I. 1. („Gerul” – Vasile Alecsandri) 1. ger, promoroacă (ţurţuri, gheaţă) 2.

Semnele de punctuaţie: punct şi virgulă de la finalul celui de-al doilea vers desparte două fraze diferite, marcând o pauză în exprimarea unor idei similare. Poetul nu foloseşte punctul, ca în finalul strofei, deoarece acesta are rol în încheierea ideii, nelăsând loc unei continuări a acesteia. 3. „Sa ne-aducă viu aminte de-ale verii înfloriri.” 4. Tema naturii sub stăpânirea iernii; motivul gerului. 5. pronume la persoana I şi a II-a: „eu”, „tu”; verbe la persoana a II-a: „vin’”; interjecţia. 6. „(gerul) sălbatic”  epitet personificator, extrem de sugestiv care arată forţa de nestăvilit a iernii geroase acaparând natura. 7. Substantivul „gerul”, reprezentând şi titlul poeziei, nu este pus la întâmplare la începutul fiecărei strofe, ci prin aceasta, poetul intensifică într-un mod aparte ideea centrală a poeziei, asprimea iernii, dându-i cititorului senzaţia de acaparare totală, accentuând imaginile sinestezice. 8. Gerul este prezentat de către poet ca o minune a iernii, ca un fenomen magic ce pune stăpânire asupra întregii naturi. În ultima stofă, gerul este invocat de către eul liric, prin propoziţia în vocativ: „O! tu, gerule năprasnic, vin”. Epitetul „(ger)năprasnic” întăreşte ideea de atotputernic, iar comparaţia „ca săgeata” întregeşte sentimentul de măreţie pe care gerul i-l inspiră poetului. Primele două versuri ale strofei prezintă o complexă imagine vizuală, ce subliniază grandoarea tabloului. 9. Vasile Alecsandri creează un pastel al iernii, de o impresionantă măreţie, prin folosirea unui limbaj expresiv, pe tot parcursul poeziei. Elementele care susţin expresivitatea sunt nenumăratele imagini artistice create cu ajutorul figurilor de stil.

I. 2. („Pe coastele Calabrei” – Vasile Alecsandri) 1. mister = taină parfum = mireasmă 2. „sânu-i” – cratima desparte substantivul de persoana I în dativ posesiv, marcând pronunţarea într-o singură silabă. „stele-n” – cratima ţine locul vocalei „i” - în ambele cazuri, cratima desparte două părţi de vorbire diferite şi contribuie, prin înlocuirea unor sunete, la păstrarea măsurii versului. 3. a călca strâmb, a călca pe bătături / nervi 4. sehastru  sihastru; Calabrei  Calabriei 5. „luna, vas de aur”, „se-nalţă-un negru munte” 6. Metafora „pare ca din sânu-i azvârle stele-n cer” transpune artistic un fenomen natural: vulcanii inactivi al căror crater izbucnesc uneori în uşoare scânteieri.

1

7. Verbul „fosforează”, fiind un derivat al substantivului „fosfor” exprimă o imagine vizuală, prin care este sugerată dâra de lumină, pe care vaporul o lasă în urmă în drumul său prin bezna nopţii. Adjectivul „stâncie” sugerează o imagine uşor înspăimântătoare şi totodată misterioasă, a monstrului subacvatic. Acesta duce cu gândul la „stâncă”, prin forma derivată, „stâncie” 8. Ultima strofă ne introduce într-o lume feerică. Poetul reuşeşte să emoţioneze cititorul prin atmosfera de vis, pe care o creează cu ajutorul imaginilor vizuale şi a figurilor de stil. Primul vers ne prezintă o mare liniştită, sub atomosferă caldă, luminată de frumoasa Sicilie, fapt ce reiese din folosirea epitetului „(baie) azurie”. Ultimele două versuri ne indică ajungerea la destinaţie, călătorul putând simţi „din umbră”, „parfumul oriental” al portului Syracusei. Atmosfera feerică este sugerată printr-un câmp semnatic al liniştii: „dorm”, „atmosfera caldă”, „se scaldă” 9. Poezia „Pe coastele Calabrei” este un minunat pastel, în care poetul ne prezintă drumul parcurs de vapor „pe coastele Calabrei”, până în portul Syracusei. Pastelul este presărat cu figuri de stil şi imagini vizuale de o puternică expresivitate ce reuşesc să impresioneze cititorul prin creearea unei atmosfere feerice. În prezentarea peisajului, Alecsandri foloseşte ca timp predominant prezentul, unul dintre timpurile tipice decrierii, iar folosirea repetată a epitetelor („punte argintie”) a metaforelor („luna, vas de aur”) şi a imaginilor vizuale, indică în mod cert prezenţa descrierii în poezia citată.

I. 3. („Privighetoarea şi măgarul” – Grigore Alexandrescu) 1. a se culca pe o ureche, a trage cu urechea 2. Virgula desparte vorbirea directă de cea indirectă şi separă propoziţia incidentă de restul enunţului. 3. cânta ≠ tăcere 4. Adjectivul „nenorocita” exprimă povara privighetoarei de a-şi cânta durerea. 5. „tot împrejuru-i era tăcere”  imagine auditivă „capul pleoştise, sau râdicase”  imagine vizuală 6. Comparaţia „ca un aspru judecător” arată revolta poetului la adresa îndrăznelii măgarului de a critica suava privighetoare, idee întărită prin epitetul „aspru”. 7. Titlul pune în relaţie de coordonare cele două personaje principale ale fabulei, anunţând antiteza ce urmează să ia amploare pe parcursul poeziei. 8. Ultima strofă a poeziei conţine morala. Concentrând-o în imagini vizuale şi figuri de stil, poetul ne transmite ideea demonstrată pe tot parcursul poeziei, anume nevoia de a critica resimţită de cele mai multe ori în mod nejustificat şi absurd, prin raportarea la propria persoană. 9. Deşi prezintă structura unei poezii, opera nu întruneşte trăsăturile genului liric. Poetul nu pune accentul pe imagini artistice şi figuri de stil, ci pe

2

prezentarea alegorică a unei întâmplari, modul de expunere nefiind descrierea, ci naraţiunea, trăsătură tipică a genului epic. De asemenea, observăm accentul pus pe personajele ce reprezintă timpuri umane. Fiind vorba de personaje-animale, ajungem la concluzia că poezia este o fabulă, specia literară ce aparţine genului epic.

I. 4. („Umbra lui Mircea. La Cozia” – Grigore Alexandrescu) 1. 2. intensifică suspans. 3. 4. 5. muşchi, râul, munţi, valuri punctele de suspensie, foarte des folosite în ce-a de-a patra strofă, sentimentul de nelinişte şi totodată creează o stare de permanent

a se da de ceasul morţii, a-ţi suna ceasul Tema preamăririi strămoşilor (patriotică); motivul nopţii „glasul ei se-ntinde,creşte”  imagine auditivă „ale turnurilor umbre peste unde stau culcate”  imagine vizuală 6. Epitetul „(chipuri) negre” sugerează întunericul nopţii ce pune stăpânire pe întregul univers şi conturează o atmosferă încărcată de mister. 7. În prima parte a poeziei se poate observa cu uşurinţă predominanţa verbelor la timpul prezent, timp specific descrierii. De aceea, şi aici are rol în prezentarea peisajului, în introducerea cititorului în atmosfera misterioasă. În final poezia este dominată de imagini motorii, poetul trecând de la descrierea peisajului nocturn la prezentarea învolburată a luptei, ce învie în ochii cititorului. Astfel se explică şi folosirea verbelor la perfectul compus, timp specific prescurtării acţiunii în plină desfăşurare. 8. Ultima strofă transmite ideea permanenţei naturii în raport cu viaţa, invocând Oltul, martor al atâtor evenimente importante, prin folosirea vocativului, cu rol personificator din primele versuri. Epitetele „(virtuţi) mari”, „(fapte) cumplite” intensifică măreţia acelor timpuri, importanţa istorică şi totodată sentimentul de recunoştinţă pe care acestea le stârnesc oricărui român. Întrebarea retorică din final face referire la domnia grandioasă a marelui conducător, al cărui nume este precizat în titlu, Mircea. 9. Poezia „Umbra lui Mircea” este un imn închinat unei figuri impozante din istoria românilor. Prezenţa numeroaselor imagini artistice şi a figurilor de stil, împreună cu vocativul „Oltule” şi imperativul „Ascultaţi” ce arată implicarea afectivă a poetului, prin vocea eului liric, dovada apetenţei poeziei la lirismul subiectiv.

I. 5. („Mulţumire” – Ioan Alexandru) 1. Luni începuseră şcoala de la ora şapte.

3

I. „cuvine-se” – cratima marchează o inversiune în forma verbală cu rol în păstrarea măsurii versului. Rolul conjuncţiei coordonatoare „şi” este de a întări dorinţa poetului de a muţumi pentru nenumăratele bucurii pe care i le oferă viaţă. El simte că nu îi ajunge cerul pentru a-şi exprima gratitudinea. să spuie  să spună -ntăilor  -ntâilor 7. 6. „vasele-s împodobite cu triste flori de crizanteme”. 5. Fiind un substantiv propriu. Deşi aparent destul de săracă în figuri de stil şi imagini artistice. motivul recunoştinţei. Repetiţie anaforică. Atât epitetul personificator „oglinzile-obosite” cât şi comparaţia 4 . având rol în păstrarea măsurii versului. a trece în nefiinţă. 7. unde poetul îmbină atent. Cea de-a patra strofă continuă înşiruirea numai câtorva dintre milioanele de lucruri. Metafora pune în relaţie un element cosmic cu un simbol de glorie. forme şi culori. („Crizanteme” – Dimitrie Anghel) 1. 3. 8. folosind în mod obsesiv conjuncţia ce leagă toate aceste elemente. 6. „mea”. „Pentru strămoşi şi pruncii nenăscuţi” 4.De luni de zile nu am mai auzit nimic despre el. atins chiar de aparenta lor banalitate. ideea centrală. motivul toamnei. Eul liric îşi face simţită prezenţa în poezie prin pronumele şi verbele la persoana I şi a II-a: „să-ti mulţumesc”. 6. şi anume. motivul oglinzii 5. Ultimul vers marchează cititorul prin naturaleţea cu care este infiltrat în poezie. înlocuind vocala „î” în scopul menţinerii măsurii versului 3. aceste flamuri sure” dezvăluie impresia pe care norii o au asupra poetului. etc. 2. tema poeziei. poetul reuşind să facă tot mai adâncă fascinaţia in faţă vieţii. a-l trece toate apele. „o fată şubredă şi pală”. motivul amintirii. „să-ţi” – cratima desparte două părţi de vorbire diferite. motivul dragostei de natură. cu măiestrie. această strofă este ea însăşi o metaforă. dar cu o notă de profunzime ce nu poate trece neobservată. de mici bucurii ale vieţii pentru care nu vom putea niciodată să mulţumim suficient de mult. motivul divinităţii. cratima desparte două părţi de vorbire diferite şi ţine locul vocalei „u” (nu ar avea). 4. nearticulat are rol în generalizarea sentimentului mulţumirii. Metafora „nori. a trece pragul. recunoştinţa eului liric pentru ceea ce are cel mai de preţ de la Dumnezeu: viaţa. miresme şi senzaţii cu ajutorul înşiruirii. Tiltul poeziei exprimă simplu. candidă = pură beteală = podoabă 2. 9.

motivul primăverii. Legănându-se uşor în bătaia vântului. 5. 9. Putem considera că poetul sugerează pe tot parcursul poeziei o paralelă între trista toamnă. („Balul pomilor” – Dimitrie Anghel) 1. În prima strofă a poeziei. toamna. I. pomii parcă dansează. Substantivul „balul”. s-au – cratima desparte două părţi de vorbire diferite. evlavios ca o vestală”: comparaţia fetei cu o vestală face din acest procedeu banal un adevărat ritual. şi casa fetei. 8. obsesive. El pune la îndemâna cititorului elementele necesare pentru ca acesta să înţeleagă în maniera proprie semnificaţia versurilor. redevin „banalii pomi din faţa casei”. fără de veşmintele catifelate pe care acesta le pune la dispoziţie. „Preschimbă florile în vase. / înveşmântaţi în haine albe se clatină în faţa lunii”  imagine vizuală „pe gura scorburilor vântul plecat a deşteptat un cânt”  imagine auditivă. zarzării şi prunii. 4. Limbajul folosit de D. Epitetul metaforic „roze (gesturi)” îmbină armonios mişcarea suavă a pomilor în bătaia vântului cu culorile palide. folosit cu sens metaforic pe lângă cel de-al doilea. Folosirea epiterului personificator „oglinzile-obosite” adânceşte sentimentul de completă melancolie ce s-a instalat în casă odată cu sosirea toamnei. anotimpul în care toate florile mor. având rol în menţinerea măsurii versului 3. 8. Anghel în poezia sa este sugestiv. balul pomilor fiind dulcea primăvară. Fata descrisă de poet prin două epitete o fac să se potrivească perfect decorului. – folosirea simbolului cromatic 5 . zarzări. care transformă întrega natură în sărbătoare. de mâhnire. Este un tablou simbolist în care obiectele sunt descrise din perspectiva unei stări puternice. poetul realizează cu ajutorul unor sugestive imagini artistice şi figuri de stil. o paralelă între anotimpul trist şi monoton . 7. 9. aducându-l din nou cu picioarele pe pământ. „pomi” fac ca titlul să reprezinte perfect tema poeziei. Tiltul anunţă poezia ca pe o metaforă.„evlavios ca o vestală” adâncesc sentimentele de tristeţe. Ultima strofă trezeşte cititorul din visare. înveşmântaţi. prefăcut. „caişii. Pomii. elidarea lui e. motivul lunii. strălucind în lumina lunii. pe care toamna le lasă în urmă. dar calde ale primăverii  epitet sinestezic specific simbolismului 7. „şubredă şi pală”. Apostroful marchează lipsa accidentală a vocalei „ă”. pentru cea care „n-a fost mireasă”. caişi. Autorul pune toată aceasţă atmosferă feerică de noapte de primăvară doar pe seama anotimpului. fata pentru care cititorul presupunea că iubirea tinereţelor a murit. pruni 2. şi fata singură. 6.

2. dormind). Poezia lui Tudor Arghezi este o artă poetică ce impresionează prin limbajul folosit de poet pentru a se face înţeles şi mai ales prin relaţia dintre creaţie şi eul creator. Arghezi încearcă să ne transmită ideea că orice creator poate învinge timpul şi spaţiul prin creaţia pe care o lasă în urmă. a substantivelor în vocativ: „stihuri”. utilizarea verbelor la gerunziu (zăcân. care urmat de adverbul de timp „acum”. Toamna se seamănă grâul. fraţi de suflet. („Lumină lină” – Tudor Arghezi) 1. iar ce-a de-a doua separă două propoziţii / verbe la imperativ. I. „vă” şi a adjectivelor pronominale la persoana I: „mea”. a pronumelor la persoana a II-a: „-ţi”. ce o vor păstra mereu. După cum arată şi titlul. mod ce prezintă o 6 . Folosirea numeroaselor verbe la imperativ. Urmează abundenţa de imagini vizuale şi figuri de stil de o impresionantă forţă. 6. Aceasta este dată în primul rând de întrebuinţarea numeroaselor verbe la imperativ. persoana a II-a. 3. Poetul îmbină cu măiestrie elemente surprinzătoare. care îi va impresiona pe tinerii cititori. „epigraf”. cu sufletul la gură. (ceva) de vis. 4. „Pătrundeţi. înţelese şi neînţelese” 5. Epitetul multiplu „(pustnicii) tineri. intr-un suflet. iar comparaţia stihurilor cu „păsările mici de catifea” stârneşte duioşie în sufletul cititorului. poezia pregăteşte cititorul pentru furtunoasa legătură pe care procedeul creaţiei o stabileşte între opera şi creator. 8. Poezia are un puternic impact asupra cititorului. cum ar fi: „zburaţi”. a ucide = a omorâ a ucide ≠ a învia 2.– sinestezie „dulci orchestre” I. ca prin vis. urmat de un determinant. poetul empresionând prin forţa expresivităţii limbajului. cu ajutorul cărora eul liric apare ca un comandant al armatei cuvintelor. 4. 3. 9. („Epigrag” – Tudor Arghezi) 1. Cele două copile seamănă ca două picături de apă. trişti şi delicaţi”. 8. „porniţi”. Încă din primul vers al poeziei se remarcă folosirea verbului la imperativ „zburaţi”. Virgulele utilizate marchează apariţia unui substantiv în vocativ. 9. 7. dau cititorului senzaţia că se află în mijlocul unei adevărate „furtuni” de creaţie. cu sens metaforic urmat de versul „Păstra-vă-vor într-un sicriu de carte” exprimă dăinuirea în timp a operei artistului. Prima virgulă desparte un substantiv în vocativ de restul propoziţiei.

cuvinte. relaţia poet – material poetic. observându-se totodată şi compasiunea poetului pentru starea acesteia. 5. 6. prin intermediul interogaţiei retorice din ultimele versuri este evidenţiată singurătatea micii vietăţi în momentul prăbuşirii din zborul ei înalt. Poezia marchează prin abundenţa imaginilor artistice formate din îmbinări surprinzătoare 7 . 10. I. Semnnul exclamării (semn de punctuaţie) marchează o poruncă a poetului adresată cititorului. „deştele” – degetele. titlul anticipează tema poeziei. dar contrariantă tocmai prin semnificaţia adejectivului-epitet. etc) ce creează surprinzător imagini artistice. Se remarcă astfel prinadresarea directă al persoana a II-a. În cea de-a treia strofă a textului poetul prezintă moartea albinei ca o jertfă supremă în numele muncii sale sacre (tezaurul de ceară). („Cuvinte stricate” – Tudor Arghezi) 1. s-au sculat. adjective pronominale posesive (mea). imagine vizuală  „Umblă prin mocirle cu stele”. forme verbale la persoana I (iubesc). O caracteristică a limbajului poeziei argheziene aste expresivitatea obţinută din utilizarea numărului însemnat de figuri de stil (metafore: „tezaurul de ceară”. 9. De altfel. singular. voci 2. „Le vezi? Au căzut. Cratima (semn ortografic) marchează despărţirea formei verbale de forma neaccentuată de persoana a III-a. Arghezi introduce procedeul esteticiiurâtului. Deasemenea. 5. Adjectivul „lină”. buze. 8. „îs” – sunt . cuvintele. Imagine auditivă  „Să nu le mai cânte cumva”. plural a pronumelui personal „-le”. metonimie – „aur şi parfum”. în care poetul îşi va „renega” propriile „cuvinte stricate”. 7. lângă substantivul „lumină” creează o metaforă de o dulce muzicalitate (obţinută prin repetarea unor sunete). Cea de-a doua strofă a poeziei exprimă dorinţa eului liric de a crea i totodată răzvrătirea sa în faţa neputinţei de a-şi găsi cuvintele.acţiune îndesfăşurare. Epitetul simplu „uşoară (zburătoare)” subliniază delicateţea şi fragilitatea albinei. forme pronominale de persoana I – „-mi” Adjective posesive de persoana I – „mele” 6. 3.” 4. Încă din titlu. Astfel se formează un epitet metaforic surprinzător prin formasa simplă. îmbinând armonios în maniera-i caracteristică cuvintele. neterminată. Titlul poeziei surprinde prin aparenta lipsă a legăturii cu textul cu textul acesteia. subliniază mai mult „suferinţa” bietei vieţuitoare prin comparaţie cu somnul dulce din stup. Compasiunea sa pentru munca micilor vieţuitoare. fiind folosit de fapt cu sens metaforic. 8. 7. implicarea afectivă a eului liric.

ale cuvintelor prin tehnica specificargheziană, estetica urâtului „umblă prin mocirle de stele”, „Fâstâcite şi neroade”. Exclamaţia din primul vers al strofei indică prezenţa unui eu liric dezamăgit de creaţia sa „s-au stricat cuvintele mele”. 9. Poezia „Cuvinte stricate” se încadrează în lirica subiectivă în primul rând prin prezenţa eului liric, indicată de folosirea verbelor i pronumelor la persoana I şi a II-a (mele, huleşte-le), a exclamaţiilor şi a întrebărilor retorice („le vezi?”, „huleşte-le!”). În al doilea rând, prin exprimarea directă a trărilor, a sentimentelor eului liric (dezamăgire, revoltă şi uimire, etc.).

I. 11. („Niciodată toamna” – Tudor Arghezi) 1. desfrunzeşte, îngroape 2. Marchează pronunţarea ultimei vocale a primului cuvânt şi a primei vocale a celui de al doilea într-o singură silabă, având rol în păstrarea măsurii şi a ritmului versului. 3. Am să vin când voi avea puţin timp. Am băut o carafă de vin roşu. 4. „Palid aşternut e şesul cu mătasă”; „Păsările negre suie în apus”; „Stau în ţărmu-albastru-al râului de soare”; 5. Perfectul simplu (sau trecutul definit) exprimă un fapt complet săvârşit într-un anume moment al trecutului. În limba literară este timpul specific poeziei. În poezie, verbul „a fi” la perfect simplu adânceşte intensitatea trăirilor eului liric în faţa imensităţii toamnei. 6. Motivul toamnei; motivul trecerii timpului; 7. „Păsările negre suie în apus/ Ca frunza bolnavă-a carpenului sur” – comparaţie prin care zborul păsărilor călătoare către alte meleaguri este pus în relaţie cu „boala” ce cuprinde în fiecare an carpenul (desfrunzirea). 8. Titlul poeziei se regăseşte şi la începutul primului vers. Substantivul toamna, precedat de adverbul de timp cu valoare absolută „niciodată” intesifică fascinaţia poetului în faţa grandioasei toamne. 9. Una din principalele trăsături specifice modernismului identificate în poezia lui Arghezi este subiectivismul, evident în textul dat în primul rând prin prezenţa mărcilor eului liric (verbe şi pronume la persoana I şi a II-a). Se observă intelectualizarea emoţiei şi intensificarea trăirilor eului liric prin prezenţa numeroaselor imagini artistice de o deosebită valoare stilistică. La nivel prozodic observăm cultivarea versului liber.

I. 12. („Psalm” –Tudor Arghezi) 1. neputinţă = imposibilitate;

8

Povaţă = sfat; 2. Punctele suspensie adâncescregretul poetului de a nu fi auzit de divinitate, şi totodată dezamăgirea sa. 3. Băiatul acela este slab de înger. Am cumpărat azio imensă stea de mare. Este o stea în devenire. 4. Folosirea verbelor la mod indicativ, mod ce exprimă o acţiune prezentată de vorbitor ca reală, subliniază dorinţa arzândă a poetului de primi un semn din partea divinităţii, dorinţa de concret. 5. Motivul îngerului (ca semn al divinului), comunicarea cu divinitatea; 6. Prezenţa eului liric este evidentă în text prin folosirea frecventă a pronumelor şi verbelor la persoana I şi a II-a: „-ţi”, „mie”, „vorbeai”, „(mă) rog”, etc. ce fac evident monologul adresat lui Dumnezeu. 7. Poezia lui Arghezi transmite un puternic sentiment de tristeţe şi dezamăgire a eului liric, rezultat al lipsei „unui semn” din partea Celui de sus „doar mie, Domnul, vecinicul şi bunul, / Nu mi-ai trimis, de când mă rog, niciunul...” 8. Primul catren al poeziei este un monolog adresat divinităţii în care eul liric îşi face simţită prezenţa încă din primul vers. Strofa transmite o dorinţă adâncă a eului, evidentă prin folosirea verbului „vreau”, dar marchează în acelaşi timp şi un reproş la adresa Domnului, exprimat cel mai concret în primul vers: „Nu-ţi cer un lucru prea cu neputinţă”. Epitetul multiplu „recea (mea-)ncruntată (suferinţă)”, întăreşte motivul eului liric de a da glas reproşului. 9. Limbajul este familiar, îmbinat cu termeni arhaici (ghies), evidenţiind tocmai dorinţa eului liric de a diminua distanţa dintre el şi divinitate. În această poezie lirismul este de tip subiectiv deoarece sunt exprimate în mod direct stări, trăiri ale poetului (deznădejdea, regretul de a nu avea „semne” din partea divinităţii), iar la nivel lexico-morfologic există mărci ale prezenţei acestuia („nu cer”, „mea”, „mie”).

I. 13. („De-abia plecaseşi” – Tudor Arghezi) 1. a se pleca; a-şi pleca capul; a pleca urechea; 2. Cratima desparte două părţi de vorbire diferite şi are rolul marcării pronunţării într-o singură silabă a prepoziţiei „de” şi a primei vocale „a”, a adeverbului abia, ajutând astfel la menţinearea măsurii şi ritmului versului. 3. Tot acel vis îngrozitor s-a dovedit a fi un semn pe care numai eu îl puteam înţelege. Din cauza suferinţei a ajuns o umbră de om. 4. „Voiam să pleci”, „voiam şi să rămâi” 5. Interogaţia retorică din ultima strofă transmite cititorului lupta ce se dă în sufletul poetului între glasul inimii, care o vrea înapoi pe fiinţa iubită „De ce-ai plecat?”, şi glasul orgoliului rănit „de ce-ai mai fi rămas?” 6. Teoria iubirii neîmplinite; motivul plecării;

9

7. Prezenţa mărcilor eului liric (precum verbe şi pronume la persoana I şi a II-a „te-", „am rugat”, „voiam”, „plecaseşi”), împreună cu cea a exclamaţiilor („nu te-ai uitat o dată înapoi!”) şi a întrebărilor retorice („de ce-ai plecat?”) marchează în poezie lirismul subiectiv. 8. Ultima strofă se realizează în întregime pe baza antitezei între glasul inimii (cel neauzit) şi glasul minţii eului liric (gândul cel dintâi). Indecizia din sufletul poetului este redată în special în primul şi ultimul vers „Voiam să pleci, voiam să şi rămâi/ [...]/ De ce-ai plecat?de ce-ai mai fi rămas?”. Retorismul întrebării din finalul strofei adânceşte sentimentul melancoliei dată de regretul eului liric în faţa deciziei sale de a renunţa la iubire. 9. Titlul poeziei, constituit dintr-o locuţiune adverbială „de-abia”, lângă care plasat e un verb la mai mult ca perfect (timp specific unei acţiuni trecute şi demult încheiate), subliniază durerea încă puternică din sufletul poetului. De asemenea, persoana a II-a, singurul, a verbului sugerează reproşul eului liric la adresa iubitei, cuprins în forma unui monolog adresat din poezie.

I. 14. („Gri” – George Bacovia) 1. Pâinea coaptă pe vatra bunicilor este cea mai bună din lume. Îmi va rămâne mereu în suflet vatra părintească. 2. Linia de pauză marchează o structură incidentă, separând vorbirea directă de restul versului. 3. Inimă de plumb; (greu)ca plumbul; 4. „ninge”, „gri”, „plumb” 5. Verbe, adjective posesive şi pronume la persoana I: „mi-am zis”, „am oftat”, „mea”. 6. tema solitudiniii; motivul plumbului, motivul iernii; 7. Epitetul metaforic „(zarea) grea” arată senzaţia apăsătoare pe care o resimte eul liric, până şi zarea îngreunându-se parcă sub forţa zăpezii „de plumb”. Ideea este întărită şi de metafora „ninge gri” care adânceşte starea depresivă a eului, sentimentul de vid. 8. În ultima strofă a poeziei „Gri” Bacovia transmite o neagră melancolie dată de starea singurătate resimţită de artist în raport cu tot ceea ce îl înconjoară. Această stare este redată cu ajutorul imaginilor artistice, îndeosebi vizuale („iar în zarea grea de plumb/ Ninge iar”) şi al figurilor de stil bazate în special pe cromatica monotonă a peisajului „înnegri”, „gri”, „plumb”. Metafora „zarea grea de plumb” adânceşte apăsarea uriaşă din sufletul eului liric. Se remarcă acea concordanţă, întălnită şi în alte poezii bacoviene dintre monotoniadecorului exterior şi sentimentul depresiv care îl domină pe poet. 9. Titlul, construit simplu din adjectivul cromatic „gri”, motiv des întâlnit în opera bacoviană, anticipează tema poeziei, sugerând tristeţe, deprimare, singurătate. Se observă repetarea acestuia şi în interiorul poeziei în sintagma „ninge gri” din finalul fiecăreia dintre cele două strofe. De asemenea, devenind astfel un laitmotiv, în poezie pot fi identificate o serie de elemente din câmpul său

10

Spaţiul poetic este tensionat de imaginea repetată a mişcării corbului. diametral”. motivul corbului. 6. atât în finalul acestei strofe. 7. agonizantă. glul. imprimând viziunii poetice un caracter ireal. Epitetul cromatic „câmpia albă” nu are o simplă valoare ornantă. I. 5. cu rol în adâncirea senzaţiei de melancolie. sumbru = întunecat. el crează un contrast expresiv su termenii care evocă insistent culoarea negru (sumbru. Zborul corbului într-o direcţie nedeterminată (în prima strofă) şi întoarcerea lui în a doua strofă. prezenţa simbolului. tristă. având rol în păstrarea măsurii şi ritmului versului. 5. Astfel impresia creată este de stranie mişcare în cerc. Linia de pauză marchează aici tocmai sfrşitul unei etape (amorul). 15. 3. tematica: moartea. Titlul „Amurg de iarnă” este semnificativ pentru aceste pastel simbolist. 4. în amurgul vieţii. carbonizat. 16. sugerează repetarea obsesivă a mişcării ce devine o expresie simbolică a unei stări limită. („Amurg de iarnă” – George Bacovia) 1. mangal. carbonizate = arse. 8. a sugestiei.semantic „înnegri”. solitudinea poetului aflat într-un spaţiu închis. Cea de-a doua strofăa poeziei continuă descrierea tabloului trist de iarnă din prima strofă. 9. „Câmpia albă – un imens rotund – ”. dar şi în cel al primei strofe. „Copacii rari şi ninşi par de cristal”. orizont = zare. Folosireacratimei marchează în ambele cazuri pronunţarea într-o singură silabă a sunetelor finale din primulcuvânt şi a celor iniţiale din cel de-al doilea (valabil şi pentru al doilea cu al treilea cuvânt). tema morţii. posomorât. în amurg. 4. 6. („Negru” – George Bacovia) 1. arse. Flacăra aruncă scântei pe pământul ud. corb). Totuleste 11 . iar prin substantivul „iarna” – o lume pustie. 2. sugerând prin conotaţia cuvântului „amurg” sentimentul de vid. tema morţii. 3. sicrie. Metafora „noian de negru” semnifică o grămadă de scrum. „plumb”. motivul sicriului. sentimentul vidului I. Se observă construcţia închisă marcată de apariţia versului „tăind orizontul. parfum = miros 2.

alături de linia de pauză. I se asociază „parfumul de pene arse”. a tăia frunze la câini. care au pus stăpânire pe sufletul poetului. Poetul pare a fi supravieţuit unei experienţe de coşmar carear fi putu avea loc în vis. „carbonizate flori”) sau prin sfârşitul iubirii. aceste stări sunt sugerate şi prin utilizarea liniei de pauză sau a punctelor de suspensie. pierderea iubirii asociată imaginii dezolante a toamnei. Dorinţa simboliştilor era aceea de a nu numi în mod direct stări sau sentimente. Cadrul pustiu al toamnei vine să sublinieze tristeţea. „pică frunza/ Şi-i galbenă ca tine”  imagine vizuală „iar eu în golul toamnei/ Cheman în aiurare. Deşi intitulată „Pastel”. În cea de-a doua strofă este prezentată plecarea iubitei. marcând elidarea vocalei „î”. pentru că este prezent verbul „fumegă”. sentimentul de vid. aceea de a renunţa la iubire. Acesta sugerează prin repetarea obsedantă ideea morţii prezentă în toate elementele din jur. „-mă”. consecinţa fonetică fiind pronunţarea într-o singură silabă a celor două cuvinte. frunză. „tine”. Focul şi ploaia. prezente în text. I. a umbla de funza frăsinelului. „stai”. De asemenea. „chemam”. care pustieşte natura. 9. 17. 6. 7. cădere şi moarte. dar şia verbelor la imperativ: „rămâi”.ars. Punctele de suspensie. Prezenţa eului liric în poezie este sugerată prin folosirea verbelor şi pronumelor la persoanele I şi a II-a: „spune”. Motivul centralal strofei este amorul. Reluarea în ultimul vers a metaforei „noian de negru” duce cu gândul al un sfârşit de lume material şi sufletesc. 9. galbenă. 4. ci de a le sugera prin intermediul simbolului. „spune”. 8. Tema poeziei este tipic bacoviană. Cratima desparte două părţi de vorbire diferite (conjuncţia coordonatoare „şi” de pronumele „-i”). Se menţine măsura şi ritmul versului. ideea morţii este sugerată prin dezagregarea materiei („noian de negru”. simbolism  tematică (pierderea iubirii)  utilizarea simbolului  repetarea unor cuvinte sau sintagme 12 . 2. lăsându-l în urmă pe poet într-o stare de deznădejde. peste tot sunt semne ale distrugerii. 8. Iubirea a murit de curând. ceea ce ar însemna că arderea nus-a produs de mult. sunt ambele elemente ce duc la dezagregare.”  imagine auditivă 5. („Pastel” – George Bacovia) 1. Astfel. 3.. marchează grafic regretul eului liric în faţa alegerii făcute. în această poezie. culoarea dominantă este negrul morţii. poezia bacoviană se constituie mai degrabă într-o descriere a trăirilor poetului (un decor interior) pe fundalul unei toamne agonizante. 7. Adjectivul „negru” reprezintă un simbol des întâlnit în poezia bacoviană.

„pală lumină”. Epitetele „tristele becuri” şi „pustiilor pieţe” sugerează o atmosferă monotonă. Aici ea cade neîncetat. Cratima desparte două părţi de vorbire diferite. Cea de-a treia strofă completează tabloul monoton al unei naturi înecate de ploaie. ca şi primele două prin repetarea în debut şi în final a aceluiaşi vers („Sunt solitarul pustiilor pieţe”). motivul talangei. 3. cauzate de ploaia nesfârşită). Nu mai pot merge la mare. Ultima strofă are aceeşi structură închisă. Utilizarea punctelor de suspensie în finalul primului vers exprimă sentimentul de deznădejde a eului liric în faţa ploii nesfârşite. „tristele becuri cu pală lumină”. I. în poezia bacoviană. de deznădejde a poetului ca urmare a ploii. 6. deznădejdea. ci unul al dezagregării materiei. contribuie la menţinerea ritmului şi măsurii versului. cu valoare de refren. 7. stări ale poetului (Aici agonia. „pustiilor pieţe” 5. O caracteristică a limbajului simbolist este sugestia. Piaţa pustie este un decor des întâlnit în poezia lui Bacovia. 6. nu este un simbol al fecundităţii naturii. 4. 2. Sentimentul vidului. plouă. În luna mai vremea este cea mai frumoasă de pe tot timpul anului. 18. un spaţiu în care poetul însingurat şi dezamăgit bântuie. („Plouă” – George Bacovia) 1. („Pălind” – George Bacovia) 1. 8. astfel. 9. al 13 . marcând pronunţarea într-o singură silabă. Astfel se insinuează gândul obsedant al singurătăţii. al tristeţii pune stăpânire pe poet. forme verbale şi pronominale de persoana I şi a II-a : „n-am mai văzut”. agonizantă. motivul ploii. 19. 3. O umbră de tristeţe îi răsări pe faţă. 5. 4. tină. nu vine să purifice. Piaţa neagră din România s-a extins în ultimii ani. depresia. lirism subiectiv  descrierea trăsăturilor interioare ale poetului  mărcile lexico-gramaticale ce marchează prezenţa eului liric (verbe şi pronume la persoanele I şi a II-a) 7. Impresia de sfârşit de lume este astfel amplificată de repetarea acestui cuvânt în versul-refren al poeziei. Utilizând simbolul sau repetând anumite sintagme sau versuri sunt sugerate sentimente. cu valoare de refren („Ah.I. tipic bacoviană. Ploaia. plânsul tălăngii când plouă!”) ce sugerează aici atmosfera apăsătoare. „noapte deplină”. „-mi”. 2. Epitetul personificator „grele (tălăngi) adormite” sugerează un sentiment de apăsare. Un procedeu tipic simbolist este repetarea unui vers în poezie. în care până şi lumina pare tristă.

Structura închisă a acestui ultim catren sugerează la rându-i. I. devenit o umbră ce bântuie prin pieţele solitare. Exprimarea ideilor şi trăsăturilor eului liric într-un limbaj atipic.” – Ion Barbu) 1. „Să te înalţi mai gravă în cadrul tău de azur” „Aşteaptă infinită şi limpede ca marea”. trăsătură specifică poeziei moderniste. spaţiul închis în care agonizează poetul. constituit dintr-un verb la indicativ precedat de pronumele personal „ţi-”. Inversiunea „umedă [. 20. 3.pustiului. constituit dintr-un verb la gerunziu („pălind”) trimite cu gândul la un decor tipic bacovian. – utilizarea versului cu valoare de refren – tematica: moartea. Poezia poate fi privită ca o artă poetică. ce simbolizează de fapt creaţia. „Ţi-am împletit.” aparţine liricii subiective în primul rând prin prezenţa evidentă a eului liric. 9. de restul propoziţiei. arată atitudinea subiectivă a poetului şi marchează adresarea directă către „slăvita soră”. al cărui limbaj se caracterizează prin ambiguitate. astfel. Poezie modernistă. 31 (Dan Botta. care imprimă ideea de măreţie. 8. Această imagine dezolantă a eului liric bântuit de gândul morţii într-o piaţă solitară. în vocativ. 8. cu mâna pe inimă. lipsit de orice speranţă de a ieşi din el. Se anticipează.. relaţia dintre poet – creaţie sa fiind sugerată de utilizarea unor termeni su sens conotativ. virgulele despart o structură (substantiv+adjectiv). cunună = coroană gravă = solemnă 2. 7.] tiara” accentuează semnificaţia epitetului „umedă”. caracterul de artă poetică al textului barbian. Titlul poeziei. obţinută cu ajutorul unui număr mic de figuri de stil (epitete). încă din titlul... dominat de obscuritate. dar şi la „pălirea” sufletului poetului. 9. Nu mi-a spus unde pleacă. inimă de piatră. I. din crearea unor figuri de stil. 4. 6. ce îl macină pe poet. Mesajul poetic este încifrat. este un laitmotiv al liricii bacoviene ce trimite către o temă tipic simbolistă: moartea prezentă în toate elementele lumii înconjurătoare. („Ţi-am împletit. Cununa Ariadnei) 14 .. imagine schematică. 5. Titlul poeziei. Barbu foloseşte în poezia sa sugestia ca procedeu principal al limbajului poetic.. Lacul era dezmierdat de mii de unde aurii. indicată de verbe şi pronume la persoana I şi a II-a. piaţa pustie..

Cratima folosită în construcţia . prin care se face o nouă trimitere la planul ceresc. 2. înlănţuiţi = uniţi. simbolizează dragostea eului liric pentru iubita sa. 7. îmi’.frunze”. 4. sentimentele lui înfocate pe care doreşte să le eternizeze. idee sugerată de verbul a cânta: „să cânt”. Verbele la modul conjunctiv au rolul de a exprima dorinţa eului liric de a fi alături de femeia iubită şi de a-şi eterniza sentimentele de dragoste.1. „Un cântec fără moarte aş vrea să cânt”. În ultimele două strofe eul liric îşi imaginează momentele finale ale iubirii lui. melancolie = tristeţe. iar cântecul devine asemenea unei vrăji. spre care tinde eul liric. Este utilizat motivul mitologic al reginei Berenice în cadrul unei metafore pentru a reda imaginea cerului înstelat care pare să atingă îndrăgostiţii: „peste noi va ninge rar/ O pulbere din Coada Berenicei”. Sentimentul de tristeţe este ilustrat cu ajutorul epitetului „braţul rece” şi al personificării „Acelaşi pescăruş în larg va plânge”. materială. I.valuri” 2. Teme/motive literare: tema iubirii. 5. care sugerează legătura permanentă dintre natură şi eul liric. 9. 32 (Emil Botta. 3. 8. motivul cântecului. Verbul „să plutim” ilustrează dorinţa eului liric de a depăşi zbuciumul lumii materiale prin intermediul sentimentelor lui înălţătoare şi eliberatoare. Mărci lexico-gramaticale prin care se evidenţiază prezenţa eului liric în textul dat sunt verbele la persoana I singular: „aş vrea” şi plural: „să plutim” şi pronumele personale la persoana I singular: „mă” şi plural: „noi”. Am fost la mare.. (adjectiv) 15 . aflată în contrast cu cea dinamică. Marea) 1. înfocată. din incipitul poeziei. motivul lunii. Cuvântul cântec.. 3. .î” din forma pronominală . au o valenţă eliberatore şi în acelaşi timp le insuflă vitalitate.nu-mi da” are rolul de a marca elidarea vocalei . Metafora „Dumnezeieşte-ntraripaţi de vânt” sugerează înfocarea eului liric şi a iubitei sale şi faptul că sentimentele acestora. „să cânte”. devenit un motiv al poeziei. un clocot interior. o incantaţie a iubirii: „Un cântec printre ani şi un descânt”.. îi ajută să se detaşeze de zbaterile ce ţin de sfera terestră. Cratima din structura „Dumnezeieşte-ntraripaţi” marchează elidarea vocalei î şi are scopul de a păstra ritmul şi măsura versului. . dar şi cu al metaforei „Melancolia va luci stelar”.. plan aflat în opoziţie cu cel întunecat al lumii materiale: „Pe marginea de umbră a tunicei”. referindu-se la iubirea trăită de toţi îndragostiţii. (substantiv) Parcul acela este mare. prin intensitatea lor.. creând o atmosferă melancolică. 6. În cea de-a doua strofă sensul simbolic al cuvântului este generalizat.

. 9.4. „mă”). trecându-se de la . I. face trimitere la faptul că odată ce au ieşit din starea de latenţă forţele interioare nu mai pot fi stăvilite. „să uit”) 6..creşteau”. Sintagma este folosită de doua ori pe parcursul textului. În partea a doua a poeziei se remarcă acumularea de negaţii pentru a sublinia necesitatea liniştii şi a uitării la care aspiră eului liric. verbe la persoana I („nu ştiu”. o data la mijloc şi o data în finalul poeziei.digul pieptului meu’’). „meu”. pronume şi adjective pronominale la persoana I („mi”.marea pădurii”. dar şi diferite tipuri de imagini artistice vizuale sau auditive („legănare de frunze”.abia începea’’. Gradaţia este marcată şi de verbele folosite. precum epitetul în inversiune (. Titlul este reprezentat de un substantiv articulat hotărât – marea – care denumeşte metafora centrală a textului. 5.. uitarea. Astfel. Pentru a marca gradaţia ascendentă a agitaţiei interioare sunt folosite figuri de stil. metafora amintită fiind explicitată pe parcursul textului liric. metafora(. „talazuri creşteau”). stabilindu-se o analogie între sunetul produs de valurile „clocotitoare” şi foşnetul frunzelor. teme/motive literare: marea.clocotitoare valuri’’).. Astfel. „valuri…loveau”. Prin intermediul metaforei cu valoare de simbol marea este asociată cu imaginea pădurii. valuri. continuând să-şi facă simţită prezenţa permanent. 8. titlul sugerează asemănarea evidentă în percepţia eului liric dintre freamătul pădurii şi clocotul mării. Incipitul poeziei reprezintă trezirea din somnolenţă a unor forţe interioare care până acum parcă nu s-au manifestat... Imperfectul. Caragiale.se trezeau’’ şi . . 33 ( Mateiu I.loveau’’ şi . la . 7. „nici” – valoare adjectivala) ideea de singurătate şi de întoarcere către sine este foarte bine evidenţiată. timp verbal care exprimă o acţiune începută în trecut fără a se preciza momentul încheierii acesteia. astfel fiind accentuată asemănarea şi realizându-se o simetrie a textului. prin utilizarea adverbelor negative („nu”. „nu vreau”.. Grădinile Amăgirii) 16 .

Sentimentul predominant care se desprinde din poezie este tristeţea.. taină= secret.văzduhul veşted”.. umbra.mohorâte flori”. 8. cratima leagă părţi de vorbire diferite şi este utilizată de asemenea din necesităţi prozodice (pentru menţinerea ritmului). apare ideea trecerii ireversibile a timpului. Inversiunea . 7.văzduhul veşted” are rolul de a descrie văzduhul.grădinile”) şi unul abstract (. . . respectiv lucrurile frumoase să treacă fără să existe şansa de a le întoarce. acest lucru fiind reliefat de atitudinea eului liric de a privi spre trecut cu nostalgie. Teme/ motive prezente în poezie: timpul. 3. Eul liric regretă că nu se mai poate întoarce în trecut.ursuză luna” etc.. 5.în zadar vei cere viclenei năluciri/ Să-ţi mai învie-o clipă a stinsei fericiri”). Totodată.. lucrurile frumoase nemaiavând nicio importanţă pentru el. Eul liric simte că nu mai poate aduce clipele trecute înapoi şi încearcă un sentiment de nostalgie... Muşcata se ofilise deoarece nu o udase nimeni (sens propriu/ denotativ).searbedele zori”. . acesta are rolul de a arăta viziunea modificată a eului liric. În ultima strofă a sonetului predomină sentimentul de tristeţe. tulburi nori”. ursuză = posomorâtă. Epitetul . 6. Titlul .1. 4. cauzat de amintirea clipelor frumoase care ţin de trecut (. În poezia . care este personificat prin scrierea cu majusculă. Astfel. Grupurile nominale indică faptul că tristeţea este sentimentul dominant (... Apare epitetul în inversiune .. Se creează o simetrie între natură şi starea eului liric. acesta fiind lipsit de viaţă. Ea se ofilise de dorul celui drag (sens figurat/ conotativ).).Amăgirii”). mohorât.. inducând un sentiment de tristeţe. nefiind mulţumit de prezent. 2. natura împărtăşindu-i parcă suferinţa.Grădinile Amăgirii” conţine un termen concret (. luna.. În primul vers..Grădinile Amăgirii”.amara soartă” arată cruzimea sorţii care face ca timpul. la perioada de tinereţe pentru a simţi măcar o clipă de fericire. figură de stil menită să arate corespondenţa dintre trăirile eului liric şi natură. 17 . 9.

2. a imaginii redingotei şi a turlei 18 . trimite iniţial cu gândul spre o imagine a frumosului. 6. Spaţiul imaginat. Verb la persoana I singular – “Descoperit-am”... Reluarea epitetului „ţilindrul cel gigant”. Pe coama acestui deal se cultivă pomi. Astfel lacul reprezintă un element ce aparţine spaţiului exterior poetului şi care îl inspiră.amara”. relevând asemănările dintre „Poetul” de acum un secol şi eul liric.mohorâte”. arătându-se starea eului liric – regretul după .. . Câmpul semantic dominant din poezie este acela al tristeţii (. .vei plânge”. Neoromantică) 1. clipă în care nu mai există decât amăgirea.motivul codrului.ursuză”. Motivul lacului este unul specific romantismului. . creaţia romantică accentuând relaţia dintre om şi natură. a armoniei dar prin adăugarea celui de-al doilea termen (amăgire) se evidenţiază ideea că totul nu este decât o iluzie.se arată existenţa unui loc aflat în conştiinţa eului liric.searbedele”). 3. 34 (G..veşted”. „Funebra turlă sumbră printre molifţi şi pini” 4. spaţiu legat de clipa prezentă. I. 8. În structura „Descoperit-am” cratima marchează scrierea inversată a formei verbale la timpul perfect compus. poetul.. 7..tulburi”. o imagine a efemerului. pronume la persoana I – „îmi”. motivul lacului 5.apusa tinereţe”. natura..s-a ofilit”. . Călinescu. figura de stil creionând atitudinea specifică poetului romantic pe care o preia şi eul liric. Repetiţia enumeraţiei „solemn şi elegant” realizează paralelismul între prima şi ultima strofă. grădina. „eu”. Coama bogată a calului demonstrează că este bine îngrijit.. . eul identificându-se cu poetul romantic de acum un secol al cărui univers este descris în strofele anterioare.. . prezenţa sa în poezie ajutând la conturarea universului poetic romantic care constituie tema textului. Ultima strofă marchează trecerea la lirismul subiectiv. .

la timpul prezent. „tristă vale”.realizează paralelismul cu prima strofă. „sgomot”. conferind oralitate stilului. 7. cu ochii în soare. teme/motive: natura. din care „ies sirene şi undine”. exprimând asemănările eului cu un poet romantic de altădată.]îşi caută de cale adesea mulţumind”). Expresivitatea limbajului poetic apare prin intermediul figurilor de stil (epitete – „plăcuta vreme”.. „blajană” 4. Se reia motivul apei. apostroful marchează accidentală a vocalei „e” şi păstrează măsura şi ritmul. personificarea – „luna[. soare cu dinţi 2. visul) justifică încadrarea textului în lirica de 19 . singurătatea ş. 35 (Vasile Cârlova. „mă”. observându-se şi trecerea de la timpul imperfect folosit pentru descrierea “Poetului”. la neoromantism. 3. singurătatea. sugerat de dublul epitet “solemn şi elegant”. „cevaşi”. primele trei strofe realizând portretul unui poet de acum un secol şi proiectând în exteriorul său marile teme ale creaţiei romantice. luna. 5. „eu”. repetiţia – „încet.a. şi reluarea motivelor literare ale acestuia. ceea ce explică titlul – reinventarea romantismului prin folosirea stilului specific curentului. Atât tema poeziei (natura) cât şi numeroasele motive (noaptea. preluând de la acesta atitudinea elegantă. 9. idee ilustrată de metafora „eu mă pierd în codri solemn şi elegant”. Înserare) 1. şi motivul codrului care constituie o metaforă pentru universul liric romantic. Din punct de vedere fonetic. I. pentru ca apoi eul liric din prezent să creeze tot în manieră romantică deşi curentul apusese.. care ajută la formarea imaginilor artistice extrem de sugestive. întrucât natura şi mitologia sunt teme predilecte ale romantismului pe care le va aborda şi eul liric în ipostaza de poet. 6. Poezia are ca temă poetul romantic şi universul său liric. încet”. luna şi stelele. dar într-o manieră “neoromantică”. mărci ale eului liric: pronume şi verbe la persoana I: „ţiu”.

Cratimele din structura „Şi-adoarme-apoi” au fost utilizate pentru a marca rostirea legată a celor trei cuvinte. încet…se urcă”. tema – natura. Senzaţia de armonie este dată de perfecţiunea astrului selenar care domină totul („şi plină de plăcere. deci se întunecă mai târziu. tipic unei creaţii romantice. singurătatea naturii se confundă cu singurătatea eului liric. sugerând în plan secundar şi armonia naturii cu sentimentele de solitudine ale elui liric. cu frunte mai blajană / Îşi caută de cale adesea mulţumind”). linişte 6. a unei stări de continuă detaşare în faţa tumultului vieţii („P’acea plăcută vreme. în astă tristă vale. Motivul lunii este predominant. „pădure”. 4. aceasta este personificată.”).inspiraţie romantică. Personificarea „Din ochi clipeşte-ncet cicoarea/ Şi-adoarme-apoi şi ea” 20 . Fiind un substantiv nearticulat se creează senzaţia unei repetabilităţi. credea că o să-l cert. Titlul „Înserare” face trimitere la motivul principal al textului. Vasile Cârlova realizează un tablou nocturn în care se aşterne liniştea odată cu apariţia lunii „vremelnică stăpână”. În ultimele două versuri. motivul – înserarea 5. Prin repetiţia „încet. Pastel) 1. 36 (George Coşbuc. O altă trăsătură romantică a versurile este comuniunea ce se stabileşte între om şi natură. E vară./ De sgomot mai de laturi eu totd’auna viu. În această strofă. I s-a întunecat faţa când m-a văzut venind spre el. Atmosfera strofei este de melancolie. „mac” 2. dar şi prin locuţiunea verbală „îşi caută de cale” se creează imagini vizuale care arată mişcarea de alunecare a lunii fiind abia perceptibilă.. I. acesta generând o serie de imagini vizuale(„câmpiile albind”). Rolul prozodic al cratimei constă în păstrarea măsurii şi a ritmului versurilor. care sunt parcă mai accentuate odată cu lăsarea serii. 3. 8. 9.

motivată fiind de faptul că accentul cade pe spectacolul naturii contemplate. cu puternice reverberaţii în sensibilitatea eului liric. în toate detaliile ei. care întregeşte starea de linişte ce a cuprins întreaga natură în momentul înserării. „Din ochi clipeşte-ncet cicoarea/ Şi-adoarme-apoi şi ea”. orice trimitere spre ideea de mişcare dispare. Descrierea surprinde trecerea de la crepuscul la noapte. precum şi epitetul personificator „tăcută”. „adoarme”. au rolul de a crea o atmosferă plină de mister. parcă. care sugerează relaţia directă dintre om şi natură. Personificarea „Ea-mbracă haine-ntunecate”. din strofa a doua. În a treia strofă a pastelului este prezentat un tablou static.exprimă starea de linişte redată de contemplarea naturii. a elementelor care compun tabloul fascinant al înserării: „bate”. stare la care fac trimitere şi strofele anterioare. utilizată doar în cadrul literaturii române. Se remarcă impersonalitatea vocii lirice. în care poetul îşi exprimă discret sentimentele. au rolul de a transmite ideea eternizării naturii surprinse în acest pastel. necuprins 21 . predominante în poezie. Aceasta personificare are rolul de a crea o atmosferă în care liniştea totală îşi pune amprenta şi asupra vegetalului. o magnifică panoramă surprinsă. prin imaginea vizuală: „amurgul moare…/ Dă semne nopţii din ponoare”. Astfel singura marcă a prezenţei eului liric este deicticul personal „eu”. 37 (Aron Cotruş. „tace” etc. şi-n curând s-alină”. indicând denumirea speciei liricii peisagistice. 9. Astfel. prin intermediul stihiilor şi al vegetalului : „Prin vişini vântul în grădină/ Cătând culcuş mai bate-abia/ Din aripi. 7. titlul are rolul de a anticipa descrierea unui colţ de natură. Treptat. I. Aceste verbe sugerează încremenirea naturii cuprinsă de o linişte profundă. Munţii) 1) degeaba. Verbele la prezent. Titlul „Pastel” este sugestiv. 8.

o comparaţie („ca dintr-o strâmtă ocnă”). să scap. Într-un moment al vieţii în care pierduse sprijinul apropriaţilor săi. 4) teme/motive literare: viaţa privită ca o luptă continuă. „setea-mi” 6) Metafora „piedica-mi de humă”. „slut”. „statornic” etc. 8) Ideea poetică din ultima strofă este conturată printr-o paralelă realizată între condiţia umană şi cea a munţilor. văzute ca o luptă continuă. „sălbatic”. de care nu putea să scape. 3) Ceea ce l-a determinat să-şi părăsească drumul ales în viaţă a fost sentimentul apăsător de vină. Lupta vocii interioare a poetului cu propriile restrângeri este redată printr-o serie de figuri de stil : metafore („piedica-mi de humă”. astfel. enumeraţii („să ies.2) Liniile de pauză marchează o pauză în vorbire. prin atingerea absolutului. singurul lucru care îl motiva să-şi urmeze studiile era setea de cunoaştere. realizată în ambele cazuri. Comparaţia vieţii. este o figură de stil prin care eul liric îşi exprimă viziunea asupra relaţiei dintre trup şi suflet. lumina etc. partea fizică a fiinţei omeneşti este văzută ca un obstacol („piedică”) în calea obţinerii desăvârşirii spirituale. astfel. este evidentă la nivelul textului liric prin repetarea structurii 22 . 5) „În coaja lui tirană”. „seteami de lumină”). cu fenomenul de ridicare a munţilor. care nu poate fi încadrată la nivel structural de constrângeri prozodice. în comparaţie cu năzuinţele sale. ideea de limitare a individului. măsurii şi a rimei ar putea sugera. pentru a delimita o construcţie metaforică cu valoare apoziţională. iar încercările eului liric de a atinge absolutul sunt asemănate cu procesul de formare al munţilor.). inversiuni („sufletu-mi ce totul râvneşte să absoarbă”) şi epitete („omorâtor”. 7) Modalitatea în care versificaţia poeziei a fost concepută poate fi interpretată ca o încercare de a reda cât mai fidel starea interioară de nelinişte sufletească a eului liric. să fug”). Lipsa armoniei ritmului. munţii.

„s-or lumina”) şi de a accede la esenţă. azur = albastru. „-mi”. să-mi pari o piatră seacă” au rolul de a izola apoziţia „frumoasă lume” de restul propoziţiei. finalul poeziei sugerează un sentiment al eului liric de tip eterogen. aşa după cum anunţa şi titlul imaginea munţilor apare în prim-plan. Desmărginire) 1. tristă. 9) Titlul poeziei poate contraria aşteptările cititorului. frumoasă lume. motivul arhanghelului. „voi culca” şi pronumele şi adjectivele pronominale la persoana I . Iniţial accentul pică pe modul de formare a munţilor văzut ca o „revoltă” împotriva ordinii naturale. „voi culca”. Virgulele din versul „Iar tu. Astfel. 2.„ca voi” atât la începutul strofei. motivul stelei. „voi deslipi”). Verbele din poezie sunt utilizate la timpul viitor deoarece ele exprimă dorinţa eului liric de a se detaşa de latura sa materială („mă voi sui”. a pune la inimă. Esenţial în transmiterea mesajului poeziei este simbolul norului. de a se contopi cu Divinitatea („Mă vanvăli”. singular: „mă”. 3. „meu”. între materialitatea de care eul liric doreşte să se detaşeze şi absolutul la care el vrea să acceadă. Astfel. a avea o inimă de aur. amară = dureroasă. 6. cât şi prin invidia faţă de puterea intrinsecă a munţilor. a-şi lua inima în dinţi. 7. „mea”. „voi deslipi”. care reprezintă un intermediar între terestru şi ceresc. a-şi călca pe inimă. Mărci lexico-gramaticale prin care se evidenţiază prezenţa eului liric în textul dat sunt verbele la persoana I singular: „mă voi sui”. 23 „voi sfărâma”. Deci. aduce o schimbare: încercarea munţilor de a se ridica din „coaja” pământului este comparată cu dorinţa eului liric de a-şi depăşi propriile posibilităţi. manifestat atât prin admiraţie. de a se elibera de tiparele neschimbătoare impuse fiecărui individ în parte. Teme/motive: tema dezmărginirii. „m-oi topi”). 38 (Nichifor Crainic. de a întreprinde o ascensiune către absolut („voi sfărâma”. I. 4. cât şi spre sfârşitul acesteia. 5. Strofa a doua însă.

noaptea etc. persoana I. „mi) şi prin verbul la persoana I singular („-nţeleg”).norul. năluci – fantasme „să-nţeleg” – În această structura cratima marchează lipsa unui sunet Fata se privea într-o oglindă spartă. la Divinitate. 4. Să fie iarnă) 1. Oximoronul „creştete de hău” sugerează imaterialitatea planului ceresc şi imposibilitatea lui de a fi raportat la lumea terestră. 3. care prefigurează tema poeziei. 2. Ultima strofă a poeziei înfăţişează finalul ascensiunii eului liric şi accederea lui la absolut. tărâm al minunilor în contingent. Valoarea imperativă. 7. Titlul „Desmărginire”. 9. visul. conservare a acestui timpului. jale – tristeţe. Modul conjunctiv cu valoare imperativă subliniază doleanţa eului liric de stagnare. 6. desprinderea acestuia de lumea terestră şi de constrângerile temporale şi spaţiale şi accederea lui la absolut. singular („mă”. capătă conotaţiile unui moment miraculos. sugerează eliberarea de materialitate a eului liric. Metafora „O pretutindenească vibrare de lumină” simbolizează idealul pe care eul liric doreşte să-l atingă. reprezentată cu ajutorul epitetului „muzică divină”. iar metafora „m-oi topi în boare de muzică divină” ilustrează dematerializarea acestuia şi contopirea lui cu Divinitatea. în care nimic nu e surprinzător şi totul e posibil. Iarna (vocala î) despărţind două părţi de vorbire diferite şi păstrând măsura. 39 (Leonid Dimov. Metafora „Despovărat de zgura părerilor de rău” sugerează detaşarea de grijile şi regretele inerente trupescului odată cu atingerea spiritualului. I. de care 24 . este cel care facilitează ascensiunea către Divinitate a eului liric. element intermediar între divin şi terestru. „şalupă/Ritmată de arhangheli”. „A chipurilor în amurg plăpând” Prezenţa eului liric în poezie se evidenţiază prin pronumele personale la Titlul poeziei nuanţează dorinţa de a fi captiv unui aceluiaşi timp. – sens propriu Ochii sunt oglinda sufletului. – sens figurat teme/motive: iarna. firea. 8. 5.

meandri. 8.aminteam. Un spectacol fabulos e creat prin gândurile eului liric. Expresivitatea poeziei este dată de apariţia figurilor de stil şi de elementele de versificaţie. Personificarea visului care dirijează fiinţele miraculoase accentuează capacitatea oniricului de a face din imposibil posibil. Prizonier al cotidianului. 9. legendare reliefează prin intermediul enumeraţiei „zei. sugerează intensitatea sentimentului. eve/ Şi cavaleri” faptul că în acest spaţiu orice este realizabil. Acest lucru este sugerat prin personificarea visului care dirijează figuri legendare. Înaintarea în miraculos şi configurarea acestui cadru ar putea traduce o rezistenţă a eului liric la constrângerile şi la limitele realului. („Cum roade visul…”. care vine să demonstreze din nou faptul că în acest spaţiu concretul se dizolvă în abstract. Oniricul tinde spre invadarea realului. „Cum nasc apoi năluci…”). prin care se realizează câte o comparaţie de fiecare dată parcă neterminată. ireal. dorinţa puternică de a se abandona într-un timp încremenit. În primele trei strofe se face descrierea unui cadru oniric prin prezenţa unor ansambluri insolite. de asemenea. Însa acest lucru e împiedicat de bariera reprezentată simbolic prin oglindă. structura simetrică a începutului celor trei strofe. absolut. acesta doreşte să se afunde în inconştient „pentr-un ev întreg”. o imagine de mişcare absurdă. spre contopirea cu acesta într-un spaţiu metafizic. Poezia este formată din patru catrene. Iarna ar mai putea să sugereze lumea lăuntrică a eului liric. „Cum se lipesc cu toţii…”. epitet (gerunziu acordat) ce sugerează dezamăgirea provenită din imposibilitatea 25 . Succesiunea imaginilor ar putea fi interpretată ca o dorinţă a acestuia de a înlătura barierele şi de a explora miraculosul. în primele trei strofe configurându-se un cadru abstract. Astfel jalea creşte în „tagma suferindă”. Astfel: „Cum roade visul firea cea aeve/ Cu fiecare noapte mai adânc” sugerează faptul că acest plan secund al existenţei este întotdeauna prezent în orice „fire”. Se observă. într-o lume de „preziceri şi colinde”. Apariţia figurilor mitologice. în sensul că nu apare termenul cu care se face comparaţia. Motivul oglinzii subliniază limita dintre real şi ireal „Cum se lipsesc cu toţii de oglindă/ Să treacă dincolo cât mai curând”. Oximoronul fantasmelor care „gonesc uşor” realizează sub forma unei asocieri paradoxale.

„arhitravă” . singular („mă”. Scrierea cu literă mică la începutul unor versuri se justifică prin faptul că poetul a utilizat ingambamentul care constă în continuarea unei idei poetice în versul următor. În prima parte a textului observăm apariţia imperfectului. la spectacolul accesibil doar celor care transcend din realitate în acest cadru oniric. În ultima strofă tensiunea lirică se amplifică. epitet dublu: „Iat-o: frunză palidă. Autorul foloseşte acest procedeu. ordonarea timpului după succesiunea ireversibilă a fenomenelor să se anuleze. 40 (Ştefan Augustin Doinaş. indicând acţiuni durative. timpul să îşi piardă esenţa. des utilizat din perioada modernistă până în prezent. de-atunci şuvoaie-ntregi de clipe” este utilizată virgula pentru a marca interjecţia „ah”. fără a marca aceasta printr-o pauză. iar el să pătrundă într-o altă formă a existenţei „pentr-un ev întreg”. Nălucile iau parte la „circul interzis pentru cei vii”. pe care o dezvoltă de-a lungul mai multor versuri.fuziunii dintre real şi ireal. În versul „Ah. Personificarea nălucilor care se plimbă călare şi oximoronul „gonind uşor” creează o imagine paradoxală care configurează un spaţiu miraculos. 3. I. Hiperbola „pentr-un ev întreg” sugerează dorinţa eului poetic de a rămâne captiv unui timp abstract.. în cazul cărora nu se poate preciza momentul încheierii lor: în vreme ce meşterul „înălţa”. iedera „încerca” 26 . motivul timpului 5. astfel. pentru a evidenţia mai bine o idee poetică. iar prezenţa eului liric se face simţită prin pronumelor personale la persoana I. personificare: „Iedera-mbătată de cuvânt” 7. a intra în pământ de ruşine 4. tema creaţiei. cât se poate de bine conturată. sihastră”. 6. a şterge de pe faţa pământului. Iedera îndrăgostită) 1. „mi) şi prin verbele la persoana I singular („-nţeleg”).. „coloane” 2. Expresivitatea lirică este. Alternarea modurilor şi a timpurilor verbale face cititorul să surprindă câteva secvenţe ce amintesc de o desfăşurare epică.

construită cu ajutorul figurilor de stil: epitet multiplu („frunză. metafore „glezna pietrelor”. 3. Textul este conturat pe baza unei fantezii ce îmbracă o poveste inedită de dragoste între meşter şi planta firavă. „Pădurile – schelete care ţipă”. repetiţii „şi mereu. timpul prezent („muşca”. iedera începe a-şi manifesta sentimentele prin mişcări lente.ntregi de clipe”. mereu îşi ia avânt”. 9. cât şi prin interjecţia din versul: „ah. sihastră”). cumplit = teribil. 4. stagnau solemne” 27 . 8. timidă. sihastră”. palidă. iar toate acţiunile ei vor fi numite de acum de verbe la indicativ. sihastra”. Iniţial. Odată ce a gustat din fructul dragostei. ademenită de cuvânt. iederea. care dinamizează atmosfera poeziei. tânjea = zăcea. Limbajul poetic în poezia dată se caracterizează prin expresivitate oferită de multitudinea figurilor de stil epitete „frunză. „se alintă”. „Şi apele. Urmează o amplă personificare a sa. însa odată ce meşterul o invita să-i fie alături. realizându-se totodată şi pronunţia legată a celor două părţi de vorbire diferite (substantiv/pronume personal.zadarnic să se prindă de piciorul lui. prezentată metaforic. sleind. formă neaccentuată). 2.imagini vizuale: „iat-o: frunza palida. Ultimele 7 versuri încep prin imperativul „iat-o”. gingaşe : „se alinta”. prinde curaj iar dragostea lor se va pierde în timp „şuvoaie. prelungi”). are rol de a marca elidarea vocalei î . După ce meşterul îi adresează chemarea prin imperativul „vino”. metafora („glezna pietrelor”) şi a imaginilor vizuale („suind cu soarele pe dungi”. „linge”. Cratima din versul „Durerea-l bântuia ca o fanfară”. Balada întrebării lui Parsifal) 1. personificări „iederambătată de cuvânt”. „mişcă”). 41 (Ştefan Augustin Doinaş. sfioasă. „mişca braţe gingaşe. sugerează surpriza eului liric în momentul apariţiei iederei. începe să urce. aceasta este reţinută. E în floarea vârstei. I. palidă. prin imaginile artistice folosite . de atunci şuvoaie-ntregi de clipe” şi prin imperativul „iat-o” ce denotă implicarea eului liric şi oferă o culoare vie atmosferei sugerate de poezie. „deschide”.

iar pe de altă parte de prezenţa grupurilor nominale. „streşinile toate-ntr-o aripă”. Boala Regelui Pescar pare să fi afectat toată fire. Nicio înălţare nu mai este posibilă. 42 (Geo Dumitrescu. teme/motive: natura. Cântecul îşi pierde menirea de a exprima frumosul şi ajunge doar să se transforme într-un vuiet care anunţă haosul creat de această stare apăsătoare. fiind personificat. 8. sleind. specifice unei descrieri („vechi castel”. legendar sau mitologic. „cumplit zugrav”. Metafora prin care imaginea pădurilor este apropiată de cea a unor schelete. în vreme ce natura este prezentată ca într-un pastel. În primele patru versuri. Epitetul metaforic „vântul galben”. castelul. Imaginile vizuale care punctează acest lucru sunt cât se poate de elocvente prin enunţurile eliptice care le cuprind „Pădurile . apele 6. stagnau solemne”. Fragmentul citat se încadrează în definiţia speciei. „Văzduhul tras prin tină”). „apele. având şi pasaje de lirism. Banală) 1) firesc = natural . prin diferite trimiteri se realizează personificarea castelului aflat „într-o vale legendară. 9. văzduhul însuşi fiind târât prin noroi.schelete”. Caracterul descriptiv al secvenţei citate este dat pe de o parte de faptul că se prezintă un tablou prin detaliile sale specifice („câmpie legendară”. I. Balada desemnează specia genului epic care dezvoltă un subiect istoric.” Comparaţia „Durerea-l bântuia ca o fanfară” accentuează ideea conform căreia castelul resimte la rândului lui. amplifică zbuciumul naturii care vibrează la aceeaşi intensitate cu suferinţa Regelui Pescar. durerea bolii stăpânului.5. într-un mod forţat după cum arată şi comparaţia „ca un sclav”. sugerează şi el boala grea care a contaminat tot locul. „vântul galben”). 7. Incipitul marchează o atmosferă de poveste. urăsc = detest 2) Prezenţa punctelor de suspensie în versul „că aş vrea să fi întotdeauna a mea…” se justifică prin nevoia de a accentua intensitatea sentimentelor eului 28 . Natura întreagă respiră a boală.

Astfel se poate observa cum la început dragostea este acaparatoare.liric faţă de iubită. Comparaţia „totul e roz şi plin ca în literatură” sugerează ineditul sentimentelor resimţite de îndrăgostiţi. Dacă raportăm titlul la contradicţia cuprinsă în ultima strofă („deşi faptul că 29 . care nu pare a fi real. că te iubesc. poetul concentrează întreaga lor „poveste” de îndrăgostiţi. iubirea începe treptat să îşi piardă din culoare şi din farmec. Puritatea acestei năzuinţe este subliniată de epitetul dublu „gând cuminte şi firesc”.”. format doar din adjectivul „banal”. 8) Titlul poeziei. 7) În a doua strofă. Şi-a imaginat povestea mea cu ochii minţii. că aş vrea să fi întotdeauna a mea. sărutul 6) Enumeraţia „că eşti frumoasă. în câteva imagini vizuale ce redau intensitatea dragostei trăite.. Ultimul vers al strofei reprezintă apogeul pasiunii celor doi. Sentimentele lui îi apar drept o consecinţă firească a reprezentării iubitei. În acea clipă tot ceea ce-i înconjoară pare că dispare. pare iniţial în opoziţie cu ideile poetice ale textului. trezeşte în el dorinţa de a o avea toată viaţa alături.. „cu toate că eşti frumoasă” 5) teme / motive literare : iubirea. împlinirea fizică a dragostei pe care amândoi o simt unul faţă de celălalt printr-un sărut. Doar gândul la frumuseţea iubitei. după ce punctul culminant al pasiunii ce îi cuprinsese pe îndrăgostiţi se consumă: „În clipa asta ţi-am simţit buzele pe gură. intensă fiind prezentă în orice gând „m-am gândit că eşti frumoasă. 3) Am strâns mână de la mână şi am cumpărat ceva frumos. că te iubesc. Prin cea de-a doua comparaţie „totul e …ca într-un refren de tangou” poetul face trimitere la pasiunea ce caracterizează povestea lor de iubire în a căror braţe se lasă purtaţi fără nicio reţinere. Cele trei puncte de suspensie „în clipa asta ţi-am simţit buzele pe gură…” au rolul de a accentua emoţiile trăite de eul liric şi implicarea afectivă a acestuia. că aş vrea să fii întotdeauna a mea…” are rolul de a scoate în evidenţă sentimentele pe care eul liric le are faţă de femeia iubită. Însă. iar cei doi iubiţi să nu rămână cu nimic altceva decât cu o amintire care acum li se pare „Banală”.”.. 4) „m-am gândit că eşti frumoasă”.

prin epitetul în inversiune: „dulce glas”. iubirea.te iubesc îmi apare evident”/„nu ştiu de ce te urăsc în acest moment”) apare o nouă explicaţie. De asemenea. un motiv pentru a considera toata aceasta poveste de iubire ca fiind una banală.„ura”. sugerând întreruperea ideii poetice. Punctele de suspensie marchează o întrerupere a enunţului. dar şi faptul că întregul monolog liric este adresat iubitei („aş vrea să fii întotdeauna a mea”. semnul exclamării fiind însă înlocuit cu linia de pauza. Strofa a doua debutează cu o exclamaţie melancolică. 4. 2. a stării de melancolie şi revenirea la realitate. 6. 43 (Mihai Eminescu. reflecţii asupra propriilor 30 . melancolia. E toamna în sufletul meu. iubirea poate conduce de multe ori la stări contradictorii. marcată grafic prin conjuncţia adversativă „dar”. 9) Poezia citată este una de dragoste. Ideea poetică este redată prin substantivele aflate în relaţie de antonimie: „patima”. vers = stih trezind = deşteptând. „În clipa asta ţi-am simţit buzele pe gură”). având în vedere tema acesteia (iubirea). I. „trezind în suflet patimă şi ură”. Iambul) 1. 3. o pauza afectivă în text. Comparaţia „măsura/…plina e ca toamna mierea-n faguri” vine să evidenţieze şi să ridice la rang înalt elementul prozodic: măsura este asemănată cu dulceaţa şi abundenţa mierii în anotimpul precursor iernii. Versul al doilea. Afirmaţia mea l-a lăsat cu gura căscată. ele concepţii. menit să-l caracterizeze pe Amor. motivul inspiraţiei poetice. Sentiment inefabil. sugerează exprimarea pot marca şi o stare de melancolie. tema creatorului/condiţia poetului. „s-auzi în el al undei şopot” / „versul cel mai plin” 5. 7. „ m-am gândit că eşti frumoasă”. se subliniază rolul important al prozodiei clasice în creaţia lui Eminescu.

mai blând şi mai pudic”. decât să afle că a fost trădat de propriul frate. Se păstrează totodată măsura şi ritmul versurilor. arborii şi florile născând umbre în lumina selenară. fereastra este cea care permite privirii îndrăgostitului să poată admira frumuseţea şi gingăşia celei pe care o iubeşte. 44 (Mihai Eminescu. „umeri de ninsoare” 5. 7. melancolia). Epitetul „mâna ta 31 . redată în prima strofă. Titlul poeziei este alcătuit dintr-un substantiv articulat hotărât „iambul”. Reluarea lui în ultimul vers are rolul de a pune în evidenţă faptul că întreaga poezie este „închinată” iambului. atâta timp cât transferul nu va bate la ochi. Procedează cum vrei. 9. 2. Stau în cerdacul tău…) 1. 3. mişcă = freamătă. I. Fereastra. element recurent în lirica eminesciană reprezintă. de mister. Se creează o atmosferă intimă. pe exprimarea subiectivă a trăirilor. pe imaginea iubitei care este privită. sugerând ideea de unicitate a piciorului de vers. accentul fiind pus pe sentimente. 8. luna. pe de o parte. stelele. compus din doua silabe. ramuri. „mâna ta cea fină” . Strofa a doua debutează cu conjuncţia adversativă „dar”. 4. senină = clară. care mută atenţia cititorului de pe imaginea cadrului natural. Cratima din versul „Deasupra-mi crengi de arbori se întind” are rolul de a pune în evidenţă pronunţarea împreună a două parţi de vorbire diferite. hotarul dintre cele două spaţii – exterior şi interior – despărţindu-i parcă pe cei doi îndrăgostiţi. Pe de altă parte. Preferă să rămână în întuneric. Metafora „flori de umbră mă cuprind” este extrem de sugestivă în redarea ideii de analogie între sentimentele eului liric şi natură. 6.sentimentelor în poezie. Teme/motive: iubirea. Poezia se încadrează în curentul romantism prin temele şi motivele specifice (tema creatorului. care este „cel mai plin.

desemnând un spaţiu intermediar. Observarea iubitei se face prin intermediul unei ferestre. personificarea „stele tremură” etc. invadând spaţiul sacru al intimităţii. alt argument în 32 . fapt ce presupune reveria trăirii. specifică romanticilor este reflectată şi aici. O modalitate de evadare. în mare parte dinamice („vântul mişcă arborii-n grădină”. „ în val de aur părul despletind”. Relaţia de apropiere dintre cei doi este evidenţiată de folosirea pronumelor personale de persoana I şi a II-a: „eu”... Vraja este atât erotică. reflectând razele lunii.. Feminitatea nudă. contaminând natura. Avem de-a face cu o natură copleşitoare.”) învăluie îndrăgostitul în efectele semiobscurităţii produse de o noapte senină. „desfaci visând pieptarul de la sân”. Atmosfera de intimitate este creată de acest cerdac. evidenţiată şi în acest sonet. spaţiu al oglindirii şi al invaziei erotice. fixând cadrul: „Stau în cerdacul tău. prin motivul visului. „încet te-ardici”). asupra căreia domină lumina selenară. dominat de lumina selenară „ş-alături luna bate trist în geam”) deoarece toate mişcările sunt abia resimţite. „tu” şi de adevăratul ritual al privirilor celor doi. dar şi prin tema naturii. a imaginaţiei şi a fanteziei. Sonetul „ Stau în cerdacul tău.” aparţine liricii intime şi dezvăluie o temă romantică. 9. Împletirea acestei teme cu cea a iubirii semnifică ineditul liricii eminesciene..cea fină”. marmoreană. un motiv caracteristic curentului romantic. Cultivarea sensibilităţii. feeric. cât şi exterioară. Titlul sonetului este reluat în primul vers din primul catren. 8. cât şi figurile de stil ( epitetul „umeri de ninsoare”.”. urmată apoi de stingerea luminii („Încet te-ardici şi sufli-n lumânare. minimalizând luciditatea şi raţiunea este un sprijinul apartenenţei acestei poezii la curentul romantic. precum şi metafora „În val de aur părul despletind” exprimă senzualitatea celei care pierdută în gânduri se uită în lumină.) contribuie la alcătuirea unui spaţiu intim. Multitudinea imaginilor artistice. un ansamblu domestic întrepătruns cu un aer familiar. de data aceasta absolută...

2. cu mâini subţiri şi reci”.iarna” evocă ideea de singurătate. nemuritor. Amintirea e modalitatea de eternizare a iubirii. 3. amintirea Comparaţia .. etern = veşnic. În aceste versuri apare motivul îmbătrânirii iremediabile suferite odată cu pierderea iubirii..glasului amintirii”.. Cratima din structura ... fiind asociată cu vârsta celui care se simte . 7.glasul iubirii”.să” indică dorinţa de respingere a . Substantivul .Şi parc-ai vrea a-mi Teme/motive: viaţa lipsită de noroc. vreme..aducerile-aminte pe suflet cad în picuri”)-uitarea(.Aducerile-aminte pe suflet cad în picuri” marchează grafic rostirea împreună/legată a celor două cuvinte pronunţate fără pauză... pus sub semnul regretului. melancoliei. sugerează depărtarea fiinţei de realitate..bătrân şi singur”.norocul ce-o clipa l-am avut”)-nenorocul (. .. aspectul de pustietate. 4. dorinţa şi împlinirea acesteia creând la nivelul textului o expresivitate 33 . aducând în prim-plan tema iubirii care mai trăieşte doar prin puterea amintirii..I. Folosirea verbului la conjunctiv prezent. Trăirile eului liric sunt contradictorii. 5. Sub raport prozodic influenţează măsura şi ritmul versului.. „rămâie” fără conjuncţia . Pentru el focul inimii e mai puternic decât raţiunea. metafora .bătrân ca iarna” are rolul de a evidenţia motivul îmbătrânirii spune ceva.. moartea. reprezintă un final melancolic şi dramatic. 45 (Mihai Eminescu... Ochii sufletului îţi arată adevărata faţă a omului. 6. clipa = moment.viata-mi lipsita de noroc”). Departe sunt de tine.. lipsit de viaţă.Cu ochii mari în lacrimi.) 1..O! glasul amintirii rămâie pururi mut”.. înţeleasă ca amestec între fericire şi nefericire. nelinişte.. dorinţei de uitare.aducerile-aminte” aflată în versul.sa uit pe veci”) evidenţiază trecutul ce stă sub semnul norocului de-o clipă şi prezentul visării. amintirea (. visul/ reveria. intrând în alcătuirea unei locuţiuni substantivale. epitetele .bătrân” din pricina depărtării de iubită. tristeţe.apoi suspini” iremediabile. Alternanţa prezent/trecut scoate în evidenţă efectele transformatoare ale iubirii. . Ultimele patru versuri încep cu exclamaţia retorică . Antitezele norocul (. limita expresivă a situării între vis/iluzie şi realitate.

Ai încălzit un şarpe la sân. Trecutul este pus sub semnul norocului de-o clipă. cultivarea emoţiei şi a sentimentului. Trăsături romantice ale poeziei: imaginaţia este principiul fundamental de creaţiei. Virgula este semnul grafic care în versul „Să te ridic pe pieptu-mi. 3.Departe sunt de tine. Gestul lui m-a impresionat până la lacrimi. Titlul . un final melancolic şi dramatic. al refuzului asumării unei realităţi banale. „vântul loveşte în fereşti”. iubite înger scump” desparte o apoziţie dezvoltată de restul enunţului. dar şi de utilizarea verbului la persoana a II-a singular. bazate pe relaţia atracţie-respingere... Folosirea verbelor la viitor . al melancoliei. „iubite înger scump”. generatoare de melancolie: norocul-nenorocul.. atât locativă cât şi temporală. amintirea-uitarea.. 8. zadarnic = inutil. dubla determinare epitetică „iubite” şi „scump”. Întreaga poezie este o confesiune lirică realizată pe baza relaţiilor antitetice: vis/reverie-realitate. Prezentul visării este pus sub semnul regretului. Epitetul în 34 . Trăirile eului liric sunt contradictorii.” evidenţiază tema iubirii eterne. umbra = amintirea. 6.. având rolul de a sublinia distanţarea în timp şi în spaţiu a fiinţei iubite. 4. 9. Adverbul „departe” are dublă perspectivă. În metafora „iubite înger scump”.singur lângă foc”. odinioară/altădată-prezentul clipei. tema iubirii/ motivul visului 5. dar şi al dorinţei de uitare. 2. noroc-nenoroc.deosebită. I. antitezele romantice. Structura de monolog adresat a textului este conferită de sintagme precum „iubita mea”. amintireuitare. modul imperativ „răsai”. 46 (Mihai Eminescu. care trăieşte prin puterea amintirii.vei fi murit” proiectează sentimentul iubirii în eternitate. universul ideatic al poeziei dezvoltă o gamă variată de trăiri şi de emoţii valorificate prin imagini artistice: . evidenţiază sentimentele puternice ale îndrăgostitului. Din valurile vremii…) 1.

stelele. 2. evidenţiind frumuseţea. „zâmbetul tău dulce”). Poezia eminesciană „Din valurile vremii…” se încadrează în estetica romantismului prin tema şi motivele pe care le dezvoltă: iubirea pierdută. care nu mai are contururi clare odată cu trecerea timpului. iar apoi încep să scadă în intensitate. Metafora „Din valurile vremii…”. ireversibilitatea timpului. visul. Portretul este desăvârşit prin metafora „Femeie între stele şi stea între femei”. Prima strofa evoca nostalgia eului liric faţă de timpul trecut. iar în cazul celei de-a doua structuri elidarea vocalei „î”. Iubita este descrisă cu ajutorul epitetelor („braţele de marmur”. conferind textului simetrie. slab de inimă. I. pentru imposibilitatea de a trai în prezent o iubire ideală. folosirea cratimei ajută la păstrarea 35 . iar epitetul „scump” sugerează imaginea perfectă a femeii în ochii îndrăgostitului. „faţa străvezie”. Punctele de suspensie reprezintă nostalgia. Peste vârfuri) 1. De asemenea. melancolia eului liric. În ultimele versuri apare sentimentul de tristeţe profundă. 9. a comparaţiilor „străvezie ca faţa albei ceri”. Titlul invocă trecerea ireversibila a timpului. perfecţiunea iubitei. cauzat de neîmplinirea iubirii „În ochii fericirii mă uit pierdut şi plâng”. din care se constituie titlul. sinceră a propriilor sentimente. 7. predilecţia pentru mărturisirea directă. 8. apare şi la începutul primului şi ultimului vers. 47 (Mihai Eminescu. stilul confesiv poate fi un alt argument în susţinerea acestei idei. afectivitatea. De asemenea. umbra. felul în care amintirile vin în prezent din „valurile vremii”. „părul lung. care marchează în prima structură pronunţia legată a două părţi de vorbire diferite („inima-mi”). dar şi efortul său repetat de a-şi aminti peste timp imaginea iubitei. toate aceste figuri de stil conturând un portret al femeii cu trăsături specifice liricii eminesciene. bălai”.vocativ „iubite” transfigurează iubirea. aduc sentimente puternice. din inimă Cratima este un semn de ortografie.

Titlul „Peste vârfuri” se regăseşte şi în primul vers al poeziei. Prima strofă a poeziei eminesciene descrie natura surprinsă în momentul nopţii. „Melancolic cornul sună”) creează o expresivitate deosebită a versurilor din primul catren./ Codru-şi bate frunza lin” Inversiunea din primul vers („Peste vârfuri trece lună”) sugerează apropierea dintre spaţiul cosmic şi cel terestru. şi face trimitere spre tema textului. care redă mişcarea uşoară a frunzelor din codru. Mi-a promis câte-n lună şi în stele. în scopul formării unei armonii pentru a crea o imagine de armonie. Toate mişcările. ci îşi continuă drumul „mai departe. care este pusă în legătură cu starea de melancolie resimţită de eul liric. Ea are o inimă mare. „Peste vârfuri” de Mihai Eminescu este o poezie romantică. 48 (Mihai Eminescu. 8. natura. mai departe” într-un ritm firesc. Epitetul „lin” redă o adiere uşoară şi tristă a codrului. teme/motive: iubirea. Prima strofă este o descriere a cadrului natural. codrul. la fel ca trecerea lunii. a face cale întoarsă. Intensitatea trăirilor eului liric. dar şi de epitetul personificator „melancolic”. 4. întrucât are la baza trăsături specifice romantismului. La steaua) 1. 7. melancolia „Peste vârfuri trece lună. 3. care califică sunetul cornului. I. 5. Imaginile vizuale („Peste vârfuri trece lună/ „Codru-şi bate frunza lin”) alături de imaginea auditivă („Melancolic cornul sună”) creează un tablou dominat de armonia dată de toate elementele naturii. timpul nu ia în seamă această suferinţa. Sentimentul resimţit în faţa acestui cadru natural va fi unul de melancolie. sunetele sunt abia perceptibile fapt sugerat de epitetul „lin”. Inversiunile („trece luna”. în care apare ca element specific recuzitei romantice „luna”. a o lua pe o cale greşită 36 .măsurii şi a ritmului. care parcă se completează reciproc. Eul liric este îndurerat la gândul trecerii ireversibile a timpului. luna. starea de melancolie sub care se circumscrie poezia sunt redate şi prin întrebările retorice care alcătuiesc ultima strofă. 6. 9. la fel ca sunetul cornului.

Poetul foloseşte metafora „Lumina stinsului amor” pentru a sublinia ideea că întotdeauna omul care a fost înnobilat de acest sentiment îşi va aduce aminte de frumuseţea unei iubiri. este eternă. Metafora „Icoana stelei” accentuează importanţa stelei. iubirea. 6. „Icoana stelei ce-a murit/ Încet pe cer se suie” 7. În ultimul catren poetul compară iubirea. cosmosul. Virgula este folosită pentru a marca pauza ritmică din interiorul strofei. aproape divină. De asemenea. a pieri – a se pierde. Titlul poeziei „La steaua” prezintă elementul principal al textului. Dragostea. teme/motive: steaua. noaptea 5.dorul. Poezia se încadrează în lirica romantică deoarece apar teme/motive literare specifice romantismului: noaptea. Ultimele două versuri ale strofei fac referire la faptul că în urma unei iubiri vor rămâne amintiri veşnice. nu dispare ca senzaţie cu totul. 9. învăluind atmosfera într-o aură de mister. Metafora „al nostru dor/ Pieri în noapte-adâncă” sugerează faptul că iubirea care se stinge. la fel ca şi cosmosul. Steaua reprezintă punctul de reper al cosmosului dar şi al întregii omeniri. 3. amor –iubire 4. Ea luminează vieţile oamenilor. dorul care persistă. care cândva i-a luminat sufletul.2. chiar după ce sentimentul s-a consumat. marcând şi coordonarea prin juxtapunere între propoziţii. conţinutul meditativ şi exprimarea gnomică reprezintă alte două argumente în acest sens. cu călătoria luminii emanată de o stea. Noaptea…) 37 . I. Epitetul „noapte adâncă” subliniază imaginea cosmosului întunecat. dar de multe ori lumina stelei este vizibilă după ce astrul deja a dispărut. 49 (Mihai Eminescu. 8.

somnul. 5. exploatându-se zona subconştientului şi visului. Sentimentul dominant este cel de linişte şi chiar o uşoară moleşeală („somnu-i cald. molatic. dar niciodată nu-i erau recunoscute meritele. metafora „mintea îmi adoarme” sugerând liniştea profundă şi siguranţa pe care le oferă acest cadru îndrăgostiţilor..” 6. de cotidian. aceasta născându-se din starea de contemplaţie şi de visare. molatic. al căderii într-o stare meditativă: noaptea. „ Noaptea potolit şi vânăt arde focul în cămin. respectiv substantivul şi adjectivul posesiv). noaptea. „somnu-i cald. Rolul cratimei în structura „Pe-ai mei ochi închişi ca somnul şi pe fruntea-mi în mijloc” este acela de a marca pronunţia legată a celor două părţi de vorbire diferite (prepoziţia şi articolul posesiv. a-şi lua un foc de pe inimă 2.1. de desfăşurare a iubirii absolute. cât şi prin prezenţa numeroaselor figuri de stil cu rol de a accentua ideea iubirii absolute desfăşurată într-un cadru propice („potolit…arde focul”. de visare. lin. Motivul central al poeziei este evidenţiat încă din titlu.” „ Lumânarea-i stinsă-n casă. pentru a conserva măsura versurilor. Tabloul iubirii este constituit în jurul atmosferei de linişte. De asemenea. iubirea şi meditaţia nocturnă). 7. 4. a se face foc şi pară. fiind 38 . somnul este cel care creează o lume aparte. Viziunea romantică a acestei poezii se realizează atât prin temele şi motivele sale (visul. iubirea fiind încununată de puritatea iubitei („albă ca zăpada iernii”) într-un momentul propice visării.. Spaţiul interior descris în prima strofă a poeziei este unul intim. 9. somnu-i cald. considerat a fi mai consistent decât realul.lin”). în cadrul nocturn. comparaţia „ochii mei închişi ca somnul” demonstrând delimitarea acestui spaţiu de cel real. molatic. teme/ motive : iubirea. simbolizând spaţiul romantic de împlinire. 3. Mihnea a fost mereu fruntea clasei. în care exteriorul nu mai are nicio importanţă. Ideea fratelui tău a făcut lumina în gândurile colegilor. 8. lin”).

se realizează în mod natural trecerea spre o stare plăcută de somnolenţă. În versul „Departe doară luna cea galbenă . ostenite=istovite pierzându-se=dispărând 2. lin”). 3. iar gheaţa. 50 Mihai Eminescu. Versurile poeziei fac distincţia între planul circumscris de natură şi cel al 39 . Epitetul dublu „potolit şi vânăt arde focul”.o pată". Momentele petrecute împreună sunt atât de departe… 4. El a plecat departe de casă. o stea nu se arată”. „Dintr-un colţ pe-o sofa roşă”. „Lumânarea-i stinsă în casă”). „pe bolta alburie. De câte ori. reconfortantă a odăii. I. Metafora „Oceanul cel de gheaţă” simbolizează imposibilitatea împlinirii sentimentului de iubire. marcând totodată intonaţia deosebită ce exprimă admiraţia. Substantivul „oceanul" ilustrează distanţa ce s-a creat între cei doi îndrăgostiţi. Urmărind cu privirea jocul liniştitor al focului din cămin. Linia de pauză are rol stilistic. iubito…) 1. În această atmosferă. calificată de trei epitete („somnu-i cald. Epitetul personificator „priviri suferitoare" are ca rol redarea stării de tristeţe ce survine odata cu pierderea iubirii. referitoare la „luna cea galbenă". pe care nimic nu pare s-o poată leza. raţiunea lasă locul stării de reverie („mintea îmi adoarme” metaforă). pe lângă sugestia cromatică subliniază şi atmosfera caldă. „o pasăre pluteşte cu aripi ostenite”. deoarece atrage atenţia şi asupra atitudinii afective a eului liric. linia de pauză se foloseşte în interiorul enunţului pentru a delimita apoziţia explicativă „o pată". „pierzându-se-n apus”. molatic. 5. ca ideal al eului liric. „mă-ntunec şi îngheţ” 6. imposibilitatea de a străbate această distanţă.surprinse detalii sugestive prin intermediul imaginilor vizuale („arde focul în cămin”.

cât lumea şi pământul. de a evidenţia astfel efectul farmecului “blând şi liniştit” al lunii şi totodată de a păstra. întrucât la orizont nu se arată nicio stea – simbol al deznădejdii. precum şi tema poeziei (iubirea pierdută) sunt două argumente care încadrează textul în estetica romantică. 3. a ieşi în lume. punctele de suspensie prelungind parcă. deoarece stările resimţite de eul liric odată cu pierderea iubirii. ca astru tutelar şi martor al fostei iubiri. iubito…” este reluat în incipitul poeziei pentru a accentua suferinţa provocată de rememorarea clipelor de fericire pierdute. 8. Între cele două există o evidentă legătură. Vocativul „iubito” nu redă doar raportul relaţiei dintre cei doi. simbolizat prin metafora „oceanul cel de gheaţă” care-i chinuieşte sufletul. este palidă de tristeţe. 7. secret. acest sentiment. Incipitul poeziei reia titlul. „De câte ori iubito…”. 51. este imposibilă. ci sugerează şi sentimentul de melancolie al eului liric. Balada lunii) 1. Luna. fugară = scurtă. 2. tăinuit = ascuns. sugerată prin epitetul metaforic şi cromatic „bolta aurie”.interiorităţii eului liric. 40 . neputinţa eului liric de a uita fericirea trecută şi devenită acum “ocean de gheaţă”. care are efect dezolant asupra sensibilităţii poetice. Titlul „De câte ori. Contemplarea naturii prin descrierea peisajului cu puternice reverberaţii în sensibilitatea eului liric. într-un timp nedefinit. 9. sonoritatea poeziei. exprimând suferinţa eului liric la amintirea iubirii trecute. I. de moment. găseşte ecou în toate elementele naturii. ipostază exprimată prin epitetul cromatic „luna cea galbenă” şi prin apoziţia explicativă „o pată”. Structura „de câte ori” exprimă frecvenţa amintirii. (Horia Furtună. prin cezură. Revenirea iubirii. gura lumii etc. Linia de pauză din versul „Din fiecare-ndrăgostit – poet” are rolul de a sublinia prin izolare substantivul „poet”.

4. motivul lunii, al iubirii, al visului 5. monologul liric adresat, descrierea 6. Sinestezia „Întâiul vis sub raza ta lunară/ Îşi fâlfâie din suflete pornirea” are rolul de a îmbina imaginea vizuală cu cea auditivă pentru a personifica “întâiul vis”. Metafora-oximoron „izvorul de dureri”, explicată prin apoziţie (iubirea), constituie un clişeu poetic eminescian, care trimite la ambiguitatea sentimentului, reunind bucuria şi tristeţea. 7. Deşi Horia Furtună este un poet simbolist minor, discursul liric din Balada lunii este mai curând romantic, deoarece poetul se foloseşte de recuzita romantică atât la nivelul conţinutului (luna, noaptea, visul, iubirea) cât şi la nivelul expresiei: invocaţia retorică adresată lunii, descrisă eminescian („farmecul tău blând şi liniştit”) ca obiect divin, pentru că are puterea de a transforma omul în îndrăgostit, iar îndrăgostitul în poet. Indicaţia de gen – baladă – pe care o conţine titlul poeziei constituie o altă trăsătură specifică a romantismului. 8. Cea de-a treia strofă a poeziei conturează rolul farmecului lunii, acela de a metamorfoza fiinţa umană întru frumos şi armonie, de a face „Din fiecare om – îndrăgostit / Din fiecare-ndrăgostit – poet”. Epitetele „blând” şi „liniştit” şi personificarea „alunecându-şi raza-ncet” atribuite farmecului selenar au rolul de a melancoliza omul, de a ilustra calea discretă prin care îl transformă pe om în îndrăgostit şi pe îndrăgostit în poet. 9. Titlul unui text literar reprezintă o cheie de interpretare a conţinutului textual, definind pentru cititor un anumit orizont de aşteptare. Titlul poeziei date este alcătuit din substantivul „balada”, care reprezintă specia literară: cântecul închinat lunii, iar doilea substantiv din titlu, „luna”, este laitmotivul poeziei. Acesta este semnificativ, astfel încât poetul descrie admirativ prin intermediul versurilor însuşirile lunii şi puterea acesteia de a schimba omul.

I. 52. (Barbu Fundoianu, Herţa) 1. „ploaie”, „toamna”,”vântul”, „iedera” 2. Virgula marcheaza în vorbire o pauză scurtă. În cazul primului vers al poeziei Herţa, virgula este folosita pentru a separa doi termeni dintr-o enumeraţie („a ploaie, a toamnă”). 3. „Îţi mai aduci aminte? Îţi mai aduci aminte?” 4. motivul toamnei, al aducerii aminte, al trecerii ireversibile a timpului, al

41

spaţiului natal văzut ca geografie mitică. 5. Prima secvenţă din textul liric dat descrie peisajul Herţei, tabloul naturii şi al târgului cuprins de toamnă. Descrierea subiectivă este realizată încă din primul vers prin imaginea olfactivă „miroase a ploaie, a toamnă şi a fân”, care are rolul de a purta cititorul în universul satului moldovean. Urmează, apoi, numeroase imagini vizuale „vântul nisip aduce”, „fetele aşteaptă în uliţa murdară, „căruţe fugărite de ploaie” care detaliază peisajul trist şi dezolant al târgului provincial cuprins de toamnă, de ploaie şi de vânt. Se remarcă abundenţa grupului nominal (substantive şi adjective), timpul prezent al verbelor, prezenţa indicilor spaţiali şi temporali, figurile de stil variate – toate specifice textului literar descriptiv. 6. Metafora „zâmbet de iaz, de şes, cuminte” din a doua secvenţă a discursului liric are rolul de a surprinde tinereţea trecută a bătrânilor „de la casa cea veche” Motivul toamnei din poezia Herţa este o metaforă a vârstei, iar sintagma „zâmbet de iaz, de şes, cuminte” este ca o amintire a tinereţii care luceşte în ochii bătrânilor, împreună cu sclipirea fugară a unor elemente din spaţiul natal. Amintirea vremurilor trecute, contemplate cu naivitatea copilăriei. 7. Poezia Herţa este realizată printr-o îmbinare a stilului tradiţionalist cu cel modernist. Motivul aducerii aminte şi al trecerii timpului sunt tipic tradiţionaliste, iar descrierea unui peisaj tipic românesc, a satului/târgului provincial, aparţine ideologiei tradiţionaliste care cuprinde conservarea specificului românesc. Discursul liric este creat prin folosirea unor termeni colocviali, neaşteptaţi sau a unor imagini menite să şocheze precum „uliţe murdare”, „gâşte, cu pantofi galbeni”, „căruţe fugărite”, „grilajul de iederă coclit”, „...azi/ şi stearpă şi molâie ca o convalescenţă”, „liniştea...mucegăieşte”, toate mărci ale modernismului. Tema şi motivele textului ţin de curentul tradiţionalist, dar anumite imagini sunt create în stil modernist. 8. Ultima secvenţă este ca o concluzie a discursului liric. Ideea poetică a ultimelor cinci strofe este trecerea ireversibila a timpului şi amintirea tinereţii care a rămas doar sub forma unor poze într-un album. Trecutul este „ascuns” în pozele facute în tinereţe, prezentul fiind doar o trista imagine plina de riduri, văzută în oglindă. Mijloacele artistice concretizează ideea poetică prin metaforele „Ne-ascund atât de bine albumele cu clampă / de-alamă, tinereţea!” şi „trecutu-i lânga lampă”, prin imagini vizuale „plină e oglinda cu cute în obraz”, prin comparaţia expresivă „şi stearpă şi molâie ca o convalescenţă”. Comparaţia din ultimele doua versuri aminteşte de zilele copilăriei lipsite de griji, liniştite, de mult pierdute „e-aşa de lungă vremea”. 9. Limbajul poetic se caracterizează prin expresivitate datorită folosirii imaginilor artistice „miroase a ploaie, a toamnă şi a fân”, „auzi cum ploaia stinge fanarele cu gaz”, „plină e oglinda cu cute în obraz” şi a figurilor de stil: comparaţia „şi stearpă şi molâie ca o convalescenţă”, epitete „factorul greoi şi surd”, „tăcerea lungă şi gri”, „albumele cu clampă de-alamă”, metafore „liniştea în lucruri de mult

42

mucegăieşte”, „un zâmbet de iaz, de şes, cuminte”. I. 53. (Octavian Goga, Sonet) 1. biserică, altarul. 2. În versul „Şi ele-adorm de tine alinate”, cratima este folosită pentru păstrarea măsurii medii a poeziei de 11 silabe, prin transformarea hiatului în diftong. 3. Mihai îl bate mereu pe fratele sau mai mic. În partea estică a Europei bate Crivăţul. 4. Poezia este un monolog liric adresat, pronumele personal „tu” din primul vers având rolul de a exprima subiectivitatea, fiind o marcă a tipului direct de adresare. 5. O figură de stil prezentă în strofa a doua este personificarea „patimile… adorm” prin care poeziei îi este atribuită însuşirea omenească de a avea puterea alinării durerilor sufleteşti, de a le face uitate. 6. Poezia Sonet de Octavian Goga ilustrează caracteristicile tradiţionalismului literar, prin cultul spiritului religios cu ajutorul poeziei devenite o „Biserică cu porţi neîncuiate” şi prin prezentarea datinilor stravechi, precum mersul la biserică, spoveditul, alinarea şi purificarea sufletească. Poezia este de esenţă spirituală, ilustrând ideea de religiozitate prin valorificarea riturilor şi a credinţelor străvechi. 7. Scrierea cu majusculă a substantivului Poezie evidenţiază importanţa acordată de către autor poeziei, personificarea ei şi adresarea directă prin folosirea vocativului, caz afectiv, oferind substantivului o poziţie-cheie, un rol central în structura poeziei. 8. În prima strofă, ideea poetică (Poezia ca altar spiritual unde fiinţa umană se împărtăşeşete cu tainele universului) este subliniată prin utilizarea pronumelui personal „tu”, marcă a tipului de adresare directă şi a substantivului Poezie scris cu majusculă ce are rolul de a prezenta de la început importanţa deosebită acordată actului de creaţie, transformat într-un ritual religios. Poeziei îi sunt atribuite însuşiri omeneşti cu ajutorul epitetelor personificatoare „tainică, curată Poezie”; ea este tainică, putând fi înţeleasă doar prin pătrunderea în misterele ei şi curată pentru că nu-i judecă pe ceilalţi, având porţile deschise pentru toată lumea, fără a face diferenţe. Metafora centrală a poeziei, „Biserică cu porţi neîncuiate”, dezvăluie legătura între poezie şi religie, reliefând procesului de transformare a poeziei în hrană pentru spirit. 9. Limbajul poetic se caracterizează prin reflexivitate, predispoziţie spre meditaţie, prin cultul spiritului religios şi valorizarea riturilor străvechi, dar şi prin

43

reacţia undelor lacului în momentul întâlnirii cu razele soarelui. al pasiunii puse pe seama elementelor naturii. în fel şi chip. ascultând păcatele şi oprind amarul. al soarelui. Comparaţia „aşa-i iubirea mea. Cuvântul horă semnifică bucuria adâncului. misterioasă şi statornică precum apele lacului de munte. 5. Adverbul de mod aşa are rolul de a sublinia ideea că iubirea. motivul nostalgiei. „tremur”. nu este chip 4. a spovedi şi altar. funcţia emotivă şi funcţia poetică 6. Termenii folosiţi aparţin câmpului semantic al sentimentelor împărtăşite. sentiment trăit de eul poetic. I. tema naturii. tema iubirii. Soarele alintă cu razele lui lacul aşa 44 . 8. la nivel sintactic un atribut apoziţional. 9. „prelung şi pătimaş tresare”. Un animism simbolic străbate tabloul: „razele sărută faţa undei”. prin utilizarea termenilor religioşi biserică. „cetăţi de unde”. „spuma albă înfiorată''. înfiorate permanent de atingerea razelor de soare. poetul ilustrează. apa şi soarele. Titlul poeziei Iubirea mea este format dintr-un substantiv comun şi un adjectiv posesiv şi se află în strânsă legatură cu tema iubirii prezentă în poezie. realizată cu ajutorul figurilor de stil: metafora „Biserică cu porţi neîncuiate”. În versul „Spre ceriuri braţele-şi întinde să-i vie dragul mire: Soarele!” cele doua puncte anunţă o explicaţie. Sintagma conţine şi o metaforă sugestiva. este profundă. Poezia este structurată ca o amplă comparaţie între natură şi iubire: uniunea simbolică a elementelor firii.expresivitate. iar strălucirea razelor dă viaţă acestuia până în adâncuri. Apariţia soarelui reprezintă trezirea la viaţă a lacului. definind pentru cititor un anumit orizont de aşteptare. al apei. 54 (Octavian Goga. caracterizată drept „tainică.În penultima strofă a poeziei. Titlul unui text literar reprezintă o cheie de interpretare a conţinutului textual. creştetele = adâncul 2. 3. care semnifică măreţia pură a lacului dintre munţi. şi marchează totodata o pauză mai mică decât pauza indicată de punct. personificarea poeziei în sine. este asemănătoare cu comuniunea sufletească dintre cei doi îndrăgostiţi. curată şi senină” şi mai ales. 7. prin personificare. asemeni acestei largi cetăţi de unde” sugerează imensitatea sentimentului dominant – iubirea. în nici un chip. căreia i se atribuie însuşiri omeneşti. Iubirea mea) 1.

Bătrâni) 1. Melancolia trecerii timpului este subliniată prin epitetul „bieţi ”. prozodie clasică. timpul perfect. mi .. Măsura este de şapte-opt silabe. Ultima strofă începe cu un adverb de mod „Aşa…”.. dar şi prin verbul „vă treceţi”. ” Sentimentul de tristeţe se desprinde din întregul text poetic. I. 8. prin rostirea versurilor două câte două. Regretul înstrăinării (motivul dezrădăcinării. În esenţă. 6. Metafora „un stâlp la bătrâneţe” din ultimul vers al strofei a doua evidenţiază dorinţa de a fi ramas în satul natal. aşa cum soarele veghează asupra lacului şi-i trezeşte sentimente arzătoare. parinţii îşi pun nadejdea în credinţă. Textul poetic are o structură clasică : are cinci strofe. coasă 2. plug. ceea ce creează o sonoritate amplă. văzut ca o matrice existenţială: „Să fi rămas fecior la plug.cum iubirea alintă sufletul omului Pentru eul liric iubirea este cea care încălzeşte sufletul şi-i dă viaţă. Prezenţa eului liric se evidenţiază prin pronumele de persoana I: m. cu nuanţe stilistice. figuri de stil lipsite de ambiguitate. repetat în ultimele două versuri din prima strofă. reprezentând o marcă a implicării afective. subliniază regretul părăsirii satului. „să fi rămas”. 5. Astfel se păstreaza măsura şi ritmul poeziei. fiind dat de 45 . catrene. pentru a fi un sprijin pentru părinţii săi ajunşi la bătrâneţe. / Şi-n barbă plânge tata. alăturat substantivului „bătrâni ”. urmat de puncte de suspensie. la parinţi şi la sat ca la un univers al credinţei. expresivitatea textului ţine de recuzita tradiţionalistă: tendinţa de epicizare a liricului.. Specific lumii satului. 4. 3. singura ce le-ar putea alina absenţa fiului iubit : „Şi plânge mama pe ceaslov. 55 (Octavian Goga. 7. mărci specifice ale subiectivităţii poetice.Verbul la modul conjunctiv. al liniştii sufleteşti şi al tradiţiei. specific poporanismului) predomină în întregul text poetic. eul liric raportându-se la trecut. rima apare doar la versurile 2 şi 4. eu şi prin verbele la persoana I: „rătăceam”. văzut ca o matrice existenţială.” marchează elidarea vocalei î şi reducerea numărului de silabe prin evitarea hiatului. Poezia Bătrâni de Octavian Goga se încadrează în lirica tradiţionalistă prin întoarcerea nostalgică spre lumea satului.. metafora curcubeului sugerează iubirea împlinită. / Să fi rămas la coasă”.Cratima utilizată în versul „Şi-n barbă plânge tata. De asemenea.

care sunt singuri şi îşi aşteaptă fiul. „cu atât” 4. versurile care încep cu literă mică sugerează continuitatea ideii. poetul utilizează inversiunea („în inimi dac-am strâns”). Ultima strofă. motivul sensului existenţei. căci aceştia vor putea zâmbi la urmă („în loc să izbucnim în plâns”). am strâns = am cuprins. „Ne credem stânci” : Metafora stâncii reprezintă aparenta putere şi imortalitate. tumult = zbucium. ideea poetică nefiind enunţată într-un singur vers. Antiteza zâmbim – izbucnim în plâns este susţinută. ne vrem granit”. I. 7. motivul învingerii fiinţei de către timp (al condiţiei umane finite) 5. Pe parcursul întregii poezii observăm tehnica ingambamentului. am adunat 2. 8. caracteristică oamenilor care au trăit momentul şi l-au preţuit. 3. motivul morţii. titlul Bătrâni evidenţiază mesajul textului poetic. fragilitate. calităţi dorite de om şi pe care uneori consideră ca le are. Tema trecerii timpului. Este prezentă o nota de optimism. 56 (Radu Gyr. definind pentru cititor un anumit orizont de aşteptare. „în orice zi”. faptul că regretul înstrăinării de cei dragi poate aparţine oricui a trăit această exeperienţă. Toate afirmaţiile din text sunt observaţii ale naturii umane în raport cu viaţa şi cu moartea. subliniind generalitatea. Titlul unui text literar reprezintă o cheie de interpretare a conţinutului textual.regretul înstrăinării. Ca mijloace artistice. 9. pentru o mai bună identificare a cititorului cu autorul. Victorii negre) 1. concluzia discursului liric. ideile din strofele precedente. puse în relaţie cu această ultimă idee. slăbiciune. Astfel. Utilizarea pers. este deschisă de o disjuncţie pentru a accentua. şi epitetul metaforic „zile vii” (amintind parcă de îndemnul „Carpe Diem”). mulţumit cu meschina „izbândă” asupra zilei ce a trecut. ascunzând în interior „viermi profunzi”: frică. Trecerea ireversibila a timpului este resimţită de părinţi. care pun în evidenţă diferenţa de atitudine a omului. Substantivul din titlu este nearticulat. I plural sugerează ca tema poeziei este una universal valabilă: „ne credem stânci. Cratima marcheaza elidarea vocalei ă pentru menţinerea măsurii şi a ritmului din versul respectiv. de perechea propoziţie principală – circumstanţială opoziţională. pentru a păstra rima şi ritmul. în loc să fie neliniştit de 46 . 6. prin evitarea hiatului. în acelaşi timp. la nivel sintactic.

înghiţite de moarte.. 47 . noaptea e „nalta” şi veşmântul ei negru. Pastelul – sinteză remarcabilă între lamartinism şi eresurile populare – este dominat de linişte. 4. oamenii fiind întotdeauna învinşi. se referă la victoriile mici. căci aparenţa este întotdeauna alta decât esenţa şi victoriile trecătoare sunt. Eul liric rămâne un observator discret al desfăşurării tabloului de natură prin faţa cititorului. Victorii negre. Lirismul subiectiv se realizează prin atitudinea poetică transmisă în mod direct şi. încât. Locutorul devine mai abstract. a mai murit puţin. prin mărcile subiectivităţii (mărci lexico-gramaticale prin care se evidenţează eul liric): pronumele personal la persoana I singular „-mi”. încât nu mai este perceptibil nici un receptor al ei.. până la urma. Lirismul eliadesc este totuşi mai puţin obiectiv faţă de cel coşbucian. ce ne dau impresia puterii. Măsura versurilor este de 13-14 silabe. sub negura incertitudinii şi a înfrângerii de către forţe mai mari decât noi. verbele la timpul prezent. ci una. larg. Este momentul aprinderii stelelor pe cer. 57 (Ion Heliade Rădulescu. al conturării unui cadru nocturn de o arhaitate primordială. „nesaţiu” – forma literară: nesaţ. motivul nopţii. Rolul virgulei este acela de a izola substantivul în vocativ. fiindcă „obiectul liric nu poate trăi la acest poet decât sub regimul sublimului. I. Zburătorul) 1. marcă a adresării directe. propice pentru apariţia Zburatorului. În descrierea înnoptării se remarcă prezenţa unui lirism obiectiv. 3.”(Eugen Simion) 7. prin condiţia lor efemeră. părând ca se exprimă pe sine. al somnului etc. de fapt. motivul comuniunii omului cu natura. N-am cumparat două veste. motivul literar al zburătorului. Titlul unui text literar reprezintă o cheie de interpretare a conţinutului textual. 9. „morele” – forma literară: morile. Prin lirismul obiectiv se produce o sublimare. un superlativ afectiv. Se remarcă la Heliade tendinta spre înalt. 5. N-am nicio veste de la rude.faptul că în ziua aceea . definind pentru cititor un anumit orizont de aşteptare. contribuie la accentuarea impresiei de solemnitate şi vrajă. Titlul poeziei. dar care se află. „prinz” – forma literară: prind. iar rima este încrucişată. persoana I singular „tremur”. la nivelul expresiei. deci nici un locutor. topica afectivă / cezura. 2. o estompare a prezenţei eului liric în spaţiul poetic. în multe poezii „obiectualitatea devine voce” (Wolfgang Kayser). Repetiţia epitetului „înaltă”. cuprinde ca o mantie imensă lumea în „braţele somniei”. „semănat cu stele”. 6. Acest aspect este reliefat şi de metafora miezului „viermuit”. motivul tăcerii depline revine ca un laitmotiv.

fără oprire. I.Prezenţa celor doua tipuri de lirism se justifică prin stuctura baladei (introducerea mitului folcloric în poezia cultă. Versurile redau o secvenţă de timp încremenită ca în faţa unui mare miracol. mamă?”. senzaţiile sunt de o intensitate vecină cu durerea. idilicul rural ). Transcrierea stărilor fizice şi sufleteşti este sugerată prin intermediul construcţiilor exclamative şi al punctelor de suspensie cu valoare stilistică... în decorul unei lumi cufundate într-o linişte patriarhală. „inima-mi zvâcneşte!”. cuprinzând întregul trup. În contact cu o astfel de puternică sursă de energie. 8. 58 (Şt.nu-ş ce-mi cere”. „îmi ard buzele”. Noaptea. şi rece. / Încântec sau descântec pe lume s-a lasat. inima-mi zvâcneşte!.. „răcori mă iau la spate”. „obrajii-mi se palesc”. undeva la graniţa dintre real şi ireal. / În brate n-am nimica şi parcă am ceva”.] Şi cald. întâlnirea unei fiinţe stranii are efecte răvăşitoare pentru echilibrul tinerei fete: simţurile îi sunt amplificate la maximum. „n-am nimica şi parcă am ceva”. incapabilă de a se stăpâni. se deschid căile magice pentru întâlnirea fetei cu Zburatorul. „tremur de nesaţiu”. ce mă doare!”. Oniricul ce domneste asupra întregului peisaj cheamă Zburatorul şi apariţia acestuia se face cu participarea întregii naturi: „Tăcere este totul şi nemişcare plină. „Că uite. „-mi furnică prin vine”. năpădit de o exaltare extraordinară: „Ah. tânăra fată trece succesiv de la o stare la alta. exclamaţii şi vocative: „Vezi. Antiteza reliefează stările contradictorii pe care copila le trăieste „îmi cere. şi zboară de la mine! / [. făcându-l să trăiască sentimentul erotic cu o frenezie rară. Relatarea stărilor fizice şi sufleteşti pe care fata le percepe cu îngrijorare este construită gradat. un univers ce se poate întâlni în tablourile pictorilor modernişti: intruziunea straniului în real. Fata este derutată. Iosif. mă vezi. Dragostea se manifestă ca o boala. nici vântul nu suspină. înger şi demon în acelasi timp. O. un tablou imobil. Lumea aşteaptă înfrigurată sosirea făpturii cereşti. În poezia Zburătorul a lui Ion Heliade-Rădulescu. punând în evidenţă marile forţe care unesc planurile cosmic şi teluric. ilustrate prin verbe şi locuţiuni verbale cu puternică forţă de sugestie: „pieptul mi se bate”. Prezenţa Zburatorului se face simţită de la distanţă.. prin interogaţii. „ochii-mi văpăiază”. într-un paradis terestru. / Şi apele dorm duse şi morele au stat”. el fiind pretutindeni şi nicăieri. Versurile citate se caracterizează prin expresivitate şi sugestie. mamă. de la bucurie la tristeţe şi plâns. / Nici frunza nu se mişcă. aflate în antiteză. „un foc s-aprinde-n mine”. Cântăreţul) 48 .. participarea lui la un eveniment se face cu discontinuitate. În poezia Zburătorul. ce au rolul de a accentua incapacitatea fetei de a-şi explica efectele unei „boli” misterioase. uite că-mi furnică prin vine.. 9. corpul tremură. Mânată de forţe care depăşesc cu mult închipuirea. bulversată de senzaţiile contradictorii. impactul fiinţei demonice cu tânăra fata produce pulsiuni erotice extraordinare. încântator prin frumuseţea lui neobişnuită. prin simptome cu totul noi pentru tânăra în sufletul căreia sentimentul s-a ivit pe neaşteptate. de o vibraţie profunda.

El vrea să-şi înstrăineze suferinţa. Nu omul în sine. Titlul poeziei se constituie dintr-un substantiv cu valoare metaforică „Cântăreţul”. viziunea despre artă. Orice titlu generează un orizont de aşteptare şi induce un anumit nivel de lectură a textului poetic. ele vizează o imagine ideală a poetului. Ultimele două strofe conturează condiţia artistului. poetul pare a fi întruchiparea „poetului damnat” ca în poezia simbolistă. 3. Discursul liric confirmă aşteptările generate de titlu: poezia este o confesiune lirică despre statutul poetului. care modelează poezia. ca în Antichitate. Poetul este un meşteşugar. odată sublimată în Text. a se speria (chiar şi) de umbra sa 4. sugerează caracterul orfic. „pe faţa lui de chin brăzdată” 6. dar de fapt el este reprezentarea poetului solitar. pururea = mereu. melodios. desemnând atât poetul cât şi condiţia sa. ea pare să fie o îmbinare miraculoasă între. Epitetul „trudit” sugerează efortul depus pentru conceperea poeziei. armonios al poeziei. asociat casei. Poezia este o artă poetică deoarece în ea poetul îşi exprimă ideile despre condiţia poetului („să treacă nebăgat în seamă / ca şi o umbră prin mulţime / ce nici să ştie cum îl cheamă”). pare a spune vocea poetică. reală. dar şi lumea în care acesta vieţuieşte. 7. Strofa a doua vine să întregească dorinţa poetului de a se pierde în anonimat. Vânturile nopţii. Această idee de detaşare este sugerată prin intermediul epitetului „streină”. De asemenea. totdeauna. ce nu vrea să fie recunoscut de nimeni „el n-ar dori să-l recunoască / pe lume nimeni niciodată”. Interesantă este ideea receptării propriei creaţii din perspectiva Celuilalt: suferinţa. poate fi interpretat ca o metaforă ce sugerează solitudinea.1.) 49 .. Verbele la conjunctiv exprimă o acţiune dorită. posibilă. interiorizarea poetului şi a universului său. un poet ce pare să aspire către anonimat. Asocierea poeziei cu cântecul şi a poetului cu un cântăreţ. 5. Punctele de suspensie din a doua strofă conferă o notă de mister asociată imaginii poetului şi marchează întreruperea şirului vorbirii. „slova de foc şi slova făurită”. 9. Opera poetică devine un bun spiritual al tuturor. I. fiinţa biologică. Este sugerată ideea poeziei ca meşteşug. „să treacă nebăgat în seamă”. La început. o alinare pentru fiecare suflet. ca la Arghezi. trudit= obosit. ci rodul creaţiei sale trebuie să fie cunoscut şi împărtăşit de ceilalţi. despre procesul de creaţie şi despre rolul artistului „făuritor de rime”. sau a celui romantic ca în poezia eminesciană. 8. aşa cum ar spune Arghezi. ca artă. este important. ostenit 2. muzical. a face umbră pământului. iar poezia pare a se naşte. se poate întoarce ca balsam sufletesc pentru însuşi creatorul acestuia. Ultimul catren se constituie într-o aspiraţie a poetului care îşi doreşte să se detaşeze de această dată. Poetul este cel care „făureşte”. epitetul personificator „sihastră”. împărţind-o celor mulţi „să-i pară-o inimă streină / că suferă şi plânge-n ele…”.. Metafora „făurar de rime” se referă la condiţia artistului. 59 (Emil Isac. prin intermediul efortului creator.

încercarea eului liric de a se salva de un rău existenţial profund. (a scrie) A răspuns exigentelor noastre. încete plânsul! Sufletele doarmă!” ilustrează o uimire forţată. De asemenea. 9. În poezie este prezentă tema naturii. lumină – întuneric devine astfel expresivă. semnul exclamării este folosit la sfârşitul unui enunţ exclamativ. Cele două exclamaţii din finalul primei strofe. trăiri specifice poeziei moderne.1. întrucât „vânturile” par a fi curentul ce aduce blestemul. teamă 2. mi. moartea şi spaima. prezenţa interjecţiei afective o. Metafora „tot mai noapte-i noaptea” evidenţiaza frica şi cufundarea în întuneric. evocată de motivul morţii şi cel al singurătăţii. care se menţine pe tot parcursul poeziei. neliniştea. frică. Mi-a răspuns cu promptitudine la întrebare. „O. În structura „O. ce-şi simte sfârsitul din ce în ce mai aproape. 8. (a corespunde) Nu 4. vocea poetică dezvăluindu-şi dorinţa de salvare prin întrebarea „Unde-i mâna albă care să mă scape?”. spaimă = groază. ce reliefează atmosfera încordată. în care întunericul se aşterne pe neaşteptate şi pune stăpânire pe tot ce găseşte în cale. 50 . impusă. şi oferă o cheie în dezlegarea înţelesului poeziei. La nivel tematic. punctele de suspensie menţin tesiunea şi creează o atmosferă stranie. pronumele personale la persoana I sg: mă. Antiteza alb negru. Cea de-a doua strofă exprimă începutul disperării şi al spaimei. precum şi tema răului existenţial. Vânturile nopţii…. evidente încă de la început: natura îşi dezlanţuie forţele şi blesteamă întreaga omenire la moarte: „nu e om pe lume”. 6. vocea poetică este marcată de anormalitate. nenumit. I mă cufund. Titlul este alcătuit dintr-un grup nominal. sentimentul dominant transmis de poezie este spaima. poate. 3. să scape = să salveze. 5. 7. Primele două strofe marchează începutul unei stări de nelinişte. disperarea). să elibereze. transformând totul într-o noapte totală. (a reacţiona. „(sufletu)-mi”. poezia Vânturile nopţii… este o creaţie modernă întrucât predomină excepţia şi straniul. „A-nceput blestemul groapa să mi-o sape” : personificarea din ultimul vers al celei de-a patra strofe (terţine) pune în evidenţă spaima şi disperarea eului liric. interogaţiile retorice reprezintă mărci lexico-gramaticale ale subiectivităţii. acesta se află în strânsa legatură cu conţinutul. a replica) m-am aşteptat să nu-mi răspundă la scrisoare. încete plânsul!” virgula izolează interjectia afectivă o de restul propoziţiei. De asemenea. evidenţiată de motivul nopţii. în tenebrele propriei fiinţe. Astfel. nesfârşită. marchează intonaţia imperativă a versului. angoasă şi înstrăinare. Verbul la pers. punându-se în evidenţă o stare afectivă (tristeţea.

4. tema naturii. motivul rozelor. 60 ( Alexandru Macedonski. 7. 5. Personificarea florilor. Privesc frunţile de piatră ale munţilor. oamenii – nu pot decât să-şi plece fruntea. prevestită de rozele care îşi pleacă podoaba corolei. Poezia lirică este o formă de poezie prin care autorul încearcă să transmită propriile sentimente şi starea de spirit. ce „Duioase-şi pleacă fruntea lor". metaforă a plenitudinii fiinţei. prin evitarea hiatului. tema trecerii timpului. Se remarcă. care va pogorî peste întreaga fire şi în faţa acestui sfârşit inevitabil fiinţele vremelnice – rozele. freamăt. S-a lovit la frunte. tremur. Rondelul rozelor ce mor) 1. al tristeţii. învolburări 2. Tristeţea faţă de trecerea timpului. vălmăşaguri = valuri. al morţii. cât şi la sfârşitul poeziei se transformă în laitmotivul acesteia şi susţine tema poeziei. amplifică tragismul stărilor sufleteşti ale fiinţei umane copleşite de tristeţe din cauza trecerii lor efemere prin lumea materială: „E vremea rozelor ce mor". rezultând un limbaj poetic expresiv. modurile de expunere fiind monologul liric şi descrierea. nostalgia faţă de vară. Cratima leagă forma neaccentuată a pronumelui reflexiv de adjectivul duioase. ca dezintegrare cosmică. de asemenea. „vălmăşaguri de suspine” 6. Metaforele „amurgu-ntristător” şi „marea noaptea care vine” sunt simboluri ale morţii iminente. Respectând trăsăturile specifice rondelului. restul 51 . în întreaga poezie existând numai două substantive concrete din lumea materială: „roze" şi „grădini". 8. Regăsindu-se în toate cele trei strofe ale poeziei. principiu estetic fundamental al simboliştilor. fior = înfiorare. este sugerată de metafora „marea noaptea care vine". formulele artistice de factură ideatică. bogat în figuri de stil bazate pe sugestie. 3. „E vremea rozelor ce mor" se constituie într-un refren. Cadenţa ritmică impecabilă asigură o fluiditate desăvârşită. Tema efemerităţii fiinţei. la păstrarea măsurii şi a rimului din vers. În fruntea călăreţilor se afla hatmanul însuşi. versul amplasat atât la începutul. Ultima strofă ilustrează deprimarea eului liric în faţa condiţiei efemere sugerată de „amurgu-ntristător" şi de suspinele ce se manifestă în „vălmăşaguri".I. ce contribuie la muzicalitatea versurilor. Cuvintele au sens conotativ. funcţie emotivă şi estetică. contribuind. 9. Moartea.

ne duce cu gândul la un peisaj din natură. construcţia poate fi o metaforă a vârstei tinere şi inocente de odinioară. Titlul oricărei opere literare induce cititorului ei un orizont de aşteptare pe care aceasta îl poate confirma sau infirma. punând în evidenţă starea ambiguă. de nostalgie faţa de pierderea sufletului inocent de altădată: „curatul argint deodinioară”. sugestia de puritate a întregului cadru. motivul trecerii timpului. a-i lăsa gura apă. 8. a da apă la moară. cât şi evocării unei vârste trecute. norii albi). Imperfectul creează iluzia duratei. „suspine". apă de ploaie. Ultimul vers al poeziei este folosit ca o concluzie a discursului liric. . Titlul pregăteşte cititorul pentru ceea ce constituie esenţa operei şi oferă o cheie de intepretare textului. Acest epitet constituie totodata şi o imagine cromatică. Punctele de suspensie marchează întreruperea discursului poetic. crinii suavi. 61 (Alexandru Macedonski. în lumina proaspătă a dimineţii („barca. Pe balta clară) 1. „Albeţi neprihănite curgeau din cer. şi anume a sentimentului efemerităţii. În acelaşi timp. tehnica repetiţiilor şi cromatica sugestivă. 4. dar estetica simbolistă înseamnă antimimesis. Tema naturii. În textul dat apar elemente specifice liricii simboliste. Dublarea sa. de beatitudine melancolică a eului poetic. În cazul de faţă. care se reflectă şi asupra sufletului. împreună cu adăugarea exclamaţiei „Oh!” accentuează starea de melancolie. Verbele la indicativ imperfect sunt specifice atât descrierii. a inocenţei ( „visul ce şoptea”). pe apa Sâmbetei 2. expunându-şi trăirile prin prisma ideii centrale a poeziei.. conturând un peisaj lacustru. titlul poeziei Pe balta clară. 5. refuzul de a numi obiectele realităţii. pauză stilistică sugerând starea contemplativă a fiinţei. precum folosirea simbolurilor (lumina albei dimineţi. corespondenţe ale sentimentului 52 . intensitatea luminii sau seninătatea. Prezenţa eului liric constituie de asemenea o trăsătură a poeziei lirice. de fapt.. Epitetul din sintagma „alba dimineaţă” intensifică. Tuşele de lumină şi culoare care sugerează un peisaj acvatic în strălucirea dimineţii sunt. plutea”. tema visului. reluat în incipit. la un pastel. răsfrângeri argintoase”). – voioase / Zâmbeau în fundul apei răsfrângeri argintoase” 6. 9. muzicalitatea textului poetic. „zâmbeau. prin inversiune. I. din structura emoţională: „fior". Culoarea albă poate sugera şi luminozitatea. 3...fiind din zona abstractului şi definind stări interioare. 7.

odată cu apariţia iubitei. Prin urmare. timpurie. 5. dar şi prin exclamaţii şi interjecţii afective: „peste noi” . Lirismul subiectiv se realizează prin atitudinea poetică transmisă în mod direct şi. condamnatã la efemeritate şi mediocritate de cãtre „soarta ce-acolo le-a sãdit”. Epitetul din sintagma „ramuri plãpânde” sugereazã fragilitatea naturii. Tema naturii ca spaţiu protector (martor al iubirii). a ritmului şi a rimei (prin inversiune) 3. ambele prezente în discursul poetic. acela de a proteja iubirea celor doi îndragostiţi. însã în final.nostalgic ce evocă nevinovăţia unei vârste (copilărie sau tinereţe): analogia se face prin simbolul argintului şi al oglindirii. creând un spaţiu protector pentru îndragostiţi. precum şi caracterul sãu ireversibil: clipele frumoase pe care îndrãgostiţii le-au petrecut în cadrul protector al naturii fiind acum doar o amintire. liliacul se transformã. În strofa a treia este prezentat momentul în care „destinul” stufului de lilac începe sã se schimbe. În al doilea vers. cratima care leagă prepoziţia de articolul posesiv este utilizatã pentru pãstrarea măsurii. „stuful de liliac” descoperã un alt regn şi un alt rol al existenţei sale. Dintr-un element ce aparţinea strict regnului vegetal. Stuful de liliac) 1. plângându-şi soarta potrivnică. Situaţia are însã sã se schimbe. 8. Prezenţa eului liric este evidenţiată prin pronume şi verbe la persoana I. Astfel. 4. se usucã odatã cu aceasta. îşi atinge totuşi scopul fiinţei sale prin intermediul iubirii. Moartea iminentă. „ vãitându-se” 2. stârneşte „groaza” ramurilor plãpânde. conştiente de propriul sfârşit. motivul trecerii timpului. 9. cât şi pe cel obiectiv. 7. „O! Doamne” 6. Devenind martor al iubirii dintre cei doi. Conceptul de poezie liricã include atât lirismul subiectiv. la nivelul expresiei. „nu mai suntem doi”. în momentul apariţiei iubitei. Titlul prezintã cititorului ideea centralã a poeziei: stuful de liliac. Adverbul ce este menit să accentueze trecerea timpului. stuful de liliac înfloreşte magic. „gemea” . prin mărcile subiectivităţii (mărci lexicogramaticale prin care se evidenţează eul liric): pronumele personal la 53 . cel puţin pe cele ale unui cititor neavizat. textul contrazice aşteptările cititorului. 62 (Alexandru Macedonski. înflorind. I. motivul iubirii. iniţial condamnat la moarte încã înainte de a înflori.

plasată inegal. mai ales.. impunători. prin sugestia tumultului malefic al cerului plin de nori negri. stolul cocorilor. „ţipa. „vie”). prin viziunea frapantă a cristalizării norilor. este sobră. „nuci mocirloşi au gâlgâit. o estompare a prezenţei eului liric în spaţiul poetic. poezia pare a idiliza trecutul („Miros de humă şi de cremeni desfunda vechimi”). vocea lirică descrie natura. arzând pucioasă”). „cimitirul cerului”. specificul naţional. prin fulgurantul efect verzui care sfâşie întunecimea şi. motivul furtunii. expresia interjecţională „O! Doamne”. furtuna declanşată într-o zi rece de toamnă. În a doua strofă este conturat procesul de strângere a parilor din vie de catre argaţii care „grăbiră ca groparii” din cauza „sitelor de ploaie” care cerneau picături „strâmb din zare”. Metafora „fulgere verzi spărgeau în ţăndări iadul norilor” creează o imagine vizuală expresivă. motivul toamnei. Imagine auditivă – „tânguind pustietate”. rememorarea. „cimitirul” 2. 5. 63 (Adrian Maniu. Imagine vizuală – „copaci roşcaţi [. dar viziunea poetului. Verbele la imperfect folosite în text evocă un moment trecut. impresionant pentru privitor. Imaginea vizuală a cerului acoperit de 54 . topica afectivă. deşi unul dintre întemeietorii Gândirii. Imperfectul sugerează. Versificaţia este clasică. 7. Tema naturii. „arături”. iar limbajul este modernist. pierdut. 4. „înmormânta”.. Virgula din primul vers desparte grupul nominal (substantiv + determinant) de grupul verbal (verb + determinant antepus) şi totodată marchează cezura acestuia. Este de remarcat mai curând ca trăsătură tradiţionalistă o sugestie a unui fantastic de tip folcloric.persoana I plural noi. Eul liric rămâne un observator discret al desfăşurării tabloului de natură (pastelul din primele trei strofe) în faţa cititorului şi doar imaginarul poetic sugerează personalizarea discursului liric. În textul dat. 8.” 6. o viziune macabră („rece se înmormânta un leş de soare”. prin evocarea vremurilor de odinioară. dar şi spaţiul rural („pe drumuri nămolite gemeau care aplecate”. 3.] s-au despuiat”. I. Furtună de toamnă) 1. susţinerea confesiunii lirice. sparţi în ţăndări de fulgerele terifiante. motivul morţii. verbul „nu mai suntem” la timpul prezent. de asemenea. Tradiţionalismul promovează valorile tradiţionale. „Treceau cocorii”. „leş”. „groparii”. Prin lirismul obiectiv se produce o sublimare.

elementul uman este contaminat şi el de starea de monotonie şi mecanic. Tema universului banal. concretizate de autor prin imagini vizuale. „miros de humă şi de cremeni”. În cazul poeziei de faţă. Acuarelă) 1. totul pare egal cu sine. 2. marcat de ploaia monotonă. tumultuos şi zgomotos.”... Plimbarea orăşenilor. a face primul pas.nori.. „nu răsună decât paşii celor care merg. / merg ţinându-se de mână”) impune o viziune aproape absurdă: 55 . monoton şi artficial al oraşului. Epitete precum „nuci mocirloşi”. el intră într-o imagine auditivă marcată de o tăcere stranie pentru un loc de regulă agitat. auditive şi olfactive: „treceau cocorii tânguind pustietate". Motivul ploii programate conturează universul banal. „cadenţa picăturilor de ploaie” (imagini auditive) 6.. care domină întregul text liric. Adverbul decât într-o construcţie negativă este sinonim cu doar sau numai şi introduce un circumstanţial de excepţie.] vechile umbrele. „cimitirul cerului”. motivul citadin. Parii din vii sunt adunaţi pentru că toamna este anotimpul morţii.”). al sfârşitului. 9. argaţii se grăbesc ca groparii pe care îi apucă ploaia. sugerată prin metafore şi comparaţii: „rece se înmormânta un leş de soare”. „[. Imaginarul are o notă de fabulos macabru. Cadenţa picăturilor de ploaie şi sunetul monoton al paşilor trecătorilor dau impresia unei lumi artificiale în care totul se repetă. 4. al durerii. sunt relevante expresivitatea şi sugestia. de parcă ar avea loc „înmormântarea” ultimei apariţii a soarelui şi compararea grabei argaţilor cu aceea a groparilor aduc o notă funebră discursului poetic. pas cu pas. Sonoritatea textului minulescian este remarcabilă. Pe plan stilistic. la tot pasul. motivul ploii programate.. 7. aşa cum este oraşul („Nu răsună decât paşii celor care merg. „scorpie cleioasă” (în acelaşi timp metaforă a ploii) sau metafora „cocoaşa lumii” sună arghezian. I. fiind obţinută prin reluarea versului „În oraşu-n care plouă de trei ori pe săptămână”. în urma ei nerămânând decât umbre ale lucrurilor ce au fost cândva. Oamenii „ par păpuşi automate” (comparaţie) pentru că populeză un spaţiu în care nimic nu se schimbă. bizară şi nemotivată („Orăşenii.. prin elidarea vocalei î a prepoziţiei şi a articolului hotărât al substantivului oraşul. 5. Prima strofă zugrăveşte universul citadin. ce suspină”. 3. de plictiseală şi artificialitate. a ţine pasul etc. devenit refren şi laitmotiv al discursului poetic. Cratima păstrează ritmul şi măsura de 16 silabe a versului-refren. pe trotuare. 64 (Ion Minulescu.

„cântăreţ”. motivul călătoriei. o proiecţie a celui interior. „ritmul unui vers”. sunt reduse la ritmul pur. prin paralelismul sintactic. de blazare absolută. de asemenea. Trei lacrimi reci de călătoare) 1. dar şi suspinele vechilor umbrele. Universul exterior este o reflexie. Mărcile subiectivităţii sunt pronumele şi verbele la persoana I şi a II-a. „ţărmul. personificate). subliniind impresia de monotonie repetitivă. care denumeşte tehnica de a picta cu ajutorul culorilor diluate cu apă. subliniind desfăşurarea imaginară. motivul corăbiei (vaporul). după cele două enunţuri afirmativ-categorice („Şi-ai să mă uiţi”. Tema despărţirii îndrăgostiţilor. „versul”. Linia de pauză folosită simetric în prima strofă. 3. la fel ca în tehnica amintită. Având în vedere conţinutul ideilor exprimate prin acest text liric. Muzicalitatea se impuneprin imaginile sonore (ploaia în sine. „trei lacrimi reci”. 65 (Ion Minulescu. cu rol explicativ. se impune muzicalitatea. principiu estetic fundamental al simboliştilor. „privi-voi vaporu-n repedele-i mers” (imagini vizuale) 6. dat fiind 56 . motivul visului. Adverbul poate reprezintă un modalizator al discursului poetic. La nivelul conţinutului. marcat de plictis şi blazare. Ea marchează. Totul pare automat. „ diluat” de apa ploii. 4. ipotetică a scenariului de după despărţirea celor doi îndrăgostiţi. alături de timpul viitor („te vei gândi”) şi de modul prezumtiv („l-o duce”). 5. până şi mişcările oamenilor. „Şi-am să te uit”). prin repetiţii (paralelism sintactic). anularea cezurii fixe. Ritmul vieţii din acest mediu este dictat de ritmul picăturilor de ploaie. motivul ploii şi spleenul sunt elemente specifice liricii simboliste. totul este estompat.mişcările nu au conţinut sau intenţie. Ploaia care tot cade pare să şteargă toate „culorile” care dau viaţă unui oraş. Tabloul sugerat de acest text liric nu poate fi reprezentat decât în acuarelă. 9. izolează circumstanţialele cauzale. prin ritm şi refren. tema universului citadin. prin sacadarea textului. „fu scris” 2. topindu-se ca noru-n zare”. I. 8. La nivelul formei. efectele eufonice fiind obţinute prin tehnica refrenului. de lipsă de orizont. motivul poeziei. iar absenţa semnificaţiei devine o trăsătură modernă. o atitudine afectivă. aliteraţii discrete. Oraşul descris nu se evidenţiază prin nimic altceva decât prin faptul că „plouă de trei ori pe săptămână”. titlul este unul foarte sugestiv. fluiditatea ingambamentului. Titlul poeziei lui Ion Minulescu este un substantiv comun.

„eu”. Iubita pleacă. Imaginea este clişeizată şi sentimentală. motivul drumului (al călătoriei) 5. „până la tine”. precum şi epitetele „palidul vis”. eternitate. 66 (Ion Minulescu. drum. 9. însoţind-o cu privirea. Interesantă este perspectiva inversă a privirii care aici aparţine iubitei care pleacă şi vede ţărmul topindu-se încet. topindu-se ca noru-n zare”. Estetismul înseamnă asumarea teatralităţii şi a clişeelor sentimentale într-un discurs poetic cu câteva sugestii ironice (uitarea înscrisă în scenariul erotic şi asumată de fiecare. stările interioare ale poetului fiind proiectate în veşnicie. 7. acţiunea lor neavând finalitate. Muzicalitatea vine din repetiţii (paralelism sintactic). Verbele la viitor. a călători. ştiam. Nucleul narativ al poeziei (despărţirea îndrăgostiţilor. Poezia de dragoste. refren („trei lacrimi reci de călătoare”) şi rimă. „lăcrima-vor”). deşi putem încadra aceluiaşi curent şi motivul călătoriei. motiv frecvent la Minulescu. pe care poetul o va transpune în versuri. motivul nopţii. cuplul erotic se desparte. suferinţa transformată în poezie). nu ştiam) sugerează ambiguitatea începuturilor. inversiuni („urmărivei”. dorul şi nostalgia sublimate în versuri pe care ea le va citi cândva) declanşează o stare lirică. plecarea femeii. Cântec de drum) 1. I.că textul este un monolog liric adresat: „ai să mă uiţi”. Imagine vizuală: „Pe drumuri lungi şi vechi. „mi-eşti pierdut㔄versul meu”. celui care rămâne mâhnit pe ţărmul mării. Liniile de pauză separă construcţia incidentă cu valoare afectivă de restul enunţului: „Dar într-o zi o fată – bat-o focul –” 3. sugerează mişcarea lentă a vaporului ce se îndepărtează de ţărm. „am să te uit”. însă doar „trei lacrimi reci”. Comparaţia „urmări-vei ţărmul. dar şi lipsa oricăror stări optimiste. a colinda. bătătorite” 57 . 4. „că şi uitarea e scrisă-n legile omeneşti”. 8. Poezia lui Ion Minulescu aparţine simbolismului mai ales prin estetism şi prin muzicalitatea cantabilă. călător 2. aduce o sugestie magică. va ajunge poate la călătoare şi-i va reaminti chipul uitat al iubitului de altădată. plânsul cumva obligatoriu unei despărţiri. bagaj. deşi discursul poetic aparţine eului poetic. Verbele la imperfect din prima strofă (voiam. iar imaginea plecării sale este urmărită nostalgic de pe ţărm. „întunecatu-mi chip” sugerează caracterul ipotetic al desfăşurării poveştii de dragoste. asemenea mesajelor din sticlă ale marinarilor naufragiaţi. Tema iubirii. Cifra trei. „ca şi mine” etc.

Aceleaşi dificultăţi ale vieţii cu care s-au luptat oamenii dintotdeauna le trăieşte şi eul liric. Formula ludică a iubirii. Ultima strofă a poeziei reprezintă momentul întâlnirii bărbatului. „mea”. iar simbolul drumului semnifică existenţa umană pe pământ. 8. I. 4. în drumul său spre un ideal. Epitetul triplu: „drumuri lungi şi vechi. 67 (Ion Minulescu. care ar fi fost soarta lui şi ce-ar fi ajuns dacă nu se îndrăgostea. este şi aici o viziune specifică a sentimentului. „voiam". construit pe tehnica surprizei. refren. cântec. motivul cântecului etc. „călăuzit de-o stea”. motivul visului. prezentă în multe poezii erotice ale lui Minulescu. din orice epocă în căutarea iubirii. Apostroful. „am colindat" etc. Celei care pleacă) 1. iubirea este pusă sub semnul ipoteticului: „noi nu vom şti-o poate niciodată”. iubita fiind alintată prin sintagma „bat-o focul". Titlul „Cântec de drum” este specific simbolismului. oricum. contrazice sugestia nostalgică. deoarece a renunţat la propria traiectorie în viaţa de până atunci. care sugerează apariţia iubirii în viaţa omului. niciodată”. a cânta. elegiacă a titlului. „am colindat”. motivul călătoriei. În finalul discursului liric. Discursul poetic. expresie plină de gingăşie şi haz. autoadresarea sub forma interogaţiei retorice are nuanţă meditativă şi persiflantă totodată. i se părea obositoare. eul liric întrebându-se. „O melodie / Ce n-am cântat-o. dar şi autoadresarea prin interogaţie retorică: „ – Unde-aş fi fost de nu m-aş fi oprit / Şi nu mi-aş fi vândut ei tot norocul?…" 7. bătătorite" sugerează căile dificile străbătute de orice om. cu iubirea care te face să te întorci din drum şi te abate de la traiectoria ta. amintind însă de pământeana Cătălina din Luceafărul eminescian. Tema iubirii. iar adverbul modalizator poate are rolul fundamental în evidenţierea atitudinii lirice. marchează căderea accidentală a sunetului ă din cuvântul altădată.6. 58 . ca orice om. Simbolul cântecului exprimă bucuria şi muzica inimii îndrăgostite. Eul poetic are un sentiment de regret. semn ortografic. Semnificaţia subtilă a iubirii este ilustrată în ultimul vers.. poate. 9. sugerând ideea aluzivă că tot norocul vieţii lui s-a consumat atunci când a întâlnit o fată de care s-a îndrăgostit. pentru păstrarea ritmului şi a măsurii (versurile au 10-11 silabe în secvenţa poetică din care face parte cuvântul respectiv). care. 3. melodie 2. Mărcile lexico-gramaticale prin care se evidenţiază prezenţa eului liric în textul dat sunt verbele şi pronumele la persoana I: „am pornit”. prin semantica muzicală a substantivului „Cântec" şi determinantul „de drum".

7.. prin antiteza iubire adevărată / scurtă nebunie. unde vraja iubirii se transformă în cântec adus din puncte geografice îndepartate. Specia romanţei.. a fost cultivată de simbolişti ca Minulescu şi Verlaine. „un ţărm de mare”.. „un cântec trist”. Tema şi motivele sunt specifice acestui curent artistic. dat fiind că textul este un monolog liric adresat: „Tu crezi”. marinarii. Iubirea-melodie s-a sfârşit. dar împăcată oarecum. În strofa a treia există o succesiune de metafore ale iubirii trecute: „A fost un vis”. Mărcile subiectivităţii sunt pronumele şi verbele la persoana I şi a II-a. incipitul: „Tu crezi c-a fost iubire-adevărată? / Eu cred c-a fost o simplă nebunie!” Schimbarea semnelor de punctuaţie (punctele de suspensie având un rol afectiv în incipit. sugerând nostalgia rememorării. cât şi motiv al imaginarului liric. lirică şi sentimentală.” Pluralul evidenţiază ideea cuplului erotic. pescarii. sunt înlocuite acum cu semnul întrebării şi cu semnul exclamnării) transformă discursul poetic într-o pereche de replici de tip întrebare – răspuns.5. Cultul artificialităţii. de exemplu. pescarii. ci şi temă: iubirea este (doar) un cântec sentimental rostit de pescarii şi marinarii singuratici. păsările albe. Se remarcă faptul că muzica nu este doar principiu de construcţie specific simbolist. Romanţa Celei care pleacă aparţine prin imaginarul poetic şi prin mijloacele artistice curentului simbolist. iar starea sufletească este vag nostalgică. ca orice cântec sau ca orice vis. Prin simbolurile călătoriei (păsările albe. devenit chiar unul aprig. prin excesul de transparenţă al versurilor. precum şi cultivarea simbolurilor (ţărmul de mare. cântecul). „auzi" 59 . Se fac simţite ironia şi spiritul ludic ale lui Minulescu. fiind atât element de construcţie al poeziei. 8. „Noi nu vom şti-o. 68 (Gellu Naum. I. pe un ţărm uitat. estetismul simbolist se manifestă prin folosirea neologismului şi a denumirilor cosmopolite. „miroşi". „Eu cred”. „albastrul răzvrătit al altor mări”. acum destrămat. tristă. 6. Epitetul personificator „albastrul răzvrătit” ilustrează cadrul în care se naşte povestea de dragoste – din albastrul apelor mării. cadru diferit de spaţiul comun al lumii obişnuite. „păsări albe”. 9. Muzicalitatea este importantă.. greu de explorat. despărţirea cuplului erotic. „refrenul unor triolete”. Ultima strofă a poeziei este un distih ce reia simetric. care configurează două viziuni diferite ale îndrăgostiţilor asupra sentimentelor ce i-au unit cândva. pentru a sugera plecarea. prin care eul poetic defineşte experienţa erotică. ca un refren şi laitmotiv. marinarii. Oglinda oarbă) 1. locurile exotice) este sugerată inconsistenţa sentimentului de dragoste. „marginile albului fiord” etc.

„Golul unei uşi" poate semnifica gaura cheii. Lipsa punctuaţiei este unul dintre elementele specifice frondei avangardiste. În opinia mea. 8. Oglinda oarbă se remarcă prin lipsa totală a semnelor de punctuaţie. 7. eul liric pare să se deşire. 4. ci mai degrabă printr-o lipsă. tactil. Comparaţiile metaforice au rolul de a semnaliza starea naturala a personajului liric. insomnia. „să mă miroşi". simţurile fiind înşelătoare şi lăsând sentimentul unei angoase a lipsei de claritate.2. În strofa a doua. sugerând o experienţă de contopire până la confuzie între corp şi sfera artificială. Pe de altă parte. deşi lipsa punctuaţiei îngreuneaza înţelegerea operei. oglinda. fără o descifrare precisă a eului. 5. orbirea poate fi semnul unei experienţe iniţiatice: a ignora aparenţele înşelătoare ale lumii şi a cunoaşte realitatea secretă. deşirarea. pătrunderea prin uşă este simbol al trecerii de la profan la sacru şi deschide calea spre revelaţie. fără a-i surprinde corect reflecţia. suprarealismului în cazul de faţă. Din punct de vedere ortografic. Astfel. În sine. Tema identităţii. În ultima strofă verbul „vreau" e repetat aproape obsesiv. Cratima care leagă forma atonă a pronumelui personal de relativul care menţine un ton informal / colocvial. auditiv. şi o notă de autenticitate şi contribuie la atmosfera generală de confuzie în faţa contopirii spaţiului visării cu cel al realitaţii. dintre vis şi realitate. Laitmotivul ambiguităţii persistă şi în ultima strofă. este explorat contrastul dintre aparenţă şi esenţă. neaşteptate. „tu poţi crede". „insomnia mea” 6. barierele dintre cele două fiind redefinite. Cu toate acestea. Flacăra vieţii încă mai ardea în el. În prima strofă. vocea lirică o identifică nu prin prezenţa a ceva. iar prin enumerarea simţurilor (olfactiv. cât şi la cea a autocunoaşterii. în construcţia „să vorbim de memorie" e frapantă discordanţa dintre exterioritate şi interioritate. semnificând o dorinţă puternică şi o comandă adresată celuilalt. Din punct de vedere prozodic. motive: iluzia simţurilor. descompunându-se în fire de sânge. afirma Gellu Naum 60 . De asemenea. fluidizează ritmul versului. Transcendenţa pare accesibilă prin această stare de veghe permanentă. tutun şi flăcari. vizual) plasate în contexte subtile. oglinda rămâne oarbă în continuare. 9. Din punct de vedere al limbajului poetic. inumană. predomină caracterul ambiguu. 3. „Poetul vede în măsura în care orbeşte”. eul liric se referă atât la dificultatea de a se face cunoscut în mod autentic. lână. curiozitate şi stare de veghe. îi dă. esenţele. Comparaţia „insomnie…ca golul unei uşi" se referă la dificultatea de a descrie o insomnie. de asemenea. prin urmare duce cu gândul la mister. sporind marca oralităţii şi părând să urmărească fluxul abrupt al gândurilor eului liric.

întinsă. 8. voioşia pârâului. Tema naturii. „tu”. fiind cea care dezleagă misterul asupra întregii poezii.cândva. metaforizate şi transpuse în cadrul natural. „eu”. ceea că dă un aer glumeţ. Ultima strofă ilustrează tema iubirii. aflat în opoziţie cu „marea bătrână. marea”. iar iubita în ipostaza unui „tânăr pârâu”. adâncă”. discursului liric. întinsă. 69 (Miron Radu Paraschivescu. precedat de adverbul de mod repede: „El fuge voios. accentuează intensitatea momentului. corelând totodată cele trei atribute adjectivale. Pârâul şi marea) 1. Astfel. 61 . ţărmul. Uniunea dintre cei doi este însă inevitabilă. adjectivul pronominal posesiv „mea”. 9. înţeleaptă şi statornică. „Zglobiul. folosit în strofa a patra. motivul mării. utilizând metaforele mării şi pârâului: „tu. Imaginarul poetic creează o poveste de iubire. întinsă. eul liric se regăseşte în ipostaza mării – bătrână. sugerează vivacitatea. Titlul poeziei citate este alcătuit din substantivele articulate „pârâul şi marea”. tot mai repede fuge” 4. redată iniţial prin repetiţia verbului fuge. 5. redată prin alegorie în întregul poem. Mărcile lexico-gramaticale prin care se evidenţiază subiectivitatea eului liric în poezie sunt: pronumele personale. Virgulele folosite în primul vers au rolul de a marca prezenţa enumeraţiei in text: „Vezi marea: bătrână. Personificarea în inversiune. adâncă”. marea. „tânărul pârâu”. întâlnită în prima strofă a poemului. constă în faptul ca acesta amplifică. Titlul este un element esenţial al receptării. pârâul zglobiu – iar eu. adâncă”. Acesta reflectă numele personajelor principale ale poveştii de iubire. care sunt reprezentative pentru ideea poetică regăsită în text. căruia „nu-i pasă ce ţărm va ajunge”. jucăuş. de persoana I şi a II-a. 7. pentru că oferă un indiciu interpretativ al discursului poetic. valuri 2. motivul pârâului. I. 3. Imagini vizuale: „Vezi marea: bătrână. pârâul. voiosul şi clarul pârâu: / El iute aleargă spre zări fără frâu” 6. Valoarea expresivă a adverbului tot. Această ultimă strofă este asemenea pildei care se află la sfârşitul fiecărei fabule. tema iubirii.

Prima virgulă izolează interjecţia afectivă o de restul frazei. vaporos. Subiectivitatea reprezintă maniera de personalizare a mesajului poetic şi derivă din însăşi natura textului: discurs poetic confesiv. metaforele şi epitetele care devin expresia unui mod de gândire. amurg. 2.I. motivul fecioarei în alb. iar la nivel stilistic identifică o exclamaţie retorică. după „dulcea pocăinţă”. „Tu eşti o blândă rugăciune”. rugii – forme literare actuale. însoţit de determinanţi. rugăciune / Asemenea binecuvântărei / Ce din nălţimea azurie / Coboară. 70 (Ştefan Petică. purtătoare a atributelor divine pe pământ. în care motivul fecioarei în alb (care structurează de fapt un întreg ciclu de poeme intitulate astfel). 5. „Tu eşti o calmă rugăciune”. pure şi angelice. „Tu eşti o sfântă rugăciune”. comparaţia „.. în care se schimbă numai epitetul: „Tu eşti o albă rugăciune”. amestec de livresc şi senzualitate. Repetiţia metaforei fecioara-rugăciune sugerează obsesiv imaterialitatea de esenţă divină a făpturii angelice. 3. 8. iar următoarele două reprezintă semnul prezenţei unui atribut izolat (pierdut). muzicalitatea. al purităţii. punctul marchează grafic finalul unei propoziţii enunţiative. Primul vers al fiecărei strofe conturează motivul fecioarei în alb printr-o suită de definiţii lirice sugestive. prin intermediul fiinţei feminine. crepuscul. „dulcea pocăinţă” etc). schimbarea topicii cu rol afectiv („o albă / blândă / calmă / sfântă rugăciune”. fecioara fiind o reprezentare a dorinţei de puritate. Simbolismul poeziei lui Ştefan Petică este evident în planul tematic. Tema adoraţiei. fiecare. Simbolul rozelor. 7. roze = trandafiri. IV) 1. În ultima strofă. Epitetul cromatic azurie sugerează cerul. selectarea cuvintelor din sfera religioasă. înserare = seară. motivul rozelor. 4. prezenţa unei interjecţii afective (o). În a doua strofă. iar metafora abstractă „un val de lină armonie” este o reprezentare a armoniei lumii pe care divinitatea. 6.. imagine a purităţii sacre. vag.. sinesteziile („Iar vorba ta înaripată / E un parfum de anemonă / La o icoană întristată”) sunt tehnici tipic simboliste de creare a unui univers liric diafan. 62 . Epitetele subliniază. înălţimea. a ideii de divin sau o reprezentare a aspiraţiei erotice. exprimarea la persoana I („aş putea”). a binecuvântat-o. Fecioara în alb. sugerează manierismul arhaizant. Semnul exclamării marchează grafic intonaţia exclamativă a enunţului. Prezenţa vocii lirice în finalul textului afirmă dorinţa de a cunoaşte extazul purităţii. sugestiile cromatice şi olfactive. a unei viziuni personale asupra lumii.” reprezintă un elogiu adus fecioarei în alb.. plasarea la fiecare început de strofă a unei definţii lirice a fecioarei. rafinat şi graţios al picturilor lui Botticelli reprezentând madone. Ea se realizează la toate nivelurile limbii: intonaţia exclamativă din final.

al binecuvântării divine). spiritualizată prin metafora centrală („rugăciune”). laitmotivul şi refrenul discursului liric. calmă – liniştea..binecuvântarea” pe care o poate răspândi sacrul asupra lumii terestre. pocăinţa intră în categoria motivelor literare. sfântă – caracterul sacru. al icoanei. blândă – delicateţea. inocenţei. Imaginile artistice şi limbajul figurat concretizează figura angelică.”) marchează pauza necesară după interjecţie. ideală. Tehnica sugestiei (simbolul rozelor. poetul parcă pictează atmosfera de pace. a fecioarei în alb. prezent ”gramatical” în ultima strofă (persoana I singular a verbului aș putea ) și prin patetismul adresării insistente către un tu care numește persoana iubită.câte o trăsătură: albă – culoare asociată purităţii..val de lină armonie” intră în seria imaginilor cu aceeaşi valoare din a doua strofă. 7) Poezia simbolistă este una a universului interior. Virgula („O.asfinţit. cromatica delicată (alb. flori înserare .. azuriu).nälţimea” – înälţimea „rugei” — rugii 3) Virgula din al patrulea vers marchează intercalarea unui circumstanţial de mod..cu rol stilistic. puritatea. Acestea au o puternică valoare expresivă şi nu necesită descrieri mai ample ca în cazul romantismului. sugestie centrală a textului. apus 2) . Prin multitudinea figurilor de stil. Limbajul poetic simbolist se caracterizează prin expresivitate şi sugestie. IV) 1) roze . Semnul exclamării de la sfârşitul strofei marchează intonaţia exclamativă. divin. 71 (Ştefan Petică. conturează o stare de spirit şi se confundă cu lirismul. Apar 63 . versul repetat în mod simetric reprezintă un paralelism sintactic. I. 5) Lirismul subiectiv se concretizează aici printr-un eu liric. Universul interior este aici marcat de subiectivitate. prin epitete şi comparaţii („asemenea rozelor plăpânde”. asemenea binecuvântării” sprijină sugestia sacralităţii figurii feminine. care vorbesc despre . Prezenţa multor substantive şi adjective care au legătura directă cu ceea ce se vede. de dimineaţă şi de înserare. e un procedeu al sugestiei simboliste. 9. serenitatea. 6) Metafora . Comparaţia . de rugăciune...trandafiri. Fecioara în alb. 4) Angelitatea feminină. În acelaşi timp. „asemenea binecuvântărei”).tu eşti. imaginea olfactivă. rugăciunea. muzicalitatea gravă a evocării compun un discurs poetic delicat despre o prezenţă aproape imaterială. dar şi paliditatea romantică a îngerului.

. de provenienţă romantică. Multe dintre ele sunt metafore sau au un sens simbolic.clar”. Philippide. Figura de stil semnifică armonia si perfecţiunea. prin urmare o poezie simbolistă.”).rouă”.. frunţi”. Astfel poetul creează o poezie lirică.templu”. Cu toate acestea. cu o evidentă conştiinţă a păcatului. . . In structura “din vremi de-odinioară” cratima marchează pronunţarea într-o singura silabă a doua vocale din cuvinte diferite.. / Mă veţi lua pe calea de apoi / Prin vămile văzduhului cu voi /Sau mă veţi părăsi.. Epitetul multiplu “atât de limpezi şi de pline” se referă la glasurile invocate de eul liric care par a fi nişte voci ale universului.privirea de madonă”. 72 (Al.caldă”. (sens conotativ) 4. alcătuită pe baza sugestiei.. În prima strofă rima este încrucişată. antonime: “jos” / ”sus”. 9) Consider că textul este expresiv în special prin imaginea unui eu care aspiră către puritate. angelitate. de provenienţă supranaturală. . al stelelor şi al cerului..albă rugăciune”. aparţin de fapt aceluiaşi câmp semantic. 5.. iar în a doua strofă rima este îmbrăţişată ..albă”. eul aspirând spre lumea revelată de aceste glasuri. . texul nu transmite o viziune categoric seninã... Poetul reia aceeaşi imagine.azurie”.. Astfel se evită hiatul si se păstrează măsura metrică. glasuri.. . 6. din atitudinea celui pierdut în rugăciune. . (sens denotativ) Ochii sunt ferestre către o lume interioară.. Valoarea expresivă a verbelor la timpul viitor din poezie se realizează prin includerea lor într-o invocaţie (“O. ..sfântă”.ceasul clar al dimineţii”. Glasuri) 1. nuanţând-o după modelul muzical al temei cu variaţiuni. uimit de însuşirile lor si de propria stare sufletească. mai ales..înaripată”. . cu atât mai mult cu cât sunt de fiecare dată epitete pentru substantivul . din parfumul rozelor şi al anemonelor şi. I.rugăciune”. Se accentuează relaţia dintre suflet si natură prin motivul.roze”. 64 . Un aer de „morbidezza” se desprinde din repetiţia insistentã a imaginii femeii-rugăciune. .blândă”. către sacru. 8) Cele patru adjective. 3.albă”. .dulcea pocăinţă”. Sintagma “priviri de stele” este o metaforă personificatoare care sugerează contemplaţia. “tăceri” / ”glasuri” 2.termeni ca . . Abundenţa imaginilor care conturează un asemenea motiv este evidentă: . . dar care pot fi percepute în plan spiritual....... În piaţă s-a adunat multă lume.

imaginea vizuală conţine un epitet şi simbolizează grandoarea. Secrete şi mistere) 1. “urât” şi “steril”. uşor steril= nefertil. neproductiv 2. Tema poemului “Secrete şi mistere” este. ”mâna ca un fum” sunt mijloace artistice cu rol de descriere a cadrului si de sugestie a stării sufleteşti.imaginea 65 . virgula separă vocativul “tu” de restul propoziţiei. la fel ca multe alte suflete care au dispărut. ritmului si imaginilor. precum şi prin întrebările retorice din cuprinsul poemului : “cine ştie?”. de fiinţă imaterială.molcom= încet. “Tu. 73 (Alexandru Philippide. îmbrăţişată sau pereche conferă muzicalitate poeziei. 3.. monstru al fierbintelui Egipt” – în acest vers. steril. steril. “sărac”. sugerând drumul către cer al sufletului. “priviri de stele”. virgula desparte părţi de propoziţie de acelaşi fel. sentimente. “cine-a cioplit acele chipuri” 4./ cu gândul să descoperim în ele/ secretul universului şi-al vieţii?”. “Portice lungi”. aşa cum reiese încă din titlu. sau de a fi părăsit si uitat “în vreun străin ungher”. descifrarea misterelor lumii. sarac. “Ajunşi pe lună n-am gasit decât / un plat pustiu. Ultima strofă. mărimea galeriilor prin care se plimba împăratul roman Caligula. 6. dar si de speranţă. atributele adjectivale “pustiu”. invocaţia 8. Imaginile vizuale cum ar fi :”nalte bolti senine”. de aspiraţie către perfecţiunea spirituală.7. “O să ajungem oare şi la stele. urat ” – în acest vers. Eul îşi imaginează doua posibilităţi. prin intermediul armoniei. mai precis. O alta temă este trecerea timpului. sărac. Rima încrucişată. “să ajungem”. Glasurile invocate pot fi suflete sau îngeri care călăuzesc sufletul după moarte 9. Prezenţa eului liric se evidenţiază în text prin verbele la persoana I plural ”să dezlegăm”. Textul citat exprimă sentimentele eului liric de incertitudine. 5. urât”. I. “Un plat pustiu. prin intermediul invocaţiei si al interogaţiei retorice arată că eul liric meditează la ce se va întâmpla atunci când n-o sa mai fie “decât un glas”. Metafora “glas” are sensul de suflet. de a fi purtat 'prin vămile văzduhului'. Poezia lirică este o creaţie artistică exprimând sau sugerând emoţii. interogaţia retorică. Imaginea “cosmosului fără sus si jos” arată că acesta este infinit şi că în viaţa de apoi nu mai sunt aceleaşi repere ca în viata trecătoare de pe pământ.

Ultimul vers al poeziei se evidenţiază prin faptul că a fost voit izolat de poet. de obicei. Timpul. 9. întrucât “secretele” şi “misterele” la care se face referire în titlu sunt enuntaţe mai apoi în text: porticele prin care se spune că se plimba Caligula. Alexandru Philippide schimbă planul terestru.. 66 . 3.. El întelege că omului de rând nu îi este menit să descifreze misterele vieţii. a fi în contratimp. poetul se resemnează şi încetează să mai descifreze mistere şi secrete. 74 (Alexandru Philippide. urât”. dorită. cu savanta alipire a ultimelor două din care se desprinde amarul vers concluziv) nu fac altceva decât să întărească ideea poetică. Modul conjunctiv exprimă o acţiune posibilă. Motivat de gândul că sar putea să găsească totusi “secretul universului şi-al vieţii”. Aici luna ne este înfăţişată ca un plat pustiu. Privind restul poeziei ca un monolog adresat. adică în timpul “scăpat de spaţiu”. lumea noastră. Având în vedere că tema poeziei este misterul. istoric. ipotetică. I. ultimul vers pare a fi răspunsul la întrebările puse anterior. 8. sterp şi nu mai prezintă niciun interes pentru omul avid de cunoaştere. “ajunşi în lună”. cu planul cosmic. sărac. steril. a oamenilor. este un vers conclusiv. în care nu găseste niciun răspuns. spune el. catrenele. Titlul anunţă tema poemului.De asemenea. Apropieri) 1. Sfinxul . “putea-voi” fiind o formă în care auxiliarul urmează după verbul de conjugat.cratima ajută la formarea inversiunii. “Da-n stele nu ajung decât poeţii”. a pierde timpul. enumeraţia:“pustiu. Poetul analizează posibilitatea unei conexiuni între simţuri(privire şi auz).vizuală conţine patru epitete. Astrul care.El doreşte să se integreze “în senina voluptate nouă “. şi până la urmă lumea întreagă. şterge totul. În acelaşi fel în care Eminescu se raportează la planul terestru făcând comparaţie cu universul. devine aici urât. steril. rămânând în urmă doar pietre. poetul se întreabă “ o să jungem oare şi la stele?”. ci numai sa fie martor la manifestarea acestora. gustând din ea şi pierzându-se în eternitate. lipsit de secrete. nu găseşte altceva decât “un plat pustiu. Răspunsul este ironic şi denotă tristeţe: “da-n stele nu ajung decât poeţii”. de viaţă. Cratima este folosită cu scopul de a marca alipirea. chipurile stranii de pe insula pierdută. misterioase chiar. Titlul poeziei este format din două substantive ce aparţin aceluiaşi câmp lexical legate prin conjuncţia “şi”. apare în cadre idilice. urât”. În final. Prin el poetul îşi exprimă resemnarea. 7. Însă nici aici. mijloacele artistice folosite (întrebările retorice: “o să ajungem. cu timpul 2. sărac.”.

un simbol pentru depăşirea unor limite ale cunoaşterii. „scăpat de spaţiu” . are o puternică încărcătură expresivă. dorinţa eului liric de a se apropia de libertatea absolută. să beneficieze şi în spaţiul real de acest spectacol cromatic şi auditiv. ideea de apropiere . Ele au o topică inversă. motivul urcuşului. Poezia are un titlu format dintr-un substantiv comun la numărul plural. Este vorba de o apropiere a celui care parcurge poezia de sensul adevărat al acesteia. Odată realizată o legătură între elementele constitutive ale cadrului restrâns. 8. 9.”fără călăuză” . şi anume .dar care nu îl anulează pe acesta din urmă. iar eul nu mai percepe decât temporalitatea.Imaginarul poetic atinge nivelul spaţio-temporal în finalul textului. Structurile care conţin imagini vizuale sunt: “neagră catifea”. fiind în legătură cu imagini importante în poezie. O existenţă simultană a acestor două coordonate implică un timp infinit. şi doreşte o apropiere permanentă a acestor două elemente. Faldurile draperiilor „ ţesute parcă numai din sunet şi culoare” constituie o astfel de imagine : eul poetic regăseşte în ele coexistenţa sunetului şi a culorii. de această dată la grad avansat . prin faptul că aceasta facilitează cititorului descifrarea textului. simţurile se armonizează.aceea a călătoriei iniţiatice. provenit din adverb: apropieri. Metafora “puntea dintre privire şi auz” exprimă o ipotetică armonie între simţuri. Această imagine este un epitet-inversiune şi în acelaşi timp o metaforă a drumului spre inedit. 67 . Rezonanţele simbolice sunt. În versurile următoare.motivul drumului 6. Acest cuvânt. Rima împerecheată susţine . El imaginează o conexiune o irealului în care este proiectat. într-o „ punte”. prin simplitatea sa.Philippide pătrunde într-un spaţiu ireal din voluptatea căruia doreşte să preia pentru ca. Al. poate chiar eterne : “cu un timp scăpat de spaţiu”. Este o metaforă care sugerează eliberarea de constrângeri. cu realul în care se va intoarce şi unde speră la o materializare a acestor „aeriene fermecătorii” . poezia susţine ambiguitatea imaginilor. eliberându-se de spaţiu.se doreşte o nouă corespondenţă . Scrisă pe un fundament modernist.4. între timp şi spaţiu. 5. este conştient de raritatea spectacolului la care ia parte. cultivând sugestia unei lumi mai bune . „faldurile unor înalte draperii”. 7. Epitetul cromatic „neagră catifea” întăreşte ideea de necunoscut. Primele două versuri au valoare de incipit si prezintă un cadru nocturn. de asemenea . ceea ce sugerează intensitatea cu care eul poetic trăieşte momentul descoperirii unui “lin urcuş de neagră catifea”. se transmite ideea că la capătul acestei călătorii şi în prezenţa dorită a unei călăuze. Se sugerează astfel o posibilă temă a textului. de asemenea prezentate .

aripi . structurate de enumeraţie descriu un spaţiu straniu şi întunecat. iubirea. singurătatea 5.“creşte”. “să am”. 7. 9. bivoli. care este simbolul zborului către înălţimi. măsura: 8 silabe rimă: îmbrăţişată 6. Metafora “aripi reci” identifică faptul că aspiraţia.”să am”-) nu găseşte niciun reazăm pentru raţiune. cu atât mai aproape de deznădejde. “să îndemn” -. Această metaforă este întărită de o alta: “zbor de pasăre uitată”. viziune modernistă de fapt a lipsei de speranţă.Veghe) 1. aspiraţia sa fiind identificată prin metafora “porţii călătoare” pe care autorul se întreabă dacă o va ajunge. a ţine minte . eul liric subiectiv (prezenţa lui fiind indentificată prin mărcile lexico-gramaticale: verbe la persoana I singular -“ vei ajunge”. Cocorul) 1.pronumele la persoana I. oase. pasăre călătoare. Predicatul ar fi fost inutil. se zbate. zdravăn la minte 2. poate şi profunzimea sentimentului de frică în faţa necunoscutului. în acest caz. I. ochiul.Sentimentul dominant în poezie este cel de tristeţe şi de teamă de necunoscut. O altă trăsătură a poeziei lirice sunt mărcile lexico-gramaticale.76 (Alexandru Philippide. precum metafora “aripi reci” sau epitetul din construcţiile “creste lungi de os” şi “poartă călătoare”. pasărea. cu cît mai concisă. Strofa a III-a este un catren alcătuit dintr-o interogaţie retorică ce sugerează aspiraţia către înălţimi. pentru că totul constă în această înşirare de lucruri atinse de moarte. un fund de mare în care zac peşti. a învăţa minte. verbe la persoana I . “îmi”şi imaginile artistice create de figuri de stil. marea. Astfel. dorinţa.“mi”.unghere-colţuri. către idealuri înalte care nu pot fi atinse. O trăsătură a poeziei lirice este faptul că autorul îşi exprimă direct deznădejdea că nu poate accede la lumea absolutului prin cocor.I. i-au fost înfrânte. 8. Primele strofe. sugerând o puternică încărcătură emoţională .se frământă 68 . 3.75 (Camil Petrescu. 4. Punctele de suspensie îndeamnă la meditaţie.

Labirintul sufletesc este sugerat în incipit prin metafora hrubelor adînci.tot versul 5. Verbele la timpul prezent fixează o experienţă cu valoare exemplară. Cerul gol poate fi o imagine simbolică a divinităţii care ne-a abandonat. tăcerea.2. traseul unei coborări în sine reflexive.tăcut. Cratima marchează rostirea într-o singură silabă a unui cuvânt şi a unei părţi de cuvânt diferite. şi descoperă în ea pământul şi cerul.77 (Ion Pillat. an 69 . Pământul. acelor imagini care conturează. I. Eul lui Philippide ”călătoreşte” prin sine ca printr-o lume obscură şi cu ascunse dureri. somnul. În ultima strofă. astfel. pământul.. Poetul pătrunde în această selva oscura (pădure întunecată). a scindării şi alienării. epitetul. cerul 7. prins în capcană între două nopţi. Este vorba de aşa-zisul prezent etern. Versul neregulat susţine tensiunea lirică a unui text modernist prin vizionarism şi prin puternica impresie de înstrăinare a omului de orice sens al lumii. veghea. conversiune-meu 4.. imaginarul vizionar al textului se opreşte la cele două limite exterioare. (adjectivul pronominal posesiv de pers. sufletul. ( pronumele personal de persoana I ) 6. dar nu în esenţa lor tradiţional armonioasă. starea dramatică a celui care percepe continuu curgerea timpului şi insuportabila cruzime a lumii. 3. iar această ”călătorie” este pentru el permanentă. ci cu generalitatea unei situaţii. este spaţiul zbuciumului existenţial (vezi antiteza dragoste/ ură şi metafora un spasm. I) Un glas în mine prinde să mă cheme. ci într-una modernă. Eul lui Philippide se defineşte. cred. aproape arghezian. In preajma mea. cum ar spune Dante. cu un oarecare grad de ambiguitate.). cum poate fi la fel şi pentru cititorul care îl însoţeşte. care încadrează un eu insomniac. cu stelele asemenea unor vineţi dinţi (metaforă). Dispariţia vocalei pronumelui reflexiv conduce la rostirea acestuia într-o silabă cu prima vocală a verbului.derivare-căpătâiul. Cerul. veghea fiind. adică între două spaţii obscure. orb. trecutul. a doua limită. comparația dublă. 9. prin urmare la reducerea numărului de silabe din vers şi la obţinerea unei anume măsuri. care nu-i oferă decât experienţa morţii. fără legătură cu un moment temporal anume. Expresivitatea textului se datorează. este orb (epitet). în special. 8. Ctitorii) 1) vreme. prima limită. prin somn pământul geme.

al stabilităţii împotriva trecerii timpului. a-şi da viaţa 4) Verbele la modul conjunctiv din ultimele două strofe exprimă dorinţa eului liric de a se cufunda în amintirea trecutului. 8) Strofa a treia a poeziei se referă la dorinţa omului de a se retrage la ţară. care este în continuare fermecat de tot ceea ce ţine de trecut. întorcându-se şi acum cu drag la pridvorul bătrân sau la vechea vatră. 5) imagine auditivă: Când şopteşte valea de cântecele morii .“Sclipeşte Râul Doamnei înspre apus. “Vrr.timpu-n zbor. a lua viaţa. este alcătuit dintr-un substantiv simplu. diferenţierea între prezent şi amintire. de fructele oferite de livezile de pruni. Floarea era vie când a primit-o. când toamna se apropie. 2. o “tăcere” a eului liric. au modelat amintirea cel va însoţi toată viaţa. 3. amintim: epitete (pridvorul străbun. În structura “venit-ai” cratima marchează forma inversată a perfectului compus “ai venit”. cu bogăţiile pe care le oferă. În fiecare toamnă plecăm la ţară. înconjurat de tăcere. imagine vizuală: Acolo-n pacea nopţii. enumerăm: să desluşesc. comparaţii (globul terestru ca o minge). articulat. livezile) şi-au lăsat amprenta asupra poetului. 3) a da viată. la aflarea veştii. în faţa focului din vatra. amintirea. Acestea pot fi considerate ctitorii primilor paşi ai eului-copil. pe dealuri de podgorii.. 78 (Ion Pillat. 4. Pridvorul este un simbol al dăinuirii pe pământul românesc. motive: râul. să aud. la plural. iar Negoiu străpunge cerul cu a sa înălţime. 70 . cu liniştea mult dorită. viaţa. Străinul) 1. Dintre verbele la modul precizat. să stau. A venit toamna în sufletul ei. Eul liric doreşte să se bucure de roadele pomilor.2) Linia de pauză marchează. la nivel semantic. Dintre figurile de stil din această strofă. pe care cutremurat l-ascult” conţine o imagine auditivă. atât pentru intensificarea emoţiei. Ctitorii. ce se referă la cei ce clădesc lucruri durabile sau care dau sens cuiva ori unui lucru. al ritmurilor naturale şi al belşugului. Relaţia dintre titlu şi poezie constă în modul în care elementele naturii din cadrul copilăriei (râurile. de a reface comuniunea cu pământul. 9) Titlul poeziei. dealul. o clipă” conţine o imagine vizuală. I. cât şi pentru separarea celor două momente ale trăirii sale. 6) tema: timpul. străbunii 7) Pacea nopţii este o metaforă a armoniei acestui spaţiu rural. unde cenuşa stingea toate şoaptele. alb Negoiu). podgoriile.

„Străinul” venit la moşie pare că nu reuşeşte să descifreze peisajul şi îl vede doar ca pe un tablou: “Te-apleci mirat străine.că tot astfel trece şi timpul . 7. a 71 .” I. 5. “Florica e acolo.. iar o a doua trăsatură este preferinţa pentru spaţiul autohton. Natura este o temă des întâlnită în poeziile lui Ion Pillat. trist = amar. “cu casă. Din păcate. cu casa. Rolul expresiv al interjectiei “vrrr” in poezie este acela de a sugera ... O caracteristică a traditionalismului este localizarea intr-un spaţiu rural. moşia Florica aici.. iar pe de altă parte . Metafora “ ochi de apă moartă” dă poeziei o uşoară nuanţă melancolică şi poate arăta o incetinire a trecerii timpului..5. pauze ale emoţiei.dar n-ai zărit. Perspectiva lui este diferită de a celor familiarizaţi cu împrejurimile. dureros scâncind = plângând 2. marcate de punctele de suspensie. Amurg în deltă) 1. pe-amurg ca pe-o ramă”. 6. exprimă vizual tot ceea ce aparţine acestei moşii. pe de-o parte zborul vrăbiilor. 9. apa şi o notă istorică (“cai tătari”). o stagnare. Rima este incrucişată. Imaginile vizuale precum “te-apleci mirat”. De asemenea. atât l-a tăiat capul să facă. 4.livezi”. melancoliei și nostalgiei: ”Că ai cuprins Florica. 8./ Că ai cuprins Florica. evidenţiind frumuseţea şi bogăţia locului. la amurg. 3. care se produce instantaneu.. parc. Căderea sunetelor la sfârşit de substantive şi la început de verb reduce numărul de silabe din vers. ia seamă”. livezi”. fapt necesar pentru păstrarea măsurii.. de 11 şi 10 silabe. “ce-ar străluci” ori metafora “rănit de-un dor târziu” accentuează ideea poetică. Enumeraţia din prima strofă. În “Amurg în deltă” acesteia i se alătură motive ca amurgul. la fel de repede ca o bătaie de aripi. ia seamă.. 79 (Ion Pillat. Sugestia limbajului poetic este realizată prin simboluri şi corespondenţe: “Pealbastra depărtare a luncii de demult” sugerează scurgerea timpului. el nu poate să înteleagă frumuseţea locurilor: “Şi crezi.dar n-ai zărit. la nivel auditiv . sugestia se realizează şi prin pauzele din discursul liric. Cratima uneşte într-o singură silabă părţi din cuvinte diferite.. parc . Ne-a tăiat calea o pisică neagră. 6. iar măsura versurilor .

„mei”. iar a doua separa două propoziţii coordonate. şi anume. Timpul) 1. iar metafora “aur vânăt”. din perspective unui observator neutru. Astfel. Omul s-a confruntat dintotdeauna cu efectele timpului. personificarea “noapte şoptitoare” creează un fundal muzical melancolic. de asemenea. cum ar fi „aud”. Titlul reprezintă. În prima strofă negaţiile au rolul de a întări ideea poetului că timpul nu este ceva palpabil şi că acesta reprezintă o realitate abstractă. de fapt. În această poezie apar tema timpului şi motivul morţii. 80 (Ion Pillat. caracterul tradiţionalist se resimte prin tonul elegiac. 8. I. 5. aşa cum filele de cărţi se îngălbenesc datorită vechimii. si verbe la persoana I. aceea a trecerii timpului. „fără ieri şi fară azi” 2. În “Amurg în deltă” caracterul liric al poeziei se face simţit prin nota de uşoară melancolie. 6. 3. Aparent un cadru de natură. Modalitatea în sine a descrierii în cazul căreia vizualul este dominant este specifică textului liric. Aceasta sugerează. compunere –dintotdeauna derivare cu prefix-recheamă 4. „simt”. Titlul ”Amurg in deltă” este un fel de rezumat al poeziei. fragilitatea omului şi existenţa sa limitată. 8. In ultima strofă. cu rol chromatic. Prezenţa eului liric în această poezie se face remarcată prin adjectivul posesiv la persoana I. tema poeziei. 7.”Nu-i în apus şi nici în auroră” . subliniază trecerea lentă a timpului care se reflectă şi asupra naturii înconjurătoare prin nuanţele soarelui la apus. dintre viaţă şi moarte. tabloul este totuşi încărcat de emoţie. o ilustrare concisă a temei acesteia. Poetul descrie un tablou de amurg în zona Deltei Dunării (“sat lipovenesc”).vieţii in deltă. Poezia lui Ion Pillat este un pastel al deltei in momentul înserării. Epitetul personificator ”sfâşietor de trist” sau cromatismul insistent şi contrastant (aur / vânăt ) conturează un spaţiu al disputei dintre lumină şi întuneric. Prima virgulă separă apoziţia-metaforă ”în ceasul cu nisip…” de restul enunţului. 9. iar în aceasta poezie eul liric îşi exprimă tristeţea şi un fel de conştiinţă a imposibilităţii de a schimba 72 . 7. Comparaţia „îngălbenind ca fila dintr-o carte” are rolul de a arăta efectele trecerii timpului asupra omului.

în poezia “La Polul Nord”. care dominã peste câmpii si vãi. Rolul descrierii în textul dat este de a crea un decor. ochiul dracului” 4. „Banul. I. eul liric este marcat. încât par desprinşi din universul terestru. centrală fiind aceea a unui eu liric pentru care timpul ajunge. care dominã întreg ţinutul prin “albul dezolant” . “Iar din prãpãstiile adânci se-aude-o stranie vibrare” “ Şi urşii albi. 9. La Polul Nord) 1. „paşii”.Prin folosirea pluralului articulat „paşii”. Poezia “La Polul Nord” de Iuliu C. prezintã câteva caracteristici specifice liricii simboliste. Astfel. deoarece poetul îşi exprimă sentimentele pe care i le trezeşte trecerea timpului. 6. se pune accent pe acest substantiv. prin motive precum motivul singurãtãţii. cu scopul de a eviden ţia greutatea şi apãsarea cu care calcã „marii urşi”. “munţii solitari” Epitetul personificator “munţii solitari” este folosit pentru a evidenţia mareţia şi înãlţimea munţilor. într-un oftat adânc şi greu” 7. 81 (Iuliu C. “dorm adânc”-“dorm mereu”. ca prezenţă. La nivel morfologic se remarcã abundenţa verbelor la timpul prezent: “se- 73 . solitudine care în poezia de faţã devine apãsãtoare. Un alt element definitoriu al poeziei simboliste îl constituie muzicalitatea exterioarã. este asociatã cu izolarea. prin verbe la persoana I („aud” . Percepţia acută a acestei treceri este sugerată prin imagini poetice. aceştia sunt atât de înalţi. înduioşaţi. nemãrginite = întinse solitari = singuri 2. devenind singuratici. a pierde din ochi. imaginarul poetic se organizeaza în jurul anotimpului iarna. 3. pustietatea (“munţii solitari”. Ca de obicei. 8. Altã caracteristicã ce încadreazã poezia în simbolism este cadrul natural care apare ca unul trist şi dezolant.ceva în această privinţă. la fel ca şi repetiţia şi simetria unor cuvinte la începutul şi şfârşitul unei strofe ( “munţii solitari”. “La Polul Nord”. ochi de vultur. a sorbi din ochi. “câmpii nemãrginite”). o realitate palpabilă( „pasul” timpului îi bate în inimă). „simt”). obţinutã prin ritmuri si rime perfecte. Săvescu. Gãvescu.“La Polul Sud”). o atmosferã prin intermediul cãrora eul liric îşi exprimã starile sufleteşti nelãmurite şi confuze prin a sugera un sentiment pe care îl creeazã elementele din naturã. Această operă este o poezie lirică. şi aduce cu sine pierderea oricãrei sperante din sufletul poetului. 5. totuşi.

3. “îngalbeneşte”. 6. venind din interiorul ca o conştientizare a pieirii. 7. de a simţi în fiecare moment. iubirea. „Boala”. prin substantivul în vocativ „Doctore” şi prin folosirea persoanei I singular a verbelor şi a pronumelor. culoare simbolizând stări şi atitudini poetice de izolare. cititul) sunt încercări de a trăi intens viata. Boala) 1. pronume la persoana I singular “mă”. noapte luna şi stelele”. Laitmotivul în poezia lui Iuliu C. ce sugereazã permanenţa stãrii de angoasã. Cadrul natural este unul trist şi dezolant. “se-aude” etc.ntind”. Prin intermediul laitmotivului. obişnuitã numai prin ritmuri şi rime perfecte. prin albul care dominã. iar „medicamentele” (ura. În prima strofă a poeziei se descrie sentimentul morţii. “mi” 5. 9. degeaba = zadarnic. direct. Titlul poeziei. verbe la persoana I singular: “simt”. “adorm”. adresarea directă (“Doctore”). Se observă o Moarte generală. întreaga naturã ajunge sã strige pustiirea eului liric. Cromatica este astfel sugeratã prin culoarea alb. de la primele simptome. “se văd”. intensificând sentimentele şi dând veridicitate întregului poem. cea cu care ne naştem. iarna are rezonanţã în sufletul omului. “am citit”. moartea. “ziua mă doare soarele. Discursul liric este confesiv.). I. Sãvescu reprezintã un element definitoriu al simbolismului. viaţa fiind antidotul pentru moarte. aducând monotonie. 8. prin evidenţierea unei muzicalitaţi exterioare. am vorbit cu oameni şi m-am gândit. 82 (Marin Sorescu. Eul liric consideră că a-ţi face viaţa frumoasă te îndepartează de moarte. dar mai ales prin repetiţia simetricã a unor cuvinte la începutul şi sfârşitul unei strofe (“La Polul Nord”. este o metaforă sugerând moartea. “am urât şi am iubit. “ aici în regiunea fiinţei mele”. “dorm”. a se trezi cu noaptea în cap. Cratima marchează căderea vocalei “î” în unirea pronumelui cu adverbul “nue” într-o singură silabă. am învăţat să citesc şi chiar am citit niste cărţi. chin şi frig lãuntric. sugerat de epitetul “mortal”. am fost bun şi am fost frumos” – enumeraţia sugerează strădania depusă pentru a învinge „boala” fiinţei.“La Polul Sud” etc. un început de detaşare de această lume. prost ca noaptea 4. nevrozã. senzaţie = percepţie 2. Lumea înconjurătoare devine o povara. 74 .

eul liric preferând pasivitatea şi detaşarea. Titlul poeziei sugerează pasivitate şi detaşare. 7. Se realizează ca moartea în final nu are loc. ura. ce concentrează şi expune drama omului care ştie. el reuşeşte să privească lumea. tristeţea omului călător care nu reuşeşte să cunoască niciodată lumea pentru că are timp numai să o vadă. « De ce ?» este o interogaţie retorică. desi “am cheltuit pe ele o groază de ani” şi că singurul lucru ce poate fi schimbat în acest sens este trăirea intensă. devenind legătura sa cu tot ceea ce îl înconjoară. a gândi 2. I. 5. dar se conştientizează ruptura . a fi frumos. cititul. niciodată „tu”. de lume. cât şi efectele ei. ca un strigăt debusolat. confuz. frica de ataşament şi de cunoaşterea necunoscutului. „Oameni. iar întrebările sunt adresate sieşi. pe care încearcă să o înfrângă. oraşe. dar nu cunoaşte. se încearcă o anulare a responsabilităţii acţiunilor din moment ce decizia de a sta sau a pleca nu iţi mai aparţine. confuzia si totodată resemnarea : nu se ştie cine a plecat. a-şi lua lumea în cap 4. « Tu » doar eşti în tren. Astfel. nu să se şi apropie de ea. lipsa trăirii în mijlocul lumii şi în prezenţa ei. 8. ca lumea. Tema poeziei o constituie îndepărtarea. continente” – virgula desparte mai multe elemente ale unei enumeraţii şi. care vede. trenul face acţiunea: trenul stă sau trenul se duce. « Pleacă trenul » este o metaforă. toate înseamnă a fi viu. « privirea » fiind element cheie al acestei poezii. încercarea de a ne face viaţa cât mai frumoasă. « Trenul » este cel care se pune în mişcare. că 75 . « Tu » este un pronume personal. Pleacă trenul) 1. a trăi. Ideea « Toata viaţa am privit pe fereastra » exprimă neimplicare. a fi bun. Eul liric încearcă să evite aceste simptome. efectul este acelaşi. separă elementele unui subiect multiplu. 3. de când lumea şi pământul. din punct de vedere sintactic. 83 (Marin Sorescu. priveşte moartea ca pe o boala. Iubirea. “cand m-am nascut”. Mai este. Revolta şi mâhnirea capătă forma finală în aceste ultime două versuri. Astfel. indiferent din ce parte se produce acţiunea. reprezentând atât despărţirea. se eschivează. 6. Astfel acestea devin “medicamentele” împotriva morţii pe care o simte încă de la începutul vieţii. gând . Interogaţia « De ce ? » accentuează ideea poetica expusa în celelalte strofe. gânditor. dar nu priveşte. o moarte care incepe de la inceputul vietii. marcă a eului liric şi indică autoadresarea.9. fără a apuca să o şi cunoască. cu riscuri şi frământări.gândire. Resemnarea vine odată cu conştientizarea că în curând va pleca şi trenul tău. expusă ideea trecerii ireversibile a timpului şi a incapacităţii de a-l trăi : avem de multe ori impresia că ne trăim viaţa. de asemenea. Se vorbeşte despre moarte.

9. lucru sugerat de enumeraţia « de autobuz. a aceluia blocat în pasivitate.a avea un aer preocupat . condamnat de sine să privească. fiind un simbol al iubirii. timpul tot se scurge. Ultima strofa expune metafora dramei călătorului. Efectul este acelaşi: fie că trenul merge sau stă. Verbele din prima strofă creează o atmosferă aproape ireală şi sugerează un timp mitic al iubirii. eul liric este cel purtat. o conştientizare a irosirii: « Toată viaţa m-am uitat pe fereastră […] De ce am impresia că am cunoscut lumea ? » I.motivul cuplului adamic 6. fapt sugerat de verbul la participiu « pironit » şi sintagma « m-am uitat pe fereastra ». dar îi este teamă să simtă. hurducat de căruţă ». limitându-se astfel la o cunoaştere superficială. iar el fuge. « de ce ? » vine ca o răbufnire. Totul stă. Din nou. 8. Metafora steaua neagră este formată din doi termeni aproape antitetici şi rolul său este de a crea o atmosferă ireală. el nu acţionează. el este cel care nu se opreşte la ele. tema iubirii . lăsându-se purtat inert de mersul lucrurilor. Titlul are rolul de a-l introduce pe cititor in universul de ficţiune propus de autor şi de a oferi o cheie de lectură a textului. o încununare a emoţiilor exprimate pe parcursul poeziei. Sărutul) 1. care aduce în prim-plan şi ideea detaşării. romantică. un tren tot se pune în mişcare. eul liric nu îşi asumă viaţa. de a sublinia sentimentele de duioşie ale îndrăgostitului şi de a sugera că prin dragoste omul poate accede la absolut. Fug « copacii. responsabilitatea nu este asumată. Pasiv. când de fapt suntem victime ale pasivităţii noastre. ruptura tot se produce. dar să nu cunoască. de vapor. de fapt. vag 2. Interogaţia din final. el nu stă. iar timpul trece pe lângă noi. continente » când.motivul iubirii creatoare de lumi . oraşe. copacii fug.facem alegeri. oameni. 7. -prezenţa monologului liric adresat 76 . 84 (Nichita Stănescu. de tren. –a avea nevoie de ceva ca de aer . Din punct de vedere sintactic virgula coordonează circumstanţialele de loc iar din punct de vedere stilistic are rolul de a coordona termenii unei enumeraţii. trăirea. 5.a-şi da aere . 3. el nu fuge. că luptăm. se-adumbrea= se intuneca stins= imperceptibil. Întreaga strofa este o metaforă ce sugerează viaţa omului care doreşte să vadă.motivul relaţiei omului cu transcendenţa .a rămâne în aer 4.

”). Prin intermediul simbolurilor. Mărcile gramaticale ale prezenţei eului liric în textul dat sunt formele verbale la persoana I („Ce sa fac eu. Fericirea este un scop în timp ce înţelepciunea este un mijloc de a atinge scopul. Virgula desparte în text elementele componente ale enumeraţiei.-mărci ale eului liric şi prezenţa verbelor la persoana I plural (ne sărutam.. Cele nouăzeci şi nouă de elemente. Nu am putut găsi la magazin calorifere cu şapte elemenţi. Risipa se realizează prin 77 . Atmosfera mitică este subliniată de versul liber şi măsura de 11 silabe. „vă dau jumătate. „mea”.. Invocaţia este folosită în discursul liric pentru a accentua sentimentul de frustrare al eului liric cauzat de lipsa fericirii. a da ocol. fericirea. 3. Marin Sorescu în ultima strofă a poeziei „Alchimie” foloseşte metafora şi un registru de cuvinte tipic alchimiei pentru a arăta risipa ce se realizează în căutarea pietrei filosofale. 5. 4.. a da vrabia din mâna pe cioara de pe gard. deoarece nu sunt o sută. un număr rotund.. a da cu bâta-n baltă. fapt sugerat de sintagmele care unesc cele două lumi (şi păsări mari se coborau pe bănci/ şi pe statui. pe cabluri.. 2.”. întreg. peste iarbă.. I. omul poate atinge absolutul. „. asemenea elementelor chimice din tabelul periodic al elementelor. 6. sunt insuficiente. radiul şi poloniul sunt elemente chimice radioactive. 7. Altă marcă gramaticală existentă în textul dat este prezenţa formei pronominale a persoanei I („eu”.„Vă dau jumătate. „mele”). Plutoniul. îndrăgostitul îşi exprimă concepţia despre iubire şi consecinţele pe care aceasta le are asupra eului interior şi asupra universului.”) şi adresarea directă prin folosirea formelor verbale şi pronominale la persoana a II-a („Aţi greşit calculele..mai arunc sub cazanul vostru. Opoziţia din strofa a doua dintre ideea de înţelepciune şi cea de fericire reliefează asemănarea dintre cele două noţiuni în concepţia umană dar ele au valori şi înţelesuri diferite.. număr fatidic. Ele sunt trecute în tabloul fiinţei sale ordonat.. 85 (Marin Sorescu..”. nenfaşura) 9.. Îndrăgostitul sugerează faptul că prin iubire.). a da de veste. „daţi-mi”. Alchimie) 1. În ultima strofă se regăseşte motivul iubirii creatoare de lumi şi motivul cuplului adamic.. Acest procedeu artistic permite exprimarea mai directă a sentimentului de dezolare şi creşte intensitatea mesajului transmis.” .

Timpul trece în mod ireversibil iar omul este purtat prin viaţă precum frunzele uscate de vânt. „Fereşte-mă”. Frunzele moarte purtate de vânt simbolizează atât efemeritatea fiinţei umane cât şi cât de nesimnificativ şi neputincios este omul în faţa naturii. 6. ritmul alert al confesiunii este susţinut de folosirea modului imperativ care sugerează totodată deznădejdea şi disperarea eului liric. a realităţii necruţătoare generează deznădejde.consumarea timpului dat fiecăruia să-l trăiască în întreţinerea reacţiei chimice care ne promite drept produs final fericirea. căutând refugiu şi alinare în iubire. 3. Formele de imperativ exprimă voinţa hotărâtă şi cererile arzătoare ale eului liric ce iau forma unor porunci adresate fiinţei iubite. acesta doreşte cu tărie să evadeze din realitatea dezolantă. Dar din păcate reacţia continuă la nesfârşit fară un rezultat. angoasă. I. Conştientizarea dramei umane. trecerea ireversibilă a timpului şi un motiv literar este cel al toamnei şi al frunzelor moarte. 9. Chinuit de ideea efemerităţii fiinţei umane şi de regretul vremurilor apuse. Structurile care pun în evidenţă prezenţa eului liric sunt: „Aşează-mi-te alăturea”. dezolare. fixează motivul central al acesteia. este cuprins de tristeţe. Deci titlul simbolizează căutarea orbească a fericirii. piatra filosofală. poezia capătă forma unui monolog adresat. sentimentele dominante fiind 78 . 7. Astfel. 2. în ceasul al doisprezecelea. Frunzele – Elegie de toamnă) 1. toamna. Cuvântul a cărui formă nu mai este conformă cu normele limbii literare actuale este „alăturea”. neputând să se împotrivească destinului. elegia. „Frunzele-Elegie de toamnă”. Sinonimul contextual pentru cuvântul învăluită este „îmbrăcată” şi pentru a depăna este „a desfăşura”. 8. „preumblă-te” 5. Titlul poeziei. a se da de ceasul morţii. a-i suna ceasul 4. şi care foloseşte calcule şi formule imprecise bazate pe intuiţii eronate. Astfel. El transformă toată frământarea omului de a obţine fericirea într-o pseudo-ştiinţă cum este alchimia ce are un ţel final imposibil. Uzitarea modului imperativ al verbelor este o marcă a lirismului subiectiv şi implicit a eului liric. Prin referire la specia genului liric. „Fă focul”. Poezia se încadrează în lirismul de tip subiectiv prin mărcile lexicogramaticale ale eului liric prezentate la punctul 5 şi prin adresarea directă prin invocaţie retorică care accentuează subiectivismul poeziei. eul liric este înspăimântat. 86 (Radu Stanca. 8. Titlul poeziei este un simbol ce ne arată unghiul din care trebuie să citim poezia pentru a înţelege semnificaţia urmărită de autor. în raport cu universul. O temă prezentă în text este efemeritatea fiinţei umane. este anticipată încărcătura afectivă a poeziei. Tonul autoritar.

se remarcă personificarea „frunzele sub paşi. focalizând accentul asupra iubirii. “Iubirea. Cele doua virgule din versul “Iubirea. În cadrul poeziei. 79 . accentuează ideea deznădejdii. deznădejdea şi durerea provocate de drama omului a cărui speranţe s-au spulberat. acest lucru evidenţiând totodată unitatea cuplului. Amploarea suferinţei interioare şi a temerilor este evidenţiată prin inversiunea „vasta urgie”. durerea. inversiunea cu rol de accentuare a ideii poetice. Astfel. Este dezvăluit şi elementul central în jurul căruia gravitează întregul discurs liric. titlul prefigurează ideea de ansamblu a textului. Astfel. nicicând n-o să dispară” are rolul de a izola o apoziţie (“ea”). precum metafora. implicarea afectivă a eului liric. aceea a spulberării iluziilor şi speranţelor la gândul perisabilităţii fiinţei umane. Iubirea devine elementul de conexiune între cei 2 : „Iubirea. încă din titlu este fixat cadrul natural metaforic.melancolia. ea . Astfel. Pronumele de persoana I singular “-mă”. I. a disperării şi tristeţii eului liric. Ea este o slăbiciune. şi care. devine astfel subiectivă şi reuşeşte să treacă peste toate defectele celui/celei asupra căruia/careia îsi răsfrânge iubirea. ea. Sonet) 1.dar . 5. 4. “n-o să piară”. toamna cu frunzele moarte. Adresarea directă a eului liric este subliniată prin pronumele de persoana a II a singular ”-ţi”. vezi. ea . expresivitatea la nivelul limbajului poetic se realizează prin intermediul figurilor de stil folosite în cadrul poeziei. ea n-a murit. “eu” marchează prezenţa lirismului subiectiv. Nici când mi-a arătat dovada. Prin intermediul acestei metafore este vehiculată ideea trecerii ireversibile a timpului care ia cu sine toate speranţele. Personificarea e menită sa exprime zbuciumul interior.Iubirea este un sentiment ce creează o anumită vulnerabilitate. 9. personificarea. Limbajul poetic se remarcă prin expresivitate. căci raţiunea nu mai are putere în faţa sentimentului intens. Expresivitatea limbajului poetic este dovedită şi de uzitarea metaforei. 3. Persona încercată de acest afect. Iubirea lui nu va muri nicicând. frunzele. Legatura afectivă dintre eul liric şi iubită e redată simbolic prin folosirea pronumelui de persoana I plural ”noi”. nu l-am crezut. (Radu Stanca.” “Şi dragostea . regretul. ceea ce reiese din verbul la modul conjunctiv „Să nu simt”. De asemenea. expresivitatea este realizată prin figurile de stil existente. 87.” 6. reluat în cadrul fiecărei strofe. Eul liric ar dori să se sustragă acestei realităţi dureroase şi să oprească timpul. cum gem” care se constituie totodată într-o imagine artistică auditivă.“n-o să moară” 2. cum este cea din versul „Să nu simt frunzele cum zboară în vânt”. cadru necesar exprimării unor trăiri de o asemenea gravitate şi intensitate.nicicând n-o să dispară”. nicicând n-o să dispară. dar şi prin adjectivul pronominal de persoana a II a singular „tale”.

poezia contrariază permanent aşteptările cititorului. Apar sintagme care marchează permanenţa iubirii:”înc-o seară “. întotdeauna. a duioşiei în planul iubirii. iar din punct de vedere stilistic accentuează importanţa ochilor şi a picioarelor în cadrul vieţii şi. Verbul la condiţional-optativ “ar mai trece“ şi cel la viitor “n-o să dispară “exprimă dorinţa eului liric de a conserva acest sentiment. I plural. Necuvintele) 1.”) şi prin inversiunile cu rol prozodic. prin răsturnarea firescului. speranţe. I. de a-l proiecta într-un plan ireal şi. subliniază importanţa iubirii pentru eul liric. “la nesfărşit”. Titlul exprimă şi subliniază apariţia eului liric subiectiv. “va dăinui “. “înc-o “. Rima este încrucişată. o desprindere de contingent. Expresivitatea este realizată prin repetiţia anaforică (“şi chiar. totodată posibilitatea împlinirii unui scenariu ideatic.. Astfel. Cel de-al doilea catren nuanţează eternizarea sentimentului de iubire. dar totodată. prezenţa interogaţiilor retorice 8. tristeţe. care luptă cu sine. Nedreptate) 1. duioşie. I. Folosirea cratimei. au drept scop înfrumuseţarea versurilor.. pentru elidarea unor vocale (“dac-ar”. orice poet.”n-o să dispară“. figurile de stil creează ambiguitatea limbajului împinsa până la aparenţa de nonsens.7. de accentuare a sentimentului de iubire (“ea. prezenţa eului liric implicat. dragoste 4. “nedreptate” suprimă insolitul imaginilor artistice. ducând la confruntarea dintre creator şi gânditor. Lirismul subiectiv se caracterizează prin prezenţa monologului liric adresat şi prin intermediul mărcilor eului liric (pronumle de persoana I singular şi plural): “eu”. a trage cu urechea. reliefează lirismul subiectiv. “noi”. pusă în relaţie antitetică cu depăşirea limitelor 7./şi multe. Inserate între versurile 7-13 se regăsesc epitete personificatoare atribuite tristeţii şi dragostei: “urâtă”. Mijloacele artistice la care apelează . 9. 89 (Nichita Stănescu. Astfel. dar şi evidenţierea ideii poetice. nedreptatea firescului. a se culca pe o ureche 2. prima interogaţie retorică pune sub semnul întrebării normalul şi sugerează ieşirea din limitele banalului. “dăinui-ntre”) ajută la păstrarea măsurii de 10-11 silabe... “tainice cununi”). Virgula. inclusiv prin ermetismul expresiei.. “înfrigurată”. 6. prin folosirea verbelor la pers. de absurd. nicicând n-o să dispară “. 8. Confesiunea lirică evidenţiată prin mărcile eului liric (pronumele personal de persoana I plural – “noi”). din punct de vedere gramatical. antonimie: 80 . mai ales. 18 silabe 5. Apoziţia “ea”. 9. marchează elipsa predicatelor. 3. 88 (Nichita Stănescu. „De ce să auzim şi de ce să avem urechi pentru auz?”.

7. În acest sens titlul este semnificativ. iar celelalte versuri sunt alcătuite independent de poeziile clasice.realitatea-visul despărţind-unind 2. 9. adevăr reprezentat de un singur cuvânt. Nichita Stănescu se foloseşte de o metodă a contemplării. Lauda omului) 1. 90 (Nichita Stănescu. pentru că descrie cel mai bine atmosfera create şi anume aceea a necuvintelor. „înlăuntru” – exterior. Strofa a doua evidenţiază dorinţa autorului de a afla adevărul. „adăugată” – înlăturată. a temei. cu excepţia strofei a treia în care primele două versuri se repetă. a se bate cu morile de vânt. 3. a filosofării pentru aflarea acestui cuvânt ce poate fi aflat numai în vis. a-l tăia capul 4. I. În text se repetă verbul “a naşte” (“născând”) care are rolul de a evidenţia procesul creator. Din punctul de vedere al prozodiei poezia este lipsită de rimă. 8. cât şi o altfel de gândire asupra poeziei moderne. Tema poeziei este creaţia ca înnoire a universului. de a nuanţa naşterea unei noi lumi. acel laser lingvistic = acel cuvânt 5. a tăia elanul. a tăia frunza la câini. o creaţie a esenţei lucrurilor. într-una: Într-una din zilele vacanţei voi merge la mare. Nichita Stănescu este un înnoitor al poeziei prin faptul că aduce atât elemente noi. Poezia „Necuvintele” se prezintă ca o artă poetică prin faptul că poetul îşi arăt propria concepţie despre modelul de poezie. a-şi bate gura degeaba. Cuvântul „oamenii” este scris cu doi “i” pentru că primul i reprezintă desinenţa de plural a substantivului respectiv. Cu ajutorul limbajului. 2. bătut de soartă / de Dumnezeu 81 . şi a soluţiei găsite de el pentru obţinerea unei noi lumi se conturează o veritabilă artă poetică. iar al doilea i este articol hotărât. “Necuvintele” reprezintă o artă poetică deoarece arată ideea autorului despre poezie şi despre lumea înconjurătoare în general. 6. întruna: După spectacol mă bătea la cap întruna! 3.

Aripile ascunse ale oamenilor sugerează superioritatea gândului. în nişte metafore ce depăşesc analogia clasică şi exaltă diferenţierea. pe parcursul celor trei strofe. Poetul ne propune aici o viziune a Omului ca punct suprem şi continuu ascendent al evoluţiei materiei în Univers. Formulările capătă o mişcare gravă şi liniştit-suitoare. definitive. 7. pietrele gândesc omul ca mişcare şi ca lumină. Lirismul subiectiv reprezintă manifestarea directă a eului liric. De asemenea. 9. În ultima strofă. vocea lirică este prezentă în text 82 .. 5. Omul este mai presus de orice prin emoţii şi inteligenţă.4. oamenii sunt nişte păsări extraordinare având aripile „crescute înlăuntru“ şi planând fantastic în cel mai curat aer. Nu însă simetriile dau superioritatea acestei poezii. trei trepte ale unui fel de silogism poetic. referindu-se la faptul ca omul vrea să acceadă la o condiţie superioară. în tipare sintactice de neclintit. din întrepătrunderea raţiunii cu sentimentul. Omul întotdeauna vrea să se autodepăşească. planând”. Lauda omului. A imagina aripi crescute înlăuntru. eul liric este sugerat. a pietrelor şi a aerului.” se referă la faptul că poezia se face prin fuziunea dintre puterea de judecată şi afect. pietrele şi aerul. deşi conţinutul textului nu integrează epitete elogioase sau superlative răsunătoare. adânci şi de o mare plasticitate intelectuală. Cea de-a treia strofă. aerul îl gândeşte ca pasăre cu aripile crescute înlăuntru.. 8. toate trei cu privire la Om. Ultimele doua imagini. În poezie. 6. ci constatarea uimită că în atâta relativitate cosmică pare probabilă ipoteza ca elementele lumii materiale. făcând apel la propria lor sferă semantică. Pentru aer. un altul al pietrelor şi un al treilea al aerului. plutind. poetul foloseşte imaginea vizuală „cu aripile crescute înlăuntru. să atingă absolutul. Titlul poeziei. sunt cele mai originale şi mai surprinzătoare. identifică specia lirică cu o odă. pietrele şi aerul. Repetiţia locuţiunii substantivale „Din punctul de vedere al . vâslind în aerul gândului. complementare una alteia. ca pentru a purta în ele adevăruri absolute. mediul păsărilor. pentru că oferă un indiciu interpretativ al discursului poetic. ca şi adaosul „ascendent“ al celor două versuri supranumerare din strofa ultimă. în poezie sunt enumerate trei perspective metaforice cu privire la om: a copacilor. în tendinţa lui perpetuă de a stăpâni legile universului. a reflexivităţii ce caracterizează fiinţele inteligente. Titlul este un element esenţial al receptării. copacii. să aiba un „punct de vedere“ despre Om. Copacii gândesc omul ca emoţie şi ca nişte „fructe plimbătoare”. „care e gândul“. Cei doi termeni repetaţi în poezie sunt „soarele” şi „oamenii”. pentru că redă ceea ce gândesc pomii. Astfel se poate gândi un punct de vedere al copacilor. Ca şi cum natura ar avea propria conştiinţă. / care bat. sporesc impresia de dinamism continuu. este a elogia la maximum intelectul uman.

8. dar dincolo de cuvânt se deschide o altă lume. „frunte”. 91 (Nichita Stănescu. devenind o prelungire a universului uman. Cuvintele au valoare în sine. Titlul sugerează un tablou de natură. „şi plopii. „umeri” . Orice titlu induce un anumit nivel de lectură a textului poetic şi generează un orizont de aşteptare. universul material prinde viaţă. Textul aparţine neomodernismului. chiar dacă cu valoare generalizatoare. „ce-o zăreşti”. precum şi prin exclamaţiile din finalul fiecărei strofe. schimbându-i contururile. I. fiecare cuvânt. Imaginea vizuală a soarelui şi sinestezia „lumina-n ape o să-mpungă” conturează o lume a obiectelor şi a fiinţelor aflate într-o relaţie de întrepătrundere. ţine lumea în fiinţă. „sprâncene”. în lumină. 9. prin personificare. motivul luminii. într-un moment al zilei. Nicolae Manolescu vorbeşte despre substanţializarea limbajului şi poetizarea realului. al iluminării. Rima este încrucişată. având drept caracteristici lirsmul 83 . a da apă la moară. Titlul poeziei citate este alcătuit dintr-un substantiv comun însoţit de un adjectiv cu valoare de epitet. „ochii”. glorificând momentul naşterii lucide. Dimineaţă marină) 1. măsura variază între 10 14 silabe (într-o rostire rapidă a primului vers al acestei strofe) 6. numai că dimineaţa devine o metaforă a trezirii conştiinţei: fiinţa cosmicizată se trezeşte din somnul necunoaşterii. 5. 7.prin adresarea directă. trezindu-se brusc” – personificare. a şti ca pe apă. pe apa Sîmbetei 4. Poezia se face pe sine ca obiect şi se construieşte cu fiecare vers. Virgulele desparte grupul verbal construit cu gerunziu de restul enunţului şi reliefează semnificaţia sintagmei: o personificare. motivul ascensiunii. moment auroral privilegiat. 1-3 feminină şi 2-4 masculină. Sentimentul este generator de sens. a se îmbăta cu apă rece. Tema trezirii conştiinţei / a naşterii lucide. motivul somnului. într-o viziune monumentală. Eul poetic are viziunea propriei geneze ca fiinţă supremă. „tâmplele” 2. Discursul liric confirmă parţial şi completează înţelesurile sugerate de titlu. 3.

prelungit şi în neomodernism. semn al puterii extraordinare a acestei vârste mitice şi al încrederii pe care adolescenţii o au în ei înşişi. Apostroful din versul: „măcar pân' la genunchi în valul diafan” marchează absenţa vocalei “ă”. tinerii au căpătat deprinderea de a „merge pe valuri”. omul devine centru al universului. Spre deosebire de aşteptarea celui care îi contemplă. 9. calmă. 3. ţeapănă = puternică. Cele două epitete. numit ingambament. a tăia frunză la câini etc. ci este ea însăşi un act. 2. tema adolescenţei. Adverbul „simultan” evidenţiază ideea unei alinieri ca într-o competiţie care-i ajută să se cunoască. motivul biblic al mersului pe valuri 5. I. pentru că poezia nu se mai bazează pe reprezentare. natura se trezeşte la conştiinţă). consecinţele elidării acestui sunet fiind păstrarea ritmului şi a măsurii versurilor. fără a se marca fiecare vers prin majusculă (scindare a unei unităţi lexico-sintactice prin dispunerea ei în versuri diferite). Transparenţa ideii poetice este ilustrată aici de imagini 84 . împlinire şi desăvârşire a fiinţei. motivul mării. cunoaştere de sine. a-i tăia cuiva (toată) pofta. 6. Scrierea cu literă mică este un procedeu prozodic specific modernismului. ca un dans cosmic. pe mare. fără multe figuri de stil. rostirea într-o singură silabă / tempo rapid. fapt subliniat şi prin utilizarea conjuncţiei adversative „dar”. identificându-se cu soarele. 12 silabe în al treilea vers şi 15 silabe în al patrulea vers. 8. care se defineşte prin continuarea ideii din versurile anterioare. firesc. În primele patru versuri – rimă încrucişată. ca Isus. Epitetul „lenta înaintare” semnifică plutirea lină. 92 (Nichita Stănescu.reflexiv şi imagismul metaforic. reprezintă calităţi ale tinerilor. care stabileşte o opoziţie cu ideea din versurile anterioare. 7. a adolescenţilor cuprinşi de elanuri impetuoase. măsură de 16 silabe în primul vers. reinterpretarea miturilor (geneza este aici individuală. prezentă şi în această poezie şi este datorată unui limbaj simplu. „zvelţi” şi „calmi”. Adolescenţi pe mare) 1. 4. a tăia drumul / calea cuiva. lentă = lină. Expresivitatea este una dintre caracteristicile stilului lui Nichita Stănescu. impulsionaţi spre descoperire. 14 silabe în al doilea vers. Ultimele două versuri reprezintă un fel de concluzie / constatare a întregii poezii.

„sufletele noastre dansau”. Tema iubirii. Ultimul vers poate fi interpretat ca o întrebare retorică din partea iubitei. Imaginea auditivă „Tu mă strigai din urmă". motivul zeului Marte. Timpul imperfect al verbelor din primele doua strofe are rolul de rememorare nostalgică a trecutului. care îl pune pe îndrăgostit să aleagă între iubirea lor („oamenii") şi alte idealuri. de obicei. iar vocea iubitei răsună ca un ecou îndepărtat. I . motivul ploii. sentimentele îndrăgostiţilor reflectându-se în tot ceea ce îi înconjoară. Iubirea de altădată este proiectată în mit cu ajutorul imperfectului („ne iubeam”. imposibile în romantism. dar care pot fi efemere („ploaia") 9.. se exprimă bucuria existenţială intensă. motivul Lorelei. sunt de neclinit.. sugerează destrămarea cuplului erotic. căci pentru îndrăgostit lumea apare ca un miraj continuu. îşi pierd această calitate. „dansau”) 7. care conţin o imagine vizuală: „Şi mă-nălţam. 6. 5. Măsura strofei a treia este de 9 -11 silabe. Ploaie în luna lui Marte) 1. 3. răspunde-mi" vin să sugereze faptul ca îndrăgostitul îşi lasă iubirea undeva departe. 85 . De altfel. „concretă". Expresivitatea este o caracteristică a limbajului poetic dată de multitudinea figurilor de stil şi a procedeelor artistice regăsite în text. Rima strofei a treia este încrucişată şi feminină. Uitarea odăii unde ei se iubeau şi înălţarea marchează distanţarea îndrăgostitului de iubita sa. În penultima strofă se prefigurează ruptura dintre îndrăgostiţi. înalţătoare. „ploua”. 8. provocându-le moartea). Tot prin personificare. sirenă a Rinului care atrăgea corăbierii într-o zonă stâncoasă. din suflet. a pune suflet. lucru sugerat de primele doua versuri. „mansarde” 2. până şi lucrurile care. motivul zborului. el îndreptându-se spre alte idealuri.artistice şi de prezenţa eului liric ca spectator. Şi nu mai ştiam unde-mi / lăsasem în lume odaia". a-şi da sufletul. urmată de repetiţia „răspundemi. asociat iubirii tragice. Personificarea „Pereţii odăii erau / neliniştiţi [. Substantivul Marte este scris cu majusculă deoarece reprezintă numele zeităţii romane a războiului şi a vegetaţiei. „infernal". chemarea iubitei cu numele Lorelei (în mitologia germanică.]" este folosită pentru a sublinia că în faţa iubirii celor doi. 93 (Nichita Stănescu. cu sufletul la gură 4.

dar care nu va mai veni niciodată. implicit şi poezia. 7. copilăria. îmbătrânesc şi se sting. Utilizarea verbelor la modul indicativ. de după himericele clăi de fân ale verii. 6. „iubire” sunt cuvinte din fondul vechi al limbii. la fel ca şi imaginea vizuală „Şi mă-nălţam". Rima încrucişată (1-3 feminină. care fluidizează ideea trecerii implacabile a timpului. Strofa curentă. „rădvanul”. 5. la timpul lor.]" şi „Sufletele noastre dansau".. lasă cititorul 86 . septemvrie. într-o continuă rotaţie calmă a anotimpurilor. Limbajul poetic în poezia citată este caracterizat de reflexivitate. cu pene" sporeşte expresivitatea textului. „carte”. râvnind după mângâierea doamnei învăţătoare. Epitetul superlativ „ploaie de tot nebunească". 8. I. precum toamna. exprimă starea de tristeţe a fiinţei. „septemvrie. Metafora „mie-mi plouă zborul. 4. amintirea. a bucuriei existenţei. care sugerează fericirea îndrăgostiţilor şi rezonanţa universului înconjurător la sentimentele lor. 94 (Gheorghe Tomozei. Ideea poetică este tristeţea indusă de venirea toamnei şi este evidenţiată prin epitete : „surâsul meu amar” ce exprima atât amăraciunea. este de a marca o pauză afectivă în rostirea poeziei . Acestea „ruginesc”. este ca o ultimă aducere-aminte a dragostei pe care cei doi au trăit-o „în luna lui Marte". Rolul punctelor de suspensie din primul vers. cât şi falsitatea zâmbetului. singurătatea. asociindu-şi mai multe motive. ambele impunâd motivul zborului. „Septemvrie…” . asemenea unei fiinţe umane. prelungeşte durata momentului evocat şi o imobilizează într-un tablou sensibil şi melancolic. 3. Septemvrie) 1. ca la Virgiliu. Tema trecerii timpului. al înălţării. pentru că timpul copilăriei a trecut.. cad „domol”. Ploaia este o metaforă a vieţii. 2-4 masculină) şi măsura de 10-11 silabe. se termină cu puncte de suspensie pentru a invita cititorul la reflecţie. din ultima strofă. Frunzele simt trecerea timpului şi . o alinare mult aşteptată. timpul imperfect creează durată şi simultaneitate.În poezia Ploaie în luna lui Marte de Nichita Stanescu. Epitetul „frunze târzii” sugerează efectul venirii toamnei. întâlnim imagini vizuale ca „norii curgeau". Metafora „rădvanul toamnei” exprimă plastic apariţia regală a toamnei. pentru a sugera nostalgia. 9. De asemenea. a instinctului. al depăşirii limitelor banalului. se remarcă personificările „Pereţii odăii erau / nelinistiti [. deprimarea fiinţei care se identifică cu „cel mai trist şcolar”. prin iubire. târzii 2. „frunze”.

Mărci ale subiectivităţii: „în mine”. pe viaţă. una după cealaltă. prin „arborii neajunşi la cer”. a lua viaţă 4. la fel şi fiinţa aşteaptă „sărutul” care să îi încălzească sufletul. 5. care declanşează melancolia eului liric şi care declanşează monotonia bolnăvicioasă în planul exterior ( „arborii neajunşi la cer”. datorită punctelor de suspensie prezente atât în fiecare strofă. „(nu)-mi” (pronume personale. Sintagma „cântecul cel mai trist” este.în suspans. Virgula folosită în versul „Cântecul trist. cât şi în ultimul vers. Atât lumea vegetală. viaţă de câine. Expresivitatea rezultată din repetiţia prepoziţiei „între” în ultima strofă a poeziei (anaforă) constă în sublinierea ideii că intreaga natură este cuprinsă de tristeţea toamnei. şi chiar şi elementele naturii. pentru a rupe şirul de zile derulate identic. persoana I. 7. Tristeţea eului poetic. sunt cuprinse de vraja morbidă a anotimpului. Aşa cum întreaga natură aşteaptă prima zăpadă din an pentru a se sparge monotonia existenţei. Poezia are o predispoziţie spre meditaţie. (cer = verb la persoana I. omonim lexico-gramatical) 2. În poezia lui Ion Vinea sunt prezente tema melancoliei şi cea a toamnei. care te invită să gândeşti la rostul lumii şi al fiinţei aflate sub puterea timpului. cât şi lumea animală. se înroşeşte tot şi se eschivează. este transpusă în planul exterior şi corelată cu toamna târzie. în viaţă. I. aşadar. Când îi cer explicaţii. lumea interioară. de asemenea. singular) 6. şi rol de gradare a intensităţii. aspirând 87 . prin „apele ce-şi urmează albia”. respectiv sărutul). cele două planuri au atitudini diferite. apoziţia dezvoltată „cântecul cel mai trist” de determinantul sau („cântecul trist”). Declin) 1. prin „turmele ce-şi pasc soarta”. a sentimentelor pare a acumula din ce în ce mai multă melancolie. parţial doar. „turmele ce-şi pasc soarta”. Astfel. de-o viaţă. singular. „frunzele care se dau în vânt” ). întrucât cea de-a doua virgula cerută de situaţia gramaticală lipseşte. având. o lămurire asupra primei sintagme. În aşteptarea elementului salvator (iarna. 95 (Ion Vinea. 3. cântecul cel mai trist” are rolul de a izola. care „întârzie” în planul său interior.

acestea fiindu-I atribuite de către privitor. „arborii neajunşi la cer”. „umilinţa tălăngilor”. 3. astfel încât omul pare a avea un aer bolnăvios. acest lucru având drept efect o exprimare coerentă. Unele sintagme sunt totuşi destul de dure („glasul sterp”. Pe cruce) 1. tristeţe şi care reflectă o orientare a eului liric către visare şi izolare. oboseala existenţială. a-şi face cruce. Rolul cratimei în sintagma „la picioarele-i zăcea” este acela de a realiza pronunţarea legată a celor două parţi de vorbire diferite: substantivul şi pronumele neaccentuat în cazul dativ. „curata-i frunte”. imaginile sugerează destrămarea lentă a fiinţei. Utilizarea acestei din urmă expresii poate conduce către ideea că eul liric este interesat el însuşi de posibilitatea sinuciderii. ci numindu-şi sentimentele în mod direct. pentru a se salva. renunţă aşadar. Declin. Limbajul poetic în textul lui Vinea este caracterizat în principal de expresivitate. pustietatea. pentru că „E toată viaţa care doare aşa / Zi cu zi pe întinderea stepelor”. ocărau = huleau 2. Imaginea creată de aceste versuri este aceea a unei bucăţi de lume cuprinse de melancolie şi care. de exemplu. arşiţă = dogoare. „lumea cea pribeagă”).. termenii îşi menţin proprietăţiile. care îl determină să observe doar ceea ce este deprimant şi dureros în jurul său (“cântecul cel mai trist”. Puse sub semnul metaforic al titlului. continuă. nici nerăbdare. concisă. I.tristeţea peisajului tomnatic. demult uitată în sine ( „o tristeţe întârzie în mine” ).. ca urmare a sentimentelor proprii de nelinişte şi tristeţe. „turmele ce-şi pasc soarta”). 9. în cruce 4. Elegia este specia poeziei lirice care exprimă sentimente de melancolie. imagini 88 . în cea mai mare parte. Elementele cadrului natural sunt numite şi nu doar sugerate. Cuvintele din poezia lui Vinea sunt. natura îşi urmează vechiile obiceiuri şi nu manifestă nici revoltă. ca în poeziile simboliste. se „dă în vânt”. „glasul sterp”. Eul liric din poezia Declin trăieşte o tristeţe anonimă. Prezenţa acestor trăsături demonstrează caracterul elegiac al poeziei. a-şi duce crucea. autorul nelăsând cititorului doar indici asupra ceea ce doreşte să exprime. Discursul liric este descriptiv pentru că prezintă numeroase figuri de stil epitete („arşiţa grozavă”. folosite cu sensurile lor denotative. sub impulsul unui pesimism continuu şi a obsesiei pentru moarte. „frunzele care se dau în vânt” ). vagă. Pe de altă parte. 8. 96 (Vasile Voiculescu.

Invocarea pasajului biblic este o altă temă caracteristică şi anume aceea a întoarcerii spre primar. căci ei sunt fără frunze. „Ierusalimul doarme”. dezlănţuită. chinurile şi. „În vale…dormea Ierusalimul”). prin simplitatea ei şi prin alăturarea numelui lui Isus de verbul la imperfect „murea” accentuează tragicul şi solemnitatea momentului. pus în faţa verbului „zbucnea” sugerează violenţa şi profunzimea chinurilor interioare ale mamei. Nu în ultimul rând. Viaţa lui Iisus redată prin metafora „pălea fruntea-i curată” se stinge din cauza sângerării şi a spinilor. Sintagma „Inima de mamă” înduioşează. dramatismul versurilor. adaptarea naturii la suferinţele personajului liric Iisus este un element prezent şi în Biblie care apropie viziunea autorului de viziunea religioasă. poezia „Pe cruce” redă viziunea poetului reuşind în acelaşi timp să sensibilizeze ctitorul. personificată se dezlănţuie şi participă la acest moment de răscruce. În primul rând. Ea este urmată de epitetul „arşiţa grozavă” care face legătura între personajul liric şi exterior. reacţiile celorlalte personaje lirice. însă prin intermediul acestora se vede faptul că natura simte pierderea. mijloacele artistice (figuri de stil. determinând şi schimbările naturii. La fel şi măslinii. Apoi. spinii. 6. 9. 7. În concluzie. mama lui Isus. propoziţii scurte) reuşesc să redea tragicul şi gravitatea momentului. spre primordial. vizuale ( „Măslini fără de deunze dormeau). disperarea mamei. tema centrală a tradiţionalismului interbelic. Pornind de la acest vers se poate presupune că poetul prezintă momentul în care viaţa. Adverbul „adânc”. viziunea poetului asupra acestei scene biblice reiese foarte expresiv din versuri. imagini auditive („râdea cu hohot gloata”) şi pentru că redă dimensiunea spaţială („Pe stâncile Golgotei”. Textul aparţine tradiţionalismului interbelic şi are ca temă centrală tema caracteristică a acestui curent şi anume conştiinţa religioasă ortodoxă. Natura. în final moartea lui Iisus. Chiar înainte ca Isus să moară. natura se dezlănţuie violent prin arşiţa grozavă şi prin vărsarea lavei. când suferinţa lui este maximă. cerul) este învinsă de moarte. Când Iisus este cuprins de somnul morţii chinul se sfârşeşte şi pentru natura. reprezentată de elemente precum sângerase. Prima strofă a poeziei prezintă apropierea morţii lui Isus. Versul „Şi-adânc zbucnea blestemul în inima de mamă” face referire la suferinţa Mariei.5. 8. reprezentată de elementele legate de credinţă (cruce. Folosirea cuvântului „blestem” pentru a arăta nenorocirea personajului liric Isus arată imposibilitatea de a schimba ceva şi faptul că destinul trebuie împlinit. Redarea cât mai fidelă a răstignirii lui Isus se subordonează încercării de recuperare a rădăcinilor. neputinţa ucenicilor accentuează şi mai bine momentul făcând apel la conştiinţa creştină. Cadrul exterior se află în relaţie directă cu personajul liric. În opinia mea. Prima propoziţie. sporind tragicul. ţipatul Mariei Magdalena. 89 . curat.

neputând trece 90 . buchi – arhaism. 3. totul dispare rămânând doar urme pe paginile albe. „mă”. având rolul de a introduce enumeraţia realizată de următoarele trei versuri. „m-”. totul se destramă. Metafora „surugiu la cuvinte” sugerează rolul poetului şi anume acela de a conduce cuvintele şi de a le potrivi cât mai bine în rime şi versuri. Cartea) 1. iar paginile care trebuiau umplute rămân albe. iar menirea poetului este aceea de a-şi folosi toate darurile în migăloasa muncă de a potrivi cuvintele. De asemenea. 5. Am trecut cu bine peste sesiune. dar şi la menirea poetului. Metafora „plumbul închisorii” se referă la imaginea minţii neinstruite asemănată cu o temniţă de plumb. Poezie) 1. 7. Prezenţa eului liric poate fi evidenţiată prin apariţia mărcilor sale specifice cum ar fi pronumele personal de persoana a II-a „Tu” ce marchează adresarea directă sau a verbului la persoana I plural „avem”. Mintea neluminată de puterea eliberatoare a cărţilor este închisă de propriile-i limite. speriaţi. Strofa finală începe cu îndemnul „Loc. iar cuvintele se rup unele de altele („Chingile se rup. Poezia aparţine tradiţionalismului prin tematică. a pune pe gânduri. cuvântul 5. prin micşorarea numărului de silabe este realizată încadrarea în măsura versurilor de 10 silabe.loc!”. a zbura ca gândul şi ca vântul. (au transportat) 2. buzdugan. în rime şi versuri pentru a umple „albele pagini”. Cele două puncte de la sfârşitul primului vers marchează o pauză în vorbire. Poezia este o artă poetică deoarece ideile poetice cuprinse în text fac referire la modul în care este realizată creaţia. cosmos – neologism 4. 9. I. menit să anunţe sosirea rădvanului dar şi destrămarea a tot ce se realizase. 3. a cădea pe gânduri. fapt subliniat de metafora „se destramă crăiasa de imagini”. Creaţia este văzută ca un basm. „le strunesc”. crăiasă 2. menirea poetului. poezia văzută ca un basm şi prin tonalitatea elegiacă din final. a bate gândul 4. 97 (Vasile Voiculescu. De acum se instalează un haos. zurgălăii de rime”. 6. 8. (am depăşit) Călăuzele au trecut imigranţii peste graniţă.”) În ultimele versuri apare dezamăgirea că deşi poetul şi-a pus în slujba poeziei toate darurile. când predomină sentimentul de tristeţe deoarece poetul nu a reuşit să creeze ce şi-a propus. 98 (Vasile Voiculescu. Prezenţa eului liric este marcată de verbele şi pronumele la persoana I singular: „le momesc”. caii răzvrătiţi. redat prin personificarea „Amuţesc. teme/motive literare: creaţia.I. se pare că rimele nu mai au aceeaşi valoare. cuvânt de cuvânt. În sintagma „duhurile-nchise” cratima marchează elidarea vocalei „î”. palat.

Fenomenele mai complexe ce nu puteau fi explicate cu ajutorul mijloacelor contemporane erau aşadar plasate în sfera unui anumit plan supranatural al cărui stăpâni erau zeii. Scrierile poetului cuprinse în cărţi au darul de a transmite cititorului peste generaţii „seminţele ideii” şi de a „spinteca bezna suferinţii”. văzută ca un „stup”.. Cratima din structura . ca modalitate de transmitere a experienţei acumulate de omenire către generaţiile următoare şi de transcendere în nemurire sub forma neuitării. posterităţii prin opera sa. a bate pasul pe loc. cunoştinţele generale ale omenirii erau limitate. „seminţe-ale ideii”. în vreme. Pe măsură ce cunoştinţele au avansat şi au început să dea un sens raţional acestor evenimente. ducând aşadar la „moartea” lor. iar rima este îmbrăţişată. bazându-se majoritatea pe pura observaţie a mediului înconjurător. 2.. 4. Penultima strofă prezintă imaginea cărţii. locuţiuni/expresii: a fi bătut în cap. Această lipsă de cunoştinţe atârnă greutăţi de plumb de aripile gândirii libere. Consider că uneori chipul iubirii e schimbător. I. ce sunt dezvoltate şi aprofundate de fiecare generaţie în parte. 9. propriile convingeri despre arta literară şi despre aspectele esenţiale ale acesteia. explicându-se în felul acesta şi dispariţia zeilor care nu au cunoscut „Magic-ul cosmos strâns în scoarţe”. cartea a reuşit să învingă efemerul prin anduranţă. pornind de la rolul cărţii de a transmite informaţii în timp şi spaţiu. În cărţi sunt cuprinse noţiuni general valabile. 99 (Vasile Voiculescu. îmbunătăţite în funcţie de condiţiile existente pentru a extinde limitele cunoaşterii umane. fără a fi nevoie de contactul direct cu sursa acestor informaţii. care poate fi identificată la nivelul textului este tema timpului. care ar fi putut perpetua mitul. Una dintre trăsăturile tradiţionalismului interbelic.mi-am făurit” are rolul de a marca grafic despărţirea a doua părţi de vorbire diferite: pronumele .. Comparaţia . peste anumite bariere ridicate de ignoranţa personală.mi” de verbal auxiliar . În viziunea autorului. Ultima idee prezentată este aceea conform căreia cunoaşterea prezentă prin intermediul cărţilor a luat locul supranaturalului în explicarea majorităţii elementelor vieţii. apelând la metaforele „polenul lumii” şi „sucul nemuririi”. Sonetul „Cartea” este o operă literară în versuri în care autorul îşi exprimă crezul liric. Măsura este 10 -11 silabe. 5. cratima s-a folosit şi pentru păstrarea ritmului şi măsurii poeziei. rolul poetului este acela de a trece „sucul nemuririi”.6. 3. 91 . 8. O altă interpretare s-ar putea referi la dispariţia zeilor datorită inexistenţei cărţilor. În Antichitate.De asemenea.. a bate o carte.a avea”. Îl doare la inimă când vede atâta risipă.ca faldul unui steag” evidenţiază expresiv însuşirea. Autoportret romantic) 1. a bate palma. 7. nevoia credinţei în zei a dispărut.

chip uscat”). nimeni şi nimic nu pare să-l surprindă pe acest Ulise.. Poezia nu este numai un autoportret creionat de amintirea celui ajuns la vârsta senectuţii. Conţinutul textului însă contrariază aşteptările cititorului..inimă ratacită”. Anii care au trecut şi-au lăsat urmele . timpul se scurge implacabil pentru om. prezentat într-o manieră avangardistă..ca faldul unui steag”. metaforele .bătrâneţe bravă”..Visez mereu. În sintagma „o! gazeta” este folosit semnul exclamării.. 8. apăsare. singurul sprijin la bătrâneţe fiind creaţia sa (.păr alb”. identificându-se trăsături precum 92 . .păr alb”. 7. „uzată”=nefolosită. deoarece eroul este introdus în banalul cotidianului. fiind sugerată şi ideea timpului ce se scurge ireversibil. Comparaţia „obişnuinţa e pe umerii tăi ca o cămaşă uzată” sugerează ideea de acomodare cu o existenţă absolut banală. prin conturarea atât a trăsăturilor fizice (epitetul cromatic . I. Poezia este un monolog adresat.bântuita navă”. comparaţiile . Expresivitatea se realizează în textul poetic dat cu ajutorul figurilor de stil. Elementele naturii ajută şi ele la creionarea autoportretului – metafora . în care elementul surprinzător nu poate să intervină..Mă sprijin în condei ca în toiag”). „acum strada te primeşte ca o cutie poştală”. iar prin folosirea pronumelui „tu” se accentuează destinatarul mesajul numit şi în titlul textului. 6.. . Prin mijloacele artistice.ca în toiag”. numindu-l pe celebrul erou grec care a participat la războiul troian. în platitudinea vieţii comune.pieptul liber”). 9. poet-creaţie. neatinsă. a duce grija. cât şi a celor morale (meafora . Poezia . 7. Textul ia forma unei confesiuni. creionând în tuşe grave propriile trăsături fizice. Talazurile. că visul mi-e trezie”). 3. .6. Expresivitatea se referă şi la capacitatea limbajului poetic de a exprima într-o manieră plastică idei cu maximă încărcătură afectivă şi subiectivă. dar într-o viziune romantică. steagul sunt elemente care atestă trecerea timpului.. „strada e aici la picioarele tale precum un câine credincios”. Textul aparţine mişcării de avangardă. a duce cu vorba. a duce dorul (cuiva) 4..pajişte firavă’’. unui monolog. deoarece într-o manieră nostalgică poetul îşi conturează imaginea.. Titlul poeziei . dovadă fiind motivul visului (. 8. nava.. 100 (Ilarie Voronca. punând în lumină propria stare sufletească.. dar creează şi o stare de singurătate. În prima strofa se realizează autoportretul artistului.Autoportret romantic” este sugestiv. „credincios”=necredincios 2.. Ulise) 1. deoarece marchează interjecţia şi totodată intervenţia afectivă a eului liric. ajutând la creionarea autoportretului.. sunt redate propriile idei despre lume. 5. Titlul este alcătuit dintr-un substantiv propriu. precum epitetul cromatic . metafora .Autoportret romantic” este o artă poetică chiar dacă interesul este deplasat de la tehnica poetică la relaţia poet-lume. trăsătura fízică.

Prin metafora „arcul din pupilele tale”. punctul de vedere. 93 . poezia dezvăluie o parte ludică. Fiind scrisă în spirit avangardist. folosind puţine figuri de stil şi evidenţierea spiritului ludic. adică modificat sau concretizat de o putere exterioară individului. 9. folosindu-se cuvinte sau combinaţii mai neobişnuite. Apare implicarea eului liric prin interjecţia „o!”. iar cele două substantive enumerate („tâmplele” „arterele”) nu sunt despărţite prin virgulă. iar folosirea pronumelor de persoana a II-a evidenţiază caracterul adresat al textului. eul liric doreşte să sugereze că viziunea. este „întors” de altcineva. cum ar fi „zgomote iţi ling tâmplele arterele”. ingambamentul (continuarea unei idei în următorul vers cu literă mică). utilizarea limbajul uzual.nerespectarea constrângerilor prozodice – versul liber. schimbarea planului fiind realizată prin conjuncţia adversativă „dar”. În ultimele şase versuri se trece de la cadrul exterior spre cel al interiorităţii.

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful