Octavian GROZA

Ionel MUNTELE

GEOGRAFIE UMANĂ GENERALĂ
- note de curs -

Departamentul de Geografie Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” Iaşi – 2005

Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” Facultatea de Geografie-Geologie Departamentul de Geografie Catedra de Geografie umană şi Geografie regională

Autori: prof. univ. dr. Ionel Muntele conf. univ. dr. Octavian Groza

Referenţi: prof. dr. Alexandru Ungureanu prof. dr. Vasile Nimigeanu

Iaşi, 2005

2

Tabla de materii

TABLA DE MATERII ............................................................................................................................................ 3 I. GEOGRAFIA UMANĂ – COORDONATE GENERALE ............................................................................ 5 1. SPAŢIUL TERESTRU ŞI SPAŢIUL GEOGRAFIC ...................................................................................................... 6 2. SPATIU SI PUTERE .............................................................................................................................................. 9 3. OBIECTUL ŞI METODA GEOGRAFIEI UMANE................................................................................................... 12 4. EPISTEMOLOGIA GEOGRAFIEI UMANE .............................................................................................................. 15 4.1. Coordonate epistemologice în evoluţia geografiei umane ........................................................................................ 17 5. EVOLUTIA GEOGRAFIEI: DE LA ANSAMBLU DE CUNOSTINTE LA STIINTA......................................................... 31 5.1. Geografia antică ......................................................................................................................................... 32 5.2. Geografia Evului Mediu timpuriu şi a Renaşterii.............................................................................................. 35 5.3. Geografia modernă...................................................................................................................................... 37 6. GEOGRAFIE FIZICĂ ŞI GEOGRAFIE UMANĂ ..................................................................................................... 42 6.1. Geografie fizică şi geografie umană – o divizare arbitrară şi periculoasă ................................................................. 46 6.2. Geografia regională – expresie a unităţii geografiei ? .......................................................................................... 52 7. SINTEZA EVOLUŢIEI CONCEPTUALE A GEOGRAFIEI UMANE: DE LA SPAŢIU LA TERITORIU ...................... 59 7.1. Ştiinţa locurilor sau puterea idiografiei ............................................................................................................ 61 7.2. De la descrierea locurilor la descrierea mediilor ca determinante absolute ................................................................. 62 7.3. De la peisaje la regiuni sau victoria taxonilor.................................................................................................... 63 7.4. Inventarea spaţiului geografic......................................................................................................................... 65 7.5. De la spaţiu la teritoriu sau redescoperirea locurilor............................................................................................ 67 7.6. Teritoriul ca rezultat al procesului de diferenţiere – exemplu de abordare umanistă ................................................... 69 II. TAXONOMIA GEOGRAFIEI UMANE ..................................................................................................... 74 1. CRITERIUL SCĂRII DE ANALIZĂ .................................................................................................................... 76 1.1. Macrogeografia........................................................................................................................................... 76 1.2. Microgeografia............................................................................................................................................ 77 1.3. Mezogeografia ............................................................................................................................................ 77 2. CRITERIUL SUPORTULUI FILOSOFIC ŞI TEORETIC....................................................................................... 77
Geografia deterministă.....................................................................................................................................................78 Geografia posibilistă........................................................................................................................................................78 Geografia pozitivistă .......................................................................................................................................................78 Geografia neopozitivistă ...................................................................................................................................................79 Geografia umanistă.........................................................................................................................................................79 Geografia marxistă.........................................................................................................................................................80 Geografia radicală ..........................................................................................................................................................80 Geografia structuralistă....................................................................................................................................................80

3

3. CRITERIUL OBIECTULUI DE STUDIU ............................................................................................................ 81 3.1. Geografia teoretică şi metodologică .................................................................................................................. 81
Epistemologia geografiei ...................................................................................................................................................81 Istoria geografiei .............................................................................................................................................................81 Metodologia cercetărilor geografice .......................................................................................................................................81 Analiza spaţială............................................................................................................................................................81

3.2. Geografia economică .................................................................................................................................... 82
Geografia rurală..........................................................................................................................................................85 Geografia industriei ....................................................................................................................................................87 Geografia transporturilor............................................................................................................................................90 Geografia schimburilor comerciale .............................................................................................................................93

3.3. Geografia istorică........................................................................................................................................ 93 3.4. Geografia matematică .................................................................................................................................. 93 3.5. Geografia socială şi culturală......................................................................................................................... 93
Geografia populaţiei.....................................................................................................................................................97 Geografia aşezărilor umane .........................................................................................................................................99 Geografia alimentaţiei.................................................................................................................................................102 Geografia medicală ....................................................................................................................................................103 Geografia sportului ....................................................................................................................................................103 Necrogeografia.........................................................................................................................................................103 Geografia religiilor....................................................................................................................................................103 Cronogeografia.........................................................................................................................................................104 Geografia riscurilor...................................................................................................................................................104

3.6. Geografia politică...................................................................................................................................... 104
Geografia electorală..................................................................................................................................................105 Geografia militară.....................................................................................................................................................105

3.7. Geografia aplicată..................................................................................................................................... 105 BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ ................................................................................................................................ 106

4

I. GEOGRAFIA UMANĂ – COORDONATE GENERALE
« Geografia este această ştiinţă sublimă care citeşte în cer imaginea Pămîntului ». Claudius Ptolemæus

Orice ştiinţă se defineşte printr-un obiect de studiu şi printr-un ansamblu de concepte şi de metode indispensabile asigurării unui rol distinct în câmpul cunoaşterii. Deşi în calitate de ansamblu de cunoştinţe despre locuri şi oameni geografia are o istorie care depăşeşte două milenii, statutul său de ştiinţă şi de disciplină academică în adevăratul sens al cuvîntului este mult mai recent. Abia în a doua jumătate a secolului al XIX-lea geografia începe să fie prezentă în universităţi ca ştiinţă de sine stătătoare şi să beneficieze de instituţii proprii. Conform etimologiei sale (gr. gê = pămînt, teluric şi gr. graphê = scriere, însemnare), geografia ar avea drept menire descrierea planetei. Aflată însă la interferenţa a două mari domenii –cel natural şi cel social–, geografia se deosebeşte de alte ştiinţe prin dificultatea stabilirii unor limite clare a obiectului său de studiu care se confundă de obicei cu distribuţia spaţială a fenomenelor naturale şi socio-umane. Chiar şi la acest nivel elementar, acela de descriere a realităţii, obiectul său de studiu se revelează a fi de o complexitate covîrşitoare, imposibil de cuprins în sfera unui singur ansamblu de ştiinţe. Din această cauză geografia nu a fost multă vreme acceptată ca o ştiinţă în toate puterea cuvîntului, de unde un oarecare sentiment de nesiguranţă în rîndul geografilor care, în perioada modernă, au dificultăţi din ce în ce mai mari în a-şi defini propria disciplină. Diviziunea deja clasică între geografia fizică şi geografia umană, relativ arbitrară, efectuată în primul rând pe diferenţieri metodologice şi mai puţin pe diferenţieri conceptual-teoretice, este doar un element care ilustrează dificultăţile de definire a obiectului său de studiu. Dacă amintim şi faptul că în evoluţia sa geografia a fost obligată să integreze metode, teorii şi concepte puse în operă de celelalte ştiinţe ale naturii şi societăţii, devine clar faptul că geografia este privită cu neîncredere de către acestea, care îşi arogă dreptul de a-i contesta statutul de ştiinţă veritabilă, considerînd-o ca pe o disciplină de rang secund. Ca orice ştiinţă dominată însă, geografia, prin apelul masiv la modelele teoretice şi la metodele complexe dezvoltate în cadrul celorlalte ştiinţe, s-a constituit ca o ştiinţă vitală de interfaţă, poziţie extrem de favorabilă în contextul actual al inter- şi transdisciplinarităţii. Dacă din conflictul constructiv cu restul ştiinţelor geografia a ieşit mai puternică, nu acelaşi lucru se poate spune şi de spre rezultatul tensiunilor existente în propriul sistem de discipline. Astfel geografii fizicieni sînt tentaţi să o considere o ştiinţă preponderent naturală, vecină geologiei sau

5

biologiei, pe cînd geografii umanişti îi atribuie calificativul de ştiinţă socială. Aparent ireconciliabile, cele două opţiuni tind să conducă spre une fel de război fratricid, omiţîndu-se faptul că geografia este ordonată în jurul aceluiaşi concept central: spaţiul terestru. 1. Spaţiul terestru şi spaţiul geografic (după A. Bailly, 1998) Spaţiul se află în centrul dezbaterilor referitoare la obiectul de studiu al geografiei. Chiar dacă spaţiul este revendicat sub o formă sau alta şi de alte discipline, geografia se detaşează tot mai mult prin studierea spaţiului terestru, mai exact a interacţiunilor complexe care se produc la contactul geosferelor. Conceptul de spaţiu geografic este recent chiar dacă geografia studiază spaţiul terestru încă din Antichitate. Impus în ultimele trei decenii, acest concept a devenit cheia de boltă a geografiei. Spaţiul poate fi definit în general ca o porţiune dintr-un plan delimitat cel puţin de o linie. Sensul geografic este cel de întindere limitată a suprafeţei terestre. Odată cu acest concept s-a impus şi viziunea spaţială asupra faptelor geografice. Astfel geograful se străduie să găsească în primul rând corelaţii şi conexiuni spaţiale spre deosebire de alte ştiinţe sociale care caută corelaţii logice sau temporale. Impunerea spaţiului ca un concept central în geografie a intervenit în contextul suprapunerii unei serii de cauze : -multiplicarea contradicţiilor spaţiale în perioada modernă, îndeosebi la interfaţa urban-rural; -standardizarea planificării teritoriale pentru care conceptul de spaţiu devine esenţial; -deschiderea ştiinţelor sociale şi economice spre implicaţiile spaţiale ale fenomenelor specifice. Conceptul de spaţiu geografic a adus în prim plan un şir de noţiuni tot mai prezente în vocabularul de specialitate : puncte, linii, noduri, reţele, trame, câmpuri etc. Devenite curente în noua geografie, aceste noţiuni dau aparenţa unei abstractizări a disciplinei care a devenit tot mai mult o ştiinţă a morfologiei suprafeţei terestre : combinaţie de puncte, linii şi suprafeţe din care pot rezulta câmpuri. Spaţiul geografic (produs, trăit şi perceput) este de fapt un concept abstract elaborat de către geografi pentru a formaliza ştiinţific caracteristicile spaţiului terestru (real şi concret, care există aprioric). Dubla dimensiune, fizică şi ecologică a spaţiului terestru corespunde acestui caracter aprioric. Prezenţa unui fluviu sau a unui munte are numeroase consecinţe asupra organizării spaţiului, în special în ce priveşte reţelele de aşezări sau de comunicaţii. Aceasta nu implică în nici un caz separarea unei geografii fizice independentă de acţiunea umană. Prezenţa unui taluz este o constrângere în unele cazuri, peste care nu se poate trece, dar un abrupt de falie poate să nu prezinte un interes major pentru amenajarea antropică. Geografia fizică trebuie reconstruită şi regândită în termeni de limite, constrângeri şi paroxisme. Spaţiul geografic este un spaţiu produs pentru că rezultă totdeauna din acţiunea

6

odată cu popularizarea ideilor psihologiei moderne. Această a treia dimensiune a fost mai târziu luată în calcul. Noţiunea de scară este extrem de importantă în geografie. o porţiune a suprafeţei terestre putând fi observată.societăţilor umane fiind un produs social. geografia acceptă şi scările intermediare (mezoscări). politicul sau ideologicul. finită se transformă într-un spaţiu omogen. politice sau culturale. în urma căruia întinderea. Acest spaţiu terestru. bazată pe date concrete este adesea o reprezentare simplificată a spaţiului terestru : peisajul. Acest proces de abstractizare este elaborat prin intermediul unei triple problematici : empirică. În afara faptului că spaţiul terestru are mai multe componente. izotrop. dincolo de limbajul cartografic şi discursul descriptiv specific 7 . economice. Geografia empiristă. anizotropică. continuu şi infinit. prin intermediul religiei mai ales. Un oraş este un simplu punct într-o reţea urbană. a fost totdeauna important în amenajarea spaţiului. preexistent şi produs este de asemenea trăit şi perceput. studiată într-o viziune mai mult sau mai puţin reducţionistă. teoretică şi axiomatică. social şi geografic sunt tot atâtea modele abstracte ale suprafeţei terestre. Absenţa fluxurilor invizibile (de materie şi informaţie) obligă astfel continuarea demersului cu o abordare teoretică. Noţiunea de scară corespunde şi unei alte realităţi : orice valoare dintr-un punct oarecare se supune unor procese care acţionează la scări diferite (fie o staţie climatică fie un stat de ex. considerat ca un suport al acţiunilor sociale. Faţă de alte ştiinţe care abordează multiscalar problemele studiate. dar ele devine un ansamblu de linii şi suprafeţe atunci când este studiat individual. global şi complex. Originalitatea geografiei constă tocmai în punctul de plecare al oricărei analize : spaţiul fizic. marcate şi de armonie dar şi de ostilitate. Teoria formală a sistemelor ierarhizate dezvoltată de Mesarovici (1980) este o metodă de care geograful nu se mai poate dispensa. inclusiv cele care derivă din percepţia spaţială a indivizilor. eterogenă. fiecare din elementele sale rezultă din procese care acţionează la scări diferite.). Actul de producţie socială a spaţiului este în fond un act de libertate umană. Rolul ideologiei. Ceea ce urmăreşte geografia este de fapt modul în care spaţiul terestru se transformă în peisaj : porţiune vizibilă a suprafeţei terestre. Spaţiile economic. discontinuă. Aceste dimensiuni au o importanţă diferită în funcţie de scara de studiu şi specificul societăţii. Un spaţiu este omogen atunci când toate porţiunile din suprafaţa terestră au aceeaşi valoare. culturalul. Un spaţiu este izotrop atunci când proprietăţile sale sunt identice în toate direcţiile. socialul. Toate dimensiunile umane sunt implicate în construcţia acestuia : economicul. entropia fiind egală cu 1. geografia se distinge prin multiplicitatea scărilor. În sens restrâns el poate defini doar componentele fizice dar în sens larg integrează şi relaţiile invizibile. Recunoaşterea faptului că spaţiul geografic este un produs social nu implică însă obligaţia geografului de a pleca în aprofundarea acestui concept de la societate. Astfel ataşamentul faţă de un loc sau o regiune este o componentă importantă în analiza raporturilor omului cu mediul. Alături de macro şi microscări. diferite esenţial unul de celălalt.

foarte utilă pentru înţelegerea ordinii spaţiale a faptelor geografice. Geografia a elaborat rareori propriile teorii. Cel mai cunoscut model teoretic spaţial este cel gravitaţional (Reilly. 1949). în cazul teoriei gravitaţionale. prin intermediul celui de-al doilea principiu al său: entropia. Calitatea axiomelor fizice nu se aplică totdeauna în geografie. 1980. preferând adaptarea celor emise de alte discipline. neglijând latura socială sau psihologică. al rentei funciare (cercurilor concentrice). Dezavantajul acestor teorii formale constă în limbajul matematic extrem de complex. teoria localizării activităţilor economice a lui Weber (1909) etc. Termodinamica a furnizat teoria difuziunii spaţiale (Hägerstrand. Utilizarea acestuia stă la baza stabilirii multor legităţi geografice ca şi la cunoaşterea multor particularităţi spaţiale intuite anterior (existenţa unor gradienţi de ex. Prigogine. curentul cantitativist iniţiat din anii ’50 fiind astăzi dominant în geografie. teoria catastrofelor (Thom. ori spaţiul geografic este prin excelenţă anizotrop. Avantajul modelelor introduse din fizică este dat de caracterul lor sintetic. În ce priveşte spaţiul. Astfel. O a altă cale de transfer este cea filozofică. 1952). elaborarea unui model teoretic al spaţiului geografic este mai mult decât necesară. geografia s-a inspirat şi din modelele spaţiale ale fizicii.). economia a fost principalul furnizor de modele teoretice : modelul lui von Thünen (1826). necesitând pentru înţelegerea completă o iniţiere solidă în matematicile superioare. Dar indiferent de transferul teoretic. 1974). limbajul matematic se impune obligatoriu în geografie. organizate în sisteme şi subsisteme ierarhizate. exclusiv pornind de la principiile şi teoriile fizicii prezintă de asemenea constrângeri. la orice scară reproducându-se aceleaşi forme. utilă pentru explicarea genezei unor fenomene şi a dinamicii unor procese. încât modelul menţionat se aplică doar pe porţiuni extrem de restrânse. Acest transfer teoretic oferă un cadru deductiv necesar construirii spaţiului geografic deşi este limitat doar la aspectele pur economice. Wilson. multidimensional. spre deosebire de teoriile economice pentru care spaţiul este unidimensional. Woodcock. nu neapărat identice. larg utilizat în explicarea raporturilor din cadrul reţelelor de aşezări. teoria bifurcaţiilor. Caracterul deductiv al matematicii se îmbină armonios cu demersul inductiv sau empiric. conceptul de spaţiu geografic fiind astfel mai complet înţeles. elaborate de filozofi sau epistemologi sunt tot mai frecvent utilizate în geografie : teoria sistemului general (Bertalanffy. cel puţin ca mijloace didactice. Elaborarea unui spaţiu geografic. teoria structurilor disipative. Rugozitatea (absenţa uniformităţii) spaţiului geografic este o regulă. 1981) permite înţelegerea şi explicarea rupturilor funcţionale şi spaţiale a fenomenelor. 8 . teoria locurilor centrale a lui Christaller (1935). Fără a subestima importanţa acestora. forţa de atracţie dintre două mase este continuă şi creşte constant într-un spaţiu izotrop.empirismului geografic. Pentru a completa unele lacune. continuată de Lösch (1954). foarte utilă pentru înţelegerea raporturilor existente între diversele fapte geografice la diverse scări de studiu. Numeroase teorii formale (ansamblu de concepte legate între ele şi aplicabile la diverse domenii ale cunoaşterii).

Dezbaterea în jurul acestui subiect. încât şi axiomele geografiei nu sunt proprii doar acesteia. -apropriere. definit ca o porţiune din spaţiul terestru apropriat de către un grup social în scopul satisfacerii necesităţilor vitale. care se referă la modul de incluziune într-un spaţiu dat. Construcţia unui model teoretic al spaţiului geografic pe baza axiomelor este imposibilă după unii ca şi matematizarea acestuia dar este utilă în măsura în care permite înţelegerea forţelor care contribuie la fasonarea suprafeţei terestre. de la măsurarea distanţelor şi suprafeţelor (ansamblu de puncte în spaţiu) la care adăuga un ansamblu de atribute simple sau compuse. topologică. conchide că nici un obiect nu poate fi considerat exclusiv geografic aşa cum şi metodele nu sunt proprii doar unei ştiinţe. odată cu generalizarea statului modern. circuitelor şi fluxurilor proprii grupului social în spaţiul pe care îl ia în stăpânire. Pornind de la aceste axiome. stabilirii poziţiei acestora în spaţiu. cronologică. Beguin (1979) propunea construirea unui spaţiu geomatematic plecând de la un ansamblu de locuri. Din aceste trei noţiuni rezultă conceptul de comunitate : spaţiul de control social al unui grup. dinamică pe celelalte două. Aceste demersuri au avut în comun utilizarea matematicii ca mijloc de formalizare şi generalizare dar rămân singulare. Teritoriul este rezultatul proiectării reţelelor. pentru a completa cu dimensiunea temporală.Elaborarea unui model teoretic al spaţiului geografic nu este acceptată în totalitate dar există cercetători care au propus deja o serie de axiome ale acestuia. Nicolas (1980) a propus trei astfel de axiome : chorologică (studiul locurilor). Acest concept porneşte de la trei noţiuni esenţiale pentru înţelegerea modului în care omul îşi pune amprenta vizibil asupra spaţiului geografic : -identitate (conştiinţa că aici este altfel decât acolo). rămâne deschisă. care arată modalitatea prin care un grup îşi instituie anumite relaţii cu spaţiul. Spaţiul poate fi văzut în această perspectivă atât ca un suport al vieţii şi activităţii umane dar şi un obstacol în calea unor relaţii eficiente. Analiza aproprierii teritoriului este astfel în centrul oricărei reflecţii geografice : a vorbi de teritoriu înseamnă să deschizi mecanismele aproprierii pentru a preciza consecinţele. bazat pe limite precise şi dotat cu instituţii cu o largă reprezentare în teritoriu. Bailly. Spaţiu şi putere (după A. în prezent atenţia fiind concentrată asupra conceptului de teritoriu. -înrădăcinare. Aproprierea unui teritoriu implică procese de dominaţie şi segregare din care rezultă fenomene precum marginalizarea sau excluziunea ce nu mai pot fi excluse din preocupările geografice. dar geografia este singura care le utilizează simultan. 2. 1998) Aceste două noţiuni au fost alăturate relativ recent în geografie. 9 . necesară localizării obiectelor geografice. pentru care poate fi geografic orice obiect care diferenţiază spaţiul terestru.

între dominatori şi dominaţi neexistând de fapt o opoziţie binară şi globală. Această formă este susţinută mai ales de şcoala americană dar se pare că ideea puterii-atribut este destul de relativă. Concepţia relaţională pare cea mai obiectivă pentru că exclude ideea că puterea este un meci cu scor egal (ce câştigă unul pierde celălalt). disfuncţiile mecanismelor sociale. excluziunea. puterea poate fi câştigată. sociale etc. Astfel accentul în problematica puterii nu mai cade asupra fundamentelor acesteia ci asupra funcţionalităţii acesteia (Luhmann. Natura fundamentelor puterii este încă un subiect de dezbatere între necesitatea naturală. -sursa puterii o constituie masele. domeniu de interes axat mai ales pe comportamentul lui „homo politicus”. puterea-atribut. menţinută sau pierdută în funcţie de jocul a trei factori : influenţa politică.) ci sunt imanente acestora. Astfel. degradarea mediului. puterea a generat în geografie curentul geopolitic. sunt tot mai frecvent în atenţia geografiei. influenţa culturală sau politică. autoritatea şi puterea mulţimii. aceasta însăşi fiind imanentă puterii. un proces de comunicare inerent în orice relaţie. -relaţiile de putere sunt totodată intenţionale şi nesubiective. marginalizarea (deviere de la normele de comportament general acceptate ale societăţii). Ca domeniu de interes al factorului politic. Ca atribut. Puterea în sine poate fi concepută sub trei forme : valoare care poate fi dobândită. Puterea este mai degrabă un flux. legitimată de suveranitatea divină sau cu origine mitică şi capacitatea fondată pe competenţele specifice sau pe suveranitatea naţională. teme precum criza bunăstării (weltfare state. 1975). proces relaţional. stare de abundenţă şi optimism generată în primele decenii postbelice de modernizarea economiei şi depăşirea unor limite umane). stabilitate şi instabilitate. care confunda statul cu puterea sau politicul. Raporturile dintre spaţiu şi putere au constituit multă vreme preocuparea esenţială şi exclusivă a geografiei politice dar în ultimele decenii nici una dintre ramurile geografiei umane nu le poate exclude în contextul fragmentării proceselor socio-economice sub impactul factorului politic. Statul a fost văzut mult timp drept singura sursă de putere dar mondializarea a scos în evidenţă surse la fel de importante precum puterea economică. Sistemele 10 . centralizare şi descentralizare etc. nimic nefiind mai nesigur decât deţinerea puterii. În acest sens. -relaţiile de putere nu sunt exterioare altor relaţii umane (economice. agregare şi dispersie.Puterea este un raport simetric sau disimetric instaurat între doi agenţi sociali aflaţi în interacţiune. Criticile aduse acestei accepţiuni pornesc de la o serie de constatări: -puterea nu poate fi dobândită ci numai exercitată. -acolo unde există putere există şi rezistenţă. se impune un discurs dual în care se opun concepte ca : echilibru şi dezechilibru. În ambele cazuri se regăseşte însă ideea de forţă orientată mai degrabă spre menţinerea unui statu-quo decât spre schimbare.

Puterea este văzută acum ca exerciţiu al unei capacităţi inovatoare motiv pentru care se impun două concepte : geometria puterii. elemente decisive în modelarea teritoriului. economic şi ideologic al organizării societăţii. fie că o considerăm categorie economică sau naturală. Geografia consideră în general că aceste aspecte îi sunt proprii. care are o funcţie de motivare. mărească. fiind perceptibilă pe mai multe scări în acelaşi timp interesând atât la nivel local cât şi macroregional. Din aceasta se degajează două elemente constitutive ale puterii : -energia. acesta a fost 11 . decupaj al spaţiului în arii de control. reduce sau anula.munca. Sursa puterii nu este aşadar unică ci fragmentată şi ubicvistă. Schimbarea codurilor politice este suficientă pentru a modifica organizarea spaţiului. Geografia umană analizează mai ales modul în care societăţile realizează aceste funcţii în perspectivă spaţio-temporală. Studiul raporturilor dintre spaţiu şi putere în geografie a cunoscut o reînnoire remarcabilă în ultima jumătate de secol. formă sau ordine detectată în materie sau în energie. admise prin contract. Determinismul geopolitic al lui Ratzel sau Haushofer care a alimentat ideologia nazistă este de domeniul trecutului. compatibilă cu resursele sistemului. Se impun astfel alte două noţiuni: teritorialitate. Societăţile structurează spaţiul într-un mod diferenţiat tocmai pentru că funcţiile puterii (combinaţii de energie şi informaţie) sunt diferite. -informaţia. activităţi etc. fundamentul politic. Întâlnirea dintre spaţiu şi putere este transcalară. supraveghere sau observaţie. impuse de uzanţe sau definite prin lege) fiind o instituţie suplimentară faţă de limbaj. temporalitate. O altă perspectivă geografică a raporturilor dintre spaţiu şi putere este cea a rolului militar şi strategic. a reţelelor şi ierarhiilor pe care le conţine acesta (cazul Europei de Est în perioada de tranziţie). Tot mai mult se acceptă ca fundament esenţial al puterii . după o scurtă perioadă în care era aproape interzis de abordat un astfel de subiect. după al doilea război mondial. ansamblu de relaţii generate de sistemul tridimensional societate-spaţiu-timp în scopul asigurării unei maxime autonomii. sociale sau economice (limbă. Simbolurile (însemne care asigură legătura mai mult sau mai puţin stabilă dintre două unităţi situate pe acelaşi nivel) îşi asumă în acest caz rolul de mediatori. ritmuri şi durate proprii actorilor sociali. religie. Distribuţia spaţială a populaţiei şi atributelor sale culturale. Exerciţiul puterii este eficient atunci când criteriul de selecţie adoptat de unul din partenerii sociali coincide cu motivaţia celuilalt. arhitectura socială. potenţial care permite deplasarea sau transformarea materiei. Producţia teritorială a spaţiului poate fi astfel interpretată ca o proiecţie a câmpului puterii asupra unui spaţiu dat.sociale se constituie numai prin intermediul comunicării în urma determinării reciproce a unei multitudini de criterii selective care suprimă incertitudinea în alegerea partenerilor. Puterea îndeplineşte această funcţie în calitatea sa de cod simbolic (structură semiotică ai cărei semnificanţi şi semnificaţi sunt convenţionale.) presupune totdeauna prezenţa unor disimetrii pe care factorii de putere încearcă să le păstreze.

1990) cconform căreia geografia ca ştiinţă se schimbă la fel de mult ca şi „starea lumii” pe care o studiază. raţional care nu se mai rezumă la inventarul locurilor şi al toponimelor. fără a pierde legătura cu spaţiul fizic. însă astfel devine puntea de legătură. stadiul unei cosmogonii mitice fiind depăşit prin ajungerea la un discurs ordonat. Problematica evoluţionistă şi empiristă a acestei prime geografii umane s-a îmbogăţit rapid cu lucrări care vizau logica raporturilor dintre organizarea sistemului de aşezări umane şi mediu. un exemplu fiind aserţiunea lui Roger Brunet (vol. cu un interes strict limitat. Cu toate acestea. ca efect al schimburilor de materie şi informaţie. respectiv naturalist sau socio-umanist. 3. Dispariţia URSS şi a războiului rece iar mai recent. indiferent de unghiul din care sînt abordate problemele de interes. metode şi concepte esenţiale unei cunoaşteri obiective a realităţii complexe pe care o construieşte civilizaţia actuală. sau. consecinţă a unui nou Zeitgeist (spirit al timpului). Paul Vidal de la Blache (1922) considera că obiectivul principal al geografiei umane se rezumă la modul în care „specia umană se distribuie pe suprafaţa terestră”. în contextul crizei petroliere din 1973. 12 . obiceiurilor şi instituţiilor sale?”.I din Géographie universelle. constituindu-se într-un ansamblu de teorii. suportul oricărei forme de manifestare a societăţii. în cel mai bun caz. respectiv omul sau locul în calitate de element primordial. citat de André Bailly. de unde îşi îmbogăţeşte aparatul conceptual şi spre care proiectează rezultatele cercetării. Raporturile dintre geografie şi alte ştiinţe au preocupat de timpuriu geografii. geografia este deseori ignorată în cercurile academice.redescoperit. Geografia nu are sens în afara referentului spaţial care îi asigură unitatea. 1998) se întreba retoric: „…nu este oare geografia sora şi discipola istoriei? Dacă una acoperă secolele. este considerată doar un mod de cunoaştere marginal. Ca ştiinţă a explicării localizării fenomenelor şi proceselor în spaţiu. Obiectul şi metoda geografiei umane Geografia umană este în esenţă acea faţetă a geografiei care este mai deschisă spre domeniul socio-uman. atentatele de la 11 septembrie 2001 au fost alte două momente care întreţin interesul geografic pentru această sferă. Se instituie astfel dilema centrală a discursului geografic. Conrad MalteBrun (1810. analizate prin prisma relaţiilor instituite între aceste două componente. cealaltă nu este destinată să acopere toate locurile? Iar studiul acesta al locurilor nu este intim legat celui al omului. Inspirat de Friedrich Ratzel (1891). acesta statuează ca obiect de studiu al geografiei raporturile dintre om şi mediu. concepţie care va conduce la dezvoltarea curentului geografiei regionale. geografia se plasează într-adevăr la periferia domeniului natural şi a celui socio-uman. Această viziune destul de modernă a fost reluată ulterior de mulţi geografi de seamă. interfaţa între aceste două subsisteme.

1 Lefebvre. pragurile şi discontinuităţile impuse de acţiunea omului asupra suportului fizic. Numai răspunzând la aceste întrebări fundamentale. presupune eludarea anumitor caracteristici. unde?. orice subiect geografic este mediatizat de reflecţia cercetătorilor şi de reprezentările omului. Ultima dintre acestea este considerată pur geografică. -din această cauză. ce?. Rezultă din aceasta următoarele constatări (Bailly. Prin efortul de a răspunde acestor interogaţii. considerate neimportante şi privilegierea altora. V. Fiecare studiu geografic este o reprezentare a lumii şi practicilor umane. Diferenţa dintre ştiinţele naturale şi cele sociale. există o a doua realitate. Henri Isnard (1981). ideologie şi imagine ca efect al proceselor cognitive şi a subiectivităţii reprezentărilor noastre. geografia umană trebuie să răspundă la alte trei chestiuni (Bailly. Geografia este în acelaşi timp. inspirat din viziunea marxistă a lui Henri Lebvre 1 considera că spaţiul geografic este rezultatul fizic al unei creaţii sociale continue. producţia economică. cf. în urma cărora s-a observat insuficienţa raporturilor om-mediu penrtu definirea obiectului de studiu al geografiei. geografia umană se plasează în câmpul disciplinelor socioumane dar se deosebeşte de acestea prin integrarea preocupărilor naturaliste. în sensul unei reprezentări mentale care capătă sens în cadrul unei ideologii şi a unei problematici. Ca şi celelalte chestiuni. socială şi culturală. naturală. practici şi procese spaţiale prin intermediul unor procese evolutive.dilemă care va genera ample dezbateri („geografia este ştiinţa locurilor şi nu a oamenilor”. cea istorică. construcţie mentală. de la Blache. Astfel. (1974) – La production de l’espace. într-o dinamică ce se înscrie pe linia căutării unui echilibru relativ capabil să asigure o coabitare paşnică între cele două lumi aparent adverse: societatea şi natura. acestea sînt aplicabile cu anumite nunaţe şi geografiei fizice. Majoritatea geografilor contemporani definesc geografia umana prin trei interogaţii fundamentale: cine?. practici şi procese. 1998): -geografia constă în reprezentarea unor obiecte. Geografia umană devine astfel o viziune globală care trebuie să analizeze în orice loc şi în orice moment jocul forţelor care guvernează schimbarea continuă a raporturilor dintre om şi mediu (spaţiu). -această transpunere. a fost stabilită cu claritate de Priéto (1975): „faţă de realitatea primordială. Paris 13 . Astfel. de exemplu). referindu-se direct la localizarea fenomenelor şi proceselor în spaţiu dar şi la modul de structurare a spaţiului şi la sensul locurilor. care formează realitatea materială. Prima vizează grupurile umane care ocupă şi valorizează spaţiul iar a doua determină rezultatele acţiunii umane. constituită de cunoaşterea însăşi”. o imagine a acestor obiecte. Anthropos. geografia este o transpunere în spaţiu. Pentru a fi completă. Modul în care geografii au abordat disciplina de-a lungul timpului corespunde unei valorizări evolutive. geografia umană poate clarifica relaţiile care se instituie între grupurile umane în spaţiu precum şi limitele. derivată. 1998): de ce?. cum? şi până unde?. H.

realul obiectiv neexistînd decât graţie construcţiei noastre mentale. O societate care creează un mediu de viaţă specific nu o face doar prin raporturile de producţie dar şi prin modul de reprezentare (ideologii. pornind de la realitatea spaţială. creează un câmp de imagini spaţiale. 14 . Ca orice disciplină. un model simplificat al lumii sau a unei porţiuni din aceasta. conform căruia spaţiul în sine nu este obiect de studiu. la acest nivel intervenind reflecţia geografului care trebuie să decidă între mai multe posibilităţi. -elaborarea rezultatelor. -principiul reprezentării. -alegerea conceptelor necesare fundamentării realităţii geografice abordate. geografia este rezultatul unei construcţii umane. şi anume aceea a limitei adevărului geografic. care face trimitere la propriile noastre ideologii şi la maniera în care acestea sînt structurate”). geografia. În acest sens geografia nu poate fi ştiinţa peisajului ci mai degrabă a semnelor pe care le interpretează (la fel cum harta este un sistem şi nu un teritoriu).-cunoaşterea geografică este aşadar aprioric subiectivă. Karl Popper (1973) amintea în „Logica descoperirii ştiinţifice” că orice aserţiune îşi găseşte validitatea numai după ce este supusă unor teste inter-subiective. dialectică. parţiale a unui proces care se desfăşoară în spaţiu. Cunoaşterea geografică se sprijină astfel pe reprezentarea fenomenelor plecând de la concepte. Astfel oricare ar fi metoda geografică (inductivă. cartografiază. descrie. deductivă. el însuşi fiind membru al acesteia şi reflectând ideologia acesteia apare necesitatea explicitării ideologiilor şi conceptelor cu care geograful explorează cunoaşterea. modelării şi interpretării practicilor umane înscrise în spaţiu. Pentru a încadra geografia umană. rezultă din cele expuse cinci principii (Bailly. sistemică). 1998): -principiul existenţial: geograful este interesat de om în cadrul societăţii. Ţinînd cont de cele afirmate mai sus se ajunge la problema fundamentală a epistemologiei geografiei. -principiul retroacţiunii: reprezentările geografice se nasc din practicile spaţiale şi invers. validitatea rezultatelor trebuie verificată prin explicaţii riguroase care pot fi rezumate astfel: -prezentarea problematicii şi a ipotezelor. a unui proces sau a unui spaţiu. însă parţiale. -principiul imaginarului: orice propoziţie geografică este o imagine. Geograful recenzează. -principiul creaţiei: reprezentarea geografică este realizată pornind de la crearea unei scheme coerente. modelizează şi în final explică. doar astfel putând selecta anumite elemente în scopul descrierii. -confruntarea acestor concepte cu altele la fel de pertinente pentru a testa coerenţa reflecţiei. în funcţie de reprezentările explicitate. În acest mod. valori) specifice acesteia. care reflectă ideologia noastră şi modul de structurare specific („reprezentarea constituie o creare a unei scheme pertinente.

1998). Din această cauză. asemenea psihologiei şi antropologiei este o ştiinţă de graniţă. 1952) spunea că geografia. conceptele de « loc » şi de « teritoriu » îşi cîştigă adevăratul lor sens. geografia nu poate respecta criteriile neokantiene ale pozitivismului. Acest fapt se datorează şi opţiunii geografilor din perioada clasică (înainte de primul război mondial) care preferau explicaţiile eclectice al căror rezultat a fost confuzia. Eric Dardel. la acest nivel. Geografia este o cunoaştere (reprezentare elaborată de către geografi) a cunoaşterii (a modului în care societăţile şi persoanele îşi transcriu în imagini experienţele din mediu). şi tot de aici geografia se deschide demersurilor istorice. 1998). Majoritatea epistemologilor au eludat geografia ca disciplină ştiinţifică. Această geografie. al cărui obiect real nu poate fi perceput integral şi deci nu poate fi obiectiv. culturale sau umaniste în aceeaşi măsură cu abordările economice. generalizarea posibilă a rezultatelor independent de contextul spaţio-temporal sau social. prin intermediul structurii reprezentărilor. Geografia umană s-a distanţat de această abordare. definiţiei geografiei ca « ştiinţă a spaţiului » noi o preferăm pe aceasta: « studiul organizărilor spaţiului şi a practicilor spaţiale rezultante ». definiţiei lapidare a geografiei ca ştiinţă a spaţiului îi este preferabilă definirea ca „studiul organizării spaţiului şi al practicilor care rezultă din aceasta” (Bailly. nu numai pe cele ale oamenilor care raţionează dar şi pe cele ale oamenilor care trăiesc sentimente şi se ataşează locurilor lor de trai. epistemologia este studiul constituirii cunoştinţelor valabile într-o anumită disciplină. respectiv explicitarea totală a procedeelor utilizate în analize. coerenţe şi repetiţii. La acest nivel numai conceptele de teritoriu şi de loc capătă un sens precis. conştientă de propria subiectivitate. contradicţiile şi imposibilitatea delimitării precise a unui obiect de studiu geografic. Geografia este deci o cunoaştere (reprezentare elaborată de către geografi) a cunoaşterii (modului în care societăţile şi indivizii transpun în imagini experienţele lor spaţiale). într-un anumit context temporal şi cultural. pentru a desprinde. dat fiind amestecul de subiectiv şi de obiectiv din obiectul şi din metoda se de studiu. 4. De altfel. predicţia unor 15 . geografia deschizându-se abordărilor istorice. chimiei sau matematicii. culturale şi umaniste […] (Bailly.Ca urmare. interesându-se mai mult de cunoaşterea relaţiilor omului cu spaţiul şi cu mediul. Tocmai aici. Astfel: „orice geografie este prin urmare fondată pe reprezentări definite drept « creaţii sociale sau individuale ale unor scheme pertinente ale realităţii » care permit să se abordeze nu spaţiul în sine ci sensul spaţiului. cu preocupări complexe. un cunoscut istoric francez. orientare iniţiată după 1950. analizează în acelaşi timp discursurile şi practicile spaţiale. inclusiv geografice (L’homme et la Terre. în clasificările lor evitând ştiinţele interdisciplinare. dovedirea validităţii rezultatelor prin teste de non-falsificare. Epistemologia geografiei umane După Jean Piaget (1967). ceea ce nu i-a permis să devină o ştiinţă strict pozitivă asemenea fizicii. odată cu deschiderea spre disciplinele socio-umane şi spre demersurile cantitative.

16 . În acest context. comportamente şi trăiri în scopul caracterizării sintetice a realităţii studiate. Astfel. în degajarea relaţiilor dintre fenomene şi în ordonarea acestora. În acest sens pare foarte clar că obiectul de studiu al geografiei nu poate fi spaţiul în sine ci relaţiile pe care omul le stabileşte cu acesta. un produs. Părerile cele mai juste consideră că geografia fizică are drept obiect realitatea materială a naturii. Dacă ambele discipline se pun de acord în modul de observarea a faptelor geografice. acesta trebuie construit iar în consecinţă dacă aceste relaţii sînt descifrabile. Pe parcursul acestor transformări. ele nu sînt obligatoriu vizibile. Această modificare a statutului său nu a rezolvat însă diviziunea tradiţională dintre geografia fizică şi geografia umană. Trecerea de la euforia geografiei cantitative la necesitatea unei abordări calitative s-a impus ca urmare a spiritului timpurilor noastre. postmodernism etc. respectiv cu modul în care oamenii folosesc realitatea materială şi spaţiul. descriptivă la o viziune nomotetică. patrimoniu (natural sau cultural). spre deosebire de cea a conceptelor este adesea echivocă. deci obiectul său nu este un dat aprioric ci un derivat. Deschiderea amintită s-a tradus şi prin îmbogăţirea tematică însă cu preţul unei anumite faragilizări metodologice. un mod de a imagina probleme.). geografia a cunoscut o trecere de la viziunea idiografică. Geografia se doreşte a fi astfel o ştiinţă a interpretării lumii. multiculturalism. deductivă. identitate. Dacă vom concepe obiectul de studiu al geografiei ca un sistem de relaţii cu spaţiul. capabilă să conducă la elaborarea teoriilor şi modeleleor generalizante (teoria locurilor centrale de ex. de obicei metodele fiind considerate drept căile de delimitare a obiectului. fără o intenţionalitate clară. de ex. în sesizarea regularităţilor. geografia trebuie să-şi stabilească o problematică. teritoriu şi teritorialitate.). Situaţia prezentată derivă şi din confuzia foarte frecventă care se face între obiectul de studiu şi metodologia disciplinei. în conformitate cu o anumită viziune asupra lumii şi cu un sistem de referinţă clar explicitat. O analiză mai atentă demonstrează însă faptul că toate ştiinţele contemporane sînt din ce în ce mai compozite iar limitele dintre ele nu mai sînt atât de clare de clare ca în perioada clasică a ştiinţei (limitele dintre fizică şi chimie sau dintre biologie şi chimie. Înainte de a defini o metodologie (adică a unui mod de organizare a discursului într-un sistem coerent dotat de o intenţionalitate proprie ce poate fi urmărit de la articularea teoretică pînă la conturarea rezultatelor). Geografia este tocmai arta redării vizibile a invizibilului prin conceptualizare. conflictul devine foarte dificil de conciliat atunci cînd se discută primordialitatea ordinii naturale sau cea a ordinii sociale a lucrurilor. de a pune întrebări pertinente. geografia umană completând-o cu realitatea istorică (socială). făcând apel tot mai mult la simboluri. Acest cadru implică o revigorare a interesului pentru noţiuni precum peisaj. O geografie fără problematică va conduce la un discurs fără structură. impasul în care se află geografia de multă vreme în încercarea sa de definire a obiectului său de studiu rezistă oricărei tentative de compromis. preocupat de calitatea vieţii.evoluţii. rigurozitatea problematicii se impune mai ales pentru că lumea simbolurilor. de democratizarea informaţiei şi de emanciparea individului şi comunităţilor locale.

fiind un rezervor de impresii. epistemologia este pentru geografie un mod de apărare în faţa oricărei criticiă hiperbolice sau contra oricărui dogmatism conservator. Metafizica este un termen convenţional care desemnează o vastă arie a cunoaşterii. Teoria devine prin urmare răspunsul la o problematică. aşa cum procedează de altfel cartografia care pleacă de la spaţiul real şi reconstruieşte schematic porţiuni din spaţiu. Coordonate epistemologice în evoluţia geografiei umane 2 „Un espace géographique est une portion définie de la surface terrestre. systémique. le réseau.) dar pentru a le descrie ştiinţific trebuie creat un aparat conceptual. Empiria este subordonată teoriei. Tout espace géographique a une După articolul Groza. Des êtres géographiques fondamentaux ont cependant pu être reconnus. institutionnelle. problematica. pp. relationnelle de la réalité. care necesită în primul rând principii clare. care constituie baza unor prelucrări ulterioare în funcţie de o anumită tematică. in Augustin Ioan (ed. 4. Teoriile se elaborează printr-un proces de conceptualizare. 1978). Fayerabend. mijloace de observaţie şi rigurozitate a operaţiilor. New Europe College.1.Astfel atingem un punct important în epistemologia geografiei: faptele geografice imediat vizibile. După cum se observă. la contrée. Cele patru elemente epistemologice fundamentale (Bailly. teoria şi empiria. Intervin aici ipotezele. Octavian – Despre geografie şi spaţiu. 1998) sînt: metafizica. le champ. pe cât posibil fără subiectivism. constituindu-se într-un ansamblu argumentat de enunţuri capabile să explice deductiv un fapt sesizat prin observaţie sau prin experienţă.. confruntată cu faptele reale. convingeri şi credinţe alimentate de procesul cunoaşterii ştiinţifice pe baza căruia se formează problematica. Aceasta din urmă joacă un rol strategic şi pleacă de la ideea de adevăr. dynamique. Realitatea se cere astfel chestionată şi analizată. explicaţii apriorice care stau la baza eşafodajului problematizării. 199-230. La définition est celle que lui donne celui qui en parle […]. spre deosebire de empirie. Teoreticul şi empiricul interferează pe plan metodologic. ISBN 973-98624-6-1. dezvoltată în spiritul necesităţii unei libertăţi absolute a ştiinţei (P. la maille. Paradigma geografică actuală este cea a teritorialităţii. peisajele de ex. Bucureşti. Pentru aceasta este necesar să ştim cu exactitate ce dorim (problematică implicită) pentru a ne pronunţa asupra justeţei rezultatelor şi a emite astfel teorii. fiind instrumentul prin care aceasta este validată. O teorie va fi considerată adevărată doar atunci când nu va putea fi contrazisă prin experienţe. non sans interférences bien entendu. qui représentent successivement les apréhensions structurale. care este prezent în lumea reală dar nu este totdeauna vizibil în toată complexitatea sa. pot fi descrise prin limbaj sau conform unor coduri estetice (descrierea unui romancier de ex. le quartier.) – « Lost in space ». care este rezultatul relaţiilor dintre om şi spaţiul pe care şi-l apropriază şi în transformă prin amenajări multiple. 2003 2 17 . en l’état actuel de la science on peut retenir le lieu. Conţinutul logic al unei teorii este format dintr-o înlănţuire de concepte ierarhizate. conviviale.

după canoanele vremii. centrată pe studierea diferenţierilor regionale rezultate din combinările locale ale geosferelor. mărturie stînd nomenclatura subramurilor acesteia.étendue. ştiinţele geografice evoluaseră în bloc în cadrul paradigmei naturaliste. care avea să fie (re)descoperit de ştiinţele dure modern(izat)e abia în a doua jumătate a secolului al XX-lea (Prigogine şi Stengers. centrată pe sesizarea structurilor spaţiale şi pe 18 . nu numai cercetătorul în sine ci şi întreaga societate avea un statut exterior. 1992 Fericirea şi nefericirea geografiei rezultă din poziţia sa inconfortabilă de ştiinţă de interfaţă. savantul german Friedrich Ratzel (1844-1904) reuşeşte să impună ecologiei. Acest caracter hibrid. aproape contemplativ. t i m p u l. care va dezvolta şi impune în a doua parte a secolului al XX-lea o geografie cantitativă seacă şi indigestă însă exactă. Principiul explicativ al demersului ştiinţific geografic era cel genetic. rezultate din modul diferit în care societăţile umane erau influenţate de condiţiile diverselor regiuni naturale. il ne correspond nécessairement à un système spatial”. ses limites peuvent être floues. sedusă de valenţele practice ale geografiei germane. ecologia şi antropologia). ştiinţe în toată puterea cuvîntului. se constituiau în puternice modele de urmat pentru geografie.şi zoogeografiei un corespondent social. destinată să studieze răspîndirea populaţiei şi raporturile om-mediu. 1986). precum biogeografia ori zoogeografia. Il n’a pas nécessairement un centre. care deveniseră. evoluţiei speciilor şi etologiei. în care determinismul şi liniaritatea au avut de altfel cea mai lungă evoluţie. situată între ştiinţele naturii şi ştiinţele sociale. bio. enunţînd principii de clasificare şi construind metodologii coerente. Între 1881 şi 1891. de paleontologia şi de antropologia culturală. Pentru această geografie. anatomiei animalelor. Pînă atunci. « éclatée ». Roger Brunet. propriului obiect al studiului şi respectiv al acţiunii. prezent în mod implicit începînd cu descrierile antice ale oekumenei. întîmplată în a doua jumătate a secolului al XIX-lea. antropogeografia ratzeliană şi-a construit discursul pe diferenţierile spaţiale ale peisajelor. Ştiinţele naturii vii (botanica. în care determinismul newtonian şi linearitatea lui Descartes erau literă de lege. Proiectul academic ratzelian era acela declarat de a include geografia ştiinţelor naturale. Prima este cea anglo-saxonă. asimilată unei anumite filosofii a naturii. respectiv antropogeografia. zoologia. celle-ci peut être disjointe. Antropogeografia germană (împreună cu geografia politică de factură deterministă inventată şi dezvoltată de acelaşi Friedrich Ratzel) a influenţat crearea a două şcoli care vor structura o parte din universul geografiei. venind dinspre ştiinţele biologice. i-a fost conferit oficial la dificila sa năşire academică. Bazată pe tradiţia anterioară a geografiei fizice. corespondente la nivel social ale morfologiei plantelor. era factorul principal al apariţiei diferenţierilor organizărilor studiate de antropogeografie. Studiul fenomenului uman fusese într-o oarecare măsură confiscat de către antropologia fizică.

Ed. antropogeografia germană a devenit de nerecunoscut în această parte a lumii. foarte reuşite de altfel în unele cazuri. geografia umană întră în conflict identitar cu istoria (cu atît mai mult cu cît primii şefi ai catedrelor universitare de geografie erau istorici de formaţie). Redusă la studiul peisajului (denumită o vreme chiar landschaftologie în URSS) sau la descrierile machiate ale organizărilor administrativ-economice decise de partidele comuniste.3 Mai evident decît în cazul şcolii germane. “Naţionala” S. În mai toate statele comuniste s-a adîncit prăpastia dintre geografia fizică şi cea „economică”. Din această cauză. Claval. 1992). În imposibilitate de a se apropia cu adevărat de fenomenele umane. Pozitivismul lui Auguste Comte devine la Vidal de la Blache posibilism (la nature propose et l’homme dispose). dezvoltînd conceptul de lebensraum (spaţiu vital). geografia umană căuta explicaţiile diferenţierilor spaţiale în natura intimă a societăţilor şi a spaţiilor acestora (de la Blache definea geografia ca pe o ştiinţă a oamenilor şi a locurilor). disputele geografilor cu sociologul Emile Durkheim (1858-1917) sau cu sociologul şi economistul François Simiand (1873-1935) desfăşurîndu-se cu virulenţă în paginile revistelor din epocă (v. Ciornei. mai aproape de continuum-ul spaţiu-timp care avea să devină explicit odată cu teza de doctorat a lui Einstein. iniţiase o foarte interesantă osmoză între cele două şcoli. ideea antropogeografică germană prinde viaţă sub numele de géographie humaine. ceea ce nu putea fi suportat de istoricii 3 Cazul geografiei umane româneşti ar fi fost fără doar şi poate analizat în acest text dacă nu ar fi intervenit evenimentele care au condus la instalarea comunismului în ţara noastră. 19 . (Terra – introducere în geografie ca ştiinţă. fiindu-i refuzată din start chiar şi abordarea deterministă în numele exceselor teoretice germane care. aceasta deoarece geografia românească a fost una dintre primele geografii europene cu statut academic iar fondatorul sau. datorită lui Paul Vidal de la Blache (1845-1918). Bucureşti. caracterul genetic al demersurilor geografice este în acelaşi timp şi mult mai apropiat de specificul explicaţiilor istorice decît de cel al explicaţiilor naturaliste. În Franţa. extinsă cu mai multă sau mai puţină virulenţă în statele Europei de Est. a doua devenind o caricatură. cît şi cu Vidal de la Blache. Descrierile geografice deveneau astfel mai suculente. metode şi teorii. deschisă dezbaterilor de idei şi schimburilor de principii.ameliorarea economică a acestora. antropogeografia germană a rămas în lumea ex-sovietică şi în periferiile acesteia o disciplină limitată la a descrie morfologii şi la a realiza taxonomii. Spre deosebirea de terna istorie care se structura în jurul unei enumerări de fapte şi de dinastii. Simion Mehedinţi. mai pline de sens. prima perfecţionîndu-şi statutul de ştiinţă. Rezultatul acestui conflict este poziţionarea din ce în ce mai fermă a geografiei umane franceze în cadrul ştiinţelor sociale. care studiase atît cu Ratzel şi Richtofen. susţinuse construirea ideologiei naziste. însă delestată de determinismul iniţial extrem de rigid. cu economia şi cu sociologia. ceea ce deschide larg porţile studiilor regionale complexe. 1931). respectiv cercetării diferenţierii şi evoluţiei organizărilor spaţiale în funcţie de specificul cultural al grupurilor umane implicate. A doua este cea sovietică. precum şi de a reflecta asupra devenirii sale. într-un carusel nesfîrşit şi steril de speculaţii şi arabescuri intelectuale.

din motive cît se poate de evidente: fenomenele de urbanizare. avea să afirme că „l’histoire est une géographie mal enseignée…” (istoria este o geografie prost predată). Caracterul hibrid al geografiei de dincolo de Marea Mînecii este sugerat şi de utilizarea denumirii de social geography (termen francez de altfel). excelent istoric al cotidianului şi al mentalităţilor. punînd bazele unui demers geografic original fundamentat pe dimensiunea socio-politică a fenomenelor geografice şi introducînd prin aceasta o viziune funcţionalistă asupra organizărilor spaţiale. şcoala din Midwest. Una dintre ele. conform căruia (1939) geografia trebuia să dea întîietate studiilor regionale în care regiunile erau entităţi conceptuale şi nu realităţi date a priori. sociale şi politice care concurau la constituirea şi funcţionarea regiunilor. postum) şi Kropotkine (1919) un sens cît se poate de marxist. Este clar faptul că un anume Immanuel Kant nu era prea departe. Într-un articol din 1904 geograful britanic Halford J. avîndu-l ca promotor pe Carl O. s-a structurat la University of Pennsylvania în jurul lui Richard Hartshorne (1889-1993). din ce în ce mai originale şi mai îndepărtate de geografia europeană. sens accentuat în Marea Britanie interbelică de grupul de geografi structurat în jurul lui David Stamp (1947). 20 . termenul de geografie socială capătă prin lucrările geografilor anarhişti Elisé Reclus (1982. Mackinder (1861-1947) îmbină abordarea genetică naturalistă de factură germană (determinarea societăţii de către mediul geografic) cu cea genetică istoricistă de factură franceză (modelarea culturală a mediului iniţial). În Statele Unite sinteza germano-franceză a condus la apariţia mai multor şcoli. marca în realitate faptul că geografia socială a Regatului Unit era pe cale să devină pepiniera geografiei marxiste. care încerca să impună ideea unei căi britanice originale de analiză a spaţializării fenomenelor socioeconomice. Nu este de mirare faptul că Fernand Braudel. interesat de „locurile” istoriei atît la nivel micro cît şi macro. industrializare şi proletarizare şi de apariţie a inegalităţilor sociale şi spaţiale erau mai accentuate decît oriunde în lume..clasici.4 mai frecvent pînă în anii 1950 decît cel de human geography. cu o evidentă componentă germană. Acest mod de abordare a facilitat introducerea teoriilor economice spaţiale de origine germană în metodologia geografică. A doua şcoală s-a cristalizat în vestul continentului. Ambele direcţii de cercetare au beneficiat mai mult sau mai puţin mărturisit de curentul deschis de Ellen C. Sauer (1889-1975). Termenul de social geography. de aici rezultînd un pronunţat caracter funcţionalist al cercetărilor care trebuiau de acum să ia în calcul elementele culturale. la universitatea californiană Berkeley. cercetător interesat de peisaj (landschaft) în calitate de construcţie culturală – die Kulturlandschaft (1925). Universul geografiei ştiinţifice anglofone se va constitui la început ca reflexie al celor două şcoli europene. Semple (18634 Utilizat în Franţa încă din perioada anilor 1870 în paralel şi cu acelaşi sens ca şi cel de geografie umană.

Critica. studiind organizări excepţionale (unice). conformă cu pozitivismul logic al Şcolii de la Viena. ale unui alt tip de geografie care se înfiripau în Statele Unite şi Scandinavia. a promovat o abordare deterministă a influenţei mediului asupra societăţilor umane. avea să se plieze într-o primă etapă conform cerinţelor acestora din urmă. 1953). de-abia după 1970. se va dovedi punctul său forte: obişnuinţa de a jongla cu realităţi proteiforme. abundînd de informaţie încă imposibil de sistematizat. multi sau trans-scalare. erau reflectarea unei schimbări profunde de paradigmă care începuse să afecteze întreaga lume ştiinţifică. ori aşa ceva nu putea fi tolerat într-o paradigmă în care norma şi măsura se situau în inima faptului ştiinţific. 27). se dovedea incapabilă să „producă” legi şi axiome care să încadreze obiectul studiat. posibilitatea generalizării rezultatelor independent de condiţiile de timp. directă sau indirectă. în a doua jumătate a secolului al XX. Geografia cantitativă. precum reiese explicit din lucrarea sa din 1903 American History and Its Geographic Conditions. Reacţia oficială a lui Schaefer şi dinamicile firave. care favoriza praxisul în faţa oricărei dispute teoretice sterile. Singura concluzie ştiinţifică fundamentală permisă de această colecţie monumentală de studii şi cercetări monografice era aceea a eterogenităţii evidente a spaţiului geografic – termen/sintagmă/concept care avea să apară abia după 1970 – şi a caracterului singular al obiectelor analizate.1932) la Chicago care. deoarece. pe baza lucrărilor lui Ratzel. spaţiu şi societate. Schaefer. proba validităţii rezultatelor prin non-falsifiere. 21 . prin care autorul demonstrează necesitatea de a construi o geografie nomotetică. rezultatele erau invariabil aceleaşi: serii lungi de monografii la scară mai mare sau mai mică. situate şi studiate de multă vreme la scările mezospaţiale ale realităţii. fizica 5 Cf. încă oficioase. În ciuda diferenţelor dintre antropogeografia germană şi geografia umană franceză.lea. „inventată” în Statele Unite. adresată acestui tip de geografie umană a venit tot din lumea germană. În 1953 apare în Statele Unite articolul unei german refugiat din faţa nazismului. Pe de o parte. posibilitatea de predicţie asupra rezultatelor” (p. Caracterul idiografic (descriptiv) al geografiei părea să o îndepărteze din ce în ce mai mult de statutul de ştiinţă. ori chiar matematica şi astronomia. aptă să se apere în competiţia cu celelalte ştiinţe sociale. Trebuie să fi fost sfîşietoare dilema de factură existenţialistă a geografilor americani care se vedeau brusc puşi în faţa unui nod gordian realizat de originile kantiene ale ştiinţei pe care o promovau şi exigenţele pragmatice … neokantiene5 ale puterilor publice sau private cărora le repugnau să finanţeze cercetări asupra unor realităţi prezente doar în mintea unor cercetători. Frank K. care aveau să fie descoperită cu multă uimire de ştiinţele „paradigmogenetice” precum termodinamica sau fizica fluidelor. Raffestin şi Lévy (1998) principiile neokantiene ale studierii realităţii sînt: „explicitarea totală a procedurilor de analiză. articol simptomatic pentru starea de lucruri din geografia epocii (Schaefer. evidente la scară locală ori regională. Dorinţa de normă va abate o vreme geografia de la ceea ce.

întîmplată între secolele al XV-lea şi al XIX-lea.newtoniană se prăbuşise odată cu apariţia fizicii/mecanicii cuantice (accident fericit care înlocuise norma cu relativismul acesteia). chiar dacă multă vreme neutilizat. incapabilă să se constituie în suport pentru proiectele de amenajare teritorială. de altfel. şi 22 . după tatonări între politicile de stînga şi cele de dreapta. era înlocuit din ce în ce mai mult cu cel realizat de stat şi marea întreprindere – capitalistă sau „socialistă”. 1986). Geografia umană clasică. Aceasta pentru simplul fapt că dezvoltarea economică o luase cu mult înaintea progresului uman (căruia. Nu credem că superioritatea sau inferioritatea conceptuală a uneia sau alteia dintre cele două grupe de ideologii au stat la baza acestui fenomen. ultimele se impun efectiv sau cel puţin conduc spre modernizarea primelor. Politica nu mai avea nevoie de instrumente de stăpînire şi de administrare a timpului. În opinia noastră explicaţia rezidă în faptul că teoriile economice liberale îşi dezvoltaseră de timpuriu un support spaţial. numea etapa geografiei ofiţerilor). statul devine direct interesat de amenajarea spaţiului şi de organizarea teritoriului. Acest stat avea nevoie de instrumente operaţionale. în vreme ce teoria marxistă era prin excelenţă a-spaţială sau mai degrabă adimensională şi. i se substituise). ba chiar creator al unei mitologii moderne cu iz divin (l’Etat-Providence). practicată de cercetători care se situau în afara realităţii pe care o studiau (Prigogine şi Stengers. odată cu generalizarea democraţiei şi cu democratizarea formaţiei şi informaţiei. fie ea germană sau franceză. dintre stat şi biserică. „Strierea” modernă a spaţiului – fie el terestru sau marin – prin cartografierea şi închingarea sa prin numere corespondente latitudinilor ori longitudinilor (ceea ce Yves Lacoste. generate (sau suportate) de grupuri sociale libere în cadrul spaţiului geografic cu care avea de a face. naturale. În cadrul explicaţiilor genetice ale diferenţierilor regionale sesizate de geografi. prin urmare. impregnată de filosofie naturalistă şi de conceptualizare de dragul conceptualizării. Amenajarea spaţiului şi organizarea teritoriului permite statului să devină agentul bunăstării generale (Welfare State). În perioada acelor the golden sixties. de factură enciclopedistă. în La géographie. Renaşterea se disipa încet-încet în fumul furnalelor iar tandemul simbiotic ori antagonic. instrumentul său principal în realizarea acestor acţiuni fiind întreprinderea. fie ele economice. studia relaţiile fireşti. în voturi. ci a spaţiului. relaţiile de autoritate încadrau omul sau societatea şi nu relaţiile acestora cu mediul geografic şi încă şi mai puţin spaţiul. nici măcar social. Ştiinţa clasică. sociale şi politice care funcţionaseră între graniţele rigide ale statelor şi imperiilor moderne. de la caz la caz. ale cărui acţiuni se numărau însă extrem de banal. După al doilea război mondial. era de fapt o striere a spaţiului politic. sociale sau culturale. iar pe de altă parte războaiele şi crizele economice succesive arătaseră şubrezimea construcţiilor economice. ça sert d’abord à faire la guerre. cu care să realizeze sau să dea iluzia că încercă să realizeze echitatea spaţială. nu mai răspundea unei comenzi sociale centrată pe ordonarea practică a fenomenelor teritoriale. 1976.

Atît de cotidian şi atît de banal încît chiar şi pentru ştiinţele economice – cu (foarte) mici excepţii – nici nu se punea problema de a-i da vreo importanţă în calculul efectiv al indicilor şi indicatorilor specifici. Teoria marxistă. creînd în schimb imaginea complexităţii spaţiului umanizat. mai tîrziu. sisteme de locuri de locuit. Iată explicaţia faptului că social geography apare în acelaşi spaţiu care a generat 6 Spunem aceasta deoarece în cercetările postmoderniste de factură epistemologică ce încearcă să definească construirea modernă a spaţiului (sau construirea spaţiului modern) este sesizabilă o extrapolare a mediului actual (informaţie instantanee şi ubicuă. În plus.nu al celui fizic. sisteme de locuri ale producţiei. Sisteme de locuri agricole/rurale. în care societăţile se repartizau în spaţiu în funcţie de ritmul impus de pasul cailor iar furnalele în funcţie de mersul boilor înjugaţi la carele cu minereu. marxismul este obligat de la bun început să funcţioneze ca o teorie parţială şi specifică. aceste sisteme se întrepătrundeau în gîndire şi discurs. Atunci din cauza preapuţinului. ale puterii. cu mangal sau cu cărbuni de pămînt. făceau explicaţia stufoasă şi laborioasă. acesta era obiectul studiat de geografii „modernităţii”. Spaţiul cartografiat de europeni nu era „decupat” în felii omogene şi continue decît pentru strategii militari şi pentru eminenţele cenuşii ale cancelariilor imperiale. franceză sau olandeză demonstrează cu prisosinţă acest lucru. Pentru geografi acest spaţiu era un ansamblu de locuri disjuncte pentru care liantul puterii nu putea crea continuitate: continuitatea administraţiei. britanică. pentru anacroniştii6 post-modernismului exhaustiv. timp sau efort. marxismul se va desfăşura la scara unuia singur: cel al locurilor urban-industriale. Această practică modernă a „spaţiului”. cu toate rupturile. spaţializat de practici efective mai mult sau mai puţin teoretizate. Spaţiul era cotidianul individual măsurat în bani. Sau. Spaţiul modern era la fel de fragmentat ca şi cel postmodern. sisteme de locuri industriale/urbane. inechităţile şi decalajele sale spaţiale. Spaţiul era banalitatea a cărui apariţie într-un discurs geografic ar fi părut puerilă. redusă la spaţiul urban şi proletarizat. 23 . a „spaţiului” era mereu contrazisă de luni de zile (de luni de mile – nautical miles) necesare corăbiilor şi mai târziu steamer-elor pentru a realiza bucla plecare-ajungere. socială înainte de a fi pe de-a întregul economică. Din multitudinea de sisteme de locuri. apare şi se dezvoltă în acest cadru implicit. Geografia colonială franceză. Spaţiul – inexistent încă în calitatea sa de concept – era prezent însă în urzeala construcţiilor ştiinţifice. atît pe verticală cît şi pe orizontală. a codului de autoritate. ale plăcerii. la diferite scări temporale. lojele şi chiar stalurile şi fotoliile post-modernismului. de unde reprezentare globală a spaţiului) asupra societăţilor unei modernităţi în care doar o infimă parte a indivizilor aveau acces la informaţie alohtonă şi încă şi mai puţini călătoreau la mai departe de 50 de kilometri de acasă. aşa cum este văzută ea din balcoanele. nu reprezenta altceva decît o impunere a unui cod de putere construit de elitele politico-militare europene asupra unor spaţii vag cunoscute nu numai de europeni ci şi de indienii-indigenii-aborigenii-suboamenii proaspăt „descoperiţi”. Aceeaşi constelaţie de locuri se regăsea în studiile locale. La diferite scări spaţiale. belgiană. astăzi din cauza premultului de informaţie.

Pentru geografii şi economiştii germani numiţi astăzi „spaţiali” totul se reducea la ort (loc) iar pentru americani space era sinonim cu distanţă sau cel mult cu întindere. fiind constrînsă să se limiteze la două capete ale ierarhiei scărilor de studiu geografic: sistemul urban şi sistemul mondial. Pentru americani. strict administrativă. reminiscenţe. spre mijlocul anilor 1960 a apărut ca din neant termenul de spaţiu şi. Marxismul nu avea de ce să se intereseze de spaţiu în adevăratul sens al cuvîntului. respectiv regional policy. Apoi. Una dintre cele mai coerente teorii „spaţiale” de sorginte marxistă. regiune. înlocuindu-l din capul locului cu două derivate: spaţiul social (mai exact spaţiul de clasă) şi spaţiul economic (ce se reducea în ultimă instanţă la aceeaşi distanţă socială). ţàrină. după cum am arătat mai sus. imediat. uniuni de state) erau accidente. reflectare a atitudinilor comportamentale naturale în condiţiile liberalismului. Dacă Henri Lefebvre (1974) ar mai fi întîrziat cu încă cinci ani publicarea teoriei sale asupra spaţiului construit. Locurile limbii erau ocupate de cuvinte precum loc. Pentru marxismul anilor 1900-1960 era deja tîrziu să inventeze un vocabular spaţial. de cea de administraţie-administrare. stat. teritoriu însemna un spaţiu incomplet integrat şi controlat. incomplet construit. cu rădăcini obscure. Tot ceea ce se întîmpla la celelalte scări spaţiale (spaţii rurale. Terroir (ogor) sau ţară şi. a ajuns relativ repede un cuvînt insuportabil pentru teoreticienii şi practicienii marxişti. Oraşe şi State. sînt probe incontestabile. întîmplări. „Centru” şi „periferie” au apărut drept inovaţii absolute. „Spaţiu” nu fusese încă inventat cu adevărat. Invers accepţiunii milenare. trebuia inventată o teorie spaţială. încă mai mult.revoluţia industrială. Această tară avea să marcheze profund gîndirea „spaţială” marxistă. Dar faptele mezospaţiale existau iar mersul istoriei. va fi incapabilă să atingă nivelele mezospaţiale de analiză. Conceptul de spaţiu. De unde acest succes al conceptului în geografia radicală? Dintr-o ambiguitate fundamentală. în fapt sosii ale termenilor de „metropolă” şi „colonie”. regiuni infranaţionale. Oraşul trebuia în final să compună locurile naţiunii iar statele naţionale trebuiau în final să compună locurile lumii. destinate să dispară sau să fie transformate. cel de teritoriu. primii care au creat o ştiinţă a administrării spaţiului. care au îmbrăţişat imediat termenul de teritoriu. în care teritoriul era un spaţiu (o întindere) legitim apropriat(ă) şi profund integrat(ă) proprietarului. era legată de ideea de frontieră mobilă (the Frontier. pe fiecare pagină a cărţii sale ar fi apărut cuvîntul „teritoriu”. de cea de autoritate acceptată de cei care legitimaseră şi delegaseră administrarea în detrimentul celor din 24 . ţară. Accepţiunea americană. impunea ca ele să fie luate în consideraţie şi să fie amenajate. the Pioneer Frange). cea a centrului şi periferiei. Acelaşi lucru în esenţă dar la scări spaţiale opuse. organizate. venind dinspre etologia şi ecologia umană a Şcolii de la Chicago. Trebuia inventat un limbaj spaţial. dar asupra căruia se poate proiecta un anumit cod al propriei autorităţi (Indian Territory. latine. North-West Territory).

Tennessee Valley Authority a luat fiinţă în SUA. într-un fel sau altul. mai mult. marxistă. ştiinţele economice. Spaţiul. bineînţeles. care ţinteau eficienţa/echitatea socială. cînd geografia tradiţională fabrica pe bandă rulantă studii monografice asupra regiunilor sau landschaft-urilor. Geografia marxistă se născuse cu adevărat. evident dacă nu este vorba de „organizarea spaţiului şi amenajarea teritoriului” sau dacă nu apare în sintagma „spaţiu geografic”. individuale sau comunitare. un an mai tîrziu. Ambele accepţiuni aveau aerul de a conţine ceva spaţial şi. derivatele cuvîntului „spaţiu”. the frontier a fost şi rămâne un concept mult mai puternic decît cel de boundary sau de border. oferea constelaţiile de locuri pe care geografia clasică le studiase şi le răpise – în contumacie – marxismului.territory. „geografie economică şi umană”… În literatura geografică românească. frontieră rigidă. să facă loc celor care împingeau inexorabil frontiera. construit – este mai degrabă o creaţie a celor de nuanţă radicală. care aveau aceeaşi menire. precum şi construcţiile lexicale pe care acest termen le-a creat pe alte meridiane. În spaţiul american. Ne referim cu precădere la geografia umană românească în care se mai poartă discuţii dacă ar trebui să se zică „geografie economică”. afectivitatere. încercau să descopere regularităţi ale comportamentelor spaţiale ale actorilor implicaţi în activităţile de fabricare. care înseamnă limită inflexibilă. şi în Occident. Sensul latin implica înrădăcinare. Fenomenul este evident. aşa cum este înţeles astăzi. Primul organism destinat amenajării teritoriului. în 1934. territorium-ul oferea mulţimea locurilor specifice respectivului cadru. pe cît posibil de ramură (?!). ceva care să confere tridimensionalitate acestui spaţiu: relaţiile piramidale de autoritate. ca să fie împăcată şi capra şi varza. Din acest antagonism al atitudinilor ideologice izvorăsc majoritatea ambiguităţilor care afectează în prezent discursul – postmodern sau nu – despre spaţiu şi spaţialitate ori despre teritoriu şi teritorialitate. recunoaştere legitimă a proprietăţii de către vecini. care urmăreau eficienţa economică. dar capătă accente stridente în tranziţia estului. Lăsăm deoparte imprecizia inerentă utilizării acestor termeni de către cercetătorii ştiinţelor sociale din jumătatea estică a Europei. au apărut în Marea Britanie Regional Development Councils. în 1933. sau mai degrabă o explicitare a acestuia în discursul ştiinţific. Iată deci că dorinţa lui Schaefer de construire a unei geografii nomotetice însemna de fapt o descoperire a spaţiului. în the Territory erau localizaţi cei care aveau. „geografie umană” sau. ce beneficiază de cîteva zeci de definiţii. 7 25 .7 În secolul al XIX-lea şi în prima jumătate a secolului al XX-lea. în vreme ce teritoriul – ca spaţiu produs. distribuire şi consumare a bunurilor şi serviciilor. sînt quasi-absente. fenomen care începuse deja într-un fel sau altul în cadrul societăţilor anglo-saxone. element inexistent în procesul efectiv al fondării – şi prin urmare în mitului fondării federaţiei americane. The territory oferea un cadru administrativ omogenizant. este o creaţie a politicilor şi atitudinilor liberale. În the Space erau localizaţi proprietarii „legitimi”. embrionare încă. mai pragmatice.

din acest punct de vedere cea mai „democratică” figură este cercul) şi în acelaşî timp să asigure acoperirea integrală a spaţiului. cu atît clientela lor este mai difuză în spaţiu iar aria de recrutare a acesteia este mai întinsă. 3) geometria modelului trebuie să respecte principiul echităţii spaţiale (minimizarea deplasărilor în interiorul figurii geometrice. În 1909 economistul german Alfred Weber publică rezultatele cercetărilor sale asupra localizării industriei sub forma unui model de localizare în care amplasarea în spaţiu a uzinelor depinde de minimizarea costurilor de transport. modelul 26 .Modelul christallerian al locurilor centrale (a) are la bază cîteva principii generale: 1) serviciile banale (de proximitate) sunt prezente la toate nivelurile ierarhice ale aşezărilor umane deoarece nu au nevoie de o clientelă numeroasă ci de una care se aprovizionează frecvent. Lectura „postmodernă” a acestui tip de organizare spaţială este bazată pe diminuarea pînă la dispariţie a controlului sau influenţei asupra „ariei de polarizare” şi realizarea de contacte directe între centre cu aceleaşi interese (b: hubs and spokes – butuce şi spiţe). localizare dictată de diminuarea profitului în funcţie de distanţa dintre producător şi consumator. din această cauză ele au tendinţa de a se concentra într-un număr din ce în ce mai restrîns de locuri. banii şi efortul) şi de principiul satisfacţiei maxime a actorilor implicaţi (repartiţia spaţială a serviciilor se ajustează pentru obţinerea profitului maxim în condiţiile de asigurare a minimizării eforturilor clientelei). 2) organizarea spaţiului se efectuează în funcţie de principiul minimului efort (clientul se deplasează în aşa fel încît să îşi minimizeze la maximum timpul. În 1933. hexagonul este figura de compromis între cele două exigenţe. 1 . Preluat de economistul spaţial – bineînţeles tot german – August Lösch.Fig. În 1826 Johann Heinrich von Thünen realizează un model concentric de localizare a culturilor agricole în jurul unei pieţe. plecînd probabil de la o încercare din 1841 a geografului francez Jean Reynaud (Robic. 1982) construieşte un model geometric de localizare şi de ierarhizare spaţială a sistemului de aşezări umane în funcţie de nivelul serviciilor pe care o localitate le poate atrage şi dezvolta (fig. 1). geograful german Walter Christaller. inducînd tendinţele de ierarhizare cantitativă şi calitativă în sistemul de aşezări. cu cît serviciile sunt mai specializate.

URSS. Pînă în 1970. geografia căpătînd valenţe nomotetice. Boyce. 1953. 1980). Între 1953 şi 1960. Din pricina dificultăţilor insurmontabile de integrare a tuturor variabilelor economice cu expresie spaţială în cadrul unui model unic. Noua geografie permite pentru prima oară modelizarea fenomenelor umane în condiţii de laborator. prin măsurători şi calcule. între 1958 şi 1962. 1998) cucereşte în cîţiva ani Statele Unite şi Canada. Interesul imediat al acestor modele. pentru cîteva decenii. geografia cantitativă era o realitate în întreaga Europă Occidentală. plecînd de la o definiţie sumară prin care geografia este considerată o ştiinţă a interacţiunilor spaţiale (Ulmann. şi geografii şi economiştii au abandonat destul de repede. bazat pe „paradigma unei geografii care analizează efectele distanţei asupra ordinii spaţiale” (Claval. fenomenul fiind facilitat de activitatea unor autodidacţi autohtoni precum Peter Haggett. Geografia cantitativă îşi caută legitimitatea în modelele spaţiale ale economiei şi geografiei germane clasice şi se îmbogăţeşte prin împrumuturi fie teoretice din ştiinţele economice. normalizate prin intermediul legilor statisticii. Visul lui Schaëfer se transformă astfel în realitate. în Polonia. Scopul acestei discipline. la Universitatea din Seattle. statistică şi matematică. este acela că ele introduceau indirect spaţiul în cadrul analizelor. 1998).christallerian a condus la o teorie complexă a organizărilor regionale şi a făcut carieră în geografie după 1950. iniţiate în economia spaţială sau în geografie. i se erijează în epistemolog. această cale. înlăturînd astfel una din sursele majore de critică făcută geografiei de către ştiinţele experimentale. este acela de a sesiza. apoi. Indirect – şi incomplet am putea spune – deoarece spaţiul este văzut doar ca distanţă care acţionează asupra organizărilor spaţiale. Posibilitatea studierii interacţiunii spaţiale nu mai rezumă spaţiul doar la distanţă. Chiar şi în aceste condiţii. existenţa structurilor spaţiale. calînd-o între dogmele pozitivismului logic (Claval. Robert Chorley şi Torsten Hägerstrandt. iar David Harvey. Edward Ulmann (1912-1975) reuşeşte crearea unui grup de cercetători care. tocmai atunci cînd lumea ştiinţifică era pe cale să demonstreze invaliditatea ştiinţei clasice ahtiată după ordine şi regularitate. coroborate cu metodele statistice şi cu evoluţia rapidă a maşinilor de calcul permite efectuarea şi 27 . Japonia şi America Latină. Modelele matematice şi fizice. noua geografie. văzută de mulţi geografi drept o anexă metodologică a geografiei. Peter Gould (1968) o botează cu un nume care avea să îi rămînă lipit ca o etichetă de marcă: the new geography. introducerea metodelor de cuantificare a fenomenelor cu desfăşurare spaţială înseamnă o adevărată revoluţie în geografie. Valul cantitativist. stăpîne în paradigma newtoniană şi chiar în cea ensteiniană. va instituţionaliza geografia cantitativă. face acelaşi lucru cu Marea Britanie şi cu Scandinavia. fie metodologice din fizică. promotorul de mai tîrziu al „postmodernizării” geografiei.

Dacă Pi este potenţialul locului i. Funcţiile utilizate de model vor fi discutate ceva mai tîrziu.8 sau 1. şi dacă mj este efectivul de populaţie al unei unităţi j oarecare. t+1] cu unitatea i. caz valabil şi pentru masele aflate în i şi j. deoarece sînt extrem de puţine şanse ca bebeluşii sau pensionarii să fie interesaţi de un loc în amfiteatre.apoi testarea unor ipoteze făcute asupra populaţiilor intrate în interacţiune şi creatoare de spaţii sau mai degrabă de comportamente spaţiale Fig. descriind probabilitatea cu care un anumit procentaj din populaţia acestor unităţi poate veni în contact (poate interacţiona) într-un interval oarecare [t. ar fi lipsit de sens să punem în relaţie populaţia totală cu centrele universitare.. iar pe de o parte la calitatea sistemului de transport românesc şi la posibilităţile economice ale populaţiei (modelul a fost calibrat cu un coeficient de frînare datorat distanţei egal cu –2. b) probabilitatea ca această proporţie din locuitorii unităţilor j să interacţioneze cu locul i nu depinde decît de distanţa care îi separă de locul i (procesul este deci considerat a avea loc în afara oricărei concurenţe spaţiale). F(dij) este funcţia de distanţă utilizată. j =1 j =1 n n Etapa următoare consistă în a găsi o funcţie care să poată descrie cel mai bine interacţiunea spaţială. Deoarece funcţia F(dij) poate fi calibrată. dacă D=p(dij) este probabilitatea de interacţiune (adică proporţia persoanelor susceptibile să se deplaseze pe distanţa dij).. estimînd numărul de persoane susceptibile să se deplaseze. deci să interacţioneze cu locuri aflate dincolo de o anumită distanţă. Deoarece probabilitatea ca locuitorii unui loc să intre în relaţie cu acel loc este de 1 (sau de 100%) şi descreşte cu cît interacţiunea cu alte locuri necesită străbaterea unor distanţe din ce în ce mai mari. este cel mai comod să se ia în calcul o funcţie de distanţă f(D)=p(dij) continuă şi descrescătoare de la 1 la 0 cînd dij variază de la 0 la infinit. Modelul permite o aproximare a comportamentului spaţial al unei populaţii oarecare situată în unităţile j. Astfel. în text. Studii empirice efectuate în ultimii ani demonstrează satisfăcător valabilitatea datelor teoretice obţinute cu acest model. (Groza. unde Pi este potenţialul masei considerată a fi localizată în j =1 unitatea i. 2 . potenţialul astfel definit este o măsură macrogeografică a comportamentului mediu al unei populaţii. Este evident că aceste funcţii trebuie alese în funcţie de anumite ipoteze de lucru. şi nu cu –1. 2000) Ipotezele iniţiale ale modelului se referă pe de o parte la probabilitatea ca un licean să se dirijeze către cel mai apropiat centru universitar (ipoteză conform căreia probabilitatea se reduce la 50 % la 75 de km de domiciliul elevului).Potenţialul de interacţiune al elevilor de liceu cu centrele universitare din România Modelul utilizat are forma t +1 t i n P = ∑ F (d ij )m j . iar mj este masa localizată în oricare altă unitate j. Modelul este construit plecîndu-se de la două ipoteze fundamentale: a) pentru diferite agregate de populaţie localizate în unităţile j este posibil să se definească un comportament mediu exprimînd proporţia locuitorilor capabili să intre în relaţie cu un anumit loc i. modelul poate fi scris după cum urmează: Pi = ∑ m j * p(d ij ) sau Pi = ∑ m j * D . dacă dij este distanţa între locurile i şi j.9 cum este cazul altor state europene cu sisteme performante de transport al persoanelor). 28 .

cea a invariabilităţii formei lor la toate scările lor de organizare. Nu este greu de înţeles de ce structuraliştii sau geografii de orientare marxistă. fractalii au fost „descoperiţi” şi prezentaţi de B. sunt permanentă sursă de inegalitate. fractalii prezintă o trăsătură esenţială. poli) integrate în reţele (materiale. deoarece comportamentul spaţial al fiinţelor umane nu este strict raţional.. Aceeaşi tehnică şi acelaşi model poate fi aplicat pentru simularea unui oraş care urmăreşte eficientizarea structurilor sale morfologice sau. pe care Marx îl lăsase precaut la o parte. reţelele de transport. precum Harvey au promovat într-o primă fază noua direcţie de cercetare asupra spaţiului. care au terorizat matematicienii începînd cu a doua jumătate a secolului al XIX-lea deoarece nu aveau nici una din proprietăţile oficial recunoscute. Figuri artificiale. Pe baza unei critici a eficienţei economice pure. 1974). Iată două caracteristici care nu concordau cu viziunile marxiste asupra socialului. În fig. ajustate. fie aceasta spaţială sau economică şi. Publicată în anii ’70 (Lefebvre. imateriale. sociologul francez Henri Lefebvre începe prin anii ’60 construcţia unui eşafodaj teoretic menit să conducă la o teorie socială a spaţiului. ca fiind principiile elementare ale formelor din natură. Mărirea unei porţiuni a imaginii reproduce imaginea întregului. precum cel al depersonalizatului homo oeconomicus care este forţat să susţină şi să justifice majoritatea teoriilor economice. de percepere şi de concepere a spaţiului cotidian. pentru agregarea/dezagregarea cotidiană a comportamentelor spaţiale ale indivizilor unei comunităţi. Mandelbrot. 29 . teoretice. cîmpuri de forţă). Toate acestea pot fi măsurate şi prin urmare controlate. Aceste structuri spaţiale nu sînt însă realităţi imuabile şi constituite o dată pentru totdeauna. comportamentele economice sau fiziologice cu desfăşurare în spaţiu. În plus. administrate. în noua geografie spaţiul devine mişcare iar mişcarea presupune incertitudine. Asemenea aplicaţii conduc spre găsirea şi analiza invariantului spaţial: structurile spaţiale văzute ca diverse combinaţii topologice de puncte (centre. Lipsiţi de o teorie a spaţiului. teoria sa oferă o abordare seducătoare a unui anumit tip de structuri spaţiale proprii unui spaţiu construit de societate în urma acţiunilor de practicare. în anii ’70. Ele evoluează conform principiilor eficienţei. cercetătorii marxişti au construit o teorie a teritoriului. de ce nu.2 este prezentată imaginea grafică a aplicării unui model probabilist de interacţiune spaţială asupra interacţiunii probabile dintre numărul de locuri în toate instituţiile de învăţămînt superior şi numărul de elevi în liceele din România. Imaginea de mai sus este o simulare fractală (cu softul FractVision©) a bronhiilor umane. oraşele. în termeni de coduri de putere aplicate unor suprafeţe apropriate. prin aceasta. fluxuri) care încadrează la rîndul lor suprafeţe (arii polarizate. Cu dimensiuni fracţionare care pot „măsura” norii.

etnogeografia. redus la stadiul de concept.Fig. Ca şi în multele curente geografice care au înflorit după 1970 (behaviorismulumanismul. nelegat de realitate decît prin intermediul subiectivităţii cercetătorului. situaţie asemănătoare cu cea din filosofie. care a reuşit să 30 .Fractalii sau invariantul scalar. sociologie şi chiar din economie. geografia radicală. geografia culturală). Aceste tipuri de spaţii sînt inoperante fără aportul geografiei cantitative. 3 . spaţiul lefebvrian continua să fie a-dimensional.

Prin forţa lucrurilor. funcţionează şi dispar simultan sau stroboscopic. în urma ştiinţelor avangardiste. Fractalii sunt forme ale ordinii spaţiale iscate din haos. stabilitate dincolo de echilibru. Mai mult. descoperind existenţa invariantului spaţial. cît şi a individului sau a populaţiei analizate. unde descriu cantitativ comportamentul haotic şi spaţiile de fază ale atractorilor stranii (les attracteurs étranges). au propulsat-o printre ştiinţele din primele rînduri ale noii paradigme. de structurile complexităţii. a ordinii sau a relativităţii absolute. în ciuda faptului că aceste două civilizaţii fuseseră precedate în antichitatea timpurie de alte culturi strălucite. chiar dacă într-un mod rigid. combinată cu forţa geografiei cantitative. Poate că un comportament asemănător îl au în prezent ştiinţele sociale: cu identităţi ştiinţifice neclare. care să cuprindă. spaţiile fizice. 3) soluţia finală? Probabil că răspunsul la această întrebare va fi dat cîndva şi poate că va fi negativ. spaţiile matematice şi spaţiile umane care se crează. să sintetizeze într-o singură metaforă. cînd acestea şi-au făcut mea culpa recunoscînd inexistenţa preciziei măsurătorilor. să îmbine. Geografia actuală încearcă o sinteză a celor două căi. deschizînd noi drumuri spre structurile mezospaţiale ale realităţii (ordine în haos. Spaţiul ca măsură. există doar geografi ». aşa cum fac deja în fizică. ei pot măsura haosul. Spaţiul ca metaforă. matematica şi astronomia anilor ’70. fundamentată pe fractalii „descoperiţi” de Benoît Mandelbrot (fig. 5. Geografia calitativă a pus de foarte devreme slujitorilor săi problema existenţei complexităţii şi a imposibilităţii măsurării acesteia altfel decît prin utilizarea metaforei. Robert Clozier Civilizaţia europeană actuală s-a constituit pe fundamentele culturale moştenite de la antichitatea greco-romană. Geografia cantitativă a reuşit să se apropie.impună multidimensionalitatea spaţiului şi a creat premisele introducerii în modele atît a subiectivităţii cercetătorului. ele ajung să încadreze cu destulă claritate dinamici generale iscate din comportamentele incontrolabile ale miliardelor de oameni care locuiesc planeta. structuri disipative). la toate scările spaţiale. ca de obicei. a avut ecouri profunde şi în geografie. De data aceasta însă geografia nu a rămas. Evoluţia geografiei: de la ansamblu de cunoştinţe la ştiinţă « Nu există geografie. abilitatea sa de a desfăşura de foarte multă vreme studii monografice la scări mezospaţiale. Poate să fie geometria atemporală a naturii. Schimbarea de paradigmă – aş putea spune chiar criza – survenită în cadrul „ştiinţelor dure” precum fizica. Sinteza ar însemna – poate – descoperirea şi mai ales utilizarea în discurs şi metodă a invariantului scalar. Lipsa de informaţii asupra societăţilor mai vechi şi 31 .

gê oikuménê = pămîntul locuit 32 . să scrie monumentala sa Istorie. Geografia antică Ca şi alte discipline. geografia îşi dăduse drept obiect de studiu oikumena8. spaţiul locuit sau aflat sub controlul Greciei antice a cunoscut o expansiune continuă. De la primele nuclee de populare grecească (civilizaţiile miceniene.un eurocentrism evident fac din Grecia şi din Roma antică sursele pricipale ale culturii şi ştiinţei europene.). de un dat intelectual a priori care pentru Aristotel era spaţiul.-322? Î. Grecia clasică a fost însă şi izvorul ideilor filosofice care au influenţat evoluţia geografiei. Filosofia lui Platon (428?Î. IV Î. povestirilor şi zvonurilor aduse de aceştia. Iniţial. lucru favorizat de faptul că civilizaţia greacă a fost prin excelenţă o civilizaţie urbană. a ideilor.. care a caracterizat geografia vreme de peste 2000 de ani.C. locuinţă. ecourile sale reverberînd în final în geografia umană academică a secolului al XIX-lea. Oraşul este prin excelenţă locul de concentrare a oamenilor. şi geografia îşi găseşte astfel izvoarele în scrierile învăţaţilor din bazinul mediteranean. Oraşul este locul în care se acumulează rapoartele comerciale. şi pînă la moartea lui Alexandru Macedon în sec. Aceste caracteristici ale urbanului au permis lui Herodot (484?Î.C.1. Istoria învăţatului grec a însemnat începutul lungii perioade descriptive. în care sînt sintetizate ansamblul cunoştinţelor epocii asupra oikumenei. doriene şi ioniene). 5. axată pe cercetarea diferenţelor dintre lumea sensibilă (a realităţii percepute cu organele de simţ) şi lumea inteligibilă (a principiilor care ordonează realitatea) a condus geografii către investigarea cauzelor diversităţii locurilor oikumenei. enciclopedice.).-347?Î. Filosofia aristoteliană. cu extensii spre Marea Neagră. spre Orientul Mijlociu şi spre amontele Nilului. a deschis calea considerării spaţiului şi 8 din gr. Cu armele războiului sau cu cele ale comerţului. a informaţiilor. către sfîrşitul Greciei clasice. militare şi economice. apărute la începutul mileniului al II-lea Î. grecii au colonizat întreg bazinul Mării Mediterane.C. Opera lui Herodot.C. oikos = casă. a marcat puternic civilizaţia greacă şi mai apoi pe cea romană. respectiv lumea locuită cunoscută de vechii greci. a bogăţiei materiale. opunîndu-se maestrului său.). Mult mai importantă pentru evoluţia geografiei a fost filosofia lui Aristotel (385? Î. a legat formele realităţii de materia din care sînt alcătuite. Expansiunea politică şi economică a fost însoţită de înflorirea artelor şi ştiinţelor. lumea cunoscută a epocii. Ordonarea obiectelor realităţii avea nevoie de un cadru preexistent.C. oraşul este releul de neocolit între regiuni aflate la distanţe uriaşe unele faţă de altele.C.C. elev al lui Platon care.C.-425?Î. revendicată ulterior de istorici şi de geografi. devenind astfel punctul obligatoriu de trecere pentru călători şi a legendelor.

C. etc. care nu servesc decît determinării poziţiei şi momentului unui obiect. Ptolemeu) au putut măsura întinderea lumii cunoscute. Această concepţie. negustori ori obţinute prin intermediul propriilor experienţe avute în timpul călătoriilor prin lumea elenistică. A doua direcţie urmată de geografia antică a fost cartografierea realităţii. savanţii greci au inventat o geometrie perfectă a universului. Acest fapt a deplasat uşor interesul către aspectele sociale ale realităţii. tipuri de societăţi şi de oraşe. corespunzînd unei 33 . Plecîndu-se de la ideea aristoteliană a spaţiului absolut. Conjunctura politică (decăderea militară a Greciei în urma expansiunii romane) a acutizat interesul pentru informaţiile geostrategice (originea şi obiceiurile diferitelor popoare. Continuînd tradiţia deschisă de Herodot. desfăşurată între moartea lui Alexandru Macedon (323 Î. Marynos din Tyr.). atitudine care a creat un curent de idei umaniste care îşi vor găsi plenitudinea în dezvoltarea ştiinţelor sociale din Secolul Luminilor (secolul al XVIII-lea) şi. în şcoala franceză de geografie umană dezvoltată în a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Cleopatra (30 Î. În această lume a spaţiilor sferice statice. hidrografie. în ceea ce priveşte geografia. să se calculeze poziţiile diferitelor locuri de pe planetă. proces sau fenomen. o serie de învăţaţi (printre care Strabon) au continuat colectarea şi sistematizarea informaţiilor aduse de călători. Adevărata înflorire culturală a Greciei a fost însă perioada elenistică. a împiedicat (şi mai împiedică încă) geografia să devină o ştiinţă în adevăratul sens al cuvîntului. Deoarece la aceeaşi oră poziţia astrelor pe boltă era diferită după cum era măsurată în diferite locuri de la nord la sud. pe baza geometriei dezvoltată în cetăţile greceşti.). era foarte uşor ca. creaţie pur intelectuală care vedea Pămîntul ca un glob fixat în centrul unui ansamblu de sfere celeste pe care erau localizate astrele. geografii epocii (Eratostene. În această perioadă cercetarea geografică urmăreşte două direcţii majore.timpului ca nişte categorii filosofice fundamentale. organizări economice. marile curente de migraţie şi de colonizare. marinari. care a început să fie criticată abia în perioada Renaşterii. În acest context. originea şi evoluţia formelor de organizare statală). De-abia după 1970 conceptul de spaţiu a început să fie cercetat cu atenţia cuvenită în cadrul ansamblului ştiinţelor sociale.C. climă) şi asupra diferitelor moduri de locuire (forme de organizare politică. militari. informaţiile legate de cadrul natural nu mai erau prezentate în sine ci în legătură cu diferitele forme de populare a oikumenei. Cea mai exactă măsurătoare este cea a lui Eratostene care a găsit între Asswān şi Alexandria (Egipt) o distanţă de 5000 de stadii. Prima dintre acestea a fost continuarea descrierii lumii cunoscute în lucrări în care se îmbinau informaţii asupra elementelor cadrului natural (relief.) şi cea a ultimei regine din dinastia macedoniană. absolute. cînd regatele care perpetuau tradiţiile Greciei clasice se întindeau din nordul Mării Negre pînă în nordul Etiopiei şi de la strîmtoarea Gibraltar pînă în Asia Centrală (pînă la fluviul Amu-Daria).

naturalist roman -Istoria naturală. geograful grec a obţinut o lungime liniară de 253 000 de stadii.864 km. cercetare în lb.-21/25 d.de la khorê = loc). adevărată enciclopedie a timpului său. geograf şi astronom grec .poate fi considerat primul tratat de geografie matematică. a lumii (în lucrări numite geografii . greacă) în care abundă descrieri amestecate cu zvonuri şi legende culese în timpul călătoriilor sale. matematician şi geograf grec . istoric şi geograf grec .Cr. etc. Cărţile sale îl vor influenţa mai tîrziu pe Strabon. constituirea imperiilor.). mult mai precise decît cele existente (de exemplu cele ale lui Marinos din Tyr) Pliniu cel Bătrîn sau Caius Plinius Secundus (23-79 d. cercetările sale sînt cunoscute indirect.distanţe unghiulare de 7°12”. prin intermediul operei lui Ptolemeu Ptolemeu (90-168 d.Cr. astronom. ale cărei eforturi ştiinţifice s-au focalizat asupra cartografierii universului (în lucrări numite cosmografii – de la kosmos = univers).Geografia – lucrare necunoscută în Occident pînă la sfîrşitul secolului al XV-lea. Extrapolînd rezultatele asupra celor 360° ale cercului. cînd este tradusă în latină la Roma. Eratostene (276-194 î. în 1470.Geografia – lucrare necunoscută în Occident pînă la începutul secolului al XV-lea. geografia antică este o disciplină de factură enciclopedică.de la gê = pămînt) şi a regiunilor (în chorografii .Cr. Cr. a fost tradusă şi reeditată în nu mai puţin de 38 de ediţii între 1469 şi 1532 9 Lungimea măsurată în prezent prin tehnici aerospaţiale este de 40 007. matematician şi geograf grec .. Emmanuel Chrysoloras .realizează prima măsurare relativ exactă a circumferinţei terestre şi stabileşte faptul că oikumena nu reprezintă decît 2/7 din circumferinţa pămîntului (în vreme ce Ptolemeu va considera că aceasta reprezintă 1/2). cînd este tradusă la Florenţa de un învăţat bizantin. Herodot este autorul unei opere în nouă volume cunoscută sub numele de Istoria (= anchetă.).).pune la punct proiecţia ortogonală (care stă la baza proiecţiei Mercator). Strabon (58?î.) – învăţat grec „părintele istoriei” .Cr.Cr. scrierile lui Strabon vor fi revalorizate de şcoala geografică franceză începînd cu secolul al XIX-lea Marinos din Tyr (a doua jumătate a secolului I d. în Asia Mică. prezintă patru procedee de proiecţie cartografică. REPERE ÎN GEOGRAFIA ANTICĂ Centrată pe descrierea complexă a spaţiului umanizat cunoscut (oikumena). Herodot (484?-425? î. migraţiile acestora.născut la Halicarnas. respectiv 44 000 de km pentru un cerc meridian 9.Ghidul geografic .). 34 .studiind relaţiile dintre om şi mediul natural. Strabon studiază originea popoarelor. Mai aproape de istorie. Cr. Calcularea latitudinii astfel efectuată a permis realizarea unor hărţi mult mai precise ale oikumenei însă dificultatea calculării longitudinii (care va fi rezolvată abia la sfîrşitul secolului al XVIII-lea) a împiedicat multă vreme progrese reale ale cartografiei. .).

Ptolemeu. Pliniu sau Pomponius Mela. tradusă din latină în franceză. XIII-XIV) Perioadă a erudiţilor. Artele şi ştiinţele Greciei au constituit fundamentul celor romane. fapt petrecut în mare măsură prin influenţarea directă a savanţilor latini care s-au format multă vreme în şcolile şi academiile greceşti (Lucreţiu era epicurian. în special Millione (sau Cartea minunilor lumii). compilaţie a cunoştinţelor antice. Unul dintre cei mai cunoscuţi savanţi romani. Seneca stoic iar Cicero era descendent al Noii Academii).Cartea tezaurului. a lui Brunetto Latini (către 1250) este de asemenea o compilaţie a cosmografiilor preexistente. lucrarea se găsea în toate bibliotecile vremii . de Vincent de Beauvais (1245).Sfera. Plinius cel Bătrîn. 35 .Decăderea Greciei ca putere militară şi expansiunea Imperiului Roman a modificat harta politică a antichităţii însă nu a marcat o ruptură culturală. completate cu cele ale enciclopediştilor medievali precum Isidor din Sevilla sau Paul Orose. engleză. în care Sacrobosco (Paris. ebraică. a însemnat mult mai mult pentru dezvoltarea ulterioară a ştiinţelor decît o sumă de lucrări lăsate moştenire posterităţii. . Cultura greacă a fost preluată în mare măsură de cea romană. a utilizat ansamblul lucrărilor greceşti. organizată în patru părţi dintre care Speculum naturalae are caracterul cel mai « geografic ». spaniolă. completate cu informaţii noi culese din lumea latină pentru realizarea celor 47 de „cărţi” ale Istoriei naturale. italiană. Un rol important l-au avut scrierile lui Marco Polo (1254-1324). Principalele lucrări ale perioade sînt următoarele: . 1230) realizează un compendiu al cunoştinţelor astronomice şi cosmografice ale Antichităţii. 5. pe baza căreia a apărul Atlasul Catalan (1375) ce încerca o cartografie aproximativă a Asiei Orientale pe baza istorisirilor călătorului veneţian. Evul Mediu timpuriu este caracterizat de o revalorizare a geografiilor antice. Geografia Evului Mediu timpuriu şi a Renaşterii REPERE ÎN GEOGRAFIA EVULUI MEDIU TIMPURIU (SEC.2. respectiv cea urmaşă a Imperiului Roman de Răsărit (care a fost continuat de Bizanţ şi de ortodoxie) şi cea urmaşă a Imperiului Roman de Apus (care a fost continuat de Sfîntul Imperiu Roman Germanic şi de catolicism). de o reluare a informaţiilor oferite de Strabon. cu întreg cortegiul de evenimente pe care le-a generat sau cărora le-a suportat presiunea. Evoluţia politică şi culturală a Romei a condus la apariţia celor „două Europe”.Speculum. din care două (a treia şi a patra) erau destinate geografiei. Apariţia şi apoi destrămarea Imperiului Roman.

Davis.or Purchas his Pilgrimes containing the history of the world by sea voyages and land travels by Englishmen and others. care va sta la baza expansiunii coloniale olandeze. consideră nimerit a numi continentele descoperite de Columb America. vicere di Spagna e almirante de la insule Indie. Orellana.flamandul Jan Huyghen Van Linschoten publică în 1596 la Amsterdam “biblia” căpitanilor olandezi. are loc un proces de triere a informaţiilor. prin intermediul scrierilor călugărului Bartolomeo de Las Casas (1470-1566) şi ale fiului său Fernando Colomb (1488-1539). Coronado. Drake. Cabeza de Vaca. în Cosmographiae introductio […] insuper quatuor Americii Vespuccii navigationes. cunoaşterea « lumilor noi » (prin publicarea jurnalelor de bord şi a jurnalelor de călătorie). Navigatorii portughezi şi descrierile Africii. al treilea este dedicat Americilor (Pierre Martyr. Vasco da Gama. cu trei volume publicate în 1589. şi 13 volume pentru Indiile Occidentale. o anthologie a 26 de călătorii engleze şi olandeze. Vespucci. Albert cel Mare) 1476 – publicarea la Strasbourg a lucrării lui Vincent de Beauvais 1477 – este publicată la Veneţia Cosmografia papei Pius al II-lea (Aeneas Sylvius Picolomini). de comparare şi de corectare a acestora. în limba germană nu este tradusă decît în 1497). cartografierea acestora (dezvoltarea tehnicilor cartografice. în care descrie şi călătoriile spaniolilor şi olandezilor. Cortés. fapt care va conduce la colecţii sistemetizate de scrieri cu caracter geografic.englezul Richard Hakluyt (1553-1616). Hayton.). Alvarez. etc. primul volum este centrat pe cunoaşterea Africii şi a Asiei sudice (călătoriile lui Conti.flamandul Theodor de Byr publică la Frankfurt. tradusă în latină sub numele de De Insulis nuper inventis. Paul Jove). alli christianissimi e potentissimi re et regina di Spagna. la Roma. Sanchez (trezorierul regatului) din februarie 1493. Hawkins. după numele navigatorului florentin. Rubrouk. Rusiei (Herberstein) şi mărilor polare (Zeno). caracteristicile sale principale sînt lărgirea universului cunoscut (descoperirile geografice). este prima atestare a Americii. una din versiunile jurnalelor sale. Cadamosto. Leon Africanul). între 1590 şi 1634 cele 25 de volume ale seriei Collectiones peregrinatiorum in Indiam Orientalem et Occidentalem (respectiv 12 volume pentru Indiile Orientale. 36 . . Cartier). Cavendish. începute cu Sammlung von 26 Schiffahrten nach Ost und West Indien. Navigatio et Itinerarium in Orientalem Indiam. voyages and discoveries of the English nation. Marco Polo. made by sea or over land to the most remote and farthest distant quarters of the earth within the compass of these 1500 years. publicată la Veneţia în 1505 sub numele Copia de la lettera che scrisse Don Cristoforo Columbo.REPERE ÎN GEOGRAFIA RENAŞTERII (SEC XV-XVI) Geografia renaşterii este geografia marilor explorări ale lumii intra şi extraeuropene. unde cosmograful german Martin Waldseemüler (1470-1521).veneţianul Gian Battista Ramusio (1485-1557). numită Quatuor Navigationes a ajuns în Franţa. cu trei volume grupate sub titlul Delle Navigazione e Viaggi. . Amerigo Vespucci (1454-1512) navigator italian în slujba Spaniei şi Portugaliei -A profitat de o mai bună cunoaştere europeană a călătoriilor sale. discipol al lui Hakluyt. din 1507. numite şi Micile Călătorii. etc. Odoacru din Pordenona. Verrazano.): Principal navigations. realizarea hărţilor. care publică în 1625 Hakluytus Posthumus. între 1598 şi 1663 un număr de 69 de volume. Varthema.englezul Samuel Purchas. Oceanului Indian şi Asiei 2) SISTEMATIZAREA CUNOŞTINŢELOR ŞI TRECEREA DE LA CURIOZITATE ŞTIINŢIFICĂ LA INTERESE PRACTICE: DUPĂ 1550 . Oviedo. cu titlul Historia Rerum ubique gestarum. care i-au utilizat jurnalele de bord în prezent pierdute. grupate în Marile Călătorii) -flamandul Levinus Hulsius publică la Frankfurt. SECOLUL AL XVI-LEA: Secolul descrierii moderne a lumii 1) MARILE DESCOPERIRI GEOGRAFICE ŞI JURNALELE DE CĂLĂTORIE Cristoforo Colombo în italiană sau Cristóbal Colón în spaniolă (1451-1506) -Prima călătorie: scrisoarea către G. însă care sînt centrate pe călătoriile englezilor (Frobisher. al doilea pe descoperirea Asiei Centrale (Marco Polo. Cabral. portulanelor şi atlaselor) SECOLUL AL XV-LEA: Secolul enciclopediilor şi compilaţiilor 1410 – Imago Mundi a cardinalului Pierre d’Ailly (compilaţie din lucrările anticilor şi ale Sfinţilor Părinţi (Sfîntul Augustin. -Din ultima călătorie nu se cunoaşte decît scrisoarea din 7 iulie 1503 scrisă în Jamaica. la Saint-Dié des Vosges. care păstrează structura lui Ramusio. -A doua şi a treia călătorie nu sînt cunoscute decît indirect.Odată trecută febra descoperirilor. Raleigh. . aceasta cunoaşte o difuzie rapidă (9 ediţii între 1493-1494. Bâle şi Anvers. Principalele figuri renascentiste ale perioadei sînt: . de verificare. Pigafetta. rivalii principali ai expansiunii coloniale a Angliei . Paris. în care se încearcă o sinteză între geografia antică (Strabon) şi cea medievală (Pierre d’Ailly.

în 1573 (Regiment of the Sea) . 1650.elveţienii Glareanus cu De Geographia Liber (1524) şi Vadianus cu De Situ Orbis (1522) .De Mundi Sphaera.portughezul Duarte Pacheco Pereira – Esmeraldo de Situ Orbis (1508) . 1803-1807) 37 . tradusă în franceză şi îmbogăţită în 1544 de Gemma Frisius. de Cosmografie. italiană. sive Cosmographia libri V (1542) 5. Schöner: Luculentissima descriptio (1515).spaniolul Pedro de Medina – Arte de Navegar (1545) tradus în germană. Opusculum geographicum (1533) -P. geograf francez de origine daneză. 1519). care este descrierea lumii. 1775-1826 – Geographie Mathématique.Suma de Geographia (Sevilla. adaptată în engleză de Roger Barlow din Bristol şi plagiată în franceză de Alfonse de Saintonge (1544-1545) . physique et politique de toutes les parties du monde. geografie regională şi geografie locală: Pierre Davity: Les Etats et les Empires du Monde (11 ediţii între 1614-1635): « Descrierea pămîntului este numită Geografie şi este diferită. Apian (inventator al proiecţiei stereografice): Cosmographia (1524). primele enciclopedii (Bernard Varenius. respectiv descrierea unui loc.spaniolul Martin Cortés – Breve compendio de la esfera y de la arte de navegar (1551). cu sau fără teritoriul său ».francezii Jacques Signot – Division du monde (1539) şi Oronce Fine . Chorografia este descrierea specifică a unei provincii iar Topografia.germanul Sebastian Münster – Cosmographia. nu este altceva decît reprezentarea specifică a unui oraş. 1550 b) Aria latină: . Geografia modernă La începutul secolului al XVII-lea sînt constituite rudimentele a ceea ce astăzi se numeşte geografie generală.3) REVIGORAREA COSMOGRAFIILOR – ACTIVITATE PRECURSOARE A GEOGRAFIEI MODERNE a) Aria germanică: -M. la Louvain (Belgia de astăzi) . Waldseemüller: Cosmographia Introductio (1507) -J. engleză şi franceză . Bâle.portughezul Pedro Nuñez – Tratado da Sphera (1537) . tradus în engleză în 1561 de Richard Eden (The Arte of Navigation) şi de William Bourne. ca parte a întregului. SECOLELE XVII-XVIII – geografia ofiţerilor şi geografia colonială.spaniolul Martin Fernandez de Enciso .3. geograf olandez de origine germană. 1622-1650 – Geographia generalis. Conrad Malte-Brun.

4 .Fig. 5 – Preeminenţa ştiinţelor naturale în procesul de construire a geografiei moderne 38 .Oameni şi relaţii în apariţia ştiinţei moderne Fig.

1995) Botanica Morfologia Evoluţia speciilor Ecologia Fitogeografia Zoologia Anatomia Evoluţia speciilor Etologia (comportamentul speciilor) Ecologia (raporturi specie/mediu) Zoogeografie (repartiţia speciilor) Antropologia Antropologie fizică Paleontologie Antropologie culturală Antropogeografie (raporturi om/mediu) Antropogeografie (repartiţia oamenilor) Locul geografiei umane în cadrul ştiinţelor naturii după Fr.Fig. 6. Ratzel (sursa : Frank Debié . Ratzel 39 . Paris.Géographie économique et humaine. collection Premier cycle. Paris. PUF. 1995) Ştiinţe naturale şi umane Geologia Topografia Climatologia Botanica Zoologia Antropologia Ştiinţele politice Subdisciplinele geografiei Geomorfologia Geografa climatelor Biogeografia Zoogeografia Antropogeografia Geografia politică Probleme abordate de cercetarea geografică Repartiţia formelor de relief terestru Repartiţia fenomenelor şi zonelor climatice Repartiţia asociaţiilor şi cuverturilor vegetale Repartiţia speciilor animale Repartiţia oamenilor şi a civilizaţiilor Repartiţia statelor şi sistemelor politice Geografia – ştiinţă transversală a fenomenelor de repatriţie după Fr. PUF.Géographie économique et humaine. collection Premier cycle. – Schiţarea constituirii geografiei moderne (sursa : Frank Debié .

PUF. Omul « împrumută » din mediu elementele regimului său alimentar. păstori nomazi. creştere demografică internă. agricultori sedentari. Paris. Ea studiază raporturile dintre om şi mediul în care trăieşte. modurile de trai. « deşerturile umane » şi marile nuclee de densă populare. ). 1995) 40 . precum şi pe cele ale îmbrăcăminţii pe care o poartă. . Ea încearcă să explice motivele (cauzele) acestei repartiţii precum şi evoluţiile sale în curs : migraţii. gredele de civilizaţie (vînători itineranţi. Inegala durată a zilelor şi a nopţilor.Definiţia dată de Ratzel antropogeografiei este foarte fecundă : antropogeografia studiază repartiţia oamenilor pe suprafaţa terestră precum şi raporturile pe care le întreţin cu mediile în care trăiesc. fronturi pioniere. collection Premier cycle. limbile. creşterea plantelor alimentare sau mişcările nomade ale animalelor îi ritmează omului munca. etc. antropogeografia studiază repartiţia spaţială a fenomenelor care interesează antropologii epocii : rasele. Conform logicii lui Ratzel. . viaţa şî manifestările culturale (sărbătorile).geografia umană este o ecologie umană.Géographie économique et humaine.geografia umană este o antropologie spaţială. succesiunea anotimpurilor. Completînd antropologia. Ea studiază inegala repartiţie a oamenilor pe pămînt.geografia umană este o demografie spaţială. materialele de construcţie ale locuinţei sale. geografia umană joacă trei roluri foarte diferite : . (sursa : Frank Debié . variaţia densităţilor.

Fig. 7 – Geografia modernă – începuturile instituţionalizării 41 .

ce uită adesea gradul de antropizare al planetei. originar) în respectivul lucru. proces sau fenomen reprezintă ceea ce este intrinsec (preexistent. (…) Se pare că în prezent se încearcă găsirea unui nivel de echilibru între cele două demersuri clasice: acela fizic.Fig. 8 – Revoluţia cantitativă 6. Johnston (1989)10 găseşte diferenţa principală dintre geografia fizică şi cea umană la nivelul explicării mecanismelor care sînt la originea unui fenomen oarecare. Geografie fizică şi geografie umană “ [În anii ‘60] prima eroare a fost să se considere ca un fapt evident separarea geografiei fizice de geografia umană. derivînd către geologie. spontan. Această diferenţă derivă din natura11 diferită a mecanismelor fizice şi a celor socio-economice. climatologie. geografie urbană şi rurală în geografia umană. 42 . fiecare din cele două separîndu-se la rîndul lor într-o serie întreagă de specializări: geomorfologie. proces sau fenomen. 10 11 Citat de Frank Débié. prin urmare natura (esenţa) unui lucru. 1995 Etimologia cuvîntului natură cu sensul de « esenţă » vine din verbul latinesc nascor = a naşte. Jacqueline Bonnamour – Le bonheur d’être géographe Geograful şi epistemologul Ron J. şi acela uman care nu ţine suficient seama de medierea spaţiului [fizico-geografic] în organizarea socială a teritoriilor”. biogeografie în geografia fizică.

etc. Acest concept se regăseşte foarte bine în geografia actuală: o întreprindere se poate localiza sau delocaliza foarte rapid. Accelerarea proceselor naturale şi socio-economice indusă de progresul tehnologic este din ce în ce mai rapidă iar durata de viaţă a unui ansamblu de interrelaţii scade pe zi ce trece. Butada compozitorului italian Ruggero Leoncavallo (1857-1919) conform căreia „natura merge pe un drum atît de lung încît pare imobilă“ ilustrează foarte bine această stare de lucruri. lărgeşte sfera de « prieteni ». de unde o foarte mare tentaţia pentru acceptarea determinismului filosofic drept tramă teoretică generală. aceste mecanisme naturale nu îşi mai modifică esenţa ci doar parametrii. Creşterea temperaturii din perioadele interglaciare va reintroduce apa îngheţată în dinamica obişnuită a hidrosferei. schimbîndu-se foarte puţin odată cu trecerea timpului. dar care au o dinamică temporală lentă. 13 În opinia lui Töffler. un cartier urban poate înflori sau decădea în timpul unei vieţi de om. Civilizaţiile agricole au avut nevoie de 10 000 de ani pentru a şlefui organizările teritoriale rurale. physicus. Industria le-a distrus sau le-a transformat în Cu sensul de realitate existentă în afara culturii şi a civilizaţiei. 12 43 . ritmul de transformare a mecanismelor nu rămîne constant. fiind stocate în calotele continentale sau oceanice. cu foarte puţine şanse de a fi schimbaţi. aidoma celorlalte ştiinţe ale naturii12. Mai mult. tranzienţa reflectă instabilitatea din ce în ce mai mare a relaţiilor sociale. respectiv la alcătuirea materială a lumii. generaţia bunicilor noştri era mai stabilă din acest punct de vedere: prietenii lor rămîneau aceiaşi pe întreg parcursul vieţii. Odată descoperite şi înţelese. nu toate cunoscute. Se poate observa că principiul cauzalităţii ocupă o poziţie principală în cadrul cercetărilor efectuate de geografia fizică. În prezent. gr. phusikos) ale acesteia. ceea ce poate evolua este cantitatea de materie (în acest caz cantitatea de apă în diversele sale forme de agregare) care participă la diferitele faze ale ciclului. procesele care materializează realităţile studiate de geografia umană sînt evolutive iar evoluţia lor este de multe ori datorată unor cauze exterioare. în care mari volume de apă sînt scoase temporar din circuit. pentru studii sau pentru un loc de muncă). fenomen numit tranzienţă13 de sociologul american Alvin Töffler. Astfel. Problema care se pune este aceea că fenomenele nu sînt niciodată identice şi nu depind de un anume mecanism ci de o combinaţie de mecanisme multiple. un masiv forestier poate fi defrişat şi refăcut în cel mult 25 de ani. cuvîntul natură trimite la physis. se va concentra în primul rînd asupra identificării şi înţelegerii unui număr cît mai mare de mecanisme. precum şi asupra combinării acestora.În geografia fizică. precum şi la caracteristicile naturale (lat. însă calitatea şi intensitatea relaţiilor stabilite cu aceştia este net inferioară celor stabilite de bunicii noştri cu prietenii lor. Scăderea temperaturii globale conduce la instalarea perioadelor glaciare. geografia fizică. mecanismele subiacente determină fenomenele. mecanismele intrinseci care intervin în concretizarea fenomenelor sînt ele însele produsul unei evoluţii istorice rapide şi continue. dinamica spaţială accentuată a unui individ (deplasări temporare sau definitive la distanţe mari. Evoluţia geografiei fizice ca ştiinţă se bazează deci pe identificarea şi explicarea proceselor naturale noi sau necunoscute care intervin în funcţionarea unui mecanism deja cunoscut. În geografia umană. Prin urmare. De exemplu circuitul apei în natură este un mecanism a cărui funcţionare nu se schimbă odată cu trecerea timpului.

Flandra devine săracă şi se supra-populează. nu se poate explica apariţia. Această stare de lucruri. Organizările industriale (regiuni. Exemplul dinamicii teritoriale a spaţiului geografic cuprins între frontierele Belgiei actuale (fig. fără înţelegerea dinamicii mecanismelor aflate la lucru. Sfîrşitul evului mediu a găsit Flandra înfloritoare datorită activităţilor comerciale şi meşteşugurilor dezvoltate în oraşele litorale. ci şi de a înţelege transformarea acestora. Comerţul şi agricultura Flandrei. de a demonstra şi de a combina aceste mecanisme. Pe fondul urmărilor crizei economice din 1930 şi a dinamicilor economice majore ale investiţiilor internaţionale. Scimbîndu-se sursa avuţiei (de la agricultură.profunzime în doar 250 de ani (1700-1950). 44 . centre industriale). care oferă puterea celor mai mulţi. evoluţia şi dispariţia structurilor spaţiale puse în loc. meşteşuguri şi comerţ la industrie) se schimbă şi sistemul politic. bogată în zăcăminte carbonifere şi beneficiind de aportul de tehnologie adus din Franţa în timpul ocupaţiei napoleoniene. deseori puţin vizibile. dezastruoasă la început. sau chiar înlocuite în doar cîţiva ani. care păreau veşnice. de organizările teritoriale specifice revoluţiei cibernetice… Problema care se pune nu este deci doar aceea de a identifica mecanismele şi de a le înţelege combinarea. axe. rurală şi săracă. Pentru ştiinţele naturii prioritatea ar fi aceea de a identifica. în timp ce în ştiinţele umane accentul cade asupra înţelegerii transformării istorice a mecanismelor. În spaţiul belgian. 9) poate ilustreze foarte bine această particularitate a domeniului de cercetare a geografiei umane. Adeasta este una dintre explicaţiile pentru care determinismul evoluţionist a fost adoptat mai repede de geografia umană decît de geografia fizică. în vreme ce ştiinţele umane lucrează cu mecanisme aflate într-o transformare rapidă şi neîntreruptă. dezvoltarea economică –şi prin urmare centrul puterii politice – a cunoscut o translaţie spaţială multiplă. care vor apare în Valonia. rămasă mult timp sub stăpînirea determinismului mecanicist cu origini în concepţiile filosofice ale lui Descartes şi ale lui Newton. Marea diferenţă dintre geografia fizică şi geografia umană ar fi deci aceea mai generală care separă ştiinţele naturale de ştiinţele umane: ştiinţele naturii încearcă să înţeleagă mecanisme relativ stabile. Se observă aşadar faptul că. beneficiind de cadrul medieval înfloritor al litoralelor Mării Nordului vor suferi însă rapid din pricina apariţiei germenilor revoluţiei industriale. Deoarece sursa bogăţiei şi puterea politică se deplasase în Valonia. sînt complet modificate. care caută mînă de lucru ieftină şi ieşiri rapide la ocean. Valonia va pierde treptat supremaţia. aristocraţia pierzînd puterea în favoarea burghezilor valoni. în vreme ce Valonia rămăsese o provincie periferică. se transformă în avantaj odată cu introducerea votului universal.

85-89). cadru pentru interminabile dispute ştiinţifice între geografi (v. 9 – Economie. În cele ce urmează vom încerca să demonstrăm că geografia rămîne o ştiinţă unitară cu drepturi depline în cadrul cunoaşterii umane. într-un peisaj epistemologic înfocat.Fig. p. 1977. politică şi tectonică teritorială în Belgia (după Christian Vandermotten) Analiza lui Johnson este doar una printre multe altele care s-au focalizat asupra taxonomiei ştiinţelor geografice. 45 . Donisă.

6. au fost întotdeauna legate nu atît de dinamica internă a ştiinţei în sine ci de modificarea. enzime).). Deosebirea ramurilor şi subramurilor geografice are drept scop principal crearea de repere epistemologice nu atît pentru specialistul geograf cît pentru auditoriul său (specialiştii celorlalte discipline. nu poate fi înţeleasă decît prin studierea fundamentelor sale fizico-chimice (atomi. Deoarece « comanda socială » a avantajat în acea perioadă geografia umană. fizică şi umană. În plus. singura aptă să valideze direcţiile de evoluţie ale ştiinţelor geografice. ca fenomen biologic. în perioadele de criză. secţiunile de geografie din academii şi universităţi ori în departamentele ministeriale de profil). geografia fizică a fost lent marginalizată iar specialiştii săi fie s-au raliat altor ştiinţe naturale. molecule. În cadrul geografiei. În perioada de criză epistemologică a geografiei (1950-1970) aceleaşi comportamente au continuat sciziunea între geografii fizicieni şi geografii umanişti în întregul Occident. Această dihotomie este rezultatul aplicării principiului reducţionist14 care în cazul geografiei are o utilitate mai degrabă didactică. între ritterieni şi adepţii lui Humboldt în Germania. inertă din punct de vedere ideologic. instanţele administrative. fie şi-au « umanizat » discursul şi metoda. respectiv disciplinele şi subdisciplinele sale. analiza istorică a acestor confruntări au adus o oarecare înţelepciune în rîndul geografilor. elevi. care au înţeles faptul că nu conflictele interpersonale. Acelaşi lucru se întîmplă în prezent în Rusia şi în fostele ţări comuniste din Europa Central-estică. Trecerea balanţei puterii dinspre geografia fizică spre cea umană în Europa Central-estică nu este (şi nu va fi) atît de dramatică precum în Occidentul anilor ’60 deoarece problemele globale ale omenirii impun o echilibrare (o recentrare) a interesului geografic către nivelul tradiţional de cercetare. viaţa. pot controla mersul disciplinei. fie ele şi ştiinţifice. geografia unitară nu ar putea fi descrisă şi definită în mod direct. studenţi. a fost lăsată să evolueze liber între 1950-1990. 46 .1. disputele ridicate de existenţa a două geografii. etc. a balanţei puterii în structurile administrative (în instituţiile geografice precum societăţile de geografie. Pentru a-i proba existenţa trebuie să fie analizate componentele sale. pe cînd geografia umană a fost constrînsă să rămînă la nivelul idiografic de la începutul secolului al XX-lea. care îmbină ambele direcţii de cercetare ale geografiei. Astfel. ci dinamica generală a societăţii. unde geografia fizică. cel mezospaţial. Acest fenomen poate fi urmărit încă de la constituirea geografiei moderne: conflictele între vidalieni şi anti-vidalieni în Franţa. Este evident prin urmare că divizarea geografiei în fizică şi umană este 14 Reducţionismul este o doctrină filosofică – sau un curent epistemologic – după care realitatea nu poate fi explicată prin ea însăşi ci doar plecînd de la componentele sale primare. Geografie fizică şi geografie umană – o divizare arbitrară şi periculoasă Diferenţierea unei geografii fizice şi a unei geografii umane în interiorul geografiei nu este rezultatul unor deosebiri teoretice fundamentale. În cazul nostru.

Este foarte greu să fie acceptat drept corect din punct de vedere ştiinţific un studiu de climatologie. În plus. În chiar interiorul geografiei fizice. biofizică. cercetările geografice nu pot aparţine în exclusivitate unei singure subdiscipline geografice. meteorologie. intensitatea unei civilizaţii agrare depinde şi de calitatea solurilor pe care s-a dezvoltat. Teoria ecologică a demonstrat faptul că un mediu încetează să mai fie un mediu natural dacă acţiunea omului în cadrul său însumează o energie care depăşeşte valoarea medie individuală zilnică de 20 de termii (1 termie=1 000 000 calorii). Démonque şi alţii. 2000). accesibilitatea oraşelor în cadrul unui sistem urban depinde de geomorfologia şi de hidrografia teritoriului analizat. Pentru a-şi finaliza eforturile. dacă acesta se limitează la a descoperi şi explica mecanismele naturale implicate. Analiza comportamentului cercetătorului geograf precum şi studiile epistemologice asupra geografiei tind să demonstreze faptul că geografia este ancorată mai degrabă într-o concepţie holistă asupra domeniului şi metodelor sale de studiu. puţine mai sînt astăzi mediile care să se mai poată numi medii naturale. agronomie. hidrologie. climatologie. Acelaşi lucru este valabil şi în cazul geografiei umane: reţeaua mondială de telecomunicaţii depinde de ionosferă şi de capriciile activităţii solare.). a compoziţiei fizice şi chimice a aerului. geomorfologia nu poate defel să îşi structureze teoriile fără recursul la informaţiile furnizate de geologie. astronomie. care a rămas unitară dincolo de diversele dispute teoretice. revoluţia 15 Holismul epistemologic (de la gr. 47 . este imposibil să se delimiteze cu claritate un obiect de studiu propriu fiecărei subdiscipline. etc. la orice scară ar fi el realizat. Prin natura lor. fără a ţine seama de mecanismele antropice care pot interveni (modificarea albedoului. biologie sau din ştiinţele sociale. biochimie. Dificultatea circumscrierii unui obiect propriu de cercetare nu rămîne prin urmare doar la nivelul acestei artificiale separări a geografiei în fizică şi umană. topografie. etc. cercetarea geografică. Holismul epistemologic15 postulează ideea că o cercetare nu se bazează niciodată pe o singură ipoteză ci « angajează ansamblul cunoaşterii teoretice a unui domeniu ştiinţific la un moment dat al istoriei ştiinţelor » (Clément. reputată ca fiind mai clară din punct de vedere teoretic şi metodologic. geofizică. a coeficientului de rugozitate spaţială. este nevoită să facă apel la întreaga cunoaştere de specialitate disponibilă la un moment dat. oricare ar fi obiectul asupra căruia s-ar focaliza. geomorfologie.artificială şi exterioară dinamicii interne a disciplinei. La fel. Pedogeografia este în esenţă o sumă de informaţii sintetizate din geologie. Dacă pînă la revoluţia agricolă din neolitic această valoare oscila între 5 şi 12 termii iar în perioada sedentarizării populaţiilor şi a apariţiei civilizaţiilor rurale ea varia între 12 şi 25 termii. a cuverturii vegetale. holos=întreg) a fost dezvoltat de fizicianul Pierre Duhem (1861-1916).

cercetarea fundamentală este dinamică şi distrugătoare a paradigmei deja acceptate (pentru aprofundare. hidrologie. Dacă acceptăm aceste consideraţii atunci trebuie să acceptăm şi faptul că. cel puţin de geografie regională. Cu alte cuvinte. 16 17 CD-ROM Encyclopædia Universalis. v. ştiinţele politice şi-au dezvoltat teorii solide de studiere a mecanismelor puterii. nu pot să conducă cercetări de sine stătătoare către nivelele micro şi macroscopice ale naturii. politica relaţiilor internaţionale. scopul său este acela de descoperire a adevărurilor ştiinţifice fundamentale. climat. geofizica. metodelor şi mijloacelor deja cunoscute şi acceptate). etc. psihosociologia mulţimilor. relief. de chimia moleculară ori de fizica (sub)cuantică. care. Spre deosebire de cercetarea normală. ştiinţele economice şi-au construit eşafodaje teoretice extrem de soficticate pentru a putea diseca în amănunţime funcţionarea individului economic (familie. meteorologia. dacă ar încerca să le încalce domeniul de cercetare. care este statică. 1983). La nivelul microscopic al ştiinţelor sociale (adică la scara individului) geografia umană este la fel de neajutorată: sociologia sau etnologia se ocupă îndeaproape de comportamentele individuale. O scurtă analiză a metodologiei lor reflectă foarte clar că disciplinele geografice. neavînd un obiect propriu de studiu. toate vor fi întotdeauna mult înaintea ştiinţelor geografice. sub pretextul că analizează raporturile dintre mediul fizic şi om. demografia. Situaţia actuală a Terrei. astrofizica. La nivel microscopic geografia fizică este incapabilă să se desfăşoare deoarece acest nivel este acoperit în întregime de microbiologie. articolul « Milieu naturel ». (socio)psihologia are mijloacele necesare pentru sondarea subconştientului sau personalităţii individuale ori colective. întreprindere.industrială (70-200 de termii) şi apoi revoluţia microelectronică (peste 220 de termii)16 au condus în mod clar la ruperea echilibrelor naturale şi la antropizarea avansată a mediului înconjurător. fizice sau umane. vegetaţie. Thomas Kuhn. firmă. ar face-o cu inconştienţa neofitului şi cu rezultate pe măsură… « Există părerea că un studiu geografic. macroeconomia. ele sînt lipsite de atributele esenţiale care ar putea să le acorde statutul mult dorit de ştiinţă. disciplinele geografice nu pot avea teorii şi metode proprii şi prin urmare nu pot efectua cercetări fundamentale 17. 48 . Acelaşi lucru este valabil şi la nivel macroscopic: astronomia. geologia. în care fenomenul încălzirii globale a atmosferei din cauza activităţilor umane poate să schimbe echilibrul geologic planetar în doar cîteva decenii (prin topirea calotelor glaciare şi ridicarea nivelului Oceanului Planetar) este un exemplu relevant al imposibilităţii cristalizării unui obiect de cercetare propriu unei anumite subdiscipline geografice fizice sau umane. stat). consistă în enumerarea unor informaţii într-o ordine stereotipică şi de neclintit: structură geologică. Spre deosebire de cercetarea normală (respectiv cercetarea care aprofundează cunoaşterea realităţii prin intermediul teoriilor. cercetarea fundamentală este cercetarea care explorează noi universuri şi noi limite în scopuri declarat non aplicative. ceea ce conduce la construirea de noi teorii şi de noi metode).

Extrem de puţini geografi sînt citaţi în lucrările ştiinţifice din ştiinţele naturale sau din ştiinţele sociale. În cele mai cunoscute clasificări ale ştiinţelor şi în cele mai cunoscute lucrări de epistemologie şi de filosofie a ştiinţei (Jean Piaget. Geografia apare astfel ca o disciplină secundară. iar aportul său ştiinţific rămîne de nesesizat. Michel Foucault. procesele şi fenomenele care. prezentate anterior. schimburi comerciale. totul însoţit sau precizat de nenumărate date statistice. O analiză mai atentă proiectează însă rădăcinile acestei crize de identitate a geografiei în prioada 18 19 CD-ROM Encyclopædia Universalis. fie acestea teoretice. iar lucrurile nu se opresc aici. hidrologie. laos=popor). Ratzel. etc. fiecare în parte. cu caracter enciclopedic. 49 . Această stare de fapte este îngrijorătoare. de la Blache. ca un parazit. articolul “Géographie” Există state unde învăţămîntul geografic este absent. economie şi tehnici diverse). privit ca o organizare complexă şi sintetică a realităţii. De ce ar fi luat el în serios în afara sălilor de clasă sau al universităţilor ?»18. O privire rapidă în istoria ştiinţelor demonstrează foarte repede că nici un geograf modern. frecvenţa citărilor este atît de mare încît la o privire superficială respectivii autori pot foarte bine trece drept geografi. Japonia. biologie şi pedologie. Pentru a se apăra. cel superior fiind arondat ştiinţelor sociale (economia) sau naturale (biologia sau pedologia): Italia.populaţie şi aşezări. Geograful apare astfel ca un tîlhar. cuprinzînd simultan toate obiectele. metodologice sau aplicative apar frecvent citaţi specialişti din celelelalte domenii ale cunoaşterii ştiinţifice. geografii invocă faptul că obiectul lor de studiu reprezintă nu aceste segmente de cîmpuri de cercetare proprii altor ştiinţe ci spaţiul geografic. Davis). meteorologie. deoarece diferitele informaţii sînt împrumutate din alte discipline (geologie. etnosociologie. În altele se păstrează doar un învăţămînt geografic preuniversitar. Această reţetă poate să prezinte uneori variante însă asta nu o va împiedica să rămînă doar o caricatură. constituie obiecte de cercetare specifice altor discipline naturale sau sociale. Karl Popper. Thomas Kuhn). activităţi şi producţii. bună cel mult să contribuie la dezvoltarea cunoştinţelor de cultură generală ale cetăţenilor statelor care bunăvoiesc să finanţeze învăţămîntul geografic19. geografia este absentă. cu excepţia clasicilor (von Humboldt. În schimb. epistemologice. respectiv originii sale duale: mai apropiată de ştiinţele naturale în Germania şi mai apropiată de ştiinţele sociale în Franţa. demografie şi istorie. locul său fiind luat de discipline cu caracter etnografic. în majoritatea scrierilor geografice. Analiza celor mai multe studii geografice demonstrează însă faptul că pentru majoritatea geografilor « spaţiul geografic » se reduce la un banal cadru spaţial în care sînt localizate realităţile analizate (mai bine spus descrise) conform reţetei prezentate în citatul anterior. nu a marcat profund cunoaşterea umană. această situaţie este datorată şi genezei geografiei moderne. precum laografia din Grecia (din gr. Pe lîngă confruntările artificiale dintre geografii fizicieni şi cei umanişti. tolerată.

« Taxonomia Geografiei umane ». Nu puteau fi ştiinţe decît acele discipline care îşi inventau metode şi mijloace de descoperire a acestor cauze (legi) universale. etnografia21. economia. axată pe revalorizarea şi corectarea operelor antice prin intermediul informaţiilor noi furnizate de călătoriile negustorilor. lasă locul ştiinţelor specializate: meteorologia. 50 . Astfel se explică succesul ştiinţelor fundamentale (matematica. geologia. 21 Etnologia şi antropologia sînt termeni sinonimi.premergătoare apariţiei geografiei moderne. militarilor şi marinarilor. empirismului şi sensualismului20. şcoala anglo-saxonă utilizează termenul de etnologie iar cea francofonă pe cel de antropologie. hidrologia. 1650) a rămas fără urmări importante. şi în care a continuat să evolueze pe parcursul celor două secole enunţate. hidrologia. făcea posibilă încadrarea realului vizibil într-o structură cît de cît ordonată şi deci accesibilă nespecialiştilor. optica. Încercarea singulară a geografului olandez Bernhardus Varenius (1622-1650) de a construi o teorie a geografiei fizice (Geographia generalis. Urmărind aceleaşi principii de clasificare şi de descoperire a mecanismelor fundamentale se dezvoltă între secolele al XVIII-lea şi al XIX-lea sociologia (denumită iniţial « fizică socială »). meteorologia). topografia şi cartografia. Nivelul mezospaţial a permis dintotdeauna geografiei să îşi desfăşoare arsenalul metodologic care. Rămasă descoperită din punct de vedere metodologic (neavînd mijloacele şi metodele proprii de studiere a micro şi macrocosmosului). Orientate către micro sau către macrocosmos. Singura « nişă ecologică» rămasă încă neocupată era nivelul mezocosmic (mezospaţial). precum geografia. impulsionate de invenţiile legate de instrumentarul ştiinţific. Filosofia naturalistă face locul raţionalismului. economia. aceste ştiinţe produceau în serie clasificări din ce în ce mai detaliate şi mai aprofundate. fizica. geometria. ştiinţele politice. bazate pe ideea determinării fenomenelor de cauze naturale profunde şi unice. Efervescenţa renascentistă condusese geografia către schiţarea a trei niveluri spaţiale de analiză a realităţii vizibile: cel local. ştiinţele politice. 20 Curentele filosofice care au influenţat în mod direct devenirea geografiei ca ştiinţă vor fi prezentate în a doua parte a cursului. geologia) sau tehnice (mecanica. În aceste două secole nu se întîmplă nimic cu adevărat remarcabil în domeniul geografiei. Interesul savanţilor – şi implicit al structurilor de putere ale epocii – se deplasează către domenii precise. în care geografia evoluase încă din antichitate. descoperind noi şi noi mecanisme naturale fundamentale. geografia a fost eclipsată în cadrul acestui peisaj epistemologic foarte dinamic. ajunge la un nivel imposibil de depăşit. Geografia Renaşterii. biologia. deşi schematic (observaţia şi descrierea). astronomia) şi a celor naturale (chimia. biologia. Speculaţiile (meta)filosofice nu îşi mai găsesc locul iar cantitatea imensă de informaţii devine imposibil de stăpînit. Ştiintele de sinteză. mai exact în secolele postrenascentiste (XVII-XVIII). istoria. culminînd cu monumentala lucrare Geographia universalis publicată în opt volume între 1810 şi 1829 a geografului francez de origine daneză Conrad Malte-Brun (1775-1826).

de specializarea accentuată a disciplinelor ştiinţifice. nu este altceva decît reprezentarea specifică a unui oraş. economică şi etnologică asupra teritoriului rusesc. a peisajelor agricole sînt doar cîteva dintre direcţiile urmate în această perioadă. geografii au încercat să urmărească noile linii de forţă ale paradigmei în curs. respectiv interpretarea cuvîntului divin.cel regional şi cel planetar (Broc.pedogeografie.geomorfologie. geografii reveneau degrabă în domeniul vizibilului specific realităţii mezocosmice: 22 Secolul al XVIII-lea este cunoscut şi sub numele de « secolul Luminilor » (fr.fitogeografie şi zoogeografie. Dezorientaţi. de Cosmografie. Identic au reacţionat cele ce mai tîrziu aveau să se numească ramuri ale geografiei umane. şi teologia revelată iniţiaţilor direct de către divinitate). Lumières şi germ. ale cărei rezultate vor sosi mult după moartea sa şi vor curma astfel evoluţia acestor discipline. Chorografia este descrierea specifică a unei provincii iar Topografia. biologie . Denumirea vine de la tranşarea raţionalistă a conflictului scolastic dintre « lumina naturală » şi « lumina supranaturală » (mai exact dintre teologia naturală. Axate pe descoperirile fundamentale din ştiinţele naturale. Clasificarea formelor de relief. Această imitare nu a fost decît superficială deoarece mijloacele şi metodele de cercetare proprii nu au apărut. fără intermediere divină. Prima a fost cea a cristalizării unor subdiscipline capabile să părăsească trunchiul stufos şi ineficient al geografiei-mamă. a climatelor. declanşată după Renaştere şi ajunsă la apogeu în secolul Luminilor22. n. înnăscute. respectiv descrierea unui loc. geografia a fost surprinsă. cele utilizate aparţinînd celorlalte ştiinţe consacrate. 51 . unele subdiscipline s-au predat necondiţionat acestora. ca parte a întregului. a omului). savantul rus Mihail Vasilievici Lomonosov (1711-1765). Prin urmare « secolul Luminilor » este perioada în care savanţii şi filosofii au început să afirme că lumea poate fi cunoscută direct. a organizărilor hidrografice.geografia climatică. pedologie . În Occident. ceea ce a avut două consecinţe principale.n.hidrografie. prin intermediul raţiunii (deci a luminii naturale. Sub impulsul economiei clasice britanice. aflat din 1758 la conducerea secţiunii de geografiei a Academiei de Ştiinţe din Sankt Petersburg tinde să pună bazele unei geografii economice şi a unei geografii sociale printr-o vastă anchetă topografică. alcătuind tandemuri inseparabile: geologie . În Les états et les empires du monde (11 ediţii între 1614 şi 1635). cum am arătat.]. abatele Pierre Davity scria: « Descrierea Pămîntului este numită Geografie şi este diferită. în strînsă legătură – chiar dacă în esenţă conflictuală – cu istoria şi sociologia. hidrologie . care este descrierea Lumii [Universului. geografii încep să schiţeze geografia urbană şi geografia rurală. Aufklärung). 1986). a localităţilor urbane. Rămasă la nivelul descrierilor generale a locurilor. în vederea realizarea unor clasificări pertinente a realităţilor studiate şi a găsirii unor legi care să explice aceste realităţi. a celor rurale. cu sau fără teritoriul său ». A doua consecinţă a fost imitarea ştiinţelor naturale şi sociale cu succes incontestabil. meteorologie (climatologie) . Chiar dacă cerinţele lucrului ştiinţific impuneau incursiuni către « invizibilul » micro sau macrocosmic. regiunilor şi planetei.

teoreme sau legi irefutabile (din lat. pornind de la premiza unicităţii lor (de ex. Scara regională este specifică geografiei şi pentru că la acest nivel este posibil de abordat. bazat pe axiome. idios=propriu. demersurile idiografice nu sînt acceptate ca ştiinţifice deoarece ele descriu obiecte. specific. procesele şi fenomenele invizibile ale micro şi macrocosmosului (particole şi forţe subatomice. Cu toată vechimea geografiei regionale al cărui obiect de studiu este identificarea spaţiilor caracterizate printr-o anumită omogenitate naturală şi antropică. refutare=a respinge. 1967). Claval. de unde derivă imposibilitatea stabilirii unor legi generale. nomos=lege.« În toate aceste domenii. Pentru geograf. specificul relaţiilor dintre om şi mediu. La acest nivel reducţionismul ştiinţific trebuie să funcţioneze la capacitate maximă pentru ca realităţile să poată fi înghesuite în clasificări şi taxonomii cît de cît utile. gravitaţia. la nivelul unor naţiuni sau a unor spaţii mai vaste. Geografia regională – expresie a unităţii geografiei ? Această aparentă slăbiciune a geografiei ascunde de fapt argumentele puternice ale specificităţii sale ca ştiinţă. procese sau fenomene. 1998): Geografia este singura disciplină pentru care regiunea este o noţiune centrală (Etienne Juillard. Specificul geografiei este acela al indivizibilităţii obiectului său de cercetare. ştiinţele nomotetice sînt ştiinţele care au un corpus teoretic bine constituit. Încă din sec. două fenomene identice. cu trăsături specifice. subzistă încă o serie de ambiguităţi în jurul conceptului de regiune care spre deosebire de cel de naţiune are structuri şi finalităţi mai puţin afirmate. incursiunile către faptele microcosmosului rămîn limitate căci ele nu au altă motivaţie în afara aceleia de a lumina ceea ce este vizibil »23. condamnată să practice un demers descriptiv. structurile sau subdiviziunile regionale. în calitate de concept ştiinţific. p. procese şi fenomene singulare. incomensurabile (de necomparat) cu trăsăturile altor obiecte.. refutatio=argumentare de respingere a unei idei). geografia a rămas la periferia ansamblului de ştiinţe moderne nomotetice24. sursă a gravei crize epistemologice de imediat de după cel de-al doilea război mondial.2. 2001. realitate este extrem de complexă atît în ceea ce priveşte forma cît şi în ceea ce priveşte conţinutul. are o istorie îndelungată. regulă. două procese identice. reacţii biochimice. într-o manieră sistemică. Tot de atunci se dezvoltă două concepte paralele care vor face carieră geografică : bazinul fluvial şi P. Faptul este extrem de evident în geografie: nu există două locuri identice. subansamblurile teritoriale. 23 24 52 . […] Cercetători. cu tot efortul său teoretic şi metodologic. individuale. La nivelul mezospaţial. al XVIII-lea se generalizase prezentarea descriptivă a unor arii geografice. Din această cauză. Descriptio Moldaviae a lui Cantemir). Regiunea geografică (după A. geografia se distinge prin predilecţia pentru formele de organizare spaţială. ingineri şi tehnicieni de formaţie variată se concentrează asupra acestor nivele. 25 De la gr. unde se combină în forme vizibile obiectele. 6. aceasta face imposibilă comparaţia şi prin urmare clasificarea. 46 De la gr. idiografic25. Regiunea. Bailly. comportamente individuale. ancheta trebuie să fie adîncită către fenomenele chimice sau biologice fără de care lumea nu poate fi înţeleasă. magnetismul terestru). precum şi pe cele ale unităţii sale fundamentale. Spre deosebire de alte ştiinţe care abordează dimensiunea spaţială a societăţii.

regional sau local). rareori fiind abordate spaţii mai vaste (A. între mineral şi biotic. se manifestă noi orientări legate de apariţia unor noi concepte : spaţiu polarizat (spaţiu construit de un câmp de forţe. 53 . În perioada interbelică. între natură şi tehnică. etc. capitaluri. revelatoare ale structurilor şi modurilor de funcţionare a societăţilor umane. principalele sale rivale. strategii etc. Regiunea este astfel concepută ca un sistem spaţial deschis ale cărui structuri reflectă interacţiunea unor energii endogene şi exogene : oameni. Se dezvoltă astfel conceptul de regiune funcţională. apar alte două concepte esenţiale pentru dezvoltarea curentului regional în geografie. etc. specificităţi. 1959). Prin excelenţă ştiinţă sintetică şi existentă în calitate de corp de cunoştinţe specifice cu mult înainte de manifestarea schismei care a separat ştiinţele naturale de cele sociale. medii inovatoare). punându-se astfel bazele unei abordări naturaliste a problematicii regionale. conducând la dezvoltarea concepţiei sistemice. Interesul comparativ. geografia a început să se definească drept o ştiinţă de frontieră. organizator al structurilor spaţiale). creând un mediu geografic specific. omogene şi polarizate sau anizotropice. Genul de viaţă. Această capacitate de adaptare presupune transformări (i)reversibile. care combină elemente specifice regiunilor naturale. ritmuri. bazat pe tehnicile matematico-statistice şi informatice şi pe deschiderea interdisciplinară. poli. intensităţi etc.în care 26 De la gr. legat de evoluţia metodelor şi mijloacelor ştiinţifice. studiu. indiferent de nivelul de abordare (global. identităţi culturale) se alătură interesului pentru sociologia organizaţiilor. informaţii. mediu de viaţă şi logos=cunoaştere.regiunea naturală. În acest fel se ajunge la definirea genului de viaţă sau mod de trai (Paul Vidal de la Blache). ştiinţă definită în 1866 de zoologul german Ernst Heinrich Haeckel (18341919) studiază relaţiile stabilite între organismele vii şi mediile –naturale sau antropice . reţele.Siegfried în analiza diviziunilor politice sau J. regiunea de amenajare (de dezvoltare). specifice memoriei spaţiale sau (dis)continue sub impulsul unor tensiuni sau rupturi. ierarhie. George. punct central atractiv. sisteme industriale (districte. Dezbaterile asupra regiunii rămân deschise. funcţionale sau economice. ingineria genetică. După 1950. Fiecare regiune este în acest sens dotată cu o serie de elemente invariante (majoritatea fizice dar şi antropice) peste care se suprapun elementele dinamice. geografia nu aparţine în totalitate nici unuia dintre cele două domenii ale cunoaşterii umane. Concepte precum. Toate ştiinţele de frontieră se află mereu « între »: între om ca individualitate şi societatea din care face parte. Regiunea geografică devine astfel o „arie de polarizare structurată spaţial de influenţa unei metropole regionale” (P. tehnologii. de structurile sau câmpurile de forţe care intervin sau de procesele de transformare în curs care presupun. zone. Constantele regionale nu sunt totuşi rigide dispunând în general de flexibilitate. Nici o ştiinţă nu poate revendica însă locul geografiei. Necesităţile moderne ale planificării economice impun în plan practic. dominant altădată a fost treptat înlocuit cu interesul analitic şi sintetic. în contextul apariţiei ecologiei). punct de convergenţă şi organism (preluat din fiziologie. În ciuda asemănării obiectului de studiu. văzut ca un ansamblu de modalităţi materiale şi sociale pe care un grup uman le pune în aplicare. biofizica. analiza difuziunii spaţiale. tramă industrială. acela de ştiinţă a naturii şi a societăţii. Deoarece în ştiinţa modernă trebuia să îşi găsească un loc propriu.Ancel în studiul frontierelor). între teorie şi praxis (aplicaţiile practice). spaţiu definit de interacţiunile spaţiale ale fluxurilor de diverse origini. conceptul de centralitate câştigă teren în analiza regională (W. Regiunea este după cum se observă un concept dinamic. actori. ecologia şi mezologia (mesologia) sînt departe de a avea de a face cu complexitatea problematicii geografiei. în funcţie de un pol sau de un centru dinamic. va conduce mai târziu la conceptul de peisaj. permanenţe. oykos=locuinţă. Tot acum. regiunea naturală este înlocuită tot mai mult cu regiunea istorică (spaţiu eterogen modelat de voinţa politică) şi de regiunea economică (spaţiu organizat de relaţiile productive şi de schimb).). Geografia nu a depăşit însă în tot acest timp orizontul local de analiză (regiunile de mici dimensiuni). fără centralitate şi discontinue. La sfârşitul sec. memorie istorică (peisaje. Ecologia26. resurse. alături de un întreg cortegiu de alte discipline nomade (ecologia urbană. între mediul natural şi mediul antropic. reţele de transport. mijloace.Christaller). istorice. respectiv pol. Astfel regiunile pot deveni izotropice. al XIX-lea.

respectiv cele realizate între diferite medii (naturale. eterogen=care are geneză diferită. relaţiile stabilite între componentele naturale şi cele antropice nu sînt semnificative decît din momentul în care acestea încep să prezinte un aspect omogen29 pe o suprafaţă mai mult sau mai puţin întinsă. genere) = a naşte. Ajungem astfel la sfera principală de interes a geografiei: regionarea. diferit ) şi gr. nu numai dinspre natură către societate). care are drept sferă de interes evoluţia relaţiilor dintre organismele vii şi factorii lor naturali de mediu. a genera. homos=egal. în plan orizontal. ipoteza Gaia deschide alte căi în abordarea planetei ca întreg. omogen=care are aceeaşi geneză. geno. oarecum subordonată ecologiei. ipoteza Gaia se află încă în sfera de interes a ştiinţelor pămîntului.acestea trăiesc. spre deosebire de celelalte două ştiinţe. Apogeul acestor concepţii a fost atins în cadrul ipotezei Gaia (Lovelock şi Margulis. geografia are posibilitatea să studieze fiecare dintre componentele celor două medii. a produce. nediferenţiat. antropice sau complexe). Regionarea nu trebuie înţeleasă ca un efort steril de delimitare a unor suprafeţe care prezintă trăsături cît mai omogene. în care primează egoismul şi legea celui mai puternic. Geografia este singura ştiinţă care ia în calcul distanţa (fizică ori metafizică) în apariţia şi evoluţia spaţiilor omogene. Studierea relaţiilor verticale dintre elementele fizico-geografice. furnici) în care indivizii manifestă comportamente altruiste. 29 De la gr. diferitele sale componente acţionînd nu numai în sensul adaptării la mediu ci şi al transformării acestuia în scopul îmbunătăţirii parametrilor întregului sistem28. Gîndită ca o reacţie (sau mai degrabă ca o alternativă) pentru teoriile evoluţioniste. diferenţiat. mesos=de mijloc. 1974). Acest parametru este răspunzător de uscarea treptată a maselor de aer maritim care invadează uscatul. Pentru geografie. Regionarea geografică. Mes(z)ologia27 este o ştiinţă biologică de frontieră. conform căreia Terra este un organism viu. median şi logos Evoluţionismul este o teorie a concurenţei între indivizi şi specii. conform teoriilor ecomezologice societatea nu este altceva decît un produs natural al evoluţiei terestre. fiind perfect posibil să fie analizată cu ajutorul metodelor şi teoriilor naturaliste. gennan (lat. Alături de afinarea teoriei evoluţioniste prin studiul societăţilor animale (albine. Distanţa este răspunzătoare de sortarea sedimentelor în funcţie de greutatea lor: un rîu va depune bolovanii şi pietrişurile la cea mai apropiată ruptură de pantă şi va transporta De la gr. socio-geografice sau fizico-socio-geografice este completată de studierea relaţiilor în plan orizontal. Darwin spunea că dacă ar fi descoperită o fiinţă care să acţioneze instinctiv pentru binele altor fiinţe. relaţiile asupra cărora se focalizează putînd fi studiate bidirecţional (şi dinspre societate către natură. Ori. spre deosebire de cea ecologică sau mezologică nu urmăreşte doar identificarea mecanismelor care produc în plan vertical (relaţiile mediu-organism) caracterele omogene ale unui spaţiu oarecare. 27 28 54 . asemănător. aceleaşi trăsături. parametrul care acţionează cel mai puternic este distanţa. intermediar. În plus. Distanţa este parametrul care temporizează acţiunea gravitaţiei asupra proceselor fizice sau fizicochimice. acelaşi (opus lui heteros=altul. a crea. teoria sa ar fi distrusă. Ambele discipline nu consideră în mod separat natura şi societatea.

care erau văzute ca nişte organisme vii ce se dezvoltau sau decădeau în funcţie de vitalitatea cu care se integrau în ciclurile naturale. Cu toate acestea. ci de forţele pe care le dobîndea comunitatea în procesul devenirii sale ca grup social organizat. Despre regiune şi regionare. 55 . de avansarea şi de intensitatea avansării fronturilor pioniere. de către zoologul german Friedrich Ratzel31. vor crea cîmpiile aluviale. Apariţia geografiei umane ca ştiinţă geografică va fi prezentată în capitolul « Geografia modernă» într-o ediţie ulterioară a acestui curs. impregnat de filosofia herderiană. Partea a doua. Distanţa este cea care. Chorografiile antice şi medievale analizau şi descriau « regiunile » studiate ca pe nişte diviziuni date a priori. Rezultatul vizibil şi clasificabil al acestor relaţii era peisajul (lanschaft-ul). diferenţiindu-l ca obiect de cercetare propriu geografiei. „Taxonomia Geografiei umane”. în cele din urmă. Distanţa este răspunzătoare de calibrarea fluxurilor. Acest parametru induce în geografie principiul transscalarităţii30 realităţilor geografice. este suficient deocamdată să spunem că încercările de identificare a regiunilor geografice au constituit de-a lungul timpului singura probă indirectă a caracterului ştiinţific şi unitar al geografiei. civilizaţia şi cultura diferitelor popoare nu erau condiţionate (determinate) de condiţiile naturale. caracterizează în esenţă spaţiul geografic.mai departe mîlurile care. stat. se cuvine să precizăm că pentru Ratzel 30 31 Despre transscalarităţii v. guvernată autoritar de profesorul Karl Ritter. deşerturi. fie naturale (văi. prin prisma relaţiilor pe care aceştia le stabilesc cu diversele medii în care evoluează. Deoarece în limba germană lanschaft nu are doar sensul pictural al cuvîntului ci şi pe cel de ţinut sau de ţară (precum Ţara Oaşului). Venind dinspre ştiinţele naturii. adept convins al concepţiilor lui Herder. regat. Distanţa este aceea care controlează extensia ariei de influenţă a unui oraş sau intensitatea difuziei unei inovaţii în jurul centrului inovator. Ratzel era produsul tipic al mediului ştiinţific german. munţi. Rămîne însă de demonstrat dacă regiunea şi procesul de regionalizare constituie într-adevăr o probă irefutabilă a caracterului de ştiinţă al geografiei. Ratzel a conceput geografia umană ca o ştiinţă care studiază repartiţia oamenilor pe suprafaţa pămîntului. depunîndu-se. Pentru ceea ce dorim să demonstrăm. Caracterul descriptiv al realităţilor revelate sensibilităţii umane a continuat pînă la definirea geografiei umane (a antropogeografiei). aflat sub influenţa lui Immanuel Kant şi prin urmare dominat de diferenţierea netă între natură şi cultură. imperiu). Sub influenţa lui Ritter. ca şi despre problematica scărilor spaţiale în geografie vom vorbi în capitolele următoare. Intrînd pe tărîmul geografiei. şi anume că geografia a rămas o ştiinţă unitară. istoria şi nu natura era cea care avea ponderea covîrşitoare în evoluţia popoarelor către ţelul lor final. Herder acorda naturii partea sa în procesul devenirii popoarelor. Filosof al istoriei. Altfel spus. continente). ducat. între 1882 şi 1891. Ratzel a trebuit să facă o serie de concesii acestei ştiinţe. fie antropice (oraş. Distanţa este răspunzătoarea de crearea teritoriilor cotidiene ale indivizilor şi comunitătilor locale.

de ţară. el însuşi puternic tributar lui Otto Schluter) se dezvoltă environnmentalismul determinist. italiană. acela de pays32. acest curent de geografie regională îşi propunea să studieze pe de o parte « paleopeisajele » create în urma determinărilor naturale exercitate asupra autohtonilor precolumbieni. iar pe de altă parte să încerce descifrarea noilor peisaje pe cale să apară în cadrul evoluţiei rapide a federaţiei americane. ferme. Haţegului. spaniolă. 56 . după 1960-1970 va deveni în cea mai mare parte o ştiinţă socială. căi ferate) a creat o geografie care avea să devină foarte repede o disciplină activă. În vasta sa Géographie Universelle. adică exact kulturlanschaft-ul ratzelian. descrisese un tip de regiune organizată (polarizată) de un mare oraş. unde în învăţămîntul superior geografia funcţiona numai în tandem cu istoria (Berdoulay. însă de această dată sub directa influenţă a ideilor lui Ratzel (Ellen Churchille Semple la Chicago) sau a elevilor săi germani emigraţi (Carl Ortwin Sauer. belgiană. Coroborată cu cercetările efectuate de geografii britanici asupra formelor spaţiale generate de industrie (doar Marea Britanie se afla în plină revoluţie îndustrială !…). puţin populat şi cu organizări spaţiale incipiente (oraşe. Ideile lui Friedrich Ratzel au găsit ecou atît în Germania (Alfred Hettner). Ecologia 32 Tot în sensul de « Ţară » a Oaşului. inspirîndu-se selectiv din geografia Franţei. Deoarece termenul de lanschaft avea un corespondent direct în franceză. care are drept obiect principal de studiu the cultural landscape. geograful francez Elisée Reclus. etc. urban-industrială s-a dovedit pe deplin satisfăcătoare în cadrul teritoriului american.această ultimă accepţiune. 1981). ştiinţe politice şi economice). Maramureşului. idee care a făcut carieră atît în spaţiul nord-american cît şi in cel european. Otto Schluter l-a denumit kulturlanschaft (peisaj culturalizat. în care popularea evoluase abia către nişte insule urbane înconjurate de nesfîrşite spaţii rurare sau încă ignorate de economia modernă. trasferul conceptual a fost foarte rapid. axată prin urmare pe ideea de regiune geografică complexă ca rezultat al adaptării active a grupurilor sociale la mediile naturale în care trăiau a influenţat puternic o serie de şcoli naţionale (olandeză. ideea de regiune polarizată. discipolii lui de la Blache dezvoltînd rapid conceptul de regiune ca diviziune a spaţiului geografic ce reflectă în mod direct interrelaţiile dintre societate şi mediu său natural. Tot în Statele Unite. stabilit la Berkeley. aflat mai degrabă sub guvernarea ştiinţelor sociale (istorie. Germaniei şi Marii Britanii şi evoluînd într-un teritoriu recent europenizat. acoperea realitatea creată de interrelaţiile om-natură. antropizat). Un caz aparte îl reprezintă şcoala americană care. românească – prin Vintilă Mihăilescu) şi a dezvoltat o geografie care. cît mai ales în Franţa (Paul Vidal de la Blache). Nuanţa herderiană a determinării istorice a interacţiunilor dintre om şi natură a fost exacerbată în spaţiul academic francez. elev al lui Karl Ritter şi discipol al lui Vidal de la Blache. portugheză. Şcoala franceză de geografie regională. Pentru a deosebi landschaft-ul conceptualizat de Ratzel de acela natural datorat geografului Alexander von Humboldt. în California. sociologie. cu puternice valenţe aplicative. elveţiană. Apropiat de etnologie.

Fig. realizat de către E.lui Haeckel şi apoi evoluţionismul lui Darwin au marcat o vreme această abordare naturalistă a regiunilor geografice. Semple şi de elevii săi (Şcoala din Chicago) va include în sfera atenţiei 57 . 10 – Geografie regională sau geografii regionale? Transferul etologiei (ştiinţa comportamentului animal) în studiul « peisajelor culturale ».

fapt facilitat şi de influenţa pe care a avut-o asupra geografilor ruşi determinismul şi cauzalismul propriu lui Alexander von Humboldt. situaţia este mai complicată în cazul celorlalte două « entităţi ». Situaţia lui Simion Mehedinţi. va interzice dezvoltarea sensului iniţial dat de zoologul-geograf german. Activitatea sa. fapt mai mult decît evident în principala sa lucrare. şi mai ales cea a elevilor (George Vîlsan. geograf german aflat în siajul herderian al lui Ritter. ţara sau statul). Simion Mehedinţi a moştenit cîteva idei legate de rolul omului în cadrul sistemului terestru. care schimba pînă şi numele geografiei în Länderkunde (ştiinţa ţărilor) a fost urmat à la lettre de geografia sovietică pentru care multă vreme geografia regională a fost stranovedenie. fondatorul geografiei româneşti este oarecum particulară. Terra (1931) care este un Kosmos humboldtian la scară redusă însă mai structurat şi cu valenţe teoretice mai evidente. sovieticii vor face din geografia regională o disciplină divizată. respectiv studiul ţărilor. După încercări nereuşite (şi sancţionate ideologic de altfel) de a impune ca obiect de studiu lanschaft-ul antropic. Exemplul său. Ceea ce a venit dinspre şcoala franceză au fost concepţiile anti-vidalienilor. care îşi va dezvălui întregul său potenţial teoretic şi metodologic mult după al doilea război mondial. Marginalizarea lui Vintilă Mihăilescu într-un context destul de neclar încă a redus şi mai mult impactul concepţiilor de origine franceză în geografia românească. În Uniunea Sovietică şi ulterior în statele din estul Europei controlate de Moscova.geografilor conceptele de teritoriu şi de teritorialitate. Avînd girul lui Ritter. complexul teritorial de producţie (geografia economică) şi statul (stranovedenie). fapt poate firesc ţinînd seama de foarte redusa acţiune asupra mediului pe care o exercita societatea ţărănească din România începutului de secol XX. care propusese ca unitatea de bază în analiza geografică să fie länd-ul (provincia politică. Ideea ce va face carieră însă în fosta lume comunistă va fi concepţia hettneriană. care va deveni rapid sovietică şi care. elevii ruşi ai lui Ratzel au transferat conceptul în cadrul şcolii ruse. Grigore Cobâlcescu) săi ilustrează perfect influenţa humboldtiană: pentru multă vreme geografia românească va da partea leului demersului naturalist de tip determinist. Deşi elev al lui Ratzel şi bun cunoscător al lui Paul Vidal de la Blache. Dacă lucrurile sînt clare în cazul peisajului natural (care păstra metodologia humbodtiană). Mehedinţi va fi fascinat de personalitatea lui von Humboldt. din considerente ideologice. mult prea puţin vizibile însă în paginile Terrei. Emmanuel de Martonne fiind un exemplu clasic în această direcţie. Prin contactele pe care le-a avut cu Ferdinand von Richtofen. axată pe studiul a trei mari « unităţi » teritoriale: lanschaft-ul natural (landschaftologie). colos al geografiei germane însă a cărui influenţă a fost modestă deoarece acesta nu a ocupat niciodată vreo catedră universitară. La prima vedere termenul de complex teritorial de producţie ar putea să ne ducă cu gîndul la faptul că această « unitate » geografică ar 58 . lanschaft-ul se va reduce treptat doar la dimensiunile sale naturale.

Bucureşti sau C. 2003 34 V. hidrografie. dez-scrieri) ». mai mult sau mai puţin sistematizată în diversele cosmografii. Paris 59 . Această diviziune trebuia să aibă o singură finalitate. care proclama că o simplă frontieră era suficientă pentru a face dintr-un teritoriu complex un teritoriu unitar şi omogen. iar pe de altă parte să constituie un fel de cadru administrativ apt să structureze repartiţia de la nivel central a investiţiilor infrastructurale majore. complexul teritorial de producţie este o diviziune arbitrar « decupată » şi comandată de puterea politică. În ceea ce priveşte geografia ţărilor. că o ţară (un stat) este o creaţie artificială. Aujac (1975) – La géographie dans le monde antique. Este prin urmare imposibil să se definească geografia drept ştiinţă de sine stătătoare? 7. în confruntarea sa perpetuă cu natura. Bucureşti. văzută adesea ca simbol al sistemului de ştiinţe geografice. Didactică şi Pedagogică. Donisă (1977) – Bazele teoretice şi metodologice ale geografiei. Oricine îşi poate da seama. În fapt însă. Nu vom dezbate aici criza de identitate a geografiei. aceasta este o altă nenorocire adusă geografiei de către sistemul comunist. Sinteza evoluţiei conceptuale a geografiei umane: de la spaţiu la teritoriu33 Puţine discipline precum geografia îşi caută şi îşi afirmă cu atâta ardoare originea – şi prin urmare legitimitatea ştiinţifică . Jacob (1991) – Géographie et ethnographie dans la Grèce ancienne. este departe de a oferi o imagine unitară şi ştiinţifică a geografiei. ajungea să studieze statele după celebra şi stupida reţetă « aşezare geografică. a priori definite. a stat la baza constituirii geografiei ca ştiinţă academică.) « Teritorii (scrieri. 33 După articolul Groza. Paideea. vrînd-nevrînd. cu nici o altă metodă decît bunul simţ. chorografii şi topografii apărute până în secolul al XVIII-lea. Manualele româneşti actuale abundă în asemenea “geografii regionale”. ISBN 973-596-171-7. În numele ideologiei comuniste. Din aceast scurt survol asupra apariţiei şi devenirii geografiei regionale şi a regiunii ca obiect privilegiat de studiu în ansamblul său reiese clar faptul că disciplina în cauză. Ed.avea ceva de a face cu anumite structuri istorice pe care societatea. – in Groza. Vom afirma doar un fapt incontestabil şi anume acela că imensa cantitate de informaţii adunată în decursul vremii de către geografi. şi anume aceea de a face cît mai eficientă exploatarea resurselor naturale şi umane locale pe de o parte. I. 235-250. (dir. care nu aveau nici un raport cu funcţionarea normală a spaţiului geografic. Armand Colin. care ajung să dezguste rapid elevii care învaţă mai multă geografie pe … Discovery Channel. Geografii erau astfel obligaţi să studieze « realităţi » teritoriale efemere. Octavian – De re geographiae sau lungul drum al spaţiului către teritoriu. de exemplu G. care înglobează între nişte frontiere îngheţate la un moment dat al istoriei o serie întreagă de realităţi geografice (naturale şi umane) foarte diferite unele de altele. Paris. O. geografii au fost obligaţi să inventeze o aşa-zisă geografie regională care. geografii. le-ar fi pus în loc şi astfel ar fi oferit o bază reală regionării geografice. pp.în înscrisurile antichităţii greco-romane34. PUF. relief. etc…).

(1983) – The Geography of Warfare. Paris 40 J. Miller jr. cit. respectiv descrierea unui loc. Gallimard. Princeton. 99 În La géographie de la renaissance 1420-1620. 358-369 În "L'Espace géographique". Paris. ça sert d'abord à faire la guerre. no. Les Editions du Comité des Travaux Historiques et Scientifiques. Boulineau (2001) – Un géographe traceur de frontières: Emmanuel de Martonne et la Roumanie. op. p. LITEC. a servit întotdeauna unui scop practic. Geografia exploratorilor a stat la baza primelor manuale de navigaţie şi a contribuit prin urmare la extensia nemăsurată a primelor imperii europene36. P. care este descrierea lumii. Bibliothèque Nationale. Chorografia este descrierea specifică a unei provincii iar Topografia. p. de Cosmografie. Obiectul său de studiu nu a putut fi adus în laboratoare şi nu a putut fi creat prin savante discuţii academice. Deloc inocentă. descrierea Pământului. geografia ofiţerilor şi geografia colonială a facilitat implantarea administraţiilor metropolitane şi a perfecţionat artele războiului37. Van Nostrand.Cunoaşterea şi descrierea Pământului. 1986 36 Broc. Raffestin (1980) – Pour une géographie du pouvoir. de exemplu L. cit. Scopul cunoaşterii geografice. O'Sullivan şi J. Paris 39 E. Nu este de mirare faptul că geografia s-a complăcut în cadrele impuse de Kant. geografia profesorilor sau geografia ideologică a stat alături de istorie în cadrul proceselor de încadrare identitară a naţiunilor moderne38…şi chiar de trasare efectivă a frontierelor în Europa de după primul război mondial39. 37-60 37 v. Cunoaşterea geografică nu s-a putut desfăşura pe verticală. ca să nu spunem geografia. Maspéro. Cl. Paris.W. London 38 Lacoste. care să permită realizarea simultană a eşafodajelor teoretice.. reuşind să fie aproape ridiculizată de epistemologi şi de filosofi ai ştiinţelor precum Jean Piaget40 şi 35 Citat de N. Doin Editeurs. 4. p. are câteva particularităţi care nu au facilitat deloc ascensiunea acestei discipline către statutul de ştiinţă. Pearey (1966) – Military Geography. pe baza acumulărilor in situ. Y. Avem prin urmare imaginea unei geografii aflată într-o îndelungă evoluţie descriptivă şi tributară praxisului. ceea ce ar justifica mai degrabă o analiză contextuală a devenirii sale ca ştiinţă decât o analiză dezvoltată în termeni de paradigme sau episteme. nu este altceva decît reprezentarea specifică a unui oraş. Berdulay (1981) – La formation d'école française de géographie (1870-1914). op. Paris 60 . Paris. integrată "cererii sociale".E. de juxtapunere a informaţiilor pe măsura juxtapunerii unor noi şi noi locuri cunoscute la frontierele œkumenei. cu sau fără teritoriul său "35. V. Principalul obstacol a fost acela că obiectul său de cercetare nu a fost niciodată acelaşi şi dat pentru totdeauna. a fost descrierea realităţii. ca domeniu de activitate al geografiei. ca parte a întregului.C. Broc. definit încă de Ptolemeu. Dumnezeu pentru filosofie ori numărul pentru matematică. precum este omul pentru medicină. Peltier şi G.. Piaget (1967) – Logique et connaissance scientifique. lucru reafirmat în zorii modernităţii de către Pierre Davity în Les Etats et les Empires du Monde (11 ediţii între 1614-1635): "Descrierea pămîntului este numită Geografie şi este diferită. Croom Helm. Cunoaşterea geografică a fost un proces desfăşurat pe orizontală. Lacoste (1976) – La géographie.

Istoria geografiei este mai întâi istoria acţiunii umane asupra întinderilor suprafeţei terestre şi abia apoi istoria evoluţiei ideilor sale. este hic et nunc pentru orice om care are un loc.1. Bucureşti 44 J. Harta. The Johns Hopkins University Press. fie prin discursuri mai mult sau mai puţin nuanţate. Une archéologie des sciences humaines. absolut. în funcţie de sensibilitatea autorului. ce puteau foarte uşor să treacă drept fotografii finale. Paris T. Ştiinţa locurilor sau puterea idiografiei Îndelungata perioadă idiografică43 a geografiei i-a permis un contact nemijlocit cu locurile descrise. este o invenţie recentă. ale lumii cunoscute la un moment dat. 7. Orice imprecizie şi orice abatere de la drumul descris poate fi plătită scump. locuieşte sau înlocuieşte: "place presents itself to us as a condition of human experience (locul ni se prezintă ca o condiţie a experienţei umane) "44. Locul devine unic. Illinois. individual.La structure des révolutions scientifiques. catalogate. însă aceasta nu a împiedicat şi nu împiedică cu nimic lumea pe care o serveşte să meargă înainte. Geografia s-a constituit şi s-a proiectat de la bun început în interiorul propriului său obiect de studiu. Entrikin (1991). Geograful participă la periplul călătorului care ia adus informaţia iar marinarul urmăreşte întocmai în călătoriile sale traseul descris de geograf. Towards a Geography of Modernity. în care fiecare loc este în mod fundamental descris de coordonatele sale matematice. geografia nu a fost până în secolul al XIX-lea peste sau în afara timpului său şi nu şi-a propus niciodată să viziteze viitorul ori să dea răspunsuri definitive la interogaţiile umane fundamentale. 1 În The Betweenness of Place. Ştiinţifică şi Enciclopedică. 1962 43 din gr. Chicago. Andrei (1987) – Dicţionar etimologic de termeni ştiinţifici (Elemente de compunere greco-latine). înmagazinate. M. Simptomatic este Atlasul Catalan (1315). ceea ce pune multe probleme epistemologice. Foucault (1966) – Les mots et les choses. Champs. p. fie prin hărţi. Primele hărţi nu sînt decât discursuri desenate. N. Oricine a citit Karl May şi l-a urmărit în taină pe Winnetou prin preeriile americane poate să aibă o ideee asupra procedeului: "…de cum treci Rio Grande vezi către soare-apune un pâlc de copaci şi mai departe o stâncă golaşă…". orice privire exterioară şi orice abstractizare a locului le este interzisă. Baltimore 41 42 61 . ia loc. care "cartografiază " fabuloasele ţinuturi ale Extremului Orient pe baza nu mai puţin fabuloaselor povestiri ale lui Marco Polo. Flammarion (traducerea franceză a celei de-a doua ediţii revăzută şi adăugită (1970) a lucrării iniţiale The Structure of Scientific Revolutions. ultime. Fiecare loc era atent şi exhaustiv analizat apoi redat. specific. irepetabil. cf. The University of Chicago Press. aşa cum o ştim astăzi. Gallimard. Primele manuale de navigaţie din Renaştere nu sînt nici pe departe colecţii de hărţi ci colecţii de povestiri sistematizate.complet ignorată de Michel Foucault41 sau de Thomas Kuhn42.N. Kuhn (1983) . idios – propriu. Spre deosebire de celelalte ştiinţe umane. Geograful şi utilizatorul producţiei sale devin consubstanţiali locurilor. Ed.

Harta este un moment al spaţiului şi un izvor al discursului. Paideea. Problema care apare în această mediere este aceea a unicităţii locurilor cercetate şi deci incomensurabilitatea46 lor. Accesul celorlalţi la "adevărul " faptelor reprezentate trece numai prin intermediul discursului geografic. Mihali (2001). acesta este acela care pliază realitatea în funcţie de comanda doritorului de informaţie. Bucureşti incomensurabil = care nu poate fi comparat 62 . a priori – a posteriori […]. sînt vii. uneori stufoasă. Pentru geograf harta nu este mută şi imobilă. Faptul a devenit evident odată cu avântul ştiinţelor naturale din secolul al XVIII-lea când geografia încearcă primele sale aventuri metodologice şi tatonează drumurile care o puteau propulsa în rândul "adevăratelor " ştiinţe. p. "Adevărul " geografic se construieşte încet – unii ar spune plicticos – prin prezentarea simultană a unei sinteze grafice cît mai precise a locurilor. Cu toate eforturile.Niciodată în istoria geografiei harta nu a evoluat separat de discurs. Ceea ce variază este interesul asupra acestor locuri. 7. chiar încorsetate în parametrii rigizi ai longitudinii şi latitudinii. cu scop funcţional. Contopită cu praxisul. nu va putea însă niciodată părăsi parfumul idiografic şi nu se va depărta nicicând de cotidian. 89 În Inventarea spaţiului cotidian: arhitecturi ale experienţei cotidiene. dinamice. evolutive. Locurile de pe hartă. perceptorul regal sau negustorul au nevoie fiecare de alte informaţii referitoare la aceleaşi locuri. Militarul. în ultimă instanţă. De la descrierea locurilor la descrierea mediilor ca determinante absolute 45 46 C. marinarul. este discursul geografic. care cunoaşte sau ar trebui să cunoască fiecare loc în parte. Spaţiul hărţii reprezintă suma momentelor locurilor reprezentate. ale înţelegerii umane comune. Geografia Antichităţii şi a Renaşterii realizase deja o profeţie care va deveni explicită odată cu Husserl: cunoaşterea geografică este cunoaşterea raporturilor dintre obiect şi subiect. Ciprian Mihali.2. Ceea ce este variabil prin urmare. ceea ce rămâne este dimensiunea practică a spaţiului". formal-material. spaţiul se defineşte dincoace de orice distincţie obiectivsubiectiv. într-o lucrare recentă45 rezumă un punct de vedere filosofic asupra spaţiului care poate fi uşor aplicat geografiei idiografice: "din perspectivă hermeneutică şi fenomenologică. Această sumă de momente nu se desfăşoară în toată complexitatea sa decât geografului. Geograful şi-a dobândit în lunga perioadă descriptivă a geografiei rolul de mediator între complexitatea vastei lumii materiale şi cerinţele reducţioniste. şi prin descrierea verbală. Fie că spaţiul este considerat ca produs al locului sau locul ca efectuare de spaţiu. realizată prin mijloacele cartografiei. a locurilor individualizate pe imaginea cartografică. geografia îşi îndeplinea cu conştiinciozitate rolul însă nu putea visa la statutul de ştiinţă.

"care pune în evidenţă istoricitatea societăţilor şi culturilor. respectiv condiţiile fizicogeografice. etapă intermediară ce va conduce la abandonarea descrierii locurilor în favoarea găsirii de elemente comune ale acestora cu scopul sesizării de întinderi omogene care să poată fi clasificate în mod raţional şi să conducă spre cuprinderea şi înţelegerea complexităţii naturii. tributare a ceea ce era mai stabil în mediu. pe fondul sofisticării instrumentarului şi metodelor ştiinţelor pozitive. a oferit un suport epistemologic geografilor clasici. 37-50 În A. Metoda ştiinţifică promovată de geografi caută să împartă suprafaţa terestră într-un mod cât mai logic cu putinţă iar mediile. Paris. sînt înlocuite de peisaje strict circumscrise din punct de vedere spaţial. De la peisaje la regiuni sau victoria taxonilor Către sfârşitul secolului al XIX-lea.3.Revoluţia naturalistă. care făcuse din spaţiu un cadru ale cărui configuraţii erau diferite de la un loc la altul. Este evident faptul că nici în această direcţie instrumentarul ştiinţific nu era la înălţime şi ambiţiile taxonomice au fost repede reduse la descrieri îmbinate cu încercări de explicare a situaţiilor locale. subliniind ceea ce datorează acestea mediilor în care s-au fasonat " geografii şi-au construit o disciplină "concepută ca o interpretare teleologică a destinului popoarelor şi umanităţii "47. Drept urmare sporeşte interesul pentru peisajul antropizat (kulturlandschaft) şi se deschid căile speculaţiilor asupra omului şi naturii. unităţi geomorfologice) însă mijloacele tehnice limitate şi vastitatea câmpului său de cercetare limitează drastic precizia cercetării. Bailly (dir. asociaţii faunistice localizate. p. cu limite incerte. Claval (2001). marcată în ştiinţele biologice de succesul temporar dar răsunător al lui Carl von Linné a pus în faţa geografiei problema sistematizării şi clasificării locurilor inventariate de-a lungul secolelor. 40 În Histoire de la géographie. care devin obiectele principale cercetate P. reputate drept exacte. Lumea reală devenea mult prea "obiectivizată "… şi prea la îndemâna tuturor. Armand Colin/VUEF. sub influenţa filosofiei istorice germane din secolul al XVIII-lea (şi mai ales a ideilor lui Johann-Gottfried Herder). Explicaţiile.) – "Les concepts de la géographie humaine". istoricismul este abandonat în favoarea unei apropieri de ştiinţele naturale. p. au deviat rapid către environmentalism şi determinism. 7. Imediat geografia a intrat în faza sa taxonomică. contururile lumii au început să fie desenate cu exactitate iar traseele călătoriilor puteau fi trasate dinainte. geografia a început să piardă şi statutul de intermediar între obiectiv şi subiectiv: longitudinea şi latitudinea fiecărui punct putea fi calculată cu precizie. Paris (a cincea ediţie. 1984) 47 63 . prima ediţie: Armand Colin. În plus. Vreme de aproape un secol. simplu surogat pentru statutul de ştiinţă atât de mult dorit. Filosofia kantiană. Majoritatea eforturilor de clasificare ţintesc spaţiile naturale (peisaje vegetale.

Cercetarea clasică asupra regiunii căuta să definească întinderi geografice omogene pe care să le clasifice în tipologii diferenţiate după modalităţile de articulare dintre factorii fizici şi factorii umani49. marcată de pozitivism şi de neokantianism. 101 În L'évolution de quelques concepts de base de la géographie. Bailly (dir. regiuni agricole şi regiuni industriale iar mai târziu chiar regiuni turistice. l'Harmattan. 221-225 În "Bulletin de la Société Belge de Géographie" 64 . 89118 În Jean-François Staszak (dir. Singura utilitate practică a geografiei acestei perioade este înregimentarea sa ideologică: prin 48 P. Tensiunea exercitată asupra sa de conflictul dintre metodele exacte şi metodele exploratorii şi relative aveau să o marcheze profund şi să facă teoreticienii săi să oscileze neîncetat între pozitivism şi fenomenologie. inventându-şi geografia regională. cotidiene. între pozitivismul logic şi hermeneutică.) – "Les discours du géographe". région. Dacă se mai vorbeşte încă de geografie şi nu doar de geografie fizică şi de geografie umană este pentru că regiunea s-a sustras studiului exclusiv al uneia sau alteia dintre cele două tabere şi. Regiunile "naturale". 1984) 50 Ph. Rezultatul a fost o panoplie impresionantă de tipuri de regiuni şi de structuri regionale: regiuni geografice. dintre societăţi şi mediile lor geografice ("sinteze ale raporturilor multiple întreţinute de milenii de grupurile umane în interiorul cadrului lor natural"50) devin obiectele privilegiate ale cercetării. 76-77 În Régions. fără a uita regiunile administrative şi regiunile-plan… Relativitatea unghiurilor de abordare. Pinchemel (1957) – Géographie et déterminisme. paysage (1800-1990). regiuni istorice şi regiuni economice. regiuni de convergenţă şi regiuni de tranzit. p. Armand Colin/VUEF. s-a constituit într-un solid pod de legătură între "fraţii inamici". Pentru perioada care acoperă trecerea dintre ultimile două secole ale mileniului trecut. Claval. nations. diversitatea criteriilor de clasificare şi prin urmare multiplicarea exponenţială a tipurilor de regiuni "descoperite " marchează o etapă neoidiografică în istoria geografiei. între obiectul şi subiectul acţiunii umane. regiuni enclavate şi regiuni deschise. p. ca la începutul secolului al XIX-lea.de geografie însă acum "peisajul nu mai este. eforturile taxonomice au condus în mod necesar către o abordare fiziografică a organizărilor studiate şi a permis continuarea atitudinii idiografice. 1997 49 H. milieu. Descrierea redevine metoda principală însă noua scară geografică la care se efectuează cercetarea împiedică reîntoarcerea la praxis. Espace. respectiv entităţile rezultate în urma interacţiunilor fireşti. prima ediţie: Armand Colin. p. regiuni urbanizate şi regiuni rurale. la individ şi la loc. obiectul central al studiului ci devine instrumentul privilegiat în identificarea regiunilor naturale "48. regiuni polarizate şi regiuni periferice. Paris. Paris. Inventarea regiunii ca entitate rezultată în urma interacţiunii verticale dintre natură şi societate a avut o urmare nebănuită la început: geografia s-a poziţionat foarte inconfortabil între ştiinţele naturale şi ştiinţele sociale. p. p. între materialism şi idealism. Termenul de regiune devine piatra unghiulară a geografiei moderne. însă la un alt nivel de agregare: individul şi locul au fost uitaţi în favoarea regiunii şi a comunităţii. 75-97 În A. Nonn (2001).) – "Les concepts de la géographie humaine". Paris (a cincea ediţie. între liberalism şi marxism.

respectiv cele ale statelor naţionale şi mai târziu ale blocurilor economine sau ideologice. 1997 54 E. p. Bunge (1962) – Theoretical Geography. Harvey (1969) – Explanation În Geography. căutătoare neobosită de cel puţin regularităţi spaţiale dacă nu chiar de legi geografice. această nouă fază a geografiei a beneficiat de entuziasmul unei pleiade de teoreticieni55 şi de cercetători care au impus rapid în Europa F. însetată de general. Blackwell Publishers. l'Harmattan. Nefericita experienţă a geografiei politice ridicată la rang de doctrină de stat de regimul naţional-socialist german şi distrugerea celei mai mari părţi a structurilor teritoriale productive în timpul celui de-al doilea război mondial vor conduce la reaprinderea disputelor asupra statutului geografiei şi vor marca începutul decăderii regiunii ca obiect de studiu academic. Taxonii regionali s-au constituit în aceeaşi perioadă într-o bază relativ sigură pentru extrapolarea metodologiei lor de cercetare către nivelele superioare de agregare. An Essential Anthology". 7. Inventarea spaţiului geografic Articolul din 1953 al geografului american de origine germană Fred K. Seattle (prima ediţie în 1956) 55 ca de exemplu D.intermediul sistemului de învăţământ geografia va deveni una dintre uneltele principale de construire a identităţilor şi conştiinţelor naţionale. Washington. Haggett (1965) – Locational Analysis În Human Geography. după care geografiei şi istoriei le sînt opuse celelalte ştiinţe zise teoretice sau sistematice53. E. W. Arnold. este considerat de majoritatea epistemologilor ca fiind marca definitivă a abandonării clasicismului şi semnul clar de început al modernităţii ştiinţelor geografice. Rogers. Association of American Geographers. p.C. E. Schaefer consideră că demersul idiografic. Polemica aprinsă a păstrat un caracter destul de violent doar cîţiva ani.Geography as spatial interaction. P. Richard Hartshorne52. D. privilegiind relaţiile pe verticală (între grupul social şi mediul său natural) nu reuşise decât să acumuleze o impresionantă colecţie de taxoni unici şi irepetabili. Royal University of Lund. p. Denumită nomotetică. între diferitele grupuri sociale. Lund. da Costa Gomes. extrem de critic la ceea ce autorul a numit "excepţionalism în geografie". Livingstone. 388-397 În J. A. Cuplul Schaefer-Ullman a constituit matricea iniţială a noii geografii. (1996) – "Human Geography. Ullman (1980) . respectiv până în 1956 când Ullman54 reuşeşte să catalizeze un puternic curent metodologic definind geografia ca o ştiinţă a interacţiunilor spaţiale. University of Washinghton Press. 257 În Le mythe de la modernité géographique.K. London 51 65 . Schaefer (1953) – Exceptionalism În Geography: a Methodological Examination. 255-281 În Jean-François Staszak (dir. care se voia analitică. p. London. Gleerup Publishers. no 3 52 R. Hartshorne (1939) – The Character of the Regionale Geography. Agnew. Arnold. 226-249 În "Annals of the Association of American Geographers".4. XLIII. deci pe orizontală. vol. teoretică. în opoziţie cu geografia tradiţionalistă care. Paris.N. extras din ediţia republicată în 1961 a lucrării În the Nature of Geography: a Critical Survey of Current Thought În Light of the Past. 1939 53 P. Schaefer51.L. Oxford Massachusetts. bazat pe descrierea obiectelor unice (excepţionale) este profund neştiinţific şi atacă virulent clasificarea de sorginte herderiană a ştiinţelor propusă de teoreticianul de necontestat al geografiei regionale.) – "Les discours du géographe". ed.

difuzie ori polarizare. geografia fenomenologică şi hermeneutică). "legea " rang-mărime în ierarhizarea sistemelor urbane. Fenomenul începuse mult mai devreme. Se pot face aşadar experienţe la scară redusă cu planeta şi astfel ultima barieră în calea ascensiunii geografiei în sferele înalte ale ştiinţelor (neo)pozitiviste dispare. după părerea noastră. principiile maximizării satisfacţiei actorilor implicaţi în dinamicile spaţiale şi principul echităţii spaţiale. centralizare ori descentralizare). în scopul realizării profitului pecuniar sau social. prin aceasta. Împotriva acestei geografii (şi economii) fără suflet. singularitatea poate fi înlocuită de generalitate"56. op. la fel ca şi în cazul filosofiei.. considerată de geografii americani de după al doilea război ca moştenire legitimă. după caz. Un principiu (o lege?!) universal valabil(ă)… Urmează altele: "legea " minimului efort în organizarea spaţiului. aceste curente nu s-au datorat unei reacţii ştiinţifice în faţa neokantianismului sau neopozitivismului care făceau din ştiinţele geografice o reţea de chingi reci destinate să controleze spaţiul şi. cit. Cum propunea Schaefer. Astfel. Credem că.Occidentală şi în unele ţări din fostul bloc comunist (Polonia. ca să-i spunem pe nume. Vom afirma doar că. geografia a fost prinsă pe picior 56 P. 262 66 . de măsurat. fluxuri. Mai exact spus de spaţiu geografic. toate foarte uşor de cuantificat. Nu vom insista aici asupra lor. Noua geografie lansează un nou concept: acela de spaţiu. odată cu şcoala germană de economie spaţială. cantitativă şi subordonată necesităţilor de planificare şi de amenajare a spaţiului. Ele nu au apărut nici măcar ca un reflex întârziat de descoperire a fenomenologiei sau a hermeneuticii. într-un cuvînt de modelizat şi deci de controlat. Geografii cantitativişti îşi afirmă din ce în ce mai pregnant supremaţia în faţa geografilor tradiţionalişti: lor li se adresează majoritatea comenzilor sociale. Aceasta deoarece spaţiul se reducea la structuri (poli. Pentru noua geografie spaţiul este distanţă iar distanţa înseamnă obstacol în calea mişcării. arii polarizate) sau la dinamici (atractivitate sau repulsivitate spaţială. În doar douăzeci de ani (1950-1970) conceptul de spaţiu înlocuieşte pe cel de regiune în America de Nord. în Europa se întâmplă acelaşi fenomen rapid.C. etc. URSS) noua geografie nordamericană. însă cu un oarecare decalaj (1970-1980). Menirea sa este de a înlocui treptat pe cel de regiune sau măcar de a-i schimba conţinutul: "regiunea nu mai este văzută ca o unitate teritorială ci este concepută ca o clasă spaţială care face parte dintr-un sistem ierarhizat. fiinţa umană. geografia cantitativă este rapid confiscată fie de ideologiile (neo)liberale fie de cele structuraliste. da Costa Gomes. p. Împreună cu economia regională. periferii. care transformase oamenii în docile fiinţe strict raţionale au apărut şi au înflorit brusc geografii critice (cea radicală) sau împăciuitoare (geografia umanistă sau. Metodele cantitative şi modelizarea spaţială aduc realitatea în interiorul laboratoarelor (mai exact al ordinatoarelor). geografia abandonează noţiunea de loc în favoarea noţiunii de spaţiu. şi anume în prima jumătate a secolului al XX-lea. centre.

7. Sack (1997). fie. neierarhizate şi din ce în ce mai puţin controlate/controlabile de un sistem-bloc. retragerea din ce în ce mai evidentă a statului din sistemul "pactului social". 10 În Homo Geographicus. The Johns Hopkins University Press. termenul de teritoriu a devenit în primele trei sferturi ale secolului al XX-lea un spaţiu simbolic limitat de o cât se poate de "materială " frontieră administrativă.89 59 R. toate acestea au lăsat câmp liber relaţiilor sociale pe orizontală. Către sfîrşitul mileniului trecut. Sack59 lansa în 1997 o observaţie cât se poate de sugestivă: "segmentarea noastră teritorială ne face străini unii faţă de alţii iar integrarea globală ne face să depindem şi să avem încredere mai mult în străini decât în familie şi prieteni". care îşi propune explicit să găsească în configuraţiile spaţiale trecute rostul şi sensul dinamicilor spaţiale actuale.greşit de rapiditatea evoluţiei tehnologiei şi că nu a făcut decât ceea ce era obişnuită să facă: să se obişnuiască cu un prezent în continuă mişcare şi să încerce să-l înţeleagă şi să-l explice studiind trecutul. a făcut explozie în literatura geografică între 1980 şi 2000. de cele mai multe ori statală. Robert D. op. cit. de către statul comunist. şi aceasta în ciuda persistenţei etologice a imaginii căţelului cu piciorul ridicat care îşi marchează "teritoriul".D.5. drumul. sub impulsul decisiv al democratizării informaţiei prin intermediul noilor tehnologii de comunicare. în toată bogăţia sa semantică. teritoriile individuale locale şi regionale surclasează pe toate planurile teritoriile naţionale. Mihali. Spunem că este vorba de reorientare deoarece termenul de teritoriu.. guvernate de alte coduri şi legi: "Lucrurile interconectate au loc (şi zic asta în path dependency = dependenţa de calea. p. De la spaţiu la teritoriu sau redescoperirea locurilor Dacă este într-adevăr aşa cum afirmă Ciprian Mihali şi anume că "graniţa între funcţional şi simbolic este foarte fragilă "58 atunci putem accepta faptul că această fragilitate a permis geografiei să se reorienteze rapid şi să treacă rapid de la analiza spaţiului la cercetarea teritoriului. neputinţa marilor structuri birocratice inventate de modernitatea timpurie. Este oare acest lucru diavolul însuşi sau asistăm la o reaşezare a lumii în alte tipare teritoriale? Răspunsul aceluiaşi autor este liniştitor: lumea nu se destructurează ci se restructurează la alte nivele spaţiale. mai la sfârşitul perioadei. Baltimore & London 57 58 67 . Nu întâmplător una dintre cele mai la modă metode de cercetare geografică de la începutul mileniului al treilea este… path dependency57. conceptul de teritoriu a avut în cadrul ştiinţelor umane ceva de tabu. modelul urmat(ă) C. p. Mulat pe ideea de afectivitate. Dereglementarea economiei. adică tocmai în perioada în care individul era abandonat fie de către statul "providenţial". Originar din dreptul roman în care descria sec şi rece o suprafaţă apropriată legal.

p. op. Sack. se ajunge la diferenţieri spaţiale în ceea ce priveşte construcţiile teritoriale rezultate.sensul literal al cuvântului) în nenumărate şi fragmentate unităţi ale spaţiului.. în funcţie de evoluţia tehnicilor de încadrare a mediului în care comunitatea îşi desfăşoară acţiunile. în procesul construcţiei sale se parcurgîndu-se următoarele etape: 1. conduc spre trăsături specifice construcţiei teritoriale rezultate. Teritoriul este un spaţiu construit. Există un loc pentru orice şi orice este presupus a fi la locul său. proiectul tranzacţional ordonează două tipuri de tranzacţii (negocieri): a) tranzacţiile orizontale (cu spaţiul şi cu caracteristicile spaţializate ale acestuia). este evident. Aproprierea spaţiului . grupurile fiind obligate să inventeze alte tehnici de la un loc la altul. Din punct de vedere spaţial. acest program este sinteza valorilor comunitare. Amenajarea spaţiului organizat. respectiv eficientizarea organizărilor spontane. 8-9 68 . Valorile comunitare se regăsesc în acţiunile de practicare. Cit. 60 R. reguli şi practici "60. acţiuni care. problema simbolizarii spaţiului apropriat 3. […] Această fărâmiţare şi specializare geografică impune cu necesitate un foarte sofisticat sistem de legi. datorită faptului că mediul geografic este caracterizat în primul rînd de eterogenitatea condiţiilor de la un loc la altul.luarea în stăpînire prin dreptul forţei sau prin forţa dreptului 2. spaţiul-timp cotidian devine cadrul negocierilor tacite dintre drepturile şi îndatoririle individuale şi cele colective) 4. specifice grupului care a efectuat aproprierea). valorile fiind definite ca principii care definesc orientările majore ale acţiunilor comunitare şi care orientează şi fac legitime regulile sociale ale grupului respectiv. de aici rezultă structurile spaţiale b) tranzacţiile verticale (cu factorii de mediu). Aceste etape ale construirii teritoriului sînt încadrate de normele proiectului tranzacţional. D. O definiţie sumară a proiectului tranzacţional ar suna astfel: Proiectul tranzacţional este programul pe care şi-l dă un grup social pe calea devenirii sale. Semnalizarea spaţiului apropriat (coduri de semne vizibile sau invizibile. Organizarea spaţiului apropriat (domeniul acţiunilor cotidiene. scrise sau nescrise. de concepere şi de percepere a spaţiului.

culturale. « Teritorialitatea este un raport individual sau colectiv la un teritoriu considerat apropriat. defineşte ceea ce s-ar putea numi înrădăcinarea grupului social respectiv. Banalul unor acţiuni devenite reflexe sociale. de la gr. Doar după articolul Groza Octavian – Diferenţă şi diferenţiere – o geografie a identităţii teritoriale. de instabilitate. 1992. în condiţiile unui teritoriu închis. de a-şi schimba locul. dobîndind un puternic caracter de banalitate. Ele permit de asemenea fiecărui migrant care se deplasează în interiorul unei naţiuni. Studiul teritoriilor este un bun mijloc de a lupta împotriva terorismului teritorialismului ». reţele. se desfăşoară în spaţiul cotidianului. de neapartenenţă. identificarea este învăţată în procesul de socializare . Brunet. excluziune sau ură. se obţin mereu aceleaşi structuri fundamentale ale spaţiului. Paris-Montpellier. să îşi « reconstruiască un teritoriu ». ele au permis pionierilor să îşi reconstituie orizonturile în cadrul unor noi spaţii în procesul aproprierii unor noi teritorii. repetabile la diferitele scări la care se poate efectua studiul: poli. Teritoriul ca rezultat al procesului de diferenţiere – exemplu de abordare umanistă 61 Geografia normală (în sensul dat ştiinţei normale de Thomas Kuhn) caută să sesizeze diferenţele existente între structurile spaţiului. Reclus. economice. cu nuanţe enciclopedice şi conduce întotdeauna la rezultate derizorii în comparaţie cu efortul cerut. o regiune devine fatalmente Regiunea. khton=pămînt. p. Puţină teritorialitate creează socializare şi solidaritate. Metafora vegetală a rădăcinii semnifică pe de o parte puternice legături cu pămîntul natal (preluat în autohton/alohton. care îmbină topologia cu stilistica. multă teritorialitate le asasinează. pe de altă parte ea este o sursă sau un support pentru ostilitate. iar pe de altă parte lipsa de mobilitate. Pe de o parte. scris în 2000 pentru revista de filosofie Krisis 61 69 . arii polarizate. Teritorialitatea are ceva de animal sau de vegetal şi progresul umanităţii a constat tocmai în a se elibera de o teritorialitate exacerbată sau în a o extinde la întreaga planetă. 7. Puternica valoare simbolică a cuvîntului (şi sentimentului) de înrădăcinare derivă după toate probabilităţile de la teama ancestrală de pribegie. de la un oraş la altul. neagă posibilitatea transplantării individului într-un alt teritoriu. Contrar rădăcinilor. Les mots de la géographie. aceste principii sînt transportabile . Teritorialitatea nu se poate asimila cu atitudine elementară a apărării spaţiului pe care un animal îl consideră esenţial supravieţuirii sale . Înrădăcinarea este exclusivistă şi neagă alteritatea. Aplicînd metodele geografiei clasice se ajunge la separarea unor organizări unice. sistematizării şi analizei acestora.Aceste tranzacţii. Individul înrădăcinat nu devine conştient de această calitate a sa decît atunci cînd este pus în situaţia de a pleca. stabilizarea într-un anumit loc (locuitor-locuire).6. (R. Această muncă este laborioasă. 436). Plasînd cercetarea în paradigma geografiei (post)moderne. plicticoasă. ţară). incomensurabile: un oraş este mereu Oraşul. în scopul contabilizării. şi de ajunge într-un spaţiu în care există un alt fel de banal al faptului cotidian. ea ţine de psihologia colectivă şi contribuie la fondarea identităţii de grup. teritorialitatea pare un element util coeziunii grupurilor sociale . Numărul de finalităţi posibile ale unei cercetări geografice ortodoxe se reduce la doar două.

Singurătatea acestei centralităţi nu convine. Centrul comunitar devine reperul identificator pentru toţi membrii grupului. primărie. lumea se desfăşoară în faţa. Fiecare individ este axis mundi (axa lumii. Organizările spaţiale (şi mai ales teritoriale) care stau în centrul atenţiei geografiei umane sînt de fapt fascicole de relaţii extrem de fluide şi de proteice. ale căror metamorfoze continue interzic orice încercare de rigidizare a lor în interiorul unor taxonomii imuabile. Spaţiul rămîne apanajul aventurierilor. Polaritatea şi distanţele comunitare limitează frecventarea individuală a locurilor în funcţie de depărtarea de centru. şi nu rezultatul său (diferenţa).realităţi incomensurabile… Apare astfel cu claritate explicaţia faptului pentru care geografia se defineşte ca o disciplină a gîlcevii perpetue a învăţaţilor cu lumea şi mai ales a învăţaţilor între ei: discursul geografic glisează invariabil către dispute interminabile asupra criteriilor de clasificare. desfăşurată între teluric şi celest. ceea ce contează este procesul (respectiv diferenţierea). care nu mai angajează persoana ci comunitatea sa. Singurul proces ordonator al acestor relaţii este distanţa. în interesul comunităţii. sat. Distanţa pură devine traseu. Omul este o fiinţă gregară. aceasta în cazul în care nu caracterizează de-a dreptul –iarăşi. catedrală. piaţă. mişcarea devine deplasare eficientă. libertatea sa intrinsecă în ultimă instanţă. care este perpetuu. oboseala de a crea lumea în mod continuu îşi spune cuvîntul. de regionare. Procesul de identificare teritorială evoluează în funcţie 70 . celor care sfidează cochilia teritorială sau celor care sînt constrînşi. vestului şi tuturor celorlalte direcţii posibile. sudului. asupra metodelor de sesizare şi de încadrare a diferenţelor. experienţa individuală se diluează în experienţele multiple ale grupului iar cunoaşterea lumii de către individ devine din ce în ce mai aproximativă pe măsură ce distanţa de la centrul comunitar către exterior se măreşte. care nu ajunge nicicînd să se solidifice suficient pentru a se oferi unei analize atente. estului. În geografia umană diferenţele nu există decît în măsura în care cercetătorul doreşte să le găsească. şi atunci indivizii îşi însumează centralităţile într-una colectivă – totem. mai exact filtrul pe care distanţa îl interpune între experienţa individuală sau cea comunitară efectivă şi imensitatea numărului de experienţe posibile în alte puncte ale spaţiului. În aceste condiţii. Această obsesie este creatoare de spaţiu. în spatele. la dreapta şi la stînga persoanei. să se deplaseze în exterior. sînt transferate practicilor cotidiene ale comunităţii şi astfel hoinăreala virtuală haotică devine o gravitare cuminte în jurul polilor consfinţiţi şi împărtăşiţi de toată lumea. obsedată de centralitate.desenul lor diferă iar diferenţele sînt de obicei irelevante chiar şi pentru cea mai simplă comparaţie. « buricul pămîntului »): în funcţie de verticalitatea persoanei. oraşdepersonalizînd dimensiunile lumii prin instaurarea nordului. Cotidianul topeşte metrii în minute iar geografiile individuale devin geografii ale timpului mai mult decît geografii ale spaţiului. Practicile cotidiene ale persoanei. Spaţiul şi distanţa îşi au izvoarele în interiorul persoanei.

).de evoluţia simbolică a centrului. Diferenţa se stabileşte prin intermediul unui discurs. în funcţie de tehnicile de supunere a distanţei. cunoscut doar de „cei ai locului”) este legat de universal prin canale multiple. identificarea deja captivă în structurile cotidianului este forţată să devină identitate. statică. Diferenţa stabileşte ca o sentinţă definitivă faptul că frontierele spaţiului fizic (date de distanţele dintre indivizi sau de distanţele pe care se desfăşoară fenomenele incontestabil administrate de comunitatea respectivă) reprezintă în acelaşi timp şi frontierele spaţiului social (date de proiectarea în spaţiul fizic a celui moral. prin intermediul practicilor cotidiene. Diferenţa este abruptă. în funcţie de rugozitatea spaţiului înconjurător. care. pe o hartă imaginară. Vernacularul (respectiv localul. subtile. ar putea foarte bine purta inscripţia hic sunt leones (aici sînt lei). Diferenţa este pentru individ un dat a priori. şi are nevoie de o confirmare oficială. economice şi culturale ale teritoriilor. în mod implicit acceptată de majoritatea membrilor. prin discurs. cultural. considerăm că diferenţa teritorială nu este o consecinţă a procesului de diferenţiere ci rezultatul deturnării sensului acestui proces. Pentru 71 . liniştită. individual sau colectiv. etic. aceasta depinzînd de informaţiile aduse de cei care s-au aventurat în afara spaţiului comunitar. Aceasta deoarece discursul propovăduieşte implicit că frontierele există şi că sînt administrate/apărate de instanţa creatoare de discurs. care trece prin situarea eu-lui în interiorul cadrelor spaţiale fizice. căreia indivizii sau comunităţile i-ar fi derogat responsabilitatea să facă acest lucru. puritatea şi caracterul natural al informaţiei venită din exterior. este creatoare de noi. extrem de restrictiv în ceea ce priveşte comportamentele individuale. decisivă şi. Subtilitatea dizolvării universalului (sau măcar al ceea ce se cheamă în altă parte) în vernacular depinde de accesul la informaţie formativă a membrilor comunităţii. Situaţia medie a eu-rilor individuale dintr-o comunitate. care infiltrează schimbarea simbolisticii centrului în mod gradual. Considerăm aşadar că identitatea teritorială este înainte de toate un rezultat direct al diferenţierii şi nu al diferenţelor. relativă şi continuu dinamică. etc. pentru anumite perioade. zgomotoasă. Identificarea perpetuă la centralităţile comunitare este relativă la acurateţea. revelată comunităţii într-un mod explicit. fie că acestea din urmă sînt construite sau “naturale”. selectarea şi deformarea sau deturnarea sensurilor informaţiei subţiază izvoarele identificării pînă cînd. Diferenţierea îşi are sursa în incertitudinile legate de prezenţa frontierelor. În acest context. Diferenţierea teritorială este înainte de toate o afacere personală. O informaţie informativă deschide larg porţile manipulării. Ea se construieşte şi evoluează în fiecare zi. Între aceste frontiere individul are mai degrabă îndatoriri decît drepturi. în reprezentările individuale şi colective ale unui aici cunoscut şi al unui în altă parte fabulos ori grotesc ori pur şi simplu necunoscut. Diferenţierea este lentă.

Fiecare dintre aceste fenomene exogene se manifestă pe durate mai lungi sau mai scurte. Dincolo de elementele structurale ale unei comunităţi (limbă. identitatea teritorială cîştigă în valoare dar pierde în sens. « moderne ». Diferenţa este rezultatul unui conflict trăit în mod violent. Astfel. sînt capabile să conducă la crearea unor diferenţe diferite. religie. drumurile comerţului şi culturii. dar întotdeauna limitate în timp. 72 . toate acestea marchează viaţă de zi cu zi a comunităţilor. însă cele ale proprietăţilor nevecinilor sînt înceţoşate. se găsesc structurile de încadrare teritorială. Structurile politico-administrative îşi dau drept obiectiv să încadreze conţinuturile teritoriale pre-existente şi să genereze noile forme. influenţele faste sau nefaste ale vecinilor. Structurile separă cauza (procesul de diferenţiere) de efect (diferenţele). deoarece ea se întîmplă cel mai adesea la nivelul formelor create prin discurs. Continuitatea influenţei lor asupra cotidianului vine din schimbarea continuă a ierarhiei autorităţii lor conjuncturale asupra comunităţilor. deturnînd sensurile naturale ale evoluţiei în funcţie de proiecte artificiale. origine etnică.individul unei comunităţi. La scară locală identificarea la nivel individual şi colectiv se face prin intermediul acceptării unui aceluiaşi filtru de negociere a presiunilor alogene. pe fondul unor conţinuturi asemănătoare purtătoare a unor stări conflictuale identice non distructive. limitele proprietăţii sale – şi bineînţeles cele ale vecinilor săi imediaţi. Tocmai cotidianul este acela care. după cum nesigure sînt şi cele ale ansamblului de proprietăţi care descriu spaţiul întregii comunităţi. prin trăirile individuale şi colective. influenţele unei culturi externe sînt înlocuite de cele ale unei alte culturi. De cele mai multe ori. aduce fericirile şi nefericirile în interiorul unei comunităţi. Cristalizarea aceloraşi comportamente conduce la construirea aceloraşi mecanisme de identificare. dezvoltarea. care constituie garanţia de securitate identitară locală. există întotdeauna prezentul continuu al cotidianului.sînt bine cunoscute. administraţie). Diferenţierea este efectul unei stări conflictuale niciodată concretizată. Ele sînt acelea care legitimează. Între diferenţă şi diferenţiere. care şlefuiesc structurile cotidianului. Războaiele. care oficializează starea conflictuală şi care declanşează conflictele ce vor conduce la crearea diferenţelor. între formele şi conţinuturile teritoriilor. conflictul cu vecinul devine colaborare. chiar rurale. Structurile de încadrare teritorială sînt capabile să convertească după bunul plac identitatea teritorială în discursuri identitare. Războiul este succedat de pace. Singura certitudine (speranţă ?!) este că felul proprietăţii şi modurile de practicare ale acesteia sînt asemănătoare. totul într-un şir de întîmplări naturale şi aleatoare. cu pretenţii imuabile. în funcţie de care vor fi modelate vechile miezuri ale organizărilor teritoriului. localizată la nivelul conţinuturilor. structurile acţionează conform unor legi proprii şi.

indiferent de localizarea lor efectivă. Funcţionînd ca o profeţie care. Diferenţele crează teritorii rigide. fac să rezoneze structurile teritoriale dincolo de frontierele lor incerte – unde se termină sunetul ? – alcătuind simfonii evolutive. Atîta vreme cît starea conflictuală nu este confiscată de un discurs politic. cilindrice. Aceasta deoarece diferenţierea se hrăneşte dintr-un prezent continuu. 73 . Sub presiunea discursului. însă îşi spune turc. omogenă. ci este păgîn. Diferenţa este produsul unui discurs care neagă distanţa sau care mai degrabă transformă distanţa fizică într-una simbolică. şi vine din sau locuieşte în altă parte. Construcţia identitară teritorială are nevoie de celălalt. fiind cunoscută are toate şansele să se (auto)îndeplinească. identică pentru toţi membrii comunităţilor locale. Contactul violent dintre vecini (concretizarea diferenţierii) conduce la cristalizarea unor structuri identitare care îşi iau drept reper structurile celuilalt. însă imixtiunea politicului este mult mai puternică şi mai înclinată să deturneze identificarea către discursuri identitare. de diferenţiere. la scară interregională lucrurile se complică deoarece apar fricţiuni între macrostructurile de încadrare teritorială. este ortodox. este catolic. în eternă schimbare. proiectează nevoia de securitate identitară la scara regiunilor sau a statelor. este alb sau negru şi. Starea conflictuală existentă în cadrul proceselor de teritorializare. în vreme ce diferenţele se înrădăcinează în structurile rigide ale trecutului.Discursul. identitatea rezultată constituindu-se într-o crustă incasabilă ridicată în jurul teritoriului. identificarea construindu-se în funcţie de repere mobile. ar fi posibil să locuiască la/lîngă mine). autogeneratoare însă nu şi autocentrată. asemenea borcanelor de murături frumos aranjate pe un raft întunecos de cămară. acest proces devine o căutare instinctivă a diferenţelor (celălalt nu este ca mine. Diferenţierile acoperă teritoriile cu clopote transparente ale căror limbi. structurile identitare cunosc o tendinţă perpetuă de fortificare. alteritatea neexcluzînd starea conflictuală. aflate la verticala centralităţii acestora. identificarea nu concretizează conflictul iar violenţa nu se perenizează. care selectează din rîndul fenomenelor exogene doar pe cele aflate în opoziţie binară cu cele locale. de identificare. rus. Diferenţierea este suficientă pentru a-ţi afirma identitatea (celălalt este ca şi mine. Dacă la scară infraregională diferenţierea este aceea care se constituie în vector al construcţiei identitare (interesul de a se defini din punct de vedere spaţial în raport cu alţii). rescrise în fiecare moment de ascultătorii lor de pretutindeni. maghiar. care nu permite sesizarea la nivel local a progreselor reale efectuate în relaţiile cu vecinul identificator. La acest din urmă nivel spaţial diferenţierea este bineînţeles încă prezentă. Diferenţierea continuă nu se transformă în diferenţă. este înlocuită cu starea de conflict între macrostructuri. rezultate din încercările de concretizare a unor proiecte identitare impuse în numele unor generalităţi ambigue. mai rău.

împreună cu temele majore abordate de către acestea. Armand Colin. 1987. Robert Ferras. în corpusul oricărui articol sau tratat de specialitate. Prin urmare. În afara relaţiilor complexe pe care geografia le întreţine cu propriul său obiect de studiu şi cu celelalte ştiinţe interesate de sistemul teritorial (fig.analiza spaţială (centrată pe problemele legate de apariţia. în contextul unei evoluţii extrem de complexe a cadrelor epistemologice şi teoretice ale ştiinţei actuale.) – Les concepts de la géographie humaine. cititorul trebuie să fie conştient că orientările. Denise Pumain (dir. ca fiind singulare. curentele şi subdisciplinele definite şi descrise în ceea ce urmează nu trebuie să fie privite exclusivist.II. Orice abordare sintetică presupune o pierdere de informaţie. Geografia umană modernă combină în cercetările sale trei orientări complementare ale interesului ştiinţific: . ). Din această cauză. o definiţie generală ar putea afirma că geografia este ştiinţa interesată de structura şi natura interacţiunilor stabilite între două sisteme: sistemul ecologic (care pune în legătură societatea/omul cu mediul în care trăieşte) şi sistemul spaţial (care pune în legătură o porţiune a suprafeţei terestre cu o alta). a IV-a ediţie. conceptuale şi filosofice sînt datorate trans-scalarităţii. Antoine Bailly. În cele ce urmează propunem.analiza regională (fundamentată pe cercetarea evoluţiei structurilor regionale şi ale diferenţierilor spaţiale). localizarea şi evoluţia structurilor spaţiale) . Ele coexistă în proporţii diferite în spiritul şi opera oricărui cercetător. London. Poziţia de interfaţă a geografiei (între natură şi societate) a permis acestei ştiinţe o dezvoltare continuă a sistemului de discipline componente. respectiv specificităţii obiectelor. o parte din întrepătrunderile teoretice. potenţîndu-se reciproc. 1992 74 . 1998. izolate şi de sine-stătătoare. detaliul pierzînd ca importanţă în faţa tabloului de ansamblu. o sinteză a orientărilor şi curentelor majore de idei care au determinat devenirea geografiei umane. aceasta din urmă fiind rezultatul acţiunii simultane ale mediului şi spaţiului în care trăieşte fiecare fiinţă umană. Paris. Economica. TAXONOMIA GEOGRAFIEI UMANE Geografia poate fi considerată ca o ştiinţă de cercetare a diferenţierilor suprafeţei terestre. pe baza unor lucrări de referinţă62. Paris.) – Encyclopédie de géographie. precum şi o sistematică generală a subdisciplinelor sale. Penguin Books. Antoine Bailly (dir. proceselor şi fenomenelor geografice de a exista şi de a se manifesta simultan în mai multe nivele 62 Brian Goodall – Dictionary of Human Geography.analiza ecologică (axată pe problematica legăturilor om-mediu) .

De exemplu. natura. fenomenele legate de mondializare. sensul şi intensitatea relaţiilor dezvoltate sînt mereu altele. acţiunile şi retro-acţiunile pe care le induce şi la care este supusă o fermă agricolă sînt funcţie de elementele mediului local (microclimat natural şi socio-economic sau cultural). ale celui regional (politicile de dezvoltare regională). etc. Fig.(la mai multe scări) de organizare teritorială. 11 – Geografia umană şi relaţiile sale cu ştiinţele naturii şi ale societăţii (după Taafe. concurenţa pe pieţele internaţionale. La fiecare dintre aceste nivele. 1974 şi Ianoş.). ale celui naţional (politicile macroeconomice şi relaţiile internaţionale ale statului) şi ale celui continantal sau mondial (preţurile energiei primare. 2000) 75 .

De cele mai multe ori. Criteriul scării de analiză După scara de analiză a sistemelor teritoriale se pot deosebi trei orientări majore în cadrul cercetărilor de geografie umană: 1. contextele culturale regionale se diluează în cadrul celor naţionale. de procese sau de fenomene. prin care geografii marxişti explică diferenţele de dezvoltare existente între statele lumii este un asemenea exemplu. 1.. caracterul macrogeografic este prezent în cercetările de nuanţă marxistă.. respectiv proporţia avută de populaţia ocupată în cele trei sectoare de activitate – agricultură. încercînd să traseze cadrul şi să descopere legităţile generale care guvernează evoluţia unei întregi clase de obiecte.1. se încadrează în aceeaşi categorie. Teoria centru-periferie.Este prin urmare evident că la diferite scări spaţiale elementele diferitelor organizări spaţiale au naturi diferite (politicile economice ale statelor sînt diferite. Diferitele subdiscipline ale geografiei umane pot fi identificate în funcţie de mai multe criterii. de exemplu. Macrogeografia Macrogeografia se încadrează într-un context holist. 76 . de exemplu). în conformitate cu scopul urmărit. considerată ca injustă şi sursă de inegalitate socială şi spaţială. Tot macrogeografice pot fi considerate şi cercetările bazate pe utilizarea indicatorilor agregaţi (de exemplu caracterizarea statelor lumii prin comparaţia structurii lor socio-profesionale. sectorul terţiar al Statelor Unite are foarte puţin în comun cu sectorul de servicii din Libia. în funcţie de ideologia dominantă. care îşi propun transformarea ordinii mondiale existente.). sînt diferenţiate în funcţie de performanţele fiecărui nou membru sau ale fiecărui nou stat candidat). sensuri diferite (statele pot avea o politică protecţionistă în vreme ce pieţele internaţionale impun liberalizarea concurenţei) şi intensităţi diferite (politicile de ajustare economică ale Uniunii Europene. iar un oraş turistic are o cu totul altă funcţie teritorială decît un oraş industrial. Astfel.. procese sau fenomene spaţiale. industrie şi servicii).. Studiul sistemelor urbane (prin legea rang-mărime. în care oraşele sînt considerate ca avînd funcţii similare. Critica principală care poate fi adusă cercetărilor macrogeografice (deşi utilitatea lor nu poate fi pusă la îndoială) este accea că gradul extrem de generalizare nu permite luarea în consideraţie a deosebirii de natură ce pot să apară în cadrul aceleiaşi clase de obiecte.

este rezultat direct al fascicolelor de relaţii naturale. geografiile culturale ale indivizilor şi grupurilor izolate pot fi considerate ca obiecte de studiu pentru microgeografie. acolo unde se combină constructiv sau destructiv macro şi microstructurile spaţiale. care se focalizează asupra fenomenelor care se desfăşoară la scările mezospaţiale ale realităţii. 2. în care s-a renunţat la ideea de măsură precisă în favoarea aproximărilor statistice riguroase. culturale şi economice ale indivizilor sau grupurilor sînt studiate în profunzime. 1. Structurarea spaţială a comportamentului consumatorilor. politice şi culturale antagoniste.1. deci foarte aproape de obiecte. structurile sociale. umanistă. obiectul său de cercetare. Criteriul suportului filosofic şi teoretic După suportul filosofic şi teoretic subdisciplinele geografiei umane pot fi încadrate într-o serie întreagă de orientări. sociale. Geografia regională este prin excelenţă o ştiinţă mezogeografică deoarece regiunea. situîndu-se foarte aproape de nivelele inferioare de organizare a spaţiului. microgeografia este obligată să acorde partea leului empiriei. economice. economice. respectiv a celor ascendente (dinspre local spre mondial/cosmic) şi a celor descendente (dinspre cosmic/mondial către local). nivelul mezospaţial este nivelul la care riscurile cercetării şi aplicaţiilor practice ale aceteia sînt minimizate. interesată de crearea şi evoluţia teritoriilor vernaculare sau de comportamente şi reprezentări individuale sau de grup. structurile spaţiale evenimenţiale (create de un festival. critica principală este eceea că. procese şi fenomene unice şi prin urmare incomensurabile. Microgeografia Microgeografia studiază în detaliu organizările spaţiale la nivele subregionale (locale). deoarece nu poate generaliza şi astfel nu poate construi teorii. fiind interesată în special de comportamentele individuale sau de cele ale microsocietăţilor aflate în interacţiune cu mediul local. de o manifestare sportivă. Mezogeografia Mezogeografia este o tendinţă recentă.2. În această categorie se înscriu cu precădere studiile de geografie comportamentală. În condiţiile paradigmei ştiinţifice actuale. de un fenomen economic periodic). Invers primei orientări. sociale. a căror succesiune şi ale căror moşteniri nu fac decît să 77 . politice sau culturale.3.

această orientare se transformă într-un determinism geografic vulgar. pentru geografia posibilistă peisajele erau rezultatele directe ale modurilor de trai (genres de vie). c) Geografia pozitivistă îşi trage seva din filosofia pozitivistă a lui Auguste Comte din sec. determinismul permite stabilirea unui set de ipoteze de iniţiere a cercetării geografice. Rezultatele cercetărilor celor două curente sînt sensibil diferite: dacă pentru geografia determistă unităţile taxonomice erau peisajele culturale . teorii şi aplicaţii ale geografiei umane. afirmă că ştiinţa poate funcţiona numai cu ajutorul chestionărilor empirice (cu conţinut factual) iar cunoaşterea este restrînsă doar la faptele care pot fi observate prin intermediul simţurilor umane (perfecţionate de instrumentar 78 . Dusă la extrem (de exemplu în cazul doctrinei naziste). responsabilitatea verificării lor revine interrelaţiilor teorie-empirie şi bunei credinţe a cercetătorului. al XIX-lea care. delimitîndu-se de metafizică şi de religie. Trama explicativă a geografiei deterministe este dată de analiza cauzală. Dacă determinismul afirma că diferenţierile spaţiului geografic (respectiv regiunile umanizate) sînt şlefuite prin acelaşi tip de reacţie culturală a societăţilor în faţa determinărilor mediului. b) Geografia posibilistă este fundamentată pe filosofia posibilistă (environmentalism posibilist) conform căreia mediul oferă fiinţelor umane seturi de oportunităţi din care acestea aleg doar pe acelea conforme cu normele lor socio-economice şi cu nevoile lor culturale. După conturarea ipotezelor de amorsare a studiului. Geografia posibilistă nu neagă faptul că acţiunea umană este limitată de condiţiile restrictive de mediu. posibilismul postulează că în faţa constrîngerilor sau avantajelor mediului societăţile sînt libere să îşi aleagă tehnicile de încadrare conform propriilor lor matrici socioculturale. modele. ceea ce în mod inevitabil conduce la concluzia că acelaşi set de condiţii fizico-geografice duce la aceleaşi tipuri de comportamente umane. concepte. Friedrich Ratzel).kulturlandschaft (rezultate din adaptarea pasivă la mediu). deoarece el se adresează bunului simţ comun. Jean Brunhes). însă afirmă că structurile spaţiale sînt rodul alegerii conştiente a oportunităţilor oferite societăţii de un mediu inert/permisiv. Ferdinand von Richtofen. Această geografie a constituit suportul antropogeografiei germane clasice (Carl Ritter. a) Geografia deterministă este bazată pe filosofia deterministă care afirmă că toate acţiunile umane nu sînt libere ci controlate de anumite legi naturale. subordonată principiilor environmentalismului determinist.diversifice unghiurile de abordare a realităţii şi să îmbogăţească panoplia de metode. În doze moderate. rezultate din adaptarea culturală activă la mediu. Reprezentanţii săi sînt în primul rînd cei ai şcolii franceze clasice (Paul Vidal de la Blache. simplist şi periculos.

precum şi la relaţiile stabilite între aceste fapte. alături de metode statistico-matematice de aproximare riguroasă. Analiza matematică (aplicarea în geografie a teoremelor matematice) suţine validitatea unor enunţuri teoretice iar analiza statistică serveşte la testarea şi confruntarea rezultatelor teoretice cu faptale observate.şi echipament ştiinţific). Prin urmare cunoaşterea trebuie să fie raţională şi să se bazeze pe măsurarea precisă a fenomenelor. neopozitivismul afirma că logica şi raţiunea umană. în acest cadru filosofic. proceselor şi obiectelor studiate. constituită ca o critică la adresa geografiei teoretice şi cantitative (pentru care omul era strict raţional iar comportamentul său spaţial era dictat strict de considerente economice). a accelerat dezvoltarea geografiei fizice şi a anesteziato pe cea a geografiei umane. încearcă să înţeleagă lumea prin prisma relaţiilor pe care le au oamenii cu natura şi prin prisma sentimentelor şi ideilor pe care aceştia le au faţă de locuri şi spaţii. destul de confuză. a apărut prin urmare posibilitatea unei geografii nomotetice. valorilor şi experienţelor umane. Pentru 79 . la nouvelle géographie sau geografia cantitativă) se bazează pe pozitivismul logic dezvoltat în anii 1920 de Şcoala de la Viena. microscopul sau şublerul. respectiv posibilitatea constituirii unei teorii geografice. etc. Baza filosofică. Pentru geografie. de oraşe. d) Geografia neopozitivistă (the new geography. telescopul. care are nevoie de secole?!). acceptarea acestei doctrine filosofice a însemnat continuarea stării idiografice prin perfecţionarea metodelor inductive (plecarea de la particular la general) şi dezvoltarea impetuoasă a studiilor monografice (geografia regională). existenţialism şi de fenomenologie. e) Geografia umanistă (comportamentală sau behavioristă) reprezintă o anumită perspectivă geografică asupra lumii. Geografia umanistă.. care postula că pot fi cu adevărat ştiinţe doar acele discipline capabile să utilizele instrumentar şi echipamente ştiinţifice de măsură şi de contriol şi să efectueze experienţe. Experienţa devenea astfel accesibilă şi ştiinţelor sociale. Pentru prima dată. de întreprinderi.).. ale carei obiecte de studiu nu se pretau nici la măsuri exacte şi nici la experienţe (cum sa poţi experimenta apariţia şi evoluţia unui sistem urban. Mai exact spus. bazată pe demersurile ipotetico-deductive. care va permite probabil apariţia unor teoreme şi axiome geografice. de consumatori. etc. conform căruia aplicarea teoriilor logicii formale sau a celor ale matematicii pure conduc la o cunoaştere cel puţin la fel de sigură ca şi cea datorată simţurilor umane. Cu ajutorul modelelor statistice se putea astfel aproxima (cu o marjă de eroare cunoscută!) comportamentul spaţial al mulţimilor (de producători. este suportată de idealism. sînt instrumente la fel de puternice precum termometrul.) sau evoluţia unei populaţii numeroase (de persoane. axată pe luarea în calcul a cunoştinţelor. Pozitivismul. Din anii ’90 se face simţită apariţia unei analize geografice matematice.

şi care prezintă modelele spaţiale comportamentale drept procese cognitive. Explicarea acestor fenomene este posibilă prin analiza structurilor generale care le generează dar cu care nu se confundă. auto-regularizare şi 80 . h) Geografia structuralistă a fost dezvoltată în anii 1970 prin preluarea ideilor antropologului francez Claude Lévi-Strauss. g) Geografia radicală (sau geografia critică) este mai puţin un curent pur geografic. obiectiv şi perfect subordonabil societăţii. f) Geografia marxistă. Geografia marxistă nu încearcă să înţeleagă lumea ci să o schimbe. a realizării hărţilor cognitive. geografia radicală este interesată de incorectitudinile socio-culturale legate de funcţionarea economiilor de piaţă şi de contradicţiile din cadrul democraţiilor participative. Ca o consecinţă firească a acestei atitudini. se bazează pe filosofia marxistă. al XX-lea. real. Geografia marxistă nu se întreabă asupra naturii şi sensului spaţiului.geografia umanistă. înrădăcinat în local (vernaculare) şi prin urmare imposibil de cunoscut în întregime de cineva din exterior. în special a geografiei neopozitiviste şi a celei umaniste. marxiştii consideră că organizările spaţiale şi diferenţierile acestora sînt un rezultat direct al relaţiilor socio-economice antagoniste dezvoltate între clasele dominate şi clasele sociale dominatoare. fiind în ultimă instanţă un amestec de real şi de imaginar. Domeniile în care a excelat erau relative la fenomenele de difuzie a inovaţiilor. acesta fiind un dat a priori. cît o critică a geografiilor existente. Un curent aparte este constituit de geografia reprezentărilor. o regiune oarecare este expresia unui set de interacţiuni constituite în jurul unui proces social (interacţiune dialectică între procesul spaţial şi formele sale). apărută la sfîrşitul sec. organizările spaţiale sînt rezultatul unor acţiuni umane mînate atît de raţiune cît şi de sentiment. de unde caracterul « revoluţionar » al acestui tip de geografie. la cele de luare a deciziilor de localizare. Conform structuralismului. Pentru geografia marxistă. pentru schimbarea procesului social (deci a organizării spaţiale rezultate) este necesară schimbarea relaţiilor sociale de producţie. Conceptele de bază ale structuralismului sînt cele de totalitate. al XIX-lea în Marea Britanie şi dezvoltată cu precădere în a doua jumătate a sec. Caracterul militant al geografiei radicale a făcut ca aceasta să fie confiscată de geografia marxistă. etc. Dezvoltată în cadrul activităţilor legate de drepturile civile din SUA anilor 1960. fenomenele observabile nu sînt decît output-urile (rezultatele) unui set dat de mecanisme (structuri) preexistente. ea însăşi tributară materialismului istoric şi dialectic. Geografia umanistă este de fapt o formă geografică a curentului comportamental (behaviorist) care a apărut în cadrul ştiinţelor sociale prin anii 1960.

Prin intermediul său se pot cuantifica relativ uşor structurile spaţiale (respectiv organizările punctiforme. ceea ce facilitează sesizarea regularităţilor care ghidează evoluţia dinamicilor teritoriale. cunoaşterea acestor etape facilitează înţelegerea modului în care s-a construit discursul geografic precum şi metodologia geografiei. singura cale de a construi o teorie a geografiei. a politicilor ştiinţifice naţionale şi a evoluţiei ideilor ştiinţifice (paradigmelor) mondiale asupra construirii cunoaşterii geografice asupra lumii. şi pînă la mijloacele tehnice şi metodele ştiinţifice folosite de aceştia în procesul cunoaşterii geografice a lumii. De asemenea. deocamdată. b) Istoria geografiei este disciplina interesată în reconstituirea principalelor etape ale evoluţiei geografiei ca ştiinţă în funcţie de evoluţia tuturor elementelor sistemului socioeconomic. preluat de asemenea de geografia marxistă. geoinformatica şi sistemele informaţionale geografice. cultural şi ştiinţific. combinaţie de metode statistice şi matematice.transformare. se pot deosebi mai multe grupe de subdiscipline: 3. istoria geografiei) dar şi unele care sînt trecute mai degrabă în rîndul metodelor geografice (analiza spaţială. c) Metodologia cercetărilor geografice este disciplina care urmăreşte evoluţia tehnicilor de cercetare a realităţii. d) Analiza spaţială. teledetecţia şi fotointerpretarea.) a) Epistemologia geografiei este disciplina care studiază modul în care este creată ştiinţa. a ideologiilor şi a valorilor morale. analiza 81 . Structuralismul. etc. politic.1. Criteriul obiectului de studiu După obiectul de studiu. plecînd de la ansamblul de valori care ghidează cercetătorii. Geografia teoretică şi metodologică Geografia teoretică şi metodologică reprezintă o colecţie de discipline cu personalitate unanim recunoscută (epistemologia. care trimite de multe ori la celelalte ştiinţe sociale cărora geografia umană le completează cercetările cu dimensiunea spaţială a fenomenelor cercetate. liniare şi planiforme) puse în loc de activitatea umană. a fost utilizat în anii 1970 ca o armă critică împotriva neopozitivismului. este principala disciplină a geografiei neopozitiviste şi. 3. metodologia. în cazul geografiei epistemologia este interesată de impactul doctrinelor filosofice.

aceste elemente trebuiau să răspundă necesităţii unor reguli (legi) de localizare spaţială a activităţilor economice. respectiv raportul între un avantaj obţinut şi efortul depus. marketing). spre progres etc. Weber. Estimarea sa îşi găseşte ilustrarea mai ales în teoria valorii. Principalele concepte ale geografiei economice. proximitatea. Localizarea se referă la modul în care un loc anume este ocupat. centralitatea. consumul şi schimbul bunurilor corespunzătoare necesităţilor societăţii umane. existenţa unor axe fluviale sau a deschiderii spre oceanul planetar. mai întâi prin intermediul factorilor naturali (prezenţa unor resurse. geografia economică s-a limitat la o viziune descriptivă asupra activităţilor umane.2. a fost chiar mai timpurie. oprindu-se mai ales asupra repartiţiei acestora la nivel local. al XIX-lea apar însă şi încercări de explicare cauzală. Dorinţa de elaborare a unor teorii ale localizării. a unor necesităţi specifice. al deschiderii spre modernitate. S-a ajuns astfel. conform căreia eficacitatea unei activităţi depinde mai ales de consumul de inteligenţă şi de spirit organizatoric (creativitate. amenajat şi transformat de către om în vederea desfăşurării unor activităţi economice. În general se acceptă că obiectul său de studiu constă în analiza aspectelor spaţiale ale activităţilor economice. fie ca este vorba de teorii mai vechi (a locurilor centrale. care exprimă satisfacerea (pozitivă sau negativă) a unor necesităţi. în afara celor deja menţionate. De factură posibilistă sau deterministă.spaţială pune la dispoziţia cercetătorilor un set întreg de metode de diagnoză şi de prognoză teritorială. management.) iar mai apoi şi prin luarea în calcul a factorilor umani (prezenţa unor tradiţii artizanale. în rândul economiştilor (von Thünen şi teoria rentei funciare de ex. în primul rând pentru că raporturile sale cu celelalte ramuri menţionate ale geografiei umane sunt foarte strânse. la o relaţie interdisciplinară extrem de strânsă între geografia economică şi economia spaţială). difuziunea spaţială etc. A. Utilitatea depinde de agenţii economici (indivizi sau grupuri care exercită activităţi economice) şi de cantitatea de bunuri 82 . Prin activităţi economice înţelegem toate acţiunile întreprinse pentru producerea. Definirea geografiei economice este dificilă. Geografia economică Geografia economică studiază structurile şi diferenţierile spaţiale create de activităţile economice desfăşurate în cadrul sistemului complex creat de mediu şi de spaţiu. după 1950. varietatea reliefului etc. Începând cu sfârşitul sec.Christaller. În centrul atenţiei acestei ramuri a geografiei umane se află descifrarea cauzelor care conduc la localizarea activităţilor economice şi implicit a populaţiei antrenate în acest proces. De altfel economia spaţială a constituit totdeauna o sursă de inspiraţie pentru geografi. 1909 etc) sau a celor mai noi înscrise în aşa-numita ştiinţă regională (regional science). 1933. Multă vreme. rolul urbanizării. W.). regional sau naţional. inovaţie. în centrul căreia se află concepte precum accesibilitatea. a localizării industriilor.. 3. sunt: -eficacitatea. -utilitatea.).

Principalele teorii ale geografiei economice. Raporturile dintre profitul agenţilor economici şi bunăstarea socială sunt foarte complexe. sînt: -teoria rentei funciare. de obicei agenţii economici fiind tentaţi mai degrabă de profit decât de bunăstarea generală. exprimată prin contribuţiile aduse la buget. văzute ce centre polarizatoare. În acest sens un rol important îl are conceptul de economie de proporţie. Cu toate progresele tehnice înregistrate în ultimele secole. conform căreia fiecare cultură sau mod de creştere a animalelor se localizează în funcţie de costul de producţie şi costul de desfacere. Astfel localizarea ideală a unei întreprinderi trebuie să corespundă punctului median (punctul aflat la cea mai mică distanţă faţă de sursele de materii prime şi pieţele de desfacere. -teoria localizăriil industriilor a lui A. corespunzător câştigului rezultat din scăderea costului de producţie odată cu creşterea cantităţii produse. fără pierderi mari şi cu un cost minim.este un alt concept care se referă la măsura în care o societate poate asigura un acces generalizat la bunurile şi serviciile de bază. În plus. regionale etc.disponibilă pentru acesştia. Fiecare agent încearcă să utilizeze la maximum bunurile care îl interesează. furnizoare de bunuri şi servicii în spaţiul rural. în marile oraşe. construcţii mecanice bazate pe subansamble etc. numărul şi localizarea centrelor urbane. interese locale. Este motivul pentru care o parte dintre activităţile economice eludează obligaţiile fiscale (economia subterană). În acest sens contează foarte mult circuitele informaţionale. constitute pe lungul drum al devenirii civilaţiei umane. de ex. ca efect al unei cereri mai mari. dependente de distanţa faţă de piaţă. culturali. în afara cărora este dificil de obţinut un profit. Această teorie este verificată de multe ori în practică dar este destul de generală. -bunăstarea. prezenţa unei pieţe imense stimulează producţia şi reduce 83 . o sumă de factori umani intervenind şi perturbând raporturile amintite (factori politici. -teoria locurilor centrale. încearcă să explice relaţia dintre mărimea (numărul de locuitori). Astfel ramurile agricole pentru care costurile sunt foarte ridicate se localizează în proximitatea pieţei de desfacere spre deosebire de cele cu un cost mai redus. postulează că profitul unui producător este maxim atunci când costurile de producţie sunt minime.. Modelele de localizare derivate din această teorie. ţinând cont de costurile de transport). această teorie îşi păstrează încă valabilitatea. iniţiată de geograful Walter Christaller în 1933 şi continuată de economistul August Lösch (1940).). specifice fiecărei activităţi în parte. sunt foarte numeroase.). confecţiile textile. foarte multe activităţi sunt mai puţin dependente de costuri. nivelul evaziunii fiind de altfel un indicator fidel al gradului de bunăstare socială.Weber (1909). Astfel. concepută de Johann von Thünen în 1826. aplicându-se şi domeniului serviciilor unde contează mai ales dimensiunea pieţei. Astfel distanţa faţă de piaţă este principalul factor care diferenţiază peisajele agrare. fiind profitabile oriunde (mai ales ramurile care utilizează materii prime prelucrate.

un bun rar. dependentă de imaginea fiecărui centru urban. spre deosebire de bunurile comune. În mod general. sau proximitatea poate compensa o atractivitate mai redusă (ca de exemplu apropierea de Europa Occidentală. cele rezultate din industria modei. această teorie devine tot mai importantă. de rolul său administrativ etc. în funcţie de cerinţa pieţei. atât din punctul de vedere al localizării cât şi din cel al profilului activităţii desfăşurate. sunt în mare parte abstracte. specifică perioadei moderne şi contemporane.costul. adică măsura în care un centru urban este favorizat (defavorizat) în relaţiile sale cu celelalte centre vecine etc. cantitatea de interacţiuni dintre două locuri este o funcţie directă între emisivitatea locului de origine. Astfel de modele sunt des utilizate în localizarea unor activităţi productive sau de servicii. -teoria interacţiunii spaţiale. spre deosebire de cele mici. nu poate fi produs decât într-o metropolă. naturală sau antropică. în care barierele sunt tot mai fragile iar informaţia circulă fără frontiere. Având în centru noţiunea de distanţă. acolo unde există o clientelă minimală. care conduc la anumite preferinţe. atractivitatea locului de destinaţie şi proximitatea celor două locuri. Fiecărui bun produs îi corespunde însă un anumit prag.emplu un plus de atractivitate poate compensa distanţa mai mare. pentru că în realitate intervin o serie de factori care împiedică interacţiunea (de ex. prezenţa unei frontiere. deci a relaţiilor dintre agenţi situaţi în locuri diferite. situate sub pragul profitabilităţii majorităţii acestora. de ex. în sensul că regiunile vestice ale statele situate la est sunt mai avansate. Ca rezultat principal poate fi menţionată ierarhizarea urbană. Ulterior. de poziţia ocupată în cadrul reţelei. Totuşi. explicând atât repartiţia producţiei de bunuri cât şi a populaţiei. Au fost puse la punct modele de alegere discretă care iau în calcul toate alternativele posibile. care impune un gradient est-vest. este o continuare a teoriei locurilor centrale şi se află în centrul preocupărilor actuale. accesibilitatea. În acest mod. -teoria alegerii spaţiale. nu totdeauna cele mai eficiente. s-e dezvoltat prin luarea în calcul a elementelor psihologice. a concurenţei dintre două centre urbane sau agenţi economici etc. Aceste trei elemente favorizează intensitatea legăturilor şi se pot substitui unul altuia (de ex. ierarhizate în funcţie de un punctaj corespunzător avantajelor şi dezavantajelor specifice. precum în cazul centrelor turistice. o serie de specialişti au completat axiomele acesteia cu noi concepte precum: atractivitatea. cartografie automată). care pot fi produse la preţuri competitive în orice centru urban. tocmai ca efect al proximităţii). Intervine aici conceptul de economie de aglomeraţie care face ca într-un centru urban de mari dimensiuni să poată fi prezente toate ramurile industriale. Această teorie este considerată adesea cea mai completă dintre toate teoriile geografiei umane. De aceea se diferenţiază bunurile de ordin inferior (cumpărate curent) de cele de ordin superior (cumpărate mai rar). în contextul unei economii tot mai deschise..). 84 . utilizând masiv mijloacele moderne de studiu (statistică informatizată. modelele de interacţiune elaborate.

ia în calcul aspectele calitative ale spaţiului geografic. în lungul autostrăzilor. Principalele subramuri ale geografiei economice sînt următoarele: 3. creşterea preţului terenurilor etc. al XIX-lea.2. axându-se pe tipologia peisajelor agrare şi pe transformările acestora. opuse unor concentrări umane excesive etc. etc. disciplina devenind una de tip general. portuare.) sau prezentând contraste majore (vaste spaţii deşertice. Toată această problemtică se află în centrul discursului geografic contemporan. care este departe de a fi omogen. este suscitarea unor externalităţi negative.-teoria economiei geografice. geografia agrară începe să se intereseze de funcţionarea activităţii agricole în interiorul sistemelor spaţiale din care face parte sau pe care le crează.). munţi etc. Efectul principal al economiei de aglomeraţie. în ordinea apariţiei. Astfel. câştig realizat de către un agent ca urmare a propriilor decizii) sau de externalitate (cîştig rezultat ca urmare a deciziilor altor agenţi). Explicaţiile legate de această evoluţie sînt multiple. Între 1950-1980. Acestea sunt invocate adesea pentru a explica fenomenul de aglomerare a activităţilor în anumite zone. În momentul emergenţei geografiei moderne. Această geografie agrară (agricolă) a devenit o componentă esenţială a studiilor de geografie regională.) şi peisaj agrar deschis (engl. poluarea multiplă. Geografia rurală Geografia rurală (cunoscută la noi în mod trunchiat doar ca geografie a agriculturii) este. cum sunt cele aeroportuare. ceea ce face din geografia economică una din cele mai atractive opţiuni din perspectiva cercetării.. În această perioadă se impun termenii de peisaj agrar închis (fr. Complexitatea fenomenelor care au început să afecteze mediile rurale după 1980 (nu mai exista analogie între termeni precum lumea agricolă-lumea rurală sau economie agricolă-economie rurală) a impus considerarea acestora din unghiul organizării spaţiilor rurale de către societăţile localizate în aceste medii. lumea era încă dominant rurală iar activităţile agricole net dominante. care pot slăbi atractivitate sau frâna progresul (de exemplu. mai dependente de factorii fizici. impunând bariere (râuri. Habitatul rural interesa mai ales sub aspectul densităţii construcţiilor şi a formelor derivate din dispunerea acestora în spaţiu (morfologia habitatului). numită geografie rurală. secundar fiind abordate şi 85 . al XIX-lea). openfield) în funcţie de modul de organizare a exploataţiilor agricole (morfologia agrară). bocage. prima ramură a geografiei economice (sec.1. devenind geografie agricolă. de ex.). agenţii fiind tentaţi să profite de eventualele externalităţi. Iniţial s-a dezvoltat ca geografie agrară (studiind doar peisajele şi structurile socio-economice legate de agricultură). geografii s-au interesat cu predilecţie de aspectele economice ale vieţii rurale. Din aceasta derivă conceptele foarte actuale de internalitate (sau economie internă. în a doua parte a sec. datorită necesităţilor de gestionare a teritoriului.

o veritabilă şcoală a studiului dinamicii peisajelor luând astfel naştere. von Thünen (1826). în două componente esenţiale – vatra satului şi moşia acestuia -. Renta localizării. tehnici sau economici. odată cu impunerea preocupărilor ecologice şi cu turistificarea unor vaste spaţii rurale. modul în care se asociază diversele culturi. Aplicabile la orice regiune a Globului. respectiv modelul rentei funciare a lui J. aşa cum este formulată de autorul citat. 1979) iar tipologiile agrare sunt sprijinite de indicatori bine fundamentaţi matematic (sociali. 1962). culturi cerealiere şi tehnice la distanţe mai mari şi creşterea intensivă a animalelor în regiunile cele mai depărtate. Organizarea peisajelor rurale. istoriei şi antropologiei. Creşterea accesibilităţii rurale (conectarea acestora la diverse 86 . Industrializarea satelor şi antrenarea unor vaste spaţii în procesul de peri-urbanizare a favorizat această direcţie de studiu. Pornind de la lucrările lui von Thünen se caută noi modele teoretice care să explice atât localizarea activităţilor agricole cât şi dinamica peisajelor rezultate (Chisholm. Geografia agrară astfel concepută face apel masiv la mijloacele de studiu ale economiei. După 1975. factorul natural. Acest model. 1968). Spaţiul rural astfel conceput devine un spaţiu concurenţial. concept care se referă inclusiv la formele de proprietate şi de exploatare a terenurilor şi cuprinde sistemul de cultură. preocupată mai ales de aspectele pur economice şi tehnice.a devenit esenţială în descrierea structurilor agrare. deşi important fiind adesea eludat. aceste modele au permis o aprofundare a problematicii rurale.aspectele referitoare la forma şi materialul de construcţie (fizionomia habitatului). unde competiţia obligă la o regândire permanentă a întregului eşafodaj social-economic. geografia rurală a devenit tot mai mult o geografie agricolă. prima furnizându-i şi scheletul primelor încercări de modelizare teoretică a localizării activităţilor agricole. Aceşti termeni. Testat în cele mai diverse contexte. permiţând astfel o analiză mai profundă a peisajelor agrare şi mai ales a dinamicii lor cronospaţiale.ené Lebeau. Utilizarea mijloacelor moderne ale teledetecţiei a reconectat aceste preocupări la geografia generală. impune o zonare a culturilor agricole şi a zootehniei pe criterii de rentabilitate: legumicultură şi zootehnie bovină în imediata vecinătate a centrelor urbane. debuşând tot mai mult spre problematica sociologică a dezvoltării rurale. sistemele de creştere a animalelor şi tehnicile utilizate. Conceptul de structură agrară devine prevalent (R. care încearcă să explice productivitatea diferenţiată a muncii şi a capitalului în agricultură prin raportul dintre piaţa de consum şi distanţa faţă de locul de producţie a devenit unul din cele mai uzitate. acest model îşi dovedeşte perenitatea în pofida transformărilor produse în ultimele două secole. După 1950. Interesul pentru dezvoltarea Lumii a Treia şi problema subdezvoltării au constituit un impuls în acest sens. se impun cu acuitate termenii de spaţiu rural şi economie rurală iar geografii nu au rămas indiferenţi. Kostrowicki. după numeroase şi diverse îmbunătăţiri. fundamentaţi de sociologi şi economişti acordă o atenţie sporită particularităţilor demo-economice ale populaţiilor rurale în corelaţie cu activităţile pe care le desfăşoară.

preocupată de toate aspectele vieţii rurale. valorizîndu-se experienţa economiştilor spaţiali germani. Iniţial. aglomeraţii industriale. Se uita frecvent că aceşti factori de localizare nu acţionau în sine asupra activităţilor industriale. s-a studiat doar distribuţia (repartiţia) spaţială a industriilor şi s-au realizat monografii asupra diferenţierilor spaţiale prilejuite de industrie (centre industriale.reţele) a condus la conceptualizarea aşa-numitului continuum rural-urban. ansamblu de interacţiuni intense care diminuează efectele centralităţii urbane. Cu excepţia întreprinderilor compuse dintr-o singură unitate de producţie (caz în care întreprinderea se confundă cu uzina). regiuni industriale etc.2. 3. de organizare a industriei (uzina. fiind una din punţile trainice de legătură dintre geografia fizică şi cea umană. Treptat. toate celelalte întreprinderi (cu două sau mai multe unităţi de producţie) îşi dezvoltă 87 . în urma analizei şi comparării mai multor combinaţii locale a diverşilor factori de localizare. ei fiind în primul rînd studiaţi şi consideraţi de către organisme de decizie care administrau procesele industriale şi care constituiau de fapt structura organizaţională internă şi ierarhică. Geografia industriei Geografia industriei s-a cristalizat la trecerea între ultimele două secole ale mileniului al doilea. care au de obicei o localizare impusă de un anumit mediu local. această disciplină s-a integrat tot mai mult în geografia generală. specialiştii au demonstrat faptul că formele concrete. complexe industriale. ci fiindcă un agent economic bine organizat a ales acel loc. şi anume în sediul central al întreprinderii. 1990) şi distrugerea relaţiilor de tip comunist în estul Europei au constituit un impuls major în multiplicarea studiilor de geografie rurală tot mai preocupate de găsirea permanenţelor şi de urmărirea memoriei spaţiale. În analizele clasice factorii de localizare păreau suficienţi pentru a explica distribuţia/localizarea spaţială a industriei. După al doilea război mondial. districte industriale. „Renaşterea rurală” specifică statelor dezvoltate (termen aparţinând lui Bernard Kayser. Devenită o geografie rurală totală. vizibile în spaţiu. a întreprinderii. în spiritul geografiei idiografice. şi anume aceea că formele concrete de organizare se distribuie în spaţiu în urma unor decizii luate de multe ori departe de locul în care are loc localizarea. concentrarea de uzine) nu sînt prezente într-un anumit loc deoarece acolo se află într-o cantitate sau calitate suficientă anumiţi factori de localizare.). S-a ajuns astfel la o constatare importantă legată de manifestarea spaţială a procesului industrial. axe industriale. în contextul în care agricultura productivistă este considerată vinovată de multe din marile probleme ale lumii contemporane.2. geografia industriei a devenit o disciplină a localizării.

. etc. are de asemenea consecinţe spaţiale: o cantitate mai mare de produse va impune o uzină mai mare. el va induce principalele forme concrete de organizare spaţială a activităţii industriale (uzine izolate. răspunsul la această întrebare. dar şi a pieţelor de aprovizionare a viitoarei activităţi industriale. însă nici manifestările spaţiale nu sînt neglijabile: filierele de producţie sînt integrate (se va produce într-o singură uzină)? sau. existenţa unor pieţe restrînse şi cu o largă distribuţie spaţială va necesita localizări multiple de uzine mici. -unde se va efectua producţia?.ce cantitate se va produce?.. Aflarea şi acceptarea răspunsurilor la cele patru întrebări înseamnă de fapt luarea unor decizii strategice care vor guverna evoluţia economică a întreprinderii. ceea ce va induce puternice fenomene de polarizare?. interacţiune spaţială. agroalimentar).). etc. O întreprindere privată va căuta localizările cele mai eficiente din punct de vedere financiar. filierele vor fi disociate spaţial (se vor localiza mai multe uzine specializate)?. răspunsul la această întrebare implică studierea atentă (şi continuă!) a pieţelor de desfacere. Aceste decizii depind foarte mult de natura întreprinderii. care nu au nevoie de multă forţă de muncă) sau dimpotrivă.). răspunsul la această întrebare. etc. produsul final este unul de înaltă tehnologie (se va da întîietate proceselor automatizate. etc. răspunsul la această nouă întrebare este legat în primul rînd de fluxurile tehnologice interne ale întreprinderii. Strategia de localizare construită de o întreprindere se structurează în linii mari pe rezolvarea a patru mari categorii de probleme: . . şi care vor induce în spaţiu diferite forme de organizare sau vor provoca puternice modificări organizărilor deja existente. calibrate în funcţie de cererile locale.care va fi specificul producţiei (ce să se producă)?. cel mai apropiat geografiei. unul banal (textil. în funcţie de diverse pieţe de aprovizionare. Este posibilă prin urmare o primă dilemă spaţială. chiar dacă acestea sînt situate la distanţe de sute sau mii de kilometri una de cealaltă. este apanajul teoriilor localizării.. complexe industriale. care va avea o capacitate sporită de organizare a spaţiului (polarizare. în ultimă instanţă regiuni industriale. pe cînd o întreprindere publică va încerca să combine în procesul localizării cît mai bine exigenţele eficienţei economice cu 88 . aglomerări de uzine. ceea ce va impune o localizare a uzinelor în funcţie de una sau de alta dintre cele două pieţe. în funcţie de semnalele venite de pe pieţele de desfacere.cu ce tehnică de va efectua producţia?. pentru a se sesiza cererea existentă.o serie de strategii spaţiale care nu pot fi sesizate decît dacă se studiază simultan localizarea tuturor unităţilor de producţie. care are nevoie o cantitate mai mare de forţă de muncă mediu calificată. respectiv aceea ca piaţa de desfacere să nu se suprapună cu cea de aprovizionare. Apare astfel în mod clar diferenţa fundamentală între uzină şi întreprindere: uzina este expresia spaţială concretă a deciziei luate de către întreprindere.

care nu poate să se mai mulţumescă cu descrieri a posteriori ale organizărilor induse de industrie. dezrădăcinat. În cel de-al doilea caz se pot integra industriile care sînt relativ indiferente la constrîngerile induse de distanţă în termeni de distanţă-cost (distanţă-preţ). Oricare ar fi însă natura întreprinderii. sînt numite de geografie industrii mobile în spaţiu (sau. care nu sînt condiţionate de preţul deplasării materiilor prime. implantarea lor urmărind să minimizeze timpul de acces la piaţa de desfacere. care se caracterizează prin aceea că exigenţele eficienţei economice le impune o localizare strict legată de pieţele furnizoare de materii prime sau de forţă de muncă. 63 Footlose = fără nici o oprelişte. sau. interesul geografic concentrîndu-se acum asupra transformărilor actuale ale organizărilor spaţiale preexistente localizării lor. Eficienţa economică a activităţii lor este dată de localizări flexibile. constituie un obstacol puternic. în cel mai bun caz. Aceasta este una dintre dificultăţile majore ale geografiei industriale moderne. ci trebuie să-şi dezvolte un eşafodaj teoretic şi metodologic apt să facă previziuni asupra implicaţiilor spaţiale viitoare. Ceea ce trebuie reţinut este faptul că aspectele spaţiale efective ale localizării apar ca atare cu precădere în cadrul deciziilor strategice de implantare a industriilor puţin mobile în spaţiu. foarte evolutive. ale oricărei implantări industriale. sînt caracterizate de către geografie a fi fiind industrii foarte puţin mobile în spaţiu (aceasta înseamnă că siturile favorabile localizării lor sînt foarte limitate). chimia de bază). 89 . Primul caz este în general specific industriilor pentru care distanţa.exigenţele eficienţei sociale (teritoriale). În cazul lor spaţiul nu intervine decît cu totul întîmplător sau secundar în procesul de implantare. Aceste industrii. forţei de muncă sau produselor finite. care urmăresc îndeaproape evoluţia cererilor pieţii. În această situaţie se află în primul rînd industriile grele (siderurgia. care intervine prin preţul ridicat de transport al materiilor prime. materialele de construcţie. Aceste industrii. în literatura de limbă engleză. de axe majore de transport. fiind în schimb sensibile la constrîngerile relative la distanţa-timp. fără nici o constrîngere. posibilităţile de localizare variază între două puncte extreme: în interiorul pieţii de aprovizionare cu materii prime sau de mobilizare a factorilor de producţie sau în interiorul pieţelor de desfacere a produselor finite. Industriile footlose în schimb sînt localizate în general în urma deciziilor influenţate în mod covîrşitor de situaţiile conjuncturale ale evoluţiei pieţelor de desfacere sau a evoluţiei tehnologice. posibile. footlose63 industries).

apoi aceea a mobilităţii geografice a populaţiei sau cea a interacţiunii spaţiale ori a comportamentului indivizilor. geografia transporturilor se numea frecvent geografia circulaţiei. în spiritul geografiei behavioriste. din perspectiva geografică (adică modul în care sunt puse în mişcare mărfurile. fiind un inventar spaţial al modurilor de transport (infrastructuri fixe şi mobile) şi al fluxurilor transportate. Deoarece spaţiul era integrat în analiză doar prin intermediul densităţii căilor de transport şi al intensităţii fluxurilor dintre diversele unităţi spaţiale. mai ales al costurilor acestuia. desfăşurate într-o multitudine de aşezări umane. creşterea fără precedent a circulaţiei în marile oraşe. şi comportamentele spaţiale ale consumatorilor. dată fiind complexitatea şi dinamica sa. Din 1950. plecând de la raporturile dintre distanţă. Sistemul de transport este cel care le integrează într-o structură coerentă de organizare spaţială. permiţând dezvoltarea unei discipline distincte. printre care cea amintită a utilităţii. sistemele de transport au devenit un instrument major în organizarea teritoriului. Acest rol a sporit şi mai mult în perioada contemporană. timp şi preferinţe specifice. Pînă prin 1950-1960 avea un caracter strict descriptiv. Dezvoltarea spectaculoasă a mijloacelor de transport după al doilea război mondial. Dacă la început erau descrise rând pe rând diferitele moduri de transport sub aspectul distribuţiei lor spaţiale şi a diferenţelor calitative. Rolul transporturilor în economie. consumului şi distribuţiei de bunuri. generând formarea unor teritorii clar individualizate. Geografia transporturilor Geografia transporturilor s-a lansat în acelaşi timp cu geografia industriei. a fost subliniat încă de J. Geografia transporturilor se interesează în mod deosebit şi de posibilităţile de deplasare a persoanelor şi bunurilor între diferitele locuri. Cererile de servicii de transport rezultă din nivelul producţiei.3. interesul mutîndu-se asupra studiului reţelelor de transport ca sisteme spaţiale în sine.3. Inter-relaţiile sistemului de transport cu mediul natural şi cu cel economico-social pot fi considerate de fapt cheia de boltă a înţelegerii acestei discipline. Explicarea modului în care apare şi se manifestă cererea de servicii de transport este mijlocită de mai multe teorii. toate modelele de localizare amintite anterior luând în calcul această variabilă.2. un transport performant fiind o condiţie obligatorie a globalizării economice iar pe de altă parte. cu timpul s-a ajuns la studiul predilect al fenomenului circulaţiei în sine. După 1980 în studiul reţelelor de transport începe să fie luat în calcul. crearea unor noi tipuri de reţele de transport a generat un interes deosebit pentru geografi. începe cuantificarea şi modelizarea sistemelor de transport. von Thünen. Acesta este dificil de definit. 90 . Obiectul de studiu al acestei ramuri geografice este sistemul de transport. în spaţiul american neopozitivist.

adică locurile şi legăturile dintre ele. structura politicoadministrativă şi nivelul tehnologic specific unui teritoriu dat. reţeaua este multiplă. marile noduri. Studiul reţelelor urmăreşte mai ales proprietăţile sale structurale şi geometrice (existenţa nodurilor. prin analogie cu roata de car). Dacă sistemul de transport este unic. politice etc.). care ajută la înţelegerea genezei reţelelor de transport prin extinderea continuă a căilor de comunicaţii. care în forma sa cea mai generală se exprimă astfel: Iij = k*(Mi*Mj)/dija. Relaţia dintre aceste componente este în centrul dezbaterilor care vizează dezvoltare regională. există o strânsă corelaţie între nivelul dotărilor. ignorând adesea celelalte noduri. Acesta cuprinde mediul natural (fizic). în care Iij reprezintă interacţiunea între punctele i şi j. Mi este masa punctului i. Se acceptă în general că relaţia dintre sistemul de transport şi dezvoltarea economică este circulară. inferioare 91 . calitatea infrastructurii. etc. Spaţiul tinde să-şi piardă importanţa astfel. specifice marilor metropole. Un concept devenit extrem de curent în geografia transporturilor este cel de mediu operaţional. devenite un accesoriu obligatoriu al sistemului contemporan de transport. Toţi aceşti indici se bazează pe modelul gravitaţional. în funcţie de dinamica specifică fiecărei regiuni. Dimensiunea spaţială a unui sistem de transport este reţeaua de transport. densitatea spaţială. În general. conform căreia nodurile de transport şi axele de comunicaţie sunt ierarhizate în funcţie de atractivitatea şi capacitatea de emisie a fluxurilor specifică fiecărui punct locuit. Mai mulţi indici au fost imaginaţi pentru a măsura calitatea unei reţele. Constantele pot semnifica: numărul de conexiuni. informaţia circulând practic instantaneu. în funcţie de fiecare mod de transport. Dacă în perioada industrială un sistem de transport eficient era garanţia demarajului economic în prezent. calitatea infrastructurii sau gradul de fragmentare a spaţiului geografic în cazul accesibilităţii ori capacitatea de polarizare în cazul centralităţii. persoane. S-a impus în acest fel teoria radializării sau hub-and spokes (butuc şi spiţe. remodelarea structurilor spaţiale economice etc. În acest sens foarte utilă este teoria grafului. din perspectiva unui anumit mod de transport. În acest mod. capitalurile. cei mai importanţi vizând conectivitatea (gradul de complexitate a unei reţele) şi accesibilitatea (uşurinţa cu care poate fi atins un anumit nod) sau centralitatea (poziţia unui nod în cadrul unei reţele). intensitatea circulaţiei şi bogăţia unui teritoriu. Accentul principal cade astfel pe studiul fluxurilor (cantitatea de bunuri. dezvoltând predilect relaţii reciproce. ignora practic spaţiul. informaţiile într-un spaţiu dat). k şi a fiind constante specifice fiecăruia din indicii menţionaţi. independent de barierele naturale. mediul socio-economic. în cazul conectivităţii. Mj este masa punctului j iar dij este distanţa dintre i şi j. măsurate pe un ax de comunicaţie). de multe ori fiind dificil de stabilit cine determină pe cine.persoanele. în contextul postindustrial această condiţie nu mai este suficientă. Aceasta explică interesul tot mai viu al geografilor asupra transferului informaţiilor prin intermediul reţelelor de telecomunicaţii. informaţii.

Transportul a devenit treptat un element cheie în lanţul logistic al producţiei. costuri externe (poluare. inevitabile în condiţiile unui spaţiu neuniform. a integrării avansate a economiei în contextul multiplicării schimburilor. contrapuse spaţiilor în care populaţia are o mare varietate de posibilităţi de deplasare. efect al concurenţei. în special în cazul traficului maritim. Iau naştere astfel interfeţe de schimb. De ex. reţelele de transport comunitar au fost conectate rapid cu cele aeriene pentru a nu pierde la sol câştigul de timp din aer. prin procedee precum containerizarea. O altă temă predilectă a acestei discipline este complementaritatea şi integrarea spaţială a modurilor de transport. aglomerare. generatoare de costuri suplimentare. necesitatea unor conexiuni între ele fiind inerentă. comunitate gestionează „bugetul spaţiu-timp”. suportate de întreaga colectivitate şi nu de către utilizatori. Această temă presupune atât studiul concurenţei dintre diferitele reţele de transport cât şi acela al costului specific. Aceasta pentru că modurile de transport nu sunt decât parţial substituibile. capitalurilor şi informaţiilor. Necesitatea asigurării unei mobilităţi eficiente a bunurilor şi persoanelor pune problema complementarităţii modurilor de transport. al dorinţei de a deţine o poziţie strategică. forma cea mai evoluată fiind producţia just in time sau juste à temps” (exact la timp). bunurilor. destul de diferenţiat chiar şi la nivelul statelor dezvoltate. Geografia transporturilor integrează tot mai mult tematica protecţiei mediului sub presiunea opiniei publice dar şi a creşterii fără precedent a cererii de servicii de transport. a modului în care fiecare persoană. punctelor de transbordare (rupturi de sarcină) care impun o discontinuitate spaţială. Tot în acest sens. accidente). o atenţie mare este acordată şi preferinţelor spaţiale. adică ansambluri de infrastructuri care permit trecerea cât mai rapidă de la un mod de transport la altul. al compensaţiilor reciproce. zgomot.ierarhic. În prezent studiul transporturilor a devenit indispensabil pentru înţelegerea formării spaţiilor economice supranaţionale. O altă direcţie de studiu este aceea a disparităţilor generate de mobilitatea persoanelor. care minimalizează stocul de produse intermediare. Se vorbeşte astfel de existenţa unor spaţii largi în care populaţia este „captivă” neavând acces la nici un mod de transport pentru a se deplasa. în lungul cărora o persoană sau o cantitate de mărfuri schimbă două sau mai multe mijloace de transport. reorientării acestora. livrate exact în momentul prelucrării lor şi încearcă să producă numai atunci când există o cerere sigură. care a diminuat semnificativ costul transbordării. De aici interesul major al integrării spaţiale (interconectării) modurilor de transport. Unele moduri de transport generează. Astfel se formează lanţurile de transport. graţie unui sistem de transport mai complex şi mai eficient. În acelaşi mod. Aceste direcţii de studiu subliniază că stăpânirea constrângerilor spaţiale de către sistemul de transport 92 . prin funcţionarea lor. cazul transportului rutier şi a celui aerian. Dinamica sistemului de transport a devenit un element inseparabil în studiul modificării ierarhiei urbane şi a formării regiunilor. Bucureştii sunt de multe ori mai aproape de alte mari metropole din Europa decât de celelalte oraşe importante ale ţării.

care studiază istoria disciplinei. Geografia schimburilor comerciale Geografia schimburilor comerciale sau market geography/la géographie du marché. cu origini în antichitatea greco-romană. devenind indispensabilă în înţelegerea relaţiilor dintre om şi teritoriul său.este tot mai importantă în funcţionalitatea societăţii contemporane. Geografia socială şi culturală Geografia socială şi culturală reprezintă una dintre cele mai complexe ramuri ale geografiei umane. atît din punct de vedere al cartografierii vizibilului (cartografia generală) cît şi al invizibilului (cartografia tematică) 3. În mod tradiţional există două tipuri de cercetări: cele efectuate la scara lumii şi a marilor regiuni geografice (care studiază marile organizări spaţiale ale structurilor comerciale) şi cele efectuate la scară regională sau locală (geografia comerţului de proximitate). Geografia transporturilor a ajuns la deplina maturitate. geografia istorică încearcă să stabilească rolul factorilor geografici în evoluţia istorică a societăţilor (încearcă să reconstituie geografiile trecutului). cu legături evidente cu geografia socială şi cu cea culturală. Domeniul său de studiu este cel al reprezentării suprafeţei terestre.5. În cadrul analizelor sale diacronice şi sincronice. Teoriile cele mai utilizată în geografia serviciilor comerciale derivă din modelul locurilor centrale al lui Christaller iar modelele de diagnoză şi de prognoză fac parte din familia modelelor economico-geografice de interacţiune spaţială. în formarea şi funcţionarea teritoriilor.4. deoarece este strîns legată de geografia producţiei şi de cea a transporturilor. 3. Iniţial termenii de geografie socială şi de geografie umană erau sinonimi. este o disciplină mai greu de definit.3. Spre deosebire de aceasta din urmă.4.2. geografia istorică utilizează atît metodele cantitative. a dobîndit o personalitate distinctă ca ramură a geografiei în secolul al XIX-lea. 3. 3. cît şi demersurile umaniste. Geografia istorică Geografia istorică era confundată pînă prin anii ’60 cu istoria geografiei. Geografia matematică Geografia matematică (cartografia). 93 .

A. Bobek în primul rând) iar după război şi în spaţiul nord-american. geografia socială abordează şi modul în care se localizează (teritorializează) grupurile umane. Iniţial. Una din primele cauze ale diferenţierii geografice a faptelor sociale este legată de limbaj. a naţionalismului şi recrudescenţa fundamentalismelor diverse. au constituit fundalul pe care s-a creat practic o nouă geografie culturală. Hartke şi H. geografia (etno) lingvistică fiind astfel una din principalele dimensiuni pe care le cunoaşte această disciplină. a practicilor sociale curente legate de muncă. clasă (colectivitate ai cărei membri au conştiinţa 94 . Geografia culturală are o istorie la fel de lungă şi complexă. de petrecerea timpului liber. în S. asociaţiile. a devenit o disciplină în sine. Resuscitarea identităţilor regionale.U. axându-se pe aspectele culturale materiale. ierarhia socială. geografii s-au familiarizat cu metodele specifice sociologiei şi antropologiei. unde se redescoperă interesul pentru ecologia socială a „şcolii de la Chicago” din perioada interbelică. doar studiul societăţilor Lumii a Treia având o componentă culturală mai importantă. Pentru a trata toate aceste aspecte. Tema culturală a fost eclipsată în primele decenii postbelice de avântul mondializării şi de progresul tehnic. bazându-se pe patru concepte esenţiale: rol (conduită socială stereotipă pe care actorii vieţii colective o adoptă pentru a-şi asigura un statut anumit). (1963) a orientat această ramură a geografiei umane spre antropologie. se constată un interes progresiv pentru acest curent favorizat. completată în anii ’80 cu geografia culturală. de procesul uniformizator al mondializării. structurile sociale şi instituţiile specifice acestora: familia. toate având în subtext fortificarea sentimentelor de teritorialitate. al XX-lea acest termen s-a impus mai ales în spaţiul germanic (austriecii W. geografii anglosaxoni şi germani foloseau atributul cultural pentru a desemna orice peisaj antropizat. A treia dimensiune a geografiei sociale are în centru descrierea universului social. clasele sociale. confundânu-se într-o primă fază cu acesta. economică şi ideologică a statului).Ulterior. Utilizat deja la 1870 în Franţa şi Marea Britanie şi reluat de Camille Vallaux la începutul sec. Analiza geografică a formelor de viaţă socială este ambiţia oricărei geografii sociale. Termenul de geografie socială este la fel de vechi ca şi cel de geografie umană. de necesităţile de consum. geografia socială. gradul lor de mixitate sau de omogenitate. paradoxal. debuşînd astfel spre geografia culturală. În fine. dinamica lor cronospaţială. colectivitate (ansamblu de persoane care au în comun aceleaşi caracteristici). analiza interacţiunilor spaţiale dintre clasele şi categoriile sociale. atentă nu numai la spaţialitatea elementelor spiritualităţii umane ci şi la raporturile dintre spaţiul geografic şi simbolurile identitare sau teritoriale. arhitectura socială (ansamblu de reţele de relaţii codificate cu un rol determinant în fundamentarea politică. Astfel se creionează şi obiectul său de studiu. având în centru conceptul de segregaţie spaţială. O a doua dimensiune este aceea care are drept reper. studiile lor fiind foarte apropiate de metoda istorică. focalizîndu-se asupra încrustării în spaţiu a arhitecturilor teritoriale specifice fiecărui grup social. După 1980. Carl Sauer.

Un rol important în această dinamică îl deţin şi instituţiile statului. Contextul mondializării şi generalizarea culturii de masă (prin mijloacele mass-media) au bulversat 95 . Se observă din cele expuse că teoriile sociale trebuie dublate totdeauna de cele economice pentru a explica dinamica spaţială a societăţilor. burghezia a preferat zonele centrale ale oraşelor dar după 1850 s-a constatat o deplasare spre periferiile centrelor urbane. care particularizează un grup uman. Atâta timp cât aceasta s-a mărginit la aspectele descriptive ale structurilor sociale nu a existat un fundament teoretic. Progresul geografiei sociale este intim legat de cel al sociologiei. proprii unei clase sociale. dependentă în multe cazuri de barierele geografice. dobândite în timp.apartenenţei la o categorie distinctă. Cultura în sens larg este un ansamblu de forme de comportament şi cunoştinţe. cultura nu poate fi neglijată de geografie. Cultura este responsabilă de transmiterea informaţiilor. Manifestându-se spaţial sub forma unor arii culturale (ansambluri teritoriale omogene prin trăsături culturale comune). cultural. Aceasta cu atât mai mult cu cât societăţile moderne sunt guvernate de sisteme de autoritate-putere şi de organisme birocratice la baza cărora se află familia. controlată în toate aspectele vieţii sale cotidiene. Articulaţia acestor relaţii instituţionalizate defineşte arhitectura socială prin intermediul soluţiilor funcţionale adoptate. care pot consfinţi prin tradiţie sau prin lege anumite clivaje sociale (de tipul castelor în India sau de tipul titlurilor de nobleţe în Europa). ideologie (sistem de idei. Aceste procese nu sunt statice. Astfel. rezolvate de regulă prin revoluţii (conflictuale sau paşnice). fiind la originea coeziunii sociale şi a climatului de încredere necesar reducerii costului controlului reciproc. în funcţie de localizarea grupurilor rezultate şi de raporturile spaţiale dintre ele. Atunci când echilibrul între cele două forţe este depăşit se ajunge la crize. aşa-numita luptă de clasă. Analiza socio-geografică nu poate fi astfel izolată de cea a fenomenelor religioase. Teoria marxistă adaugă un element esenţial în dinamica societăţii. Cultura este aceea care asigură premizele coeziunii sociale prin capacitatea de influenţă psihologică de care dispune. Un rol important în dezvoltarea teoriilor sociale l-a avut Şcoala de la Chicago pentru care colectivităţile sunt rezultatul diviziunii muncii şi a segregaţiei. metafizice sau ideologice care divizează societăţile şi culturile acestora. în fond o combinaţie între două tendinţe extreme: de omogenizare socială şi de divizare (divergenţă) continuă. politic şi social nefiind totdeauna clară. limita între economic. Codurile de comunicare şi organizare sunt de maximă importanţă în acest sens. dependente de multe ori de ideologia colectivă sau de grup. a atitudinilor de viaţă şi a conduitei sociale. Reflecţia teoretică în geografia culturală actuală este îngreunată de dificultatea definirii conceptului de cultură. a confuziei dintre acesta şi cel de civilizaţie. solidară). aflându-se într-o continuă transformare. Geografia socială se situează astfel într-un context disciplinar complex. exprimată cel mai adesea prin utilizarea unui vehicul lingvistic normat. multă vreme. filozofie despre lume şi viaţă. mai sigure şi mai liniştite.

tehnicile vieţii sociale (comportamente. Omul contemporan este tot mai dependent de universul semi-artificial creat de mijloacele moderne de comunicare şi de instalaţiile menite a-i facilita existenţa. 1965). valorile. regulilor şi obligaţiilor impuse de valorile derivate din reflectarea ordinii presupus sacre în lumea profană. societăţi la fel de avansate precum cea nord-americană. rolul oraşului este esenţial. care se pot referi la natura lumii. Aderarea la simboluri comune impune formarea colectivităţilor şi implicit reducerea distanţei sociale. mijloace de control indispensabile funcţionării organismelor sociale). libertate individuală şi dreptul la apărarea identităţii culturale. difuzate de regulă ierarhic sau în funcţie de capacitatea de adaptare la schimbările culturale. accesibilă doar unei minorităţi. ideile. de o importanţă maximă chiar şi în cele mai super-tehnologizate societăţi. Studiile efectuate de către geografi (A. Abordarea culturală în geografie ridică două probleme de fond: lumea este un extraordinar mozaic cultural care deşi posedă o serie de elemente comune. Spaţiul geografic nu se diferenţiază în acest sens numai în funcţie de caracteristicile sale naturale sau cele derivate din amenajările antropice ci opune şi zonele profane celor sacre (Eliade. intervenind capacitatea de rezistenţă a unor forme culturale dar şi decalajele tehnologice. Vivre l’espace au Japon. Cultura permite atât cunoaşterea obiectivă a realităţii dar şi pe cea imaginară. accesul inegal la aceste binefaceri conducând la coexistenţa aproape incredibilă a unor lumi efectiv paralele. valorile. Jean Gottmann a observat încă din 1952 rolul imaginilor şi simbolurilor în asigurarea unităţii teritoriale. acela de prezervare a particularităţilor locale. cultura populară s-a transformat într-o anexă a culturii de masă. atitudini. PUF. justiţie socială. Paris. Astfel societăţile fragmentate pot opune colectivităţi între care distanţa socială este foarte mare împiedicând formarea unor teritorii omogene. preceptele morale ghidează comportamentele 96 . sociale sau individuale). Sacru şi profan. aici producându-se inovaţiile. În acest proces de filtrare. contrare scopului său principal. ambele fiind exploatate în scopuri mercantile. 1982) arată că dincolo de aparenţele mondializării. Această cultură de masă a introdus şi o separaţie netă între componentele culturale anterioare: cultura savantă a devenit ştiinţă instituţionalizată. diferenţiază culturile între ele introducând o contradicţie între idealurile de egalitate. Acest proces este departe de a se desfăşura uniform în spaţiu. Consistenţa teritoriului este dată de acceptarea voluntară a unor valori simbolice.Bercque. vest-europeană sau japoneză îşi păstrează originalitatea intactă. Sistemul cultural nu este închis. Elementele care se transmit şi se reconstruiesc permanent se înscriu în unul din cele trei mari ansambluri de practici şi cunoştinţe: tehnicile materiale şi practicile care le pun în aplicare. lumea „de dincolo”. novatoare.sensul clasic al culturii introducând tendinţele de omogenizare şi de alienare. dincolo de coeziunea sa acţionează filtrul cultural care elimină elementele considerate depăşite sau le reţine pe cele considerate actuale. De fapt personalitatea şi identitatea individului se construieşte şi se defineşte tocmai prin prisma ideilor. a societăţii sau a individului (valori universale. în care membrii unei comunităţi se regăsesc.

În acest fel stratificarea culturală. favorizate de revoluţia cantitativă. Distribuţia spaţială a populaţiei porneşte de la conceptul de ecumenă. dinamica. structurile şi mobilitatea populaţiilor. Astăzi se acordă o atenţie mai mare modificării structurilor spaţiale generate de evoluţia densităţii populaţiei. conturându-se patru mari sectoare de interes: repartiţia. economie. Geografia populaţiei (demogeografie sau geografie demografică) a început în antichitate (cînd era interesată de particularităţile fizice şi culturale ale grupurilor umane). Această ramură a geografiei are ca obiect de studiu evoluţia cronospaţială a populaţiilor umane sub toate aspectele. Prin raportarea numărului de locuitori la suprafaţa unui teritoriu se obţine o apreciere descriptivă a prezenţei umane. 97 . blocarea şanselor devin în acest sens „normale”. oricâte bune intenţii ar fi clamate sau puse în practică. exprimată cartografic sub diverse moduri. a devenit ecologică (interesată de relaţiile omului cu mediul) în prima jumătate a secolului al XX-lea şi.) dar geografia se distinge net prin raportarea tuturor fenomenelor şi proceselor la particularităţile fizice ale spaţiului terestru. istorie. Studiul populaţiei constituie obiectul mai multor discipline ştiinţifice (demografie. celelalte două mari ramuri ale geografiei umane. Interesul geografiei pentru acest domeniu este la fel de vechi ca şi disciplina însăşi. lumea contemporană dovedindu-se la fel de neputincioasă în rezolvarea dilemei esenţiale a umanităţii: a fi sau a avea. domeniul de studiu s-a lărgit continuu. Toate acestea constituie de fapt suportul unor discipline geografice conturate mai recent (geografia socială. Conceptul de densitate este la fel de vechi şi constituie una din mărimile esenţiale în geografie. structurale şi dinamice.) fiind în strânsă legătură şi cu geografia aşezărilor umane sau cu geografia economică. această disciplină abordează astăzi şi chestiuni mai abstracte. a căpătat dimensiunile sociologice şi demografice care o caracterizează în prezent. după 1950. În acest mod. Inegalităţile.individuale dar în acelaşi timp constituie o acoperire pentru unele interese strict personale sau de grup. a continuat apoi în Evul Mediu şi în perioada modernă cu aceleaşi interese etnografice şi antropologice. Orientată o lungă perioadă spre aspectele tangibile ale realităţii. O lungă perioadă a dominat abordarea din perspectivă etnografică şi antropologică. sociologie etc. folosit astăzi cu sensul de spaţiu locuit şi transformat de om. piedicile. dar de la începutul secolului al XX-lea se impun noi direcţii de aprofundare care vor asigura acestei discipline o bază teoretică deplin acceptată: orientarea ecologică şi ceva mai târziu orientarea socio-demografică. Interesul ştiinţific a glisat de la distribuţiea şi densitatea oamenilor în spaţiu către fenomenele dinamice ale acestora (fluxuri migratorii) şi ulterior către analiza comportamentelor demografice spaţiale. geografia culturală etc. fiind una din primele ramuri conturate şi una din cele mai stabile din punct de vedere teoretic şi metodologic. dublată de cea socială pare a fi inerentă naturii umane. Alegerea uneia din cele două alternative la problemele expuse nu face decât să certifice ambiguitatea oricăror valori şi dificultatea stabilirii adevărului sau dreptăţii.

La capătul procesului de tranziţie demografică se ajunge la regimul demografic post-tranziţional. Se adaugă structura rasială. Divizate arbitrar în migraţii interne şi internaţionale. România a devenit după 1990 un stat repulsiv. În cadrul acestor domenii se remarcă în ultimele decenii o serie de probleme foarte frecvent abordate de către geografi: utilizarea resurselor umane (forţei de muncă). capitala şi unele judeţe din vestul ţării (Arad. Depopularea ca şi suprapopularea sunt astfel fenomene care interesează în egală măsură. fie pe cale naturală (diferenţa dintre natalitate şi mortalitate) fie prin intermediul mobilităţii geografice (diferenţa dintre imigraţie şi emigraţie). Mobilitatea geografică. Problematica migraţiilor este cu atât mai interesantă cu cât procesele pe care le generează nu sunt ireversibile ci se găsesc într-o dinamică ale cărei mecanisme nu pot fi anticipate totdeauna. Creşterea duratei vieţii şi reducerea incidenţei unor factori precum mortalitatea infantilă au generat fenomenul de explozie demografică. religioasă). populaţie activă. Complexitatea acestor structuri care formează un mozaic dificil de descifrat este deseori dezarmantă dar este esenţială pentru fundamentarea unor comportamente spaţiale specifice celorlalte domenii de studiu ale acestei discipline. care presupun existenţa unor mişcări de tip atracţie/respingere (push-pull) între regiuni atractive şi regiuni repulsive. sex. lingvistică. socioculturală (apartenenţă etnică. De ex. furnizor de forţă de muncă dar la nivel regional. îmbătrânirea populaţiei (efect principal al tranziţiei demografice. deosebite prin maxima diversitate. Criteriile de structurare a populaţiei pot fi de natură: socio-demografică (vârstă. Populaţia evoluează între tendinţe de concentrare şi dispersie care se manifestă diferenţiat în spaţiu. aşa cum se întâmplă deja în multe state europene. deşi este o componentă dinamică. situaţie matrimonială). constituie un domeniu distinct prin marea varietate a formelor de manifestare. bazat pe familia lărgită. grad de instrucţie). iar în acestea pot exista şi arii afectate de migraţia excesivă. furnizor de emigranţi poate să aibă şi regiuni atractive. în care fenomenul de implozie demografică (scădere a numărului de locuitori pe cale naturală). ciclic (reversibil) sau ireversibil. la toate nivelurile ierarhice. profesie. generalizând familia restrânsă. Timiş) au rămas atractive. O teorie esenţială pentru înţelegerea diferenţierii spaţiale a dinamicii naturale este aceea a tranziţiei demografice. cu consecinţe 98 . Aceasta porneşte de la realitatea ineluctabilă a ultimelor trei secole care sub impulsul industrializării şi urbanizării a modificat regimul demografic tradiţional. mai greu de clasificat dar esenţială în societăţile multirasiale. Dinamica populaţiei este în fond unul din resorturile care modifică distribuţia acesteia. Studiul dinamicii este intim legat de acela al structurilor. Astfel un stat repulsiv. formele mobilităţii geografice acţionează prin intermediul aşa-numitelor câmpuri migratorii.mecanismelor socio-economice care le generează. în interiorul lor existând areale foarte afectate de migraţia continuă (Dealurile Lipovei sau Munţii Zarandului). cu un accent deosebit pe fenomenul şomajului). socioeconomică (statut social.

Geografia urbană are ca obiect de studiu dimensiunea spaţială a fenomenului urban. potenţialul populaţiei (efectul conjugat al interacţiunii spaţiale dintre indivizi). de unde un mare număr de studii de caz foarte aprofundate. etc. Această viziune organicistă s-a articulat în jurul 99 . sexuarea spaţiilor. Aceste aspecte abstracte au intrat în atenţia geografilor ca urmare a posibilităţilor deschise de analiza cantitativă asistată de calculator.imprevizibile asupra echilibrului demo-economic). presiune demografică. pornind de la raporturile dintre masă şi distanţă. În acest mod pot fi depistate cu mai mare uşurinţă cauzele sau efectele unor procese şi fenomene geo-demografice. caracterul explicativ dispare în mare măsură în schimb se exacerbează caracterul idiografic. utilizând procedee matematice care asigură astăzi un grad ridicat de obiectivitate şi exactitate. Geografia aşezărilor umane este de fapt geografia urbană deoarece aşezările rurale nu pot fi scoase din contextul care este obiectul de studiu al geografiei habitatului. studiul evoluţiei cronospaţiale a comportamentelor demografice. Oraşul este considerat drept o entitate morfologică. foamete. modelizarea migraţiilor. În ultimii ani iau un avînt deosebit studiile comportamentale/umaniste asupra oraşelor (calitatea vieţii. caracterul pur descriptiv. Specificul geografiei printre disciplinele care au ca obiect de studiu oraşul constă în conceptele specifice. Între toate acestea există strânse condiţionări iar aspectul lor practic asigură disciplinei o largă deschidere spre dezbaterile privind dezvoltarea durabilă sau globalizarea.). iar demersurile pozitiviste/neopozitiviste vor facilita studiile oraşelor în termeni de sisteme spaţiale ecologice. citat de Jean-Bernard Racine. fizionomică.). socială şi culturală diferenţiată. În cadrul paradigmei deterministe geografia urbană rămîne tributară analizei cauzale şi unei puternice dimensiuni explicative (construirea clasificărilor după sit şi situare. aflate într-o continuă evoluţie (B. analiza funcţiilor urbane şi ulterior analiza zonelor de influenţă. Distingând spaţiul intraurban în cadrul spaţiului geografic. a reţelelor şi armaturilor urbane). funcţional integrată într-o reţea ierarhizată care permite organizarea regiunii şi integrarea ei în economia globală.J. suprapopulare. oraşul poate fi considerat ca o entitate sistemică în cadrul sistemului urban. În cadrul posibilismului. Abordările empirice au lăsat treptat loc celor teoretice. Geografia marxistă deschide drumul analizei disfuncţionalităţilor spaţiale intraurbane şi a diferenţierilor sat-oraş. 1970) chiar dacă iniţial s-a pornit de la paradigma deterministă ce încerca să explice oraşul în funcţie de condiţiile fizice ale poziţiei sale (Raoul Blanchard. dominant până de curând fiind înlocuit cu încercări de modelizare şi teoretizare mai ales în trei direcţii: regularităţile distribuţiei spaţiale a populaţiei şi formarea sistemelor de aşezări. Berry. sărăcie. raporturile interetnice şi problema minorităţilor etc. suprapunerea acestora. de tip monografic. 1998). Un interes crescând este acordat problemelor contemporane legate de calitatea vieţii (depopularea rurală.

. armatură urbană (reţeaua formată din marile centre urbane care servesc ca bază pentru organizarea întregii reţele) şi reţea urbană (repartiţia spaţială a oraşelor. Discontinuităţile existente sunt rezultatul conjugat al influenţei factorilor naturali şi al tendinţei de concentrare a activităţilor în noduri unde se realizează o economie de scară (costul serviciilor material scade odată cu creşterea dimensiunii aglomeraţiei urbane. formate din ţesuturi diverse având fiecare structură proprie şi din relaţiile cărora se asigură funcţionarea întregului). Un concept major a devenit astfel cel de funcţie urbană (ansamblul activităţilor desfăşurate într-un oraş) care permite precizare raporturilor specifice dintre activităţile economice şi spaţiul urban ca şi degajarea relaţiilor social-economice. o insulă. integrate într-un sistem ierarhizat care asigură încadrarea unui spaţiu naţional sau regional). 1968. Unele concepte prezentate au rămas fixate într-un determinism îngust chiar dacă au fost îmbogăţite printr-o abordare behavioristă care a impus concepte precum atractivitatea urbană sau textură urbană (concepţie care compară oraşul cu organismele vegetale sau animale. O abordare mai avansată este cea funcţionalist-structuralistă care a avut drept punct de plecare două teorii esenţiale: a locurilor centrale (Christaller. În acest fel s-a depăşit după 1950 stadiul monografic. un promontoriu. Înscrise în paradigma posibilistă. au apărut conceptele: zonă de influenţă (spaţiu aferent unui oraş. Ordinea spaţială era astfel văzută atât ca un rezultat al influenţelor reciproce dintre om şi mediu dar şi ca efect al fenomenelor economice. impactul asupra mediului etc.Claval. Problema principală devine astfel aceea a reconstituirii istorice a evoluţiei teritoriale a oraşului. un estuar. aceste concepte au asigurat un caracter analitic geografiei urbane. sit (amplasamentul unui oraş raportat la topografia locală. S-a ajuns astfel la formularea unor modele teoretice care subliniau faptul că oraşul este un loc central în cadrul unui sistem şi că oraşul este el însuşi un sistem complex.. o terasă. Pentru prima dată se punea problema căutării unei ordini subiacente dincolo de distribuţia spaţială a centrelor urbane. Extinderea aglomeraţiilor urbane este însoţită 100 .conceptelor: de nodalitate (poziţie de intersecţie în cadrul unei reţele de relaţii). un meandru de ex. Mult mai târziu. 1929). Bogată în informaţii şi observaţii aceasta se axa mai puţin pe problematizare.). fără însă a impune şi virtuţi explicative. până la depăşirea nivelului optim). un contact între două unităţi geografice. care a încercat să fundamenteze un principiu capabil să clarifice localizarea centrelor urbane. o confluenţă. efectuându-se numeroase studii tematice (inclusiv în România). a relaţiilor dintre ele sau a modului în care suprapun spaţiului geografic. Apar preocupări noi precum inadecvarea unor activităţi la necesităţile locale. a diferenţierilor care apar şi a logicii acestora. 1936) şi a zonării funcţională (Şcoala de la Chicago. Oraşul apare în această viziune ca un imens sistem destinat maximizării funcţiilor de comunicare şi schimbare socială (P. definit prin interacţiunea dintre centrul urban şi periferia rurală).) şi situaţie (amplasarea oraşului raportată la trăsăturile majore ale reliefului. formarea reţelelor şi structurarea internă a spaţiului).

formulat incipient încă de Auerbach (1909) şi fundamentat de Zipf (1949) permite elaborarea unor tipologii a structurilor spaţiale urbane.) spre deosebire de cele banale care se dispersează spre periferie (comerţ. Încercări similare au vizat şi densitatea populaţiei urbane (legea gradientului densităţii intraurbane). transporturi).de modificarea continuă a structurii interne a acestora. de o simplitate uluitoare. funcţie de populaţia deservită. cartiere muncitoreşti etc. atunci când la nivelul superior al ierarhiei sunt mai multe centre concurente. impunând o competiţie pentru spaţiu care conduce la structurarea oraşului în funcţie de distanţa faţă de centru. Astfel. de urbanizare sau de statut social-economic) au generat un întreg curent geografic. Această segregaţie se impune atât pe plan social (cartiere burgheze. localizare sau grad de dezvoltare. relaţie empirică de formă lognormală a devenit indispensabilă analizei oricărei reţele urbane. Un alt model de generalizare empirică este cel al localizării serviciilor urbane. Reţelele urbane se supun alometriei. Pe baza acestei constatări B. Analiza factorială şi utilizarea unei game variate de indici (de segregare. cartiere comerciale etc. până la atingerea unei densităţi critice care conduce la efectul contrar. policentrică. atunci când aceasta este dominată de un oraş foarte mare. unde k şi q sunt constante. Zona de dominaţie este prin excelenţă centrul oraşului. administraţie etc. derivată din jocul continuu al forţelor socialeconomice care impune segregaţia spaţială. serviciile de vârf au tendinţa de concentrare în zona centrală (finanţe. care prevede că într-un sistem componentele sunt interdependente. acela al „ecologiei factoriale”. integrat astăzi în orice analiză urban-geografică. Formularea sa matematică (Rq*Pr=k. Modelul concentric astfel imaginat (Burgess.). 1939) ori cel al nucleelor multiple (McKenzie. anii ’20) sau cel sectorial (Hoyt. Acest model. competiţia pentru spaţiu şi pentru calitatea acestuia. dominaţie-invazie-succesiune. Astfel orice avansare în ierarhie a unor centre este concomitentă cu reculul altora.J.) cât şi economic (cartiere industriale. de aglomerare la periferie. aşa cum s-a petrecut în cele mai multe metropole 101 . Astfel. concept cheie al teoriei generale a sistemelor. În aceeaşi perioadă s-a încercat şi generalizarea empirică având drept scop evaluarea stării de echilibru a unui sistem urban la un moment dat. oraşul poate fi divizat în zone funcţionale. Acestea au pornit de la constatarea că într-un sistem urban există o legătura directă talia şi rangul unui oraş (Pumain. 1983) au permis o abordare mai complexă a dinamicii urbane. conform căruia activităţile localizate în zonele centrale sunt cele care îşi pot permite costul centralităţii sau sunt dependente de aceasta. Legea rang-talie. iar creşterea demografică a unora nu se poate face decât în dauna celorlalte.Berry a imaginat chiar o lege a spaţializării ofertei faţă de consumatori. fondând un fel de geografie comparată a sistemelor urbane de anvergură naţională sau regională. care se succed conform unei secvenţe. indiferent de talie. aplicabilă practic la oricare centru urban. R este rangul iar Pr este populaţia rezidentă) a permis detectarea mai multor forme de organizarea a reţelei urbane: primaţială. 1982). statutul familial şi rangul social. care porneşte de la existenţa unei tendinţe manifeste de concentrare a populaţiei în zona centrală.

minorităţi diverse etc. considerând că este o tendinţă conjuncturală şi nu de durată. Paradigma critică şi viziunea umanistă au adus începând cu anii ’80 o nouă abordare.Bonnet.). oraşul-reţea sau hiperoraşul nu fac decât să continue tradiţia clasică a raportării la urbanizarea specifică marilor metropole supuse unei pulsaţii continue datorate modificării raporturilor dintre economie şi spaţiu. Toate acestea au debuşat în teoria sinergiei urbane sau a autoorganizării conformă teoriilor formalizate de Şcoala filozofică de la Bruxelles (Ilia Prigogine). în care practicile spaţiale şi percepţia individului asupra spaţiului urban contează enorm. Sinergetica este un mijloc conceptual şi metodologic utilizat pentru analiza multiscalară. favorizată de circuitele informaţionale. intensificării diviziunii muncii. Probleme precum elitizarea centrelor urbane (gentrificare în literatura anglo-saxonă) sau discriminarea sexuală (geografia genurilor) ca şi fenomenele legate de marginalitatea unor grupuri sociale au ajuns în centrul atenţiei generând o adevărată geografie a calităţii vieţii sau a bunăstării. Se ajunge astfel la formalizarea unei noi teorii asupra dinamicii teritoriale. delincvenţi. Acestea cunosc distorsiuni permanente de tipul localizare/ delocalizare/ relocalizare sau expansiune/ restrângere. bazată pe indicatori calitativi. exprimată prin renaşterea zonelor centrale ale marilor oraşe. Cei mai mulţi specialişti sunt astfel sceptici în ce priveşte deconcentrarea populaţiei şi a activităţilor în favoarea ariilor rurale sau periurbane. permisă de avântul informaticii şi de introducerea statisticii inferenţiale. Ideile novatoare referitoare la oraşul-teritoriu. fenomen aflat în centrul atenţiei geografilor urbanişti din ţările dezvoltate care se văd astfel copleşite de problema sărăciei şi marginalităţii considerată depăşită până de curând. imigranţi. Se ajunge astfel la o geografie a reprezentărilor. Problema urbanităţii. 102 . 1999) continuă să atragă dar au devenit şi „fabrici de excluşi”. de la comportamentul individual la cel local.occidentale. Globalizarea economiei şi capitalismul postmodernist (bazat pe reproducţia capitalului şi nu pe acumulare) conduc în prezent la o recentralizare a economiei. adesea într-o formă dispersă. marginalizaţi de diverse categorii (şomeri. în contextul internaţionalizării schimburilor. pensionari. regional sau naţional. Marile megapole (termen preluat de la J. calitatea unei organizări urbane de a corespunde exigenţelor celor mai avansate societăţi este alt subiect devenit central. mult mai complexă. generalizării unei culturi individualiste şi al crizei legitimităţii statului. Considerate o formă deghizată de determinism. aflată cumva în centrul discursului geografic prin implicarea noţiunii de mediu. aceste modele empirice suportă critici severe dar au devenit comune în analiza geografică. Aceste evoluţii intră în contradicţie cu costul social tot mai ridicat şi greu de suportat chiar şi de cele mai avansate societăţi. bazată pe analiza cantitativă avansată.

Geografia alimentaţiei este destinată studierii regimurilor alimentare ale diverselor societăţi; cercetările sale iniţiale, de factură deterministă (mediile fizico-geografice ar avea o influenţă covîrşitoare asupra distribuţiei regimurilor alimentare) au fost nuanţate ulterior, fiind luate în considerare cercetările geografiei istorice (difuzia spaţială a unor specii de plante şi animale), cele ale geografiei schimburilor comerciale, ale geografiei politice, ale geografiei economice, etc. Geografia gastronomică este o tendinţă de cercetare din ce în ce mai afirmată în prezent. Geografia medicală este din ce în ce mai constrînsă să abandoneze calea clasică a complexelor patogene (combinaţii locale de factori antropici şi naturali care favorizează epidemiile sau endemiile), concentrîndu-se asupra diferenţierilor spaţiale a stării de sănătate a indivizilor (distribuţia spaţială a mortalităţii şi morbidităţii în funcţie de diferite variaţii locale ale factorilor generali) şi mai ales asupra distribuţiei spaţiale a structurilor de ocrotire a sănătăţii. Orientările cele mai moderne încearcă să modelizeze difuzia spaţială a epidemiilor, diferenţierile spaţiale ale riscurilor medicale şi de asemenea localizarea optimală a unităţilor de asistenţă sanitară. 3Geografia sportului studiază organizările spaţiale (centre, fluxuri, urmări economice, sociale, politice şi culturale) prilejuite de manifestările periodice la nivel mondial, continental sau naţional (olimpiade, campionate) dar şi organizările sportive la scară locală (localizarea serviciilor sportive de proximitate, optimizarea traseelor sportive urbane precum cele de ciclism sau de jogging, etc.). Necrogeografia are drept obiect de studiu necropolele (diferitele tipuri de cimitire), fiind interesată de elemente morfometrice şi morfografice (poziţie, mărime, formă, număr, sit, situare, organizare internă) dar şi de informaţii care pot oderi sprijin altor discipline geografice (analiza datelor de pe pietrele de mormînt, materialele de construcţie ale stelelor şi monumentelor funerare, etc.). Teren propice demersurilor umaniste/comportamentale, necropola poate ajuta cercetările geografiei istorice, ale geografiei habitatului, ale geografiei culturale. 3Geografia religiilor studiază împlicaţiile fenomenului religios asupra organizării spaţiului (trame urbane, centre de pelerinaj, fluxuri, organizări economice), precum şi difuzia spaţială a diferitelor religii, cu întreg cortegiul de transformări pe care acestea le-au indus (le induc) în noile spaţii « cucerite ».

103

Cronogeografia (sau geografia spaţio-temporală) este domeniul preferenţial al cercetărilor comportamentale, deşi modelizarea comportamentelor spaţiale în cadrul continuum-ului spaţiutimp este efectuată cu ajutorul tehnicilor neopozitiviste. Interesul principal al cercetărilor se referă la construirea spaţiului prin intermediul comportamentelor individuale sau colective, în special la scară locală. Foarte legată de această geografie este geografia bunăstării (welfare geography sau géographie du bien-être), precum şi cercetările moderne relative la dezvoltarea durabilă. Geografia riscurilor este o ramură a geografiei socio-culturale deoarece analiza riscurilor nu priveşte doar fenomenele în sine (riscuri naturale, tehnologice, etc.), ci şi (mai ales) reprezentările pe care şi le fac oamenii despre aceste riscuri, precum şi practicile spaţiale care rezultă din aceste reprezentări. 3.6. Geografia politică Geografia politică a fost iniţiată de Friedrich Ratzel (Politische Geographie, 1897), termenul de Geopolitică (Geopolitik) fiind compromis de utilizarea sa în cadrul politicii oficiale a celui de-al III-lea Reich, cînd a justificat expansiunea Germaniei hitleriste în numele dreptului poporului german la lebensraum (spaţiu vital). Disciplina studiază studiul acţiunilor politice asupra geografiei umane, implicînd de asemenea şi analiza spaţială a fenomenelor politice. Geografia politică (geopolitica) este interesată în mod tradiţional de apariţia, funcţionarea şi evoluţia statelor ca sisteme politice spaţiale, precum şi de relaţiile internaţionale stabilite între acestea (problema frontierelor/graniţelor). Puternic ancorat geografiei politice, conceptul de naţiune se bazează pe o serie de noţiuni precum ordinea colectivă, interesul general, echitatea, suveranitatea, exercitate pe un teritoriu delimitat (frontiere), apărat (armate), protejat (apărare civilă), controlat, gestionat şi animat, care trimit cu g^ndul la tensiuni şi la procese de dominare teritorială. Exerciţiul naţiunii este astfel multiform şi unificator iar aportul istoriei la explicarea genezei sale este esenţial : identificarea bazelor etnice, culturale şi economice; constituirea puterii şi autorităţii fundamentale (civile sau religioase); voluntarismul coexistenţei. Naţiunile sunt totdeauna creaţii politice, ansambluri teritoriale voluntare, raportate la caracteristici societale şi civilizaţionale fundamentale. Demersurile geografice având în centru naţiunea sunt numeroase : geopolitica, un concept greu de determinat, care studiază raporturile dintre state; geografia politică, atentă mai ales la organizarea internă a statelor, teritoriilor acestora, modului în care sunt gestionate (centralizat sau descentralizat); geoistoria, care abordează mai ales aspectele spaţiale ale genezei naţiunilor; geografia frontierelor, foarte prolifică, dat fiind impactul terminologiei contemporane (cooperare transfrontalieră, spiritualizare a frontierelor, frontiera ca barieră economică

104

sau ca zonă de contact etc.); geografia puterii, care vizează mai ales raporturile dintre stat şi naţiune sau de legitimitatea puterii (geografia electorală). Statul formează şi omogenizează naţiunea prin acţiune economică (fiscalitate, monedă, instrucţie etc.), socială şi teritorială (şomaj, educaţie, justiţie, sănătate, securitate colectivă, cultură, transport, integrare socială etc.). Valorizarea şi salvgardarea patrimoniului comun este esenţială în această operă, prin crearea unor factori de coeziune. Raportul între naţiune şi teritoriu este frecvent abordat în analiza geografică dat fiind interesul pentru sistemele de comunicaţii (conectivitate, accesibilitate) dar şi pentru studiul structurilor administrative (logica organizării teritoriilor politice) sau al amenajării şi dezvoltării teritoriale. În ultimii 20-30 de ani se remarcă o creştere a interesului pentru studiile infranaţionale, centrate pe cercetările efectuate asupra interacţiunilor dintre procesele politice şi organizările spaţiale (de ex. natura şi consecinţele deciziilor luate de puterile publice locale, relaţiile dintre politicile publice şi dezvoltarea resurselor locale, geografia finanţelor publice, etc.). Geografia electorală, ca subramură a geografiei politice, este focalizată asupra diferenţierilor spaţiale a comportamentelor electorale. Cercetările sale stau de multe ori la baza politicilor naţionale, regionale sau locale. Geografia militară studiază organizările spaţiale prilejuite de activităţile militare (distribuţia şi organizarea bazelor militare la nivel mondial, echilibrele/dezechilibrele spaţiale între forţele militare), dar şi implicaţiile cadrului natural şi socio-economic asupra doctrinelor militare naţionale, asupra specificului tehnicilor de luptă sau asupra operaţiunilor militare propriu-zise. 3.7. Geografia aplicată Geografia aplicată (sau geografia activă) este o orientare apărută în anii ’60 şi dezvoltată în următotul deceniu, ai cărei promotori, în majoritate marxişti, militau pentru o implicare activă, revoluţionară, a geografiei în cadrul deciziei politice de organizare şi de amenajare a spaţiului.

105

(1998) – „La géographie humaine. trad. Bailly (dir. 1980 BROC. Objet. (1979) – Dicţionar cronologic al ştiinţei şi tehnicii universale. W. méthodes. P.). Seattle. B. Economica. Géographie. (1986) – La géographie de la Renaissance. DÉMONQUE. E. Introduction”. A. New Jersey. Bucureşti BERDULAY. Bucureşti BAILLY. H. Ministère de l’Education Nationale. Prentice Hall. Les concepts de la géographie humaine. (1987)– Dicţionar etimologic de termeni ştiinţifici. pp. Théry. N. I. Paris BRUNET. A. Armand Colin. Paris DEBIÉ. (1981) – La formation de l’école française de géographie (1870-1914). Armand Colin. Editura didactică şi pedagogică. de Magdalena Mărculescu Cojocea şi Aurelian Cojocea a ediţiei originale La Philosophie de A à Z. HANSEL-LØVE. 37-49 în A.. N. Penguin Books. pp. Presses Universitaires de France. (2001) – Epistémologie de la géographie. Bucureşti. (1987) – Dictionary of Human Géography. All Educational. 75-92 în A.Ullman. pp. Collection Fac. (1949) – Les étapes de la géographie. 4e édition revue et augmentée CLAVAl. London 106 . 1966) CLAVAL. Ferras. D. Elemente de compunere greco-latine.E. coll.. Ferras. Paris DONISĂ.. R. (2001) – Les concepts de la géographie humaine. Bucureşti GOODALL. (1998) – „Histoire de la géographie”. P. Hatier. Paris BĂLAN. Editura ştiinţifică şi enciclopedică. Editura ştiinţifică şi enciclopedică. C. 19-24 în A. R. Bailly (dir. P (2000) – Filosofia de la A la Z. (1933) . Ed. Pumain (dir.. coord.) – Les concepts de la géographie humaine. Comité des Travaux Historiques et Scientifiques. U. Paris.Les mots de la géographie. Nathan/VUEF. débats. Gustav Fischer Verlag. Comprendre le monde tel que les hommes le vivent á travers les paysages. R. J-J.Bibliografie selectivă ANDREI. 1992 . Paris . Paris BAVOUX. Paris 1994 CLOZIER. P. Şt. Geography as spatial interaction. (1980) . Paris BOYCE. RECLUS . (1992) – „Géographie et sociologie”. University of Washington Press. R. Armand Colin. Jena (tradus în engleză: Central Places in Southern Germany. Paris CLAVAL. (2002) – La géographie. les patrimoines et la confrontation des cultures. (1995) – Géographie économique et humaine. Armand Colin.La documentation française. KAHN. coord. Presses Universitaires de France. (1977) – Bazele teoretice şi metodologice ale geografiei. 4e édition revue et augmentée BAILLY..) Encyclopédie de géographie.. Paris CLÉMENT. F. Editions du Comité des Travaux Historiques et Scientifiques. Englewood Cliffs. Bibliothèque Nationale.Montpellier CHRISTALLER. collection Premier Cycle. V. A. cinquième édition (première édition – 1984). Dictionnaire critique.Die Zentralen Orte in Suddeutschland. Bailly.S. Paris.

serie nouă. (1983) . T. GREGORY. Maspero. Blakwell. (1982) – L’Homme et la terre.GREGORY. 33-47 in Analele Ştiinţifice ale Universităţii „Alexandru Ioan Cuza” Iaşi. London KUHN.. R.) – The Power of Place: Bringing together Geographical and Sociological Imaginations. D.) – Les concepts de la géographie humaine. no 1 107 . Duncan (ed... M.H. (1939) – The Nature of Geography: A Critical Survey of Current Thought in the Light of the Past. (1940) . Association of American Geographers. The University of Chicago Press. (2000) – Introduction à la géographie. I. (1986) – La nouvelle aliance. (1998) – Modern Geographical Thought. Blackwell Publishing. London. pp. reprinted in 2001. Paris REYNAUD. Cl. 5-12 în L'Espace Géographique. M. R. Malden (USA)-Oxford (UK) KROPOTKINE. Paris Peet. O. Encyclopédie Nouvelle. Bailly (dir. nr. (2000) – The Dictionary of Human Geography. pp. Agnew şi J. (2000) – SIG şi modelul probabilist de interacţiune spaţială. Armand Colin. Stengers. D. Paris RAFFESTIN. Stolper . H. Editura Tehnică. Maspero. (1998) – „Epistémologie de la géographie humaine”. 1962) LACOSTE. WATTS. Oxford IANOŞ. VIII. Anthropos. U. Paris LEY.Die Raumliche Ordnung der Wirtschaft. D. 1954) MARCONIS.(1982) – „Cent ans avant Christaller: une théorie des lieux centraux”. 48-66 in “Human geography”. Paris.-C. Oxford GROZA. B. R. Macmillan.J. XXX. Unwin Hyman. Postmodernism and the Struggle for Place”. Iaşi HARTSHORNE. Jena (tradus în engleză de W. 4th edition. coll. (1974) – La production de l’espace. R. Illinois. Y. E. (1841) – „Villes” (pp. (1919) – Fiels. Yale University Press. D. ideology and geography. suplimentul Lucrările simpozionului „Sisteme Informaţionale Geografice”. 6. (1989) – The Condition of Postmodernity: An Enquiry into the Origins of Social Change. (1976) – La géographie. (1994) – Geographical imaginations. Chicago. Bucureşti JOHNSTON.Philosophy.La structure des révolutions scientifiques. 1989 JOHNSTON. (1989) . „Voies de communications” (pp. 44-65 în J. 670-687). Lancaster.J. 4e édition revue et augmentée RECLUS.Gregory. Pennsylvania HARVEY. Folio-Essais. „Terre” (pp.700-712).Walford (dir). Blackwell. pag. Oxford (UK) Malden (USA) PRIGOGINE.F. 24-36 în A. 2e édition.The Economics of Location. Armand Colin. Editions Gallimard. Gustav Fischer Verlag. Champs. ça sert d’abord à faire la guerre.609-614) în vol. Lévy. (1989) – „Modernism. I. P. London LÖSCH.. PRATT. Tom XLVI. R. D.. p. A. New Haven. 417-488). factories and workshops. Blackwell Publishing. G. pp. Woglom şi W. J. Paris LEFEBVRE. „Vauban” (pp. Paris ROBIC. R. Flammarion (traducerea franceză a celei de-a doua ediţii revizuite şi adăugite în 1970 a cărţii The Structure of Scientific Revolutions. I (2000) – Sisteme teritoriale.

. Nathan/HER. (1909) – Uber den Standort der Industrien.ROUGERIE. E. 273-294 în A. Tendances contemporaines.Der isolierte Staat in Beziehung auf Landwirtschaft und Nationalökonomie Partea I: Recherches sur l'influence que les prix des graines. von (1826) . pp. (2000) – L’Homme et son milieu. şi alţii. trad. D. Ferras. L’évolution du cadre de vie. (1989) – Postmodern Geographies: The Reassertion of Space in Critical Social Theory. 19-54 în Publications in Geography no 2. London STAMP. (1953) – „Exceptionalism in Geography: A Methodological Examination”. 1826 ULLMAN. Its use and Misuse. Mappemonde. pp. D.L. A. J. L. Belin. University of Chicago Press. R. Paris SAUER. Bailly. no 43 SOJA. G.-F. (1992) – „Géographie et statistique”. Perthes. Chicago. Alfred Weber's Theory of the Location of Industries. 1851. Laverrière după Untersuchungen über den Einfluss den die Getreidepreise. – „The Role of Transportation and the Bases for Interaction”.-H. în engleză de C. Guillaumin. pp. Economica. Chicago.J.O. Paris THÜNEN. J. Longman.K.S.. (1947) – The Land of Britain. în W. Collignon. Man’s Role in Changing the Face of the Earth. coord. la richesse du sol et les impôts exercent sur les systèmes de culture. Géographie. II) 108 . Paris SANDERS. University of California SCHAEFER.. Hamburg. 1956 WEBER. coll. (1925) – „The morphology of landscape”. den Reichtum des Bodens und die Abgaben auf den Ackerbau ausüben. F. traducere de J. Pumain (dir. 226-249 în Annals of the Association of the American Geographers.) Encyclopédie de géographie. Thomas (ed. Verlag Mohr.). collection Fac. London Staszak. Paris. Tübingen. University of Chicago Press. C. Une approche de la géographie globale ou comment l’homme interagit avec son milieu. (2001) – Géographies anglo-saxonnes. E. Verso. Friedrich. B. 1957 (ed.

109 .

Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” Iaşi .2005 110 .

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful