Octavian GROZA

Ionel MUNTELE

GEOGRAFIE UMANĂ GENERALĂ
- note de curs -

Departamentul de Geografie Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” Iaşi – 2005

Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” Facultatea de Geografie-Geologie Departamentul de Geografie Catedra de Geografie umană şi Geografie regională

Autori: prof. univ. dr. Ionel Muntele conf. univ. dr. Octavian Groza

Referenţi: prof. dr. Alexandru Ungureanu prof. dr. Vasile Nimigeanu

Iaşi, 2005

2

Tabla de materii

TABLA DE MATERII ............................................................................................................................................ 3 I. GEOGRAFIA UMANĂ – COORDONATE GENERALE ............................................................................ 5 1. SPAŢIUL TERESTRU ŞI SPAŢIUL GEOGRAFIC ...................................................................................................... 6 2. SPATIU SI PUTERE .............................................................................................................................................. 9 3. OBIECTUL ŞI METODA GEOGRAFIEI UMANE................................................................................................... 12 4. EPISTEMOLOGIA GEOGRAFIEI UMANE .............................................................................................................. 15 4.1. Coordonate epistemologice în evoluţia geografiei umane ........................................................................................ 17 5. EVOLUTIA GEOGRAFIEI: DE LA ANSAMBLU DE CUNOSTINTE LA STIINTA......................................................... 31 5.1. Geografia antică ......................................................................................................................................... 32 5.2. Geografia Evului Mediu timpuriu şi a Renaşterii.............................................................................................. 35 5.3. Geografia modernă...................................................................................................................................... 37 6. GEOGRAFIE FIZICĂ ŞI GEOGRAFIE UMANĂ ..................................................................................................... 42 6.1. Geografie fizică şi geografie umană – o divizare arbitrară şi periculoasă ................................................................. 46 6.2. Geografia regională – expresie a unităţii geografiei ? .......................................................................................... 52 7. SINTEZA EVOLUŢIEI CONCEPTUALE A GEOGRAFIEI UMANE: DE LA SPAŢIU LA TERITORIU ...................... 59 7.1. Ştiinţa locurilor sau puterea idiografiei ............................................................................................................ 61 7.2. De la descrierea locurilor la descrierea mediilor ca determinante absolute ................................................................. 62 7.3. De la peisaje la regiuni sau victoria taxonilor.................................................................................................... 63 7.4. Inventarea spaţiului geografic......................................................................................................................... 65 7.5. De la spaţiu la teritoriu sau redescoperirea locurilor............................................................................................ 67 7.6. Teritoriul ca rezultat al procesului de diferenţiere – exemplu de abordare umanistă ................................................... 69 II. TAXONOMIA GEOGRAFIEI UMANE ..................................................................................................... 74 1. CRITERIUL SCĂRII DE ANALIZĂ .................................................................................................................... 76 1.1. Macrogeografia........................................................................................................................................... 76 1.2. Microgeografia............................................................................................................................................ 77 1.3. Mezogeografia ............................................................................................................................................ 77 2. CRITERIUL SUPORTULUI FILOSOFIC ŞI TEORETIC....................................................................................... 77
Geografia deterministă.....................................................................................................................................................78 Geografia posibilistă........................................................................................................................................................78 Geografia pozitivistă .......................................................................................................................................................78 Geografia neopozitivistă ...................................................................................................................................................79 Geografia umanistă.........................................................................................................................................................79 Geografia marxistă.........................................................................................................................................................80 Geografia radicală ..........................................................................................................................................................80 Geografia structuralistă....................................................................................................................................................80

3

3. CRITERIUL OBIECTULUI DE STUDIU ............................................................................................................ 81 3.1. Geografia teoretică şi metodologică .................................................................................................................. 81
Epistemologia geografiei ...................................................................................................................................................81 Istoria geografiei .............................................................................................................................................................81 Metodologia cercetărilor geografice .......................................................................................................................................81 Analiza spaţială............................................................................................................................................................81

3.2. Geografia economică .................................................................................................................................... 82
Geografia rurală..........................................................................................................................................................85 Geografia industriei ....................................................................................................................................................87 Geografia transporturilor............................................................................................................................................90 Geografia schimburilor comerciale .............................................................................................................................93

3.3. Geografia istorică........................................................................................................................................ 93 3.4. Geografia matematică .................................................................................................................................. 93 3.5. Geografia socială şi culturală......................................................................................................................... 93
Geografia populaţiei.....................................................................................................................................................97 Geografia aşezărilor umane .........................................................................................................................................99 Geografia alimentaţiei.................................................................................................................................................102 Geografia medicală ....................................................................................................................................................103 Geografia sportului ....................................................................................................................................................103 Necrogeografia.........................................................................................................................................................103 Geografia religiilor....................................................................................................................................................103 Cronogeografia.........................................................................................................................................................104 Geografia riscurilor...................................................................................................................................................104

3.6. Geografia politică...................................................................................................................................... 104
Geografia electorală..................................................................................................................................................105 Geografia militară.....................................................................................................................................................105

3.7. Geografia aplicată..................................................................................................................................... 105 BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ ................................................................................................................................ 106

4

I. GEOGRAFIA UMANĂ – COORDONATE GENERALE
« Geografia este această ştiinţă sublimă care citeşte în cer imaginea Pămîntului ». Claudius Ptolemæus

Orice ştiinţă se defineşte printr-un obiect de studiu şi printr-un ansamblu de concepte şi de metode indispensabile asigurării unui rol distinct în câmpul cunoaşterii. Deşi în calitate de ansamblu de cunoştinţe despre locuri şi oameni geografia are o istorie care depăşeşte două milenii, statutul său de ştiinţă şi de disciplină academică în adevăratul sens al cuvîntului este mult mai recent. Abia în a doua jumătate a secolului al XIX-lea geografia începe să fie prezentă în universităţi ca ştiinţă de sine stătătoare şi să beneficieze de instituţii proprii. Conform etimologiei sale (gr. gê = pămînt, teluric şi gr. graphê = scriere, însemnare), geografia ar avea drept menire descrierea planetei. Aflată însă la interferenţa a două mari domenii –cel natural şi cel social–, geografia se deosebeşte de alte ştiinţe prin dificultatea stabilirii unor limite clare a obiectului său de studiu care se confundă de obicei cu distribuţia spaţială a fenomenelor naturale şi socio-umane. Chiar şi la acest nivel elementar, acela de descriere a realităţii, obiectul său de studiu se revelează a fi de o complexitate covîrşitoare, imposibil de cuprins în sfera unui singur ansamblu de ştiinţe. Din această cauză geografia nu a fost multă vreme acceptată ca o ştiinţă în toate puterea cuvîntului, de unde un oarecare sentiment de nesiguranţă în rîndul geografilor care, în perioada modernă, au dificultăţi din ce în ce mai mari în a-şi defini propria disciplină. Diviziunea deja clasică între geografia fizică şi geografia umană, relativ arbitrară, efectuată în primul rând pe diferenţieri metodologice şi mai puţin pe diferenţieri conceptual-teoretice, este doar un element care ilustrează dificultăţile de definire a obiectului său de studiu. Dacă amintim şi faptul că în evoluţia sa geografia a fost obligată să integreze metode, teorii şi concepte puse în operă de celelalte ştiinţe ale naturii şi societăţii, devine clar faptul că geografia este privită cu neîncredere de către acestea, care îşi arogă dreptul de a-i contesta statutul de ştiinţă veritabilă, considerînd-o ca pe o disciplină de rang secund. Ca orice ştiinţă dominată însă, geografia, prin apelul masiv la modelele teoretice şi la metodele complexe dezvoltate în cadrul celorlalte ştiinţe, s-a constituit ca o ştiinţă vitală de interfaţă, poziţie extrem de favorabilă în contextul actual al inter- şi transdisciplinarităţii. Dacă din conflictul constructiv cu restul ştiinţelor geografia a ieşit mai puternică, nu acelaşi lucru se poate spune şi de spre rezultatul tensiunilor existente în propriul sistem de discipline. Astfel geografii fizicieni sînt tentaţi să o considere o ştiinţă preponderent naturală, vecină geologiei sau

5

biologiei, pe cînd geografii umanişti îi atribuie calificativul de ştiinţă socială. Aparent ireconciliabile, cele două opţiuni tind să conducă spre une fel de război fratricid, omiţîndu-se faptul că geografia este ordonată în jurul aceluiaşi concept central: spaţiul terestru. 1. Spaţiul terestru şi spaţiul geografic (după A. Bailly, 1998) Spaţiul se află în centrul dezbaterilor referitoare la obiectul de studiu al geografiei. Chiar dacă spaţiul este revendicat sub o formă sau alta şi de alte discipline, geografia se detaşează tot mai mult prin studierea spaţiului terestru, mai exact a interacţiunilor complexe care se produc la contactul geosferelor. Conceptul de spaţiu geografic este recent chiar dacă geografia studiază spaţiul terestru încă din Antichitate. Impus în ultimele trei decenii, acest concept a devenit cheia de boltă a geografiei. Spaţiul poate fi definit în general ca o porţiune dintr-un plan delimitat cel puţin de o linie. Sensul geografic este cel de întindere limitată a suprafeţei terestre. Odată cu acest concept s-a impus şi viziunea spaţială asupra faptelor geografice. Astfel geograful se străduie să găsească în primul rând corelaţii şi conexiuni spaţiale spre deosebire de alte ştiinţe sociale care caută corelaţii logice sau temporale. Impunerea spaţiului ca un concept central în geografie a intervenit în contextul suprapunerii unei serii de cauze : -multiplicarea contradicţiilor spaţiale în perioada modernă, îndeosebi la interfaţa urban-rural; -standardizarea planificării teritoriale pentru care conceptul de spaţiu devine esenţial; -deschiderea ştiinţelor sociale şi economice spre implicaţiile spaţiale ale fenomenelor specifice. Conceptul de spaţiu geografic a adus în prim plan un şir de noţiuni tot mai prezente în vocabularul de specialitate : puncte, linii, noduri, reţele, trame, câmpuri etc. Devenite curente în noua geografie, aceste noţiuni dau aparenţa unei abstractizări a disciplinei care a devenit tot mai mult o ştiinţă a morfologiei suprafeţei terestre : combinaţie de puncte, linii şi suprafeţe din care pot rezulta câmpuri. Spaţiul geografic (produs, trăit şi perceput) este de fapt un concept abstract elaborat de către geografi pentru a formaliza ştiinţific caracteristicile spaţiului terestru (real şi concret, care există aprioric). Dubla dimensiune, fizică şi ecologică a spaţiului terestru corespunde acestui caracter aprioric. Prezenţa unui fluviu sau a unui munte are numeroase consecinţe asupra organizării spaţiului, în special în ce priveşte reţelele de aşezări sau de comunicaţii. Aceasta nu implică în nici un caz separarea unei geografii fizice independentă de acţiunea umană. Prezenţa unui taluz este o constrângere în unele cazuri, peste care nu se poate trece, dar un abrupt de falie poate să nu prezinte un interes major pentru amenajarea antropică. Geografia fizică trebuie reconstruită şi regândită în termeni de limite, constrângeri şi paroxisme. Spaţiul geografic este un spaţiu produs pentru că rezultă totdeauna din acţiunea

6

Spaţiile economic. politicul sau ideologicul. a fost totdeauna important în amenajarea spaţiului. Un spaţiu este izotrop atunci când proprietăţile sale sunt identice în toate direcţiile.societăţilor umane fiind un produs social. eterogenă. Rolul ideologiei. diferite esenţial unul de celălalt. Teoria formală a sistemelor ierarhizate dezvoltată de Mesarovici (1980) este o metodă de care geograful nu se mai poate dispensa. anizotropică. Noţiunea de scară corespunde şi unei alte realităţi : orice valoare dintr-un punct oarecare se supune unor procese care acţionează la scări diferite (fie o staţie climatică fie un stat de ex. finită se transformă într-un spaţiu omogen. social şi geografic sunt tot atâtea modele abstracte ale suprafeţei terestre. Absenţa fluxurilor invizibile (de materie şi informaţie) obligă astfel continuarea demersului cu o abordare teoretică. Un oraş este un simplu punct într-o reţea urbană. studiată într-o viziune mai mult sau mai puţin reducţionistă. Aceste dimensiuni au o importanţă diferită în funcţie de scara de studiu şi specificul societăţii. Acest spaţiu terestru. Ceea ce urmăreşte geografia este de fapt modul în care spaţiul terestru se transformă în peisaj : porţiune vizibilă a suprafeţei terestre. global şi complex. Originalitatea geografiei constă tocmai în punctul de plecare al oricărei analize : spaţiul fizic. culturalul. o porţiune a suprafeţei terestre putând fi observată.). geografia se distinge prin multiplicitatea scărilor. Recunoaşterea faptului că spaţiul geografic este un produs social nu implică însă obligaţia geografului de a pleca în aprofundarea acestui concept de la societate. dar ele devine un ansamblu de linii şi suprafeţe atunci când este studiat individual. Alături de macro şi microscări. dincolo de limbajul cartografic şi discursul descriptiv specific 7 . continuu şi infinit. economice. entropia fiind egală cu 1. politice sau culturale. geografia acceptă şi scările intermediare (mezoscări). În sens restrâns el poate defini doar componentele fizice dar în sens larg integrează şi relaţiile invizibile. prin intermediul religiei mai ales. Geografia empiristă. în urma căruia întinderea. inclusiv cele care derivă din percepţia spaţială a indivizilor. fiecare din elementele sale rezultă din procese care acţionează la scări diferite. Astfel ataşamentul faţă de un loc sau o regiune este o componentă importantă în analiza raporturilor omului cu mediul. Actul de producţie socială a spaţiului este în fond un act de libertate umană. Acest proces de abstractizare este elaborat prin intermediul unei triple problematici : empirică. Noţiunea de scară este extrem de importantă în geografie. discontinuă. bazată pe date concrete este adesea o reprezentare simplificată a spaţiului terestru : peisajul. În afara faptului că spaţiul terestru are mai multe componente. preexistent şi produs este de asemenea trăit şi perceput. odată cu popularizarea ideilor psihologiei moderne. izotrop. marcate şi de armonie dar şi de ostilitate. socialul. Această a treia dimensiune a fost mai târziu luată în calcul. Un spaţiu este omogen atunci când toate porţiunile din suprafaţa terestră au aceeaşi valoare. Faţă de alte ştiinţe care abordează multiscalar problemele studiate. Toate dimensiunile umane sunt implicate în construcţia acestuia : economicul. teoretică şi axiomatică. considerat ca un suport al acţiunilor sociale.

Prigogine. teoria localizării activităţilor economice a lui Weber (1909) etc. în cazul teoriei gravitaţionale. 8 . 1952). 1981) permite înţelegerea şi explicarea rupturilor funcţionale şi spaţiale a fenomenelor. Fără a subestima importanţa acestora. Acest transfer teoretic oferă un cadru deductiv necesar construirii spaţiului geografic deşi este limitat doar la aspectele pur economice. prin intermediul celui de-al doilea principiu al său: entropia. forţa de atracţie dintre două mase este continuă şi creşte constant într-un spaţiu izotrop. al rentei funciare (cercurilor concentrice). Pentru a completa unele lacune. neglijând latura socială sau psihologică. multidimensional. Caracterul deductiv al matematicii se îmbină armonios cu demersul inductiv sau empiric. continuată de Lösch (1954). 1974).empirismului geografic. elaborate de filozofi sau epistemologi sunt tot mai frecvent utilizate în geografie : teoria sistemului general (Bertalanffy. preferând adaptarea celor emise de alte discipline. la orice scară reproducându-se aceleaşi forme.). Rugozitatea (absenţa uniformităţii) spaţiului geografic este o regulă. Elaborarea unui spaţiu geografic. cel puţin ca mijloace didactice. spre deosebire de teoriile economice pentru care spaţiul este unidimensional. Utilizarea acestuia stă la baza stabilirii multor legităţi geografice ca şi la cunoaşterea multor particularităţi spaţiale intuite anterior (existenţa unor gradienţi de ex. foarte utilă pentru înţelegerea ordinii spaţiale a faptelor geografice. încât modelul menţionat se aplică doar pe porţiuni extrem de restrânse. Woodcock. utilă pentru explicarea genezei unor fenomene şi a dinamicii unor procese. O a altă cale de transfer este cea filozofică. teoria locurilor centrale a lui Christaller (1935). curentul cantitativist iniţiat din anii ’50 fiind astăzi dominant în geografie. Wilson. Avantajul modelelor introduse din fizică este dat de caracterul lor sintetic. Geografia a elaborat rareori propriile teorii. Termodinamica a furnizat teoria difuziunii spaţiale (Hägerstrand. Dar indiferent de transferul teoretic. teoria catastrofelor (Thom. În ce priveşte spaţiul. 1949). teoria structurilor disipative. teoria bifurcaţiilor. 1980. ori spaţiul geografic este prin excelenţă anizotrop. conceptul de spaţiu geografic fiind astfel mai complet înţeles. elaborarea unui model teoretic al spaţiului geografic este mai mult decât necesară. Dezavantajul acestor teorii formale constă în limbajul matematic extrem de complex. geografia s-a inspirat şi din modelele spaţiale ale fizicii. necesitând pentru înţelegerea completă o iniţiere solidă în matematicile superioare. limbajul matematic se impune obligatoriu în geografie. Calitatea axiomelor fizice nu se aplică totdeauna în geografie. economia a fost principalul furnizor de modele teoretice : modelul lui von Thünen (1826). organizate în sisteme şi subsisteme ierarhizate. Cel mai cunoscut model teoretic spaţial este cel gravitaţional (Reilly. exclusiv pornind de la principiile şi teoriile fizicii prezintă de asemenea constrângeri. larg utilizat în explicarea raporturilor din cadrul reţelelor de aşezări. foarte utilă pentru înţelegerea raporturilor existente între diversele fapte geografice la diverse scări de studiu. nu neapărat identice. Astfel. Numeroase teorii formale (ansamblu de concepte legate între ele şi aplicabile la diverse domenii ale cunoaşterii).

circuitelor şi fluxurilor proprii grupului social în spaţiul pe care îl ia în stăpânire. în prezent atenţia fiind concentrată asupra conceptului de teritoriu. Construcţia unui model teoretic al spaţiului geografic pe baza axiomelor este imposibilă după unii ca şi matematizarea acestuia dar este utilă în măsura în care permite înţelegerea forţelor care contribuie la fasonarea suprafeţei terestre. -apropriere. Nicolas (1980) a propus trei astfel de axiome : chorologică (studiul locurilor). bazat pe limite precise şi dotat cu instituţii cu o largă reprezentare în teritoriu. pentru care poate fi geografic orice obiect care diferenţiază spaţiul terestru. care arată modalitatea prin care un grup îşi instituie anumite relaţii cu spaţiul. Analiza aproprierii teritoriului este astfel în centrul oricărei reflecţii geografice : a vorbi de teritoriu înseamnă să deschizi mecanismele aproprierii pentru a preciza consecinţele. Dezbaterea în jurul acestui subiect. Beguin (1979) propunea construirea unui spaţiu geomatematic plecând de la un ansamblu de locuri. 1998) Aceste două noţiuni au fost alăturate relativ recent în geografie. odată cu generalizarea statului modern. definit ca o porţiune din spaţiul terestru apropriat de către un grup social în scopul satisfacerii necesităţilor vitale. care se referă la modul de incluziune într-un spaţiu dat. Aceste demersuri au avut în comun utilizarea matematicii ca mijloc de formalizare şi generalizare dar rămân singulare.Elaborarea unui model teoretic al spaţiului geografic nu este acceptată în totalitate dar există cercetători care au propus deja o serie de axiome ale acestuia. rămâne deschisă. topologică. 9 . de la măsurarea distanţelor şi suprafeţelor (ansamblu de puncte în spaţiu) la care adăuga un ansamblu de atribute simple sau compuse. Pornind de la aceste axiome. stabilirii poziţiei acestora în spaţiu. Spaţiu şi putere (după A. Teritoriul este rezultatul proiectării reţelelor. Acest concept porneşte de la trei noţiuni esenţiale pentru înţelegerea modului în care omul îşi pune amprenta vizibil asupra spaţiului geografic : -identitate (conştiinţa că aici este altfel decât acolo). -înrădăcinare. Din aceste trei noţiuni rezultă conceptul de comunitate : spaţiul de control social al unui grup. 2. încât şi axiomele geografiei nu sunt proprii doar acesteia. dinamică pe celelalte două. Aproprierea unui teritoriu implică procese de dominaţie şi segregare din care rezultă fenomene precum marginalizarea sau excluziunea ce nu mai pot fi excluse din preocupările geografice. pentru a completa cu dimensiunea temporală. dar geografia este singura care le utilizează simultan. necesară localizării obiectelor geografice. conchide că nici un obiect nu poate fi considerat exclusiv geografic aşa cum şi metodele nu sunt proprii doar unei ştiinţe. Spaţiul poate fi văzut în această perspectivă atât ca un suport al vieţii şi activităţii umane dar şi un obstacol în calea unor relaţii eficiente. cronologică. Bailly.

puterea poate fi câştigată. Raporturile dintre spaţiu şi putere au constituit multă vreme preocuparea esenţială şi exclusivă a geografiei politice dar în ultimele decenii nici una dintre ramurile geografiei umane nu le poate exclude în contextul fragmentării proceselor socio-economice sub impactul factorului politic. Puterea în sine poate fi concepută sub trei forme : valoare care poate fi dobândită. În ambele cazuri se regăseşte însă ideea de forţă orientată mai degrabă spre menţinerea unui statu-quo decât spre schimbare. Această formă este susţinută mai ales de şcoala americană dar se pare că ideea puterii-atribut este destul de relativă. menţinută sau pierdută în funcţie de jocul a trei factori : influenţa politică.) ci sunt imanente acestora. Astfel. sociale etc. În acest sens. Natura fundamentelor puterii este încă un subiect de dezbatere între necesitatea naturală. excluziunea. între dominatori şi dominaţi neexistând de fapt o opoziţie binară şi globală. Criticile aduse acestei accepţiuni pornesc de la o serie de constatări: -puterea nu poate fi dobândită ci numai exercitată. -sursa puterii o constituie masele. centralizare şi descentralizare etc. agregare şi dispersie. marginalizarea (deviere de la normele de comportament general acceptate ale societăţii). puterea-atribut. un proces de comunicare inerent în orice relaţie. proces relaţional. autoritatea şi puterea mulţimii. -relaţiile de putere nu sunt exterioare altor relaţii umane (economice. care confunda statul cu puterea sau politicul.Puterea este un raport simetric sau disimetric instaurat între doi agenţi sociali aflaţi în interacţiune. Puterea este mai degrabă un flux. nimic nefiind mai nesigur decât deţinerea puterii. domeniu de interes axat mai ales pe comportamentul lui „homo politicus”. Sistemele 10 . Statul a fost văzut mult timp drept singura sursă de putere dar mondializarea a scos în evidenţă surse la fel de importante precum puterea economică. aceasta însăşi fiind imanentă puterii. legitimată de suveranitatea divină sau cu origine mitică şi capacitatea fondată pe competenţele specifice sau pe suveranitatea naţională. Concepţia relaţională pare cea mai obiectivă pentru că exclude ideea că puterea este un meci cu scor egal (ce câştigă unul pierde celălalt). Ca atribut. disfuncţiile mecanismelor sociale. -acolo unde există putere există şi rezistenţă. degradarea mediului. 1975). stabilitate şi instabilitate. stare de abundenţă şi optimism generată în primele decenii postbelice de modernizarea economiei şi depăşirea unor limite umane). -relaţiile de putere sunt totodată intenţionale şi nesubiective. puterea a generat în geografie curentul geopolitic. teme precum criza bunăstării (weltfare state. Ca domeniu de interes al factorului politic. sunt tot mai frecvent în atenţia geografiei. Astfel accentul în problematica puterii nu mai cade asupra fundamentelor acesteia ci asupra funcţionalităţii acesteia (Luhmann. se impune un discurs dual în care se opun concepte ca : echilibru şi dezechilibru. influenţa culturală sau politică.

arhitectura socială. ansamblu de relaţii generate de sistemul tridimensional societate-spaţiu-timp în scopul asigurării unei maxime autonomii. Simbolurile (însemne care asigură legătura mai mult sau mai puţin stabilă dintre două unităţi situate pe acelaşi nivel) îşi asumă în acest caz rolul de mediatori. sociale sau economice (limbă. Sursa puterii nu este aşadar unică ci fragmentată şi ubicvistă. Puterea este văzută acum ca exerciţiu al unei capacităţi inovatoare motiv pentru care se impun două concepte : geometria puterii.) presupune totdeauna prezenţa unor disimetrii pe care factorii de putere încearcă să le păstreze. după o scurtă perioadă în care era aproape interzis de abordat un astfel de subiect. Tot mai mult se acceptă ca fundament esenţial al puterii . formă sau ordine detectată în materie sau în energie. Studiul raporturilor dintre spaţiu şi putere în geografie a cunoscut o reînnoire remarcabilă în ultima jumătate de secol. Societăţile structurează spaţiul într-un mod diferenţiat tocmai pentru că funcţiile puterii (combinaţii de energie şi informaţie) sunt diferite. Exerciţiul puterii este eficient atunci când criteriul de selecţie adoptat de unul din partenerii sociali coincide cu motivaţia celuilalt. Întâlnirea dintre spaţiu şi putere este transcalară. temporalitate. fie că o considerăm categorie economică sau naturală. admise prin contract. după al doilea război mondial. acesta a fost 11 . Puterea îndeplineşte această funcţie în calitatea sa de cod simbolic (structură semiotică ai cărei semnificanţi şi semnificaţi sunt convenţionale. economic şi ideologic al organizării societăţii. impuse de uzanţe sau definite prin lege) fiind o instituţie suplimentară faţă de limbaj. Geografia umană analizează mai ales modul în care societăţile realizează aceste funcţii în perspectivă spaţio-temporală. Din aceasta se degajează două elemente constitutive ale puterii : -energia. Determinismul geopolitic al lui Ratzel sau Haushofer care a alimentat ideologia nazistă este de domeniul trecutului. a reţelelor şi ierarhiilor pe care le conţine acesta (cazul Europei de Est în perioada de tranziţie). ritmuri şi durate proprii actorilor sociali. Se impun astfel alte două noţiuni: teritorialitate. Schimbarea codurilor politice este suficientă pentru a modifica organizarea spaţiului. activităţi etc. reduce sau anula.sociale se constituie numai prin intermediul comunicării în urma determinării reciproce a unei multitudini de criterii selective care suprimă incertitudinea în alegerea partenerilor. Distribuţia spaţială a populaţiei şi atributelor sale culturale. fundamentul politic. fiind perceptibilă pe mai multe scări în acelaşi timp interesând atât la nivel local cât şi macroregional.munca. potenţial care permite deplasarea sau transformarea materiei. O altă perspectivă geografică a raporturilor dintre spaţiu şi putere este cea a rolului militar şi strategic. Geografia consideră în general că aceste aspecte îi sunt proprii. care are o funcţie de motivare. supraveghere sau observaţie. decupaj al spaţiului în arii de control. religie. -informaţia. Producţia teritorială a spaţiului poate fi astfel interpretată ca o proiecţie a câmpului puterii asupra unui spaţiu dat. compatibilă cu resursele sistemului. mărească. elemente decisive în modelarea teritoriului.

sau. citat de André Bailly. atentatele de la 11 septembrie 2001 au fost alte două momente care întreţin interesul geografic pentru această sferă. 3. raţional care nu se mai rezumă la inventarul locurilor şi al toponimelor. indiferent de unghiul din care sînt abordate problemele de interes. 12 . este considerată doar un mod de cunoaştere marginal. metode şi concepte esenţiale unei cunoaşteri obiective a realităţii complexe pe care o construieşte civilizaţia actuală. 1990) cconform căreia geografia ca ştiinţă se schimbă la fel de mult ca şi „starea lumii” pe care o studiază. analizate prin prisma relaţiilor instituite între aceste două componente. respectiv omul sau locul în calitate de element primordial. de unde îşi îmbogăţeşte aparatul conceptual şi spre care proiectează rezultatele cercetării. suportul oricărei forme de manifestare a societăţii. interfaţa între aceste două subsisteme. în contextul crizei petroliere din 1973. Problematica evoluţionistă şi empiristă a acestei prime geografii umane s-a îmbogăţit rapid cu lucrări care vizau logica raporturilor dintre organizarea sistemului de aşezări umane şi mediu.redescoperit. stadiul unei cosmogonii mitice fiind depăşit prin ajungerea la un discurs ordonat. Această viziune destul de modernă a fost reluată ulterior de mulţi geografi de seamă. Se instituie astfel dilema centrală a discursului geografic. Cu toate acestea. cu un interes strict limitat.I din Géographie universelle. Conrad MalteBrun (1810. ca efect al schimburilor de materie şi informaţie. Paul Vidal de la Blache (1922) considera că obiectivul principal al geografiei umane se rezumă la modul în care „specia umană se distribuie pe suprafaţa terestră”. Dispariţia URSS şi a războiului rece iar mai recent. concepţie care va conduce la dezvoltarea curentului geografiei regionale. fără a pierde legătura cu spaţiul fizic. Raporturile dintre geografie şi alte ştiinţe au preocupat de timpuriu geografii. consecinţă a unui nou Zeitgeist (spirit al timpului). un exemplu fiind aserţiunea lui Roger Brunet (vol. obiceiurilor şi instituţiilor sale?”. Inspirat de Friedrich Ratzel (1891). geografia se plasează într-adevăr la periferia domeniului natural şi a celui socio-uman. respectiv naturalist sau socio-umanist. cealaltă nu este destinată să acopere toate locurile? Iar studiul acesta al locurilor nu este intim legat celui al omului. 1998) se întreba retoric: „…nu este oare geografia sora şi discipola istoriei? Dacă una acoperă secolele. Geografia nu are sens în afara referentului spaţial care îi asigură unitatea. acesta statuează ca obiect de studiu al geografiei raporturile dintre om şi mediu. Ca ştiinţă a explicării localizării fenomenelor şi proceselor în spaţiu. însă astfel devine puntea de legătură. în cel mai bun caz. Obiectul şi metoda geografiei umane Geografia umană este în esenţă acea faţetă a geografiei care este mai deschisă spre domeniul socio-uman. geografia este deseori ignorată în cercurile academice. constituindu-se într-un ansamblu de teorii.

cum? şi până unde?. în urma cărora s-a observat insuficienţa raporturilor om-mediu penrtu definirea obiectului de studiu al geografiei. pragurile şi discontinuităţile impuse de acţiunea omului asupra suportului fizic. practici şi procese. Majoritatea geografilor contemporani definesc geografia umana prin trei interogaţii fundamentale: cine?. cf. Astfel. constituită de cunoaşterea însăşi”. cea istorică. care formează realitatea materială. Modul în care geografii au abordat disciplina de-a lungul timpului corespunde unei valorizări evolutive. practici şi procese spaţiale prin intermediul unor procese evolutive. Pentru a fi completă. Rezultă din aceasta următoarele constatări (Bailly. ce?. ideologie şi imagine ca efect al proceselor cognitive şi a subiectivităţii reprezentărilor noastre. V. 1 Lefebvre. 1998): -geografia constă în reprezentarea unor obiecte. H. 1998): de ce?. construcţie mentală. într-o dinamică ce se înscrie pe linia căutării unui echilibru relativ capabil să asigure o coabitare paşnică între cele două lumi aparent adverse: societatea şi natura. (1974) – La production de l’espace. producţia economică. inspirat din viziunea marxistă a lui Henri Lebvre 1 considera că spaţiul geografic este rezultatul fizic al unei creaţii sociale continue. acestea sînt aplicabile cu anumite nunaţe şi geografiei fizice. naturală. în sensul unei reprezentări mentale care capătă sens în cadrul unei ideologii şi a unei problematici. geografia umană se plasează în câmpul disciplinelor socioumane dar se deosebeşte de acestea prin integrarea preocupărilor naturaliste. presupune eludarea anumitor caracteristici. geografia este o transpunere în spaţiu. Henri Isnard (1981). o imagine a acestor obiecte. derivată. de la Blache. Diferenţa dintre ştiinţele naturale şi cele sociale. -această transpunere. geografia umană trebuie să răspundă la alte trei chestiuni (Bailly. geografia umană poate clarifica relaţiile care se instituie între grupurile umane în spaţiu precum şi limitele. referindu-se direct la localizarea fenomenelor şi proceselor în spaţiu dar şi la modul de structurare a spaţiului şi la sensul locurilor. de exemplu). Astfel. -din această cauză.dilemă care va genera ample dezbateri („geografia este ştiinţa locurilor şi nu a oamenilor”. Prima vizează grupurile umane care ocupă şi valorizează spaţiul iar a doua determină rezultatele acţiunii umane. Prin efortul de a răspunde acestor interogaţii. Numai răspunzând la aceste întrebări fundamentale. considerate neimportante şi privilegierea altora. Paris 13 . există o a doua realitate. socială şi culturală. Ultima dintre acestea este considerată pur geografică. Geografia umană devine astfel o viziune globală care trebuie să analizeze în orice loc şi în orice moment jocul forţelor care guvernează schimbarea continuă a raporturilor dintre om şi mediu (spaţiu). Ca şi celelalte chestiuni. Fiecare studiu geografic este o reprezentare a lumii şi practicilor umane. a fost stabilită cu claritate de Priéto (1975): „faţă de realitatea primordială. Anthropos. unde?. orice subiect geografic este mediatizat de reflecţia cercetătorilor şi de reprezentările omului. Geografia este în acelaşi timp.

geografia este rezultatul unei construcţii umane. modelizează şi în final explică. în funcţie de reprezentările explicitate. rezultă din cele expuse cinci principii (Bailly. cartografiază. şi anume aceea a limitei adevărului geografic. În acest mod. modelării şi interpretării practicilor umane înscrise în spaţiu. dialectică. Ţinînd cont de cele afirmate mai sus se ajunge la problema fundamentală a epistemologiei geografiei. validitatea rezultatelor trebuie verificată prin explicaţii riguroase care pot fi rezumate astfel: -prezentarea problematicii şi a ipotezelor. -principiul imaginarului: orice propoziţie geografică este o imagine. -elaborarea rezultatelor. valori) specifice acesteia. sistemică). În acest sens geografia nu poate fi ştiinţa peisajului ci mai degrabă a semnelor pe care le interpretează (la fel cum harta este un sistem şi nu un teritoriu). -principiul reprezentării. un model simplificat al lumii sau a unei porţiuni din aceasta. -principiul retroacţiunii: reprezentările geografice se nasc din practicile spaţiale şi invers. care face trimitere la propriile noastre ideologii şi la maniera în care acestea sînt structurate”). pornind de la realitatea spaţială. -principiul creaţiei: reprezentarea geografică este realizată pornind de la crearea unei scheme coerente. doar astfel putând selecta anumite elemente în scopul descrierii. realul obiectiv neexistînd decât graţie construcţiei noastre mentale. 14 . conform căruia spaţiul în sine nu este obiect de studiu. -confruntarea acestor concepte cu altele la fel de pertinente pentru a testa coerenţa reflecţiei.-cunoaşterea geografică este aşadar aprioric subiectivă. -alegerea conceptelor necesare fundamentării realităţii geografice abordate. parţiale a unui proces care se desfăşoară în spaţiu. a unui proces sau a unui spaţiu. el însuşi fiind membru al acesteia şi reflectând ideologia acesteia apare necesitatea explicitării ideologiilor şi conceptelor cu care geograful explorează cunoaşterea. O societate care creează un mediu de viaţă specific nu o face doar prin raporturile de producţie dar şi prin modul de reprezentare (ideologii. însă parţiale. Ca orice disciplină. la acest nivel intervenind reflecţia geografului care trebuie să decidă între mai multe posibilităţi. 1998): -principiul existenţial: geograful este interesat de om în cadrul societăţii. descrie. creează un câmp de imagini spaţiale. deductivă. Karl Popper (1973) amintea în „Logica descoperirii ştiinţifice” că orice aserţiune îşi găseşte validitatea numai după ce este supusă unor teste inter-subiective. Pentru a încadra geografia umană. geografia. care reflectă ideologia noastră şi modul de structurare specific („reprezentarea constituie o creare a unei scheme pertinente. Astfel oricare ar fi metoda geografică (inductivă. Cunoaşterea geografică se sprijină astfel pe reprezentarea fenomenelor plecând de la concepte. Geograful recenzează.

la acest nivel. şi tot de aici geografia se deschide demersurilor istorice. 4. Tocmai aici. chimiei sau matematicii. într-un anumit context temporal şi cultural. dat fiind amestecul de subiectiv şi de obiectiv din obiectul şi din metoda se de studiu. definiţiei geografiei ca « ştiinţă a spaţiului » noi o preferăm pe aceasta: « studiul organizărilor spaţiului şi a practicilor spaţiale rezultante ». La acest nivel numai conceptele de teritoriu şi de loc capătă un sens precis. Astfel: „orice geografie este prin urmare fondată pe reprezentări definite drept « creaţii sociale sau individuale ale unor scheme pertinente ale realităţii » care permit să se abordeze nu spaţiul în sine ci sensul spaţiului.Ca urmare. Eric Dardel. asemenea psihologiei şi antropologiei este o ştiinţă de graniţă. geografia nu poate respecta criteriile neokantiene ale pozitivismului. predicţia unor 15 . dovedirea validităţii rezultatelor prin teste de non-falsificare. culturale sau umaniste în aceeaşi măsură cu abordările economice. definiţiei lapidare a geografiei ca ştiinţă a spaţiului îi este preferabilă definirea ca „studiul organizării spaţiului şi al practicilor care rezultă din aceasta” (Bailly. un cunoscut istoric francez. Epistemologia geografiei umane După Jean Piaget (1967). Acest fapt se datorează şi opţiunii geografilor din perioada clasică (înainte de primul război mondial) care preferau explicaţiile eclectice al căror rezultat a fost confuzia. Geografia umană s-a distanţat de această abordare. Geografia este o cunoaştere (reprezentare elaborată de către geografi) a cunoaşterii (a modului în care societăţile şi persoanele îşi transcriu în imagini experienţele din mediu). Această geografie. conştientă de propria subiectivitate. geografia deschizându-se abordărilor istorice. în clasificările lor evitând ştiinţele interdisciplinare. 1998). Majoritatea epistemologilor au eludat geografia ca disciplină ştiinţifică. pentru a desprinde. interesându-se mai mult de cunoaşterea relaţiilor omului cu spaţiul şi cu mediul. respectiv explicitarea totală a procedeelor utilizate în analize. coerenţe şi repetiţii. nu numai pe cele ale oamenilor care raţionează dar şi pe cele ale oamenilor care trăiesc sentimente şi se ataşează locurilor lor de trai. cu preocupări complexe. Din această cauză. epistemologia este studiul constituirii cunoştinţelor valabile într-o anumită disciplină. analizează în acelaşi timp discursurile şi practicile spaţiale. inclusiv geografice (L’homme et la Terre. 1998). al cărui obiect real nu poate fi perceput integral şi deci nu poate fi obiectiv. conceptele de « loc » şi de « teritoriu » îşi cîştigă adevăratul lor sens. culturale şi umaniste […] (Bailly. prin intermediul structurii reprezentărilor. odată cu deschiderea spre disciplinele socio-umane şi spre demersurile cantitative. orientare iniţiată după 1950. ceea ce nu i-a permis să devină o ştiinţă strict pozitivă asemenea fizicii. Geografia este deci o cunoaştere (reprezentare elaborată de către geografi) a cunoaşterii (modului în care societăţile şi indivizii transpun în imagini experienţele lor spaţiale). generalizarea posibilă a rezultatelor independent de contextul spaţio-temporal sau social. 1952) spunea că geografia. De altfel. contradicţiile şi imposibilitatea delimitării precise a unui obiect de studiu geografic.

geografia umană completând-o cu realitatea istorică (socială). teritoriu şi teritorialitate. Situaţia prezentată derivă şi din confuzia foarte frecventă care se face între obiectul de studiu şi metodologia disciplinei. Dacă ambele discipline se pun de acord în modul de observarea a faptelor geografice. multiculturalism. de a pune întrebări pertinente. Înainte de a defini o metodologie (adică a unui mod de organizare a discursului într-un sistem coerent dotat de o intenţionalitate proprie ce poate fi urmărit de la articularea teoretică pînă la conturarea rezultatelor). geografia trebuie să-şi stabilească o problematică. ele nu sînt obligatoriu vizibile. geografia a cunoscut o trecere de la viziunea idiografică. identitate. comportamente şi trăiri în scopul caracterizării sintetice a realităţii studiate. de ex. de democratizarea informaţiei şi de emanciparea individului şi comunităţilor locale. conflictul devine foarte dificil de conciliat atunci cînd se discută primordialitatea ordinii naturale sau cea a ordinii sociale a lucrurilor. de obicei metodele fiind considerate drept căile de delimitare a obiectului. Dacă vom concepe obiectul de studiu al geografiei ca un sistem de relaţii cu spaţiul. preocupat de calitatea vieţii. un mod de a imagina probleme. Astfel. Trecerea de la euforia geografiei cantitative la necesitatea unei abordări calitative s-a impus ca urmare a spiritului timpurilor noastre. descriptivă la o viziune nomotetică. Acest cadru implică o revigorare a interesului pentru noţiuni precum peisaj. impasul în care se află geografia de multă vreme în încercarea sa de definire a obiectului său de studiu rezistă oricărei tentative de compromis. 16 . spre deosebire de cea a conceptelor este adesea echivocă. făcând apel tot mai mult la simboluri. În acest context. rigurozitatea problematicii se impune mai ales pentru că lumea simbolurilor. Geografia este tocmai arta redării vizibile a invizibilului prin conceptualizare. în sesizarea regularităţilor. un produs. Deschiderea amintită s-a tradus şi prin îmbogăţirea tematică însă cu preţul unei anumite faragilizări metodologice.). în degajarea relaţiilor dintre fenomene şi în ordonarea acestora. în conformitate cu o anumită viziune asupra lumii şi cu un sistem de referinţă clar explicitat. În acest sens pare foarte clar că obiectul de studiu al geografiei nu poate fi spaţiul în sine ci relaţiile pe care omul le stabileşte cu acesta. O analiză mai atentă demonstrează însă faptul că toate ştiinţele contemporane sînt din ce în ce mai compozite iar limitele dintre ele nu mai sînt atât de clare de clare ca în perioada clasică a ştiinţei (limitele dintre fizică şi chimie sau dintre biologie şi chimie. capabilă să conducă la elaborarea teoriilor şi modeleleor generalizante (teoria locurilor centrale de ex. fără o intenţionalitate clară. Geografia se doreşte a fi astfel o ştiinţă a interpretării lumii. Această modificare a statutului său nu a rezolvat însă diviziunea tradiţională dintre geografia fizică şi geografia umană.evoluţii. acesta trebuie construit iar în consecinţă dacă aceste relaţii sînt descifrabile.). Pe parcursul acestor transformări. deductivă. postmodernism etc. deci obiectul său nu este un dat aprioric ci un derivat. O geografie fără problematică va conduce la un discurs fără structură. patrimoniu (natural sau cultural). respectiv cu modul în care oamenii folosesc realitatea materială şi spaţiul. Părerile cele mai juste consideră că geografia fizică are drept obiect realitatea materială a naturii.

la contrée. institutionnelle. 199-230. problematica.1. Intervin aici ipotezele. explicaţii apriorice care stau la baza eşafodajului problematizării. O teorie va fi considerată adevărată doar atunci când nu va putea fi contrazisă prin experienţe. Pentru aceasta este necesar să ştim cu exactitate ce dorim (problematică implicită) pentru a ne pronunţa asupra justeţei rezultatelor şi a emite astfel teorii. ISBN 973-98624-6-1. După cum se observă. 1998) sînt: metafizica. Aceasta din urmă joacă un rol strategic şi pleacă de la ideea de adevăr. Realitatea se cere astfel chestionată şi analizată. dezvoltată în spiritul necesităţii unei libertăţi absolute a ştiinţei (P. constituindu-se într-un ansamblu argumentat de enunţuri capabile să explice deductiv un fapt sesizat prin observaţie sau prin experienţă. en l’état actuel de la science on peut retenir le lieu. Fayerabend. spre deosebire de empirie. le quartier.) – « Lost in space ». La définition est celle que lui donne celui qui en parle […]. mijloace de observaţie şi rigurozitate a operaţiilor. qui représentent successivement les apréhensions structurale. dynamique.. la maille. confruntată cu faptele reale. Des êtres géographiques fondamentaux ont cependant pu être reconnus. 1978). fiind un rezervor de impresii. le champ. Teoreticul şi empiricul interferează pe plan metodologic. convingeri şi credinţe alimentate de procesul cunoaşterii ştiinţifice pe baza căruia se formează problematica. non sans interférences bien entendu. relationnelle de la réalité. 4. Octavian – Despre geografie şi spaţiu. pe cât posibil fără subiectivism. Empiria este subordonată teoriei. epistemologia este pentru geografie un mod de apărare în faţa oricărei criticiă hiperbolice sau contra oricărui dogmatism conservator. Paradigma geografică actuală este cea a teritorialităţii. in Augustin Ioan (ed. Teoriile se elaborează printr-un proces de conceptualizare. Coordonate epistemologice în evoluţia geografiei umane 2 „Un espace géographique est une portion définie de la surface terrestre. pp. teoria şi empiria. 2003 2 17 . care constituie baza unor prelucrări ulterioare în funcţie de o anumită tematică. systémique. Bucureşti.) dar pentru a le descrie ştiinţific trebuie creat un aparat conceptual. New Europe College. Conţinutul logic al unei teorii este format dintr-o înlănţuire de concepte ierarhizate. Tout espace géographique a une După articolul Groza. peisajele de ex. pot fi descrise prin limbaj sau conform unor coduri estetice (descrierea unui romancier de ex. Metafizica este un termen convenţional care desemnează o vastă arie a cunoaşterii. care necesită în primul rând principii clare. care este rezultatul relaţiilor dintre om şi spaţiul pe care şi-l apropriază şi în transformă prin amenajări multiple.Astfel atingem un punct important în epistemologia geografiei: faptele geografice imediat vizibile. aşa cum procedează de altfel cartografia care pleacă de la spaţiul real şi reconstruieşte schematic porţiuni din spaţiu. care este prezent în lumea reală dar nu este totdeauna vizibil în toată complexitatea sa. Teoria devine prin urmare răspunsul la o problematică. fiind instrumentul prin care aceasta este validată. le réseau. Cele patru elemente epistemologice fundamentale (Bailly. conviviale.

i-a fost conferit oficial la dificila sa năşire academică. asimilată unei anumite filosofii a naturii. care avea să fie (re)descoperit de ştiinţele dure modern(izat)e abia în a doua jumătate a secolului al XX-lea (Prigogine şi Stengers. bio. Acest caracter hibrid. ecologia şi antropologia). Ştiinţele naturii vii (botanica. celle-ci peut être disjointe. precum biogeografia ori zoogeografia. sedusă de valenţele practice ale geografiei germane. Principiul explicativ al demersului ştiinţific geografic era cel genetic. nu numai cercetătorul în sine ci şi întreaga societate avea un statut exterior. Il n’a pas nécessairement un centre. t i m p u l. Proiectul academic ratzelian era acela declarat de a include geografia ştiinţelor naturale. respectiv antropogeografia. propriului obiect al studiului şi respectiv al acţiunii. centrată pe studierea diferenţierilor regionale rezultate din combinările locale ale geosferelor. destinată să studieze răspîndirea populaţiei şi raporturile om-mediu. « éclatée ». de paleontologia şi de antropologia culturală. mărturie stînd nomenclatura subramurilor acesteia. Roger Brunet. savantul german Friedrich Ratzel (1844-1904) reuşeşte să impună ecologiei. Între 1881 şi 1891. situată între ştiinţele naturii şi ştiinţele sociale. Pînă atunci. Studiul fenomenului uman fusese într-o oarecare măsură confiscat de către antropologia fizică. Bazată pe tradiţia anterioară a geografiei fizice. ştiinţele geografice evoluaseră în bloc în cadrul paradigmei naturaliste. în care determinismul newtonian şi linearitatea lui Descartes erau literă de lege. centrată pe sesizarea structurilor spaţiale şi pe 18 . Antropogeografia germană (împreună cu geografia politică de factură deterministă inventată şi dezvoltată de acelaşi Friedrich Ratzel) a influenţat crearea a două şcoli care vor structura o parte din universul geografiei. se constituiau în puternice modele de urmat pentru geografie.şi zoogeografiei un corespondent social. care va dezvolta şi impune în a doua parte a secolului al XX-lea o geografie cantitativă seacă şi indigestă însă exactă. corespondente la nivel social ale morfologiei plantelor. întîmplată în a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Prima este cea anglo-saxonă. era factorul principal al apariţiei diferenţierilor organizărilor studiate de antropogeografie. 1986). anatomiei animalelor. în care determinismul şi liniaritatea au avut de altfel cea mai lungă evoluţie.étendue. evoluţiei speciilor şi etologiei. 1992 Fericirea şi nefericirea geografiei rezultă din poziţia sa inconfortabilă de ştiinţă de interfaţă. antropogeografia ratzeliană şi-a construit discursul pe diferenţierile spaţiale ale peisajelor. prezent în mod implicit începînd cu descrierile antice ale oekumenei. după canoanele vremii. zoologia. care deveniseră. il ne correspond nécessairement à un système spatial”. aproape contemplativ. venind dinspre ştiinţele biologice. Pentru această geografie. enunţînd principii de clasificare şi construind metodologii coerente. ştiinţe în toată puterea cuvîntului. ses limites peuvent être floues. rezultate din modul diferit în care societăţile umane erau influenţate de condiţiile diverselor regiuni naturale.

caracterul genetic al demersurilor geografice este în acelaşi timp şi mult mai apropiat de specificul explicaţiilor istorice decît de cel al explicaţiilor naturaliste. A doua este cea sovietică. geografia umană întră în conflict identitar cu istoria (cu atît mai mult cu cît primii şefi ai catedrelor universitare de geografie erau istorici de formaţie). 1992). ideea antropogeografică germană prinde viaţă sub numele de géographie humaine. Ciornei. Claval. Spre deosebirea de terna istorie care se structura în jurul unei enumerări de fapte şi de dinastii. disputele geografilor cu sociologul Emile Durkheim (1858-1917) sau cu sociologul şi economistul François Simiand (1873-1935) desfăşurîndu-se cu virulenţă în paginile revistelor din epocă (v. foarte reuşite de altfel în unele cazuri. mai aproape de continuum-ul spaţiu-timp care avea să devină explicit odată cu teza de doctorat a lui Einstein. într-un carusel nesfîrşit şi steril de speculaţii şi arabescuri intelectuale. ceea ce deschide larg porţile studiilor regionale complexe. iniţiase o foarte interesantă osmoză între cele două şcoli. În imposibilitate de a se apropia cu adevărat de fenomenele umane. respectiv cercetării diferenţierii şi evoluţiei organizărilor spaţiale în funcţie de specificul cultural al grupurilor umane implicate. antropogeografia germană a devenit de nerecunoscut în această parte a lumii.3 Mai evident decît în cazul şcolii germane. Redusă la studiul peisajului (denumită o vreme chiar landschaftologie în URSS) sau la descrierile machiate ale organizărilor administrativ-economice decise de partidele comuniste. cît şi cu Vidal de la Blache. Din această cauză. prima perfecţionîndu-şi statutul de ştiinţă. aceasta deoarece geografia românească a fost una dintre primele geografii europene cu statut academic iar fondatorul sau. 1931). ceea ce nu putea fi suportat de istoricii 3 Cazul geografiei umane româneşti ar fi fost fără doar şi poate analizat în acest text dacă nu ar fi intervenit evenimentele care au condus la instalarea comunismului în ţara noastră. a doua devenind o caricatură. Descrierile geografice deveneau astfel mai suculente. În mai toate statele comuniste s-a adîncit prăpastia dintre geografia fizică şi cea „economică”. Rezultatul acestui conflict este poziţionarea din ce în ce mai fermă a geografiei umane franceze în cadrul ştiinţelor sociale. “Naţionala” S. susţinuse construirea ideologiei naziste. însă delestată de determinismul iniţial extrem de rigid.ameliorarea economică a acestora. Simion Mehedinţi. Ed. precum şi de a reflecta asupra devenirii sale. 19 . deschisă dezbaterilor de idei şi schimburilor de principii. Pozitivismul lui Auguste Comte devine la Vidal de la Blache posibilism (la nature propose et l’homme dispose). fiindu-i refuzată din start chiar şi abordarea deterministă în numele exceselor teoretice germane care. datorită lui Paul Vidal de la Blache (1845-1918). (Terra – introducere în geografie ca ştiinţă. mai pline de sens. metode şi teorii. care studiase atît cu Ratzel şi Richtofen. antropogeografia germană a rămas în lumea ex-sovietică şi în periferiile acesteia o disciplină limitată la a descrie morfologii şi la a realiza taxonomii. Bucureşti. extinsă cu mai multă sau mai puţină virulenţă în statele Europei de Est. dezvoltînd conceptul de lebensraum (spaţiu vital). În Franţa. geografia umană căuta explicaţiile diferenţierilor spaţiale în natura intimă a societăţilor şi a spaţiilor acestora (de la Blache definea geografia ca pe o ştiinţă a oamenilor şi a locurilor). cu economia şi cu sociologia.

din motive cît se poate de evidente: fenomenele de urbanizare. În Statele Unite sinteza germano-franceză a condus la apariţia mai multor şcoli. termenul de geografie socială capătă prin lucrările geografilor anarhişti Elisé Reclus (1982. Nu este de mirare faptul că Fernand Braudel. interesat de „locurile” istoriei atît la nivel micro cît şi macro. avîndu-l ca promotor pe Carl O. cercetător interesat de peisaj (landschaft) în calitate de construcţie culturală – die Kulturlandschaft (1925). 20 . Ambele direcţii de cercetare au beneficiat mai mult sau mai puţin mărturisit de curentul deschis de Ellen C. A doua şcoală s-a cristalizat în vestul continentului. de aici rezultînd un pronunţat caracter funcţionalist al cercetărilor care trebuiau de acum să ia în calcul elementele culturale.clasici.. care încerca să impună ideea unei căi britanice originale de analiză a spaţializării fenomenelor socioeconomice. marca în realitate faptul că geografia socială a Regatului Unit era pe cale să devină pepiniera geografiei marxiste. Este clar faptul că un anume Immanuel Kant nu era prea departe. Sauer (1889-1975). Una dintre ele. punînd bazele unui demers geografic original fundamentat pe dimensiunea socio-politică a fenomenelor geografice şi introducînd prin aceasta o viziune funcţionalistă asupra organizărilor spaţiale. Într-un articol din 1904 geograful britanic Halford J. Universul geografiei ştiinţifice anglofone se va constitui la început ca reflexie al celor două şcoli europene. postum) şi Kropotkine (1919) un sens cît se poate de marxist. excelent istoric al cotidianului şi al mentalităţilor. Semple (18634 Utilizat în Franţa încă din perioada anilor 1870 în paralel şi cu acelaşi sens ca şi cel de geografie umană. Caracterul hibrid al geografiei de dincolo de Marea Mînecii este sugerat şi de utilizarea denumirii de social geography (termen francez de altfel). s-a structurat la University of Pennsylvania în jurul lui Richard Hartshorne (1889-1993). din ce în ce mai originale şi mai îndepărtate de geografia europeană. şcoala din Midwest. avea să afirme că „l’histoire est une géographie mal enseignée…” (istoria este o geografie prost predată). sens accentuat în Marea Britanie interbelică de grupul de geografi structurat în jurul lui David Stamp (1947). Mackinder (1861-1947) îmbină abordarea genetică naturalistă de factură germană (determinarea societăţii de către mediul geografic) cu cea genetică istoricistă de factură franceză (modelarea culturală a mediului iniţial). conform căruia (1939) geografia trebuia să dea întîietate studiilor regionale în care regiunile erau entităţi conceptuale şi nu realităţi date a priori. sociale şi politice care concurau la constituirea şi funcţionarea regiunilor.4 mai frecvent pînă în anii 1950 decît cel de human geography. cu o evidentă componentă germană. Acest mod de abordare a facilitat introducerea teoriilor economice spaţiale de origine germană în metodologia geografică. industrializare şi proletarizare şi de apariţie a inegalităţilor sociale şi spaţiale erau mai accentuate decît oriunde în lume. Termenul de social geography. la universitatea californiană Berkeley.

lea. avea să se plieze într-o primă etapă conform cerinţelor acestora din urmă. ori chiar matematica şi astronomia. directă sau indirectă. Caracterul idiografic (descriptiv) al geografiei părea să o îndepărteze din ce în ce mai mult de statutul de ştiinţă. pe baza lucrărilor lui Ratzel. precum reiese explicit din lucrarea sa din 1903 American History and Its Geographic Conditions. posibilitatea generalizării rezultatelor independent de condiţiile de timp. se va dovedi punctul său forte: obişnuinţa de a jongla cu realităţi proteiforme. care favoriza praxisul în faţa oricărei dispute teoretice sterile. prin care autorul demonstrează necesitatea de a construi o geografie nomotetică. de-abia după 1970. deoarece. ori aşa ceva nu putea fi tolerat într-o paradigmă în care norma şi măsura se situau în inima faptului ştiinţific. abundînd de informaţie încă imposibil de sistematizat. situate şi studiate de multă vreme la scările mezospaţiale ale realităţii. Singura concluzie ştiinţifică fundamentală permisă de această colecţie monumentală de studii şi cercetări monografice era aceea a eterogenităţii evidente a spaţiului geografic – termen/sintagmă/concept care avea să apară abia după 1970 – şi a caracterului singular al obiectelor analizate. a promovat o abordare deterministă a influenţei mediului asupra societăţilor umane. evidente la scară locală ori regională. Raffestin şi Lévy (1998) principiile neokantiene ale studierii realităţii sînt: „explicitarea totală a procedurilor de analiză. 21 . 1953). care aveau să fie descoperită cu multă uimire de ştiinţele „paradigmogenetice” precum termodinamica sau fizica fluidelor. 27). posibilitatea de predicţie asupra rezultatelor” (p. încă oficioase. erau reflectarea unei schimbări profunde de paradigmă care începuse să afecteze întreaga lume ştiinţifică. Geografia cantitativă. Frank K. fizica 5 Cf. Dorinţa de normă va abate o vreme geografia de la ceea ce.1932) la Chicago care. ale unui alt tip de geografie care se înfiripau în Statele Unite şi Scandinavia. articol simptomatic pentru starea de lucruri din geografia epocii (Schaefer. În ciuda diferenţelor dintre antropogeografia germană şi geografia umană franceză. proba validităţii rezultatelor prin non-falsifiere. În 1953 apare în Statele Unite articolul unei german refugiat din faţa nazismului. se dovedea incapabilă să „producă” legi şi axiome care să încadreze obiectul studiat. spaţiu şi societate. rezultatele erau invariabil aceleaşi: serii lungi de monografii la scară mai mare sau mai mică. Critica. studiind organizări excepţionale (unice). Schaefer. adresată acestui tip de geografie umană a venit tot din lumea germană. Trebuie să fi fost sfîşietoare dilema de factură existenţialistă a geografilor americani care se vedeau brusc puşi în faţa unui nod gordian realizat de originile kantiene ale ştiinţei pe care o promovau şi exigenţele pragmatice … neokantiene5 ale puterilor publice sau private cărora le repugnau să finanţeze cercetări asupra unor realităţi prezente doar în mintea unor cercetători. Reacţia oficială a lui Schaefer şi dinamicile firave. aptă să se apere în competiţia cu celelalte ştiinţe sociale. conformă cu pozitivismul logic al Şcolii de la Viena. Pe de o parte. multi sau trans-scalare. în a doua jumătate a secolului al XX. „inventată” în Statele Unite.

era de fapt o striere a spaţiului politic. prin urmare. statul devine direct interesat de amenajarea spaţiului şi de organizarea teritoriului. fie ea germană sau franceză. instrumentul său principal în realizarea acestor acţiuni fiind întreprinderea. În opinia noastră explicaţia rezidă în faptul că teoriile economice liberale îşi dezvoltaseră de timpuriu un support spaţial. relaţiile de autoritate încadrau omul sau societatea şi nu relaţiile acestora cu mediul geografic şi încă şi mai puţin spaţiul. ci a spaţiului. sociale şi politice care funcţionaseră între graniţele rigide ale statelor şi imperiilor moderne.newtoniană se prăbuşise odată cu apariţia fizicii/mecanicii cuantice (accident fericit care înlocuise norma cu relativismul acesteia). generate (sau suportate) de grupuri sociale libere în cadrul spaţiului geografic cu care avea de a face. Geografia umană clasică. naturale. ça sert d’abord à faire la guerre. întîmplată între secolele al XV-lea şi al XIX-lea. impregnată de filosofie naturalistă şi de conceptualizare de dragul conceptualizării. dintre stat şi biserică. odată cu generalizarea democraţiei şi cu democratizarea formaţiei şi informaţiei. sociale sau culturale. în vreme ce teoria marxistă era prin excelenţă a-spaţială sau mai degrabă adimensională şi. incapabilă să se constituie în suport pentru proiectele de amenajare teritorială. Renaşterea se disipa încet-încet în fumul furnalelor iar tandemul simbiotic ori antagonic. Nu credem că superioritatea sau inferioritatea conceptuală a uneia sau alteia dintre cele două grupe de ideologii au stat la baza acestui fenomen. chiar dacă multă vreme neutilizat. în La géographie. „Strierea” modernă a spaţiului – fie el terestru sau marin – prin cartografierea şi închingarea sa prin numere corespondente latitudinilor ori longitudinilor (ceea ce Yves Lacoste. studia relaţiile fireşti. nu mai răspundea unei comenzi sociale centrată pe ordonarea practică a fenomenelor teritoriale. de factură enciclopedistă. ba chiar creator al unei mitologii moderne cu iz divin (l’Etat-Providence). Amenajarea spaţiului şi organizarea teritoriului permite statului să devină agentul bunăstării generale (Welfare State). Aceasta pentru simplul fapt că dezvoltarea economică o luase cu mult înaintea progresului uman (căruia. practicată de cercetători care se situau în afara realităţii pe care o studiau (Prigogine şi Stengers. de la caz la caz. ultimele se impun efectiv sau cel puţin conduc spre modernizarea primelor. După al doilea război mondial. în voturi. În cadrul explicaţiilor genetice ale diferenţierilor regionale sesizate de geografi. Acest stat avea nevoie de instrumente operaţionale. şi 22 . În perioada acelor the golden sixties. i se substituise). nici măcar social. ale cărui acţiuni se numărau însă extrem de banal. cu care să realizeze sau să dea iluzia că încercă să realizeze echitatea spaţială. fie ele economice. Politica nu mai avea nevoie de instrumente de stăpînire şi de administrare a timpului. era înlocuit din ce în ce mai mult cu cel realizat de stat şi marea întreprindere – capitalistă sau „socialistă”. de altfel. iar pe de altă parte războaiele şi crizele economice succesive arătaseră şubrezimea construcţiilor economice. după tatonări între politicile de stînga şi cele de dreapta. 1986). 1976. Ştiinţa clasică. numea etapa geografiei ofiţerilor).

aşa cum este văzută ea din balcoanele. nu reprezenta altceva decît o impunere a unui cod de putere construit de elitele politico-militare europene asupra unor spaţii vag cunoscute nu numai de europeni ci şi de indienii-indigenii-aborigenii-suboamenii proaspăt „descoperiţi”. Teoria marxistă. Sisteme de locuri agricole/rurale. creînd în schimb imaginea complexităţii spaţiului umanizat. marxismul este obligat de la bun început să funcţioneze ca o teorie parţială şi specifică. Sau. Atunci din cauza preapuţinului. britanică. Spaţiul era cotidianul individual măsurat în bani. Pentru geografi acest spaţiu era un ansamblu de locuri disjuncte pentru care liantul puterii nu putea crea continuitate: continuitatea administraţiei. Din multitudinea de sisteme de locuri. Iată explicaţia faptului că social geography apare în acelaşi spaţiu care a generat 6 Spunem aceasta deoarece în cercetările postmoderniste de factură epistemologică ce încearcă să definească construirea modernă a spaţiului (sau construirea spaţiului modern) este sesizabilă o extrapolare a mediului actual (informaţie instantanee şi ubicuă. Aceeaşi constelaţie de locuri se regăsea în studiile locale. redusă la spaţiul urban şi proletarizat. ale plăcerii. apare şi se dezvoltă în acest cadru implicit. aceste sisteme se întrepătrundeau în gîndire şi discurs. mai tîrziu. Spaţiul cartografiat de europeni nu era „decupat” în felii omogene şi continue decît pentru strategii militari şi pentru eminenţele cenuşii ale cancelariilor imperiale. sisteme de locuri industriale/urbane. în care societăţile se repartizau în spaţiu în funcţie de ritmul impus de pasul cailor iar furnalele în funcţie de mersul boilor înjugaţi la carele cu minereu. Spaţiul – inexistent încă în calitatea sa de concept – era prezent însă în urzeala construcţiilor ştiinţifice. atît pe verticală cît şi pe orizontală. În plus. Această practică modernă a „spaţiului”. Spaţiul era banalitatea a cărui apariţie într-un discurs geografic ar fi părut puerilă. Spaţiul modern era la fel de fragmentat ca şi cel postmodern. cu toate rupturile. pentru anacroniştii6 post-modernismului exhaustiv. inechităţile şi decalajele sale spaţiale. ale puterii. făceau explicaţia stufoasă şi laborioasă. a „spaţiului” era mereu contrazisă de luni de zile (de luni de mile – nautical miles) necesare corăbiilor şi mai târziu steamer-elor pentru a realiza bucla plecare-ajungere. socială înainte de a fi pe de-a întregul economică. franceză sau olandeză demonstrează cu prisosinţă acest lucru. 23 . timp sau efort.nu al celui fizic. marxismul se va desfăşura la scara unuia singur: cel al locurilor urban-industriale. de unde reprezentare globală a spaţiului) asupra societăţilor unei modernităţi în care doar o infimă parte a indivizilor aveau acces la informaţie alohtonă şi încă şi mai puţini călătoreau la mai departe de 50 de kilometri de acasă. La diferite scări spaţiale. cu mangal sau cu cărbuni de pămînt. belgiană. Geografia colonială franceză. sisteme de locuri ale producţiei. spaţializat de practici efective mai mult sau mai puţin teoretizate. acesta era obiectul studiat de geografii „modernităţii”. astăzi din cauza premultului de informaţie. lojele şi chiar stalurile şi fotoliile post-modernismului. sisteme de locuri de locuit. Atît de cotidian şi atît de banal încît chiar şi pentru ştiinţele economice – cu (foarte) mici excepţii – nici nu se punea problema de a-i da vreo importanţă în calculul efectiv al indicilor şi indicatorilor specifici. a codului de autoritate. la diferite scări temporale.

Una dintre cele mai coerente teorii „spaţiale” de sorginte marxistă. a ajuns relativ repede un cuvînt insuportabil pentru teoreticienii şi practicienii marxişti. în fapt sosii ale termenilor de „metropolă” şi „colonie”. stat. ţàrină. reminiscenţe. reflectare a atitudinilor comportamentale naturale în condiţiile liberalismului. spre mijlocul anilor 1960 a apărut ca din neant termenul de spaţiu şi. cel de teritoriu. Oraşul trebuia în final să compună locurile naţiunii iar statele naţionale trebuiau în final să compună locurile lumii. „Spaţiu” nu fusese încă inventat cu adevărat. în care teritoriul era un spaţiu (o întindere) legitim apropriat(ă) şi profund integrat(ă) proprietarului. va fi incapabilă să atingă nivelele mezospaţiale de analiză. trebuia inventată o teorie spaţială. Dacă Henri Lefebvre (1974) ar mai fi întîrziat cu încă cinci ani publicarea teoriei sale asupra spaţiului construit. cu rădăcini obscure. Locurile limbii erau ocupate de cuvinte precum loc. Această tară avea să marcheze profund gîndirea „spaţială” marxistă. cea a centrului şi periferiei. Pentru americani. după cum am arătat mai sus. Oraşe şi State. Pentru geografii şi economiştii germani numiţi astăzi „spaţiali” totul se reducea la ort (loc) iar pentru americani space era sinonim cu distanţă sau cel mult cu întindere. întîmplări. organizate. incomplet construit. De unde acest succes al conceptului în geografia radicală? Dintr-o ambiguitate fundamentală. încă mai mult. Apoi. Marxismul nu avea de ce să se intereseze de spaţiu în adevăratul sens al cuvîntului. Pentru marxismul anilor 1900-1960 era deja tîrziu să inventeze un vocabular spaţial. de cea de autoritate acceptată de cei care legitimaseră şi delegaseră administrarea în detrimentul celor din 24 . de cea de administraţie-administrare. fiind constrînsă să se limiteze la două capete ale ierarhiei scărilor de studiu geografic: sistemul urban şi sistemul mondial. uniuni de state) erau accidente. regiune. Tot ceea ce se întîmpla la celelalte scări spaţiale (spaţii rurale. ţară. „Centru” şi „periferie” au apărut drept inovaţii absolute. înlocuindu-l din capul locului cu două derivate: spaţiul social (mai exact spaţiul de clasă) şi spaţiul economic (ce se reducea în ultimă instanţă la aceeaşi distanţă socială). the Pioneer Frange). imediat. sînt probe incontestabile. respectiv regional policy. latine. destinate să dispară sau să fie transformate. Conceptul de spaţiu. Accepţiunea americană. regiuni infranaţionale. Trebuia inventat un limbaj spaţial.revoluţia industrială. strict administrativă. venind dinspre etologia şi ecologia umană a Şcolii de la Chicago. pe fiecare pagină a cărţii sale ar fi apărut cuvîntul „teritoriu”. North-West Territory). primii care au creat o ştiinţă a administrării spaţiului. impunea ca ele să fie luate în consideraţie şi să fie amenajate. teritoriu însemna un spaţiu incomplet integrat şi controlat. Invers accepţiunii milenare. Terroir (ogor) sau ţară şi. era legată de ideea de frontieră mobilă (the Frontier. dar asupra căruia se poate proiecta un anumit cod al propriei autorităţi (Indian Territory. Dar faptele mezospaţiale existau iar mersul istoriei. Acelaşi lucru în esenţă dar la scări spaţiale opuse. care au îmbrăţişat imediat termenul de teritoriu.

în 1934. sînt quasi-absente. pe cît posibil de ramură (?!). recunoaştere legitimă a proprietăţii de către vecini. 7 25 . În spaţiul american. distribuire şi consumare a bunurilor şi serviciilor. Lăsăm deoparte imprecizia inerentă utilizării acestor termeni de către cercetătorii ştiinţelor sociale din jumătatea estică a Europei. şi în Occident. în 1933. territorium-ul oferea mulţimea locurilor specifice respectivului cadru. mai mult. ce beneficiază de cîteva zeci de definiţii. încercau să descopere regularităţi ale comportamentelor spaţiale ale actorilor implicaţi în activităţile de fabricare. care ţinteau eficienţa/echitatea socială. oferea constelaţiile de locuri pe care geografia clasică le studiase şi le răpise – în contumacie – marxismului. este o creaţie a politicilor şi atitudinilor liberale. în the Territory erau localizaţi cei care aveau. individuale sau comunitare. afectivitatere. Primul organism destinat amenajării teritoriului. În the Space erau localizaţi proprietarii „legitimi”. precum şi construcţiile lexicale pe care acest termen le-a creat pe alte meridiane. ceva care să confere tridimensionalitate acestui spaţiu: relaţiile piramidale de autoritate. cînd geografia tradiţională fabrica pe bandă rulantă studii monografice asupra regiunilor sau landschaft-urilor. au apărut în Marea Britanie Regional Development Councils. Ambele accepţiuni aveau aerul de a conţine ceva spaţial şi. sau mai degrabă o explicitare a acestuia în discursul ştiinţific. „geografie umană” sau. element inexistent în procesul efectiv al fondării – şi prin urmare în mitului fondării federaţiei americane. evident dacă nu este vorba de „organizarea spaţiului şi amenajarea teritoriului” sau dacă nu apare în sintagma „spaţiu geografic”. embrionare încă. care aveau aceeaşi menire. să facă loc celor care împingeau inexorabil frontiera. Tennessee Valley Authority a luat fiinţă în SUA. Ne referim cu precădere la geografia umană românească în care se mai poartă discuţii dacă ar trebui să se zică „geografie economică”. ca să fie împăcată şi capra şi varza. care urmăreau eficienţa economică. care înseamnă limită inflexibilă. dar capătă accente stridente în tranziţia estului. mai pragmatice. Iată deci că dorinţa lui Schaefer de construire a unei geografii nomotetice însemna de fapt o descoperire a spaţiului. marxistă. ştiinţele economice. Fenomenul este evident.7 În secolul al XIX-lea şi în prima jumătate a secolului al XX-lea. Sensul latin implica înrădăcinare. The territory oferea un cadru administrativ omogenizant. „geografie economică şi umană”… În literatura geografică românească. într-un fel sau altul. Spaţiul. bineînţeles. un an mai tîrziu. fenomen care începuse deja într-un fel sau altul în cadrul societăţilor anglo-saxone. Din acest antagonism al atitudinilor ideologice izvorăsc majoritatea ambiguităţilor care afectează în prezent discursul – postmodern sau nu – despre spaţiu şi spaţialitate ori despre teritoriu şi teritorialitate. the frontier a fost şi rămâne un concept mult mai puternic decît cel de boundary sau de border. construit – este mai degrabă o creaţie a celor de nuanţă radicală. aşa cum este înţeles astăzi. frontieră rigidă. Geografia marxistă se născuse cu adevărat. derivatele cuvîntului „spaţiu”.territory. în vreme ce teritoriul – ca spaţiu produs.

1 . Lectura „postmodernă” a acestui tip de organizare spaţială este bazată pe diminuarea pînă la dispariţie a controlului sau influenţei asupra „ariei de polarizare” şi realizarea de contacte directe între centre cu aceleaşi interese (b: hubs and spokes – butuce şi spiţe). banii şi efortul) şi de principiul satisfacţiei maxime a actorilor implicaţi (repartiţia spaţială a serviciilor se ajustează pentru obţinerea profitului maxim în condiţiile de asigurare a minimizării eforturilor clientelei). cu atît clientela lor este mai difuză în spaţiu iar aria de recrutare a acesteia este mai întinsă. 3) geometria modelului trebuie să respecte principiul echităţii spaţiale (minimizarea deplasărilor în interiorul figurii geometrice. din acest punct de vedere cea mai „democratică” figură este cercul) şi în acelaşî timp să asigure acoperirea integrală a spaţiului. cu cît serviciile sunt mai specializate.Modelul christallerian al locurilor centrale (a) are la bază cîteva principii generale: 1) serviciile banale (de proximitate) sunt prezente la toate nivelurile ierarhice ale aşezărilor umane deoarece nu au nevoie de o clientelă numeroasă ci de una care se aprovizionează frecvent. Preluat de economistul spaţial – bineînţeles tot german – August Lösch. localizare dictată de diminuarea profitului în funcţie de distanţa dintre producător şi consumator. modelul 26 . inducînd tendinţele de ierarhizare cantitativă şi calitativă în sistemul de aşezări. geograful german Walter Christaller. 1982) construieşte un model geometric de localizare şi de ierarhizare spaţială a sistemului de aşezări umane în funcţie de nivelul serviciilor pe care o localitate le poate atrage şi dezvolta (fig. 2) organizarea spaţiului se efectuează în funcţie de principiul minimului efort (clientul se deplasează în aşa fel încît să îşi minimizeze la maximum timpul. În 1826 Johann Heinrich von Thünen realizează un model concentric de localizare a culturilor agricole în jurul unei pieţe. 1). În 1933. hexagonul este figura de compromis între cele două exigenţe. din această cauză ele au tendinţa de a se concentra într-un număr din ce în ce mai restrîns de locuri. În 1909 economistul german Alfred Weber publică rezultatele cercetărilor sale asupra localizării industriei sub forma unui model de localizare în care amplasarea în spaţiu a uzinelor depinde de minimizarea costurilor de transport. plecînd probabil de la o încercare din 1841 a geografului francez Jean Reynaud (Robic.Fig.

Chiar şi în aceste condiţii. iniţiate în economia spaţială sau în geografie. tocmai atunci cînd lumea ştiinţifică era pe cale să demonstreze invaliditatea ştiinţei clasice ahtiată după ordine şi regularitate. normalizate prin intermediul legilor statisticii. Japonia şi America Latină. calînd-o între dogmele pozitivismului logic (Claval. Indirect – şi incomplet am putea spune – deoarece spaţiul este văzut doar ca distanţă care acţionează asupra organizărilor spaţiale. Robert Chorley şi Torsten Hägerstrandt. geografia căpătînd valenţe nomotetice. 1998) cucereşte în cîţiva ani Statele Unite şi Canada. Posibilitatea studierii interacţiunii spaţiale nu mai rezumă spaţiul doar la distanţă. apoi. Geografia cantitativă îşi caută legitimitatea în modelele spaţiale ale economiei şi geografiei germane clasice şi se îmbogăţeşte prin împrumuturi fie teoretice din ştiinţele economice. promotorul de mai tîrziu al „postmodernizării” geografiei. introducerea metodelor de cuantificare a fenomenelor cu desfăşurare spaţială înseamnă o adevărată revoluţie în geografie. plecînd de la o definiţie sumară prin care geografia este considerată o ştiinţă a interacţiunilor spaţiale (Ulmann. Scopul acestei discipline. Pînă în 1970. Noua geografie permite pentru prima oară modelizarea fenomenelor umane în condiţii de laborator. 1980). înlăturînd astfel una din sursele majore de critică făcută geografiei de către ştiinţele experimentale. este acela că ele introduceau indirect spaţiul în cadrul analizelor. pentru cîteva decenii. stăpîne în paradigma newtoniană şi chiar în cea ensteiniană. noua geografie. bazat pe „paradigma unei geografii care analizează efectele distanţei asupra ordinii spaţiale” (Claval. prin măsurători şi calcule. iar David Harvey. este acela de a sesiza. această cale. în Polonia. 1953. Valul cantitativist. coroborate cu metodele statistice şi cu evoluţia rapidă a maşinilor de calcul permite efectuarea şi 27 . Peter Gould (1968) o botează cu un nume care avea să îi rămînă lipit ca o etichetă de marcă: the new geography. Interesul imediat al acestor modele. geografia cantitativă era o realitate în întreaga Europă Occidentală. la Universitatea din Seattle. va instituţionaliza geografia cantitativă. Între 1953 şi 1960.christallerian a condus la o teorie complexă a organizărilor regionale şi a făcut carieră în geografie după 1950. URSS. Visul lui Schaëfer se transformă astfel în realitate. 1998). şi geografii şi economiştii au abandonat destul de repede. Din pricina dificultăţilor insurmontabile de integrare a tuturor variabilelor economice cu expresie spaţială în cadrul unui model unic. i se erijează în epistemolog. văzută de mulţi geografi drept o anexă metodologică a geografiei. fie metodologice din fizică. existenţa structurilor spaţiale. între 1958 şi 1962. fenomenul fiind facilitat de activitatea unor autodidacţi autohtoni precum Peter Haggett. statistică şi matematică. Edward Ulmann (1912-1975) reuşeşte crearea unui grup de cercetători care. face acelaşi lucru cu Marea Britanie şi cu Scandinavia. Boyce. Modelele matematice şi fizice.

descriind probabilitatea cu care un anumit procentaj din populaţia acestor unităţi poate veni în contact (poate interacţiona) într-un interval oarecare [t. iar pe de o parte la calitatea sistemului de transport românesc şi la posibilităţile economice ale populaţiei (modelul a fost calibrat cu un coeficient de frînare datorat distanţei egal cu –2. 2000) Ipotezele iniţiale ale modelului se referă pe de o parte la probabilitatea ca un licean să se dirijeze către cel mai apropiat centru universitar (ipoteză conform căreia probabilitatea se reduce la 50 % la 75 de km de domiciliul elevului). unde Pi este potenţialul masei considerată a fi localizată în j =1 unitatea i. ar fi lipsit de sens să punem în relaţie populaţia totală cu centrele universitare. şi nu cu –1. t+1] cu unitatea i. modelul poate fi scris după cum urmează: Pi = ∑ m j * p(d ij ) sau Pi = ∑ m j * D . j =1 j =1 n n Etapa următoare consistă în a găsi o funcţie care să poată descrie cel mai bine interacţiunea spaţială. 28 . potenţialul astfel definit este o măsură macrogeografică a comportamentului mediu al unei populaţii.apoi testarea unor ipoteze făcute asupra populaţiilor intrate în interacţiune şi creatoare de spaţii sau mai degrabă de comportamente spaţiale Fig. iar mj este masa localizată în oricare altă unitate j. Funcţiile utilizate de model vor fi discutate ceva mai tîrziu. în text. Modelul permite o aproximare a comportamentului spaţial al unei populaţii oarecare situată în unităţile j. Deoarece probabilitatea ca locuitorii unui loc să intre în relaţie cu acel loc este de 1 (sau de 100%) şi descreşte cu cît interacţiunea cu alte locuri necesită străbaterea unor distanţe din ce în ce mai mari. Astfel. estimînd numărul de persoane susceptibile să se deplaseze. 2 ..Potenţialul de interacţiune al elevilor de liceu cu centrele universitare din România Modelul utilizat are forma t +1 t i n P = ∑ F (d ij )m j . Modelul este construit plecîndu-se de la două ipoteze fundamentale: a) pentru diferite agregate de populaţie localizate în unităţile j este posibil să se definească un comportament mediu exprimînd proporţia locuitorilor capabili să intre în relaţie cu un anumit loc i.. dacă dij este distanţa între locurile i şi j. Este evident că aceste funcţii trebuie alese în funcţie de anumite ipoteze de lucru. Deoarece funcţia F(dij) poate fi calibrată.8 sau 1. Dacă Pi este potenţialul locului i. deoarece sînt extrem de puţine şanse ca bebeluşii sau pensionarii să fie interesaţi de un loc în amfiteatre. Studii empirice efectuate în ultimii ani demonstrează satisfăcător valabilitatea datelor teoretice obţinute cu acest model. (Groza. este cel mai comod să se ia în calcul o funcţie de distanţă f(D)=p(dij) continuă şi descrescătoare de la 1 la 0 cînd dij variază de la 0 la infinit. b) probabilitatea ca această proporţie din locuitorii unităţilor j să interacţioneze cu locul i nu depinde decît de distanţa care îi separă de locul i (procesul este deci considerat a avea loc în afara oricărei concurenţe spaţiale).9 cum este cazul altor state europene cu sisteme performante de transport al persoanelor). F(dij) este funcţia de distanţă utilizată. şi dacă mj este efectivul de populaţie al unei unităţi j oarecare. deci să interacţioneze cu locuri aflate dincolo de o anumită distanţă. caz valabil şi pentru masele aflate în i şi j. dacă D=p(dij) este probabilitatea de interacţiune (adică proporţia persoanelor susceptibile să se deplaseze pe distanţa dij).

de percepere şi de concepere a spaţiului cotidian. administrate. pentru agregarea/dezagregarea cotidiană a comportamentelor spaţiale ale indivizilor unei comunităţi. În plus. pe care Marx îl lăsase precaut la o parte. Mandelbrot. 29 . Imaginea de mai sus este o simulare fractală (cu softul FractVision©) a bronhiilor umane. care au terorizat matematicienii începînd cu a doua jumătate a secolului al XIX-lea deoarece nu aveau nici una din proprietăţile oficial recunoscute. sociologul francez Henri Lefebvre începe prin anii ’60 construcţia unui eşafodaj teoretic menit să conducă la o teorie socială a spaţiului. ca fiind principiile elementare ale formelor din natură. teoria sa oferă o abordare seducătoare a unui anumit tip de structuri spaţiale proprii unui spaţiu construit de societate în urma acţiunilor de practicare. Cu dimensiuni fracţionare care pot „măsura” norii. reţelele de transport. comportamentele economice sau fiziologice cu desfăşurare în spaţiu. în termeni de coduri de putere aplicate unor suprafeţe apropriate. Toate acestea pot fi măsurate şi prin urmare controlate. cea a invariabilităţii formei lor la toate scările lor de organizare. fie aceasta spaţială sau economică şi. în anii ’70. 1974). cercetătorii marxişti au construit o teorie a teritoriului. Aceste structuri spaţiale nu sînt însă realităţi imuabile şi constituite o dată pentru totdeauna. ajustate. Pe baza unei critici a eficienţei economice pure. deoarece comportamentul spaţial al fiinţelor umane nu este strict raţional. teoretice. Iată două caracteristici care nu concordau cu viziunile marxiste asupra socialului. fluxuri) care încadrează la rîndul lor suprafeţe (arii polarizate. Aceeaşi tehnică şi acelaşi model poate fi aplicat pentru simularea unui oraş care urmăreşte eficientizarea structurilor sale morfologice sau. Lipsiţi de o teorie a spaţiului. sunt permanentă sursă de inegalitate. imateriale. În fig. Figuri artificiale. prin aceasta. cîmpuri de forţă). Asemenea aplicaţii conduc spre găsirea şi analiza invariantului spaţial: structurile spaţiale văzute ca diverse combinaţii topologice de puncte (centre. în noua geografie spaţiul devine mişcare iar mişcarea presupune incertitudine. Publicată în anii ’70 (Lefebvre. fractalii au fost „descoperiţi” şi prezentaţi de B. precum Harvey au promovat într-o primă fază noua direcţie de cercetare asupra spaţiului.. oraşele. Nu este greu de înţeles de ce structuraliştii sau geografii de orientare marxistă. Ele evoluează conform principiilor eficienţei. poli) integrate în reţele (materiale. precum cel al depersonalizatului homo oeconomicus care este forţat să susţină şi să justifice majoritatea teoriilor economice.2 este prezentată imaginea grafică a aplicării unui model probabilist de interacţiune spaţială asupra interacţiunii probabile dintre numărul de locuri în toate instituţiile de învăţămînt superior şi numărul de elevi în liceele din România. fractalii prezintă o trăsătură esenţială. de ce nu. Mărirea unei porţiuni a imaginii reproduce imaginea întregului.

sociologie şi chiar din economie. geografia radicală. spaţiul lefebvrian continua să fie a-dimensional. etnogeografia. Aceste tipuri de spaţii sînt inoperante fără aportul geografiei cantitative. redus la stadiul de concept. care a reuşit să 30 .Fig. geografia culturală). Ca şi în multele curente geografice care au înflorit după 1970 (behaviorismulumanismul. nelegat de realitate decît prin intermediul subiectivităţii cercetătorului.Fractalii sau invariantul scalar. situaţie asemănătoare cu cea din filosofie. 3 .

descoperind existenţa invariantului spaţial. matematica şi astronomia anilor ’70. să sintetizeze într-o singură metaforă. ele ajung să încadreze cu destulă claritate dinamici generale iscate din comportamentele incontrolabile ale miliardelor de oameni care locuiesc planeta. în ciuda faptului că aceste două civilizaţii fuseseră precedate în antichitatea timpurie de alte culturi strălucite. spaţiile fizice. au propulsat-o printre ştiinţele din primele rînduri ale noii paradigme. chiar dacă într-un mod rigid. abilitatea sa de a desfăşura de foarte multă vreme studii monografice la scări mezospaţiale. Mai mult. care să cuprindă. ca de obicei. Lipsa de informaţii asupra societăţilor mai vechi şi 31 . în urma ştiinţelor avangardiste. să îmbine. funcţionează şi dispar simultan sau stroboscopic. de structurile complexităţii. aşa cum fac deja în fizică. fundamentată pe fractalii „descoperiţi” de Benoît Mandelbrot (fig. 3) soluţia finală? Probabil că răspunsul la această întrebare va fi dat cîndva şi poate că va fi negativ. combinată cu forţa geografiei cantitative. Spaţiul ca metaforă. Evoluţia geografiei: de la ansamblu de cunoştinţe la ştiinţă « Nu există geografie. a avut ecouri profunde şi în geografie. stabilitate dincolo de echilibru. 5. unde descriu cantitativ comportamentul haotic şi spaţiile de fază ale atractorilor stranii (les attracteurs étranges). deschizînd noi drumuri spre structurile mezospaţiale ale realităţii (ordine în haos. Geografia cantitativă a reuşit să se apropie. spaţiile matematice şi spaţiile umane care se crează. Sinteza ar însemna – poate – descoperirea şi mai ales utilizarea în discurs şi metodă a invariantului scalar. Fractalii sunt forme ale ordinii spaţiale iscate din haos. Geografia calitativă a pus de foarte devreme slujitorilor săi problema existenţei complexităţii şi a imposibilităţii măsurării acesteia altfel decît prin utilizarea metaforei. Geografia actuală încearcă o sinteză a celor două căi. la toate scările spaţiale. cît şi a individului sau a populaţiei analizate. Prin forţa lucrurilor. Spaţiul ca măsură. există doar geografi ». De data aceasta însă geografia nu a rămas. cînd acestea şi-au făcut mea culpa recunoscînd inexistenţa preciziei măsurătorilor.impună multidimensionalitatea spaţiului şi a creat premisele introducerii în modele atît a subiectivităţii cercetătorului. Poate că un comportament asemănător îl au în prezent ştiinţele sociale: cu identităţi ştiinţifice neclare. Robert Clozier Civilizaţia europeană actuală s-a constituit pe fundamentele culturale moştenite de la antichitatea greco-romană. a ordinii sau a relativităţii absolute. Schimbarea de paradigmă – aş putea spune chiar criza – survenită în cadrul „ştiinţelor dure” precum fizica. Poate să fie geometria atemporală a naturii. ei pot măsura haosul. structuri disipative).

C. Geografia antică Ca şi alte discipline.). revendicată ulterior de istorici şi de geografi. oraşul este releul de neocolit între regiuni aflate la distanţe uriaşe unele faţă de altele. Iniţial. şi pînă la moartea lui Alexandru Macedon în sec. Opera lui Herodot. locuinţă. Aceste caracteristici ale urbanului au permis lui Herodot (484?Î.C. a bogăţiei materiale. care a caracterizat geografia vreme de peste 2000 de ani.-347?Î.un eurocentrism evident fac din Grecia şi din Roma antică sursele pricipale ale culturii şi ştiinţei europene. a legat formele realităţii de materia din care sînt alcătuite. militare şi economice.-425?Î. grecii au colonizat întreg bazinul Mării Mediterane. geografia îşi dăduse drept obiect de studiu oikumena8. povestirilor şi zvonurilor aduse de aceştia. spaţiul locuit sau aflat sub controlul Greciei antice a cunoscut o expansiune continuă. Ordonarea obiectelor realităţii avea nevoie de un cadru preexistent. lumea cunoscută a epocii. De la primele nuclee de populare grecească (civilizaţiile miceniene.C. elev al lui Platon care. Oraşul este locul în care se acumulează rapoartele comerciale. spre Orientul Mijlociu şi spre amontele Nilului. enciclopedice. să scrie monumentala sa Istorie. apărute la începutul mileniului al II-lea Î.C. Mult mai importantă pentru evoluţia geografiei a fost filosofia lui Aristotel (385? Î. Filosofia lui Platon (428?Î. respectiv lumea locuită cunoscută de vechii greci. de un dat intelectual a priori care pentru Aristotel era spaţiul.-322? Î.C. oikos = casă. a informaţiilor. a deschis calea considerării spaţiului şi 8 din gr.). către sfîrşitul Greciei clasice. Grecia clasică a fost însă şi izvorul ideilor filosofice care au influenţat evoluţia geografiei. a ideilor. Cu armele războiului sau cu cele ale comerţului..C.1. cu extensii spre Marea Neagră. gê oikuménê = pămîntul locuit 32 . Oraşul este prin excelenţă locul de concentrare a oamenilor. axată pe cercetarea diferenţelor dintre lumea sensibilă (a realităţii percepute cu organele de simţ) şi lumea inteligibilă (a principiilor care ordonează realitatea) a condus geografii către investigarea cauzelor diversităţii locurilor oikumenei. IV Î. Expansiunea politică şi economică a fost însoţită de înflorirea artelor şi ştiinţelor. opunîndu-se maestrului său. ecourile sale reverberînd în final în geografia umană academică a secolului al XIX-lea. Istoria învăţatului grec a însemnat începutul lungii perioade descriptive. lucru favorizat de faptul că civilizaţia greacă a fost prin excelenţă o civilizaţie urbană.C. Filosofia aristoteliană. în care sînt sintetizate ansamblul cunoştinţelor epocii asupra oikumenei. 5.).C. a marcat puternic civilizaţia greacă şi mai apoi pe cea romană. devenind astfel punctul obligatoriu de trecere pentru călători şi a legendelor. şi geografia îşi găseşte astfel izvoarele în scrierile învăţaţilor din bazinul mediteranean. doriene şi ioniene).

În acest context. cînd regatele care perpetuau tradiţiile Greciei clasice se întindeau din nordul Mării Negre pînă în nordul Etiopiei şi de la strîmtoarea Gibraltar pînă în Asia Centrală (pînă la fluviul Amu-Daria). desfăşurată între moartea lui Alexandru Macedon (323 Î. marile curente de migraţie şi de colonizare. Continuînd tradiţia deschisă de Herodot. savanţii greci au inventat o geometrie perfectă a universului. în şcoala franceză de geografie umană dezvoltată în a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Deoarece la aceeaşi oră poziţia astrelor pe boltă era diferită după cum era măsurată în diferite locuri de la nord la sud.). În această perioadă cercetarea geografică urmăreşte două direcţii majore. în ceea ce priveşte geografia. marinari. care nu servesc decît determinării poziţiei şi momentului unui obiect. era foarte uşor ca. Plecîndu-se de la ideea aristoteliană a spaţiului absolut. Conjunctura politică (decăderea militară a Greciei în urma expansiunii romane) a acutizat interesul pentru informaţiile geostrategice (originea şi obiceiurile diferitelor popoare. o serie de învăţaţi (printre care Strabon) au continuat colectarea şi sistematizarea informaţiilor aduse de călători. proces sau fenomen. care a început să fie criticată abia în perioada Renaşterii. geografii epocii (Eratostene. etc. absolute. Cleopatra (30 Î. Adevărata înflorire culturală a Greciei a fost însă perioada elenistică. organizări economice. să se calculeze poziţiile diferitelor locuri de pe planetă. În această lume a spaţiilor sferice statice. Cea mai exactă măsurătoare este cea a lui Eratostene care a găsit între Asswān şi Alexandria (Egipt) o distanţă de 5000 de stadii.) şi cea a ultimei regine din dinastia macedoniană. creaţie pur intelectuală care vedea Pămîntul ca un glob fixat în centrul unui ansamblu de sfere celeste pe care erau localizate astrele. Acest fapt a deplasat uşor interesul către aspectele sociale ale realităţii. Ptolemeu) au putut măsura întinderea lumii cunoscute.C. De-abia după 1970 conceptul de spaţiu a început să fie cercetat cu atenţia cuvenită în cadrul ansamblului ştiinţelor sociale. hidrografie. a împiedicat (şi mai împiedică încă) geografia să devină o ştiinţă în adevăratul sens al cuvîntului.C. tipuri de societăţi şi de oraşe. climă) şi asupra diferitelor moduri de locuire (forme de organizare politică. atitudine care a creat un curent de idei umaniste care îşi vor găsi plenitudinea în dezvoltarea ştiinţelor sociale din Secolul Luminilor (secolul al XVIII-lea) şi.). A doua direcţie urmată de geografia antică a fost cartografierea realităţii. Această concepţie. corespunzînd unei 33 .timpului ca nişte categorii filosofice fundamentale. informaţiile legate de cadrul natural nu mai erau prezentate în sine ci în legătură cu diferitele forme de populare a oikumenei. originea şi evoluţia formelor de organizare statală). Marynos din Tyr. militari. negustori ori obţinute prin intermediul propriilor experienţe avute în timpul călătoriilor prin lumea elenistică. Prima dintre acestea a fost continuarea descrierii lumii cunoscute în lucrări în care se îmbinau informaţii asupra elementelor cadrului natural (relief. pe baza geometriei dezvoltată în cetăţile greceşti.

istoric şi geograf grec . . matematician şi geograf grec .Geografia – lucrare necunoscută în Occident pînă la sfîrşitul secolului al XV-lea. Eratostene (276-194 î.realizează prima măsurare relativ exactă a circumferinţei terestre şi stabileşte faptul că oikumena nu reprezintă decît 2/7 din circumferinţa pămîntului (în vreme ce Ptolemeu va considera că aceasta reprezintă 1/2).de la khorê = loc).studiind relaţiile dintre om şi mediul natural. cercetările sale sînt cunoscute indirect.). prin intermediul operei lui Ptolemeu Ptolemeu (90-168 d.).poate fi considerat primul tratat de geografie matematică. geograf şi astronom grec .de la gê = pămînt) şi a regiunilor (în chorografii . migraţiile acestora.Ghidul geografic .). Cărţile sale îl vor influenţa mai tîrziu pe Strabon.). Extrapolînd rezultatele asupra celor 360° ale cercului. REPERE ÎN GEOGRAFIA ANTICĂ Centrată pe descrierea complexă a spaţiului umanizat cunoscut (oikumena).născut la Halicarnas. matematician şi geograf grec . cercetare în lb. Calcularea latitudinii astfel efectuată a permis realizarea unor hărţi mult mai precise ale oikumenei însă dificultatea calculării longitudinii (care va fi rezolvată abia la sfîrşitul secolului al XVIII-lea) a împiedicat multă vreme progrese reale ale cartografiei. Strabon (58?î.Cr. a lumii (în lucrări numite geografii . naturalist roman -Istoria naturală. mult mai precise decît cele existente (de exemplu cele ale lui Marinos din Tyr) Pliniu cel Bătrîn sau Caius Plinius Secundus (23-79 d. Mai aproape de istorie. 34 .distanţe unghiulare de 7°12”. ale cărei eforturi ştiinţifice s-au focalizat asupra cartografierii universului (în lucrări numite cosmografii – de la kosmos = univers).Cr.864 km. scrierile lui Strabon vor fi revalorizate de şcoala geografică franceză începînd cu secolul al XIX-lea Marinos din Tyr (a doua jumătate a secolului I d. etc.Geografia – lucrare necunoscută în Occident pînă la începutul secolului al XV-lea. în Asia Mică. Cr.) – învăţat grec „părintele istoriei” .). în 1470. a fost tradusă şi reeditată în nu mai puţin de 38 de ediţii între 1469 şi 1532 9 Lungimea măsurată în prezent prin tehnici aerospaţiale este de 40 007. greacă) în care abundă descrieri amestecate cu zvonuri şi legende culese în timpul călătoriilor sale. geografia antică este o disciplină de factură enciclopedică. cînd este tradusă la Florenţa de un învăţat bizantin.pune la punct proiecţia ortogonală (care stă la baza proiecţiei Mercator). Cr. respectiv 44 000 de km pentru un cerc meridian 9. geograful grec a obţinut o lungime liniară de 253 000 de stadii.Cr.Cr. Herodot (484?-425? î. Herodot este autorul unei opere în nouă volume cunoscută sub numele de Istoria (= anchetă. Strabon studiază originea popoarelor.-21/25 d. Emmanuel Chrysoloras . prezintă patru procedee de proiecţie cartografică. adevărată enciclopedie a timpului său..Cr. cînd este tradusă în latină la Roma. astronom. constituirea imperiilor.

XIII-XIV) Perioadă a erudiţilor. din care două (a treia şi a patra) erau destinate geografiei. completate cu informaţii noi culese din lumea latină pentru realizarea celor 47 de „cărţi” ale Istoriei naturale. Evoluţia politică şi culturală a Romei a condus la apariţia celor „două Europe”. engleză.Decăderea Greciei ca putere militară şi expansiunea Imperiului Roman a modificat harta politică a antichităţii însă nu a marcat o ruptură culturală. Cultura greacă a fost preluată în mare măsură de cea romană. 35 . Plinius cel Bătrîn. a lui Brunetto Latini (către 1250) este de asemenea o compilaţie a cosmografiilor preexistente. Principalele lucrări ale perioade sînt următoarele: . fapt petrecut în mare măsură prin influenţarea directă a savanţilor latini care s-au format multă vreme în şcolile şi academiile greceşti (Lucreţiu era epicurian. Evul Mediu timpuriu este caracterizat de o revalorizare a geografiilor antice. a însemnat mult mai mult pentru dezvoltarea ulterioară a ştiinţelor decît o sumă de lucrări lăsate moştenire posterităţii. ebraică. Artele şi ştiinţele Greciei au constituit fundamentul celor romane. . 1230) realizează un compendiu al cunoştinţelor astronomice şi cosmografice ale Antichităţii. compilaţie a cunoştinţelor antice. Un rol important l-au avut scrierile lui Marco Polo (1254-1324). respectiv cea urmaşă a Imperiului Roman de Răsărit (care a fost continuat de Bizanţ şi de ortodoxie) şi cea urmaşă a Imperiului Roman de Apus (care a fost continuat de Sfîntul Imperiu Roman Germanic şi de catolicism). Ptolemeu.2. 5. Geografia Evului Mediu timpuriu şi a Renaşterii REPERE ÎN GEOGRAFIA EVULUI MEDIU TIMPURIU (SEC.Speculum. organizată în patru părţi dintre care Speculum naturalae are caracterul cel mai « geografic ».Sfera. Seneca stoic iar Cicero era descendent al Noii Academii). Pliniu sau Pomponius Mela. lucrarea se găsea în toate bibliotecile vremii . cu întreg cortegiul de evenimente pe care le-a generat sau cărora le-a suportat presiunea. Unul dintre cei mai cunoscuţi savanţi romani. de Vincent de Beauvais (1245). tradusă din latină în franceză. spaniolă. în special Millione (sau Cartea minunilor lumii). în care Sacrobosco (Paris. a utilizat ansamblul lucrărilor greceşti. Apariţia şi apoi destrămarea Imperiului Roman.Cartea tezaurului. italiană. completate cu cele ale enciclopediştilor medievali precum Isidor din Sevilla sau Paul Orose. pe baza căreia a apărul Atlasul Catalan (1375) ce încerca o cartografie aproximativă a Asiei Orientale pe baza istorisirilor călătorului veneţian. de o reluare a informaţiilor oferite de Strabon.

Cabeza de Vaca.). numite şi Micile Călătorii. . Oviedo. cunoaşterea « lumilor noi » (prin publicarea jurnalelor de bord şi a jurnalelor de călătorie). numită Quatuor Navigationes a ajuns în Franţa. Cavendish. între 1590 şi 1634 cele 25 de volume ale seriei Collectiones peregrinatiorum in Indiam Orientalem et Occidentalem (respectiv 12 volume pentru Indiile Orientale.englezul Samuel Purchas. -A doua şi a treia călătorie nu sînt cunoscute decît indirect. Principalele figuri renascentiste ale perioadei sînt: . care i-au utilizat jurnalele de bord în prezent pierdute. Hayton. Hawkins. grupate în Marile Călătorii) -flamandul Levinus Hulsius publică la Frankfurt. discipol al lui Hakluyt. Raleigh. Navigatio et Itinerarium in Orientalem Indiam. una din versiunile jurnalelor sale. aceasta cunoaşte o difuzie rapidă (9 ediţii între 1493-1494. Rubrouk. însă care sînt centrate pe călătoriile englezilor (Frobisher. unde cosmograful german Martin Waldseemüler (1470-1521). Verrazano. primul volum este centrat pe cunoaşterea Africii şi a Asiei sudice (călătoriile lui Conti. Vasco da Gama. caracteristicile sale principale sînt lărgirea universului cunoscut (descoperirile geografice). SECOLUL AL XVI-LEA: Secolul descrierii moderne a lumii 1) MARILE DESCOPERIRI GEOGRAFICE ŞI JURNALELE DE CĂLĂTORIE Cristoforo Colombo în italiană sau Cristóbal Colón în spaniolă (1451-1506) -Prima călătorie: scrisoarea către G. este prima atestare a Americii. Albert cel Mare) 1476 – publicarea la Strasbourg a lucrării lui Vincent de Beauvais 1477 – este publicată la Veneţia Cosmografia papei Pius al II-lea (Aeneas Sylvius Picolomini). Leon Africanul). al treilea este dedicat Americilor (Pierre Martyr. Cortés. publicată la Veneţia în 1505 sub numele Copia de la lettera che scrisse Don Cristoforo Columbo.REPERE ÎN GEOGRAFIA RENAŞTERII (SEC XV-XVI) Geografia renaşterii este geografia marilor explorări ale lumii intra şi extraeuropene. -Din ultima călătorie nu se cunoaşte decît scrisoarea din 7 iulie 1503 scrisă în Jamaica. cu titlul Historia Rerum ubique gestarum. prin intermediul scrierilor călugărului Bartolomeo de Las Casas (1470-1566) şi ale fiului său Fernando Colomb (1488-1539). portulanelor şi atlaselor) SECOLUL AL XV-LEA: Secolul enciclopediilor şi compilaţiilor 1410 – Imago Mundi a cardinalului Pierre d’Ailly (compilaţie din lucrările anticilor şi ale Sfinţilor Părinţi (Sfîntul Augustin. realizarea hărţilor. Marco Polo. Sanchez (trezorierul regatului) din februarie 1493. consideră nimerit a numi continentele descoperite de Columb America. Odoacru din Pordenona. al doilea pe descoperirea Asiei Centrale (Marco Polo. începute cu Sammlung von 26 Schiffahrten nach Ost und West Indien. Vespucci. Cartier). are loc un proces de triere a informaţiilor. care va sta la baza expansiunii coloniale olandeze.Odată trecută febra descoperirilor. în limba germană nu este tradusă decît în 1497). Drake. Oceanului Indian şi Asiei 2) SISTEMATIZAREA CUNOŞTINŢELOR ŞI TRECEREA DE LA CURIOZITATE ŞTIINŢIFICĂ LA INTERESE PRACTICE: DUPĂ 1550 . rivalii principali ai expansiunii coloniale a Angliei . etc. la Roma. cu trei volume publicate în 1589. Cadamosto. de verificare. în care descrie şi călătoriile spaniolilor şi olandezilor. Varthema. după numele navigatorului florentin. Rusiei (Herberstein) şi mărilor polare (Zeno). Cabral. de comparare şi de corectare a acestora. made by sea or over land to the most remote and farthest distant quarters of the earth within the compass of these 1500 years. fapt care va conduce la colecţii sistemetizate de scrieri cu caracter geografic. o anthologie a 26 de călătorii engleze şi olandeze. vicere di Spagna e almirante de la insule Indie. în Cosmographiae introductio […] insuper quatuor Americii Vespuccii navigationes. Paris. Bâle şi Anvers. etc. Davis. Coronado.flamandul Jan Huyghen Van Linschoten publică în 1596 la Amsterdam “biblia” căpitanilor olandezi.englezul Richard Hakluyt (1553-1616). Paul Jove). cartografierea acestora (dezvoltarea tehnicilor cartografice. care publică în 1625 Hakluytus Posthumus. 36 . Alvarez. în care se încearcă o sinteză între geografia antică (Strabon) şi cea medievală (Pierre d’Ailly. .): Principal navigations. Pigafetta. la Saint-Dié des Vosges. care păstrează structura lui Ramusio. între 1598 şi 1663 un număr de 69 de volume. şi 13 volume pentru Indiile Occidentale. voyages and discoveries of the English nation. alli christianissimi e potentissimi re et regina di Spagna. Navigatorii portughezi şi descrierile Africii.or Purchas his Pilgrimes containing the history of the world by sea voyages and land travels by Englishmen and others. .veneţianul Gian Battista Ramusio (1485-1557). cu trei volume grupate sub titlul Delle Navigazione e Viaggi. Orellana.flamandul Theodor de Byr publică la Frankfurt. din 1507. Amerigo Vespucci (1454-1512) navigator italian în slujba Spaniei şi Portugaliei -A profitat de o mai bună cunoaştere europeană a călătoriilor sale. tradusă în latină sub numele de De Insulis nuper inventis.

nu este altceva decît reprezentarea specifică a unui oraş.spaniolul Martin Cortés – Breve compendio de la esfera y de la arte de navegar (1551). geograf francez de origine daneză.Suma de Geographia (Sevilla. la Louvain (Belgia de astăzi) .portughezul Duarte Pacheco Pereira – Esmeraldo de Situ Orbis (1508) .3.spaniolul Martin Fernandez de Enciso . Bâle. tradusă în franceză şi îmbogăţită în 1544 de Gemma Frisius. tradus în engleză în 1561 de Richard Eden (The Arte of Navigation) şi de William Bourne. în 1573 (Regiment of the Sea) . sive Cosmographia libri V (1542) 5. ca parte a întregului. Opusculum geographicum (1533) -P.francezii Jacques Signot – Division du monde (1539) şi Oronce Fine . respectiv descrierea unui loc. italiană. 1622-1650 – Geographia generalis. 1803-1807) 37 . 1550 b) Aria latină: . Chorografia este descrierea specifică a unei provincii iar Topografia. geografie regională şi geografie locală: Pierre Davity: Les Etats et les Empires du Monde (11 ediţii între 1614-1635): « Descrierea pămîntului este numită Geografie şi este diferită.germanul Sebastian Münster – Cosmographia. care este descrierea lumii. 1775-1826 – Geographie Mathématique. adaptată în engleză de Roger Barlow din Bristol şi plagiată în franceză de Alfonse de Saintonge (1544-1545) . SECOLELE XVII-XVIII – geografia ofiţerilor şi geografia colonială. Schöner: Luculentissima descriptio (1515).portughezul Pedro Nuñez – Tratado da Sphera (1537) .elveţienii Glareanus cu De Geographia Liber (1524) şi Vadianus cu De Situ Orbis (1522) . 1650. Waldseemüller: Cosmographia Introductio (1507) -J. Apian (inventator al proiecţiei stereografice): Cosmographia (1524). geograf olandez de origine germană. 1519). de Cosmografie. Conrad Malte-Brun.3) REVIGORAREA COSMOGRAFIILOR – ACTIVITATE PRECURSOARE A GEOGRAFIEI MODERNE a) Aria germanică: -M. engleză şi franceză . physique et politique de toutes les parties du monde.spaniolul Pedro de Medina – Arte de Navegar (1545) tradus în germană.De Mundi Sphaera. cu sau fără teritoriul său ». Geografia modernă La începutul secolului al XVII-lea sînt constituite rudimentele a ceea ce astăzi se numeşte geografie generală. primele enciclopedii (Bernard Varenius.

Fig.Oameni şi relaţii în apariţia ştiinţei moderne Fig. 4 . 5 – Preeminenţa ştiinţelor naturale în procesul de construire a geografiei moderne 38 .

PUF. 1995) Ştiinţe naturale şi umane Geologia Topografia Climatologia Botanica Zoologia Antropologia Ştiinţele politice Subdisciplinele geografiei Geomorfologia Geografa climatelor Biogeografia Zoogeografia Antropogeografia Geografia politică Probleme abordate de cercetarea geografică Repartiţia formelor de relief terestru Repartiţia fenomenelor şi zonelor climatice Repartiţia asociaţiilor şi cuverturilor vegetale Repartiţia speciilor animale Repartiţia oamenilor şi a civilizaţiilor Repartiţia statelor şi sistemelor politice Geografia – ştiinţă transversală a fenomenelor de repatriţie după Fr. 6. 1995) Botanica Morfologia Evoluţia speciilor Ecologia Fitogeografia Zoologia Anatomia Evoluţia speciilor Etologia (comportamentul speciilor) Ecologia (raporturi specie/mediu) Zoogeografie (repartiţia speciilor) Antropologia Antropologie fizică Paleontologie Antropologie culturală Antropogeografie (raporturi om/mediu) Antropogeografie (repartiţia oamenilor) Locul geografiei umane în cadrul ştiinţelor naturii după Fr. Ratzel 39 .Fig. PUF. – Schiţarea constituirii geografiei moderne (sursa : Frank Debié . collection Premier cycle. collection Premier cycle.Géographie économique et humaine.Géographie économique et humaine. Ratzel (sursa : Frank Debié . Paris. Paris.

(sursa : Frank Debié . « deşerturile umane » şi marile nuclee de densă populare. collection Premier cycle. Ea studiază raporturile dintre om şi mediul în care trăieşte. materialele de construcţie ale locuinţei sale. geografia umană joacă trei roluri foarte diferite : .Definiţia dată de Ratzel antropogeografiei este foarte fecundă : antropogeografia studiază repartiţia oamenilor pe suprafaţa terestră precum şi raporturile pe care le întreţin cu mediile în care trăiesc. Conform logicii lui Ratzel.Géographie économique et humaine. creştere demografică internă. creşterea plantelor alimentare sau mişcările nomade ale animalelor îi ritmează omului munca. Completînd antropologia. succesiunea anotimpurilor. Inegala durată a zilelor şi a nopţilor. 1995) 40 . modurile de trai. Ea studiază inegala repartiţie a oamenilor pe pămînt. antropogeografia studiază repartiţia spaţială a fenomenelor care interesează antropologii epocii : rasele. limbile. fronturi pioniere. Ea încearcă să explice motivele (cauzele) acestei repartiţii precum şi evoluţiile sale în curs : migraţii.geografia umană este o antropologie spaţială.geografia umană este o demografie spaţială. păstori nomazi. ). Omul « împrumută » din mediu elementele regimului său alimentar. viaţa şî manifestările culturale (sărbătorile). . gredele de civilizaţie (vînători itineranţi. variaţia densităţilor. precum şi pe cele ale îmbrăcăminţii pe care o poartă. . Paris. agricultori sedentari. PUF.geografia umană este o ecologie umană. etc.

7 – Geografia modernă – începuturile instituţionalizării 41 .Fig.

geografie urbană şi rurală în geografia umană. prin urmare natura (esenţa) unui lucru. Johnston (1989)10 găseşte diferenţa principală dintre geografia fizică şi cea umană la nivelul explicării mecanismelor care sînt la originea unui fenomen oarecare. spontan. (…) Se pare că în prezent se încearcă găsirea unui nivel de echilibru între cele două demersuri clasice: acela fizic.Fig. fiecare din cele două separîndu-se la rîndul lor într-o serie întreagă de specializări: geomorfologie. proces sau fenomen. proces sau fenomen reprezintă ceea ce este intrinsec (preexistent. derivînd către geologie. 42 . biogeografie în geografia fizică. 10 11 Citat de Frank Débié. Jacqueline Bonnamour – Le bonheur d’être géographe Geograful şi epistemologul Ron J. ce uită adesea gradul de antropizare al planetei. Geografie fizică şi geografie umană “ [În anii ‘60] prima eroare a fost să se considere ca un fapt evident separarea geografiei fizice de geografia umană. 1995 Etimologia cuvîntului natură cu sensul de « esenţă » vine din verbul latinesc nascor = a naşte. 8 – Revoluţia cantitativă 6. Această diferenţă derivă din natura11 diferită a mecanismelor fizice şi a celor socio-economice. şi acela uman care nu ţine suficient seama de medierea spaţiului [fizico-geografic] în organizarea socială a teritoriilor”. originar) în respectivul lucru. climatologie.

etc. se va concentra în primul rînd asupra identificării şi înţelegerii unui număr cît mai mare de mecanisme. 12 43 . de unde o foarte mare tentaţia pentru acceptarea determinismului filosofic drept tramă teoretică generală. mecanismele intrinseci care intervin în concretizarea fenomenelor sînt ele însele produsul unei evoluţii istorice rapide şi continue. Civilizaţiile agricole au avut nevoie de 10 000 de ani pentru a şlefui organizările teritoriale rurale. În geografia umană. Problema care se pune este aceea că fenomenele nu sînt niciodată identice şi nu depind de un anume mecanism ci de o combinaţie de mecanisme multiple. Prin urmare. cuvîntul natură trimite la physis. În prezent. De exemplu circuitul apei în natură este un mecanism a cărui funcţionare nu se schimbă odată cu trecerea timpului. mecanismele subiacente determină fenomenele. Evoluţia geografiei fizice ca ştiinţă se bazează deci pe identificarea şi explicarea proceselor naturale noi sau necunoscute care intervin în funcţionarea unui mecanism deja cunoscut. precum şi la caracteristicile naturale (lat. aceste mecanisme naturale nu îşi mai modifică esenţa ci doar parametrii. physicus. lărgeşte sfera de « prieteni ». Creşterea temperaturii din perioadele interglaciare va reintroduce apa îngheţată în dinamica obişnuită a hidrosferei. 13 În opinia lui Töffler. însă calitatea şi intensitatea relaţiilor stabilite cu aceştia este net inferioară celor stabilite de bunicii noştri cu prietenii lor.În geografia fizică. în care mari volume de apă sînt scoase temporar din circuit. un cartier urban poate înflori sau decădea în timpul unei vieţi de om. ceea ce poate evolua este cantitatea de materie (în acest caz cantitatea de apă în diversele sale forme de agregare) care participă la diferitele faze ale ciclului. tranzienţa reflectă instabilitatea din ce în ce mai mare a relaţiilor sociale. fenomen numit tranzienţă13 de sociologul american Alvin Töffler. ritmul de transformare a mecanismelor nu rămîne constant. respectiv la alcătuirea materială a lumii. dinamica spaţială accentuată a unui individ (deplasări temporare sau definitive la distanţe mari. Mai mult. dar care au o dinamică temporală lentă. phusikos) ale acesteia. Astfel. fiind stocate în calotele continentale sau oceanice. nu toate cunoscute. Se poate observa că principiul cauzalităţii ocupă o poziţie principală în cadrul cercetărilor efectuate de geografia fizică. Industria le-a distrus sau le-a transformat în Cu sensul de realitate existentă în afara culturii şi a civilizaţiei. Odată descoperite şi înţelese. procesele care materializează realităţile studiate de geografia umană sînt evolutive iar evoluţia lor este de multe ori datorată unor cauze exterioare. geografia fizică. schimbîndu-se foarte puţin odată cu trecerea timpului. Butada compozitorului italian Ruggero Leoncavallo (1857-1919) conform căreia „natura merge pe un drum atît de lung încît pare imobilă“ ilustrează foarte bine această stare de lucruri. Accelerarea proceselor naturale şi socio-economice indusă de progresul tehnologic este din ce în ce mai rapidă iar durata de viaţă a unui ansamblu de interrelaţii scade pe zi ce trece. Scăderea temperaturii globale conduce la instalarea perioadelor glaciare. Acest concept se regăseşte foarte bine în geografia actuală: o întreprindere se poate localiza sau delocaliza foarte rapid. cu foarte puţine şanse de a fi schimbaţi. pentru studii sau pentru un loc de muncă). precum şi asupra combinării acestora. gr. aidoma celorlalte ştiinţe ale naturii12. un masiv forestier poate fi defrişat şi refăcut în cel mult 25 de ani. generaţia bunicilor noştri era mai stabilă din acest punct de vedere: prietenii lor rămîneau aceiaşi pe întreg parcursul vieţii.

rămasă mult timp sub stăpînirea determinismului mecanicist cu origini în concepţiile filosofice ale lui Descartes şi ale lui Newton. de organizările teritoriale specifice revoluţiei cibernetice… Problema care se pune nu este deci doar aceea de a identifica mecanismele şi de a le înţelege combinarea. în vreme ce Valonia rămăsese o provincie periferică. Pentru ştiinţele naturii prioritatea ar fi aceea de a identifica. beneficiind de cadrul medieval înfloritor al litoralelor Mării Nordului vor suferi însă rapid din pricina apariţiei germenilor revoluţiei industriale. Organizările industriale (regiuni. 9) poate ilustreze foarte bine această particularitate a domeniului de cercetare a geografiei umane. deseori puţin vizibile. În spaţiul belgian. care oferă puterea celor mai mulţi. bogată în zăcăminte carbonifere şi beneficiind de aportul de tehnologie adus din Franţa în timpul ocupaţiei napoleoniene. nu se poate explica apariţia. sînt complet modificate. Comerţul şi agricultura Flandrei. Flandra devine săracă şi se supra-populează. Marea diferenţă dintre geografia fizică şi geografia umană ar fi deci aceea mai generală care separă ştiinţele naturale de ştiinţele umane: ştiinţele naturii încearcă să înţeleagă mecanisme relativ stabile. Valonia va pierde treptat supremaţia. în vreme ce ştiinţele umane lucrează cu mecanisme aflate într-o transformare rapidă şi neîntreruptă. evoluţia şi dispariţia structurilor spaţiale puse în loc. în timp ce în ştiinţele umane accentul cade asupra înţelegerii transformării istorice a mecanismelor. 44 . rurală şi săracă. Această stare de lucruri. meşteşuguri şi comerţ la industrie) se schimbă şi sistemul politic.profunzime în doar 250 de ani (1700-1950). Adeasta este una dintre explicaţiile pentru care determinismul evoluţionist a fost adoptat mai repede de geografia umană decît de geografia fizică. dezvoltarea economică –şi prin urmare centrul puterii politice – a cunoscut o translaţie spaţială multiplă. se transformă în avantaj odată cu introducerea votului universal. aristocraţia pierzînd puterea în favoarea burghezilor valoni. centre industriale). Exemplul dinamicii teritoriale a spaţiului geografic cuprins între frontierele Belgiei actuale (fig. axe. Scimbîndu-se sursa avuţiei (de la agricultură. de a demonstra şi de a combina aceste mecanisme. Sfîrşitul evului mediu a găsit Flandra înfloritoare datorită activităţilor comerciale şi meşteşugurilor dezvoltate în oraşele litorale. care caută mînă de lucru ieftină şi ieşiri rapide la ocean. sau chiar înlocuite în doar cîţiva ani. dezastruoasă la început. care păreau veşnice. ci şi de a înţelege transformarea acestora. Deoarece sursa bogăţiei şi puterea politică se deplasase în Valonia. Pe fondul urmărilor crizei economice din 1930 şi a dinamicilor economice majore ale investiţiilor internaţionale. fără înţelegerea dinamicii mecanismelor aflate la lucru. care vor apare în Valonia. Se observă aşadar faptul că.

p. În cele ce urmează vom încerca să demonstrăm că geografia rămîne o ştiinţă unitară cu drepturi depline în cadrul cunoaşterii umane. 85-89). 9 – Economie. 45 . într-un peisaj epistemologic înfocat.Fig. cadru pentru interminabile dispute ştiinţifice între geografi (v. Donisă. 1977. politică şi tectonică teritorială în Belgia (după Christian Vandermotten) Analiza lui Johnson este doar una printre multe altele care s-au focalizat asupra taxonomiei ştiinţelor geografice.

secţiunile de geografie din academii şi universităţi ori în departamentele ministeriale de profil). Acelaşi lucru se întîmplă în prezent în Rusia şi în fostele ţări comuniste din Europa Central-estică. Este evident prin urmare că divizarea geografiei în fizică şi umană este 14 Reducţionismul este o doctrină filosofică – sau un curent epistemologic – după care realitatea nu poate fi explicată prin ea însăşi ci doar plecînd de la componentele sale primare.6. Deoarece « comanda socială » a avantajat în acea perioadă geografia umană. Geografie fizică şi geografie umană – o divizare arbitrară şi periculoasă Diferenţierea unei geografii fizice şi a unei geografii umane în interiorul geografiei nu este rezultatul unor deosebiri teoretice fundamentale. molecule. a balanţei puterii în structurile administrative (în instituţiile geografice precum societăţile de geografie. În plus. Deosebirea ramurilor şi subramurilor geografice are drept scop principal crearea de repere epistemologice nu atît pentru specialistul geograf cît pentru auditoriul său (specialiştii celorlalte discipline. unde geografia fizică.). care îmbină ambele direcţii de cercetare ale geografiei. etc. Acest fenomen poate fi urmărit încă de la constituirea geografiei moderne: conflictele între vidalieni şi anti-vidalieni în Franţa. instanţele administrative. viaţa. studenţi. analiza istorică a acestor confruntări au adus o oarecare înţelepciune în rîndul geografilor. elevi. Astfel. În cadrul geografiei.1. În cazul nostru. nu poate fi înţeleasă decît prin studierea fundamentelor sale fizico-chimice (atomi. pot controla mersul disciplinei. în perioadele de criză. între ritterieni şi adepţii lui Humboldt în Germania. ci dinamica generală a societăţii. a fost lăsată să evolueze liber între 1950-1990. geografia unitară nu ar putea fi descrisă şi definită în mod direct. enzime). fie şi-au « umanizat » discursul şi metoda. singura aptă să valideze direcţiile de evoluţie ale ştiinţelor geografice. Această dihotomie este rezultatul aplicării principiului reducţionist14 care în cazul geografiei are o utilitate mai degrabă didactică. Trecerea balanţei puterii dinspre geografia fizică spre cea umană în Europa Central-estică nu este (şi nu va fi) atît de dramatică precum în Occidentul anilor ’60 deoarece problemele globale ale omenirii impun o echilibrare (o recentrare) a interesului geografic către nivelul tradiţional de cercetare. care au înţeles faptul că nu conflictele interpersonale. fizică şi umană. respectiv disciplinele şi subdisciplinele sale. inertă din punct de vedere ideologic. geografia fizică a fost lent marginalizată iar specialiştii săi fie s-au raliat altor ştiinţe naturale. fie ele şi ştiinţifice. 46 . ca fenomen biologic. pe cînd geografia umană a fost constrînsă să rămînă la nivelul idiografic de la începutul secolului al XX-lea. au fost întotdeauna legate nu atît de dinamica internă a ştiinţei în sine ci de modificarea. În perioada de criză epistemologică a geografiei (1950-1970) aceleaşi comportamente au continuat sciziunea între geografii fizicieni şi geografii umanişti în întregul Occident. cel mezospaţial. Pentru a-i proba existenţa trebuie să fie analizate componentele sale. disputele ridicate de existenţa a două geografii.

geomorfologia nu poate defel să îşi structureze teoriile fără recursul la informaţiile furnizate de geologie. climatologie. biochimie. geomorfologie. Pentru a-şi finaliza eforturile. fără a ţine seama de mecanismele antropice care pot interveni (modificarea albedoului. care a rămas unitară dincolo de diversele dispute teoretice. intensitatea unei civilizaţii agrare depinde şi de calitatea solurilor pe care s-a dezvoltat. cercetările geografice nu pot aparţine în exclusivitate unei singure subdiscipline geografice. Este foarte greu să fie acceptat drept corect din punct de vedere ştiinţific un studiu de climatologie. În plus. Acelaşi lucru este valabil şi în cazul geografiei umane: reţeaua mondială de telecomunicaţii depinde de ionosferă şi de capriciile activităţii solare. La fel. agronomie. Analiza comportamentului cercetătorului geograf precum şi studiile epistemologice asupra geografiei tind să demonstreze faptul că geografia este ancorată mai degrabă într-o concepţie holistă asupra domeniului şi metodelor sale de studiu. biologie sau din ştiinţele sociale. este nevoită să facă apel la întreaga cunoaştere de specialitate disponibilă la un moment dat. Dacă pînă la revoluţia agricolă din neolitic această valoare oscila între 5 şi 12 termii iar în perioada sedentarizării populaţiilor şi a apariţiei civilizaţiilor rurale ea varia între 12 şi 25 termii. Pedogeografia este în esenţă o sumă de informaţii sintetizate din geologie. Holismul epistemologic15 postulează ideea că o cercetare nu se bazează niciodată pe o singură ipoteză ci « angajează ansamblul cunoaşterii teoretice a unui domeniu ştiinţific la un moment dat al istoriei ştiinţelor » (Clément. cercetarea geografică. 2000). la orice scară ar fi el realizat.artificială şi exterioară dinamicii interne a disciplinei. Prin natura lor. biofizică. a compoziţiei fizice şi chimice a aerului. astronomie. a cuverturii vegetale.). reputată ca fiind mai clară din punct de vedere teoretic şi metodologic. În chiar interiorul geografiei fizice. Démonque şi alţii. a coeficientului de rugozitate spaţială. etc. hidrologie. dacă acesta se limitează la a descoperi şi explica mecanismele naturale implicate. meteorologie. 47 . Dificultatea circumscrierii unui obiect propriu de cercetare nu rămîne prin urmare doar la nivelul acestei artificiale separări a geografiei în fizică şi umană. puţine mai sînt astăzi mediile care să se mai poată numi medii naturale. accesibilitatea oraşelor în cadrul unui sistem urban depinde de geomorfologia şi de hidrografia teritoriului analizat. Teoria ecologică a demonstrat faptul că un mediu încetează să mai fie un mediu natural dacă acţiunea omului în cadrul său însumează o energie care depăşeşte valoarea medie individuală zilnică de 20 de termii (1 termie=1 000 000 calorii). este imposibil să se delimiteze cu claritate un obiect de studiu propriu fiecărei subdiscipline. topografie. revoluţia 15 Holismul epistemologic (de la gr. geofizică. holos=întreg) a fost dezvoltat de fizicianul Pierre Duhem (1861-1916). oricare ar fi obiectul asupra căruia s-ar focaliza. etc.

geofizica. 16 17 CD-ROM Encyclopædia Universalis. consistă în enumerarea unor informaţii într-o ordine stereotipică şi de neclintit: structură geologică. Spre deosebire de cercetarea normală (respectiv cercetarea care aprofundează cunoaşterea realităţii prin intermediul teoriilor. (socio)psihologia are mijloacele necesare pentru sondarea subconştientului sau personalităţii individuale ori colective. climat. cercetarea fundamentală este cercetarea care explorează noi universuri şi noi limite în scopuri declarat non aplicative. v. 1983). ceea ce conduce la construirea de noi teorii şi de noi metode). hidrologie. geologia. firmă. care este statică. întreprindere. macroeconomia. 48 . relief. dacă ar încerca să le încalce domeniul de cercetare. vegetaţie. Situaţia actuală a Terrei. Spre deosebire de cercetarea normală. toate vor fi întotdeauna mult înaintea ştiinţelor geografice. metodelor şi mijloacelor deja cunoscute şi acceptate). cel puţin de geografie regională. ştiinţele economice şi-au construit eşafodaje teoretice extrem de soficticate pentru a putea diseca în amănunţime funcţionarea individului economic (familie. La nivel microscopic geografia fizică este incapabilă să se desfăşoare deoarece acest nivel este acoperit în întregime de microbiologie. articolul « Milieu naturel ». O scurtă analiză a metodologiei lor reflectă foarte clar că disciplinele geografice. scopul său este acela de descoperire a adevărurilor ştiinţifice fundamentale. ar face-o cu inconştienţa neofitului şi cu rezultate pe măsură… « Există părerea că un studiu geografic.industrială (70-200 de termii) şi apoi revoluţia microelectronică (peste 220 de termii)16 au condus în mod clar la ruperea echilibrelor naturale şi la antropizarea avansată a mediului înconjurător. disciplinele geografice nu pot avea teorii şi metode proprii şi prin urmare nu pot efectua cercetări fundamentale 17. astrofizica. Thomas Kuhn. fizice sau umane. în care fenomenul încălzirii globale a atmosferei din cauza activităţilor umane poate să schimbe echilibrul geologic planetar în doar cîteva decenii (prin topirea calotelor glaciare şi ridicarea nivelului Oceanului Planetar) este un exemplu relevant al imposibilităţii cristalizării unui obiect de cercetare propriu unei anumite subdiscipline geografice fizice sau umane. care. demografia. ele sînt lipsite de atributele esenţiale care ar putea să le acorde statutul mult dorit de ştiinţă. nu pot să conducă cercetări de sine stătătoare către nivelele micro şi macroscopice ale naturii. etc. de chimia moleculară ori de fizica (sub)cuantică. Dacă acceptăm aceste consideraţii atunci trebuie să acceptăm şi faptul că. meteorologia. neavînd un obiect propriu de studiu. Cu alte cuvinte. ştiinţele politice şi-au dezvoltat teorii solide de studiere a mecanismelor puterii. cercetarea fundamentală este dinamică şi distrugătoare a paradigmei deja acceptate (pentru aprofundare. politica relaţiilor internaţionale. stat). Acelaşi lucru este valabil şi la nivel macroscopic: astronomia. psihosociologia mulţimilor. sub pretextul că analizează raporturile dintre mediul fizic şi om. La nivelul microscopic al ştiinţelor sociale (adică la scara individului) geografia umană este la fel de neajutorată: sociologia sau etnologia se ocupă îndeaproape de comportamentele individuale.

Extrem de puţini geografi sînt citaţi în lucrările ştiinţifice din ştiinţele naturale sau din ştiinţele sociale. activităţi şi producţii. În cele mai cunoscute clasificări ale ştiinţelor şi în cele mai cunoscute lucrări de epistemologie şi de filosofie a ştiinţei (Jean Piaget. Ratzel. laos=popor). de la Blache. În schimb. precum laografia din Grecia (din gr. geografii invocă faptul că obiectul lor de studiu reprezintă nu aceste segmente de cîmpuri de cercetare proprii altor ştiinţe ci spaţiul geografic. O analiză mai atentă proiectează însă rădăcinile acestei crize de identitate a geografiei în prioada 18 19 CD-ROM Encyclopædia Universalis.populaţie şi aşezări. această situaţie este datorată şi genezei geografiei moderne. Pentru a se apăra. etc. De ce ar fi luat el în serios în afara sălilor de clasă sau al universităţilor ?»18. cu excepţia clasicilor (von Humboldt. tolerată. epistemologice. în majoritatea scrierilor geografice. hidrologie. totul însoţit sau precizat de nenumărate date statistice. locul său fiind luat de discipline cu caracter etnografic. respectiv originii sale duale: mai apropiată de ştiinţele naturale în Germania şi mai apropiată de ştiinţele sociale în Franţa. economie şi tehnici diverse). articolul “Géographie” Există state unde învăţămîntul geografic este absent. cel superior fiind arondat ştiinţelor sociale (economia) sau naturale (biologia sau pedologia): Italia. etnosociologie. meteorologie. nu a marcat profund cunoaşterea umană. constituie obiecte de cercetare specifice altor discipline naturale sau sociale. O privire rapidă în istoria ştiinţelor demonstrează foarte repede că nici un geograf modern. fiecare în parte. frecvenţa citărilor este atît de mare încît la o privire superficială respectivii autori pot foarte bine trece drept geografi. procesele şi fenomenele care. Această stare de fapte este îngrijorătoare. biologie şi pedologie. privit ca o organizare complexă şi sintetică a realităţii. ca un parazit. fie acestea teoretice. bună cel mult să contribuie la dezvoltarea cunoştinţelor de cultură generală ale cetăţenilor statelor care bunăvoiesc să finanţeze învăţămîntul geografic19. Analiza celor mai multe studii geografice demonstrează însă faptul că pentru majoritatea geografilor « spaţiul geografic » se reduce la un banal cadru spaţial în care sînt localizate realităţile analizate (mai bine spus descrise) conform reţetei prezentate în citatul anterior. geografia este absentă. Pe lîngă confruntările artificiale dintre geografii fizicieni şi cei umanişti. Geograful apare astfel ca un tîlhar. Thomas Kuhn). Geografia apare astfel ca o disciplină secundară. Michel Foucault. În altele se păstrează doar un învăţămînt geografic preuniversitar. Această reţetă poate să prezinte uneori variante însă asta nu o va împiedica să rămînă doar o caricatură. cu caracter enciclopedic. prezentate anterior. metodologice sau aplicative apar frecvent citaţi specialişti din celelelalte domenii ale cunoaşterii ştiinţifice. Japonia. demografie şi istorie. Davis). deoarece diferitele informaţii sînt împrumutate din alte discipline (geologie. cuprinzînd simultan toate obiectele. iar lucrurile nu se opresc aici. iar aportul său ştiinţific rămîne de nesesizat. 49 . Karl Popper. schimburi comerciale.

geologia. militarilor şi marinarilor. şi în care a continuat să evolueze pe parcursul celor două secole enunţate. făcea posibilă încadrarea realului vizibil într-o structură cît de cît ordonată şi deci accesibilă nespecialiştilor. 50 . biologia. bazate pe ideea determinării fenomenelor de cauze naturale profunde şi unice. astronomia) şi a celor naturale (chimia. Ştiintele de sinteză. ştiinţele politice. economia. Orientate către micro sau către macrocosmos. Nu puteau fi ştiinţe decît acele discipline care îşi inventau metode şi mijloace de descoperire a acestor cauze (legi) universale. ştiinţele politice. impulsionate de invenţiile legate de instrumentarul ştiinţific. 1650) a rămas fără urmări importante. precum geografia. economia. Astfel se explică succesul ştiinţelor fundamentale (matematica. Nivelul mezospaţial a permis dintotdeauna geografiei să îşi desfăşoare arsenalul metodologic care. Filosofia naturalistă face locul raţionalismului. lasă locul ştiinţelor specializate: meteorologia. empirismului şi sensualismului20. geologia) sau tehnice (mecanica. În aceste două secole nu se întîmplă nimic cu adevărat remarcabil în domeniul geografiei. culminînd cu monumentala lucrare Geographia universalis publicată în opt volume între 1810 şi 1829 a geografului francez de origine daneză Conrad Malte-Brun (1775-1826). Încercarea singulară a geografului olandez Bernhardus Varenius (1622-1650) de a construi o teorie a geografiei fizice (Geographia generalis. Urmărind aceleaşi principii de clasificare şi de descoperire a mecanismelor fundamentale se dezvoltă între secolele al XVIII-lea şi al XIX-lea sociologia (denumită iniţial « fizică socială »). meteorologia). aceste ştiinţe produceau în serie clasificări din ce în ce mai detaliate şi mai aprofundate. topografia şi cartografia. ajunge la un nivel imposibil de depăşit. hidrologia. mai exact în secolele postrenascentiste (XVII-XVIII). hidrologia. axată pe revalorizarea şi corectarea operelor antice prin intermediul informaţiilor noi furnizate de călătoriile negustorilor. fizica. 20 Curentele filosofice care au influenţat în mod direct devenirea geografiei ca ştiinţă vor fi prezentate în a doua parte a cursului.premergătoare apariţiei geografiei moderne. optica. Efervescenţa renascentistă condusese geografia către schiţarea a trei niveluri spaţiale de analiză a realităţii vizibile: cel local. în care geografia evoluase încă din antichitate. etnografia21. « Taxonomia Geografiei umane ». 21 Etnologia şi antropologia sînt termeni sinonimi. Singura « nişă ecologică» rămasă încă neocupată era nivelul mezocosmic (mezospaţial). biologia. Geografia Renaşterii. geometria. şcoala anglo-saxonă utilizează termenul de etnologie iar cea francofonă pe cel de antropologie. descoperind noi şi noi mecanisme naturale fundamentale. istoria. deşi schematic (observaţia şi descrierea). Interesul savanţilor – şi implicit al structurilor de putere ale epocii – se deplasează către domenii precise. geografia a fost eclipsată în cadrul acestui peisaj epistemologic foarte dinamic. Speculaţiile (meta)filosofice nu îşi mai găsesc locul iar cantitatea imensă de informaţii devine imposibil de stăpînit. Rămasă descoperită din punct de vedere metodologic (neavînd mijloacele şi metodele proprii de studiere a micro şi macrocosmosului).

pedogeografie. Prin urmare « secolul Luminilor » este perioada în care savanţii şi filosofii au început să afirme că lumea poate fi cunoscută direct. de specializarea accentuată a disciplinelor ştiinţifice.n. aflat din 1758 la conducerea secţiunii de geografiei a Academiei de Ştiinţe din Sankt Petersburg tinde să pună bazele unei geografii economice şi a unei geografii sociale printr-o vastă anchetă topografică. biologie . a peisajelor agricole sînt doar cîteva dintre direcţiile urmate în această perioadă. Axate pe descoperirile fundamentale din ştiinţele naturale. În Les états et les empires du monde (11 ediţii între 1614 şi 1635). şi teologia revelată iniţiaţilor direct de către divinitate). respectiv descrierea unui loc. Sub impulsul economiei clasice britanice. În Occident. pedologie . Dezorientaţi. 1986). Denumirea vine de la tranşarea raţionalistă a conflictului scolastic dintre « lumina naturală » şi « lumina supranaturală » (mai exact dintre teologia naturală. geografii au încercat să urmărească noile linii de forţă ale paradigmei în curs. de Cosmografie. Chiar dacă cerinţele lucrului ştiinţific impuneau incursiuni către « invizibilul » micro sau macrocosmic. cu sau fără teritoriul său ». în vederea realizarea unor clasificări pertinente a realităţilor studiate şi a găsirii unor legi care să explice aceste realităţi. ceea ce a avut două consecinţe principale. Această imitare nu a fost decît superficială deoarece mijloacele şi metodele de cercetare proprii nu au apărut. a celor rurale. a organizărilor hidrografice. a omului). regiunilor şi planetei. unele subdiscipline s-au predat necondiţionat acestora. cum am arătat. fără intermediere divină. Aufklärung). Lumières şi germ. alcătuind tandemuri inseparabile: geologie .geomorfologie. hidrologie . A doua consecinţă a fost imitarea ştiinţelor naturale şi sociale cu succes incontestabil.geografia climatică. savantul rus Mihail Vasilievici Lomonosov (1711-1765). Clasificarea formelor de relief. în strînsă legătură – chiar dacă în esenţă conflictuală – cu istoria şi sociologia. care este descrierea Lumii [Universului. Prima a fost cea a cristalizării unor subdiscipline capabile să părăsească trunchiul stufos şi ineficient al geografiei-mamă. Chorografia este descrierea specifică a unei provincii iar Topografia. n. a localităţilor urbane. ca parte a întregului. meteorologie (climatologie) .fitogeografie şi zoogeografie. geografii reveneau degrabă în domeniul vizibilului specific realităţii mezocosmice: 22 Secolul al XVIII-lea este cunoscut şi sub numele de « secolul Luminilor » (fr. Rămasă la nivelul descrierilor generale a locurilor. a climatelor.]. 51 . abatele Pierre Davity scria: « Descrierea Pămîntului este numită Geografie şi este diferită. nu este altceva decît reprezentarea specifică a unui oraş. economică şi etnologică asupra teritoriului rusesc. Identic au reacţionat cele ce mai tîrziu aveau să se numească ramuri ale geografiei umane. geografii încep să schiţeze geografia urbană şi geografia rurală. cele utilizate aparţinînd celorlalte ştiinţe consacrate. înnăscute. geografia a fost surprinsă. respectiv interpretarea cuvîntului divin. prin intermediul raţiunii (deci a luminii naturale.hidrografie.cel regional şi cel planetar (Broc. ale cărei rezultate vor sosi mult după moartea sa şi vor curma astfel evoluţia acestor discipline. declanşată după Renaştere şi ajunsă la apogeu în secolul Luminilor22.

subansamblurile teritoriale. 1998): Geografia este singura disciplină pentru care regiunea este o noţiune centrală (Etienne Juillard. geografia a rămas la periferia ansamblului de ştiinţe moderne nomotetice24. sursă a gravei crize epistemologice de imediat de după cel de-al doilea război mondial. subzistă încă o serie de ambiguităţi în jurul conceptului de regiune care spre deosebire de cel de naţiune are structuri şi finalităţi mai puţin afirmate. unde se combină în forme vizibile obiectele. regulă. ştiinţele nomotetice sînt ştiinţele care au un corpus teoretic bine constituit. Regiunea. condamnată să practice un demers descriptiv. procesele şi fenomenele invizibile ale micro şi macrocosmosului (particole şi forţe subatomice. idiografic25. al XVIII-lea se generalizase prezentarea descriptivă a unor arii geografice. incomensurabile (de necomparat) cu trăsăturile altor obiecte. Pentru geograf. într-o manieră sistemică. incursiunile către faptele microcosmosului rămîn limitate căci ele nu au altă motivaţie în afara aceleia de a lumina ceea ce este vizibil »23. refutare=a respinge.« În toate aceste domenii.2. teoreme sau legi irefutabile (din lat. procese sau fenomene. Din această cauză. are o istorie îndelungată. ingineri şi tehnicieni de formaţie variată se concentrează asupra acestor nivele. de unde derivă imposibilitatea stabilirii unor legi generale. 2001. Cu toată vechimea geografiei regionale al cărui obiect de studiu este identificarea spaţiilor caracterizate printr-o anumită omogenitate naturală şi antropică. realitate este extrem de complexă atît în ceea ce priveşte forma cît şi în ceea ce priveşte conţinutul. 46 De la gr. bazat pe axiome. procese şi fenomene singulare. Tot de atunci se dezvoltă două concepte paralele care vor face carieră geografică : bazinul fluvial şi P. Geografia regională – expresie a unităţii geografiei ? Această aparentă slăbiciune a geografiei ascunde de fapt argumentele puternice ale specificităţii sale ca ştiinţă. Descriptio Moldaviae a lui Cantemir). geografia se distinge prin predilecţia pentru formele de organizare spaţială. individuale. reacţii biochimice. 1967). nomos=lege. Regiunea geografică (după A. 25 De la gr. idios=propriu. […] Cercetători. 6. La acest nivel reducţionismul ştiinţific trebuie să funcţioneze la capacitate maximă pentru ca realităţile să poată fi înghesuite în clasificări şi taxonomii cît de cît utile. La nivelul mezospaţial. Specificul geografiei este acela al indivizibilităţii obiectului său de cercetare. Spre deosebire de alte ştiinţe care abordează dimensiunea spaţială a societăţii. aceasta face imposibilă comparaţia şi prin urmare clasificarea. specific. pornind de la premiza unicităţii lor (de ex. specificul relaţiilor dintre om şi mediu. comportamente individuale.. gravitaţia. la nivelul unor naţiuni sau a unor spaţii mai vaste. demersurile idiografice nu sînt acceptate ca ştiinţifice deoarece ele descriu obiecte. structurile sau subdiviziunile regionale. magnetismul terestru). două fenomene identice. în calitate de concept ştiinţific. Claval. cu tot efortul său teoretic şi metodologic. Faptul este extrem de evident în geografie: nu există două locuri identice. precum şi pe cele ale unităţii sale fundamentale. Încă din sec. Bailly. 23 24 52 . ancheta trebuie să fie adîncită către fenomenele chimice sau biologice fără de care lumea nu poate fi înţeleasă. refutatio=argumentare de respingere a unei idei). cu trăsături specifice. două procese identice. Scara regională este specifică geografiei şi pentru că la acest nivel este posibil de abordat. p.

alături de un întreg cortegiu de alte discipline nomade (ecologia urbană. sisteme industriale (districte. Tot acum. permanenţe. actori. Regiunea este astfel concepută ca un sistem spaţial deschis ale cărui structuri reflectă interacţiunea unor energii endogene şi exogene : oameni. medii inovatoare). Regiunea este după cum se observă un concept dinamic. etc. între teorie şi praxis (aplicaţiile practice).regiunea naturală. acela de ştiinţă a naturii şi a societăţii. memorie istorică (peisaje. oykos=locuinţă. ierarhie. Ecologia26. identităţi culturale) se alătură interesului pentru sociologia organizaţiilor. fără centralitate şi discontinue. conceptul de centralitate câştigă teren în analiza regională (W. resurse. tramă industrială.Christaller). istorice. legat de evoluţia metodelor şi mijloacelor ştiinţifice. capitaluri. punct de convergenţă şi organism (preluat din fiziologie. geografia nu aparţine în totalitate nici unuia dintre cele două domenii ale cunoaşterii umane. Astfel regiunile pot deveni izotropice. care combină elemente specifice regiunilor naturale. Concepte precum. Necesităţile moderne ale planificării economice impun în plan practic. După 1950. 1959). între mediul natural şi mediul antropic. respectiv pol. dominant altădată a fost treptat înlocuit cu interesul analitic şi sintetic. între natură şi tehnică. Prin excelenţă ştiinţă sintetică şi existentă în calitate de corp de cunoştinţe specifice cu mult înainte de manifestarea schismei care a separat ştiinţele naturale de cele sociale. Se dezvoltă astfel conceptul de regiune funcţională.Ancel în studiul frontierelor). George. Dezbaterile asupra regiunii rămân deschise. principalele sale rivale. în contextul apariţiei ecologiei). Fiecare regiune este în acest sens dotată cu o serie de elemente invariante (majoritatea fizice dar şi antropice) peste care se suprapun elementele dinamice.Siegfried în analiza diviziunilor politice sau J. regional sau local). ritmuri. În acest fel se ajunge la definirea genului de viaţă sau mod de trai (Paul Vidal de la Blache). ştiinţă definită în 1866 de zoologul german Ernst Heinrich Haeckel (18341919) studiază relaţiile stabilite între organismele vii şi mediile –naturale sau antropice . conducând la dezvoltarea concepţiei sistemice. va conduce mai târziu la conceptul de peisaj. Nici o ştiinţă nu poate revendica însă locul geografiei. ecologia şi mezologia (mesologia) sînt departe de a avea de a face cu complexitatea problematicii geografiei. analiza difuziunii spaţiale. punct central atractiv. În ciuda asemănării obiectului de studiu. 53 . Genul de viaţă. de structurile sau câmpurile de forţe care intervin sau de procesele de transformare în curs care presupun. Interesul comparativ. bazat pe tehnicile matematico-statistice şi informatice şi pe deschiderea interdisciplinară. regiunea naturală este înlocuită tot mai mult cu regiunea istorică (spaţiu eterogen modelat de voinţa politică) şi de regiunea economică (spaţiu organizat de relaţiile productive şi de schimb). apar alte două concepte esenţiale pentru dezvoltarea curentului regional în geografie. Toate ştiinţele de frontieră se află mereu « între »: între om ca individualitate şi societatea din care face parte. văzut ca un ansamblu de modalităţi materiale şi sociale pe care un grup uman le pune în aplicare. specificităţi. zone. reţele. în funcţie de un pol sau de un centru dinamic. mijloace. punându-se astfel bazele unei abordări naturaliste a problematicii regionale. omogene şi polarizate sau anizotropice. mediu de viaţă şi logos=cunoaştere. Deoarece în ştiinţa modernă trebuia să îşi găsească un loc propriu.în care 26 De la gr. între mineral şi biotic. spaţiu definit de interacţiunile spaţiale ale fluxurilor de diverse origini. strategii etc. intensităţi etc. poli. rareori fiind abordate spaţii mai vaste (A. reţele de transport. revelatoare ale structurilor şi modurilor de funcţionare a societăţilor umane. organizator al structurilor spaţiale). etc. regiunea de amenajare (de dezvoltare). tehnologii. biofizica. al XIX-lea. studiu. La sfârşitul sec. specifice memoriei spaţiale sau (dis)continue sub impulsul unor tensiuni sau rupturi. ingineria genetică. Această capacitate de adaptare presupune transformări (i)reversibile. Regiunea geografică devine astfel o „arie de polarizare structurată spaţial de influenţa unei metropole regionale” (P. funcţionale sau economice. Constantele regionale nu sunt totuşi rigide dispunând în general de flexibilitate. În perioada interbelică. Geografia nu a depăşit însă în tot acest timp orizontul local de analiză (regiunile de mici dimensiuni). creând un mediu geografic specific. informaţii. indiferent de nivelul de abordare (global.). se manifestă noi orientări legate de apariţia unor noi concepte : spaţiu polarizat (spaţiu construit de un câmp de forţe. geografia a început să se definească drept o ştiinţă de frontieră.

29 De la gr. Ajungem astfel la sfera principală de interes a geografiei: regionarea. respectiv cele realizate între diferite medii (naturale. oarecum subordonată ecologiei. socio-geografice sau fizico-socio-geografice este completată de studierea relaţiilor în plan orizontal. Acest parametru este răspunzător de uscarea treptată a maselor de aer maritim care invadează uscatul. geno. median şi logos Evoluţionismul este o teorie a concurenţei între indivizi şi specii. conform căreia Terra este un organism viu. în care primează egoismul şi legea celui mai puternic. Pentru geografie. diferitele sale componente acţionînd nu numai în sensul adaptării la mediu ci şi al transformării acestuia în scopul îmbunătăţirii parametrilor întregului sistem28. Distanţa este răspunzătoare de sortarea sedimentelor în funcţie de greutatea lor: un rîu va depune bolovanii şi pietrişurile la cea mai apropiată ruptură de pantă şi va transporta De la gr. geografia are posibilitatea să studieze fiecare dintre componentele celor două medii. Regionarea nu trebuie înţeleasă ca un efort steril de delimitare a unor suprafeţe care prezintă trăsături cît mai omogene. Ori. ipoteza Gaia deschide alte căi în abordarea planetei ca întreg. eterogen=care are geneză diferită. Studierea relaţiilor verticale dintre elementele fizico-geografice. antropice sau complexe). spre deosebire de celelalte două ştiinţe. acelaşi (opus lui heteros=altul. relaţiile asupra cărora se focalizează putînd fi studiate bidirecţional (şi dinspre societate către natură. relaţiile stabilite între componentele naturale şi cele antropice nu sînt semnificative decît din momentul în care acestea încep să prezinte un aspect omogen29 pe o suprafaţă mai mult sau mai puţin întinsă. ipoteza Gaia se află încă în sfera de interes a ştiinţelor pămîntului. a crea. conform teoriilor ecomezologice societatea nu este altceva decît un produs natural al evoluţiei terestre. homos=egal. gennan (lat. 1974). a genera. Ambele discipline nu consideră în mod separat natura şi societatea. asemănător. spre deosebire de cea ecologică sau mezologică nu urmăreşte doar identificarea mecanismelor care produc în plan vertical (relaţiile mediu-organism) caracterele omogene ale unui spaţiu oarecare. mesos=de mijloc. Distanţa este parametrul care temporizează acţiunea gravitaţiei asupra proceselor fizice sau fizicochimice. omogen=care are aceeaşi geneză. diferit ) şi gr. diferenţiat. Regionarea geografică. a produce. Darwin spunea că dacă ar fi descoperită o fiinţă care să acţioneze instinctiv pentru binele altor fiinţe. parametrul care acţionează cel mai puternic este distanţa. 27 28 54 . intermediar. Geografia este singura ştiinţă care ia în calcul distanţa (fizică ori metafizică) în apariţia şi evoluţia spaţiilor omogene. aceleaşi trăsături. furnici) în care indivizii manifestă comportamente altruiste. Alături de afinarea teoriei evoluţioniste prin studiul societăţilor animale (albine. în plan orizontal.acestea trăiesc. nu numai dinspre natură către societate). nediferenţiat. genere) = a naşte. Apogeul acestor concepţii a fost atins în cadrul ipotezei Gaia (Lovelock şi Margulis. teoria sa ar fi distrusă. Mes(z)ologia27 este o ştiinţă biologică de frontieră. care are drept sferă de interes evoluţia relaţiilor dintre organismele vii şi factorii lor naturali de mediu. Gîndită ca o reacţie (sau mai degrabă ca o alternativă) pentru teoriile evoluţioniste. În plus. fiind perfect posibil să fie analizată cu ajutorul metodelor şi teoriilor naturaliste.

şi anume că geografia a rămas o ştiinţă unitară. Caracterul descriptiv al realităţilor revelate sensibilităţii umane a continuat pînă la definirea geografiei umane (a antropogeografiei). Rămîne însă de demonstrat dacă regiunea şi procesul de regionalizare constituie într-adevăr o probă irefutabilă a caracterului de ştiinţă al geografiei. de către zoologul german Friedrich Ratzel31. Despre regiune şi regionare. Distanţa este aceea care controlează extensia ariei de influenţă a unui oraş sau intensitatea difuziei unei inovaţii în jurul centrului inovator. care erau văzute ca nişte organisme vii ce se dezvoltau sau decădeau în funcţie de vitalitatea cu care se integrau în ciclurile naturale. Acest parametru induce în geografie principiul transscalarităţii30 realităţilor geografice. Intrînd pe tărîmul geografiei. impregnat de filosofia herderiană. Rezultatul vizibil şi clasificabil al acestor relaţii era peisajul (lanschaft-ul). Apariţia geografiei umane ca ştiinţă geografică va fi prezentată în capitolul « Geografia modernă» într-o ediţie ulterioară a acestui curs. prin prisma relaţiilor pe care aceştia le stabilesc cu diversele medii în care evoluează. fie antropice (oraş. guvernată autoritar de profesorul Karl Ritter. ca şi despre problematica scărilor spaţiale în geografie vom vorbi în capitolele următoare. adept convins al concepţiilor lui Herder. Partea a doua. munţi. Venind dinspre ştiinţele naturii. Distanţa este răspunzătoare de calibrarea fluxurilor. Distanţa este răspunzătoarea de crearea teritoriilor cotidiene ale indivizilor şi comunitătilor locale. este suficient deocamdată să spunem că încercările de identificare a regiunilor geografice au constituit de-a lungul timpului singura probă indirectă a caracterului ştiinţific şi unitar al geografiei. caracterizează în esenţă spaţiul geografic. Filosof al istoriei. Deoarece în limba germană lanschaft nu are doar sensul pictural al cuvîntului ci şi pe cel de ţinut sau de ţară (precum Ţara Oaşului). Pentru ceea ce dorim să demonstrăm. Ratzel a conceput geografia umană ca o ştiinţă care studiază repartiţia oamenilor pe suprafaţa pămîntului. diferenţiindu-l ca obiect de cercetare propriu geografiei. de avansarea şi de intensitatea avansării fronturilor pioniere. Sub influenţa lui Ritter.mai departe mîlurile care. Ratzel era produsul tipic al mediului ştiinţific german. 55 . depunîndu-se. istoria şi nu natura era cea care avea ponderea covîrşitoare în evoluţia popoarelor către ţelul lor final. Ratzel a trebuit să facă o serie de concesii acestei ştiinţe. regat. fie naturale (văi. Herder acorda naturii partea sa în procesul devenirii popoarelor. imperiu). continente). Altfel spus. aflat sub influenţa lui Immanuel Kant şi prin urmare dominat de diferenţierea netă între natură şi cultură. în cele din urmă. „Taxonomia Geografiei umane”. Cu toate acestea. vor crea cîmpiile aluviale. Chorografiile antice şi medievale analizau şi descriau « regiunile » studiate ca pe nişte diviziuni date a priori. Distanţa este cea care. ducat. între 1882 şi 1891. deşerturi. civilizaţia şi cultura diferitelor popoare nu erau condiţionate (determinate) de condiţiile naturale. stat. se cuvine să precizăm că pentru Ratzel 30 31 Despre transscalarităţii v. ci de forţele pe care le dobîndea comunitatea în procesul devenirii sale ca grup social organizat.

Maramureşului. italiană. românească – prin Vintilă Mihăilescu) şi a dezvoltat o geografie care. stabilit la Berkeley. portugheză. acoperea realitatea creată de interrelaţiile om-natură. Coroborată cu cercetările efectuate de geografii britanici asupra formelor spaţiale generate de industrie (doar Marea Britanie se afla în plină revoluţie îndustrială !…). geograful francez Elisée Reclus. Nuanţa herderiană a determinării istorice a interacţiunilor dintre om şi natură a fost exacerbată în spaţiul academic francez. ştiinţe politice şi economice). Apropiat de etnologie. În vasta sa Géographie Universelle. de ţară. etc. iar pe de altă parte să încerce descifrarea noilor peisaje pe cale să apară în cadrul evoluţiei rapide a federaţiei americane. Şcoala franceză de geografie regională. ideea de regiune polarizată. puţin populat şi cu organizări spaţiale incipiente (oraşe. trasferul conceptual a fost foarte rapid. sociologie. idee care a făcut carieră atît în spaţiul nord-american cît şi in cel european. el însuşi puternic tributar lui Otto Schluter) se dezvoltă environnmentalismul determinist. Un caz aparte îl reprezintă şcoala americană care. urban-industrială s-a dovedit pe deplin satisfăcătoare în cadrul teritoriului american. Deoarece termenul de lanschaft avea un corespondent direct în franceză. cît mai ales în Franţa (Paul Vidal de la Blache). Ecologia 32 Tot în sensul de « Ţară » a Oaşului. elveţiană. cu puternice valenţe aplicative. antropizat). după 1960-1970 va deveni în cea mai mare parte o ştiinţă socială. căi ferate) a creat o geografie care avea să devină foarte repede o disciplină activă. ferme. aflat mai degrabă sub guvernarea ştiinţelor sociale (istorie. adică exact kulturlanschaft-ul ratzelian. descrisese un tip de regiune organizată (polarizată) de un mare oraş. însă de această dată sub directa influenţă a ideilor lui Ratzel (Ellen Churchille Semple la Chicago) sau a elevilor săi germani emigraţi (Carl Ortwin Sauer. belgiană. Germaniei şi Marii Britanii şi evoluînd într-un teritoriu recent europenizat. în care popularea evoluase abia către nişte insule urbane înconjurate de nesfîrşite spaţii rurare sau încă ignorate de economia modernă. spaniolă.această ultimă accepţiune. inspirîndu-se selectiv din geografia Franţei. axată prin urmare pe ideea de regiune geografică complexă ca rezultat al adaptării active a grupurilor sociale la mediile naturale în care trăiau a influenţat puternic o serie de şcoli naţionale (olandeză. Ideile lui Friedrich Ratzel au găsit ecou atît în Germania (Alfred Hettner). acela de pays32. acest curent de geografie regională îşi propunea să studieze pe de o parte « paleopeisajele » create în urma determinărilor naturale exercitate asupra autohtonilor precolumbieni. în California. Otto Schluter l-a denumit kulturlanschaft (peisaj culturalizat. unde în învăţămîntul superior geografia funcţiona numai în tandem cu istoria (Berdoulay. Haţegului. 1981). Pentru a deosebi landschaft-ul conceptualizat de Ratzel de acela natural datorat geografului Alexander von Humboldt. care are drept obiect principal de studiu the cultural landscape. elev al lui Karl Ritter şi discipol al lui Vidal de la Blache. Tot în Statele Unite. discipolii lui de la Blache dezvoltînd rapid conceptul de regiune ca diviziune a spaţiului geografic ce reflectă în mod direct interrelaţiile dintre societate şi mediu său natural. 56 .

Semple şi de elevii săi (Şcoala din Chicago) va include în sfera atenţiei 57 . Fig. realizat de către E.lui Haeckel şi apoi evoluţionismul lui Darwin au marcat o vreme această abordare naturalistă a regiunilor geografice. 10 – Geografie regională sau geografii regionale? Transferul etologiei (ştiinţa comportamentului animal) în studiul « peisajelor culturale ».

mult prea puţin vizibile însă în paginile Terrei. fapt facilitat şi de influenţa pe care a avut-o asupra geografilor ruşi determinismul şi cauzalismul propriu lui Alexander von Humboldt. La prima vedere termenul de complex teritorial de producţie ar putea să ne ducă cu gîndul la faptul că această « unitate » geografică ar 58 . care va deveni rapid sovietică şi care. Terra (1931) care este un Kosmos humboldtian la scară redusă însă mai structurat şi cu valenţe teoretice mai evidente. ţara sau statul). va interzice dezvoltarea sensului iniţial dat de zoologul-geograf german. colos al geografiei germane însă a cărui influenţă a fost modestă deoarece acesta nu a ocupat niciodată vreo catedră universitară. şi mai ales cea a elevilor (George Vîlsan. complexul teritorial de producţie (geografia economică) şi statul (stranovedenie). care schimba pînă şi numele geografiei în Länderkunde (ştiinţa ţărilor) a fost urmat à la lettre de geografia sovietică pentru care multă vreme geografia regională a fost stranovedenie. situaţia este mai complicată în cazul celorlalte două « entităţi ». După încercări nereuşite (şi sancţionate ideologic de altfel) de a impune ca obiect de studiu lanschaft-ul antropic. Activitatea sa. care îşi va dezvălui întregul său potenţial teoretic şi metodologic mult după al doilea război mondial.geografilor conceptele de teritoriu şi de teritorialitate. Exemplul său. În Uniunea Sovietică şi ulterior în statele din estul Europei controlate de Moscova. fondatorul geografiei româneşti este oarecum particulară. Ideea ce va face carieră însă în fosta lume comunistă va fi concepţia hettneriană. sovieticii vor face din geografia regională o disciplină divizată. Ceea ce a venit dinspre şcoala franceză au fost concepţiile anti-vidalienilor. din considerente ideologice. fapt mai mult decît evident în principala sa lucrare. Emmanuel de Martonne fiind un exemplu clasic în această direcţie. fapt poate firesc ţinînd seama de foarte redusa acţiune asupra mediului pe care o exercita societatea ţărănească din România începutului de secol XX. Situaţia lui Simion Mehedinţi. Simion Mehedinţi a moştenit cîteva idei legate de rolul omului în cadrul sistemului terestru. axată pe studiul a trei mari « unităţi » teritoriale: lanschaft-ul natural (landschaftologie). elevii ruşi ai lui Ratzel au transferat conceptul în cadrul şcolii ruse. geograf german aflat în siajul herderian al lui Ritter. Avînd girul lui Ritter. Marginalizarea lui Vintilă Mihăilescu într-un context destul de neclar încă a redus şi mai mult impactul concepţiilor de origine franceză în geografia românească. respectiv studiul ţărilor. Dacă lucrurile sînt clare în cazul peisajului natural (care păstra metodologia humbodtiană). Prin contactele pe care le-a avut cu Ferdinand von Richtofen. Deşi elev al lui Ratzel şi bun cunoscător al lui Paul Vidal de la Blache. Mehedinţi va fi fascinat de personalitatea lui von Humboldt. care propusese ca unitatea de bază în analiza geografică să fie länd-ul (provincia politică. Grigore Cobâlcescu) săi ilustrează perfect influenţa humboldtiană: pentru multă vreme geografia românească va da partea leului demersului naturalist de tip determinist. lanschaft-ul se va reduce treptat doar la dimensiunile sale naturale.

care înglobează între nişte frontiere îngheţate la un moment dat al istoriei o serie întreagă de realităţi geografice (naturale şi umane) foarte diferite unele de altele. În fapt însă. ajungea să studieze statele după celebra şi stupida reţetă « aşezare geografică. care ajung să dezguste rapid elevii care învaţă mai multă geografie pe … Discovery Channel.) « Teritorii (scrieri. Sinteza evoluţiei conceptuale a geografiei umane: de la spaţiu la teritoriu33 Puţine discipline precum geografia îşi caută şi îşi afirmă cu atâta ardoare originea – şi prin urmare legitimitatea ştiinţifică . care proclama că o simplă frontieră era suficientă pentru a face dintr-un teritoriu complex un teritoriu unitar şi omogen. Manualele româneşti actuale abundă în asemenea “geografii regionale”. chorografii şi topografii apărute până în secolul al XVIII-lea. le-ar fi pus în loc şi astfel ar fi oferit o bază reală regionării geografice. I. complexul teritorial de producţie este o diviziune arbitrar « decupată » şi comandată de puterea politică. Paideea. Armand Colin. vrînd-nevrînd. relief. Donisă (1977) – Bazele teoretice şi metodologice ale geografiei. văzută adesea ca simbol al sistemului de ştiinţe geografice. cu nici o altă metodă decît bunul simţ. Bucureşti sau C. este departe de a oferi o imagine unitară şi ştiinţifică a geografiei. O. 2003 34 V. Din aceast scurt survol asupra apariţiei şi devenirii geografiei regionale şi a regiunii ca obiect privilegiat de studiu în ansamblul său reiese clar faptul că disciplina în cauză. În ceea ce priveşte geografia ţărilor. mai mult sau mai puţin sistematizată în diversele cosmografii. a priori definite. în confruntarea sa perpetuă cu natura. pp. care nu aveau nici un raport cu funcţionarea normală a spaţiului geografic. că o ţară (un stat) este o creaţie artificială. Didactică şi Pedagogică. Jacob (1991) – Géographie et ethnographie dans la Grèce ancienne. ISBN 973-596-171-7. Paris. Oricine îşi poate da seama. dez-scrieri) ». Geografii erau astfel obligaţi să studieze « realităţi » teritoriale efemere. Este prin urmare imposibil să se definească geografia drept ştiinţă de sine stătătoare? 7. hidrografie.în înscrisurile antichităţii greco-romane34. geografii. aceasta este o altă nenorocire adusă geografiei de către sistemul comunist. Paris 59 . a stat la baza constituirii geografiei ca ştiinţă academică. PUF. etc…). Bucureşti. şi anume aceea de a face cît mai eficientă exploatarea resurselor naturale şi umane locale pe de o parte. Nu vom dezbate aici criza de identitate a geografiei. În numele ideologiei comuniste. 33 După articolul Groza.avea ceva de a face cu anumite structuri istorice pe care societatea. de exemplu G. iar pe de altă parte să constituie un fel de cadru administrativ apt să structureze repartiţia de la nivel central a investiţiilor infrastructurale majore. Vom afirma doar un fapt incontestabil şi anume acela că imensa cantitate de informaţii adunată în decursul vremii de către geografi. Octavian – De re geographiae sau lungul drum al spaţiului către teritoriu. geografii au fost obligaţi să inventeze o aşa-zisă geografie regională care. – in Groza. Ed. 235-250. Această diviziune trebuia să aibă o singură finalitate. Aujac (1975) – La géographie dans le monde antique. (dir.

Obiectul său de studiu nu a putut fi adus în laboratoare şi nu a putut fi creat prin savante discuţii academice. cit. care să permită realizarea simultană a eşafodajelor teoretice. p.Cunoaşterea şi descrierea Pământului. Berdulay (1981) – La formation d'école française de géographie (1870-1914). Avem prin urmare imaginea unei geografii aflată într-o îndelungă evoluţie descriptivă şi tributară praxisului. London 38 Lacoste. Dumnezeu pentru filosofie ori numărul pentru matematică. Gallimard. Van Nostrand. Geografia exploratorilor a stat la baza primelor manuale de navigaţie şi a contribuit prin urmare la extensia nemăsurată a primelor imperii europene36. Miller jr. are câteva particularităţi care nu au facilitat deloc ascensiunea acestei discipline către statutul de ştiinţă. Lacoste (1976) – La géographie. 358-369 În "L'Espace géographique". LITEC. 99 În La géographie de la renaissance 1420-1620. P. p. Paris 40 J. a servit întotdeauna unui scop practic. definit încă de Ptolemeu. no. Princeton. integrată "cererii sociale". Croom Helm. Piaget (1967) – Logique et connaissance scientifique. 4. Deloc inocentă. Les Editions du Comité des Travaux Historiques et Scientifiques. lucru reafirmat în zorii modernităţii de către Pierre Davity în Les Etats et les Empires du Monde (11 ediţii între 1614-1635): "Descrierea pămîntului este numită Geografie şi este diferită. Cunoaşterea geografică a fost un proces desfăşurat pe orizontală. Scopul cunoaşterii geografice. ca să nu spunem geografia.E.. pe baza acumulărilor in situ. V. descrierea Pământului.W.. ca parte a întregului. Maspéro. care este descrierea lumii. Cunoaşterea geografică nu s-a putut desfăşura pe verticală. op. Doin Editeurs.C. Peltier şi G. Paris 60 . Nu este de mirare faptul că geografia s-a complăcut în cadrele impuse de Kant. ceea ce ar justifica mai degrabă o analiză contextuală a devenirii sale ca ştiinţă decât o analiză dezvoltată în termeni de paradigme sau episteme. (1983) – The Geography of Warfare. de exemplu L. 37-60 37 v. cu sau fără teritoriul său "35. reuşind să fie aproape ridiculizată de epistemologi şi de filosofi ai ştiinţelor precum Jean Piaget40 şi 35 Citat de N. Paris. Chorografia este descrierea specifică a unei provincii iar Topografia. de juxtapunere a informaţiilor pe măsura juxtapunerii unor noi şi noi locuri cunoscute la frontierele œkumenei. precum este omul pentru medicină. op. geografia profesorilor sau geografia ideologică a stat alături de istorie în cadrul proceselor de încadrare identitară a naţiunilor moderne38…şi chiar de trasare efectivă a frontierelor în Europa de după primul război mondial39. O'Sullivan şi J. Cl. ça sert d'abord à faire la guerre. p. Principalul obstacol a fost acela că obiectul său de cercetare nu a fost niciodată acelaşi şi dat pentru totdeauna. respectiv descrierea unui loc. Boulineau (2001) – Un géographe traceur de frontières: Emmanuel de Martonne et la Roumanie. geografia ofiţerilor şi geografia colonială a facilitat implantarea administraţiilor metropolitane şi a perfecţionat artele războiului37. Paris. ca domeniu de activitate al geografiei. Paris. a fost descrierea realităţii. Broc. Pearey (1966) – Military Geography. Y. Bibliothèque Nationale. 1986 36 Broc. Paris 39 E. de Cosmografie. nu este altceva decît reprezentarea specifică a unui oraş. Raffestin (1980) – Pour une géographie du pouvoir. cit.

individual. Harta. Entrikin (1991). 1962 43 din gr. Baltimore 41 42 61 . Champs. absolut. Ştiinţifică şi Enciclopedică. geografia nu a fost până în secolul al XIX-lea peste sau în afara timpului său şi nu şi-a propus niciodată să viziteze viitorul ori să dea răspunsuri definitive la interogaţiile umane fundamentale. fie prin hărţi. Towards a Geography of Modernity. aşa cum o ştim astăzi.1. catalogate. orice privire exterioară şi orice abstractizare a locului le este interzisă. 1 În The Betweenness of Place. Ed. înmagazinate. în funcţie de sensibilitatea autorului. Oricine a citit Karl May şi l-a urmărit în taină pe Winnetou prin preeriile americane poate să aibă o ideee asupra procedeului: "…de cum treci Rio Grande vezi către soare-apune un pâlc de copaci şi mai departe o stâncă golaşă…". Fiecare loc era atent şi exhaustiv analizat apoi redat. Foucault (1966) – Les mots et les choses. locuieşte sau înlocuieşte: "place presents itself to us as a condition of human experience (locul ni se prezintă ca o condiţie a experienţei umane) "44. idios – propriu. Flammarion (traducerea franceză a celei de-a doua ediţii revăzută şi adăugită (1970) a lucrării iniţiale The Structure of Scientific Revolutions. Une archéologie des sciences humaines. este o invenţie recentă. ce puteau foarte uşor să treacă drept fotografii finale. fie prin discursuri mai mult sau mai puţin nuanţate. Bucureşti 44 J. The University of Chicago Press. Geograful participă la periplul călătorului care ia adus informaţia iar marinarul urmăreşte întocmai în călătoriile sale traseul descris de geograf. Simptomatic este Atlasul Catalan (1315). irepetabil. Primele hărţi nu sînt decât discursuri desenate. Gallimard. Spre deosebire de celelalte ştiinţe umane.La structure des révolutions scientifiques. Ştiinţa locurilor sau puterea idiografiei Îndelungata perioadă idiografică43 a geografiei i-a permis un contact nemijlocit cu locurile descrise. M. Geograful şi utilizatorul producţiei sale devin consubstanţiali locurilor. Illinois. 7. N. în care fiecare loc este în mod fundamental descris de coordonatele sale matematice. ia loc. Chicago. Primele manuale de navigaţie din Renaştere nu sînt nici pe departe colecţii de hărţi ci colecţii de povestiri sistematizate.complet ignorată de Michel Foucault41 sau de Thomas Kuhn42. Istoria geografiei este mai întâi istoria acţiunii umane asupra întinderilor suprafeţei terestre şi abia apoi istoria evoluţiei ideilor sale. Orice imprecizie şi orice abatere de la drumul descris poate fi plătită scump. ultime. ceea ce pune multe probleme epistemologice. Geografia s-a constituit şi s-a proiectat de la bun început în interiorul propriului său obiect de studiu. specific. care "cartografiază " fabuloasele ţinuturi ale Extremului Orient pe baza nu mai puţin fabuloaselor povestiri ale lui Marco Polo. este hic et nunc pentru orice om care are un loc. cf. însă aceasta nu a împiedicat şi nu împiedică cu nimic lumea pe care o serveşte să meargă înainte. ale lumii cunoscute la un moment dat.N. Kuhn (1983) . The Johns Hopkins University Press. Locul devine unic. p. Andrei (1987) – Dicţionar etimologic de termeni ştiinţifici (Elemente de compunere greco-latine). Paris T.

7. într-o lucrare recentă45 rezumă un punct de vedere filosofic asupra spaţiului care poate fi uşor aplicat geografiei idiografice: "din perspectivă hermeneutică şi fenomenologică. Pentru geograf harta nu este mută şi imobilă.Niciodată în istoria geografiei harta nu a evoluat separat de discurs. evolutive. Fie că spaţiul este considerat ca produs al locului sau locul ca efectuare de spaţiu. ale înţelegerii umane comune. formal-material. realizată prin mijloacele cartografiei. Faptul a devenit evident odată cu avântul ştiinţelor naturale din secolul al XVIII-lea când geografia încearcă primele sale aventuri metodologice şi tatonează drumurile care o puteau propulsa în rândul "adevăratelor " ştiinţe. Ceea ce variază este interesul asupra acestor locuri. 89 În Inventarea spaţiului cotidian: arhitecturi ale experienţei cotidiene. care cunoaşte sau ar trebui să cunoască fiecare loc în parte. Geograful şi-a dobândit în lunga perioadă descriptivă a geografiei rolul de mediator între complexitatea vastei lumii materiale şi cerinţele reducţioniste. nu va putea însă niciodată părăsi parfumul idiografic şi nu se va depărta nicicând de cotidian. perceptorul regal sau negustorul au nevoie fiecare de alte informaţii referitoare la aceleaşi locuri. De la descrierea locurilor la descrierea mediilor ca determinante absolute 45 46 C. Contopită cu praxisul. Spaţiul hărţii reprezintă suma momentelor locurilor reprezentate. Paideea. chiar încorsetate în parametrii rigizi ai longitudinii şi latitudinii. Bucureşti incomensurabil = care nu poate fi comparat 62 . a locurilor individualizate pe imaginea cartografică. sînt vii. "Adevărul " geografic se construieşte încet – unii ar spune plicticos – prin prezentarea simultană a unei sinteze grafice cît mai precise a locurilor. Locurile de pe hartă. este discursul geografic. Problema care apare în această mediere este aceea a unicităţii locurilor cercetate şi deci incomensurabilitatea46 lor. Harta este un moment al spaţiului şi un izvor al discursului. Militarul. în ultimă instanţă. ceea ce rămâne este dimensiunea practică a spaţiului". Accesul celorlalţi la "adevărul " faptelor reprezentate trece numai prin intermediul discursului geografic. dinamice. cu scop funcţional. Mihali (2001). p. şi prin descrierea verbală. Cu toate eforturile. spaţiul se defineşte dincoace de orice distincţie obiectivsubiectiv. marinarul. Ciprian Mihali. uneori stufoasă. a priori – a posteriori […]. Această sumă de momente nu se desfăşoară în toată complexitatea sa decât geografului. acesta este acela care pliază realitatea în funcţie de comanda doritorului de informaţie. geografia îşi îndeplinea cu conştiinciozitate rolul însă nu putea visa la statutul de ştiinţă.2. Ceea ce este variabil prin urmare. Geografia Antichităţii şi a Renaşterii realizase deja o profeţie care va deveni explicită odată cu Husserl: cunoaşterea geografică este cunoaşterea raporturilor dintre obiect şi subiect.

Lumea reală devenea mult prea "obiectivizată "… şi prea la îndemâna tuturor. contururile lumii au început să fie desenate cu exactitate iar traseele călătoriilor puteau fi trasate dinainte. 40 În Histoire de la géographie. Majoritatea eforturilor de clasificare ţintesc spaţiile naturale (peisaje vegetale. p. a oferit un suport epistemologic geografilor clasici. unităţi geomorfologice) însă mijloacele tehnice limitate şi vastitatea câmpului său de cercetare limitează drastic precizia cercetării. care devin obiectele principale cercetate P. sub influenţa filosofiei istorice germane din secolul al XVIII-lea (şi mai ales a ideilor lui Johann-Gottfried Herder). 7. În plus. pe fondul sofisticării instrumentarului şi metodelor ştiinţelor pozitive. Filosofia kantiană. care făcuse din spaţiu un cadru ale cărui configuraţii erau diferite de la un loc la altul. De la peisaje la regiuni sau victoria taxonilor Către sfârşitul secolului al XIX-lea. asociaţii faunistice localizate. tributare a ceea ce era mai stabil în mediu.3. 37-50 În A. istoricismul este abandonat în favoarea unei apropieri de ştiinţele naturale. respectiv condiţiile fizicogeografice. Metoda ştiinţifică promovată de geografi caută să împartă suprafaţa terestră într-un mod cât mai logic cu putinţă iar mediile. Armand Colin/VUEF. cu limite incerte. au deviat rapid către environmentalism şi determinism. Vreme de aproape un secol. Drept urmare sporeşte interesul pentru peisajul antropizat (kulturlandschaft) şi se deschid căile speculaţiilor asupra omului şi naturii. sînt înlocuite de peisaje strict circumscrise din punct de vedere spaţial. etapă intermediară ce va conduce la abandonarea descrierii locurilor în favoarea găsirii de elemente comune ale acestora cu scopul sesizării de întinderi omogene care să poată fi clasificate în mod raţional şi să conducă spre cuprinderea şi înţelegerea complexităţii naturii.) – "Les concepts de la géographie humaine". Claval (2001). Imediat geografia a intrat în faza sa taxonomică. Paris (a cincea ediţie. Explicaţiile. p. Este evident faptul că nici în această direcţie instrumentarul ştiinţific nu era la înălţime şi ambiţiile taxonomice au fost repede reduse la descrieri îmbinate cu încercări de explicare a situaţiilor locale. 1984) 47 63 . simplu surogat pentru statutul de ştiinţă atât de mult dorit. Bailly (dir. reputate drept exacte. subliniind ceea ce datorează acestea mediilor în care s-au fasonat " geografii şi-au construit o disciplină "concepută ca o interpretare teleologică a destinului popoarelor şi umanităţii "47.Revoluţia naturalistă. geografia a început să piardă şi statutul de intermediar între obiectiv şi subiectiv: longitudinea şi latitudinea fiecărui punct putea fi calculată cu precizie. prima ediţie: Armand Colin. marcată în ştiinţele biologice de succesul temporar dar răsunător al lui Carl von Linné a pus în faţa geografiei problema sistematizării şi clasificării locurilor inventariate de-a lungul secolelor. "care pune în evidenţă istoricitatea societăţilor şi culturilor. Paris.

Singura utilitate practică a geografiei acestei perioade este înregimentarea sa ideologică: prin 48 P. obiectul central al studiului ci devine instrumentul privilegiat în identificarea regiunilor naturale "48. regiuni urbanizate şi regiuni rurale. Pentru perioada care acoperă trecerea dintre ultimile două secole ale mileniului trecut. regiuni de convergenţă şi regiuni de tranzit.de geografie însă acum "peisajul nu mai este. 89118 În Jean-François Staszak (dir. Termenul de regiune devine piatra unghiulară a geografiei moderne. milieu.) – "Les concepts de la géographie humaine".) – "Les discours du géographe". diversitatea criteriilor de clasificare şi prin urmare multiplicarea exponenţială a tipurilor de regiuni "descoperite " marchează o etapă neoidiografică în istoria geografiei. 1997 49 H. 101 În L'évolution de quelques concepts de base de la géographie. région. p. paysage (1800-1990). 1984) 50 Ph. regiuni istorice şi regiuni economice. eforturile taxonomice au condus în mod necesar către o abordare fiziografică a organizărilor studiate şi a permis continuarea atitudinii idiografice. 75-97 În A. între liberalism şi marxism. nations. prima ediţie: Armand Colin. Pinchemel (1957) – Géographie et déterminisme. regiuni enclavate şi regiuni deschise. Paris. respectiv entităţile rezultate în urma interacţiunilor fireşti. între pozitivismul logic şi hermeneutică. p. fără a uita regiunile administrative şi regiunile-plan… Relativitatea unghiurilor de abordare. între obiectul şi subiectul acţiunii umane. 76-77 În Régions. inventându-şi geografia regională. Armand Colin/VUEF. la individ şi la loc. Regiunile "naturale". Cercetarea clasică asupra regiunii căuta să definească întinderi geografice omogene pe care să le clasifice în tipologii diferenţiate după modalităţile de articulare dintre factorii fizici şi factorii umani49. Espace. cotidiene. s-a constituit într-un solid pod de legătură între "fraţii inamici". Inventarea regiunii ca entitate rezultată în urma interacţiunii verticale dintre natură şi societate a avut o urmare nebănuită la început: geografia s-a poziţionat foarte inconfortabil între ştiinţele naturale şi ştiinţele sociale. regiuni polarizate şi regiuni periferice. între materialism şi idealism. Paris. dintre societăţi şi mediile lor geografice ("sinteze ale raporturilor multiple întreţinute de milenii de grupurile umane în interiorul cadrului lor natural"50) devin obiectele privilegiate ale cercetării. regiuni agricole şi regiuni industriale iar mai târziu chiar regiuni turistice. ca la începutul secolului al XIX-lea. p. însă la un alt nivel de agregare: individul şi locul au fost uitaţi în favoarea regiunii şi a comunităţii. Paris (a cincea ediţie. p. Bailly (dir. Claval. l'Harmattan. Tensiunea exercitată asupra sa de conflictul dintre metodele exacte şi metodele exploratorii şi relative aveau să o marcheze profund şi să facă teoreticienii săi să oscileze neîncetat între pozitivism şi fenomenologie. Nonn (2001). Descrierea redevine metoda principală însă noua scară geografică la care se efectuează cercetarea împiedică reîntoarcerea la praxis. 221-225 În "Bulletin de la Société Belge de Géographie" 64 . marcată de pozitivism şi de neokantianism. Dacă se mai vorbeşte încă de geografie şi nu doar de geografie fizică şi de geografie umană este pentru că regiunea s-a sustras studiului exclusiv al uneia sau alteia dintre cele două tabere şi. Rezultatul a fost o panoplie impresionantă de tipuri de regiuni şi de structuri regionale: regiuni geografice. p.

no 3 52 R.C. Livingstone. p. Richard Hartshorne52. după care geografiei şi istoriei le sînt opuse celelalte ştiinţe zise teoretice sau sistematice53. E. Gleerup Publishers. care se voia analitică. Schaefer consideră că demersul idiografic. Blackwell Publishers. Seattle (prima ediţie în 1956) 55 ca de exemplu D. extras din ediţia republicată în 1961 a lucrării În the Nature of Geography: a Critical Survey of Current Thought În Light of the Past. p. 388-397 În J.intermediul sistemului de învăţământ geografia va deveni una dintre uneltele principale de construire a identităţilor şi conştiinţelor naţionale. Rogers. 257 În Le mythe de la modernité géographique. Cuplul Schaefer-Ullman a constituit matricea iniţială a noii geografii. W. Schaefer51. p. însetată de general. Ullman (1980) .K. l'Harmattan. Arnold. Denumită nomotetică. privilegiind relaţiile pe verticală (între grupul social şi mediul său natural) nu reuşise decât să acumuleze o impresionantă colecţie de taxoni unici şi irepetabili. Royal University of Lund. Hartshorne (1939) – The Character of the Regionale Geography. 7. Washington. 255-281 În Jean-François Staszak (dir. Paris. extrem de critic la ceea ce autorul a numit "excepţionalism în geografie". A. Nefericita experienţă a geografiei politice ridicată la rang de doctrină de stat de regimul naţional-socialist german şi distrugerea celei mai mari părţi a structurilor teritoriale productive în timpul celui de-al doilea război mondial vor conduce la reaprinderea disputelor asupra statutului geografiei şi vor marca începutul decăderii regiunii ca obiect de studiu academic. Schaefer (1953) – Exceptionalism În Geography: a Methodological Examination.L. Haggett (1965) – Locational Analysis În Human Geography.N. London. Taxonii regionali s-au constituit în aceeaşi perioadă într-o bază relativ sigură pentru extrapolarea metodologiei lor de cercetare către nivelele superioare de agregare. E. teoretică. Inventarea spaţiului geografic Articolul din 1953 al geografului american de origine germană Fred K. această nouă fază a geografiei a beneficiat de entuziasmul unei pleiade de teoreticieni55 şi de cercetători care au impus rapid în Europa F. vol. 1939 53 P. Agnew. D. Lund. ed. P. University of Washinghton Press. 1997 54 E. XLIII. deci pe orizontală. Arnold. (1996) – "Human Geography. căutătoare neobosită de cel puţin regularităţi spaţiale dacă nu chiar de legi geografice. An Essential Anthology". 226-249 În "Annals of the Association of American Geographers".Geography as spatial interaction. p. da Costa Gomes. Harvey (1969) – Explanation În Geography. în opoziţie cu geografia tradiţionalistă care.) – "Les discours du géographe".4. între diferitele grupuri sociale. London 51 65 . respectiv cele ale statelor naţionale şi mai târziu ale blocurilor economine sau ideologice. bazat pe descrierea obiectelor unice (excepţionale) este profund neştiinţific şi atacă virulent clasificarea de sorginte herderiană a ştiinţelor propusă de teoreticianul de necontestat al geografiei regionale. Polemica aprinsă a păstrat un caracter destul de violent doar cîţiva ani. Oxford Massachusetts. Bunge (1962) – Theoretical Geography. este considerat de majoritatea epistemologilor ca fiind marca definitivă a abandonării clasicismului şi semnul clar de început al modernităţii ştiinţelor geografice. respectiv până în 1956 când Ullman54 reuşeşte să catalizeze un puternic curent metodologic definind geografia ca o ştiinţă a interacţiunilor spaţiale. Association of American Geographers.

Nu vom insista aici asupra lor. care transformase oamenii în docile fiinţe strict raţionale au apărut şi au înflorit brusc geografii critice (cea radicală) sau împăciuitoare (geografia umanistă sau. de măsurat. într-un cuvînt de modelizat şi deci de controlat. ca să-i spunem pe nume. principiile maximizării satisfacţiei actorilor implicaţi în dinamicile spaţiale şi principul echităţii spaţiale. Geografii cantitativişti îşi afirmă din ce în ce mai pregnant supremaţia în faţa geografilor tradiţionalişti: lor li se adresează majoritatea comenzilor sociale. Împreună cu economia regională. Cum propunea Schaefer. Noua geografie lansează un nou concept: acela de spaţiu. după părerea noastră. Pentru noua geografie spaţiul este distanţă iar distanţa înseamnă obstacol în calea mişcării. fiinţa umană. da Costa Gomes. considerată de geografii americani de după al doilea război ca moştenire legitimă. Ele nu au apărut nici măcar ca un reflex întârziat de descoperire a fenomenologiei sau a hermeneuticii. p. la fel ca şi în cazul filosofiei. "legea " rang-mărime în ierarhizarea sistemelor urbane. Menirea sa este de a înlocui treptat pe cel de regiune sau măcar de a-i schimba conţinutul: "regiunea nu mai este văzută ca o unitate teritorială ci este concepută ca o clasă spaţială care face parte dintr-un sistem ierarhizat.Occidentală şi în unele ţări din fostul bloc comunist (Polonia. geografia a fost prinsă pe picior 56 P. Fenomenul începuse mult mai devreme. op. Un principiu (o lege?!) universal valabil(ă)… Urmează altele: "legea " minimului efort în organizarea spaţiului. însă cu un oarecare decalaj (1970-1980). geografia cantitativă este rapid confiscată fie de ideologiile (neo)liberale fie de cele structuraliste. după caz. Se pot face aşadar experienţe la scară redusă cu planeta şi astfel ultima barieră în calea ascensiunii geografiei în sferele înalte ale ştiinţelor (neo)pozitiviste dispare. în scopul realizării profitului pecuniar sau social. geografia abandonează noţiunea de loc în favoarea noţiunii de spaţiu. arii polarizate) sau la dinamici (atractivitate sau repulsivitate spaţială. etc. URSS) noua geografie nordamericană. Vom afirma doar că. odată cu şcoala germană de economie spaţială. în Europa se întâmplă acelaşi fenomen rapid. Mai exact spus de spaţiu geografic. fluxuri. centre. şi anume în prima jumătate a secolului al XX-lea. centralizare ori descentralizare).C. În doar douăzeci de ani (1950-1970) conceptul de spaţiu înlocuieşte pe cel de regiune în America de Nord. 262 66 . prin aceasta. periferii. cit. difuzie ori polarizare. geografia fenomenologică şi hermeneutică). Împotriva acestei geografii (şi economii) fără suflet. Metodele cantitative şi modelizarea spaţială aduc realitatea în interiorul laboratoarelor (mai exact al ordinatoarelor).. singularitatea poate fi înlocuită de generalitate"56. aceste curente nu s-au datorat unei reacţii ştiinţifice în faţa neokantianismului sau neopozitivismului care făceau din ştiinţele geografice o reţea de chingi reci destinate să controleze spaţiul şi. toate foarte uşor de cuantificat. Aceasta deoarece spaţiul se reducea la structuri (poli. Astfel. cantitativă şi subordonată necesităţilor de planificare şi de amenajare a spaţiului. Credem că.

care îşi propune explicit să găsească în configuraţiile spaţiale trecute rostul şi sensul dinamicilor spaţiale actuale. toate acestea au lăsat câmp liber relaţiilor sociale pe orizontală.D. conceptul de teritoriu a avut în cadrul ştiinţelor umane ceva de tabu. De la spaţiu la teritoriu sau redescoperirea locurilor Dacă este într-adevăr aşa cum afirmă Ciprian Mihali şi anume că "graniţa între funcţional şi simbolic este foarte fragilă "58 atunci putem accepta faptul că această fragilitate a permis geografiei să se reorienteze rapid şi să treacă rapid de la analiza spaţiului la cercetarea teritoriului. a făcut explozie în literatura geografică între 1980 şi 2000. cit.89 59 R. Sack59 lansa în 1997 o observaţie cât se poate de sugestivă: "segmentarea noastră teritorială ne face străini unii faţă de alţii iar integrarea globală ne face să depindem şi să avem încredere mai mult în străini decât în familie şi prieteni".5. de către statul comunist. şi aceasta în ciuda persistenţei etologice a imaginii căţelului cu piciorul ridicat care îşi marchează "teritoriul". termenul de teritoriu a devenit în primele trei sferturi ale secolului al XX-lea un spaţiu simbolic limitat de o cât se poate de "materială " frontieră administrativă. op.. The Johns Hopkins University Press. mai la sfârşitul perioadei. Mulat pe ideea de afectivitate. neierarhizate şi din ce în ce mai puţin controlate/controlabile de un sistem-bloc. Nu întâmplător una dintre cele mai la modă metode de cercetare geografică de la începutul mileniului al treilea este… path dependency57. 7.greşit de rapiditatea evoluţiei tehnologiei şi că nu a făcut decât ceea ce era obişnuită să facă: să se obişnuiască cu un prezent în continuă mişcare şi să încerce să-l înţeleagă şi să-l explice studiind trecutul. guvernate de alte coduri şi legi: "Lucrurile interconectate au loc (şi zic asta în path dependency = dependenţa de calea. Spunem că este vorba de reorientare deoarece termenul de teritoriu. Dereglementarea economiei. Robert D. fie. Mihali. Originar din dreptul roman în care descria sec şi rece o suprafaţă apropriată legal. drumul. retragerea din ce în ce mai evidentă a statului din sistemul "pactului social". neputinţa marilor structuri birocratice inventate de modernitatea timpurie. p. Sack (1997). Către sfîrşitul mileniului trecut. modelul urmat(ă) C. 10 În Homo Geographicus. p. în toată bogăţia sa semantică. sub impulsul decisiv al democratizării informaţiei prin intermediul noilor tehnologii de comunicare. Baltimore & London 57 58 67 . Este oare acest lucru diavolul însuşi sau asistăm la o reaşezare a lumii în alte tipare teritoriale? Răspunsul aceluiaşi autor este liniştitor: lumea nu se destructurează ci se restructurează la alte nivele spaţiale. teritoriile individuale locale şi regionale surclasează pe toate planurile teritoriile naţionale. de cele mai multe ori statală. adică tocmai în perioada în care individul era abandonat fie de către statul "providenţial".

8-9 68 . Din punct de vedere spaţial. de aici rezultă structurile spaţiale b) tranzacţiile verticale (cu factorii de mediu). problema simbolizarii spaţiului apropriat 3. în procesul construcţiei sale se parcurgîndu-se următoarele etape: 1. conduc spre trăsături specifice construcţiei teritoriale rezultate. Sack. Aceste etape ale construirii teritoriului sînt încadrate de normele proiectului tranzacţional. în funcţie de evoluţia tehnicilor de încadrare a mediului în care comunitatea îşi desfăşoară acţiunile. Aproprierea spaţiului . spaţiul-timp cotidian devine cadrul negocierilor tacite dintre drepturile şi îndatoririle individuale şi cele colective) 4. Valorile comunitare se regăsesc în acţiunile de practicare. p. se ajunge la diferenţieri spaţiale în ceea ce priveşte construcţiile teritoriale rezultate. grupurile fiind obligate să inventeze alte tehnici de la un loc la altul. reguli şi practici "60. de concepere şi de percepere a spaţiului.luarea în stăpînire prin dreptul forţei sau prin forţa dreptului 2. […] Această fărâmiţare şi specializare geografică impune cu necesitate un foarte sofisticat sistem de legi. proiectul tranzacţional ordonează două tipuri de tranzacţii (negocieri): a) tranzacţiile orizontale (cu spaţiul şi cu caracteristicile spaţializate ale acestuia).. acţiuni care. respectiv eficientizarea organizărilor spontane. Amenajarea spaţiului organizat. Organizarea spaţiului apropriat (domeniul acţiunilor cotidiene. valorile fiind definite ca principii care definesc orientările majore ale acţiunilor comunitare şi care orientează şi fac legitime regulile sociale ale grupului respectiv. D. Teritoriul este un spaţiu construit. este evident. op. specifice grupului care a efectuat aproprierea). O definiţie sumară a proiectului tranzacţional ar suna astfel: Proiectul tranzacţional este programul pe care şi-l dă un grup social pe calea devenirii sale. datorită faptului că mediul geografic este caracterizat în primul rînd de eterogenitatea condiţiilor de la un loc la altul.sensul literal al cuvântului) în nenumărate şi fragmentate unităţi ale spaţiului. scrise sau nescrise. acest program este sinteza valorilor comunitare. Cit. Semnalizarea spaţiului apropriat (coduri de semne vizibile sau invizibile. Există un loc pentru orice şi orice este presupus a fi la locul său. 60 R.

de a-şi schimba locul. « Teritorialitatea este un raport individual sau colectiv la un teritoriu considerat apropriat. de neapartenenţă. incomensurabile: un oraş este mereu Oraşul. Ele permit de asemenea fiecărui migrant care se deplasează în interiorul unei naţiuni. Banalul unor acţiuni devenite reflexe sociale. ele au permis pionierilor să îşi reconstituie orizonturile în cadrul unor noi spaţii în procesul aproprierii unor noi teritorii. Metafora vegetală a rădăcinii semnifică pe de o parte puternice legături cu pămîntul natal (preluat în autohton/alohton. scris în 2000 pentru revista de filosofie Krisis 61 69 . care îmbină topologia cu stilistica. Reclus. Contrar rădăcinilor. Puternica valoare simbolică a cuvîntului (şi sentimentului) de înrădăcinare derivă după toate probabilităţile de la teama ancestrală de pribegie. se obţin mereu aceleaşi structuri fundamentale ale spaţiului. Teritoriul ca rezultat al procesului de diferenţiere – exemplu de abordare umanistă 61 Geografia normală (în sensul dat ştiinţei normale de Thomas Kuhn) caută să sesizeze diferenţele existente între structurile spaţiului. Această muncă este laborioasă. identificarea este învăţată în procesul de socializare . neagă posibilitatea transplantării individului într-un alt teritoriu. Pe de o parte. Individul înrădăcinat nu devine conştient de această calitate a sa decît atunci cînd este pus în situaţia de a pleca.Aceste tranzacţii. arii polarizate. Puţină teritorialitate creează socializare şi solidaritate. Brunet. Paris-Montpellier. (R. se desfăşoară în spaţiul cotidianului. Teritorialitatea are ceva de animal sau de vegetal şi progresul umanităţii a constat tocmai în a se elibera de o teritorialitate exacerbată sau în a o extinde la întreaga planetă. teritorialitatea pare un element util coeziunii grupurilor sociale . Aplicînd metodele geografiei clasice se ajunge la separarea unor organizări unice. defineşte ceea ce s-ar putea numi înrădăcinarea grupului social respectiv. o regiune devine fatalmente Regiunea. Les mots de la géographie. culturale. de instabilitate. 7. ţară). Studiul teritoriilor este un bun mijloc de a lupta împotriva terorismului teritorialismului ». Plasînd cercetarea în paradigma geografiei (post)moderne. să îşi « reconstruiască un teritoriu ». şi de ajunge într-un spaţiu în care există un alt fel de banal al faptului cotidian. pe de altă parte ea este o sursă sau un support pentru ostilitate. aceste principii sînt transportabile . reţele. în condiţiile unui teritoriu închis. dobîndind un puternic caracter de banalitate. Doar după articolul Groza Octavian – Diferenţă şi diferenţiere – o geografie a identităţii teritoriale. Numărul de finalităţi posibile ale unei cercetări geografice ortodoxe se reduce la doar două. Teritorialitatea nu se poate asimila cu atitudine elementară a apărării spaţiului pe care un animal îl consideră esenţial supravieţuirii sale . de la un oraş la altul. de la gr. sistematizării şi analizei acestora. excluziune sau ură. economice. repetabile la diferitele scări la care se poate efectua studiul: poli. în scopul contabilizării. 1992. cu nuanţe enciclopedice şi conduce întotdeauna la rezultate derizorii în comparaţie cu efortul cerut. 436). iar pe de altă parte lipsa de mobilitate. khton=pămînt. p. multă teritorialitate le asasinează.6. Înrădăcinarea este exclusivistă şi neagă alteritatea. stabilizarea într-un anumit loc (locuitor-locuire). plicticoasă. ea ţine de psihologia colectivă şi contribuie la fondarea identităţii de grup.

Cotidianul topeşte metrii în minute iar geografiile individuale devin geografii ale timpului mai mult decît geografii ale spaţiului. sudului. mişcarea devine deplasare eficientă. în interesul comunităţii. sat. asupra metodelor de sesizare şi de încadrare a diferenţelor. Singurul proces ordonator al acestor relaţii este distanţa. Singurătatea acestei centralităţi nu convine. Această obsesie este creatoare de spaţiu. oraşdepersonalizînd dimensiunile lumii prin instaurarea nordului. care nu ajunge nicicînd să se solidifice suficient pentru a se oferi unei analize atente. desfăşurată între teluric şi celest. Omul este o fiinţă gregară. celor care sfidează cochilia teritorială sau celor care sînt constrînşi. care nu mai angajează persoana ci comunitatea sa. vestului şi tuturor celorlalte direcţii posibile. lumea se desfăşoară în faţa. În geografia umană diferenţele nu există decît în măsura în care cercetătorul doreşte să le găsească. aceasta în cazul în care nu caracterizează de-a dreptul –iarăşi.realităţi incomensurabile… Apare astfel cu claritate explicaţia faptului pentru care geografia se defineşte ca o disciplină a gîlcevii perpetue a învăţaţilor cu lumea şi mai ales a învăţaţilor între ei: discursul geografic glisează invariabil către dispute interminabile asupra criteriilor de clasificare. Practicile cotidiene ale persoanei. în spatele. « buricul pămîntului »): în funcţie de verticalitatea persoanei. mai exact filtrul pe care distanţa îl interpune între experienţa individuală sau cea comunitară efectivă şi imensitatea numărului de experienţe posibile în alte puncte ale spaţiului. primărie. Centrul comunitar devine reperul identificator pentru toţi membrii grupului. estului. oboseala de a crea lumea în mod continuu îşi spune cuvîntul. obsedată de centralitate. Organizările spaţiale (şi mai ales teritoriale) care stau în centrul atenţiei geografiei umane sînt de fapt fascicole de relaţii extrem de fluide şi de proteice. să se deplaseze în exterior. experienţa individuală se diluează în experienţele multiple ale grupului iar cunoaşterea lumii de către individ devine din ce în ce mai aproximativă pe măsură ce distanţa de la centrul comunitar către exterior se măreşte.desenul lor diferă iar diferenţele sînt de obicei irelevante chiar şi pentru cea mai simplă comparaţie. şi nu rezultatul său (diferenţa). În aceste condiţii. ceea ce contează este procesul (respectiv diferenţierea). sînt transferate practicilor cotidiene ale comunităţii şi astfel hoinăreala virtuală haotică devine o gravitare cuminte în jurul polilor consfinţiţi şi împărtăşiţi de toată lumea. şi atunci indivizii îşi însumează centralităţile într-una colectivă – totem. de regionare. Distanţa pură devine traseu. Procesul de identificare teritorială evoluează în funcţie 70 . ale căror metamorfoze continue interzic orice încercare de rigidizare a lor în interiorul unor taxonomii imuabile. piaţă. Spaţiul rămîne apanajul aventurierilor. catedrală. Fiecare individ este axis mundi (axa lumii. Polaritatea şi distanţele comunitare limitează frecventarea individuală a locurilor în funcţie de depărtarea de centru. libertatea sa intrinsecă în ultimă instanţă. la dreapta şi la stînga persoanei. Spaţiul şi distanţa îşi au izvoarele în interiorul persoanei. care este perpetuu.

fie că acestea din urmă sînt construite sau “naturale”. Ea se construieşte şi evoluează în fiecare zi. ar putea foarte bine purta inscripţia hic sunt leones (aici sînt lei). pe o hartă imaginară. Identificarea perpetuă la centralităţile comunitare este relativă la acurateţea. puritatea şi caracterul natural al informaţiei venită din exterior. este creatoare de noi. în funcţie de rugozitatea spaţiului înconjurător. în funcţie de tehnicile de supunere a distanţei. etc. În acest context. pentru anumite perioade.de evoluţia simbolică a centrului. aceasta depinzînd de informaţiile aduse de cei care s-au aventurat în afara spaţiului comunitar. Situaţia medie a eu-rilor individuale dintr-o comunitate. prin intermediul practicilor cotidiene. Între aceste frontiere individul are mai degrabă îndatoriri decît drepturi. Diferenţa este abruptă. revelată comunităţii într-un mod explicit. zgomotoasă. Diferenţierea este lentă. Pentru 71 . Diferenţa stabileşte ca o sentinţă definitivă faptul că frontierele spaţiului fizic (date de distanţele dintre indivizi sau de distanţele pe care se desfăşoară fenomenele incontestabil administrate de comunitatea respectivă) reprezintă în acelaşi timp şi frontierele spaţiului social (date de proiectarea în spaţiul fizic a celui moral. Subtilitatea dizolvării universalului (sau măcar al ceea ce se cheamă în altă parte) în vernacular depinde de accesul la informaţie formativă a membrilor comunităţii. Aceasta deoarece discursul propovăduieşte implicit că frontierele există şi că sînt administrate/apărate de instanţa creatoare de discurs. prin discurs. individual sau colectiv. căreia indivizii sau comunităţile i-ar fi derogat responsabilitatea să facă acest lucru. care. considerăm că diferenţa teritorială nu este o consecinţă a procesului de diferenţiere ci rezultatul deturnării sensului acestui proces. etic. cunoscut doar de „cei ai locului”) este legat de universal prin canale multiple. Diferenţierea teritorială este înainte de toate o afacere personală. extrem de restrictiv în ceea ce priveşte comportamentele individuale. statică. relativă şi continuu dinamică. în mod implicit acceptată de majoritatea membrilor. Diferenţa este pentru individ un dat a priori. decisivă şi.). cultural. care trece prin situarea eu-lui în interiorul cadrelor spaţiale fizice. economice şi culturale ale teritoriilor. Diferenţa se stabileşte prin intermediul unui discurs. selectarea şi deformarea sau deturnarea sensurilor informaţiei subţiază izvoarele identificării pînă cînd. Vernacularul (respectiv localul. în reprezentările individuale şi colective ale unui aici cunoscut şi al unui în altă parte fabulos ori grotesc ori pur şi simplu necunoscut. Considerăm aşadar că identitatea teritorială este înainte de toate un rezultat direct al diferenţierii şi nu al diferenţelor. Diferenţierea îşi are sursa în incertitudinile legate de prezenţa frontierelor. şi are nevoie de o confirmare oficială. identificarea deja captivă în structurile cotidianului este forţată să devină identitate. subtile. O informaţie informativă deschide larg porţile manipulării. liniştită. care infiltrează schimbarea simbolisticii centrului în mod gradual.

toate acestea marchează viaţă de zi cu zi a comunităţilor. Războaiele. prin trăirile individuale şi colective. Diferenţierea este efectul unei stări conflictuale niciodată concretizată. chiar rurale. sînt capabile să conducă la crearea unor diferenţe diferite. se găsesc structurile de încadrare teritorială. religie. însă cele ale proprietăţilor nevecinilor sînt înceţoşate. pe fondul unor conţinuturi asemănătoare purtătoare a unor stări conflictuale identice non distructive. La scară locală identificarea la nivel individual şi colectiv se face prin intermediul acceptării unui aceluiaşi filtru de negociere a presiunilor alogene. Ele sînt acelea care legitimează. Diferenţa este rezultatul unui conflict trăit în mod violent. deoarece ea se întîmplă cel mai adesea la nivelul formelor create prin discurs. după cum nesigure sînt şi cele ale ansamblului de proprietăţi care descriu spaţiul întregii comunităţi. care oficializează starea conflictuală şi care declanşează conflictele ce vor conduce la crearea diferenţelor. cu pretenţii imuabile. totul într-un şir de întîmplări naturale şi aleatoare. drumurile comerţului şi culturii. structurile acţionează conform unor legi proprii şi. aduce fericirile şi nefericirile în interiorul unei comunităţi. Continuitatea influenţei lor asupra cotidianului vine din schimbarea continuă a ierarhiei autorităţii lor conjuncturale asupra comunităţilor. Între diferenţă şi diferenţiere. în funcţie de care vor fi modelate vechile miezuri ale organizărilor teritoriului. deturnînd sensurile naturale ale evoluţiei în funcţie de proiecte artificiale. Cristalizarea aceloraşi comportamente conduce la construirea aceloraşi mecanisme de identificare. De cele mai multe ori. Structurile de încadrare teritorială sînt capabile să convertească după bunul plac identitatea teritorială în discursuri identitare. Dincolo de elementele structurale ale unei comunităţi (limbă. există întotdeauna prezentul continuu al cotidianului. între formele şi conţinuturile teritoriilor. influenţele faste sau nefaste ale vecinilor. conflictul cu vecinul devine colaborare. care şlefuiesc structurile cotidianului. 72 . Războiul este succedat de pace.sînt bine cunoscute. Singura certitudine (speranţă ?!) este că felul proprietăţii şi modurile de practicare ale acesteia sînt asemănătoare. influenţele unei culturi externe sînt înlocuite de cele ale unei alte culturi. administraţie). limitele proprietăţii sale – şi bineînţeles cele ale vecinilor săi imediaţi. origine etnică. dezvoltarea. Tocmai cotidianul este acela care.individul unei comunităţi. dar întotdeauna limitate în timp. Fiecare dintre aceste fenomene exogene se manifestă pe durate mai lungi sau mai scurte. identitatea teritorială cîştigă în valoare dar pierde în sens. Structurile politico-administrative îşi dau drept obiectiv să încadreze conţinuturile teritoriale pre-existente şi să genereze noile forme. care constituie garanţia de securitate identitară locală. Astfel. localizată la nivelul conţinuturilor. « moderne ». Structurile separă cauza (procesul de diferenţiere) de efect (diferenţele).

identificarea nu concretizează conflictul iar violenţa nu se perenizează. de diferenţiere. omogenă. Contactul violent dintre vecini (concretizarea diferenţierii) conduce la cristalizarea unor structuri identitare care îşi iau drept reper structurile celuilalt. Aceasta deoarece diferenţierea se hrăneşte dintr-un prezent continuu. identitatea rezultată constituindu-se într-o crustă incasabilă ridicată în jurul teritoriului. în vreme ce diferenţele se înrădăcinează în structurile rigide ale trecutului.Discursul. alteritatea neexcluzînd starea conflictuală. este înlocuită cu starea de conflict între macrostructuri. este catolic. ar fi posibil să locuiască la/lîngă mine). Diferenţierea este suficientă pentru a-ţi afirma identitatea (celălalt este ca şi mine. acest proces devine o căutare instinctivă a diferenţelor (celălalt nu este ca mine. care selectează din rîndul fenomenelor exogene doar pe cele aflate în opoziţie binară cu cele locale. proiectează nevoia de securitate identitară la scara regiunilor sau a statelor. maghiar. fiind cunoscută are toate şansele să se (auto)îndeplinească. autogeneratoare însă nu şi autocentrată. Starea conflictuală existentă în cadrul proceselor de teritorializare. Diferenţele crează teritorii rigide. Dacă la scară infraregională diferenţierea este aceea care se constituie în vector al construcţiei identitare (interesul de a se defini din punct de vedere spaţial în raport cu alţii). Diferenţierea continuă nu se transformă în diferenţă. însă imixtiunea politicului este mult mai puternică şi mai înclinată să deturneze identificarea către discursuri identitare. în eternă schimbare. 73 . este ortodox. de identificare. şi vine din sau locuieşte în altă parte. aflate la verticala centralităţii acestora. la scară interregională lucrurile se complică deoarece apar fricţiuni între macrostructurile de încadrare teritorială. rezultate din încercările de concretizare a unor proiecte identitare impuse în numele unor generalităţi ambigue. fac să rezoneze structurile teritoriale dincolo de frontierele lor incerte – unde se termină sunetul ? – alcătuind simfonii evolutive. ci este păgîn. Diferenţa este produsul unui discurs care neagă distanţa sau care mai degrabă transformă distanţa fizică într-una simbolică. cilindrice. indiferent de localizarea lor efectivă. însă îşi spune turc. rus. identică pentru toţi membrii comunităţilor locale. structurile identitare cunosc o tendinţă perpetuă de fortificare. identificarea construindu-se în funcţie de repere mobile. Sub presiunea discursului. este alb sau negru şi. Funcţionînd ca o profeţie care. Construcţia identitară teritorială are nevoie de celălalt. Diferenţierile acoperă teritoriile cu clopote transparente ale căror limbi. asemenea borcanelor de murături frumos aranjate pe un raft întunecos de cămară. Atîta vreme cît starea conflictuală nu este confiscată de un discurs politic. rescrise în fiecare moment de ascultătorii lor de pretutindeni. La acest din urmă nivel spaţial diferenţierea este bineînţeles încă prezentă. mai rău. care nu permite sesizarea la nivel local a progreselor reale efectuate în relaţiile cu vecinul identificator.

II. detaliul pierzînd ca importanţă în faţa tabloului de ansamblu. Antoine Bailly (dir.) – Les concepts de la géographie humaine. aceasta din urmă fiind rezultatul acţiunii simultane ale mediului şi spaţiului în care trăieşte fiecare fiinţă umană.) – Encyclopédie de géographie. Robert Ferras. 1998. 1987. Poziţia de interfaţă a geografiei (între natură şi societate) a permis acestei ştiinţe o dezvoltare continuă a sistemului de discipline componente. Economica. Paris. Paris. Ele coexistă în proporţii diferite în spiritul şi opera oricărui cercetător. o sinteză a orientărilor şi curentelor majore de idei care au determinat devenirea geografiei umane. Penguin Books. Orice abordare sintetică presupune o pierdere de informaţie. pe baza unor lucrări de referinţă62. În afara relaţiilor complexe pe care geografia le întreţine cu propriul său obiect de studiu şi cu celelalte ştiinţe interesate de sistemul teritorial (fig. Denise Pumain (dir. Prin urmare. o definiţie generală ar putea afirma că geografia este ştiinţa interesată de structura şi natura interacţiunilor stabilite între două sisteme: sistemul ecologic (care pune în legătură societatea/omul cu mediul în care trăieşte) şi sistemul spaţial (care pune în legătură o porţiune a suprafeţei terestre cu o alta). London. Armand Colin. în contextul unei evoluţii extrem de complexe a cadrelor epistemologice şi teoretice ale ştiinţei actuale. Geografia umană modernă combină în cercetările sale trei orientări complementare ale interesului ştiinţific: .analiza regională (fundamentată pe cercetarea evoluţiei structurilor regionale şi ale diferenţierilor spaţiale). ). TAXONOMIA GEOGRAFIEI UMANE Geografia poate fi considerată ca o ştiinţă de cercetare a diferenţierilor suprafeţei terestre. a IV-a ediţie. curentele şi subdisciplinele definite şi descrise în ceea ce urmează nu trebuie să fie privite exclusivist. precum şi o sistematică generală a subdisciplinelor sale. o parte din întrepătrunderile teoretice. împreună cu temele majore abordate de către acestea. izolate şi de sine-stătătoare. Din această cauză. conceptuale şi filosofice sînt datorate trans-scalarităţii. în corpusul oricărui articol sau tratat de specialitate.analiza ecologică (axată pe problematica legăturilor om-mediu) . 1992 74 . cititorul trebuie să fie conştient că orientările.analiza spaţială (centrată pe problemele legate de apariţia. Antoine Bailly. localizarea şi evoluţia structurilor spaţiale) . proceselor şi fenomenelor geografice de a exista şi de a se manifesta simultan în mai multe nivele 62 Brian Goodall – Dictionary of Human Geography. respectiv specificităţii obiectelor. În cele ce urmează propunem. potenţîndu-se reciproc. ca fiind singulare.

ale celui naţional (politicile macroeconomice şi relaţiile internaţionale ale statului) şi ale celui continantal sau mondial (preţurile energiei primare. 1974 şi Ianoş. acţiunile şi retro-acţiunile pe care le induce şi la care este supusă o fermă agricolă sînt funcţie de elementele mediului local (microclimat natural şi socio-economic sau cultural). 11 – Geografia umană şi relaţiile sale cu ştiinţele naturii şi ale societăţii (după Taafe. etc. ale celui regional (politicile de dezvoltare regională). La fiecare dintre aceste nivele. natura. concurenţa pe pieţele internaţionale.). fenomenele legate de mondializare. De exemplu. sensul şi intensitatea relaţiilor dezvoltate sînt mereu altele. Fig.(la mai multe scări) de organizare teritorială. 2000) 75 .

. de procese sau de fenomene. în care oraşele sînt considerate ca avînd funcţii similare. Teoria centru-periferie. încercînd să traseze cadrul şi să descopere legităţile generale care guvernează evoluţia unei întregi clase de obiecte. Studiul sistemelor urbane (prin legea rang-mărime.. Criteriul scării de analiză După scara de analiză a sistemelor teritoriale se pot deosebi trei orientări majore în cadrul cercetărilor de geografie umană: 1. considerată ca injustă şi sursă de inegalitate socială şi spaţială. de exemplu). prin care geografii marxişti explică diferenţele de dezvoltare existente între statele lumii este un asemenea exemplu. sectorul terţiar al Statelor Unite are foarte puţin în comun cu sectorul de servicii din Libia. procese sau fenomene spaţiale.1. se încadrează în aceeaşi categorie.Este prin urmare evident că la diferite scări spaţiale elementele diferitelor organizări spaţiale au naturi diferite (politicile economice ale statelor sînt diferite. 1. Macrogeografia Macrogeografia se încadrează într-un context holist. sînt diferenţiate în funcţie de performanţele fiecărui nou membru sau ale fiecărui nou stat candidat). industrie şi servicii). 76 . De cele mai multe ori. sensuri diferite (statele pot avea o politică protecţionistă în vreme ce pieţele internaţionale impun liberalizarea concurenţei) şi intensităţi diferite (politicile de ajustare economică ale Uniunii Europene.. în funcţie de ideologia dominantă. caracterul macrogeografic este prezent în cercetările de nuanţă marxistă. respectiv proporţia avută de populaţia ocupată în cele trei sectoare de activitate – agricultură. de exemplu. Astfel.. în conformitate cu scopul urmărit. contextele culturale regionale se diluează în cadrul celor naţionale. Diferitele subdiscipline ale geografiei umane pot fi identificate în funcţie de mai multe criterii.). care îşi propun transformarea ordinii mondiale existente. Tot macrogeografice pot fi considerate şi cercetările bazate pe utilizarea indicatorilor agregaţi (de exemplu caracterizarea statelor lumii prin comparaţia structurii lor socio-profesionale. Critica principală care poate fi adusă cercetărilor macrogeografice (deşi utilitatea lor nu poate fi pusă la îndoială) este accea că gradul extrem de generalizare nu permite luarea în consideraţie a deosebirii de natură ce pot să apară în cadrul aceleiaşi clase de obiecte. iar un oraş turistic are o cu totul altă funcţie teritorială decît un oraş industrial.

3. de un fenomen economic periodic). a căror succesiune şi ale căror moşteniri nu fac decît să 77 . Criteriul suportului filosofic şi teoretic După suportul filosofic şi teoretic subdisciplinele geografiei umane pot fi încadrate într-o serie întreagă de orientări. 2. în care s-a renunţat la ideea de măsură precisă în favoarea aproximărilor statistice riguroase. sociale. interesată de crearea şi evoluţia teritoriilor vernaculare sau de comportamente şi reprezentări individuale sau de grup. este rezultat direct al fascicolelor de relaţii naturale. deci foarte aproape de obiecte. În această categorie se înscriu cu precădere studiile de geografie comportamentală. respectiv a celor ascendente (dinspre local spre mondial/cosmic) şi a celor descendente (dinspre cosmic/mondial către local). de o manifestare sportivă. deoarece nu poate generaliza şi astfel nu poate construi teorii. structurile sociale. umanistă. culturale şi economice ale indivizilor sau grupurilor sînt studiate în profunzime. obiectul său de cercetare. sociale. În condiţiile paradigmei ştiinţifice actuale. procese şi fenomene unice şi prin urmare incomensurabile.1. politice şi culturale antagoniste. acolo unde se combină constructiv sau destructiv macro şi microstructurile spaţiale. structurile spaţiale evenimenţiale (create de un festival. situîndu-se foarte aproape de nivelele inferioare de organizare a spaţiului. politice sau culturale. 1. microgeografia este obligată să acorde partea leului empiriei. Structurarea spaţială a comportamentului consumatorilor. Invers primei orientări. nivelul mezospaţial este nivelul la care riscurile cercetării şi aplicaţiilor practice ale aceteia sînt minimizate. Geografia regională este prin excelenţă o ştiinţă mezogeografică deoarece regiunea. Microgeografia Microgeografia studiază în detaliu organizările spaţiale la nivele subregionale (locale). critica principală este eceea că.2. economice. care se focalizează asupra fenomenelor care se desfăşoară la scările mezospaţiale ale realităţii. economice. fiind interesată în special de comportamentele individuale sau de cele ale microsocietăţilor aflate în interacţiune cu mediul local. geografiile culturale ale indivizilor şi grupurilor izolate pot fi considerate ca obiecte de studiu pentru microgeografie. Mezogeografia Mezogeografia este o tendinţă recentă.

responsabilitatea verificării lor revine interrelaţiilor teorie-empirie şi bunei credinţe a cercetătorului. a) Geografia deterministă este bazată pe filosofia deterministă care afirmă că toate acţiunile umane nu sînt libere ci controlate de anumite legi naturale. În doze moderate. c) Geografia pozitivistă îşi trage seva din filosofia pozitivistă a lui Auguste Comte din sec. Ferdinand von Richtofen. Această geografie a constituit suportul antropogeografiei germane clasice (Carl Ritter. Reprezentanţii săi sînt în primul rînd cei ai şcolii franceze clasice (Paul Vidal de la Blache. simplist şi periculos. posibilismul postulează că în faţa constrîngerilor sau avantajelor mediului societăţile sînt libere să îşi aleagă tehnicile de încadrare conform propriilor lor matrici socioculturale. Rezultatele cercetărilor celor două curente sînt sensibil diferite: dacă pentru geografia determistă unităţile taxonomice erau peisajele culturale .diversifice unghiurile de abordare a realităţii şi să îmbogăţească panoplia de metode. concepte. subordonată principiilor environmentalismului determinist.kulturlandschaft (rezultate din adaptarea pasivă la mediu). Dusă la extrem (de exemplu în cazul doctrinei naziste). pentru geografia posibilistă peisajele erau rezultatele directe ale modurilor de trai (genres de vie). însă afirmă că structurile spaţiale sînt rodul alegerii conştiente a oportunităţilor oferite societăţii de un mediu inert/permisiv. Jean Brunhes). teorii şi aplicaţii ale geografiei umane. modele. al XIX-lea care. ceea ce în mod inevitabil conduce la concluzia că acelaşi set de condiţii fizico-geografice duce la aceleaşi tipuri de comportamente umane. determinismul permite stabilirea unui set de ipoteze de iniţiere a cercetării geografice. afirmă că ştiinţa poate funcţiona numai cu ajutorul chestionărilor empirice (cu conţinut factual) iar cunoaşterea este restrînsă doar la faptele care pot fi observate prin intermediul simţurilor umane (perfecţionate de instrumentar 78 . Trama explicativă a geografiei deterministe este dată de analiza cauzală. b) Geografia posibilistă este fundamentată pe filosofia posibilistă (environmentalism posibilist) conform căreia mediul oferă fiinţelor umane seturi de oportunităţi din care acestea aleg doar pe acelea conforme cu normele lor socio-economice şi cu nevoile lor culturale. Dacă determinismul afirma că diferenţierile spaţiului geografic (respectiv regiunile umanizate) sînt şlefuite prin acelaşi tip de reacţie culturală a societăţilor în faţa determinărilor mediului. După conturarea ipotezelor de amorsare a studiului. această orientare se transformă într-un determinism geografic vulgar. delimitîndu-se de metafizică şi de religie. rezultate din adaptarea culturală activă la mediu. Friedrich Ratzel). Geografia posibilistă nu neagă faptul că acţiunea umană este limitată de condiţiile restrictive de mediu. deoarece el se adresează bunului simţ comun.

axată pe luarea în calcul a cunoştinţelor. Mai exact spus. Cu ajutorul modelelor statistice se putea astfel aproxima (cu o marjă de eroare cunoscută!) comportamentul spaţial al mulţimilor (de producători. care va permite probabil apariţia unor teoreme şi axiome geografice.şi echipament ştiinţific). valorilor şi experienţelor umane. Pozitivismul. etc.) sau evoluţia unei populaţii numeroase (de persoane. care postula că pot fi cu adevărat ştiinţe doar acele discipline capabile să utilizele instrumentar şi echipamente ştiinţifice de măsură şi de contriol şi să efectueze experienţe. Baza filosofică. de oraşe. Experienţa devenea astfel accesibilă şi ştiinţelor sociale. proceselor şi obiectelor studiate.). care are nevoie de secole?!). Geografia umanistă. sînt instrumente la fel de puternice precum termometrul. în acest cadru filosofic.. este suportată de idealism. Prin urmare cunoaşterea trebuie să fie raţională şi să se bazeze pe măsurarea precisă a fenomenelor. alături de metode statistico-matematice de aproximare riguroasă. încearcă să înţeleagă lumea prin prisma relaţiilor pe care le au oamenii cu natura şi prin prisma sentimentelor şi ideilor pe care aceştia le au faţă de locuri şi spaţii. etc. microscopul sau şublerul. Pentru prima dată. respectiv posibilitatea constituirii unei teorii geografice. d) Geografia neopozitivistă (the new geography. neopozitivismul afirma că logica şi raţiunea umană. a apărut prin urmare posibilitatea unei geografii nomotetice. de consumatori. a accelerat dezvoltarea geografiei fizice şi a anesteziato pe cea a geografiei umane. destul de confuză. de întreprinderi. bazată pe demersurile ipotetico-deductive. e) Geografia umanistă (comportamentală sau behavioristă) reprezintă o anumită perspectivă geografică asupra lumii. Pentru geografie. ale carei obiecte de studiu nu se pretau nici la măsuri exacte şi nici la experienţe (cum sa poţi experimenta apariţia şi evoluţia unui sistem urban. existenţialism şi de fenomenologie. telescopul. Din anii ’90 se face simţită apariţia unei analize geografice matematice. Pentru 79 .. precum şi la relaţiile stabilite între aceste fapte. conform căruia aplicarea teoriilor logicii formale sau a celor ale matematicii pure conduc la o cunoaştere cel puţin la fel de sigură ca şi cea datorată simţurilor umane. constituită ca o critică la adresa geografiei teoretice şi cantitative (pentru care omul era strict raţional iar comportamentul său spaţial era dictat strict de considerente economice). la nouvelle géographie sau geografia cantitativă) se bazează pe pozitivismul logic dezvoltat în anii 1920 de Şcoala de la Viena. acceptarea acestei doctrine filosofice a însemnat continuarea stării idiografice prin perfecţionarea metodelor inductive (plecarea de la particular la general) şi dezvoltarea impetuoasă a studiilor monografice (geografia regională). Analiza matematică (aplicarea în geografie a teoremelor matematice) suţine validitatea unor enunţuri teoretice iar analiza statistică serveşte la testarea şi confruntarea rezultatelor teoretice cu faptale observate.

se bazează pe filosofia marxistă. Pentru geografia marxistă. Conform structuralismului. real. g) Geografia radicală (sau geografia critică) este mai puţin un curent pur geografic. al XX-lea. apărută la sfîrşitul sec. cît o critică a geografiilor existente. de unde caracterul « revoluţionar » al acestui tip de geografie. Geografia umanistă este de fapt o formă geografică a curentului comportamental (behaviorist) care a apărut în cadrul ştiinţelor sociale prin anii 1960. auto-regularizare şi 80 . Geografia marxistă nu încearcă să înţeleagă lumea ci să o schimbe. al XIX-lea în Marea Britanie şi dezvoltată cu precădere în a doua jumătate a sec. fenomenele observabile nu sînt decît output-urile (rezultatele) unui set dat de mecanisme (structuri) preexistente. h) Geografia structuralistă a fost dezvoltată în anii 1970 prin preluarea ideilor antropologului francez Claude Lévi-Strauss. o regiune oarecare este expresia unui set de interacţiuni constituite în jurul unui proces social (interacţiune dialectică între procesul spaţial şi formele sale). Domeniile în care a excelat erau relative la fenomenele de difuzie a inovaţiilor. marxiştii consideră că organizările spaţiale şi diferenţierile acestora sînt un rezultat direct al relaţiilor socio-economice antagoniste dezvoltate între clasele dominate şi clasele sociale dominatoare. Caracterul militant al geografiei radicale a făcut ca aceasta să fie confiscată de geografia marxistă. Conceptele de bază ale structuralismului sînt cele de totalitate. obiectiv şi perfect subordonabil societăţii. f) Geografia marxistă. acesta fiind un dat a priori.geografia umanistă. a realizării hărţilor cognitive. pentru schimbarea procesului social (deci a organizării spaţiale rezultate) este necesară schimbarea relaţiilor sociale de producţie. Geografia marxistă nu se întreabă asupra naturii şi sensului spaţiului. organizările spaţiale sînt rezultatul unor acţiuni umane mînate atît de raţiune cît şi de sentiment. Explicarea acestor fenomene este posibilă prin analiza structurilor generale care le generează dar cu care nu se confundă. Dezvoltată în cadrul activităţilor legate de drepturile civile din SUA anilor 1960. şi care prezintă modelele spaţiale comportamentale drept procese cognitive. în special a geografiei neopozitiviste şi a celei umaniste. Un curent aparte este constituit de geografia reprezentărilor. Ca o consecinţă firească a acestei atitudini. etc. ea însăşi tributară materialismului istoric şi dialectic. înrădăcinat în local (vernaculare) şi prin urmare imposibil de cunoscut în întregime de cineva din exterior. la cele de luare a deciziilor de localizare. fiind în ultimă instanţă un amestec de real şi de imaginar. geografia radicală este interesată de incorectitudinile socio-culturale legate de funcţionarea economiilor de piaţă şi de contradicţiile din cadrul democraţiilor participative.

) a) Epistemologia geografiei este disciplina care studiază modul în care este creată ştiinţa. Structuralismul. care trimite de multe ori la celelalte ştiinţe sociale cărora geografia umană le completează cercetările cu dimensiunea spaţială a fenomenelor cercetate. 3. Prin intermediul său se pot cuantifica relativ uşor structurile spaţiale (respectiv organizările punctiforme. plecînd de la ansamblul de valori care ghidează cercetătorii. b) Istoria geografiei este disciplina interesată în reconstituirea principalelor etape ale evoluţiei geografiei ca ştiinţă în funcţie de evoluţia tuturor elementelor sistemului socioeconomic. a ideologiilor şi a valorilor morale. istoria geografiei) dar şi unele care sînt trecute mai degrabă în rîndul metodelor geografice (analiza spaţială. De asemenea. a politicilor ştiinţifice naţionale şi a evoluţiei ideilor ştiinţifice (paradigmelor) mondiale asupra construirii cunoaşterii geografice asupra lumii. Geografia teoretică şi metodologică Geografia teoretică şi metodologică reprezintă o colecţie de discipline cu personalitate unanim recunoscută (epistemologia. deocamdată.1. a fost utilizat în anii 1970 ca o armă critică împotriva neopozitivismului. metodologia. singura cale de a construi o teorie a geografiei. combinaţie de metode statistice şi matematice. analiza 81 . ceea ce facilitează sesizarea regularităţilor care ghidează evoluţia dinamicilor teritoriale. politic. şi pînă la mijloacele tehnice şi metodele ştiinţifice folosite de aceştia în procesul cunoaşterii geografice a lumii. se pot deosebi mai multe grupe de subdiscipline: 3. preluat de asemenea de geografia marxistă. d) Analiza spaţială. teledetecţia şi fotointerpretarea. c) Metodologia cercetărilor geografice este disciplina care urmăreşte evoluţia tehnicilor de cercetare a realităţii.transformare. este principala disciplină a geografiei neopozitiviste şi. cultural şi ştiinţific. geoinformatica şi sistemele informaţionale geografice. în cazul geografiei epistemologia este interesată de impactul doctrinelor filosofice. etc. Criteriul obiectului de studiu După obiectul de studiu. liniare şi planiforme) puse în loc de activitatea umană. cunoaşterea acestor etape facilitează înţelegerea modului în care s-a construit discursul geografic precum şi metodologia geografiei.

geografia economică s-a limitat la o viziune descriptivă asupra activităţilor umane. conform căreia eficacitatea unei activităţi depinde mai ales de consumul de inteligenţă şi de spirit organizatoric (creativitate. în afara celor deja menţionate. În general se acceptă că obiectul său de studiu constă în analiza aspectelor spaţiale ale activităţilor economice. Principalele concepte ale geografiei economice. a localizării industriilor. mai întâi prin intermediul factorilor naturali (prezenţa unor resurse. Dorinţa de elaborare a unor teorii ale localizării. -utilitatea. A.). varietatea reliefului etc. aceste elemente trebuiau să răspundă necesităţii unor reguli (legi) de localizare spaţială a activităţilor economice. al XIX-lea apar însă şi încercări de explicare cauzală. regional sau naţional. la o relaţie interdisciplinară extrem de strânsă între geografia economică şi economia spaţială). care exprimă satisfacerea (pozitivă sau negativă) a unor necesităţi. consumul şi schimbul bunurilor corespunzătoare necesităţilor societăţii umane. în centrul căreia se află concepte precum accesibilitatea.2. marketing). Estimarea sa îşi găseşte ilustrarea mai ales în teoria valorii. În centrul atenţiei acestei ramuri a geografiei umane se află descifrarea cauzelor care conduc la localizarea activităţilor economice şi implicit a populaţiei antrenate în acest proces. 1933.spaţială pune la dispoziţia cercetătorilor un set întreg de metode de diagnoză şi de prognoză teritorială. a fost chiar mai timpurie.) iar mai apoi şi prin luarea în calcul a factorilor umani (prezenţa unor tradiţii artizanale.Christaller. amenajat şi transformat de către om în vederea desfăşurării unor activităţi economice. Utilitatea depinde de agenţii economici (indivizi sau grupuri care exercită activităţi economice) şi de cantitatea de bunuri 82 . centralitatea. existenţa unor axe fluviale sau a deschiderii spre oceanul planetar. Începând cu sfârşitul sec. al deschiderii spre modernitate.). în rândul economiştilor (von Thünen şi teoria rentei funciare de ex. Geografia economică Geografia economică studiază structurile şi diferenţierile spaţiale create de activităţile economice desfăşurate în cadrul sistemului complex creat de mediu şi de spaţiu. 1909 etc) sau a celor mai noi înscrise în aşa-numita ştiinţă regională (regional science). Definirea geografiei economice este dificilă. fie ca este vorba de teorii mai vechi (a locurilor centrale. inovaţie. rolul urbanizării. Prin activităţi economice înţelegem toate acţiunile întreprinse pentru producerea. De factură posibilistă sau deterministă. respectiv raportul între un avantaj obţinut şi efortul depus. W. Multă vreme. în primul rând pentru că raporturile sale cu celelalte ramuri menţionate ale geografiei umane sunt foarte strânse. spre progres etc. 3. Weber. difuziunea spaţială etc. după 1950. sunt: -eficacitatea. management. S-a ajuns astfel. Localizarea se referă la modul în care un loc anume este ocupat. De altfel economia spaţială a constituit totdeauna o sursă de inspiraţie pentru geografi. oprindu-se mai ales asupra repartiţiei acestora la nivel local. proximitatea. a unor necesităţi specifice..

-bunăstarea.Weber (1909). -teoria locurilor centrale. concepută de Johann von Thünen în 1826. fiind profitabile oriunde (mai ales ramurile care utilizează materii prime prelucrate. văzute ce centre polarizatoare. interese locale. -teoria localizăriil industriilor a lui A.). aplicându-se şi domeniului serviciilor unde contează mai ales dimensiunea pieţei. Principalele teorii ale geografiei economice. sînt: -teoria rentei funciare. construcţii mecanice bazate pe subansamble etc. regionale etc. exprimată prin contribuţiile aduse la buget. conform căreia fiecare cultură sau mod de creştere a animalelor se localizează în funcţie de costul de producţie şi costul de desfacere. numărul şi localizarea centrelor urbane.este un alt concept care se referă la măsura în care o societate poate asigura un acces generalizat la bunurile şi serviciile de bază. Astfel distanţa faţă de piaţă este principalul factor care diferenţiază peisajele agrare. ţinând cont de costurile de transport). Această teorie este verificată de multe ori în practică dar este destul de generală. În plus.disponibilă pentru acesştia. Astfel ramurile agricole pentru care costurile sunt foarte ridicate se localizează în proximitatea pieţei de desfacere spre deosebire de cele cu un cost mai redus. Este motivul pentru care o parte dintre activităţile economice eludează obligaţiile fiscale (economia subterană). postulează că profitul unui producător este maxim atunci când costurile de producţie sunt minime.). Raporturile dintre profitul agenţilor economici şi bunăstarea socială sunt foarte complexe. specifice fiecărei activităţi în parte. Cu toate progresele tehnice înregistrate în ultimele secole. de ex. Astfel localizarea ideală a unei întreprinderi trebuie să corespundă punctului median (punctul aflat la cea mai mică distanţă faţă de sursele de materii prime şi pieţele de desfacere. furnizoare de bunuri şi servicii în spaţiul rural. În acest sens un rol important îl are conceptul de economie de proporţie. iniţiată de geograful Walter Christaller în 1933 şi continuată de economistul August Lösch (1940). în marile oraşe. încearcă să explice relaţia dintre mărimea (numărul de locuitori). confecţiile textile. culturali. În acest sens contează foarte mult circuitele informaţionale. prezenţa unei pieţe imense stimulează producţia şi reduce 83 . sunt foarte numeroase. dependente de distanţa faţă de piaţă.. de obicei agenţii economici fiind tentaţi mai degrabă de profit decât de bunăstarea generală. Fiecare agent încearcă să utilizeze la maximum bunurile care îl interesează. nivelul evaziunii fiind de altfel un indicator fidel al gradului de bunăstare socială. Modelele de localizare derivate din această teorie. această teorie îşi păstrează încă valabilitatea. o sumă de factori umani intervenind şi perturbând raporturile amintite (factori politici. în afara cărora este dificil de obţinut un profit. fără pierderi mari şi cu un cost minim. ca efect al unei cereri mai mari. corespunzător câştigului rezultat din scăderea costului de producţie odată cu creşterea cantităţii produse. constitute pe lungul drum al devenirii civilaţiei umane. Astfel. foarte multe activităţi sunt mai puţin dependente de costuri.

nu totdeauna cele mai eficiente. specifică perioadei moderne şi contemporane. spre deosebire de cele mici. -teoria interacţiunii spaţiale. acolo unde există o clientelă minimală. dependentă de imaginea fiecărui centru urban. cele rezultate din industria modei. Această teorie este considerată adesea cea mai completă dintre toate teoriile geografiei umane. Astfel de modele sunt des utilizate în localizarea unor activităţi productive sau de servicii. atât din punctul de vedere al localizării cât şi din cel al profilului activităţii desfăşurate. o serie de specialişti au completat axiomele acesteia cu noi concepte precum: atractivitatea. naturală sau antropică. Ca rezultat principal poate fi menţionată ierarhizarea urbană. cartografie automată).). prezenţa unei frontiere. spre deosebire de bunurile comune. cantitatea de interacţiuni dintre două locuri este o funcţie directă între emisivitatea locului de origine. În acest mod. accesibilitatea. de ex. care conduc la anumite preferinţe. Au fost puse la punct modele de alegere discretă care iau în calcul toate alternativele posibile. adică măsura în care un centru urban este favorizat (defavorizat) în relaţiile sale cu celelalte centre vecine etc. 84 . precum în cazul centrelor turistice. deci a relaţiilor dintre agenţi situaţi în locuri diferite. sau proximitatea poate compensa o atractivitate mai redusă (ca de exemplu apropierea de Europa Occidentală. este o continuare a teoriei locurilor centrale şi se află în centrul preocupărilor actuale. de poziţia ocupată în cadrul reţelei. Intervine aici conceptul de economie de aglomeraţie care face ca într-un centru urban de mari dimensiuni să poată fi prezente toate ramurile industriale. în contextul unei economii tot mai deschise. Ulterior. în funcţie de cerinţa pieţei. în sensul că regiunile vestice ale statele situate la est sunt mai avansate. ierarhizate în funcţie de un punctaj corespunzător avantajelor şi dezavantajelor specifice. De aceea se diferenţiază bunurile de ordin inferior (cumpărate curent) de cele de ordin superior (cumpărate mai rar). -teoria alegerii spaţiale. sunt în mare parte abstracte. a concurenţei dintre două centre urbane sau agenţi economici etc. Totuşi. această teorie devine tot mai importantă. situate sub pragul profitabilităţii majorităţii acestora. de rolul său administrativ etc. Fiecărui bun produs îi corespunde însă un anumit prag. explicând atât repartiţia producţiei de bunuri cât şi a populaţiei.emplu un plus de atractivitate poate compensa distanţa mai mare. Aceste trei elemente favorizează intensitatea legăturilor şi se pot substitui unul altuia (de ex.. Având în centru noţiunea de distanţă. care impune un gradient est-vest. nu poate fi produs decât într-o metropolă. s-e dezvoltat prin luarea în calcul a elementelor psihologice. atractivitatea locului de destinaţie şi proximitatea celor două locuri. care pot fi produse la preţuri competitive în orice centru urban. utilizând masiv mijloacele moderne de studiu (statistică informatizată. pentru că în realitate intervin o serie de factori care împiedică interacţiunea (de ex. În mod general. un bun rar. în care barierele sunt tot mai fragile iar informaţia circulă fără frontiere. modelele de interacţiune elaborate. tocmai ca efect al proximităţii).costul.

în a doua parte a sec. opuse unor concentrări umane excesive etc. câştig realizat de către un agent ca urmare a propriilor decizii) sau de externalitate (cîştig rezultat ca urmare a deciziilor altor agenţi). geografii s-au interesat cu predilecţie de aspectele economice ale vieţii rurale. Principalele subramuri ale geografiei economice sînt următoarele: 3. axându-se pe tipologia peisajelor agrare şi pe transformările acestora. În această perioadă se impun termenii de peisaj agrar închis (fr. mai dependente de factorii fizici.) sau prezentând contraste majore (vaste spaţii deşertice. ceea ce face din geografia economică una din cele mai atractive opţiuni din perspectiva cercetării. de ex. cum sunt cele aeroportuare. Acestea sunt invocate adesea pentru a explica fenomenul de aglomerare a activităţilor în anumite zone. lumea era încă dominant rurală iar activităţile agricole net dominante. Astfel. ia în calcul aspectele calitative ale spaţiului geografic. este suscitarea unor externalităţi negative. prima ramură a geografiei economice (sec.). poluarea multiplă. Între 1950-1980. Efectul principal al economiei de aglomeraţie.) şi peisaj agrar deschis (engl. numită geografie rurală. devenind geografie agricolă. care este departe de a fi omogen.1. Iniţial s-a dezvoltat ca geografie agrară (studiind doar peisajele şi structurile socio-economice legate de agricultură). disciplina devenind una de tip general. datorită necesităţilor de gestionare a teritoriului. Această geografie agrară (agricolă) a devenit o componentă esenţială a studiilor de geografie regională. portuare. al XIX-lea). Explicaţiile legate de această evoluţie sînt multiple. al XIX-lea. în ordinea apariţiei. În momentul emergenţei geografiei moderne. care pot slăbi atractivitate sau frâna progresul (de exemplu. Din aceasta derivă conceptele foarte actuale de internalitate (sau economie internă. agenţii fiind tentaţi să profite de eventualele externalităţi. geografia agrară începe să se intereseze de funcţionarea activităţii agricole în interiorul sistemelor spaţiale din care face parte sau pe care le crează. Toată această problemtică se află în centrul discursului geografic contemporan. openfield) în funcţie de modul de organizare a exploataţiilor agricole (morfologia agrară). în lungul autostrăzilor.). Complexitatea fenomenelor care au început să afecteze mediile rurale după 1980 (nu mai exista analogie între termeni precum lumea agricolă-lumea rurală sau economie agricolă-economie rurală) a impus considerarea acestora din unghiul organizării spaţiilor rurale de către societăţile localizate în aceste medii.2.. secundar fiind abordate şi 85 . Habitatul rural interesa mai ales sub aspectul densităţii construcţiilor şi a formelor derivate din dispunerea acestora în spaţiu (morfologia habitatului). Geografia rurală Geografia rurală (cunoscută la noi în mod trunchiat doar ca geografie a agriculturii) este. munţi etc. impunând bariere (râuri. etc.-teoria economiei geografice. bocage. creşterea preţului terenurilor etc.

tehnici sau economici. factorul natural. Kostrowicki. aşa cum este formulată de autorul citat. o veritabilă şcoală a studiului dinamicii peisajelor luând astfel naştere. 1962). geografia rurală a devenit tot mai mult o geografie agricolă. Utilizarea mijloacelor moderne ale teledetecţiei a reconectat aceste preocupări la geografia generală. Organizarea peisajelor rurale. Aplicabile la orice regiune a Globului. După 1975. prima furnizându-i şi scheletul primelor încercări de modelizare teoretică a localizării activităţilor agricole. Geografia agrară astfel concepută face apel masiv la mijloacele de studiu ale economiei. modul în care se asociază diversele culturi. respectiv modelul rentei funciare a lui J. 1979) iar tipologiile agrare sunt sprijinite de indicatori bine fundamentaţi matematic (sociali.aspectele referitoare la forma şi materialul de construcţie (fizionomia habitatului). 1968). sistemele de creştere a animalelor şi tehnicile utilizate. care încearcă să explice productivitatea diferenţiată a muncii şi a capitalului în agricultură prin raportul dintre piaţa de consum şi distanţa faţă de locul de producţie a devenit unul din cele mai uzitate. Conceptul de structură agrară devine prevalent (R. Creşterea accesibilităţii rurale (conectarea acestora la diverse 86 . debuşând tot mai mult spre problematica sociologică a dezvoltării rurale. Aceşti termeni. impune o zonare a culturilor agricole şi a zootehniei pe criterii de rentabilitate: legumicultură şi zootehnie bovină în imediata vecinătate a centrelor urbane. istoriei şi antropologiei. culturi cerealiere şi tehnice la distanţe mai mari şi creşterea intensivă a animalelor în regiunile cele mai depărtate. acest model îşi dovedeşte perenitatea în pofida transformărilor produse în ultimele două secole. Testat în cele mai diverse contexte. von Thünen (1826).ené Lebeau. se impun cu acuitate termenii de spaţiu rural şi economie rurală iar geografii nu au rămas indiferenţi. unde competiţia obligă la o regândire permanentă a întregului eşafodaj social-economic. preocupată mai ales de aspectele pur economice şi tehnice. Spaţiul rural astfel conceput devine un spaţiu concurenţial. aceste modele au permis o aprofundare a problematicii rurale. După 1950. după numeroase şi diverse îmbunătăţiri.a devenit esenţială în descrierea structurilor agrare. Pornind de la lucrările lui von Thünen se caută noi modele teoretice care să explice atât localizarea activităţilor agricole cât şi dinamica peisajelor rezultate (Chisholm. Renta localizării. Industrializarea satelor şi antrenarea unor vaste spaţii în procesul de peri-urbanizare a favorizat această direcţie de studiu. concept care se referă inclusiv la formele de proprietate şi de exploatare a terenurilor şi cuprinde sistemul de cultură. permiţând astfel o analiză mai profundă a peisajelor agrare şi mai ales a dinamicii lor cronospaţiale. odată cu impunerea preocupărilor ecologice şi cu turistificarea unor vaste spaţii rurale. fundamentaţi de sociologi şi economişti acordă o atenţie sporită particularităţilor demo-economice ale populaţiilor rurale în corelaţie cu activităţile pe care le desfăşoară. Acest model. deşi important fiind adesea eludat. în două componente esenţiale – vatra satului şi moşia acestuia -. Interesul pentru dezvoltarea Lumii a Treia şi problema subdezvoltării au constituit un impuls în acest sens.

preocupată de toate aspectele vieţii rurale. specialiştii au demonstrat faptul că formele concrete. concentrarea de uzine) nu sînt prezente într-un anumit loc deoarece acolo se află într-o cantitate sau calitate suficientă anumiţi factori de localizare. Se uita frecvent că aceşti factori de localizare nu acţionau în sine asupra activităţilor industriale. şi anume aceea că formele concrete de organizare se distribuie în spaţiu în urma unor decizii luate de multe ori departe de locul în care are loc localizarea. care au de obicei o localizare impusă de un anumit mediu local. de organizare a industriei (uzina. această disciplină s-a integrat tot mai mult în geografia generală.). în spiritul geografiei idiografice. geografia industriei a devenit o disciplină a localizării. ansamblu de interacţiuni intense care diminuează efectele centralităţii urbane. „Renaşterea rurală” specifică statelor dezvoltate (termen aparţinând lui Bernard Kayser. complexe industriale. districte industriale. ci fiindcă un agent economic bine organizat a ales acel loc. s-a studiat doar distribuţia (repartiţia) spaţială a industriilor şi s-au realizat monografii asupra diferenţierilor spaţiale prilejuite de industrie (centre industriale. valorizîndu-se experienţa economiştilor spaţiali germani. S-a ajuns astfel la o constatare importantă legată de manifestarea spaţială a procesului industrial.2.reţele) a condus la conceptualizarea aşa-numitului continuum rural-urban. în urma analizei şi comparării mai multor combinaţii locale a diverşilor factori de localizare. În analizele clasice factorii de localizare păreau suficienţi pentru a explica distribuţia/localizarea spaţială a industriei. a întreprinderii. toate celelalte întreprinderi (cu două sau mai multe unităţi de producţie) îşi dezvoltă 87 . Geografia industriei Geografia industriei s-a cristalizat la trecerea între ultimele două secole ale mileniului al doilea. După al doilea război mondial. Treptat. axe industriale. aglomeraţii industriale. fiind una din punţile trainice de legătură dintre geografia fizică şi cea umană. Iniţial. şi anume în sediul central al întreprinderii. 3. 1990) şi distrugerea relaţiilor de tip comunist în estul Europei au constituit un impuls major în multiplicarea studiilor de geografie rurală tot mai preocupate de găsirea permanenţelor şi de urmărirea memoriei spaţiale. Cu excepţia întreprinderilor compuse dintr-o singură unitate de producţie (caz în care întreprinderea se confundă cu uzina). ei fiind în primul rînd studiaţi şi consideraţi de către organisme de decizie care administrau procesele industriale şi care constituiau de fapt structura organizaţională internă şi ierarhică. Devenită o geografie rurală totală. în contextul în care agricultura productivistă este considerată vinovată de multe din marile probleme ale lumii contemporane. regiuni industriale etc. vizibile în spaţiu.2.

. pentru a se sesiza cererea existentă. respectiv aceea ca piaţa de desfacere să nu se suprapună cu cea de aprovizionare. care va avea o capacitate sporită de organizare a spaţiului (polarizare.cu ce tehnică de va efectua producţia?. ceea ce va induce puternice fenomene de polarizare?. Strategia de localizare construită de o întreprindere se structurează în linii mari pe rezolvarea a patru mari categorii de probleme: . Aceste decizii depind foarte mult de natura întreprinderii.). este apanajul teoriilor localizării.ce cantitate se va produce?. agroalimentar). -unde se va efectua producţia?. cel mai apropiat geografiei. calibrate în funcţie de cererile locale. care nu au nevoie de multă forţă de muncă) sau dimpotrivă. în ultimă instanţă regiuni industriale. Aflarea şi acceptarea răspunsurilor la cele patru întrebări înseamnă de fapt luarea unor decizii strategice care vor guverna evoluţia economică a întreprinderii. etc. unul banal (textil. şi care vor induce în spaţiu diferite forme de organizare sau vor provoca puternice modificări organizărilor deja existente. . dar şi a pieţelor de aprovizionare a viitoarei activităţi industriale. care are nevoie o cantitate mai mare de forţă de muncă mediu calificată.. însă nici manifestările spaţiale nu sînt neglijabile: filierele de producţie sînt integrate (se va produce într-o singură uzină)? sau. existenţa unor pieţe restrînse şi cu o largă distribuţie spaţială va necesita localizări multiple de uzine mici. în funcţie de semnalele venite de pe pieţele de desfacere. etc. O întreprindere privată va căuta localizările cele mai eficiente din punct de vedere financiar. Apare astfel în mod clar diferenţa fundamentală între uzină şi întreprindere: uzina este expresia spaţială concretă a deciziei luate de către întreprindere. etc. complexe industriale. el va induce principalele forme concrete de organizare spaţială a activităţii industriale (uzine izolate. chiar dacă acestea sînt situate la distanţe de sute sau mii de kilometri una de cealaltă. pe cînd o întreprindere publică va încerca să combine în procesul localizării cît mai bine exigenţele eficienţei economice cu 88 . interacţiune spaţială. produsul final este unul de înaltă tehnologie (se va da întîietate proceselor automatizate.care va fi specificul producţiei (ce să se producă)?. filierele vor fi disociate spaţial (se vor localiza mai multe uzine specializate)?. are de asemenea consecinţe spaţiale: o cantitate mai mare de produse va impune o uzină mai mare..o serie de strategii spaţiale care nu pot fi sesizate decît dacă se studiază simultan localizarea tuturor unităţilor de producţie. ceea ce va impune o localizare a uzinelor în funcţie de una sau de alta dintre cele două pieţe. Este posibilă prin urmare o primă dilemă spaţială. etc. răspunsul la această întrebare. în funcţie de diverse pieţe de aprovizionare. răspunsul la această întrebare. răspunsul la această nouă întrebare este legat în primul rînd de fluxurile tehnologice interne ale întreprinderii. aglomerări de uzine. răspunsul la această întrebare implică studierea atentă (şi continuă!) a pieţelor de desfacere.).

Aceste industrii. În această situaţie se află în primul rînd industriile grele (siderurgia. care intervine prin preţul ridicat de transport al materiilor prime. materialele de construcţie. sînt numite de geografie industrii mobile în spaţiu (sau. ci trebuie să-şi dezvolte un eşafodaj teoretic şi metodologic apt să facă previziuni asupra implicaţiilor spaţiale viitoare. care se caracterizează prin aceea că exigenţele eficienţei economice le impune o localizare strict legată de pieţele furnizoare de materii prime sau de forţă de muncă. Aceste industrii. ale oricărei implantări industriale. care urmăresc îndeaproape evoluţia cererilor pieţii. 89 . foarte evolutive. Ceea ce trebuie reţinut este faptul că aspectele spaţiale efective ale localizării apar ca atare cu precădere în cadrul deciziilor strategice de implantare a industriilor puţin mobile în spaţiu. posibile. În cel de-al doilea caz se pot integra industriile care sînt relativ indiferente la constrîngerile induse de distanţă în termeni de distanţă-cost (distanţă-preţ). 63 Footlose = fără nici o oprelişte. implantarea lor urmărind să minimizeze timpul de acces la piaţa de desfacere. dezrădăcinat. în literatura de limbă engleză. interesul geografic concentrîndu-se acum asupra transformărilor actuale ale organizărilor spaţiale preexistente localizării lor. fiind în schimb sensibile la constrîngerile relative la distanţa-timp. Primul caz este în general specific industriilor pentru care distanţa. sînt caracterizate de către geografie a fi fiind industrii foarte puţin mobile în spaţiu (aceasta înseamnă că siturile favorabile localizării lor sînt foarte limitate). constituie un obstacol puternic. care nu sînt condiţionate de preţul deplasării materiilor prime. chimia de bază). În cazul lor spaţiul nu intervine decît cu totul întîmplător sau secundar în procesul de implantare. Oricare ar fi însă natura întreprinderii. Industriile footlose în schimb sînt localizate în general în urma deciziilor influenţate în mod covîrşitor de situaţiile conjuncturale ale evoluţiei pieţelor de desfacere sau a evoluţiei tehnologice. posibilităţile de localizare variază între două puncte extreme: în interiorul pieţii de aprovizionare cu materii prime sau de mobilizare a factorilor de producţie sau în interiorul pieţelor de desfacere a produselor finite. fără nici o constrîngere. forţei de muncă sau produselor finite. care nu poate să se mai mulţumescă cu descrieri a posteriori ale organizărilor induse de industrie. de axe majore de transport. sau.exigenţele eficienţei sociale (teritoriale). footlose63 industries). Eficienţa economică a activităţii lor este dată de localizări flexibile. Aceasta este una dintre dificultăţile majore ale geografiei industriale moderne. în cel mai bun caz.

Dacă la început erau descrise rând pe rând diferitele moduri de transport sub aspectul distribuţiei lor spaţiale şi a diferenţelor calitative. desfăşurate într-o multitudine de aşezări umane. plecând de la raporturile dintre distanţă. Explicarea modului în care apare şi se manifestă cererea de servicii de transport este mijlocită de mai multe teorii. Geografia transporturilor se interesează în mod deosebit şi de posibilităţile de deplasare a persoanelor şi bunurilor între diferitele locuri. în spaţiul american neopozitivist. von Thünen. dată fiind complexitatea şi dinamica sa. permiţând dezvoltarea unei discipline distincte. interesul mutîndu-se asupra studiului reţelelor de transport ca sisteme spaţiale în sine.2. Din 1950. Rolul transporturilor în economie. 90 . a fost subliniat încă de J. din perspectiva geografică (adică modul în care sunt puse în mişcare mărfurile. fiind un inventar spaţial al modurilor de transport (infrastructuri fixe şi mobile) şi al fluxurilor transportate. consumului şi distribuţiei de bunuri. Acesta este dificil de definit. toate modelele de localizare amintite anterior luând în calcul această variabilă. Obiectul de studiu al acestei ramuri geografice este sistemul de transport. Cererile de servicii de transport rezultă din nivelul producţiei. După 1980 în studiul reţelelor de transport începe să fie luat în calcul. creşterea fără precedent a circulaţiei în marile oraşe. generând formarea unor teritorii clar individualizate. mai ales al costurilor acestuia. în spiritul geografiei behavioriste. Geografia transporturilor Geografia transporturilor s-a lansat în acelaşi timp cu geografia industriei. geografia transporturilor se numea frecvent geografia circulaţiei. începe cuantificarea şi modelizarea sistemelor de transport. Acest rol a sporit şi mai mult în perioada contemporană. sistemele de transport au devenit un instrument major în organizarea teritoriului. Inter-relaţiile sistemului de transport cu mediul natural şi cu cel economico-social pot fi considerate de fapt cheia de boltă a înţelegerii acestei discipline. timp şi preferinţe specifice. crearea unor noi tipuri de reţele de transport a generat un interes deosebit pentru geografi. Sistemul de transport este cel care le integrează într-o structură coerentă de organizare spaţială. cu timpul s-a ajuns la studiul predilect al fenomenului circulaţiei în sine. Dezvoltarea spectaculoasă a mijloacelor de transport după al doilea război mondial. Deoarece spaţiul era integrat în analiză doar prin intermediul densităţii căilor de transport şi al intensităţii fluxurilor dintre diversele unităţi spaţiale.3. apoi aceea a mobilităţii geografice a populaţiei sau cea a interacţiunii spaţiale ori a comportamentului indivizilor. printre care cea amintită a utilităţii. un transport performant fiind o condiţie obligatorie a globalizării economice iar pe de altă parte.3. şi comportamentele spaţiale ale consumatorilor. Pînă prin 1950-1960 avea un caracter strict descriptiv.

Se acceptă în general că relaţia dintre sistemul de transport şi dezvoltarea economică este circulară. densitatea spaţială. reţeaua este multiplă. ignorând adesea celelalte noduri. intensitatea circulaţiei şi bogăţia unui teritoriu. Mai mulţi indici au fost imaginaţi pentru a măsura calitatea unei reţele. Accentul principal cade astfel pe studiul fluxurilor (cantitatea de bunuri.). În general. informaţiile într-un spaţiu dat). informaţii. care în forma sa cea mai generală se exprimă astfel: Iij = k*(Mi*Mj)/dija. capitalurile. marile noduri. Acesta cuprinde mediul natural (fizic). mediul socio-economic. prin analogie cu roata de car). din perspectiva unui anumit mod de transport. în care Iij reprezintă interacţiunea între punctele i şi j. remodelarea structurilor spaţiale economice etc. în funcţie de fiecare mod de transport. inferioare 91 . cei mai importanţi vizând conectivitatea (gradul de complexitate a unei reţele) şi accesibilitatea (uşurinţa cu care poate fi atins un anumit nod) sau centralitatea (poziţia unui nod în cadrul unei reţele). Spaţiul tinde să-şi piardă importanţa astfel. calitatea infrastructurii. Mi este masa punctului i. S-a impus în acest fel teoria radializării sau hub-and spokes (butuc şi spiţe. În acest sens foarte utilă este teoria grafului. Un concept devenit extrem de curent în geografia transporturilor este cel de mediu operaţional. k şi a fiind constante specifice fiecăruia din indicii menţionaţi. structura politicoadministrativă şi nivelul tehnologic specific unui teritoriu dat. măsurate pe un ax de comunicaţie). informaţia circulând practic instantaneu. devenite un accesoriu obligatoriu al sistemului contemporan de transport. dezvoltând predilect relaţii reciproce. Relaţia dintre aceste componente este în centrul dezbaterilor care vizează dezvoltare regională. există o strânsă corelaţie între nivelul dotărilor. în contextul postindustrial această condiţie nu mai este suficientă. Dacă în perioada industrială un sistem de transport eficient era garanţia demarajului economic în prezent. în funcţie de dinamica specifică fiecărei regiuni. în cazul conectivităţii. persoane. ignora practic spaţiul. Aceasta explică interesul tot mai viu al geografilor asupra transferului informaţiilor prin intermediul reţelelor de telecomunicaţii. care ajută la înţelegerea genezei reţelelor de transport prin extinderea continuă a căilor de comunicaţii. Mj este masa punctului j iar dij este distanţa dintre i şi j. Dacă sistemul de transport este unic. conform căreia nodurile de transport şi axele de comunicaţie sunt ierarhizate în funcţie de atractivitatea şi capacitatea de emisie a fluxurilor specifică fiecărui punct locuit. specifice marilor metropole. În acest mod. etc. Dimensiunea spaţială a unui sistem de transport este reţeaua de transport. de multe ori fiind dificil de stabilit cine determină pe cine. adică locurile şi legăturile dintre ele. Toţi aceşti indici se bazează pe modelul gravitaţional. calitatea infrastructurii sau gradul de fragmentare a spaţiului geografic în cazul accesibilităţii ori capacitatea de polarizare în cazul centralităţii. independent de barierele naturale. politice etc. Constantele pot semnifica: numărul de conexiuni.persoanele. Studiul reţelelor urmăreşte mai ales proprietăţile sale structurale şi geometrice (existenţa nodurilor.

punctelor de transbordare (rupturi de sarcină) care impun o discontinuitate spaţială. a integrării avansate a economiei în contextul multiplicării schimburilor. bunurilor. suportate de întreaga colectivitate şi nu de către utilizatori. comunitate gestionează „bugetul spaţiu-timp”. Geografia transporturilor integrează tot mai mult tematica protecţiei mediului sub presiunea opiniei publice dar şi a creşterii fără precedent a cererii de servicii de transport. în special în cazul traficului maritim. Unele moduri de transport generează. generatoare de costuri suplimentare. Aceste direcţii de studiu subliniază că stăpânirea constrângerilor spaţiale de către sistemul de transport 92 . aglomerare. capitalurilor şi informaţiilor. prin procedee precum containerizarea. În acelaşi mod. Această temă presupune atât studiul concurenţei dintre diferitele reţele de transport cât şi acela al costului specific. care minimalizează stocul de produse intermediare. al dorinţei de a deţine o poziţie strategică. În prezent studiul transporturilor a devenit indispensabil pentru înţelegerea formării spaţiilor economice supranaţionale.ierarhic. zgomot. destul de diferenţiat chiar şi la nivelul statelor dezvoltate. Transportul a devenit treptat un element cheie în lanţul logistic al producţiei. De ex. costuri externe (poluare. livrate exact în momentul prelucrării lor şi încearcă să producă numai atunci când există o cerere sigură. adică ansambluri de infrastructuri care permit trecerea cât mai rapidă de la un mod de transport la altul. inevitabile în condiţiile unui spaţiu neuniform. Astfel se formează lanţurile de transport. necesitatea unor conexiuni între ele fiind inerentă. graţie unui sistem de transport mai complex şi mai eficient. prin funcţionarea lor. reorientării acestora. Tot în acest sens. care a diminuat semnificativ costul transbordării. De aici interesul major al integrării spaţiale (interconectării) modurilor de transport. Dinamica sistemului de transport a devenit un element inseparabil în studiul modificării ierarhiei urbane şi a formării regiunilor. O altă temă predilectă a acestei discipline este complementaritatea şi integrarea spaţială a modurilor de transport. Bucureştii sunt de multe ori mai aproape de alte mari metropole din Europa decât de celelalte oraşe importante ale ţării. a modului în care fiecare persoană. Necesitatea asigurării unei mobilităţi eficiente a bunurilor şi persoanelor pune problema complementarităţii modurilor de transport. Iau naştere astfel interfeţe de schimb. accidente). în lungul cărora o persoană sau o cantitate de mărfuri schimbă două sau mai multe mijloace de transport. cazul transportului rutier şi a celui aerian. Aceasta pentru că modurile de transport nu sunt decât parţial substituibile. contrapuse spaţiilor în care populaţia are o mare varietate de posibilităţi de deplasare. reţelele de transport comunitar au fost conectate rapid cu cele aeriene pentru a nu pierde la sol câştigul de timp din aer. Se vorbeşte astfel de existenţa unor spaţii largi în care populaţia este „captivă” neavând acces la nici un mod de transport pentru a se deplasa. efect al concurenţei. O altă direcţie de studiu este aceea a disparităţilor generate de mobilitatea persoanelor. forma cea mai evoluată fiind producţia just in time sau juste à temps” (exact la timp). al compensaţiilor reciproce. o atenţie mare este acordată şi preferinţelor spaţiale.

În mod tradiţional există două tipuri de cercetări: cele efectuate la scara lumii şi a marilor regiuni geografice (care studiază marile organizări spaţiale ale structurilor comerciale) şi cele efectuate la scară regională sau locală (geografia comerţului de proximitate). deoarece este strîns legată de geografia producţiei şi de cea a transporturilor. cu legături evidente cu geografia socială şi cu cea culturală. cu origini în antichitatea greco-romană. a dobîndit o personalitate distinctă ca ramură a geografiei în secolul al XIX-lea. devenind indispensabilă în înţelegerea relaţiilor dintre om şi teritoriul său. Spre deosebire de aceasta din urmă. În cadrul analizelor sale diacronice şi sincronice.este tot mai importantă în funcţionalitatea societăţii contemporane. Teoriile cele mai utilizată în geografia serviciilor comerciale derivă din modelul locurilor centrale al lui Christaller iar modelele de diagnoză şi de prognoză fac parte din familia modelelor economico-geografice de interacţiune spaţială.4. Geografia matematică Geografia matematică (cartografia). este o disciplină mai greu de definit. Domeniul său de studiu este cel al reprezentării suprafeţei terestre. care studiază istoria disciplinei. geografia istorică utilizează atît metodele cantitative. Geografia istorică Geografia istorică era confundată pînă prin anii ’60 cu istoria geografiei.4. geografia istorică încearcă să stabilească rolul factorilor geografici în evoluţia istorică a societăţilor (încearcă să reconstituie geografiile trecutului). 3. Geografia schimburilor comerciale Geografia schimburilor comerciale sau market geography/la géographie du marché.5.3. 3.2. Geografia transporturilor a ajuns la deplina maturitate. în formarea şi funcţionarea teritoriilor. 93 . atît din punct de vedere al cartografierii vizibilului (cartografia generală) cît şi al invizibilului (cartografia tematică) 3. Geografia socială şi culturală Geografia socială şi culturală reprezintă una dintre cele mai complexe ramuri ale geografiei umane. 3. Iniţial termenii de geografie socială şi de geografie umană erau sinonimi. cît şi demersurile umaniste.

O a doua dimensiune este aceea care are drept reper. dinamica lor cronospaţială. Una din primele cauze ale diferenţierii geografice a faptelor sociale este legată de limbaj. structurile sociale şi instituţiile specifice acestora: familia. A treia dimensiune a geografiei sociale are în centru descrierea universului social. Geografia culturală are o istorie la fel de lungă şi complexă. Hartke şi H. completată în anii ’80 cu geografia culturală. gradul lor de mixitate sau de omogenitate. a practicilor sociale curente legate de muncă. Utilizat deja la 1870 în Franţa şi Marea Britanie şi reluat de Camille Vallaux la începutul sec. geografia socială. de petrecerea timpului liber. de procesul uniformizator al mondializării. clasă (colectivitate ai cărei membri au conştiinţa 94 . studiile lor fiind foarte apropiate de metoda istorică. Pentru a trata toate aceste aspecte. geografia socială abordează şi modul în care se localizează (teritorializează) grupurile umane. Tema culturală a fost eclipsată în primele decenii postbelice de avântul mondializării şi de progresul tehnic. a naţionalismului şi recrudescenţa fundamentalismelor diverse.U. unde se redescoperă interesul pentru ecologia socială a „şcolii de la Chicago” din perioada interbelică. toate având în subtext fortificarea sentimentelor de teritorialitate. se constată un interes progresiv pentru acest curent favorizat. atentă nu numai la spaţialitatea elementelor spiritualităţii umane ci şi la raporturile dintre spaţiul geografic şi simbolurile identitare sau teritoriale. de necesităţile de consum. (1963) a orientat această ramură a geografiei umane spre antropologie. Termenul de geografie socială este la fel de vechi ca şi cel de geografie umană. În fine. Bobek în primul rând) iar după război şi în spaţiul nord-american. clasele sociale. axându-se pe aspectele culturale materiale.Ulterior. confundânu-se într-o primă fază cu acesta. doar studiul societăţilor Lumii a Treia având o componentă culturală mai importantă.A. paradoxal. debuşînd astfel spre geografia culturală. au constituit fundalul pe care s-a creat practic o nouă geografie culturală. geografia (etno) lingvistică fiind astfel una din principalele dimensiuni pe care le cunoaşte această disciplină. Astfel se creionează şi obiectul său de studiu. Analiza geografică a formelor de viaţă socială este ambiţia oricărei geografii sociale. După 1980. Resuscitarea identităţilor regionale. Iniţial. analiza interacţiunilor spaţiale dintre clasele şi categoriile sociale. geografii s-au familiarizat cu metodele specifice sociologiei şi antropologiei. focalizîndu-se asupra încrustării în spaţiu a arhitecturilor teritoriale specifice fiecărui grup social. Carl Sauer. a devenit o disciplină în sine. geografii anglosaxoni şi germani foloseau atributul cultural pentru a desemna orice peisaj antropizat. economică şi ideologică a statului). bazându-se pe patru concepte esenţiale: rol (conduită socială stereotipă pe care actorii vieţii colective o adoptă pentru a-şi asigura un statut anumit). arhitectura socială (ansamblu de reţele de relaţii codificate cu un rol determinant în fundamentarea politică. asociaţiile. al XX-lea acest termen s-a impus mai ales în spaţiul germanic (austriecii W. colectivitate (ansamblu de persoane care au în comun aceleaşi caracteristici). ierarhia socială. în S. având în centru conceptul de segregaţie spaţială.

aşa-numita luptă de clasă. Contextul mondializării şi generalizarea culturii de masă (prin mijloacele mass-media) au bulversat 95 . Teoria marxistă adaugă un element esenţial în dinamica societăţii.apartenenţei la o categorie distinctă. controlată în toate aspectele vieţii sale cotidiene. metafizice sau ideologice care divizează societăţile şi culturile acestora. solidară). dependente de multe ori de ideologia colectivă sau de grup. Progresul geografiei sociale este intim legat de cel al sociologiei. Aceste procese nu sunt statice. Atâta timp cât aceasta s-a mărginit la aspectele descriptive ale structurilor sociale nu a existat un fundament teoretic. Codurile de comunicare şi organizare sunt de maximă importanţă în acest sens. politic şi social nefiind totdeauna clară. Analiza socio-geografică nu poate fi astfel izolată de cea a fenomenelor religioase. Manifestându-se spaţial sub forma unor arii culturale (ansambluri teritoriale omogene prin trăsături culturale comune). cultura nu poate fi neglijată de geografie. dependentă în multe cazuri de barierele geografice. Cultura este aceea care asigură premizele coeziunii sociale prin capacitatea de influenţă psihologică de care dispune. fiind la originea coeziunii sociale şi a climatului de încredere necesar reducerii costului controlului reciproc. Cultura în sens larg este un ansamblu de forme de comportament şi cunoştinţe. Reflecţia teoretică în geografia culturală actuală este îngreunată de dificultatea definirii conceptului de cultură. Un rol important în dezvoltarea teoriilor sociale l-a avut Şcoala de la Chicago pentru care colectivităţile sunt rezultatul diviziunii muncii şi a segregaţiei. rezolvate de regulă prin revoluţii (conflictuale sau paşnice). Astfel. Atunci când echilibrul între cele două forţe este depăşit se ajunge la crize. burghezia a preferat zonele centrale ale oraşelor dar după 1850 s-a constatat o deplasare spre periferiile centrelor urbane. în fond o combinaţie între două tendinţe extreme: de omogenizare socială şi de divizare (divergenţă) continuă. dobândite în timp. în funcţie de localizarea grupurilor rezultate şi de raporturile spaţiale dintre ele. Un rol important în această dinamică îl deţin şi instituţiile statului. a confuziei dintre acesta şi cel de civilizaţie. proprii unei clase sociale. multă vreme. care pot consfinţi prin tradiţie sau prin lege anumite clivaje sociale (de tipul castelor în India sau de tipul titlurilor de nobleţe în Europa). cultural. filozofie despre lume şi viaţă. Aceasta cu atât mai mult cu cât societăţile moderne sunt guvernate de sisteme de autoritate-putere şi de organisme birocratice la baza cărora se află familia. mai sigure şi mai liniştite. Articulaţia acestor relaţii instituţionalizate defineşte arhitectura socială prin intermediul soluţiilor funcţionale adoptate. limita între economic. ideologie (sistem de idei. exprimată cel mai adesea prin utilizarea unui vehicul lingvistic normat. care particularizează un grup uman. a atitudinilor de viaţă şi a conduitei sociale. aflându-se într-o continuă transformare. Se observă din cele expuse că teoriile sociale trebuie dublate totdeauna de cele economice pentru a explica dinamica spaţială a societăţilor. Geografia socială se situează astfel într-un context disciplinar complex. Cultura este responsabilă de transmiterea informaţiilor.

libertate individuală şi dreptul la apărarea identităţii culturale. accesul inegal la aceste binefaceri conducând la coexistenţa aproape incredibilă a unor lumi efectiv paralele.sensul clasic al culturii introducând tendinţele de omogenizare şi de alienare. valorile. mijloace de control indispensabile funcţionării organismelor sociale). 1982) arată că dincolo de aparenţele mondializării. aici producându-se inovaţiile. contrare scopului său principal. Astfel societăţile fragmentate pot opune colectivităţi între care distanţa socială este foarte mare împiedicând formarea unor teritorii omogene. vest-europeană sau japoneză îşi păstrează originalitatea intactă.Bercque. ambele fiind exploatate în scopuri mercantile. de o importanţă maximă chiar şi în cele mai super-tehnologizate societăţi. rolul oraşului este esenţial. Studiile efectuate de către geografi (A. preceptele morale ghidează comportamentele 96 . atitudini. diferenţiază culturile între ele introducând o contradicţie între idealurile de egalitate. justiţie socială. care se pot referi la natura lumii. Elementele care se transmit şi se reconstruiesc permanent se înscriu în unul din cele trei mari ansambluri de practici şi cunoştinţe: tehnicile materiale şi practicile care le pun în aplicare. Acest proces este departe de a se desfăşura uniform în spaţiu. În acest proces de filtrare. a societăţii sau a individului (valori universale. PUF. Această cultură de masă a introdus şi o separaţie netă între componentele culturale anterioare: cultura savantă a devenit ştiinţă instituţionalizată. Consistenţa teritoriului este dată de acceptarea voluntară a unor valori simbolice. De fapt personalitatea şi identitatea individului se construieşte şi se defineşte tocmai prin prisma ideilor. sociale sau individuale). Cultura permite atât cunoaşterea obiectivă a realităţii dar şi pe cea imaginară. intervenind capacitatea de rezistenţă a unor forme culturale dar şi decalajele tehnologice. accesibilă doar unei minorităţi. Jean Gottmann a observat încă din 1952 rolul imaginilor şi simbolurilor în asigurarea unităţii teritoriale. cultura populară s-a transformat într-o anexă a culturii de masă. novatoare. Aderarea la simboluri comune impune formarea colectivităţilor şi implicit reducerea distanţei sociale. în care membrii unei comunităţi se regăsesc. tehnicile vieţii sociale (comportamente. ideile. regulilor şi obligaţiilor impuse de valorile derivate din reflectarea ordinii presupus sacre în lumea profană. Spaţiul geografic nu se diferenţiază în acest sens numai în funcţie de caracteristicile sale naturale sau cele derivate din amenajările antropice ci opune şi zonele profane celor sacre (Eliade. lumea „de dincolo”. Sacru şi profan. valorile. Abordarea culturală în geografie ridică două probleme de fond: lumea este un extraordinar mozaic cultural care deşi posedă o serie de elemente comune. Sistemul cultural nu este închis. acela de prezervare a particularităţilor locale. 1965). societăţi la fel de avansate precum cea nord-americană. Omul contemporan este tot mai dependent de universul semi-artificial creat de mijloacele moderne de comunicare şi de instalaţiile menite a-i facilita existenţa. difuzate de regulă ierarhic sau în funcţie de capacitatea de adaptare la schimbările culturale. Vivre l’espace au Japon. dincolo de coeziunea sa acţionează filtrul cultural care elimină elementele considerate depăşite sau le reţine pe cele considerate actuale. Paris.

lumea contemporană dovedindu-se la fel de neputincioasă în rezolvarea dilemei esenţiale a umanităţii: a fi sau a avea. folosit astăzi cu sensul de spaţiu locuit şi transformat de om. blocarea şanselor devin în acest sens „normale”. Distribuţia spaţială a populaţiei porneşte de la conceptul de ecumenă. dar de la începutul secolului al XX-lea se impun noi direcţii de aprofundare care vor asigura acestei discipline o bază teoretică deplin acceptată: orientarea ecologică şi ceva mai târziu orientarea socio-demografică. Astăzi se acordă o atenţie mai mare modificării structurilor spaţiale generate de evoluţia densităţii populaţiei. sociologie etc. Orientată o lungă perioadă spre aspectele tangibile ale realităţii. O lungă perioadă a dominat abordarea din perspectivă etnografică şi antropologică. Inegalităţile. Conceptul de densitate este la fel de vechi şi constituie una din mărimile esenţiale în geografie. conturându-se patru mari sectoare de interes: repartiţia. Interesul ştiinţific a glisat de la distribuţiea şi densitatea oamenilor în spaţiu către fenomenele dinamice ale acestora (fluxuri migratorii) şi ulterior către analiza comportamentelor demografice spaţiale. Interesul geografiei pentru acest domeniu este la fel de vechi ca şi disciplina însăşi. 97 . În acest mod. a devenit ecologică (interesată de relaţiile omului cu mediul) în prima jumătate a secolului al XX-lea şi. geografia culturală etc. istorie. după 1950. a căpătat dimensiunile sociologice şi demografice care o caracterizează în prezent. structurile şi mobilitatea populaţiilor. Studiul populaţiei constituie obiectul mai multor discipline ştiinţifice (demografie. celelalte două mari ramuri ale geografiei umane. economie. fiind una din primele ramuri conturate şi una din cele mai stabile din punct de vedere teoretic şi metodologic.) dar geografia se distinge net prin raportarea tuturor fenomenelor şi proceselor la particularităţile fizice ale spaţiului terestru. această disciplină abordează astăzi şi chestiuni mai abstracte. dublată de cea socială pare a fi inerentă naturii umane. dinamica. favorizate de revoluţia cantitativă. domeniul de studiu s-a lărgit continuu. structurale şi dinamice. Această ramură a geografiei are ca obiect de studiu evoluţia cronospaţială a populaţiilor umane sub toate aspectele. Geografia populaţiei (demogeografie sau geografie demografică) a început în antichitate (cînd era interesată de particularităţile fizice şi culturale ale grupurilor umane). În acest fel stratificarea culturală. a continuat apoi în Evul Mediu şi în perioada modernă cu aceleaşi interese etnografice şi antropologice. Alegerea uneia din cele două alternative la problemele expuse nu face decât să certifice ambiguitatea oricăror valori şi dificultatea stabilirii adevărului sau dreptăţii. exprimată cartografic sub diverse moduri. oricâte bune intenţii ar fi clamate sau puse în practică. Prin raportarea numărului de locuitori la suprafaţa unui teritoriu se obţine o apreciere descriptivă a prezenţei umane. piedicile.) fiind în strânsă legătură şi cu geografia aşezărilor umane sau cu geografia economică. Toate acestea constituie de fapt suportul unor discipline geografice conturate mai recent (geografia socială.individuale dar în acelaşi timp constituie o acoperire pentru unele interese strict personale sau de grup.

generalizând familia restrânsă. care presupun existenţa unor mişcări de tip atracţie/respingere (push-pull) între regiuni atractive şi regiuni repulsive. cu consecinţe 98 . mai greu de clasificat dar esenţială în societăţile multirasiale. socioeconomică (statut social. Divizate arbitrar în migraţii interne şi internaţionale. România a devenit după 1990 un stat repulsiv. Problematica migraţiilor este cu atât mai interesantă cu cât procesele pe care le generează nu sunt ireversibile ci se găsesc într-o dinamică ale cărei mecanisme nu pot fi anticipate totdeauna. Astfel un stat repulsiv. capitala şi unele judeţe din vestul ţării (Arad. la toate nivelurile ierarhice. populaţie activă. deşi este o componentă dinamică. Dinamica populaţiei este în fond unul din resorturile care modifică distribuţia acesteia. profesie. De ex. Se adaugă structura rasială. îmbătrânirea populaţiei (efect principal al tranziţiei demografice. grad de instrucţie). lingvistică. În cadrul acestor domenii se remarcă în ultimele decenii o serie de probleme foarte frecvent abordate de către geografi: utilizarea resurselor umane (forţei de muncă). sex. Depopularea ca şi suprapopularea sunt astfel fenomene care interesează în egală măsură. Criteriile de structurare a populaţiei pot fi de natură: socio-demografică (vârstă. iar în acestea pot exista şi arii afectate de migraţia excesivă. O teorie esenţială pentru înţelegerea diferenţierii spaţiale a dinamicii naturale este aceea a tranziţiei demografice. Timiş) au rămas atractive. Aceasta porneşte de la realitatea ineluctabilă a ultimelor trei secole care sub impulsul industrializării şi urbanizării a modificat regimul demografic tradiţional. situaţie matrimonială). bazat pe familia lărgită. socioculturală (apartenenţă etnică. în care fenomenul de implozie demografică (scădere a numărului de locuitori pe cale naturală). constituie un domeniu distinct prin marea varietate a formelor de manifestare. religioasă). Complexitatea acestor structuri care formează un mozaic dificil de descifrat este deseori dezarmantă dar este esenţială pentru fundamentarea unor comportamente spaţiale specifice celorlalte domenii de studiu ale acestei discipline. furnizor de forţă de muncă dar la nivel regional. în interiorul lor existând areale foarte afectate de migraţia continuă (Dealurile Lipovei sau Munţii Zarandului).mecanismelor socio-economice care le generează. formele mobilităţii geografice acţionează prin intermediul aşa-numitelor câmpuri migratorii. Mobilitatea geografică. La capătul procesului de tranziţie demografică se ajunge la regimul demografic post-tranziţional. deosebite prin maxima diversitate. aşa cum se întâmplă deja în multe state europene. Creşterea duratei vieţii şi reducerea incidenţei unor factori precum mortalitatea infantilă au generat fenomenul de explozie demografică. ciclic (reversibil) sau ireversibil. Studiul dinamicii este intim legat de acela al structurilor. cu un accent deosebit pe fenomenul şomajului). fie pe cale naturală (diferenţa dintre natalitate şi mortalitate) fie prin intermediul mobilităţii geografice (diferenţa dintre imigraţie şi emigraţie). furnizor de emigranţi poate să aibă şi regiuni atractive. Populaţia evoluează între tendinţe de concentrare şi dispersie care se manifestă diferenţiat în spaţiu.

utilizând procedee matematice care asigură astăzi un grad ridicat de obiectivitate şi exactitate. analiza funcţiilor urbane şi ulterior analiza zonelor de influenţă. sărăcie. funcţional integrată într-o reţea ierarhizată care permite organizarea regiunii şi integrarea ei în economia globală. de tip monografic. fizionomică.imprevizibile asupra echilibrului demo-economic). Aceste aspecte abstracte au intrat în atenţia geografilor ca urmare a posibilităţilor deschise de analiza cantitativă asistată de calculator. suprapunerea acestora.). sexuarea spaţiilor. Distingând spaţiul intraurban în cadrul spaţiului geografic. de unde un mare număr de studii de caz foarte aprofundate. iar demersurile pozitiviste/neopozitiviste vor facilita studiile oraşelor în termeni de sisteme spaţiale ecologice. raporturile interetnice şi problema minorităţilor etc. etc. Geografia aşezărilor umane este de fapt geografia urbană deoarece aşezările rurale nu pot fi scoase din contextul care este obiectul de studiu al geografiei habitatului. În cadrul posibilismului. Oraşul este considerat drept o entitate morfologică. Geografia marxistă deschide drumul analizei disfuncţionalităţilor spaţiale intraurbane şi a diferenţierilor sat-oraş. caracterul pur descriptiv. socială şi culturală diferenţiată. potenţialul populaţiei (efectul conjugat al interacţiunii spaţiale dintre indivizi). foamete. Un interes crescând este acordat problemelor contemporane legate de calitatea vieţii (depopularea rurală. pornind de la raporturile dintre masă şi distanţă. studiul evoluţiei cronospaţiale a comportamentelor demografice. a reţelelor şi armaturilor urbane). Specificul geografiei printre disciplinele care au ca obiect de studiu oraşul constă în conceptele specifice. modelizarea migraţiilor. În cadrul paradigmei deterministe geografia urbană rămîne tributară analizei cauzale şi unei puternice dimensiuni explicative (construirea clasificărilor după sit şi situare. presiune demografică. În acest mod pot fi depistate cu mai mare uşurinţă cauzele sau efectele unor procese şi fenomene geo-demografice.J. caracterul explicativ dispare în mare măsură în schimb se exacerbează caracterul idiografic. Abordările empirice au lăsat treptat loc celor teoretice. Această viziune organicistă s-a articulat în jurul 99 . Geografia urbană are ca obiect de studiu dimensiunea spaţială a fenomenului urban.). 1970) chiar dacă iniţial s-a pornit de la paradigma deterministă ce încerca să explice oraşul în funcţie de condiţiile fizice ale poziţiei sale (Raoul Blanchard. 1998). Berry. Între toate acestea există strânse condiţionări iar aspectul lor practic asigură disciplinei o largă deschidere spre dezbaterile privind dezvoltarea durabilă sau globalizarea. aflate într-o continuă evoluţie (B. citat de Jean-Bernard Racine. oraşul poate fi considerat ca o entitate sistemică în cadrul sistemului urban. În ultimii ani iau un avînt deosebit studiile comportamentale/umaniste asupra oraşelor (calitatea vieţii. suprapopulare. dominant până de curând fiind înlocuit cu încercări de modelizare şi teoretizare mai ales în trei direcţii: regularităţile distribuţiei spaţiale a populaţiei şi formarea sistemelor de aşezări.

Un concept major a devenit astfel cel de funcţie urbană (ansamblul activităţilor desfăşurate într-un oraş) care permite precizare raporturilor specifice dintre activităţile economice şi spaţiul urban ca şi degajarea relaţiilor social-economice. impactul asupra mediului etc. Pentru prima dată se punea problema căutării unei ordini subiacente dincolo de distribuţia spaţială a centrelor urbane.Claval. fără însă a impune şi virtuţi explicative. un meandru de ex. Ordinea spaţială era astfel văzută atât ca un rezultat al influenţelor reciproce dintre om şi mediu dar şi ca efect al fenomenelor economice.). Discontinuităţile existente sunt rezultatul conjugat al influenţei factorilor naturali şi al tendinţei de concentrare a activităţilor în noduri unde se realizează o economie de scară (costul serviciilor material scade odată cu creşterea dimensiunii aglomeraţiei urbane. S-a ajuns astfel la formularea unor modele teoretice care subliniau faptul că oraşul este un loc central în cadrul unui sistem şi că oraşul este el însuşi un sistem complex.conceptelor: de nodalitate (poziţie de intersecţie în cadrul unei reţele de relaţii). Apar preocupări noi precum inadecvarea unor activităţi la necesităţile locale. Bogată în informaţii şi observaţii aceasta se axa mai puţin pe problematizare. O abordare mai avansată este cea funcţionalist-structuralistă care a avut drept punct de plecare două teorii esenţiale: a locurilor centrale (Christaller.. o insulă. aceste concepte au asigurat un caracter analitic geografiei urbane.) şi situaţie (amplasarea oraşului raportată la trăsăturile majore ale reliefului. un estuar. Oraşul apare în această viziune ca un imens sistem destinat maximizării funcţiilor de comunicare şi schimbare socială (P. formarea reţelelor şi structurarea internă a spaţiului). o terasă. un contact între două unităţi geografice. a diferenţierilor care apar şi a logicii acestora. integrate într-un sistem ierarhizat care asigură încadrarea unui spaţiu naţional sau regional). a relaţiilor dintre ele sau a modului în care suprapun spaţiului geografic. 1968. o confluenţă. un promontoriu. Problema principală devine astfel aceea a reconstituirii istorice a evoluţiei teritoriale a oraşului. care a încercat să fundamenteze un principiu capabil să clarifice localizarea centrelor urbane. Înscrise în paradigma posibilistă. Extinderea aglomeraţiilor urbane este însoţită 100 . definit prin interacţiunea dintre centrul urban şi periferia rurală). sit (amplasamentul unui oraş raportat la topografia locală. efectuându-se numeroase studii tematice (inclusiv în România).. au apărut conceptele: zonă de influenţă (spaţiu aferent unui oraş. 1936) şi a zonării funcţională (Şcoala de la Chicago. armatură urbană (reţeaua formată din marile centre urbane care servesc ca bază pentru organizarea întregii reţele) şi reţea urbană (repartiţia spaţială a oraşelor. În acest fel s-a depăşit după 1950 stadiul monografic. până la depăşirea nivelului optim). Unele concepte prezentate au rămas fixate într-un determinism îngust chiar dacă au fost îmbogăţite printr-o abordare behavioristă care a impus concepte precum atractivitatea urbană sau textură urbană (concepţie care compară oraşul cu organismele vegetale sau animale. Mult mai târziu. 1929). formate din ţesuturi diverse având fiecare structură proprie şi din relaţiile cărora se asigură funcţionarea întregului).

acela al „ecologiei factoriale”. Această segregaţie se impune atât pe plan social (cartiere burgheze. care se succed conform unei secvenţe.).) cât şi economic (cartiere industriale. 1983) au permis o abordare mai complexă a dinamicii urbane. care prevede că într-un sistem componentele sunt interdependente. până la atingerea unei densităţi critice care conduce la efectul contrar. atunci când la nivelul superior al ierarhiei sunt mai multe centre concurente. transporturi). derivată din jocul continuu al forţelor socialeconomice care impune segregaţia spaţială. concept cheie al teoriei generale a sistemelor. competiţia pentru spaţiu şi pentru calitatea acestuia. impunând o competiţie pentru spaţiu care conduce la structurarea oraşului în funcţie de distanţa faţă de centru. Legea rang-talie. administraţie etc. integrat astăzi în orice analiză urban-geografică. cartiere muncitoreşti etc. Zona de dominaţie este prin excelenţă centrul oraşului. serviciile de vârf au tendinţa de concentrare în zona centrală (finanţe. Modelul concentric astfel imaginat (Burgess. atunci când aceasta este dominată de un oraş foarte mare. fondând un fel de geografie comparată a sistemelor urbane de anvergură naţională sau regională. Formularea sa matematică (Rq*Pr=k. Acestea au pornit de la constatarea că într-un sistem urban există o legătura directă talia şi rangul unui oraş (Pumain. indiferent de talie. iar creşterea demografică a unora nu se poate face decât în dauna celorlalte. 1982). oraşul poate fi divizat în zone funcţionale. relaţie empirică de formă lognormală a devenit indispensabilă analizei oricărei reţele urbane. 1939) ori cel al nucleelor multiple (McKenzie. Un alt model de generalizare empirică este cel al localizării serviciilor urbane. Acest model.de modificarea continuă a structurii interne a acestora. Încercări similare au vizat şi densitatea populaţiei urbane (legea gradientului densităţii intraurbane). funcţie de populaţia deservită. dominaţie-invazie-succesiune. care porneşte de la existenţa unei tendinţe manifeste de concentrare a populaţiei în zona centrală. unde k şi q sunt constante. formulat incipient încă de Auerbach (1909) şi fundamentat de Zipf (1949) permite elaborarea unor tipologii a structurilor spaţiale urbane. de o simplitate uluitoare.) spre deosebire de cele banale care se dispersează spre periferie (comerţ. conform căruia activităţile localizate în zonele centrale sunt cele care îşi pot permite costul centralităţii sau sunt dependente de aceasta. Reţelele urbane se supun alometriei. de aglomerare la periferie. Astfel. R este rangul iar Pr este populaţia rezidentă) a permis detectarea mai multor forme de organizarea a reţelei urbane: primaţială. Astfel orice avansare în ierarhie a unor centre este concomitentă cu reculul altora. localizare sau grad de dezvoltare. aşa cum s-a petrecut în cele mai multe metropole 101 . Pe baza acestei constatări B. de urbanizare sau de statut social-economic) au generat un întreg curent geografic. În aceeaşi perioadă s-a încercat şi generalizarea empirică având drept scop evaluarea stării de echilibru a unui sistem urban la un moment dat.Berry a imaginat chiar o lege a spaţializării ofertei faţă de consumatori. statutul familial şi rangul social. cartiere comerciale etc.J. Analiza factorială şi utilizarea unei game variate de indici (de segregare. aplicabilă practic la oricare centru urban. anii ’20) sau cel sectorial (Hoyt. Astfel. policentrică.

Paradigma critică şi viziunea umanistă au adus începând cu anii ’80 o nouă abordare. marginalizaţi de diverse categorii (şomeri. Aceste evoluţii intră în contradicţie cu costul social tot mai ridicat şi greu de suportat chiar şi de cele mai avansate societăţi. calitatea unei organizări urbane de a corespunde exigenţelor celor mai avansate societăţi este alt subiect devenit central. Se ajunge astfel la formalizarea unei noi teorii asupra dinamicii teritoriale. în care practicile spaţiale şi percepţia individului asupra spaţiului urban contează enorm. exprimată prin renaşterea zonelor centrale ale marilor oraşe. imigranţi. aflată cumva în centrul discursului geografic prin implicarea noţiunii de mediu.). în contextul internaţionalizării schimburilor. generalizării unei culturi individualiste şi al crizei legitimităţii statului. Probleme precum elitizarea centrelor urbane (gentrificare în literatura anglo-saxonă) sau discriminarea sexuală (geografia genurilor) ca şi fenomenele legate de marginalitatea unor grupuri sociale au ajuns în centrul atenţiei generând o adevărată geografie a calităţii vieţii sau a bunăstării. Acestea cunosc distorsiuni permanente de tipul localizare/ delocalizare/ relocalizare sau expansiune/ restrângere. Problema urbanităţii. bazată pe indicatori calitativi. 1999) continuă să atragă dar au devenit şi „fabrici de excluşi”. Toate acestea au debuşat în teoria sinergiei urbane sau a autoorganizării conformă teoriilor formalizate de Şcoala filozofică de la Bruxelles (Ilia Prigogine). minorităţi diverse etc. Sinergetica este un mijloc conceptual şi metodologic utilizat pentru analiza multiscalară. pensionari. de la comportamentul individual la cel local. 102 . Se ajunge astfel la o geografie a reprezentărilor. considerând că este o tendinţă conjuncturală şi nu de durată. permisă de avântul informaticii şi de introducerea statisticii inferenţiale.Bonnet. oraşul-reţea sau hiperoraşul nu fac decât să continue tradiţia clasică a raportării la urbanizarea specifică marilor metropole supuse unei pulsaţii continue datorate modificării raporturilor dintre economie şi spaţiu. Ideile novatoare referitoare la oraşul-teritoriu.occidentale. favorizată de circuitele informaţionale. aceste modele empirice suportă critici severe dar au devenit comune în analiza geografică. Globalizarea economiei şi capitalismul postmodernist (bazat pe reproducţia capitalului şi nu pe acumulare) conduc în prezent la o recentralizare a economiei. mult mai complexă. regional sau naţional. delincvenţi. adesea într-o formă dispersă. Marile megapole (termen preluat de la J. fenomen aflat în centrul atenţiei geografilor urbanişti din ţările dezvoltate care se văd astfel copleşite de problema sărăciei şi marginalităţii considerată depăşită până de curând. Considerate o formă deghizată de determinism. bazată pe analiza cantitativă avansată. Cei mai mulţi specialişti sunt astfel sceptici în ce priveşte deconcentrarea populaţiei şi a activităţilor în favoarea ariilor rurale sau periurbane. intensificării diviziunii muncii.

Geografia alimentaţiei este destinată studierii regimurilor alimentare ale diverselor societăţi; cercetările sale iniţiale, de factură deterministă (mediile fizico-geografice ar avea o influenţă covîrşitoare asupra distribuţiei regimurilor alimentare) au fost nuanţate ulterior, fiind luate în considerare cercetările geografiei istorice (difuzia spaţială a unor specii de plante şi animale), cele ale geografiei schimburilor comerciale, ale geografiei politice, ale geografiei economice, etc. Geografia gastronomică este o tendinţă de cercetare din ce în ce mai afirmată în prezent. Geografia medicală este din ce în ce mai constrînsă să abandoneze calea clasică a complexelor patogene (combinaţii locale de factori antropici şi naturali care favorizează epidemiile sau endemiile), concentrîndu-se asupra diferenţierilor spaţiale a stării de sănătate a indivizilor (distribuţia spaţială a mortalităţii şi morbidităţii în funcţie de diferite variaţii locale ale factorilor generali) şi mai ales asupra distribuţiei spaţiale a structurilor de ocrotire a sănătăţii. Orientările cele mai moderne încearcă să modelizeze difuzia spaţială a epidemiilor, diferenţierile spaţiale ale riscurilor medicale şi de asemenea localizarea optimală a unităţilor de asistenţă sanitară. 3Geografia sportului studiază organizările spaţiale (centre, fluxuri, urmări economice, sociale, politice şi culturale) prilejuite de manifestările periodice la nivel mondial, continental sau naţional (olimpiade, campionate) dar şi organizările sportive la scară locală (localizarea serviciilor sportive de proximitate, optimizarea traseelor sportive urbane precum cele de ciclism sau de jogging, etc.). Necrogeografia are drept obiect de studiu necropolele (diferitele tipuri de cimitire), fiind interesată de elemente morfometrice şi morfografice (poziţie, mărime, formă, număr, sit, situare, organizare internă) dar şi de informaţii care pot oderi sprijin altor discipline geografice (analiza datelor de pe pietrele de mormînt, materialele de construcţie ale stelelor şi monumentelor funerare, etc.). Teren propice demersurilor umaniste/comportamentale, necropola poate ajuta cercetările geografiei istorice, ale geografiei habitatului, ale geografiei culturale. 3Geografia religiilor studiază împlicaţiile fenomenului religios asupra organizării spaţiului (trame urbane, centre de pelerinaj, fluxuri, organizări economice), precum şi difuzia spaţială a diferitelor religii, cu întreg cortegiul de transformări pe care acestea le-au indus (le induc) în noile spaţii « cucerite ».

103

Cronogeografia (sau geografia spaţio-temporală) este domeniul preferenţial al cercetărilor comportamentale, deşi modelizarea comportamentelor spaţiale în cadrul continuum-ului spaţiutimp este efectuată cu ajutorul tehnicilor neopozitiviste. Interesul principal al cercetărilor se referă la construirea spaţiului prin intermediul comportamentelor individuale sau colective, în special la scară locală. Foarte legată de această geografie este geografia bunăstării (welfare geography sau géographie du bien-être), precum şi cercetările moderne relative la dezvoltarea durabilă. Geografia riscurilor este o ramură a geografiei socio-culturale deoarece analiza riscurilor nu priveşte doar fenomenele în sine (riscuri naturale, tehnologice, etc.), ci şi (mai ales) reprezentările pe care şi le fac oamenii despre aceste riscuri, precum şi practicile spaţiale care rezultă din aceste reprezentări. 3.6. Geografia politică Geografia politică a fost iniţiată de Friedrich Ratzel (Politische Geographie, 1897), termenul de Geopolitică (Geopolitik) fiind compromis de utilizarea sa în cadrul politicii oficiale a celui de-al III-lea Reich, cînd a justificat expansiunea Germaniei hitleriste în numele dreptului poporului german la lebensraum (spaţiu vital). Disciplina studiază studiul acţiunilor politice asupra geografiei umane, implicînd de asemenea şi analiza spaţială a fenomenelor politice. Geografia politică (geopolitica) este interesată în mod tradiţional de apariţia, funcţionarea şi evoluţia statelor ca sisteme politice spaţiale, precum şi de relaţiile internaţionale stabilite între acestea (problema frontierelor/graniţelor). Puternic ancorat geografiei politice, conceptul de naţiune se bazează pe o serie de noţiuni precum ordinea colectivă, interesul general, echitatea, suveranitatea, exercitate pe un teritoriu delimitat (frontiere), apărat (armate), protejat (apărare civilă), controlat, gestionat şi animat, care trimit cu g^ndul la tensiuni şi la procese de dominare teritorială. Exerciţiul naţiunii este astfel multiform şi unificator iar aportul istoriei la explicarea genezei sale este esenţial : identificarea bazelor etnice, culturale şi economice; constituirea puterii şi autorităţii fundamentale (civile sau religioase); voluntarismul coexistenţei. Naţiunile sunt totdeauna creaţii politice, ansambluri teritoriale voluntare, raportate la caracteristici societale şi civilizaţionale fundamentale. Demersurile geografice având în centru naţiunea sunt numeroase : geopolitica, un concept greu de determinat, care studiază raporturile dintre state; geografia politică, atentă mai ales la organizarea internă a statelor, teritoriilor acestora, modului în care sunt gestionate (centralizat sau descentralizat); geoistoria, care abordează mai ales aspectele spaţiale ale genezei naţiunilor; geografia frontierelor, foarte prolifică, dat fiind impactul terminologiei contemporane (cooperare transfrontalieră, spiritualizare a frontierelor, frontiera ca barieră economică

104

sau ca zonă de contact etc.); geografia puterii, care vizează mai ales raporturile dintre stat şi naţiune sau de legitimitatea puterii (geografia electorală). Statul formează şi omogenizează naţiunea prin acţiune economică (fiscalitate, monedă, instrucţie etc.), socială şi teritorială (şomaj, educaţie, justiţie, sănătate, securitate colectivă, cultură, transport, integrare socială etc.). Valorizarea şi salvgardarea patrimoniului comun este esenţială în această operă, prin crearea unor factori de coeziune. Raportul între naţiune şi teritoriu este frecvent abordat în analiza geografică dat fiind interesul pentru sistemele de comunicaţii (conectivitate, accesibilitate) dar şi pentru studiul structurilor administrative (logica organizării teritoriilor politice) sau al amenajării şi dezvoltării teritoriale. În ultimii 20-30 de ani se remarcă o creştere a interesului pentru studiile infranaţionale, centrate pe cercetările efectuate asupra interacţiunilor dintre procesele politice şi organizările spaţiale (de ex. natura şi consecinţele deciziilor luate de puterile publice locale, relaţiile dintre politicile publice şi dezvoltarea resurselor locale, geografia finanţelor publice, etc.). Geografia electorală, ca subramură a geografiei politice, este focalizată asupra diferenţierilor spaţiale a comportamentelor electorale. Cercetările sale stau de multe ori la baza politicilor naţionale, regionale sau locale. Geografia militară studiază organizările spaţiale prilejuite de activităţile militare (distribuţia şi organizarea bazelor militare la nivel mondial, echilibrele/dezechilibrele spaţiale între forţele militare), dar şi implicaţiile cadrului natural şi socio-economic asupra doctrinelor militare naţionale, asupra specificului tehnicilor de luptă sau asupra operaţiunilor militare propriu-zise. 3.7. Geografia aplicată Geografia aplicată (sau geografia activă) este o orientare apărută în anii ’60 şi dezvoltată în următotul deceniu, ai cărei promotori, în majoritate marxişti, militau pentru o implicare activă, revoluţionară, a geografiei în cadrul deciziei politice de organizare şi de amenajare a spaţiului.

105

Penguin Books. coll. (1998) – „Histoire de la géographie”. New Jersey. HANSEL-LØVE. 1966) CLAVAL.. les patrimoines et la confrontation des cultures. (1995) – Géographie économique et humaine. Comprendre le monde tel que les hommes le vivent á travers les paysages. (1979) – Dicţionar cronologic al ştiinţei şi tehnicii universale. Dictionnaire critique. méthodes. coord. Bailly. A. C. I. P. Elemente de compunere greco-latine. 75-92 în A. Şt. Paris BĂLAN..Bibliografie selectivă ANDREI.) Encyclopédie de géographie. pp. Paris BRUNET. R. R. Armand Colin. V. Jena (tradus în engleză: Central Places in Southern Germany. 1992 . Ed. P. débats. Paris 1994 CLOZIER. J-J. Armand Colin. (2001) – Epistémologie de la géographie. Paris . (2002) – La géographie. cinquième édition (première édition – 1984). Armand Colin. DÉMONQUE.. KAHN. A. Geography as spatial interaction. (1992) – „Géographie et sociologie”. (1987) – Dictionary of Human Géography. Bucureşti. (1981) – La formation de l’école française de géographie (1870-1914). Collection Fac. Armand Colin. Economica. Objet. E. (1980) . (1949) – Les étapes de la géographie. Comité des Travaux Historiques et Scientifiques. 19-24 în A. Bibliothèque Nationale. P (2000) – Filosofia de la A la Z. R.). coord. Paris BAVOUX.Ullman.La documentation française. (1933) . Paris DEBIÉ. Paris DONISĂ.E. trad. Bucureşti GOODALL. F. Gustav Fischer Verlag. N. pp. Les concepts de la géographie humaine. RECLUS . 1980 BROC.Les mots de la géographie. Editura ştiinţifică şi enciclopedică. Presses Universitaires de France. Presses Universitaires de France. U. Introduction”.. (1986) – La géographie de la Renaissance. Englewood Cliffs. Nathan/VUEF. Paris BOYCE. R. collection Premier Cycle. (1987)– Dicţionar etimologic de termeni ştiinţifici. W. N. Ferras. 4e édition revue et augmentée CLAVAl. Géographie. Paris. Paris.) – Les concepts de la géographie humaine. H. Seattle. All Educational.S.. Paris CLAVAL. Bailly (dir.Die Zentralen Orte in Suddeutschland. Paris CLÉMENT. Editions du Comité des Travaux Historiques et Scientifiques. A. (1977) – Bazele teoretice şi metodologice ale geografiei. de Magdalena Mărculescu Cojocea şi Aurelian Cojocea a ediţiei originale La Philosophie de A à Z. Ferras. 37-49 în A. Prentice Hall. 4e édition revue et augmentée BAILLY. Bucureşti BERDULAY. Ministère de l’Education Nationale. Hatier. Editura didactică şi pedagogică. University of Washington Press.Montpellier CHRISTALLER. Pumain (dir. Bailly (dir. Editura ştiinţifică şi enciclopedică.. B. Bucureşti BAILLY. P. D. London 106 . pp. (2001) – Les concepts de la géographie humaine. (1998) – „La géographie humaine. Théry.

T. serie nouă. pag. Paris RAFFESTIN. Flammarion (traducerea franceză a celei de-a doua ediţii revizuite şi adăugite în 1970 a cărţii The Structure of Scientific Revolutions. J. (1939) – The Nature of Geography: A Critical Survey of Current Thought in the Light of the Past. P. Editions Gallimard. Blackwell Publishing. Y. VIII. Paris.La structure des révolutions scientifiques. (1989) – „Modernism. Duncan (ed. Lévy.Philosophy. 5-12 în L'Espace Géographique. M. Anthropos. factories and workshops. O. pp. Folio-Essais. I (2000) – Sisteme teritoriale. Yale University Press. 670-687). D. reprinted in 2001. (1989) – The Condition of Postmodernity: An Enquiry into the Origins of Social Change. (1841) – „Villes” (pp. 4e édition revue et augmentée RECLUS. 1954) MARCONIS.. R. pp. (1986) – La nouvelle aliance. U. WATTS. 1962) LACOSTE. The University of Chicago Press. 48-66 in “Human geography”. I. Paris Peet. (1998) – Modern Geographical Thought. Postmodernism and the Struggle for Place”. nr. Blackwell Publishing. (1982) – L’Homme et la terre.J.J. ça sert d’abord à faire la guerre.Die Raumliche Ordnung der Wirtschaft. Lancaster. Oxford IANOŞ. PRATT. Malden (USA)-Oxford (UK) KROPOTKINE. pp.Gregory. 33-47 in Analele Ştiinţifice ale Universităţii „Alexandru Ioan Cuza” Iaşi. p.Walford (dir). (2000) – SIG şi modelul probabilist de interacţiune spaţială. D. Blackwell. Bucureşti JOHNSTON.) – Les concepts de la géographie humaine. Iaşi HARTSHORNE. I. R. H. Stengers. (1998) – „Epistémologie de la géographie humaine”. Gustav Fischer Verlag. Maspero. 1989 JOHNSTON. E. Jena (tradus în engleză de W. London KUHN. D. R. R. M..(1982) – „Cent ans avant Christaller: une théorie des lieux centraux”. Woglom şi W. 4th edition.. „Terre” (pp. ideology and geography. (1983) . Paris LEFEBVRE. Agnew şi J. New Haven. no 1 107 . Encyclopédie Nouvelle. Maspero. 2e édition. Oxford GROZA. 6. coll. D. Editura Tehnică. Stolper . Armand Colin. Macmillan. (1994) – Geographical imaginations. (1940) .The Economics of Location.. A. Armand Colin. 24-36 în A. Chicago. XXX. (1974) – La production de l’espace.GREGORY. Bailly (dir. Association of American Geographers. (1976) – La géographie. London. Oxford (UK) Malden (USA) PRIGOGINE. Blakwell. „Vauban” (pp. (2000) – The Dictionary of Human Geography. suplimentul Lucrările simpozionului „Sisteme Informaţionale Geografice”. R. Unwin Hyman. D. Paris REYNAUD. (1919) – Fiels. G.700-712).. 44-65 în J.H. Champs. Illinois. (1989) . Tom XLVI.-C. Paris LEY. (2000) – Introduction à la géographie. R. Cl. B.) – The Power of Place: Bringing together Geographical and Sociological Imaginations. Pennsylvania HARVEY. 417-488). GREGORY. „Voies de communications” (pp.609-614) în vol. London LÖSCH. Paris ROBIC.F.

Economica. Une approche de la géographie globale ou comment l’homme interagit avec son milieu. University of Chicago Press. University of Chicago Press. trad. F. Pumain (dir. traducere de J. Chicago. collection Fac. Bailly. Hamburg. G. 226-249 în Annals of the Association of the American Geographers. 1957 (ed.. 1956 WEBER. Longman.S. Nathan/HER. 1851. (1992) – „Géographie et statistique”. Friedrich. 273-294 în A. Alfred Weber's Theory of the Location of Industries. Verlag Mohr. A. Laverrière după Untersuchungen über den Einfluss den die Getreidepreise. – „The Role of Transportation and the Bases for Interaction”. Perthes. Géographie. Paris. Man’s Role in Changing the Face of the Earth. Belin. London STAMP.K. la richesse du sol et les impôts exercent sur les systèmes de culture.O. 1826 ULLMAN. Its use and Misuse. în engleză de C. University of California SCHAEFER. (1925) – „The morphology of landscape”. L’évolution du cadre de vie. Paris SAUER. London Staszak. J. Paris SANDERS.-F.J. Chicago. pp. Guillaumin.). (1947) – The Land of Britain. Tendances contemporaines. şi alţii. D.ROUGERIE. (2001) – Géographies anglo-saxonnes. (1909) – Uber den Standort der Industrien. L. coll. no 43 SOJA. C. J. pp. (2000) – L’Homme et son milieu. E. Thomas (ed.. II) 108 . Ferras. 19-54 în Publications in Geography no 2.-H. Tübingen. D. (1989) – Postmodern Geographies: The Reassertion of Space in Critical Social Theory. R. Mappemonde. coord.Der isolierte Staat in Beziehung auf Landwirtschaft und Nationalökonomie Partea I: Recherches sur l'influence que les prix des graines. Paris THÜNEN. den Reichtum des Bodens und die Abgaben auf den Ackerbau ausüben. în W. Collignon. (1953) – „Exceptionalism in Geography: A Methodological Examination”..) Encyclopédie de géographie.L. von (1826) . Verso. E. pp. B.

109 .

2005 110 .Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” Iaşi .

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful