomeo de Las Casas (1470-1566) şi ale fiului său Fernando Colomb (1488-1539). Amerigo Vespucci (1454-1512) navigator italian în slujba Spaniei şi Portugaliei -A profitat de o mai bună cunoaştere europeană a călătoriilor sale.flamandul Theodor de Byr publică la Frankfurt.): Principal navigations. care păstrează structura lui Ramusio. Pigafetta. în limba germană nu este tradusă decît în 1497). Oviedo. Oceanului Indian şi Asiei 2) SISTEMATIZAREA CUNOŞTINŢELOR ŞI TRECEREA DE LA CURIOZITATE ŞTIINŢIFICĂ LA INTERESE PRACTICE: DUPĂ 1550 . între 1590 şi 1634 cele 25 de volume ale seriei Collectiones peregrinatiorum in Indiam Orientalem et Occidentalem (respectiv 12 volume pentru Indiile Orientale. voyages and discoveries of the English nation. Hayton. numite şi Micile Călătorii. portulanelor şi atlaselor) SECOLUL AL XV-LEA: Secolul enciclopediilor şi compilaţiilor 1410 – Imago Mundi a cardinalului Pierre d’Ailly (compilaţie din lucrările anticilor şi ale Sfinţilor Părinţi (Sfîntul Augustin. în care descrie şi călătoriile spaniolilor şi olandezilor. . made by sea or over land to the most remote and farthest distant quarters of the earth within the compass of these 1500 years. care publică în 1625 Hakluytus Posthumus. Bâle şi Anvers. Drake. începute cu Sammlung von 26 Schiffahrten nach Ost und West Indien. aceasta cunoaşte o difuzie rapidă (9 ediţii între 1493-1494.veneţianul Gian Battista Ramusio (1485-1557). Raleigh. de comparare şi de corectare a acestora.flamandul Jan Huyghen Van Linschoten publică în 1596 la Amsterdam “biblia” căpitanilor olandezi. Cabeza de Vaca. Orellana. cu titlul Historia Rerum ubique gestarum. -Din ultima călătorie nu se cunoaşte decît scrisoarea din 7 iulie 1503 scrisă în Jamaica.englezul Samuel Purchas.or Purchas his Pilgrimes containing the history of the world by sea voyages and land travels by Englishmen and others. SECOLUL AL XVI-LEA: Secolul descrierii moderne a lumii 1) MARILE DESCOPERIRI GEOGRAFICE ŞI JURNALELE DE CĂLĂTORIE Cristoforo Colombo în italiană sau Cristóbal Colón în spaniolă (1451-1506) -Prima călătorie: scrisoarea către G. după numele navigatorului florentin. Vespucci. al doilea pe descoperirea Asiei Centrale (Marco Polo. o anthologie a 26 de călătorii engleze şi olandeze. este prima atestare a Americii. Navigatio et Itinerarium in Orientalem Indiam. realizarea hărţilor. Cartier). Coronado. din 1507. 36 .REPERE ÎN GEOGRAFIA RENAŞTERII (SEC XV-XVI) Geografia renaşterii este geografia marilor explorări ale lumii intra şi extraeuropene. rivalii principali ai expansiunii coloniale a Angliei . Paris. Vasco da Gama. în care se încearcă o sinteză între geografia antică (Strabon) şi cea medievală (Pierre d’Ailly. vicere di Spagna e almirante de la insule Indie. consideră nimerit a numi continentele descoperite de Columb America. Paul Jove). una din versiunile jurnalelor sale. tradusă în latină sub numele de De Insulis nuper inventis. cu trei volume grupate sub titlul Delle Navigazione e Viaggi. Albert cel Mare) 1476 – publicarea la Strasbourg a lucrării lui Vincent de Beauvais 1477 – este publicată la Veneţia Cosmografia papei Pius al II-lea (Aeneas Sylvius Picolomini). Rusiei (Herberstein) şi mărilor polare (Zeno). cartografierea acestora (dezvoltarea tehnicilor cartografice. Navigatorii portughezi şi descrierile Africii.). alli christianissimi e potentissimi re et regina di Spagna. la Roma. cu trei volume publicate în 1589. numită Quatuor Navigationes a ajuns în Franţa. care i-au utilizat jurnalele de bord în prezent pierdute. etc. în Cosmographiae introductio […] insuper quatuor Americii Vespuccii navigationes. are loc un proces de triere a informaţiilor. grupate în Marile Călătorii) -flamandul Levinus Hulsius publică la Frankfurt. . Marco Polo. Varthema. care va sta la baza expansiunii coloniale olandeze. etc. Principalele figuri renascentiste ale perioadei sînt: . însă care sînt centrate pe călătoriile englezilor (Frobisher. Rubrouk. între 1598 şi 1663 un număr de 69 de volume. publicată la Veneţia în 1505 sub numele Copia de la lettera che scrisse Don Cristoforo Columbo. Cabral.Odată trecută febra descoperirilor. cunoaşterea « lumilor noi » (prin publicarea jurnalelor de bord şi a jurnalelor de călătorie). Leon Africanul). Cadamosto. la Saint-Dié des Vosges. caracteristicile sale principale sînt lărgirea universului cunoscut (descoperirile geografice). Cortés. Sanchez (trezorierul regatului) din februarie 1493. Alvarez. şi 13 volume pentru Indiile Occidentale. primul volum este centrat pe cunoaşterea Africii şi a Asiei sudice (călătoriile lui Conti. Verrazano.

francezii Jacques Signot – Division du monde (1539) şi Oronce Fine . în 1573 (Regiment of the Sea) .Suma de Geographia (Sevilla.portughezul Duarte Pacheco Pereira – Esmeraldo de Situ Orbis (1508) . 1519). la Louvain (Belgia de astăzi) . care este descrierea lumii. respectiv descrierea unui loc. 1650. Apian (inventator al proiecţiei stereografice): Cosmographia (1524). geografie regională şi geografie locală: Pierre Davity: Les Etats et les Empires du Monde (11 ediţii între 1614-1635): « Descrierea pămîntului este numită Geografie şi este diferită. adaptată în engleză de Roger Barlow din Bristol şi plagiată în franceză de Alfonse de Saintonge (1544-1545) .spaniolul Pedro de Medina – Arte de Navegar (1545) tradus în germană. de Cosmografie.3.spaniolul Martin Fernandez de Enciso . Opusculum geographicum (1533) -P. tradusă în franceză şi îmbogăţită în 1544 de Gemma Frisius. ca parte a întregului. Chorografia este descrierea specifică a unei provincii iar Topografia. 1775-1826 – Geographie Mathématique. Geografia modernă La începutul secolului al XVII-lea sînt constituite rudimentele a ceea ce astăzi se numeşte geografie generală. Waldseemüller: Cosmographia Introductio (1507) -J. italiană. physique et politique de toutes les parties du monde.spaniolul Martin Cortés – Breve compendio de la esfera y de la arte de navegar (1551).germanul Sebastian Münster – Cosmographia. 1803-1807) 37 .elveţienii Glareanus cu De Geographia Liber (1524) şi Vadianus cu De Situ Orbis (1522) . nu este altceva decît reprezentarea specifică a unui oraş. geograf olandez de origine germană. primele enciclopedii (Bernard Varenius. 1622-1650 – Geographia generalis. tradus în engleză în 1561 de Richard Eden (The Arte of Navigation) şi de William Bourne. Schöner: Luculentissima descriptio (1515).De Mundi Sphaera. cu sau fără teritoriul său ». SECOLELE XVII-XVIII – geografia ofiţerilor şi geografia colonială. Conrad Malte-Brun. geograf francez de origine daneză. engleză şi franceză .portughezul Pedro Nuñez – Tratado da Sphera (1537) . sive Cosmographia libri V (1542) 5.3) REVIGORAREA COSMOGRAFIILOR – ACTIVITATE PRECURSOARE A GEOGRAFIEI MODERNE a) Aria germanică: -M. 1550 b) Aria latină: . Bâle.

Fig. 4 . 5 – Preeminenţa ştiinţelor naturale în procesul de construire a geografiei moderne 38 .Oameni şi relaţii în apariţia ştiinţei moderne Fig.

1995) Ştiinţe naturale şi umane Geologia Topografia Climatologia Botanica Zoologia Antropologia Ştiinţele politice Subdisciplinele geografiei Geomorfologia Geografa climatelor Biogeografia Zoogeografia Antropogeografia Geografia politică Probleme abordate de cercetarea geografică Repartiţia formelor de relief terestru Repartiţia fenomenelor şi zonelor climatice Repartiţia asociaţiilor şi cuverturilor vegetale Repartiţia speciilor animale Repartiţia oamenilor şi a civilizaţiilor Repartiţia statelor şi sistemelor politice Geografia – ştiinţă transversală a fenomenelor de repatriţie după Fr. collection Premier cycle.Géographie économique et humaine. collection Premier cycle. Paris. – Schiţarea constituirii geografiei moderne (sursa : Frank Debié . PUF. 6.Géographie économique et humaine. PUF. Ratzel (sursa : Frank Debié . 1995) Botanica Morfologia Evoluţia speciilor Ecologia Fitogeografia Zoologia Anatomia Evoluţia speciilor Etologia (comportamentul speciilor) Ecologia (raporturi specie/mediu) Zoogeografie (repartiţia speciilor) Antropologia Antropologie fizică Paleontologie Antropologie culturală Antropogeografie (raporturi om/mediu) Antropogeografie (repartiţia oamenilor) Locul geografiei umane în cadrul ştiinţelor naturii după Fr.Fig. Ratzel 39 . Paris.

modurile de trai. etc. variaţia densităţilor. Ea studiază raporturile dintre om şi mediul în care trăieşte. viaţa şî manifestările culturale (sărbătorile). creştere demografică internă. ). gredele de civilizaţie (vînători itineranţi. creşterea plantelor alimentare sau mişcările nomade ale animalelor îi ritmează omului munca. păstori nomazi.Definiţia dată de Ratzel antropogeografiei este foarte fecundă : antropogeografia studiază repartiţia oamenilor pe suprafaţa terestră precum şi raporturile pe care le întreţin cu mediile în care trăiesc. agricultori sedentari. PUF. collection Premier cycle. « deşerturile umane » şi marile nuclee de densă populare.Géographie économique et humaine. Omul « împrumută » din mediu elementele regimului său alimentar.geografia umană este o antropologie spaţială. Paris. Conform logicii lui Ratzel. Ea studiază inegala repartiţie a oamenilor pe pămînt. materialele de construcţie ale locuinţei sale. Inegala durată a zilelor şi a nopţilor. precum şi pe cele ale îmbrăcăminţii pe care o poartă.geografia umană este o demografie spaţială. . 1995) 40 . fronturi pioniere. Ea încearcă să explice motivele (cauzele) acestei repartiţii precum şi evoluţiile sale în curs : migraţii.geografia umană este o ecologie umană. limbile. geografia umană joacă trei roluri foarte diferite : . Completînd antropologia. succesiunea anotimpurilor. antropogeografia studiază repartiţia spaţială a fenomenelor care interesează antropologii epocii : rasele. . (sursa : Frank Debié .

Fig. 7 – Geografia modernă – începuturile instituţionalizării 41 .

originar) în respectivul lucru.Fig. 42 . şi acela uman care nu ţine suficient seama de medierea spaţiului [fizico-geografic] în organizarea socială a teritoriilor”. proces sau fenomen. Jacqueline Bonnamour – Le bonheur d’être géographe Geograful şi epistemologul Ron J. prin urmare natura (esenţa) unui lucru. 10 11 Citat de Frank Débié. 1995 Etimologia cuvîntului natură cu sensul de « esenţă » vine din verbul latinesc nascor = a naşte. Această diferenţă derivă din natura11 diferită a mecanismelor fizice şi a celor socio-economice. (…) Se pare că în prezent se încearcă găsirea unui nivel de echilibru între cele două demersuri clasice: acela fizic. ce uită adesea gradul de antropizare al planetei. 8 – Revoluţia cantitativă 6. proces sau fenomen reprezintă ceea ce este intrinsec (preexistent. spontan. derivînd către geologie. Johnston (1989)10 găseşte diferenţa principală dintre geografia fizică şi cea umană la nivelul explicării mecanismelor care sînt la originea unui fenomen oarecare. Geografie fizică şi geografie umană “ [În anii ‘60] prima eroare a fost să se considere ca un fapt evident separarea geografiei fizice de geografia umană. biogeografie în geografia fizică. climatologie. geografie urbană şi rurală în geografia umană. fiecare din cele două separîndu-se la rîndul lor într-o serie întreagă de specializări: geomorfologie.

se va concentra în primul rînd asupra identificării şi înţelegerii unui număr cît mai mare de mecanisme. ritmul de transformare a mecanismelor nu rămîne constant. precum şi la caracteristicile naturale (lat. mecanismele intrinseci care intervin în concretizarea fenomenelor sînt ele însele produsul unei evoluţii istorice rapide şi continue. physicus. un cartier urban poate înflori sau decădea în timpul unei vieţi de om. Accelerarea proceselor naturale şi socio-economice indusă de progresul tehnologic este din ce în ce mai rapidă iar durata de viaţă a unui ansamblu de interrelaţii scade pe zi ce trece. fenomen numit tranzienţă13 de sociologul american Alvin Töffler. în care mari volume de apă sînt scoase temporar din circuit. gr. etc. Prin urmare. Odată descoperite şi înţelese. cuvîntul natură trimite la physis. Scăderea temperaturii globale conduce la instalarea perioadelor glaciare. Butada compozitorului italian Ruggero Leoncavallo (1857-1919) conform căreia „natura merge pe un drum atît de lung încît pare imobilă“ ilustrează foarte bine această stare de lucruri. Industria le-a distrus sau le-a transformat în Cu sensul de realitate existentă în afara culturii şi a civilizaţiei. nu toate cunoscute. precum şi asupra combinării acestora. Mai mult. 12 43 . Astfel. respectiv la alcătuirea materială a lumii. În geografia umană. lărgeşte sfera de « prieteni ». Evoluţia geografiei fizice ca ştiinţă se bazează deci pe identificarea şi explicarea proceselor naturale noi sau necunoscute care intervin în funcţionarea unui mecanism deja cunoscut. 13 În opinia lui Töffler. pentru studii sau pentru un loc de muncă). schimbîndu-se foarte puţin odată cu trecerea timpului. însă calitatea şi intensitatea relaţiilor stabilite cu aceştia este net inferioară celor stabilite de bunicii noştri cu prietenii lor. De exemplu circuitul apei în natură este un mecanism a cărui funcţionare nu se schimbă odată cu trecerea timpului. dinamica spaţială accentuată a unui individ (deplasări temporare sau definitive la distanţe mari. dar care au o dinamică temporală lentă. fiind stocate în calotele continentale sau oceanice. ceea ce poate evolua este cantitatea de materie (în acest caz cantitatea de apă în diversele sale forme de agregare) care participă la diferitele faze ale ciclului. Creşterea temperaturii din perioadele interglaciare va reintroduce apa îngheţată în dinamica obişnuită a hidrosferei. mecanismele subiacente determină fenomenele. generaţia bunicilor noştri era mai stabilă din acest punct de vedere: prietenii lor rămîneau aceiaşi pe întreg parcursul vieţii. de unde o foarte mare tentaţia pentru acceptarea determinismului filosofic drept tramă teoretică generală. Problema care se pune este aceea că fenomenele nu sînt niciodată identice şi nu depind de un anume mecanism ci de o combinaţie de mecanisme multiple. Acest concept se regăseşte foarte bine în geografia actuală: o întreprindere se poate localiza sau delocaliza foarte rapid. În prezent. cu foarte puţine şanse de a fi schimbaţi. geografia fizică. tranzienţa reflectă instabilitatea din ce în ce mai mare a relaţiilor sociale. Civilizaţiile agricole au avut nevoie de 10 000 de ani pentru a şlefui organizările teritoriale rurale. aceste mecanisme naturale nu îşi mai modifică esenţa ci doar parametrii. phusikos) ale acesteia.În geografia fizică. Se poate observa că principiul cauzalităţii ocupă o poziţie principală în cadrul cercetărilor efectuate de geografia fizică. aidoma celorlalte ştiinţe ale naturii12. un masiv forestier poate fi defrişat şi refăcut în cel mult 25 de ani. procesele care materializează realităţile studiate de geografia umană sînt evolutive iar evoluţia lor este de multe ori datorată unor cauze exterioare.

Sfîrşitul evului mediu a găsit Flandra înfloritoare datorită activităţilor comerciale şi meşteşugurilor dezvoltate în oraşele litorale. Exemplul dinamicii teritoriale a spaţiului geografic cuprins între frontierele Belgiei actuale (fig. în timp ce în ştiinţele umane accentul cade asupra înţelegerii transformării istorice a mecanismelor. 9) poate ilustreze foarte bine această particularitate a domeniului de cercetare a geografiei umane. meşteşuguri şi comerţ la industrie) se schimbă şi sistemul politic.profunzime în doar 250 de ani (1700-1950). rămasă mult timp sub stăpînirea determinismului mecanicist cu origini în concepţiile filosofice ale lui Descartes şi ale lui Newton. centre industriale). de a demonstra şi de a combina aceste mecanisme. bogată în zăcăminte carbonifere şi beneficiind de aportul de tehnologie adus din Franţa în timpul ocupaţiei napoleoniene. Comerţul şi agricultura Flandrei. evoluţia şi dispariţia structurilor spaţiale puse în loc. aristocraţia pierzînd puterea în favoarea burghezilor valoni. fără înţelegerea dinamicii mecanismelor aflate la lucru. Adeasta este una dintre explicaţiile pentru care determinismul evoluţionist a fost adoptat mai repede de geografia umană decît de geografia fizică. care oferă puterea celor mai mulţi. Pentru ştiinţele naturii prioritatea ar fi aceea de a identifica. care vor apare în Valonia. Flandra devine săracă şi se supra-populează. dezastruoasă la început. se transformă în avantaj odată cu introducerea votului universal. Această stare de lucruri. Valonia va pierde treptat supremaţia. Se observă aşadar faptul că. dezvoltarea economică –şi prin urmare centrul puterii politice – a cunoscut o translaţie spaţială multiplă. în vreme ce Valonia rămăsese o provincie periferică. beneficiind de cadrul medieval înfloritor al litoralelor Mării Nordului vor suferi însă rapid din pricina apariţiei germenilor revoluţiei industriale. rurală şi săracă. Scimbîndu-se sursa avuţiei (de la agricultură. sînt complet modificate. axe. sau chiar înlocuite în doar cîţiva ani. nu se poate explica apariţia. Organizările industriale (regiuni. de organizările teritoriale specifice revoluţiei cibernetice… Problema care se pune nu este deci doar aceea de a identifica mecanismele şi de a le înţelege combinarea. care caută mînă de lucru ieftină şi ieşiri rapide la ocean. Deoarece sursa bogăţiei şi puterea politică se deplasase în Valonia. Pe fondul urmărilor crizei economice din 1930 şi a dinamicilor economice majore ale investiţiilor internaţionale. care păreau veşnice. în vreme ce ştiinţele umane lucrează cu mecanisme aflate într-o transformare rapidă şi neîntreruptă. Marea diferenţă dintre geografia fizică şi geografia umană ar fi deci aceea mai generală care separă ştiinţele naturale de ştiinţele umane: ştiinţele naturii încearcă să înţeleagă mecanisme relativ stabile. În spaţiul belgian. ci şi de a înţelege transformarea acestora. deseori puţin vizibile. 44 .

1977. p. 9 – Economie. cadru pentru interminabile dispute ştiinţifice între geografi (v. În cele ce urmează vom încerca să demonstrăm că geografia rămîne o ştiinţă unitară cu drepturi depline în cadrul cunoaşterii umane. într-un peisaj epistemologic înfocat. politică şi tectonică teritorială în Belgia (după Christian Vandermotten) Analiza lui Johnson este doar una printre multe altele care s-au focalizat asupra taxonomiei ştiinţelor geografice. 45 . 85-89). Donisă.Fig.

). Deosebirea ramurilor şi subramurilor geografice are drept scop principal crearea de repere epistemologice nu atît pentru specialistul geograf cît pentru auditoriul său (specialiştii celorlalte discipline. Deoarece « comanda socială » a avantajat în acea perioadă geografia umană. fizică şi umană. singura aptă să valideze direcţiile de evoluţie ale ştiinţelor geografice. Această dihotomie este rezultatul aplicării principiului reducţionist14 care în cazul geografiei are o utilitate mai degrabă didactică. între ritterieni şi adepţii lui Humboldt în Germania. Acelaşi lucru se întîmplă în prezent în Rusia şi în fostele ţări comuniste din Europa Central-estică. respectiv disciplinele şi subdisciplinele sale. elevi. În perioada de criză epistemologică a geografiei (1950-1970) aceleaşi comportamente au continuat sciziunea între geografii fizicieni şi geografii umanişti în întregul Occident. a balanţei puterii în structurile administrative (în instituţiile geografice precum societăţile de geografie. Astfel. Pentru a-i proba existenţa trebuie să fie analizate componentele sale. pe cînd geografia umană a fost constrînsă să rămînă la nivelul idiografic de la începutul secolului al XX-lea. au fost întotdeauna legate nu atît de dinamica internă a ştiinţei în sine ci de modificarea. 46 . viaţa. geografia fizică a fost lent marginalizată iar specialiştii săi fie s-au raliat altor ştiinţe naturale. În plus. unde geografia fizică. studenţi. fie şi-au « umanizat » discursul şi metoda. etc. enzime). inertă din punct de vedere ideologic.1. Este evident prin urmare că divizarea geografiei în fizică şi umană este 14 Reducţionismul este o doctrină filosofică – sau un curent epistemologic – după care realitatea nu poate fi explicată prin ea însăşi ci doar plecînd de la componentele sale primare. Acest fenomen poate fi urmărit încă de la constituirea geografiei moderne: conflictele între vidalieni şi anti-vidalieni în Franţa. ci dinamica generală a societăţii. secţiunile de geografie din academii şi universităţi ori în departamentele ministeriale de profil). în perioadele de criză. fie ele şi ştiinţifice. disputele ridicate de existenţa a două geografii.6. ca fenomen biologic. instanţele administrative. analiza istorică a acestor confruntări au adus o oarecare înţelepciune în rîndul geografilor. molecule. cel mezospaţial. geografia unitară nu ar putea fi descrisă şi definită în mod direct. a fost lăsată să evolueze liber între 1950-1990. care au înţeles faptul că nu conflictele interpersonale. În cadrul geografiei. Geografie fizică şi geografie umană – o divizare arbitrară şi periculoasă Diferenţierea unei geografii fizice şi a unei geografii umane în interiorul geografiei nu este rezultatul unor deosebiri teoretice fundamentale. pot controla mersul disciplinei. Trecerea balanţei puterii dinspre geografia fizică spre cea umană în Europa Central-estică nu este (şi nu va fi) atît de dramatică precum în Occidentul anilor ’60 deoarece problemele globale ale omenirii impun o echilibrare (o recentrare) a interesului geografic către nivelul tradiţional de cercetare. nu poate fi înţeleasă decît prin studierea fundamentelor sale fizico-chimice (atomi. În cazul nostru. care îmbină ambele direcţii de cercetare ale geografiei.

oricare ar fi obiectul asupra căruia s-ar focaliza. agronomie. geomorfologia nu poate defel să îşi structureze teoriile fără recursul la informaţiile furnizate de geologie. intensitatea unei civilizaţii agrare depinde şi de calitatea solurilor pe care s-a dezvoltat. Prin natura lor. meteorologie. cercetările geografice nu pot aparţine în exclusivitate unei singure subdiscipline geografice. dacă acesta se limitează la a descoperi şi explica mecanismele naturale implicate.). holos=întreg) a fost dezvoltat de fizicianul Pierre Duhem (1861-1916). care a rămas unitară dincolo de diversele dispute teoretice. etc. Dacă pînă la revoluţia agricolă din neolitic această valoare oscila între 5 şi 12 termii iar în perioada sedentarizării populaţiilor şi a apariţiei civilizaţiilor rurale ea varia între 12 şi 25 termii. a coeficientului de rugozitate spaţială. fără a ţine seama de mecanismele antropice care pot interveni (modificarea albedoului. Dificultatea circumscrierii unui obiect propriu de cercetare nu rămîne prin urmare doar la nivelul acestei artificiale separări a geografiei în fizică şi umană. Démonque şi alţii. În chiar interiorul geografiei fizice. hidrologie. a compoziţiei fizice şi chimice a aerului. a cuverturii vegetale. biologie sau din ştiinţele sociale. Acelaşi lucru este valabil şi în cazul geografiei umane: reţeaua mondială de telecomunicaţii depinde de ionosferă şi de capriciile activităţii solare. climatologie. accesibilitatea oraşelor în cadrul unui sistem urban depinde de geomorfologia şi de hidrografia teritoriului analizat. geofizică. geomorfologie. 47 . Holismul epistemologic15 postulează ideea că o cercetare nu se bazează niciodată pe o singură ipoteză ci « angajează ansamblul cunoaşterii teoretice a unui domeniu ştiinţific la un moment dat al istoriei ştiinţelor » (Clément. Pedogeografia este în esenţă o sumă de informaţii sintetizate din geologie. etc. În plus. Pentru a-şi finaliza eforturile. astronomie. este imposibil să se delimiteze cu claritate un obiect de studiu propriu fiecărei subdiscipline. Analiza comportamentului cercetătorului geograf precum şi studiile epistemologice asupra geografiei tind să demonstreze faptul că geografia este ancorată mai degrabă într-o concepţie holistă asupra domeniului şi metodelor sale de studiu.artificială şi exterioară dinamicii interne a disciplinei. reputată ca fiind mai clară din punct de vedere teoretic şi metodologic. biochimie. la orice scară ar fi el realizat. Teoria ecologică a demonstrat faptul că un mediu încetează să mai fie un mediu natural dacă acţiunea omului în cadrul său însumează o energie care depăşeşte valoarea medie individuală zilnică de 20 de termii (1 termie=1 000 000 calorii). topografie. 2000). La fel. este nevoită să facă apel la întreaga cunoaştere de specialitate disponibilă la un moment dat. biofizică. Este foarte greu să fie acceptat drept corect din punct de vedere ştiinţific un studiu de climatologie. revoluţia 15 Holismul epistemologic (de la gr. puţine mai sînt astăzi mediile care să se mai poată numi medii naturale. cercetarea geografică.

geofizica. demografia. ştiinţele politice şi-au dezvoltat teorii solide de studiere a mecanismelor puterii. climat. cercetarea fundamentală este cercetarea care explorează noi universuri şi noi limite în scopuri declarat non aplicative. toate vor fi întotdeauna mult înaintea ştiinţelor geografice. politica relaţiilor internaţionale. hidrologie. relief. geologia. 16 17 CD-ROM Encyclopædia Universalis. sub pretextul că analizează raporturile dintre mediul fizic şi om. Thomas Kuhn. întreprindere. etc. în care fenomenul încălzirii globale a atmosferei din cauza activităţilor umane poate să schimbe echilibrul geologic planetar în doar cîteva decenii (prin topirea calotelor glaciare şi ridicarea nivelului Oceanului Planetar) este un exemplu relevant al imposibilităţii cristalizării unui obiect de cercetare propriu unei anumite subdiscipline geografice fizice sau umane. Spre deosebire de cercetarea normală (respectiv cercetarea care aprofundează cunoaşterea realităţii prin intermediul teoriilor. cercetarea fundamentală este dinamică şi distrugătoare a paradigmei deja acceptate (pentru aprofundare. care este statică. firmă. articolul « Milieu naturel ». disciplinele geografice nu pot avea teorii şi metode proprii şi prin urmare nu pot efectua cercetări fundamentale 17. macroeconomia. O scurtă analiză a metodologiei lor reflectă foarte clar că disciplinele geografice. ştiinţele economice şi-au construit eşafodaje teoretice extrem de soficticate pentru a putea diseca în amănunţime funcţionarea individului economic (familie. ceea ce conduce la construirea de noi teorii şi de noi metode). cel puţin de geografie regională. psihosociologia mulţimilor. care. (socio)psihologia are mijloacele necesare pentru sondarea subconştientului sau personalităţii individuale ori colective. Cu alte cuvinte. astrofizica. Acelaşi lucru este valabil şi la nivel macroscopic: astronomia. 48 . La nivelul microscopic al ştiinţelor sociale (adică la scara individului) geografia umană este la fel de neajutorată: sociologia sau etnologia se ocupă îndeaproape de comportamentele individuale. La nivel microscopic geografia fizică este incapabilă să se desfăşoare deoarece acest nivel este acoperit în întregime de microbiologie. dacă ar încerca să le încalce domeniul de cercetare. vegetaţie. Situaţia actuală a Terrei. ar face-o cu inconştienţa neofitului şi cu rezultate pe măsură… « Există părerea că un studiu geografic.industrială (70-200 de termii) şi apoi revoluţia microelectronică (peste 220 de termii)16 au condus în mod clar la ruperea echilibrelor naturale şi la antropizarea avansată a mediului înconjurător. v. meteorologia. nu pot să conducă cercetări de sine stătătoare către nivelele micro şi macroscopice ale naturii. Spre deosebire de cercetarea normală. scopul său este acela de descoperire a adevărurilor ştiinţifice fundamentale. stat). de chimia moleculară ori de fizica (sub)cuantică. fizice sau umane. consistă în enumerarea unor informaţii într-o ordine stereotipică şi de neclintit: structură geologică. metodelor şi mijloacelor deja cunoscute şi acceptate). ele sînt lipsite de atributele esenţiale care ar putea să le acorde statutul mult dorit de ştiinţă. 1983). neavînd un obiect propriu de studiu. Dacă acceptăm aceste consideraţii atunci trebuie să acceptăm şi faptul că.

Această stare de fapte este îngrijorătoare. Karl Popper. epistemologice. Analiza celor mai multe studii geografice demonstrează însă faptul că pentru majoritatea geografilor « spaţiul geografic » se reduce la un banal cadru spaţial în care sînt localizate realităţile analizate (mai bine spus descrise) conform reţetei prezentate în citatul anterior. Această reţetă poate să prezinte uneori variante însă asta nu o va împiedica să rămînă doar o caricatură.populaţie şi aşezări. prezentate anterior. Michel Foucault. Japonia. procesele şi fenomenele care. respectiv originii sale duale: mai apropiată de ştiinţele naturale în Germania şi mai apropiată de ştiinţele sociale în Franţa. bună cel mult să contribuie la dezvoltarea cunoştinţelor de cultură generală ale cetăţenilor statelor care bunăvoiesc să finanţeze învăţămîntul geografic19. în majoritatea scrierilor geografice. nu a marcat profund cunoaşterea umană. biologie şi pedologie. O analiză mai atentă proiectează însă rădăcinile acestei crize de identitate a geografiei în prioada 18 19 CD-ROM Encyclopædia Universalis. cu caracter enciclopedic. etnosociologie. demografie şi istorie. Pentru a se apăra. Pe lîngă confruntările artificiale dintre geografii fizicieni şi cei umanişti. precum laografia din Grecia (din gr. O privire rapidă în istoria ştiinţelor demonstrează foarte repede că nici un geograf modern. metodologice sau aplicative apar frecvent citaţi specialişti din celelelalte domenii ale cunoaşterii ştiinţifice. totul însoţit sau precizat de nenumărate date statistice. economie şi tehnici diverse). În schimb. Geografia apare astfel ca o disciplină secundară. etc. cu excepţia clasicilor (von Humboldt. schimburi comerciale. De ce ar fi luat el în serios în afara sălilor de clasă sau al universităţilor ?»18. hidrologie. această situaţie este datorată şi genezei geografiei moderne. În altele se păstrează doar un învăţămînt geografic preuniversitar. tolerată. 49 . fie acestea teoretice. privit ca o organizare complexă şi sintetică a realităţii. Davis). Geograful apare astfel ca un tîlhar. cuprinzînd simultan toate obiectele. iar lucrurile nu se opresc aici. geografii invocă faptul că obiectul lor de studiu reprezintă nu aceste segmente de cîmpuri de cercetare proprii altor ştiinţe ci spaţiul geografic. cel superior fiind arondat ştiinţelor sociale (economia) sau naturale (biologia sau pedologia): Italia. ca un parazit. fiecare în parte. meteorologie. Extrem de puţini geografi sînt citaţi în lucrările ştiinţifice din ştiinţele naturale sau din ştiinţele sociale. În cele mai cunoscute clasificări ale ştiinţelor şi în cele mai cunoscute lucrări de epistemologie şi de filosofie a ştiinţei (Jean Piaget. geografia este absentă. iar aportul său ştiinţific rămîne de nesesizat. activităţi şi producţii. de la Blache. constituie obiecte de cercetare specifice altor discipline naturale sau sociale. locul său fiind luat de discipline cu caracter etnografic. articolul “Géographie” Există state unde învăţămîntul geografic este absent. deoarece diferitele informaţii sînt împrumutate din alte discipline (geologie. Ratzel. frecvenţa citărilor este atît de mare încît la o privire superficială respectivii autori pot foarte bine trece drept geografi. Thomas Kuhn). laos=popor).

hidrologia. în care geografia evoluase încă din antichitate. precum geografia. bazate pe ideea determinării fenomenelor de cauze naturale profunde şi unice. Orientate către micro sau către macrocosmos. mai exact în secolele postrenascentiste (XVII-XVIII). astronomia) şi a celor naturale (chimia. 1650) a rămas fără urmări importante. Geografia Renaşterii. 50 . ştiinţele politice. economia. Speculaţiile (meta)filosofice nu îşi mai găsesc locul iar cantitatea imensă de informaţii devine imposibil de stăpînit. « Taxonomia Geografiei umane ». Ştiintele de sinteză. Singura « nişă ecologică» rămasă încă neocupată era nivelul mezocosmic (mezospaţial). 20 Curentele filosofice care au influenţat în mod direct devenirea geografiei ca ştiinţă vor fi prezentate în a doua parte a cursului. făcea posibilă încadrarea realului vizibil într-o structură cît de cît ordonată şi deci accesibilă nespecialiştilor. geologia. Urmărind aceleaşi principii de clasificare şi de descoperire a mecanismelor fundamentale se dezvoltă între secolele al XVIII-lea şi al XIX-lea sociologia (denumită iniţial « fizică socială »). 21 Etnologia şi antropologia sînt termeni sinonimi. Rămasă descoperită din punct de vedere metodologic (neavînd mijloacele şi metodele proprii de studiere a micro şi macrocosmosului). Astfel se explică succesul ştiinţelor fundamentale (matematica. aceste ştiinţe produceau în serie clasificări din ce în ce mai detaliate şi mai aprofundate. economia. biologia. ştiinţele politice. optica. Nu puteau fi ştiinţe decît acele discipline care îşi inventau metode şi mijloace de descoperire a acestor cauze (legi) universale. meteorologia). Efervescenţa renascentistă condusese geografia către schiţarea a trei niveluri spaţiale de analiză a realităţii vizibile: cel local. Încercarea singulară a geografului olandez Bernhardus Varenius (1622-1650) de a construi o teorie a geografiei fizice (Geographia generalis. hidrologia. axată pe revalorizarea şi corectarea operelor antice prin intermediul informaţiilor noi furnizate de călătoriile negustorilor. culminînd cu monumentala lucrare Geographia universalis publicată în opt volume între 1810 şi 1829 a geografului francez de origine daneză Conrad Malte-Brun (1775-1826). militarilor şi marinarilor. Nivelul mezospaţial a permis dintotdeauna geografiei să îşi desfăşoare arsenalul metodologic care. Interesul savanţilor – şi implicit al structurilor de putere ale epocii – se deplasează către domenii precise. fizica. topografia şi cartografia.premergătoare apariţiei geografiei moderne. ajunge la un nivel imposibil de depăşit. În aceste două secole nu se întîmplă nimic cu adevărat remarcabil în domeniul geografiei. biologia. geometria. impulsionate de invenţiile legate de instrumentarul ştiinţific. istoria. geografia a fost eclipsată în cadrul acestui peisaj epistemologic foarte dinamic. lasă locul ştiinţelor specializate: meteorologia. şcoala anglo-saxonă utilizează termenul de etnologie iar cea francofonă pe cel de antropologie. şi în care a continuat să evolueze pe parcursul celor două secole enunţate. etnografia21. Filosofia naturalistă face locul raţionalismului. descoperind noi şi noi mecanisme naturale fundamentale. empirismului şi sensualismului20. deşi schematic (observaţia şi descrierea). geologia) sau tehnice (mecanica.

Dezorientaţi. Axate pe descoperirile fundamentale din ştiinţele naturale. geografii încep să schiţeze geografia urbană şi geografia rurală. a celor rurale. a peisajelor agricole sînt doar cîteva dintre direcţiile urmate în această perioadă. cele utilizate aparţinînd celorlalte ştiinţe consacrate. de specializarea accentuată a disciplinelor ştiinţifice. Identic au reacţionat cele ce mai tîrziu aveau să se numească ramuri ale geografiei umane. de Cosmografie. 51 . fără intermediere divină. ca parte a întregului.n. A doua consecinţă a fost imitarea ştiinţelor naturale şi sociale cu succes incontestabil. Denumirea vine de la tranşarea raţionalistă a conflictului scolastic dintre « lumina naturală » şi « lumina supranaturală » (mai exact dintre teologia naturală.geografia climatică.]. biologie .geomorfologie. hidrologie . n. cum am arătat. În Occident. aflat din 1758 la conducerea secţiunii de geografiei a Academiei de Ştiinţe din Sankt Petersburg tinde să pună bazele unei geografii economice şi a unei geografii sociale printr-o vastă anchetă topografică. Prin urmare « secolul Luminilor » este perioada în care savanţii şi filosofii au început să afirme că lumea poate fi cunoscută direct. economică şi etnologică asupra teritoriului rusesc. respectiv descrierea unui loc. meteorologie (climatologie) . în vederea realizarea unor clasificări pertinente a realităţilor studiate şi a găsirii unor legi care să explice aceste realităţi. nu este altceva decît reprezentarea specifică a unui oraş. prin intermediul raţiunii (deci a luminii naturale. care este descrierea Lumii [Universului. Prima a fost cea a cristalizării unor subdiscipline capabile să părăsească trunchiul stufos şi ineficient al geografiei-mamă. respectiv interpretarea cuvîntului divin. geografii au încercat să urmărească noile linii de forţă ale paradigmei în curs. înnăscute. ceea ce a avut două consecinţe principale.pedogeografie. declanşată după Renaştere şi ajunsă la apogeu în secolul Luminilor22. geografii reveneau degrabă în domeniul vizibilului specific realităţii mezocosmice: 22 Secolul al XVIII-lea este cunoscut şi sub numele de « secolul Luminilor » (fr. şi teologia revelată iniţiaţilor direct de către divinitate). ale cărei rezultate vor sosi mult după moartea sa şi vor curma astfel evoluţia acestor discipline. abatele Pierre Davity scria: « Descrierea Pămîntului este numită Geografie şi este diferită. cu sau fără teritoriul său ». Aufklärung). în strînsă legătură – chiar dacă în esenţă conflictuală – cu istoria şi sociologia. Sub impulsul economiei clasice britanice. a climatelor. Clasificarea formelor de relief. Chorografia este descrierea specifică a unei provincii iar Topografia. a organizărilor hidrografice. În Les états et les empires du monde (11 ediţii între 1614 şi 1635). savantul rus Mihail Vasilievici Lomonosov (1711-1765). pedologie . Lumières şi germ. Rămasă la nivelul descrierilor generale a locurilor. a omului). Chiar dacă cerinţele lucrului ştiinţific impuneau incursiuni către « invizibilul » micro sau macrocosmic. Această imitare nu a fost decît superficială deoarece mijloacele şi metodele de cercetare proprii nu au apărut. a localităţilor urbane.fitogeografie şi zoogeografie.hidrografie. alcătuind tandemuri inseparabile: geologie . unele subdiscipline s-au predat necondiţionat acestora. geografia a fost surprinsă. regiunilor şi planetei.cel regional şi cel planetar (Broc. 1986).

procese sau fenomene. demersurile idiografice nu sînt acceptate ca ştiinţifice deoarece ele descriu obiecte. idios=propriu. de unde derivă imposibilitatea stabilirii unor legi generale. Claval. condamnată să practice un demers descriptiv. ştiinţele nomotetice sînt ştiinţele care au un corpus teoretic bine constituit. 23 24 52 . subzistă încă o serie de ambiguităţi în jurul conceptului de regiune care spre deosebire de cel de naţiune are structuri şi finalităţi mai puţin afirmate. unde se combină în forme vizibile obiectele. geografia se distinge prin predilecţia pentru formele de organizare spaţială. aceasta face imposibilă comparaţia şi prin urmare clasificarea. 2001. idiografic25. cu trăsături specifice. comportamente individuale. realitate este extrem de complexă atît în ceea ce priveşte forma cît şi în ceea ce priveşte conţinutul. individuale. Cu toată vechimea geografiei regionale al cărui obiect de studiu este identificarea spaţiilor caracterizate printr-o anumită omogenitate naturală şi antropică. 1998): Geografia este singura disciplină pentru care regiunea este o noţiune centrală (Etienne Juillard. procesele şi fenomenele invizibile ale micro şi macrocosmosului (particole şi forţe subatomice. incursiunile către faptele microcosmosului rămîn limitate căci ele nu au altă motivaţie în afara aceleia de a lumina ceea ce este vizibil »23. p. ancheta trebuie să fie adîncită către fenomenele chimice sau biologice fără de care lumea nu poate fi înţeleasă. Descriptio Moldaviae a lui Cantemir). 25 De la gr. bazat pe axiome. sursă a gravei crize epistemologice de imediat de după cel de-al doilea război mondial. magnetismul terestru). refutare=a respinge. geografia a rămas la periferia ansamblului de ştiinţe moderne nomotetice24. Spre deosebire de alte ştiinţe care abordează dimensiunea spaţială a societăţii. două fenomene identice. Bailly. La acest nivel reducţionismul ştiinţific trebuie să funcţioneze la capacitate maximă pentru ca realităţile să poată fi înghesuite în clasificări şi taxonomii cît de cît utile. Pentru geograf. regulă. La nivelul mezospaţial. într-o manieră sistemică. în calitate de concept ştiinţific. Din această cauză. gravitaţia. Geografia regională – expresie a unităţii geografiei ? Această aparentă slăbiciune a geografiei ascunde de fapt argumentele puternice ale specificităţii sale ca ştiinţă. Tot de atunci se dezvoltă două concepte paralele care vor face carieră geografică : bazinul fluvial şi P. al XVIII-lea se generalizase prezentarea descriptivă a unor arii geografice. structurile sau subdiviziunile regionale. la nivelul unor naţiuni sau a unor spaţii mai vaste. cu tot efortul său teoretic şi metodologic. ingineri şi tehnicieni de formaţie variată se concentrează asupra acestor nivele. Faptul este extrem de evident în geografie: nu există două locuri identice. Scara regională este specifică geografiei şi pentru că la acest nivel este posibil de abordat.2.« În toate aceste domenii. Încă din sec. teoreme sau legi irefutabile (din lat. Regiunea geografică (după A. are o istorie îndelungată. reacţii biochimice. procese şi fenomene singulare.. 1967). specificul relaţiilor dintre om şi mediu. 6. subansamblurile teritoriale. precum şi pe cele ale unităţii sale fundamentale. refutatio=argumentare de respingere a unei idei). pornind de la premiza unicităţii lor (de ex. două procese identice. incomensurabile (de necomparat) cu trăsăturile altor obiecte. 46 De la gr. Regiunea. […] Cercetători. specific. Specificul geografiei este acela al indivizibilităţii obiectului său de cercetare. nomos=lege.

În ciuda asemănării obiectului de studiu. etc. ştiinţă definită în 1866 de zoologul german Ernst Heinrich Haeckel (18341919) studiază relaţiile stabilite între organismele vii şi mediile –naturale sau antropice . Toate ştiinţele de frontieră se află mereu « între »: între om ca individualitate şi societatea din care face parte. reţele de transport. care combină elemente specifice regiunilor naturale. studiu. Fiecare regiune este în acest sens dotată cu o serie de elemente invariante (majoritatea fizice dar şi antropice) peste care se suprapun elementele dinamice. între natură şi tehnică. Dezbaterile asupra regiunii rămân deschise. Regiunea geografică devine astfel o „arie de polarizare structurată spaţial de influenţa unei metropole regionale” (P. Genul de viaţă. acela de ştiinţă a naturii şi a societăţii. Prin excelenţă ştiinţă sintetică şi existentă în calitate de corp de cunoştinţe specifice cu mult înainte de manifestarea schismei care a separat ştiinţele naturale de cele sociale. organizator al structurilor spaţiale). capitaluri. ecologia şi mezologia (mesologia) sînt departe de a avea de a face cu complexitatea problematicii geografiei. în funcţie de un pol sau de un centru dinamic. Necesităţile moderne ale planificării economice impun în plan practic. Geografia nu a depăşit însă în tot acest timp orizontul local de analiză (regiunile de mici dimensiuni).). punându-se astfel bazele unei abordări naturaliste a problematicii regionale. poli. Această capacitate de adaptare presupune transformări (i)reversibile. mediu de viaţă şi logos=cunoaştere. indiferent de nivelul de abordare (global.Siegfried în analiza diviziunilor politice sau J. respectiv pol. După 1950. văzut ca un ansamblu de modalităţi materiale şi sociale pe care un grup uman le pune în aplicare. biofizica. Astfel regiunile pot deveni izotropice. etc. memorie istorică (peisaje. permanenţe. Nici o ştiinţă nu poate revendica însă locul geografiei. istorice. 53 . geografia a început să se definească drept o ştiinţă de frontieră. regiunea naturală este înlocuită tot mai mult cu regiunea istorică (spaţiu eterogen modelat de voinţa politică) şi de regiunea economică (spaţiu organizat de relaţiile productive şi de schimb). tramă industrială. ingineria genetică. va conduce mai târziu la conceptul de peisaj. ierarhie. Concepte precum. ritmuri.Ancel în studiul frontierelor). 1959). analiza difuziunii spaţiale. În acest fel se ajunge la definirea genului de viaţă sau mod de trai (Paul Vidal de la Blache). strategii etc. oykos=locuinţă. În perioada interbelică. în contextul apariţiei ecologiei). Constantele regionale nu sunt totuşi rigide dispunând în general de flexibilitate. La sfârşitul sec. Ecologia26. specificităţi.Christaller). legat de evoluţia metodelor şi mijloacelor ştiinţifice.regiunea naturală. rareori fiind abordate spaţii mai vaste (A. identităţi culturale) se alătură interesului pentru sociologia organizaţiilor. conducând la dezvoltarea concepţiei sistemice. Interesul comparativ. informaţii. regiunea de amenajare (de dezvoltare). mijloace.în care 26 De la gr. George. omogene şi polarizate sau anizotropice. al XIX-lea. funcţionale sau economice. Deoarece în ştiinţa modernă trebuia să îşi găsească un loc propriu. zone. principalele sale rivale. apar alte două concepte esenţiale pentru dezvoltarea curentului regional în geografie. Regiunea este astfel concepută ca un sistem spaţial deschis ale cărui structuri reflectă interacţiunea unor energii endogene şi exogene : oameni. resurse. de structurile sau câmpurile de forţe care intervin sau de procesele de transformare în curs care presupun. fără centralitate şi discontinue. între mediul natural şi mediul antropic. actori. Regiunea este după cum se observă un concept dinamic. creând un mediu geografic specific. geografia nu aparţine în totalitate nici unuia dintre cele două domenii ale cunoaşterii umane. bazat pe tehnicile matematico-statistice şi informatice şi pe deschiderea interdisciplinară. medii inovatoare). tehnologii. specifice memoriei spaţiale sau (dis)continue sub impulsul unor tensiuni sau rupturi. reţele. intensităţi etc. între teorie şi praxis (aplicaţiile practice). sisteme industriale (districte. revelatoare ale structurilor şi modurilor de funcţionare a societăţilor umane. Tot acum. punct central atractiv. se manifestă noi orientări legate de apariţia unor noi concepte : spaţiu polarizat (spaţiu construit de un câmp de forţe. punct de convergenţă şi organism (preluat din fiziologie. între mineral şi biotic. Se dezvoltă astfel conceptul de regiune funcţională. dominant altădată a fost treptat înlocuit cu interesul analitic şi sintetic. conceptul de centralitate câştigă teren în analiza regională (W. alături de un întreg cortegiu de alte discipline nomade (ecologia urbană. spaţiu definit de interacţiunile spaţiale ale fluxurilor de diverse origini. regional sau local).

fiind perfect posibil să fie analizată cu ajutorul metodelor şi teoriilor naturaliste. acelaşi (opus lui heteros=altul. a produce. spre deosebire de celelalte două ştiinţe. relaţiile asupra cărora se focalizează putînd fi studiate bidirecţional (şi dinspre societate către natură. conform căreia Terra este un organism viu. eterogen=care are geneză diferită. omogen=care are aceeaşi geneză. nu numai dinspre natură către societate). ipoteza Gaia deschide alte căi în abordarea planetei ca întreg. socio-geografice sau fizico-socio-geografice este completată de studierea relaţiilor în plan orizontal. 29 De la gr. Acest parametru este răspunzător de uscarea treptată a maselor de aer maritim care invadează uscatul. Apogeul acestor concepţii a fost atins în cadrul ipotezei Gaia (Lovelock şi Margulis. genere) = a naşte. gennan (lat. mesos=de mijloc. Ori. furnici) în care indivizii manifestă comportamente altruiste. a genera. intermediar. Gîndită ca o reacţie (sau mai degrabă ca o alternativă) pentru teoriile evoluţioniste. conform teoriilor ecomezologice societatea nu este altceva decît un produs natural al evoluţiei terestre. Mes(z)ologia27 este o ştiinţă biologică de frontieră. În plus. Regionarea nu trebuie înţeleasă ca un efort steril de delimitare a unor suprafeţe care prezintă trăsături cît mai omogene. Ajungem astfel la sfera principală de interes a geografiei: regionarea. spre deosebire de cea ecologică sau mezologică nu urmăreşte doar identificarea mecanismelor care produc în plan vertical (relaţiile mediu-organism) caracterele omogene ale unui spaţiu oarecare. Darwin spunea că dacă ar fi descoperită o fiinţă care să acţioneze instinctiv pentru binele altor fiinţe. în plan orizontal. Studierea relaţiilor verticale dintre elementele fizico-geografice. a crea. aceleaşi trăsături. asemănător. Geografia este singura ştiinţă care ia în calcul distanţa (fizică ori metafizică) în apariţia şi evoluţia spaţiilor omogene. geno. Ambele discipline nu consideră în mod separat natura şi societatea. Distanţa este răspunzătoare de sortarea sedimentelor în funcţie de greutatea lor: un rîu va depune bolovanii şi pietrişurile la cea mai apropiată ruptură de pantă şi va transporta De la gr. homos=egal. care are drept sferă de interes evoluţia relaţiilor dintre organismele vii şi factorii lor naturali de mediu. Distanţa este parametrul care temporizează acţiunea gravitaţiei asupra proceselor fizice sau fizicochimice. 27 28 54 . Alături de afinarea teoriei evoluţioniste prin studiul societăţilor animale (albine. geografia are posibilitatea să studieze fiecare dintre componentele celor două medii. ipoteza Gaia se află încă în sfera de interes a ştiinţelor pămîntului. antropice sau complexe). Pentru geografie. nediferenţiat. în care primează egoismul şi legea celui mai puternic. Regionarea geografică. median şi logos Evoluţionismul este o teorie a concurenţei între indivizi şi specii. respectiv cele realizate între diferite medii (naturale. 1974).acestea trăiesc. diferit ) şi gr. parametrul care acţionează cel mai puternic este distanţa. teoria sa ar fi distrusă. diferitele sale componente acţionînd nu numai în sensul adaptării la mediu ci şi al transformării acestuia în scopul îmbunătăţirii parametrilor întregului sistem28. oarecum subordonată ecologiei. diferenţiat. relaţiile stabilite între componentele naturale şi cele antropice nu sînt semnificative decît din momentul în care acestea încep să prezinte un aspect omogen29 pe o suprafaţă mai mult sau mai puţin întinsă.

Ratzel a conceput geografia umană ca o ştiinţă care studiază repartiţia oamenilor pe suprafaţa pămîntului. vor crea cîmpiile aluviale. imperiu). Acest parametru induce în geografie principiul transscalarităţii30 realităţilor geografice. Apariţia geografiei umane ca ştiinţă geografică va fi prezentată în capitolul « Geografia modernă» într-o ediţie ulterioară a acestui curs. 55 . istoria şi nu natura era cea care avea ponderea covîrşitoare în evoluţia popoarelor către ţelul lor final. Herder acorda naturii partea sa în procesul devenirii popoarelor.mai departe mîlurile care. Partea a doua. adept convins al concepţiilor lui Herder. ci de forţele pe care le dobîndea comunitatea în procesul devenirii sale ca grup social organizat. de către zoologul german Friedrich Ratzel31. Chorografiile antice şi medievale analizau şi descriau « regiunile » studiate ca pe nişte diviziuni date a priori. stat. Altfel spus. munţi. aflat sub influenţa lui Immanuel Kant şi prin urmare dominat de diferenţierea netă între natură şi cultură. deşerturi. regat. Intrînd pe tărîmul geografiei. între 1882 şi 1891. Caracterul descriptiv al realităţilor revelate sensibilităţii umane a continuat pînă la definirea geografiei umane (a antropogeografiei). Distanţa este răspunzătoarea de crearea teritoriilor cotidiene ale indivizilor şi comunitătilor locale. guvernată autoritar de profesorul Karl Ritter. Distanţa este aceea care controlează extensia ariei de influenţă a unui oraş sau intensitatea difuziei unei inovaţii în jurul centrului inovator. diferenţiindu-l ca obiect de cercetare propriu geografiei. Despre regiune şi regionare. este suficient deocamdată să spunem că încercările de identificare a regiunilor geografice au constituit de-a lungul timpului singura probă indirectă a caracterului ştiinţific şi unitar al geografiei. fie naturale (văi. Ratzel a trebuit să facă o serie de concesii acestei ştiinţe. Deoarece în limba germană lanschaft nu are doar sensul pictural al cuvîntului ci şi pe cel de ţinut sau de ţară (precum Ţara Oaşului). impregnat de filosofia herderiană. şi anume că geografia a rămas o ştiinţă unitară. Sub influenţa lui Ritter. Pentru ceea ce dorim să demonstrăm. de avansarea şi de intensitatea avansării fronturilor pioniere. Venind dinspre ştiinţele naturii. Rezultatul vizibil şi clasificabil al acestor relaţii era peisajul (lanschaft-ul). „Taxonomia Geografiei umane”. care erau văzute ca nişte organisme vii ce se dezvoltau sau decădeau în funcţie de vitalitatea cu care se integrau în ciclurile naturale. depunîndu-se. Distanţa este răspunzătoare de calibrarea fluxurilor. în cele din urmă. se cuvine să precizăm că pentru Ratzel 30 31 Despre transscalarităţii v. caracterizează în esenţă spaţiul geografic. fie antropice (oraş. Cu toate acestea. continente). Ratzel era produsul tipic al mediului ştiinţific german. civilizaţia şi cultura diferitelor popoare nu erau condiţionate (determinate) de condiţiile naturale. Filosof al istoriei. Distanţa este cea care. Rămîne însă de demonstrat dacă regiunea şi procesul de regionalizare constituie într-adevăr o probă irefutabilă a caracterului de ştiinţă al geografiei. prin prisma relaţiilor pe care aceştia le stabilesc cu diversele medii în care evoluează. ca şi despre problematica scărilor spaţiale în geografie vom vorbi în capitolele următoare. ducat.

adică exact kulturlanschaft-ul ratzelian. spaniolă. Pentru a deosebi landschaft-ul conceptualizat de Ratzel de acela natural datorat geografului Alexander von Humboldt. antropizat). care are drept obiect principal de studiu the cultural landscape. Ideile lui Friedrich Ratzel au găsit ecou atît în Germania (Alfred Hettner). acela de pays32. Haţegului. ideea de regiune polarizată. Tot în Statele Unite. Nuanţa herderiană a determinării istorice a interacţiunilor dintre om şi natură a fost exacerbată în spaţiul academic francez. idee care a făcut carieră atît în spaţiul nord-american cît şi in cel european. în care popularea evoluase abia către nişte insule urbane înconjurate de nesfîrşite spaţii rurare sau încă ignorate de economia modernă. etc. 1981). acest curent de geografie regională îşi propunea să studieze pe de o parte « paleopeisajele » create în urma determinărilor naturale exercitate asupra autohtonilor precolumbieni. aflat mai degrabă sub guvernarea ştiinţelor sociale (istorie. portugheză. elveţiană. axată prin urmare pe ideea de regiune geografică complexă ca rezultat al adaptării active a grupurilor sociale la mediile naturale în care trăiau a influenţat puternic o serie de şcoli naţionale (olandeză. Maramureşului. în California. ştiinţe politice şi economice). acoperea realitatea creată de interrelaţiile om-natură. Un caz aparte îl reprezintă şcoala americană care. urban-industrială s-a dovedit pe deplin satisfăcătoare în cadrul teritoriului american. 56 . iar pe de altă parte să încerce descifrarea noilor peisaje pe cale să apară în cadrul evoluţiei rapide a federaţiei americane. Apropiat de etnologie.această ultimă accepţiune. trasferul conceptual a fost foarte rapid. Coroborată cu cercetările efectuate de geografii britanici asupra formelor spaţiale generate de industrie (doar Marea Britanie se afla în plină revoluţie îndustrială !…). cît mai ales în Franţa (Paul Vidal de la Blache). sociologie. după 1960-1970 va deveni în cea mai mare parte o ştiinţă socială. el însuşi puternic tributar lui Otto Schluter) se dezvoltă environnmentalismul determinist. Ecologia 32 Tot în sensul de « Ţară » a Oaşului. Deoarece termenul de lanschaft avea un corespondent direct în franceză. unde în învăţămîntul superior geografia funcţiona numai în tandem cu istoria (Berdoulay. ferme. Germaniei şi Marii Britanii şi evoluînd într-un teritoriu recent europenizat. căi ferate) a creat o geografie care avea să devină foarte repede o disciplină activă. stabilit la Berkeley. În vasta sa Géographie Universelle. italiană. geograful francez Elisée Reclus. cu puternice valenţe aplicative. inspirîndu-se selectiv din geografia Franţei. de ţară. puţin populat şi cu organizări spaţiale incipiente (oraşe. românească – prin Vintilă Mihăilescu) şi a dezvoltat o geografie care. discipolii lui de la Blache dezvoltînd rapid conceptul de regiune ca diviziune a spaţiului geografic ce reflectă în mod direct interrelaţiile dintre societate şi mediu său natural. Otto Schluter l-a denumit kulturlanschaft (peisaj culturalizat. însă de această dată sub directa influenţă a ideilor lui Ratzel (Ellen Churchille Semple la Chicago) sau a elevilor săi germani emigraţi (Carl Ortwin Sauer. descrisese un tip de regiune organizată (polarizată) de un mare oraş. Şcoala franceză de geografie regională. elev al lui Karl Ritter şi discipol al lui Vidal de la Blache. belgiană.

Semple şi de elevii săi (Şcoala din Chicago) va include în sfera atenţiei 57 . realizat de către E.lui Haeckel şi apoi evoluţionismul lui Darwin au marcat o vreme această abordare naturalistă a regiunilor geografice. Fig. 10 – Geografie regională sau geografii regionale? Transferul etologiei (ştiinţa comportamentului animal) în studiul « peisajelor culturale ».

situaţia este mai complicată în cazul celorlalte două « entităţi ». Marginalizarea lui Vintilă Mihăilescu într-un context destul de neclar încă a redus şi mai mult impactul concepţiilor de origine franceză în geografia românească. Ceea ce a venit dinspre şcoala franceză au fost concepţiile anti-vidalienilor. În Uniunea Sovietică şi ulterior în statele din estul Europei controlate de Moscova. colos al geografiei germane însă a cărui influenţă a fost modestă deoarece acesta nu a ocupat niciodată vreo catedră universitară. Grigore Cobâlcescu) săi ilustrează perfect influenţa humboldtiană: pentru multă vreme geografia românească va da partea leului demersului naturalist de tip determinist. care va deveni rapid sovietică şi care. din considerente ideologice. După încercări nereuşite (şi sancţionate ideologic de altfel) de a impune ca obiect de studiu lanschaft-ul antropic. Terra (1931) care este un Kosmos humboldtian la scară redusă însă mai structurat şi cu valenţe teoretice mai evidente. La prima vedere termenul de complex teritorial de producţie ar putea să ne ducă cu gîndul la faptul că această « unitate » geografică ar 58 . Mehedinţi va fi fascinat de personalitatea lui von Humboldt. care îşi va dezvălui întregul său potenţial teoretic şi metodologic mult după al doilea război mondial. Emmanuel de Martonne fiind un exemplu clasic în această direcţie. Avînd girul lui Ritter. respectiv studiul ţărilor. sovieticii vor face din geografia regională o disciplină divizată. ţara sau statul). care propusese ca unitatea de bază în analiza geografică să fie länd-ul (provincia politică. fapt facilitat şi de influenţa pe care a avut-o asupra geografilor ruşi determinismul şi cauzalismul propriu lui Alexander von Humboldt. complexul teritorial de producţie (geografia economică) şi statul (stranovedenie). Situaţia lui Simion Mehedinţi. geograf german aflat în siajul herderian al lui Ritter. axată pe studiul a trei mari « unităţi » teritoriale: lanschaft-ul natural (landschaftologie). Prin contactele pe care le-a avut cu Ferdinand von Richtofen. mult prea puţin vizibile însă în paginile Terrei. fapt poate firesc ţinînd seama de foarte redusa acţiune asupra mediului pe care o exercita societatea ţărănească din România începutului de secol XX. Dacă lucrurile sînt clare în cazul peisajului natural (care păstra metodologia humbodtiană). Deşi elev al lui Ratzel şi bun cunoscător al lui Paul Vidal de la Blache. Simion Mehedinţi a moştenit cîteva idei legate de rolul omului în cadrul sistemului terestru.geografilor conceptele de teritoriu şi de teritorialitate. Activitatea sa. Exemplul său. elevii ruşi ai lui Ratzel au transferat conceptul în cadrul şcolii ruse. fapt mai mult decît evident în principala sa lucrare. lanschaft-ul se va reduce treptat doar la dimensiunile sale naturale. Ideea ce va face carieră însă în fosta lume comunistă va fi concepţia hettneriană. care schimba pînă şi numele geografiei în Länderkunde (ştiinţa ţărilor) a fost urmat à la lettre de geografia sovietică pentru care multă vreme geografia regională a fost stranovedenie. va interzice dezvoltarea sensului iniţial dat de zoologul-geograf german. şi mai ales cea a elevilor (George Vîlsan. fondatorul geografiei româneşti este oarecum particulară.

O. Sinteza evoluţiei conceptuale a geografiei umane: de la spaţiu la teritoriu33 Puţine discipline precum geografia îşi caută şi îşi afirmă cu atâta ardoare originea – şi prin urmare legitimitatea ştiinţifică . vrînd-nevrînd. Aujac (1975) – La géographie dans le monde antique. Paris.) « Teritorii (scrieri. Armand Colin. Donisă (1977) – Bazele teoretice şi metodologice ale geografiei. relief. I. (dir. hidrografie. că o ţară (un stat) este o creaţie artificială. Octavian – De re geographiae sau lungul drum al spaţiului către teritoriu. şi anume aceea de a face cît mai eficientă exploatarea resurselor naturale şi umane locale pe de o parte. – in Groza. care ajung să dezguste rapid elevii care învaţă mai multă geografie pe … Discovery Channel. văzută adesea ca simbol al sistemului de ştiinţe geografice. chorografii şi topografii apărute până în secolul al XVIII-lea. Jacob (1991) – Géographie et ethnographie dans la Grèce ancienne.în înscrisurile antichităţii greco-romane34. Este prin urmare imposibil să se definească geografia drept ştiinţă de sine stătătoare? 7. Manualele româneşti actuale abundă în asemenea “geografii regionale”. În fapt însă. Geografii erau astfel obligaţi să studieze « realităţi » teritoriale efemere. dez-scrieri) ». care înglobează între nişte frontiere îngheţate la un moment dat al istoriei o serie întreagă de realităţi geografice (naturale şi umane) foarte diferite unele de altele. Această diviziune trebuia să aibă o singură finalitate. a priori definite. Paideea. 2003 34 V. geografii. a stat la baza constituirii geografiei ca ştiinţă academică. Nu vom dezbate aici criza de identitate a geografiei. geografii au fost obligaţi să inventeze o aşa-zisă geografie regională care. aceasta este o altă nenorocire adusă geografiei de către sistemul comunist. care nu aveau nici un raport cu funcţionarea normală a spaţiului geografic. de exemplu G. Didactică şi Pedagogică. care proclama că o simplă frontieră era suficientă pentru a face dintr-un teritoriu complex un teritoriu unitar şi omogen. etc…). PUF. pp. iar pe de altă parte să constituie un fel de cadru administrativ apt să structureze repartiţia de la nivel central a investiţiilor infrastructurale majore. ISBN 973-596-171-7. este departe de a oferi o imagine unitară şi ştiinţifică a geografiei. Ed. Din aceast scurt survol asupra apariţiei şi devenirii geografiei regionale şi a regiunii ca obiect privilegiat de studiu în ansamblul său reiese clar faptul că disciplina în cauză. În numele ideologiei comuniste. le-ar fi pus în loc şi astfel ar fi oferit o bază reală regionării geografice. în confruntarea sa perpetuă cu natura. cu nici o altă metodă decît bunul simţ. Paris 59 . complexul teritorial de producţie este o diviziune arbitrar « decupată » şi comandată de puterea politică. 33 După articolul Groza. Bucureşti. Bucureşti sau C.avea ceva de a face cu anumite structuri istorice pe care societatea. ajungea să studieze statele după celebra şi stupida reţetă « aşezare geografică. Oricine îşi poate da seama. 235-250. Vom afirma doar un fapt incontestabil şi anume acela că imensa cantitate de informaţii adunată în decursul vremii de către geografi. mai mult sau mai puţin sistematizată în diversele cosmografii. În ceea ce priveşte geografia ţărilor.

ça sert d'abord à faire la guerre. Piaget (1967) – Logique et connaissance scientifique. Cunoaşterea geografică a fost un proces desfăşurat pe orizontală. Geografia exploratorilor a stat la baza primelor manuale de navigaţie şi a contribuit prin urmare la extensia nemăsurată a primelor imperii europene36.. geografia ofiţerilor şi geografia colonială a facilitat implantarea administraţiilor metropolitane şi a perfecţionat artele războiului37. respectiv descrierea unui loc. Pearey (1966) – Military Geography. descrierea Pământului. Scopul cunoaşterii geografice. Raffestin (1980) – Pour une géographie du pouvoir. Chorografia este descrierea specifică a unei provincii iar Topografia. a servit întotdeauna unui scop practic. Principalul obstacol a fost acela că obiectul său de cercetare nu a fost niciodată acelaşi şi dat pentru totdeauna. Lacoste (1976) – La géographie. (1983) – The Geography of Warfare. Berdulay (1981) – La formation d'école française de géographie (1870-1914). care să permită realizarea simultană a eşafodajelor teoretice. cit. Paris. ca parte a întregului. Peltier şi G. ca să nu spunem geografia. V. Boulineau (2001) – Un géographe traceur de frontières: Emmanuel de Martonne et la Roumanie. Paris 39 E. 1986 36 Broc. Paris. Nu este de mirare faptul că geografia s-a complăcut în cadrele impuse de Kant. integrată "cererii sociale". Les Editions du Comité des Travaux Historiques et Scientifiques.E. 358-369 În "L'Espace géographique". Avem prin urmare imaginea unei geografii aflată într-o îndelungă evoluţie descriptivă şi tributară praxisului. Deloc inocentă. p. no. P. O'Sullivan şi J. cu sau fără teritoriul său "35. definit încă de Ptolemeu. Obiectul său de studiu nu a putut fi adus în laboratoare şi nu a putut fi creat prin savante discuţii academice. nu este altceva decît reprezentarea specifică a unui oraş. op.C. a fost descrierea realităţii. Miller jr. de Cosmografie. Broc. Doin Editeurs. Y. 99 În La géographie de la renaissance 1420-1620. lucru reafirmat în zorii modernităţii de către Pierre Davity în Les Etats et les Empires du Monde (11 ediţii între 1614-1635): "Descrierea pămîntului este numită Geografie şi este diferită. Croom Helm. LITEC. Paris 40 J. Dumnezeu pentru filosofie ori numărul pentru matematică. cit. ca domeniu de activitate al geografiei. 4. ceea ce ar justifica mai degrabă o analiză contextuală a devenirii sale ca ştiinţă decât o analiză dezvoltată în termeni de paradigme sau episteme. geografia profesorilor sau geografia ideologică a stat alături de istorie în cadrul proceselor de încadrare identitară a naţiunilor moderne38…şi chiar de trasare efectivă a frontierelor în Europa de după primul război mondial39. Cl.Cunoaşterea şi descrierea Pământului. care este descrierea lumii. p. Van Nostrand. Cunoaşterea geografică nu s-a putut desfăşura pe verticală.W. Gallimard. precum este omul pentru medicină. de juxtapunere a informaţiilor pe măsura juxtapunerii unor noi şi noi locuri cunoscute la frontierele œkumenei. op. p. pe baza acumulărilor in situ. Maspéro. Paris 60 . de exemplu L. reuşind să fie aproape ridiculizată de epistemologi şi de filosofi ai ştiinţelor precum Jean Piaget40 şi 35 Citat de N. Paris. 37-60 37 v. Princeton.. Bibliothèque Nationale. are câteva particularităţi care nu au facilitat deloc ascensiunea acestei discipline către statutul de ştiinţă. London 38 Lacoste.

Foucault (1966) – Les mots et les choses. idios – propriu. 7.complet ignorată de Michel Foucault41 sau de Thomas Kuhn42. este o invenţie recentă. The Johns Hopkins University Press. Paris T. Une archéologie des sciences humaines. Ştiinţifică şi Enciclopedică. Harta. N. care "cartografiază " fabuloasele ţinuturi ale Extremului Orient pe baza nu mai puţin fabuloaselor povestiri ale lui Marco Polo. Geograful participă la periplul călătorului care ia adus informaţia iar marinarul urmăreşte întocmai în călătoriile sale traseul descris de geograf. geografia nu a fost până în secolul al XIX-lea peste sau în afara timpului său şi nu şi-a propus niciodată să viziteze viitorul ori să dea răspunsuri definitive la interogaţiile umane fundamentale. specific. 1 În The Betweenness of Place. în funcţie de sensibilitatea autorului. The University of Chicago Press. Fiecare loc era atent şi exhaustiv analizat apoi redat.1.La structure des révolutions scientifiques. Kuhn (1983) . locuieşte sau înlocuieşte: "place presents itself to us as a condition of human experience (locul ni se prezintă ca o condiţie a experienţei umane) "44. Spre deosebire de celelalte ştiinţe umane. Ed. fie prin discursuri mai mult sau mai puţin nuanţate. Geografia s-a constituit şi s-a proiectat de la bun început în interiorul propriului său obiect de studiu. Oricine a citit Karl May şi l-a urmărit în taină pe Winnetou prin preeriile americane poate să aibă o ideee asupra procedeului: "…de cum treci Rio Grande vezi către soare-apune un pâlc de copaci şi mai departe o stâncă golaşă…". orice privire exterioară şi orice abstractizare a locului le este interzisă. fie prin hărţi. Andrei (1987) – Dicţionar etimologic de termeni ştiinţifici (Elemente de compunere greco-latine). în care fiecare loc este în mod fundamental descris de coordonatele sale matematice. ia loc. Illinois. Towards a Geography of Modernity. Primele manuale de navigaţie din Renaştere nu sînt nici pe departe colecţii de hărţi ci colecţii de povestiri sistematizate. Gallimard. Bucureşti 44 J. Ştiinţa locurilor sau puterea idiografiei Îndelungata perioadă idiografică43 a geografiei i-a permis un contact nemijlocit cu locurile descrise. absolut. este hic et nunc pentru orice om care are un loc. Baltimore 41 42 61 . ultime. Entrikin (1991). Primele hărţi nu sînt decât discursuri desenate. irepetabil. Chicago. Flammarion (traducerea franceză a celei de-a doua ediţii revăzută şi adăugită (1970) a lucrării iniţiale The Structure of Scientific Revolutions. catalogate. Geograful şi utilizatorul producţiei sale devin consubstanţiali locurilor. Locul devine unic. Istoria geografiei este mai întâi istoria acţiunii umane asupra întinderilor suprafeţei terestre şi abia apoi istoria evoluţiei ideilor sale. M. ce puteau foarte uşor să treacă drept fotografii finale. individual. ale lumii cunoscute la un moment dat. Simptomatic este Atlasul Catalan (1315). p.N. aşa cum o ştim astăzi. însă aceasta nu a împiedicat şi nu împiedică cu nimic lumea pe care o serveşte să meargă înainte. ceea ce pune multe probleme epistemologice. Champs. Orice imprecizie şi orice abatere de la drumul descris poate fi plătită scump. 1962 43 din gr. cf. înmagazinate.

Paideea. Ceea ce este variabil prin urmare. Fie că spaţiul este considerat ca produs al locului sau locul ca efectuare de spaţiu. p. Faptul a devenit evident odată cu avântul ştiinţelor naturale din secolul al XVIII-lea când geografia încearcă primele sale aventuri metodologice şi tatonează drumurile care o puteau propulsa în rândul "adevăratelor " ştiinţe. în ultimă instanţă. Harta este un moment al spaţiului şi un izvor al discursului. care cunoaşte sau ar trebui să cunoască fiecare loc în parte. 89 În Inventarea spaţiului cotidian: arhitecturi ale experienţei cotidiene. ceea ce rămâne este dimensiunea practică a spaţiului". "Adevărul " geografic se construieşte încet – unii ar spune plicticos – prin prezentarea simultană a unei sinteze grafice cît mai precise a locurilor. cu scop funcţional. acesta este acela care pliază realitatea în funcţie de comanda doritorului de informaţie. nu va putea însă niciodată părăsi parfumul idiografic şi nu se va depărta nicicând de cotidian. Accesul celorlalţi la "adevărul " faptelor reprezentate trece numai prin intermediul discursului geografic. dinamice. şi prin descrierea verbală. evolutive. perceptorul regal sau negustorul au nevoie fiecare de alte informaţii referitoare la aceleaşi locuri. Geograful şi-a dobândit în lunga perioadă descriptivă a geografiei rolul de mediator între complexitatea vastei lumii materiale şi cerinţele reducţioniste. Ceea ce variază este interesul asupra acestor locuri.Niciodată în istoria geografiei harta nu a evoluat separat de discurs. sînt vii. spaţiul se defineşte dincoace de orice distincţie obiectivsubiectiv. realizată prin mijloacele cartografiei. marinarul. Bucureşti incomensurabil = care nu poate fi comparat 62 .2. Pentru geograf harta nu este mută şi imobilă. uneori stufoasă. Militarul. Spaţiul hărţii reprezintă suma momentelor locurilor reprezentate. Contopită cu praxisul. Cu toate eforturile. De la descrierea locurilor la descrierea mediilor ca determinante absolute 45 46 C. chiar încorsetate în parametrii rigizi ai longitudinii şi latitudinii. 7. ale înţelegerii umane comune. formal-material. geografia îşi îndeplinea cu conştiinciozitate rolul însă nu putea visa la statutul de ştiinţă. este discursul geografic. a locurilor individualizate pe imaginea cartografică. Ciprian Mihali. a priori – a posteriori […]. Geografia Antichităţii şi a Renaşterii realizase deja o profeţie care va deveni explicită odată cu Husserl: cunoaşterea geografică este cunoaşterea raporturilor dintre obiect şi subiect. Mihali (2001). Această sumă de momente nu se desfăşoară în toată complexitatea sa decât geografului. Problema care apare în această mediere este aceea a unicităţii locurilor cercetate şi deci incomensurabilitatea46 lor. Locurile de pe hartă. într-o lucrare recentă45 rezumă un punct de vedere filosofic asupra spaţiului care poate fi uşor aplicat geografiei idiografice: "din perspectivă hermeneutică şi fenomenologică.

a oferit un suport epistemologic geografilor clasici. subliniind ceea ce datorează acestea mediilor în care s-au fasonat " geografii şi-au construit o disciplină "concepută ca o interpretare teleologică a destinului popoarelor şi umanităţii "47. cu limite incerte. În plus. sub influenţa filosofiei istorice germane din secolul al XVIII-lea (şi mai ales a ideilor lui Johann-Gottfried Herder). marcată în ştiinţele biologice de succesul temporar dar răsunător al lui Carl von Linné a pus în faţa geografiei problema sistematizării şi clasificării locurilor inventariate de-a lungul secolelor. Bailly (dir.3. Vreme de aproape un secol. Lumea reală devenea mult prea "obiectivizată "… şi prea la îndemâna tuturor. prima ediţie: Armand Colin. Filosofia kantiană. asociaţii faunistice localizate. istoricismul este abandonat în favoarea unei apropieri de ştiinţele naturale. Claval (2001). geografia a început să piardă şi statutul de intermediar între obiectiv şi subiectiv: longitudinea şi latitudinea fiecărui punct putea fi calculată cu precizie. 40 În Histoire de la géographie. "care pune în evidenţă istoricitatea societăţilor şi culturilor. sînt înlocuite de peisaje strict circumscrise din punct de vedere spaţial.Revoluţia naturalistă. Paris (a cincea ediţie.) – "Les concepts de la géographie humaine". au deviat rapid către environmentalism şi determinism. Armand Colin/VUEF. Este evident faptul că nici în această direcţie instrumentarul ştiinţific nu era la înălţime şi ambiţiile taxonomice au fost repede reduse la descrieri îmbinate cu încercări de explicare a situaţiilor locale. p. contururile lumii au început să fie desenate cu exactitate iar traseele călătoriilor puteau fi trasate dinainte. Drept urmare sporeşte interesul pentru peisajul antropizat (kulturlandschaft) şi se deschid căile speculaţiilor asupra omului şi naturii. p. care devin obiectele principale cercetate P. Metoda ştiinţifică promovată de geografi caută să împartă suprafaţa terestră într-un mod cât mai logic cu putinţă iar mediile. reputate drept exacte. unităţi geomorfologice) însă mijloacele tehnice limitate şi vastitatea câmpului său de cercetare limitează drastic precizia cercetării. respectiv condiţiile fizicogeografice. 37-50 În A. Explicaţiile. simplu surogat pentru statutul de ştiinţă atât de mult dorit. 7. 1984) 47 63 . Imediat geografia a intrat în faza sa taxonomică. care făcuse din spaţiu un cadru ale cărui configuraţii erau diferite de la un loc la altul. pe fondul sofisticării instrumentarului şi metodelor ştiinţelor pozitive. Paris. Majoritatea eforturilor de clasificare ţintesc spaţiile naturale (peisaje vegetale. etapă intermediară ce va conduce la abandonarea descrierii locurilor în favoarea găsirii de elemente comune ale acestora cu scopul sesizării de întinderi omogene care să poată fi clasificate în mod raţional şi să conducă spre cuprinderea şi înţelegerea complexităţii naturii. tributare a ceea ce era mai stabil în mediu. De la peisaje la regiuni sau victoria taxonilor Către sfârşitul secolului al XIX-lea.

Dacă se mai vorbeşte încă de geografie şi nu doar de geografie fizică şi de geografie umană este pentru că regiunea s-a sustras studiului exclusiv al uneia sau alteia dintre cele două tabere şi. Paris (a cincea ediţie. regiuni polarizate şi regiuni periferice. însă la un alt nivel de agregare: individul şi locul au fost uitaţi în favoarea regiunii şi a comunităţii. între obiectul şi subiectul acţiunii umane.) – "Les discours du géographe". l'Harmattan. Regiunile "naturale". la individ şi la loc. obiectul central al studiului ci devine instrumentul privilegiat în identificarea regiunilor naturale "48. între materialism şi idealism. 101 În L'évolution de quelques concepts de base de la géographie. între pozitivismul logic şi hermeneutică. regiuni de convergenţă şi regiuni de tranzit. p. dintre societăţi şi mediile lor geografice ("sinteze ale raporturilor multiple întreţinute de milenii de grupurile umane în interiorul cadrului lor natural"50) devin obiectele privilegiate ale cercetării. eforturile taxonomice au condus în mod necesar către o abordare fiziografică a organizărilor studiate şi a permis continuarea atitudinii idiografice. marcată de pozitivism şi de neokantianism. 1984) 50 Ph. prima ediţie: Armand Colin. p.de geografie însă acum "peisajul nu mai este. 75-97 În A. între liberalism şi marxism. 76-77 În Régions. Paris. Inventarea regiunii ca entitate rezultată în urma interacţiunii verticale dintre natură şi societate a avut o urmare nebănuită la început: geografia s-a poziţionat foarte inconfortabil între ştiinţele naturale şi ştiinţele sociale. nations.) – "Les concepts de la géographie humaine". p. fără a uita regiunile administrative şi regiunile-plan… Relativitatea unghiurilor de abordare. Paris. Tensiunea exercitată asupra sa de conflictul dintre metodele exacte şi metodele exploratorii şi relative aveau să o marcheze profund şi să facă teoreticienii săi să oscileze neîncetat între pozitivism şi fenomenologie. Bailly (dir. Pentru perioada care acoperă trecerea dintre ultimile două secole ale mileniului trecut. inventându-şi geografia regională. 221-225 În "Bulletin de la Société Belge de Géographie" 64 . Claval. regiuni enclavate şi regiuni deschise. Cercetarea clasică asupra regiunii căuta să definească întinderi geografice omogene pe care să le clasifice în tipologii diferenţiate după modalităţile de articulare dintre factorii fizici şi factorii umani49. ca la începutul secolului al XIX-lea. Termenul de regiune devine piatra unghiulară a geografiei moderne. Nonn (2001). regiuni agricole şi regiuni industriale iar mai târziu chiar regiuni turistice. respectiv entităţile rezultate în urma interacţiunilor fireşti. regiuni urbanizate şi regiuni rurale. Armand Colin/VUEF. 1997 49 H. regiuni istorice şi regiuni economice. cotidiene. milieu. Rezultatul a fost o panoplie impresionantă de tipuri de regiuni şi de structuri regionale: regiuni geografice. Singura utilitate practică a geografiei acestei perioade este înregimentarea sa ideologică: prin 48 P. p. région. 89118 În Jean-François Staszak (dir. Pinchemel (1957) – Géographie et déterminisme. paysage (1800-1990). diversitatea criteriilor de clasificare şi prin urmare multiplicarea exponenţială a tipurilor de regiuni "descoperite " marchează o etapă neoidiografică în istoria geografiei. Descrierea redevine metoda principală însă noua scară geografică la care se efectuează cercetarea împiedică reîntoarcerea la praxis. s-a constituit într-un solid pod de legătură între "fraţii inamici". Espace. p.

Livingstone. 257 În Le mythe de la modernité géographique. P. teoretică. da Costa Gomes. care se voia analitică. p. E. Schaefer (1953) – Exceptionalism În Geography: a Methodological Examination. Blackwell Publishers. Washington. Bunge (1962) – Theoretical Geography. bazat pe descrierea obiectelor unice (excepţionale) este profund neştiinţific şi atacă virulent clasificarea de sorginte herderiană a ştiinţelor propusă de teoreticianul de necontestat al geografiei regionale. Polemica aprinsă a păstrat un caracter destul de violent doar cîţiva ani. în opoziţie cu geografia tradiţionalistă care. Haggett (1965) – Locational Analysis În Human Geography. 388-397 În J. Arnold. Denumită nomotetică. E. An Essential Anthology".Geography as spatial interaction. (1996) – "Human Geography. între diferitele grupuri sociale. p. l'Harmattan. Schaefer consideră că demersul idiografic.intermediul sistemului de învăţământ geografia va deveni una dintre uneltele principale de construire a identităţilor şi conştiinţelor naţionale. University of Washinghton Press. D. după care geografiei şi istoriei le sînt opuse celelalte ştiinţe zise teoretice sau sistematice53. p. Ullman (1980) . Inventarea spaţiului geografic Articolul din 1953 al geografului american de origine germană Fred K. London 51 65 .N. p. Nefericita experienţă a geografiei politice ridicată la rang de doctrină de stat de regimul naţional-socialist german şi distrugerea celei mai mari părţi a structurilor teritoriale productive în timpul celui de-al doilea război mondial vor conduce la reaprinderea disputelor asupra statutului geografiei şi vor marca începutul decăderii regiunii ca obiect de studiu academic. Harvey (1969) – Explanation În Geography. extrem de critic la ceea ce autorul a numit "excepţionalism în geografie". Royal University of Lund. Hartshorne (1939) – The Character of the Regionale Geography. Gleerup Publishers. respectiv până în 1956 când Ullman54 reuşeşte să catalizeze un puternic curent metodologic definind geografia ca o ştiinţă a interacţiunilor spaţiale.4. privilegiind relaţiile pe verticală (între grupul social şi mediul său natural) nu reuşise decât să acumuleze o impresionantă colecţie de taxoni unici şi irepetabili. Schaefer51. no 3 52 R. 1939 53 P. Oxford Massachusetts. ed. Paris. extras din ediţia republicată în 1961 a lucrării În the Nature of Geography: a Critical Survey of Current Thought În Light of the Past. deci pe orizontală. Seattle (prima ediţie în 1956) 55 ca de exemplu D. London.) – "Les discours du géographe". 255-281 În Jean-François Staszak (dir. XLIII. W. această nouă fază a geografiei a beneficiat de entuziasmul unei pleiade de teoreticieni55 şi de cercetători care au impus rapid în Europa F. Richard Hartshorne52. Taxonii regionali s-au constituit în aceeaşi perioadă într-o bază relativ sigură pentru extrapolarea metodologiei lor de cercetare către nivelele superioare de agregare. Lund. 7.L. 1997 54 E. vol. A.K. respectiv cele ale statelor naţionale şi mai târziu ale blocurilor economine sau ideologice. Association of American Geographers. 226-249 În "Annals of the Association of American Geographers". este considerat de majoritatea epistemologilor ca fiind marca definitivă a abandonării clasicismului şi semnul clar de început al modernităţii ştiinţelor geografice. Arnold. Cuplul Schaefer-Ullman a constituit matricea iniţială a noii geografii. Agnew. Rogers. căutătoare neobosită de cel puţin regularităţi spaţiale dacă nu chiar de legi geografice. însetată de general.C.

la fel ca şi în cazul filosofiei. URSS) noua geografie nordamericană. da Costa Gomes. geografia cantitativă este rapid confiscată fie de ideologiile (neo)liberale fie de cele structuraliste. ca să-i spunem pe nume. în Europa se întâmplă acelaşi fenomen rapid. difuzie ori polarizare. fiinţa umană. Astfel. Nu vom insista aici asupra lor. aceste curente nu s-au datorat unei reacţii ştiinţifice în faţa neokantianismului sau neopozitivismului care făceau din ştiinţele geografice o reţea de chingi reci destinate să controleze spaţiul şi. considerată de geografii americani de după al doilea război ca moştenire legitimă. Ele nu au apărut nici măcar ca un reflex întârziat de descoperire a fenomenologiei sau a hermeneuticii. Noua geografie lansează un nou concept: acela de spaţiu. Menirea sa este de a înlocui treptat pe cel de regiune sau măcar de a-i schimba conţinutul: "regiunea nu mai este văzută ca o unitate teritorială ci este concepută ca o clasă spaţială care face parte dintr-un sistem ierarhizat. Împotriva acestei geografii (şi economii) fără suflet. Metodele cantitative şi modelizarea spaţială aduc realitatea în interiorul laboratoarelor (mai exact al ordinatoarelor).C. toate foarte uşor de cuantificat. odată cu şcoala germană de economie spaţială. 262 66 . etc. centralizare ori descentralizare).. arii polarizate) sau la dinamici (atractivitate sau repulsivitate spaţială. care transformase oamenii în docile fiinţe strict raţionale au apărut şi au înflorit brusc geografii critice (cea radicală) sau împăciuitoare (geografia umanistă sau. Cum propunea Schaefer. Credem că. Aceasta deoarece spaţiul se reducea la structuri (poli. geografia a fost prinsă pe picior 56 P. op. în scopul realizării profitului pecuniar sau social. p. fluxuri. În doar douăzeci de ani (1950-1970) conceptul de spaţiu înlocuieşte pe cel de regiune în America de Nord. Un principiu (o lege?!) universal valabil(ă)… Urmează altele: "legea " minimului efort în organizarea spaţiului. "legea " rang-mărime în ierarhizarea sistemelor urbane. Împreună cu economia regională. prin aceasta. centre. Geografii cantitativişti îşi afirmă din ce în ce mai pregnant supremaţia în faţa geografilor tradiţionalişti: lor li se adresează majoritatea comenzilor sociale. de măsurat. cit. geografia abandonează noţiunea de loc în favoarea noţiunii de spaţiu. Pentru noua geografie spaţiul este distanţă iar distanţa înseamnă obstacol în calea mişcării. periferii. geografia fenomenologică şi hermeneutică).Occidentală şi în unele ţări din fostul bloc comunist (Polonia. după părerea noastră. cantitativă şi subordonată necesităţilor de planificare şi de amenajare a spaţiului. Fenomenul începuse mult mai devreme. într-un cuvînt de modelizat şi deci de controlat. şi anume în prima jumătate a secolului al XX-lea. principiile maximizării satisfacţiei actorilor implicaţi în dinamicile spaţiale şi principul echităţii spaţiale. Mai exact spus de spaţiu geografic. singularitatea poate fi înlocuită de generalitate"56. Vom afirma doar că. după caz. Se pot face aşadar experienţe la scară redusă cu planeta şi astfel ultima barieră în calea ascensiunii geografiei în sferele înalte ale ştiinţelor (neo)pozitiviste dispare. însă cu un oarecare decalaj (1970-1980).

care îşi propune explicit să găsească în configuraţiile spaţiale trecute rostul şi sensul dinamicilor spaţiale actuale.D. toate acestea au lăsat câmp liber relaţiilor sociale pe orizontală. 10 În Homo Geographicus. conceptul de teritoriu a avut în cadrul ştiinţelor umane ceva de tabu. adică tocmai în perioada în care individul era abandonat fie de către statul "providenţial". Spunem că este vorba de reorientare deoarece termenul de teritoriu. drumul. sub impulsul decisiv al democratizării informaţiei prin intermediul noilor tehnologii de comunicare. De la spaţiu la teritoriu sau redescoperirea locurilor Dacă este într-adevăr aşa cum afirmă Ciprian Mihali şi anume că "graniţa între funcţional şi simbolic este foarte fragilă "58 atunci putem accepta faptul că această fragilitate a permis geografiei să se reorienteze rapid şi să treacă rapid de la analiza spaţiului la cercetarea teritoriului. Nu întâmplător una dintre cele mai la modă metode de cercetare geografică de la începutul mileniului al treilea este… path dependency57. în toată bogăţia sa semantică. neierarhizate şi din ce în ce mai puţin controlate/controlabile de un sistem-bloc. The Johns Hopkins University Press.greşit de rapiditatea evoluţiei tehnologiei şi că nu a făcut decât ceea ce era obişnuită să facă: să se obişnuiască cu un prezent în continuă mişcare şi să încerce să-l înţeleagă şi să-l explice studiind trecutul.. p. mai la sfârşitul perioadei. Mulat pe ideea de afectivitate. Originar din dreptul roman în care descria sec şi rece o suprafaţă apropriată legal.89 59 R. şi aceasta în ciuda persistenţei etologice a imaginii căţelului cu piciorul ridicat care îşi marchează "teritoriul". Sack59 lansa în 1997 o observaţie cât se poate de sugestivă: "segmentarea noastră teritorială ne face străini unii faţă de alţii iar integrarea globală ne face să depindem şi să avem încredere mai mult în străini decât în familie şi prieteni". termenul de teritoriu a devenit în primele trei sferturi ale secolului al XX-lea un spaţiu simbolic limitat de o cât se poate de "materială " frontieră administrativă. p. Sack (1997). Mihali. retragerea din ce în ce mai evidentă a statului din sistemul "pactului social". cit. neputinţa marilor structuri birocratice inventate de modernitatea timpurie. op. Către sfîrşitul mileniului trecut. a făcut explozie în literatura geografică între 1980 şi 2000. guvernate de alte coduri şi legi: "Lucrurile interconectate au loc (şi zic asta în path dependency = dependenţa de calea. teritoriile individuale locale şi regionale surclasează pe toate planurile teritoriile naţionale. 7. Baltimore & London 57 58 67 . Robert D. modelul urmat(ă) C.5. Este oare acest lucru diavolul însuşi sau asistăm la o reaşezare a lumii în alte tipare teritoriale? Răspunsul aceluiaşi autor este liniştitor: lumea nu se destructurează ci se restructurează la alte nivele spaţiale. fie. de cele mai multe ori statală. Dereglementarea economiei. de către statul comunist.

[…] Această fărâmiţare şi specializare geografică impune cu necesitate un foarte sofisticat sistem de legi. Valorile comunitare se regăsesc în acţiunile de practicare.sensul literal al cuvântului) în nenumărate şi fragmentate unităţi ale spaţiului. de concepere şi de percepere a spaţiului. 8-9 68 .luarea în stăpînire prin dreptul forţei sau prin forţa dreptului 2. Amenajarea spaţiului organizat. acest program este sinteza valorilor comunitare. grupurile fiind obligate să inventeze alte tehnici de la un loc la altul. D. O definiţie sumară a proiectului tranzacţional ar suna astfel: Proiectul tranzacţional este programul pe care şi-l dă un grup social pe calea devenirii sale. de aici rezultă structurile spaţiale b) tranzacţiile verticale (cu factorii de mediu). datorită faptului că mediul geografic este caracterizat în primul rînd de eterogenitatea condiţiilor de la un loc la altul. 60 R.. Există un loc pentru orice şi orice este presupus a fi la locul său. acţiuni care. se ajunge la diferenţieri spaţiale în ceea ce priveşte construcţiile teritoriale rezultate. în funcţie de evoluţia tehnicilor de încadrare a mediului în care comunitatea îşi desfăşoară acţiunile. Cit. valorile fiind definite ca principii care definesc orientările majore ale acţiunilor comunitare şi care orientează şi fac legitime regulile sociale ale grupului respectiv. scrise sau nescrise. op. este evident. reguli şi practici "60. Aceste etape ale construirii teritoriului sînt încadrate de normele proiectului tranzacţional. spaţiul-timp cotidian devine cadrul negocierilor tacite dintre drepturile şi îndatoririle individuale şi cele colective) 4. Din punct de vedere spaţial. Sack. conduc spre trăsături specifice construcţiei teritoriale rezultate. Aproprierea spaţiului . Teritoriul este un spaţiu construit. p. proiectul tranzacţional ordonează două tipuri de tranzacţii (negocieri): a) tranzacţiile orizontale (cu spaţiul şi cu caracteristicile spaţializate ale acestuia). respectiv eficientizarea organizărilor spontane. specifice grupului care a efectuat aproprierea). problema simbolizarii spaţiului apropriat 3. în procesul construcţiei sale se parcurgîndu-se următoarele etape: 1. Organizarea spaţiului apropriat (domeniul acţiunilor cotidiene. Semnalizarea spaţiului apropriat (coduri de semne vizibile sau invizibile.

« Teritorialitatea este un raport individual sau colectiv la un teritoriu considerat apropriat. Această muncă este laborioasă. sistematizării şi analizei acestora. ele au permis pionierilor să îşi reconstituie orizonturile în cadrul unor noi spaţii în procesul aproprierii unor noi teritorii. de neapartenenţă. se obţin mereu aceleaşi structuri fundamentale ale spaţiului.6. de instabilitate. multă teritorialitate le asasinează. 1992. incomensurabile: un oraş este mereu Oraşul. de la un oraş la altul. Teritoriul ca rezultat al procesului de diferenţiere – exemplu de abordare umanistă 61 Geografia normală (în sensul dat ştiinţei normale de Thomas Kuhn) caută să sesizeze diferenţele existente între structurile spaţiului. Metafora vegetală a rădăcinii semnifică pe de o parte puternice legături cu pămîntul natal (preluat în autohton/alohton. p. pe de altă parte ea este o sursă sau un support pentru ostilitate. Puţină teritorialitate creează socializare şi solidaritate. Numărul de finalităţi posibile ale unei cercetări geografice ortodoxe se reduce la doar două. de a-şi schimba locul. iar pe de altă parte lipsa de mobilitate. Doar după articolul Groza Octavian – Diferenţă şi diferenţiere – o geografie a identităţii teritoriale. Brunet. culturale. se desfăşoară în spaţiul cotidianului. o regiune devine fatalmente Regiunea. Individul înrădăcinat nu devine conştient de această calitate a sa decît atunci cînd este pus în situaţia de a pleca. (R. excluziune sau ură. repetabile la diferitele scări la care se poate efectua studiul: poli. Les mots de la géographie. Puternica valoare simbolică a cuvîntului (şi sentimentului) de înrădăcinare derivă după toate probabilităţile de la teama ancestrală de pribegie. în condiţiile unui teritoriu închis. economice. dobîndind un puternic caracter de banalitate. aceste principii sînt transportabile . şi de ajunge într-un spaţiu în care există un alt fel de banal al faptului cotidian. defineşte ceea ce s-ar putea numi înrădăcinarea grupului social respectiv. 7. Pe de o parte. Teritorialitatea are ceva de animal sau de vegetal şi progresul umanităţii a constat tocmai în a se elibera de o teritorialitate exacerbată sau în a o extinde la întreaga planetă. plicticoasă. Teritorialitatea nu se poate asimila cu atitudine elementară a apărării spaţiului pe care un animal îl consideră esenţial supravieţuirii sale . arii polarizate. Plasînd cercetarea în paradigma geografiei (post)moderne. khton=pămînt. să îşi « reconstruiască un teritoriu ». reţele. care îmbină topologia cu stilistica. Studiul teritoriilor este un bun mijloc de a lupta împotriva terorismului teritorialismului ». scris în 2000 pentru revista de filosofie Krisis 61 69 . Paris-Montpellier.Aceste tranzacţii. în scopul contabilizării. Banalul unor acţiuni devenite reflexe sociale. neagă posibilitatea transplantării individului într-un alt teritoriu. teritorialitatea pare un element util coeziunii grupurilor sociale . Reclus. Aplicînd metodele geografiei clasice se ajunge la separarea unor organizări unice. cu nuanţe enciclopedice şi conduce întotdeauna la rezultate derizorii în comparaţie cu efortul cerut. ea ţine de psihologia colectivă şi contribuie la fondarea identităţii de grup. Ele permit de asemenea fiecărui migrant care se deplasează în interiorul unei naţiuni. 436). stabilizarea într-un anumit loc (locuitor-locuire). ţară). identificarea este învăţată în procesul de socializare . de la gr. Contrar rădăcinilor. Înrădăcinarea este exclusivistă şi neagă alteritatea.

de regionare. Cotidianul topeşte metrii în minute iar geografiile individuale devin geografii ale timpului mai mult decît geografii ale spaţiului. Omul este o fiinţă gregară. Procesul de identificare teritorială evoluează în funcţie 70 . Fiecare individ este axis mundi (axa lumii. aceasta în cazul în care nu caracterizează de-a dreptul –iarăşi. vestului şi tuturor celorlalte direcţii posibile. Spaţiul şi distanţa îşi au izvoarele în interiorul persoanei. în interesul comunităţii. Practicile cotidiene ale persoanei. sînt transferate practicilor cotidiene ale comunităţii şi astfel hoinăreala virtuală haotică devine o gravitare cuminte în jurul polilor consfinţiţi şi împărtăşiţi de toată lumea. ale căror metamorfoze continue interzic orice încercare de rigidizare a lor în interiorul unor taxonomii imuabile. şi atunci indivizii îşi însumează centralităţile într-una colectivă – totem. estului. În geografia umană diferenţele nu există decît în măsura în care cercetătorul doreşte să le găsească. Organizările spaţiale (şi mai ales teritoriale) care stau în centrul atenţiei geografiei umane sînt de fapt fascicole de relaţii extrem de fluide şi de proteice. În aceste condiţii. mai exact filtrul pe care distanţa îl interpune între experienţa individuală sau cea comunitară efectivă şi imensitatea numărului de experienţe posibile în alte puncte ale spaţiului. libertatea sa intrinsecă în ultimă instanţă. mişcarea devine deplasare eficientă. care nu ajunge nicicînd să se solidifice suficient pentru a se oferi unei analize atente. Spaţiul rămîne apanajul aventurierilor. care este perpetuu. ceea ce contează este procesul (respectiv diferenţierea). oraşdepersonalizînd dimensiunile lumii prin instaurarea nordului. Distanţa pură devine traseu. lumea se desfăşoară în faţa. şi nu rezultatul său (diferenţa). în spatele. Această obsesie este creatoare de spaţiu. să se deplaseze în exterior. sat. Singurul proces ordonator al acestor relaţii este distanţa.realităţi incomensurabile… Apare astfel cu claritate explicaţia faptului pentru care geografia se defineşte ca o disciplină a gîlcevii perpetue a învăţaţilor cu lumea şi mai ales a învăţaţilor între ei: discursul geografic glisează invariabil către dispute interminabile asupra criteriilor de clasificare. Singurătatea acestei centralităţi nu convine. care nu mai angajează persoana ci comunitatea sa. asupra metodelor de sesizare şi de încadrare a diferenţelor. « buricul pămîntului »): în funcţie de verticalitatea persoanei. obsedată de centralitate. sudului. Polaritatea şi distanţele comunitare limitează frecventarea individuală a locurilor în funcţie de depărtarea de centru. desfăşurată între teluric şi celest. Centrul comunitar devine reperul identificator pentru toţi membrii grupului. oboseala de a crea lumea în mod continuu îşi spune cuvîntul. celor care sfidează cochilia teritorială sau celor care sînt constrînşi. la dreapta şi la stînga persoanei. piaţă. catedrală.desenul lor diferă iar diferenţele sînt de obicei irelevante chiar şi pentru cea mai simplă comparaţie. primărie. experienţa individuală se diluează în experienţele multiple ale grupului iar cunoaşterea lumii de către individ devine din ce în ce mai aproximativă pe măsură ce distanţa de la centrul comunitar către exterior se măreşte.

în funcţie de tehnicile de supunere a distanţei. selectarea şi deformarea sau deturnarea sensurilor informaţiei subţiază izvoarele identificării pînă cînd. Diferenţa stabileşte ca o sentinţă definitivă faptul că frontierele spaţiului fizic (date de distanţele dintre indivizi sau de distanţele pe care se desfăşoară fenomenele incontestabil administrate de comunitatea respectivă) reprezintă în acelaşi timp şi frontierele spaţiului social (date de proiectarea în spaţiul fizic a celui moral. în reprezentările individuale şi colective ale unui aici cunoscut şi al unui în altă parte fabulos ori grotesc ori pur şi simplu necunoscut. Identificarea perpetuă la centralităţile comunitare este relativă la acurateţea. relativă şi continuu dinamică. cultural. Aceasta deoarece discursul propovăduieşte implicit că frontierele există şi că sînt administrate/apărate de instanţa creatoare de discurs. pe o hartă imaginară. Pentru 71 . prin intermediul practicilor cotidiene. Diferenţierea teritorială este înainte de toate o afacere personală. căreia indivizii sau comunităţile i-ar fi derogat responsabilitatea să facă acest lucru. aceasta depinzînd de informaţiile aduse de cei care s-au aventurat în afara spaţiului comunitar. etic. în mod implicit acceptată de majoritatea membrilor. este creatoare de noi. ar putea foarte bine purta inscripţia hic sunt leones (aici sînt lei). individual sau colectiv. etc. prin discurs.de evoluţia simbolică a centrului. În acest context. Diferenţa este abruptă. decisivă şi. cunoscut doar de „cei ai locului”) este legat de universal prin canale multiple. Vernacularul (respectiv localul.). revelată comunităţii într-un mod explicit. statică. O informaţie informativă deschide larg porţile manipulării. care infiltrează schimbarea simbolisticii centrului în mod gradual. Diferenţa se stabileşte prin intermediul unui discurs. Situaţia medie a eu-rilor individuale dintr-o comunitate. zgomotoasă. considerăm că diferenţa teritorială nu este o consecinţă a procesului de diferenţiere ci rezultatul deturnării sensului acestui proces. care. Subtilitatea dizolvării universalului (sau măcar al ceea ce se cheamă în altă parte) în vernacular depinde de accesul la informaţie formativă a membrilor comunităţii. subtile. economice şi culturale ale teritoriilor. Considerăm aşadar că identitatea teritorială este înainte de toate un rezultat direct al diferenţierii şi nu al diferenţelor. identificarea deja captivă în structurile cotidianului este forţată să devină identitate. liniştită. care trece prin situarea eu-lui în interiorul cadrelor spaţiale fizice. fie că acestea din urmă sînt construite sau “naturale”. Ea se construieşte şi evoluează în fiecare zi. Diferenţierea îşi are sursa în incertitudinile legate de prezenţa frontierelor. în funcţie de rugozitatea spaţiului înconjurător. Diferenţierea este lentă. puritatea şi caracterul natural al informaţiei venită din exterior. pentru anumite perioade. Între aceste frontiere individul are mai degrabă îndatoriri decît drepturi. Diferenţa este pentru individ un dat a priori. extrem de restrictiv în ceea ce priveşte comportamentele individuale. şi are nevoie de o confirmare oficială.

Războiul este succedat de pace. limitele proprietăţii sale – şi bineînţeles cele ale vecinilor săi imediaţi. Diferenţierea este efectul unei stări conflictuale niciodată concretizată. Astfel. pe fondul unor conţinuturi asemănătoare purtătoare a unor stări conflictuale identice non distructive. totul într-un şir de întîmplări naturale şi aleatoare. influenţele unei culturi externe sînt înlocuite de cele ale unei alte culturi. religie. 72 . Continuitatea influenţei lor asupra cotidianului vine din schimbarea continuă a ierarhiei autorităţii lor conjuncturale asupra comunităţilor. De cele mai multe ori. în funcţie de care vor fi modelate vechile miezuri ale organizărilor teritoriului. localizată la nivelul conţinuturilor. Ele sînt acelea care legitimează. drumurile comerţului şi culturii. Între diferenţă şi diferenţiere. dezvoltarea. toate acestea marchează viaţă de zi cu zi a comunităţilor. Războaiele. se găsesc structurile de încadrare teritorială. Structurile politico-administrative îşi dau drept obiectiv să încadreze conţinuturile teritoriale pre-existente şi să genereze noile forme. care constituie garanţia de securitate identitară locală. Fiecare dintre aceste fenomene exogene se manifestă pe durate mai lungi sau mai scurte. La scară locală identificarea la nivel individual şi colectiv se face prin intermediul acceptării unui aceluiaşi filtru de negociere a presiunilor alogene. identitatea teritorială cîştigă în valoare dar pierde în sens. dar întotdeauna limitate în timp. Singura certitudine (speranţă ?!) este că felul proprietăţii şi modurile de practicare ale acesteia sînt asemănătoare. Diferenţa este rezultatul unui conflict trăit în mod violent. însă cele ale proprietăţilor nevecinilor sînt înceţoşate. aduce fericirile şi nefericirile în interiorul unei comunităţi. există întotdeauna prezentul continuu al cotidianului. între formele şi conţinuturile teritoriilor. care oficializează starea conflictuală şi care declanşează conflictele ce vor conduce la crearea diferenţelor. administraţie). Tocmai cotidianul este acela care. Structurile separă cauza (procesul de diferenţiere) de efect (diferenţele). deturnînd sensurile naturale ale evoluţiei în funcţie de proiecte artificiale. sînt capabile să conducă la crearea unor diferenţe diferite.sînt bine cunoscute. după cum nesigure sînt şi cele ale ansamblului de proprietăţi care descriu spaţiul întregii comunităţi. origine etnică. prin trăirile individuale şi colective. structurile acţionează conform unor legi proprii şi. conflictul cu vecinul devine colaborare.individul unei comunităţi. cu pretenţii imuabile. Structurile de încadrare teritorială sînt capabile să convertească după bunul plac identitatea teritorială în discursuri identitare. deoarece ea se întîmplă cel mai adesea la nivelul formelor create prin discurs. Dincolo de elementele structurale ale unei comunităţi (limbă. « moderne ». chiar rurale. influenţele faste sau nefaste ale vecinilor. Cristalizarea aceloraşi comportamente conduce la construirea aceloraşi mecanisme de identificare. care şlefuiesc structurile cotidianului.

alteritatea neexcluzînd starea conflictuală. Funcţionînd ca o profeţie care. Diferenţele crează teritorii rigide. cilindrice. rezultate din încercările de concretizare a unor proiecte identitare impuse în numele unor generalităţi ambigue. în vreme ce diferenţele se înrădăcinează în structurile rigide ale trecutului. Dacă la scară infraregională diferenţierea este aceea care se constituie în vector al construcţiei identitare (interesul de a se defini din punct de vedere spaţial în raport cu alţii). La acest din urmă nivel spaţial diferenţierea este bineînţeles încă prezentă.Discursul. omogenă. identificarea construindu-se în funcţie de repere mobile. proiectează nevoia de securitate identitară la scara regiunilor sau a statelor. acest proces devine o căutare instinctivă a diferenţelor (celălalt nu este ca mine. indiferent de localizarea lor efectivă. fac să rezoneze structurile teritoriale dincolo de frontierele lor incerte – unde se termină sunetul ? – alcătuind simfonii evolutive. Diferenţierile acoperă teritoriile cu clopote transparente ale căror limbi. de diferenţiere. Construcţia identitară teritorială are nevoie de celălalt. în eternă schimbare. identitatea rezultată constituindu-se într-o crustă incasabilă ridicată în jurul teritoriului. maghiar. autogeneratoare însă nu şi autocentrată. care selectează din rîndul fenomenelor exogene doar pe cele aflate în opoziţie binară cu cele locale. Starea conflictuală existentă în cadrul proceselor de teritorializare. rescrise în fiecare moment de ascultătorii lor de pretutindeni. este alb sau negru şi. este înlocuită cu starea de conflict între macrostructuri. Sub presiunea discursului. 73 . fiind cunoscută are toate şansele să se (auto)îndeplinească. Contactul violent dintre vecini (concretizarea diferenţierii) conduce la cristalizarea unor structuri identitare care îşi iau drept reper structurile celuilalt. la scară interregională lucrurile se complică deoarece apar fricţiuni între macrostructurile de încadrare teritorială. este catolic. care nu permite sesizarea la nivel local a progreselor reale efectuate în relaţiile cu vecinul identificator. însă îşi spune turc. este ortodox. Diferenţierea continuă nu se transformă în diferenţă. ci este păgîn. Aceasta deoarece diferenţierea se hrăneşte dintr-un prezent continuu. Atîta vreme cît starea conflictuală nu este confiscată de un discurs politic. Diferenţa este produsul unui discurs care neagă distanţa sau care mai degrabă transformă distanţa fizică într-una simbolică. mai rău. rus. asemenea borcanelor de murături frumos aranjate pe un raft întunecos de cămară. ar fi posibil să locuiască la/lîngă mine). de identificare. identică pentru toţi membrii comunităţilor locale. structurile identitare cunosc o tendinţă perpetuă de fortificare. aflate la verticala centralităţii acestora. Diferenţierea este suficientă pentru a-ţi afirma identitatea (celălalt este ca şi mine. identificarea nu concretizează conflictul iar violenţa nu se perenizează. însă imixtiunea politicului este mult mai puternică şi mai înclinată să deturneze identificarea către discursuri identitare. şi vine din sau locuieşte în altă parte.

Armand Colin. o parte din întrepătrunderile teoretice. detaliul pierzînd ca importanţă în faţa tabloului de ansamblu. împreună cu temele majore abordate de către acestea. cititorul trebuie să fie conştient că orientările. precum şi o sistematică generală a subdisciplinelor sale. proceselor şi fenomenelor geografice de a exista şi de a se manifesta simultan în mai multe nivele 62 Brian Goodall – Dictionary of Human Geography. Antoine Bailly (dir. 1998. Antoine Bailly.analiza ecologică (axată pe problematica legăturilor om-mediu) . Penguin Books. aceasta din urmă fiind rezultatul acţiunii simultane ale mediului şi spaţiului în care trăieşte fiecare fiinţă umană.analiza spaţială (centrată pe problemele legate de apariţia. Paris.) – Les concepts de la géographie humaine. a IV-a ediţie. o definiţie generală ar putea afirma că geografia este ştiinţa interesată de structura şi natura interacţiunilor stabilite între două sisteme: sistemul ecologic (care pune în legătură societatea/omul cu mediul în care trăieşte) şi sistemul spaţial (care pune în legătură o porţiune a suprafeţei terestre cu o alta). curentele şi subdisciplinele definite şi descrise în ceea ce urmează nu trebuie să fie privite exclusivist. Orice abordare sintetică presupune o pierdere de informaţie. respectiv specificităţii obiectelor. Geografia umană modernă combină în cercetările sale trei orientări complementare ale interesului ştiinţific: . pe baza unor lucrări de referinţă62. ). În cele ce urmează propunem. Denise Pumain (dir. Poziţia de interfaţă a geografiei (între natură şi societate) a permis acestei ştiinţe o dezvoltare continuă a sistemului de discipline componente. potenţîndu-se reciproc. conceptuale şi filosofice sînt datorate trans-scalarităţii. izolate şi de sine-stătătoare. în contextul unei evoluţii extrem de complexe a cadrelor epistemologice şi teoretice ale ştiinţei actuale. London. în corpusul oricărui articol sau tratat de specialitate. Din această cauză. o sinteză a orientărilor şi curentelor majore de idei care au determinat devenirea geografiei umane.analiza regională (fundamentată pe cercetarea evoluţiei structurilor regionale şi ale diferenţierilor spaţiale). 1987. ca fiind singulare. Economica. Robert Ferras. localizarea şi evoluţia structurilor spaţiale) . Ele coexistă în proporţii diferite în spiritul şi opera oricărui cercetător. Prin urmare. TAXONOMIA GEOGRAFIEI UMANE Geografia poate fi considerată ca o ştiinţă de cercetare a diferenţierilor suprafeţei terestre. Paris.) – Encyclopédie de géographie. 1992 74 . În afara relaţiilor complexe pe care geografia le întreţine cu propriul său obiect de studiu şi cu celelalte ştiinţe interesate de sistemul teritorial (fig.II.

La fiecare dintre aceste nivele. acţiunile şi retro-acţiunile pe care le induce şi la care este supusă o fermă agricolă sînt funcţie de elementele mediului local (microclimat natural şi socio-economic sau cultural). 2000) 75 . De exemplu. sensul şi intensitatea relaţiilor dezvoltate sînt mereu altele. fenomenele legate de mondializare. ale celui naţional (politicile macroeconomice şi relaţiile internaţionale ale statului) şi ale celui continantal sau mondial (preţurile energiei primare. 11 – Geografia umană şi relaţiile sale cu ştiinţele naturii şi ale societăţii (după Taafe.(la mai multe scări) de organizare teritorială. etc.). Fig. 1974 şi Ianoş. natura. ale celui regional (politicile de dezvoltare regională). concurenţa pe pieţele internaţionale.

sectorul terţiar al Statelor Unite are foarte puţin în comun cu sectorul de servicii din Libia. 76 . prin care geografii marxişti explică diferenţele de dezvoltare existente între statele lumii este un asemenea exemplu..1. considerată ca injustă şi sursă de inegalitate socială şi spaţială. sensuri diferite (statele pot avea o politică protecţionistă în vreme ce pieţele internaţionale impun liberalizarea concurenţei) şi intensităţi diferite (politicile de ajustare economică ale Uniunii Europene.. în conformitate cu scopul urmărit. încercînd să traseze cadrul şi să descopere legităţile generale care guvernează evoluţia unei întregi clase de obiecte. de exemplu). Macrogeografia Macrogeografia se încadrează într-un context holist. contextele culturale regionale se diluează în cadrul celor naţionale. 1. în funcţie de ideologia dominantă. de exemplu. Diferitele subdiscipline ale geografiei umane pot fi identificate în funcţie de mai multe criterii. Studiul sistemelor urbane (prin legea rang-mărime. respectiv proporţia avută de populaţia ocupată în cele trei sectoare de activitate – agricultură. se încadrează în aceeaşi categorie. Critica principală care poate fi adusă cercetărilor macrogeografice (deşi utilitatea lor nu poate fi pusă la îndoială) este accea că gradul extrem de generalizare nu permite luarea în consideraţie a deosebirii de natură ce pot să apară în cadrul aceleiaşi clase de obiecte. de procese sau de fenomene.). procese sau fenomene spaţiale. industrie şi servicii). în care oraşele sînt considerate ca avînd funcţii similare. Teoria centru-periferie. Astfel. iar un oraş turistic are o cu totul altă funcţie teritorială decît un oraş industrial.. caracterul macrogeografic este prezent în cercetările de nuanţă marxistă. care îşi propun transformarea ordinii mondiale existente. Criteriul scării de analiză După scara de analiză a sistemelor teritoriale se pot deosebi trei orientări majore în cadrul cercetărilor de geografie umană: 1. De cele mai multe ori..Este prin urmare evident că la diferite scări spaţiale elementele diferitelor organizări spaţiale au naturi diferite (politicile economice ale statelor sînt diferite. sînt diferenţiate în funcţie de performanţele fiecărui nou membru sau ale fiecărui nou stat candidat). Tot macrogeografice pot fi considerate şi cercetările bazate pe utilizarea indicatorilor agregaţi (de exemplu caracterizarea statelor lumii prin comparaţia structurii lor socio-profesionale.

2. Mezogeografia Mezogeografia este o tendinţă recentă. 1. nivelul mezospaţial este nivelul la care riscurile cercetării şi aplicaţiilor practice ale aceteia sînt minimizate. Criteriul suportului filosofic şi teoretic După suportul filosofic şi teoretic subdisciplinele geografiei umane pot fi încadrate într-o serie întreagă de orientări. procese şi fenomene unice şi prin urmare incomensurabile. deci foarte aproape de obiecte. Geografia regională este prin excelenţă o ştiinţă mezogeografică deoarece regiunea. sociale.3. interesată de crearea şi evoluţia teritoriilor vernaculare sau de comportamente şi reprezentări individuale sau de grup. geografiile culturale ale indivizilor şi grupurilor izolate pot fi considerate ca obiecte de studiu pentru microgeografie. structurile spaţiale evenimenţiale (create de un festival. În această categorie se înscriu cu precădere studiile de geografie comportamentală. este rezultat direct al fascicolelor de relaţii naturale. umanistă. economice. deoarece nu poate generaliza şi astfel nu poate construi teorii. situîndu-se foarte aproape de nivelele inferioare de organizare a spaţiului. Invers primei orientări. critica principală este eceea că. care se focalizează asupra fenomenelor care se desfăşoară la scările mezospaţiale ale realităţii. acolo unde se combină constructiv sau destructiv macro şi microstructurile spaţiale. economice. respectiv a celor ascendente (dinspre local spre mondial/cosmic) şi a celor descendente (dinspre cosmic/mondial către local). structurile sociale. În condiţiile paradigmei ştiinţifice actuale. în care s-a renunţat la ideea de măsură precisă în favoarea aproximărilor statistice riguroase.2.1. de o manifestare sportivă. politice sau culturale. de un fenomen economic periodic). Structurarea spaţială a comportamentului consumatorilor. Microgeografia Microgeografia studiază în detaliu organizările spaţiale la nivele subregionale (locale). fiind interesată în special de comportamentele individuale sau de cele ale microsocietăţilor aflate în interacţiune cu mediul local. obiectul său de cercetare. microgeografia este obligată să acorde partea leului empiriei. culturale şi economice ale indivizilor sau grupurilor sînt studiate în profunzime. politice şi culturale antagoniste. a căror succesiune şi ale căror moşteniri nu fac decît să 77 . sociale.

această orientare se transformă într-un determinism geografic vulgar. responsabilitatea verificării lor revine interrelaţiilor teorie-empirie şi bunei credinţe a cercetătorului. determinismul permite stabilirea unui set de ipoteze de iniţiere a cercetării geografice.kulturlandschaft (rezultate din adaptarea pasivă la mediu). c) Geografia pozitivistă îşi trage seva din filosofia pozitivistă a lui Auguste Comte din sec. Această geografie a constituit suportul antropogeografiei germane clasice (Carl Ritter. teorii şi aplicaţii ale geografiei umane. simplist şi periculos. b) Geografia posibilistă este fundamentată pe filosofia posibilistă (environmentalism posibilist) conform căreia mediul oferă fiinţelor umane seturi de oportunităţi din care acestea aleg doar pe acelea conforme cu normele lor socio-economice şi cu nevoile lor culturale. Reprezentanţii săi sînt în primul rînd cei ai şcolii franceze clasice (Paul Vidal de la Blache. subordonată principiilor environmentalismului determinist. Geografia posibilistă nu neagă faptul că acţiunea umană este limitată de condiţiile restrictive de mediu. al XIX-lea care. modele. ceea ce în mod inevitabil conduce la concluzia că acelaşi set de condiţii fizico-geografice duce la aceleaşi tipuri de comportamente umane. Rezultatele cercetărilor celor două curente sînt sensibil diferite: dacă pentru geografia determistă unităţile taxonomice erau peisajele culturale . Jean Brunhes). Friedrich Ratzel).diversifice unghiurile de abordare a realităţii şi să îmbogăţească panoplia de metode. însă afirmă că structurile spaţiale sînt rodul alegerii conştiente a oportunităţilor oferite societăţii de un mediu inert/permisiv. După conturarea ipotezelor de amorsare a studiului. Dusă la extrem (de exemplu în cazul doctrinei naziste). a) Geografia deterministă este bazată pe filosofia deterministă care afirmă că toate acţiunile umane nu sînt libere ci controlate de anumite legi naturale. Ferdinand von Richtofen. Dacă determinismul afirma că diferenţierile spaţiului geografic (respectiv regiunile umanizate) sînt şlefuite prin acelaşi tip de reacţie culturală a societăţilor în faţa determinărilor mediului. concepte. Trama explicativă a geografiei deterministe este dată de analiza cauzală. rezultate din adaptarea culturală activă la mediu. afirmă că ştiinţa poate funcţiona numai cu ajutorul chestionărilor empirice (cu conţinut factual) iar cunoaşterea este restrînsă doar la faptele care pot fi observate prin intermediul simţurilor umane (perfecţionate de instrumentar 78 . În doze moderate. posibilismul postulează că în faţa constrîngerilor sau avantajelor mediului societăţile sînt libere să îşi aleagă tehnicile de încadrare conform propriilor lor matrici socioculturale. pentru geografia posibilistă peisajele erau rezultatele directe ale modurilor de trai (genres de vie). deoarece el se adresează bunului simţ comun. delimitîndu-se de metafizică şi de religie.

neopozitivismul afirma că logica şi raţiunea umană. Pozitivismul. încearcă să înţeleagă lumea prin prisma relaţiilor pe care le au oamenii cu natura şi prin prisma sentimentelor şi ideilor pe care aceştia le au faţă de locuri şi spaţii. Din anii ’90 se face simţită apariţia unei analize geografice matematice. constituită ca o critică la adresa geografiei teoretice şi cantitative (pentru care omul era strict raţional iar comportamentul său spaţial era dictat strict de considerente economice).. Mai exact spus. în acest cadru filosofic. precum şi la relaţiile stabilite între aceste fapte. sînt instrumente la fel de puternice precum termometrul. Pentru 79 . axată pe luarea în calcul a cunoştinţelor. valorilor şi experienţelor umane. care va permite probabil apariţia unor teoreme şi axiome geografice. la nouvelle géographie sau geografia cantitativă) se bazează pe pozitivismul logic dezvoltat în anii 1920 de Şcoala de la Viena. care are nevoie de secole?!). d) Geografia neopozitivistă (the new geography. e) Geografia umanistă (comportamentală sau behavioristă) reprezintă o anumită perspectivă geografică asupra lumii. a accelerat dezvoltarea geografiei fizice şi a anesteziato pe cea a geografiei umane. etc. existenţialism şi de fenomenologie. acceptarea acestei doctrine filosofice a însemnat continuarea stării idiografice prin perfecţionarea metodelor inductive (plecarea de la particular la general) şi dezvoltarea impetuoasă a studiilor monografice (geografia regională). a apărut prin urmare posibilitatea unei geografii nomotetice. Pentru geografie.şi echipament ştiinţific). Prin urmare cunoaşterea trebuie să fie raţională şi să se bazeze pe măsurarea precisă a fenomenelor. etc.) sau evoluţia unei populaţii numeroase (de persoane. Cu ajutorul modelelor statistice se putea astfel aproxima (cu o marjă de eroare cunoscută!) comportamentul spaţial al mulţimilor (de producători. Pentru prima dată. Baza filosofică. ale carei obiecte de studiu nu se pretau nici la măsuri exacte şi nici la experienţe (cum sa poţi experimenta apariţia şi evoluţia unui sistem urban. alături de metode statistico-matematice de aproximare riguroasă. microscopul sau şublerul. Analiza matematică (aplicarea în geografie a teoremelor matematice) suţine validitatea unor enunţuri teoretice iar analiza statistică serveşte la testarea şi confruntarea rezultatelor teoretice cu faptale observate. bazată pe demersurile ipotetico-deductive.. de consumatori. care postula că pot fi cu adevărat ştiinţe doar acele discipline capabile să utilizele instrumentar şi echipamente ştiinţifice de măsură şi de contriol şi să efectueze experienţe. de oraşe. este suportată de idealism. conform căruia aplicarea teoriilor logicii formale sau a celor ale matematicii pure conduc la o cunoaştere cel puţin la fel de sigură ca şi cea datorată simţurilor umane. Experienţa devenea astfel accesibilă şi ştiinţelor sociale. telescopul. destul de confuză. respectiv posibilitatea constituirii unei teorii geografice. de întreprinderi. Geografia umanistă.). proceselor şi obiectelor studiate.

Explicarea acestor fenomene este posibilă prin analiza structurilor generale care le generează dar cu care nu se confundă. etc. se bazează pe filosofia marxistă. înrădăcinat în local (vernaculare) şi prin urmare imposibil de cunoscut în întregime de cineva din exterior. fenomenele observabile nu sînt decît output-urile (rezultatele) unui set dat de mecanisme (structuri) preexistente. Un curent aparte este constituit de geografia reprezentărilor. f) Geografia marxistă. acesta fiind un dat a priori.geografia umanistă. ea însăşi tributară materialismului istoric şi dialectic. Geografia umanistă este de fapt o formă geografică a curentului comportamental (behaviorist) care a apărut în cadrul ştiinţelor sociale prin anii 1960. marxiştii consideră că organizările spaţiale şi diferenţierile acestora sînt un rezultat direct al relaţiilor socio-economice antagoniste dezvoltate între clasele dominate şi clasele sociale dominatoare. real. h) Geografia structuralistă a fost dezvoltată în anii 1970 prin preluarea ideilor antropologului francez Claude Lévi-Strauss. la cele de luare a deciziilor de localizare. a realizării hărţilor cognitive. Geografia marxistă nu încearcă să înţeleagă lumea ci să o schimbe. Caracterul militant al geografiei radicale a făcut ca aceasta să fie confiscată de geografia marxistă. cît o critică a geografiilor existente. organizările spaţiale sînt rezultatul unor acţiuni umane mînate atît de raţiune cît şi de sentiment. Dezvoltată în cadrul activităţilor legate de drepturile civile din SUA anilor 1960. în special a geografiei neopozitiviste şi a celei umaniste. de unde caracterul « revoluţionar » al acestui tip de geografie. Pentru geografia marxistă. auto-regularizare şi 80 . geografia radicală este interesată de incorectitudinile socio-culturale legate de funcţionarea economiilor de piaţă şi de contradicţiile din cadrul democraţiilor participative. g) Geografia radicală (sau geografia critică) este mai puţin un curent pur geografic. al XX-lea. Conform structuralismului. Ca o consecinţă firească a acestei atitudini. fiind în ultimă instanţă un amestec de real şi de imaginar. Geografia marxistă nu se întreabă asupra naturii şi sensului spaţiului. al XIX-lea în Marea Britanie şi dezvoltată cu precădere în a doua jumătate a sec. Conceptele de bază ale structuralismului sînt cele de totalitate. Domeniile în care a excelat erau relative la fenomenele de difuzie a inovaţiilor. pentru schimbarea procesului social (deci a organizării spaţiale rezultate) este necesară schimbarea relaţiilor sociale de producţie. apărută la sfîrşitul sec. obiectiv şi perfect subordonabil societăţii. o regiune oarecare este expresia unui set de interacţiuni constituite în jurul unui proces social (interacţiune dialectică între procesul spaţial şi formele sale). şi care prezintă modelele spaţiale comportamentale drept procese cognitive.

transformare. a fost utilizat în anii 1970 ca o armă critică împotriva neopozitivismului. a politicilor ştiinţifice naţionale şi a evoluţiei ideilor ştiinţifice (paradigmelor) mondiale asupra construirii cunoaşterii geografice asupra lumii. Structuralismul. 3. plecînd de la ansamblul de valori care ghidează cercetătorii. politic. b) Istoria geografiei este disciplina interesată în reconstituirea principalelor etape ale evoluţiei geografiei ca ştiinţă în funcţie de evoluţia tuturor elementelor sistemului socioeconomic. a ideologiilor şi a valorilor morale. şi pînă la mijloacele tehnice şi metodele ştiinţifice folosite de aceştia în procesul cunoaşterii geografice a lumii. c) Metodologia cercetărilor geografice este disciplina care urmăreşte evoluţia tehnicilor de cercetare a realităţii. liniare şi planiforme) puse în loc de activitatea umană. etc. cultural şi ştiinţific. ceea ce facilitează sesizarea regularităţilor care ghidează evoluţia dinamicilor teritoriale. metodologia. d) Analiza spaţială. istoria geografiei) dar şi unele care sînt trecute mai degrabă în rîndul metodelor geografice (analiza spaţială. deocamdată. este principala disciplină a geografiei neopozitiviste şi. teledetecţia şi fotointerpretarea. De asemenea. care trimite de multe ori la celelalte ştiinţe sociale cărora geografia umană le completează cercetările cu dimensiunea spaţială a fenomenelor cercetate. preluat de asemenea de geografia marxistă. combinaţie de metode statistice şi matematice. Criteriul obiectului de studiu După obiectul de studiu. geoinformatica şi sistemele informaţionale geografice. analiza 81 . Prin intermediul său se pot cuantifica relativ uşor structurile spaţiale (respectiv organizările punctiforme.1. cunoaşterea acestor etape facilitează înţelegerea modului în care s-a construit discursul geografic precum şi metodologia geografiei. Geografia teoretică şi metodologică Geografia teoretică şi metodologică reprezintă o colecţie de discipline cu personalitate unanim recunoscută (epistemologia.) a) Epistemologia geografiei este disciplina care studiază modul în care este creată ştiinţa. se pot deosebi mai multe grupe de subdiscipline: 3. singura cale de a construi o teorie a geografiei. în cazul geografiei epistemologia este interesată de impactul doctrinelor filosofice.

În centrul atenţiei acestei ramuri a geografiei umane se află descifrarea cauzelor care conduc la localizarea activităţilor economice şi implicit a populaţiei antrenate în acest proces. Definirea geografiei economice este dificilă.). geografia economică s-a limitat la o viziune descriptivă asupra activităţilor umane. Estimarea sa îşi găseşte ilustrarea mai ales în teoria valorii. Utilitatea depinde de agenţii economici (indivizi sau grupuri care exercită activităţi economice) şi de cantitatea de bunuri 82 . De altfel economia spaţială a constituit totdeauna o sursă de inspiraţie pentru geografi. Weber.Christaller. Dorinţa de elaborare a unor teorii ale localizării. în rândul economiştilor (von Thünen şi teoria rentei funciare de ex. după 1950. regional sau naţional. Prin activităţi economice înţelegem toate acţiunile întreprinse pentru producerea.). oprindu-se mai ales asupra repartiţiei acestora la nivel local. existenţa unor axe fluviale sau a deschiderii spre oceanul planetar. a fost chiar mai timpurie. respectiv raportul între un avantaj obţinut şi efortul depus. W.) iar mai apoi şi prin luarea în calcul a factorilor umani (prezenţa unor tradiţii artizanale.. centralitatea. Principalele concepte ale geografiei economice. sunt: -eficacitatea. fie ca este vorba de teorii mai vechi (a locurilor centrale. marketing). -utilitatea. S-a ajuns astfel. 3. consumul şi schimbul bunurilor corespunzătoare necesităţilor societăţii umane. rolul urbanizării. în centrul căreia se află concepte precum accesibilitatea. la o relaţie interdisciplinară extrem de strânsă între geografia economică şi economia spaţială). spre progres etc. a unor necesităţi specifice. care exprimă satisfacerea (pozitivă sau negativă) a unor necesităţi. În general se acceptă că obiectul său de studiu constă în analiza aspectelor spaţiale ale activităţilor economice. mai întâi prin intermediul factorilor naturali (prezenţa unor resurse. în primul rând pentru că raporturile sale cu celelalte ramuri menţionate ale geografiei umane sunt foarte strânse. management. De factură posibilistă sau deterministă. Localizarea se referă la modul în care un loc anume este ocupat.2. Geografia economică Geografia economică studiază structurile şi diferenţierile spaţiale create de activităţile economice desfăşurate în cadrul sistemului complex creat de mediu şi de spaţiu. al XIX-lea apar însă şi încercări de explicare cauzală. în afara celor deja menţionate. conform căreia eficacitatea unei activităţi depinde mai ales de consumul de inteligenţă şi de spirit organizatoric (creativitate. proximitatea. amenajat şi transformat de către om în vederea desfăşurării unor activităţi economice. difuziunea spaţială etc.spaţială pune la dispoziţia cercetătorilor un set întreg de metode de diagnoză şi de prognoză teritorială. a localizării industriilor. varietatea reliefului etc. inovaţie. 1933. aceste elemente trebuiau să răspundă necesităţii unor reguli (legi) de localizare spaţială a activităţilor economice. 1909 etc) sau a celor mai noi înscrise în aşa-numita ştiinţă regională (regional science). Multă vreme. al deschiderii spre modernitate. A. Începând cu sfârşitul sec.

Fiecare agent încearcă să utilizeze la maximum bunurile care îl interesează. Astfel ramurile agricole pentru care costurile sunt foarte ridicate se localizează în proximitatea pieţei de desfacere spre deosebire de cele cu un cost mai redus. -teoria locurilor centrale. În acest sens contează foarte mult circuitele informaţionale. această teorie îşi păstrează încă valabilitatea. furnizoare de bunuri şi servicii în spaţiul rural. de obicei agenţii economici fiind tentaţi mai degrabă de profit decât de bunăstarea generală. Modelele de localizare derivate din această teorie. prezenţa unei pieţe imense stimulează producţia şi reduce 83 . interese locale. în afara cărora este dificil de obţinut un profit. numărul şi localizarea centrelor urbane. Principalele teorii ale geografiei economice. conform căreia fiecare cultură sau mod de creştere a animalelor se localizează în funcţie de costul de producţie şi costul de desfacere. exprimată prin contribuţiile aduse la buget.Weber (1909). corespunzător câştigului rezultat din scăderea costului de producţie odată cu creşterea cantităţii produse. fiind profitabile oriunde (mai ales ramurile care utilizează materii prime prelucrate. culturali. iniţiată de geograful Walter Christaller în 1933 şi continuată de economistul August Lösch (1940). postulează că profitul unui producător este maxim atunci când costurile de producţie sunt minime.disponibilă pentru acesştia. regionale etc. Astfel. Este motivul pentru care o parte dintre activităţile economice eludează obligaţiile fiscale (economia subterană).). încearcă să explice relaţia dintre mărimea (numărul de locuitori). ţinând cont de costurile de transport). concepută de Johann von Thünen în 1826. în marile oraşe. dependente de distanţa faţă de piaţă. foarte multe activităţi sunt mai puţin dependente de costuri. În acest sens un rol important îl are conceptul de economie de proporţie.. specifice fiecărei activităţi în parte. Astfel localizarea ideală a unei întreprinderi trebuie să corespundă punctului median (punctul aflat la cea mai mică distanţă faţă de sursele de materii prime şi pieţele de desfacere. sînt: -teoria rentei funciare. Raporturile dintre profitul agenţilor economici şi bunăstarea socială sunt foarte complexe. o sumă de factori umani intervenind şi perturbând raporturile amintite (factori politici. Această teorie este verificată de multe ori în practică dar este destul de generală. -teoria localizăriil industriilor a lui A. ca efect al unei cereri mai mari. văzute ce centre polarizatoare. sunt foarte numeroase. fără pierderi mari şi cu un cost minim. constitute pe lungul drum al devenirii civilaţiei umane. confecţiile textile. de ex. În plus. Astfel distanţa faţă de piaţă este principalul factor care diferenţiază peisajele agrare. Cu toate progresele tehnice înregistrate în ultimele secole. aplicându-se şi domeniului serviciilor unde contează mai ales dimensiunea pieţei.). nivelul evaziunii fiind de altfel un indicator fidel al gradului de bunăstare socială.este un alt concept care se referă la măsura în care o societate poate asigura un acces generalizat la bunurile şi serviciile de bază. construcţii mecanice bazate pe subansamble etc. -bunăstarea.

modelele de interacţiune elaborate. utilizând masiv mijloacele moderne de studiu (statistică informatizată. situate sub pragul profitabilităţii majorităţii acestora. Aceste trei elemente favorizează intensitatea legăturilor şi se pot substitui unul altuia (de ex. dependentă de imaginea fiecărui centru urban. în sensul că regiunile vestice ale statele situate la est sunt mai avansate. care impune un gradient est-vest. Această teorie este considerată adesea cea mai completă dintre toate teoriile geografiei umane. Având în centru noţiunea de distanţă. Intervine aici conceptul de economie de aglomeraţie care face ca într-un centru urban de mari dimensiuni să poată fi prezente toate ramurile industriale. acolo unde există o clientelă minimală. accesibilitatea. precum în cazul centrelor turistice. atât din punctul de vedere al localizării cât şi din cel al profilului activităţii desfăşurate. care pot fi produse la preţuri competitive în orice centru urban. deci a relaţiilor dintre agenţi situaţi în locuri diferite. ierarhizate în funcţie de un punctaj corespunzător avantajelor şi dezavantajelor specifice. nu poate fi produs decât într-o metropolă. În mod general. cantitatea de interacţiuni dintre două locuri este o funcţie directă între emisivitatea locului de origine. Ca rezultat principal poate fi menţionată ierarhizarea urbană. tocmai ca efect al proximităţii). atractivitatea locului de destinaţie şi proximitatea celor două locuri. sunt în mare parte abstracte. o serie de specialişti au completat axiomele acesteia cu noi concepte precum: atractivitatea. cartografie automată). spre deosebire de bunurile comune. În acest mod. cele rezultate din industria modei. în care barierele sunt tot mai fragile iar informaţia circulă fără frontiere. prezenţa unei frontiere. care conduc la anumite preferinţe.). naturală sau antropică. -teoria interacţiunii spaţiale. 84 . Au fost puse la punct modele de alegere discretă care iau în calcul toate alternativele posibile. această teorie devine tot mai importantă.. un bun rar. Astfel de modele sunt des utilizate în localizarea unor activităţi productive sau de servicii. de poziţia ocupată în cadrul reţelei. este o continuare a teoriei locurilor centrale şi se află în centrul preocupărilor actuale. explicând atât repartiţia producţiei de bunuri cât şi a populaţiei. a concurenţei dintre două centre urbane sau agenţi economici etc. nu totdeauna cele mai eficiente.costul. adică măsura în care un centru urban este favorizat (defavorizat) în relaţiile sale cu celelalte centre vecine etc. spre deosebire de cele mici. pentru că în realitate intervin o serie de factori care împiedică interacţiunea (de ex. -teoria alegerii spaţiale. Ulterior. s-e dezvoltat prin luarea în calcul a elementelor psihologice. în contextul unei economii tot mai deschise. Totuşi. de rolul său administrativ etc. Fiecărui bun produs îi corespunde însă un anumit prag. de ex. în funcţie de cerinţa pieţei. specifică perioadei moderne şi contemporane. De aceea se diferenţiază bunurile de ordin inferior (cumpărate curent) de cele de ordin superior (cumpărate mai rar). sau proximitatea poate compensa o atractivitate mai redusă (ca de exemplu apropierea de Europa Occidentală.emplu un plus de atractivitate poate compensa distanţa mai mare.

impunând bariere (râuri. care pot slăbi atractivitate sau frâna progresul (de exemplu. Astfel. al XIX-lea. Între 1950-1980. numită geografie rurală. prima ramură a geografiei economice (sec. Această geografie agrară (agricolă) a devenit o componentă esenţială a studiilor de geografie regională. în a doua parte a sec. Din aceasta derivă conceptele foarte actuale de internalitate (sau economie internă. este suscitarea unor externalităţi negative. mai dependente de factorii fizici..). în ordinea apariţiei. geografia agrară începe să se intereseze de funcţionarea activităţii agricole în interiorul sistemelor spaţiale din care face parte sau pe care le crează.). câştig realizat de către un agent ca urmare a propriilor decizii) sau de externalitate (cîştig rezultat ca urmare a deciziilor altor agenţi). poluarea multiplă.1. etc. axându-se pe tipologia peisajelor agrare şi pe transformările acestora. devenind geografie agricolă. Complexitatea fenomenelor care au început să afecteze mediile rurale după 1980 (nu mai exista analogie între termeni precum lumea agricolă-lumea rurală sau economie agricolă-economie rurală) a impus considerarea acestora din unghiul organizării spaţiilor rurale de către societăţile localizate în aceste medii. openfield) în funcţie de modul de organizare a exploataţiilor agricole (morfologia agrară). Principalele subramuri ale geografiei economice sînt următoarele: 3. Geografia rurală Geografia rurală (cunoscută la noi în mod trunchiat doar ca geografie a agriculturii) este. care este departe de a fi omogen.-teoria economiei geografice. În această perioadă se impun termenii de peisaj agrar închis (fr. ceea ce face din geografia economică una din cele mai atractive opţiuni din perspectiva cercetării. bocage. Efectul principal al economiei de aglomeraţie. Habitatul rural interesa mai ales sub aspectul densităţii construcţiilor şi a formelor derivate din dispunerea acestora în spaţiu (morfologia habitatului). creşterea preţului terenurilor etc. Iniţial s-a dezvoltat ca geografie agrară (studiind doar peisajele şi structurile socio-economice legate de agricultură). Acestea sunt invocate adesea pentru a explica fenomenul de aglomerare a activităţilor în anumite zone. opuse unor concentrări umane excesive etc. cum sunt cele aeroportuare. Explicaţiile legate de această evoluţie sînt multiple.2. disciplina devenind una de tip general. agenţii fiind tentaţi să profite de eventualele externalităţi. de ex. portuare. În momentul emergenţei geografiei moderne. ia în calcul aspectele calitative ale spaţiului geografic. munţi etc. Toată această problemtică se află în centrul discursului geografic contemporan. secundar fiind abordate şi 85 . al XIX-lea).) şi peisaj agrar deschis (engl. geografii s-au interesat cu predilecţie de aspectele economice ale vieţii rurale. lumea era încă dominant rurală iar activităţile agricole net dominante. datorită necesităţilor de gestionare a teritoriului.) sau prezentând contraste majore (vaste spaţii deşertice. în lungul autostrăzilor.

1979) iar tipologiile agrare sunt sprijinite de indicatori bine fundamentaţi matematic (sociali. unde competiţia obligă la o regândire permanentă a întregului eşafodaj social-economic. von Thünen (1826). care încearcă să explice productivitatea diferenţiată a muncii şi a capitalului în agricultură prin raportul dintre piaţa de consum şi distanţa faţă de locul de producţie a devenit unul din cele mai uzitate. preocupată mai ales de aspectele pur economice şi tehnice. acest model îşi dovedeşte perenitatea în pofida transformărilor produse în ultimele două secole. Spaţiul rural astfel conceput devine un spaţiu concurenţial. După 1975. se impun cu acuitate termenii de spaţiu rural şi economie rurală iar geografii nu au rămas indiferenţi. Testat în cele mai diverse contexte. Conceptul de structură agrară devine prevalent (R. geografia rurală a devenit tot mai mult o geografie agricolă. Acest model. culturi cerealiere şi tehnice la distanţe mai mari şi creşterea intensivă a animalelor în regiunile cele mai depărtate. tehnici sau economici. aceste modele au permis o aprofundare a problematicii rurale. factorul natural. modul în care se asociază diversele culturi. debuşând tot mai mult spre problematica sociologică a dezvoltării rurale. prima furnizându-i şi scheletul primelor încercări de modelizare teoretică a localizării activităţilor agricole. Aplicabile la orice regiune a Globului. Utilizarea mijloacelor moderne ale teledetecţiei a reconectat aceste preocupări la geografia generală. 1968). în două componente esenţiale – vatra satului şi moşia acestuia -. Organizarea peisajelor rurale. odată cu impunerea preocupărilor ecologice şi cu turistificarea unor vaste spaţii rurale. Geografia agrară astfel concepută face apel masiv la mijloacele de studiu ale economiei.aspectele referitoare la forma şi materialul de construcţie (fizionomia habitatului). După 1950. după numeroase şi diverse îmbunătăţiri. 1962). o veritabilă şcoală a studiului dinamicii peisajelor luând astfel naştere. Renta localizării. permiţând astfel o analiză mai profundă a peisajelor agrare şi mai ales a dinamicii lor cronospaţiale. respectiv modelul rentei funciare a lui J. aşa cum este formulată de autorul citat.a devenit esenţială în descrierea structurilor agrare. Industrializarea satelor şi antrenarea unor vaste spaţii în procesul de peri-urbanizare a favorizat această direcţie de studiu. Aceşti termeni. Interesul pentru dezvoltarea Lumii a Treia şi problema subdezvoltării au constituit un impuls în acest sens. Kostrowicki. Pornind de la lucrările lui von Thünen se caută noi modele teoretice care să explice atât localizarea activităţilor agricole cât şi dinamica peisajelor rezultate (Chisholm. deşi important fiind adesea eludat. istoriei şi antropologiei. impune o zonare a culturilor agricole şi a zootehniei pe criterii de rentabilitate: legumicultură şi zootehnie bovină în imediata vecinătate a centrelor urbane. concept care se referă inclusiv la formele de proprietate şi de exploatare a terenurilor şi cuprinde sistemul de cultură. Creşterea accesibilităţii rurale (conectarea acestora la diverse 86 .ené Lebeau. sistemele de creştere a animalelor şi tehnicile utilizate. fundamentaţi de sociologi şi economişti acordă o atenţie sporită particularităţilor demo-economice ale populaţiilor rurale în corelaţie cu activităţile pe care le desfăşoară.

şi anume în sediul central al întreprinderii. şi anume aceea că formele concrete de organizare se distribuie în spaţiu în urma unor decizii luate de multe ori departe de locul în care are loc localizarea. După al doilea război mondial. de organizare a industriei (uzina. 3. în contextul în care agricultura productivistă este considerată vinovată de multe din marile probleme ale lumii contemporane. ei fiind în primul rînd studiaţi şi consideraţi de către organisme de decizie care administrau procesele industriale şi care constituiau de fapt structura organizaţională internă şi ierarhică. Devenită o geografie rurală totală. Se uita frecvent că aceşti factori de localizare nu acţionau în sine asupra activităţilor industriale.2. aglomeraţii industriale. fiind una din punţile trainice de legătură dintre geografia fizică şi cea umană. toate celelalte întreprinderi (cu două sau mai multe unităţi de producţie) îşi dezvoltă 87 . specialiştii au demonstrat faptul că formele concrete. Cu excepţia întreprinderilor compuse dintr-o singură unitate de producţie (caz în care întreprinderea se confundă cu uzina). ci fiindcă un agent economic bine organizat a ales acel loc. Iniţial. axe industriale. complexe industriale. În analizele clasice factorii de localizare păreau suficienţi pentru a explica distribuţia/localizarea spaţială a industriei. ansamblu de interacţiuni intense care diminuează efectele centralităţii urbane. a întreprinderii. vizibile în spaţiu. Treptat.2. S-a ajuns astfel la o constatare importantă legată de manifestarea spaţială a procesului industrial. s-a studiat doar distribuţia (repartiţia) spaţială a industriilor şi s-au realizat monografii asupra diferenţierilor spaţiale prilejuite de industrie (centre industriale. concentrarea de uzine) nu sînt prezente într-un anumit loc deoarece acolo se află într-o cantitate sau calitate suficientă anumiţi factori de localizare. 1990) şi distrugerea relaţiilor de tip comunist în estul Europei au constituit un impuls major în multiplicarea studiilor de geografie rurală tot mai preocupate de găsirea permanenţelor şi de urmărirea memoriei spaţiale. geografia industriei a devenit o disciplină a localizării. care au de obicei o localizare impusă de un anumit mediu local. districte industriale. „Renaşterea rurală” specifică statelor dezvoltate (termen aparţinând lui Bernard Kayser.reţele) a condus la conceptualizarea aşa-numitului continuum rural-urban. regiuni industriale etc. în urma analizei şi comparării mai multor combinaţii locale a diverşilor factori de localizare. valorizîndu-se experienţa economiştilor spaţiali germani. Geografia industriei Geografia industriei s-a cristalizat la trecerea între ultimele două secole ale mileniului al doilea. această disciplină s-a integrat tot mai mult în geografia generală.). preocupată de toate aspectele vieţii rurale. în spiritul geografiei idiografice.

Apare astfel în mod clar diferenţa fundamentală între uzină şi întreprindere: uzina este expresia spaţială concretă a deciziei luate de către întreprindere. Strategia de localizare construită de o întreprindere se structurează în linii mari pe rezolvarea a patru mari categorii de probleme: . .ce cantitate se va produce?. respectiv aceea ca piaţa de desfacere să nu se suprapună cu cea de aprovizionare. ceea ce va impune o localizare a uzinelor în funcţie de una sau de alta dintre cele două pieţe. etc. dar şi a pieţelor de aprovizionare a viitoarei activităţi industriale. -unde se va efectua producţia?. care nu au nevoie de multă forţă de muncă) sau dimpotrivă. complexe industriale. care va avea o capacitate sporită de organizare a spaţiului (polarizare. filierele vor fi disociate spaţial (se vor localiza mai multe uzine specializate)?. răspunsul la această nouă întrebare este legat în primul rînd de fluxurile tehnologice interne ale întreprinderii. Aflarea şi acceptarea răspunsurilor la cele patru întrebări înseamnă de fapt luarea unor decizii strategice care vor guverna evoluţia economică a întreprinderii. şi care vor induce în spaţiu diferite forme de organizare sau vor provoca puternice modificări organizărilor deja existente.). pe cînd o întreprindere publică va încerca să combine în procesul localizării cît mai bine exigenţele eficienţei economice cu 88 . are de asemenea consecinţe spaţiale: o cantitate mai mare de produse va impune o uzină mai mare.. răspunsul la această întrebare. agroalimentar). cel mai apropiat geografiei. etc. interacţiune spaţială. unul banal (textil.. Aceste decizii depind foarte mult de natura întreprinderii. aglomerări de uzine. chiar dacă acestea sînt situate la distanţe de sute sau mii de kilometri una de cealaltă. . etc. produsul final este unul de înaltă tehnologie (se va da întîietate proceselor automatizate. existenţa unor pieţe restrînse şi cu o largă distribuţie spaţială va necesita localizări multiple de uzine mici. este apanajul teoriilor localizării. calibrate în funcţie de cererile locale. răspunsul la această întrebare implică studierea atentă (şi continuă!) a pieţelor de desfacere.cu ce tehnică de va efectua producţia?. Este posibilă prin urmare o primă dilemă spaţială. în ultimă instanţă regiuni industriale. ceea ce va induce puternice fenomene de polarizare?.). în funcţie de diverse pieţe de aprovizionare. pentru a se sesiza cererea existentă. însă nici manifestările spaţiale nu sînt neglijabile: filierele de producţie sînt integrate (se va produce într-o singură uzină)? sau. răspunsul la această întrebare. în funcţie de semnalele venite de pe pieţele de desfacere. el va induce principalele forme concrete de organizare spaţială a activităţii industriale (uzine izolate. O întreprindere privată va căuta localizările cele mai eficiente din punct de vedere financiar.care va fi specificul producţiei (ce să se producă)?. etc.o serie de strategii spaţiale care nu pot fi sesizate decît dacă se studiază simultan localizarea tuturor unităţilor de producţie. care are nevoie o cantitate mai mare de forţă de muncă mediu calificată.

ale oricărei implantări industriale. 89 . fără nici o constrîngere. fiind în schimb sensibile la constrîngerile relative la distanţa-timp. În cel de-al doilea caz se pot integra industriile care sînt relativ indiferente la constrîngerile induse de distanţă în termeni de distanţă-cost (distanţă-preţ). chimia de bază). în literatura de limbă engleză. Ceea ce trebuie reţinut este faptul că aspectele spaţiale efective ale localizării apar ca atare cu precădere în cadrul deciziilor strategice de implantare a industriilor puţin mobile în spaţiu. sînt numite de geografie industrii mobile în spaţiu (sau. implantarea lor urmărind să minimizeze timpul de acces la piaţa de desfacere. care urmăresc îndeaproape evoluţia cererilor pieţii. ci trebuie să-şi dezvolte un eşafodaj teoretic şi metodologic apt să facă previziuni asupra implicaţiilor spaţiale viitoare. care nu sînt condiţionate de preţul deplasării materiilor prime. 63 Footlose = fără nici o oprelişte. care intervine prin preţul ridicat de transport al materiilor prime. care nu poate să se mai mulţumescă cu descrieri a posteriori ale organizărilor induse de industrie. Aceasta este una dintre dificultăţile majore ale geografiei industriale moderne. sînt caracterizate de către geografie a fi fiind industrii foarte puţin mobile în spaţiu (aceasta înseamnă că siturile favorabile localizării lor sînt foarte limitate). în cel mai bun caz. care se caracterizează prin aceea că exigenţele eficienţei economice le impune o localizare strict legată de pieţele furnizoare de materii prime sau de forţă de muncă.exigenţele eficienţei sociale (teritoriale). sau. de axe majore de transport. forţei de muncă sau produselor finite. foarte evolutive. Aceste industrii. footlose63 industries). Aceste industrii. Industriile footlose în schimb sînt localizate în general în urma deciziilor influenţate în mod covîrşitor de situaţiile conjuncturale ale evoluţiei pieţelor de desfacere sau a evoluţiei tehnologice. materialele de construcţie. interesul geografic concentrîndu-se acum asupra transformărilor actuale ale organizărilor spaţiale preexistente localizării lor. Eficienţa economică a activităţii lor este dată de localizări flexibile. constituie un obstacol puternic. Oricare ar fi însă natura întreprinderii. În această situaţie se află în primul rînd industriile grele (siderurgia. Primul caz este în general specific industriilor pentru care distanţa. dezrădăcinat. În cazul lor spaţiul nu intervine decît cu totul întîmplător sau secundar în procesul de implantare. posibile. posibilităţile de localizare variază între două puncte extreme: în interiorul pieţii de aprovizionare cu materii prime sau de mobilizare a factorilor de producţie sau în interiorul pieţelor de desfacere a produselor finite.

Cererile de servicii de transport rezultă din nivelul producţiei. Inter-relaţiile sistemului de transport cu mediul natural şi cu cel economico-social pot fi considerate de fapt cheia de boltă a înţelegerii acestei discipline. din perspectiva geografică (adică modul în care sunt puse în mişcare mărfurile. dată fiind complexitatea şi dinamica sa. a fost subliniat încă de J. mai ales al costurilor acestuia. în spiritul geografiei behavioriste. Pînă prin 1950-1960 avea un caracter strict descriptiv.3. Geografia transporturilor Geografia transporturilor s-a lansat în acelaşi timp cu geografia industriei. interesul mutîndu-se asupra studiului reţelelor de transport ca sisteme spaţiale în sine. generând formarea unor teritorii clar individualizate. 90 . După 1980 în studiul reţelelor de transport începe să fie luat în calcul. von Thünen. Geografia transporturilor se interesează în mod deosebit şi de posibilităţile de deplasare a persoanelor şi bunurilor între diferitele locuri. un transport performant fiind o condiţie obligatorie a globalizării economice iar pe de altă parte. Rolul transporturilor în economie. apoi aceea a mobilităţii geografice a populaţiei sau cea a interacţiunii spaţiale ori a comportamentului indivizilor. plecând de la raporturile dintre distanţă. şi comportamentele spaţiale ale consumatorilor. Din 1950. Obiectul de studiu al acestei ramuri geografice este sistemul de transport. permiţând dezvoltarea unei discipline distincte. timp şi preferinţe specifice. desfăşurate într-o multitudine de aşezări umane. consumului şi distribuţiei de bunuri. geografia transporturilor se numea frecvent geografia circulaţiei.3. Dezvoltarea spectaculoasă a mijloacelor de transport după al doilea război mondial. printre care cea amintită a utilităţii. Acest rol a sporit şi mai mult în perioada contemporană. Explicarea modului în care apare şi se manifestă cererea de servicii de transport este mijlocită de mai multe teorii. Sistemul de transport este cel care le integrează într-o structură coerentă de organizare spaţială. Deoarece spaţiul era integrat în analiză doar prin intermediul densităţii căilor de transport şi al intensităţii fluxurilor dintre diversele unităţi spaţiale. cu timpul s-a ajuns la studiul predilect al fenomenului circulaţiei în sine. fiind un inventar spaţial al modurilor de transport (infrastructuri fixe şi mobile) şi al fluxurilor transportate. Dacă la început erau descrise rând pe rând diferitele moduri de transport sub aspectul distribuţiei lor spaţiale şi a diferenţelor calitative. crearea unor noi tipuri de reţele de transport a generat un interes deosebit pentru geografi. creşterea fără precedent a circulaţiei în marile oraşe.2. începe cuantificarea şi modelizarea sistemelor de transport. sistemele de transport au devenit un instrument major în organizarea teritoriului. toate modelele de localizare amintite anterior luând în calcul această variabilă. în spaţiul american neopozitivist. Acesta este dificil de definit.

intensitatea circulaţiei şi bogăţia unui teritoriu. S-a impus în acest fel teoria radializării sau hub-and spokes (butuc şi spiţe. există o strânsă corelaţie între nivelul dotărilor. Accentul principal cade astfel pe studiul fluxurilor (cantitatea de bunuri. informaţia circulând practic instantaneu. în funcţie de fiecare mod de transport. marile noduri. care ajută la înţelegerea genezei reţelelor de transport prin extinderea continuă a căilor de comunicaţii. calitatea infrastructurii sau gradul de fragmentare a spaţiului geografic în cazul accesibilităţii ori capacitatea de polarizare în cazul centralităţii. care în forma sa cea mai generală se exprimă astfel: Iij = k*(Mi*Mj)/dija. conform căreia nodurile de transport şi axele de comunicaţie sunt ierarhizate în funcţie de atractivitatea şi capacitatea de emisie a fluxurilor specifică fiecărui punct locuit. inferioare 91 . în funcţie de dinamica specifică fiecărei regiuni. informaţiile într-un spaţiu dat). În acest sens foarte utilă este teoria grafului. informaţii. k şi a fiind constante specifice fiecăruia din indicii menţionaţi. Relaţia dintre aceste componente este în centrul dezbaterilor care vizează dezvoltare regională. prin analogie cu roata de car). Acesta cuprinde mediul natural (fizic). în contextul postindustrial această condiţie nu mai este suficientă. specifice marilor metropole. ignorând adesea celelalte noduri.). Toţi aceşti indici se bazează pe modelul gravitaţional. adică locurile şi legăturile dintre ele. Spaţiul tinde să-şi piardă importanţa astfel. În general. etc. politice etc. independent de barierele naturale. Dimensiunea spaţială a unui sistem de transport este reţeaua de transport. În acest mod. densitatea spaţială. în cazul conectivităţii. Mi este masa punctului i. Un concept devenit extrem de curent în geografia transporturilor este cel de mediu operaţional. în care Iij reprezintă interacţiunea între punctele i şi j. remodelarea structurilor spaţiale economice etc. cei mai importanţi vizând conectivitatea (gradul de complexitate a unei reţele) şi accesibilitatea (uşurinţa cu care poate fi atins un anumit nod) sau centralitatea (poziţia unui nod în cadrul unei reţele). mediul socio-economic. ignora practic spaţiul. devenite un accesoriu obligatoriu al sistemului contemporan de transport. Mj este masa punctului j iar dij este distanţa dintre i şi j.persoanele. din perspectiva unui anumit mod de transport. măsurate pe un ax de comunicaţie). Dacă în perioada industrială un sistem de transport eficient era garanţia demarajului economic în prezent. de multe ori fiind dificil de stabilit cine determină pe cine. Mai mulţi indici au fost imaginaţi pentru a măsura calitatea unei reţele. structura politicoadministrativă şi nivelul tehnologic specific unui teritoriu dat. Studiul reţelelor urmăreşte mai ales proprietăţile sale structurale şi geometrice (existenţa nodurilor. dezvoltând predilect relaţii reciproce. capitalurile. persoane. Dacă sistemul de transport este unic. Aceasta explică interesul tot mai viu al geografilor asupra transferului informaţiilor prin intermediul reţelelor de telecomunicaţii. Se acceptă în general că relaţia dintre sistemul de transport şi dezvoltarea economică este circulară. reţeaua este multiplă. calitatea infrastructurii. Constantele pot semnifica: numărul de conexiuni.

Bucureştii sunt de multe ori mai aproape de alte mari metropole din Europa decât de celelalte oraşe importante ale ţării. al dorinţei de a deţine o poziţie strategică. capitalurilor şi informaţiilor. comunitate gestionează „bugetul spaţiu-timp”. al compensaţiilor reciproce. punctelor de transbordare (rupturi de sarcină) care impun o discontinuitate spaţială. Aceasta pentru că modurile de transport nu sunt decât parţial substituibile. în lungul cărora o persoană sau o cantitate de mărfuri schimbă două sau mai multe mijloace de transport. care a diminuat semnificativ costul transbordării. Se vorbeşte astfel de existenţa unor spaţii largi în care populaţia este „captivă” neavând acces la nici un mod de transport pentru a se deplasa. livrate exact în momentul prelucrării lor şi încearcă să producă numai atunci când există o cerere sigură. în special în cazul traficului maritim. reorientării acestora. Dinamica sistemului de transport a devenit un element inseparabil în studiul modificării ierarhiei urbane şi a formării regiunilor. bunurilor. Tot în acest sens. inevitabile în condiţiile unui spaţiu neuniform. Această temă presupune atât studiul concurenţei dintre diferitele reţele de transport cât şi acela al costului specific. costuri externe (poluare. contrapuse spaţiilor în care populaţia are o mare varietate de posibilităţi de deplasare. zgomot. reţelele de transport comunitar au fost conectate rapid cu cele aeriene pentru a nu pierde la sol câştigul de timp din aer. De aici interesul major al integrării spaţiale (interconectării) modurilor de transport. Astfel se formează lanţurile de transport. O altă temă predilectă a acestei discipline este complementaritatea şi integrarea spaţială a modurilor de transport. accidente). a integrării avansate a economiei în contextul multiplicării schimburilor. Transportul a devenit treptat un element cheie în lanţul logistic al producţiei. aglomerare. Iau naştere astfel interfeţe de schimb. graţie unui sistem de transport mai complex şi mai eficient. o atenţie mare este acordată şi preferinţelor spaţiale. care minimalizează stocul de produse intermediare. adică ansambluri de infrastructuri care permit trecerea cât mai rapidă de la un mod de transport la altul. Necesitatea asigurării unei mobilităţi eficiente a bunurilor şi persoanelor pune problema complementarităţii modurilor de transport. cazul transportului rutier şi a celui aerian. necesitatea unor conexiuni între ele fiind inerentă. Aceste direcţii de studiu subliniază că stăpânirea constrângerilor spaţiale de către sistemul de transport 92 . În acelaşi mod. Geografia transporturilor integrează tot mai mult tematica protecţiei mediului sub presiunea opiniei publice dar şi a creşterii fără precedent a cererii de servicii de transport. În prezent studiul transporturilor a devenit indispensabil pentru înţelegerea formării spaţiilor economice supranaţionale. suportate de întreaga colectivitate şi nu de către utilizatori. destul de diferenţiat chiar şi la nivelul statelor dezvoltate. De ex. prin procedee precum containerizarea.ierarhic. forma cea mai evoluată fiind producţia just in time sau juste à temps” (exact la timp). generatoare de costuri suplimentare. Unele moduri de transport generează. prin funcţionarea lor. a modului în care fiecare persoană. efect al concurenţei. O altă direcţie de studiu este aceea a disparităţilor generate de mobilitatea persoanelor.

este tot mai importantă în funcţionalitatea societăţii contemporane. este o disciplină mai greu de definit. Geografia socială şi culturală Geografia socială şi culturală reprezintă una dintre cele mai complexe ramuri ale geografiei umane. 3. 93 . cu origini în antichitatea greco-romană. Spre deosebire de aceasta din urmă.4. Domeniul său de studiu este cel al reprezentării suprafeţei terestre. care studiază istoria disciplinei. Geografia matematică Geografia matematică (cartografia). Iniţial termenii de geografie socială şi de geografie umană erau sinonimi. Teoriile cele mai utilizată în geografia serviciilor comerciale derivă din modelul locurilor centrale al lui Christaller iar modelele de diagnoză şi de prognoză fac parte din familia modelelor economico-geografice de interacţiune spaţială. a dobîndit o personalitate distinctă ca ramură a geografiei în secolul al XIX-lea. cu legături evidente cu geografia socială şi cu cea culturală. deoarece este strîns legată de geografia producţiei şi de cea a transporturilor. atît din punct de vedere al cartografierii vizibilului (cartografia generală) cît şi al invizibilului (cartografia tematică) 3. cît şi demersurile umaniste. Geografia schimburilor comerciale Geografia schimburilor comerciale sau market geography/la géographie du marché. Geografia istorică Geografia istorică era confundată pînă prin anii ’60 cu istoria geografiei. 3. geografia istorică încearcă să stabilească rolul factorilor geografici în evoluţia istorică a societăţilor (încearcă să reconstituie geografiile trecutului). devenind indispensabilă în înţelegerea relaţiilor dintre om şi teritoriul său. în formarea şi funcţionarea teritoriilor.5. În cadrul analizelor sale diacronice şi sincronice.2. 3. geografia istorică utilizează atît metodele cantitative. Geografia transporturilor a ajuns la deplina maturitate. În mod tradiţional există două tipuri de cercetări: cele efectuate la scara lumii şi a marilor regiuni geografice (care studiază marile organizări spaţiale ale structurilor comerciale) şi cele efectuate la scară regională sau locală (geografia comerţului de proximitate).3.4.

geografia socială. Termenul de geografie socială este la fel de vechi ca şi cel de geografie umană. gradul lor de mixitate sau de omogenitate. geografia socială abordează şi modul în care se localizează (teritorializează) grupurile umane. A treia dimensiune a geografiei sociale are în centru descrierea universului social. toate având în subtext fortificarea sentimentelor de teritorialitate. geografii anglosaxoni şi germani foloseau atributul cultural pentru a desemna orice peisaj antropizat. asociaţiile. paradoxal. doar studiul societăţilor Lumii a Treia având o componentă culturală mai importantă. al XX-lea acest termen s-a impus mai ales în spaţiul germanic (austriecii W. de necesităţile de consum. Resuscitarea identităţilor regionale. a naţionalismului şi recrudescenţa fundamentalismelor diverse. În fine.U. Iniţial. a practicilor sociale curente legate de muncă. structurile sociale şi instituţiile specifice acestora: familia. completată în anii ’80 cu geografia culturală. După 1980. geografia (etno) lingvistică fiind astfel una din principalele dimensiuni pe care le cunoaşte această disciplină. de petrecerea timpului liber. se constată un interes progresiv pentru acest curent favorizat. în S. dinamica lor cronospaţială. Bobek în primul rând) iar după război şi în spaţiul nord-american. Geografia culturală are o istorie la fel de lungă şi complexă. Analiza geografică a formelor de viaţă socială este ambiţia oricărei geografii sociale. unde se redescoperă interesul pentru ecologia socială a „şcolii de la Chicago” din perioada interbelică. au constituit fundalul pe care s-a creat practic o nouă geografie culturală. Hartke şi H.Ulterior. axându-se pe aspectele culturale materiale. (1963) a orientat această ramură a geografiei umane spre antropologie. a devenit o disciplină în sine. debuşînd astfel spre geografia culturală. studiile lor fiind foarte apropiate de metoda istorică. având în centru conceptul de segregaţie spaţială. Astfel se creionează şi obiectul său de studiu. Tema culturală a fost eclipsată în primele decenii postbelice de avântul mondializării şi de progresul tehnic. Carl Sauer. de procesul uniformizator al mondializării. focalizîndu-se asupra încrustării în spaţiu a arhitecturilor teritoriale specifice fiecărui grup social. Utilizat deja la 1870 în Franţa şi Marea Britanie şi reluat de Camille Vallaux la începutul sec. confundânu-se într-o primă fază cu acesta. analiza interacţiunilor spaţiale dintre clasele şi categoriile sociale. colectivitate (ansamblu de persoane care au în comun aceleaşi caracteristici). bazându-se pe patru concepte esenţiale: rol (conduită socială stereotipă pe care actorii vieţii colective o adoptă pentru a-şi asigura un statut anumit). clasă (colectivitate ai cărei membri au conştiinţa 94 . economică şi ideologică a statului).A. Pentru a trata toate aceste aspecte. clasele sociale. geografii s-au familiarizat cu metodele specifice sociologiei şi antropologiei. ierarhia socială. Una din primele cauze ale diferenţierii geografice a faptelor sociale este legată de limbaj. arhitectura socială (ansamblu de reţele de relaţii codificate cu un rol determinant în fundamentarea politică. O a doua dimensiune este aceea care are drept reper. atentă nu numai la spaţialitatea elementelor spiritualităţii umane ci şi la raporturile dintre spaţiul geografic şi simbolurile identitare sau teritoriale.

dependente de multe ori de ideologia colectivă sau de grup. metafizice sau ideologice care divizează societăţile şi culturile acestora. Se observă din cele expuse că teoriile sociale trebuie dublate totdeauna de cele economice pentru a explica dinamica spaţială a societăţilor. Codurile de comunicare şi organizare sunt de maximă importanţă în acest sens. care particularizează un grup uman. Manifestându-se spaţial sub forma unor arii culturale (ansambluri teritoriale omogene prin trăsături culturale comune). Atâta timp cât aceasta s-a mărginit la aspectele descriptive ale structurilor sociale nu a existat un fundament teoretic. aflându-se într-o continuă transformare. Aceasta cu atât mai mult cu cât societăţile moderne sunt guvernate de sisteme de autoritate-putere şi de organisme birocratice la baza cărora se află familia. rezolvate de regulă prin revoluţii (conflictuale sau paşnice). exprimată cel mai adesea prin utilizarea unui vehicul lingvistic normat. care pot consfinţi prin tradiţie sau prin lege anumite clivaje sociale (de tipul castelor în India sau de tipul titlurilor de nobleţe în Europa). Atunci când echilibrul între cele două forţe este depăşit se ajunge la crize. fiind la originea coeziunii sociale şi a climatului de încredere necesar reducerii costului controlului reciproc. proprii unei clase sociale. controlată în toate aspectele vieţii sale cotidiene. în fond o combinaţie între două tendinţe extreme: de omogenizare socială şi de divizare (divergenţă) continuă. politic şi social nefiind totdeauna clară. aşa-numita luptă de clasă. dependentă în multe cazuri de barierele geografice. dobândite în timp. Cultura în sens larg este un ansamblu de forme de comportament şi cunoştinţe. Cultura este responsabilă de transmiterea informaţiilor. ideologie (sistem de idei. Un rol important în dezvoltarea teoriilor sociale l-a avut Şcoala de la Chicago pentru care colectivităţile sunt rezultatul diviziunii muncii şi a segregaţiei. Progresul geografiei sociale este intim legat de cel al sociologiei. cultural. multă vreme. filozofie despre lume şi viaţă. Teoria marxistă adaugă un element esenţial în dinamica societăţii. mai sigure şi mai liniştite. Cultura este aceea care asigură premizele coeziunii sociale prin capacitatea de influenţă psihologică de care dispune. a atitudinilor de viaţă şi a conduitei sociale. a confuziei dintre acesta şi cel de civilizaţie. Reflecţia teoretică în geografia culturală actuală este îngreunată de dificultatea definirii conceptului de cultură. Un rol important în această dinamică îl deţin şi instituţiile statului. Analiza socio-geografică nu poate fi astfel izolată de cea a fenomenelor religioase.apartenenţei la o categorie distinctă. solidară). Articulaţia acestor relaţii instituţionalizate defineşte arhitectura socială prin intermediul soluţiilor funcţionale adoptate. limita între economic. Aceste procese nu sunt statice. cultura nu poate fi neglijată de geografie. burghezia a preferat zonele centrale ale oraşelor dar după 1850 s-a constatat o deplasare spre periferiile centrelor urbane. Geografia socială se situează astfel într-un context disciplinar complex. Astfel. Contextul mondializării şi generalizarea culturii de masă (prin mijloacele mass-media) au bulversat 95 . în funcţie de localizarea grupurilor rezultate şi de raporturile spaţiale dintre ele.

Elementele care se transmit şi se reconstruiesc permanent se înscriu în unul din cele trei mari ansambluri de practici şi cunoştinţe: tehnicile materiale şi practicile care le pun în aplicare. acela de prezervare a particularităţilor locale. cultura populară s-a transformat într-o anexă a culturii de masă. Consistenţa teritoriului este dată de acceptarea voluntară a unor valori simbolice. justiţie socială. valorile. sociale sau individuale). Jean Gottmann a observat încă din 1952 rolul imaginilor şi simbolurilor în asigurarea unităţii teritoriale. novatoare. vest-europeană sau japoneză îşi păstrează originalitatea intactă. valorile.sensul clasic al culturii introducând tendinţele de omogenizare şi de alienare. aici producându-se inovaţiile. rolul oraşului este esenţial. societăţi la fel de avansate precum cea nord-americană. tehnicile vieţii sociale (comportamente. Abordarea culturală în geografie ridică două probleme de fond: lumea este un extraordinar mozaic cultural care deşi posedă o serie de elemente comune. preceptele morale ghidează comportamentele 96 . De fapt personalitatea şi identitatea individului se construieşte şi se defineşte tocmai prin prisma ideilor. În acest proces de filtrare. difuzate de regulă ierarhic sau în funcţie de capacitatea de adaptare la schimbările culturale. libertate individuală şi dreptul la apărarea identităţii culturale. Studiile efectuate de către geografi (A. diferenţiază culturile între ele introducând o contradicţie între idealurile de egalitate. Spaţiul geografic nu se diferenţiază în acest sens numai în funcţie de caracteristicile sale naturale sau cele derivate din amenajările antropice ci opune şi zonele profane celor sacre (Eliade. mijloace de control indispensabile funcţionării organismelor sociale). atitudini. Vivre l’espace au Japon.Bercque. 1982) arată că dincolo de aparenţele mondializării. Sacru şi profan. care se pot referi la natura lumii. de o importanţă maximă chiar şi în cele mai super-tehnologizate societăţi. Paris. Sistemul cultural nu este închis. lumea „de dincolo”. Acest proces este departe de a se desfăşura uniform în spaţiu. 1965). dincolo de coeziunea sa acţionează filtrul cultural care elimină elementele considerate depăşite sau le reţine pe cele considerate actuale. Cultura permite atât cunoaşterea obiectivă a realităţii dar şi pe cea imaginară. Astfel societăţile fragmentate pot opune colectivităţi între care distanţa socială este foarte mare împiedicând formarea unor teritorii omogene. ideile. ambele fiind exploatate în scopuri mercantile. în care membrii unei comunităţi se regăsesc. regulilor şi obligaţiilor impuse de valorile derivate din reflectarea ordinii presupus sacre în lumea profană. a societăţii sau a individului (valori universale. contrare scopului său principal. Aderarea la simboluri comune impune formarea colectivităţilor şi implicit reducerea distanţei sociale. intervenind capacitatea de rezistenţă a unor forme culturale dar şi decalajele tehnologice. Omul contemporan este tot mai dependent de universul semi-artificial creat de mijloacele moderne de comunicare şi de instalaţiile menite a-i facilita existenţa. Această cultură de masă a introdus şi o separaţie netă între componentele culturale anterioare: cultura savantă a devenit ştiinţă instituţionalizată. accesibilă doar unei minorităţi. PUF. accesul inegal la aceste binefaceri conducând la coexistenţa aproape incredibilă a unor lumi efectiv paralele.

piedicile. Orientată o lungă perioadă spre aspectele tangibile ale realităţii. domeniul de studiu s-a lărgit continuu. dar de la începutul secolului al XX-lea se impun noi direcţii de aprofundare care vor asigura acestei discipline o bază teoretică deplin acceptată: orientarea ecologică şi ceva mai târziu orientarea socio-demografică. În acest mod. structurale şi dinamice. Toate acestea constituie de fapt suportul unor discipline geografice conturate mai recent (geografia socială. această disciplină abordează astăzi şi chestiuni mai abstracte. favorizate de revoluţia cantitativă. În acest fel stratificarea culturală. Geografia populaţiei (demogeografie sau geografie demografică) a început în antichitate (cînd era interesată de particularităţile fizice şi culturale ale grupurilor umane). Studiul populaţiei constituie obiectul mai multor discipline ştiinţifice (demografie. oricâte bune intenţii ar fi clamate sau puse în practică. a continuat apoi în Evul Mediu şi în perioada modernă cu aceleaşi interese etnografice şi antropologice. Alegerea uneia din cele două alternative la problemele expuse nu face decât să certifice ambiguitatea oricăror valori şi dificultatea stabilirii adevărului sau dreptăţii. istorie. Inegalităţile. lumea contemporană dovedindu-se la fel de neputincioasă în rezolvarea dilemei esenţiale a umanităţii: a fi sau a avea.individuale dar în acelaşi timp constituie o acoperire pentru unele interese strict personale sau de grup. a devenit ecologică (interesată de relaţiile omului cu mediul) în prima jumătate a secolului al XX-lea şi. Astăzi se acordă o atenţie mai mare modificării structurilor spaţiale generate de evoluţia densităţii populaţiei. Distribuţia spaţială a populaţiei porneşte de la conceptul de ecumenă. Prin raportarea numărului de locuitori la suprafaţa unui teritoriu se obţine o apreciere descriptivă a prezenţei umane. 97 . economie. a căpătat dimensiunile sociologice şi demografice care o caracterizează în prezent. dublată de cea socială pare a fi inerentă naturii umane. structurile şi mobilitatea populaţiilor. celelalte două mari ramuri ale geografiei umane. după 1950. O lungă perioadă a dominat abordarea din perspectivă etnografică şi antropologică. exprimată cartografic sub diverse moduri. Interesul ştiinţific a glisat de la distribuţiea şi densitatea oamenilor în spaţiu către fenomenele dinamice ale acestora (fluxuri migratorii) şi ulterior către analiza comportamentelor demografice spaţiale. Conceptul de densitate este la fel de vechi şi constituie una din mărimile esenţiale în geografie. geografia culturală etc. sociologie etc. blocarea şanselor devin în acest sens „normale”. folosit astăzi cu sensul de spaţiu locuit şi transformat de om. Această ramură a geografiei are ca obiect de studiu evoluţia cronospaţială a populaţiilor umane sub toate aspectele.) dar geografia se distinge net prin raportarea tuturor fenomenelor şi proceselor la particularităţile fizice ale spaţiului terestru. fiind una din primele ramuri conturate şi una din cele mai stabile din punct de vedere teoretic şi metodologic.) fiind în strânsă legătură şi cu geografia aşezărilor umane sau cu geografia economică. conturându-se patru mari sectoare de interes: repartiţia. dinamica. Interesul geografiei pentru acest domeniu este la fel de vechi ca şi disciplina însăşi.

În cadrul acestor domenii se remarcă în ultimele decenii o serie de probleme foarte frecvent abordate de către geografi: utilizarea resurselor umane (forţei de muncă). Divizate arbitrar în migraţii interne şi internaţionale. profesie. Studiul dinamicii este intim legat de acela al structurilor. furnizor de forţă de muncă dar la nivel regional. fie pe cale naturală (diferenţa dintre natalitate şi mortalitate) fie prin intermediul mobilităţii geografice (diferenţa dintre imigraţie şi emigraţie). ciclic (reversibil) sau ireversibil. Problematica migraţiilor este cu atât mai interesantă cu cât procesele pe care le generează nu sunt ireversibile ci se găsesc într-o dinamică ale cărei mecanisme nu pot fi anticipate totdeauna. sex. Se adaugă structura rasială. la toate nivelurile ierarhice. iar în acestea pot exista şi arii afectate de migraţia excesivă. Criteriile de structurare a populaţiei pot fi de natură: socio-demografică (vârstă. La capătul procesului de tranziţie demografică se ajunge la regimul demografic post-tranziţional. generalizând familia restrânsă. Populaţia evoluează între tendinţe de concentrare şi dispersie care se manifestă diferenţiat în spaţiu. Aceasta porneşte de la realitatea ineluctabilă a ultimelor trei secole care sub impulsul industrializării şi urbanizării a modificat regimul demografic tradiţional. în interiorul lor existând areale foarte afectate de migraţia continuă (Dealurile Lipovei sau Munţii Zarandului). constituie un domeniu distinct prin marea varietate a formelor de manifestare. socioeconomică (statut social. grad de instrucţie). situaţie matrimonială). cu un accent deosebit pe fenomenul şomajului). formele mobilităţii geografice acţionează prin intermediul aşa-numitelor câmpuri migratorii. deşi este o componentă dinamică. O teorie esenţială pentru înţelegerea diferenţierii spaţiale a dinamicii naturale este aceea a tranziţiei demografice. Depopularea ca şi suprapopularea sunt astfel fenomene care interesează în egală măsură. lingvistică. Astfel un stat repulsiv. Dinamica populaţiei este în fond unul din resorturile care modifică distribuţia acesteia. furnizor de emigranţi poate să aibă şi regiuni atractive. Timiş) au rămas atractive. care presupun existenţa unor mişcări de tip atracţie/respingere (push-pull) între regiuni atractive şi regiuni repulsive. România a devenit după 1990 un stat repulsiv. religioasă). socioculturală (apartenenţă etnică. Complexitatea acestor structuri care formează un mozaic dificil de descifrat este deseori dezarmantă dar este esenţială pentru fundamentarea unor comportamente spaţiale specifice celorlalte domenii de studiu ale acestei discipline. Creşterea duratei vieţii şi reducerea incidenţei unor factori precum mortalitatea infantilă au generat fenomenul de explozie demografică. mai greu de clasificat dar esenţială în societăţile multirasiale. îmbătrânirea populaţiei (efect principal al tranziţiei demografice. Mobilitatea geografică.mecanismelor socio-economice care le generează. De ex. aşa cum se întâmplă deja în multe state europene. populaţie activă. cu consecinţe 98 . capitala şi unele judeţe din vestul ţării (Arad. bazat pe familia lărgită. în care fenomenul de implozie demografică (scădere a numărului de locuitori pe cale naturală). deosebite prin maxima diversitate.

de tip monografic.). aflate într-o continuă evoluţie (B. iar demersurile pozitiviste/neopozitiviste vor facilita studiile oraşelor în termeni de sisteme spaţiale ecologice. În ultimii ani iau un avînt deosebit studiile comportamentale/umaniste asupra oraşelor (calitatea vieţii. socială şi culturală diferenţiată.). potenţialul populaţiei (efectul conjugat al interacţiunii spaţiale dintre indivizi). caracterul explicativ dispare în mare măsură în schimb se exacerbează caracterul idiografic. Un interes crescând este acordat problemelor contemporane legate de calitatea vieţii (depopularea rurală. analiza funcţiilor urbane şi ulterior analiza zonelor de influenţă. oraşul poate fi considerat ca o entitate sistemică în cadrul sistemului urban. Oraşul este considerat drept o entitate morfologică. presiune demografică. Abordările empirice au lăsat treptat loc celor teoretice. sexuarea spaţiilor.J. caracterul pur descriptiv. a reţelelor şi armaturilor urbane). Geografia aşezărilor umane este de fapt geografia urbană deoarece aşezările rurale nu pot fi scoase din contextul care este obiectul de studiu al geografiei habitatului. Această viziune organicistă s-a articulat în jurul 99 . Aceste aspecte abstracte au intrat în atenţia geografilor ca urmare a posibilităţilor deschise de analiza cantitativă asistată de calculator. sărăcie. foamete. dominant până de curând fiind înlocuit cu încercări de modelizare şi teoretizare mai ales în trei direcţii: regularităţile distribuţiei spaţiale a populaţiei şi formarea sistemelor de aşezări. etc. Între toate acestea există strânse condiţionări iar aspectul lor practic asigură disciplinei o largă deschidere spre dezbaterile privind dezvoltarea durabilă sau globalizarea. fizionomică. 1970) chiar dacă iniţial s-a pornit de la paradigma deterministă ce încerca să explice oraşul în funcţie de condiţiile fizice ale poziţiei sale (Raoul Blanchard. suprapunerea acestora. modelizarea migraţiilor. 1998). utilizând procedee matematice care asigură astăzi un grad ridicat de obiectivitate şi exactitate. citat de Jean-Bernard Racine. Distingând spaţiul intraurban în cadrul spaţiului geografic. În cadrul paradigmei deterministe geografia urbană rămîne tributară analizei cauzale şi unei puternice dimensiuni explicative (construirea clasificărilor după sit şi situare.imprevizibile asupra echilibrului demo-economic). raporturile interetnice şi problema minorităţilor etc. suprapopulare. de unde un mare număr de studii de caz foarte aprofundate. Berry. pornind de la raporturile dintre masă şi distanţă. În acest mod pot fi depistate cu mai mare uşurinţă cauzele sau efectele unor procese şi fenomene geo-demografice. studiul evoluţiei cronospaţiale a comportamentelor demografice. Geografia marxistă deschide drumul analizei disfuncţionalităţilor spaţiale intraurbane şi a diferenţierilor sat-oraş. funcţional integrată într-o reţea ierarhizată care permite organizarea regiunii şi integrarea ei în economia globală. Geografia urbană are ca obiect de studiu dimensiunea spaţială a fenomenului urban. Specificul geografiei printre disciplinele care au ca obiect de studiu oraşul constă în conceptele specifice. În cadrul posibilismului.

Pentru prima dată se punea problema căutării unei ordini subiacente dincolo de distribuţia spaţială a centrelor urbane. un contact între două unităţi geografice. definit prin interacţiunea dintre centrul urban şi periferia rurală). un estuar. efectuându-se numeroase studii tematice (inclusiv în România). Mult mai târziu. a diferenţierilor care apar şi a logicii acestora.) şi situaţie (amplasarea oraşului raportată la trăsăturile majore ale reliefului.Claval. integrate într-un sistem ierarhizat care asigură încadrarea unui spaţiu naţional sau regional).. o confluenţă. formate din ţesuturi diverse având fiecare structură proprie şi din relaţiile cărora se asigură funcţionarea întregului). armatură urbană (reţeaua formată din marile centre urbane care servesc ca bază pentru organizarea întregii reţele) şi reţea urbană (repartiţia spaţială a oraşelor. o terasă. 1929). formarea reţelelor şi structurarea internă a spaţiului). fără însă a impune şi virtuţi explicative. Oraşul apare în această viziune ca un imens sistem destinat maximizării funcţiilor de comunicare şi schimbare socială (P. o insulă. care a încercat să fundamenteze un principiu capabil să clarifice localizarea centrelor urbane. Un concept major a devenit astfel cel de funcţie urbană (ansamblul activităţilor desfăşurate într-un oraş) care permite precizare raporturilor specifice dintre activităţile economice şi spaţiul urban ca şi degajarea relaţiilor social-economice. Bogată în informaţii şi observaţii aceasta se axa mai puţin pe problematizare. a relaţiilor dintre ele sau a modului în care suprapun spaţiului geografic. 1936) şi a zonării funcţională (Şcoala de la Chicago. un promontoriu. O abordare mai avansată este cea funcţionalist-structuralistă care a avut drept punct de plecare două teorii esenţiale: a locurilor centrale (Christaller. un meandru de ex. până la depăşirea nivelului optim). Ordinea spaţială era astfel văzută atât ca un rezultat al influenţelor reciproce dintre om şi mediu dar şi ca efect al fenomenelor economice. Unele concepte prezentate au rămas fixate într-un determinism îngust chiar dacă au fost îmbogăţite printr-o abordare behavioristă care a impus concepte precum atractivitatea urbană sau textură urbană (concepţie care compară oraşul cu organismele vegetale sau animale. 1968. Problema principală devine astfel aceea a reconstituirii istorice a evoluţiei teritoriale a oraşului. Apar preocupări noi precum inadecvarea unor activităţi la necesităţile locale. au apărut conceptele: zonă de influenţă (spaţiu aferent unui oraş.). Înscrise în paradigma posibilistă.conceptelor: de nodalitate (poziţie de intersecţie în cadrul unei reţele de relaţii). Extinderea aglomeraţiilor urbane este însoţită 100 . S-a ajuns astfel la formularea unor modele teoretice care subliniau faptul că oraşul este un loc central în cadrul unui sistem şi că oraşul este el însuşi un sistem complex. sit (amplasamentul unui oraş raportat la topografia locală. aceste concepte au asigurat un caracter analitic geografiei urbane. Discontinuităţile existente sunt rezultatul conjugat al influenţei factorilor naturali şi al tendinţei de concentrare a activităţilor în noduri unde se realizează o economie de scară (costul serviciilor material scade odată cu creşterea dimensiunii aglomeraţiei urbane. impactul asupra mediului etc.. În acest fel s-a depăşit după 1950 stadiul monografic.

Acestea au pornit de la constatarea că într-un sistem urban există o legătura directă talia şi rangul unui oraş (Pumain. integrat astăzi în orice analiză urban-geografică. În aceeaşi perioadă s-a încercat şi generalizarea empirică având drept scop evaluarea stării de echilibru a unui sistem urban la un moment dat. iar creşterea demografică a unora nu se poate face decât în dauna celorlalte. derivată din jocul continuu al forţelor socialeconomice care impune segregaţia spaţială. impunând o competiţie pentru spaţiu care conduce la structurarea oraşului în funcţie de distanţa faţă de centru. aşa cum s-a petrecut în cele mai multe metropole 101 . serviciile de vârf au tendinţa de concentrare în zona centrală (finanţe. unde k şi q sunt constante. funcţie de populaţia deservită.de modificarea continuă a structurii interne a acestora. de o simplitate uluitoare. Încercări similare au vizat şi densitatea populaţiei urbane (legea gradientului densităţii intraurbane). Pe baza acestei constatări B. atunci când la nivelul superior al ierarhiei sunt mai multe centre concurente. Reţelele urbane se supun alometriei. statutul familial şi rangul social. Astfel. concept cheie al teoriei generale a sistemelor. Analiza factorială şi utilizarea unei game variate de indici (de segregare. formulat incipient încă de Auerbach (1909) şi fundamentat de Zipf (1949) permite elaborarea unor tipologii a structurilor spaţiale urbane. transporturi). cartiere muncitoreşti etc. relaţie empirică de formă lognormală a devenit indispensabilă analizei oricărei reţele urbane. Zona de dominaţie este prin excelenţă centrul oraşului.) spre deosebire de cele banale care se dispersează spre periferie (comerţ. Astfel orice avansare în ierarhie a unor centre este concomitentă cu reculul altora. administraţie etc. Un alt model de generalizare empirică este cel al localizării serviciilor urbane. R este rangul iar Pr este populaţia rezidentă) a permis detectarea mai multor forme de organizarea a reţelei urbane: primaţială. de aglomerare la periferie. aplicabilă practic la oricare centru urban.J. care se succed conform unei secvenţe. Acest model. până la atingerea unei densităţi critice care conduce la efectul contrar. conform căruia activităţile localizate în zonele centrale sunt cele care îşi pot permite costul centralităţii sau sunt dependente de aceasta. cartiere comerciale etc. care prevede că într-un sistem componentele sunt interdependente. de urbanizare sau de statut social-economic) au generat un întreg curent geografic. indiferent de talie.Berry a imaginat chiar o lege a spaţializării ofertei faţă de consumatori. care porneşte de la existenţa unei tendinţe manifeste de concentrare a populaţiei în zona centrală. Astfel. Legea rang-talie. localizare sau grad de dezvoltare. competiţia pentru spaţiu şi pentru calitatea acestuia.). anii ’20) sau cel sectorial (Hoyt. fondând un fel de geografie comparată a sistemelor urbane de anvergură naţională sau regională. policentrică. 1982). Formularea sa matematică (Rq*Pr=k. 1939) ori cel al nucleelor multiple (McKenzie. atunci când aceasta este dominată de un oraş foarte mare. Modelul concentric astfel imaginat (Burgess. dominaţie-invazie-succesiune. Această segregaţie se impune atât pe plan social (cartiere burgheze. acela al „ecologiei factoriale”.) cât şi economic (cartiere industriale. oraşul poate fi divizat în zone funcţionale. 1983) au permis o abordare mai complexă a dinamicii urbane.

Globalizarea economiei şi capitalismul postmodernist (bazat pe reproducţia capitalului şi nu pe acumulare) conduc în prezent la o recentralizare a economiei. exprimată prin renaşterea zonelor centrale ale marilor oraşe. oraşul-reţea sau hiperoraşul nu fac decât să continue tradiţia clasică a raportării la urbanizarea specifică marilor metropole supuse unei pulsaţii continue datorate modificării raporturilor dintre economie şi spaţiu. Sinergetica este un mijloc conceptual şi metodologic utilizat pentru analiza multiscalară. considerând că este o tendinţă conjuncturală şi nu de durată. 1999) continuă să atragă dar au devenit şi „fabrici de excluşi”. Aceste evoluţii intră în contradicţie cu costul social tot mai ridicat şi greu de suportat chiar şi de cele mai avansate societăţi. de la comportamentul individual la cel local. Cei mai mulţi specialişti sunt astfel sceptici în ce priveşte deconcentrarea populaţiei şi a activităţilor în favoarea ariilor rurale sau periurbane. mult mai complexă. regional sau naţional.Bonnet. adesea într-o formă dispersă. bazată pe indicatori calitativi. Probleme precum elitizarea centrelor urbane (gentrificare în literatura anglo-saxonă) sau discriminarea sexuală (geografia genurilor) ca şi fenomenele legate de marginalitatea unor grupuri sociale au ajuns în centrul atenţiei generând o adevărată geografie a calităţii vieţii sau a bunăstării. bazată pe analiza cantitativă avansată. Paradigma critică şi viziunea umanistă au adus începând cu anii ’80 o nouă abordare. delincvenţi. imigranţi. 102 . aflată cumva în centrul discursului geografic prin implicarea noţiunii de mediu. calitatea unei organizări urbane de a corespunde exigenţelor celor mai avansate societăţi este alt subiect devenit central. fenomen aflat în centrul atenţiei geografilor urbanişti din ţările dezvoltate care se văd astfel copleşite de problema sărăciei şi marginalităţii considerată depăşită până de curând. în contextul internaţionalizării schimburilor. Considerate o formă deghizată de determinism. Ideile novatoare referitoare la oraşul-teritoriu. Problema urbanităţii. Acestea cunosc distorsiuni permanente de tipul localizare/ delocalizare/ relocalizare sau expansiune/ restrângere. intensificării diviziunii muncii. Se ajunge astfel la o geografie a reprezentărilor. favorizată de circuitele informaţionale. permisă de avântul informaticii şi de introducerea statisticii inferenţiale. marginalizaţi de diverse categorii (şomeri. aceste modele empirice suportă critici severe dar au devenit comune în analiza geografică. minorităţi diverse etc.occidentale. Toate acestea au debuşat în teoria sinergiei urbane sau a autoorganizării conformă teoriilor formalizate de Şcoala filozofică de la Bruxelles (Ilia Prigogine). Se ajunge astfel la formalizarea unei noi teorii asupra dinamicii teritoriale. generalizării unei culturi individualiste şi al crizei legitimităţii statului. pensionari. Marile megapole (termen preluat de la J. în care practicile spaţiale şi percepţia individului asupra spaţiului urban contează enorm.).

Geografia alimentaţiei este destinată studierii regimurilor alimentare ale diverselor societăţi; cercetările sale iniţiale, de factură deterministă (mediile fizico-geografice ar avea o influenţă covîrşitoare asupra distribuţiei regimurilor alimentare) au fost nuanţate ulterior, fiind luate în considerare cercetările geografiei istorice (difuzia spaţială a unor specii de plante şi animale), cele ale geografiei schimburilor comerciale, ale geografiei politice, ale geografiei economice, etc. Geografia gastronomică este o tendinţă de cercetare din ce în ce mai afirmată în prezent. Geografia medicală este din ce în ce mai constrînsă să abandoneze calea clasică a complexelor patogene (combinaţii locale de factori antropici şi naturali care favorizează epidemiile sau endemiile), concentrîndu-se asupra diferenţierilor spaţiale a stării de sănătate a indivizilor (distribuţia spaţială a mortalităţii şi morbidităţii în funcţie de diferite variaţii locale ale factorilor generali) şi mai ales asupra distribuţiei spaţiale a structurilor de ocrotire a sănătăţii. Orientările cele mai moderne încearcă să modelizeze difuzia spaţială a epidemiilor, diferenţierile spaţiale ale riscurilor medicale şi de asemenea localizarea optimală a unităţilor de asistenţă sanitară. 3Geografia sportului studiază organizările spaţiale (centre, fluxuri, urmări economice, sociale, politice şi culturale) prilejuite de manifestările periodice la nivel mondial, continental sau naţional (olimpiade, campionate) dar şi organizările sportive la scară locală (localizarea serviciilor sportive de proximitate, optimizarea traseelor sportive urbane precum cele de ciclism sau de jogging, etc.). Necrogeografia are drept obiect de studiu necropolele (diferitele tipuri de cimitire), fiind interesată de elemente morfometrice şi morfografice (poziţie, mărime, formă, număr, sit, situare, organizare internă) dar şi de informaţii care pot oderi sprijin altor discipline geografice (analiza datelor de pe pietrele de mormînt, materialele de construcţie ale stelelor şi monumentelor funerare, etc.). Teren propice demersurilor umaniste/comportamentale, necropola poate ajuta cercetările geografiei istorice, ale geografiei habitatului, ale geografiei culturale. 3Geografia religiilor studiază împlicaţiile fenomenului religios asupra organizării spaţiului (trame urbane, centre de pelerinaj, fluxuri, organizări economice), precum şi difuzia spaţială a diferitelor religii, cu întreg cortegiul de transformări pe care acestea le-au indus (le induc) în noile spaţii « cucerite ».

103

Cronogeografia (sau geografia spaţio-temporală) este domeniul preferenţial al cercetărilor comportamentale, deşi modelizarea comportamentelor spaţiale în cadrul continuum-ului spaţiutimp este efectuată cu ajutorul tehnicilor neopozitiviste. Interesul principal al cercetărilor se referă la construirea spaţiului prin intermediul comportamentelor individuale sau colective, în special la scară locală. Foarte legată de această geografie este geografia bunăstării (welfare geography sau géographie du bien-être), precum şi cercetările moderne relative la dezvoltarea durabilă. Geografia riscurilor este o ramură a geografiei socio-culturale deoarece analiza riscurilor nu priveşte doar fenomenele în sine (riscuri naturale, tehnologice, etc.), ci şi (mai ales) reprezentările pe care şi le fac oamenii despre aceste riscuri, precum şi practicile spaţiale care rezultă din aceste reprezentări. 3.6. Geografia politică Geografia politică a fost iniţiată de Friedrich Ratzel (Politische Geographie, 1897), termenul de Geopolitică (Geopolitik) fiind compromis de utilizarea sa în cadrul politicii oficiale a celui de-al III-lea Reich, cînd a justificat expansiunea Germaniei hitleriste în numele dreptului poporului german la lebensraum (spaţiu vital). Disciplina studiază studiul acţiunilor politice asupra geografiei umane, implicînd de asemenea şi analiza spaţială a fenomenelor politice. Geografia politică (geopolitica) este interesată în mod tradiţional de apariţia, funcţionarea şi evoluţia statelor ca sisteme politice spaţiale, precum şi de relaţiile internaţionale stabilite între acestea (problema frontierelor/graniţelor). Puternic ancorat geografiei politice, conceptul de naţiune se bazează pe o serie de noţiuni precum ordinea colectivă, interesul general, echitatea, suveranitatea, exercitate pe un teritoriu delimitat (frontiere), apărat (armate), protejat (apărare civilă), controlat, gestionat şi animat, care trimit cu g^ndul la tensiuni şi la procese de dominare teritorială. Exerciţiul naţiunii este astfel multiform şi unificator iar aportul istoriei la explicarea genezei sale este esenţial : identificarea bazelor etnice, culturale şi economice; constituirea puterii şi autorităţii fundamentale (civile sau religioase); voluntarismul coexistenţei. Naţiunile sunt totdeauna creaţii politice, ansambluri teritoriale voluntare, raportate la caracteristici societale şi civilizaţionale fundamentale. Demersurile geografice având în centru naţiunea sunt numeroase : geopolitica, un concept greu de determinat, care studiază raporturile dintre state; geografia politică, atentă mai ales la organizarea internă a statelor, teritoriilor acestora, modului în care sunt gestionate (centralizat sau descentralizat); geoistoria, care abordează mai ales aspectele spaţiale ale genezei naţiunilor; geografia frontierelor, foarte prolifică, dat fiind impactul terminologiei contemporane (cooperare transfrontalieră, spiritualizare a frontierelor, frontiera ca barieră economică

104

sau ca zonă de contact etc.); geografia puterii, care vizează mai ales raporturile dintre stat şi naţiune sau de legitimitatea puterii (geografia electorală). Statul formează şi omogenizează naţiunea prin acţiune economică (fiscalitate, monedă, instrucţie etc.), socială şi teritorială (şomaj, educaţie, justiţie, sănătate, securitate colectivă, cultură, transport, integrare socială etc.). Valorizarea şi salvgardarea patrimoniului comun este esenţială în această operă, prin crearea unor factori de coeziune. Raportul între naţiune şi teritoriu este frecvent abordat în analiza geografică dat fiind interesul pentru sistemele de comunicaţii (conectivitate, accesibilitate) dar şi pentru studiul structurilor administrative (logica organizării teritoriilor politice) sau al amenajării şi dezvoltării teritoriale. În ultimii 20-30 de ani se remarcă o creştere a interesului pentru studiile infranaţionale, centrate pe cercetările efectuate asupra interacţiunilor dintre procesele politice şi organizările spaţiale (de ex. natura şi consecinţele deciziilor luate de puterile publice locale, relaţiile dintre politicile publice şi dezvoltarea resurselor locale, geografia finanţelor publice, etc.). Geografia electorală, ca subramură a geografiei politice, este focalizată asupra diferenţierilor spaţiale a comportamentelor electorale. Cercetările sale stau de multe ori la baza politicilor naţionale, regionale sau locale. Geografia militară studiază organizările spaţiale prilejuite de activităţile militare (distribuţia şi organizarea bazelor militare la nivel mondial, echilibrele/dezechilibrele spaţiale între forţele militare), dar şi implicaţiile cadrului natural şi socio-economic asupra doctrinelor militare naţionale, asupra specificului tehnicilor de luptă sau asupra operaţiunilor militare propriu-zise. 3.7. Geografia aplicată Geografia aplicată (sau geografia activă) este o orientare apărută în anii ’60 şi dezvoltată în următotul deceniu, ai cărei promotori, în majoritate marxişti, militau pentru o implicare activă, revoluţionară, a geografiei în cadrul deciziei politice de organizare şi de amenajare a spaţiului.

105

RECLUS . Bailly. Armand Colin. collection Premier Cycle. 37-49 în A. 4e édition revue et augmentée CLAVAl. London 106 .Bibliografie selectivă ANDREI. H.Montpellier CHRISTALLER. Comprendre le monde tel que les hommes le vivent á travers les paysages. débats. (1998) – „Histoire de la géographie”. pp. Armand Colin.. N.) Encyclopédie de géographie.) – Les concepts de la géographie humaine. Bucureşti. HANSEL-LØVE. coord. F. Editions du Comité des Travaux Historiques et Scientifiques. Gustav Fischer Verlag. Englewood Cliffs. (1980) . Dictionnaire critique. Jena (tradus în engleză: Central Places in Southern Germany. C. Hatier. Şt. (1949) – Les étapes de la géographie.S. Paris . R. Presses Universitaires de France.. Bailly (dir. Paris BĂLAN.Ullman. (1998) – „La géographie humaine. Théry. Pumain (dir. Editura ştiinţifică şi enciclopedică. (1987) – Dictionary of Human Géography. V. Elemente de compunere greco-latine. trad. Bucureşti BAILLY. (1933) . P.La documentation française.Die Zentralen Orte in Suddeutschland. 75-92 în A. Seattle. (1981) – La formation de l’école française de géographie (1870-1914). Bucureşti BERDULAY. (2002) – La géographie. Introduction”. 4e édition revue et augmentée BAILLY. R. Géographie. B. P. J-J. I. Economica. Bailly (dir. Armand Colin. Ministère de l’Education Nationale. pp. Bibliothèque Nationale. A. 1966) CLAVAL. A. Les concepts de la géographie humaine. Collection Fac. Paris. 19-24 în A. Paris DONISĂ.. R. méthodes. (1992) – „Géographie et sociologie”. A. Geography as spatial interaction. W. University of Washington Press. DÉMONQUE. E. Paris BOYCE. Objet. Ferras. (1987)– Dicţionar etimologic de termeni ştiinţifici. Paris CLAVAL.Les mots de la géographie. Ed. (1986) – La géographie de la Renaissance. Paris 1994 CLOZIER. Paris DEBIÉ. N. New Jersey. Editura didactică şi pedagogică. cinquième édition (première édition – 1984). Penguin Books. Comité des Travaux Historiques et Scientifiques. P. P (2000) – Filosofia de la A la Z. (2001) – Epistémologie de la géographie. R. (1977) – Bazele teoretice şi metodologice ale geografiei.E. 1980 BROC. (2001) – Les concepts de la géographie humaine.).. de Magdalena Mărculescu Cojocea şi Aurelian Cojocea a ediţiei originale La Philosophie de A à Z. Editura ştiinţifică şi enciclopedică. Paris. coord. D. pp. Presses Universitaires de France. U. Bucureşti GOODALL. 1992 . All Educational. Prentice Hall. Armand Colin. Ferras. Nathan/VUEF. les patrimoines et la confrontation des cultures. Paris CLÉMENT. (1995) – Géographie économique et humaine. (1979) – Dicţionar cronologic al ştiinţei şi tehnicii universale. Paris BAVOUX. coll. Paris BRUNET. KAHN...

GREGORY. M. Malden (USA)-Oxford (UK) KROPOTKINE. 4e édition revue et augmentée RECLUS. Macmillan. Agnew şi J. Armand Colin.(1982) – „Cent ans avant Christaller: une théorie des lieux centraux”. (1841) – „Villes” (pp. reprinted in 2001. (1986) – La nouvelle aliance. Oxford (UK) Malden (USA) PRIGOGINE. 24-36 în A.700-712). Paris Peet. Jena (tradus în engleză de W. Iaşi HARTSHORNE.J. D. R. Paris ROBIC. Duncan (ed. (1998) – Modern Geographical Thought. R. Armand Colin. Paris LEY. Anthropos. P. R. New Haven. Tom XLVI. ça sert d’abord à faire la guerre. Postmodernism and the Struggle for Place”. E. (1982) – L’Homme et la terre. R. O. nr. (1994) – Geographical imaginations. Association of American Geographers. 670-687). Gustav Fischer Verlag. (1989) – The Condition of Postmodernity: An Enquiry into the Origins of Social Change..The Economics of Location.La structure des révolutions scientifiques. 1954) MARCONIS. „Vauban” (pp. PRATT. Oxford GROZA. B. I.Walford (dir). 417-488). Stolper . coll.. I. Bailly (dir. M. London KUHN. 6. Yale University Press. no 1 107 .609-614) în vol. (2000) – Introduction à la géographie. (1939) – The Nature of Geography: A Critical Survey of Current Thought in the Light of the Past. 1989 JOHNSTON. ideology and geography. D.-C. (1998) – „Epistémologie de la géographie humaine”. G. Blakwell. pag. T.Gregory. (1976) – La géographie. Cl. Bucureşti JOHNSTON.Philosophy. pp. J. Unwin Hyman.. 33-47 in Analele Ştiinţifice ale Universităţii „Alexandru Ioan Cuza” Iaşi. Chicago. WATTS. D. London LÖSCH. A. (2000) – SIG şi modelul probabilist de interacţiune spaţială. factories and workshops. 48-66 in “Human geography”. Folio-Essais.) – The Power of Place: Bringing together Geographical and Sociological Imaginations. (1989) .Die Raumliche Ordnung der Wirtschaft. 4th edition. (1940) . Maspero. I (2000) – Sisteme teritoriale. Y. VIII. Oxford IANOŞ. U.F. pp. Pennsylvania HARVEY. Flammarion (traducerea franceză a celei de-a doua ediţii revizuite şi adăugite în 1970 a cărţii The Structure of Scientific Revolutions. (1919) – Fiels. Paris LEFEBVRE. R. „Terre” (pp. Blackwell Publishing. Editions Gallimard. The University of Chicago Press.. Paris RAFFESTIN. „Voies de communications” (pp. suplimentul Lucrările simpozionului „Sisteme Informaţionale Geografice”. (1974) – La production de l’espace. (1989) – „Modernism. Illinois. Maspero. 1962) LACOSTE.) – Les concepts de la géographie humaine. Blackwell Publishing. Stengers. 2e édition. Lancaster. serie nouă. Encyclopédie Nouvelle. Paris. Champs. D.. pp.H. Lévy.GREGORY. H. London. XXX. Paris REYNAUD. Blackwell. D. p. 5-12 în L'Espace Géographique. (1983) . R. 44-65 în J. Woglom şi W.J. (2000) – The Dictionary of Human Geography. Editura Tehnică.

L. von (1826) . University of California SCHAEFER. (1947) – The Land of Britain. trad. J.-H. (1909) – Uber den Standort der Industrien.O. în W. (1992) – „Géographie et statistique”. Guillaumin. J. Mappemonde. Nathan/HER. Chicago. Paris. L. (1989) – Postmodern Geographies: The Reassertion of Space in Critical Social Theory. în engleză de C. Bailly. Laverrière după Untersuchungen über den Einfluss den die Getreidepreise. University of Chicago Press.Der isolierte Staat in Beziehung auf Landwirtschaft und Nationalökonomie Partea I: Recherches sur l'influence que les prix des graines.K.. Belin. 1851. Géographie.). Man’s Role in Changing the Face of the Earth. la richesse du sol et les impôts exercent sur les systèmes de culture. no 43 SOJA. collection Fac. 19-54 în Publications in Geography no 2. B. Chicago. Tübingen. Hamburg. – „The Role of Transportation and the Bases for Interaction”. 273-294 în A. pp. L’évolution du cadre de vie. 226-249 în Annals of the Association of the American Geographers. II) 108 . E.. Alfred Weber's Theory of the Location of Industries. University of Chicago Press. 1956 WEBER. Friedrich. Tendances contemporaines. coord. Une approche de la géographie globale ou comment l’homme interagit avec son milieu. London STAMP.) Encyclopédie de géographie. 1957 (ed.S. Its use and Misuse. Pumain (dir. R. Paris SAUER. D. (1953) – „Exceptionalism in Geography: A Methodological Examination”. Paris SANDERS. Verso. D. coll. Perthes.. E. den Reichtum des Bodens und die Abgaben auf den Ackerbau ausüben.J. (2001) – Géographies anglo-saxonnes. (1925) – „The morphology of landscape”. şi alţii. G. Collignon.ROUGERIE. Economica. A. F. Thomas (ed. pp. London Staszak. Ferras.-F. traducere de J. Longman. 1826 ULLMAN. (2000) – L’Homme et son milieu. pp. Paris THÜNEN. Verlag Mohr. C.

109 .

2005 110 .Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” Iaşi .

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful