1

Stelele şi viteza luminii în Facerea I1 Aici vom aborda una dintre cele mai frecvente obiecţii formulate împotriva unei lecturi literale a Facerii I. Obiecţia se referă la anomalia aparentă cu privire la viteza luminii şi facerea stelelor. Este susţinut că, din moment ce acesta este stabilit de către ştiinţa modernă că stelele sunt foarte departe, atât de departe încât lumina de la cea mai apropiata stea, Proxima Centauri, are nevoie în prezent de patru ani pentru a ajunge pe Pământ la viteza de 300.000 km/sec, ar fi fost imposibil ca lumina stelelor, care au fost făcute în a patra zi a creaţiei, să ajungă la Pământ în acea zi, şi, de fapt,

Proxima Centauri nu ar fi fost văzută până cel puţin patru ani de la facerea lui Adam. S-ar mai putea afirma că dacă celelalte stele se află la sute de mii de ani-lumină de Pământ, atunci vârsta universului nu ar putea fi datată la aproape de 6000 ~ 13000 ani aşa cum cere o lectură literală a textului biblic, în caz contrar, noi nu am fi văzut astăzi lumina de la aceste stele cele mai îndepărtate.2 La prima vedere aceasta pare a fi o obiecţie foarte logică şi întemeiată, şi ca urmare, ea a nedumerit şi paralizat nu puţini teologi. Reacţiile lor la această problemă aparent sunt multe şi variate. Unii au fost convinşi să renunţe la o lectură literală din Facere I cu totul, sau, cel puţin, au încercat să avanseze lecturi literale alternative3. Unii au trecut la o interpretare evolutiva teistă a Facerii. Alţii au
Robert Sungenis A., Ph.D. Galileo s-a înşelat iar Biserica a avut dreptate, volumul II Procesul istoric în favoarea geocentrismului. CAI Publishing, Inc, 2008, pp. 317-321 2 Perioada de timp de 6000 de ani (≈ 4000 î.Hr. până în 2000 d.Hr.) rezultă din interpretarea liniilor ancestrale din Facere V şi XI ca relaţii stricte tată-fiu, în timp ce un interval de timp de 13.000 de ani (≈ 11000 î.Hr. până în 2000 d.Hr.) ar fi cea mai mare perioadă de timp admisă de Facere dacă, cu excepţia lui Adam-Set, Set-Enos, Lameh-Noe, Noe-Sem, Tara-Avraam, toate celelalte relaţii din Facere V şi XI sunt ancestrale şi ale căror principali patriarhi sunt capetele calendarului pentru perioada lor de timp. În consecinţă, începutul creaţiei ar putea fi, de asemenea, orice dată între 11.000 î.Hr. şi 4000 î.Hr., în cifre rotunjite. 3 Fr. Stanley L. Jaki, Facerea I de-a lungul vremilor, 1992.
1

2 propus utilizarea principiilor de deformare a timpului ale relativităţii speciale şi generale pentru a explica anomalia4, în timp ce alţii sunt atât de deranjaţi de anomalie încât sunt dispuşi să rearanjeze întreaga cronologie din Facere I5. De la bun început trebuie să observăm că nu contează dacă cineva îşi bazează argumentul pe ideea că stelele sunt la miliarde de ani lumină sau doar la patru ani lumină de Pământ. În ambele cazuri, dacă viteza luminii are atribuită o valoare invariabilă de 300 000 de km pe secundă, dar se cade de acord că atunci când stelele au fost create în ziua a patra un observator de pe Pământ ar fi văzut lumina lor imediat, atunci lumina stelelor trebuie să fi atins Pământul fie instantaneu sau cândva înainte de încheierea celei de a patra zi. Chiar dacă dăm luminii o zi sau două în plus pentru a ajunge pe Pământ, astfel încât ar fi apărut în a cincea sau a şasea zi a Facerii, aceasta nu oferă o soluţie adecvată la problemă, deoarece cea mai apropiată stea se află, cel puţin în conformitate cu astronomia modernă, la cel puţin patru ani lumină distanţă. Ca atare, lumina de la Proxima Centauri ar fi ajuns la patru ani
În special, D. Russell Humphreys în cartea Lumina stelară şi timpul: rezolvarea şaradei distanţei luminii stelare într-un univers tânăr, Green Forest, AR, Master Books, 1994. Teza de bază a lui Humphreys este aceea că "Dumnezeu a folosit teoria relativităţii pentru a face un univers tânăr", căci se potriveşte cu ceea ce el numeşte "teoria bine stabilită experimental a relativităţii generale." El sugerează de asemenea că "universul a început fie ca o gaură neagră sau una albă. Vă sugerez aici că a fost o gaură neagră, şi că Dumnezeu a lăsat gravitatea să-şi urmeze cursul" (pp. 128, 127, 123, citat în ordine). Cu alte cuvinte, dilatarea a timpului prin gravitaţie din relativitatea generală stă la baza teoriei lui Humphreys. Prin urmare, un ceas de pe Pământ ar măsura vârsta Pământului actual la 6000 de ani, în timp ce un ceas de la marginea universului ar măsura 13 miliarde ani. În esenţă, Humphreys foloseşte matematica relativităţii generale şi postulează că cele 13 miliarde ani frecvent asociate cu vârsta universului sunt o iluzie creată, dar permisă, de principiile relativităţii generale. Cu toate acestea, cineva care a folosit, de asemenea, principiile relativităţii a ajuns la părerea exact contrarie, ceea ce nu este surprinzător, deoarece în relativitate totul este "relativ" (G.L. Schroeder, "Universul – vechi de 6 zile şi 13 miliarde de ani," Jerusalem Post, 7 septembrie, 1991). Humphreys poate avea un mic argument împotriva acestei aserţiuni, deoarece, conform relativităţii generale, o persoană aflată la marginea universului ar crede că vecinătatea lui imediata este de 6.000 de ani, iar Pământul este de 13 miliarde de ani. Una peste alta, acesta este doar un alt caz în care relativitatea generală devine un nas de ceară care poate fi modelat pentru a se potrivi unei varietăţi de cosmologii, datorită naturii însăşi a incapacităţii sale de a avea un punct de referinţă fix şi absolut. 5 În special, Gorman Gray în cartea Vârsta universului: Care sunt limitele biblice? Washington, Morning Star Publications, 2005, în care el susţine că afirmaţia din Facere I, 1 "De început a făcut Dumnezeu cerul şi pământul", denotă faptul că la acel moment soarele si stelele trebuie să fi fost create, şi că textul permite un interval de timp nedeterminat între apariţia stelelor/soarelui şi facerea Pământului. În timpul acestei "perioade nedefinite", lumina stelară se spune că a călătorit spre Pământ şi, bazată pe o viteză de 300 000 de km pe secundă, ar fi avut suficient timp pentru a face o călătorie de mai multe milioane de ani... Pentru a-şi întemeia această interpretare, Gray susţine în continuare că ebraicul asah care apare în Facere I , 16 şi în mod normal este tradus "făcut" înseamnă de fapt "manifestat", astfel încât lumina de la soare si stele este acum lăsată să pătrundă pe Pământ, după ce anterior a fost acoperită de un nor "cu negură" (cf. Iov 38, 9), care de atunci a fost eliminat. Acest lucru este similar cu punctul de vedere observat mai devreme promulgat de Hugh Ross, dar acesta trebuie respins pentru aceleaşi motive. Nu există absolut nici un indiciu în textul Facerii că stelele au fost făcute înainte de Pământ, si este de asemenea exegetic o îndrăzneală să limitezi definiţia din Facere I, 1 a "cerului" la existenţa stelelor în cer, spre deosebire de cerul în sine. Potrivit Facerii I, 14-16, soarele şi stelele sunt plasate "în cer", adică, ele nu sunt cerurile, dar sunt ataşate în ceruri… În plus, nu există nici o "tărie" în prima zi a creaţiei, nu există decât cerul gol, şi, ca atare, golul aşteaptă să fie umplut atât de tărie cât şi de corpurile cereşti, în ziua a doua şi respectiv a patra. Mai mult, afirmaţia lui Gray că "manifestat" este o traducere mai clară a ebraicului asah decât "făcut" este de neconceput. Deşi asah are unele variaţii în sensul ei contextual, atunci când apare în contexte crearea, sensul său este mai aproape de a "făcut", decât de "manifestat". De exemplu, Psalmul 32, 6 spune: "Cu cuvântul Domnului cerurile s-au făcut [asah], şi prin suflarea gurii Lui toată oştirea lor." Aici asah este utilizat în modul de redactare aproape identică cu Facerea I, 1 ("De început a făcut Dumnezeu cerul..."), deşi în acel caz este folosit bara ebraic în loc de asah, care arată că cuvintele sunt exegetic interschimbabile.
4

3 după facerea lui Adam, şi lumina stelelor care sunt mai departe decât 13 000 de ani-lumină încă nu ar fi ajuns pe Pământ, potrivit calendarului biblic. Unii ar putea aduce contraargumentul că, după ce stelele sunt menţionate în Facere I, 16, ele nu sunt menţionate din nou în textul biblic până la Facere XV, 5, atunci când Dumnezeu îi spune lui Avraam să se uite la stele şi să le numere. Acest lucru ar permite ca lumina lor să călătorească în toată această perioadă de la săptămâna facerii până în zilele bătrâneţii lui Avraam. Ca atare, timpul total de călătorie ar fi putut fi oricare de la două mii de ani (4.000 î.Hr. la 2.000 î.Hr.), la unsprezece mii de ani (13000 î.Hr. la 2.000 î.Hr.). Dacă presupunem că viteza luminii a fost întotdeauna aceeaşi, atunci, cel mult, suma totală a kilometrilor parcurşi ar fi de 6.44 × 1639 km în 11.000 de ani, sau de 10,6 de catralioane de km6…

S-ar mai putea argumenta că metoda alternativă şi răspândită de măsurare a distanţei spre stele dincolo de limitele de paralaxă, deplasarea spre roşu a luminii, este pur şi simplu o ipoteză nedemonstrată ştiinţific că rămâne în domeniul controverselor, şi prin urmare, nici un cercetător al Bibliei nu este obligat să accepte sau să aplice o relaţie de deplasare în roşu/distanţă ca un fapt ştiinţific de necontestat.

6

10,6 × 1024

4 Mai mult decât atât, diferiţi astrofizicieni au propus deja un model matematic pentru un timp mult mai scurt de propagare a luminii în univers. Parry Moon de la M.I.T. şi Domina Spencer de la Universitatea din Connecticut au introdus ideea într-un material "Stele binare şi viteza luminii." Autorii spun că: "Acceptarea spaţiului riemannian ne permite să respingem relativitatea lui Einstein şi de a păstra toate ideile obişnuite de timp şi toate ideile spaţiului euclidian până la o distanţă de câţiva ani lumină. Spaţiul astronomic rămâne euclidian pentru corpuri materiale, dar lumina este considerată a se propaga în spaţiu riemannian. În acest fel, timpul necesar luminii pentru a ajunge la noi de la cele mai îndepărtate stele este de doar 15 ani. "7 Problema cu toate propunerile de mai sus, totuşi, este că ele nu vor permite lumina de la stelele să apară pe Pământ exact în a patra zi a creaţiei, în vreme ce textul din Facere insistă pe faptul că în realitate contrariul este adevărat, întrucât stelele sunt incluse printre corpurile cereşti care au sarcina de a păstra vremile (Facere I, 14: "şi ei să fie în semne şi în vremi şi în zile şi în ani"; Facere I, 18: "şi să stăpânească zilei şi nopţii"). Cunoaştem rolul stelelor în păstrarea vremilor în zilele noastre ca "timp sideral", ce este un ingredient esenţial în cronologie8 căci ne permite să avem un fundal contrastant pentru a măsura calea soarelui în jurul Pământului. Atât de precisă este această relaţie stea/soare, încât ziua siderală este întotdeauna cu patru minute mai scurtă decât cea pe care o ţinem după soare pe un ceas de 24 de ore-pe-zi… Dacă am aprofunda mai mult textul biblic, există o soluţie simplă pentru această problemă, şi, de fapt, există mai multe soluţii, care toate pot fi luate împreună. (1) Orice soluţie nu trebuie niciodată să excludă posibilitatea ca stelele ar fi putut fi făcute la mai multe mii de ani lumină de Pământ iar lumina lor să fi putut fi adusă pe Pământ instantaneu printrun act de fiat creativ. Ar fi cu siguranţă ilogic să se susţină, pe de o parte, că Dumnezeu a făcut stelele instantaneu, dar apoi să se susţină, pe de altă parte, că El nu a putut efectua o minune creativă şi să facă în aşa fel ca lumina lor să se întindă instantaneu până la Pământ. Dacă se acceptă o intervenţie divină în primul caz, pe ce bază se poate ea nega pentru cel din urmă? Dumnezeu însuşi determină linia de demarcaţie pentru cum şi când încetează intervenţiile Sale supra naturale şi dă loc proceselor naturale. Nici unul dintre noi poate stabili limite arbitrare asupra momentului acestei linii de demarcaţie, mai ales la începuturile creaţiei atunci când cele mai multe evenimente sunt dependente de pronia miraculoasă a lui Dumnezeu. Unul dintre principalele motive pentru care ştiinţa modernă atee consideră că universul este vechi de 13,5 miliarde de ani este acela că ea neagă un fiat creativ în orice moment, insistând ca totul, de la apariţiile de materiei până la lumina stelelor, respectiv, trebuie să aibă loc prin procese naturale. La un moment dat, cercetătorul biblicist trebuie să refuze premiza de naturalism, fie că se decidă să facă acest lucru în ziua a patra a creaţiei sau la aşa-numitul big bang, deoarece chiar şi cercetătorul biblicist cu cea mai liberală abordare ştie că ceva nu poate veni din nimic. Prin urmare, nu este mare problemă ca cercetătorul biblicist conservator să includă faptul că, în fiat-ul creativ nu numai stelele în sine, dar, de asemenea, şi lumina care intervine între ele şi Pământ şi între ele reciproc. (2) Putem aborda, de asemenea, această problemă prin a sublinia faptul că principiul cosmologic nu a fost dovedit cu certitudine. Viteza atribuită luminii (300.000 km/sec) a fost demonstrată doar în mediul nostru local, şi nu în tot restul universului. Deşi este rezonabil ca să se presupună că viteza luminii este aceeaşi peste tot în univers, din acelaşi motiv, ar fi destul de arogant a
7

Parry Moon şi Domina Spencer, "Stelele binare şi viteza luminii," Jurnalul Societăţii optice americane, Vol.. 43, nr. 8, august 1953, p. 635, subliniere adăugată. Printr-un studiu exhaustiv al binarelor, Moon şi Spencer au concluzionat: "Viteza luminii în spaţiu liber este întotdeauna c cu privire la sursă, şi faţă de observator are o valoare care depinde de viteza relativă a sursei şi observatorului. Relativităţii. Se păstrează adevărata relativitate galileană, ca şi gravitaţia newtoniană." (ibid., p. 641). 8 Vezi şi http://www.hexaimeron.ro/Calendar/Cronologia.html

5 se construi un întreg sistem cosmologic pe ceva care nu are nici o dovadă demonstrabile în realitate. Cel puţin, cosmologiile care postulează o viteză a luminii mai mare în alte părţi ale universului, care pot supuse unor parametrii cosmologici diferiţi nu ar trebui să fie respinsă aprioric... (3) După ce am recunoaşte că Dumnezeu ar fi putut face ca lumina stelelor să apară pe Pământ în mod minunat, alţi cercetători biblicişti se pot simţi obligaţi ca cel puţin să ofere o explicaţie naturalistă ajungerea luminii stelare pe Pământ, fie şi dacă nu pentru nici un alt motiv decât pentru a acoperi toate premizele şi convinge adversarul că nu există nici o scăpare pentru cei care caută o abordare mai naturalistă la Facere I (de exemplu, evoluţioniştii). Ca atare, ne-am referi la evenimentele din a doua zi a creaţiei, când Dumnezeu a făcut tăria. Am remarcat deja că tăria include atât întinderea de spaţiu până la limitele universului (Facere I, 6-9, 14-19) precum şi spaţiul în imediata apropiere a Pământului în care "zburătoarele zboară" (Facere I, 20). După cum s-a remarcat de asemenea, cuvântul ebraic raqia (tăria) denotă ceva dur şi dens ca metalul, dar descrie de asemenea ceva eteric şi penetrabil. Plasarea tăriei între aceste două extreme înseamnă că avem o substanţă cu adevărat uimitoare în universul nostru. În volumul I am elaborat părerea după care cel mai bun mod de a încorpora cele două extreme este de a înţelege tăria ca pe o substanţă de particule extrem de fină însă densă, care este fără frecare şi care pătrunde fiecare parte a universului şi constituie infrastructura sa internă vastă. În plus, Scriptura vorbeşte despre tărie ca fiind transformată de la dimensiunile sale originale, la o stare "expandată". De exemplu, Psalmul 103, 2 spune că Dumnezeu "a întins cerul ca un cort."… Prima întrebare în ceea ce priveşte întinderea se referă la cât de repede a avut loc. Deoarece soarele si stelele au fost plasate "în tăria cerului," tăria trebuie să fie suficient de mare în zorii zilei a patra ca să cuprindă soarele şi toate stelele… Dacă vom limita viteza luminii la 300.000 de km pe secundă în momentul în care stelele sunt plasate în tărie, şi, de asemenea, să ne limităm la a afirma că lumina lor a ajuns Pământului în a patra zi, acest lucru înseamnă că dimensiunea tăriei la sfârşitul expansiunii în a patra zi nu ar fi mai mare decât distanţa admisibilă pe care ar putea lumina să o parcurgă în 24 de ore (adică 24 de ore de la începutul zilei a patra la sfârşitul zilei a patra). Ca atare, raza tăriei nu ar fi fost mai mare de 1,6 x 1683 km, sau 27 de miliarde de km; iar volumul său ar fi fost 1.256 ⋅ 1663 km cubi. Aici este punctul crucial: în cadrul distanţei de 27 de miliarde de km9, lumina stelelor se deplasează la Pământ într-o perioadă de 24 de ore sau mai puţin. Ca atare, am satisfăcut obiecţia privitoare la modul în care lumina stelelor ar putea apărea pe Pământ în a patra zi a creaţiei ...

9

Vezi şi http://www.hexaimeron.ro/Cosmologie/DimensiuneaCosmosului.html

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful