Octavian GROZA

Ionel MUNTELE

GEOGRAFIE UMANĂ GENERALĂ
- note de curs -

Departamentul de Geografie Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” Iaşi – 2005

Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” Facultatea de Geografie-Geologie Departamentul de Geografie Catedra de Geografie umană şi Geografie regională

Autori: prof. univ. dr. Ionel Muntele conf. univ. dr. Octavian Groza

Referenţi: prof. dr. Alexandru Ungureanu prof. dr. Vasile Nimigeanu

Iaşi, 2005

2

Tabla de materii

TABLA DE MATERII ............................................................................................................................................ 3 I. GEOGRAFIA UMANĂ – COORDONATE GENERALE ............................................................................ 5 1. SPAŢIUL TERESTRU ŞI SPAŢIUL GEOGRAFIC ...................................................................................................... 6 2. SPATIU SI PUTERE .............................................................................................................................................. 9 3. OBIECTUL ŞI METODA GEOGRAFIEI UMANE................................................................................................... 12 4. EPISTEMOLOGIA GEOGRAFIEI UMANE .............................................................................................................. 15 4.1. Coordonate epistemologice în evoluţia geografiei umane ........................................................................................ 17 5. EVOLUTIA GEOGRAFIEI: DE LA ANSAMBLU DE CUNOSTINTE LA STIINTA......................................................... 31 5.1. Geografia antică ......................................................................................................................................... 32 5.2. Geografia Evului Mediu timpuriu şi a Renaşterii.............................................................................................. 35 5.3. Geografia modernă...................................................................................................................................... 37 6. GEOGRAFIE FIZICĂ ŞI GEOGRAFIE UMANĂ ..................................................................................................... 42 6.1. Geografie fizică şi geografie umană – o divizare arbitrară şi periculoasă ................................................................. 46 6.2. Geografia regională – expresie a unităţii geografiei ? .......................................................................................... 52 7. SINTEZA EVOLUŢIEI CONCEPTUALE A GEOGRAFIEI UMANE: DE LA SPAŢIU LA TERITORIU ...................... 59 7.1. Ştiinţa locurilor sau puterea idiografiei ............................................................................................................ 61 7.2. De la descrierea locurilor la descrierea mediilor ca determinante absolute ................................................................. 62 7.3. De la peisaje la regiuni sau victoria taxonilor.................................................................................................... 63 7.4. Inventarea spaţiului geografic......................................................................................................................... 65 7.5. De la spaţiu la teritoriu sau redescoperirea locurilor............................................................................................ 67 7.6. Teritoriul ca rezultat al procesului de diferenţiere – exemplu de abordare umanistă ................................................... 69 II. TAXONOMIA GEOGRAFIEI UMANE ..................................................................................................... 74 1. CRITERIUL SCĂRII DE ANALIZĂ .................................................................................................................... 76 1.1. Macrogeografia........................................................................................................................................... 76 1.2. Microgeografia............................................................................................................................................ 77 1.3. Mezogeografia ............................................................................................................................................ 77 2. CRITERIUL SUPORTULUI FILOSOFIC ŞI TEORETIC....................................................................................... 77
Geografia deterministă.....................................................................................................................................................78 Geografia posibilistă........................................................................................................................................................78 Geografia pozitivistă .......................................................................................................................................................78 Geografia neopozitivistă ...................................................................................................................................................79 Geografia umanistă.........................................................................................................................................................79 Geografia marxistă.........................................................................................................................................................80 Geografia radicală ..........................................................................................................................................................80 Geografia structuralistă....................................................................................................................................................80

3

3. CRITERIUL OBIECTULUI DE STUDIU ............................................................................................................ 81 3.1. Geografia teoretică şi metodologică .................................................................................................................. 81
Epistemologia geografiei ...................................................................................................................................................81 Istoria geografiei .............................................................................................................................................................81 Metodologia cercetărilor geografice .......................................................................................................................................81 Analiza spaţială............................................................................................................................................................81

3.2. Geografia economică .................................................................................................................................... 82
Geografia rurală..........................................................................................................................................................85 Geografia industriei ....................................................................................................................................................87 Geografia transporturilor............................................................................................................................................90 Geografia schimburilor comerciale .............................................................................................................................93

3.3. Geografia istorică........................................................................................................................................ 93 3.4. Geografia matematică .................................................................................................................................. 93 3.5. Geografia socială şi culturală......................................................................................................................... 93
Geografia populaţiei.....................................................................................................................................................97 Geografia aşezărilor umane .........................................................................................................................................99 Geografia alimentaţiei.................................................................................................................................................102 Geografia medicală ....................................................................................................................................................103 Geografia sportului ....................................................................................................................................................103 Necrogeografia.........................................................................................................................................................103 Geografia religiilor....................................................................................................................................................103 Cronogeografia.........................................................................................................................................................104 Geografia riscurilor...................................................................................................................................................104

3.6. Geografia politică...................................................................................................................................... 104
Geografia electorală..................................................................................................................................................105 Geografia militară.....................................................................................................................................................105

3.7. Geografia aplicată..................................................................................................................................... 105 BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ ................................................................................................................................ 106

4

I. GEOGRAFIA UMANĂ – COORDONATE GENERALE
« Geografia este această ştiinţă sublimă care citeşte în cer imaginea Pămîntului ». Claudius Ptolemæus

Orice ştiinţă se defineşte printr-un obiect de studiu şi printr-un ansamblu de concepte şi de metode indispensabile asigurării unui rol distinct în câmpul cunoaşterii. Deşi în calitate de ansamblu de cunoştinţe despre locuri şi oameni geografia are o istorie care depăşeşte două milenii, statutul său de ştiinţă şi de disciplină academică în adevăratul sens al cuvîntului este mult mai recent. Abia în a doua jumătate a secolului al XIX-lea geografia începe să fie prezentă în universităţi ca ştiinţă de sine stătătoare şi să beneficieze de instituţii proprii. Conform etimologiei sale (gr. gê = pămînt, teluric şi gr. graphê = scriere, însemnare), geografia ar avea drept menire descrierea planetei. Aflată însă la interferenţa a două mari domenii –cel natural şi cel social–, geografia se deosebeşte de alte ştiinţe prin dificultatea stabilirii unor limite clare a obiectului său de studiu care se confundă de obicei cu distribuţia spaţială a fenomenelor naturale şi socio-umane. Chiar şi la acest nivel elementar, acela de descriere a realităţii, obiectul său de studiu se revelează a fi de o complexitate covîrşitoare, imposibil de cuprins în sfera unui singur ansamblu de ştiinţe. Din această cauză geografia nu a fost multă vreme acceptată ca o ştiinţă în toate puterea cuvîntului, de unde un oarecare sentiment de nesiguranţă în rîndul geografilor care, în perioada modernă, au dificultăţi din ce în ce mai mari în a-şi defini propria disciplină. Diviziunea deja clasică între geografia fizică şi geografia umană, relativ arbitrară, efectuată în primul rând pe diferenţieri metodologice şi mai puţin pe diferenţieri conceptual-teoretice, este doar un element care ilustrează dificultăţile de definire a obiectului său de studiu. Dacă amintim şi faptul că în evoluţia sa geografia a fost obligată să integreze metode, teorii şi concepte puse în operă de celelalte ştiinţe ale naturii şi societăţii, devine clar faptul că geografia este privită cu neîncredere de către acestea, care îşi arogă dreptul de a-i contesta statutul de ştiinţă veritabilă, considerînd-o ca pe o disciplină de rang secund. Ca orice ştiinţă dominată însă, geografia, prin apelul masiv la modelele teoretice şi la metodele complexe dezvoltate în cadrul celorlalte ştiinţe, s-a constituit ca o ştiinţă vitală de interfaţă, poziţie extrem de favorabilă în contextul actual al inter- şi transdisciplinarităţii. Dacă din conflictul constructiv cu restul ştiinţelor geografia a ieşit mai puternică, nu acelaşi lucru se poate spune şi de spre rezultatul tensiunilor existente în propriul sistem de discipline. Astfel geografii fizicieni sînt tentaţi să o considere o ştiinţă preponderent naturală, vecină geologiei sau

5

biologiei, pe cînd geografii umanişti îi atribuie calificativul de ştiinţă socială. Aparent ireconciliabile, cele două opţiuni tind să conducă spre une fel de război fratricid, omiţîndu-se faptul că geografia este ordonată în jurul aceluiaşi concept central: spaţiul terestru. 1. Spaţiul terestru şi spaţiul geografic (după A. Bailly, 1998) Spaţiul se află în centrul dezbaterilor referitoare la obiectul de studiu al geografiei. Chiar dacă spaţiul este revendicat sub o formă sau alta şi de alte discipline, geografia se detaşează tot mai mult prin studierea spaţiului terestru, mai exact a interacţiunilor complexe care se produc la contactul geosferelor. Conceptul de spaţiu geografic este recent chiar dacă geografia studiază spaţiul terestru încă din Antichitate. Impus în ultimele trei decenii, acest concept a devenit cheia de boltă a geografiei. Spaţiul poate fi definit în general ca o porţiune dintr-un plan delimitat cel puţin de o linie. Sensul geografic este cel de întindere limitată a suprafeţei terestre. Odată cu acest concept s-a impus şi viziunea spaţială asupra faptelor geografice. Astfel geograful se străduie să găsească în primul rând corelaţii şi conexiuni spaţiale spre deosebire de alte ştiinţe sociale care caută corelaţii logice sau temporale. Impunerea spaţiului ca un concept central în geografie a intervenit în contextul suprapunerii unei serii de cauze : -multiplicarea contradicţiilor spaţiale în perioada modernă, îndeosebi la interfaţa urban-rural; -standardizarea planificării teritoriale pentru care conceptul de spaţiu devine esenţial; -deschiderea ştiinţelor sociale şi economice spre implicaţiile spaţiale ale fenomenelor specifice. Conceptul de spaţiu geografic a adus în prim plan un şir de noţiuni tot mai prezente în vocabularul de specialitate : puncte, linii, noduri, reţele, trame, câmpuri etc. Devenite curente în noua geografie, aceste noţiuni dau aparenţa unei abstractizări a disciplinei care a devenit tot mai mult o ştiinţă a morfologiei suprafeţei terestre : combinaţie de puncte, linii şi suprafeţe din care pot rezulta câmpuri. Spaţiul geografic (produs, trăit şi perceput) este de fapt un concept abstract elaborat de către geografi pentru a formaliza ştiinţific caracteristicile spaţiului terestru (real şi concret, care există aprioric). Dubla dimensiune, fizică şi ecologică a spaţiului terestru corespunde acestui caracter aprioric. Prezenţa unui fluviu sau a unui munte are numeroase consecinţe asupra organizării spaţiului, în special în ce priveşte reţelele de aşezări sau de comunicaţii. Aceasta nu implică în nici un caz separarea unei geografii fizice independentă de acţiunea umană. Prezenţa unui taluz este o constrângere în unele cazuri, peste care nu se poate trece, dar un abrupt de falie poate să nu prezinte un interes major pentru amenajarea antropică. Geografia fizică trebuie reconstruită şi regândită în termeni de limite, constrângeri şi paroxisme. Spaţiul geografic este un spaţiu produs pentru că rezultă totdeauna din acţiunea

6

o porţiune a suprafeţei terestre putând fi observată. Absenţa fluxurilor invizibile (de materie şi informaţie) obligă astfel continuarea demersului cu o abordare teoretică. entropia fiind egală cu 1. bazată pe date concrete este adesea o reprezentare simplificată a spaţiului terestru : peisajul. Astfel ataşamentul faţă de un loc sau o regiune este o componentă importantă în analiza raporturilor omului cu mediul.societăţilor umane fiind un produs social. eterogenă. Noţiunea de scară este extrem de importantă în geografie. Toate dimensiunile umane sunt implicate în construcţia acestuia : economicul. izotrop. studiată într-o viziune mai mult sau mai puţin reducţionistă. Un oraş este un simplu punct într-o reţea urbană. considerat ca un suport al acţiunilor sociale. social şi geografic sunt tot atâtea modele abstracte ale suprafeţei terestre. marcate şi de armonie dar şi de ostilitate. Faţă de alte ştiinţe care abordează multiscalar problemele studiate. Un spaţiu este izotrop atunci când proprietăţile sale sunt identice în toate direcţiile. socialul. Un spaţiu este omogen atunci când toate porţiunile din suprafaţa terestră au aceeaşi valoare. Originalitatea geografiei constă tocmai în punctul de plecare al oricărei analize : spaţiul fizic. anizotropică. dincolo de limbajul cartografic şi discursul descriptiv specific 7 . prin intermediul religiei mai ales. finită se transformă într-un spaţiu omogen. Acest proces de abstractizare este elaborat prin intermediul unei triple problematici : empirică. a fost totdeauna important în amenajarea spaţiului. Recunoaşterea faptului că spaţiul geografic este un produs social nu implică însă obligaţia geografului de a pleca în aprofundarea acestui concept de la societate. continuu şi infinit. geografia se distinge prin multiplicitatea scărilor. discontinuă. diferite esenţial unul de celălalt. Spaţiile economic. teoretică şi axiomatică. global şi complex. În sens restrâns el poate defini doar componentele fizice dar în sens larg integrează şi relaţiile invizibile. Această a treia dimensiune a fost mai târziu luată în calcul. Aceste dimensiuni au o importanţă diferită în funcţie de scara de studiu şi specificul societăţii. în urma căruia întinderea. Actul de producţie socială a spaţiului este în fond un act de libertate umană. politicul sau ideologicul. odată cu popularizarea ideilor psihologiei moderne. Noţiunea de scară corespunde şi unei alte realităţi : orice valoare dintr-un punct oarecare se supune unor procese care acţionează la scări diferite (fie o staţie climatică fie un stat de ex. culturalul. Rolul ideologiei.). politice sau culturale. fiecare din elementele sale rezultă din procese care acţionează la scări diferite. Teoria formală a sistemelor ierarhizate dezvoltată de Mesarovici (1980) este o metodă de care geograful nu se mai poate dispensa. Ceea ce urmăreşte geografia este de fapt modul în care spaţiul terestru se transformă în peisaj : porţiune vizibilă a suprafeţei terestre. economice. dar ele devine un ansamblu de linii şi suprafeţe atunci când este studiat individual. Geografia empiristă. inclusiv cele care derivă din percepţia spaţială a indivizilor. Alături de macro şi microscări. În afara faptului că spaţiul terestru are mai multe componente. geografia acceptă şi scările intermediare (mezoscări). Acest spaţiu terestru. preexistent şi produs este de asemenea trăit şi perceput.

1949). Wilson. în cazul teoriei gravitaţionale. Rugozitatea (absenţa uniformităţii) spaţiului geografic este o regulă. Caracterul deductiv al matematicii se îmbină armonios cu demersul inductiv sau empiric. elaborate de filozofi sau epistemologi sunt tot mai frecvent utilizate în geografie : teoria sistemului general (Bertalanffy. Geografia a elaborat rareori propriile teorii. Pentru a completa unele lacune. spre deosebire de teoriile economice pentru care spaţiul este unidimensional. teoria catastrofelor (Thom. 8 . conceptul de spaţiu geografic fiind astfel mai complet înţeles. multidimensional. încât modelul menţionat se aplică doar pe porţiuni extrem de restrânse. geografia s-a inspirat şi din modelele spaţiale ale fizicii. Utilizarea acestuia stă la baza stabilirii multor legităţi geografice ca şi la cunoaşterea multor particularităţi spaţiale intuite anterior (existenţa unor gradienţi de ex. Numeroase teorii formale (ansamblu de concepte legate între ele şi aplicabile la diverse domenii ale cunoaşterii). Prigogine. teoria structurilor disipative. Termodinamica a furnizat teoria difuziunii spaţiale (Hägerstrand. Cel mai cunoscut model teoretic spaţial este cel gravitaţional (Reilly. prin intermediul celui de-al doilea principiu al său: entropia. exclusiv pornind de la principiile şi teoriile fizicii prezintă de asemenea constrângeri. Fără a subestima importanţa acestora. economia a fost principalul furnizor de modele teoretice : modelul lui von Thünen (1826). teoria localizării activităţilor economice a lui Weber (1909) etc. Calitatea axiomelor fizice nu se aplică totdeauna în geografie. 1981) permite înţelegerea şi explicarea rupturilor funcţionale şi spaţiale a fenomenelor. Astfel. Dar indiferent de transferul teoretic. 1974). Avantajul modelelor introduse din fizică este dat de caracterul lor sintetic. preferând adaptarea celor emise de alte discipline. elaborarea unui model teoretic al spaţiului geografic este mai mult decât necesară.). Elaborarea unui spaţiu geografic. În ce priveşte spaţiul. cel puţin ca mijloace didactice. organizate în sisteme şi subsisteme ierarhizate. utilă pentru explicarea genezei unor fenomene şi a dinamicii unor procese. 1980. continuată de Lösch (1954). nu neapărat identice. necesitând pentru înţelegerea completă o iniţiere solidă în matematicile superioare. Acest transfer teoretic oferă un cadru deductiv necesar construirii spaţiului geografic deşi este limitat doar la aspectele pur economice. foarte utilă pentru înţelegerea ordinii spaţiale a faptelor geografice. Dezavantajul acestor teorii formale constă în limbajul matematic extrem de complex. forţa de atracţie dintre două mase este continuă şi creşte constant într-un spaţiu izotrop. curentul cantitativist iniţiat din anii ’50 fiind astăzi dominant în geografie. 1952). foarte utilă pentru înţelegerea raporturilor existente între diversele fapte geografice la diverse scări de studiu. O a altă cale de transfer este cea filozofică. la orice scară reproducându-se aceleaşi forme. teoria bifurcaţiilor. limbajul matematic se impune obligatoriu în geografie. larg utilizat în explicarea raporturilor din cadrul reţelelor de aşezări. al rentei funciare (cercurilor concentrice). neglijând latura socială sau psihologică. Woodcock. ori spaţiul geografic este prin excelenţă anizotrop. teoria locurilor centrale a lui Christaller (1935).empirismului geografic.

pentru a completa cu dimensiunea temporală. definit ca o porţiune din spaţiul terestru apropriat de către un grup social în scopul satisfacerii necesităţilor vitale. Acest concept porneşte de la trei noţiuni esenţiale pentru înţelegerea modului în care omul îşi pune amprenta vizibil asupra spaţiului geografic : -identitate (conştiinţa că aici este altfel decât acolo). Beguin (1979) propunea construirea unui spaţiu geomatematic plecând de la un ansamblu de locuri. Teritoriul este rezultatul proiectării reţelelor. topologică. 1998) Aceste două noţiuni au fost alăturate relativ recent în geografie. bazat pe limite precise şi dotat cu instituţii cu o largă reprezentare în teritoriu. Analiza aproprierii teritoriului este astfel în centrul oricărei reflecţii geografice : a vorbi de teritoriu înseamnă să deschizi mecanismele aproprierii pentru a preciza consecinţele. Pornind de la aceste axiome. circuitelor şi fluxurilor proprii grupului social în spaţiul pe care îl ia în stăpânire. 9 . Din aceste trei noţiuni rezultă conceptul de comunitate : spaţiul de control social al unui grup. necesară localizării obiectelor geografice. -apropriere. conchide că nici un obiect nu poate fi considerat exclusiv geografic aşa cum şi metodele nu sunt proprii doar unei ştiinţe. dinamică pe celelalte două. rămâne deschisă. Nicolas (1980) a propus trei astfel de axiome : chorologică (studiul locurilor). în prezent atenţia fiind concentrată asupra conceptului de teritoriu. cronologică. pentru care poate fi geografic orice obiect care diferenţiază spaţiul terestru. care arată modalitatea prin care un grup îşi instituie anumite relaţii cu spaţiul. Bailly. Construcţia unui model teoretic al spaţiului geografic pe baza axiomelor este imposibilă după unii ca şi matematizarea acestuia dar este utilă în măsura în care permite înţelegerea forţelor care contribuie la fasonarea suprafeţei terestre. odată cu generalizarea statului modern. Spaţiu şi putere (după A. Dezbaterea în jurul acestui subiect. Aceste demersuri au avut în comun utilizarea matematicii ca mijloc de formalizare şi generalizare dar rămân singulare. Aproprierea unui teritoriu implică procese de dominaţie şi segregare din care rezultă fenomene precum marginalizarea sau excluziunea ce nu mai pot fi excluse din preocupările geografice.Elaborarea unui model teoretic al spaţiului geografic nu este acceptată în totalitate dar există cercetători care au propus deja o serie de axiome ale acestuia. Spaţiul poate fi văzut în această perspectivă atât ca un suport al vieţii şi activităţii umane dar şi un obstacol în calea unor relaţii eficiente. încât şi axiomele geografiei nu sunt proprii doar acesteia. 2. stabilirii poziţiei acestora în spaţiu. dar geografia este singura care le utilizează simultan. de la măsurarea distanţelor şi suprafeţelor (ansamblu de puncte în spaţiu) la care adăuga un ansamblu de atribute simple sau compuse. care se referă la modul de incluziune într-un spaţiu dat. -înrădăcinare.

excluziunea. Criticile aduse acestei accepţiuni pornesc de la o serie de constatări: -puterea nu poate fi dobândită ci numai exercitată. Astfel accentul în problematica puterii nu mai cade asupra fundamentelor acesteia ci asupra funcţionalităţii acesteia (Luhmann. sociale etc.) ci sunt imanente acestora. puterea poate fi câştigată. nimic nefiind mai nesigur decât deţinerea puterii. Statul a fost văzut mult timp drept singura sursă de putere dar mondializarea a scos în evidenţă surse la fel de importante precum puterea economică. puterea a generat în geografie curentul geopolitic. Sistemele 10 . autoritatea şi puterea mulţimii. teme precum criza bunăstării (weltfare state. puterea-atribut. stare de abundenţă şi optimism generată în primele decenii postbelice de modernizarea economiei şi depăşirea unor limite umane). marginalizarea (deviere de la normele de comportament general acceptate ale societăţii). Ca atribut. -relaţiile de putere sunt totodată intenţionale şi nesubiective. Concepţia relaţională pare cea mai obiectivă pentru că exclude ideea că puterea este un meci cu scor egal (ce câştigă unul pierde celălalt). influenţa culturală sau politică. Ca domeniu de interes al factorului politic. Natura fundamentelor puterii este încă un subiect de dezbatere între necesitatea naturală. Puterea în sine poate fi concepută sub trei forme : valoare care poate fi dobândită. -relaţiile de putere nu sunt exterioare altor relaţii umane (economice. În acest sens. degradarea mediului. Puterea este mai degrabă un flux. centralizare şi descentralizare etc. care confunda statul cu puterea sau politicul. între dominatori şi dominaţi neexistând de fapt o opoziţie binară şi globală. În ambele cazuri se regăseşte însă ideea de forţă orientată mai degrabă spre menţinerea unui statu-quo decât spre schimbare. se impune un discurs dual în care se opun concepte ca : echilibru şi dezechilibru. proces relaţional. menţinută sau pierdută în funcţie de jocul a trei factori : influenţa politică. Această formă este susţinută mai ales de şcoala americană dar se pare că ideea puterii-atribut este destul de relativă. -acolo unde există putere există şi rezistenţă. disfuncţiile mecanismelor sociale. agregare şi dispersie.Puterea este un raport simetric sau disimetric instaurat între doi agenţi sociali aflaţi în interacţiune. Astfel. domeniu de interes axat mai ales pe comportamentul lui „homo politicus”. 1975). Raporturile dintre spaţiu şi putere au constituit multă vreme preocuparea esenţială şi exclusivă a geografiei politice dar în ultimele decenii nici una dintre ramurile geografiei umane nu le poate exclude în contextul fragmentării proceselor socio-economice sub impactul factorului politic. -sursa puterii o constituie masele. un proces de comunicare inerent în orice relaţie. legitimată de suveranitatea divină sau cu origine mitică şi capacitatea fondată pe competenţele specifice sau pe suveranitatea naţională. aceasta însăşi fiind imanentă puterii. stabilitate şi instabilitate. sunt tot mai frecvent în atenţia geografiei.

ritmuri şi durate proprii actorilor sociali. Schimbarea codurilor politice este suficientă pentru a modifica organizarea spaţiului. decupaj al spaţiului în arii de control. fie că o considerăm categorie economică sau naturală.sociale se constituie numai prin intermediul comunicării în urma determinării reciproce a unei multitudini de criterii selective care suprimă incertitudinea în alegerea partenerilor. activităţi etc. compatibilă cu resursele sistemului. Geografia umană analizează mai ales modul în care societăţile realizează aceste funcţii în perspectivă spaţio-temporală. sociale sau economice (limbă. Distribuţia spaţială a populaţiei şi atributelor sale culturale. mărească. Puterea îndeplineşte această funcţie în calitatea sa de cod simbolic (structură semiotică ai cărei semnificanţi şi semnificaţi sunt convenţionale. Exerciţiul puterii este eficient atunci când criteriul de selecţie adoptat de unul din partenerii sociali coincide cu motivaţia celuilalt. Determinismul geopolitic al lui Ratzel sau Haushofer care a alimentat ideologia nazistă este de domeniul trecutului. formă sau ordine detectată în materie sau în energie. care are o funcţie de motivare. acesta a fost 11 . a reţelelor şi ierarhiilor pe care le conţine acesta (cazul Europei de Est în perioada de tranziţie). Din aceasta se degajează două elemente constitutive ale puterii : -energia. Producţia teritorială a spaţiului poate fi astfel interpretată ca o proiecţie a câmpului puterii asupra unui spaţiu dat. fundamentul politic. religie. ansamblu de relaţii generate de sistemul tridimensional societate-spaţiu-timp în scopul asigurării unei maxime autonomii. temporalitate.) presupune totdeauna prezenţa unor disimetrii pe care factorii de putere încearcă să le păstreze. Sursa puterii nu este aşadar unică ci fragmentată şi ubicvistă. arhitectura socială.munca. Puterea este văzută acum ca exerciţiu al unei capacităţi inovatoare motiv pentru care se impun două concepte : geometria puterii. admise prin contract. după al doilea război mondial. Societăţile structurează spaţiul într-un mod diferenţiat tocmai pentru că funcţiile puterii (combinaţii de energie şi informaţie) sunt diferite. economic şi ideologic al organizării societăţii. după o scurtă perioadă în care era aproape interzis de abordat un astfel de subiect. fiind perceptibilă pe mai multe scări în acelaşi timp interesând atât la nivel local cât şi macroregional. supraveghere sau observaţie. -informaţia. reduce sau anula. Studiul raporturilor dintre spaţiu şi putere în geografie a cunoscut o reînnoire remarcabilă în ultima jumătate de secol. elemente decisive în modelarea teritoriului. Tot mai mult se acceptă ca fundament esenţial al puterii . Geografia consideră în general că aceste aspecte îi sunt proprii. Simbolurile (însemne care asigură legătura mai mult sau mai puţin stabilă dintre două unităţi situate pe acelaşi nivel) îşi asumă în acest caz rolul de mediatori. Se impun astfel alte două noţiuni: teritorialitate. potenţial care permite deplasarea sau transformarea materiei. Întâlnirea dintre spaţiu şi putere este transcalară. O altă perspectivă geografică a raporturilor dintre spaţiu şi putere este cea a rolului militar şi strategic. impuse de uzanţe sau definite prin lege) fiind o instituţie suplimentară faţă de limbaj.

metode şi concepte esenţiale unei cunoaşteri obiective a realităţii complexe pe care o construieşte civilizaţia actuală. consecinţă a unui nou Zeitgeist (spirit al timpului). în contextul crizei petroliere din 1973. stadiul unei cosmogonii mitice fiind depăşit prin ajungerea la un discurs ordonat. geografia se plasează într-adevăr la periferia domeniului natural şi a celui socio-uman. raţional care nu se mai rezumă la inventarul locurilor şi al toponimelor. Cu toate acestea. un exemplu fiind aserţiunea lui Roger Brunet (vol. cealaltă nu este destinată să acopere toate locurile? Iar studiul acesta al locurilor nu este intim legat celui al omului. concepţie care va conduce la dezvoltarea curentului geografiei regionale. atentatele de la 11 septembrie 2001 au fost alte două momente care întreţin interesul geografic pentru această sferă. în cel mai bun caz. Raporturile dintre geografie şi alte ştiinţe au preocupat de timpuriu geografii. 12 .redescoperit. respectiv naturalist sau socio-umanist. 1998) se întreba retoric: „…nu este oare geografia sora şi discipola istoriei? Dacă una acoperă secolele. Geografia nu are sens în afara referentului spaţial care îi asigură unitatea. geografia este deseori ignorată în cercurile academice. Problematica evoluţionistă şi empiristă a acestei prime geografii umane s-a îmbogăţit rapid cu lucrări care vizau logica raporturilor dintre organizarea sistemului de aşezări umane şi mediu. analizate prin prisma relaţiilor instituite între aceste două componente. ca efect al schimburilor de materie şi informaţie. 3. Obiectul şi metoda geografiei umane Geografia umană este în esenţă acea faţetă a geografiei care este mai deschisă spre domeniul socio-uman. Conrad MalteBrun (1810. cu un interes strict limitat. Se instituie astfel dilema centrală a discursului geografic. fără a pierde legătura cu spaţiul fizic. indiferent de unghiul din care sînt abordate problemele de interes. Inspirat de Friedrich Ratzel (1891). de unde îşi îmbogăţeşte aparatul conceptual şi spre care proiectează rezultatele cercetării.I din Géographie universelle. interfaţa între aceste două subsisteme. constituindu-se într-un ansamblu de teorii. Această viziune destul de modernă a fost reluată ulterior de mulţi geografi de seamă. Paul Vidal de la Blache (1922) considera că obiectivul principal al geografiei umane se rezumă la modul în care „specia umană se distribuie pe suprafaţa terestră”. este considerată doar un mod de cunoaştere marginal. citat de André Bailly. suportul oricărei forme de manifestare a societăţii. respectiv omul sau locul în calitate de element primordial. acesta statuează ca obiect de studiu al geografiei raporturile dintre om şi mediu. 1990) cconform căreia geografia ca ştiinţă se schimbă la fel de mult ca şi „starea lumii” pe care o studiază. Dispariţia URSS şi a războiului rece iar mai recent. obiceiurilor şi instituţiilor sale?”. Ca ştiinţă a explicării localizării fenomenelor şi proceselor în spaţiu. sau. însă astfel devine puntea de legătură.

unde?. Ultima dintre acestea este considerată pur geografică. o imagine a acestor obiecte. considerate neimportante şi privilegierea altora. Majoritatea geografilor contemporani definesc geografia umana prin trei interogaţii fundamentale: cine?. producţia economică. inspirat din viziunea marxistă a lui Henri Lebvre 1 considera că spaţiul geografic este rezultatul fizic al unei creaţii sociale continue. de exemplu). construcţie mentală. există o a doua realitate. acestea sînt aplicabile cu anumite nunaţe şi geografiei fizice. ideologie şi imagine ca efect al proceselor cognitive şi a subiectivităţii reprezentărilor noastre. cum? şi până unde?. referindu-se direct la localizarea fenomenelor şi proceselor în spaţiu dar şi la modul de structurare a spaţiului şi la sensul locurilor. Rezultă din aceasta următoarele constatări (Bailly. Astfel. 1998): -geografia constă în reprezentarea unor obiecte. Modul în care geografii au abordat disciplina de-a lungul timpului corespunde unei valorizări evolutive. constituită de cunoaşterea însăşi”. geografia este o transpunere în spaţiu. 1998): de ce?. derivată. cf. ce?. naturală. V. Paris 13 . 1 Lefebvre. orice subiect geografic este mediatizat de reflecţia cercetătorilor şi de reprezentările omului. -din această cauză. Henri Isnard (1981). pragurile şi discontinuităţile impuse de acţiunea omului asupra suportului fizic. Numai răspunzând la aceste întrebări fundamentale. socială şi culturală. în urma cărora s-a observat insuficienţa raporturilor om-mediu penrtu definirea obiectului de studiu al geografiei. -această transpunere. Geografia este în acelaşi timp. (1974) – La production de l’espace. Fiecare studiu geografic este o reprezentare a lumii şi practicilor umane. de la Blache. geografia umană poate clarifica relaţiile care se instituie între grupurile umane în spaţiu precum şi limitele.dilemă care va genera ample dezbateri („geografia este ştiinţa locurilor şi nu a oamenilor”. geografia umană trebuie să răspundă la alte trei chestiuni (Bailly. Pentru a fi completă. geografia umană se plasează în câmpul disciplinelor socioumane dar se deosebeşte de acestea prin integrarea preocupărilor naturaliste. Diferenţa dintre ştiinţele naturale şi cele sociale. presupune eludarea anumitor caracteristici. în sensul unei reprezentări mentale care capătă sens în cadrul unei ideologii şi a unei problematici. cea istorică. care formează realitatea materială. practici şi procese spaţiale prin intermediul unor procese evolutive. Prima vizează grupurile umane care ocupă şi valorizează spaţiul iar a doua determină rezultatele acţiunii umane. Ca şi celelalte chestiuni. Anthropos. H. Astfel. Prin efortul de a răspunde acestor interogaţii. practici şi procese. Geografia umană devine astfel o viziune globală care trebuie să analizeze în orice loc şi în orice moment jocul forţelor care guvernează schimbarea continuă a raporturilor dintre om şi mediu (spaţiu). a fost stabilită cu claritate de Priéto (1975): „faţă de realitatea primordială. într-o dinamică ce se înscrie pe linia căutării unui echilibru relativ capabil să asigure o coabitare paşnică între cele două lumi aparent adverse: societatea şi natura.

Astfel oricare ar fi metoda geografică (inductivă. realul obiectiv neexistînd decât graţie construcţiei noastre mentale. Ţinînd cont de cele afirmate mai sus se ajunge la problema fundamentală a epistemologiei geografiei. Geograful recenzează. creează un câmp de imagini spaţiale. modelării şi interpretării practicilor umane înscrise în spaţiu. -elaborarea rezultatelor. el însuşi fiind membru al acesteia şi reflectând ideologia acesteia apare necesitatea explicitării ideologiilor şi conceptelor cu care geograful explorează cunoaşterea. sistemică). care reflectă ideologia noastră şi modul de structurare specific („reprezentarea constituie o creare a unei scheme pertinente. -alegerea conceptelor necesare fundamentării realităţii geografice abordate. doar astfel putând selecta anumite elemente în scopul descrierii. Ca orice disciplină. un model simplificat al lumii sau a unei porţiuni din aceasta. geografia. parţiale a unui proces care se desfăşoară în spaţiu. validitatea rezultatelor trebuie verificată prin explicaţii riguroase care pot fi rezumate astfel: -prezentarea problematicii şi a ipotezelor. -confruntarea acestor concepte cu altele la fel de pertinente pentru a testa coerenţa reflecţiei. Cunoaşterea geografică se sprijină astfel pe reprezentarea fenomenelor plecând de la concepte. în funcţie de reprezentările explicitate. însă parţiale. descrie. O societate care creează un mediu de viaţă specific nu o face doar prin raporturile de producţie dar şi prin modul de reprezentare (ideologii. a unui proces sau a unui spaţiu. modelizează şi în final explică. care face trimitere la propriile noastre ideologii şi la maniera în care acestea sînt structurate”). -principiul creaţiei: reprezentarea geografică este realizată pornind de la crearea unei scheme coerente. -principiul reprezentării. geografia este rezultatul unei construcţii umane. cartografiază. -principiul imaginarului: orice propoziţie geografică este o imagine. şi anume aceea a limitei adevărului geografic. În acest mod. deductivă. la acest nivel intervenind reflecţia geografului care trebuie să decidă între mai multe posibilităţi. conform căruia spaţiul în sine nu este obiect de studiu. Pentru a încadra geografia umană. -principiul retroacţiunii: reprezentările geografice se nasc din practicile spaţiale şi invers. dialectică. valori) specifice acesteia. rezultă din cele expuse cinci principii (Bailly. 14 . Karl Popper (1973) amintea în „Logica descoperirii ştiinţifice” că orice aserţiune îşi găseşte validitatea numai după ce este supusă unor teste inter-subiective. În acest sens geografia nu poate fi ştiinţa peisajului ci mai degrabă a semnelor pe care le interpretează (la fel cum harta este un sistem şi nu un teritoriu). pornind de la realitatea spaţială.-cunoaşterea geografică este aşadar aprioric subiectivă. 1998): -principiul existenţial: geograful este interesat de om în cadrul societăţii.

contradicţiile şi imposibilitatea delimitării precise a unui obiect de studiu geografic. respectiv explicitarea totală a procedeelor utilizate în analize. La acest nivel numai conceptele de teritoriu şi de loc capătă un sens precis. culturale şi umaniste […] (Bailly. interesându-se mai mult de cunoaşterea relaţiilor omului cu spaţiul şi cu mediul. un cunoscut istoric francez. generalizarea posibilă a rezultatelor independent de contextul spaţio-temporal sau social. Eric Dardel.Ca urmare. 4. definiţiei geografiei ca « ştiinţă a spaţiului » noi o preferăm pe aceasta: « studiul organizărilor spaţiului şi a practicilor spaţiale rezultante ». Astfel: „orice geografie este prin urmare fondată pe reprezentări definite drept « creaţii sociale sau individuale ale unor scheme pertinente ale realităţii » care permit să se abordeze nu spaţiul în sine ci sensul spaţiului. Geografia este deci o cunoaştere (reprezentare elaborată de către geografi) a cunoaşterii (modului în care societăţile şi indivizii transpun în imagini experienţele lor spaţiale). epistemologia este studiul constituirii cunoştinţelor valabile într-o anumită disciplină. la acest nivel. conceptele de « loc » şi de « teritoriu » îşi cîştigă adevăratul lor sens. ceea ce nu i-a permis să devină o ştiinţă strict pozitivă asemenea fizicii. Din această cauză. Geografia este o cunoaştere (reprezentare elaborată de către geografi) a cunoaşterii (a modului în care societăţile şi persoanele îşi transcriu în imagini experienţele din mediu). 1998). geografia nu poate respecta criteriile neokantiene ale pozitivismului. geografia deschizându-se abordărilor istorice. odată cu deschiderea spre disciplinele socio-umane şi spre demersurile cantitative. cu preocupări complexe. Acest fapt se datorează şi opţiunii geografilor din perioada clasică (înainte de primul război mondial) care preferau explicaţiile eclectice al căror rezultat a fost confuzia. orientare iniţiată după 1950. predicţia unor 15 . analizează în acelaşi timp discursurile şi practicile spaţiale. în clasificările lor evitând ştiinţele interdisciplinare. prin intermediul structurii reprezentărilor. 1998). coerenţe şi repetiţii. inclusiv geografice (L’homme et la Terre. Geografia umană s-a distanţat de această abordare. conştientă de propria subiectivitate. Epistemologia geografiei umane După Jean Piaget (1967). asemenea psihologiei şi antropologiei este o ştiinţă de graniţă. dovedirea validităţii rezultatelor prin teste de non-falsificare. dat fiind amestecul de subiectiv şi de obiectiv din obiectul şi din metoda se de studiu. Această geografie. De altfel. Majoritatea epistemologilor au eludat geografia ca disciplină ştiinţifică. într-un anumit context temporal şi cultural. şi tot de aici geografia se deschide demersurilor istorice. nu numai pe cele ale oamenilor care raţionează dar şi pe cele ale oamenilor care trăiesc sentimente şi se ataşează locurilor lor de trai. al cărui obiect real nu poate fi perceput integral şi deci nu poate fi obiectiv. chimiei sau matematicii. 1952) spunea că geografia. definiţiei lapidare a geografiei ca ştiinţă a spaţiului îi este preferabilă definirea ca „studiul organizării spaţiului şi al practicilor care rezultă din aceasta” (Bailly. Tocmai aici. pentru a desprinde. culturale sau umaniste în aceeaşi măsură cu abordările economice.

deci obiectul său nu este un dat aprioric ci un derivat. Astfel. un produs. identitate. respectiv cu modul în care oamenii folosesc realitatea materială şi spaţiul. O analiză mai atentă demonstrează însă faptul că toate ştiinţele contemporane sînt din ce în ce mai compozite iar limitele dintre ele nu mai sînt atât de clare de clare ca în perioada clasică a ştiinţei (limitele dintre fizică şi chimie sau dintre biologie şi chimie. Înainte de a defini o metodologie (adică a unui mod de organizare a discursului într-un sistem coerent dotat de o intenţionalitate proprie ce poate fi urmărit de la articularea teoretică pînă la conturarea rezultatelor). Acest cadru implică o revigorare a interesului pentru noţiuni precum peisaj. În acest context. Pe parcursul acestor transformări. În acest sens pare foarte clar că obiectul de studiu al geografiei nu poate fi spaţiul în sine ci relaţiile pe care omul le stabileşte cu acesta.). ele nu sînt obligatoriu vizibile. rigurozitatea problematicii se impune mai ales pentru că lumea simbolurilor. în sesizarea regularităţilor. teritoriu şi teritorialitate. geografia umană completând-o cu realitatea istorică (socială). Dacă ambele discipline se pun de acord în modul de observarea a faptelor geografice. Această modificare a statutului său nu a rezolvat însă diviziunea tradiţională dintre geografia fizică şi geografia umană.evoluţii. 16 . Geografia este tocmai arta redării vizibile a invizibilului prin conceptualizare. de obicei metodele fiind considerate drept căile de delimitare a obiectului. făcând apel tot mai mult la simboluri. spre deosebire de cea a conceptelor este adesea echivocă. conflictul devine foarte dificil de conciliat atunci cînd se discută primordialitatea ordinii naturale sau cea a ordinii sociale a lucrurilor. geografia a cunoscut o trecere de la viziunea idiografică. acesta trebuie construit iar în consecinţă dacă aceste relaţii sînt descifrabile. O geografie fără problematică va conduce la un discurs fără structură. de ex. capabilă să conducă la elaborarea teoriilor şi modeleleor generalizante (teoria locurilor centrale de ex. Situaţia prezentată derivă şi din confuzia foarte frecventă care se face între obiectul de studiu şi metodologia disciplinei.). comportamente şi trăiri în scopul caracterizării sintetice a realităţii studiate. în conformitate cu o anumită viziune asupra lumii şi cu un sistem de referinţă clar explicitat. multiculturalism. Părerile cele mai juste consideră că geografia fizică are drept obiect realitatea materială a naturii. preocupat de calitatea vieţii. deductivă. Dacă vom concepe obiectul de studiu al geografiei ca un sistem de relaţii cu spaţiul. fără o intenţionalitate clară. de democratizarea informaţiei şi de emanciparea individului şi comunităţilor locale. patrimoniu (natural sau cultural). Deschiderea amintită s-a tradus şi prin îmbogăţirea tematică însă cu preţul unei anumite faragilizări metodologice. de a pune întrebări pertinente. descriptivă la o viziune nomotetică. în degajarea relaţiilor dintre fenomene şi în ordonarea acestora. geografia trebuie să-şi stabilească o problematică. Trecerea de la euforia geografiei cantitative la necesitatea unei abordări calitative s-a impus ca urmare a spiritului timpurilor noastre. un mod de a imagina probleme. impasul în care se află geografia de multă vreme în încercarea sa de definire a obiectului său de studiu rezistă oricărei tentative de compromis. postmodernism etc. Geografia se doreşte a fi astfel o ştiinţă a interpretării lumii.

Teoria devine prin urmare răspunsul la o problematică. Cele patru elemente epistemologice fundamentale (Bailly. Paradigma geografică actuală este cea a teritorialităţii. Intervin aici ipotezele. Realitatea se cere astfel chestionată şi analizată. institutionnelle.. epistemologia este pentru geografie un mod de apărare în faţa oricărei criticiă hiperbolice sau contra oricărui dogmatism conservator. După cum se observă. ISBN 973-98624-6-1. aşa cum procedează de altfel cartografia care pleacă de la spaţiul real şi reconstruieşte schematic porţiuni din spaţiu. 199-230. convingeri şi credinţe alimentate de procesul cunoaşterii ştiinţifice pe baza căruia se formează problematica. spre deosebire de empirie. constituindu-se într-un ansamblu argumentat de enunţuri capabile să explice deductiv un fapt sesizat prin observaţie sau prin experienţă. en l’état actuel de la science on peut retenir le lieu. 1978). la maille.) dar pentru a le descrie ştiinţific trebuie creat un aparat conceptual. 2003 2 17 . care este rezultatul relaţiilor dintre om şi spaţiul pe care şi-l apropriază şi în transformă prin amenajări multiple. conviviale. fiind un rezervor de impresii. explicaţii apriorice care stau la baza eşafodajului problematizării. 4. qui représentent successivement les apréhensions structurale. dynamique. le champ. O teorie va fi considerată adevărată doar atunci când nu va putea fi contrazisă prin experienţe. care constituie baza unor prelucrări ulterioare în funcţie de o anumită tematică. Conţinutul logic al unei teorii este format dintr-o înlănţuire de concepte ierarhizate. Tout espace géographique a une După articolul Groza. mijloace de observaţie şi rigurozitate a operaţiilor. Des êtres géographiques fondamentaux ont cependant pu être reconnus. la contrée. le quartier. Teoriile se elaborează printr-un proces de conceptualizare.1. in Augustin Ioan (ed. problematica.) – « Lost in space ». non sans interférences bien entendu. La définition est celle que lui donne celui qui en parle […]. pe cât posibil fără subiectivism. Coordonate epistemologice în evoluţia geografiei umane 2 „Un espace géographique est une portion définie de la surface terrestre. teoria şi empiria. systémique. Bucureşti. Empiria este subordonată teoriei. pp. confruntată cu faptele reale. 1998) sînt: metafizica. fiind instrumentul prin care aceasta este validată. pot fi descrise prin limbaj sau conform unor coduri estetice (descrierea unui romancier de ex. Fayerabend. Pentru aceasta este necesar să ştim cu exactitate ce dorim (problematică implicită) pentru a ne pronunţa asupra justeţei rezultatelor şi a emite astfel teorii.Astfel atingem un punct important în epistemologia geografiei: faptele geografice imediat vizibile. relationnelle de la réalité. dezvoltată în spiritul necesităţii unei libertăţi absolute a ştiinţei (P. Metafizica este un termen convenţional care desemnează o vastă arie a cunoaşterii. Aceasta din urmă joacă un rol strategic şi pleacă de la ideea de adevăr. le réseau. peisajele de ex. New Europe College. care este prezent în lumea reală dar nu este totdeauna vizibil în toată complexitatea sa. Octavian – Despre geografie şi spaţiu. Teoreticul şi empiricul interferează pe plan metodologic. care necesită în primul rând principii clare.

situată între ştiinţele naturii şi ştiinţele sociale. bio. mărturie stînd nomenclatura subramurilor acesteia. întîmplată în a doua jumătate a secolului al XIX-lea. enunţînd principii de clasificare şi construind metodologii coerente. care deveniseră. Ştiinţele naturii vii (botanica. de paleontologia şi de antropologia culturală. propriului obiect al studiului şi respectiv al acţiunii. centrată pe sesizarea structurilor spaţiale şi pe 18 . în care determinismul newtonian şi linearitatea lui Descartes erau literă de lege. Acest caracter hibrid. destinată să studieze răspîndirea populaţiei şi raporturile om-mediu. ses limites peuvent être floues. corespondente la nivel social ale morfologiei plantelor. ştiinţe în toată puterea cuvîntului. Roger Brunet. Antropogeografia germană (împreună cu geografia politică de factură deterministă inventată şi dezvoltată de acelaşi Friedrich Ratzel) a influenţat crearea a două şcoli care vor structura o parte din universul geografiei. se constituiau în puternice modele de urmat pentru geografie. anatomiei animalelor. Il n’a pas nécessairement un centre. rezultate din modul diferit în care societăţile umane erau influenţate de condiţiile diverselor regiuni naturale. « éclatée ». il ne correspond nécessairement à un système spatial”. în care determinismul şi liniaritatea au avut de altfel cea mai lungă evoluţie. asimilată unei anumite filosofii a naturii. ştiinţele geografice evoluaseră în bloc în cadrul paradigmei naturaliste. nu numai cercetătorul în sine ci şi întreaga societate avea un statut exterior. zoologia. Pînă atunci. 1992 Fericirea şi nefericirea geografiei rezultă din poziţia sa inconfortabilă de ştiinţă de interfaţă. care va dezvolta şi impune în a doua parte a secolului al XX-lea o geografie cantitativă seacă şi indigestă însă exactă. centrată pe studierea diferenţierilor regionale rezultate din combinările locale ale geosferelor. după canoanele vremii. Între 1881 şi 1891. precum biogeografia ori zoogeografia. evoluţiei speciilor şi etologiei. venind dinspre ştiinţele biologice. care avea să fie (re)descoperit de ştiinţele dure modern(izat)e abia în a doua jumătate a secolului al XX-lea (Prigogine şi Stengers. sedusă de valenţele practice ale geografiei germane. Bazată pe tradiţia anterioară a geografiei fizice. Pentru această geografie. t i m p u l. i-a fost conferit oficial la dificila sa năşire academică. Studiul fenomenului uman fusese într-o oarecare măsură confiscat de către antropologia fizică. aproape contemplativ. 1986). ecologia şi antropologia). Prima este cea anglo-saxonă.şi zoogeografiei un corespondent social. Proiectul academic ratzelian era acela declarat de a include geografia ştiinţelor naturale. antropogeografia ratzeliană şi-a construit discursul pe diferenţierile spaţiale ale peisajelor. celle-ci peut être disjointe. era factorul principal al apariţiei diferenţierilor organizărilor studiate de antropogeografie. prezent în mod implicit începînd cu descrierile antice ale oekumenei. respectiv antropogeografia. savantul german Friedrich Ratzel (1844-1904) reuşeşte să impună ecologiei. Principiul explicativ al demersului ştiinţific geografic era cel genetic.étendue.

Descrierile geografice deveneau astfel mai suculente. 19 . a doua devenind o caricatură. geografia umană căuta explicaţiile diferenţierilor spaţiale în natura intimă a societăţilor şi a spaţiilor acestora (de la Blache definea geografia ca pe o ştiinţă a oamenilor şi a locurilor). foarte reuşite de altfel în unele cazuri.ameliorarea economică a acestora. Ciornei. “Naţionala” S. ideea antropogeografică germană prinde viaţă sub numele de géographie humaine. antropogeografia germană a devenit de nerecunoscut în această parte a lumii. cu economia şi cu sociologia. metode şi teorii. Simion Mehedinţi. Pozitivismul lui Auguste Comte devine la Vidal de la Blache posibilism (la nature propose et l’homme dispose). Bucureşti. susţinuse construirea ideologiei naziste. În imposibilitate de a se apropia cu adevărat de fenomenele umane. iniţiase o foarte interesantă osmoză între cele două şcoli. Spre deosebirea de terna istorie care se structura în jurul unei enumerări de fapte şi de dinastii. datorită lui Paul Vidal de la Blache (1845-1918). dezvoltînd conceptul de lebensraum (spaţiu vital). 1931). antropogeografia germană a rămas în lumea ex-sovietică şi în periferiile acesteia o disciplină limitată la a descrie morfologii şi la a realiza taxonomii. În Franţa. În mai toate statele comuniste s-a adîncit prăpastia dintre geografia fizică şi cea „economică”. fiindu-i refuzată din start chiar şi abordarea deterministă în numele exceselor teoretice germane care. ceea ce nu putea fi suportat de istoricii 3 Cazul geografiei umane româneşti ar fi fost fără doar şi poate analizat în acest text dacă nu ar fi intervenit evenimentele care au condus la instalarea comunismului în ţara noastră. Ed. caracterul genetic al demersurilor geografice este în acelaşi timp şi mult mai apropiat de specificul explicaţiilor istorice decît de cel al explicaţiilor naturaliste. 1992). Claval. Din această cauză. extinsă cu mai multă sau mai puţină virulenţă în statele Europei de Est. prima perfecţionîndu-şi statutul de ştiinţă. însă delestată de determinismul iniţial extrem de rigid. ceea ce deschide larg porţile studiilor regionale complexe. aceasta deoarece geografia românească a fost una dintre primele geografii europene cu statut academic iar fondatorul sau. geografia umană întră în conflict identitar cu istoria (cu atît mai mult cu cît primii şefi ai catedrelor universitare de geografie erau istorici de formaţie). Redusă la studiul peisajului (denumită o vreme chiar landschaftologie în URSS) sau la descrierile machiate ale organizărilor administrativ-economice decise de partidele comuniste. mai pline de sens. A doua este cea sovietică. mai aproape de continuum-ul spaţiu-timp care avea să devină explicit odată cu teza de doctorat a lui Einstein. într-un carusel nesfîrşit şi steril de speculaţii şi arabescuri intelectuale. cît şi cu Vidal de la Blache. disputele geografilor cu sociologul Emile Durkheim (1858-1917) sau cu sociologul şi economistul François Simiand (1873-1935) desfăşurîndu-se cu virulenţă în paginile revistelor din epocă (v. Rezultatul acestui conflict este poziţionarea din ce în ce mai fermă a geografiei umane franceze în cadrul ştiinţelor sociale. (Terra – introducere în geografie ca ştiinţă. respectiv cercetării diferenţierii şi evoluţiei organizărilor spaţiale în funcţie de specificul cultural al grupurilor umane implicate. care studiase atît cu Ratzel şi Richtofen.3 Mai evident decît în cazul şcolii germane. precum şi de a reflecta asupra devenirii sale. deschisă dezbaterilor de idei şi schimburilor de principii.

conform căruia (1939) geografia trebuia să dea întîietate studiilor regionale în care regiunile erau entităţi conceptuale şi nu realităţi date a priori. industrializare şi proletarizare şi de apariţie a inegalităţilor sociale şi spaţiale erau mai accentuate decît oriunde în lume.clasici. Una dintre ele. termenul de geografie socială capătă prin lucrările geografilor anarhişti Elisé Reclus (1982. În Statele Unite sinteza germano-franceză a condus la apariţia mai multor şcoli. din motive cît se poate de evidente: fenomenele de urbanizare. marca în realitate faptul că geografia socială a Regatului Unit era pe cale să devină pepiniera geografiei marxiste. de aici rezultînd un pronunţat caracter funcţionalist al cercetărilor care trebuiau de acum să ia în calcul elementele culturale. Caracterul hibrid al geografiei de dincolo de Marea Mînecii este sugerat şi de utilizarea denumirii de social geography (termen francez de altfel). Mackinder (1861-1947) îmbină abordarea genetică naturalistă de factură germană (determinarea societăţii de către mediul geografic) cu cea genetică istoricistă de factură franceză (modelarea culturală a mediului iniţial). sociale şi politice care concurau la constituirea şi funcţionarea regiunilor.. Este clar faptul că un anume Immanuel Kant nu era prea departe. Semple (18634 Utilizat în Franţa încă din perioada anilor 1870 în paralel şi cu acelaşi sens ca şi cel de geografie umană. avea să afirme că „l’histoire est une géographie mal enseignée…” (istoria este o geografie prost predată). avîndu-l ca promotor pe Carl O. Acest mod de abordare a facilitat introducerea teoriilor economice spaţiale de origine germană în metodologia geografică. Sauer (1889-1975). care încerca să impună ideea unei căi britanice originale de analiză a spaţializării fenomenelor socioeconomice. cu o evidentă componentă germană. din ce în ce mai originale şi mai îndepărtate de geografia europeană. şcoala din Midwest. A doua şcoală s-a cristalizat în vestul continentului. punînd bazele unui demers geografic original fundamentat pe dimensiunea socio-politică a fenomenelor geografice şi introducînd prin aceasta o viziune funcţionalistă asupra organizărilor spaţiale. Ambele direcţii de cercetare au beneficiat mai mult sau mai puţin mărturisit de curentul deschis de Ellen C. Nu este de mirare faptul că Fernand Braudel. postum) şi Kropotkine (1919) un sens cît se poate de marxist. s-a structurat la University of Pennsylvania în jurul lui Richard Hartshorne (1889-1993). Termenul de social geography. la universitatea californiană Berkeley. excelent istoric al cotidianului şi al mentalităţilor. Într-un articol din 1904 geograful britanic Halford J.4 mai frecvent pînă în anii 1950 decît cel de human geography. interesat de „locurile” istoriei atît la nivel micro cît şi macro. cercetător interesat de peisaj (landschaft) în calitate de construcţie culturală – die Kulturlandschaft (1925). 20 . sens accentuat în Marea Britanie interbelică de grupul de geografi structurat în jurul lui David Stamp (1947). Universul geografiei ştiinţifice anglofone se va constitui la început ca reflexie al celor două şcoli europene.

a promovat o abordare deterministă a influenţei mediului asupra societăţilor umane. „inventată” în Statele Unite. 21 . În ciuda diferenţelor dintre antropogeografia germană şi geografia umană franceză. Geografia cantitativă. erau reflectarea unei schimbări profunde de paradigmă care începuse să afecteze întreaga lume ştiinţifică. Reacţia oficială a lui Schaefer şi dinamicile firave. posibilitatea generalizării rezultatelor independent de condiţiile de timp. proba validităţii rezultatelor prin non-falsifiere. Singura concluzie ştiinţifică fundamentală permisă de această colecţie monumentală de studii şi cercetări monografice era aceea a eterogenităţii evidente a spaţiului geografic – termen/sintagmă/concept care avea să apară abia după 1970 – şi a caracterului singular al obiectelor analizate.1932) la Chicago care. care favoriza praxisul în faţa oricărei dispute teoretice sterile. ori chiar matematica şi astronomia. Dorinţa de normă va abate o vreme geografia de la ceea ce. se dovedea incapabilă să „producă” legi şi axiome care să încadreze obiectul studiat. Schaefer. articol simptomatic pentru starea de lucruri din geografia epocii (Schaefer. spaţiu şi societate. abundînd de informaţie încă imposibil de sistematizat. conformă cu pozitivismul logic al Şcolii de la Viena. ale unui alt tip de geografie care se înfiripau în Statele Unite şi Scandinavia. 1953). evidente la scară locală ori regională. avea să se plieze într-o primă etapă conform cerinţelor acestora din urmă. Trebuie să fi fost sfîşietoare dilema de factură existenţialistă a geografilor americani care se vedeau brusc puşi în faţa unui nod gordian realizat de originile kantiene ale ştiinţei pe care o promovau şi exigenţele pragmatice … neokantiene5 ale puterilor publice sau private cărora le repugnau să finanţeze cercetări asupra unor realităţi prezente doar în mintea unor cercetători. care aveau să fie descoperită cu multă uimire de ştiinţele „paradigmogenetice” precum termodinamica sau fizica fluidelor. fizica 5 Cf. studiind organizări excepţionale (unice). în a doua jumătate a secolului al XX. Pe de o parte. 27). încă oficioase. rezultatele erau invariabil aceleaşi: serii lungi de monografii la scară mai mare sau mai mică. adresată acestui tip de geografie umană a venit tot din lumea germană. directă sau indirectă. Caracterul idiografic (descriptiv) al geografiei părea să o îndepărteze din ce în ce mai mult de statutul de ştiinţă. precum reiese explicit din lucrarea sa din 1903 American History and Its Geographic Conditions. deoarece. situate şi studiate de multă vreme la scările mezospaţiale ale realităţii. se va dovedi punctul său forte: obişnuinţa de a jongla cu realităţi proteiforme. În 1953 apare în Statele Unite articolul unei german refugiat din faţa nazismului. Frank K. Critica. Raffestin şi Lévy (1998) principiile neokantiene ale studierii realităţii sînt: „explicitarea totală a procedurilor de analiză. ori aşa ceva nu putea fi tolerat într-o paradigmă în care norma şi măsura se situau în inima faptului ştiinţific. multi sau trans-scalare. pe baza lucrărilor lui Ratzel. de-abia după 1970. aptă să se apere în competiţia cu celelalte ştiinţe sociale. prin care autorul demonstrează necesitatea de a construi o geografie nomotetică.lea. posibilitatea de predicţie asupra rezultatelor” (p.

dintre stat şi biserică. incapabilă să se constituie în suport pentru proiectele de amenajare teritorială. Nu credem că superioritatea sau inferioritatea conceptuală a uneia sau alteia dintre cele două grupe de ideologii au stat la baza acestui fenomen. 1986). chiar dacă multă vreme neutilizat.newtoniană se prăbuşise odată cu apariţia fizicii/mecanicii cuantice (accident fericit care înlocuise norma cu relativismul acesteia). practicată de cercetători care se situau în afara realităţii pe care o studiau (Prigogine şi Stengers. i se substituise). de la caz la caz. şi 22 . Geografia umană clasică. cu care să realizeze sau să dea iluzia că încercă să realizeze echitatea spaţială. naturale. Politica nu mai avea nevoie de instrumente de stăpînire şi de administrare a timpului. În opinia noastră explicaţia rezidă în faptul că teoriile economice liberale îşi dezvoltaseră de timpuriu un support spaţial. nici măcar social. ci a spaţiului. ba chiar creator al unei mitologii moderne cu iz divin (l’Etat-Providence). prin urmare. relaţiile de autoritate încadrau omul sau societatea şi nu relaţiile acestora cu mediul geografic şi încă şi mai puţin spaţiul. în vreme ce teoria marxistă era prin excelenţă a-spaţială sau mai degrabă adimensională şi. iar pe de altă parte războaiele şi crizele economice succesive arătaseră şubrezimea construcţiilor economice. studia relaţiile fireşti. Renaşterea se disipa încet-încet în fumul furnalelor iar tandemul simbiotic ori antagonic. În cadrul explicaţiilor genetice ale diferenţierilor regionale sesizate de geografi. Amenajarea spaţiului şi organizarea teritoriului permite statului să devină agentul bunăstării generale (Welfare State). statul devine direct interesat de amenajarea spaţiului şi de organizarea teritoriului. de factură enciclopedistă. numea etapa geografiei ofiţerilor). impregnată de filosofie naturalistă şi de conceptualizare de dragul conceptualizării. în La géographie. În perioada acelor the golden sixties. ale cărui acţiuni se numărau însă extrem de banal. odată cu generalizarea democraţiei şi cu democratizarea formaţiei şi informaţiei. Ştiinţa clasică. sociale şi politice care funcţionaseră între graniţele rigide ale statelor şi imperiilor moderne. fie ea germană sau franceză. de altfel. nu mai răspundea unei comenzi sociale centrată pe ordonarea practică a fenomenelor teritoriale. Acest stat avea nevoie de instrumente operaţionale. ultimele se impun efectiv sau cel puţin conduc spre modernizarea primelor. era înlocuit din ce în ce mai mult cu cel realizat de stat şi marea întreprindere – capitalistă sau „socialistă”. fie ele economice. După al doilea război mondial. în voturi. era de fapt o striere a spaţiului politic. 1976. instrumentul său principal în realizarea acestor acţiuni fiind întreprinderea. după tatonări între politicile de stînga şi cele de dreapta. întîmplată între secolele al XV-lea şi al XIX-lea. generate (sau suportate) de grupuri sociale libere în cadrul spaţiului geografic cu care avea de a face. „Strierea” modernă a spaţiului – fie el terestru sau marin – prin cartografierea şi închingarea sa prin numere corespondente latitudinilor ori longitudinilor (ceea ce Yves Lacoste. ça sert d’abord à faire la guerre. sociale sau culturale. Aceasta pentru simplul fapt că dezvoltarea economică o luase cu mult înaintea progresului uman (căruia.

apare şi se dezvoltă în acest cadru implicit. nu reprezenta altceva decît o impunere a unui cod de putere construit de elitele politico-militare europene asupra unor spaţii vag cunoscute nu numai de europeni ci şi de indienii-indigenii-aborigenii-suboamenii proaspăt „descoperiţi”. Atît de cotidian şi atît de banal încît chiar şi pentru ştiinţele economice – cu (foarte) mici excepţii – nici nu se punea problema de a-i da vreo importanţă în calculul efectiv al indicilor şi indicatorilor specifici. Spaţiul cartografiat de europeni nu era „decupat” în felii omogene şi continue decît pentru strategii militari şi pentru eminenţele cenuşii ale cancelariilor imperiale. Spaţiul era cotidianul individual măsurat în bani. lojele şi chiar stalurile şi fotoliile post-modernismului. aceste sisteme se întrepătrundeau în gîndire şi discurs. socială înainte de a fi pe de-a întregul economică. creînd în schimb imaginea complexităţii spaţiului umanizat. Sau. sisteme de locuri ale producţiei. Sisteme de locuri agricole/rurale. Iată explicaţia faptului că social geography apare în acelaşi spaţiu care a generat 6 Spunem aceasta deoarece în cercetările postmoderniste de factură epistemologică ce încearcă să definească construirea modernă a spaţiului (sau construirea spaţiului modern) este sesizabilă o extrapolare a mediului actual (informaţie instantanee şi ubicuă. atît pe verticală cît şi pe orizontală. Spaţiul – inexistent încă în calitatea sa de concept – era prezent însă în urzeala construcţiilor ştiinţifice. La diferite scări spaţiale. spaţializat de practici efective mai mult sau mai puţin teoretizate. marxismul este obligat de la bun început să funcţioneze ca o teorie parţială şi specifică. marxismul se va desfăşura la scara unuia singur: cel al locurilor urban-industriale. Din multitudinea de sisteme de locuri. 23 . acesta era obiectul studiat de geografii „modernităţii”.nu al celui fizic. în care societăţile se repartizau în spaţiu în funcţie de ritmul impus de pasul cailor iar furnalele în funcţie de mersul boilor înjugaţi la carele cu minereu. a codului de autoritate. astăzi din cauza premultului de informaţie. la diferite scări temporale. timp sau efort. inechităţile şi decalajele sale spaţiale. ale puterii. Această practică modernă a „spaţiului”. pentru anacroniştii6 post-modernismului exhaustiv. ale plăcerii. Teoria marxistă. a „spaţiului” era mereu contrazisă de luni de zile (de luni de mile – nautical miles) necesare corăbiilor şi mai târziu steamer-elor pentru a realiza bucla plecare-ajungere. cu mangal sau cu cărbuni de pămînt. În plus. Aceeaşi constelaţie de locuri se regăsea în studiile locale. făceau explicaţia stufoasă şi laborioasă. franceză sau olandeză demonstrează cu prisosinţă acest lucru. Pentru geografi acest spaţiu era un ansamblu de locuri disjuncte pentru care liantul puterii nu putea crea continuitate: continuitatea administraţiei. Spaţiul modern era la fel de fragmentat ca şi cel postmodern. sisteme de locuri industriale/urbane. sisteme de locuri de locuit. mai tîrziu. redusă la spaţiul urban şi proletarizat. Spaţiul era banalitatea a cărui apariţie într-un discurs geografic ar fi părut puerilă. de unde reprezentare globală a spaţiului) asupra societăţilor unei modernităţi în care doar o infimă parte a indivizilor aveau acces la informaţie alohtonă şi încă şi mai puţini călătoreau la mai departe de 50 de kilometri de acasă. Geografia colonială franceză. britanică. cu toate rupturile. Atunci din cauza preapuţinului. aşa cum este văzută ea din balcoanele. belgiană.

Pentru marxismul anilor 1900-1960 era deja tîrziu să inventeze un vocabular spaţial. de cea de administraţie-administrare. de cea de autoritate acceptată de cei care legitimaseră şi delegaseră administrarea în detrimentul celor din 24 . Oraşe şi State. va fi incapabilă să atingă nivelele mezospaţiale de analiză. Terroir (ogor) sau ţară şi. a ajuns relativ repede un cuvînt insuportabil pentru teoreticienii şi practicienii marxişti. ţàrină. după cum am arătat mai sus. în care teritoriul era un spaţiu (o întindere) legitim apropriat(ă) şi profund integrat(ă) proprietarului. pe fiecare pagină a cărţii sale ar fi apărut cuvîntul „teritoriu”. dar asupra căruia se poate proiecta un anumit cod al propriei autorităţi (Indian Territory. Invers accepţiunii milenare. ţară. întîmplări. Apoi. Accepţiunea americană. Dacă Henri Lefebvre (1974) ar mai fi întîrziat cu încă cinci ani publicarea teoriei sale asupra spaţiului construit. trebuia inventată o teorie spaţială. Dar faptele mezospaţiale existau iar mersul istoriei. strict administrativă. cea a centrului şi periferiei. reflectare a atitudinilor comportamentale naturale în condiţiile liberalismului. North-West Territory). organizate. respectiv regional policy. stat. Pentru geografii şi economiştii germani numiţi astăzi „spaţiali” totul se reducea la ort (loc) iar pentru americani space era sinonim cu distanţă sau cel mult cu întindere. care au îmbrăţişat imediat termenul de teritoriu. primii care au creat o ştiinţă a administrării spaţiului. înlocuindu-l din capul locului cu două derivate: spaţiul social (mai exact spaţiul de clasă) şi spaţiul economic (ce se reducea în ultimă instanţă la aceeaşi distanţă socială). Tot ceea ce se întîmpla la celelalte scări spaţiale (spaţii rurale. uniuni de state) erau accidente. venind dinspre etologia şi ecologia umană a Şcolii de la Chicago. Acelaşi lucru în esenţă dar la scări spaţiale opuse. spre mijlocul anilor 1960 a apărut ca din neant termenul de spaţiu şi. regiune. the Pioneer Frange). Această tară avea să marcheze profund gîndirea „spaţială” marxistă. încă mai mult. regiuni infranaţionale. cel de teritoriu.revoluţia industrială. Conceptul de spaţiu. latine. era legată de ideea de frontieră mobilă (the Frontier. Una dintre cele mai coerente teorii „spaţiale” de sorginte marxistă. Locurile limbii erau ocupate de cuvinte precum loc. fiind constrînsă să se limiteze la două capete ale ierarhiei scărilor de studiu geografic: sistemul urban şi sistemul mondial. De unde acest succes al conceptului în geografia radicală? Dintr-o ambiguitate fundamentală. incomplet construit. destinate să dispară sau să fie transformate. în fapt sosii ale termenilor de „metropolă” şi „colonie”. imediat. „Spaţiu” nu fusese încă inventat cu adevărat. teritoriu însemna un spaţiu incomplet integrat şi controlat. impunea ca ele să fie luate în consideraţie şi să fie amenajate. reminiscenţe. sînt probe incontestabile. cu rădăcini obscure. Oraşul trebuia în final să compună locurile naţiunii iar statele naţionale trebuiau în final să compună locurile lumii. „Centru” şi „periferie” au apărut drept inovaţii absolute. Trebuia inventat un limbaj spaţial. Pentru americani. Marxismul nu avea de ce să se intereseze de spaţiu în adevăratul sens al cuvîntului.

Lăsăm deoparte imprecizia inerentă utilizării acestor termeni de către cercetătorii ştiinţelor sociale din jumătatea estică a Europei. şi în Occident. the frontier a fost şi rămâne un concept mult mai puternic decît cel de boundary sau de border. mai mult. dar capătă accente stridente în tranziţia estului. au apărut în Marea Britanie Regional Development Councils. ce beneficiază de cîteva zeci de definiţii. ca să fie împăcată şi capra şi varza. în 1933. care înseamnă limită inflexibilă. marxistă. să facă loc celor care împingeau inexorabil frontiera. în 1934. Ne referim cu precădere la geografia umană românească în care se mai poartă discuţii dacă ar trebui să se zică „geografie economică”. Primul organism destinat amenajării teritoriului. încercau să descopere regularităţi ale comportamentelor spaţiale ale actorilor implicaţi în activităţile de fabricare. în the Territory erau localizaţi cei care aveau. cînd geografia tradiţională fabrica pe bandă rulantă studii monografice asupra regiunilor sau landschaft-urilor. derivatele cuvîntului „spaţiu”. în vreme ce teritoriul – ca spaţiu produs. 7 25 . într-un fel sau altul. Iată deci că dorinţa lui Schaefer de construire a unei geografii nomotetice însemna de fapt o descoperire a spaţiului. aşa cum este înţeles astăzi. embrionare încă. recunoaştere legitimă a proprietăţii de către vecini. construit – este mai degrabă o creaţie a celor de nuanţă radicală. afectivitatere. Din acest antagonism al atitudinilor ideologice izvorăsc majoritatea ambiguităţilor care afectează în prezent discursul – postmodern sau nu – despre spaţiu şi spaţialitate ori despre teritoriu şi teritorialitate. care urmăreau eficienţa economică. care ţinteau eficienţa/echitatea socială. În spaţiul american. Ambele accepţiuni aveau aerul de a conţine ceva spaţial şi. un an mai tîrziu. evident dacă nu este vorba de „organizarea spaţiului şi amenajarea teritoriului” sau dacă nu apare în sintagma „spaţiu geografic”. este o creaţie a politicilor şi atitudinilor liberale. element inexistent în procesul efectiv al fondării – şi prin urmare în mitului fondării federaţiei americane. Tennessee Valley Authority a luat fiinţă în SUA. distribuire şi consumare a bunurilor şi serviciilor. fenomen care începuse deja într-un fel sau altul în cadrul societăţilor anglo-saxone. bineînţeles. Sensul latin implica înrădăcinare. ştiinţele economice. frontieră rigidă. precum şi construcţiile lexicale pe care acest termen le-a creat pe alte meridiane. The territory oferea un cadru administrativ omogenizant. ceva care să confere tridimensionalitate acestui spaţiu: relaţiile piramidale de autoritate. oferea constelaţiile de locuri pe care geografia clasică le studiase şi le răpise – în contumacie – marxismului. Spaţiul. pe cît posibil de ramură (?!). Geografia marxistă se născuse cu adevărat. sau mai degrabă o explicitare a acestuia în discursul ştiinţific.7 În secolul al XIX-lea şi în prima jumătate a secolului al XX-lea. mai pragmatice. territorium-ul oferea mulţimea locurilor specifice respectivului cadru. În the Space erau localizaţi proprietarii „legitimi”. „geografie economică şi umană”… În literatura geografică românească. „geografie umană” sau. care aveau aceeaşi menire.territory. sînt quasi-absente. Fenomenul este evident. individuale sau comunitare.

din acest punct de vedere cea mai „democratică” figură este cercul) şi în acelaşî timp să asigure acoperirea integrală a spaţiului. modelul 26 . În 1933. Lectura „postmodernă” a acestui tip de organizare spaţială este bazată pe diminuarea pînă la dispariţie a controlului sau influenţei asupra „ariei de polarizare” şi realizarea de contacte directe între centre cu aceleaşi interese (b: hubs and spokes – butuce şi spiţe). hexagonul este figura de compromis între cele două exigenţe. 1). localizare dictată de diminuarea profitului în funcţie de distanţa dintre producător şi consumator. cu cît serviciile sunt mai specializate.Fig. din această cauză ele au tendinţa de a se concentra într-un număr din ce în ce mai restrîns de locuri. 1982) construieşte un model geometric de localizare şi de ierarhizare spaţială a sistemului de aşezări umane în funcţie de nivelul serviciilor pe care o localitate le poate atrage şi dezvolta (fig. geograful german Walter Christaller. banii şi efortul) şi de principiul satisfacţiei maxime a actorilor implicaţi (repartiţia spaţială a serviciilor se ajustează pentru obţinerea profitului maxim în condiţiile de asigurare a minimizării eforturilor clientelei). 1 . inducînd tendinţele de ierarhizare cantitativă şi calitativă în sistemul de aşezări. 3) geometria modelului trebuie să respecte principiul echităţii spaţiale (minimizarea deplasărilor în interiorul figurii geometrice.Modelul christallerian al locurilor centrale (a) are la bază cîteva principii generale: 1) serviciile banale (de proximitate) sunt prezente la toate nivelurile ierarhice ale aşezărilor umane deoarece nu au nevoie de o clientelă numeroasă ci de una care se aprovizionează frecvent. plecînd probabil de la o încercare din 1841 a geografului francez Jean Reynaud (Robic. 2) organizarea spaţiului se efectuează în funcţie de principiul minimului efort (clientul se deplasează în aşa fel încît să îşi minimizeze la maximum timpul. În 1826 Johann Heinrich von Thünen realizează un model concentric de localizare a culturilor agricole în jurul unei pieţe. cu atît clientela lor este mai difuză în spaţiu iar aria de recrutare a acesteia este mai întinsă. Preluat de economistul spaţial – bineînţeles tot german – August Lösch. În 1909 economistul german Alfred Weber publică rezultatele cercetărilor sale asupra localizării industriei sub forma unui model de localizare în care amplasarea în spaţiu a uzinelor depinde de minimizarea costurilor de transport.

existenţa structurilor spaţiale. 1953. coroborate cu metodele statistice şi cu evoluţia rapidă a maşinilor de calcul permite efectuarea şi 27 . Interesul imediat al acestor modele. bazat pe „paradigma unei geografii care analizează efectele distanţei asupra ordinii spaţiale” (Claval. Visul lui Schaëfer se transformă astfel în realitate. în Polonia. Robert Chorley şi Torsten Hägerstrandt. Posibilitatea studierii interacţiunii spaţiale nu mai rezumă spaţiul doar la distanţă. iar David Harvey. apoi. introducerea metodelor de cuantificare a fenomenelor cu desfăşurare spaţială înseamnă o adevărată revoluţie în geografie. Pînă în 1970. promotorul de mai tîrziu al „postmodernizării” geografiei.christallerian a condus la o teorie complexă a organizărilor regionale şi a făcut carieră în geografie după 1950. calînd-o între dogmele pozitivismului logic (Claval. stăpîne în paradigma newtoniană şi chiar în cea ensteiniană. fie metodologice din fizică. şi geografii şi economiştii au abandonat destul de repede. Noua geografie permite pentru prima oară modelizarea fenomenelor umane în condiţii de laborator. Peter Gould (1968) o botează cu un nume care avea să îi rămînă lipit ca o etichetă de marcă: the new geography. este acela că ele introduceau indirect spaţiul în cadrul analizelor. normalizate prin intermediul legilor statisticii. fenomenul fiind facilitat de activitatea unor autodidacţi autohtoni precum Peter Haggett. la Universitatea din Seattle. geografia căpătînd valenţe nomotetice. Modelele matematice şi fizice. statistică şi matematică. URSS. între 1958 şi 1962. Indirect – şi incomplet am putea spune – deoarece spaţiul este văzut doar ca distanţă care acţionează asupra organizărilor spaţiale. 1998) cucereşte în cîţiva ani Statele Unite şi Canada. Edward Ulmann (1912-1975) reuşeşte crearea unui grup de cercetători care. văzută de mulţi geografi drept o anexă metodologică a geografiei. pentru cîteva decenii. 1980). plecînd de la o definiţie sumară prin care geografia este considerată o ştiinţă a interacţiunilor spaţiale (Ulmann. tocmai atunci cînd lumea ştiinţifică era pe cale să demonstreze invaliditatea ştiinţei clasice ahtiată după ordine şi regularitate. înlăturînd astfel una din sursele majore de critică făcută geografiei de către ştiinţele experimentale. această cale. Chiar şi în aceste condiţii. noua geografie. Din pricina dificultăţilor insurmontabile de integrare a tuturor variabilelor economice cu expresie spaţială în cadrul unui model unic. 1998). este acela de a sesiza. va instituţionaliza geografia cantitativă. Valul cantitativist. Japonia şi America Latină. Scopul acestei discipline. iniţiate în economia spaţială sau în geografie. Geografia cantitativă îşi caută legitimitatea în modelele spaţiale ale economiei şi geografiei germane clasice şi se îmbogăţeşte prin împrumuturi fie teoretice din ştiinţele economice. i se erijează în epistemolog. Boyce. face acelaşi lucru cu Marea Britanie şi cu Scandinavia. prin măsurători şi calcule. Între 1953 şi 1960. geografia cantitativă era o realitate în întreaga Europă Occidentală.

şi dacă mj este efectivul de populaţie al unei unităţi j oarecare. este cel mai comod să se ia în calcul o funcţie de distanţă f(D)=p(dij) continuă şi descrescătoare de la 1 la 0 cînd dij variază de la 0 la infinit. potenţialul astfel definit este o măsură macrogeografică a comportamentului mediu al unei populaţii. (Groza. caz valabil şi pentru masele aflate în i şi j. estimînd numărul de persoane susceptibile să se deplaseze. în text. Deoarece funcţia F(dij) poate fi calibrată. 2000) Ipotezele iniţiale ale modelului se referă pe de o parte la probabilitatea ca un licean să se dirijeze către cel mai apropiat centru universitar (ipoteză conform căreia probabilitatea se reduce la 50 % la 75 de km de domiciliul elevului).8 sau 1. unde Pi este potenţialul masei considerată a fi localizată în j =1 unitatea i. iar mj este masa localizată în oricare altă unitate j. deci să interacţioneze cu locuri aflate dincolo de o anumită distanţă. şi nu cu –1. dacă D=p(dij) este probabilitatea de interacţiune (adică proporţia persoanelor susceptibile să se deplaseze pe distanţa dij)... 28 . modelul poate fi scris după cum urmează: Pi = ∑ m j * p(d ij ) sau Pi = ∑ m j * D . ar fi lipsit de sens să punem în relaţie populaţia totală cu centrele universitare. Deoarece probabilitatea ca locuitorii unui loc să intre în relaţie cu acel loc este de 1 (sau de 100%) şi descreşte cu cît interacţiunea cu alte locuri necesită străbaterea unor distanţe din ce în ce mai mari.9 cum este cazul altor state europene cu sisteme performante de transport al persoanelor). descriind probabilitatea cu care un anumit procentaj din populaţia acestor unităţi poate veni în contact (poate interacţiona) într-un interval oarecare [t. Modelul este construit plecîndu-se de la două ipoteze fundamentale: a) pentru diferite agregate de populaţie localizate în unităţile j este posibil să se definească un comportament mediu exprimînd proporţia locuitorilor capabili să intre în relaţie cu un anumit loc i. F(dij) este funcţia de distanţă utilizată. Este evident că aceste funcţii trebuie alese în funcţie de anumite ipoteze de lucru. Dacă Pi este potenţialul locului i. 2 . t+1] cu unitatea i. j =1 j =1 n n Etapa următoare consistă în a găsi o funcţie care să poată descrie cel mai bine interacţiunea spaţială. b) probabilitatea ca această proporţie din locuitorii unităţilor j să interacţioneze cu locul i nu depinde decît de distanţa care îi separă de locul i (procesul este deci considerat a avea loc în afara oricărei concurenţe spaţiale). deoarece sînt extrem de puţine şanse ca bebeluşii sau pensionarii să fie interesaţi de un loc în amfiteatre. Modelul permite o aproximare a comportamentului spaţial al unei populaţii oarecare situată în unităţile j. Studii empirice efectuate în ultimii ani demonstrează satisfăcător valabilitatea datelor teoretice obţinute cu acest model. iar pe de o parte la calitatea sistemului de transport românesc şi la posibilităţile economice ale populaţiei (modelul a fost calibrat cu un coeficient de frînare datorat distanţei egal cu –2.Potenţialul de interacţiune al elevilor de liceu cu centrele universitare din România Modelul utilizat are forma t +1 t i n P = ∑ F (d ij )m j . dacă dij este distanţa între locurile i şi j. Astfel.apoi testarea unor ipoteze făcute asupra populaţiilor intrate în interacţiune şi creatoare de spaţii sau mai degrabă de comportamente spaţiale Fig. Funcţiile utilizate de model vor fi discutate ceva mai tîrziu.

cercetătorii marxişti au construit o teorie a teritoriului. cîmpuri de forţă). 29 . Publicată în anii ’70 (Lefebvre. fluxuri) care încadrează la rîndul lor suprafeţe (arii polarizate. fie aceasta spaţială sau economică şi. Aceeaşi tehnică şi acelaşi model poate fi aplicat pentru simularea unui oraş care urmăreşte eficientizarea structurilor sale morfologice sau. prin aceasta. Asemenea aplicaţii conduc spre găsirea şi analiza invariantului spaţial: structurile spaţiale văzute ca diverse combinaţii topologice de puncte (centre. Nu este greu de înţeles de ce structuraliştii sau geografii de orientare marxistă. Imaginea de mai sus este o simulare fractală (cu softul FractVision©) a bronhiilor umane. de percepere şi de concepere a spaţiului cotidian. cea a invariabilităţii formei lor la toate scările lor de organizare. oraşele. precum Harvey au promovat într-o primă fază noua direcţie de cercetare asupra spaţiului. Toate acestea pot fi măsurate şi prin urmare controlate. de ce nu. 1974). în noua geografie spaţiul devine mişcare iar mişcarea presupune incertitudine. Aceste structuri spaţiale nu sînt însă realităţi imuabile şi constituite o dată pentru totdeauna. Iată două caracteristici care nu concordau cu viziunile marxiste asupra socialului. Figuri artificiale. sociologul francez Henri Lefebvre începe prin anii ’60 construcţia unui eşafodaj teoretic menit să conducă la o teorie socială a spaţiului. Cu dimensiuni fracţionare care pot „măsura” norii. în termeni de coduri de putere aplicate unor suprafeţe apropriate.2 este prezentată imaginea grafică a aplicării unui model probabilist de interacţiune spaţială asupra interacţiunii probabile dintre numărul de locuri în toate instituţiile de învăţămînt superior şi numărul de elevi în liceele din România. Ele evoluează conform principiilor eficienţei. În fig. ajustate. Lipsiţi de o teorie a spaţiului.. în anii ’70. imateriale. ca fiind principiile elementare ale formelor din natură. poli) integrate în reţele (materiale. Mărirea unei porţiuni a imaginii reproduce imaginea întregului. administrate. În plus. pentru agregarea/dezagregarea cotidiană a comportamentelor spaţiale ale indivizilor unei comunităţi. fractalii au fost „descoperiţi” şi prezentaţi de B. deoarece comportamentul spaţial al fiinţelor umane nu este strict raţional. care au terorizat matematicienii începînd cu a doua jumătate a secolului al XIX-lea deoarece nu aveau nici una din proprietăţile oficial recunoscute. fractalii prezintă o trăsătură esenţială. pe care Marx îl lăsase precaut la o parte. reţelele de transport. teoretice. precum cel al depersonalizatului homo oeconomicus care este forţat să susţină şi să justifice majoritatea teoriilor economice. Mandelbrot. sunt permanentă sursă de inegalitate. comportamentele economice sau fiziologice cu desfăşurare în spaţiu. Pe baza unei critici a eficienţei economice pure. teoria sa oferă o abordare seducătoare a unui anumit tip de structuri spaţiale proprii unui spaţiu construit de societate în urma acţiunilor de practicare.

spaţiul lefebvrian continua să fie a-dimensional. care a reuşit să 30 . Ca şi în multele curente geografice care au înflorit după 1970 (behaviorismulumanismul. nelegat de realitate decît prin intermediul subiectivităţii cercetătorului. redus la stadiul de concept. sociologie şi chiar din economie.Fractalii sau invariantul scalar. etnogeografia. Aceste tipuri de spaţii sînt inoperante fără aportul geografiei cantitative. situaţie asemănătoare cu cea din filosofie. 3 .Fig. geografia radicală. geografia culturală).

Sinteza ar însemna – poate – descoperirea şi mai ales utilizarea în discurs şi metodă a invariantului scalar. fundamentată pe fractalii „descoperiţi” de Benoît Mandelbrot (fig. Geografia calitativă a pus de foarte devreme slujitorilor săi problema existenţei complexităţii şi a imposibilităţii măsurării acesteia altfel decît prin utilizarea metaforei. Spaţiul ca metaforă. au propulsat-o printre ştiinţele din primele rînduri ale noii paradigme. matematica şi astronomia anilor ’70. ca de obicei. Geografia cantitativă a reuşit să se apropie. la toate scările spaţiale. abilitatea sa de a desfăşura de foarte multă vreme studii monografice la scări mezospaţiale. Prin forţa lucrurilor. unde descriu cantitativ comportamentul haotic şi spaţiile de fază ale atractorilor stranii (les attracteurs étranges). să sintetizeze într-o singură metaforă. 3) soluţia finală? Probabil că răspunsul la această întrebare va fi dat cîndva şi poate că va fi negativ. în ciuda faptului că aceste două civilizaţii fuseseră precedate în antichitatea timpurie de alte culturi strălucite. deschizînd noi drumuri spre structurile mezospaţiale ale realităţii (ordine în haos. funcţionează şi dispar simultan sau stroboscopic. cît şi a individului sau a populaţiei analizate. stabilitate dincolo de echilibru. ele ajung să încadreze cu destulă claritate dinamici generale iscate din comportamentele incontrolabile ale miliardelor de oameni care locuiesc planeta. ei pot măsura haosul. aşa cum fac deja în fizică. 5. există doar geografi ». structuri disipative). cînd acestea şi-au făcut mea culpa recunoscînd inexistenţa preciziei măsurătorilor. de structurile complexităţii.impună multidimensionalitatea spaţiului şi a creat premisele introducerii în modele atît a subiectivităţii cercetătorului. Mai mult. De data aceasta însă geografia nu a rămas. Fractalii sunt forme ale ordinii spaţiale iscate din haos. să îmbine. Spaţiul ca măsură. spaţiile fizice. a ordinii sau a relativităţii absolute. în urma ştiinţelor avangardiste. Geografia actuală încearcă o sinteză a celor două căi. chiar dacă într-un mod rigid. spaţiile matematice şi spaţiile umane care se crează. Evoluţia geografiei: de la ansamblu de cunoştinţe la ştiinţă « Nu există geografie. Poate că un comportament asemănător îl au în prezent ştiinţele sociale: cu identităţi ştiinţifice neclare. care să cuprindă. a avut ecouri profunde şi în geografie. combinată cu forţa geografiei cantitative. Lipsa de informaţii asupra societăţilor mai vechi şi 31 . Robert Clozier Civilizaţia europeană actuală s-a constituit pe fundamentele culturale moştenite de la antichitatea greco-romană. Poate să fie geometria atemporală a naturii. Schimbarea de paradigmă – aş putea spune chiar criza – survenită în cadrul „ştiinţelor dure” precum fizica. descoperind existenţa invariantului spaţial.

a deschis calea considerării spaţiului şi 8 din gr. care a caracterizat geografia vreme de peste 2000 de ani. lumea cunoscută a epocii. cu extensii spre Marea Neagră. de un dat intelectual a priori care pentru Aristotel era spaţiul. Opera lui Herodot. opunîndu-se maestrului său. Ordonarea obiectelor realităţii avea nevoie de un cadru preexistent. Iniţial. Mult mai importantă pentru evoluţia geografiei a fost filosofia lui Aristotel (385? Î. Geografia antică Ca şi alte discipline.-425?Î.C. şi geografia îşi găseşte astfel izvoarele în scrierile învăţaţilor din bazinul mediteranean. oraşul este releul de neocolit între regiuni aflate la distanţe uriaşe unele faţă de altele.C.). Filosofia aristoteliană. a legat formele realităţii de materia din care sînt alcătuite. Grecia clasică a fost însă şi izvorul ideilor filosofice care au influenţat evoluţia geografiei.. oikos = casă. ecourile sale reverberînd în final în geografia umană academică a secolului al XIX-lea. gê oikuménê = pămîntul locuit 32 . enciclopedice.-347?Î. Istoria învăţatului grec a însemnat începutul lungii perioade descriptive.-322? Î. apărute la începutul mileniului al II-lea Î.un eurocentrism evident fac din Grecia şi din Roma antică sursele pricipale ale culturii şi ştiinţei europene. militare şi economice. respectiv lumea locuită cunoscută de vechii greci. în care sînt sintetizate ansamblul cunoştinţelor epocii asupra oikumenei. a ideilor. De la primele nuclee de populare grecească (civilizaţiile miceniene. Oraşul este prin excelenţă locul de concentrare a oamenilor. Expansiunea politică şi economică a fost însoţită de înflorirea artelor şi ştiinţelor. elev al lui Platon care. Oraşul este locul în care se acumulează rapoartele comerciale. povestirilor şi zvonurilor aduse de aceştia. grecii au colonizat întreg bazinul Mării Mediterane. spaţiul locuit sau aflat sub controlul Greciei antice a cunoscut o expansiune continuă. a marcat puternic civilizaţia greacă şi mai apoi pe cea romană. Cu armele războiului sau cu cele ale comerţului.).C.1.C.C. IV Î. devenind astfel punctul obligatoriu de trecere pentru călători şi a legendelor. a bogăţiei materiale. să scrie monumentala sa Istorie. către sfîrşitul Greciei clasice. revendicată ulterior de istorici şi de geografi. Filosofia lui Platon (428?Î. Aceste caracteristici ale urbanului au permis lui Herodot (484?Î. geografia îşi dăduse drept obiect de studiu oikumena8. a informaţiilor. locuinţă. spre Orientul Mijlociu şi spre amontele Nilului. 5. lucru favorizat de faptul că civilizaţia greacă a fost prin excelenţă o civilizaţie urbană.C. şi pînă la moartea lui Alexandru Macedon în sec.). axată pe cercetarea diferenţelor dintre lumea sensibilă (a realităţii percepute cu organele de simţ) şi lumea inteligibilă (a principiilor care ordonează realitatea) a condus geografii către investigarea cauzelor diversităţii locurilor oikumenei.C. doriene şi ioniene).C.

să se calculeze poziţiile diferitelor locuri de pe planetă. creaţie pur intelectuală care vedea Pămîntul ca un glob fixat în centrul unui ansamblu de sfere celeste pe care erau localizate astrele. A doua direcţie urmată de geografia antică a fost cartografierea realităţii. Cleopatra (30 Î. Marynos din Tyr. în ceea ce priveşte geografia.) şi cea a ultimei regine din dinastia macedoniană. o serie de învăţaţi (printre care Strabon) au continuat colectarea şi sistematizarea informaţiilor aduse de călători.). Deoarece la aceeaşi oră poziţia astrelor pe boltă era diferită după cum era măsurată în diferite locuri de la nord la sud. Cea mai exactă măsurătoare este cea a lui Eratostene care a găsit între Asswān şi Alexandria (Egipt) o distanţă de 5000 de stadii. era foarte uşor ca. marile curente de migraţie şi de colonizare. geografii epocii (Eratostene. negustori ori obţinute prin intermediul propriilor experienţe avute în timpul călătoriilor prin lumea elenistică. originea şi evoluţia formelor de organizare statală). Adevărata înflorire culturală a Greciei a fost însă perioada elenistică. Conjunctura politică (decăderea militară a Greciei în urma expansiunii romane) a acutizat interesul pentru informaţiile geostrategice (originea şi obiceiurile diferitelor popoare. proces sau fenomen. De-abia după 1970 conceptul de spaţiu a început să fie cercetat cu atenţia cuvenită în cadrul ansamblului ştiinţelor sociale.timpului ca nişte categorii filosofice fundamentale. Continuînd tradiţia deschisă de Herodot. atitudine care a creat un curent de idei umaniste care îşi vor găsi plenitudinea în dezvoltarea ştiinţelor sociale din Secolul Luminilor (secolul al XVIII-lea) şi. militari. hidrografie. etc. corespunzînd unei 33 .C.). Ptolemeu) au putut măsura întinderea lumii cunoscute. tipuri de societăţi şi de oraşe. Plecîndu-se de la ideea aristoteliană a spaţiului absolut. Acest fapt a deplasat uşor interesul către aspectele sociale ale realităţii. Această concepţie. climă) şi asupra diferitelor moduri de locuire (forme de organizare politică. În această perioadă cercetarea geografică urmăreşte două direcţii majore. marinari. care a început să fie criticată abia în perioada Renaşterii. în şcoala franceză de geografie umană dezvoltată în a doua jumătate a secolului al XIX-lea. care nu servesc decît determinării poziţiei şi momentului unui obiect. a împiedicat (şi mai împiedică încă) geografia să devină o ştiinţă în adevăratul sens al cuvîntului.C. Prima dintre acestea a fost continuarea descrierii lumii cunoscute în lucrări în care se îmbinau informaţii asupra elementelor cadrului natural (relief. savanţii greci au inventat o geometrie perfectă a universului. pe baza geometriei dezvoltată în cetăţile greceşti. informaţiile legate de cadrul natural nu mai erau prezentate în sine ci în legătură cu diferitele forme de populare a oikumenei. În acest context. În această lume a spaţiilor sferice statice. desfăşurată între moartea lui Alexandru Macedon (323 Î. organizări economice. cînd regatele care perpetuau tradiţiile Greciei clasice se întindeau din nordul Mării Negre pînă în nordul Etiopiei şi de la strîmtoarea Gibraltar pînă în Asia Centrală (pînă la fluviul Amu-Daria). absolute.

Cr. respectiv 44 000 de km pentru un cerc meridian 9. Mai aproape de istorie.Cr. geografia antică este o disciplină de factură enciclopedică.Cr. constituirea imperiilor. naturalist roman -Istoria naturală.de la khorê = loc)..Geografia – lucrare necunoscută în Occident pînă la sfîrşitul secolului al XV-lea.). Eratostene (276-194 î. mult mai precise decît cele existente (de exemplu cele ale lui Marinos din Tyr) Pliniu cel Bătrîn sau Caius Plinius Secundus (23-79 d.) – învăţat grec „părintele istoriei” .Geografia – lucrare necunoscută în Occident pînă la începutul secolului al XV-lea. a lumii (în lucrări numite geografii . Emmanuel Chrysoloras . Strabon (58?î. migraţiile acestora.Ghidul geografic . cînd este tradusă la Florenţa de un învăţat bizantin.născut la Halicarnas. Calcularea latitudinii astfel efectuată a permis realizarea unor hărţi mult mai precise ale oikumenei însă dificultatea calculării longitudinii (care va fi rezolvată abia la sfîrşitul secolului al XVIII-lea) a împiedicat multă vreme progrese reale ale cartografiei.studiind relaţiile dintre om şi mediul natural. prezintă patru procedee de proiecţie cartografică.Cr.).Cr. Herodot este autorul unei opere în nouă volume cunoscută sub numele de Istoria (= anchetă.). prin intermediul operei lui Ptolemeu Ptolemeu (90-168 d. în 1470. Extrapolînd rezultatele asupra celor 360° ale cercului. cînd este tradusă în latină la Roma. adevărată enciclopedie a timpului său.distanţe unghiulare de 7°12”. geograf şi astronom grec . scrierile lui Strabon vor fi revalorizate de şcoala geografică franceză începînd cu secolul al XIX-lea Marinos din Tyr (a doua jumătate a secolului I d.). Cr. etc. 34 . REPERE ÎN GEOGRAFIA ANTICĂ Centrată pe descrierea complexă a spaţiului umanizat cunoscut (oikumena). matematician şi geograf grec .Cr. Cărţile sale îl vor influenţa mai tîrziu pe Strabon. în Asia Mică.poate fi considerat primul tratat de geografie matematică. astronom.-21/25 d.pune la punct proiecţia ortogonală (care stă la baza proiecţiei Mercator). Strabon studiază originea popoarelor.realizează prima măsurare relativ exactă a circumferinţei terestre şi stabileşte faptul că oikumena nu reprezintă decît 2/7 din circumferinţa pămîntului (în vreme ce Ptolemeu va considera că aceasta reprezintă 1/2). istoric şi geograf grec . . cercetare în lb. matematician şi geograf grec . greacă) în care abundă descrieri amestecate cu zvonuri şi legende culese în timpul călătoriilor sale. ale cărei eforturi ştiinţifice s-au focalizat asupra cartografierii universului (în lucrări numite cosmografii – de la kosmos = univers). cercetările sale sînt cunoscute indirect. geograful grec a obţinut o lungime liniară de 253 000 de stadii.).864 km.de la gê = pămînt) şi a regiunilor (în chorografii . Herodot (484?-425? î. a fost tradusă şi reeditată în nu mai puţin de 38 de ediţii între 1469 şi 1532 9 Lungimea măsurată în prezent prin tehnici aerospaţiale este de 40 007.

respectiv cea urmaşă a Imperiului Roman de Răsărit (care a fost continuat de Bizanţ şi de ortodoxie) şi cea urmaşă a Imperiului Roman de Apus (care a fost continuat de Sfîntul Imperiu Roman Germanic şi de catolicism). de Vincent de Beauvais (1245).2. Evul Mediu timpuriu este caracterizat de o revalorizare a geografiilor antice. tradusă din latină în franceză. Apariţia şi apoi destrămarea Imperiului Roman. spaniolă. Cultura greacă a fost preluată în mare măsură de cea romană. italiană. Un rol important l-au avut scrierile lui Marco Polo (1254-1324). 35 .Sfera. Pliniu sau Pomponius Mela. completate cu informaţii noi culese din lumea latină pentru realizarea celor 47 de „cărţi” ale Istoriei naturale. XIII-XIV) Perioadă a erudiţilor. engleză. de o reluare a informaţiilor oferite de Strabon. . Evoluţia politică şi culturală a Romei a condus la apariţia celor „două Europe”. fapt petrecut în mare măsură prin influenţarea directă a savanţilor latini care s-au format multă vreme în şcolile şi academiile greceşti (Lucreţiu era epicurian. a utilizat ansamblul lucrărilor greceşti.Speculum. Plinius cel Bătrîn.Decăderea Greciei ca putere militară şi expansiunea Imperiului Roman a modificat harta politică a antichităţii însă nu a marcat o ruptură culturală. a lui Brunetto Latini (către 1250) este de asemenea o compilaţie a cosmografiilor preexistente. din care două (a treia şi a patra) erau destinate geografiei. 1230) realizează un compendiu al cunoştinţelor astronomice şi cosmografice ale Antichităţii. Artele şi ştiinţele Greciei au constituit fundamentul celor romane.Cartea tezaurului. cu întreg cortegiul de evenimente pe care le-a generat sau cărora le-a suportat presiunea. organizată în patru părţi dintre care Speculum naturalae are caracterul cel mai « geografic ». Seneca stoic iar Cicero era descendent al Noii Academii). pe baza căreia a apărul Atlasul Catalan (1375) ce încerca o cartografie aproximativă a Asiei Orientale pe baza istorisirilor călătorului veneţian. ebraică. compilaţie a cunoştinţelor antice. Ptolemeu. Geografia Evului Mediu timpuriu şi a Renaşterii REPERE ÎN GEOGRAFIA EVULUI MEDIU TIMPURIU (SEC. în special Millione (sau Cartea minunilor lumii). 5. lucrarea se găsea în toate bibliotecile vremii . în care Sacrobosco (Paris. Principalele lucrări ale perioade sînt următoarele: . Unul dintre cei mai cunoscuţi savanţi romani. a însemnat mult mai mult pentru dezvoltarea ulterioară a ştiinţelor decît o sumă de lucrări lăsate moştenire posterităţii. completate cu cele ale enciclopediştilor medievali precum Isidor din Sevilla sau Paul Orose.

. este prima atestare a Americii.). Bâle şi Anvers. însă care sînt centrate pe călătoriile englezilor (Frobisher. Vespucci. care va sta la baza expansiunii coloniale olandeze. tradusă în latină sub numele de De Insulis nuper inventis. Albert cel Mare) 1476 – publicarea la Strasbourg a lucrării lui Vincent de Beauvais 1477 – este publicată la Veneţia Cosmografia papei Pius al II-lea (Aeneas Sylvius Picolomini). Verrazano. vicere di Spagna e almirante de la insule Indie. aceasta cunoaşte o difuzie rapidă (9 ediţii între 1493-1494. Alvarez. în care descrie şi călătoriile spaniolilor şi olandezilor. etc.flamandul Theodor de Byr publică la Frankfurt. grupate în Marile Călătorii) -flamandul Levinus Hulsius publică la Frankfurt. în limba germană nu este tradusă decît în 1497). Coronado. Principalele figuri renascentiste ale perioadei sînt: . Rubrouk. Paul Jove).englezul Samuel Purchas. de verificare. la Roma. cu trei volume publicate în 1589. Cabeza de Vaca. Pigafetta. made by sea or over land to the most remote and farthest distant quarters of the earth within the compass of these 1500 years. Raleigh. între 1598 şi 1663 un număr de 69 de volume. Navigatorii portughezi şi descrierile Africii. o anthologie a 26 de călătorii engleze şi olandeze. între 1590 şi 1634 cele 25 de volume ale seriei Collectiones peregrinatiorum in Indiam Orientalem et Occidentalem (respectiv 12 volume pentru Indiile Orientale. Marco Polo. care păstrează structura lui Ramusio. şi 13 volume pentru Indiile Occidentale. -A doua şi a treia călătorie nu sînt cunoscute decît indirect. -Din ultima călătorie nu se cunoaşte decît scrisoarea din 7 iulie 1503 scrisă în Jamaica. Orellana. cu trei volume grupate sub titlul Delle Navigazione e Viaggi. de comparare şi de corectare a acestora. Hayton. realizarea hărţilor. .englezul Richard Hakluyt (1553-1616). Rusiei (Herberstein) şi mărilor polare (Zeno). Navigatio et Itinerarium in Orientalem Indiam. prin intermediul scrierilor călugărului Bartolomeo de Las Casas (1470-1566) şi ale fiului său Fernando Colomb (1488-1539). Sanchez (trezorierul regatului) din februarie 1493. Cadamosto. al treilea este dedicat Americilor (Pierre Martyr. are loc un proces de triere a informaţiilor. alli christianissimi e potentissimi re et regina di Spagna. Varthema.REPERE ÎN GEOGRAFIA RENAŞTERII (SEC XV-XVI) Geografia renaşterii este geografia marilor explorări ale lumii intra şi extraeuropene. care i-au utilizat jurnalele de bord în prezent pierdute. Cortés. în Cosmographiae introductio […] insuper quatuor Americii Vespuccii navigationes. cartografierea acestora (dezvoltarea tehnicilor cartografice. Drake. primul volum este centrat pe cunoaşterea Africii şi a Asiei sudice (călătoriile lui Conti. Paris. Cabral. Vasco da Gama. rivalii principali ai expansiunii coloniale a Angliei .): Principal navigations. la Saint-Dié des Vosges. din 1507. unde cosmograful german Martin Waldseemüler (1470-1521). Davis.or Purchas his Pilgrimes containing the history of the world by sea voyages and land travels by Englishmen and others. SECOLUL AL XVI-LEA: Secolul descrierii moderne a lumii 1) MARILE DESCOPERIRI GEOGRAFICE ŞI JURNALELE DE CĂLĂTORIE Cristoforo Colombo în italiană sau Cristóbal Colón în spaniolă (1451-1506) -Prima călătorie: scrisoarea către G. Cartier). în care se încearcă o sinteză între geografia antică (Strabon) şi cea medievală (Pierre d’Ailly. al doilea pe descoperirea Asiei Centrale (Marco Polo. una din versiunile jurnalelor sale. Oviedo. cu titlul Historia Rerum ubique gestarum. cunoaşterea « lumilor noi » (prin publicarea jurnalelor de bord şi a jurnalelor de călătorie). caracteristicile sale principale sînt lărgirea universului cunoscut (descoperirile geografice). voyages and discoveries of the English nation. discipol al lui Hakluyt. începute cu Sammlung von 26 Schiffahrten nach Ost und West Indien. consideră nimerit a numi continentele descoperite de Columb America. Leon Africanul). Odoacru din Pordenona. care publică în 1625 Hakluytus Posthumus.veneţianul Gian Battista Ramusio (1485-1557). Cavendish. publicată la Veneţia în 1505 sub numele Copia de la lettera che scrisse Don Cristoforo Columbo. numită Quatuor Navigationes a ajuns în Franţa. portulanelor şi atlaselor) SECOLUL AL XV-LEA: Secolul enciclopediilor şi compilaţiilor 1410 – Imago Mundi a cardinalului Pierre d’Ailly (compilaţie din lucrările anticilor şi ale Sfinţilor Părinţi (Sfîntul Augustin. fapt care va conduce la colecţii sistemetizate de scrieri cu caracter geografic.flamandul Jan Huyghen Van Linschoten publică în 1596 la Amsterdam “biblia” căpitanilor olandezi. după numele navigatorului florentin. Oceanului Indian şi Asiei 2) SISTEMATIZAREA CUNOŞTINŢELOR ŞI TRECEREA DE LA CURIOZITATE ŞTIINŢIFICĂ LA INTERESE PRACTICE: DUPĂ 1550 . etc. Amerigo Vespucci (1454-1512) navigator italian în slujba Spaniei şi Portugaliei -A profitat de o mai bună cunoaştere europeană a călătoriilor sale. .Odată trecută febra descoperirilor. 36 . Hawkins. numite şi Micile Călătorii.

1550 b) Aria latină: . tradus în engleză în 1561 de Richard Eden (The Arte of Navigation) şi de William Bourne. tradusă în franceză şi îmbogăţită în 1544 de Gemma Frisius. nu este altceva decît reprezentarea specifică a unui oraş.spaniolul Martin Fernandez de Enciso .3) REVIGORAREA COSMOGRAFIILOR – ACTIVITATE PRECURSOARE A GEOGRAFIEI MODERNE a) Aria germanică: -M. de Cosmografie. Schöner: Luculentissima descriptio (1515).portughezul Duarte Pacheco Pereira – Esmeraldo de Situ Orbis (1508) . adaptată în engleză de Roger Barlow din Bristol şi plagiată în franceză de Alfonse de Saintonge (1544-1545) . 1622-1650 – Geographia generalis. care este descrierea lumii.elveţienii Glareanus cu De Geographia Liber (1524) şi Vadianus cu De Situ Orbis (1522) . la Louvain (Belgia de astăzi) . physique et politique de toutes les parties du monde. Chorografia este descrierea specifică a unei provincii iar Topografia. Geografia modernă La începutul secolului al XVII-lea sînt constituite rudimentele a ceea ce astăzi se numeşte geografie generală. geograf olandez de origine germană.Suma de Geographia (Sevilla.spaniolul Pedro de Medina – Arte de Navegar (1545) tradus în germană.De Mundi Sphaera. Conrad Malte-Brun. cu sau fără teritoriul său ». 1775-1826 – Geographie Mathématique. Apian (inventator al proiecţiei stereografice): Cosmographia (1524).francezii Jacques Signot – Division du monde (1539) şi Oronce Fine . în 1573 (Regiment of the Sea) .germanul Sebastian Münster – Cosmographia. geografie regională şi geografie locală: Pierre Davity: Les Etats et les Empires du Monde (11 ediţii între 1614-1635): « Descrierea pămîntului este numită Geografie şi este diferită. 1803-1807) 37 .3. Opusculum geographicum (1533) -P. Bâle. geograf francez de origine daneză. SECOLELE XVII-XVIII – geografia ofiţerilor şi geografia colonială. engleză şi franceză . 1650. Waldseemüller: Cosmographia Introductio (1507) -J. respectiv descrierea unui loc. sive Cosmographia libri V (1542) 5.spaniolul Martin Cortés – Breve compendio de la esfera y de la arte de navegar (1551). 1519). ca parte a întregului.portughezul Pedro Nuñez – Tratado da Sphera (1537) . primele enciclopedii (Bernard Varenius. italiană.

5 – Preeminenţa ştiinţelor naturale în procesul de construire a geografiei moderne 38 .Fig. 4 .Oameni şi relaţii în apariţia ştiinţei moderne Fig.

6. Ratzel (sursa : Frank Debié . Ratzel 39 . collection Premier cycle.Géographie économique et humaine. Paris. Paris. – Schiţarea constituirii geografiei moderne (sursa : Frank Debié . PUF.Géographie économique et humaine. 1995) Ştiinţe naturale şi umane Geologia Topografia Climatologia Botanica Zoologia Antropologia Ştiinţele politice Subdisciplinele geografiei Geomorfologia Geografa climatelor Biogeografia Zoogeografia Antropogeografia Geografia politică Probleme abordate de cercetarea geografică Repartiţia formelor de relief terestru Repartiţia fenomenelor şi zonelor climatice Repartiţia asociaţiilor şi cuverturilor vegetale Repartiţia speciilor animale Repartiţia oamenilor şi a civilizaţiilor Repartiţia statelor şi sistemelor politice Geografia – ştiinţă transversală a fenomenelor de repatriţie după Fr. collection Premier cycle. 1995) Botanica Morfologia Evoluţia speciilor Ecologia Fitogeografia Zoologia Anatomia Evoluţia speciilor Etologia (comportamentul speciilor) Ecologia (raporturi specie/mediu) Zoogeografie (repartiţia speciilor) Antropologia Antropologie fizică Paleontologie Antropologie culturală Antropogeografie (raporturi om/mediu) Antropogeografie (repartiţia oamenilor) Locul geografiei umane în cadrul ştiinţelor naturii după Fr. PUF.Fig.

Definiţia dată de Ratzel antropogeografiei este foarte fecundă : antropogeografia studiază repartiţia oamenilor pe suprafaţa terestră precum şi raporturile pe care le întreţin cu mediile în care trăiesc. geografia umană joacă trei roluri foarte diferite : . agricultori sedentari. precum şi pe cele ale îmbrăcăminţii pe care o poartă. Omul « împrumută » din mediu elementele regimului său alimentar. Conform logicii lui Ratzel. variaţia densităţilor. viaţa şî manifestările culturale (sărbătorile). Ea studiază inegala repartiţie a oamenilor pe pămînt. etc. Completînd antropologia. 1995) 40 .Géographie économique et humaine. . ). PUF. Inegala durată a zilelor şi a nopţilor. Ea încearcă să explice motivele (cauzele) acestei repartiţii precum şi evoluţiile sale în curs : migraţii. materialele de construcţie ale locuinţei sale. modurile de trai.geografia umană este o antropologie spaţială. Ea studiază raporturile dintre om şi mediul în care trăieşte. collection Premier cycle.geografia umană este o demografie spaţială. antropogeografia studiază repartiţia spaţială a fenomenelor care interesează antropologii epocii : rasele. păstori nomazi. fronturi pioniere. creştere demografică internă. succesiunea anotimpurilor. « deşerturile umane » şi marile nuclee de densă populare. limbile. . Paris. gredele de civilizaţie (vînători itineranţi. (sursa : Frank Debié .geografia umană este o ecologie umană. creşterea plantelor alimentare sau mişcările nomade ale animalelor îi ritmează omului munca.

Fig. 7 – Geografia modernă – începuturile instituţionalizării 41 .

derivînd către geologie. originar) în respectivul lucru. 42 . ce uită adesea gradul de antropizare al planetei. (…) Se pare că în prezent se încearcă găsirea unui nivel de echilibru între cele două demersuri clasice: acela fizic. fiecare din cele două separîndu-se la rîndul lor într-o serie întreagă de specializări: geomorfologie.Fig. biogeografie în geografia fizică. 10 11 Citat de Frank Débié. geografie urbană şi rurală în geografia umană. spontan. 8 – Revoluţia cantitativă 6. Această diferenţă derivă din natura11 diferită a mecanismelor fizice şi a celor socio-economice. climatologie. Jacqueline Bonnamour – Le bonheur d’être géographe Geograful şi epistemologul Ron J. 1995 Etimologia cuvîntului natură cu sensul de « esenţă » vine din verbul latinesc nascor = a naşte. proces sau fenomen. proces sau fenomen reprezintă ceea ce este intrinsec (preexistent. prin urmare natura (esenţa) unui lucru. Geografie fizică şi geografie umană “ [În anii ‘60] prima eroare a fost să se considere ca un fapt evident separarea geografiei fizice de geografia umană. Johnston (1989)10 găseşte diferenţa principală dintre geografia fizică şi cea umană la nivelul explicării mecanismelor care sînt la originea unui fenomen oarecare. şi acela uman care nu ţine suficient seama de medierea spaţiului [fizico-geografic] în organizarea socială a teritoriilor”.

ritmul de transformare a mecanismelor nu rămîne constant. în care mari volume de apă sînt scoase temporar din circuit. un cartier urban poate înflori sau decădea în timpul unei vieţi de om. În geografia umană. Mai mult. precum şi la caracteristicile naturale (lat. phusikos) ale acesteia. procesele care materializează realităţile studiate de geografia umană sînt evolutive iar evoluţia lor este de multe ori datorată unor cauze exterioare. tranzienţa reflectă instabilitatea din ce în ce mai mare a relaţiilor sociale. cu foarte puţine şanse de a fi schimbaţi. Se poate observa că principiul cauzalităţii ocupă o poziţie principală în cadrul cercetărilor efectuate de geografia fizică. nu toate cunoscute. Odată descoperite şi înţelese. se va concentra în primul rînd asupra identificării şi înţelegerii unui număr cît mai mare de mecanisme. gr. ceea ce poate evolua este cantitatea de materie (în acest caz cantitatea de apă în diversele sale forme de agregare) care participă la diferitele faze ale ciclului. mecanismele intrinseci care intervin în concretizarea fenomenelor sînt ele însele produsul unei evoluţii istorice rapide şi continue. Accelerarea proceselor naturale şi socio-economice indusă de progresul tehnologic este din ce în ce mai rapidă iar durata de viaţă a unui ansamblu de interrelaţii scade pe zi ce trece. pentru studii sau pentru un loc de muncă). Scăderea temperaturii globale conduce la instalarea perioadelor glaciare. generaţia bunicilor noştri era mai stabilă din acest punct de vedere: prietenii lor rămîneau aceiaşi pe întreg parcursul vieţii. mecanismele subiacente determină fenomenele. etc. Prin urmare. geografia fizică. Acest concept se regăseşte foarte bine în geografia actuală: o întreprindere se poate localiza sau delocaliza foarte rapid. precum şi asupra combinării acestora. cuvîntul natură trimite la physis. de unde o foarte mare tentaţia pentru acceptarea determinismului filosofic drept tramă teoretică generală. dinamica spaţială accentuată a unui individ (deplasări temporare sau definitive la distanţe mari. Industria le-a distrus sau le-a transformat în Cu sensul de realitate existentă în afara culturii şi a civilizaţiei. aidoma celorlalte ştiinţe ale naturii12. respectiv la alcătuirea materială a lumii. fenomen numit tranzienţă13 de sociologul american Alvin Töffler. Problema care se pune este aceea că fenomenele nu sînt niciodată identice şi nu depind de un anume mecanism ci de o combinaţie de mecanisme multiple. schimbîndu-se foarte puţin odată cu trecerea timpului. lărgeşte sfera de « prieteni ». Butada compozitorului italian Ruggero Leoncavallo (1857-1919) conform căreia „natura merge pe un drum atît de lung încît pare imobilă“ ilustrează foarte bine această stare de lucruri.În geografia fizică. însă calitatea şi intensitatea relaţiilor stabilite cu aceştia este net inferioară celor stabilite de bunicii noştri cu prietenii lor. 13 În opinia lui Töffler. Civilizaţiile agricole au avut nevoie de 10 000 de ani pentru a şlefui organizările teritoriale rurale. Astfel. Evoluţia geografiei fizice ca ştiinţă se bazează deci pe identificarea şi explicarea proceselor naturale noi sau necunoscute care intervin în funcţionarea unui mecanism deja cunoscut. 12 43 . dar care au o dinamică temporală lentă. aceste mecanisme naturale nu îşi mai modifică esenţa ci doar parametrii. fiind stocate în calotele continentale sau oceanice. physicus. De exemplu circuitul apei în natură este un mecanism a cărui funcţionare nu se schimbă odată cu trecerea timpului. În prezent. un masiv forestier poate fi defrişat şi refăcut în cel mult 25 de ani. Creşterea temperaturii din perioadele interglaciare va reintroduce apa îngheţată în dinamica obişnuită a hidrosferei.

meşteşuguri şi comerţ la industrie) se schimbă şi sistemul politic. Pentru ştiinţele naturii prioritatea ar fi aceea de a identifica. în timp ce în ştiinţele umane accentul cade asupra înţelegerii transformării istorice a mecanismelor. Organizările industriale (regiuni. axe. bogată în zăcăminte carbonifere şi beneficiind de aportul de tehnologie adus din Franţa în timpul ocupaţiei napoleoniene. dezvoltarea economică –şi prin urmare centrul puterii politice – a cunoscut o translaţie spaţială multiplă. Scimbîndu-se sursa avuţiei (de la agricultură. evoluţia şi dispariţia structurilor spaţiale puse în loc. deseori puţin vizibile. sau chiar înlocuite în doar cîţiva ani. aristocraţia pierzînd puterea în favoarea burghezilor valoni. care oferă puterea celor mai mulţi. Exemplul dinamicii teritoriale a spaţiului geografic cuprins între frontierele Belgiei actuale (fig. în vreme ce ştiinţele umane lucrează cu mecanisme aflate într-o transformare rapidă şi neîntreruptă. În spaţiul belgian. de organizările teritoriale specifice revoluţiei cibernetice… Problema care se pune nu este deci doar aceea de a identifica mecanismele şi de a le înţelege combinarea. de a demonstra şi de a combina aceste mecanisme. Flandra devine săracă şi se supra-populează. care vor apare în Valonia. se transformă în avantaj odată cu introducerea votului universal. Se observă aşadar faptul că. Pe fondul urmărilor crizei economice din 1930 şi a dinamicilor economice majore ale investiţiilor internaţionale. beneficiind de cadrul medieval înfloritor al litoralelor Mării Nordului vor suferi însă rapid din pricina apariţiei germenilor revoluţiei industriale. Adeasta este una dintre explicaţiile pentru care determinismul evoluţionist a fost adoptat mai repede de geografia umană decît de geografia fizică. Sfîrşitul evului mediu a găsit Flandra înfloritoare datorită activităţilor comerciale şi meşteşugurilor dezvoltate în oraşele litorale. Deoarece sursa bogăţiei şi puterea politică se deplasase în Valonia. care caută mînă de lucru ieftină şi ieşiri rapide la ocean. în vreme ce Valonia rămăsese o provincie periferică. Marea diferenţă dintre geografia fizică şi geografia umană ar fi deci aceea mai generală care separă ştiinţele naturale de ştiinţele umane: ştiinţele naturii încearcă să înţeleagă mecanisme relativ stabile. dezastruoasă la început. rămasă mult timp sub stăpînirea determinismului mecanicist cu origini în concepţiile filosofice ale lui Descartes şi ale lui Newton. sînt complet modificate. fără înţelegerea dinamicii mecanismelor aflate la lucru. nu se poate explica apariţia. rurală şi săracă. 9) poate ilustreze foarte bine această particularitate a domeniului de cercetare a geografiei umane.profunzime în doar 250 de ani (1700-1950). care păreau veşnice. ci şi de a înţelege transformarea acestora. centre industriale). Valonia va pierde treptat supremaţia. Comerţul şi agricultura Flandrei. 44 . Această stare de lucruri.

p. Donisă.Fig. politică şi tectonică teritorială în Belgia (după Christian Vandermotten) Analiza lui Johnson este doar una printre multe altele care s-au focalizat asupra taxonomiei ştiinţelor geografice. cadru pentru interminabile dispute ştiinţifice între geografi (v. 9 – Economie. 85-89). 45 . într-un peisaj epistemologic înfocat. În cele ce urmează vom încerca să demonstrăm că geografia rămîne o ştiinţă unitară cu drepturi depline în cadrul cunoaşterii umane. 1977.

geografia fizică a fost lent marginalizată iar specialiştii săi fie s-au raliat altor ştiinţe naturale. fie şi-au « umanizat » discursul şi metoda.). Geografie fizică şi geografie umană – o divizare arbitrară şi periculoasă Diferenţierea unei geografii fizice şi a unei geografii umane în interiorul geografiei nu este rezultatul unor deosebiri teoretice fundamentale. Pentru a-i proba existenţa trebuie să fie analizate componentele sale. nu poate fi înţeleasă decît prin studierea fundamentelor sale fizico-chimice (atomi. etc. analiza istorică a acestor confruntări au adus o oarecare înţelepciune în rîndul geografilor. unde geografia fizică. geografia unitară nu ar putea fi descrisă şi definită în mod direct. instanţele administrative. singura aptă să valideze direcţiile de evoluţie ale ştiinţelor geografice. enzime). a balanţei puterii în structurile administrative (în instituţiile geografice precum societăţile de geografie. în perioadele de criză. Deoarece « comanda socială » a avantajat în acea perioadă geografia umană. Trecerea balanţei puterii dinspre geografia fizică spre cea umană în Europa Central-estică nu este (şi nu va fi) atît de dramatică precum în Occidentul anilor ’60 deoarece problemele globale ale omenirii impun o echilibrare (o recentrare) a interesului geografic către nivelul tradiţional de cercetare. Astfel. ci dinamica generală a societăţii. studenţi. care îmbină ambele direcţii de cercetare ale geografiei.6. În plus. respectiv disciplinele şi subdisciplinele sale. În cazul nostru. între ritterieni şi adepţii lui Humboldt în Germania. care au înţeles faptul că nu conflictele interpersonale. Deosebirea ramurilor şi subramurilor geografice are drept scop principal crearea de repere epistemologice nu atît pentru specialistul geograf cît pentru auditoriul său (specialiştii celorlalte discipline. disputele ridicate de existenţa a două geografii. fie ele şi ştiinţifice.1. În cadrul geografiei. pot controla mersul disciplinei. Acest fenomen poate fi urmărit încă de la constituirea geografiei moderne: conflictele între vidalieni şi anti-vidalieni în Franţa. Este evident prin urmare că divizarea geografiei în fizică şi umană este 14 Reducţionismul este o doctrină filosofică – sau un curent epistemologic – după care realitatea nu poate fi explicată prin ea însăşi ci doar plecînd de la componentele sale primare. pe cînd geografia umană a fost constrînsă să rămînă la nivelul idiografic de la începutul secolului al XX-lea. inertă din punct de vedere ideologic. au fost întotdeauna legate nu atît de dinamica internă a ştiinţei în sine ci de modificarea. ca fenomen biologic. cel mezospaţial. a fost lăsată să evolueze liber între 1950-1990. În perioada de criză epistemologică a geografiei (1950-1970) aceleaşi comportamente au continuat sciziunea între geografii fizicieni şi geografii umanişti în întregul Occident. Această dihotomie este rezultatul aplicării principiului reducţionist14 care în cazul geografiei are o utilitate mai degrabă didactică. 46 . viaţa. elevi. secţiunile de geografie din academii şi universităţi ori în departamentele ministeriale de profil). Acelaşi lucru se întîmplă în prezent în Rusia şi în fostele ţări comuniste din Europa Central-estică. molecule. fizică şi umană.

astronomie. 47 . revoluţia 15 Holismul epistemologic (de la gr.artificială şi exterioară dinamicii interne a disciplinei. agronomie. Dacă pînă la revoluţia agricolă din neolitic această valoare oscila între 5 şi 12 termii iar în perioada sedentarizării populaţiilor şi a apariţiei civilizaţiilor rurale ea varia între 12 şi 25 termii. Pedogeografia este în esenţă o sumă de informaţii sintetizate din geologie. fără a ţine seama de mecanismele antropice care pot interveni (modificarea albedoului. este imposibil să se delimiteze cu claritate un obiect de studiu propriu fiecărei subdiscipline. geofizică. etc. cercetările geografice nu pot aparţine în exclusivitate unei singure subdiscipline geografice. biofizică. Acelaşi lucru este valabil şi în cazul geografiei umane: reţeaua mondială de telecomunicaţii depinde de ionosferă şi de capriciile activităţii solare. topografie. etc. Démonque şi alţii. meteorologie. Analiza comportamentului cercetătorului geograf precum şi studiile epistemologice asupra geografiei tind să demonstreze faptul că geografia este ancorată mai degrabă într-o concepţie holistă asupra domeniului şi metodelor sale de studiu. climatologie. geomorfologie. puţine mai sînt astăzi mediile care să se mai poată numi medii naturale. hidrologie. Prin natura lor. În chiar interiorul geografiei fizice. este nevoită să facă apel la întreaga cunoaştere de specialitate disponibilă la un moment dat. 2000). a cuverturii vegetale. accesibilitatea oraşelor în cadrul unui sistem urban depinde de geomorfologia şi de hidrografia teritoriului analizat. biochimie. a compoziţiei fizice şi chimice a aerului. Holismul epistemologic15 postulează ideea că o cercetare nu se bazează niciodată pe o singură ipoteză ci « angajează ansamblul cunoaşterii teoretice a unui domeniu ştiinţific la un moment dat al istoriei ştiinţelor » (Clément. geomorfologia nu poate defel să îşi structureze teoriile fără recursul la informaţiile furnizate de geologie. reputată ca fiind mai clară din punct de vedere teoretic şi metodologic. dacă acesta se limitează la a descoperi şi explica mecanismele naturale implicate. intensitatea unei civilizaţii agrare depinde şi de calitatea solurilor pe care s-a dezvoltat. care a rămas unitară dincolo de diversele dispute teoretice. Este foarte greu să fie acceptat drept corect din punct de vedere ştiinţific un studiu de climatologie. La fel. biologie sau din ştiinţele sociale. cercetarea geografică. Dificultatea circumscrierii unui obiect propriu de cercetare nu rămîne prin urmare doar la nivelul acestei artificiale separări a geografiei în fizică şi umană. Pentru a-şi finaliza eforturile. În plus. la orice scară ar fi el realizat. holos=întreg) a fost dezvoltat de fizicianul Pierre Duhem (1861-1916). a coeficientului de rugozitate spaţială.). Teoria ecologică a demonstrat faptul că un mediu încetează să mai fie un mediu natural dacă acţiunea omului în cadrul său însumează o energie care depăşeşte valoarea medie individuală zilnică de 20 de termii (1 termie=1 000 000 calorii). oricare ar fi obiectul asupra căruia s-ar focaliza.

Thomas Kuhn. geologia. Dacă acceptăm aceste consideraţii atunci trebuie să acceptăm şi faptul că. articolul « Milieu naturel ». fizice sau umane. politica relaţiilor internaţionale. cercetarea fundamentală este dinamică şi distrugătoare a paradigmei deja acceptate (pentru aprofundare. relief. etc. Cu alte cuvinte. Spre deosebire de cercetarea normală (respectiv cercetarea care aprofundează cunoaşterea realităţii prin intermediul teoriilor. Situaţia actuală a Terrei. ele sînt lipsite de atributele esenţiale care ar putea să le acorde statutul mult dorit de ştiinţă. La nivel microscopic geografia fizică este incapabilă să se desfăşoare deoarece acest nivel este acoperit în întregime de microbiologie. metodelor şi mijloacelor deja cunoscute şi acceptate). 16 17 CD-ROM Encyclopædia Universalis. neavînd un obiect propriu de studiu. disciplinele geografice nu pot avea teorii şi metode proprii şi prin urmare nu pot efectua cercetări fundamentale 17. stat). nu pot să conducă cercetări de sine stătătoare către nivelele micro şi macroscopice ale naturii. de chimia moleculară ori de fizica (sub)cuantică. cel puţin de geografie regională. La nivelul microscopic al ştiinţelor sociale (adică la scara individului) geografia umană este la fel de neajutorată: sociologia sau etnologia se ocupă îndeaproape de comportamentele individuale. hidrologie. în care fenomenul încălzirii globale a atmosferei din cauza activităţilor umane poate să schimbe echilibrul geologic planetar în doar cîteva decenii (prin topirea calotelor glaciare şi ridicarea nivelului Oceanului Planetar) este un exemplu relevant al imposibilităţii cristalizării unui obiect de cercetare propriu unei anumite subdiscipline geografice fizice sau umane. psihosociologia mulţimilor. macroeconomia. geofizica. firmă. toate vor fi întotdeauna mult înaintea ştiinţelor geografice. ştiinţele economice şi-au construit eşafodaje teoretice extrem de soficticate pentru a putea diseca în amănunţime funcţionarea individului economic (familie. care. cercetarea fundamentală este cercetarea care explorează noi universuri şi noi limite în scopuri declarat non aplicative. Acelaşi lucru este valabil şi la nivel macroscopic: astronomia. ceea ce conduce la construirea de noi teorii şi de noi metode). climat. astrofizica. consistă în enumerarea unor informaţii într-o ordine stereotipică şi de neclintit: structură geologică. O scurtă analiză a metodologiei lor reflectă foarte clar că disciplinele geografice. demografia. care este statică. vegetaţie. întreprindere.industrială (70-200 de termii) şi apoi revoluţia microelectronică (peste 220 de termii)16 au condus în mod clar la ruperea echilibrelor naturale şi la antropizarea avansată a mediului înconjurător. v. 48 . (socio)psihologia are mijloacele necesare pentru sondarea subconştientului sau personalităţii individuale ori colective. 1983). meteorologia. sub pretextul că analizează raporturile dintre mediul fizic şi om. ar face-o cu inconştienţa neofitului şi cu rezultate pe măsură… « Există părerea că un studiu geografic. Spre deosebire de cercetarea normală. dacă ar încerca să le încalce domeniul de cercetare. ştiinţele politice şi-au dezvoltat teorii solide de studiere a mecanismelor puterii. scopul său este acela de descoperire a adevărurilor ştiinţifice fundamentale.

O privire rapidă în istoria ştiinţelor demonstrează foarte repede că nici un geograf modern. meteorologie. privit ca o organizare complexă şi sintetică a realităţii. Karl Popper. constituie obiecte de cercetare specifice altor discipline naturale sau sociale.populaţie şi aşezări. Japonia. Thomas Kuhn). Geografia apare astfel ca o disciplină secundară. demografie şi istorie. metodologice sau aplicative apar frecvent citaţi specialişti din celelelalte domenii ale cunoaşterii ştiinţifice. hidrologie. iar lucrurile nu se opresc aici. totul însoţit sau precizat de nenumărate date statistice. cuprinzînd simultan toate obiectele. Extrem de puţini geografi sînt citaţi în lucrările ştiinţifice din ştiinţele naturale sau din ştiinţele sociale. respectiv originii sale duale: mai apropiată de ştiinţele naturale în Germania şi mai apropiată de ştiinţele sociale în Franţa. laos=popor). De ce ar fi luat el în serios în afara sălilor de clasă sau al universităţilor ?»18. În schimb. etnosociologie. Geograful apare astfel ca un tîlhar. fie acestea teoretice. Ratzel. În altele se păstrează doar un învăţămînt geografic preuniversitar. biologie şi pedologie. iar aportul său ştiinţific rămîne de nesesizat. nu a marcat profund cunoaşterea umană. cu excepţia clasicilor (von Humboldt. epistemologice. activităţi şi producţii. geografia este absentă. Această reţetă poate să prezinte uneori variante însă asta nu o va împiedica să rămînă doar o caricatură. în majoritatea scrierilor geografice. Pe lîngă confruntările artificiale dintre geografii fizicieni şi cei umanişti. O analiză mai atentă proiectează însă rădăcinile acestei crize de identitate a geografiei în prioada 18 19 CD-ROM Encyclopædia Universalis. Această stare de fapte este îngrijorătoare. Michel Foucault. Pentru a se apăra. fiecare în parte. schimburi comerciale. 49 . În cele mai cunoscute clasificări ale ştiinţelor şi în cele mai cunoscute lucrări de epistemologie şi de filosofie a ştiinţei (Jean Piaget. frecvenţa citărilor este atît de mare încît la o privire superficială respectivii autori pot foarte bine trece drept geografi. tolerată. Analiza celor mai multe studii geografice demonstrează însă faptul că pentru majoritatea geografilor « spaţiul geografic » se reduce la un banal cadru spaţial în care sînt localizate realităţile analizate (mai bine spus descrise) conform reţetei prezentate în citatul anterior. cu caracter enciclopedic. cel superior fiind arondat ştiinţelor sociale (economia) sau naturale (biologia sau pedologia): Italia. articolul “Géographie” Există state unde învăţămîntul geografic este absent. de la Blache. geografii invocă faptul că obiectul lor de studiu reprezintă nu aceste segmente de cîmpuri de cercetare proprii altor ştiinţe ci spaţiul geografic. ca un parazit. prezentate anterior. bună cel mult să contribuie la dezvoltarea cunoştinţelor de cultură generală ale cetăţenilor statelor care bunăvoiesc să finanţeze învăţămîntul geografic19. această situaţie este datorată şi genezei geografiei moderne. precum laografia din Grecia (din gr. economie şi tehnici diverse). etc. deoarece diferitele informaţii sînt împrumutate din alte discipline (geologie. Davis). procesele şi fenomenele care. locul său fiind luat de discipline cu caracter etnografic.

lasă locul ştiinţelor specializate: meteorologia. axată pe revalorizarea şi corectarea operelor antice prin intermediul informaţiilor noi furnizate de călătoriile negustorilor. economia. 50 . în care geografia evoluase încă din antichitate. deşi schematic (observaţia şi descrierea).premergătoare apariţiei geografiei moderne. Ştiintele de sinteză. meteorologia). Rămasă descoperită din punct de vedere metodologic (neavînd mijloacele şi metodele proprii de studiere a micro şi macrocosmosului). biologia. descoperind noi şi noi mecanisme naturale fundamentale. ajunge la un nivel imposibil de depăşit. Interesul savanţilor – şi implicit al structurilor de putere ale epocii – se deplasează către domenii precise. şcoala anglo-saxonă utilizează termenul de etnologie iar cea francofonă pe cel de antropologie. economia. « Taxonomia Geografiei umane ». geografia a fost eclipsată în cadrul acestui peisaj epistemologic foarte dinamic. hidrologia. ştiinţele politice. Efervescenţa renascentistă condusese geografia către schiţarea a trei niveluri spaţiale de analiză a realităţii vizibile: cel local. empirismului şi sensualismului20. făcea posibilă încadrarea realului vizibil într-o structură cît de cît ordonată şi deci accesibilă nespecialiştilor. aceste ştiinţe produceau în serie clasificări din ce în ce mai detaliate şi mai aprofundate. Speculaţiile (meta)filosofice nu îşi mai găsesc locul iar cantitatea imensă de informaţii devine imposibil de stăpînit. Urmărind aceleaşi principii de clasificare şi de descoperire a mecanismelor fundamentale se dezvoltă între secolele al XVIII-lea şi al XIX-lea sociologia (denumită iniţial « fizică socială »). precum geografia. Încercarea singulară a geografului olandez Bernhardus Varenius (1622-1650) de a construi o teorie a geografiei fizice (Geographia generalis. 1650) a rămas fără urmări importante. mai exact în secolele postrenascentiste (XVII-XVIII). Filosofia naturalistă face locul raţionalismului. Singura « nişă ecologică» rămasă încă neocupată era nivelul mezocosmic (mezospaţial). biologia. istoria. geologia. În aceste două secole nu se întîmplă nimic cu adevărat remarcabil în domeniul geografiei. optica. impulsionate de invenţiile legate de instrumentarul ştiinţific. bazate pe ideea determinării fenomenelor de cauze naturale profunde şi unice. şi în care a continuat să evolueze pe parcursul celor două secole enunţate. Astfel se explică succesul ştiinţelor fundamentale (matematica. Orientate către micro sau către macrocosmos. topografia şi cartografia. 21 Etnologia şi antropologia sînt termeni sinonimi. culminînd cu monumentala lucrare Geographia universalis publicată în opt volume între 1810 şi 1829 a geografului francez de origine daneză Conrad Malte-Brun (1775-1826). militarilor şi marinarilor. Geografia Renaşterii. Nu puteau fi ştiinţe decît acele discipline care îşi inventau metode şi mijloace de descoperire a acestor cauze (legi) universale. geologia) sau tehnice (mecanica. Nivelul mezospaţial a permis dintotdeauna geografiei să îşi desfăşoare arsenalul metodologic care. hidrologia. ştiinţele politice. fizica. geometria. astronomia) şi a celor naturale (chimia. etnografia21. 20 Curentele filosofice care au influenţat în mod direct devenirea geografiei ca ştiinţă vor fi prezentate în a doua parte a cursului.

ca parte a întregului. respectiv descrierea unui loc. 51 . care este descrierea Lumii [Universului. ale cărei rezultate vor sosi mult după moartea sa şi vor curma astfel evoluţia acestor discipline.hidrografie.geografia climatică. Lumières şi germ.cel regional şi cel planetar (Broc. Prima a fost cea a cristalizării unor subdiscipline capabile să părăsească trunchiul stufos şi ineficient al geografiei-mamă. de Cosmografie. hidrologie . a organizărilor hidrografice. Sub impulsul economiei clasice britanice. Denumirea vine de la tranşarea raţionalistă a conflictului scolastic dintre « lumina naturală » şi « lumina supranaturală » (mai exact dintre teologia naturală. fără intermediere divină. pedologie . economică şi etnologică asupra teritoriului rusesc. de specializarea accentuată a disciplinelor ştiinţifice. cu sau fără teritoriul său ». nu este altceva decît reprezentarea specifică a unui oraş. a localităţilor urbane. Chorografia este descrierea specifică a unei provincii iar Topografia.pedogeografie. n. şi teologia revelată iniţiaţilor direct de către divinitate). abatele Pierre Davity scria: « Descrierea Pămîntului este numită Geografie şi este diferită. înnăscute. savantul rus Mihail Vasilievici Lomonosov (1711-1765). În Occident. în strînsă legătură – chiar dacă în esenţă conflictuală – cu istoria şi sociologia.geomorfologie. Rămasă la nivelul descrierilor generale a locurilor. Aufklärung). alcătuind tandemuri inseparabile: geologie . Dezorientaţi. geografii au încercat să urmărească noile linii de forţă ale paradigmei în curs. declanşată după Renaştere şi ajunsă la apogeu în secolul Luminilor22. aflat din 1758 la conducerea secţiunii de geografiei a Academiei de Ştiinţe din Sankt Petersburg tinde să pună bazele unei geografii economice şi a unei geografii sociale printr-o vastă anchetă topografică. prin intermediul raţiunii (deci a luminii naturale. cele utilizate aparţinînd celorlalte ştiinţe consacrate.fitogeografie şi zoogeografie. în vederea realizarea unor clasificări pertinente a realităţilor studiate şi a găsirii unor legi care să explice aceste realităţi. Axate pe descoperirile fundamentale din ştiinţele naturale. cum am arătat. respectiv interpretarea cuvîntului divin. a celor rurale. regiunilor şi planetei. geografia a fost surprinsă. Clasificarea formelor de relief. a omului).]. 1986). Această imitare nu a fost decît superficială deoarece mijloacele şi metodele de cercetare proprii nu au apărut. ceea ce a avut două consecinţe principale. geografii încep să schiţeze geografia urbană şi geografia rurală. geografii reveneau degrabă în domeniul vizibilului specific realităţii mezocosmice: 22 Secolul al XVIII-lea este cunoscut şi sub numele de « secolul Luminilor » (fr. unele subdiscipline s-au predat necondiţionat acestora.n. a climatelor. Chiar dacă cerinţele lucrului ştiinţific impuneau incursiuni către « invizibilul » micro sau macrocosmic. Prin urmare « secolul Luminilor » este perioada în care savanţii şi filosofii au început să afirme că lumea poate fi cunoscută direct. biologie . a peisajelor agricole sînt doar cîteva dintre direcţiile urmate în această perioadă. A doua consecinţă a fost imitarea ştiinţelor naturale şi sociale cu succes incontestabil. Identic au reacţionat cele ce mai tîrziu aveau să se numească ramuri ale geografiei umane. meteorologie (climatologie) . În Les états et les empires du monde (11 ediţii între 1614 şi 1635).

comportamente individuale. refutare=a respinge. incursiunile către faptele microcosmosului rămîn limitate căci ele nu au altă motivaţie în afara aceleia de a lumina ceea ce este vizibil »23. p. bazat pe axiome. geografia a rămas la periferia ansamblului de ştiinţe moderne nomotetice24. la nivelul unor naţiuni sau a unor spaţii mai vaste. incomensurabile (de necomparat) cu trăsăturile altor obiecte. magnetismul terestru). condamnată să practice un demers descriptiv. teoreme sau legi irefutabile (din lat.2. Pentru geograf. 1967). La nivelul mezospaţial. al XVIII-lea se generalizase prezentarea descriptivă a unor arii geografice. 6. două fenomene identice. Din această cauză. Scara regională este specifică geografiei şi pentru că la acest nivel este posibil de abordat. ştiinţele nomotetice sînt ştiinţele care au un corpus teoretic bine constituit. procese sau fenomene. Faptul este extrem de evident în geografie: nu există două locuri identice. specificul relaţiilor dintre om şi mediu. Regiunea. specific. precum şi pe cele ale unităţii sale fundamentale. procese şi fenomene singulare. aceasta face imposibilă comparaţia şi prin urmare clasificarea. procesele şi fenomenele invizibile ale micro şi macrocosmosului (particole şi forţe subatomice. La acest nivel reducţionismul ştiinţific trebuie să funcţioneze la capacitate maximă pentru ca realităţile să poată fi înghesuite în clasificări şi taxonomii cît de cît utile. Încă din sec.. ancheta trebuie să fie adîncită către fenomenele chimice sau biologice fără de care lumea nu poate fi înţeleasă. 2001. sursă a gravei crize epistemologice de imediat de după cel de-al doilea război mondial. Descriptio Moldaviae a lui Cantemir). refutatio=argumentare de respingere a unei idei). cu tot efortul său teoretic şi metodologic. unde se combină în forme vizibile obiectele. reacţii biochimice. are o istorie îndelungată. în calitate de concept ştiinţific. subansamblurile teritoriale. Tot de atunci se dezvoltă două concepte paralele care vor face carieră geografică : bazinul fluvial şi P. geografia se distinge prin predilecţia pentru formele de organizare spaţială. […] Cercetători. Bailly. 1998): Geografia este singura disciplină pentru care regiunea este o noţiune centrală (Etienne Juillard. cu trăsături specifice. subzistă încă o serie de ambiguităţi în jurul conceptului de regiune care spre deosebire de cel de naţiune are structuri şi finalităţi mai puţin afirmate. Spre deosebire de alte ştiinţe care abordează dimensiunea spaţială a societăţii. Geografia regională – expresie a unităţii geografiei ? Această aparentă slăbiciune a geografiei ascunde de fapt argumentele puternice ale specificităţii sale ca ştiinţă. demersurile idiografice nu sînt acceptate ca ştiinţifice deoarece ele descriu obiecte. idios=propriu.« În toate aceste domenii. regulă. 25 De la gr. pornind de la premiza unicităţii lor (de ex. idiografic25. realitate este extrem de complexă atît în ceea ce priveşte forma cît şi în ceea ce priveşte conţinutul. gravitaţia. Claval. Specificul geografiei este acela al indivizibilităţii obiectului său de cercetare. două procese identice. 23 24 52 . structurile sau subdiviziunile regionale. Cu toată vechimea geografiei regionale al cărui obiect de studiu este identificarea spaţiilor caracterizate printr-o anumită omogenitate naturală şi antropică. Regiunea geografică (după A. 46 De la gr. într-o manieră sistemică. ingineri şi tehnicieni de formaţie variată se concentrează asupra acestor nivele. individuale. nomos=lege. de unde derivă imposibilitatea stabilirii unor legi generale.

între teorie şi praxis (aplicaţiile practice). medii inovatoare). organizator al structurilor spaţiale). Geografia nu a depăşit însă în tot acest timp orizontul local de analiză (regiunile de mici dimensiuni). Această capacitate de adaptare presupune transformări (i)reversibile.Siegfried în analiza diviziunilor politice sau J. principalele sale rivale. între mediul natural şi mediul antropic. respectiv pol. tramă industrială. Fiecare regiune este în acest sens dotată cu o serie de elemente invariante (majoritatea fizice dar şi antropice) peste care se suprapun elementele dinamice. mediu de viaţă şi logos=cunoaştere. ritmuri. În acest fel se ajunge la definirea genului de viaţă sau mod de trai (Paul Vidal de la Blache). etc. În perioada interbelică. spaţiu definit de interacţiunile spaţiale ale fluxurilor de diverse origini. memorie istorică (peisaje. punându-se astfel bazele unei abordări naturaliste a problematicii regionale. permanenţe. La sfârşitul sec. geografia nu aparţine în totalitate nici unuia dintre cele două domenii ale cunoaşterii umane. indiferent de nivelul de abordare (global. rareori fiind abordate spaţii mai vaste (A. zone. specifice memoriei spaţiale sau (dis)continue sub impulsul unor tensiuni sau rupturi. Regiunea este astfel concepută ca un sistem spaţial deschis ale cărui structuri reflectă interacţiunea unor energii endogene şi exogene : oameni. legat de evoluţia metodelor şi mijloacelor ştiinţifice. revelatoare ale structurilor şi modurilor de funcţionare a societăţilor umane.regiunea naturală. reţele de transport. tehnologii. poli.). Interesul comparativ. bazat pe tehnicile matematico-statistice şi informatice şi pe deschiderea interdisciplinară. sisteme industriale (districte. biofizica. regiunea naturală este înlocuită tot mai mult cu regiunea istorică (spaţiu eterogen modelat de voinţa politică) şi de regiunea economică (spaţiu organizat de relaţiile productive şi de schimb). apar alte două concepte esenţiale pentru dezvoltarea curentului regional în geografie. capitaluri. specificităţi. creând un mediu geografic specific. George. În ciuda asemănării obiectului de studiu. conceptul de centralitate câştigă teren în analiza regională (W. Nici o ştiinţă nu poate revendica însă locul geografiei.în care 26 De la gr. Se dezvoltă astfel conceptul de regiune funcţională. alături de un întreg cortegiu de alte discipline nomade (ecologia urbană. studiu. 1959). omogene şi polarizate sau anizotropice. informaţii. actori. resurse. conducând la dezvoltarea concepţiei sistemice. acela de ştiinţă a naturii şi a societăţii. intensităţi etc. va conduce mai târziu la conceptul de peisaj. strategii etc. se manifestă noi orientări legate de apariţia unor noi concepte : spaţiu polarizat (spaţiu construit de un câmp de forţe. funcţionale sau economice. Concepte precum. de structurile sau câmpurile de forţe care intervin sau de procesele de transformare în curs care presupun. regiunea de amenajare (de dezvoltare). dominant altădată a fost treptat înlocuit cu interesul analitic şi sintetic. văzut ca un ansamblu de modalităţi materiale şi sociale pe care un grup uman le pune în aplicare.Christaller). Prin excelenţă ştiinţă sintetică şi existentă în calitate de corp de cunoştinţe specifice cu mult înainte de manifestarea schismei care a separat ştiinţele naturale de cele sociale. mijloace. identităţi culturale) se alătură interesului pentru sociologia organizaţiilor. Dezbaterile asupra regiunii rămân deschise. ecologia şi mezologia (mesologia) sînt departe de a avea de a face cu complexitatea problematicii geografiei. etc. Toate ştiinţele de frontieră se află mereu « între »: între om ca individualitate şi societatea din care face parte. punct de convergenţă şi organism (preluat din fiziologie.Ancel în studiul frontierelor). punct central atractiv. reţele. ingineria genetică. fără centralitate şi discontinue. Necesităţile moderne ale planificării economice impun în plan practic. Constantele regionale nu sunt totuşi rigide dispunând în general de flexibilitate. Regiunea este după cum se observă un concept dinamic. Ecologia26. Genul de viaţă. istorice. al XIX-lea. oykos=locuinţă. ştiinţă definită în 1866 de zoologul german Ernst Heinrich Haeckel (18341919) studiază relaţiile stabilite între organismele vii şi mediile –naturale sau antropice . Tot acum. După 1950. analiza difuziunii spaţiale. 53 . Regiunea geografică devine astfel o „arie de polarizare structurată spaţial de influenţa unei metropole regionale” (P. între mineral şi biotic. regional sau local). în contextul apariţiei ecologiei). între natură şi tehnică. care combină elemente specifice regiunilor naturale. ierarhie. geografia a început să se definească drept o ştiinţă de frontieră. în funcţie de un pol sau de un centru dinamic. Astfel regiunile pot deveni izotropice. Deoarece în ştiinţa modernă trebuia să îşi găsească un loc propriu.

respectiv cele realizate între diferite medii (naturale. în care primează egoismul şi legea celui mai puternic. fiind perfect posibil să fie analizată cu ajutorul metodelor şi teoriilor naturaliste. Studierea relaţiilor verticale dintre elementele fizico-geografice. a crea. nediferenţiat. a genera. omogen=care are aceeaşi geneză. ipoteza Gaia se află încă în sfera de interes a ştiinţelor pămîntului. eterogen=care are geneză diferită. În plus. Apogeul acestor concepţii a fost atins în cadrul ipotezei Gaia (Lovelock şi Margulis. asemănător. Geografia este singura ştiinţă care ia în calcul distanţa (fizică ori metafizică) în apariţia şi evoluţia spaţiilor omogene. Ajungem astfel la sfera principală de interes a geografiei: regionarea. aceleaşi trăsături. nu numai dinspre natură către societate). Regionarea nu trebuie înţeleasă ca un efort steril de delimitare a unor suprafeţe care prezintă trăsături cît mai omogene. Ori. median şi logos Evoluţionismul este o teorie a concurenţei între indivizi şi specii. Ambele discipline nu consideră în mod separat natura şi societatea. Acest parametru este răspunzător de uscarea treptată a maselor de aer maritim care invadează uscatul. acelaşi (opus lui heteros=altul. intermediar. antropice sau complexe). Gîndită ca o reacţie (sau mai degrabă ca o alternativă) pentru teoriile evoluţioniste. parametrul care acţionează cel mai puternic este distanţa.acestea trăiesc. mesos=de mijloc. a produce. furnici) în care indivizii manifestă comportamente altruiste. socio-geografice sau fizico-socio-geografice este completată de studierea relaţiilor în plan orizontal. spre deosebire de celelalte două ştiinţe. Distanţa este răspunzătoare de sortarea sedimentelor în funcţie de greutatea lor: un rîu va depune bolovanii şi pietrişurile la cea mai apropiată ruptură de pantă şi va transporta De la gr. genere) = a naşte. 27 28 54 . spre deosebire de cea ecologică sau mezologică nu urmăreşte doar identificarea mecanismelor care produc în plan vertical (relaţiile mediu-organism) caracterele omogene ale unui spaţiu oarecare. diferenţiat. Alături de afinarea teoriei evoluţioniste prin studiul societăţilor animale (albine. conform teoriilor ecomezologice societatea nu este altceva decît un produs natural al evoluţiei terestre. teoria sa ar fi distrusă. care are drept sferă de interes evoluţia relaţiilor dintre organismele vii şi factorii lor naturali de mediu. homos=egal. Mes(z)ologia27 este o ştiinţă biologică de frontieră. geografia are posibilitatea să studieze fiecare dintre componentele celor două medii. Darwin spunea că dacă ar fi descoperită o fiinţă care să acţioneze instinctiv pentru binele altor fiinţe. Distanţa este parametrul care temporizează acţiunea gravitaţiei asupra proceselor fizice sau fizicochimice. Pentru geografie. diferit ) şi gr. relaţiile asupra cărora se focalizează putînd fi studiate bidirecţional (şi dinspre societate către natură. Regionarea geografică. 29 De la gr. 1974). gennan (lat. ipoteza Gaia deschide alte căi în abordarea planetei ca întreg. în plan orizontal. oarecum subordonată ecologiei. diferitele sale componente acţionînd nu numai în sensul adaptării la mediu ci şi al transformării acestuia în scopul îmbunătăţirii parametrilor întregului sistem28. geno. conform căreia Terra este un organism viu. relaţiile stabilite între componentele naturale şi cele antropice nu sînt semnificative decît din momentul în care acestea încep să prezinte un aspect omogen29 pe o suprafaţă mai mult sau mai puţin întinsă.

prin prisma relaţiilor pe care aceştia le stabilesc cu diversele medii în care evoluează. deşerturi. Herder acorda naturii partea sa în procesul devenirii popoarelor. Chorografiile antice şi medievale analizau şi descriau « regiunile » studiate ca pe nişte diviziuni date a priori. Partea a doua. continente). Ratzel era produsul tipic al mediului ştiinţific german. depunîndu-se. care erau văzute ca nişte organisme vii ce se dezvoltau sau decădeau în funcţie de vitalitatea cu care se integrau în ciclurile naturale. Distanţa este răspunzătoarea de crearea teritoriilor cotidiene ale indivizilor şi comunitătilor locale. Acest parametru induce în geografie principiul transscalarităţii30 realităţilor geografice. în cele din urmă. diferenţiindu-l ca obiect de cercetare propriu geografiei. Despre regiune şi regionare. vor crea cîmpiile aluviale. guvernată autoritar de profesorul Karl Ritter. ducat. este suficient deocamdată să spunem că încercările de identificare a regiunilor geografice au constituit de-a lungul timpului singura probă indirectă a caracterului ştiinţific şi unitar al geografiei. Deoarece în limba germană lanschaft nu are doar sensul pictural al cuvîntului ci şi pe cel de ţinut sau de ţară (precum Ţara Oaşului). aflat sub influenţa lui Immanuel Kant şi prin urmare dominat de diferenţierea netă între natură şi cultură. Cu toate acestea. fie antropice (oraş. Distanţa este răspunzătoare de calibrarea fluxurilor. 55 . „Taxonomia Geografiei umane”. Pentru ceea ce dorim să demonstrăm. ca şi despre problematica scărilor spaţiale în geografie vom vorbi în capitolele următoare. adept convins al concepţiilor lui Herder. istoria şi nu natura era cea care avea ponderea covîrşitoare în evoluţia popoarelor către ţelul lor final. Rămîne însă de demonstrat dacă regiunea şi procesul de regionalizare constituie într-adevăr o probă irefutabilă a caracterului de ştiinţă al geografiei. imperiu). Filosof al istoriei.mai departe mîlurile care. între 1882 şi 1891. şi anume că geografia a rămas o ştiinţă unitară. ci de forţele pe care le dobîndea comunitatea în procesul devenirii sale ca grup social organizat. se cuvine să precizăm că pentru Ratzel 30 31 Despre transscalarităţii v. Ratzel a conceput geografia umană ca o ştiinţă care studiază repartiţia oamenilor pe suprafaţa pămîntului. impregnat de filosofia herderiană. Venind dinspre ştiinţele naturii. munţi. Distanţa este cea care. Apariţia geografiei umane ca ştiinţă geografică va fi prezentată în capitolul « Geografia modernă» într-o ediţie ulterioară a acestui curs. stat. fie naturale (văi. Distanţa este aceea care controlează extensia ariei de influenţă a unui oraş sau intensitatea difuziei unei inovaţii în jurul centrului inovator. caracterizează în esenţă spaţiul geografic. de către zoologul german Friedrich Ratzel31. Ratzel a trebuit să facă o serie de concesii acestei ştiinţe. Intrînd pe tărîmul geografiei. civilizaţia şi cultura diferitelor popoare nu erau condiţionate (determinate) de condiţiile naturale. de avansarea şi de intensitatea avansării fronturilor pioniere. Altfel spus. Sub influenţa lui Ritter. regat. Caracterul descriptiv al realităţilor revelate sensibilităţii umane a continuat pînă la definirea geografiei umane (a antropogeografiei). Rezultatul vizibil şi clasificabil al acestor relaţii era peisajul (lanschaft-ul).

ideea de regiune polarizată. inspirîndu-se selectiv din geografia Franţei. geograful francez Elisée Reclus. italiană. portugheză. Otto Schluter l-a denumit kulturlanschaft (peisaj culturalizat. idee care a făcut carieră atît în spaţiul nord-american cît şi in cel european. Apropiat de etnologie. de ţară.această ultimă accepţiune. Un caz aparte îl reprezintă şcoala americană care. el însuşi puternic tributar lui Otto Schluter) se dezvoltă environnmentalismul determinist. Coroborată cu cercetările efectuate de geografii britanici asupra formelor spaţiale generate de industrie (doar Marea Britanie se afla în plină revoluţie îndustrială !…). în care popularea evoluase abia către nişte insule urbane înconjurate de nesfîrşite spaţii rurare sau încă ignorate de economia modernă. elev al lui Karl Ritter şi discipol al lui Vidal de la Blache. trasferul conceptual a fost foarte rapid. Şcoala franceză de geografie regională. românească – prin Vintilă Mihăilescu) şi a dezvoltat o geografie care. Nuanţa herderiană a determinării istorice a interacţiunilor dintre om şi natură a fost exacerbată în spaţiul academic francez. Deoarece termenul de lanschaft avea un corespondent direct în franceză. elveţiană. descrisese un tip de regiune organizată (polarizată) de un mare oraş. discipolii lui de la Blache dezvoltînd rapid conceptul de regiune ca diviziune a spaţiului geografic ce reflectă în mod direct interrelaţiile dintre societate şi mediu său natural. cît mai ales în Franţa (Paul Vidal de la Blache). 1981). 56 . Haţegului. Ideile lui Friedrich Ratzel au găsit ecou atît în Germania (Alfred Hettner). ferme. axată prin urmare pe ideea de regiune geografică complexă ca rezultat al adaptării active a grupurilor sociale la mediile naturale în care trăiau a influenţat puternic o serie de şcoli naţionale (olandeză. ştiinţe politice şi economice). sociologie. după 1960-1970 va deveni în cea mai mare parte o ştiinţă socială. etc. Germaniei şi Marii Britanii şi evoluînd într-un teritoriu recent europenizat. puţin populat şi cu organizări spaţiale incipiente (oraşe. urban-industrială s-a dovedit pe deplin satisfăcătoare în cadrul teritoriului american. spaniolă. În vasta sa Géographie Universelle. Maramureşului. acela de pays32. acoperea realitatea creată de interrelaţiile om-natură. acest curent de geografie regională îşi propunea să studieze pe de o parte « paleopeisajele » create în urma determinărilor naturale exercitate asupra autohtonilor precolumbieni. Pentru a deosebi landschaft-ul conceptualizat de Ratzel de acela natural datorat geografului Alexander von Humboldt. stabilit la Berkeley. însă de această dată sub directa influenţă a ideilor lui Ratzel (Ellen Churchille Semple la Chicago) sau a elevilor săi germani emigraţi (Carl Ortwin Sauer. care are drept obiect principal de studiu the cultural landscape. în California. Tot în Statele Unite. adică exact kulturlanschaft-ul ratzelian. unde în învăţămîntul superior geografia funcţiona numai în tandem cu istoria (Berdoulay. aflat mai degrabă sub guvernarea ştiinţelor sociale (istorie. belgiană. căi ferate) a creat o geografie care avea să devină foarte repede o disciplină activă. iar pe de altă parte să încerce descifrarea noilor peisaje pe cale să apară în cadrul evoluţiei rapide a federaţiei americane. Ecologia 32 Tot în sensul de « Ţară » a Oaşului. cu puternice valenţe aplicative. antropizat).

10 – Geografie regională sau geografii regionale? Transferul etologiei (ştiinţa comportamentului animal) în studiul « peisajelor culturale ». Semple şi de elevii săi (Şcoala din Chicago) va include în sfera atenţiei 57 . realizat de către E.lui Haeckel şi apoi evoluţionismul lui Darwin au marcat o vreme această abordare naturalistă a regiunilor geografice. Fig.

axată pe studiul a trei mari « unităţi » teritoriale: lanschaft-ul natural (landschaftologie). Activitatea sa. colos al geografiei germane însă a cărui influenţă a fost modestă deoarece acesta nu a ocupat niciodată vreo catedră universitară. fapt poate firesc ţinînd seama de foarte redusa acţiune asupra mediului pe care o exercita societatea ţărănească din România începutului de secol XX. Simion Mehedinţi a moştenit cîteva idei legate de rolul omului în cadrul sistemului terestru. lanschaft-ul se va reduce treptat doar la dimensiunile sale naturale. situaţia este mai complicată în cazul celorlalte două « entităţi ». ţara sau statul). Terra (1931) care este un Kosmos humboldtian la scară redusă însă mai structurat şi cu valenţe teoretice mai evidente. În Uniunea Sovietică şi ulterior în statele din estul Europei controlate de Moscova. fapt facilitat şi de influenţa pe care a avut-o asupra geografilor ruşi determinismul şi cauzalismul propriu lui Alexander von Humboldt. Ideea ce va face carieră însă în fosta lume comunistă va fi concepţia hettneriană. Prin contactele pe care le-a avut cu Ferdinand von Richtofen. fondatorul geografiei româneşti este oarecum particulară. din considerente ideologice. Grigore Cobâlcescu) săi ilustrează perfect influenţa humboldtiană: pentru multă vreme geografia românească va da partea leului demersului naturalist de tip determinist. care va deveni rapid sovietică şi care. care îşi va dezvălui întregul său potenţial teoretic şi metodologic mult după al doilea război mondial. Dacă lucrurile sînt clare în cazul peisajului natural (care păstra metodologia humbodtiană).geografilor conceptele de teritoriu şi de teritorialitate. Deşi elev al lui Ratzel şi bun cunoscător al lui Paul Vidal de la Blache. respectiv studiul ţărilor. Avînd girul lui Ritter. va interzice dezvoltarea sensului iniţial dat de zoologul-geograf german. Mehedinţi va fi fascinat de personalitatea lui von Humboldt. complexul teritorial de producţie (geografia economică) şi statul (stranovedenie). geograf german aflat în siajul herderian al lui Ritter. care schimba pînă şi numele geografiei în Länderkunde (ştiinţa ţărilor) a fost urmat à la lettre de geografia sovietică pentru care multă vreme geografia regională a fost stranovedenie. elevii ruşi ai lui Ratzel au transferat conceptul în cadrul şcolii ruse. La prima vedere termenul de complex teritorial de producţie ar putea să ne ducă cu gîndul la faptul că această « unitate » geografică ar 58 . Exemplul său. mult prea puţin vizibile însă în paginile Terrei. Ceea ce a venit dinspre şcoala franceză au fost concepţiile anti-vidalienilor. După încercări nereuşite (şi sancţionate ideologic de altfel) de a impune ca obiect de studiu lanschaft-ul antropic. fapt mai mult decît evident în principala sa lucrare. Situaţia lui Simion Mehedinţi. şi mai ales cea a elevilor (George Vîlsan. care propusese ca unitatea de bază în analiza geografică să fie länd-ul (provincia politică. sovieticii vor face din geografia regională o disciplină divizată. Emmanuel de Martonne fiind un exemplu clasic în această direcţie. Marginalizarea lui Vintilă Mihăilescu într-un context destul de neclar încă a redus şi mai mult impactul concepţiilor de origine franceză în geografia românească.

Această diviziune trebuia să aibă o singură finalitate. Manualele româneşti actuale abundă în asemenea “geografii regionale”. În ceea ce priveşte geografia ţărilor. că o ţară (un stat) este o creaţie artificială. Bucureşti sau C. În fapt însă. Sinteza evoluţiei conceptuale a geografiei umane: de la spaţiu la teritoriu33 Puţine discipline precum geografia îşi caută şi îşi afirmă cu atâta ardoare originea – şi prin urmare legitimitatea ştiinţifică . de exemplu G. Nu vom dezbate aici criza de identitate a geografiei. Paideea. le-ar fi pus în loc şi astfel ar fi oferit o bază reală regionării geografice. Oricine îşi poate da seama. aceasta este o altă nenorocire adusă geografiei de către sistemul comunist.avea ceva de a face cu anumite structuri istorice pe care societatea. în confruntarea sa perpetuă cu natura. a stat la baza constituirii geografiei ca ştiinţă academică. Este prin urmare imposibil să se definească geografia drept ştiinţă de sine stătătoare? 7. PUF. văzută adesea ca simbol al sistemului de ştiinţe geografice. şi anume aceea de a face cît mai eficientă exploatarea resurselor naturale şi umane locale pe de o parte. vrînd-nevrînd. iar pe de altă parte să constituie un fel de cadru administrativ apt să structureze repartiţia de la nivel central a investiţiilor infrastructurale majore. În numele ideologiei comuniste. pp. geografii au fost obligaţi să inventeze o aşa-zisă geografie regională care. O. Geografii erau astfel obligaţi să studieze « realităţi » teritoriale efemere. Ed. mai mult sau mai puţin sistematizată în diversele cosmografii. Din aceast scurt survol asupra apariţiei şi devenirii geografiei regionale şi a regiunii ca obiect privilegiat de studiu în ansamblul său reiese clar faptul că disciplina în cauză. Octavian – De re geographiae sau lungul drum al spaţiului către teritoriu. Didactică şi Pedagogică. este departe de a oferi o imagine unitară şi ştiinţifică a geografiei. complexul teritorial de producţie este o diviziune arbitrar « decupată » şi comandată de puterea politică. – in Groza. care înglobează între nişte frontiere îngheţate la un moment dat al istoriei o serie întreagă de realităţi geografice (naturale şi umane) foarte diferite unele de altele. ISBN 973-596-171-7. relief. I. care nu aveau nici un raport cu funcţionarea normală a spaţiului geografic. Paris. 33 După articolul Groza. etc…). (dir. Armand Colin. Paris 59 . Jacob (1991) – Géographie et ethnographie dans la Grèce ancienne. ajungea să studieze statele după celebra şi stupida reţetă « aşezare geografică. Bucureşti. 2003 34 V. chorografii şi topografii apărute până în secolul al XVIII-lea. care ajung să dezguste rapid elevii care învaţă mai multă geografie pe … Discovery Channel. Aujac (1975) – La géographie dans le monde antique. care proclama că o simplă frontieră era suficientă pentru a face dintr-un teritoriu complex un teritoriu unitar şi omogen. geografii. Donisă (1977) – Bazele teoretice şi metodologice ale geografiei.în înscrisurile antichităţii greco-romane34. dez-scrieri) ». hidrografie. Vom afirma doar un fapt incontestabil şi anume acela că imensa cantitate de informaţii adunată în decursul vremii de către geografi.) « Teritorii (scrieri. a priori definite. 235-250. cu nici o altă metodă decît bunul simţ.

Cl. pe baza acumulărilor in situ. O'Sullivan şi J. ca domeniu de activitate al geografiei. ceea ce ar justifica mai degrabă o analiză contextuală a devenirii sale ca ştiinţă decât o analiză dezvoltată în termeni de paradigme sau episteme. Maspéro. respectiv descrierea unui loc. Paris. (1983) – The Geography of Warfare. de exemplu L. 1986 36 Broc.E. care să permită realizarea simultană a eşafodajelor teoretice.W.C. Paris. Cunoaşterea geografică nu s-a putut desfăşura pe verticală. p. a servit întotdeauna unui scop practic. p. care este descrierea lumii. 4. Avem prin urmare imaginea unei geografii aflată într-o îndelungă evoluţie descriptivă şi tributară praxisului. London 38 Lacoste. op. Les Editions du Comité des Travaux Historiques et Scientifiques. Peltier şi G. Croom Helm. Nu este de mirare faptul că geografia s-a complăcut în cadrele impuse de Kant. p. Dumnezeu pentru filosofie ori numărul pentru matematică. geografia profesorilor sau geografia ideologică a stat alături de istorie în cadrul proceselor de încadrare identitară a naţiunilor moderne38…şi chiar de trasare efectivă a frontierelor în Europa de după primul război mondial39. de juxtapunere a informaţiilor pe măsura juxtapunerii unor noi şi noi locuri cunoscute la frontierele œkumenei. ca să nu spunem geografia. Scopul cunoaşterii geografice. P. Obiectul său de studiu nu a putut fi adus în laboratoare şi nu a putut fi creat prin savante discuţii academice. 358-369 În "L'Espace géographique". Miller jr. descrierea Pământului. cit. lucru reafirmat în zorii modernităţii de către Pierre Davity în Les Etats et les Empires du Monde (11 ediţii între 1614-1635): "Descrierea pămîntului este numită Geografie şi este diferită. Pearey (1966) – Military Geography. Gallimard. Bibliothèque Nationale. Chorografia este descrierea specifică a unei provincii iar Topografia. Paris. geografia ofiţerilor şi geografia colonială a facilitat implantarea administraţiilor metropolitane şi a perfecţionat artele războiului37. Geografia exploratorilor a stat la baza primelor manuale de navigaţie şi a contribuit prin urmare la extensia nemăsurată a primelor imperii europene36. a fost descrierea realităţii. Deloc inocentă. reuşind să fie aproape ridiculizată de epistemologi şi de filosofi ai ştiinţelor precum Jean Piaget40 şi 35 Citat de N... 37-60 37 v. Broc. Paris 60 . nu este altceva decît reprezentarea specifică a unui oraş. Paris 39 E. Doin Editeurs. Van Nostrand. Berdulay (1981) – La formation d'école française de géographie (1870-1914). LITEC. Piaget (1967) – Logique et connaissance scientifique. Paris 40 J. no. precum este omul pentru medicină. ça sert d'abord à faire la guerre. integrată "cererii sociale". Cunoaşterea geografică a fost un proces desfăşurat pe orizontală. Raffestin (1980) – Pour une géographie du pouvoir. cu sau fără teritoriul său "35. de Cosmografie. Lacoste (1976) – La géographie. ca parte a întregului. Y. op. Princeton. V.Cunoaşterea şi descrierea Pământului. 99 În La géographie de la renaissance 1420-1620. Boulineau (2001) – Un géographe traceur de frontières: Emmanuel de Martonne et la Roumanie. Principalul obstacol a fost acela că obiectul său de cercetare nu a fost niciodată acelaşi şi dat pentru totdeauna. are câteva particularităţi care nu au facilitat deloc ascensiunea acestei discipline către statutul de ştiinţă. definit încă de Ptolemeu. cit.

Oricine a citit Karl May şi l-a urmărit în taină pe Winnetou prin preeriile americane poate să aibă o ideee asupra procedeului: "…de cum treci Rio Grande vezi către soare-apune un pâlc de copaci şi mai departe o stâncă golaşă…". în care fiecare loc este în mod fundamental descris de coordonatele sale matematice. Towards a Geography of Modernity. Une archéologie des sciences humaines. M. Simptomatic este Atlasul Catalan (1315). însă aceasta nu a împiedicat şi nu împiedică cu nimic lumea pe care o serveşte să meargă înainte. N. înmagazinate. Locul devine unic. Bucureşti 44 J. Geograful şi utilizatorul producţiei sale devin consubstanţiali locurilor. este hic et nunc pentru orice om care are un loc. 7. ale lumii cunoscute la un moment dat. Foucault (1966) – Les mots et les choses. Flammarion (traducerea franceză a celei de-a doua ediţii revăzută şi adăugită (1970) a lucrării iniţiale The Structure of Scientific Revolutions. The University of Chicago Press. ce puteau foarte uşor să treacă drept fotografii finale. Chicago.N. fie prin hărţi. ia loc. este o invenţie recentă. Primele hărţi nu sînt decât discursuri desenate. Ştiinţifică şi Enciclopedică. ultime. aşa cum o ştim astăzi. individual. idios – propriu. Champs. în funcţie de sensibilitatea autorului. p. Paris T. Illinois. ceea ce pune multe probleme epistemologice. specific.1. 1962 43 din gr. Geografia s-a constituit şi s-a proiectat de la bun început în interiorul propriului său obiect de studiu. geografia nu a fost până în secolul al XIX-lea peste sau în afara timpului său şi nu şi-a propus niciodată să viziteze viitorul ori să dea răspunsuri definitive la interogaţiile umane fundamentale. orice privire exterioară şi orice abstractizare a locului le este interzisă. Istoria geografiei este mai întâi istoria acţiunii umane asupra întinderilor suprafeţei terestre şi abia apoi istoria evoluţiei ideilor sale. Ştiinţa locurilor sau puterea idiografiei Îndelungata perioadă idiografică43 a geografiei i-a permis un contact nemijlocit cu locurile descrise. Ed. Baltimore 41 42 61 .La structure des révolutions scientifiques.complet ignorată de Michel Foucault41 sau de Thomas Kuhn42. care "cartografiază " fabuloasele ţinuturi ale Extremului Orient pe baza nu mai puţin fabuloaselor povestiri ale lui Marco Polo. Geograful participă la periplul călătorului care ia adus informaţia iar marinarul urmăreşte întocmai în călătoriile sale traseul descris de geograf. Fiecare loc era atent şi exhaustiv analizat apoi redat. Entrikin (1991). catalogate. cf. locuieşte sau înlocuieşte: "place presents itself to us as a condition of human experience (locul ni se prezintă ca o condiţie a experienţei umane) "44. The Johns Hopkins University Press. fie prin discursuri mai mult sau mai puţin nuanţate. 1 În The Betweenness of Place. Andrei (1987) – Dicţionar etimologic de termeni ştiinţifici (Elemente de compunere greco-latine). absolut. Kuhn (1983) . Gallimard. Orice imprecizie şi orice abatere de la drumul descris poate fi plătită scump. Primele manuale de navigaţie din Renaştere nu sînt nici pe departe colecţii de hărţi ci colecţii de povestiri sistematizate. irepetabil. Harta. Spre deosebire de celelalte ştiinţe umane.

Pentru geograf harta nu este mută şi imobilă. cu scop funcţional. dinamice. nu va putea însă niciodată părăsi parfumul idiografic şi nu se va depărta nicicând de cotidian. perceptorul regal sau negustorul au nevoie fiecare de alte informaţii referitoare la aceleaşi locuri. p. 89 În Inventarea spaţiului cotidian: arhitecturi ale experienţei cotidiene. Ceea ce este variabil prin urmare. ceea ce rămâne este dimensiunea practică a spaţiului". marinarul. Ceea ce variază este interesul asupra acestor locuri. care cunoaşte sau ar trebui să cunoască fiecare loc în parte. Problema care apare în această mediere este aceea a unicităţii locurilor cercetate şi deci incomensurabilitatea46 lor. ale înţelegerii umane comune. Spaţiul hărţii reprezintă suma momentelor locurilor reprezentate. Bucureşti incomensurabil = care nu poate fi comparat 62 . este discursul geografic. Această sumă de momente nu se desfăşoară în toată complexitatea sa decât geografului. Accesul celorlalţi la "adevărul " faptelor reprezentate trece numai prin intermediul discursului geografic. uneori stufoasă. Faptul a devenit evident odată cu avântul ştiinţelor naturale din secolul al XVIII-lea când geografia încearcă primele sale aventuri metodologice şi tatonează drumurile care o puteau propulsa în rândul "adevăratelor " ştiinţe. spaţiul se defineşte dincoace de orice distincţie obiectivsubiectiv. şi prin descrierea verbală. Mihali (2001). "Adevărul " geografic se construieşte încet – unii ar spune plicticos – prin prezentarea simultană a unei sinteze grafice cît mai precise a locurilor. Paideea. Fie că spaţiul este considerat ca produs al locului sau locul ca efectuare de spaţiu. a priori – a posteriori […]. sînt vii. Locurile de pe hartă. realizată prin mijloacele cartografiei. acesta este acela care pliază realitatea în funcţie de comanda doritorului de informaţie. Geograful şi-a dobândit în lunga perioadă descriptivă a geografiei rolul de mediator între complexitatea vastei lumii materiale şi cerinţele reducţioniste. formal-material. a locurilor individualizate pe imaginea cartografică. Geografia Antichităţii şi a Renaşterii realizase deja o profeţie care va deveni explicită odată cu Husserl: cunoaşterea geografică este cunoaşterea raporturilor dintre obiect şi subiect. De la descrierea locurilor la descrierea mediilor ca determinante absolute 45 46 C. geografia îşi îndeplinea cu conştiinciozitate rolul însă nu putea visa la statutul de ştiinţă. Ciprian Mihali. Cu toate eforturile. chiar încorsetate în parametrii rigizi ai longitudinii şi latitudinii. 7. Militarul. în ultimă instanţă. Harta este un moment al spaţiului şi un izvor al discursului. într-o lucrare recentă45 rezumă un punct de vedere filosofic asupra spaţiului care poate fi uşor aplicat geografiei idiografice: "din perspectivă hermeneutică şi fenomenologică.2. Contopită cu praxisul.Niciodată în istoria geografiei harta nu a evoluat separat de discurs. evolutive.

Filosofia kantiană. Armand Colin/VUEF. Metoda ştiinţifică promovată de geografi caută să împartă suprafaţa terestră într-un mod cât mai logic cu putinţă iar mediile. sub influenţa filosofiei istorice germane din secolul al XVIII-lea (şi mai ales a ideilor lui Johann-Gottfried Herder). asociaţii faunistice localizate. unităţi geomorfologice) însă mijloacele tehnice limitate şi vastitatea câmpului său de cercetare limitează drastic precizia cercetării. p. pe fondul sofisticării instrumentarului şi metodelor ştiinţelor pozitive. Paris (a cincea ediţie. etapă intermediară ce va conduce la abandonarea descrierii locurilor în favoarea găsirii de elemente comune ale acestora cu scopul sesizării de întinderi omogene care să poată fi clasificate în mod raţional şi să conducă spre cuprinderea şi înţelegerea complexităţii naturii. Drept urmare sporeşte interesul pentru peisajul antropizat (kulturlandschaft) şi se deschid căile speculaţiilor asupra omului şi naturii. care devin obiectele principale cercetate P. simplu surogat pentru statutul de ştiinţă atât de mult dorit. 1984) 47 63 .) – "Les concepts de la géographie humaine". au deviat rapid către environmentalism şi determinism. Este evident faptul că nici în această direcţie instrumentarul ştiinţific nu era la înălţime şi ambiţiile taxonomice au fost repede reduse la descrieri îmbinate cu încercări de explicare a situaţiilor locale. 40 În Histoire de la géographie. "care pune în evidenţă istoricitatea societăţilor şi culturilor. De la peisaje la regiuni sau victoria taxonilor Către sfârşitul secolului al XIX-lea.Revoluţia naturalistă.3. Vreme de aproape un secol. marcată în ştiinţele biologice de succesul temporar dar răsunător al lui Carl von Linné a pus în faţa geografiei problema sistematizării şi clasificării locurilor inventariate de-a lungul secolelor. care făcuse din spaţiu un cadru ale cărui configuraţii erau diferite de la un loc la altul. În plus. geografia a început să piardă şi statutul de intermediar între obiectiv şi subiectiv: longitudinea şi latitudinea fiecărui punct putea fi calculată cu precizie. Bailly (dir. tributare a ceea ce era mai stabil în mediu. Lumea reală devenea mult prea "obiectivizată "… şi prea la îndemâna tuturor. a oferit un suport epistemologic geografilor clasici. contururile lumii au început să fie desenate cu exactitate iar traseele călătoriilor puteau fi trasate dinainte. prima ediţie: Armand Colin. 7. Explicaţiile. Paris. istoricismul este abandonat în favoarea unei apropieri de ştiinţele naturale. p. subliniind ceea ce datorează acestea mediilor în care s-au fasonat " geografii şi-au construit o disciplină "concepută ca o interpretare teleologică a destinului popoarelor şi umanităţii "47. reputate drept exacte. Imediat geografia a intrat în faza sa taxonomică. sînt înlocuite de peisaje strict circumscrise din punct de vedere spaţial. Majoritatea eforturilor de clasificare ţintesc spaţiile naturale (peisaje vegetale. cu limite incerte. Claval (2001). respectiv condiţiile fizicogeografice. 37-50 În A.

Termenul de regiune devine piatra unghiulară a geografiei moderne. Dacă se mai vorbeşte încă de geografie şi nu doar de geografie fizică şi de geografie umană este pentru că regiunea s-a sustras studiului exclusiv al uneia sau alteia dintre cele două tabere şi. Paris. între pozitivismul logic şi hermeneutică. regiuni de convergenţă şi regiuni de tranzit. prima ediţie: Armand Colin. regiuni istorice şi regiuni economice. 1984) 50 Ph. Tensiunea exercitată asupra sa de conflictul dintre metodele exacte şi metodele exploratorii şi relative aveau să o marcheze profund şi să facă teoreticienii săi să oscileze neîncetat între pozitivism şi fenomenologie. inventându-şi geografia regională. p. diversitatea criteriilor de clasificare şi prin urmare multiplicarea exponenţială a tipurilor de regiuni "descoperite " marchează o etapă neoidiografică în istoria geografiei. între materialism şi idealism. Cercetarea clasică asupra regiunii căuta să definească întinderi geografice omogene pe care să le clasifice în tipologii diferenţiate după modalităţile de articulare dintre factorii fizici şi factorii umani49. regiuni agricole şi regiuni industriale iar mai târziu chiar regiuni turistice. Espace. Rezultatul a fost o panoplie impresionantă de tipuri de regiuni şi de structuri regionale: regiuni geografice. Singura utilitate practică a geografiei acestei perioade este înregimentarea sa ideologică: prin 48 P. s-a constituit într-un solid pod de legătură între "fraţii inamici". regiuni urbanizate şi regiuni rurale. p. milieu. dintre societăţi şi mediile lor geografice ("sinteze ale raporturilor multiple întreţinute de milenii de grupurile umane în interiorul cadrului lor natural"50) devin obiectele privilegiate ale cercetării. Nonn (2001). Descrierea redevine metoda principală însă noua scară geografică la care se efectuează cercetarea împiedică reîntoarcerea la praxis. Pinchemel (1957) – Géographie et déterminisme.) – "Les concepts de la géographie humaine". eforturile taxonomice au condus în mod necesar către o abordare fiziografică a organizărilor studiate şi a permis continuarea atitudinii idiografice. Paris (a cincea ediţie. la individ şi la loc. însă la un alt nivel de agregare: individul şi locul au fost uitaţi în favoarea regiunii şi a comunităţii.) – "Les discours du géographe". fără a uita regiunile administrative şi regiunile-plan… Relativitatea unghiurilor de abordare. l'Harmattan. marcată de pozitivism şi de neokantianism. p. Bailly (dir. Regiunile "naturale". cotidiene. p. respectiv entităţile rezultate în urma interacţiunilor fireşti. regiuni polarizate şi regiuni periferice.de geografie însă acum "peisajul nu mai este. Claval. région. între obiectul şi subiectul acţiunii umane. 76-77 În Régions. 221-225 În "Bulletin de la Société Belge de Géographie" 64 . între liberalism şi marxism. nations. Paris. obiectul central al studiului ci devine instrumentul privilegiat în identificarea regiunilor naturale "48. p. 1997 49 H. 101 În L'évolution de quelques concepts de base de la géographie. paysage (1800-1990). Pentru perioada care acoperă trecerea dintre ultimile două secole ale mileniului trecut. regiuni enclavate şi regiuni deschise. Inventarea regiunii ca entitate rezultată în urma interacţiunii verticale dintre natură şi societate a avut o urmare nebănuită la început: geografia s-a poziţionat foarte inconfortabil între ştiinţele naturale şi ştiinţele sociale. 89118 În Jean-François Staszak (dir. Armand Colin/VUEF. ca la începutul secolului al XIX-lea. 75-97 În A.

respectiv cele ale statelor naţionale şi mai târziu ale blocurilor economine sau ideologice.Geography as spatial interaction. (1996) – "Human Geography. privilegiind relaţiile pe verticală (între grupul social şi mediul său natural) nu reuşise decât să acumuleze o impresionantă colecţie de taxoni unici şi irepetabili. Schaefer (1953) – Exceptionalism În Geography: a Methodological Examination. l'Harmattan. D. Denumită nomotetică. extras din ediţia republicată în 1961 a lucrării În the Nature of Geography: a Critical Survey of Current Thought În Light of the Past.4. E.intermediul sistemului de învăţământ geografia va deveni una dintre uneltele principale de construire a identităţilor şi conştiinţelor naţionale. Nefericita experienţă a geografiei politice ridicată la rang de doctrină de stat de regimul naţional-socialist german şi distrugerea celei mai mari părţi a structurilor teritoriale productive în timpul celui de-al doilea război mondial vor conduce la reaprinderea disputelor asupra statutului geografiei şi vor marca începutul decăderii regiunii ca obiect de studiu academic. respectiv până în 1956 când Ullman54 reuşeşte să catalizeze un puternic curent metodologic definind geografia ca o ştiinţă a interacţiunilor spaţiale. E. London 51 65 . p.N. Seattle (prima ediţie în 1956) 55 ca de exemplu D. Arnold.C. P.L. London. ed. 388-397 În J. Inventarea spaţiului geografic Articolul din 1953 al geografului american de origine germană Fred K. p. Taxonii regionali s-au constituit în aceeaşi perioadă într-o bază relativ sigură pentru extrapolarea metodologiei lor de cercetare către nivelele superioare de agregare. Haggett (1965) – Locational Analysis În Human Geography. deci pe orizontală. teoretică. extrem de critic la ceea ce autorul a numit "excepţionalism în geografie". da Costa Gomes. 7. Schaefer51. Arnold. 257 În Le mythe de la modernité géographique. Polemica aprinsă a păstrat un caracter destul de violent doar cîţiva ani. Association of American Geographers. Bunge (1962) – Theoretical Geography. A. Oxford Massachusetts. 1939 53 P. după care geografiei şi istoriei le sînt opuse celelalte ştiinţe zise teoretice sau sistematice53. no 3 52 R. Royal University of Lund. Livingstone. Paris. W. Rogers. An Essential Anthology". Agnew.) – "Les discours du géographe". University of Washinghton Press. p. însetată de general. între diferitele grupuri sociale. Gleerup Publishers. care se voia analitică. este considerat de majoritatea epistemologilor ca fiind marca definitivă a abandonării clasicismului şi semnul clar de început al modernităţii ştiinţelor geografice.K. Cuplul Schaefer-Ullman a constituit matricea iniţială a noii geografii. 255-281 În Jean-François Staszak (dir. 1997 54 E. această nouă fază a geografiei a beneficiat de entuziasmul unei pleiade de teoreticieni55 şi de cercetători care au impus rapid în Europa F. vol. Ullman (1980) . p. căutătoare neobosită de cel puţin regularităţi spaţiale dacă nu chiar de legi geografice. Blackwell Publishers. 226-249 În "Annals of the Association of American Geographers". XLIII. Richard Hartshorne52. Washington. în opoziţie cu geografia tradiţionalistă care. Schaefer consideră că demersul idiografic. Lund. Hartshorne (1939) – The Character of the Regionale Geography. Harvey (1969) – Explanation În Geography. bazat pe descrierea obiectelor unice (excepţionale) este profund neştiinţific şi atacă virulent clasificarea de sorginte herderiană a ştiinţelor propusă de teoreticianul de necontestat al geografiei regionale.

Un principiu (o lege?!) universal valabil(ă)… Urmează altele: "legea " minimului efort în organizarea spaţiului. Metodele cantitative şi modelizarea spaţială aduc realitatea în interiorul laboratoarelor (mai exact al ordinatoarelor). prin aceasta. principiile maximizării satisfacţiei actorilor implicaţi în dinamicile spaţiale şi principul echităţii spaţiale. arii polarizate) sau la dinamici (atractivitate sau repulsivitate spaţială. în Europa se întâmplă acelaşi fenomen rapid. singularitatea poate fi înlocuită de generalitate"56. Împreună cu economia regională. Împotriva acestei geografii (şi economii) fără suflet. URSS) noua geografie nordamericană. Fenomenul începuse mult mai devreme. geografia cantitativă este rapid confiscată fie de ideologiile (neo)liberale fie de cele structuraliste. difuzie ori polarizare. Vom afirma doar că. însă cu un oarecare decalaj (1970-1980). geografia abandonează noţiunea de loc în favoarea noţiunii de spaţiu. la fel ca şi în cazul filosofiei. şi anume în prima jumătate a secolului al XX-lea. Nu vom insista aici asupra lor. considerată de geografii americani de după al doilea război ca moştenire legitimă. după caz. etc. de măsurat. odată cu şcoala germană de economie spaţială. Menirea sa este de a înlocui treptat pe cel de regiune sau măcar de a-i schimba conţinutul: "regiunea nu mai este văzută ca o unitate teritorială ci este concepută ca o clasă spaţială care face parte dintr-un sistem ierarhizat. care transformase oamenii în docile fiinţe strict raţionale au apărut şi au înflorit brusc geografii critice (cea radicală) sau împăciuitoare (geografia umanistă sau. Geografii cantitativişti îşi afirmă din ce în ce mai pregnant supremaţia în faţa geografilor tradiţionalişti: lor li se adresează majoritatea comenzilor sociale. în scopul realizării profitului pecuniar sau social. Pentru noua geografie spaţiul este distanţă iar distanţa înseamnă obstacol în calea mişcării.C. Credem că. periferii. Cum propunea Schaefer. după părerea noastră. aceste curente nu s-au datorat unei reacţii ştiinţifice în faţa neokantianismului sau neopozitivismului care făceau din ştiinţele geografice o reţea de chingi reci destinate să controleze spaţiul şi. fluxuri. geografia fenomenologică şi hermeneutică). fiinţa umană. centralizare ori descentralizare). În doar douăzeci de ani (1950-1970) conceptul de spaţiu înlocuieşte pe cel de regiune în America de Nord. ca să-i spunem pe nume. Aceasta deoarece spaţiul se reducea la structuri (poli. într-un cuvînt de modelizat şi deci de controlat. "legea " rang-mărime în ierarhizarea sistemelor urbane. Astfel. Noua geografie lansează un nou concept: acela de spaţiu.. p. 262 66 . Ele nu au apărut nici măcar ca un reflex întârziat de descoperire a fenomenologiei sau a hermeneuticii. centre.Occidentală şi în unele ţări din fostul bloc comunist (Polonia. toate foarte uşor de cuantificat. cantitativă şi subordonată necesităţilor de planificare şi de amenajare a spaţiului. geografia a fost prinsă pe picior 56 P. Mai exact spus de spaţiu geografic. cit. da Costa Gomes. op. Se pot face aşadar experienţe la scară redusă cu planeta şi astfel ultima barieră în calea ascensiunii geografiei în sferele înalte ale ştiinţelor (neo)pozitiviste dispare.

p.89 59 R. Nu întâmplător una dintre cele mai la modă metode de cercetare geografică de la începutul mileniului al treilea este… path dependency57. care îşi propune explicit să găsească în configuraţiile spaţiale trecute rostul şi sensul dinamicilor spaţiale actuale. teritoriile individuale locale şi regionale surclasează pe toate planurile teritoriile naţionale. 7. termenul de teritoriu a devenit în primele trei sferturi ale secolului al XX-lea un spaţiu simbolic limitat de o cât se poate de "materială " frontieră administrativă. Este oare acest lucru diavolul însuşi sau asistăm la o reaşezare a lumii în alte tipare teritoriale? Răspunsul aceluiaşi autor este liniştitor: lumea nu se destructurează ci se restructurează la alte nivele spaţiale. guvernate de alte coduri şi legi: "Lucrurile interconectate au loc (şi zic asta în path dependency = dependenţa de calea. modelul urmat(ă) C.D. conceptul de teritoriu a avut în cadrul ştiinţelor umane ceva de tabu. adică tocmai în perioada în care individul era abandonat fie de către statul "providenţial". Spunem că este vorba de reorientare deoarece termenul de teritoriu. Baltimore & London 57 58 67 . Sack (1997). De la spaţiu la teritoriu sau redescoperirea locurilor Dacă este într-adevăr aşa cum afirmă Ciprian Mihali şi anume că "graniţa între funcţional şi simbolic este foarte fragilă "58 atunci putem accepta faptul că această fragilitate a permis geografiei să se reorienteze rapid şi să treacă rapid de la analiza spaţiului la cercetarea teritoriului. Către sfîrşitul mileniului trecut. drumul. toate acestea au lăsat câmp liber relaţiilor sociale pe orizontală. retragerea din ce în ce mai evidentă a statului din sistemul "pactului social". a făcut explozie în literatura geografică între 1980 şi 2000. Dereglementarea economiei. cit. mai la sfârşitul perioadei.5. fie. Sack59 lansa în 1997 o observaţie cât se poate de sugestivă: "segmentarea noastră teritorială ne face străini unii faţă de alţii iar integrarea globală ne face să depindem şi să avem încredere mai mult în străini decât în familie şi prieteni". 10 În Homo Geographicus. sub impulsul decisiv al democratizării informaţiei prin intermediul noilor tehnologii de comunicare. şi aceasta în ciuda persistenţei etologice a imaginii căţelului cu piciorul ridicat care îşi marchează "teritoriul". de cele mai multe ori statală. op. Robert D. Mihali.. în toată bogăţia sa semantică. The Johns Hopkins University Press. p.greşit de rapiditatea evoluţiei tehnologiei şi că nu a făcut decât ceea ce era obişnuită să facă: să se obişnuiască cu un prezent în continuă mişcare şi să încerce să-l înţeleagă şi să-l explice studiind trecutul. Mulat pe ideea de afectivitate. neputinţa marilor structuri birocratice inventate de modernitatea timpurie. de către statul comunist. Originar din dreptul roman în care descria sec şi rece o suprafaţă apropriată legal. neierarhizate şi din ce în ce mai puţin controlate/controlabile de un sistem-bloc.

datorită faptului că mediul geografic este caracterizat în primul rînd de eterogenitatea condiţiilor de la un loc la altul. Teritoriul este un spaţiu construit.luarea în stăpînire prin dreptul forţei sau prin forţa dreptului 2. p. specifice grupului care a efectuat aproprierea). este evident. op. Există un loc pentru orice şi orice este presupus a fi la locul său. 60 R. Aceste etape ale construirii teritoriului sînt încadrate de normele proiectului tranzacţional. proiectul tranzacţional ordonează două tipuri de tranzacţii (negocieri): a) tranzacţiile orizontale (cu spaţiul şi cu caracteristicile spaţializate ale acestuia). acţiuni care. de concepere şi de percepere a spaţiului. D. în procesul construcţiei sale se parcurgîndu-se următoarele etape: 1. Cit. Sack. […] Această fărâmiţare şi specializare geografică impune cu necesitate un foarte sofisticat sistem de legi. Din punct de vedere spaţial. respectiv eficientizarea organizărilor spontane. în funcţie de evoluţia tehnicilor de încadrare a mediului în care comunitatea îşi desfăşoară acţiunile. Amenajarea spaţiului organizat. de aici rezultă structurile spaţiale b) tranzacţiile verticale (cu factorii de mediu). valorile fiind definite ca principii care definesc orientările majore ale acţiunilor comunitare şi care orientează şi fac legitime regulile sociale ale grupului respectiv.sensul literal al cuvântului) în nenumărate şi fragmentate unităţi ale spaţiului. conduc spre trăsături specifice construcţiei teritoriale rezultate. Organizarea spaţiului apropriat (domeniul acţiunilor cotidiene. Semnalizarea spaţiului apropriat (coduri de semne vizibile sau invizibile. problema simbolizarii spaţiului apropriat 3. spaţiul-timp cotidian devine cadrul negocierilor tacite dintre drepturile şi îndatoririle individuale şi cele colective) 4.. O definiţie sumară a proiectului tranzacţional ar suna astfel: Proiectul tranzacţional este programul pe care şi-l dă un grup social pe calea devenirii sale. Aproprierea spaţiului . acest program este sinteza valorilor comunitare. grupurile fiind obligate să inventeze alte tehnici de la un loc la altul. scrise sau nescrise. Valorile comunitare se regăsesc în acţiunile de practicare. se ajunge la diferenţieri spaţiale în ceea ce priveşte construcţiile teritoriale rezultate. reguli şi practici "60. 8-9 68 .

de la gr. (R. pe de altă parte ea este o sursă sau un support pentru ostilitate. neagă posibilitatea transplantării individului într-un alt teritoriu. Paris-Montpellier. multă teritorialitate le asasinează. sistematizării şi analizei acestora. şi de ajunge într-un spaţiu în care există un alt fel de banal al faptului cotidian. plicticoasă. Studiul teritoriilor este un bun mijloc de a lupta împotriva terorismului teritorialismului ». Teritorialitatea nu se poate asimila cu atitudine elementară a apărării spaţiului pe care un animal îl consideră esenţial supravieţuirii sale . Individul înrădăcinat nu devine conştient de această calitate a sa decît atunci cînd este pus în situaţia de a pleca. Înrădăcinarea este exclusivistă şi neagă alteritatea. se obţin mereu aceleaşi structuri fundamentale ale spaţiului. Teritoriul ca rezultat al procesului de diferenţiere – exemplu de abordare umanistă 61 Geografia normală (în sensul dat ştiinţei normale de Thomas Kuhn) caută să sesizeze diferenţele existente între structurile spaţiului. culturale. economice. o regiune devine fatalmente Regiunea. 1992. Puternica valoare simbolică a cuvîntului (şi sentimentului) de înrădăcinare derivă după toate probabilităţile de la teama ancestrală de pribegie. khton=pămînt. 7. arii polarizate. Aplicînd metodele geografiei clasice se ajunge la separarea unor organizări unice. incomensurabile: un oraş este mereu Oraşul. de a-şi schimba locul. ţară). în condiţiile unui teritoriu închis. scris în 2000 pentru revista de filosofie Krisis 61 69 . Ele permit de asemenea fiecărui migrant care se deplasează în interiorul unei naţiuni. identificarea este învăţată în procesul de socializare . repetabile la diferitele scări la care se poate efectua studiul: poli. Puţină teritorialitate creează socializare şi solidaritate.Aceste tranzacţii. ea ţine de psihologia colectivă şi contribuie la fondarea identităţii de grup. Pe de o parte. Brunet. în scopul contabilizării. defineşte ceea ce s-ar putea numi înrădăcinarea grupului social respectiv. Reclus. Banalul unor acţiuni devenite reflexe sociale. dobîndind un puternic caracter de banalitate. de la un oraş la altul. de instabilitate. Numărul de finalităţi posibile ale unei cercetări geografice ortodoxe se reduce la doar două. Doar după articolul Groza Octavian – Diferenţă şi diferenţiere – o geografie a identităţii teritoriale. care îmbină topologia cu stilistica. 436). excluziune sau ură. de neapartenenţă. aceste principii sînt transportabile . se desfăşoară în spaţiul cotidianului. cu nuanţe enciclopedice şi conduce întotdeauna la rezultate derizorii în comparaţie cu efortul cerut. Această muncă este laborioasă. Contrar rădăcinilor. Metafora vegetală a rădăcinii semnifică pe de o parte puternice legături cu pămîntul natal (preluat în autohton/alohton. Teritorialitatea are ceva de animal sau de vegetal şi progresul umanităţii a constat tocmai în a se elibera de o teritorialitate exacerbată sau în a o extinde la întreaga planetă. iar pe de altă parte lipsa de mobilitate. ele au permis pionierilor să îşi reconstituie orizonturile în cadrul unor noi spaţii în procesul aproprierii unor noi teritorii. reţele. teritorialitatea pare un element util coeziunii grupurilor sociale . Plasînd cercetarea în paradigma geografiei (post)moderne. stabilizarea într-un anumit loc (locuitor-locuire). să îşi « reconstruiască un teritoriu ». Les mots de la géographie. p.6. « Teritorialitatea este un raport individual sau colectiv la un teritoriu considerat apropriat.

piaţă. care este perpetuu. libertatea sa intrinsecă în ultimă instanţă. mai exact filtrul pe care distanţa îl interpune între experienţa individuală sau cea comunitară efectivă şi imensitatea numărului de experienţe posibile în alte puncte ale spaţiului. Polaritatea şi distanţele comunitare limitează frecventarea individuală a locurilor în funcţie de depărtarea de centru. mişcarea devine deplasare eficientă. sudului. care nu mai angajează persoana ci comunitatea sa. Distanţa pură devine traseu.realităţi incomensurabile… Apare astfel cu claritate explicaţia faptului pentru care geografia se defineşte ca o disciplină a gîlcevii perpetue a învăţaţilor cu lumea şi mai ales a învăţaţilor între ei: discursul geografic glisează invariabil către dispute interminabile asupra criteriilor de clasificare. vestului şi tuturor celorlalte direcţii posibile. desfăşurată între teluric şi celest. asupra metodelor de sesizare şi de încadrare a diferenţelor. sînt transferate practicilor cotidiene ale comunităţii şi astfel hoinăreala virtuală haotică devine o gravitare cuminte în jurul polilor consfinţiţi şi împărtăşiţi de toată lumea. ceea ce contează este procesul (respectiv diferenţierea). ale căror metamorfoze continue interzic orice încercare de rigidizare a lor în interiorul unor taxonomii imuabile. « buricul pămîntului »): în funcţie de verticalitatea persoanei. şi nu rezultatul său (diferenţa). Organizările spaţiale (şi mai ales teritoriale) care stau în centrul atenţiei geografiei umane sînt de fapt fascicole de relaţii extrem de fluide şi de proteice. şi atunci indivizii îşi însumează centralităţile într-una colectivă – totem. în interesul comunităţii. de regionare. în spatele. Practicile cotidiene ale persoanei. care nu ajunge nicicînd să se solidifice suficient pentru a se oferi unei analize atente. experienţa individuală se diluează în experienţele multiple ale grupului iar cunoaşterea lumii de către individ devine din ce în ce mai aproximativă pe măsură ce distanţa de la centrul comunitar către exterior se măreşte. lumea se desfăşoară în faţa. oboseala de a crea lumea în mod continuu îşi spune cuvîntul. obsedată de centralitate. catedrală. Omul este o fiinţă gregară. Singurătatea acestei centralităţi nu convine. Fiecare individ este axis mundi (axa lumii. Singurul proces ordonator al acestor relaţii este distanţa. aceasta în cazul în care nu caracterizează de-a dreptul –iarăşi. celor care sfidează cochilia teritorială sau celor care sînt constrînşi. sat. Centrul comunitar devine reperul identificator pentru toţi membrii grupului. Această obsesie este creatoare de spaţiu. În aceste condiţii. oraşdepersonalizînd dimensiunile lumii prin instaurarea nordului. la dreapta şi la stînga persoanei. Spaţiul şi distanţa îşi au izvoarele în interiorul persoanei.desenul lor diferă iar diferenţele sînt de obicei irelevante chiar şi pentru cea mai simplă comparaţie. Procesul de identificare teritorială evoluează în funcţie 70 . Cotidianul topeşte metrii în minute iar geografiile individuale devin geografii ale timpului mai mult decît geografii ale spaţiului. primărie. să se deplaseze în exterior. estului. Spaţiul rămîne apanajul aventurierilor. În geografia umană diferenţele nu există decît în măsura în care cercetătorul doreşte să le găsească.

Diferenţierea îşi are sursa în incertitudinile legate de prezenţa frontierelor. care infiltrează schimbarea simbolisticii centrului în mod gradual. care. Aceasta deoarece discursul propovăduieşte implicit că frontierele există şi că sînt administrate/apărate de instanţa creatoare de discurs. extrem de restrictiv în ceea ce priveşte comportamentele individuale. fie că acestea din urmă sînt construite sau “naturale”. pentru anumite perioade. este creatoare de noi. în funcţie de tehnicile de supunere a distanţei. Identificarea perpetuă la centralităţile comunitare este relativă la acurateţea. Diferenţa este pentru individ un dat a priori. Considerăm aşadar că identitatea teritorială este înainte de toate un rezultat direct al diferenţierii şi nu al diferenţelor. şi are nevoie de o confirmare oficială. Între aceste frontiere individul are mai degrabă îndatoriri decît drepturi. Subtilitatea dizolvării universalului (sau măcar al ceea ce se cheamă în altă parte) în vernacular depinde de accesul la informaţie formativă a membrilor comunităţii. cultural. individual sau colectiv. Vernacularul (respectiv localul. O informaţie informativă deschide larg porţile manipulării. Diferenţierea teritorială este înainte de toate o afacere personală. căreia indivizii sau comunităţile i-ar fi derogat responsabilitatea să facă acest lucru. selectarea şi deformarea sau deturnarea sensurilor informaţiei subţiază izvoarele identificării pînă cînd. zgomotoasă. prin discurs. Situaţia medie a eu-rilor individuale dintr-o comunitate. liniştită. în mod implicit acceptată de majoritatea membrilor. în funcţie de rugozitatea spaţiului înconjurător. considerăm că diferenţa teritorială nu este o consecinţă a procesului de diferenţiere ci rezultatul deturnării sensului acestui proces. pe o hartă imaginară.). subtile. relativă şi continuu dinamică. decisivă şi. în reprezentările individuale şi colective ale unui aici cunoscut şi al unui în altă parte fabulos ori grotesc ori pur şi simplu necunoscut.de evoluţia simbolică a centrului. Diferenţa se stabileşte prin intermediul unui discurs. prin intermediul practicilor cotidiene. care trece prin situarea eu-lui în interiorul cadrelor spaţiale fizice. În acest context. identificarea deja captivă în structurile cotidianului este forţată să devină identitate. economice şi culturale ale teritoriilor. etc. Ea se construieşte şi evoluează în fiecare zi. puritatea şi caracterul natural al informaţiei venită din exterior. etic. revelată comunităţii într-un mod explicit. ar putea foarte bine purta inscripţia hic sunt leones (aici sînt lei). statică. Pentru 71 . Diferenţierea este lentă. cunoscut doar de „cei ai locului”) este legat de universal prin canale multiple. aceasta depinzînd de informaţiile aduse de cei care s-au aventurat în afara spaţiului comunitar. Diferenţa este abruptă. Diferenţa stabileşte ca o sentinţă definitivă faptul că frontierele spaţiului fizic (date de distanţele dintre indivizi sau de distanţele pe care se desfăşoară fenomenele incontestabil administrate de comunitatea respectivă) reprezintă în acelaşi timp şi frontierele spaţiului social (date de proiectarea în spaţiul fizic a celui moral.

se găsesc structurile de încadrare teritorială. aduce fericirile şi nefericirile în interiorul unei comunităţi. Fiecare dintre aceste fenomene exogene se manifestă pe durate mai lungi sau mai scurte. Structurile politico-administrative îşi dau drept obiectiv să încadreze conţinuturile teritoriale pre-existente şi să genereze noile forme. chiar rurale. Dincolo de elementele structurale ale unei comunităţi (limbă. conflictul cu vecinul devine colaborare. care oficializează starea conflictuală şi care declanşează conflictele ce vor conduce la crearea diferenţelor. 72 . pe fondul unor conţinuturi asemănătoare purtătoare a unor stări conflictuale identice non distructive. cu pretenţii imuabile. există întotdeauna prezentul continuu al cotidianului. drumurile comerţului şi culturii. De cele mai multe ori. totul într-un şir de întîmplări naturale şi aleatoare. care şlefuiesc structurile cotidianului. administraţie). religie. după cum nesigure sînt şi cele ale ansamblului de proprietăţi care descriu spaţiul întregii comunităţi. Structurile de încadrare teritorială sînt capabile să convertească după bunul plac identitatea teritorială în discursuri identitare. Singura certitudine (speranţă ?!) este că felul proprietăţii şi modurile de practicare ale acesteia sînt asemănătoare. în funcţie de care vor fi modelate vechile miezuri ale organizărilor teritoriului. identitatea teritorială cîştigă în valoare dar pierde în sens. localizată la nivelul conţinuturilor. Războaiele. deoarece ea se întîmplă cel mai adesea la nivelul formelor create prin discurs. care constituie garanţia de securitate identitară locală. Cristalizarea aceloraşi comportamente conduce la construirea aceloraşi mecanisme de identificare. Războiul este succedat de pace. toate acestea marchează viaţă de zi cu zi a comunităţilor. sînt capabile să conducă la crearea unor diferenţe diferite. deturnînd sensurile naturale ale evoluţiei în funcţie de proiecte artificiale. între formele şi conţinuturile teritoriilor. structurile acţionează conform unor legi proprii şi. limitele proprietăţii sale – şi bineînţeles cele ale vecinilor săi imediaţi. origine etnică. « moderne ». însă cele ale proprietăţilor nevecinilor sînt înceţoşate.sînt bine cunoscute. influenţele faste sau nefaste ale vecinilor. Între diferenţă şi diferenţiere. influenţele unei culturi externe sînt înlocuite de cele ale unei alte culturi. prin trăirile individuale şi colective. Astfel. Diferenţa este rezultatul unui conflict trăit în mod violent. Diferenţierea este efectul unei stări conflictuale niciodată concretizată. Ele sînt acelea care legitimează. La scară locală identificarea la nivel individual şi colectiv se face prin intermediul acceptării unui aceluiaşi filtru de negociere a presiunilor alogene.individul unei comunităţi. Tocmai cotidianul este acela care. Continuitatea influenţei lor asupra cotidianului vine din schimbarea continuă a ierarhiei autorităţii lor conjuncturale asupra comunităţilor. dezvoltarea. Structurile separă cauza (procesul de diferenţiere) de efect (diferenţele). dar întotdeauna limitate în timp.

la scară interregională lucrurile se complică deoarece apar fricţiuni între macrostructurile de încadrare teritorială. aflate la verticala centralităţii acestora. Diferenţierea continuă nu se transformă în diferenţă. Diferenţele crează teritorii rigide. este catolic. 73 . însă îşi spune turc. Starea conflictuală existentă în cadrul proceselor de teritorializare. fiind cunoscută are toate şansele să se (auto)îndeplinească. identitatea rezultată constituindu-se într-o crustă incasabilă ridicată în jurul teritoriului. în eternă schimbare. de identificare. identificarea nu concretizează conflictul iar violenţa nu se perenizează. în vreme ce diferenţele se înrădăcinează în structurile rigide ale trecutului. este alb sau negru şi. autogeneratoare însă nu şi autocentrată. identificarea construindu-se în funcţie de repere mobile. Funcţionînd ca o profeţie care. este înlocuită cu starea de conflict între macrostructuri. cilindrice. care selectează din rîndul fenomenelor exogene doar pe cele aflate în opoziţie binară cu cele locale. structurile identitare cunosc o tendinţă perpetuă de fortificare. Aceasta deoarece diferenţierea se hrăneşte dintr-un prezent continuu. Sub presiunea discursului. şi vine din sau locuieşte în altă parte. identică pentru toţi membrii comunităţilor locale. Construcţia identitară teritorială are nevoie de celălalt. Dacă la scară infraregională diferenţierea este aceea care se constituie în vector al construcţiei identitare (interesul de a se defini din punct de vedere spaţial în raport cu alţii). ci este păgîn. Diferenţa este produsul unui discurs care neagă distanţa sau care mai degrabă transformă distanţa fizică într-una simbolică. La acest din urmă nivel spaţial diferenţierea este bineînţeles încă prezentă. Diferenţierea este suficientă pentru a-ţi afirma identitatea (celălalt este ca şi mine. Diferenţierile acoperă teritoriile cu clopote transparente ale căror limbi. Contactul violent dintre vecini (concretizarea diferenţierii) conduce la cristalizarea unor structuri identitare care îşi iau drept reper structurile celuilalt. alteritatea neexcluzînd starea conflictuală. omogenă. indiferent de localizarea lor efectivă. Atîta vreme cît starea conflictuală nu este confiscată de un discurs politic. de diferenţiere. acest proces devine o căutare instinctivă a diferenţelor (celălalt nu este ca mine. care nu permite sesizarea la nivel local a progreselor reale efectuate în relaţiile cu vecinul identificator. însă imixtiunea politicului este mult mai puternică şi mai înclinată să deturneze identificarea către discursuri identitare. asemenea borcanelor de murături frumos aranjate pe un raft întunecos de cămară.Discursul. rezultate din încercările de concretizare a unor proiecte identitare impuse în numele unor generalităţi ambigue. maghiar. rescrise în fiecare moment de ascultătorii lor de pretutindeni. proiectează nevoia de securitate identitară la scara regiunilor sau a statelor. rus. ar fi posibil să locuiască la/lîngă mine). fac să rezoneze structurile teritoriale dincolo de frontierele lor incerte – unde se termină sunetul ? – alcătuind simfonii evolutive. mai rău. este ortodox.

) – Les concepts de la géographie humaine. cititorul trebuie să fie conştient că orientările. Din această cauză. Economica.II. Armand Colin.analiza spaţială (centrată pe problemele legate de apariţia. izolate şi de sine-stătătoare. Poziţia de interfaţă a geografiei (între natură şi societate) a permis acestei ştiinţe o dezvoltare continuă a sistemului de discipline componente. TAXONOMIA GEOGRAFIEI UMANE Geografia poate fi considerată ca o ştiinţă de cercetare a diferenţierilor suprafeţei terestre. Antoine Bailly. În cele ce urmează propunem. Denise Pumain (dir. împreună cu temele majore abordate de către acestea. Penguin Books. Prin urmare. 1998. curentele şi subdisciplinele definite şi descrise în ceea ce urmează nu trebuie să fie privite exclusivist. pe baza unor lucrări de referinţă62. o definiţie generală ar putea afirma că geografia este ştiinţa interesată de structura şi natura interacţiunilor stabilite între două sisteme: sistemul ecologic (care pune în legătură societatea/omul cu mediul în care trăieşte) şi sistemul spaţial (care pune în legătură o porţiune a suprafeţei terestre cu o alta). respectiv specificităţii obiectelor. localizarea şi evoluţia structurilor spaţiale) . în corpusul oricărui articol sau tratat de specialitate. o parte din întrepătrunderile teoretice. precum şi o sistematică generală a subdisciplinelor sale. detaliul pierzînd ca importanţă în faţa tabloului de ansamblu. ca fiind singulare. Ele coexistă în proporţii diferite în spiritul şi opera oricărui cercetător. conceptuale şi filosofice sînt datorate trans-scalarităţii. Robert Ferras. Paris.) – Encyclopédie de géographie. Paris. ). o sinteză a orientărilor şi curentelor majore de idei care au determinat devenirea geografiei umane. a IV-a ediţie. potenţîndu-se reciproc. În afara relaţiilor complexe pe care geografia le întreţine cu propriul său obiect de studiu şi cu celelalte ştiinţe interesate de sistemul teritorial (fig. 1987. Orice abordare sintetică presupune o pierdere de informaţie. proceselor şi fenomenelor geografice de a exista şi de a se manifesta simultan în mai multe nivele 62 Brian Goodall – Dictionary of Human Geography. 1992 74 .analiza ecologică (axată pe problematica legăturilor om-mediu) . Antoine Bailly (dir. Geografia umană modernă combină în cercetările sale trei orientări complementare ale interesului ştiinţific: . în contextul unei evoluţii extrem de complexe a cadrelor epistemologice şi teoretice ale ştiinţei actuale.analiza regională (fundamentată pe cercetarea evoluţiei structurilor regionale şi ale diferenţierilor spaţiale). London. aceasta din urmă fiind rezultatul acţiunii simultane ale mediului şi spaţiului în care trăieşte fiecare fiinţă umană.

La fiecare dintre aceste nivele. ale celui naţional (politicile macroeconomice şi relaţiile internaţionale ale statului) şi ale celui continantal sau mondial (preţurile energiei primare. Fig. natura. sensul şi intensitatea relaţiilor dezvoltate sînt mereu altele.(la mai multe scări) de organizare teritorială. 11 – Geografia umană şi relaţiile sale cu ştiinţele naturii şi ale societăţii (după Taafe. concurenţa pe pieţele internaţionale. 1974 şi Ianoş. De exemplu. fenomenele legate de mondializare. 2000) 75 . etc. acţiunile şi retro-acţiunile pe care le induce şi la care este supusă o fermă agricolă sînt funcţie de elementele mediului local (microclimat natural şi socio-economic sau cultural).). ale celui regional (politicile de dezvoltare regională).

Tot macrogeografice pot fi considerate şi cercetările bazate pe utilizarea indicatorilor agregaţi (de exemplu caracterizarea statelor lumii prin comparaţia structurii lor socio-profesionale. industrie şi servicii).. respectiv proporţia avută de populaţia ocupată în cele trei sectoare de activitate – agricultură. prin care geografii marxişti explică diferenţele de dezvoltare existente între statele lumii este un asemenea exemplu. Macrogeografia Macrogeografia se încadrează într-un context holist.Este prin urmare evident că la diferite scări spaţiale elementele diferitelor organizări spaţiale au naturi diferite (politicile economice ale statelor sînt diferite. sensuri diferite (statele pot avea o politică protecţionistă în vreme ce pieţele internaţionale impun liberalizarea concurenţei) şi intensităţi diferite (politicile de ajustare economică ale Uniunii Europene. Studiul sistemelor urbane (prin legea rang-mărime. de exemplu. încercînd să traseze cadrul şi să descopere legităţile generale care guvernează evoluţia unei întregi clase de obiecte. Teoria centru-periferie. 1. în conformitate cu scopul urmărit.. 76 . de procese sau de fenomene. iar un oraş turistic are o cu totul altă funcţie teritorială decît un oraş industrial.. Critica principală care poate fi adusă cercetărilor macrogeografice (deşi utilitatea lor nu poate fi pusă la îndoială) este accea că gradul extrem de generalizare nu permite luarea în consideraţie a deosebirii de natură ce pot să apară în cadrul aceleiaşi clase de obiecte. sînt diferenţiate în funcţie de performanţele fiecărui nou membru sau ale fiecărui nou stat candidat). care îşi propun transformarea ordinii mondiale existente. procese sau fenomene spaţiale.. Astfel. de exemplu). Diferitele subdiscipline ale geografiei umane pot fi identificate în funcţie de mai multe criterii. considerată ca injustă şi sursă de inegalitate socială şi spaţială. se încadrează în aceeaşi categorie. sectorul terţiar al Statelor Unite are foarte puţin în comun cu sectorul de servicii din Libia. caracterul macrogeografic este prezent în cercetările de nuanţă marxistă. în care oraşele sînt considerate ca avînd funcţii similare. De cele mai multe ori. în funcţie de ideologia dominantă. contextele culturale regionale se diluează în cadrul celor naţionale.1. Criteriul scării de analiză După scara de analiză a sistemelor teritoriale se pot deosebi trei orientări majore în cadrul cercetărilor de geografie umană: 1.).

deoarece nu poate generaliza şi astfel nu poate construi teorii. structurile spaţiale evenimenţiale (create de un festival. interesată de crearea şi evoluţia teritoriilor vernaculare sau de comportamente şi reprezentări individuale sau de grup. economice. 1. critica principală este eceea că. nivelul mezospaţial este nivelul la care riscurile cercetării şi aplicaţiilor practice ale aceteia sînt minimizate.1. microgeografia este obligată să acorde partea leului empiriei. politice sau culturale. 2. care se focalizează asupra fenomenelor care se desfăşoară la scările mezospaţiale ale realităţii.3. deci foarte aproape de obiecte. culturale şi economice ale indivizilor sau grupurilor sînt studiate în profunzime. În condiţiile paradigmei ştiinţifice actuale. obiectul său de cercetare. este rezultat direct al fascicolelor de relaţii naturale. Geografia regională este prin excelenţă o ştiinţă mezogeografică deoarece regiunea. acolo unde se combină constructiv sau destructiv macro şi microstructurile spaţiale.2. în care s-a renunţat la ideea de măsură precisă în favoarea aproximărilor statistice riguroase. sociale. sociale. de un fenomen economic periodic). Criteriul suportului filosofic şi teoretic După suportul filosofic şi teoretic subdisciplinele geografiei umane pot fi încadrate într-o serie întreagă de orientări. În această categorie se înscriu cu precădere studiile de geografie comportamentală. structurile sociale. respectiv a celor ascendente (dinspre local spre mondial/cosmic) şi a celor descendente (dinspre cosmic/mondial către local). politice şi culturale antagoniste. economice. Structurarea spaţială a comportamentului consumatorilor. geografiile culturale ale indivizilor şi grupurilor izolate pot fi considerate ca obiecte de studiu pentru microgeografie. Microgeografia Microgeografia studiază în detaliu organizările spaţiale la nivele subregionale (locale). umanistă. Mezogeografia Mezogeografia este o tendinţă recentă. procese şi fenomene unice şi prin urmare incomensurabile. de o manifestare sportivă. Invers primei orientări. fiind interesată în special de comportamentele individuale sau de cele ale microsocietăţilor aflate în interacţiune cu mediul local. a căror succesiune şi ale căror moşteniri nu fac decît să 77 . situîndu-se foarte aproape de nivelele inferioare de organizare a spaţiului.

această orientare se transformă într-un determinism geografic vulgar. Geografia posibilistă nu neagă faptul că acţiunea umană este limitată de condiţiile restrictive de mediu.kulturlandschaft (rezultate din adaptarea pasivă la mediu). al XIX-lea care. Ferdinand von Richtofen. b) Geografia posibilistă este fundamentată pe filosofia posibilistă (environmentalism posibilist) conform căreia mediul oferă fiinţelor umane seturi de oportunităţi din care acestea aleg doar pe acelea conforme cu normele lor socio-economice şi cu nevoile lor culturale. Friedrich Ratzel). teorii şi aplicaţii ale geografiei umane. responsabilitatea verificării lor revine interrelaţiilor teorie-empirie şi bunei credinţe a cercetătorului. delimitîndu-se de metafizică şi de religie. posibilismul postulează că în faţa constrîngerilor sau avantajelor mediului societăţile sînt libere să îşi aleagă tehnicile de încadrare conform propriilor lor matrici socioculturale. Dusă la extrem (de exemplu în cazul doctrinei naziste). Dacă determinismul afirma că diferenţierile spaţiului geografic (respectiv regiunile umanizate) sînt şlefuite prin acelaşi tip de reacţie culturală a societăţilor în faţa determinărilor mediului. a) Geografia deterministă este bazată pe filosofia deterministă care afirmă că toate acţiunile umane nu sînt libere ci controlate de anumite legi naturale. determinismul permite stabilirea unui set de ipoteze de iniţiere a cercetării geografice. c) Geografia pozitivistă îşi trage seva din filosofia pozitivistă a lui Auguste Comte din sec. Jean Brunhes). rezultate din adaptarea culturală activă la mediu. Trama explicativă a geografiei deterministe este dată de analiza cauzală. deoarece el se adresează bunului simţ comun. simplist şi periculos. însă afirmă că structurile spaţiale sînt rodul alegerii conştiente a oportunităţilor oferite societăţii de un mediu inert/permisiv. Rezultatele cercetărilor celor două curente sînt sensibil diferite: dacă pentru geografia determistă unităţile taxonomice erau peisajele culturale .diversifice unghiurile de abordare a realităţii şi să îmbogăţească panoplia de metode. modele. subordonată principiilor environmentalismului determinist. În doze moderate. afirmă că ştiinţa poate funcţiona numai cu ajutorul chestionărilor empirice (cu conţinut factual) iar cunoaşterea este restrînsă doar la faptele care pot fi observate prin intermediul simţurilor umane (perfecţionate de instrumentar 78 . După conturarea ipotezelor de amorsare a studiului. Reprezentanţii săi sînt în primul rînd cei ai şcolii franceze clasice (Paul Vidal de la Blache. concepte. Această geografie a constituit suportul antropogeografiei germane clasice (Carl Ritter. pentru geografia posibilistă peisajele erau rezultatele directe ale modurilor de trai (genres de vie). ceea ce în mod inevitabil conduce la concluzia că acelaşi set de condiţii fizico-geografice duce la aceleaşi tipuri de comportamente umane.

care postula că pot fi cu adevărat ştiinţe doar acele discipline capabile să utilizele instrumentar şi echipamente ştiinţifice de măsură şi de contriol şi să efectueze experienţe..şi echipament ştiinţific). conform căruia aplicarea teoriilor logicii formale sau a celor ale matematicii pure conduc la o cunoaştere cel puţin la fel de sigură ca şi cea datorată simţurilor umane. de consumatori. a accelerat dezvoltarea geografiei fizice şi a anesteziato pe cea a geografiei umane. Pentru prima dată. Pentru 79 . care are nevoie de secole?!). Experienţa devenea astfel accesibilă şi ştiinţelor sociale. Analiza matematică (aplicarea în geografie a teoremelor matematice) suţine validitatea unor enunţuri teoretice iar analiza statistică serveşte la testarea şi confruntarea rezultatelor teoretice cu faptale observate.). destul de confuză. telescopul. acceptarea acestei doctrine filosofice a însemnat continuarea stării idiografice prin perfecţionarea metodelor inductive (plecarea de la particular la general) şi dezvoltarea impetuoasă a studiilor monografice (geografia regională). este suportată de idealism. precum şi la relaţiile stabilite între aceste fapte. sînt instrumente la fel de puternice precum termometrul. neopozitivismul afirma că logica şi raţiunea umană. Pentru geografie. existenţialism şi de fenomenologie. alături de metode statistico-matematice de aproximare riguroasă. în acest cadru filosofic. Cu ajutorul modelelor statistice se putea astfel aproxima (cu o marjă de eroare cunoscută!) comportamentul spaţial al mulţimilor (de producători. Baza filosofică. proceselor şi obiectelor studiate. etc. Din anii ’90 se face simţită apariţia unei analize geografice matematice. care va permite probabil apariţia unor teoreme şi axiome geografice. Pozitivismul. constituită ca o critică la adresa geografiei teoretice şi cantitative (pentru care omul era strict raţional iar comportamentul său spaţial era dictat strict de considerente economice). la nouvelle géographie sau geografia cantitativă) se bazează pe pozitivismul logic dezvoltat în anii 1920 de Şcoala de la Viena. valorilor şi experienţelor umane. d) Geografia neopozitivistă (the new geography. ale carei obiecte de studiu nu se pretau nici la măsuri exacte şi nici la experienţe (cum sa poţi experimenta apariţia şi evoluţia unui sistem urban. de oraşe. respectiv posibilitatea constituirii unei teorii geografice.. bazată pe demersurile ipotetico-deductive. încearcă să înţeleagă lumea prin prisma relaţiilor pe care le au oamenii cu natura şi prin prisma sentimentelor şi ideilor pe care aceştia le au faţă de locuri şi spaţii. e) Geografia umanistă (comportamentală sau behavioristă) reprezintă o anumită perspectivă geografică asupra lumii. Mai exact spus. axată pe luarea în calcul a cunoştinţelor. Geografia umanistă.) sau evoluţia unei populaţii numeroase (de persoane. microscopul sau şublerul. Prin urmare cunoaşterea trebuie să fie raţională şi să se bazeze pe măsurarea precisă a fenomenelor. de întreprinderi. a apărut prin urmare posibilitatea unei geografii nomotetice. etc.

Explicarea acestor fenomene este posibilă prin analiza structurilor generale care le generează dar cu care nu se confundă. Geografia umanistă este de fapt o formă geografică a curentului comportamental (behaviorist) care a apărut în cadrul ştiinţelor sociale prin anii 1960. organizările spaţiale sînt rezultatul unor acţiuni umane mînate atît de raţiune cît şi de sentiment. Domeniile în care a excelat erau relative la fenomenele de difuzie a inovaţiilor. se bazează pe filosofia marxistă. în special a geografiei neopozitiviste şi a celei umaniste. o regiune oarecare este expresia unui set de interacţiuni constituite în jurul unui proces social (interacţiune dialectică între procesul spaţial şi formele sale). fenomenele observabile nu sînt decît output-urile (rezultatele) unui set dat de mecanisme (structuri) preexistente. înrădăcinat în local (vernaculare) şi prin urmare imposibil de cunoscut în întregime de cineva din exterior. de unde caracterul « revoluţionar » al acestui tip de geografie. cît o critică a geografiilor existente. al XX-lea. Ca o consecinţă firească a acestei atitudini. ea însăşi tributară materialismului istoric şi dialectic. Conceptele de bază ale structuralismului sînt cele de totalitate. geografia radicală este interesată de incorectitudinile socio-culturale legate de funcţionarea economiilor de piaţă şi de contradicţiile din cadrul democraţiilor participative. a realizării hărţilor cognitive. Conform structuralismului. Un curent aparte este constituit de geografia reprezentărilor. Caracterul militant al geografiei radicale a făcut ca aceasta să fie confiscată de geografia marxistă. auto-regularizare şi 80 . al XIX-lea în Marea Britanie şi dezvoltată cu precădere în a doua jumătate a sec. şi care prezintă modelele spaţiale comportamentale drept procese cognitive. pentru schimbarea procesului social (deci a organizării spaţiale rezultate) este necesară schimbarea relaţiilor sociale de producţie. real. obiectiv şi perfect subordonabil societăţii. Dezvoltată în cadrul activităţilor legate de drepturile civile din SUA anilor 1960.geografia umanistă. Pentru geografia marxistă. Geografia marxistă nu se întreabă asupra naturii şi sensului spaţiului. marxiştii consideră că organizările spaţiale şi diferenţierile acestora sînt un rezultat direct al relaţiilor socio-economice antagoniste dezvoltate între clasele dominate şi clasele sociale dominatoare. etc. acesta fiind un dat a priori. f) Geografia marxistă. fiind în ultimă instanţă un amestec de real şi de imaginar. Geografia marxistă nu încearcă să înţeleagă lumea ci să o schimbe. la cele de luare a deciziilor de localizare. g) Geografia radicală (sau geografia critică) este mai puţin un curent pur geografic. h) Geografia structuralistă a fost dezvoltată în anii 1970 prin preluarea ideilor antropologului francez Claude Lévi-Strauss. apărută la sfîrşitul sec.

şi pînă la mijloacele tehnice şi metodele ştiinţifice folosite de aceştia în procesul cunoaşterii geografice a lumii. d) Analiza spaţială. combinaţie de metode statistice şi matematice. De asemenea. în cazul geografiei epistemologia este interesată de impactul doctrinelor filosofice. preluat de asemenea de geografia marxistă. geoinformatica şi sistemele informaţionale geografice. c) Metodologia cercetărilor geografice este disciplina care urmăreşte evoluţia tehnicilor de cercetare a realităţii. b) Istoria geografiei este disciplina interesată în reconstituirea principalelor etape ale evoluţiei geografiei ca ştiinţă în funcţie de evoluţia tuturor elementelor sistemului socioeconomic.) a) Epistemologia geografiei este disciplina care studiază modul în care este creată ştiinţa. cunoaşterea acestor etape facilitează înţelegerea modului în care s-a construit discursul geografic precum şi metodologia geografiei.1. metodologia. este principala disciplină a geografiei neopozitiviste şi. 3. teledetecţia şi fotointerpretarea. analiza 81 . a fost utilizat în anii 1970 ca o armă critică împotriva neopozitivismului. cultural şi ştiinţific. care trimite de multe ori la celelalte ştiinţe sociale cărora geografia umană le completează cercetările cu dimensiunea spaţială a fenomenelor cercetate. a ideologiilor şi a valorilor morale. singura cale de a construi o teorie a geografiei. Criteriul obiectului de studiu După obiectul de studiu. etc. Structuralismul. a politicilor ştiinţifice naţionale şi a evoluţiei ideilor ştiinţifice (paradigmelor) mondiale asupra construirii cunoaşterii geografice asupra lumii. Geografia teoretică şi metodologică Geografia teoretică şi metodologică reprezintă o colecţie de discipline cu personalitate unanim recunoscută (epistemologia. Prin intermediul său se pot cuantifica relativ uşor structurile spaţiale (respectiv organizările punctiforme. istoria geografiei) dar şi unele care sînt trecute mai degrabă în rîndul metodelor geografice (analiza spaţială.transformare. se pot deosebi mai multe grupe de subdiscipline: 3. ceea ce facilitează sesizarea regularităţilor care ghidează evoluţia dinamicilor teritoriale. deocamdată. plecînd de la ansamblul de valori care ghidează cercetătorii. politic. liniare şi planiforme) puse în loc de activitatea umană.

difuziunea spaţială etc. în centrul căreia se află concepte precum accesibilitatea. existenţa unor axe fluviale sau a deschiderii spre oceanul planetar. în rândul economiştilor (von Thünen şi teoria rentei funciare de ex.2. rolul urbanizării. varietatea reliefului etc. consumul şi schimbul bunurilor corespunzătoare necesităţilor societăţii umane. după 1950. care exprimă satisfacerea (pozitivă sau negativă) a unor necesităţi.). S-a ajuns astfel. Multă vreme. conform căreia eficacitatea unei activităţi depinde mai ales de consumul de inteligenţă şi de spirit organizatoric (creativitate. în afara celor deja menţionate. centralitatea. sunt: -eficacitatea. W. la o relaţie interdisciplinară extrem de strânsă între geografia economică şi economia spaţială). Estimarea sa îşi găseşte ilustrarea mai ales în teoria valorii. inovaţie.Christaller. geografia economică s-a limitat la o viziune descriptivă asupra activităţilor umane.. amenajat şi transformat de către om în vederea desfăşurării unor activităţi economice. management. al XIX-lea apar însă şi încercări de explicare cauzală. În centrul atenţiei acestei ramuri a geografiei umane se află descifrarea cauzelor care conduc la localizarea activităţilor economice şi implicit a populaţiei antrenate în acest proces. De factură posibilistă sau deterministă. 1933. Utilitatea depinde de agenţii economici (indivizi sau grupuri care exercită activităţi economice) şi de cantitatea de bunuri 82 . a localizării industriilor. -utilitatea. A. fie ca este vorba de teorii mai vechi (a locurilor centrale.). marketing). În general se acceptă că obiectul său de studiu constă în analiza aspectelor spaţiale ale activităţilor economice. Prin activităţi economice înţelegem toate acţiunile întreprinse pentru producerea. în primul rând pentru că raporturile sale cu celelalte ramuri menţionate ale geografiei umane sunt foarte strânse. aceste elemente trebuiau să răspundă necesităţii unor reguli (legi) de localizare spaţială a activităţilor economice. oprindu-se mai ales asupra repartiţiei acestora la nivel local. Principalele concepte ale geografiei economice. regional sau naţional. proximitatea.) iar mai apoi şi prin luarea în calcul a factorilor umani (prezenţa unor tradiţii artizanale. mai întâi prin intermediul factorilor naturali (prezenţa unor resurse. Dorinţa de elaborare a unor teorii ale localizării. Weber. a unor necesităţi specifice. Definirea geografiei economice este dificilă. 3. Localizarea se referă la modul în care un loc anume este ocupat. respectiv raportul între un avantaj obţinut şi efortul depus. al deschiderii spre modernitate. Începând cu sfârşitul sec. De altfel economia spaţială a constituit totdeauna o sursă de inspiraţie pentru geografi. Geografia economică Geografia economică studiază structurile şi diferenţierile spaţiale create de activităţile economice desfăşurate în cadrul sistemului complex creat de mediu şi de spaţiu. spre progres etc.spaţială pune la dispoziţia cercetătorilor un set întreg de metode de diagnoză şi de prognoză teritorială. a fost chiar mai timpurie. 1909 etc) sau a celor mai noi înscrise în aşa-numita ştiinţă regională (regional science).

foarte multe activităţi sunt mai puţin dependente de costuri. sînt: -teoria rentei funciare. furnizoare de bunuri şi servicii în spaţiul rural. Astfel.este un alt concept care se referă la măsura în care o societate poate asigura un acces generalizat la bunurile şi serviciile de bază. Fiecare agent încearcă să utilizeze la maximum bunurile care îl interesează. interese locale. o sumă de factori umani intervenind şi perturbând raporturile amintite (factori politici. numărul şi localizarea centrelor urbane. nivelul evaziunii fiind de altfel un indicator fidel al gradului de bunăstare socială. încearcă să explice relaţia dintre mărimea (numărul de locuitori). Cu toate progresele tehnice înregistrate în ultimele secole.disponibilă pentru acesştia. regionale etc. văzute ce centre polarizatoare. exprimată prin contribuţiile aduse la buget. Această teorie este verificată de multe ori în practică dar este destul de generală. iniţiată de geograful Walter Christaller în 1933 şi continuată de economistul August Lösch (1940). această teorie îşi păstrează încă valabilitatea. conform căreia fiecare cultură sau mod de creştere a animalelor se localizează în funcţie de costul de producţie şi costul de desfacere. În acest sens un rol important îl are conceptul de economie de proporţie. dependente de distanţa faţă de piaţă. constitute pe lungul drum al devenirii civilaţiei umane. în afara cărora este dificil de obţinut un profit. confecţiile textile.).). Astfel localizarea ideală a unei întreprinderi trebuie să corespundă punctului median (punctul aflat la cea mai mică distanţă faţă de sursele de materii prime şi pieţele de desfacere. corespunzător câştigului rezultat din scăderea costului de producţie odată cu creşterea cantităţii produse. -teoria localizăriil industriilor a lui A. În plus. Astfel distanţa faţă de piaţă este principalul factor care diferenţiază peisajele agrare. de ex. specifice fiecărei activităţi în parte. în marile oraşe. -teoria locurilor centrale. ca efect al unei cereri mai mari. culturali. ţinând cont de costurile de transport). -bunăstarea. prezenţa unei pieţe imense stimulează producţia şi reduce 83 . Este motivul pentru care o parte dintre activităţile economice eludează obligaţiile fiscale (economia subterană). În acest sens contează foarte mult circuitele informaţionale. postulează că profitul unui producător este maxim atunci când costurile de producţie sunt minime.. Astfel ramurile agricole pentru care costurile sunt foarte ridicate se localizează în proximitatea pieţei de desfacere spre deosebire de cele cu un cost mai redus. aplicându-se şi domeniului serviciilor unde contează mai ales dimensiunea pieţei. fiind profitabile oriunde (mai ales ramurile care utilizează materii prime prelucrate. Raporturile dintre profitul agenţilor economici şi bunăstarea socială sunt foarte complexe. construcţii mecanice bazate pe subansamble etc. Principalele teorii ale geografiei economice. fără pierderi mari şi cu un cost minim. sunt foarte numeroase. de obicei agenţii economici fiind tentaţi mai degrabă de profit decât de bunăstarea generală.Weber (1909). Modelele de localizare derivate din această teorie. concepută de Johann von Thünen în 1826.

spre deosebire de cele mici. Ca rezultat principal poate fi menţionată ierarhizarea urbană. Ulterior. prezenţa unei frontiere. un bun rar. a concurenţei dintre două centre urbane sau agenţi economici etc. Intervine aici conceptul de economie de aglomeraţie care face ca într-un centru urban de mari dimensiuni să poată fi prezente toate ramurile industriale. spre deosebire de bunurile comune. care conduc la anumite preferinţe. de rolul său administrativ etc. ierarhizate în funcţie de un punctaj corespunzător avantajelor şi dezavantajelor specifice. În mod general. specifică perioadei moderne şi contemporane. o serie de specialişti au completat axiomele acesteia cu noi concepte precum: atractivitatea. sunt în mare parte abstracte. este o continuare a teoriei locurilor centrale şi se află în centrul preocupărilor actuale. această teorie devine tot mai importantă. deci a relaţiilor dintre agenţi situaţi în locuri diferite. în sensul că regiunile vestice ale statele situate la est sunt mai avansate. cele rezultate din industria modei. sau proximitatea poate compensa o atractivitate mai redusă (ca de exemplu apropierea de Europa Occidentală. pentru că în realitate intervin o serie de factori care împiedică interacţiunea (de ex. adică măsura în care un centru urban este favorizat (defavorizat) în relaţiile sale cu celelalte centre vecine etc. Având în centru noţiunea de distanţă. Aceste trei elemente favorizează intensitatea legăturilor şi se pot substitui unul altuia (de ex. -teoria alegerii spaţiale. Această teorie este considerată adesea cea mai completă dintre toate teoriile geografiei umane. tocmai ca efect al proximităţii). în care barierele sunt tot mai fragile iar informaţia circulă fără frontiere. de poziţia ocupată în cadrul reţelei. de ex. atât din punctul de vedere al localizării cât şi din cel al profilului activităţii desfăşurate. Totuşi. precum în cazul centrelor turistice. În acest mod. cantitatea de interacţiuni dintre două locuri este o funcţie directă între emisivitatea locului de origine. nu poate fi produs decât într-o metropolă. atractivitatea locului de destinaţie şi proximitatea celor două locuri. s-e dezvoltat prin luarea în calcul a elementelor psihologice. care impune un gradient est-vest.costul. Au fost puse la punct modele de alegere discretă care iau în calcul toate alternativele posibile. De aceea se diferenţiază bunurile de ordin inferior (cumpărate curent) de cele de ordin superior (cumpărate mai rar).. în funcţie de cerinţa pieţei.). -teoria interacţiunii spaţiale.emplu un plus de atractivitate poate compensa distanţa mai mare. 84 . în contextul unei economii tot mai deschise. care pot fi produse la preţuri competitive în orice centru urban. dependentă de imaginea fiecărui centru urban. cartografie automată). nu totdeauna cele mai eficiente. modelele de interacţiune elaborate. accesibilitatea. utilizând masiv mijloacele moderne de studiu (statistică informatizată. explicând atât repartiţia producţiei de bunuri cât şi a populaţiei. naturală sau antropică. situate sub pragul profitabilităţii majorităţii acestora. Astfel de modele sunt des utilizate în localizarea unor activităţi productive sau de servicii. acolo unde există o clientelă minimală. Fiecărui bun produs îi corespunde însă un anumit prag.

Habitatul rural interesa mai ales sub aspectul densităţii construcţiilor şi a formelor derivate din dispunerea acestora în spaţiu (morfologia habitatului). prima ramură a geografiei economice (sec. Toată această problemtică se află în centrul discursului geografic contemporan. secundar fiind abordate şi 85 . axându-se pe tipologia peisajelor agrare şi pe transformările acestora. Efectul principal al economiei de aglomeraţie. în ordinea apariţiei. Acestea sunt invocate adesea pentru a explica fenomenul de aglomerare a activităţilor în anumite zone.). geografii s-au interesat cu predilecţie de aspectele economice ale vieţii rurale. În această perioadă se impun termenii de peisaj agrar închis (fr. impunând bariere (râuri. agenţii fiind tentaţi să profite de eventualele externalităţi. de ex. devenind geografie agricolă. datorită necesităţilor de gestionare a teritoriului. numită geografie rurală. Între 1950-1980.. ceea ce face din geografia economică una din cele mai atractive opţiuni din perspectiva cercetării. al XIX-lea). care pot slăbi atractivitate sau frâna progresul (de exemplu.1. mai dependente de factorii fizici. portuare. este suscitarea unor externalităţi negative. în lungul autostrăzilor. bocage.) sau prezentând contraste majore (vaste spaţii deşertice. Explicaţiile legate de această evoluţie sînt multiple. ia în calcul aspectele calitative ale spaţiului geografic.) şi peisaj agrar deschis (engl. Din aceasta derivă conceptele foarte actuale de internalitate (sau economie internă. openfield) în funcţie de modul de organizare a exploataţiilor agricole (morfologia agrară). geografia agrară începe să se intereseze de funcţionarea activităţii agricole în interiorul sistemelor spaţiale din care face parte sau pe care le crează.). al XIX-lea. cum sunt cele aeroportuare. Iniţial s-a dezvoltat ca geografie agrară (studiind doar peisajele şi structurile socio-economice legate de agricultură). care este departe de a fi omogen. creşterea preţului terenurilor etc. câştig realizat de către un agent ca urmare a propriilor decizii) sau de externalitate (cîştig rezultat ca urmare a deciziilor altor agenţi). opuse unor concentrări umane excesive etc. Complexitatea fenomenelor care au început să afecteze mediile rurale după 1980 (nu mai exista analogie între termeni precum lumea agricolă-lumea rurală sau economie agricolă-economie rurală) a impus considerarea acestora din unghiul organizării spaţiilor rurale de către societăţile localizate în aceste medii. în a doua parte a sec. În momentul emergenţei geografiei moderne. Această geografie agrară (agricolă) a devenit o componentă esenţială a studiilor de geografie regională. munţi etc.-teoria economiei geografice. Astfel. poluarea multiplă. disciplina devenind una de tip general. etc.2. lumea era încă dominant rurală iar activităţile agricole net dominante. Principalele subramuri ale geografiei economice sînt următoarele: 3. Geografia rurală Geografia rurală (cunoscută la noi în mod trunchiat doar ca geografie a agriculturii) este.

Testat în cele mai diverse contexte. în două componente esenţiale – vatra satului şi moşia acestuia -. respectiv modelul rentei funciare a lui J.aspectele referitoare la forma şi materialul de construcţie (fizionomia habitatului). geografia rurală a devenit tot mai mult o geografie agricolă. după numeroase şi diverse îmbunătăţiri. 1979) iar tipologiile agrare sunt sprijinite de indicatori bine fundamentaţi matematic (sociali. von Thünen (1826). concept care se referă inclusiv la formele de proprietate şi de exploatare a terenurilor şi cuprinde sistemul de cultură. După 1950. factorul natural. Utilizarea mijloacelor moderne ale teledetecţiei a reconectat aceste preocupări la geografia generală. 1962). 1968). odată cu impunerea preocupărilor ecologice şi cu turistificarea unor vaste spaţii rurale. aşa cum este formulată de autorul citat. o veritabilă şcoală a studiului dinamicii peisajelor luând astfel naştere. debuşând tot mai mult spre problematica sociologică a dezvoltării rurale. Aceşti termeni. Creşterea accesibilităţii rurale (conectarea acestora la diverse 86 . Organizarea peisajelor rurale. prima furnizându-i şi scheletul primelor încercări de modelizare teoretică a localizării activităţilor agricole. sistemele de creştere a animalelor şi tehnicile utilizate. fundamentaţi de sociologi şi economişti acordă o atenţie sporită particularităţilor demo-economice ale populaţiilor rurale în corelaţie cu activităţile pe care le desfăşoară. impune o zonare a culturilor agricole şi a zootehniei pe criterii de rentabilitate: legumicultură şi zootehnie bovină în imediata vecinătate a centrelor urbane.ené Lebeau. acest model îşi dovedeşte perenitatea în pofida transformărilor produse în ultimele două secole. Interesul pentru dezvoltarea Lumii a Treia şi problema subdezvoltării au constituit un impuls în acest sens. Aplicabile la orice regiune a Globului. unde competiţia obligă la o regândire permanentă a întregului eşafodaj social-economic. Kostrowicki. preocupată mai ales de aspectele pur economice şi tehnice. se impun cu acuitate termenii de spaţiu rural şi economie rurală iar geografii nu au rămas indiferenţi. permiţând astfel o analiză mai profundă a peisajelor agrare şi mai ales a dinamicii lor cronospaţiale. După 1975. Renta localizării. aceste modele au permis o aprofundare a problematicii rurale.a devenit esenţială în descrierea structurilor agrare. modul în care se asociază diversele culturi. tehnici sau economici. Geografia agrară astfel concepută face apel masiv la mijloacele de studiu ale economiei. deşi important fiind adesea eludat. Acest model. Spaţiul rural astfel conceput devine un spaţiu concurenţial. Pornind de la lucrările lui von Thünen se caută noi modele teoretice care să explice atât localizarea activităţilor agricole cât şi dinamica peisajelor rezultate (Chisholm. istoriei şi antropologiei. Industrializarea satelor şi antrenarea unor vaste spaţii în procesul de peri-urbanizare a favorizat această direcţie de studiu. Conceptul de structură agrară devine prevalent (R. culturi cerealiere şi tehnice la distanţe mai mari şi creşterea intensivă a animalelor în regiunile cele mai depărtate. care încearcă să explice productivitatea diferenţiată a muncii şi a capitalului în agricultură prin raportul dintre piaţa de consum şi distanţa faţă de locul de producţie a devenit unul din cele mai uzitate.

Devenită o geografie rurală totală. această disciplină s-a integrat tot mai mult în geografia generală. în contextul în care agricultura productivistă este considerată vinovată de multe din marile probleme ale lumii contemporane. şi anume aceea că formele concrete de organizare se distribuie în spaţiu în urma unor decizii luate de multe ori departe de locul în care are loc localizarea. valorizîndu-se experienţa economiştilor spaţiali germani. districte industriale. ansamblu de interacţiuni intense care diminuează efectele centralităţii urbane. în urma analizei şi comparării mai multor combinaţii locale a diverşilor factori de localizare. s-a studiat doar distribuţia (repartiţia) spaţială a industriilor şi s-au realizat monografii asupra diferenţierilor spaţiale prilejuite de industrie (centre industriale. geografia industriei a devenit o disciplină a localizării. concentrarea de uzine) nu sînt prezente într-un anumit loc deoarece acolo se află într-o cantitate sau calitate suficientă anumiţi factori de localizare. aglomeraţii industriale. regiuni industriale etc. fiind una din punţile trainice de legătură dintre geografia fizică şi cea umană. specialiştii au demonstrat faptul că formele concrete. 1990) şi distrugerea relaţiilor de tip comunist în estul Europei au constituit un impuls major în multiplicarea studiilor de geografie rurală tot mai preocupate de găsirea permanenţelor şi de urmărirea memoriei spaţiale. toate celelalte întreprinderi (cu două sau mai multe unităţi de producţie) îşi dezvoltă 87 . S-a ajuns astfel la o constatare importantă legată de manifestarea spaţială a procesului industrial. Treptat. ei fiind în primul rînd studiaţi şi consideraţi de către organisme de decizie care administrau procesele industriale şi care constituiau de fapt structura organizaţională internă şi ierarhică. vizibile în spaţiu. 3.). „Renaşterea rurală” specifică statelor dezvoltate (termen aparţinând lui Bernard Kayser. complexe industriale. care au de obicei o localizare impusă de un anumit mediu local. în spiritul geografiei idiografice. şi anume în sediul central al întreprinderii.reţele) a condus la conceptualizarea aşa-numitului continuum rural-urban. În analizele clasice factorii de localizare păreau suficienţi pentru a explica distribuţia/localizarea spaţială a industriei. Iniţial. axe industriale. preocupată de toate aspectele vieţii rurale. Cu excepţia întreprinderilor compuse dintr-o singură unitate de producţie (caz în care întreprinderea se confundă cu uzina). a întreprinderii.2.2. Se uita frecvent că aceşti factori de localizare nu acţionau în sine asupra activităţilor industriale. de organizare a industriei (uzina. Geografia industriei Geografia industriei s-a cristalizat la trecerea între ultimele două secole ale mileniului al doilea. ci fiindcă un agent economic bine organizat a ales acel loc. După al doilea război mondial.

. el va induce principalele forme concrete de organizare spaţială a activităţii industriale (uzine izolate. răspunsul la această întrebare. complexe industriale.. chiar dacă acestea sînt situate la distanţe de sute sau mii de kilometri una de cealaltă. ceea ce va induce puternice fenomene de polarizare?. etc. răspunsul la această întrebare implică studierea atentă (şi continuă!) a pieţelor de desfacere. răspunsul la această întrebare. în ultimă instanţă regiuni industriale.).ce cantitate se va produce?.). respectiv aceea ca piaţa de desfacere să nu se suprapună cu cea de aprovizionare. aglomerări de uzine. Aceste decizii depind foarte mult de natura întreprinderii. produsul final este unul de înaltă tehnologie (se va da întîietate proceselor automatizate. unul banal (textil. care nu au nevoie de multă forţă de muncă) sau dimpotrivă. are de asemenea consecinţe spaţiale: o cantitate mai mare de produse va impune o uzină mai mare. ceea ce va impune o localizare a uzinelor în funcţie de una sau de alta dintre cele două pieţe. Strategia de localizare construită de o întreprindere se structurează în linii mari pe rezolvarea a patru mari categorii de probleme: . calibrate în funcţie de cererile locale. etc. existenţa unor pieţe restrînse şi cu o largă distribuţie spaţială va necesita localizări multiple de uzine mici. -unde se va efectua producţia?. este apanajul teoriilor localizării. şi care vor induce în spaţiu diferite forme de organizare sau vor provoca puternice modificări organizărilor deja existente. cel mai apropiat geografiei. pe cînd o întreprindere publică va încerca să combine în procesul localizării cît mai bine exigenţele eficienţei economice cu 88 . Apare astfel în mod clar diferenţa fundamentală între uzină şi întreprindere: uzina este expresia spaţială concretă a deciziei luate de către întreprindere.o serie de strategii spaţiale care nu pot fi sesizate decît dacă se studiază simultan localizarea tuturor unităţilor de producţie. însă nici manifestările spaţiale nu sînt neglijabile: filierele de producţie sînt integrate (se va produce într-o singură uzină)? sau. care are nevoie o cantitate mai mare de forţă de muncă mediu calificată. Este posibilă prin urmare o primă dilemă spaţială. agroalimentar).cu ce tehnică de va efectua producţia?. răspunsul la această nouă întrebare este legat în primul rînd de fluxurile tehnologice interne ale întreprinderii. în funcţie de diverse pieţe de aprovizionare. dar şi a pieţelor de aprovizionare a viitoarei activităţi industriale. etc. care va avea o capacitate sporită de organizare a spaţiului (polarizare.. . în funcţie de semnalele venite de pe pieţele de desfacere. O întreprindere privată va căuta localizările cele mai eficiente din punct de vedere financiar. interacţiune spaţială. etc. Aflarea şi acceptarea răspunsurilor la cele patru întrebări înseamnă de fapt luarea unor decizii strategice care vor guverna evoluţia economică a întreprinderii. pentru a se sesiza cererea existentă.care va fi specificul producţiei (ce să se producă)?. filierele vor fi disociate spaţial (se vor localiza mai multe uzine specializate)?.

63 Footlose = fără nici o oprelişte. forţei de muncă sau produselor finite. sau. posibilităţile de localizare variază între două puncte extreme: în interiorul pieţii de aprovizionare cu materii prime sau de mobilizare a factorilor de producţie sau în interiorul pieţelor de desfacere a produselor finite. Primul caz este în general specific industriilor pentru care distanţa. dezrădăcinat. Aceasta este una dintre dificultăţile majore ale geografiei industriale moderne. chimia de bază). care se caracterizează prin aceea că exigenţele eficienţei economice le impune o localizare strict legată de pieţele furnizoare de materii prime sau de forţă de muncă. fiind în schimb sensibile la constrîngerile relative la distanţa-timp. În această situaţie se află în primul rînd industriile grele (siderurgia. de axe majore de transport. Aceste industrii. În cazul lor spaţiul nu intervine decît cu totul întîmplător sau secundar în procesul de implantare. Industriile footlose în schimb sînt localizate în general în urma deciziilor influenţate în mod covîrşitor de situaţiile conjuncturale ale evoluţiei pieţelor de desfacere sau a evoluţiei tehnologice. în literatura de limbă engleză. care nu poate să se mai mulţumescă cu descrieri a posteriori ale organizărilor induse de industrie. ci trebuie să-şi dezvolte un eşafodaj teoretic şi metodologic apt să facă previziuni asupra implicaţiilor spaţiale viitoare. constituie un obstacol puternic. materialele de construcţie. care nu sînt condiţionate de preţul deplasării materiilor prime. posibile. foarte evolutive. În cel de-al doilea caz se pot integra industriile care sînt relativ indiferente la constrîngerile induse de distanţă în termeni de distanţă-cost (distanţă-preţ). 89 . fără nici o constrîngere. sînt caracterizate de către geografie a fi fiind industrii foarte puţin mobile în spaţiu (aceasta înseamnă că siturile favorabile localizării lor sînt foarte limitate). Oricare ar fi însă natura întreprinderii. Aceste industrii. implantarea lor urmărind să minimizeze timpul de acces la piaţa de desfacere. sînt numite de geografie industrii mobile în spaţiu (sau. care intervine prin preţul ridicat de transport al materiilor prime. footlose63 industries). care urmăresc îndeaproape evoluţia cererilor pieţii. în cel mai bun caz. interesul geografic concentrîndu-se acum asupra transformărilor actuale ale organizărilor spaţiale preexistente localizării lor. ale oricărei implantări industriale. Ceea ce trebuie reţinut este faptul că aspectele spaţiale efective ale localizării apar ca atare cu precădere în cadrul deciziilor strategice de implantare a industriilor puţin mobile în spaţiu. Eficienţa economică a activităţii lor este dată de localizări flexibile.exigenţele eficienţei sociale (teritoriale).

începe cuantificarea şi modelizarea sistemelor de transport. interesul mutîndu-se asupra studiului reţelelor de transport ca sisteme spaţiale în sine. cu timpul s-a ajuns la studiul predilect al fenomenului circulaţiei în sine. Sistemul de transport este cel care le integrează într-o structură coerentă de organizare spaţială. Dezvoltarea spectaculoasă a mijloacelor de transport după al doilea război mondial. consumului şi distribuţiei de bunuri. un transport performant fiind o condiţie obligatorie a globalizării economice iar pe de altă parte. sistemele de transport au devenit un instrument major în organizarea teritoriului. Dacă la început erau descrise rând pe rând diferitele moduri de transport sub aspectul distribuţiei lor spaţiale şi a diferenţelor calitative. generând formarea unor teritorii clar individualizate. în spaţiul american neopozitivist. în spiritul geografiei behavioriste. timp şi preferinţe specifice. permiţând dezvoltarea unei discipline distincte. creşterea fără precedent a circulaţiei în marile oraşe. Acest rol a sporit şi mai mult în perioada contemporană. dată fiind complexitatea şi dinamica sa. geografia transporturilor se numea frecvent geografia circulaţiei. toate modelele de localizare amintite anterior luând în calcul această variabilă. Acesta este dificil de definit. După 1980 în studiul reţelelor de transport începe să fie luat în calcul.3. Obiectul de studiu al acestei ramuri geografice este sistemul de transport.3. desfăşurate într-o multitudine de aşezări umane. a fost subliniat încă de J. plecând de la raporturile dintre distanţă. Geografia transporturilor Geografia transporturilor s-a lansat în acelaşi timp cu geografia industriei.2. 90 . Geografia transporturilor se interesează în mod deosebit şi de posibilităţile de deplasare a persoanelor şi bunurilor între diferitele locuri. Din 1950. Explicarea modului în care apare şi se manifestă cererea de servicii de transport este mijlocită de mai multe teorii. fiind un inventar spaţial al modurilor de transport (infrastructuri fixe şi mobile) şi al fluxurilor transportate. mai ales al costurilor acestuia. crearea unor noi tipuri de reţele de transport a generat un interes deosebit pentru geografi. Inter-relaţiile sistemului de transport cu mediul natural şi cu cel economico-social pot fi considerate de fapt cheia de boltă a înţelegerii acestei discipline. Deoarece spaţiul era integrat în analiză doar prin intermediul densităţii căilor de transport şi al intensităţii fluxurilor dintre diversele unităţi spaţiale. Cererile de servicii de transport rezultă din nivelul producţiei. Pînă prin 1950-1960 avea un caracter strict descriptiv. von Thünen. apoi aceea a mobilităţii geografice a populaţiei sau cea a interacţiunii spaţiale ori a comportamentului indivizilor. din perspectiva geografică (adică modul în care sunt puse în mişcare mărfurile. şi comportamentele spaţiale ale consumatorilor. Rolul transporturilor în economie. printre care cea amintită a utilităţii.

politice etc. prin analogie cu roata de car). adică locurile şi legăturile dintre ele. Toţi aceşti indici se bazează pe modelul gravitaţional. Studiul reţelelor urmăreşte mai ales proprietăţile sale structurale şi geometrice (existenţa nodurilor. calitatea infrastructurii sau gradul de fragmentare a spaţiului geografic în cazul accesibilităţii ori capacitatea de polarizare în cazul centralităţii. în contextul postindustrial această condiţie nu mai este suficientă. calitatea infrastructurii. etc. în funcţie de dinamica specifică fiecărei regiuni. marile noduri. din perspectiva unui anumit mod de transport. există o strânsă corelaţie între nivelul dotărilor. reţeaua este multiplă. capitalurile. independent de barierele naturale. informaţii. În acest sens foarte utilă este teoria grafului. Mi este masa punctului i. Dimensiunea spaţială a unui sistem de transport este reţeaua de transport. mediul socio-economic. Dacă sistemul de transport este unic. remodelarea structurilor spaţiale economice etc. structura politicoadministrativă şi nivelul tehnologic specific unui teritoriu dat. persoane. informaţia circulând practic instantaneu. S-a impus în acest fel teoria radializării sau hub-and spokes (butuc şi spiţe. Dacă în perioada industrială un sistem de transport eficient era garanţia demarajului economic în prezent. măsurate pe un ax de comunicaţie). în cazul conectivităţii. cei mai importanţi vizând conectivitatea (gradul de complexitate a unei reţele) şi accesibilitatea (uşurinţa cu care poate fi atins un anumit nod) sau centralitatea (poziţia unui nod în cadrul unei reţele).persoanele. devenite un accesoriu obligatoriu al sistemului contemporan de transport. În general. În acest mod. intensitatea circulaţiei şi bogăţia unui teritoriu. Relaţia dintre aceste componente este în centrul dezbaterilor care vizează dezvoltare regională. conform căreia nodurile de transport şi axele de comunicaţie sunt ierarhizate în funcţie de atractivitatea şi capacitatea de emisie a fluxurilor specifică fiecărui punct locuit. care ajută la înţelegerea genezei reţelelor de transport prin extinderea continuă a căilor de comunicaţii. ignora practic spaţiul. în funcţie de fiecare mod de transport. Se acceptă în general că relaţia dintre sistemul de transport şi dezvoltarea economică este circulară. densitatea spaţială. specifice marilor metropole. Mj este masa punctului j iar dij este distanţa dintre i şi j. Mai mulţi indici au fost imaginaţi pentru a măsura calitatea unei reţele. Accentul principal cade astfel pe studiul fluxurilor (cantitatea de bunuri. în care Iij reprezintă interacţiunea între punctele i şi j. ignorând adesea celelalte noduri. Aceasta explică interesul tot mai viu al geografilor asupra transferului informaţiilor prin intermediul reţelelor de telecomunicaţii. informaţiile într-un spaţiu dat). inferioare 91 . Un concept devenit extrem de curent în geografia transporturilor este cel de mediu operaţional. care în forma sa cea mai generală se exprimă astfel: Iij = k*(Mi*Mj)/dija. k şi a fiind constante specifice fiecăruia din indicii menţionaţi. Acesta cuprinde mediul natural (fizic). dezvoltând predilect relaţii reciproce.). de multe ori fiind dificil de stabilit cine determină pe cine. Constantele pot semnifica: numărul de conexiuni. Spaţiul tinde să-şi piardă importanţa astfel.

a integrării avansate a economiei în contextul multiplicării schimburilor. o atenţie mare este acordată şi preferinţelor spaţiale. Necesitatea asigurării unei mobilităţi eficiente a bunurilor şi persoanelor pune problema complementarităţii modurilor de transport. comunitate gestionează „bugetul spaţiu-timp”. O altă direcţie de studiu este aceea a disparităţilor generate de mobilitatea persoanelor. inevitabile în condiţiile unui spaţiu neuniform. reorientării acestora. necesitatea unor conexiuni între ele fiind inerentă. care a diminuat semnificativ costul transbordării. în special în cazul traficului maritim. De aici interesul major al integrării spaţiale (interconectării) modurilor de transport. accidente). De ex. prin funcţionarea lor. contrapuse spaţiilor în care populaţia are o mare varietate de posibilităţi de deplasare. reţelele de transport comunitar au fost conectate rapid cu cele aeriene pentru a nu pierde la sol câştigul de timp din aer. a modului în care fiecare persoană. cazul transportului rutier şi a celui aerian. costuri externe (poluare. Aceste direcţii de studiu subliniază că stăpânirea constrângerilor spaţiale de către sistemul de transport 92 . zgomot. al compensaţiilor reciproce. Iau naştere astfel interfeţe de schimb. Dinamica sistemului de transport a devenit un element inseparabil în studiul modificării ierarhiei urbane şi a formării regiunilor. Geografia transporturilor integrează tot mai mult tematica protecţiei mediului sub presiunea opiniei publice dar şi a creşterii fără precedent a cererii de servicii de transport. Această temă presupune atât studiul concurenţei dintre diferitele reţele de transport cât şi acela al costului specific. al dorinţei de a deţine o poziţie strategică. Bucureştii sunt de multe ori mai aproape de alte mari metropole din Europa decât de celelalte oraşe importante ale ţării. forma cea mai evoluată fiind producţia just in time sau juste à temps” (exact la timp). adică ansambluri de infrastructuri care permit trecerea cât mai rapidă de la un mod de transport la altul. punctelor de transbordare (rupturi de sarcină) care impun o discontinuitate spaţială. destul de diferenţiat chiar şi la nivelul statelor dezvoltate. graţie unui sistem de transport mai complex şi mai eficient. bunurilor. În acelaşi mod. O altă temă predilectă a acestei discipline este complementaritatea şi integrarea spaţială a modurilor de transport. generatoare de costuri suplimentare. prin procedee precum containerizarea. Unele moduri de transport generează. suportate de întreaga colectivitate şi nu de către utilizatori. livrate exact în momentul prelucrării lor şi încearcă să producă numai atunci când există o cerere sigură. Aceasta pentru că modurile de transport nu sunt decât parţial substituibile. Se vorbeşte astfel de existenţa unor spaţii largi în care populaţia este „captivă” neavând acces la nici un mod de transport pentru a se deplasa. Transportul a devenit treptat un element cheie în lanţul logistic al producţiei. aglomerare.ierarhic. în lungul cărora o persoană sau o cantitate de mărfuri schimbă două sau mai multe mijloace de transport. capitalurilor şi informaţiilor. care minimalizează stocul de produse intermediare. Astfel se formează lanţurile de transport. În prezent studiul transporturilor a devenit indispensabil pentru înţelegerea formării spaţiilor economice supranaţionale. efect al concurenţei. Tot în acest sens.

Geografia istorică Geografia istorică era confundată pînă prin anii ’60 cu istoria geografiei. În cadrul analizelor sale diacronice şi sincronice. geografia istorică utilizează atît metodele cantitative.3. Geografia matematică Geografia matematică (cartografia). Geografia schimburilor comerciale Geografia schimburilor comerciale sau market geography/la géographie du marché. atît din punct de vedere al cartografierii vizibilului (cartografia generală) cît şi al invizibilului (cartografia tematică) 3.5. Spre deosebire de aceasta din urmă. Teoriile cele mai utilizată în geografia serviciilor comerciale derivă din modelul locurilor centrale al lui Christaller iar modelele de diagnoză şi de prognoză fac parte din familia modelelor economico-geografice de interacţiune spaţială. 3. 93 . 3. Domeniul său de studiu este cel al reprezentării suprafeţei terestre. deoarece este strîns legată de geografia producţiei şi de cea a transporturilor. devenind indispensabilă în înţelegerea relaţiilor dintre om şi teritoriul său. a dobîndit o personalitate distinctă ca ramură a geografiei în secolul al XIX-lea. 3. este o disciplină mai greu de definit. În mod tradiţional există două tipuri de cercetări: cele efectuate la scara lumii şi a marilor regiuni geografice (care studiază marile organizări spaţiale ale structurilor comerciale) şi cele efectuate la scară regională sau locală (geografia comerţului de proximitate). cît şi demersurile umaniste. care studiază istoria disciplinei. Geografia transporturilor a ajuns la deplina maturitate.4. cu origini în antichitatea greco-romană. geografia istorică încearcă să stabilească rolul factorilor geografici în evoluţia istorică a societăţilor (încearcă să reconstituie geografiile trecutului). cu legături evidente cu geografia socială şi cu cea culturală. în formarea şi funcţionarea teritoriilor.4.2. Geografia socială şi culturală Geografia socială şi culturală reprezintă una dintre cele mai complexe ramuri ale geografiei umane. Iniţial termenii de geografie socială şi de geografie umană erau sinonimi.este tot mai importantă în funcţionalitatea societăţii contemporane.

analiza interacţiunilor spaţiale dintre clasele şi categoriile sociale. a devenit o disciplină în sine. clasă (colectivitate ai cărei membri au conştiinţa 94 . paradoxal. având în centru conceptul de segregaţie spaţială. a naţionalismului şi recrudescenţa fundamentalismelor diverse. a practicilor sociale curente legate de muncă. gradul lor de mixitate sau de omogenitate.Ulterior. După 1980. geografia socială. axându-se pe aspectele culturale materiale. (1963) a orientat această ramură a geografiei umane spre antropologie.U. O a doua dimensiune este aceea care are drept reper. arhitectura socială (ansamblu de reţele de relaţii codificate cu un rol determinant în fundamentarea politică. geografia socială abordează şi modul în care se localizează (teritorializează) grupurile umane. în S. Carl Sauer. În fine. ierarhia socială. economică şi ideologică a statului). au constituit fundalul pe care s-a creat practic o nouă geografie culturală. Una din primele cauze ale diferenţierii geografice a faptelor sociale este legată de limbaj. doar studiul societăţilor Lumii a Treia având o componentă culturală mai importantă. unde se redescoperă interesul pentru ecologia socială a „şcolii de la Chicago” din perioada interbelică. Resuscitarea identităţilor regionale. geografii anglosaxoni şi germani foloseau atributul cultural pentru a desemna orice peisaj antropizat. debuşînd astfel spre geografia culturală. de petrecerea timpului liber. se constată un interes progresiv pentru acest curent favorizat. A treia dimensiune a geografiei sociale are în centru descrierea universului social. Astfel se creionează şi obiectul său de studiu. Geografia culturală are o istorie la fel de lungă şi complexă. Bobek în primul rând) iar după război şi în spaţiul nord-american. confundânu-se într-o primă fază cu acesta. Tema culturală a fost eclipsată în primele decenii postbelice de avântul mondializării şi de progresul tehnic. toate având în subtext fortificarea sentimentelor de teritorialitate. geografia (etno) lingvistică fiind astfel una din principalele dimensiuni pe care le cunoaşte această disciplină. completată în anii ’80 cu geografia culturală.A. atentă nu numai la spaţialitatea elementelor spiritualităţii umane ci şi la raporturile dintre spaţiul geografic şi simbolurile identitare sau teritoriale. dinamica lor cronospaţială. geografii s-au familiarizat cu metodele specifice sociologiei şi antropologiei. focalizîndu-se asupra încrustării în spaţiu a arhitecturilor teritoriale specifice fiecărui grup social. de necesităţile de consum. Pentru a trata toate aceste aspecte. Analiza geografică a formelor de viaţă socială este ambiţia oricărei geografii sociale. Utilizat deja la 1870 în Franţa şi Marea Britanie şi reluat de Camille Vallaux la începutul sec. al XX-lea acest termen s-a impus mai ales în spaţiul germanic (austriecii W. clasele sociale. studiile lor fiind foarte apropiate de metoda istorică. asociaţiile. Iniţial. de procesul uniformizator al mondializării. bazându-se pe patru concepte esenţiale: rol (conduită socială stereotipă pe care actorii vieţii colective o adoptă pentru a-şi asigura un statut anumit). Termenul de geografie socială este la fel de vechi ca şi cel de geografie umană. Hartke şi H. structurile sociale şi instituţiile specifice acestora: familia. colectivitate (ansamblu de persoane care au în comun aceleaşi caracteristici).

dependente de multe ori de ideologia colectivă sau de grup. politic şi social nefiind totdeauna clară. Teoria marxistă adaugă un element esenţial în dinamica societăţii. Reflecţia teoretică în geografia culturală actuală este îngreunată de dificultatea definirii conceptului de cultură. Contextul mondializării şi generalizarea culturii de masă (prin mijloacele mass-media) au bulversat 95 . Cultura este responsabilă de transmiterea informaţiilor. a atitudinilor de viaţă şi a conduitei sociale. rezolvate de regulă prin revoluţii (conflictuale sau paşnice). dobândite în timp. proprii unei clase sociale. dependentă în multe cazuri de barierele geografice. multă vreme. Aceste procese nu sunt statice. burghezia a preferat zonele centrale ale oraşelor dar după 1850 s-a constatat o deplasare spre periferiile centrelor urbane. Progresul geografiei sociale este intim legat de cel al sociologiei. în fond o combinaţie între două tendinţe extreme: de omogenizare socială şi de divizare (divergenţă) continuă. controlată în toate aspectele vieţii sale cotidiene. ideologie (sistem de idei. care particularizează un grup uman. Cultura este aceea care asigură premizele coeziunii sociale prin capacitatea de influenţă psihologică de care dispune. Astfel. Atunci când echilibrul între cele două forţe este depăşit se ajunge la crize. Un rol important în dezvoltarea teoriilor sociale l-a avut Şcoala de la Chicago pentru care colectivităţile sunt rezultatul diviziunii muncii şi a segregaţiei. Un rol important în această dinamică îl deţin şi instituţiile statului. mai sigure şi mai liniştite. filozofie despre lume şi viaţă. cultural. solidară).apartenenţei la o categorie distinctă. care pot consfinţi prin tradiţie sau prin lege anumite clivaje sociale (de tipul castelor în India sau de tipul titlurilor de nobleţe în Europa). Atâta timp cât aceasta s-a mărginit la aspectele descriptive ale structurilor sociale nu a existat un fundament teoretic. Codurile de comunicare şi organizare sunt de maximă importanţă în acest sens. în funcţie de localizarea grupurilor rezultate şi de raporturile spaţiale dintre ele. metafizice sau ideologice care divizează societăţile şi culturile acestora. Se observă din cele expuse că teoriile sociale trebuie dublate totdeauna de cele economice pentru a explica dinamica spaţială a societăţilor. Geografia socială se situează astfel într-un context disciplinar complex. Manifestându-se spaţial sub forma unor arii culturale (ansambluri teritoriale omogene prin trăsături culturale comune). Cultura în sens larg este un ansamblu de forme de comportament şi cunoştinţe. fiind la originea coeziunii sociale şi a climatului de încredere necesar reducerii costului controlului reciproc. exprimată cel mai adesea prin utilizarea unui vehicul lingvistic normat. a confuziei dintre acesta şi cel de civilizaţie. aşa-numita luptă de clasă. aflându-se într-o continuă transformare. limita între economic. Aceasta cu atât mai mult cu cât societăţile moderne sunt guvernate de sisteme de autoritate-putere şi de organisme birocratice la baza cărora se află familia. Analiza socio-geografică nu poate fi astfel izolată de cea a fenomenelor religioase. Articulaţia acestor relaţii instituţionalizate defineşte arhitectura socială prin intermediul soluţiilor funcţionale adoptate. cultura nu poate fi neglijată de geografie.

regulilor şi obligaţiilor impuse de valorile derivate din reflectarea ordinii presupus sacre în lumea profană. atitudini. care se pot referi la natura lumii. valorile. Elementele care se transmit şi se reconstruiesc permanent se înscriu în unul din cele trei mari ansambluri de practici şi cunoştinţe: tehnicile materiale şi practicile care le pun în aplicare. rolul oraşului este esenţial. novatoare. Paris. Consistenţa teritoriului este dată de acceptarea voluntară a unor valori simbolice. accesul inegal la aceste binefaceri conducând la coexistenţa aproape incredibilă a unor lumi efectiv paralele. Sistemul cultural nu este închis. vest-europeană sau japoneză îşi păstrează originalitatea intactă. în care membrii unei comunităţi se regăsesc. difuzate de regulă ierarhic sau în funcţie de capacitatea de adaptare la schimbările culturale. lumea „de dincolo”. a societăţii sau a individului (valori universale.Bercque. aici producându-se inovaţiile. acela de prezervare a particularităţilor locale. 1965). De fapt personalitatea şi identitatea individului se construieşte şi se defineşte tocmai prin prisma ideilor. dincolo de coeziunea sa acţionează filtrul cultural care elimină elementele considerate depăşite sau le reţine pe cele considerate actuale. mijloace de control indispensabile funcţionării organismelor sociale). ambele fiind exploatate în scopuri mercantile. Spaţiul geografic nu se diferenţiază în acest sens numai în funcţie de caracteristicile sale naturale sau cele derivate din amenajările antropice ci opune şi zonele profane celor sacre (Eliade. 1982) arată că dincolo de aparenţele mondializării. ideile. Omul contemporan este tot mai dependent de universul semi-artificial creat de mijloacele moderne de comunicare şi de instalaţiile menite a-i facilita existenţa. În acest proces de filtrare. societăţi la fel de avansate precum cea nord-americană. de o importanţă maximă chiar şi în cele mai super-tehnologizate societăţi. Astfel societăţile fragmentate pot opune colectivităţi între care distanţa socială este foarte mare împiedicând formarea unor teritorii omogene. Această cultură de masă a introdus şi o separaţie netă între componentele culturale anterioare: cultura savantă a devenit ştiinţă instituţionalizată. preceptele morale ghidează comportamentele 96 . Cultura permite atât cunoaşterea obiectivă a realităţii dar şi pe cea imaginară. Studiile efectuate de către geografi (A. cultura populară s-a transformat într-o anexă a culturii de masă. tehnicile vieţii sociale (comportamente. Jean Gottmann a observat încă din 1952 rolul imaginilor şi simbolurilor în asigurarea unităţii teritoriale. Sacru şi profan. diferenţiază culturile între ele introducând o contradicţie între idealurile de egalitate. sociale sau individuale). contrare scopului său principal. valorile. PUF. Aderarea la simboluri comune impune formarea colectivităţilor şi implicit reducerea distanţei sociale. intervenind capacitatea de rezistenţă a unor forme culturale dar şi decalajele tehnologice. Abordarea culturală în geografie ridică două probleme de fond: lumea este un extraordinar mozaic cultural care deşi posedă o serie de elemente comune. accesibilă doar unei minorităţi. Acest proces este departe de a se desfăşura uniform în spaţiu. Vivre l’espace au Japon. libertate individuală şi dreptul la apărarea identităţii culturale. justiţie socială.sensul clasic al culturii introducând tendinţele de omogenizare şi de alienare.

fiind una din primele ramuri conturate şi una din cele mai stabile din punct de vedere teoretic şi metodologic. dinamica. celelalte două mari ramuri ale geografiei umane.) dar geografia se distinge net prin raportarea tuturor fenomenelor şi proceselor la particularităţile fizice ale spaţiului terestru. structurile şi mobilitatea populaţiilor. a devenit ecologică (interesată de relaţiile omului cu mediul) în prima jumătate a secolului al XX-lea şi. domeniul de studiu s-a lărgit continuu. Astăzi se acordă o atenţie mai mare modificării structurilor spaţiale generate de evoluţia densităţii populaţiei. Alegerea uneia din cele două alternative la problemele expuse nu face decât să certifice ambiguitatea oricăror valori şi dificultatea stabilirii adevărului sau dreptăţii. economie. Geografia populaţiei (demogeografie sau geografie demografică) a început în antichitate (cînd era interesată de particularităţile fizice şi culturale ale grupurilor umane). a căpătat dimensiunile sociologice şi demografice care o caracterizează în prezent. Distribuţia spaţială a populaţiei porneşte de la conceptul de ecumenă. geografia culturală etc. Prin raportarea numărului de locuitori la suprafaţa unui teritoriu se obţine o apreciere descriptivă a prezenţei umane. această disciplină abordează astăzi şi chestiuni mai abstracte. dar de la începutul secolului al XX-lea se impun noi direcţii de aprofundare care vor asigura acestei discipline o bază teoretică deplin acceptată: orientarea ecologică şi ceva mai târziu orientarea socio-demografică. lumea contemporană dovedindu-se la fel de neputincioasă în rezolvarea dilemei esenţiale a umanităţii: a fi sau a avea. structurale şi dinamice. istorie. Toate acestea constituie de fapt suportul unor discipline geografice conturate mai recent (geografia socială. blocarea şanselor devin în acest sens „normale”. folosit astăzi cu sensul de spaţiu locuit şi transformat de om.) fiind în strânsă legătură şi cu geografia aşezărilor umane sau cu geografia economică. conturându-se patru mari sectoare de interes: repartiţia. Interesul geografiei pentru acest domeniu este la fel de vechi ca şi disciplina însăşi. sociologie etc. În acest fel stratificarea culturală. oricâte bune intenţii ar fi clamate sau puse în practică. exprimată cartografic sub diverse moduri.individuale dar în acelaşi timp constituie o acoperire pentru unele interese strict personale sau de grup. dublată de cea socială pare a fi inerentă naturii umane. după 1950. În acest mod. 97 . a continuat apoi în Evul Mediu şi în perioada modernă cu aceleaşi interese etnografice şi antropologice. Orientată o lungă perioadă spre aspectele tangibile ale realităţii. O lungă perioadă a dominat abordarea din perspectivă etnografică şi antropologică. Inegalităţile. Conceptul de densitate este la fel de vechi şi constituie una din mărimile esenţiale în geografie. piedicile. favorizate de revoluţia cantitativă. Studiul populaţiei constituie obiectul mai multor discipline ştiinţifice (demografie. Această ramură a geografiei are ca obiect de studiu evoluţia cronospaţială a populaţiilor umane sub toate aspectele. Interesul ştiinţific a glisat de la distribuţiea şi densitatea oamenilor în spaţiu către fenomenele dinamice ale acestora (fluxuri migratorii) şi ulterior către analiza comportamentelor demografice spaţiale.

la toate nivelurile ierarhice. sex. aşa cum se întâmplă deja în multe state europene. Problematica migraţiilor este cu atât mai interesantă cu cât procesele pe care le generează nu sunt ireversibile ci se găsesc într-o dinamică ale cărei mecanisme nu pot fi anticipate totdeauna. Complexitatea acestor structuri care formează un mozaic dificil de descifrat este deseori dezarmantă dar este esenţială pentru fundamentarea unor comportamente spaţiale specifice celorlalte domenii de studiu ale acestei discipline. populaţie activă. cu un accent deosebit pe fenomenul şomajului). care presupun existenţa unor mişcări de tip atracţie/respingere (push-pull) între regiuni atractive şi regiuni repulsive. De ex. Se adaugă structura rasială. în care fenomenul de implozie demografică (scădere a numărului de locuitori pe cale naturală). ciclic (reversibil) sau ireversibil. furnizor de forţă de muncă dar la nivel regional. În cadrul acestor domenii se remarcă în ultimele decenii o serie de probleme foarte frecvent abordate de către geografi: utilizarea resurselor umane (forţei de muncă). Creşterea duratei vieţii şi reducerea incidenţei unor factori precum mortalitatea infantilă au generat fenomenul de explozie demografică. generalizând familia restrânsă. România a devenit după 1990 un stat repulsiv. capitala şi unele judeţe din vestul ţării (Arad. deosebite prin maxima diversitate. lingvistică. O teorie esenţială pentru înţelegerea diferenţierii spaţiale a dinamicii naturale este aceea a tranziţiei demografice. profesie. Mobilitatea geografică. socioculturală (apartenenţă etnică. Aceasta porneşte de la realitatea ineluctabilă a ultimelor trei secole care sub impulsul industrializării şi urbanizării a modificat regimul demografic tradiţional. furnizor de emigranţi poate să aibă şi regiuni atractive. iar în acestea pot exista şi arii afectate de migraţia excesivă. formele mobilităţii geografice acţionează prin intermediul aşa-numitelor câmpuri migratorii. La capătul procesului de tranziţie demografică se ajunge la regimul demografic post-tranziţional. constituie un domeniu distinct prin marea varietate a formelor de manifestare. fie pe cale naturală (diferenţa dintre natalitate şi mortalitate) fie prin intermediul mobilităţii geografice (diferenţa dintre imigraţie şi emigraţie). îmbătrânirea populaţiei (efect principal al tranziţiei demografice. grad de instrucţie). mai greu de clasificat dar esenţială în societăţile multirasiale. Divizate arbitrar în migraţii interne şi internaţionale.mecanismelor socio-economice care le generează. situaţie matrimonială). Criteriile de structurare a populaţiei pot fi de natură: socio-demografică (vârstă. Astfel un stat repulsiv. bazat pe familia lărgită. Depopularea ca şi suprapopularea sunt astfel fenomene care interesează în egală măsură. deşi este o componentă dinamică. socioeconomică (statut social. în interiorul lor existând areale foarte afectate de migraţia continuă (Dealurile Lipovei sau Munţii Zarandului). Populaţia evoluează între tendinţe de concentrare şi dispersie care se manifestă diferenţiat în spaţiu. Studiul dinamicii este intim legat de acela al structurilor. Timiş) au rămas atractive. religioasă). Dinamica populaţiei este în fond unul din resorturile care modifică distribuţia acesteia. cu consecinţe 98 .

socială şi culturală diferenţiată. oraşul poate fi considerat ca o entitate sistemică în cadrul sistemului urban. Distingând spaţiul intraurban în cadrul spaţiului geografic. Geografia marxistă deschide drumul analizei disfuncţionalităţilor spaţiale intraurbane şi a diferenţierilor sat-oraş. caracterul explicativ dispare în mare măsură în schimb se exacerbează caracterul idiografic. Oraşul este considerat drept o entitate morfologică. Un interes crescând este acordat problemelor contemporane legate de calitatea vieţii (depopularea rurală. iar demersurile pozitiviste/neopozitiviste vor facilita studiile oraşelor în termeni de sisteme spaţiale ecologice. În ultimii ani iau un avînt deosebit studiile comportamentale/umaniste asupra oraşelor (calitatea vieţii. caracterul pur descriptiv.J. de unde un mare număr de studii de caz foarte aprofundate. utilizând procedee matematice care asigură astăzi un grad ridicat de obiectivitate şi exactitate. În cadrul paradigmei deterministe geografia urbană rămîne tributară analizei cauzale şi unei puternice dimensiuni explicative (construirea clasificărilor după sit şi situare. În cadrul posibilismului. Aceste aspecte abstracte au intrat în atenţia geografilor ca urmare a posibilităţilor deschise de analiza cantitativă asistată de calculator. 1970) chiar dacă iniţial s-a pornit de la paradigma deterministă ce încerca să explice oraşul în funcţie de condiţiile fizice ale poziţiei sale (Raoul Blanchard. aflate într-o continuă evoluţie (B. etc. În acest mod pot fi depistate cu mai mare uşurinţă cauzele sau efectele unor procese şi fenomene geo-demografice. raporturile interetnice şi problema minorităţilor etc.imprevizibile asupra echilibrului demo-economic). sexuarea spaţiilor. fizionomică. de tip monografic. dominant până de curând fiind înlocuit cu încercări de modelizare şi teoretizare mai ales în trei direcţii: regularităţile distribuţiei spaţiale a populaţiei şi formarea sistemelor de aşezări. suprapopulare. Specificul geografiei printre disciplinele care au ca obiect de studiu oraşul constă în conceptele specifice. Între toate acestea există strânse condiţionări iar aspectul lor practic asigură disciplinei o largă deschidere spre dezbaterile privind dezvoltarea durabilă sau globalizarea. Abordările empirice au lăsat treptat loc celor teoretice.). potenţialul populaţiei (efectul conjugat al interacţiunii spaţiale dintre indivizi). suprapunerea acestora. Geografia aşezărilor umane este de fapt geografia urbană deoarece aşezările rurale nu pot fi scoase din contextul care este obiectul de studiu al geografiei habitatului. Geografia urbană are ca obiect de studiu dimensiunea spaţială a fenomenului urban. studiul evoluţiei cronospaţiale a comportamentelor demografice. Această viziune organicistă s-a articulat în jurul 99 . 1998). funcţional integrată într-o reţea ierarhizată care permite organizarea regiunii şi integrarea ei în economia globală. sărăcie. Berry. citat de Jean-Bernard Racine. pornind de la raporturile dintre masă şi distanţă. presiune demografică. analiza funcţiilor urbane şi ulterior analiza zonelor de influenţă. modelizarea migraţiilor. a reţelelor şi armaturilor urbane).). foamete.

Bogată în informaţii şi observaţii aceasta se axa mai puţin pe problematizare. Problema principală devine astfel aceea a reconstituirii istorice a evoluţiei teritoriale a oraşului. un estuar. armatură urbană (reţeaua formată din marile centre urbane care servesc ca bază pentru organizarea întregii reţele) şi reţea urbană (repartiţia spaţială a oraşelor. integrate într-un sistem ierarhizat care asigură încadrarea unui spaţiu naţional sau regional). un contact între două unităţi geografice.. O abordare mai avansată este cea funcţionalist-structuralistă care a avut drept punct de plecare două teorii esenţiale: a locurilor centrale (Christaller. Înscrise în paradigma posibilistă. formate din ţesuturi diverse având fiecare structură proprie şi din relaţiile cărora se asigură funcţionarea întregului). a diferenţierilor care apar şi a logicii acestora. formarea reţelelor şi structurarea internă a spaţiului). 1936) şi a zonării funcţională (Şcoala de la Chicago. Apar preocupări noi precum inadecvarea unor activităţi la necesităţile locale. În acest fel s-a depăşit după 1950 stadiul monografic. Oraşul apare în această viziune ca un imens sistem destinat maximizării funcţiilor de comunicare şi schimbare socială (P. aceste concepte au asigurat un caracter analitic geografiei urbane. au apărut conceptele: zonă de influenţă (spaţiu aferent unui oraş. un meandru de ex. sit (amplasamentul unui oraş raportat la topografia locală. Pentru prima dată se punea problema căutării unei ordini subiacente dincolo de distribuţia spaţială a centrelor urbane. care a încercat să fundamenteze un principiu capabil să clarifice localizarea centrelor urbane.). Unele concepte prezentate au rămas fixate într-un determinism îngust chiar dacă au fost îmbogăţite printr-o abordare behavioristă care a impus concepte precum atractivitatea urbană sau textură urbană (concepţie care compară oraşul cu organismele vegetale sau animale. până la depăşirea nivelului optim). a relaţiilor dintre ele sau a modului în care suprapun spaţiului geografic. o terasă. definit prin interacţiunea dintre centrul urban şi periferia rurală).) şi situaţie (amplasarea oraşului raportată la trăsăturile majore ale reliefului. efectuându-se numeroase studii tematice (inclusiv în România). un promontoriu. o confluenţă.Claval. 1929). impactul asupra mediului etc. Discontinuităţile existente sunt rezultatul conjugat al influenţei factorilor naturali şi al tendinţei de concentrare a activităţilor în noduri unde se realizează o economie de scară (costul serviciilor material scade odată cu creşterea dimensiunii aglomeraţiei urbane. 1968. Extinderea aglomeraţiilor urbane este însoţită 100 . fără însă a impune şi virtuţi explicative. Un concept major a devenit astfel cel de funcţie urbană (ansamblul activităţilor desfăşurate într-un oraş) care permite precizare raporturilor specifice dintre activităţile economice şi spaţiul urban ca şi degajarea relaţiilor social-economice.. Mult mai târziu. Ordinea spaţială era astfel văzută atât ca un rezultat al influenţelor reciproce dintre om şi mediu dar şi ca efect al fenomenelor economice. S-a ajuns astfel la formularea unor modele teoretice care subliniau faptul că oraşul este un loc central în cadrul unui sistem şi că oraşul este el însuşi un sistem complex.conceptelor: de nodalitate (poziţie de intersecţie în cadrul unei reţele de relaţii). o insulă.

oraşul poate fi divizat în zone funcţionale. Această segregaţie se impune atât pe plan social (cartiere burgheze. Un alt model de generalizare empirică este cel al localizării serviciilor urbane.) cât şi economic (cartiere industriale. aplicabilă practic la oricare centru urban.). Acestea au pornit de la constatarea că într-un sistem urban există o legătura directă talia şi rangul unui oraş (Pumain. În aceeaşi perioadă s-a încercat şi generalizarea empirică având drept scop evaluarea stării de echilibru a unui sistem urban la un moment dat. competiţia pentru spaţiu şi pentru calitatea acestuia. de urbanizare sau de statut social-economic) au generat un întreg curent geografic. impunând o competiţie pentru spaţiu care conduce la structurarea oraşului în funcţie de distanţa faţă de centru. indiferent de talie. Astfel. concept cheie al teoriei generale a sistemelor. Formularea sa matematică (Rq*Pr=k. de aglomerare la periferie. unde k şi q sunt constante. Zona de dominaţie este prin excelenţă centrul oraşului.Berry a imaginat chiar o lege a spaţializării ofertei faţă de consumatori. anii ’20) sau cel sectorial (Hoyt. cartiere comerciale etc. fondând un fel de geografie comparată a sistemelor urbane de anvergură naţională sau regională. care porneşte de la existenţa unei tendinţe manifeste de concentrare a populaţiei în zona centrală. Pe baza acestei constatări B. Astfel orice avansare în ierarhie a unor centre este concomitentă cu reculul altora. cartiere muncitoreşti etc. de o simplitate uluitoare. administraţie etc. aşa cum s-a petrecut în cele mai multe metropole 101 . Analiza factorială şi utilizarea unei game variate de indici (de segregare. 1983) au permis o abordare mai complexă a dinamicii urbane.) spre deosebire de cele banale care se dispersează spre periferie (comerţ. Încercări similare au vizat şi densitatea populaţiei urbane (legea gradientului densităţii intraurbane). care prevede că într-un sistem componentele sunt interdependente. statutul familial şi rangul social.J. iar creşterea demografică a unora nu se poate face decât în dauna celorlalte. 1939) ori cel al nucleelor multiple (McKenzie. acela al „ecologiei factoriale”. până la atingerea unei densităţi critice care conduce la efectul contrar. transporturi). 1982). atunci când aceasta este dominată de un oraş foarte mare. policentrică. conform căruia activităţile localizate în zonele centrale sunt cele care îşi pot permite costul centralităţii sau sunt dependente de aceasta. serviciile de vârf au tendinţa de concentrare în zona centrală (finanţe. Legea rang-talie. relaţie empirică de formă lognormală a devenit indispensabilă analizei oricărei reţele urbane. care se succed conform unei secvenţe. dominaţie-invazie-succesiune. derivată din jocul continuu al forţelor socialeconomice care impune segregaţia spaţială.de modificarea continuă a structurii interne a acestora. Reţelele urbane se supun alometriei. funcţie de populaţia deservită. formulat incipient încă de Auerbach (1909) şi fundamentat de Zipf (1949) permite elaborarea unor tipologii a structurilor spaţiale urbane. Modelul concentric astfel imaginat (Burgess. Acest model. Astfel. localizare sau grad de dezvoltare. R este rangul iar Pr este populaţia rezidentă) a permis detectarea mai multor forme de organizarea a reţelei urbane: primaţială. atunci când la nivelul superior al ierarhiei sunt mai multe centre concurente. integrat astăzi în orice analiză urban-geografică.

permisă de avântul informaticii şi de introducerea statisticii inferenţiale. Probleme precum elitizarea centrelor urbane (gentrificare în literatura anglo-saxonă) sau discriminarea sexuală (geografia genurilor) ca şi fenomenele legate de marginalitatea unor grupuri sociale au ajuns în centrul atenţiei generând o adevărată geografie a calităţii vieţii sau a bunăstării. în contextul internaţionalizării schimburilor. regional sau naţional. Se ajunge astfel la o geografie a reprezentărilor. imigranţi. 1999) continuă să atragă dar au devenit şi „fabrici de excluşi”. aceste modele empirice suportă critici severe dar au devenit comune în analiza geografică. în care practicile spaţiale şi percepţia individului asupra spaţiului urban contează enorm. Acestea cunosc distorsiuni permanente de tipul localizare/ delocalizare/ relocalizare sau expansiune/ restrângere. favorizată de circuitele informaţionale.Bonnet. delincvenţi. oraşul-reţea sau hiperoraşul nu fac decât să continue tradiţia clasică a raportării la urbanizarea specifică marilor metropole supuse unei pulsaţii continue datorate modificării raporturilor dintre economie şi spaţiu. generalizării unei culturi individualiste şi al crizei legitimităţii statului. Toate acestea au debuşat în teoria sinergiei urbane sau a autoorganizării conformă teoriilor formalizate de Şcoala filozofică de la Bruxelles (Ilia Prigogine). calitatea unei organizări urbane de a corespunde exigenţelor celor mai avansate societăţi este alt subiect devenit central. adesea într-o formă dispersă. mult mai complexă. de la comportamentul individual la cel local. Paradigma critică şi viziunea umanistă au adus începând cu anii ’80 o nouă abordare. Aceste evoluţii intră în contradicţie cu costul social tot mai ridicat şi greu de suportat chiar şi de cele mai avansate societăţi. exprimată prin renaşterea zonelor centrale ale marilor oraşe. Se ajunge astfel la formalizarea unei noi teorii asupra dinamicii teritoriale. bazată pe indicatori calitativi. bazată pe analiza cantitativă avansată. aflată cumva în centrul discursului geografic prin implicarea noţiunii de mediu. Globalizarea economiei şi capitalismul postmodernist (bazat pe reproducţia capitalului şi nu pe acumulare) conduc în prezent la o recentralizare a economiei. marginalizaţi de diverse categorii (şomeri. Sinergetica este un mijloc conceptual şi metodologic utilizat pentru analiza multiscalară. Marile megapole (termen preluat de la J. pensionari. considerând că este o tendinţă conjuncturală şi nu de durată. Problema urbanităţii. 102 . fenomen aflat în centrul atenţiei geografilor urbanişti din ţările dezvoltate care se văd astfel copleşite de problema sărăciei şi marginalităţii considerată depăşită până de curând. Cei mai mulţi specialişti sunt astfel sceptici în ce priveşte deconcentrarea populaţiei şi a activităţilor în favoarea ariilor rurale sau periurbane. Considerate o formă deghizată de determinism.occidentale. intensificării diviziunii muncii.). Ideile novatoare referitoare la oraşul-teritoriu. minorităţi diverse etc.

Geografia alimentaţiei este destinată studierii regimurilor alimentare ale diverselor societăţi; cercetările sale iniţiale, de factură deterministă (mediile fizico-geografice ar avea o influenţă covîrşitoare asupra distribuţiei regimurilor alimentare) au fost nuanţate ulterior, fiind luate în considerare cercetările geografiei istorice (difuzia spaţială a unor specii de plante şi animale), cele ale geografiei schimburilor comerciale, ale geografiei politice, ale geografiei economice, etc. Geografia gastronomică este o tendinţă de cercetare din ce în ce mai afirmată în prezent. Geografia medicală este din ce în ce mai constrînsă să abandoneze calea clasică a complexelor patogene (combinaţii locale de factori antropici şi naturali care favorizează epidemiile sau endemiile), concentrîndu-se asupra diferenţierilor spaţiale a stării de sănătate a indivizilor (distribuţia spaţială a mortalităţii şi morbidităţii în funcţie de diferite variaţii locale ale factorilor generali) şi mai ales asupra distribuţiei spaţiale a structurilor de ocrotire a sănătăţii. Orientările cele mai moderne încearcă să modelizeze difuzia spaţială a epidemiilor, diferenţierile spaţiale ale riscurilor medicale şi de asemenea localizarea optimală a unităţilor de asistenţă sanitară. 3Geografia sportului studiază organizările spaţiale (centre, fluxuri, urmări economice, sociale, politice şi culturale) prilejuite de manifestările periodice la nivel mondial, continental sau naţional (olimpiade, campionate) dar şi organizările sportive la scară locală (localizarea serviciilor sportive de proximitate, optimizarea traseelor sportive urbane precum cele de ciclism sau de jogging, etc.). Necrogeografia are drept obiect de studiu necropolele (diferitele tipuri de cimitire), fiind interesată de elemente morfometrice şi morfografice (poziţie, mărime, formă, număr, sit, situare, organizare internă) dar şi de informaţii care pot oderi sprijin altor discipline geografice (analiza datelor de pe pietrele de mormînt, materialele de construcţie ale stelelor şi monumentelor funerare, etc.). Teren propice demersurilor umaniste/comportamentale, necropola poate ajuta cercetările geografiei istorice, ale geografiei habitatului, ale geografiei culturale. 3Geografia religiilor studiază împlicaţiile fenomenului religios asupra organizării spaţiului (trame urbane, centre de pelerinaj, fluxuri, organizări economice), precum şi difuzia spaţială a diferitelor religii, cu întreg cortegiul de transformări pe care acestea le-au indus (le induc) în noile spaţii « cucerite ».

103

Cronogeografia (sau geografia spaţio-temporală) este domeniul preferenţial al cercetărilor comportamentale, deşi modelizarea comportamentelor spaţiale în cadrul continuum-ului spaţiutimp este efectuată cu ajutorul tehnicilor neopozitiviste. Interesul principal al cercetărilor se referă la construirea spaţiului prin intermediul comportamentelor individuale sau colective, în special la scară locală. Foarte legată de această geografie este geografia bunăstării (welfare geography sau géographie du bien-être), precum şi cercetările moderne relative la dezvoltarea durabilă. Geografia riscurilor este o ramură a geografiei socio-culturale deoarece analiza riscurilor nu priveşte doar fenomenele în sine (riscuri naturale, tehnologice, etc.), ci şi (mai ales) reprezentările pe care şi le fac oamenii despre aceste riscuri, precum şi practicile spaţiale care rezultă din aceste reprezentări. 3.6. Geografia politică Geografia politică a fost iniţiată de Friedrich Ratzel (Politische Geographie, 1897), termenul de Geopolitică (Geopolitik) fiind compromis de utilizarea sa în cadrul politicii oficiale a celui de-al III-lea Reich, cînd a justificat expansiunea Germaniei hitleriste în numele dreptului poporului german la lebensraum (spaţiu vital). Disciplina studiază studiul acţiunilor politice asupra geografiei umane, implicînd de asemenea şi analiza spaţială a fenomenelor politice. Geografia politică (geopolitica) este interesată în mod tradiţional de apariţia, funcţionarea şi evoluţia statelor ca sisteme politice spaţiale, precum şi de relaţiile internaţionale stabilite între acestea (problema frontierelor/graniţelor). Puternic ancorat geografiei politice, conceptul de naţiune se bazează pe o serie de noţiuni precum ordinea colectivă, interesul general, echitatea, suveranitatea, exercitate pe un teritoriu delimitat (frontiere), apărat (armate), protejat (apărare civilă), controlat, gestionat şi animat, care trimit cu g^ndul la tensiuni şi la procese de dominare teritorială. Exerciţiul naţiunii este astfel multiform şi unificator iar aportul istoriei la explicarea genezei sale este esenţial : identificarea bazelor etnice, culturale şi economice; constituirea puterii şi autorităţii fundamentale (civile sau religioase); voluntarismul coexistenţei. Naţiunile sunt totdeauna creaţii politice, ansambluri teritoriale voluntare, raportate la caracteristici societale şi civilizaţionale fundamentale. Demersurile geografice având în centru naţiunea sunt numeroase : geopolitica, un concept greu de determinat, care studiază raporturile dintre state; geografia politică, atentă mai ales la organizarea internă a statelor, teritoriilor acestora, modului în care sunt gestionate (centralizat sau descentralizat); geoistoria, care abordează mai ales aspectele spaţiale ale genezei naţiunilor; geografia frontierelor, foarte prolifică, dat fiind impactul terminologiei contemporane (cooperare transfrontalieră, spiritualizare a frontierelor, frontiera ca barieră economică

104

sau ca zonă de contact etc.); geografia puterii, care vizează mai ales raporturile dintre stat şi naţiune sau de legitimitatea puterii (geografia electorală). Statul formează şi omogenizează naţiunea prin acţiune economică (fiscalitate, monedă, instrucţie etc.), socială şi teritorială (şomaj, educaţie, justiţie, sănătate, securitate colectivă, cultură, transport, integrare socială etc.). Valorizarea şi salvgardarea patrimoniului comun este esenţială în această operă, prin crearea unor factori de coeziune. Raportul între naţiune şi teritoriu este frecvent abordat în analiza geografică dat fiind interesul pentru sistemele de comunicaţii (conectivitate, accesibilitate) dar şi pentru studiul structurilor administrative (logica organizării teritoriilor politice) sau al amenajării şi dezvoltării teritoriale. În ultimii 20-30 de ani se remarcă o creştere a interesului pentru studiile infranaţionale, centrate pe cercetările efectuate asupra interacţiunilor dintre procesele politice şi organizările spaţiale (de ex. natura şi consecinţele deciziilor luate de puterile publice locale, relaţiile dintre politicile publice şi dezvoltarea resurselor locale, geografia finanţelor publice, etc.). Geografia electorală, ca subramură a geografiei politice, este focalizată asupra diferenţierilor spaţiale a comportamentelor electorale. Cercetările sale stau de multe ori la baza politicilor naţionale, regionale sau locale. Geografia militară studiază organizările spaţiale prilejuite de activităţile militare (distribuţia şi organizarea bazelor militare la nivel mondial, echilibrele/dezechilibrele spaţiale între forţele militare), dar şi implicaţiile cadrului natural şi socio-economic asupra doctrinelor militare naţionale, asupra specificului tehnicilor de luptă sau asupra operaţiunilor militare propriu-zise. 3.7. Geografia aplicată Geografia aplicată (sau geografia activă) este o orientare apărută în anii ’60 şi dezvoltată în următotul deceniu, ai cărei promotori, în majoritate marxişti, militau pentru o implicare activă, revoluţionară, a geografiei în cadrul deciziei politice de organizare şi de amenajare a spaţiului.

105

Paris DONISĂ. (1987) – Dictionary of Human Géography.. trad. H.. (1992) – „Géographie et sociologie”. Nathan/VUEF. Collection Fac. Presses Universitaires de France. Hatier. de Magdalena Mărculescu Cojocea şi Aurelian Cojocea a ediţiei originale La Philosophie de A à Z.Die Zentralen Orte in Suddeutschland. (1977) – Bazele teoretice şi metodologice ale geografiei. P.Montpellier CHRISTALLER. R. RECLUS . P. Gustav Fischer Verlag. Bailly (dir.Bibliografie selectivă ANDREI. pp. Comité des Travaux Historiques et Scientifiques. 4e édition revue et augmentée BAILLY. 19-24 în A. I. Editions du Comité des Travaux Historiques et Scientifiques. méthodes. (1981) – La formation de l’école française de géographie (1870-1914). P (2000) – Filosofia de la A la Z. C. A. Seattle. (1995) – Géographie économique et humaine. University of Washington Press. KAHN.E. E. W. 1966) CLAVAL. coord. Economica. Paris BRUNET. (1933) . 37-49 în A. Ed. Englewood Cliffs. collection Premier Cycle. Paris DEBIÉ. A. Pumain (dir. Bailly. R. V. Paris CLÉMENT. Bucureşti GOODALL. Armand Colin. cinquième édition (première édition – 1984). (1949) – Les étapes de la géographie. Paris BAVOUX. J-J. Bailly (dir. (2001) – Epistémologie de la géographie. Bucureşti BERDULAY. (1998) – „La géographie humaine. U. (1979) – Dicţionar cronologic al ştiinţei şi tehnicii universale. les patrimoines et la confrontation des cultures. Paris BĂLAN. Dictionnaire critique. R. (1986) – La géographie de la Renaissance. Ferras. pp. Şt. (2002) – La géographie. (2001) – Les concepts de la géographie humaine. R. Théry. All Educational. (1998) – „Histoire de la géographie”. Géographie. Les concepts de la géographie humaine. Bucureşti BAILLY. Paris 1994 CLOZIER. Penguin Books. 1980 BROC.. New Jersey. coll.. Paris. A. P. 75-92 în A. Paris BOYCE. Editura ştiinţifică şi enciclopedică. HANSEL-LØVE. N. Presses Universitaires de France. Geography as spatial interaction. Armand Colin. London 106 . Comprendre le monde tel que les hommes le vivent á travers les paysages. coord. Armand Colin. Introduction”.S..) Encyclopédie de géographie.) – Les concepts de la géographie humaine. Paris . Objet. Editura ştiinţifică şi enciclopedică. Armand Colin. Bucureşti.Les mots de la géographie. DÉMONQUE. D..La documentation française. Paris. Paris CLAVAL. (1987)– Dicţionar etimologic de termeni ştiinţifici. Elemente de compunere greco-latine. Jena (tradus în engleză: Central Places in Southern Germany. Ministère de l’Education Nationale. N. Prentice Hall. Ferras.). 4e édition revue et augmentée CLAVAl. B.Ullman. Bibliothèque Nationale. pp. débats. Editura didactică şi pedagogică. (1980) . F. 1992 .

XXX. Lévy. 1962) LACOSTE. I (2000) – Sisteme teritoriale. reprinted in 2001. Association of American Geographers. pag. Bucureşti JOHNSTON. Illinois. Paris REYNAUD. Duncan (ed. Paris. R.H. 2e édition. Armand Colin. The University of Chicago Press. R. „Voies de communications” (pp. Paris LEFEBVRE. D. Chicago. pp. Oxford IANOŞ. 6. 5-12 în L'Espace Géographique. R. T. Macmillan. Stengers. (1989) . Malden (USA)-Oxford (UK) KROPOTKINE.Die Raumliche Ordnung der Wirtschaft. U. Postmodernism and the Struggle for Place”. Maspero. PRATT. suplimentul Lucrările simpozionului „Sisteme Informaţionale Geografice”.Walford (dir). Yale University Press.J.F. WATTS. R. Woglom şi W. Y. (1998) – „Epistémologie de la géographie humaine”. Bailly (dir. Editions Gallimard.J. serie nouă.GREGORY. (2000) – The Dictionary of Human Geography.. Tom XLVI. VIII. (1994) – Geographical imaginations. no 1 107 . (2000) – SIG şi modelul probabilist de interacţiune spaţială. London KUHN.La structure des révolutions scientifiques.-C. Unwin Hyman. Blakwell.Philosophy. B. New Haven. R. Paris RAFFESTIN. Encyclopédie Nouvelle. Oxford (UK) Malden (USA) PRIGOGINE. Paris Peet. G. 44-65 în J. 670-687). Oxford GROZA. „Vauban” (pp. (1998) – Modern Geographical Thought. „Terre” (pp. 1954) MARCONIS. (1983) . J. I. D. coll. 24-36 în A. H. 4e édition revue et augmentée RECLUS. Agnew şi J. (1986) – La nouvelle aliance. Maspero. Jena (tradus în engleză de W. Blackwell.. R. D. Champs. ideology and geography. P. 4th edition.(1982) – „Cent ans avant Christaller: une théorie des lieux centraux”.700-712). London. M. 33-47 in Analele Ştiinţifice ale Universităţii „Alexandru Ioan Cuza” Iaşi. Lancaster. Iaşi HARTSHORNE. (1974) – La production de l’espace. pp. Blackwell Publishing. 1989 JOHNSTON. (1982) – L’Homme et la terre. Editura Tehnică. Paris ROBIC. London LÖSCH. (1989) – The Condition of Postmodernity: An Enquiry into the Origins of Social Change. Anthropos. p. 417-488). nr. (1940) . factories and workshops. O.The Economics of Location. Blackwell Publishing. Pennsylvania HARVEY. (1841) – „Villes” (pp. Folio-Essais.) – Les concepts de la géographie humaine.. 48-66 in “Human geography”. D.) – The Power of Place: Bringing together Geographical and Sociological Imaginations. (2000) – Introduction à la géographie.. M. A. pp. Stolper . (1919) – Fiels. ça sert d’abord à faire la guerre. (1939) – The Nature of Geography: A Critical Survey of Current Thought in the Light of the Past. Paris LEY. Cl. Flammarion (traducerea franceză a celei de-a doua ediţii revizuite şi adăugite în 1970 a cărţii The Structure of Scientific Revolutions. D.. I. Armand Colin. (1976) – La géographie. GREGORY. Gustav Fischer Verlag.609-614) în vol.Gregory. E. (1989) – „Modernism.

Tübingen. (2001) – Géographies anglo-saxonnes. Pumain (dir. pp. Thomas (ed. 1956 WEBER. R. 1851. Paris. Chicago. London STAMP. Bailly. no 43 SOJA. Verlag Mohr. L. Géographie.L.S. II) 108 . în engleză de C. den Reichtum des Bodens und die Abgaben auf den Ackerbau ausüben. A. Perthes.Der isolierte Staat in Beziehung auf Landwirtschaft und Nationalökonomie Partea I: Recherches sur l'influence que les prix des graines. Friedrich. Belin. Paris SAUER. Tendances contemporaines. D. L’évolution du cadre de vie. D. E. J. 19-54 în Publications in Geography no 2. Guillaumin.. J. 226-249 în Annals of the Association of the American Geographers. coord. trad. Hamburg. Collignon. Its use and Misuse. University of Chicago Press. 1826 ULLMAN. – „The Role of Transportation and the Bases for Interaction”. Alfred Weber's Theory of the Location of Industries. Verso. coll. Ferras. 1957 (ed. E. pp.) Encyclopédie de géographie. Man’s Role in Changing the Face of the Earth.O. Une approche de la géographie globale ou comment l’homme interagit avec son milieu. Paris THÜNEN. Chicago. von (1826) .K.J. Economica. (1947) – The Land of Britain. (1925) – „The morphology of landscape”. şi alţii. la richesse du sol et les impôts exercent sur les systèmes de culture.. în W. pp. (1989) – Postmodern Geographies: The Reassertion of Space in Critical Social Theory. B. Paris SANDERS. 273-294 în A. Laverrière după Untersuchungen über den Einfluss den die Getreidepreise..-H. (2000) – L’Homme et son milieu. (1909) – Uber den Standort der Industrien.ROUGERIE. (1992) – „Géographie et statistique”. (1953) – „Exceptionalism in Geography: A Methodological Examination”. Nathan/HER. collection Fac. F. University of California SCHAEFER. C. Mappemonde. Longman.-F. traducere de J.). G. University of Chicago Press. London Staszak.

109 .

Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” Iaşi .2005 110 .