Charisma totalitară.

O abordare comparativă: nazism versus comunism Cuprins:
Cap 1 Regimuri politice 1.1. Noţiunea de regim politic. Tipuri de regimuri politice 1.2. Regimul politic autoritar Cap 2 Charisma, instrument de exercitare politică 2.1. Autoritate şi legimitate politică 2.2. Charisma, definire, caracteristici, tipuri 2.3 Cultul personalităţii Cap 3 Regimurile totalitare: nazist şi comunist 3.1 Ideologia şi doctrina politică 3.2. Manipularea maselor în regimul totalitar 3.3. Comparaţie între regimurile nazist şi comunist Cap 4 Studiu de caz comparativ: nazism vs comunism 4.1. Totalitarismul nazist. Lider charismatic Adolf Hitler 4.2. Totalitarismul comunism. Lider charismatic Fidel Castro Cap 5 Concluzii Bibliografie

Introducere
1

Totalitarismul, fie de dreapta, fie de stânga, este un regim care neagă drepturile umane şi subordonează individul entităţii colective a partidului/stat. Cum a scris cândva Hannah Arendt, autoarea unei lucrări fundamentale despre totalitarism, „mişcările totalitare sunt organizaţii de masă formate din indivizi atomizaţi şi izolaţi. Comparate cu toate celelalte partide şi mişcări, caracteristica lor extremă cea mai evidentă este cererea lor de loialitate totală, nelimitată, necondiţionată şi inalterabilă în raport cu membrul individual”. Ceea ce s-a realizat a fost o nouă formă de sclavagism care a inclus, pe lângă controlul vieţii economice, politice şi sociale, şi condiţionarea mentală a subiecţilor statului totalitar. Un alt punct de vedere acreditează ideea că totalitarismul se prezintă şi ca accentuarea unor tendinţe care existau deja, ca împlinirea unor potenţialităţi. În acest caz, explicaţia constă în teoriile evidenţiate începând cu secolul XIX şi care au contribuit la cristalizarea ideologiilor comunismului şi naţional-socialismului. Alte cauze care au condus la apariţia totalitarismului sunt reprezentate de accentuarea caracterului total al economiei, precum şi de participarea maselor la politică, participare legată de marile catastrofe militare şi economice din secolul al XX-lea, care au antrenat atomizarea socială, manipularea politică şi pierderea simţului valorilor. La baza statului autoritar, stă liderul autoputernic, înnăscut cu charismă, cu putere de manipulare a maselor, ceea ce îi asigură locul de necontestat în fruntea regimului totalitar. Lucrarea de faţă propune ca temă, comparaţia a două dintre cele mai reprezentative regimuri totalitare, cel comunist şi cel nazist. Aparţinând fiecare tipologiei totalitariste, prezintă în acest sens anumite asemănări, dar şi deosebiri, date mai ales de faptul că aparţin celor două extreme, cea de dreapra şi cea de stânga, fiecare cu ideologia, doctrina şi manifestările proprii. În primul capitol, se face o descriere a regimurilor politice, în general, şi a regimului totalitar, în particular, în cel de-al doilea subcapitol. fiind prezentate teorii politologice care stau la baza conceptului de regim politic, tipologii ale regimurilor politice, caracteristici şi forme ale totalitarismului. Al doilea capitol prezintă conceptul de charismă, ca instrument folosit de către puterea politică. Cu caracter mai general, sunt prezentate aici noţiunile de autoritare şi legitimitate, corelaţia dintre puterea politică şi acestea. Charisma, văzută ca o
2

condiţie indispensabilă apariţiei cultului personalităţii, este un alt subiect atins în acest capitol. În capitolul trei, este detaliată comparaţia între cele două regimuri totalitare, prezentând asemănările şi deosebirile dintre acestea, atât din punctul de vedere al ideologiilor, cât şi al tezelor cele mai importante cuprinse în lucrările teoreticienilor acestor regimuri. Aceste aspecte sunt pregătite de primele două subcapitole, în care sunt caracterizate noţiunile de ideologie şi doctrină politică, precum şi de conceptul de manipulare a maselor. Studiul de caz este reprezentat de o paralelă între doi lideri charismatici care au marcat istoria prin acţiunile lor politice, Adolf Hitler, reprezentâd regimul comunist şi Fidel Castro, conducătorul Cubei comuniste. Sunt cuprinse în acest capitol biografiile celor doi lideri, caracterizări ale regimurilor nazist şi comunist sub conducerea acestora, precum şi aspecte legate de regimurile care au urmat. Am ales această temă deoarece sunt interesante aspectele legate de charisma liderilor, de influenţa acestei insuşiri asupra convingerilor poporului. Impunerea unei ideologii, manipularea maselor dusă la extrem, represariile suferite de cei care se opun regimului, sunt câteva dintre aspectele legate de cele două regimuri politice aflate în discuţie. Astfel, am incercat să pun în evidenţă şi aspectele negative care sunt cuprinse în noţiunea de lider politic charismatic, aceste aspecte, deşi nu sunt prezente în toate cazurile liderilor puternici, sunt, însă, destul de frecvente. Adolf Hitler şi Fidel Castro sunt două dintre cele mai puternice personalităţi care au marcat istoria, dar pe lângă alte însuşiri de care au dat dovadă, charisma ocupă un rol important în ceea ce priveşte ascensiunea lor politică şi consecinţele acesteia la nivel global.

Capitolul 1: Regimuri politice

3

Cap. 1-1.1 Tipuri de regimuri politice Într-un sens mai larg, regimurile politice sunt considerate moduri de ecercitare a puterii, dar după unele abordări teoretice, ele pot fi definite numai prin raportare la modul de organizare al statului. O teorie mai răspândită, susţine că, prin regim politic se poate înţelege modul concret de organizare şi funcţionare a sistemului politic, de constituire a organelor de conducere în societate în raport cu cetăţenii1. Problematica definirii regimului politic interesează în aceeaşi măsură pe jurişti, oameni politici, politologi, dar şi pe cetăţeni - fapt ce vine să probeze importanţa atât teoretică, dar mai ales practică ce se acordă acestui element al sistemului politic contemporan. O primă încercare de definire şi tipologizare a regimului politic a fost facută din perspectiva ştiinţei dreptului constituţional. O asemenea definire, dar mai ales tipologizare a regimurilor politice se bazează pe diferenţierea funcţiei legislative de cea executivă şi pe explicarea coabitaţiei dintre ele. Din acest unghi, se disting: ✔ regimul contopirii puterilor (monarhia absolută), ✔ regimul diviziunii puterilor (republica prezidenţială), ✔ regimul coabitării puterilor (republica parlamentară). În rândul politologilor, în definirea şi clasificarea regimurilor politice nu există un punct de vedere unitar. Toţi, însă, abordează definiţia respectivă, de pe poziţiile teoriei instituţiilor, dar concep şi folosesc această teorie în moduri diferite. O asemenea abordare a definirii regimului politic a generat în cadrul politologilor, două orientări distincte. A. Prima orientare are ca reprezentanţi pe politicienii M.Duverger şi G.Burdeau, care definesc în exclusivitate, pe baza teoriei instituţionale, regimul politic. În cadrul instituţiilor politice, ei iau ca element principal partidele politice. M. Duverger susţine că cel ce cunoaşte dreptul constituţional şi ignoră rolul partidelor politice are o imagine falsă despre regimurile politice contemporane. În acelaşi spirit, G. Burdeau spune că în zilele noastre, pentru a caracteriza regimul care funcţionează în stat, nu trebuie să ne mai intrebăm pe ce bază parlamentară sau prezidenţială - se înfăptuieşte diviziunea puterilor, ci trebuie mai
1 Ion Mitran, Politologia în faţa secolului XXI, editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 1997, p. 51.

4

organizaţii. dintre acestea şi societatea civilă şi politică. cea mai elocventă este concepţia lui R. dând astfel o imagine mult mai complexă şi mai realistă despre natura şi rolul regimului politic în societate. nu sunt de acord cu definirea regimurilor politice sub aspectul pur instituţionalist. organizaţional şi funcţional. defineşte regimul politic prin totalitatea normelor. Burdeau. aduce în sprijin şi alte componente. • Natura regimului politic. precum şi raporturile dintre acestea şi celelalte forme instituţionalizate ale sistemului politic. rolul şi locul pe care-l ocupă administraţia în cadrul regimului. În schimb. Aron. deşi păstrează în definirea regimului politic elementele instituţionale. ci şi formele interdependenţelor sale cu infrastructura. formaţiuni politice. cu cele ale formei de guvernământ sau ale 5 . • Chiar dacă unele elemente ale regimului politic se suprapun într-o oarecare masură şi sub anumite aspecte. cu ajutorul cărora se înfăptuieşte conducerea oamenilor. Alţi politologi. • Regimul politic nu poate şi nu trebuie identificat cu forma de guvernare. În explicarea criteriilor definitorii ale regimului politic. se pot trasa următoarele concluzii: • Regimul politic reprezintă forma concretă de organizare şi funcţionare a sistemului politic şi în consecinţă. R. caracteristicile şi principiile lor. • Deşi în cadrul regimului politic instituţiile şi organele puterii de stat au rol important în constituirea şi în funcţionarea sa. dintre cetăţeni. a valorilor politice. a unei ierarhii specifice a valorilor. Pentru exprimarea unei asemenea orientări. B. regimul politic înseamnă materializarea expresă a unor operaţiuni axiologice. intregul sistem politic. ci el cuprinde. instituţionalizare şi funcţionare a sistemului politic şi de exercitare a puterii politice de către o forţă social-politică în cadrul unei comunităţi sociale sau a unui istem social global. G. structura lor şi scopurile lor. Aron considera că importante sunt nu numai legatura dintre instituţii şi modalităţile de funcţionare a lor. adoptate sau pur şi simplu practicate în ţara respectivă. Această nouă orientare. partide.contextul istoric în care acţionează regimul.întâi lămurită calitatea partidelor. grupuri sociale. regimul politic nu se poate rezuma la acestea. într-un cuvânt. Pornind de la aceste aspecte. în special. forma sa de exprimare în planul practicii sociale este rezultatul raportului de forţe dintre clase. în general. prin regim politic se înţelege modul concret de organizare. însă. raporturile dintre ele şi celelalte organe ale statului. Forma de guvernare desemnează modul concret de formare şi organizare a organelor puterii de stat.

În funcţie de toate aceste aspecte. Însă. s-au constituit două mari orientări privind poziţiile tipologizării regimurilor politice. clasificările propuse sunt extrem de diverse. profunzimea şi amplitudinea relaţiilor sociale şi. Cu toate acestea. conţinutul şi sfera drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor. natura şi baza ideologică a regimului. bi şi pluri partidism). Burdeau. a avut loc Congresul Internaţional de Ştiinţă Politică. o asemenea tipologizare a regimurilor politice nu poate fi rigidă şi nu poate epuiza marea varietate de forme şi manifestări pe care acestea le pot îmbrăca în viaţa politică reală. practic a fiecărei societăţi. Cu excepţia monarhiilor absolute. În cele din urmă. sistemul partidist (monopartidist. G. G. Clasificările care pornesc de la fundamentările tradiţionale. prin aceasta ele nu-şi dizolvă identitatea. unde se nasc regimuri dictatoriale. Aron. forma de guvernare nu poate decide natura regimului politic. ci ea. regimuri politice dictatoriale sau totalitare. dimpotrivă. Trecerea de la o formă de regim politic la alta. alegere directă sau indirectă a acestora). Dintre criteriile care trebuiesc folosite în clasificarea regimurilor politice se evidenţiază: modul de constituire şi funcţionare a organelor puterii de stat (numire. Pornind de la aceste orientări. M. însă. calitatea distinctă de a fi laturi definitorii ale regimului politic. fapt ce nu anulează. R. este astăzi o realitate şi este rezultatul unor modificări 6 . mai ales. constituind în această orientare autori de referinţă. în ştiinţa politică contemporană. Prelot şi Clasificările care depăşesc cadrul tradiţional. Duverger. Vedel. ce a avut ca obiect al dezbaterii problema clasificării regimurilor politice. deoarece numai acestea sunt în măsură să releve adevarata natură. B. În anul 1967 la Bruxelles. semnificaţie şi individualitatea lor. a modului cum se regăsesc şi se materializează în practica vieţii social-politice.structurii de stat. în special a celor politice şi. modul de alegere a conducătorilor. marea diversitate de opţiuni: A. reprezntanţi fiind M. este rezultatul raportului dintre aceasta şi cetăţeni. regimurile politice pot fi clasificate în: • • regimuri politice democratice. se pot trasa următoarele concluzii: la baza tipologizării regimurilor politice. natura. trebuie să stea o varietate de criterii. în special a celor politice. La aceasta trebuie avut în vedere amplul fenomen de mobilitate la care sunt supuse regimurile politice. literatura de specialitate nu este în masură să prezinte o poziţie unitară. în cea mai mare masură.

noţiunile de dictatură şi dictator s-au manifestat în sfera lumii antice şi sub forma monarhiei absolute. Cap. De regulă. dictatura se exercită prin continuă recurgere la mijloace violente de exercitare a puterii. În strânsă legătură cu aceasta noţiune. 7 . prin restrângerea sau suspendarea activităţii instituţiilor democratice. exprimând conducerea exercitată de o persoană nesupusă controlului statului sau a altei instituţii politice. aceste regimuri gravitează în jurul unui nucleu comun: acela de dictatură. a domina nelimitat o persoană sau un grup de persoane. în feudalism. Noţiunea de dictatură provine de la latinescul dictatura. în timp şi spaţiu. de la dictaturile contemporane până la totalitarismele secolului al XX-lea. de condiţiile geo-politice şi de persistenţa unor tradiţii democratice. de combinaţii politice ce pot apărea în peisajul politic al unei societăţi. de la despotismele orientale antice până la autoritarismele europene. elementul de generalitate. dictatura apare drept prototipul. care înseamnă a porunci. o gamă variată de manifestări în funcţie de particularităţile istorice ale evoluţiei sistemelor şi culturilor politice. prin evidenţierea în prim-planul sistemului de putere a instrumentelor de coerciţie şi a controlului strict exercitat de guvernanţi asupra societăţii civile. Sub această semnificaţie. având puteri nelimitate.2 Regimurile politice autoritare Regimurile politice nedemocratice acoperă. s-a format şi cea de dictator (tot de la latinescul "dictator"). forme istorice şi speciale ale regimului politic dictatorial. Dictatura poate fi caracterizată prin concentrarea maximă a puterii în mâinile unui grup restrâns sau a unei singure persoane (dictatorul). precum şi printr-o drastică limitare (ori anulare) a drepturilor şi libertăţilor civice în raport cu instituţiile puterii. Un exemplu elocvent îl constituie prăbuşirea regimurilor politice comuniste din Europa răsăriteană şi centrală şi angajarea lor spre regimuri democratice. nefiind îngrădită de lege care devine o simplă ficţiune în raport cu puterea dictatorului. 1-1.în planul raportului de forţe. De la paternalismele asiatice la absolutismele medievale. ele însele nefiind decât cazuri particulare. Prin trăsăturile sale. modelul comun al acestora. Autoritatea supremă este absolută şi arbitrară. discreţionare.

folosirea noţiunii de totalitarism era rară şi vagă. sociolog şi politolog evreu francez. cu partidul unic.În politiologie. deşi în literatura de specialitate există o diversitate de păreri cu privire la trăsăturile definitorii ale dictaturii. desemnând în acelaşi timp fascismul şi comunismul. Această pretenţie a conducătorului italian este departe de a fi şi acceptată de istorici. fascist sau comunist. ✔ inexistenţa unor organe reprezentative ale puterii de stat sau chiar dacă acestea sunt prezente în viaţa politică. Politologul francez Raymond Aron2 susţine că aceste trăsături sunt reprezentate de monopolul unui singur partid. Încă din 1938. el este formal. Denumirea a fost pusă în circulaţie de Benito Mussolini prin articolul publicat în Enciclopedia Italiana. termenul de dictatură este identic cu cel de totalitarism. care ezită în a considera regimul fascist ca fiind unul totalitar. născut ca o reacţie la parlamentarism.17 octombrie 1983) a fost un filosof. nu se mai poate vorbi de existenţa statului de drept. 2 Raymond Claude Ferdinand Aron (14 martie 1905 . Francois Chatelet şi Evelyne Pisier afirmă că termenul de totalitar. monopolul statului asupra întregii puteri. 8 . ele subordonându-se total puterii. În timpul Revoluţiei Franceze apare expresia de război total. îndeosebi cea politică. Până la Mussolini. absolutism. Regimurile politice dictatoriale se individualizează prin următoarele trăsături: ✔ puterea de stat este deţinută şi exercitată în mod absolut de către o persoană sau un grup de persoane care concentrează în mâinile lor întreaga putere. cu referire la statul totalitar ca stat unitar. despotism sau autocraţie. formulă ce exprima mobilizarea generală în forma cea mai radicală.o metodă şi bolşevism . ideologia oficială de stat. prin care se proclama pe sine “totalitar” şi a numit statul fascist italian lo stato totalitario. Richard Coudenhove-Kallergi făcea distincţia între fascism . atât câte există. ✔ aplicarea puterii nu se realizează în baza principiului separării acesteia sau chiar dacă acest principiu se menţine. având un rol propagandistic. în noiembrie 1929.o religie. a apărut pentru prima oară în “Times”. În această situaţie. Organele puterii. a respins cu fermitate ideologiile totalitare şi a căutat explicaţii pentru atracţia pe care comunismul a exercitat-o asupra intelectualităţii franceze. sunt numite. caracterul absolut al autorităţii suverane. Această formulă este asociată cu aceea de stat la Hegel. atribuţiile şi prerogativele lor sunt considerabil restrânse. în 1932.

Aceste regimuri totalitare. a celui aflat la putere. În antichitate şi în feudalism. • Regimurile coloniale au apărut încă din perioada marilor descoperiri geografice (secolele XV-XVI) şi au cunoscut o maximă răspândire în perioada modernă. În epoca modernă. impunându-se adeseori şi prin forţă. • Regimurile fasciste au apărut şi s-au manifestat în perioada interbelică. regimurile fasciste. când unele state ca Anglia.A. Tito. ✔ prin mijloacele propagandei şi ideologiei partidului. Kim Ir Sen etc. Spania. un regim politic totalitar. Mussolini. În perioada contemporană. odată cu destrâmarea şi prăbuşirea sistemului colonial. până la violenţa deschisă. Stalin. În cadrul societăţii se instaurează dominaţia politică şi ideologică a unui singur partid. multe din ele continuă sub forme mascate. o dictatură teroristă. de forţa grupului aflat la putere etc. a opoziţiei politice. au constat în subordonarea totală economică. dar mai ales după cel de-al doilea razboi mondial. de la manipularea "paşnică". cele mai reprezentative forme ale regimurilor dictatoriale au fost şi mai sunt regimurile coloniale. aşa cum s-a întâmplat în cazul lui A. are loc crearea cultului personalităţii şefului partidului. Portugalia şi mai tarziu S. să rămână dependente economic de fostele metropole. Deşi fostele colonii au devenit independente politic. odată cu burghezia şi marea societate capitalismul. ✔ regimurile dictatoriale îşi au mijloacele şi metodele proprii de guvernare de la cele legale. până la cele ilegale. Singura ideologie admisă este ideologia partidului unic. Mao Tzedun. şi Germania şi-au creat adevarate imperii coloniale. Africa şi America de Sud. Ceausescu. Belgia. V. I. reprezentând o soluţie politică de extremă dreaptă. politică şi spirituală a numeroaselor ţări şi popoare din Asia. B. regimurile comuniste şi regimurile militare. Hitler. ale grupului aflat la putere. aceasta devenind ideologia oficială a puterii. În perioada interbelică.. Ea va întemeia şi va promova interesele partidului. Olanda. acest tip de regim politic a dispărut. regimurile dictatoriale încep să fie înlocuite de regimurile democratice. regimurile dictatoriale s-au manifestat sub forma monarhiilor absolute.U. N. în consecinţă. profund nedemocratice. B.✔ lipsa pluripartidismului politic şi ideologic şi. 9 . Folosirea unora sau altora dintre aceste metode depinde de momentul concret istoric. în cele mai multe cazuri prin forţă şi violenţă.

Arthur Moeller van den Bruck. Vietnam. cauze şi conjuncturi specifice perioadei interbelice. în unele ţări din Asia (Mongolia. ca mişcare politică şi ideologie. fiind dictatura partidului comunist. Oswald Spengler (1880-1936) în Declinul occidentului. mai precis. Albania. în lucrarea sa Al treilea Reich. pe fondul unei puternice crize a imperiului ţarist. regimul fascist a cunoscut diferite denumiri. Croaţia. Arthur Moeller van den Bruck (1876-1925). România. în Franţa. negând sistemul democratic şi făcând apologia totalitarismului. Alfred Rosenber. • În comparaţie cu regimurile fasciste. ca regim politic. pledând pentru crearea unui partid naţionalist.Apariţia şi ascensiunea fascismului în formele sale clasice (Italia. Cehoslovacia. s-a manifestat sub diferite variante politice în ţări europene şi Japonia. şi cu pangermanism. Germania răsăriteană. regimurile comuniste sunt regimuri politice de extremă stânga. o combinaţie eclectică de filosofie a istoriei. a şefului acestuia sau a grupului din jurul său. el se mai manifestă sub forma neofascismului într-o serie de ţări din Europa sau America de Sud. de regulă după numele conducătorului. regimul de la Vichy. a pregătit sub aspect ideologic ascensiunea lui Hitler. al mareşalului Petein. poate fi explicat printr-un complex de factori. Bulgaria. După 1945. dar cu acelaşi numitor comun . sub presiunea armatei sovietice. Chiar dacă au fost cazuri când alături de partidul comunist au fost acceptate şi alte 10 . În Europa. Dintre gânditorii care au pregătit din punct de vedere ideologic ascensiunea regimurilor fasciste. Germania). ca salazarismul în Portugalia (1932). sub diferite forme. în Olanda. comunismul este o dictatură care şi-a adus ca argument dictatura clasei muncitoare. dar. fascismul înţeles ca regim politic a dispărut. evidenţiem pe Oswald Spengler. În regimurile politice comuniste sistemul monopartidist a permis partidului comunist să-şi impună ideologia şi propria dictatură. Astăzi. franchismul în Spania (1936) sau. comunismul se va instala într-o serie de ţări din centrul şi răsăritul Europei. a pregătit şi el din punct de vedere ideologic fascismul. dar şi a neînţelegerilor ivite între puterile învingătoare. Polonia. Fascismul. Ca regim politic. Primul regim politic comunist s-a instaurat în timpul primului razboi mondial în urma revoluţiei bolşevice. România. cu socialism şi naţionalism. ascensiunea acestuia la putere. în fapt.totalitarismul şi dictatorismul social-politic. face apologia spiritului german de după primul razboi mondial şi. Coreea. Belgia. Regimuri fasciste au mai fost instaurate. China) şi America Latină (Cuba). Iugoslavia.

Puterea politică este preluată şi exercitată de cadrele conducătoare ale armatei. • Regimurile militare se încadrează în tipul regimurilor dictatoriale. universală şi exclusivistă. în fapt. a drepturilor şi libertăţilor democratice. apreciată. ✔ asimilarea societăţii civile de către stat şi a puterii de stat de către partidul unic. cât şi grupurile şi structurile organizatorice ale acestora. ✔ suprimarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale şi a pluralismului. de aceea regimurile totalitare comuniste sunt cunoscute şi sub numele de regimuri staliniste. supunând controlului atât indivizii. din care ar rezulta caracterul inuman al societăţii capitaliste. existenţa acestora era condiţionată de recunoaşterea rolului conducător al partidului comunist. care permit evidenţierea caracteristicilor statului totalitar din secolul al XXlea. fie ca sursă de slăbiciune şi degenerare a corpului social. poliţienească sau personală. Deşi comunismul a fost teoretizat de Marx şi Engels. În funcţie de natura grupului militar aflat la putere. În ciuda particularităţilor naţionale şi a structurilor sociale diferite. aceste regimuri pot îmbrăca forma dictatorială. ✔ rolul dominant al partidului unic structurat ierarhic şi format din „revoluţionari de profesie”. deşi în istorie au fost şi câteva excepţii. societatea civilă. măsuri de apărare a intereselor naţionale. Guvernarea se face prin decrete-legi. fie ca având doar un aspect formal. bazele sistemului politic totalitar comunist au fost puse de Stalin. considerată originea lipsei de eficienţă politică şi a unui sistem fals de legitimare. ✔ respingerea democraţiei „burgheze”. cel naţional-socialist german şi cele comuniste prezintă o serie de elemente comune. de interesele şi orientarea acestuia. Au fost însă şi cazuri când unele regimuri militare s-au situat pe poziţii progresiste. ci a fost stalinism sau neostalinism. nu a avut nimic comun cu comunismul lui Marx. statul fascist italian. Acestea sunt: ✔ ideologie unică.grupuri politice. 11 . iar revoluţia bolşevică realizată de Lenin. a activităţii partidelor politice. care pretinde că deţine monopolul absolut al cunoaşterii şi că a descifrat sensul evoluţiei umanităţii. promovând unele reforme economice şi social-democratice. Ceea ce s-a realizat în practică acolo unde s-a instaurat comunismul. Statul totalitar dizolvă. ✔ suprimarea diviziunii puterilor în stat. În aceste regimuri are loc suspendarea constituţiei.

o ideologie oficială. monopolul mijloacelor de luptă.Totalitarismul este acea formă de regim politic caracterizată prin concentrarea puterii în mâinile unei singure persoane şi prin controlul absolut al statului asupra societăţii civile în numele unei ideologii unice şi universale care pretinde că deţine monopolul cunoaşterii absolute. considera că noţiunea de totalitarism prezintă câteva trăsături semnificative: • fenomenul apare ca fiind din punct de vedere istoric situat în secolul XX. incertitudinea. au numeroase trăsături comune. la primul său Congres. • acest fenomen desemnează două tipuri de regim politic. deoarece pretinde că va reface specia umană după propria sa imagine. • unicitatea scopului în opoziţie cu pluralismul regimurilor constituţionale. întrucât voinţa personală face legea şi ea poate schimba fără încetare instituţiile pozitive. Karl Friederich. desfiinţarea organizaţiilor şi asociaţiilor neoficiale. şi anume: • • • • • • un partid unic (de masă). În 1954. deosebindu-se de orice alt precedent cum ar fi dictatura. • în istoriografia de specialitate s-a căzut de acord în a nu desemna sub acest termen Italia lui Mussolini. Uniunea Sovietică a lui Stalin şi Germania lui Hitler. care. American Phylosophical Society. aleşii obţin până la 100% din voturi. imprevizibilitatea şi insecuritatea normelor. fără a fi perfect asemănătoare. Apare astfel un sentiment de insecuritate care conduce la iraţionalism şi teroare. controlul partidului asupra economiei. participarea forţată. în general condus de un lider charismatic. 12 . în lucrarea sa publicată. violenţa militară şi paramilitară. despotismul. desprindea şase aspecte caracteristice. În studiile de istorie s-au conturat următoarele teorii ale totalitarismului: În 1940. Totalitarianism. tirania. Spiro consideră că există şase trăsături esenţiale ce caracterizează fenomenul totalitar: • • • • • universalismul. un sistem de teroare poliţienească şi politică. monopolul mijloacelor de comunicare. În Encyclopedie des sciences sociales.

ea pune în teorie raţionalitatea perfectă a realului istoric. La rândul ei. 3. 2. culturii. respectiv. comună ambelor regimuri. Esenţa ideologiei totalitare a fost definită adesea ca voinţă revoluţionară de unificare sau de transparenţă socială. 3 Weltanschauung (literal "privire înspre lume") este un termen conscarat din filosofia germană care desemnează modul sistematic în care individul înţelege şi interpretează sensul lumii şi al vieţii. dar apoi. Partidul monopolist este dotat sau înarmat cu o ideologie căreia îi conferă o autoritate absolută şi care. a ceea ce este recunoscut ca adevăr în cadrul teoriei. ea afirmă necesitatea punerii în practică prin voinţa activă a oamenilor. în capitolul al III-lea. comandat de stat şi de cei care îl reprezintă. complementaritate al cărei criteriu decisiv ţine de afirmarea unităţii sociale. profesori de ştiinţe politice la Universitatea din Lyon şi. presă este dirijat. "convingere metafizică" sau "concepţie metafizică". pe baza unui Weltanschauung3 specific care. Raymond Aron evidenţiază cinci caracteristici ale regimurilor totalitare: 1. Ansamblul mijloacelor de comunicare: radio. de altminteri. drept urmare. 13 . editura Comunicare. oricare ar fi. totalitarismul pretinde că posedă cunoaştea legilor evoluţiei sociale. Ideea de totalitarism ar proceda astfel de la o reflecţie privind complementaritatea fascismului şi a comunismului. Fenomenul totalitar apare într-un regim care acordă unui partid monopolul activităţii politice. intitulat „Totalitarismul“ din volumul al II-lea al Tratatului de Ştiinţã Politică.Cu o ideologie unică şi universală. consideră că regimurile care sunt desemnate prin termenul de totalitarism au ceva comun în sensul că ele aparţin categoriei de regimuri revoluţionare. această raţionalitate se transformă în principiu de legitimare a proceselor de raţionalizare a realului. devine adevărul oficial al statului. importanţa atribuită diferenţelor în exprimarea însăşi a acestei voinţe revoluţionare4. televiziune. conform voinţei totalitare. p. 4 Nicolae Frigioiu. artei şi le supune raţionalităţii sale sociale. Luc-Ferry şi Evelyne Pisier-Kouchner. Introducere în ştiinţele politice. un dublu monopol: monopolul mjloacelor violente şi al mijloacelor persuasive. pe lângă concepţia despre lume (singura viabilă) asimilează cele mai noi rezultate ale ştiinţei. Bucureşti. statul îşi rezervă. ideologia totalitară cuprinde două componente: mai întâi. Termenul este utilizat ca sinonim pentru "părere despre lume şi viaţă". la Universitatea din Paris. la rândul său. 211. 2005. Pentru răspândirea acestui adevăr oficial. După unii politologi.

cel mai important aspect. diferenţa este esenţială. 6 Nicolae Frigioiu. sau a formelor şi regimurilor din care se inspiră: 1. Bucureşti. ar duce la universalizarea scopului în sistemul totalitar. într-un anumit mod. regimul fascist. Încercând să delimiteze cât mai nuanţat diferitele forme istorice şi tipuri de totalitarism. 2. 14 . în concluzie. o teroare în acelaşi timp poliţienească şi ideologică. 5. 2001. în final.4. datorită revoluţiei tehnico-ştiinţifice (apariţiei societăţilor industriale). o transfigurare ideologicã a tuturor greşelilor individuale posibile şi. indiferent de variaţiile în timp şi spaţiu. Democraţie şi totalitarism. Regimurile devin totalitare pornind de la o intenţie originară – voinţa de a transforma fundamental ordinea existentă în funcţie de o ideologie. Bucureşti. iar în celălalt. oricare ar fi similitudinile. camera degazare. nici un fenomen totalitar compatibil cu marile epurări sovietice sau cu excesele din ultimele decenii ale regimului sovietic. universalismul. Diferenţa esenţială între ele este dată de faptul că. apare o politizare. deşi cu regim unic. editura Comunicare. o greşeală de natură economică sau profesională devine automat o greşeală idelogică5. într-un caz. Introducere în ştiinţele politice. 2005. omogenizarea societăţilor moderne. Între tipurile principale de totalitarism. nu ar putea fi inclus în categoria regimurilor totalitare. care pretinde să refacă specia umană după propria sa imagine. hitlerist şi stalinist. Din această perspectivă. p. 187. au coloratura adevărului oficial. candidaţii întrunesc maximum de sufragii. Totul fiind activitate de stat şi orice activitate fiind subordonată ideologiei. Indiferent de prezenţa alegătorilor. Întrucât statul este inseparabil de ideologia sa cea mai mare parte a activităţilor economice şi profesionale. prin orice mijloace iar în celălalt. Orice 5 Aron Raymond. deoacere nu a cunoscut niciodată proliferarea ideologică. fiind ideologia. Astfel încât. participarea forţată pentru desemnarea aleşilor în instanţele puterii. 213. p. parte integrantă a acestuia. autorul atrage atenţia că trăsăturile de mai sus nu se verifică în acelaşi mod în toate cazurile. totalitarismul se caracterizează prin următoarele trăsături principale. o voinţă propriu-zis demonică de distrugere a unei pseudorase6. Într-un caz acţionează voinţa de a construi un regim nou şi poate chiar un alt om. editura All. sfârşitul este lagărele de muncã. După alţi autori. Cea mai mare parte a activităţilor economice şi profesionale sunt supuse statului şi devin.

incertitudinea. Deutsch. p. Psihologia socială sau maşina de fabricat zei. monopolul mediatic: controlul statului asupra mijloacelor de comunicare. Friedrich. 2007. unicitatea scopului. caracteristicile regimurilor totalitare sunt: mobilizarea totală. T. monopolul poliţist: puterea discretă a forţelor de coerciţie asupra populaţiei. omogenizare socială. nici un obstacol nefiind posibil. imprevizibilitatea şi insecuritatea normelor: voinţa personală face legea şi ea poate schimba fără încetare instituţiile pozitive. monopolul economic: controlul statului asupra economiei. monopolul ideologic: milenarism oficial. muzicologului şi componistului german a exercitat în perioada postbelică o influenţă uriaşă în Germania. Carl J. 12. urmărirea unui scop unic (industrializare. nici alternativă. editura Polirom. 15 . sociologului. monopolul militar: controlul sistemului asupra forţelor armate. 4. 6. desfiinţarea organizaţiilor şi asociaţiilor neoficiale. 3. reprezentant al Şcolii de la Frankfurt. Apare un sentiment de insecuritate care conduce la iraţionalism şi la teroare. au trasat anumite trăsături ale regimurilor totalitare. unitatea de comandă şi eficienţa executării. că pot fi identificate anumite elemente din structura personalităţii care explică adeziunea la o ideologie totalitară de dreapta. După Carl W. vine să sublinieze acest lucru. 2. Psihologia socială a avut şi are un rol semnificativ în înţelegerea fenomenelor ideologice. Alţi doi mari politologi. 4. caracterizează regimurile totalitare. 8 Theodor W. Formularea lui S. nici o opoziţie. 5. ca unică dimensiune a realităţii. Iaşi. formarea omului nou). Atfel. asumându-le ca pe o parte importantă a domeniului său de cercetare. 6. Friedrich şi Carl W. 3.eschivare sau abţinere de la actul de a vota echivalează cu un atentat la legitimitatea regimului. dar şi în afara ei. Moscovici: "psihologia socială este ştiinţa fenomenelor ideologice (cogniţii şi reprezentăril sociale) şi a fenomenelor de comunicare"7. Adorno8 a încercat să demonstreze prin cercetările sale asupra personalităţii autoritare. monopolul politic: partidul unic. vasta operă a filosofului. pentru Carl J. Deutsch. cu alte cuvinte controlul absolut al statului asupra societăţii civile. Adorno (1903 – 1969). 7 Serge Moscovici. sistemele totalitare se caracterizează prin deţinerea a şase monopoluri: 1.

sau schimbarea ei. Ceea ce încearcă puterea totalitară este de a le constitui într-un sistem şi de a le utiliza pentru construcţia şi impunerea unei imagini despre lume care să-i consfiinţească şi să-i întărească dominaţia. trebuie să fie şi ele simple.Totodată. în acelaşi timp. dar şi uşor de condus. uşor de descris. Pe baza acestor credinţe generale. uneori catastrofale. violenţa. lipsurile. studenţi din universităţi americane). Rokeach ajunge la concluzia că cei care aderă într-o formă extremistă la o anumită ideologie. deci. Trebuie să existe o corespondenţă între imaginea despre lume impusă de către putere şi modul în care pot vedea lumea subiecţii sociali. 16 . care constituie. oamenii trebuie să-şi construiască sau să accepte reprezentări ale realităţii concrete favorabile puterii. iar o mare parte a populaţiei le acceptă. imaginea deformată a acestei realităţi. Puterea totalitară propune şi face toate eforturile să impună o imagine despre lume care maschează realitatea cotidiană. credinţa într-o lume dreaptă. această imagine trebuie să răspundă unor nevoi cognitive. bazându-se pe această credinţă. psihologice ale subiecţilor individuali sau colectivi. Cercetând un număr mare de subiecţi aparţinând unor grupuri sociale diferite (membrii ai unor partide politice din Anglia. Este. Credinţa în simplitatea lumii înseamnă credinţa că orice fenomen poate fi redus la combinaţia câtorva elemente primare evidente. necesară o modelare a personalităţi. Milton Rokeach şi colaboratorii săi urmăresc să explice adeziunea la orice tip de ideologie. Pentru a se impune însă. să vadă această realitate aşa cum puterea totalitară doreşte ca ei să o vadă. comunişti. sau sunt întărite de către aceasta. nedreptăţile. incompetenţa. de asemenea. fie de dreapta sau stânga. liberali. au aceeaşi tendinţă de a-şi impune părerile. sunt: ✔ ✔ credinţa într-o lume simplă. Lumea simplă este uşor de descifrat. Acţiunile pentru îmbunătăţirea. la nivelul individului un filtru cognitiv care împiedică să vadă lumea aşa cum este ea. credinţa într-o lume imuabilă. credinţa într-o lume miraculoasă. inocularea unor credinţe cu rol de filtru cognitiv care să-i facă pe oameni să accepte realitatea în care trăiesc şi. decizii eronate. au comportamente comparabile în ceea ce priveşte tratarea informaţiei. conservatori. Puterea ia. Ele pot fi anterioare totalitarismului. uneori cu violenţa. Credinţele care fundamentează imaginea mitologică propusă de putere şi. ✔ ✔ Aceste credinţe sunt impuse de putere. indiferent de conţinutul acesteia.

Ideologia apare "ca foma mentis9. ideologia oficială şi cunoscătorii ei cei mai autorizaţi. iar pe de altă parte. În concluzie. trimit la o imagine mai complexă a ideologiei şi a adeziunii ideologice. fie ascunse. revoluţionari de profesie. Aceştia. 17 . fie atribuite influenţei unor factori potrivnici. care înseamnă literalmente formă/idee/abordare a minţii. sub presiunea anumitor factori. cunoaşterea ştiinţifică şi reprezentanţi ei. ci şi într-un anumit mod de a vedea şi de a interpreta. ea poate fi înţeleasă uşor şi deci. 1999. O altă credinţă impusă membrilor societăţii totalitare este credinţa într-o lume miraculoasă. p. într-un anumit context social.pentru că posesorii unei asemenea credinţe nu sunt capabili să vadă fenomenele în toată complexitatea lor. Ideologia nu mai este privită doar ca un produs fabricat şi manipulat de către deţinătorii puterii şi impus maselor. cu nişte forţe magice care-i fac capabili să realizeze aceste miracole. editura Polirom. în regimurile totalitare distanţa între stat şi societate este practic anulată. Un sistem de credinţe nu constă numai în noţiuni. chiar dacă sunt obligaţi să recunoască utilitatea ştiinţei şi a reprezentaţilor ei. se referă la modul de gândire şi acţiune. prin 9 Expresie latină. au pretenţia de a-i orienta ideologic şi de a-i controla. Sartori. totalitarismul este un regim politic în care puterea aparţine în mod total unei persoane sau unui grup de persoane. Teoria democraţiei reinterpretată. sau chiar la un obicei legat de o persoană. intelectualii. Imaginea lumii totalitare trebuie să rămână aceea a unei lumi în care miracolele se pot petrece aievea. legăturile cauzale pot fi încălcate. interni sau externi. mai ales când este vorba despre ştiinţele sociale.318. ca structură care încadrează şi descifreză realitatea10. Spre deosebire de sistemul politic de tip monarhie absolută sau dictatură. Identificarea unor asemenea credinţe simple aflate la baza imaginii despre lume pe care şi-o formează indivizii şi grupurile. în sensul că puterea întrupată de stat. Aceasta este o expresie folosită în principal în filosofie şi psihologie. iar voinţa entuziastă poate face totul. de a înţelege sensurile profunde ale acestei realităţi. Iaşi. Dacă lumea este simplă. sunt priviţi cu suspiciune. care sunt cu mult sub ceea ce se promite. Partidul totalitar şi liderul său sunt încărcaţi cu puteri miraculoase. Rezultatele. credinţe în anumite condiţii. 10 G. pe de o parte. sunt fie mascate. au capacitatea de a cunoaşte. cu o anumită neîncredere în utilitatea lor.

nazismul şi fascismul au fost regimuri totalitare. 18 . Cum statul este inseparabil de ideologie. instrument de exercitare politică Cap.partidul unic. a constituit şi constituie obiectul de cercetare al tuturor disciplinelor teoretice cu caracter politic. Putere. comunismul. 2. 2000. aceste activităţi sunt ideologizate. editura Nemira. Legătura dintre putere. p. Capitolul 2: Charisma. cu toate că unii autori nu considerau că fascismul face parte din această categorie. în concluzie. Bucureşti. autoritate şi comunicare politică. Una dintre cele mai importante teorii ale totalitarismului (Aron Raymond) susţine că totalitarismul se caracterizează prin următoarele aspecte: • • • • Un partid are monopolul activităţii politice.1. Conceptul de putere. Cea mai mare parte a activităţii economice şi profesionale este supusă statului.-2. o dublă teroare: poliţienească şi ideologică. În istoria recentă. Partidul unic este animat sau înarmat cu o ideologie căreia îi conferă o autoritate absolută şi care devine adevărul oficial de stat. 13. în mod deosebit cel de putere politică. autoritate şi legimitate politică Puterea este asociată în mod frecvent cu ideile de autoritate. Ideologia totalitaristă este opusă conceptului de societate deschisă. care presupun şi relaţia socială de comandă/dupunere11. pătrunde până şi în viaţa particulară a fiecărui cetaţean. de forţă şi de violenţă. Statul îşi rezervă un dublu monopol: al forţei şi al mijloacelor de convingere. 11 Gheorghe Teodorescu. • Politizarea şi transfigurarea ideologică a tuturor greşelilor posibile ale indivizilor şi. fizică sau simbolică.

la modul în care aceasta ia naştere şi se realizează potrivit dispoziţiilor normative şi a tradiţiilor unui popor. După caz. de asemenea. starea existentă în interiorul societăţii: complementaritatea dintre putere şi voinţa grupului sau neutralismul lor static şi potential exploziv. 19 . Numai că această ştiinţă nu cercetează întreaga problematică a statului. cât şi cadrul instituţional prin care această idee se materializează. ea este o energie socială în stare latentă. El explică. ca stiinţă politică şi juridică în acelaşi timp. exprimând autoritatea pe care un individ sau un grup de indivizi o are asupra altora pentru realizarea unui scop comun. precum teoria generală a statului. El explică mijloacele la care recurge puterea pentru a se înfăptui. puterea de a comanda. ✔ Scopul puterii poate fi deliberat. a puterii politice în general. adică de raportul existenţei între constrângere şi convingere. dar nici nu poate fi imaginat fără acest mare capitol referitor la puterea politică.Dreptul constituţional. de obiectul ei şi de mijloacele sau metodele întrebuinţate pentru realizarea puterii. putinţa omului de a întreprinde ceva în ambianţa sa. resimţit ca presiune exterioară. filosofia politică. asumat de membrii colectivităţii sau impus acestora de către cei care exercită puterea. Asadar. ✔ Puterea este un fenomen relaţional: dezvăluirea esenţei puterii nu este posibilă dacă facem abstracţie de subiectul puterii. se obiectivează. ca formă alienată a idealului social. istoria ideilor politice. puterea desemnează ansamblul sau sistemul relaţiilor de putere constituite într-o societate istoriceşte determinată. dimpotrivă. între om şi un obiect sau fenomen. Această definiţie implică următoarele aspecte: ✔ Puterea nu este o simplă posibilitate a omului în raport cu lumea exterioară lui. Foarte multe probleme referitoare la stat sunt analizate de alte ramuri ale ştiinţelor politice. determină sau întreţine tensionarea lui. nu numai că nu poate ocoli. O astfel de relaţie poate exprima. În sens sociologic. scopul puterii asigură stabilitatea raportului dintre guvernanţi şi guvernaţi sau. puterea este o forţă care preexistă formelor de manifestare. cel mult. ale unei societăţi. de a dispune şi de a impune. unul impus. ✔ Autoritatea exprimă atât ideea de forţă. ea nu este o simplă relaţie între om şi om. sociologia politică etc. asumat de către cei asupra cărora se exercită puterea sau dimpotrivă. nu însă autoritatea lui în raport cu alţii.

p. în exercitarea puterii. editura „Du Style”. în mare măsură. Karl Loewenstein arăta în lucrarea "Puterea politică şi procesul guvernamental" (Chicago. saloane. dar nu neapărat decisiv. asociaţii de toate felurile. în diferitele tipuri de comunitate socială. puterea este deţinuă. În acelaşi context. Keith Dowding a făcut referire la existenţa unor curente de gândire. Julien Freund releva în "Esenţa politicului" (Paris. 1957): Noi ştim sau credem că ştim ceea ce face puterea. în academii şi în laboratoare tehnice şi ştiinţifice. În prefaţa la lucrarea sa intitulată "Puterea" (1996).În general. care abordează puterea. în procesul decizional. 1965): Unde se află puterea? Este greu a determina cu precizie. 20 . de fenomenul de grup). Bucureşti. Ca raport de dominaţie. el presupune 12 Virgil Măgureanu. intervine pentru a respecta proporţiile sociale. De-a lungul timpului. Puterea. de o minoritate formată din cei cu vechime în funcţii politice sau de grupuri cu interese birocratice şi de afaceri). pentru asigurarea binelui comun. nici unul dintre acestea nereuşind să-şi apropie recunoaşterea unanimă a comunităţii ştiinţifice13. fie într-o manieră elitistă (care considera că. fiind influenţate. în societate (autorităţile puterii statale parlament-guvern etc. Astfel. în şcoală (profesorul). Puterea politică. Studiul ştiinţific al puterii. p. 29. a reglementărilor tensiunilor sau conflictelor şi a organizării formale a relaţiilor de conducere-supunere. De asemenea. fie pluralistă (potrivit căreia elitele au un rol important. Bucureşti. în ciuda structurilor democratice. partide. presupune analiza metodică a elaborării hotărârilor de acţiune colectivă. fenomenul puterii a reprezentat un interes constant. 1998. pe măsura importanţei sale în societate. şi a provocat îndelungi dezbateri şi controverse în rândul specialiştilor din domeniul ştiinţelor politice. materializate în abordări teoretice diverse. prin conceptul de putere se desemnează capacitatea de a impune propria voinţă ori de a o exercita faţă de alţii. Ea este în sindicate. puterea se instituţionalizează mai întâi în familie. într-o instituţie ori organizaţie (consilii de administraţie). 104-105. 13 Keith Dowding. Astfel. a modului de coordonare a acţiunilor particulare. ea este şi în guvern12. dar suntem incapabili de a-i defini substanţa şi esenţa sa. puterea este mijlocul prin care se menţine ordinea. în presă. 1979. între altele. editura Politică.).

acest lucru conducând la constituirea unei structuri spirituale comune. cunoaşterea. Oamenii se supun conducerii supreme ale unei voinţe generale. Puterea este mai degrabă un proces decât o entitate sau o structură fixă.explicitarea sistemului ce rezultă din îmbinarea acestei structuri cu procesele de control social. "Contractul social" (1762). Şi pentru că fiecare semnează acest pact în mod liber. Weber. Ceea ce funcţionează socialmente ca o resursă de putere depinde de tipul de societate: de exemplu. prestigiul conferit de status. Distribuţia diferitelor resurse de putere tinde să fie organizată şi instituţionalizată în structuri de dominaţie relativ stabile pentru fiecare tip de societate. prestigiul în cazul grupurilor de status şi accesul la aparatul politico-administrativ în cazul partidelor. în societăţile arhaice controlul ritualurilor magice poate constitui o sursă de putere. Puterea este o dimensiune a anumitor relaţii de interdependenţă socială. în timp ce capitalul are o importanţă preponderentă în societăţile capitaliste moderne. Problematica legitimităţii. În cea mai importantă lucrare a sa în această privinţă. îndemânările deosebite şi rare. ceea ce face din ea un concept relaţional. Cercetările sociologice au avut în vedere diferite asemenea resurse: capitalul. 1920). în ciuda oricărei rezistenţe întîmpinate şi indiferent de factorii care determină această capacitate (M. cu antagonismele ce pot rezulta din acestea. care va deveni centrală în conceptualizarea weberiană a puterii. virtuţile magice. Weber susţinea că puterea reprezintă capacitatea cuiva de a-şi impune voinţa în cadrul unei relaţii sociale. Rousseau: Cel care stăpâneşte nu este niciodată destul de puternic pentru a rămâne mereu stăpân dacă nu transformă forţa în drept şi supunerea în datorie. grupuri de status şi partide se referă la tipuri diferite de grupuri sociale. Anumiţi cetăţeni ar 21 . nimeni nu este dezavantajat. Nu se poate afirma despre o persoană sau un grup că „are putere" fără a se specifica în relaţie cu cine şi ce anume îi conferă acest atribut. reţelele de influenţă şi de ascendenţă şi relaţiile de dominaresubordonare (forma alienată a puterii). Wirtschaft und Gessellschaft. toţi oamenii fiind egali. Definiţia weberiană nu se referă în mod deliberat la resursele care pot face posibil exerciţiul puterii în ultimă instanţă. Distincţia lui Weber între clase. Un element important în acest proces de instituţionalizare îl constituie apariţia fenomenului legitimităţii. Toţi oamenii semnează un pact menit să le ofere siguranţă. J. Rousseau şi-a imaginat o ordine bazată pe un pact social. a fost sesizată încă de J. orice conferă unei persoane sau unui grup un anumit control asupra a ceea ce alţii au nevoie şi doresc poate fi considerat ca o resursă de putere. particularizate prin controlul anumitor resurse de putere: cele economice în cazul claselor. venitul. charisma etc.

două orientări fundamentale au marcat atât sociologia politică. M. Există şi o a treia tradiţie care a subliniat coexistenţa consensului şi a conflictului în manifestările puterii. ba chiar să îi condamne la moarte. considerând că democraţia este un mecanism 14 Gheorghe Teodorescu. un sociolog de talia lui S. Mai recent. • tradiţională. Putere. traducere de Magdalena Boiangiu şi Beatrice Staicu. justificarea şi temeiul său ultim14. bazată pe „credinţa în legalitatea reglementărilor impuse şi în dreptul celor plasaţi în poziţii de autoritate prin asemenea reguli de a emite ordine". Gheorghe Teodorescu susţine că legitimitatea reprezintă pentru puterea politică raţiunea de a exista. editura Humanitas. Bucureşti. pentru a oprima această voinţă particulară. Weber distinge trei tipuri ideale de autoritate: • charismatică. 1835)15. exercitarea puterii într-un sistem democratic implică un echilibru între forţele conflictului şi cele ale consensului (Despre democraţie în America. 15 Alexis D. întemeiată pe „sanctitatea. avînd la bază „credinţa înrădăcinată în supremaţia tradiţiilor imemoriale şi în acele persoane cărora aceste tradiţii le conferă legitimitate". Despre democraţie în America. Puterea acceptată ca legitimă de către cei asupra cărora este exercitată devine autoritate. dar care degenerează în mod inevitabil prin rutinizare. 1995) 22 . 174. Charisma este o forţă revoluţionară care a generat mişcări sociale de-a lungul istoriei. În linii generale. eroismul sau caracterul exemplar al unei persoane şi pe modelul normativ revelat sau impus de această persoană". de îndată ce dispare liderul charismatic. cât şi politologia în legătură cu bazele şi funcţionarea puterii: consensualismul şi conflictualismul. Pentru Tocqueville. • raţional-legală. Toqueville. 2000. Birocraţia însumează tipul de autoritate raţional-legală. patrimonialism şi feudalism au fost sisteme sociale în care a funcţionat predominant autoritatea tradiţiei. autoritate şi comunicare politică. iar ceea ce Weber denumeşte patriarhalism.putea însă exprima o voinţă particulară ce se opune voinţei generale: acest lucru se numeşte "reprezentarea unor interese speciale". Lipset adopta o poziţie similară. iar statul trebuie să îi supună pe aceşti oameni la tot felul de constrângeri. editura Nemira. p.

criticând efectele nefaste ale acestei tendinţe: clivajul crescând dintre instituţii şi public. în primul rând caracterul lor istoric. Perspectivele analitice asupra puterii politice nu pot lăsa la o parte relaţia acesteia cu conceptele de autoritate. influenţă. economice şi militare hotărăşte destinul unei întregi societăţi. Parsons) sau teza „caracterului limitat" al puterii (R. opacizarea legăturilor dintre conducători şi conduşi. dat fiind faptul că orice putere politică este un fapt social relaţional. Teoriile consensului au pus accent pe faptul că puterrea politică este cea care permite coordonarea activităţilor de interes general. Nevoia acestei 23 . influenţă. Lynd): într-o societate dată. impunerea sa de către grupurile dominante asupra celor dominate în scopul realizării propriilor interese. Mills a preluat ideea weberiană a legăturii dintre birocratizarea şi profesionalizarea aparatului politico-administrativ. Exercitarea puterii reprezintă un instrument esenţial prin care oricare comunitate îşi gestionează supravieţuirea. teoria marxistă clasică a subliniat funcţia principală de dominaţie de clasă a instituţiilor politice. prestigiu.destinat adoptării deciziilor la nivel de societate cu minimum de forţă şi maximum de consens. este multitudinea de termeni corelativi. C. termenii de autoritate. există o cantitate limitată de putere. Semnificativă pentru concluzia că atât conceptul puterii. sub care se mai prezintă sau în legătură cu care ea este abordată. legitimitate. deşi nu trebuie priviţi neapărat ca sinonime ale acesteia. respectiv. de fenomene corelative. Sociologia marcată de această orientare a fost interesată de funcţionarea puterii (condiţii. sub forma cărora este prezentat puterea. Ceea ce pare să caracterizeze această orientare este „conceptul de sumă nulă" (T. Astfel. forţă. Concepţiile conflictualiste au scos în evidenţă caracterul coercitiv al puterii politice.. în condiţiile existenţei unor grupuri cu interese conflictuale.S. legitimitate. astfel că orice extindere a puterii unui grup se face în detrimentul altuia. precum şt fundamentele economice ale distribuirii puterii în societate. prestigiu etc. cât şi fenomenul concret pe care îl exprimă şi îl defineşte. au capacitatea să evidenţieze bogăţia de conţinut şi importanţa indubitabilă a fenomenului în dinamica vieţii sociale. asigurarea ordinii şi a continuităţii sociale. forme. Pe această linie. deteriorarea democraţiei şi formarea unei „elite a puterii" Acest cerc restrâns al vârfurilor decizionale din sectoarele politice. forţă. tipologii etc. Constatând fenomenul extinderii birocraţiei în societăţile industrializate. W. libertate. desemnează dimensiuni esenţiale ale vieţii politice. libertate.) şi mai puţin de mecanismele erodării şi transformării sale.

dominanţă. Cap. Marea schimbare va fi adusă de Max Weber.2 Charisma. în mod explicit cuvântul charismă. Se referă mai ales la acele persoane care reuseşc cu uşurinţă să atragă atenţia şi admiraţia celor din jur. Unii autori sunt de părere că poate fi predată sau învăţată. E.-2. nu poate fi dobândită prin intermediul unei pregătiri teoretice şi practice. determinându-i uneori să facă lucruri în numele acestui magnetism. persoanele charismatice creează o atmosferă de calm. dacă nu este un har înnăscut. care ţine de menţinerea ordinii şi de asigurarea cadrului instituţional necesar desfăşurării vieţii sociale. deci. dar numai cu ajutorul hipnozei. În ciuda emoţiilor profunde pe care le produc celorlaţi. aceea de a exercita asupra celorlalţi un puternic magnetism. cel care. mai ales datorită lipsei unui set de criterii referitoare la această problemă. va da naştere conceptului sociologic de charismă. iar 24 . ar putea fi “învăţată”. de multe ori. Pentru Max Weber. viitorul regimurilor politice născute din modernitate rămâne încă incert şi nesigur. unde mâna omenească nu prea are cum să intervină. cu scopul de a înţelege mai bine sensul schimbărilor sociale. Alţii cred că este un har înnăscut. şi aproape întotdeauna sunt dotaţi cu abilităţi oratorice excelente. Încercarea de a da o definiţie exactă termenului este dificilă. definire. considerînd-o un veritabil centru al vieţii sociale. tipuri Cuvântul charismă.raportări vine şi din raţiunea de a fi a puterii politice. s-ar traduce prin “dar” sau “favor divin” şi se referă la o calitate destul de rar întâlnită la anumite personalităţi. vizionar de geniu. din grecescul χάρισμα (kharisma). Acesta este unul dintre argumentele ideei că această calitate. Din această cauză. caracteristici. însă. cu un rol esenţial în formarea caracterului şi personalităţii. 2. inspira sau influenţa pe ceilalţi. Nici unul dintre cei doi nu foloseşte. Durkheim şi G. termenul este folosit pentru a descrie puteri supranaturale. combinat de cele mai multe ori cu tehnici de persuasiune şi cu abilităţi de comunicare sofisticate. Simmel s-au numărat printre primii sociologi interesaţi de problema autorităţii. Uneori charisma are conotaţii negative. chiar dacă originea cuvântului duce clar la ideea de divinitate. prin studiul sociologic al religiilor. încredere. de a-i conduce. autenticitate şi concentrare. Decriptarea mecanismelor autorităţii şi a punerii ei în practică constituie una dintre cele mai vechi preocupări ale sociologiei.

nr. din punct de vedere etic. ei nu considerau că liderul charismatic este neapărat o personalitate extraordinară. calităţi denumite mai târziu categorii ale abilităţilor charismatice. Ceea ce contează cu adevărat este de a şti cum o percep cei ce sunt dominaţi charismatic. ci. charisma. sau cel puţin în afara vieţii cotidiene inaccesibile marii majorităţi a oamenilor obişnuiţi. unii cercetători defineau charisma în termenii reali ai comportamentului liderului. Leader-ul charismatic îşi foloseşte puterea asupra celor ce îl urmează iar aceştia. de fapt. Rolul celui cel îl urmează pe leader este de a-şi înţelege propriul destin. ca un efect al unei multitudini de cauze. Definiţia weberiană a charismei este următoarea: numim charismă însuşirea extraordinară a unui personaj natural dotat cu trăsături supranaturale sau supraumane. fie ca fiind trimis de Dumnezeu. sociologii care au studiat fenomenul charismei nu au fost de acord cu Weber în două aspecte importante ale studiului său. comportamentul. 16 Mirel Bănică. fie ca un exemplu. reprezentaţiile etc. Dilema Veche. în consecinţă considerat şef16. o demonstraţie a unui nivel înalt al persoanei de a juca după regulile arenei. Astfel.personalităţile charismatice adaugă un plus de dificultate înţelegerii crizelor de legitimitate pe care le traversează societăţile moderne. punându-se accentul pe aspectele psihologice ale acestui tip de autoritate. sau care este perceput. Conform unor autori. o abilitate charismatică este. 23 aprilie. care combinau abilităţile. ei nu considerau charisma ca o simplă calitate. Plecând de la această a doua afirmaţie. Weber însuşi. în termenii folosiţi de Max Weber desemnează literar „darul graţiei” şi este folosit de către acesta pentru a caracteriza leaderii înnăscuţi pe care oamenii aflaţi în situaţii dificile îi urmează sau pe care aceştia simt nevoia să îi urmeze deoarece îi consideră extrem de pregătiţi pentru a conduce. 167. mai degrabă. politic. În primul rând. 25 . În al doilea rând. 2007. O astfel de abilitate îi ajută pe politicieni. autoritatea unei charisme autentice derivând tocmai din capacitatea subordonatului de a-şi recunoşte leaderul. explica atribuirea charismei la anumite personalităţi politice şi religioase ca o derivată a anumitor abilităţi şi calităţi anterior demonstrate de acestea. la rândul lor îşi folosesc propria putere pentru a influenţa leader-ul. Mai târziu. estetic etc. Max Weber atrage însă atenţia asupra faptului că dominaţia exercitată de un lider charismatic este dificil de înţeles şi de analizat cu mijloace obiective.

la transformarea lui într-un tip de cetăţean incapabil să ia decizii de unul singur. în primul rând. care îi ajută pe actori în procesul de obţinere a legitimităţii în arenă. Majoritatea cazurilor în care sunt prezentate persoane charismatice. Lidershipul charismatic este privit ca reprezentând gradul până la care liderul este văzut charismatic de către cei care îl urmează. cu un control total asupra individului. www. se ajunge de la conducerea maselor la dezumanizarea totală a lor. actorii se bazează pe două seturi generale de resurse. charisma instituţională sau rutinizată. reprezentat de valorile centrale ale acesteia. fiecare arenă are cerinţe proprii. instinctivă. la debusolarea acestuia. Charisma combinată cu manipularea poate avea efecte negative dacă este greşit înţeleasă şi aplicată.pdf 26 .ac. acel magnetism caracteristic tipologiilor charismatice.Weber scoate în evidenţă de asemenea un alt tip de charismă. performanţe demonstrate. iar puterea sa este o funcţie a poziţiei ierarhice în instituţie. Aceste aspecte ne duc cu gândul la sistemele totalitare. reguli diferite ale jocului.huji. de fapt. Liderul unor astfel de mase este o persoană charismatică: pentru a-i atrage pe indivizi trebuie să aibă. resursele politice mai sus menţionate. Prin însuşirea şi aplicarea constantă a tehnicilor de manipulare şi a persuasiunii. acestea sunt asociate. Aşadar. centralitatea şi locul politic sunt resurse. Este vorba de o supunere necondiţionată. pe terenul ştiinţelor sociale şi politice pentru a 17 Tamir Sheafer. Aceasta înseamnă că nivelul charismei instituţionale atribuit actorului este o sumă a centralităţii politice a instituţiei la care acesta este conectat şi locul politic al său în instituţie. Abilităţile charismatice sunt acele abilităţi. la reducerea individului. respectiv resurse politice. totuşi. care sunt pertinente în arena principală în care activează actorul. astfel compoziţia abilităţilor charismatice se schimbă de la o scenă la alta17. dacă anumiţi conducători fac abuz de ea şi depăşesc cu mult graniţa moralităţii. în competiţia pentru legitimitate. talente. este folosit. asupra modului său de gândire. altfel spus. Ca abilităţi charismatice.il/TamirSheafer/skills. Charismatic Skill and Media Legitimacy. care se traduce prin distanţa instituţiei faţă de nucleul simbolic al naţiunii.politics. Charisma instituţională este atribuită şi membrilor instituţiilor. asupra comportamentului şi asupra sentimentelor sale. Deşi termenul de charismă poate fi prea des utilizat.

Platon. 1985). Charisma depinde atât de lideri. Despre charismă. în timp ce trăsăturile altruiste. aceasta este de natură mistică şi nu poate fi obţinută prin forţă sau prin exercitiu. care a introdus charisma în teoria sa “cale-obiectiv”. şi liderul transformaţional este cel mai eficient. ci mai curând pe trăsăturile personale. şi anume. leaderul trebuie să aibă charismă. societate şi leadership a vorbit şi filosoful antichităţii. Legimitatea charismei şi a leadership-ului charismatic este atribuită sociologic şi psihologic încrederii subordonaţilor şi mai puţin calităţilor leaderilor. leaderii sunt importanţi prin aceea că pot evoca. Bass a examinat câteva caracteristici ale charismei şi felul cum acestea interacţionează cu stilul lidershipului transformaţional. Charisma acţionează pe o zonă între leaderi şi subordonaţii acestora şi se bazează pe autoritatea atribuită leaderului ca rezultat al unei experienţe sau a unor cunoştinţe ieşite din comun. De asemenea. „ darul graţiei” şi să îşi ducă acţiunile la bun sfârşit cu succes. cât şi de cei care îi urmează: un lider charismatic receptează o uriaşă componentă emoţională de devoţiune.descrie liderii care au efecte profunde şi extraordinare asupra celor care îi urmează. din punct de vedere normativ. „solicitând” astfel să supună. În ceea ce priveşte charisma. În acest sens. viziunea sa despre leadership. într-un mod „charismatic” acest sens al credinţei/încrederii. însă se bazează mai puţin pe caracteristicile persoanei. Aceasta acţionează între leaderi şi cei ce îi urmează pe leaderi şi. Totodată. natura charismei este mai puţin raţională. Natura charismei nu este de origine pur raţională. acceptare şi credinţă oarbă din partea celor care îi urmează (Bass. nu se bazează numai pe autoritatea atribuită leaderilor datorită cunoştinţelor sau experienţei lor excepţionale. Astfel. să se afle în fruntea unei organizaţii. Charisma are la baza aura calităţii excepţionale a leaderului şi se diferenţiază de alte calităţi comune. un lider charismatic este văzut ca un salvator. fiind aceea că leaderul trebuie să fie o persoană puternică. întrucât esenţa sa este de origine divină. Charisma a fost examinată în termeni conceptuali în relaţie cu ştiinţele organizationale de către House. Legătura între lidershipul transformaţional şi charismatic este reprezentată de criza sau agonia într-o organizaţie. Fără charismă. În timpul unei crize sau situaţii de agonie. Egoismul sau narcisismul unui leader charismatic pot avea consecinţe nedorite. cu o viziune sinceră de a „scruta” viitorul. capabile de sacrificiu pot avea drept rezultat consecinţe admirabile. 1985). 27 . lidershipul charismatic este o caracteristică a lidershipului transformaţional (Bass. leaderul nu este în măsură să-şi facă datoria. evident.

3 Cultul personalităţii Cultul personalităţii este un termen care defineşte venerarea execesivă a unui singur conducător aflat încă în viaţă. Termenul a fost inventat de conducătorul Uniunii Sovietice. Cap. alături de acceptarea ei de către subordonaţi pot „pregăti” terenul pentru apariţia unor forţe iraţionale în societate. cultul personalităţii18 este desemnat ca atitudine sistematică de admiraţie.-2. dar a deschis drumul pentru cultul familiei imperiale în Imperiul Roman. la fel ca şi statuile sau monumentele dedicate măreţiei şi înţelepciunii liderului. la scurtă vreme după moartea lui Stalin. 2. Cultul personalităţii din timpul vieţii lui Iulius Cezar a displăcut puternic patricienilor republicani. studiate prin intermediul exemplelor oferite de istorie sau prin posibila adaptare a unei viziuni mai deschise. Editura Enciclopedică. vol. Elementul care stă la baza leadership-ului charismatic este reprezentat de legatura emoţională dintre leaderi şi actul propriu-zis al conducerii. Lozincile şi citatele din opera şefului 18 Dicţionar enciclopedic. organizatoric. Cultul personalităţii caracterizează de obicei statele totalitare sau statele care au avut parte recent de revoluţii.Mesajul abordărilor sceptice cu privire la leadership-ul charismatic este că această charismă. leadership-ul charismatic poate avea atât consecinţe pozitive. comune asupra naturii sale. Portretul conducătorului apare peste tot. A–C. considerat ca înzestrat cu calităţi deosebite de ordin intelectual. etc. 1993. dar fenomene asemănătoare existau cu mult timp înainte. Bucureşti. deseori caracterizat drept "liberator" sau "salvator" al poporului. cât şi negative. p. I. În dicţionarul limbii române. provocată şi controlată cu privire la un conducător (personalitate). afectiv. De asemenea. 28 . vizionar. Nikita Hruşciov. Leadership-ul charismatic se produce în cadrul procesului ce se desfăşoară între lideri şi subordonaţi în care relaţia este intimă. 490. Aceasta ar însemna spaţiu suficient pentru apariţia persuasiunii şi manipulării în exercitarea leadership-ului charismatic. Contextele organizationale care permit emoţionalitatea pot declanşa leadership-ul charismatic şi tendinţa de a urma leaderul în organizaţii. ridică conducătorul la un nivel aproape divin. personalizată şi în care predomină încrederea reciprocă. Renumele unui singur lider.

cultul personalităţii mai urmăreşte deseori să zădărnicească orice fel de opoziţie din interiorul elitei conducătoare. iar propaganda îi face pe cetăţeni să creadă că acţionează ca cei mai drepţi conducători. Când acesta a murit. De asemenea. Ordinele guvernamentale cereau să se pună portretele 29 .acoperă pancarte uriaşe. În plus. Crearea unui aşa de cuprinzător cult al personalităţii a dus deseori la critici aspre ale regimurilor lui Stalin şi. Alt exeplu este cel al liderului naţionalist chinez. Nivelul linguşelii poate ajunge la cote care pot apărea absurde celor din afară. În perioada de glorie a regimurilor lor. al lui Mao Zedong. cât şi Mao Zedong au folosit cultul lor al personalităţii pentru a strivi oponenţii politici din partid sau din afara lui. Atât Stalin. devenind imposibil să înţelegi viaţa unuia fără celălalt. în special. De exemplu. şi toate aceste citate erau tipărite cu litere îngroşate roşii. Chiang Kai-Shek. care-l lăuda pe Chiang ca fiind "salvatorul naţiunii" şi "cea mai mare personalitate din toată lumea". zidurile. ambii lideri apăreau ca nişte conducători omniprezenţi. înclusiv publicaţiile ştiinţifice. destinaţi să conducă naţiunile lor pe veci. Cultul personalităţii tinde să prezinte liderul şi statul ca fiind contopiţi. taiwanezilor li s-a cerut să cânte cântecul memorial Chiang Kai-Shek. toate tipăriturile chinezeşti. conţineau citate din Mao Zedong. ajută să justifice conducerea dură dictatorială. pe timpul Revoluţiei Culturale. iar cărţile cuprinzând discursurile şi scrierile lui umplu librăriile şi rafturile bibliotecilor.

Cultul personalităţii nu apare în mod universal printre toate societăţile totalitare sau autoritariste. Guvernul Khmerilor Roşii şi guvernul teocratic taliban din Afganistan au evitat cultul personalităţii. În particular. În Egiptul antic cult al personalităţii poate fi considerată practica de ridicare a faraonului la rangul de rege zeu. Pentru a justifica acest nivel al venerării. Alte cazuri notabile ale cultului personalităţii mai sunt: Adolf Hitler – Germania Nazistă. autorităţile nu 30 . şi nici nu se referă la lideri onorifici. ca în cazul Chinei post-Mao. Ho Chi Minh – Vietnam. Tito – Iugoslavia. al cărui portret este expus cu respect în numeroase locuri publice. fostul lider subiect al cultului personalităţii ajunge să fie calomniat după moarte. atât Mao cât şi Stalin au încercat să se prezinte ca persoane umile şi modeste şi caracterizau deseori cultul personalităţii care-i viza ca pe o manifestare spontană a dragostei popoarelor lor. În aceste cazuri. încercarea lui Siad Barre în Somalia şi Saddam Hussein – Irak. În alte cazuri. (aşa precum sunt fondatorii naţiunilor – de exemplu.lor în fiecare casă. dar convenţiile sau legile împiedică transformarea acestei forme de respect în putere politică reală. Câteva dintre cele mai opresive regimuri au aratat puţină veneraţie faţă de lider sau chiar de loc. Enver Hoxha – Albania. deoarece acţiunile s-au petrecut după moartea sa). iar mulţi poeţi şi artişti erau instruiţi să producă lucrări care să-l glorifice pe lider. dar omniprezent şi omnipotent. Este de remarcat că termenul „cultul personalităţii” nu se referă în general la respectul faţă de decedaţi. Dalai Lama în Tibet. aşa cum este regele Tailandei. în fiecare clădire publică. care nu au o putere reală. Kemal Atatürk – Turcia. faptul că Lenin a fost glorificat în Uniunea Sovietică nu constituie un cult al personalităţii. deseori făcându-se eforturi mari pentru redenumirea de localităţi şi demolarea statuilor. Stalin a folosit această scuză pentru a justifica campania masivă a Partidului Comunist de redenumire a diverselor locuri în onoarea sa. În unele cazuri. lipsa de manifestări ale cultului personalităţii par a fi parţial motivate de dorinţa de a proteja o imagine a statului fară chip. şefii acestor regimuri rămânând aproape necunoscuţi. Atât Stalin cât şi Mao au fost exemple valabile pentru această afirmaţie. Cultul personalităţii poate să se prăbuşească foarte repede după moartea liderului. Nicolae Ceauşescu – România. Iosif Vissarionovici Stalin este considerat drept creatorul cultului modern al personalităţii. Un astfel de caz este cel care legat de monarhi. Imperiul Roman şi lumea Greciei Antice au avut multe caracteristici echivalente cultului personalităţii.

Kim Il Sung) şi. religioasă. Turkmenistanul lui Saparmurat Niyazov. nerepetabilă şi de cele mai multe ori denaturată despre natura umană. harul. mitologia şi sacralitatea. În ziua de azi unele ţări care suportă cultul personalităţii sunt Coreea de Nord a lui Kim Jong-il (care l-a urmat pe tatăl sau. 31 . cu graţia divină. Subiecţii cultului personalităţii sunt de regulă persoane cu predispoziţii spre manifestări charismatice în care sentimentele de admiraţie şi respect se combină cu adoraţia mistică. cu viziunea fabuloasă. combinaţii care au ca rezultat o reprezentare inconfundabilă. până în 2006.agreează cultul personalităţii de frică să nu strice echilibrul politic de la vârful ierarhiei de partid.

formaţiuni sau mişcări politice („doctrina liberală”. unei categorii sociale sau unei clase sociale. principii etc. economice. într-un anumit timp istoric. dar într-o altă formulare Ştefan Zeletin – doctrinar al „burgheziei româneşti”.1 Doctrina şi ideologia politică Doctrina şi ideologia politică sunt. Cu timpul. teorie sau ansamblu de principii morale. cuprinde o problematică complexă referitoare „la puterea politică. pe lângă acestea. „doctrină religioasă” etc. fiind relaţionat unor personalităţi politice („doctrina Monroe”. Bogdan. Ştiinţele politice folosesc termenul de doctrină politică ca fiind un ansamblu de teze sau de cunoştinţe coerente. 3. etc. Repertoriul tematic al unei doctrine. domenii distincte de activitate („doctrină militară”.Capitolul 3: Nazism versus comunism Cap. „doctrina comunistă”. după cum apreciază unii specialişti.). sau. „doctrină socială”. concepţii etc. concepţii.). componente ale gândirii politice care. „doctrina Brejnev”. doctrina (de la termenul similar din limba latină) avea prioritar accepţiunea de învăţătură. „doctrină filosofică”. „doctrina conservatoare“. La origini. „doctrină economică”. organizarea şi administrarea 32 . Acestea evoluează şi tind să orienteze realitatea politică în lumina unor valori care exprimă interese şi opţiuni sociale. cu acelaşi sens. mai cuprind idei. contribuţiei unor oameni de ştiinţă sau de cultură („doctrina haretisă”. călăuzite de un principiu unificator sau de un set de principii de transformare a societăţii.). „doctrina românismului integral” – Nichifor Crainic etc. organic unite şi intercondiţionate. „doctrina evanghelică” – Ion Heliade Rădulescu.). ideologice similare.-3. care este generat de propria structură (teze. principii. specifice unui grup. Era întrebuinţat şi în sens de educaţie. „doctrina mişcărilor de eliberare naţională” etc. potrivit profesorului Anton Carpinschi. teorii. G. îşi delimitează sfera de cuprindere.Duică – doctrinar al ţărănismului). „doctrina Ceauşescu” etc.

noua stângă. social-darwiniste. 1995. conferindu-le distincţii. socială. elitiste. 48-49. sistemul partidist şi al grupurilor de presiune. fascismul. ✔doctrine politice rasiste. • doctrina dictatorială: ✔doctrine politice fasciste. ✔doctrine politice social-democrate. comunismul. p. s-au confruntat şi se confruntă în spaţiul politic. 33 . Institutul European. Deschidere şi sens în gândirea politică. doctrinele se pot clasifica în raport cu modul de organizare şi conducere al societăţii: • doctrina democratică: ✔doctrine politice liberale şi neoliberale. dinamica politică. strategia politică internă şi externă. 19 Anton Carpinschi. ✔doctrine militariste. raporturile dintre stat şi societatea civilă. economică. 73. structura şi dinamica sistemului politic dintr-o societate dată.. Iaşi.puterii în stat. În ceea ce priveşte tipologia doctrinelor politice. clasificările care. În viziunea altor politologi. Tipuri doctrinare sunt considerate: „liberalismul. fie reproduc sau sunt apropiate de cele utilizate în diferenţierea tipurilor de ideologii. culturală etc”19. ✔doctrina democrat-creştină. 20 Anton Carpinschi. centrismul convergentist.reprezintă unul din conceptele cel mai mult disputate în secolul XX. Termenul de ideologie. socialismul reformist antimarxist. Deşi nu se specifică. ✔doctrine politice conservatoare şi neoconservatoare. conservatorismul. ✔doctrina comunistă de tip marxist-leninist. spiritual-culturală. orientarea diverselor politici de ramură. Ideologia politică se raportează la o anumită realitate social-economică. noua dreaptă”20. aceste tipuri de doctrine sunt plasate pe axa tradiţională stânga-centru-dreapta. cit. socialismul marxist. fiind oglinda modului în care un grup social sau altul percepe realitatea pe baza propriei experianţe social-istorice. fie se depărtează de acestea. op. p.

potrivit sugestiilor sale. Bucureşti. Autorul formulează o explicaţie raţională a genezei ideilor. o ştiinţă a ideilor – ideologia – care. la originea sa. Ideologia. adică orice credinţă ostilă lui Napoleon însuşi. Astfel. 33. 280. vor defini ideologia ca o falsă conştiinţă. în epoca lui Napoleon. Raporturile sociale le apar ca deformate în funcţiile de 21 Ion Mitran. Oscilaţiile între conotaţiile pozitive şi negative vor fi caracteristice pentru întreaga istorie a conceptului de ideologie. Acest sens peiorativ va fi preluat de către fondatorii marxismului care. chiar dacă intenţia lui de Tracy de a crea o nouă ştiinţă nu se finalizează. 1975. ideologia nu mai este o ştiinţă a ideilor. o nouă ştiinţă. Pentru Marx şi Engels. Aceştia din urmă constituiau o parte din cei pe care i-a învinuit Napoleon după retragerea de la Moscova. în Ideologia germană.De aceea. conceptul de ideologie era considerat progresist. în viziunea sa. Autorul respinge conceptul de idei înnăscute şi apreciază că ideile au la bază senzaţii fizice. ci un ansamblu de teorii şi de valori produse de către subiecţii sociali şi care reflectă condiţiile vieţiilor materiale. care erau eliberate de prejudecăţi religioase şi metafizice22. la mijlocul sec. critica ideologilor liberali şi republicani era inevitabilă. Destutt de Tracy propunea. Însă. Politologia în faţa secolului XXI. p. cu alte cuvinte analiza ştiinţifică a produselor gândirii umane. termenul de ideologie are o evoluţie şi circulaţie spectaculoase. în lucrarea Elements d’idéologie (1805). 34 . presupunea critica ideilor. al XIX-lea. Destutt de Tracy. termenul primeşte conotaţii negative după lansarea lui. Pe măsură ce guvernarea sa evolua către un imperiu susţinut de către o religie stabilită. Bucureşti. în funcţie de diversitatea forţelor sociale ce acţionează în societate21. dar nu într-o măsură suficientă pentru reabilitarea sa completă. editira Fundaţiei România de Mâine. ideologia ajunge să însemne virtual orice credinţă de tip republican sau revoluţionar. Editura Politică. 211. ar fi constituit fundamentul celorlalte ştiinţe socioumane. 22 Dicţionar politic. care se estompează cu timpul. La câţiva ani de la lansarea conceptului. Majoritatea autorilor atribuie paternitatea acestuia francezului A. ci ideologii politice diferenţiate. Deşi. chiar cu încărcătura de ambiguităţi a sensurilor care se dau. în timp ca alţi autori consideră că Marx este cel care introduce conceptul în gândirea politică. Indiferent însă de atribuirea paternităţii. 1997. nu există o ideologie politică în general. p. în concepţia lui Napoleon el a căpătat sensuri peiorative.

Dezvoltările ulterioare ale marxismului nu sunt concordante în ceea ce priveşte această problematică. sociologice sau psihologice. care în Opiumul intelectualilor (1955). fie în cadrul marxismului. Multe dintre ele pleacă de la criteriul adevărului şi falsului în definirea ideologiei. Imaginea ideologiei ca falsă conştiinţă (Karl Marx). de exemplu. el surpinde rolul ideologiei de a susţine şi de a camufla raporturile de dominaţie existente în societate. din perspective politologice. a scris L'Qpium des intellectuels în anul 1957. 23 Raymond Aron (1905-1983). Este poziţia lui R. O adevărată ruptură în definirea ideologiei va fi produsă de către Lenin. Abordarea ideologiei ca un sistem de credinţe permite reliefarea uneia dintre funcţiile ei majore în societăţile moderne. Pe de altă parte. fusese sesizat încă de Marx. vor influenţa multe dintre abordările ulterioare ale ideologie. sub alternativa adevărului şi falsului. ea recurgând la ideologie. în 1955. pentru care ideologiile sunt sisteme de idei. filosof şi sociolog francez. de poziţia în sistemul de producţie. aceea de a justifica valorile pe care se bazează consensul şi ordinea socială. Privite în contextul luptei de clasă.interesele lor.23 considera că în cadrul ideologiilor se amestecă propoziţii de fapt şi judecăţi de valoare care exprimă o perspectivă asupra lumii şi o voinţă îndreptată spre viitor şi care cad indirect. teorii pe care protagoniştii luptei de clasă le utilizează în lupta lor. determinate de poziţia pe care o ocupă în cadrul structurii sociale. Criteriul adevărului sau falsului are mai puţină importanţă în raport cu utilitatea politică. 35 . în sensul legitimării dominaţiei unei clase. referirea făcându-se la dominaţia de clasă. a fost redactor-şef al publicaţiei „La France Libre”. definirea ei pe baza criteriului adevărului şi falsului. fie că este sau nu raportată la ştiintă. combativă a ideologiilor. Problematica ideologiei a fost abordată şi de numeroase cercetări din afara marxismului. de poziţia lor de clasă determinată la rândul ei. ideologiile pot fi judecate doar după poziţia claselor căror le aparţin şi după modul în care aceste clase se situează în raport cu progresul istoric definit tot ideologic. Unul dintre atributele puterii politice este acela de a asigura consensul şi ordinea socială. care au trădat ceea ce ar fi trebui să constituie raţiunea lor de a fi — căutarea adevărului. fie în afara lui. în cazul său. Publicată la numai doi ani după moartea lui Stalin. Este procesul de ideologizare a politicului devenit evident odată cu revoluţia franceză de la 1789. Aron. Aron condamnă adeziunea colegilor săi intelectuali la o filozofie totalitară. Marx surprinde faptul evident că indivizii elaboreză teorii menite să justifice situaţia şi conduitele lor. Rolul politic al ideologiei.

reformiste (susţin operarea unor schimbări graduale şi eşalonate în extremiste (sprijină schimbarea totală a ordinii existente prin violenţă. teroare etc. dreapta.) faţă de schimbare. revoluţionare (orientează acţiunea politică spre schimbarea în perspectivă a „ordinii politice”). ✔Neoliberale. Există deja numeroase clasificări. sunt mai bine luate în considerare.). Dreapta: ✔Conservatoare. dar se pare că poziţia pe care o ocupă o grupare sau alta în spaţiul politic sau atitudinea acestora (grupurilor. În raport de plasamentul unei ideologi. care iau sau nu în considerare faptul că termenul de ideologie este un produs relativ recent al gândirii politice. • Stânga: ✔Socialiste (marxiste). timp). • Centru: ✔Liberale. O clasificare în raport cu atitudinea exprimată faţă de schimbare împarte ideologiile politice în patru categorii: • • • • conservatoare (militează pentru păstrarea „ordinii” existente). ✔Marxiste ortodoxe. Criteriile care stau la baza clasificărilor sunt diferite. în comparaţie cu altele. partidelor etc. ✔Neoconservatoare. ✔Social-democrate (contemporană). Clasificarea are un grad apreciabil de formalism. ✔Creştin-democrate. inclusiv cu doctrina. de extremă dreaptă şi de extremă stângă: • • Extrema dreaptă ✔ Fasciste. • Extrema stângă ✔ Comuniste. stânga.Tipurile de ideologii care s-au configurat în decursul timpului constituie un alt domeniu de inters al ştiinţelor socio-politice. se disting ideologii de centru. deoarece în schemă nu sunt cuprinse numeroasele variante ideologice care rezultă din combinaţiile celor patru 36 .

etc. euro-comunismul.). etnice. se află în conflict. până la denumiri sau variante diferite. dar şi din configurarea unor noi zone de utilizare a construcţiilor ideologice (îndeosebi în condiţiile accentuării tendinţelor separatiste sau succesioniste pe criterii etnice. „noua stângă” etc. mergând uneori Între diferitele doctrine există un transfer de teze sau de principii. politice. etc.2. a unei colectivităţi. vechimea (ideologii „vechi”. fie de schimbare a acestuia. le dinamizează demersurile. ideologii contemporane). Ele se constituie pe perioade mai scurte sau mai lungi de timp în factori care adună sub aceleaşi idealuri grupuri sociale. de perspectivele promiţătoare sub raport social. clasă. susţinând un anumit sistem de Aplicarea practică a doctrinelor politice cunosc diferenţieri. În concluzie. Se disting următoarele caracteristici definitorii ale doctrinelor politice: • • • Toate doctrinele politice au un caracter istoric. doctrină nu este pură. în funcţie de ideologia de la care pornesc acestea. Diferitele ideologii politice. fie de consolidare a sistemului politic. încearcă să convingă atât aderenţii cât şi indivizii neafiliaţi politic de caracterul „realist” al politicii. ideologia. nici o Doctrinele politice nu sunt universale. Manipularea maselor în regimul totalitar 37 . apartenenţa la un grup social. Alte încercări de clasificare au ca obiect: timpul istoric (ideologia veacului al XVIII-lea. comunitate (ideologia burgheză. îi incită. ceea ce impică polarizări ale forţelor sociale şi politice. ideologia clasei muncitoare.-3. Ideologia politică reprezintă unul dintre cele mai disputate concepte ale valori. a unei clase. creează şi „gestionează” imagini (potenţial false sau reale) despre evoluţii politice şi sociale imediate sau în perspectivă. deşi uneori sunt complementare. • secolului XX. ideologii noi). le insuflă speranţe (împlinite sau nu). ideologia germană etc. direcţia de acţiune politică a unui grup. îi mobilizează. economic. educaţional etc. gradul de coerenţă (ideologii sistematizate. pregătesc indivizii şi grupul pentru săvârşirea acţiunii politice.). socialismul democratic. al orientării politice respective. religioase. în general. Ambele dau sensul. Cap. sunt componente ale gândirii politice.categorii (chevarismul. culturale etc. şi a apropierii grupurilor teroriste de sfere politice pentru a le conferi legitimitate). ca şi doctrina. 3. reprezentări ideologice spontane). neocorporatismul.

iar opoziţia încearcă să schimbe raportul de forţe. manipularea este un instrument al artei politice. Acest lucru s-a realizat. se poate vorbi de manipulare atunci când o anumită situaţie e creată premeditat pentru a influenţa reacţiile manipulaţilor în sensul dorit de manipulator sau putem spune că este o metodă prin care ideile propagate sunt acceptate de receptor şi determină formarea unor convingeri noi şi reacţii conforme cu interesele celui care a pus în practică sistemul de propagandă. prin controlul aproape integral al mijloacelor de comunicare în masă de către puterea politică. p. termenul De este unul Alex care stârneşte controverse că în rândul psihosociologilor. 2008.Manipularea reprezintă acţiunea de a determina o persoană. potrivit cărora. propaganda şi manipularea sunt unul şi acelaşi lucru24. Cei care manipulează nu utilizează constrângerea fizică pentru atingerea scopurilor lor. sunt şi opinii mult mai complexe. editura Polirom. prin care puterea îşi consolidează poziţia. să gândească şi să acţioneze într-un mod compatibil cu interesele iniţiatorului. În termenii psihologiei sociale. Expunerea la mesaje. nici un alt regim totalitar nu a reuşit performanţa de a perfecţiona şi extinde tehnicile de manipulare până la a controla tot ce înseamnă cuvânt scris sau vorbit. exemplu. Până la apariţia Partidului Naţional Socialist German. un grup. iar nu cu interesele sale. Psihosociologie. iar 24 Septimui Chelcea. Iaşi. Mucchielli consideră influenţarea. imagine sau sunet. Însă. lăsând impresia libertăţii de gândire şi decizie. Scopul manipulatorului este de a schimba atitudinea şi comportamentul în direcţia dorită de el şi de a subjuga psihic. Orice acţiune de acest fel presupune utilizarea unor strategii şi tehnici de manipulare. persuasiunea. în principal. atitudinilor şi comportamnetelor. 277. Persoanele şi grupurile ţintă nu conştientizează existenţa respectivei discrepanţe sau opoziţii. Urmărirea atingerii altor scopuri decât cele ale persoanelor manipulate. în scopul controlului total al individului. prin utilizarea tehnicilor de persuasiune care distorsionează intenţionat adevărul. Totuşi. Caracteristice conceptului de manipulare sunt următoarele aspecte: • • • • • • Influenţarea opiniilor. o colectivitate. uneori chiar o opoziţie. 38 . Între scopurile îndepărtate ale celor care manipulează şi cele ale persoanelor manipulate există o discrepanţă.

şi cu ajutorul unui regim al terorii poliţieneşti. Monopolul partidului asupra mijloacelor de comunicare în masă. Acest fapt înseamnă manipulare tiranie. Violenţă. Planificarea economică şi controlul puterii asupra iniţiativei economice26. Ediţia a V-a. chipul lui este imortalizat în picturi şi sculpturi. poporului sau chiar întregii lumi. singurul capabil să conducă întreaga societate. 26 Ştefan Stănciugelu. fundamentale: ✔ ✔ ✔ ✔ ✔ Partidul unic şi liderul a cărui voinţă se prezintă drept voinţa oficială. Bucureşti. puterea politică reuşeşte să impună socialului model de gândire şi să modifice sau să construiască percepţii colective. o binecuvântare a istoriei. care exclude orice altă ideologie comunistă. În regimurile totalitare. i se închină ode şi poezii. Tehnici de manipulare. Biografia conducătorului este îmbunătăţită cu noi elemente care să demonstreze faptul că din copilărie acesta s-a dovedit a fi predestinat să conducă destinele ţării. dictatură Toate sau aceste tipuri au de regimuri politice nedemocratice. Existenţa unei ideologii oficiale. Existenţa unui aparat politienesc cu scopul precis de anihilare a oricărei deviaţii ori rezistenţe la opresiune. conducătorul reprezintă o figură mesianică. 89. 39 . cu întreaga ţară. Pentru a-l venera. 1998. cu naţiunea. 95. Caracteristica fundamentală a totalitarismelor se referă la o putere centralizată datorită controlului absolut asupra mijloacelor de comunicare în masă. p. se crează spectacole grandioase. Ulterior. 2004. Editura Nemira. deţinătorul adevărurilor absolute. comunismul a folosit aceelaşi mijloace. editura All. mit şi revoluţie.rezultatul a fost legitimarea nazismului şi distrugerea a milioane de vieţi omeneşti în numele unei ideologii. În cadrul acestor caracteristici fundamentale ale regimurilor politice de tip totalitar. figura lui fiind identificată cu cea a partidului. învăţate de reprezentanţii acestei ideologii din „experienţa nazistă”25. Bucureşti. cea mai semnificativă sub aspectul gestionării emoţiilor psiho-afective este controlul absolut asupra mijloacelor de comunicare în masă. despotism câteva caracteristici 25 Bogdan Ficeac. p. Prin intermediul acestora. absolută.

Iaşi. neglijează sistemul şi contextul propagandei. 2002. O altă caracteristică a regimurilor totalitare este faptul că acestea încearcă să nege existenţa conflictelor. Conceptul de propagandă trebuie înţeles în contextul perioadei de afirmare a maselor. însă. a mass-mediei şi. 40 . Noua societate are nevoie de acesta pentru a se afirma un om total. capabil să răspundă acestor cereri. editura Polirom. nazism etc. propaganda este confundată cu publicitatea sau reclama. p. de aceea diferite regimuri totalitare (comunism. propaganda fiind necesară liderilor revoluţionari pentru a declanşa şi apoi pentru a menţine spiritul şi energia psihică 27 Michel-Louis Rouquette.Puterea.) propun construcţia omului nou. Această definiţie. Supravieţuirea regimului de tip totalitar este legată de frica pe care acesta o suscită. 91. ca instanţă absolută. un tip biologic. superior realizat prin disoluţia personalităţii sale. propaganda fiind cea mai răspândită formă de manipulare a populaţiei. Jowett şi O’Donnell definesc propaganda ca fiind o acţiune deliberată şi sistematică de modelare şi de dirijare a comportamentului în vederea obţinerii unui răspuns care să satisfacă scopul propagandistului27. trecându-le sub tăcere deoarece nu au modalităţi de a le face faţă. Acţiunile propagandistice şi impactul lor asupra maselor sunt uriaşe. mai ales a revoluţiilor. ignorând existenţa maselor. universal. natura puterilor şi starea conflictelor. De cele mai multe ori. Însă. necesită ascultare absolută. ea reprezintă o bombardare persuasivă cu acelaşi tip de informaţii pentru inocularea unor idei care reprezintă o doctrină elaborată de manipulator pentru controlarea maselor. precum şi adeziunii pe care o mobilizează. Despre cunoaşterea maselor.

mass-media epocii respective a fost principalul emiţător al mesajelor şi al revoluţiilor dinspre lideri spre mase. 2. la nivelul politicii de stat. fără a stăpâni noţiunile de bază ale comunicării sociale din acea vreme. PR – concepţii şi teorii. 145. influenţat de psihanaliza lui Sigmund Freud. Edward Bernays. 41 . au fost Rusia sovietică. Obiectivul politic revoluţionar şi necesitatea diseminării mesajelor aferente acestuia au fost miezul şi respectiv motivaţia primelor demersuri propagandistice îndreptate asupra maselor cu ajutorul mass-media. Potrivit lui Kunczik. Cronologic. trebuie să acţioneze pe ascuns şi pot şi trebuie să desfăşoare campanii PR abil concepute cu scopul de a mâna turmele umane în staulele potrivite28. haosul. spre avantajul tuturor. statele totalitare care au dezvoltat şi instituţionalizat propaganda. Italia fascistă. cel care formulase şi argumentase în "Psihologia mulţimilor". ateism. Germania nazistă şi Japonia militaristă. concepţia lui Bernays despre relaţii publice se putea sintetiza în ideea că indivizii inteligenţi păstrează stabilitatea societăţii şi împiedică. Bucureşti. În consecinţă. p. Vietnam sau Cuba. 28 Kunczik Michael. Pe baza practicilor dovedite de aceste state. acelaşi model propagandistic poate fi identificat şi în alte state conduse de regimuri totalitare comuniste precum cele din China. După cel de-al doilea război mondial. caracterizaţi prin conşiinţa responsabilităţii sociale. cel care este considerat părintele relaţiilor publice. era un admirator al lui Gustave Le Bon. 3. credinţa că manipulatorii opiniei publice. publicată în 1895.revoluţionară în rândul mulţimilor. Bernays a recunoscut că. Alături de discursurile publice. ridicând-o. a devenit conştient de importanţa înţelegerii comportamentului uman la nivel individual. legea unităţii mintale a maselor. Editura InterGraf. freudianism din convingere. 2003. Coreea de Nord. după primul razboi mondial. pentru modelarea comportamentului social. Bernays şi-a construit teoriile şi campaniile de relaţii publice pe trei principii ce au fost integral sau parţial preluate şi de propaganda naţional-socialistă germană: 1. se pot diferenţia câteva caracteristici comune ale propagandei totalitare astfel: ✔ a avut un centru instituţional unic de comandă şi directivă politică.

printr-un efort susţinut asupra întregii populaţii. teatrul. ✔ a fost aplicată sistematic şi pe scară largă. naţionalsocialiste. 42 . aspecte de ordin rasial sau naţionalist. Dincolo de manifestările grandioase. marxist-leniniste). Toate mijloacele de exprimare erau atent supravegheate. ✔ a fost susţinută în principal pe argumente ideologice (fasciste. ziarele. Pictura. ✔ efectele acestei propagande totalitare în afara graniţelor în care a fost creată. Tătuca Stalin. la care s-au adăugat într-o măsură mai mare (Germania) sau mai mică (Rusia). arhitectura. emoţiilor şi comportamentului maselor. fasciste sau naziste au determinat în bună măsură încadrarea conceptului de propagandă într-o percepţie definitorie. Toate aceste caracteristici desprinse din practica propagandistică a statelor totalitare comuniste. Conducătorul Ceauşescu. toate au fost supuse unei cenzuri stricte pentru a fi utilizate în controlul gândurilor. ✔ a beneficiat de un puternic sistem de cenzură impus prin forţa autorităţilor statului. au fost reduse din considerente de credibilitate şi receptivitate. adică a afectat toate sectoarele vieţii politice. radioul. manipularea era mult mai complexă şi se realiza la scară mult mai largă. ✔ a fost impusă obligatoriu celor aflaţi sub autoritatea statului respectiv. Fidel Castro El lider Maximo). ✔ s-a centrat pe cultul personalităţii liderului cu veleităţi mesianice (Führerul Hitler. sociale şi culturale ale statului respectiv. muzica.✔ a fost totală.

profesori. la reuniunile de partid. de a prezenta rezultatul studiilor sale la termenele stabilite. sub presiunea celor din jur. autorităţilor statului. ✔ sistemul educaţional promovează spiritul de competiţie. îşi va duce la îndeplinire sarcinile. gata de a fi remodelată pentru a da naştere unor supuşi perfecţi. Şi aduce următorele argumente: ✔ şcoala îl obişnuieşte pe copil cu spiritul de subordonare faţă de autorităţi reprezentate de educatori. faptul că trebuie să fie în fiecare zi la şcoală. Adultul se va integra uşor în sistemul social. Pornind de la această idee a creeri de supuşi perfecţi. la serviciu. văzând oamenii ca pe o masa amorfă. toate acestea îl obişnuiesc cu programul de lucru de mai târziu şi cu respectarea lui.Adepţii regimurilor totalitare aveau un total dispreţ faţă de fiinţa umană. că anul este împărţit în vacanţe şi perioade de studiu. că pauzele au o durată bine stabilită. premiile. notele. îi crează viitorului adult obişnuinţa de a se 43 . ✔ elevul este obişnuit cu simţul responsabilităţii prin obligaţia de a-şi face temele. inspectori. ✔ necesitatea respectării unui program strict. Viitorului adult îi va fi mai uşor să se supună pe linie ierarhică. depersonalizată. Jean Piaget afirma că sistemul de învăţământ este instrument de manipulare majoră. că minutele de întârziere îi vor aduce penalizări.

✔ un lider charismatic poate determina mulţimile să acţioneze hipnotic. dar să nu folosească violenţa fizică. clar şi mai ales constant. în opinia lui Gustave Le Bon. ✔ să aibe un mesaj simplu. anumite sentimente le pot fi foarte uşor induse. ✔ să respecte normele pe care oamenii le preţuiesc cel mai mult. Credinţa în posibilitatea de a controla minţile oamenilor. trebuie să întrunească anumite caracteristici: ✔ să se bucure de un prestigiu larg. ci de a-şi determina supuşii să gândească sincer aşa cum o fac conducătorii. spune autorul.zbate pentru promovarea profesională. încât să modeleze comportamentul şi gândirea viitorului adult în conformitate cu ideologia regimului aflat la putere. este totală. "Individul trebuie să accepte lipsa de importanţă a propriei persoane. ✔ membrii grupului au un sentiment de siguranţă în interiorul maselor. care nu va fi greu de stăpânit şi dirijat. sistem în care manipularea are rol determinant. Forţa este folosită ca un auxiliar în cadrul unui întreg sistem de recreare a conştiinţelor. făcând mai uşoară disciplinarea şi manipularea individului. spre trepte salariale superioare. pentru prime şi onoruri care să-i aducă respectul celorlalţi şi să-i sporească respectul de sine. Chiar impunerea uniformei şcolare standard are menirea de a induce sentimentul de dezindividualizare. Principalul scop al liderilor unui sistem totalitar nu este de a stăpâni prin forţă sau de a-şi distruge adversarii. Într-o astfel de comunitate. personalitatea conştientă dispare. Deci.Hitler Mein Kampf-1933 Gustave Le Bon în "Psihologia mulţimilor" se referă la mase ca la o reuniune cât se poate de eterogenă. sistemul de învăţământ este în aşa fel alcătuit. ✔ să fie violent în limbaj. formându-se un "suflet colectiv" care prezintă trăsături distincte: ✔ între mebrii care o alcătuiesc are loc o uniformizare a reacţiilor. să se integreze unei puteri superioare şi să fie mândru că este parte din forţa şi gloria acestei puteri superioare" . Acest lider. ✔ masele sunt foarte credule. de a le stăpâni. ✔ să fie defăimător. ignorându-şi astfel propriile convingeri. 44 .

Acest pact a demonstrat o reflectare în oglindă a comunismului şi nazismului. Totuşi.-3. La sfârşitul secolului XX şi începutul secolului XXI. vol.Dintotdeauna oamenii au fost supuşi presiunilor de tot felul venite din partea semenilor lor. între Germania nazistă şi imperiul sovietic stalinist. paralelismul între Gulag şi Holocaust fiind considerat inadecvat. 45 . 13. după care cel de-al doilea război mondial i-a adus prăbuşirea. Centrul de Cercetare al Imaginarului. În acest sens. ClujNapoca. Holocaustul a fost proclamat a fi oroarea secolului. ci a subliniat tocmai afinităţile celor două regimuri si îngemanarea lor29. 3. paralela între comunism şi nazism este binevenită pentru a înţelege sistemul totalitar şi consecinţele sale. a existat o punere în pagină a celor două totalitarisme. Sistemele totalitare nu oferă individului posibilitatea de a se exprima şi de a acţiona conform propriului mod de gândire. atâta timp cât regimul naţional-socialist nu a avut cum să se dezvolte precum cel sovietic. 29 Gulag şi Holocaust – în conştiinţa românească. n-a beneficiat decât de şase ani de pace. de la jumătatea secolului XX. nu a fost o întâmplare. Obsesia pentru puritate ideologică ori rasială şi soluţia lichidării adversarilor vizau şi într-un caz şi în celălalt confecţionarea unui om nou pe care atât comunismul cât şi nazismul râvneau să-l obţină. au început să apară cercetări care demonstrau că cele două extremisme au mai multe puncte comune decât deosebiri. s-a susţinut şi demonstrat că Pactul Ribbentrop-Molotov. Cap. 2007. După încheierea celui de-al doilea razboi mondial. apoi.3 Comparaţie între regimurile nazist şi comunist Raymond Aron susţinea că unul din obstacolele majore în faţa comparării totalitarismelor nazist şi comunist este dat de faptul că. Acest regim nu are o istorie care să poată permite înţelegerea fazelor succesive ca în cazul celui sovietic.

Conflicte militare dar şi ideologice.Consider că secolul al XX-lea a fost unul al marelor dezastre. declanşând astfel cel de-al doilea război mondial. un element indispensabil în preluarea puterii de catre mase. genociduri. toate au făcut acest secol cel mai sângeros. populaţia demoralizată. Elementul comun esenţial al acestor două dictaturi a fost prezenţa unui lider puternic. adică a armatei germane ce ar fi capabilă să poarte un război mondial. Lideri care. Prin promovarea intensă a ideei superiortăţii rasei germane. ce prevedea anularea constrângerilor economice şi iniţierea unor stimulente în acest domeniu. „Mein Kampf”. Aceasta idee trebuia să fie tradusă în viaţă prin lupta de clasă. prin ocuparea Zonei Renane în 1936. Esenţa ideii comuniste consta în traducerea ideilor lui Marx. Adolf Hitler. Esenţa ideii naziste consta în promovarea idelor superiorităţii rasei germane şi a xenofobismului. Autorităţile au luat măsuri prompte pentru a înăbuşi aceste fenomene. S-a reuşit în mod miraculos ridicarea economiei germane din ruine. Lumea a fost dominată de lideri ce stăteau în fruntea unor regimuri totalitare. Astfel. achitarea pagubelor de război. Engels. bolşevicii au instituit „Noua Politică Economică”. Deja în 1935 Hitler introduce serviciul militar obligatoriu şi începe construcţia Wehrmachtului. Acest lider simboliza statul. a unei politici agresive de expansiune la nivel mondial şi deci a dominării lumii. în care banii nu şi-ar mai fi avut rostul. prin pârghiile imense de care dispuneau. cu membri nediferenţiaţi ca avuţie. Imaginea 46 . Ţara însă era complet ruinată. La cele două extremităţi ideologice se aflau nazismul şi comunismul. iar mai apoi şi Lenin. duceau o politică cruntă prin ideea ce o promovau. după lovitura de stat din 1917. idei ce presupuneau făurirea unei societăţi uniformizate. Mai tarziu. în 1929-1933 a fost colectivizată forţat agricultura. ferm şi charismatic în fruntea statului. În Rusia. a antisemitismului şi deci a exterminării tuturor evreilor din Europa. ei readuc încrederea în forţele proprii acestui popor. Dictatura unei clase sociale s-a transformat treptat în dictatura unui singur om – Iosif Stalin. din câte a avut a le trăi omenirea. demarează punerea în aplicare a planurilor sale expansioniste. Totuşi. cu datorii imense şi cu o societate disperată. bolşevicii instaurează un regim totalitar de reprimare şi dictatură. Kronştadt). La 1 septembrie 1939. Aceste scopuri şi idei au apărut în cartea celui ce avea să devină lider al Germaniei. Naziştii vin la putere în Germania pe fondul unei Germanii distruse de primul război mondial. masacre. Germania atacă Polonia. ceea ce a condus la nemulţumiri sociale ce au derivat până la răscoale răzleţe (Tambov.

Nici un individ nu mai era sigur pe ziua de mâine. Aceşti oameni erau în marea lor majoritate deportaţi în lagăre de concentrare. regimului nazist îi erau de asemenea caracteristice represaliile de masă. Prin implicarea forţei de muncă în aceste ramuri s-a reuşit reducerea şomajului. Înscenările comise de oamenii fideli puterii pentru a demonstra vinovăţia unui ins incomod deveniseră foarte frecvente. marea majoritate a producţiei industriale fiind destinată armatei.i-a fost creată cu ajutorul maşinilor propagandistice ale acestor state. Consider că un popor se lasă condus de un regim autoritar şi de un tiran atunci când individul ce face parte din acest popor se simte slab. dar şi prin hotărârea şi cruzimea de care dădeau dovadă aceşti lideri. desigur. unde erau supuşi unor munci inumane până la epuizare şi moarte. locul ei fiind luat de „gândirea” de masă. încât individul nu mai apela deloc la personalitate. cât şi celui comunist. Mai grav este faptul că această psihologie de masă a pătruns tot mai adânc în toate păturile poporului. Pe această cale erau intimidaţi şi oamenii incomozi. îi erau caracteristice represiuni nemiloase îndreptate asupra celor care erau consideraţi drept periculoşi pentru mersul programat al lucrurilor. căutarea „duşmanilor poporului” a devenit politică de stat. După cum am menţionat. Aceste măsuri au fost înterprinse atât pe teritoriile originare. cultul personalităţii a dat roade. S-ar părea că întregul popor îi susţinea în întregime. era îndreptăţit să elimine pe cei ce nu acceptau acest fapt sau pe cei care ar fi putut sta în calea unui viitor luminos. cât şi pe cele ocupate. Conducătorul statului însemna totul pentru fiecare şi. în cazul comunismului. Aşa se simţeau germanii după un război pierdut şi ruşii după nişte schimbări sociale majore. Surse imense din bugetele acestor ţări au fost alocate armatei pentru perfecţionarea ei pentru pregătirea de o eventuală confruntare militară puternică. ceea ce avea un caracter relativ populist. De exemplu. ajungându-se la denunţări din interiorul unei singure familii. Ideea de stat era atât de puternică. O psihologie de masă puternică a fost comună ambelor regimuri. Întreaga industrie era şi ea pusă pe picior de război. epurările din interior erau mai puţin frecvente. ele fiind îndreptate mai ales asupra evreilor şi ale teritoriilor noucucerite. el are 47 . Pe fondul acestor predispuneri psihologice. „pentru binele poporului”. însă spre deosebire de cel comunist. Ambele regimuri au conştientizat necesitatea recurgerii la militarizare pentru aşi atinge scopurile. rezultatul benefic al cărora întârzia să apară. Însă atât regimului nazist. Individul nu mai realizează ceva important în sine.

în timpul celui de-al doilea război mondial. Adevăratele cruzimi ale acestor regimuri au avut loc. a abordat în lucrările sale cele două mari şi dificile teme ale epocii postbelice: totalitarismul şi antisemitismul. scopul scuza orice mijloace. a fost cel dintâi cercetător care a făcut paralela între comunism şi nazism. dar şi la o împărţire a zonelor de influenţă. trebuie analizat şi alt aspect al similitudinii lor în pregătirea pentru un război de talie mondială. Hannah Arendt31. pregătirile de război demarează din plin în ambele tabere. conţinutul lor amplificându-se faţă de accepţia originară. Holocaustul (termenul provine din ebraică şi înseamnă Sacrificiu) este utilizat pentru a desemna spaţiul şi timpul (dar şi metoda) în care au fost exterminaţi în principal evreii odată cu instaurarea regimurilor de tip nazist. considerând că acestea au depins decisiv de panslavism. Paradele de masă demonstrează perfect acest fenomen: mii de oameni executând gesturi în unison. închisoare. Holocaustul are drept specific metoda de exterminare în special a evreilor prin intermediul camerelor de gazare30. Pe lângă violenţa criminală. 48 . însă. prin care se convenea la o păstrare a păcii între aceste două state. colonii de muncă. Deşi la 23 august 1939 Uniunea Sovietică şi Germania semnează pactul Ribbentrop-Molotov. Gulagul (termenul este preluat din limba rusă şi semnifică Direcţia Generală de Muncă a Lagărelor din URSS) este utilizat pentru a desemna spaţiul prototipal al detenţiei comuniste sub toate formele ei (lagăr de muncă. la 22 iunie 1941. 31 Hannah Arendt. ci au fost sacrificaţi. propunerea. Manipularea societăţii avea un efect miraculos. împinşi de puterea înfricoşătoare a acestui regim. Miza era enormă pentru ambele părţi. deportare). între Gulag şi Holocaust. Termenii Gulag şi Holocaust au devenit astăzi emblematici pentru ideea de extremism de stânga şi de dreapta. înainte şi în timpul celui de-al doilea razboi mondial. una dintre figurile marcante ale gândirii socio-politice contemporane. Astfel. teoretician politic german. oricât de crude ar fi fost ele. ca trăsătură similară esenţială a acestor două regimuri. Totuşi. Dacă în cazul Gulagului s-au folosit metode variate. Uniunea Sovietică este luată prin suprindere de forţele germane care o invadează. venită din partea unor istorici după care termenul Holocaust însemnând Sacrificiu este inadecvat. Hannah Arendt a reliefat structura comunismului şi nazismului prin 30 De aici. în Originile totalitarismului (1951).valoare doar în grup. întrucât evreii nu s-au sacrificat singuri. respectiv de pangermanism. ca respectivul termen să fie înlocuit cu cel de Shoah. care înseamnă Catastrofă.

a editat un alt volum de referinţă. despre sfârşitul iluziei comuniste. Revoluţia presupune o criză economică datorată decalajului între evoluţia forţelor de producţie şi menţinerea vechilor relaţii. francezi. deportarea. mentală şi sufletească a victimelor. Fascism şi comunism. s-au constituit următoarele teze: Marx şi Engels. înainte de comunism. a evidenţiat faptul că deconstrucţia nazismului a beneficiat de o bibliografie impresionantă la nivel internaţional. nazism şi unicitatea Shoahului. în condiţiile unei "rivalităţi complementare" sau "complicităţi beligerante"32. tehnica masacrului (promovată atât de comunismul de tip leniniststalinist. cu precădere. Alain Besancon. Este o carte edificatoare despre cele două mari orori ale secolului al XX-lea. teroarea. care au exercitat o anumită influenţă asupra mulţimilor şi intelectualilor. În ceea ce priveşte lucrările teoreticienilor ideologiei comuniste. Colecţia Demonul teoriei. existenţa Conducătorului ca lider totalitar. datorată exacerbării luptelor dintre exploatatori şi exploataţi. execuţia judiciară. Alain Besancon a fost interesat în analiza sa comparativă de o paralelă amanunţită între comunism şi nazism la nivel de represiune. Bucureşti 2007. anonimatul impus victimelor şi reducerea acestoră la condiţia de cifră. cât şi de nazismul de tip hitlerist). existenţa Partidului Unic. existenţa Poliţiei politice şi funcţionarea sistemului concentraţionar. În 1996. operaţiunile mobile de ucidere.intermediul câtorva coeficienţi precum existenţa maselor atomizate. sub forma unui dialog polemic între doi istorici. Ea pune în lumină atât originea comună a celor două tipuri de extremism şi totalitarism. în care proprietatea privată nu există. prin cinci stadii: ✔ Comunitatea primitivă. cât şi interdependenţa lor în timp. dar şi o criză politică. unul francez şi un german. p. 49 . 54. factorii comuni ai celor două regimuri fiind concentrarea victimelor în spaţii aparte. • Teza celor cinci stadii susţine că societăţile trec. distrugerea morală. intitulat Fascism şi comunism. Editura Grup Editorial ART. funcţionarea propagandei. Francois Furet. în timp ce aceea a comunismului a fost deficitară. Francois Furet şi Ernst Nolte. Despre comunism. 32 Francois Furet. care au trasat următoarele aspecte: • • Revoluţia este posibilă numai prin răsturnarea violentă a oricărei ordini sociale. în Nenorocirea secolului.

nici electivitatea funcţiilor. cât din pricina insuficientei dezvoltări a acestuia”. Rosa Luxemburg • Munca omenească abstractă descoperită de Marx nu este altceva decât banul într-o formă dezvoltată. caracterizat deopotrivă de o proprietate funciară şi de un avânt important al forţelor de producţie. Imperialismul reanimează creşterea economică şi pare să aducă o soluţie contradicţiilor interne ale capitalismului în măsura în care acestea sunt compensate în mod aparent prin extinderea câmpului exterior al producţiei şi deci al consumului. În manifestul său.✔ Regimul sclavagist. ✔ Regimul socialist. Lenin • • • Imperialismul constituie începutul perioadei asaltului “necesar”al revoluţiei împotriva capitalismului ajuns la maturitate. • • Spre deosebire de Troţki susţine ideea alianţei dintre muncitori şi ţărani în cadrul unei revoluţii democratice. modurile de organizare preconizate sunt profund antidemocratice: nu sunt admise nici publicitatea. Karl Kautski: • Societatea capitalistă este falimentară. Troţki 50 . caracterizat prin proprietatea privată asupra mijloacelor de producţie. clasa muncitoare suferă nu atât din pricina capitalismului. apare exploatarea omului de către om. se impune o disciplină de fier şi o riguroasă selecţie a membrilor. ✔ Regimul feudal. în care. destrămarea ei e doar o problemă de timp. în ţări ca Rusia. Nikolai Buharin • Evocă posibilitatea unei treceri de la capitalismul de stat ca o formă de adaptare a capitalismului la faza imperialistă şi deci de stabilizare relativă pentru o lungă perioadă de timp. odată cu proprietatea privată asupra mijloacelor de producţie. Considera ca “reacţionară” ideea de a “căuta salvarea clasei muncitoare în afara dezvoltării capitalismului. Edificarea unei noi forme de societate în locul societăţii actuale nu mai e doar o dorinţă ci a devenit un lucru inevitabil. în timp ce. ✔ Regimul capitalist. “Ce-i de făcut ?”. a cărui ultimă fază nu poate fi decât comunismul.

Insistă asupra rolului decisiv al unui Partid construit pe baza unui “centralism strict şi autoritar”. Respinge teza “capitalismului de stat”. asigură postura de salvatori a acestor lideri. latente ale unui grup uman. unul care cumulează prestigiul şefului de bandă. Consideră că proletariatul poate realiza un salt calitativ. cel al magicianului şi cel al profetului. • Max Weber (1864-1920) . • Ferdinand Lassale (1825-1864) se numără printre personalităţile marcante ale culturii germane care au inoculat germanilor ideea venerării statului. Wilhelm Friederich Hegel (1770-1831).proclama necesitatea supunerii faţă de un şef charismatic. în amintirea zilelor glorioase ale Sfântului Imperiu germanic. Anii 1928-1929 marchează o cotitură în constituirea stalinismului. Critică tezele lui Lenin. aceasta este cuprinsă în tezele • următorilor teoreticieni: • • • Imanuel Kant (1724-1804). acum fiind consumată ruptura cu “dreapta” lui Buharin. Încearcă integrarea progresivă a ţăranilor prin sistemul cooperativelor şi al industrializării agriculturii. Însumarea acestor componente ale prestigiului favorizată de perioadele de criză. ei au reclamat necesitatea unui dictator. Industrializarea şi puterea crescândă a URSS îngustează geografic şi economic piaţa mondială a economiei capitaliste şi accelerează prăbuşirea ei. prestigiul comandantului militar.• • • • • Susţine teoria Revoluţiei permanente. 51 . Proclamă apariţia societăţii fără clase. • • • • Nu renunţă la ideea că existenţa statelor socialiste exacerbează concurenţa imperialistă. Nu are încredere în capacitatea revoluţionară a ţăranilor. Stalin • Teza “crizei generale a capitalismului”. Teoria socialismului într-o singură ţară este completată cu un proiect de industrializare rapidă care impune necesitatea lichidării chiaburilor. În ceea ce priveşte ideologia nazistă. Johan Gottlieb Fichte (1762-1814). Totodată. de oameni de excepţie care cristalizează în ei forţele obscure.

• • • occidentale. extrem de căutate după “Mein Kampf”. 52 . ✔ aprecia şi propaga ideea că forţa statului rezidă într-o ţărănime sănătoasă şi fecundă. Evaluarea conflictelor spiritual-intelectuale ale timpului nostru” . În concluzie. aparţinând extremei de dreapta. În opera sa capitală.opunea cultura germană celei Alfred Rosenberg (1893-1946) – a editat în germană celebrul stau într-un conducător ieşit din popor.creată în 1894. ✔ preconiza instalarea unei noi ordini care să permită refacerea purităţii rasei germane şi refacerea forţei statului german. autorul dădea explicaţia pentru titlul ales astfel: Mitul este mitul sângelui care. Extrema dreapta se baza pe exacerbarea sentimentului naţional şi a xenofobiei. declanşează revoluţia mondială.sugera că salvarea Germaniei Thomas Mann (1875-1955) . având comune cu aceasta programul. cu titlul “Mitul secolului al XX-lea. Iniţial. strategia şi finalitatea. după o perioadă de lungă somnolenţă.denunţa existenţa în spiritul german a unei tendinţe irezistibile de a trece de la o realitate la o lume metafizică în care găseşte o mântuire. După 1912. va pune capăt haosului rasial. exprima puncte de vedere oficiale din timpul lui Wilhelm al II-lea şi folosea în acest sens termenul de popor. ea a evoluat însă tot din extrema stângă. aparţinând extremei de stânga. deosebirile cele mai importante dintre cele două regimuri pornesc de la faptul că aparţin de două ideologii diferite: fascismul şi implicit nazismul german. ✔ preconiza rezolvarea problemelor sociale ale Germaniei prin lărgirea spaţiului vital. văzând în război un eveniment providenţial. • Liga Pangermanică . invoca necesitatea unui Führer. şi anume cele franceze. Ideile de bază cuprinse în această temă sunt: ✔ enunţa pericolul votului universal. • Friedrich Meinecke (1862-1954) . şi comunismul. Este una din lucrările celebre. fals istoric cunoscut sub numele de “Protocoalele Înţelepţilor Sionului”. Gotfried Feder (1883. Este trezirea sufletului rasei care. indicând şi teritoriile care trebuiau incluse în acest spaţiu. • Dietrich Eckart (1868-1923).1941) . sub semnul svasticii.

Mecanismele de segregare şi excludere ale “totalitarismului de clasă” seamănă cu cele ale “totalitarismului de rasă”. Ambele ideologii sunt mesianice . • Existenţa monopolului puterii în mâna unui partid unic. Metodele aplicate de Lenin şi sistematizate de Stalin sunt anterioare metodelor nazise. În cazul celui nazist. iar societatea comunistă viitoare în jurul unui popor proletar purificat de orice rămăşiţă burgheză. se pot trasa următoarele aspecte: • Ambele regimuri apar dintr-o voinţă revoluţionară.În ceea ce priveşte asemănările dintre cele două regimuri. • • Personalităţi puternice în fruntea celor două regimuri. această voinţă este inspirată de un scop “umanitar”. o “nouă ordine” nazistă sau comunistă.care răspund nevoii umane de a crede şi promit raiul de pe pamânt. Viitoarea societate nazistă trebuie construită în jurul unei “rase pure”. 53 . manifestând dispreţ şi neîncredere faţă de regimurile democratice. o greşeală comisă în domeniul economic şi profesional este în acelaşi timp o greşeală ideologică.un fel de religii răsturnate. Partidul unic este armat cu o ideologie care tinde să devină adevărul oficial de stat. • • • • Deoarece activităţile se desfăşoară într-o subordonare faţă de stat şi de ideologia lui oficială. voinţa revoluţionară tinde spre refacerea unităţii morale a Germaniei şi la lărgirea spaţiului vital al poporului german. În cazul comunismului. crearea unui regim în care totţi oamenii ar fi avut acces la umanitate.

Un exemplu notabil a fost în ziua de 31 martie 1937. când o mulţime uriaşă a stat la rând să vadă o expoziţie specială de „artă degenerată” în München. 4. Însă mulţimile care vizitau aceste expoziţii de „artă decadentă” eclipsau de multe ori pe cei care se duceau la expoziţiile de artă oficială. Arta abstractă şi arta de avantgardă au fost scoase din muzee şi expuse în manifestări speciale ca „Artă degenerată” („entartete Kunst”). Lider charismatic Adolf Hitler Regimul nazist Regimul nazist a fost caracterizat prin controlulul politic al fiecărui aspect al societăţii cu scopul atingerii purităţii rasiale. a venit doar un grup mic de persoane lipsite de entuziasm. sociale şi culturale a Arianului.1 Totalitarismul nazist. unde erau pe simeze 900 de lucrări aprobate personal de Adolf Hitler. fiind ridiculizate.Capitolul 4: Studiu de caz Cap.-4. a Nordicului. în timp ce la la expoziţia oficială. 54 .

S-a folosit acest nume deoarece numeroasele geamuri şi vitrine sparte făceau ca străzile să pară acoperite cu cristal. Până în septembrie 1939. Ca urmare a legilor din 1933. naziştii s-au dedat la un pogrom împotriva evreilor. Cercetări de dată recentă au arătat că naziştii s-au bucurat până târziu. Această măsură inumană a fost luată în cadrul eforturilor de „menţinere a purităţii rasei superioare germane” (în limba germană: Herrenvolk). după cum spuneau propagandiştii nazişti. 55 . Prin legile de la Nürnberg din 1935. de sprijinul populaţiei. La 9 noiembrie 1938. în timpul desfăşurării căruia au fost ucişi zeci de mii de germani handicapaţi şi bolnavi incurabili. locurile lor de muncă fiind luate de şomerii consideraţi corespunzători din punct de vedere etnic-rasial („arieni”). au fost supuse sterilizării obligatorii.000 de persoane considerate ca având defecte genetice.000 de evrei au fost nevoiţi să părăsească Germania. Naziştii au iniţiat programe de exterminare a membrilor „slabi” sau „nepotriviţi” din populaţia germană. peste 200. Tehnicile de asasinare în masă experimentate în timpul acestei perioade au fost folosite mai târziu şi în holocaust. proprietăţile fiindu-le confiscate de statul nazist. peste 400. acţiunea organizată pe plan naţional fiind cunoscută cu denumirea Kristallnacht („Noaptea de cristal”). Este vorba de programul de eutanasie T-4.Naziştii şi-au atins scopurile prin persecutarea şi uciderea celor consideraţi impuri. spre sfârşitul războiului. Cei mai mulţi evrei germani angajaţi şi-au pierdut slujbele. romii. martorii lui Iehova şi homosexualii. o gamă care acoperea de la boli mintale până la alcoolism. în principal datorită programelor de asitenţă socială. evreilor li s-a anulat cetăţenia germană şi li s-a interzis să mai ocupe funcţii în instituţiile statului. pricipalele ţinte fiind evreii.

Conducerea economică a statului a fost dată pentru început unui bancher foarte respectat. Însă. efectele controlului preţurilor combinat cu o mare creştere a 56 . Aceste manevre financiare complicate au fost folosite pentru ascunderea cheltuielilor militare care încălcau Tratatul de la Versailles.5%. în acest fel prăbuşirea fondurilor a fost amânată până după prăbuşirea Reichului. Sub conducerea sa a fost schiţată o nouă politică economică pentru ridicarea naţiunii. iar obligaţiunile folosite ca monedă au devenit cunoscute drept „chitanţe mefo”. guvernul a impus o rată a dobânzii de maxim 4. creând o acumulare masivă în fonduri de împrumut. Hjalmar Schacht. cea mai presantă problemă era rata şomajului foarte ridicată. În mod normal. Cea mai faimoasă dintre acestea a fost compania MEFO. Guvernul a început să crească masa monetară prin creşterea masivă a deficitului bugetar. în acelaşi timp. Situaţia a fost rezolvată prin crearea unor companii-fantomă care plăteau pentru bunuri cu obligaţiuni. Unele dintre primele măsuri luate a fost desfiinţarea sindicatelor şi impunerea controlului salariilor.*Marca germană a căpătat o mare valoare în timpul celui de-al treilea Reich Atunci când naziştii au ajuns la putere. Deşi s-a promis că aceste obligaţiuni vor putea fi schimbate pe bani reali. (peste 40%).

fiecare comitet administrativ având ca membru şi o bancă care finanţa întreaga organizaţie. dar pedepsele foarte aspre (infractorii fiind trimişi în lagăre de concentrare sau împuşcaţi pe loc) au împiedicat apariţia fenomenului. ducând la supraevaluarea mărcii germane. care a condus efectiv economia şi problemele producţiei. de asemenea. Economia germană a trecut mai târziu sub conducerea lui Hermann Göring când. Industria a rămas în cea mai mare parte nenaţionalizată. cât şi în amploare. rivalizând cu New Deal-ul. reducând presiunea inflaţionistă. Reichstag-ul a anunţat începerea unui plan cincinal pentru a pune economia germană pe o bază necesară producţiei de război. Noua politică economică a redus importurile pentru bunurile de larg consum şi s-a concentrat pe producţia de export. Măsurile represive au ţinut. iar interesul pentru afaceri a rămas în continuare motivat de obţinerea profiturilor. S-au făcut naţionalizări selective ale întreprinderilor care refuzau să se supună noilor reglementări. Hermann Göring şi-a făcut o importantă bază a puterii din prerogativa sa de „conducător al planului cincinal”. dar. Concurenţa era limitată atâta vreme cât marile companii erau organizate în comitetele administrative susnumite în carteluri. Controlul asupra valutelor străine a fost extins. la 18 octombrie 1936. Toate aceste reglementări erau hotărâte de comitete administrative compuse din funcţionari ai statului şi reprezentanţi ai sectorului privat. Comerţul exterior a fost redus până la aproximativ o treime din nivelul atins în 1929 pe toată durata perioadei naziste. atât în scop. volatilitatea scăzută.masei monetare ar fi trebuit să ducă la dezvoltarea pieţei negre. Industria a fost însă obligată să folosească strict cote de aprovizionare şi resurse materiale locale. cea mai importantă realizare fiind reţeaua de autostrăzi. Planul cincinal s-a terminat din punct de vedere teoretic în 1940. Acestea s-au dovedit soluţii salvatoare în scăderea hotărâtoare a şomajului. Băncile care fuseseră naţionalizate în „Republica de la Weimar” au fost retrocedate foştilor proprietari. Sub conducerea lui Fritz Todt s-a derulat un proiect masiv de lucrări publice. din acest moment. Odată ce a fost pusă pe picioare. uriaşa 57 .

sub controlul lui Albert Speer. cheltuielile de război sporite şi moartea lui Todt au dus la trecerea la completa economie de comandă. căutând să menţină totuşi aparenţele legale. duplicitate. Acţionând cu abilitate în sensul preluării controlului total. va introduce Munca obligatorie generală şi va găsi de lucru pentru şomeri. Părerile istoricilor converg asupra ideii că binomul teroare-propagandă este văzut de Hitler ca mijloc eficient de fanatizare şi isterizare a maselor. având ca scop creşterea armatei de la un efectiv de 100. O altă latură a noii economii germane a reprezentat-o producţia pentru o reînarmare masivă. interzicerea grevelor. receptate mai ales de mica burghezie. pe cultivarea “binefacerilor războiului”. desfiinţarea sindicatelor. Pentru a ascunde înfăţişarea reală a regimului. teroarea fiind percepută nu ca un scop în sine.organizaţie pe care a creat-o Todt a fost folosită pentru construirea de buncăre. a avut loc ca urmare a alegerilor din anul 1930. va pedepsi pe îmbogăţiţii de război. când Partidul NaţionalSocialist al Muncitorilor Germani. adăposturi subterane şi tranşee în toată Europa. A reuşit să câştige încrederea poporului demonstrând că poate să salveze ţara de la declin. antidemocraţia. Propaganda nazistă conţinea adesea promisiuni ademenitoare. În 1942. Regimul nazist s-a bazat pe crimă. Hitler s-a folosit de propagandă. minciună. Numirea lui Hitler în calitate de cancelar al Germaniei la data de 30 ianuarie 1933. Partidul Social-Democrat). va realiza participarea muncitorilor la beneficii. teroare. şi de către studenţi. Hitler a insistat în discursurile sale pe elemente care puteau avea un efect deosebit asupra auditoriului: “diktatul” de la Versailles. demagogie. 58 . teroare. Hitler declara că va suprima orice venit obţinut fără muncă. Alte obiective ale regimului nazist au fost: scoaterea în afara legii a partidelor din opoziţie (Partidul Comunist.000 soldaţi până la câteva milioane. ci ca un mijloc pentru a îndeplini obiective politice. să scadă drastic şomajul. exterminarea evreilor. a obţinut al doilea loc în Parlament (Reichstag) după social-democraţi. extinderea graniţelor Germaniei. contribuind la sporirea bunăstării populaţiei. anticomunismul.

antisemitismul. fie de dreapta. Alois Schicklgruber. însă la gimnaziu. în orăşelul Braunau am Inn. dreptul poporului german de a stăpâni lumea. care subliniază importanţa covârşitoare a forţelor economice si a delimitărilor de clasă din cadrul capitalismului. nazismul nu poate fi comparat numai cu regimurile contemporane lui – fascismul italian. Adolf Hitler – biografie Adolf Hitler s-a născut la 20 aprilie 1889. Explicarea nazismului ca fiind doar o formă a fascismului implică numeroase idei care depăsesc analiza istorică. în partea de vest a Imperiului Austro-Ungar. Copilăria viitorului dictator nu a fost uşoară. Lucrul acesta i-a făcut pe unii istorici şi în special pe specialiştii în ştiinţe politice. deseori mama sa intervenind între cei doi. Tatăl său. să descrie nazismul ca fiind exemplificarea de tip german a acestui gen de mişcare caracteristică secolului XX. aplicarea termenului ‚totalitarist’ în cazul celui de-al Treilea Reich a fost preferată de către istoricii liberali. În şcoala primară a fost un elev bun.cucerirea lumii prin intermediul războiului. La fel. pentru a explica apariţia sistemelor fasciste. fiind bătut şi lovit fără milă de tatăl său. reuşind în felul acesta să fanatizeze masele şi să le transforme în instrumente ale ţelului său fundamental. franchismul spaniol si comunismul sovietic – ci si cu republicile populare din Europa de Est de după al doilea război mondial. Existenţa celui de-al Treilea Reich a coincis cu cea a altor regimuri etichetate drept fasciste sau totalitare. Analiştii de stânga au susţinut în mod tradiţional interpretarea generică a fascismului. care au căutat să sublinieze similitudinile dintre statele cu orientare unică. fiind puternic marcat de moartea sa. cu atât mai puţin exclusiv hitleriste. deseori Hitler a afirmat că mama sa a fost singura femeie pe care a iubit-o. rasa superioară germană. era funcţionar vamal şi lucra la frontiera dintre Germania şi Austria. Apare astfel posibilitatea ca nazismul să nu fi fost un fenomen istoric rezultat dintr-un complex de împrejurări unic şi să nu fi avut rădăcini neapărat germanice. aproape de Braunau. Conform acestei opinii. De-a lungul vieţii. pe care l-a făcut în Linz. 59 . fie de stânga.

Exasperat că Viena reprezintă o babilonie de rase.DAP). o grupare politică naţionalist-şovină. singura sursă de venit fiindu-i ilustratele cu diferite clădiri din Viena. fondatorul unui partid creştin de orientare virulent antisemită. Hitler s-a înregimentat politic. ultranaţionalist. din însărcinarea căruia a intrat în contact cu o formaţiune politică radicală. autori ai unor teorii şi discursuri şovine. s-a mutat în 1907 la Viena. a formulat programul politic. a plecat în mai 1914 în Germania. Anton Drexler. Pe front a fost decorat cu Crucea de Fier clasa I pentru capturarea unor soldaţi englezi. pe care le picta şi vindea în cafenele. Printre precursorii ideologici. cavalerul Georg Ritter von Schönerer. s-a înrolat voluntar în armata germană (în Austria nu fusese acceptat pentru satisfacerea stagiului militar pe motiv de debilitate fizică). nu de stânga. ocultist Jörg Lanz von Liebenfels. Partidul Muncitoresc German (Deutsche Arbeiterpartei . antisemite. rasist. Hitler şi-a schiţat în minte ceea ce urma să devină naţionalsocialismul. liderul „Mişcării Pangermane” (Alldeutsche Bewegung sau Alldeutscher Verband). În 1919. dar nu a reuşit să treacă examenele de admitere. În anul 1920. După război. a devenit agent al departamentului politic al armatei bavareze. După moartea părinţilor. alături de fondatorul partidului. Timp de şase ani a dus o viaţă mizeră în cele mai sărace cartiere ale oraşului. Partidul era. ci de extremă dreapta. După izbucnirea Primului Război Mondial. adică o gândire bazată pe un antisemitism feroce şi o concepţie rasistă despre societate şi valorilor ei. La Viena a aflat de concepţiile pe care avea să le pună în aplicare după ce a devenit cancelar al Germaniei. antisemitist şi anticapitalist. la München. rasiste care l-au influenţat au fost ideologul antisemit. A fost decisă totodată adoptarea unui nume nou: Partidului Muncitoresc Naţional-Socialist German (Nationalsozialistische Deutsche 60 . şi primarul Vienei. unde a încercat să se înscrie la Academia de Arte Frumoase. Karl Lueger. pe care îl considera cu adevărat german. în ciuda numelui.nu s-a remarcat. devenind după câteva zile membru al comitetului executiv.

Nu a fost în prizonierat decat 9 luni. în acest timp scriind cartea "Mein Kampf. cancelar între 4 decembrie 1932 şi 28 ianuarie 1933. şi propaganda împotriva evreilor. la aranjamentul din culise. Din noul guvern făcea parte şi Franz von Papen. Este vorba despre o lucrare autobiografică. Astfel sa deschis drumul ascensiunii spre putere al lui Hitler. acuza guvernul Bavarian ca fiind extremist Revolta a fost. care participase împreună cu generalul Kurt von Schleicher. acceptat de preşedintele republicii. înăbuşită. printre alte aspecte. mărşăluind spre capitala Bavariei însoţit de 2000 de membrii ai Cămăşilor Negre. Hitler s-a hotărât să propună noului parlament Legea de împuternicire 61 . În martie 1933. Hitler fiind arestat şi condamnat la 5 ani de închisoare. La 30 ianuarie 1933 Hitler a fost numit în funcţia de cancelar. cât şi în economie. La data de 31 octombrie 1923. cuprinzând. atât în parlamentul central (Reichstag) şi cele regionale. abreviat NSDAP). pentru însărcinarea lui Hitler cu formarea guvernului. naziştii au preluat toate funcţiile de conducere. În scurt timp. mareşalul Paul von Hindenburg. cancelar între 1 iunie şi 17 noiembrie 1932. pentru a înlatura puterea. însă. precum şi zwastica ca simbol al partidului.Arbeiterpartei.

în timpul căreia Hitler şi-a expus ideile referitoare la cucerirea lumii. Anglia şi Franţa declară razboi Germaniei. cunoscute ca Legile de la Nürnberg.(Ermächtigungsgesetz). cei care s-au opus fiind demişi. i se aliază. În anul 1939 au fost cucerite Belgia. de asemeni. care prevedea înlăturarea procedurilor şi legislaţiei parlamentare şi transferul puterii depline cancelarului şi guvernului său. a fost impusă interdicţia căsătoriilor mixte dintre evrei şi etnicii germani precum cea a relaţiilor extraconjugale mixte. Danemarca. În 1938 ordona anexarea Austriei şi a Sudetenlandului la Germania. La 15 septembrie 1935 au fost adoptate primele legi rasiale. În 1937 a avut loc Conferinţa Fuhrer-ului. Aceste legi prevedeau că cetăţenia germană putea fi deţintă numai persoanele de origine germană. Olanda şi alte ţări Europene. prin asumarea de prerogative dictatoriale. invadând Polonia pe 1 septembrie 1939. 62 . iar Italia condusă de Mussolini.

*Germania. în 1941. înainte de invadarea Uniunii Sovietice 63 .

*Cuceririle naziste în Europa pe durata celui de-al doilea război mondial. Germania după moartea lui Adolf Hitler Evoluţia Germaniei după înfrângerea din Cel de-al Doilea Război Mondial a depins în mare măsură de statutul acesteia de naţiune învinsă. în ciuda acestuia. Pentru a asigura pacea cu Rusia. Însă. Germania atacă URSS iî 1941. În acest sens. Spre sfârşitul razboiului. conduc la retragerea naziştilor. Hitler şi Stalin încheie un tratat de neagresiune. Franţa şi alte teritorii europene fiind eliberate Pe data de 30 aprilie 1945 Hitler se sinucide împreună cu soţia sa. precum şi de contextul mondial prezent la acel moment. de aici pornind şi avantajele unora în faţa celorlalte. Eva Braun. statele împărţindu-se în mod firesc în cele învingătoare şi cele învinse. USA se aliează cu Anglia. Înfrângerile succesive de la Moscova (decembrie 1941) şi de la Stalingrad (1942-1943). precum şi înfrângerea aramatei a 6-a. se pot trasa următoarele concluzii ca rezultat al Celui de-al 64 .

capacităţile de producţie. ceea ce a condus la formarea unor deficite grave ale bugetului de stat. de 50%. capacităţile de producţie au crescut şi s-a consolidat puterea financiară. moneda nu s-a depreciat. au fost înregistrate tot în URSS. ➢ cele mai mari pierderi în aceste domenii. ➢ pierderile materiale mari. ➢ a scăzut drastic natalitatea şi speranţa de viaţă în toate ţările. ➢ peste 50% din pierderile umane au fost suportate de URSS. ➢ repartizarea teritorială a fost afectată de numărul mare de deportaţi şi refugiaţi.Doilea Război Mondial: ➢ în război au fost implicate 61 de state. căile de transport şi fondul de locuinţe au fost grav afectate. creşterea fiscalităţii şi credite interne şi externe. 65 . SUA deţinea 2/3 din rezerva mondială de aur. După înfrângerea Germaniei în al doilea război mondial şi declanşarea războiului rece. ➢ statele au acordat numeroase despăgubiri familiilor afectate. ➢ populaţia activă avea o structură necorespunzătoare. ➢ SUA nu a suferit pierderi materale pe teritoriul propriu. De-abia în 1990 Germania a fost reunificată. ţara a fost împărţită între cele două blocuri politico-militare concurente – blocul răsăritean şi blocul occidental. ➢ toate au condus la accentuarea inflaţiei. ➢ reducerea populaţiei a însemnat şi o reducere semnificativă a cererii de bunuri şi servicii. ➢ la sfârşitul războiului. ➢ s-a produs un deficit cronic de forţă de muncă în toate domeniile. ➢ pentru acoperirea acestor deficite s-a recurs la emisiune monetară. Lovită de o catastrofă fără precedent în istoria sa.

de la Washington (aprilie 1949). s-a înfăptuit ruptura dintre cele două state. iar celălalt. Din acel monent. ocupată de armatele a patru puteri. Republica Federală. ancorat în Occident. cu o industrie parţial salvată de bombardamente. care trebuia să înceapă să funcţioneze odată cu formarea guvernului german. cuprindea trei sferturi din populaţia germană (61 milioane din 78) şi se dorea a fi un stat de drept (Rechtstaat). lipsită de bani şi subiect de troc. dintre care unul. dar paralizată din cauza lipsei mijloacelor şi căilor de transport.cu marile oraşe distruse. Republica Democrată. guvernele militare au fost înlocuite cu o Înaltă Comisie aliată tripartidă. evolua pe orbita republicilor populare: 66 . Germania nu mai În virtutea Acordurilor era decât “obiectul” politicii mondiale.

33 François-Noël Babeuf (23 November 1760 . la acea dată. fiindcă concepe o nouă metodă de luptă politică: „printr-o lovitură bruscă şi rapidă. păreau a-şi împărţi lumea. M. ulterior.-4. a fost un politician şi jurnalist francez. Potrivit acestuia. G. Gândirea sa nu relevă nimic nou. a fost socotit ca fiind comunist. 67 . şi-a dedicat întreaga viaţă idealului eliberării clasei muncitoare. Unii autori plasează originile comunismului încă din antichitate. Doctrina pucistă a lui Babeuf33 are numeroşi adepţi în epoca revoluţiei (numai la Paris. Babeuf (1760-1797) este însă fascinat de lucrarea lui Boissel şi devine „comunist”. cum este şi profesorul Dimitrie Gusti. Lider charismatic Fidel Castro Descrierea regimului comunist. Deşi cuvintele socialist şi comunist nu se foloseau în timpul vieţii acestuia. 34 Louis Auguste Blanqui (1 februarie 1805 . Metoda violentă de realizare a unui ideal social este preluată şi aplicată în luptele politice din Franţa de către Louis Blanqui (1805-1881)34. Proiectul este respins. cunoscut ca Gracchus Babeuf. dar este omorât în cele din urmă.1 ianuarie 1881). Crowder. erau circa 17 mii de adepţi). datorită ideilor sale. prin lupte de stradă se poate realiza idealul social”. le apropie revoluţiei franceze de la 1789.J. iar autorul Catechismului ignorat. Mihail Bakunin (1814-1876). autor al lucrării Catechisme du genre humain. sunt consideraţi a fi anarhiştii. Alţii. Babeuf este important. Succesori ai blanchiştilor. Gusti şi alţi gânditori sociali şi politici. 4. dintre care cei mai reprezentativi sunt Max Stirner. Alţi reprezentanţi ai doctrinei anarhiste (J. revoluţionar socialist francez. dacă o raportăm la reflecţiile lui Boissel. Rousseau.27 May 1797). este primul care prezintă în timpul Adunării Naţionale din 1789 un poiect de reformă socială. astfel că libertatea poate fi interpretată în dublu sens: pozitiv (libertate pozitivă = autoguvernare) şi negativ (libertate negativă = absenţa obstacolelor în calea împlinirii aspiraţiilor individuale). pe nume real Kaspar Schmid (1806-1856). Boissel. totuşi. după unele estimări. Kropotkin) o nuanţează.1 Totalitarismul comunist. după D. Cap.re prezentau reflexia a două concepţii politice şi morale care. Joseph Proudhon (1809-1865).

percepţia curentului politic pe care îl reprezintă este de la început negativă. condusă de Vladimir Ilici Ulianov-Lenin (1870-1924). care este cunoscut şi sub denumirea de comunism. Aceast aspect reprezintă deosebirea de esenţă între anarhism şi comunism . în urma căreia a fost instaurat guvernul Kerensky.La anarhiştii „clasici”. Doctrina comunistă îşi revendică originile în socialismul revoluţionar marxist. prin simplul fapt că îi plasează între blanchişti şi bolşevici. Comuniştii primului val (bolşevicii). Max Goldstein. deşi sunt adepţii schimbării ordinii sociale prin violenţă. după „marii calsici”. Ca experienţă istorică. de dezorientarea soldaţilor (în marea lor majoritate – ţărani). alţii prin utilizarea forţei masei sociale (bolşevicii). ca şi cei din valurile următoare. membru al grupurilor comuniste. regimul comunismul a început să se manifeste o dată cu revoluţia bolsevică din 1917. Denumit propagandistic Marea Revoluţie Socialistă din Octombrie (MRSO). sugerează că erau adepţi ai schimbării ordinii politice prin formule „neortodoxe”. ceea ce a dus. plasează o bombă artizanală care explodează. Deşi prof. conducătorul partidului bosevic. pentru antrenarea unor mari mase umane în acţiunea violentă de răsturnare a puterii. care doreau 68 . Unii vor să-şi împlinească idealul social prin acţiuni individuale (anarhiştii). în sensul că a deschis o nouă epocă în istoria modernă: apariţia unui sistem de organizare socială anticapitalist şi polarizarea lumii în două tabere aproximativ egale. după al doilea război mondial. Acestui tip de anarhism profesorul Gusti îi atribuie nuanţe comuniste. cu timpul.întrucât concep „lupta de clasă” ca teren pregătitor pentru revoluţie. dar. imagine care se perpetuează şi în prezent. Talentul politic l-a ajutat pe Lenin să profite de criza internă a imperiului ţarist şi de nevoia de schimbare resimţită în societatea rusească (mai ales la nivelul elitelor). la aşa-numitul "război rece" (o formă specifică de organizare a relaţiilor internaţionale şi a raportului de putere în plan mondial). Anarhismul. el a profitat la maxim de înfrângerile armatei ruse în primul razboi mondial. acest eveniment a fost într-adevar unul "epocal". în sala Senatului. cu toate că nu sunt anarhici. Gusti îi defineşte corect. un guvern burghez de orientare liberală. fenomen întâlnit şi în România (în 1920. degenerează în mişcare pucistă sau teroristă. De asemenea. teze şi principii sunt împrumutate din arsenalul teoretic şi metodologic al socialismului marxist. ucigând un ministru şi alţi demnitari). acestea îşi găsesc alte interpretări şi mai ales concretizări în acţiunea politică. resping anarhismul. este foarte adevărat. Unele concepte. concretizată în revoluţia burgezo-democratică din februarie 1917.

între marxism şi leninism apare o linie de demarcaţie. pe scurt. în 1922. Stalinismul avea prea puţin de-a face cu "leninismul". Dar prin politica lui reală. care era. nu modelul marxian al socialismului. În timpul războiului. pe care Lenin îl denumise. Marxism-leninismul. ci teoria lui Lenin. ci modelul sovietic: 69 . la Yalta.Lenin. Acelaşi talent politic l-a ajutat să facă alianţe profitabile cu o gamă foarte variată de mişcări politice (de la social-democraţi. ţăranilor şi soldaţilor" putere politică. proprietatea asupra fabricilor şi a pământului. De fapt. deşi în propagandă se făcea apel la "învăţătura leninistă". trage o concluzie: ceea ce s-a aplicat în "ţările socialiste" din Europa a fost. În aceste ţări. El a dus o politică de tip imperialist. o continuare a luptei de clasă după cucerirea puterii de către proletariat. iar teoria care s-a aplicat în "revoluţia şi construcţia socialistă" nu a fost teoria lui Marx. mai puţin Albania şi Iugoslavia. şi pe Lenin. Cel de-al doilea război mondial a fost un prilej excelent pentru Stalin de a-şi întări puterea în interior şi a extinde graniţele imperiului sovietic. adică ţări socialiste. precum şi iesirea Rusiei din razboi. Iosif Vissarionovici Djugasvili-Stalin va numi această teorie "marxismleninism". Stalin i-a tradat şi pe Marx. Totalitatea acestor modificări şi denaturări s-a numit "învăţătura leninistă". prin care înţelegea un regim politic autoritar. sub forma sovietelor. Partidul Comunist (bolşevic) Rus devine exponentul doctrinei bolşevice şi deopotrivă instrumentul politic care o exersează în planul vieţii politice. în condiţiile accederii la putere a bolşevicilor (noiembrie 1917). la anarhisti). aducându-i corecţii esenţiale. cum a fost denumită doctrina comunistă. de fapt. el împarte cu Aliaţii (SUA şi Marea Britanie) continentul european. Lenin a modificat teoria lui Marx. astfel. Stalin a impus "modelul sovietic de socialism". prin conexarea marxismului revoluţionar cu leninismul. Uniunea Sovietică. Principala formă de dominare politică a noilor ţări cucerite a fost declararea acestora "democraţii populare".I.terminarea războiului şi întoarcerea acasă. nu socialism. în care scopul principal era întărirea şi extinderea noului imperiu rus. El a promis "muncitorilor. Stalin a transformat această dictatură în totalitarism – cel mai sângeros regim politic cunoscut în istoria modernă. A înlocuit teorii precum “cucerirea democraţiei" de la Marx cu "dictatura proletariatului". Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste (URSS) sau. care se conturează înainte de primul război mondial şi se adânceşte până la despărţire spre finalul acestuia. După moartea lui V. pentru a fi cât mai credibil. Se poate. iar după război ocupă cu Armata Roşie toate viitoarele "ţări socialiste". vrea să exprime continuitatea uneia şi aceleiaşi ideologii şi doctrine. stalinism.

pentru ca. care aveau alte tradiţii istorice decât Rusia. Numit de cubanezi “Gestapoul roşu”. întrunul dintre atacurile studenţilor de la cazarma de la Moncada. marcată de mişcări democratice şi sociale. Cuba a cunoscut un avânt economic evident în timpul guvernării lui Batista. Regimul comunist din Cuba Încă de la începutul secolului XX. măsuri care au provocat un intens fenomen de părăsire a ţării. acesta şi-a declanşat prima campanie în perioada 1959-1962. Alte măsuri luate în această perioadă au fost: preluarea controlului ţării de către armată. 70 .• • el nu era valabil pentru celelalte ţări. Castro s-a bazat pe un serviciu de informaţii foarte eficient. închiderea ziarelor independente. un grup militar condus de sergentul Fulgencio Batista y Zaldivar a răsturnat dictatura lui Gerardo Machado. avocaţi. În calitate de conducător ("lider maximo"). el înrudindu-se cu cel dezvoltat de statele fasciste sau de orientare fascistă din perioada interbelică. Prima sa decizie politică a fost anularea proiectului de organizare a unor alegeri libere. aproape 50. care susţinuseră revoluţia. În anul 1933. să preia controlul statului deţinând funcţia de primministru. dar bogăţia a fost foarte prost distribuită. ales preşedinte al republicii în 1940. A fost eliberat la scurt timp.000 de persoane provenind din clasele mijlocii. creându-se un dezechilibru accentuat. el nu fusese valabil nici măcar pentru Rusia. Castro acordând un interviu în New York Times. în 1959. cu misiunea de a distruge mişcările care se opuneau regimului castrist. Departamentul pentru Securitatea Statului (DSE). insula cea mai importantă a Caraibilor a dus o viaţă politică frământată. marginalizarea instituţiilor religioase. După victorie vreau să mă întorc în satul meu şi să-mi reiau activitatea de avocat”. Lipsa de medici. În 1957. după care a plecat în Mexic. renegând astfel unul din punctele principale ale programului revoluţionar anti-Batista. profesori a afectat negativ multă vreme societatea cubaneză. Batista a promulgat o constituţie liberală. Naţionalismul cultivat de regimul comunist cubanez nu este original în modul sau de exprimare. declara că: “Nu mă interesează puterea. unde a organizat o mişcare de gherilă. interzicerea mişcărilor sindicale. Fidel Castro a fost arestat şi condamnat la 15 ani de închisoare în 1953. care avea alt nivel de dezvltare decât ţările occidentale pentru care Marx proiectase revoluţia socialistă. s-au autoexilat.

încep să vibreze într-un dialog de intensitate crescândă. perioada a unor "intuiţii avangardiste".explica în 1965 Che Guevara . mult mai puţin între 1962 şi 1968. echităţii şi simplităţii. 71 . mai intâi foarte aproape de URSS. ✔ perioada marxist-leninistă începând din 1961. caracterizându-se în special prin represiuni sângeroase împotriva celor ce se declarau opozanţii regimului.şeful statului este singurul capabil de interpretări si adaptări la circumstanţe ale vulgatei comuniste. A ţinut discursuri ore intregi unor mulţimi imense care îl aplaudau şi îi scandau numele. "Fidel şi poporul . În cadrul politicii lui Fidel Castro se disting mai multe etape: ✔ perioada anarhistă (1925-1958). ✔ începând din 1968." Dar această imagine nu corespunde în totalitate realităţii. Armata se conturează ca stâlp esenţial al acestui regim. Fidel Castro stabilind relaţii directe cu poporul. Gulagul cubanez Conducătorul cubanez era perceput ca intruchipare a înţelepciunii. până la apogeu. ✔ perioada democrat-burgeză (1959-1960). acesta fiind celebrat prin strigătul nostru de lupta şi victorie.

Ruperea relaţiilor cu S.U.A. a reprezentat un moment de cotitură pentru politica externă cubaneză, fiind urmat la scurt timp de întărirea alianţei cu U.R.S.S. care a încercat să folosească teritoriul Cubei drept bază de atac împotriva Statelor Unite. Această încercare a culminat cu momentul crizei rachetelor, din 1962. Descoperirea de către americani a rachetelor cu rază medie de acţiune (1890 km) instalate de U.R.S.S. în Cuba la cererea lui Castro, a fost urmată de o blocadă instituită împotriva acestei ţări. Momentul, cel mai critic din cadrul războiului rece, a fost soluţionat printr-un acord la care au ajuns cei doi conducători de state, Kennedy (S.U.A.) şi Nikita Hrusciov (U.R.S.S.). În opinia lui Fidel Castro, Cuba trebuia să rămână ultimul bastion al comunismului mondial. Revoluţia comunistă începută de Fidel Castro a alimentat unul dintre cele mai îndelungate şi mai marcante conflicte geopolitice, dintre Cuba şi SUA. Astfel, retragerea lui Fidel Castro din funcţia de preşedinte al Cubei, a atras reacţii diferite din partea liderilor politici din întreaga lume. Şefii de stat din ţările aliate Cubei îl consideră pe Castro un mare om politic. Astfel, ţări ca şi China, Venezuela, sau Brazilia şi-au exprimat admiraţia faţă de conducătorul revoluţionar de la Havana, vorbindu-se despre o nouă etapă în revoluţia cubaneză. Pe de altă parte, Spania şi-a exprimat speranţa că retragerea lui Castro va duce la adoptarea unor reforme democratice în Cuba. În acelaşi timp, preşedintele american din acea perioadă, George W. Bush susţinea că Havana poate spera într-o nouă eră, după ieşirea definitivă din scenă a liderului cubanez. În acelaşi sens, Suedia susţinea faptul că retragerea lui Castro va contura pentru Cuba drumul spre democraţie.
72

Din punct de vedere al politicii economice, Castro şi-a consolidat controlul asupra ţării măsuri legate de naţionalizarea industriei, exproprierea proprietăţii private, colectivizarea agriculturii şi impunerea de politici despre care el credea că vor folosi populaţiei. Din cauza embargoului din partea SUA, Cuba a devenit apoi din ce în ce mai dependentă de Uniunea Sovietică şi alte ţări din blocul comunist, al căror ajutor economic (estimat la un sfert din produsul naţional brut al insulei) era vital pentru menţinerea condiţiilor de viaţă cubaneze. Dizolvarea URSS în 1991 a avut reprecusiuni negative asupra politicii economice. Majoritatea susţinătorilor lui Castro susţin că embargoul american reprezenta sursa majorităţii problemelor economice ale Cubei. În ultimii ani ai preşedenţiei sale, Fidel Castro a investit în biotehnologie pentru a susţine economia cubaneză şi pentru a găsi înlocuitori pentru importul de medicină străină. Educaţia şi îngrijirea medicală au devenit unele dintre priorităţile lui Castro, statiscile UNESCO aratând că Cuba are cea mai mică rată de analfabetism din America Latină, iar rata mortalităţii infantile e cea mai mică din regiune. Totodată, aproximativ 20.000 doctori au fost trimişi de Cuba în jurul lumii pentru a trimite ajutor medical la aproximativ 60 din tarile lumii a treia. Fidel Castro, lider charismatic Fidel Castro s-a născut pe 13 august 1926 (după alte surse 1927), la o fermă în Mayari, din provincia Oriente. A urmat cursurile unor renumite şcoli catolice în Santiago de Cuba şi Havana. În 1942, Fidel Castro se înscrie la "Belen High School", liceu condus de iezuiţi. Ca licean, Fidel Castro se remarcă prin ţinuta sa atletică, prin memoria vizuală şi prin interminabila logoree cu care îşi exaspera colegii. Belen High School are drept mentor spiritual pe părintele Albert de Castro (nici o legătură de rudenie), un preot mare admirator al dictatorului spaniol Francisco Franco, ce nutrea totodată puternice sentimente anti-americane35. La "Belen High School", preotul Alberto de Castro întemeiase o societate secretă de tip elitist, numită "Convivio", în care i-a atras pe adolescenţii care manifestau "talente politice". "Convivio" reprezinta un moment important pentru formarea intelectuală şi politică a adolescentului Fidel Castro. "Convivio" milita pentru o Americă Latină hispanică, unită, opusă anglosaxonilor şi "Noii Ordini Mondiale".
35 Jules Dubois, Fidel Castro, New York, Bobbs-Merrill, 1959, p. 14.

73

În 1945 s-a înscris la Universitatea din Havana, pe care o absolveşte în 1950, cu o diploma în drept. Tot în acest an, câstigă un post superior în avocatură în Havana, unde lucrează cu doi asociaţi. Ca avocat, Fidel Castro se dedică săracilor. S-a însurat cu Mirta Diaz-Balart în 1948, însă a divorţat în 1954. Fiul lor, Fidel Castro Diaz-Balart, născut în 1949, a lucrat ca şef al comisiei pentru energie atomică din Cuba. În anul 1952, Castro urmărea să candideze la un loc în Parlament, în acelaşi an, însă, generalul Fulgencio Batista a răsturnat guvernul preşedintelui Carlos Prio Socarras printr-o lovitura de stat şi alegerile au fost anulate. Membru al partidului social-democrat Ortodoxo la sfârşitul anilor 40 şi începutul anilor 50, Castro a fost printre primii oponenţi vădiţi ai dictaturii lui Fulgencio Batista. La 26 iulie 1953, Fidel Castro a condus un atac asupra barăcilor armatei din Monada, atac care a eşuat, dar i-a adus notorietate naţională. La acel moment, ideile sale politice erau naţionaliste, antiimperialiste şi reformiste, nefiind al partidului comunist. După atacul de la Moncada, Castro a fost judecat şi condamnat la 15 ani de închisoare, dar a fost graţiat în 1955. Astfel, la 15 mai 1955, este eliberat printr-o amnisţie generală. A pleacat în Mexic, unde îl cunoaste pe Ernesto Che Guevara şi unde organizează pe exilaţii cubanezi într-o altă mişcare, numită Mişcarea Revoluţionară din 26 iulie.

Fidel Castro împreună cu Membrii al Mişcării 26 Iulie

Fidel Castro cu Che Guevara

În decembrie 1956, împreună cu 81 de persoane, printre care Che Guevara, Castro a revenit în Cuba, avansând înspre Sierra Maestra, de unde au lansat numeroase atacuri de gherilă încununate de succes. Castro şi-a demonstrat calităţile de lider puternic şi indemanarea politică, convins fiind că este datoria lui
74

istorică să schimbe caracterul societăţii cubaneze. Vazându-şi armata în colaps, şi neputându-se baza pe susţinere din partea SUA, Batista a fugit la 1 ianuarie 1959, asigurând, astfel ascensiunea politică a lui Fidel Castro. În luna februarie a acestui an, Castro îşi asumă poziţia de primministru. Însă, la scurt timp, apar neînţelegeri între Castro şi SUA, atunci când noua formă de guvernământ începe să confişte proprietăţile americane deţinute în Cuba. Într-o fază incipientă, regimul revoluţionar al lui Casto a inclus politicieni moderaţi şi democraţi, treptat, însă, hotărârile lui au devenit radicale. Castro a rămas un lider de necontestat, iar masele l-au susţinut în acţiunile sale. În iulie 2006, Fidel Castro a delegat atributele puterii fratelui său Raul, însă şia păstrat titlul de preşedinte al Republicii, iar, după demisia din februarie 2007, a rămas prim secretar al partidului comunist. Fidel Castro, prin regimul său, a practicat manipularea maselor folosindu-se de aceleaşi pârghii: presa, televiziunea, radioul, erau total subordonate puterii; în acelaşi timp, accesul la informaţiile venite din exterior era drastic limitat, fiind erau cenzurate si deformate. Instituţiile de învăţmânt erau politizate. Întreaga populaţie trebuia cuprinsă în una sau mai multe forme de organizare cu reguli stricte, eventual cu uniforme specifice care sa creeze sentimentul supunerii faţă de autorităţi. Omul nu trebuia să aibă timp de reflecţie pentru ajunge la vreo opinie proprie sau la manifestări personale. În acelaşi timp, cultul personalităţii s-a manifestat pregnant şi în cazul lui Fidel Castro. Influenţa fostului conducător continuă să se manifeste asupra poporului cubanez şi după ce aceasta a predat puterea. O mare parte din această autoritate este atribuită controlului lui Castro asupra mediei, incluzând aici televiziunea, radioul, presei scrise, precum şi altor publicaţii. Discursul este o altă formă de propagandă folosită în mod eficient de către Fidel Castro, prin intermediul căruia, guvernul cubanez informa populaţia şi menţinea poporul unit. Totodată, fidel castro considera că propaganda reprezintă una din cele mai puternice arme din arsenalul său în ceea ce priveşte politica externă. Agenţia de presă cubaneză transmite ştirile în patru limbi, având acces la ele atât Occidentul, cât şi ţările din lumea a treia. Institutul Cubanez de Prietenie între Popoare (ICAP), fondat la 30 decembrie 1960, menţine legături cu peste 2000 de organizaţii din 146 de ţări, în timp ce alte instituţii, cum ar fi Casa de las Americas au făcut cunoscute idealurile Revoluţiei din Cuba.

75

ministrul de Externe Felipe Perez Roque a anunţat că se vor semna două documente privind drepturile omului şi se va permite unui organism al ONU să monitorizeze respectarea acestora. dar schimbările au trecut pe plan secundar faţă de criza economică globală. 76 . a fost numit prim vicepreşedinte. din acest punct de vedere.Cuba după Fidel Castro În timpul preşedinţiei sale. şi a condamnat la închisoare adversarii săi politici. el a cerut Adunării permisiunea de a-l consulta pe fratele său în deciziile importante pentru viitorul ţării. După numire. Pe parcursul a cinci decenii. Totuşi. între care preşedintele venezuelean Hugo Chavez şi cel bolivian. locul lui Raul Castro la conducerea Ministerului Apărării fiind luat de către generalul Julio Casas. a devenit un model pentru o nouă generaţie de lideri de stânga din America Latină. După ce a ţinut piept la de 10 preşedinţi ai SUA. pe 11 decembrie 2007. Retragerea lui Fidel Castro a fost urmată de accederea la putere a fratelui său. făcând mari progrese în domeniile sănătăţii şi educaţiei. care au ridicat ţara insulară la nivelul statelor occidentale. Jose Ramon Machado. mai recent. cu retragerea lui Fidel Castro. cu colapsul economic care a urmat destrămării URSS în 1991 şi. Havana a transmis un prim semnal de deschidere spre tema drepturilor omului. Evo Morales. după ce acesta s-a îmbolnăvit grav în iulie 2006. fiind un reprezentant al regimului lui Fidel. Raul Castro acesta fiind ales de către Adunarea Naţională de la Havana. Cuba a fost lovită de trei uragane ce au cauzat pagube de 10 miliarde de dolari. În 2008. cei 11 milioane de cubanezi s-au confruntat cu embargoul american. În timpul conducerii interimare a lui Raul Castro. desprinzându-se întrucâtva de politica fratelui său şi a membrilor de frunte ai vechii gărzi comuniste. Raul Castro a fost timp de aproape jumătate de secol ministru al Apărării. Raul Castro a promis reforme structurale. Fidel Castro. el a realizat şi reforme istorice. Astfel. trimiţând în exil câteva milioane de cubanezi. Fidel Castro a expropriat companiile străine. astfel s-au luat măsuri care dau un control mai mare al Guvernului asupra veniturilor şi reguli mai stricte pentru agricultură. echivalentul a 20% din PIB-ul Cubei.

cât. mai ales. este necesară o tipologizare a regimurilor politice. în regimurile totalitare distanţa între stat şi societate este practic anulată. alegere directă sau indirectă a acestora). caracterizate print-o serie de elemente comune. în sensul că puterea întrupată de stat. Pentru a realiza o descriere a regimurilor totalitare. mai ales. Dintre criteriile care trebuiesc folosite în clasificarea regimurilor politice se evidenţiază: modul de constituire şi funcţionare a organelor puterii de stat (numire. bi şi pluri partidism). punându-se accent pe caracteristicile definitorii ale fiecăruia dintre ele. pătrunde până şi în viaţa particulară a fiecărui cetaţean. natura. în general. regimurile politice pot fi clasificate se divid în regimuri politice democratice şi regimuri politice dictatoriale sau totalitare. rezultate atât din caracteristicile regimurilor din care fac parte. Ideologia totalitaristă este 77 . natura şi baza ideologică a regimului. datorită personalităţii unice ale liderilor care au avut un rol deosebit în dezvoltarea şi evoluţia acestor regimuri. având aspecte unice. Spre deosebire de sistemul politic de tip monarhie absolută sau dictatură. prin partidul unic. care au influenţat şi încă influenţează societatea prin caracteristice lor ieşite din comun. fiecare dintre acestea cu particularităţile sale. modul de alegere a conducătorilor. sunt totuşi distincte. în special a celor politice şi. Totalitarismul este un regim politic în care puterea aparţine în mod total unei persoane sau unui grup de persoane. profunzimea şi amplitudinea relaţiilor sociale şi. dar de aici se desprind o serie de multe alte subdiviziuni. Pornind de la aceste orientări. în special a celor politice. sistemul partidist (monopartidist. Totalitarismul nazist. a modului cum se regăsesc şi se materializează în practica vieţii social-politice.Concluzii Scopul acestei lucrări este de a pune faţă în faţă două dintre cele mai importante regimuri politice din istorie. cât şi cel comunist. conţinutul şi sfera drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor.

Până la apariţia Partidului Naţional Socialist German. nici un alt regim totalitar nu a reuşit performanţa de a perfecţiona şi extinde tehnicile de manipulare până la a controla tot ce înseamnă cuvânt scris sau vorbit. sunt necesare precizări legate de noţiunile de putere. legimitatea este considerată a fi fundamentul unui regim politic. asupra modului său de gândire. în scopul controlului total al individului. Practic. Cultul personaliăţii caracterizează de obicei statele totalitare sau statele care au avut parte recent de revoluţii. cel puţin minimală. propaganda fiind cea mai răspândită formă de manipulare a populaţiei. un guvernământ se blochează şi moare. în consecinţă. un demers firesc al oricărui regim şi al oricărei puteri politice. evident. Renumele unui singur lider. Căutarea legimităţii devine. Charisma liderilor politici de foarte multe ori se prezintă sub forme negative. imagine sau sunet. Cele mai reprezentative forme ale regimurilor dictatoriale au fost şi mai sunt regimurile coloniale. a fost aplicat foarte des şi în alte sfere de activitate. Cultul personalităţii este un termen care defineşte venerarea execesivă a unui singur conducător aflat încă în viaţă. în general. a validităţii unui regim sau a unui sistem de legi. În ştiinţa politică. prin controlul aproape integral al mijloacelor de comunicare în masă de către puterea politică. De multe ori. o legătură directă între legitimitate şi autoritate politică. cu un control total asupra individului. dar fenomene asemănătoare existau cu mult timp înainte. asupra comportamentului şi 78 .opusă conceptului de societate deschisă. de fapt. în principal. regimurile fasciste. Conceptul de legimitate. Pentru a descrie fenomene ca manipulare a maselor. fără legimitate. din ştiinţă politică. Există. Portretul conducătorului apare peste tot. autoritate şi legimitate politică. Acest lucru s-a realizat. de către populaţie. regimurile comuniste şi regimurile militare. Acţiunile propagandistice şi impactul lor asupra maselor sunt uriaşe. persoanele charismatice sunt asociate. încă de pe timpul Romei Antice. ridică conducătorul la un nivel aproape divin. la fel ca şi statuile sau monumentele dedicate măreţiei şi înţelepciunii liderului. Legitimarea politică derivă din acceptarea. sau cultul personalităţii. dar şi ca fundamentul funcţionării unei instituţii politice în particular. care sunt o condiţie esenţială a manifestării unui lider charismatic. deseori caracterizat drept "liberator" sau "salvator" al poporului. Termenul a fost inventat de conducătorul Uniunii Sovietice Nikita Hruşciov la scurtă vreme după moartea lui Stalin.

instinctivă. 79 . au reuşit să controleze populaţia prin personalitatea deosebită şi prin charisma care-i caracteriza. acel magnetism caracteristic tipologiilor charismatice. „Stăpânul” unor astfel de mase este o persoană charismatică. Cei doi lideri.asupra sentimentelor sale. fiecare dintre acestea cu particularităţile sale distincte. pentru a-i atrage pe indivizi trebuie să aibă. deşi reprezentanţi ai două regimuri diferite. Toate acestea ne duc cu gândul la sistemele totalitare. Aceste aspecte legate de puterea de manipulare a maselor şi de controlul absolut asupra mijloacelor de propagandă. Este vorba de o supunere necondiţionată. la transformarea lui într-un tip de cetăţean incapabil să ia decizii de unul singur. Adolf Hitler şi Fidel Castro. la debusolarea acestuia. la reducerea individului. sunt caracteristici comune ale celor două regimuri prezentate în această lucrare. în primul rând.

20. Claude David.org. Psihologia socială sau maşina de fabricat zei. accesat la 21. Traducere de Ion Dur şi Mircea Ivănescu Ediţia a II-a. Editura Fundatiei Culturale "D.2009. Editura Du Style. Stiinta politicului. Bucuresti. 1999.ro. Baudoin Jean. Iaşi. 1998. Introducere în ştiinţele politice. Editura Humanitas. 1999. Editura Grup Editorial ART. Magureanu Virgil. Editura Universitatii "Al. Iaşi. editura Polirom. Politologia în faţa secolului XXI. editura Nemira. Fascism şi comunism. Editura Politică. Bucuresti. Iaşi. Septemiu Chelcea. Putere. Bucureşti. editura Polirom. www. Editura Amarcord. Dogan Matei.ro. Editura Antet. Cuza". Psihosociologie. Mihail Andreesecu. 1998.10. Bucureşti.. 2007. Bolintineanu". Introducere in sociologia politica. Hannah Arendt. Bucureşti. I.ro/stiri/dosare/interne/tableta-politica. Psihologia manipulării şi a supunerii. Bucuresti.2008. 2006. Editura Corint. Prahova. Rouquette Michel-Louis. Teodorescu Gheorghe. Bocancea Cristian. autoritate şi comunicare politică. Teoria democraţiei reinterpretată. Mitran Ion. 2000. Bucureşti 2007. accesat la 21.dilemaveche. Bucureşti. Gueguen Nicolas. 15. Istoria ilustrată a nazismului. Hitler şi nazismul. Dorna Alexandre. Bucureşti. 2007. www. Despre cunoaşterea maselor. 2007. Editura comunicare. Bucuresti. Charisma liderului.2008. editura Polirom. Iasi. Regimuri totalitare din Europa. 15. 1999. Bucureşti. accesat la 3. edutura Polirom.15. editura Comunicare. Floriani Flavio.Bibliografie: Arăvădoaice Gheorghe. Editura Albatros. 1997. Puterea. Iaşi. 2002. Studii de sociologie politica. 2005. 2006. Fundamentele psihologiei politice. www. Sociologie politica. Moscovici Serge.45. 2004 Dowding Keith. Originile totalitarismului. Francois Furet. Bucureşti. Dicţionar politic. Tratat.europafm. Editura Alternative.12. Timisoara. 1997. 80 . Colecţia Demonul teoriei. editura Fundaţiei România de Mâine. Editura RAO. I. Iaşi. Carpinschi Anton. Frigioiu Nicolae. 2008. Opere alese. 2002. Bucureşti.wikipedia. Sartori G. vol. 2000.12. editura Polirom.01. 1975.

totalitarism. accesat la 15.2008.30.2008. 14. 81 .ro.www.ro/files/formare/lider_charismatic. www.didactic.11.11.24. 15. accesat la 15.

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful