DREPT PROCESUAL PENAL I I.

NOŢIUNI GENERALE PRIVIND DREPTUL PROCESUAL PENAL

Dreptul procesual penal constă în totalitatea normelor juridice care reglementează activitatea organelor judiciare şi a părţilor, precum şi raporturile dintre acestea, în vederea constatării tuturor faptelor ce constituie infracţiuni şi pentru aplicarea măsurilor prevăzute de legea penală. Obiectul de reglementare al dreptului procesual penal este procesul penal. Cele mai multe norme juridice procesuale penale sunt concentrate în Codul de procedură penală. Partea generală cuprinde titlurile: 1. regulile de bază şi acţiunile în procesul penal; 2. competenţa; 3. probele şi mijloacele de probă; 4. măsurile preventive şi alte măsuri procesuale. Partea specială cuprinde titlurile: 1. urmărirea penală; 2. judecata; 3. executarea hotărârii penale; 4. proceduri speciale.
Sarcinile dreptului procesual penal

Dreptului procesual penal îi revin următoarele sarcini: 1. stabilirea organelor competente să participe în procesul penal şi sfera atribuţiilor acestor organe; 2. stabilirea persoanelor participante şi drepturile şi obligaţiile acestora; 3. reglementarea efectuării probaţiunii în procesul penal; 4. stabilirea măsurilor procesuale şi efectuarea oricăror acte de procedură; 5. reglementarea desfăşurării procesului penal în fazele sale: urmărirea penală, judecata şi executarea hotărârilor judecătoreşti. Procesul penal este activitatea reglementată prin lege şi desfăşurată de organele competente, cu participarea părţilor şi a altor persoane, în scopul constatării la timp şi în mod complet a faptelor ce constituie infracţiuni şi al justei pedepsiri a infracţiunilor, astfel încât orice persoană care a comis o infracţiune să fie pedepsită potrivit vinovăţiei sale şi nici o persoană nevinovată să nu fie trasă la răspundere penală, urmărindu-se prin acestea apărarea ordinii de drept, a persoanei, a drepturilor şi libertăţilor acesteia, prevenirea comiterii infracţiunilor şi educarea cetăţenilor în spiritul respectării legii.
Fazele procesului penal

Procesul penal este divizat în faze în care activează anumite categorii de organe specifice procesului penal – spre deosebire de procesul civil, care are un caracter unitar, pentru că de la început şi până la sfârşit acesta se desfăşoară în faţa instanţei de judecată. În procesul penal se disting trei faze: 1. urmărirea penală – activitatea de identificare a autorului unei infracţiuni, prinderea acestuia şi administrarea probelor pentru stabilirea faptei şi a vinovatului; 2. judecata – începe cu sesizarea instanţei prin rechizitoriul procurorului şi înaintarea întregului dosar cu probele administrate şi care continuă cu soluţionarea cauzei penale în condiţii de publicitate şi contradictorialitate, astfel încât hotărârea instanţei să exprime adevărul privind fapta şi vinovăţia autorului; 3. punerea în executare a hotărârii judecătoreşti – scopul acesteia este aplicarea hotârârii penale, realizarea practică a scopului legii penale şi procesuale penale. În prima fază îşi desfăşoară activitatea organele de cercetare penală şi procurorii (şi, excepţional, instanţa). În a doua fază îşi desfăşoară activitatea instanţa, cu participarea procurorului. În cea de-a treia fază activează instanţa, procurorii, organele ministerului de interne şi cele ale ministerului justiţiei.
1

Trecerea procesului penal prin cele trei faze este schema tipică, însă e posibil ca procesul penal să nu parcurgă aceste faze, încetarea urmăririi penale sau scoaterea de sub urmărire penală putând întrerupe continuarea celorlalte faze. De asemenea, pronunţarea unei achitări de către instanţă înlătură faza de punere în executare a hotărârii. În unele cazuri, procesul penal poate începe direct cu judecata – cazul procedurii plângerii prealabile –, când plângerea părţii vătămate se adresează direct instanţei.
II. RAPORTURILE PROCESUALE PENALE Noţiunea, elementele şi trăsăturile raporturilor procesuale penale

Raporturile procesuale penale sunt acele raporturi juridice care apar în cadrul procesului penal şi sunt reglementate de norme procesuale penale. Raporturile procesuale penale au trei elemente: subiecţi, obiect şi conţinut. Subiecţii sunt participanţii la activitatea procesuală, adică statul, prin organele competente, părţile şi alte persoane. Conţinutul constă în drepturile şi obligaţiile pe care le au în baza legii subiecţii procesului penal. Obiectul stabileşte existenţa sau inexistenţa raportului juridic penal. Trăsăturile raporturilor procesuale penale sunt: a) sunt raporturi de putere sau de autoritate, tragerea la răspundere penală reprezentând o manifestare a puterii, autoritatea pe care statul o are în acest domeniu; b) raporturile procesuale penale iau naştere de regulă în afara acordului de voinţă al părţilor; în majoritatea cazurilor manifestarea de voinţă este unilaterală şi vine din iniţiativa organelor competente să realizeze procedura penală; în unele situaţii raporturile procesual penale iau naştere cu acordul de voinţă al subiecţilor – în cazul procedurii plângerii prealabile; c) în majoritatea raporturilor procesual penale unul dintre subiecţi este organ al statului; d) drepturile organelor judiciare au valoare de obligaţii pentru aceste organisme; astfel, drepturile organelor judiciare de a porni procesul penal sau de a lua anumite măsuri apar ca obligaţii ale acestora. Izvoarele dreptului procesual penal: Constituţia este izvor al dreptului procesual penal pentru că stabileşte numeroase reguli cu caracter general şi care îşi găsesc aplicarea directă în procesul penal, astfel: art. 16 din Constituţie precizează că cetăţenii sunt egali în faţa legii fără privilegii şi discriminări; art. 23 din Constituţie menţionează că libertatea individuală şi siguranţa persoanei sunt inviolabile (cuprinde reglementări amănunţite privind reţinerea, arestarea, ca măsuri procesuale; art. 27 din Constituţie consacră inviolabilitatea domiciliului, nimeni nu poate pătrunde în locuinţa unei persoane fără învoirea acesteia, afară doar când se poate deroga de la această dispoziţie. Codul de procedură penală este principalul izvor al dreptului procesual penal. Codul penal este izvor al dreptului procesual penal pentru că numeroase dispoziţii din acest cod fac referire directă la desfăşurarea procesului penal (ex. dispoziţiile art. 304 CP arată ce mijloace de probă pot fi folosite în cazul adulterului; dispoziţiile din Codul penal se referă la stingerea acţiunii penale). Codul de procedură civilă este izvor al dreptului procesual penal prin normele ce reglementează ce bunuri nu pot fi sechestrate şi prin normele din materia punerii în executare a dispoziţiilor civile dintr-o hotărâre penală. Codul civil conţine numeroase dispoziţii cu aplicare în rezolvarea cauzelor penale. Astfel, potrivit art. 14 CPP, repararea pagubei în cazul exercitării acţiunii civile în procesul penal se face potrivit legii civile. Legile de organizare a organelor judiciare sunt, de asemenea, izvoare ale dreptului procesual penal. Tratatele şi convenţiile internaţionale conţin norme de drept procesual penal prin care statele îşi acordă asistenţă juridică. Pentru ca dispoziţiile din tratate sau convenţii să devină obligatorii este nevoie ca acestea să fie ratificate de Parlament, din momentul ratificării ele căpătând putere de lege. Dreptul român nu recunoaşte ca izvor de drept practica judiciară pentru că nu se poate invoca într-o cauză ca fiind obligatoriu modul în care s-a procedat într-o cauză similară. În dreptul procesual penal cutuma nu constituie izvor de drept, activitatea organizatorică şi realizarea procesului penal nu poate fi lăsată la latitudinea unor reguli de conduită, altele decât cele prescrise de lege.

2

III. APLICAREA LEGII PROCESUALE PENALE ÎN SPAŢIU ŞI ÎN TIMP

Prin aplicarera legii procesuale penale se înţelege îndeplinirea, executarea dispoziţiilor legii. Aplicarea legii procesuale penale se raportează la două elemente principale: spaţiul şi timpul. În spaţiu, legea procesuală penală se aplică pe întreg teritoriul ţării noastre; ea nu se aplică pe un teritoriu străin, după cum nici o lege străină nu se aplică în România. Aplicarea legii procesuale penale este guvernată de principiul teritorialităţii: a) normele de drept procesual penal românesc se aplică numai activităţilor procesuale desfăşurate pe teritoriul statului român şi nu are aplicare în afară, chiar dacă activitatea procesuală se răsfrânge asupra unui cetăţean român; b) activitatea judecătorească desfăşurată pe teritoriul statului român este valabilă doar dacă se efectuează în temeiul normelor procesuale române, iar normele străine nu se aplică pe teritoriul român chiar dacă activitatea procesuală se răsfrânge asupra unui străin. Noţiunea de teritoriu nu trebuie înţeleasă geografic, ci juridic (art. 142 CP), teritoriu însemnând întinderea de pământ şi ape cu subsolul şi spaţiul aerian şi marea teritorială cu solul şi subsolul ei. Se are în vedere şi completarea făcută în art. 143 CP, unde în noţiunea de teritoriu sunt introduse şi navele şi aeronavele sub pavilion românesc. Nu se pune problema personalităţii şi universalităţii legii procesuale penale. În timp ce la aplicarea în spaţiu a legii penale se are în vedere locul săvârşirii infracţiunii, la aplicarea legii procesuale penale se are în vedere locul unde se desfăşoară activitatea procesuală. De la principiul teritorialităţii există următoarele excepţii: a) recunoaşterea hotărârii penale pronunţate în străinătate de către organele judiciare străine conform unor norme străine şi pe un teritoriu străin şi care-şi produc efectele pe teritoriul român; pentru a fi recunoscute aceste hotărâri trebuie întrunite următoarele condiţii: să fie pronunţate de organele competente, să aibă caracter definitiv, să nu contravină ordinii noastre de drept; b) în cazul imunităţii de jurisdicţie a reprezentanţilor diplomatici, când legea procesuală penală română nu se aplică persoanelor ce săvârşesc infracţiuni în statul de reşedinţă. În timp, aplicarea legii procesuale penale este cuprinsă între două momente: intrarea în vigoare a legii şi ieşirea din vigoare a legii, operând principiul activităţii legii procesuale penale (sau al imediatei aplicări). Potrivit sistemului constituţional românesc, momentul intrării în vigoare este la trei zile de la publicarea în Monitorul Oficial, legile de mare întindere sau care aduc modificări numeroase intrând în vigoare ulterior, la un moment stabilit în textul legii. Legea procesuală penală iese din vigoare în aceleaşi condiţii ca şi celelalte legi: prin abrogarea parţială sau totală ori prin ajungerea la termen. Spre deosebire de legea penală, legea procesuală penală nu poate fi retroactivă şi nici ultraactivă, adică o anumită procedură reglementată de legea în vigoare nu se aplică actelor procedurale anterior îndeplinite şi nici situaţia inversă, ca o lege ieşită din vigoare să-şi producă efectele în continuare. La aplicarea în timp a normei procesuale penale nu se ia în consideraţie data săvârşirii infracţiunii, ci data la care se efectuează un anumit act sau lucrare procesuală. În unele cazuri, prin excepţie, legea procesuală penală poate fi retroactivă, iar în altele, ultraactivă. Norma procesuală penală retroactivează când nu mai conţine condiţiile de formalitate prevăzute de legea veche şi nerespectate cu ocazia efectuării unui act procedural; astfel, deşi actul era nul sub legea veche, el devine valabil sub legea nouă care, aplicată unui act deja efectuat, retroactivează. Legea procesuală penală are caracter retroactiv şi în cazul unei legi de intrepretare, dar în acest caz retroactivitatea nu decurge din caracterul legii de procedură, ci din faptul că orice lege de interpretare se consideră corp comun cu legea interpretată şi se aplică din momentul intrării în vigoare a legii interpretate. Legea procesuală penală ultraactivează în trei cazuri: 1. când se referă la căi de atac şi termen;

3

o nouă normă ce prevede o altă instanţă să judece în primă instanţă. 5. principiul oficialităţii procesului penal. principiul garantării dreptului la apărare. 7. principiul egalităţii persoanelor în procesul penal. Principiul legalităţii este o transpunere pe plan practic a principiului general al legalităţii înscris în art. precum şi competenţa lor. Pentru a rezolva problema privind aplicarea uneia sau alteia dintre legi se aplică următoarele reguli: 1. 3. în primul capitol – „Scopul şi regulile de bază ale procesului penal” –. normele care reglementează organizarea. Noţiunea de „principiu fundamental” se reţine numai în sensul de regulă ce stă la baza întregii activităţi procesuale şi de aceea nu putem considera principii acele reguli ce privesc numai una din fazele procesului penal. cât şi al judecăţii. principiul legalităţii procesului penal. în compunerea şi limitele indicate de lege. 2. 6. atât în cursul urmării penale. funcţionarea organelor judecătoreşti. În materie procesuală penală nu se pune problema aplicării legii penale mai favorabile. principiul limbii în care se desfăşoară procesul penal. totuşi implicaţiile procesuale pot duce într-o cauză penală la aplicarea legii penale mai favorabile. a supremaţiei sale şi a legilor este obligatorie. termenele sunt cele hotărâte de legea în vigoare la data când au început să curgă.2. când s-a dat o hotărâre de către instanţa competentă să judece în primă instanţă şi apoi intervine. 4. ce intervin când raporturile procesuale cad sub incidenţa simultană a unei legi generale şi a unei legi speciale. 3. PRINCIPIILE FUNDAMENTALE ALE PROCESULUI PENAL ROMÂN Prin principiu fundamental înţelegem regula cu caracter general în temeiul căreia este reglementată întreaga desfăşurare a procesului penal. IV. legea specială se completează cu legea generală în toate cazurile pe care nu le reglementează. c) organele judecătoreşti trebuie să respecte drepturile procesuale ale părţilor şi să le asigure exercitarea lor. principiul garantării libertăţii persoanei în procesul penal. Acest principiu este consacrat în Codul de procedură penală în art. Un caz deosebit privind aplicarea în timp a legii se întâlneşte în situaţia concursului de legi procesuale. sunt definite următoarele principii: 1. Pentru aceleaşi motive. Enumerarea şi descrierea principiilor 1. principiul aflării adevărului. potrivit dispoziţiilor legii. În Constituţie sunt prevăzute şi alte principii: 1. cu precizarea că legea veche ultraactivează doar pentru a asigura dreptul la calea de atac când noua lege îl desfiinţează sau îl restrânge şi nu ultraactivează în privinţa condiţiilor de desfăşurare a judecăţii şi de soluţionare a cauzei. hotărârile sunt supuse căilor de atac prevăzute de legea în vigoare la data pronunţării lor şi astfel se aplică norma abrogată care ultractivează. Nu au caracter retroactiv şi nici ultraactiv legile întâlnite doar în situaţii tranzitorii (acele momente când se trece de la aplicarea unei legi la aplicarea altei legi şi când pe rolul organelor judiciare se găsesc spre soluţionare numeroase cauze). 2. 8. potrivit căruia respectarea Constituţiei. b) procedura de urmărire şi judecată trebuie să se desfăşoare numai în condiţiile şi formele prevăzute de lege. principiul operativităţii. principiul prezumţiei de nevinovăţie. 1 al Constituţiei revizuite. Acest principiu exprimă următoarele cerinţe: a) activitatea procesuală penală nu se poate fi desfăşurată decât de organele judiciare prevăzute de lege. principiul rolului activ al organelor judiciare. noua normă nu se aplică în cauză şi astfel competenţa se va determina după vechea lege scoasă din vigoare şi care ultractivează. 2. 2. până la judecarea apelului. unde se arată că procesul penal se desfăşoară. principiul respectării demnităţii umane. 4 . legea specială derogă de la legea generală şi se aplică cu prioritate. 9. sunt norme imperative şi nu se poate îngădui nici o abatere de ele. Codul de procedură penală prevede un capitol special consacrat regulilor de bază.

2. iar această persoană capătă un drept de a dispune asupra începerii şi desfăşurării procesului penal. Codul de procedură penală face şi o rezervă. Pentru infracţiuni cum ar fi violarea de domiciliu. În unele situaţii. În procesul penal trebuie constatat adevărul obiectiv. dacă pentru unele infracţiuni contra siguranţei circulaţiei pe cale ferată şi contra capacităţii de apărare a ţării nu a fost sesizat de organul competent al căilor ferate. iar aflarea adevărului cu privire la persoana făptuitorului înseamnă deplina certitudine asupra vinovăţiei sau a nevinovăţiei inculpatului. Aflarea adevărului cu privire la faptele şi la împrejurările cauzei înseamnă constatarea existenţei sau a inexistenţei faptei. 3. Codul de procedură penală a instuit anumite garanţii juridice. De aceea. la infracţiuni de lovire. Aplicarea acestui principiu duce la realizarea obiectului procesului penal. violul. Principiul oficialităţii procesului penal este consacrat în art. 4. obligaţia procurorului de a dispune trimiterea în judecată. Instituirea unor sancţiuni nu este o garanţie suficientă pentru legalitatea procesului. Principiul aflării adevărului. cât şi în realizarea activităţii de judecată şi a punerii în executare a hotărârii penale”. obligaţia organelor judiciare de a începe urmărirea penală şi de a efectua cercetările penale. Codul de procedură penală a organizat un control între organele judecătoreşti care să asigure înlăturarea oricăror ilegalităţi. Înscriind acest principiu. de a verifica concordanţa cu realitatea a concluziilor emise de organele judiciare ce au instrumentat anterior cauza. Astfel. procesul penal se porneşte din oficiu. legea prevede obligarea fiecărui organ judiciar în faţa căruia se desfăşoară cauza. dacă se îndeplinesc condiţiile legii. a fost organizată supravegherea activităţii organelor de cercetare penală de către procuror. respectiv. de organul militar. obligaţia instanţei de a soluţiona cauza şi obligaţia executării din oficiu a hotărârii penale definitive. după care trebuie să formuleze concluziile proprii. Adevărul judiciar este o aparenţă de adevăr. Pe baza aceleiaşi derogări de la oficialitate. acela ca orice persoană vinovată de comiterea unei infracţiuni să fie pedepsită conform cu vinovăţia sa şi nici o persoană nevinovată să nu fie trasă la răspunderea penală. vătămare corporală. ori de câte ori legea nu a fost respectată când s-a dispus un act procesual sau procedural. Ca o garanţie a aplicării acestui principiu. dacă prin lege nu se dispune altfel. 3 CPP prevede că: „desfăşurarea procesului penal trebuie să asigure aflarea adevărului cu privire la persoana făptuitorului”. 4 CPP prevede că: „organele judiciare ce participă la desfăşurarea procesului penal trebuie să desfăşoare rolul activ atât în iniţierea procesului penal. el concurând cu faptele rezultate din probe. vătămarea. De exemplu. dar nu întotdeuna cu realitatea obiectivă. dar desfăşurarea sa ulterioară este lăsată la dispoziţia persoanei vătămate. Principiul oficialităţii a determinat dispoziţiile ce prevăd obligarea organelor de cercetare penală de a se sesiza din oficiu privind săvârşirea unei infracţiuni. Garanţia juridică a respectării acestui principiu o constituie instituirea unor sancţiuni disciplinare penale faţă de cei care nu-şi îndeplinesc obligaţia legală de a desfăşura procesul penal. seducţie). există posibilitatea anulării acelui act. arătând că actele necesare procesului penal se îndeplinesc din oficiu. În aceeaşi situaţie se află organul de urmărire penală. fără o asemenea plâgere nu poate începe urmărirea penală. 5 . urmărirea sau judecata nu mai pot continua când persoana vătămată îşi retrage plâgerea prealabilă sau se împacă cu inculpatul. Persoanele care au încălcat legea cu ocazia activităţii procesuale pot fi sancţionate administrativ. care să nu fie conform cu realitatea din cauza unor probe insuficiente. Art. pentru că există riscul de a se stabili de către organele judiciare un adevăr judiciar. 2 CPP în care se arată că actele necesare desfăşurării activităţii procesului penal se îndeplinesc din oficiu. acţiunea penală nu poate fi pusă în mişcare decât la plângerea prealabilă a persoanei vătămate. lovirea. Principiul rolului activ al organelor judiciare penale. dacă legea permite. adică în anumite cazuri legea împiedică organelor judecătoreşti să acţioneze din oficiu şi supune activităţii organelor judiciare iniţiativa peroanelor prevăzute de lege. a acestuia de către prima instanţă şi a instanţei de către instanţa de control judiciar. Art. afară de cazul când prin lege se dispune altfel.Pentru a se asigura legalitatea procesului penal. civil sau penal. în sensul că aceasta şi făptuitorul se pot împăca (ex.

51. la care România a aderat în octombrie 1990. tortura). 3) de a dispune din oficiu administrarea probelor necesare lămuririi cauzei. este pedepsită de lege”. promisiuni sau îndemnuri în scopul de a obţine probe. pe motive de sănătate. să se adreseze instanţei competente. 2671. în decembrie 1948. 6. Prezumţia de nevinovăţie a fost consacrată şi de art. Art. Garanţiile se regăsesc în dispoziţii ale Codul de procedură penală. adoptată la New York în 1984. durata lor şi verificarea legalităţii acestor măsuri. 23 din Constituţie s-a consacrat libertatea individului arătându-se că libertatea individului şi siguranţa persoanei sunt inviolabile. 5 modificat prin legea 281/2003 cu următorul conţinut: „1) În tot cursul procesului penal este garantată libertatea persoanei. Ca urmare a acestei aderări. Codul de procedură penală înscrie acest principiu în art. dar şi în dispoziţii ale Codului penal. are dreptul la repararea pagubei suferite. cerându-le să-şi exprime punctul de vedere asupra acesteia.Principiul rolului activ impune următoarele obligaţii organelor judiciare: 1) de a explica învinuitului sau inculpatului. din oficiu. precum şi celorlalte părţi în proces. arestată sau privată de libertate în alt mod şi nici nu poate fi supusă vreunei forme de restrâgere a libertăţii decât în cazurile şi condiţile prevăzute de lege. orice chestiuni de a căror lămurire depinde corecta rezolvare a cauzei. 7. în tot cursul procesului penal. Adoptarea acestui principiu este urmarea aderării României la Convenţia împotriva torturii şi a altor pedepse ori tratamente inumane sau degradante. iar art. prin legea 20/1990 s-a introdus în Codul penal art. 229-231 CPP reglementează suspendarea urmăririi penale în caz de boală gravă a inculpatului. Principiul respectării demnităţii umane a fost introdus în Codul de procedură penală prin legea 32/1990 în art. ilegal sau pe nedrept. Astfel. În Codul penal sunt prevăzute infracţiuni împotriva înfăptuirii justiţiei (cercetarea abuzivă. potrivit căreia 6 . 453 CPP. Inviolabilitatea persoanei este consacrată ca principiu fundamental şi constă în dreptul fiecărui om de a fi şi de a se comporta liber. inumane ori degradante. Supunerea acesteia la tortură sau la tratamente cu cruzime.U. amânarea executării pedepsei sau întreruperea executării. ca un principu al drepturilor omului şi ca o reacţie la procesul inchiziţional (simpla învinuire echivala cu o vinovăţie şi îl obliga pe învinuit să-şi dovedească nevinovăţia). drepturile lor procesuale şi să le ajute în cursul judecăţii pentru a lămuri cauza sub toate aspectele. 11 Declaraţia Universală a Drepturilor Omului. independent de poziţia pe care o au părţile în proces. în condiţiile prevăzute de lege.”. 52 CPP. cu următorul conţinut: „Orice persoană care se află în curs de urmărire penală sau de judecată trebuie tratată cu respectarea demnităţii umane.N. iar atingerea adusă acestor atribute poate fi făcută doar în cazurile şi condiţiile prevăzute de lege. 4) de a examina cauza sub toate aspectele. astfel cum a fost modificat prin legea 281/2003. 5) În tot cursul procesului penal învinuitul sau inculpatul aflat în stare de arestare preventivă poate cere punerea în libertate provizorie sub control judiciar sau pe cauţiune. 4) Orice persoană care a fost în cursul procesului penal privată de libertate sau căreia i s-a restrâns libertatea. de asemenea. în art. Principiul garantării libertăţii persoanei în procesul penal. Garanţia respectării acestui principiu constă în obligarea organelor judiciare ce exercită controlul de a sancţiona lipsa de rol activ prin retrimiterea cauzei la organul judecătoresc ce nu şi-a manifestat rolul activ. adoptată de O. 5. art. are următorul conţinut: „Orice persoană este considerată nevinovată până când vinovăţia sa este stabilită printr-o hotărâre penală definitivă”. 2) Nici o persoană nu poate fi reţinută. Garanţiile privind liberatea persoanei se regăsesc în reglementările ce privesc cazurile în care se pot dispune măsurile de prevenţie. care sancţionează infracţiunile de tortură ca o infracţiune împotriva înfăptuirii justiţiei. organele competente să dispună aceste măsuri. În art. 2) de a pune în discuţia părţilor. 3) Dacă cel împotriva căruia s-a luat măsura arestării preventive sau s-a dispus internarea sau o măsură de restrângere a a libertăţii consideră că aceasta este ilegală are dreptul. în cazul în care încalcă acest principiu. ce urmăresc sancţionarea subiecţilor oficiali care desfăşoară procesul penal. Prezumţia de nevinovăţie a fost proclamată de Revoluţia Franceză. 68 CPP se arată că este interzis a se întrebuinţa violenţe sau alte mijloace de constrângere. potrivit legii. Principiul prezumţiei de nevinovăţie.

2) prezentarea materialului de urmărire penală. astfel cum a fost modificat prin legea 281/2003. Învinuitul sau inculpatul profitând de prezumţia de nevinovăţie nu e obligat să producă nici o probă de nevinovăţie. în art. Prezumţia de nevinovăţie poate fi răsturnată prin dovedirea vinovăţiei şi ca urmare. organele judiciare sunt obligate să asigure părţilor deplina exercitare a drepturilor procesuale în condiţiile prevăzute de lege şi să administreze probele necesare în apărare. inculpatului şi celorlate părţi în tot cursul procesului penal. În art. îndoiala profitând inculpatului. Principiul egalităţii persoanelor în procesul penal. pentru a-l condamna. procedura judiciară se desfăşoară în limba română. 7 . prin interpret”. se arată că: „Părţilor care nu vorbesc sau nu înţeleg limba română ori nu se pot exprima li se asigură. despre dreptul de a fi asistat de un apărător consemnându-se aceasta în procesul verbal de ascultare. înlăturând probele de vinovăţie. 4) Orice parte are dreptul să fie asistată de apărător în tot cursul procesului penal. în art. Principiul limbii în care se desfăşoară procesul penal. operează din nou prezumţia de nevinovăţie. 2) În faţa organelor judiciare se asigură părţilor şi altor persoane chemate în proces folosirea limbii materne. Art. prevede că: „1) Dreptul la apărare este garantat învinuitului.66 CPP. În condiţiile şi în cazurile prevăzute de lege. organele judiciare sunt obligate să ia măsuri pentru asigurarea asistenţei juridice a învinuitului sau a inculpatului. învinuitul sau inculpatul are dreptul să probeze lipsa lor de temeinicie pentru că. dacă acesta nu are apărător ales. prin intermediul căreia inculpatul are dreptul să ia la cunoştiinţă de acesta pentru a-şi organiza mai bine apărarea. 7. organul de urmărire penală trebuie să dovedească că infracţiunea există şi a fost săvârşită de acesta. 10. pe învinuit sau pe inculpat despre fapta pentru care este cercetat.orice persoană învinuită de săvârşirea unei infracţiuni este prezumată nevinovată atât timp cât vinovăţia sa nu a fost stabilită într-un proces public cu asigurarea garanţiilor apărării. ascultarea inculpatului este obligatorie cum ar fi cazul arestării. Potrivit dispoziţiior art. 3) Organele judiciare au obligaţia să-l încunoştiinţeze de îndată şi mai înainte de a-l audia. însă atunci când organul judiciar a strâns probe de vinovăţie. înainte de a i se lua prima declaraţie. Codul de procedură penală înscrie printre regulile de bază ale procesului penal garantarea dreptului la apărare şi. nu e înlăturată regula. încadrarea juridică a acesteia şi să-i asigure posibilitatea pregătirii şi exercitării apărării. precum şi dreptul de a pune concluzii în instanţă. atunci când din probele administrate se ajunge la îndoială împotriva nevinovăţiei prezumate. al prelungirii arestării preventive sau în momentul încheierii dezbaterii judiciare când inculpatului i se acordă ultimul cuvânt. actele procedurale întocmindu-se în limba română”. instanţa trebuie să fie în posesia probelor din care reiese vinovăţia. 4) când apărarea este obligatorie potrivit legii. pentru a-l trimite în judecată pe inculpat. 8. încălcarea dispoziţiilor legale şi efectuarea unei acţiuni în lipsa apărătorului este sancţionată cu nulitatea absolută a actului conform dispoziţiilor art. Aceasta nu poate fi răsturnată decât prin probe certe de vinovăţie pentru că. 5) Organele judiciare au obligaţia să încunoştiinţeze pe învinuit sau inculpat. în mod gratuit. 2) În cursul procesului penal.” Garanţiile respectării acestui principiu sunt: 1) însăşi instituţia asistenţei juridice. aceasta fiind prezumată. posibilitatea de a lua cunoştiinţă de piesele dosarului. 16 din Constituţie prevede că: „1) Cetăţenii sunt egali în faţa legii şi a autorităţilor publice. în acest sens. reglementată prin legea 51/1995 (exercitarea profesiei de avocat). 9. În Codul de procedură penală prezumţia de nevinovăţie este reglementată amănunţit în capitolul al IIIlea. 3) ascultarea învinuitului sau a inculpatului în diferite etape ale procesului penal. Principiul garantării dreptului la apărare. în unele situaţii. Codul de procedură penală prevede. 8 CPP. fără privilegii şi fără discriminări. învinuitul sau inculpatul nu este obligat să probeze nevinovăţia sa. 6. dreptul de a vorbi. 207 (2) CPP). iar. că: „1) În procesul penal. astfel cum a fost modificat prin legea 281/2003. capitol privitor la probă şi la mijloacele de probă.

art. dispar oameni şi obiecte şi astfel calitatea probelor scade. pe baza cercetărilor. în cazul în care este încălcată. Deşi nu are o consacrare expresă ca principiu fundamental al procedurii penale. dar se impune înscrierea sa principiu fundamental pentru a se asigura scopul procesului penal. pentru înfăptuirea justiţiei trebuie să existe un subiect care să sesizeze şi un mijloc prin care să se definească scopul acţiunii. Principiul operativităţii (celerităţii) în procesul penal presupune rezolvarea rapidă a cauzelor penale precum şi simplificarea pe cât posibil a activităţii procesului penal. De aceea promovarea acţiunii penale sau civile în cazul unei persoane este posibilă când s-a comis o infracţiune sau s-a provocat o pagubă. procesul-verbal de constatare este trimis procurorului care.2) Nimeni nu este mai presus de lege”. potrivit art. 247 CP arată că îngrădirea de către un funcţionar a folosinţei sau exerciţiului dreptului vreunui cetăţean ori crearea pentru acesta a unor situaţii de inferioritate pe temei de naţionalitate. art. când rezolvarea pretenţiilor civile ar provoca întârzierea acţiunii penale). iar temeiul de drept îl constituie norma juridică ce conţine o anumită prevedere. obiectul şi subiecţii acţiunii. În principiu. Un asemenea mijloc este acţiunea în justiţie – instrumentul juridic prin care o persoană este trasă la răspundere în faţa instanţei de judecată pentru a fi obligată să suporte constrângerea de stat corespunzătoare normei încălcate. Acest principiu nu are o reglementare expresă în actuala legislaţie. Prin înscrierea acestui principiu ca principiu fundamental s-ar crea şi garanţia că termenele prevăzute de lege pentru efectuarea anumitor activităţi ar fi respectate de organele judiciare. întrucât odată cu trecerea timpului se şterg urme. 335 instanţa poate extinde acţiunea penală pornită anterior de procuror. În societatea modernă statul este singurul distribuitor al justiţiei. 185-188 CPP reglementează termenele în procesul penal. 347 prevede disjungerea acţinii civile şi amânarea judecării ei într-o altă şedinţă. 21 din Constituţie – Accesul liber la justiţie -. După felul răspunderii penale. sex sau religie se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 5 ani). Exercitarea acţiunii penale de către instanţă se admite în mod excepţional în cazul în care potrivit art. V. De asemenea. „Orice persoană se poate adresa justiţiei pentru apărarea drepturilor. egalitatea persoanelor în procesul penal se manifestă în mod real prin felul cum este reglementată administrarea justiţiei în ţara noastră şi anume: tuturor persoanelor le sunt aplicate aceleaşi reguli procesuale. acela de constatare la timp şi în mod concret a faptelor ce constituie infracţiuni. care incriminează faptele prin care este încălcat acest principiu (art. civilă sau contravenţională. când în cursul judecăţii se descoperă în sarcina inculpatului alte acte materiale ce intră în cuprinsul infracţiunii pentru care s-a făcut trimiterea în judecată. porneşte acţiunea şi sesizează instanţa. aceleaşi organe judiciare desfăşoară procesul penal fără ca anumite persoane să fie privilegiate şi fără discriminări. instanţa având cunoştinţă despre comiterea unei infracţiuni nu-l poate judeca pe făptuitor pentru infracţiune fără o sesizare de judecare a cauzei. Elementele acţiunii în justiţie sunt: temeiul. ci de organele competente să aplice legea. civile. dar şi în acest caz. 11. Prin operativitate se asigură şi calitatea probelor. iar acţiunea în justiţie este mijlocul prin care se cere să se facă justiţie. administrative şi acţiunea în justiţie poartă denumirea de acţiune penală. iar rezolvarea conflictului de drepturi nu se face de cel al cărui inters a fost lezat. 8 . Prin urmare. Temeiul de fapt al acţiunii îl constituie fapta ilicită. Operativitatea procesului penal este impusă prin numeroase dispoziţii ale Codului de procedură penală (ex. Garantarea acestui principiu este asigurată şi prin dispoziţii ale Codului penal. rasă. Codul de procedură penală dă în competenţa instanţei numai constatarea infracţiunilor de audienţă. libertăţilor şi intereselor sale legitime şi nici o lege nu poate îngrădi exercitarea liberă a acestui drept”. ACŢIUNEA PENALĂ ŞI ACŢIUNEA CIVILĂ ÎN PROCESUL PENAL Acţiunea în justiţie Orice încălcare a normei juridice prin comiterea unui fapt ilicit produce un conflict de drepturi. Pentru a aduce conflictul de drept înaintea justiţiei trebuie să existe un mijloc legal care să fie exercitat conform legii.

are dreptul să tragă la răspundere pe acele persoane ce au comis infracţiuni. Acţiunea penală Acţiunea penală este mijlocul procesual prin care infractorul este adus în faţa instanţei pentru a fi pedepsit conform legilor penale. Privind natura juridică a acţiunii penale. statul. exercitarea acţiunii penale nu se poate restrânge numai asupra unora dintre participanţii la infracţiune. acesta fiind singurul care. împăcarea părţilor – acţiunea se stinge). în doctrină există păreri distincte: dreptul la acţiune este un drept inerent şi încorporat în dreptul substanţial pe care îl realizează. prin urmare. 9 . nu este necesar pentru exercitarea acţiunii penale ca reprezentantul său legal să participe alături de acesta. Subiecţii pasivi sunt persoanele împotriva cărora se exercită acţiunea penală: învinuitul. Subiecţii activi ai acţiunii sunt subiecţii care pot exercita acţiunea în justiţie. dreptul la acţiune este un drept autonom. Acţiunea penală este o acţiune autonomă. trebuind a fi continuată până la epuizarea ei. ci ea se extinde asupra tuturor celor ce au participat la săvârşirea ei. 2) dacă inculpatul este un incapabil. acţiunea penală nu se poate stinge decât în cazurile prevăzute de lege. de la caracterul obligatoriu al acţiunii penale fac excepţie cazurile în care declanşarea procesului penal se face la plângerea prealabilă a persoanei vătămate. e) acţiunea penală este individuală. Prin urmare există obiect atâta timp cât există răspundere. Acţiunea civilă se poate stinge prin repararea voluntară a pagubei. chiar dacă unii sunt descoperiţi mai târziu. Titular al acţiunilor penale este statul. statul determină care din organele sale pot exercita acţiunea penală şi deleagă acest drept şi părţii vătămate. ea trebuie pusă în mişcare ori de câte ori s-a produs o infracţiune.Obiectul acţiunii îl constituie tragerea la răspundere a persoanei ce a săvârşit fapta ilicită. caracterul individual al acţiunii penale are o serie de consecinţe: 1) succesorii inculpatului nu pot fi subiecţii pasivi ai acţiunii penale în locul celui decedat. poate oricând să dispună prin lege asupra exercitării acţiunii penale. în cazul participaţiei penale nu vom avea atâtea acţiuni câţi infractori sunt. nimeni nu poate să ceară să fie subiect pasiv alături de inculpat sau în locul acestuia. Subiecţii pasivi sunt persoanele împotriva cărora se exercită acţiunea în justiţie şi care răspund pentru faptele ilicite comise. ci o singură acţiune îndreptată împotriva tuturor infractorilor. care înseamnă rămânerea definitivă a soluţiei. Obiectul acţiunii penale îl constituie tragerea la răspundere penală a persoanelor care au săvârşit infracţiuni. d) acţiunea penală este indivizibilă. ca subiect activ al acţiunii penale. Subiecţii acţiunii sunt subiecţii raportului juridic de conflict şi primesc în procedura judecăţii calităţile judecătoreşti ce le conferă drepturile şi obligaţiile în raport de care subiecţii pot fi activi sau pasivi. disponibilitatea acţiunii penale este o excepţie şi se manifestă doar când se permite părţii vătămate să-şi retragă plângerea prealabilă sau să se împace cu făptuitorul. b) acţiunea penală este obligatorie. c) acţiunea penală este indisponibilă. în cazuri restrânse. manifestând dreptul său de clemenţă prin amnistie. odată pusă în mişcare nu mai poate fi retrasă. titular al acţiunilor penale poate fi şi partea vătămată. Practica a admis cea de-a doua părere – acţiunea penală nu se naşte din săvârşirea infracţiunii. Obiectul acţiunii penale nu trebuie confundat cu scopul acţiunii penale (aplicarea unei sancţiuni penale). Astfel Codul de procedură penală prevede că acţiunea penală se promovează şi se susţine de către procuror şi. odată declanşată. distinctă de dreptul invocat şi ocrotit. care exercită acţiunile prin intermediul procurorilor. Subiecţii acţiunii penale sunt subiecţi activi şi pasivi. Trăsăturile acţiunii penale sunt: a) acţiunea penală aparţine statului. ci din norma juridică prin care o anumită faptă este considerată infracţiune. inculpatul. ea nu se poate exercita decât împotriva persoanei vinovate de săvârşirea unei infacţiuni. partea responsabilă civilmente. prin organele sale specializate. Când răspunderea este înlăturată printr-o cauză legală acţiunea rămâne fără obiect (ex: amnistie. de partea vătămată. În cazurile limitativ prevăzute de lege.

cererea de condamnare şi folosirea căilor de atac. în unele situaţii. în situaţia în care are drept să dispună de acţiunea penală. 2) începutul urmăririi penale poate avea loc în momentul în care există date că s-a comis o infracţiune. pot susţine învinuirea şi pot pune concluzii.partea vătămată.procurorul poate pune concluziile de achitare când constată că învinuirea nu este confirmată). În aceste cazuri. În cursul judecăţii. sesizând instanţa cu judecarea acestuia. între aceste două momente existând deosebiri esenţiale: 1) începerea urmăririi penale se face in rem ori de câte ori organele competente au date în legătură cu săvârşirea unei infracţiuni. Sarcina exercitării acţiunii penale revine. cu excepţia acelora prevăzute de art. partea vătămată (în cazuri restrânse) şi instanţa (în cazuri excepţionale). când în cursul urmăririi penale se stabileşte că învinuitul a comis infacţiunea pentru care este cercetat. subiecţilor activi care pot să administreze probe. 2) rechizitoriul. 10 . a. dovedirea vinovăţiei inculpatului. pentru punerea în mişcare a acţiunii penale trebuie să existe probe temeinice a celui suspectat de comiterea infracţiunii. 9 CPP. În cursul urmăririi penale. Momentele acţiunii penale Pentru realizarea obiectivelor acţiunii penale se desfăşoară o multiudine de activităţi procesuale ce gravitează în jurul a trei momente principale: punerea în mişcare. pot folosi căile de atac.3) nimeni nu poate pretinde să intervină în cauză alături de inculpat pentru a-i asigura apărarea sau pentru a fi judecat în locul lui. în principiu. procurorul poate pune în mişcare acţiunea penală numai în cazul în care se descoperă în sarcina inculpatului şi alte infracţiuni decât cele cuprinse în rechizitoriu sau se descoperă şi participarea altor persoane la comiterea infracţiunilor ori se descoperă săvârşirea de alte persoane a unei infracţiuni în legătură cu infracţiunea care se judecă. să renunţe la acest drept: . a) Procurorul. prin introducerea plângerii prealabile la instanţa de judecată. poate să şi renunţe la exercitare prin retragerea plângerii prealabile sau prin împăcarea cu făptuitorul. ca principal titular al acţiunii penale. c) Instanţa de judecată are dreptul să pună în mişcare acţiunea penală în cazul în care. are dreptul să pună în mişcare acţiunea penală în toate cazurile când o persoană a comis o infracţiune. a CPP. 279 lit. 279 lit. Punerea în mişcare a acţiunilor penale se face. În cursul judecăţii. punerea în mişcare a acţiunii penale se face in personam. Punerea în mişcare a acţiunii penale înseamnă a efectua actul procesual prevăzut de lege prin care se formulează învinuirea împotriva unei persoane determinate şi se desfăşoară astfel activitatea de tragere la răspunderea penală. în legătură cu fapta judecată. pot formula cereri instanţei. Momentul punerii în mişcare al acţiunii nu trebuie confundat cu momentul începerii urmăririi penale. se descoperă şi alte fapte comise de inculpat. punerea în mişcare a acţiunii penale să aibă loc în aceelaşi moment cu începutul urmăririi penale. Exercitarea acţiunii penale presupune susţinerea ei în vederea realizării tragerii la răspundere a inculpatului. exercitarea şi stingerea acţiunii penale. procurorul exercită acţiunea penală prin susţinerea învinuirii. Pot pune în mişcare acţiunea penală: procurorul. procurorul exercită acţiunea penală prin trimiterea în judecată a inculpatului. . în cursul judecăţii. În faza de urmărire penală. prin actul de inculpare. b) Partea vătămată poate pune în mişcare acţiunea penală numai în cazurile prevăzute de art. acţiunea penală se pune în mişcare printro acţiune orală făcută de procuror în şedinţa de judecată. fiind necesar să se cunoască persoana ce urmează a fi trasă la răspundere penală. Actul prin care instanţa pune în mişcare acţiunea penală este încheierea de extindere a procesului penal. Subiecţii îndreptăţiţi să exercite acţiunea pot. CPP. când o asemenea concluzie rezultă la terminarea urmăririi penale. procurorul poate pune în mişcare acţiunea penală prin două modalităţi: 1) ordonanţa de punere în mişcare a acţiunii penale. potrivit art. cerând condamnarea inculpatului. în unele situaţii este posibil ca datorită probelor existente. dacă procurorul nu participă la judecată.

iar organul judiciar trebuie să ia cunostinţă de această manifestare de voinţă şi să dispună soluţia în cauză. răspunderea penală fiind personală. e) există vreuna din cauzele care înlătură caracterul penal al faptei – în art. prin urmare. . dacă este descoperit. este comisă cu vinovăţie şi prezintă pericol social. Pot apărea. procurorul poate dispune încetarea urmăririi penale sau scoaterea de sub urmărire penală. situaţii când promovarea acţiunii penale este împiedicată. fapta nu există atunci când nu exista în materialitatea sa. prin urmare. pentru că fapta inexistentă nu poate fi izvor de prejudiciere a unei persoane şi. prezintă pericol social. concluzia în legatură cu existenţa sau inexistenţa pericolului poate fi trasă de procuror sau instanţă. duc la stingerea acesteia. însă nu este prevazută între faptele incriminate de legea penală. iresponsabilitatea. instanţa trebuie să respingă şi cererea pentru despăgubirile cerute. constatarea existenţei faptei produce efecte şi asupra posibilităţilor de exercitare a acţiunii civile. astfel: în lipsa intenţiei. este prevazută de legea penală. cazul fortuit. astfel că nu poate fi exercitată acţiunea penală. cum ar fi 11 . atunci ea nu va atrage aplicarea unei sancţiuni penale. faptele neprevăzute de legea penală sau care au fost dezincriminate pot fi considerate fapte de natură disciplinară. nu este nici infracţiune şi prin urmare nu există temeiul tragerii la răspundere penală. absenţa oricărui element constitutiv al infracţiunii atrage împiedicarea exercitării acţiunii penale.în faza de urmărire penală. prin urmare. Cauzele care înlătură punerea în mişcare sau exercitarea acţiunii penale Acţiunea penală se exercită în tot cursul procesului penal. adică nu s-a săvârşit nici o faptă care să fi produs modificări în lumea înconjurătoare. [Aceste cauze împiedică exercitarea acţiunii penale faţă de o anumită persoană. dacă se constată că fapta comisă aduce o atingere minimă valorilor sociale ocrotite de legea penală şi. de natură civilă. instanţa e obligată să judece şi să soluţioneze cauza. când inculpatul este achitat pentru inexistenţa faptei. acţiunea penală nu se poate exercita decât împotriva persoanei aceluia care a comis infracţiunea. starea de necesitate. de asemenea când lipseşte caracterul repetat al faptei. nu poate fi pusă în mişcare acţiunea penală. iar acţiunea se stinge numai prin pronunţarea unei hotărâri definitive. nu poate fi pusă în mişcare acţiunea penală. ele au ca efect împiedicarea punerii în mişcare a acţiunii penale.] d) faptei îi lipseşte unul din elementele constitutive ale infracţiunii – o faptă este infracţiune numai în cazul în care este săvârşită în împrejurări expres prevăzute de lege şi care formează elementele ei constituive. Aceste cauze sunt prevăzute în art. faţă de adevăratul autor al infracţiunii. în cazul unei infracţiuni ce se poate comite doar intenţionat. însă nu a fost săvârşită de persoana împotriva căreia se îndreaptă acţiunea penală. în toate aceste cazuri lipseşte vinovăţia. iar dacă apar în cursul exercitării acţiunii. nu prezintă gradul de pericol social al unei infracţiuni. ceea ce împiedică exercitarea acţiunii penale. b1) fapta nu prezintă gradul de pericol social al unei infracţiuni – o faptă este infracţiune numai dacă este prevazută de legea penală. de natură contravenţională. însă. fără de care nu poate exista infracţiune. dacă repetarea este elementul constitutiv al infracţiunii. iar existenţa infracţiunii implică săvârşirea unei fapte şi. inexistenţa faptei presupune inexistenţa infractorului şi astfel apare imposibilitatea tragerii la răspundere penală. dacă fapta nu este prevazută de legea penală. fapta există în mod obiectiv. lipsindu-i o trăsătură esenţială: pericolul social. Când legea permite. Asupra stingerii acţiunii penale trebuie să se pronunţe organul judecătoresc ce conduce procesul în faza respectivă: .în faza de judecată. şi faţă de celelalte persoane care au participat la comiterea faptei. Dacă aceste impedimente apar înainte de declanşarea acţiunii. constrângerea fizică sau morală. b) fapta nu este prevazută de legea penală – în acest caz. partea vătămată poate stinge acţiunea prin retragerea plângerii prealabile sau prin împăcarea părţilor. c) fapta nu a fost săvârşită de invinuit sau inculpat – în această situaţie. beţia şi eroarea de fapt. minoritatea. fapta există. ci este nevoie de o manifestare formală şi expresă de voinţă. în afara cauzelor generale ce înlătură caracterul penal al faptei sunt şi cazuri speciale cu aceleaşi efecte. 44-51 CP sunt prevăzute cauzele generale care înlătură caracterul penal al faptei: legitima aparare. care să ducă la încetarea ei. 10 din CPP: a) fapta nu există – infracţiunea este singurul temei al răspunderii penale. după analiza tuturor împrejurărilor cauzei.Stingerea acţiunii penale nu se realizează prin simpla ei neexercitare.

131. i) s-a dispus înlocuirea răspunderii penale – instituţia înlocuirii răspunderii penale este reglementată de dispoziţiile art. în caz de bigamie. trebuie să fie totale şi necondiţionate. a-e).] j) există autoritate de lucru judecat – hotărârile judecătoreşti rămase definitive capătă autoritatea lucrului judecat şi. se cere o triplă identitate: de persoane. se cere să existe două elemente identice între cauze şi anume: identitatea de persoane şi identitatea de obiect. 131 CP. în nici un caz. favorizarea comise de soţ sau rude apropiate. când mituitorul a fost constrâns să dea mită de cel care a luat mita sau când adulterul este comis după îndemnul sau încurajarea celuilalt soţ. ca urmare a inexistenţei faptei (art. întrucât. f) lipseşte plângerea prealabilă a părţii vătămate. tăinuirea. lipsa plângerii prealabile a persoanei vătămate constituie. f-j). în materie civilă. 10 pot fi împărţite în două mari categorii: 1) cazuri în care acţiunea penală este lipsită de temei. o situaţie de excepţie fiind cazul infracţiunii de adulter. împăcarea trebuie să aibă loc în faţa organului judiciar. de regulă. cât şi împăcarea. de obiect şi de cauză. prin urmare. care sunt imprescriptibile. 2) cazuri în care nu poate fi exercitată acţiunea penală pentru că este înlăturată răspunderea penală (art. înlocuirea răspunderii penale se face cu răspunderea administrativă şi se poate dispune numai de către instanţă în faza de judecată. şi aceasta pentru că. în materie penală. pentru a exista autoritate de lucru judecat. denunţarea faptei mai înainte de a fi descoperită. acelaşi efect îl are şi lipsa sesizării organelor competente. i1) există o cauză de nepedepsire prevăzută de lege – acest caz a fost introdus în art. în caz de insultă şi calomnie. cum ar fi lipsa sesizării comandantului. [Toate acestea sunt cauze speciale de înlăturare a răspunderii penale pentru fapte care există şi care au fost comise. h) a fost retrasă plângerea prealabilă sau părţile s-au împăcat – retragerea plângerii prealabile operează doar la infracţiunile pentru care legea penală a prevăzut expres necesitatea plângerii prealabile. fiind înlocuită răspunderea penală. când acţiunea penală se stinge în caz de moarte a soţului care a facut plângerea prealabilă. precum şi anularea uneia dintre căsătorii. sunt cazuri în care Codul penal prevede nepedepsirea sau apărarea de pedeapsă a făptuitorului: desistarea sau împiedicarea rezultatului în caz de tentativă. g) a intervenit amnistia.efectuarea probei verităţii. potrivit dispoziţiilor generale din art. 10 prin legea 281/ 2003. din CP şi constituie o cauză care împiedică punerea în mişcare sau exercitarea acţiunii penale. 12 . amnistia nu produce efecte asupra acţiunii civile şi nici asupra cheltuielilor judiciare. împăcarea produce efect numai dacă intervine până la rămânerea definitivă a hotărârii şi poate să intervină în orice fază a procesului penal. întrucât nu poate lua act de declaraţia unilaterală a părţii vătămate că s-a împăcat cu inculpatul. în partea specială a Codului penal nu se prevede. care operează în privinţa tuturor infracţiunilor. împiedicarea consumării infracţiunii în caz de complicitate. pentru a fi de natură să împiedice punerea în mişcare a acţiunii penale. autorizarea sau sesizarea organului competent ori altă condiţie prevăzută de lege. că retragerea plângerii prealabile are ca efect înlăturarea răspunderii penale. decesul făptuitorului atrage. o cauză care înlătură răspunderea penală. pentru a fi cauze ce înlătură răspunderea penală. autorizarea organelor competente. se asimilează cu lipsa plângerii prealabile şi introducerea ei de o alta persoană decât persoana vătămată. însă cu efect comun: de a se paraliza punerea în mişcare a acţiunii penale. prescripţia ori decesul făptuitorului – amnistia este prevăzută în art. retragerea în termen util a mărturiei mincinoase. nu mai există temei pentru declanşarea sau continuarea acţiunii penale. necesară pentru punerea în mişcare a acţiunii penale – acest caz cuprinde mai multe situaţii cu reglementări diferite. chiar sub o încadrare juridică diferită.10. prin urmare. în cazul infracţiunii militare. împiedicarea punerii în mişcare sau exercitării acţiunii penale. atunci când legea cere. care nu mai poate fi pusă în mişcare sau exercitată. 90 şi urm. cu excepţia infracţiunilor contra păcii şi omenirii. potrivit art. împăcarea părţilor înlătură răspunderea penală în cazurile prevăzute expres de lege şi numai cu privire la acel inculpat cu care partea vătămată s-a împăcat. retragerea plângerii prealabile trebuie să se refere la toţi participanţii la infracţiune sau să provină de la toate persoanele vătămate. prescripţia este o altă cauză de înlăturare a răspunderii penale. retragerea este posibilă în toate cazurile când s-a introdus plângerea prealabilă. 10. dacă aceasta nu este confirmată. 119 CP şi este o cauză care înlătură răspunderea penală şi. punerea în mişcare şi exercitarea acţiunii este împiedicată dacă nu există o asemenea autorizare. atât retragerea plângerii prealabile. acţiunea penală nu mai poate fi exercitată împotriva aceleiaşi persoane şi cu privire la aceeaşi faptă. în cazul infracţiunilor contra siguranţei circulaţiei pe calea ferată. sau lipsa sesizării organului competent al căilor ferate. atunci când legea prevede expres aceasta. pentru punerea în mişcare a acţiunii penale. lipseşte de obiect acţiunea penală. precum şi introducerea ei peste termenul prevăzut de lege. Cazurile de la art.

d. 10 lit. În cazurile prevăzute în art. b1. operează mai întâi cazurile de la lit. f. pentru că fapta. Prin această soluţie se constată nevinovăţia inculpatului sau a învinuitului. 10 lit.nu se cunoaşte făptuitorul. În cazurile în care a intervenit amnistia. 13 . e. c. Soluţiile procesuale când acţiunea penală nu poate fi pusă în mişcare sau exercitată (art. 10 lit. chiar dacă nu constituie infracţiune. e. celelalte cauze ulterioare nu mai pot opera. cauza rămânând cu autor necunoscut. în ordinea cronologică în care s-au ivit – odată stinsă acţiunea printr-o cauză legală. prescripţie. j şi in personam. înainte de începerea urmăririi penale. 13 CPP) Scoaterea de sub urmărire penală şi achitarea sunt soluţiile prin care se recunoaşte nevinovăţia inculpatului. Soluţiile adoptate de instanţă corespund soluţiilor date de procuror. au în vedere situaţii legate fie de faptă. 11 (3) se prevăd următoarele soluţii: clasarea. fie de autor. dar nu se cunoaşte identitatea sa va exista învinuit şi nu operează clasarea. 2) Scoaterea de sub urmărire penală se dispune de procuror când există învinuit şi se constată existenţa unui caz de la art. şi apoi cele de la lit. 10 CPP. prescripţia. retragerea plângerii prealabile sau o cauză de nepedepsire. este de a se dispune neînceperea urmăririi penale. 10. b. a-e. a-e. în ordinea prevăzută de lege. Atunci când într-o cauză se constată existenţa mai multor cazuri prevăzute de art.Cazurile prevăzute la art. Atunci când procurorul dispune scoaterea de sub urmărire penală. f-j. astfel: operează in rem cazurile de la lit. 10 CPP atrag soluţii procesuale diferite. dacă fapta ar atrage alte sancţiuni decât cele prevăzute de legea penală. 3) Încetarea urmăririi penale se dispune de procuror când există învinuit sau inculpat şi se constată existenţa unui caz prevăzut de art. Prin adoptarea acestei soluţii se constată că începerea urmăririi penale era justificată. B) În cazul în care constatarea impedimentului de punere în mişcare a acţiunii penale are loc în cursul urmăririi penale în art. învinuitul sau inculpatul poate fi interesat să se continue procesul penal pentru a se stabili nevinovăţia sa. scoaterea de sub urmărire penală sau încetarea urmăririi penale. cu excepţia clasării. procurorul sau instanţa pronunţă încetarea urmăririi penale (a procesului penal). când se constată existenţa unui caz din art. g. în cursul judecăţii). A) Soluţia procesuală în situaţia în care se constată un caz de la art. 10 în cursul judecăţii sunt: achitarea şi încetarea procesului penal. 1) Clasarea se dispune de către procuror când există un caz prevăzut de art. pentru că în timpul judecăţii există inculpat. În aceste situaţii.10 lit. în raport de momentul în care se face constatarea unora din aceste cazuri (înainte de începerea urmăririi penale. . dacă se cunoaşte făptuitorul ca persoană fizică. soluţii prin care se constată înlăturarea răspunderii penale nu şi nevinovăţia. f-j. 10 pentru lit. în cursul urmăririi penale. d. Fac excepţie cazurile prevăzute în art. h. când se constată că există unul din cazurile din art. f-j. cazurile de la lit. b sau i trebuie aplicată şi sancţiunea cu caracter administrativ. procurorul care pronunţă scoaterea de sub urmărire penală sau instanţa ce pronunţă achitarea pot să sesizeze organul competent. 1) Achitarea se pronunţă de către instanţă. existenţă a unei cauze de nepedepsire (art. i. Continuarea procesului penal în caz de amnistie. dar continuarea ei nu mai are temei pentru că a fost înlăturată răspunderea penală.urmarea rezultată nu este imputabilă vreunei persoane (ex: moartea naturală ). a la j. b1 şi i pentru că în aceste cazuri organul de urmărire penală este obligat să înceapă urmărirea penală şi apoi să dea soluţia corespunzătoare. 11 CPP) Cazurile prevăzute în art. 10 lit. 2) Încetarea procesului penal se pronunţă de către instanţă. este ilicită şi trebuie sancţionată. retragere a plângerii prealabile. 10. 10 lit. b. a-e. i1. C) Soluţiile procesuale în cazul constatării unui impediment prevăzut de art. de la lit. pentru că în faţa instanţei ajung cauzele în care a început urmărirea penală. 10 şi nu există învinuit în cauză: . şi cu excepţia neînceperii urmăririi penale. iar instanţa dispune achitarea pentru un caz de la art. a.

în cazul în care terţe persoane au contribuit la acoperirea prejudiciului. prin urmare. partea civilă poate intenta acţiune civilă în procesul penal şi poate cere obligarea pârâtului la despăgubiri. părţii responsabile civilmente şi faţă de succesorii acestora. 14 . în dauna unei persoane fizice sau juridice şi în acest caz infracţiunea este şi sursa unor obligaţii civile. Ea poate fi exercitată în cadrul procesului penal numai în măsura în care poate fi pusă în mişcare acţiunea penală şi se poate exercita doar împotriva învinuitului sau inculpatului. Paguba poate fi produsă şi printr-o infracţiune. din dorinţa de a ajuta victima infracţiunii şi nu pentru a-l degreva pe inculpat. Acţiunea civilă în procesul penal are acelaşi izvor ca şi acţiunea penală – infracţiunea – şi. poate fi cert şi un prejudiciu viitor. atunci acţiunea civilă nu mai poate fi exercitată decât pentru partea din prejudiciu neacoperită). i-i1 şi încetarea procesului penal de către instanţă pentru amnistie. În procesul penal acţiunea civilă are un caracter accesoriu acţiunii penale şi se desfăşoară potrivit normelor procesuale penale. retragere a plângerii prealabile sau pentru existenţa unui caz de nepedepsire. prescripţie. 3) prejudiciul să fie cert – această condiţie impune ca exercitarea acţiunii civile să se facă pentru recuperarea unui prejudiciu sigur. prejudiciul este cert când este constatat şi este actual. păstrându-şi propiile trăsături (este divizibilă şi disponibilă). 2) între infracţiunea comisă şi prejudiciul ce se cere a fi acoperit trebuie să existe legătură de cauzalitate – instanţa nu poate obliga la despăgubiri civile decât dacă se constată săvârşirea unui prejudiciu comis de acea persoană. atât sub aspectul existenţei. când partea civilă a suferit o vătămare corporală cu pierderea capacităţii de muncă până la o anumită dată. procurorul sau instanţa desfăşoară în continuare activitatea procesuală şi. 10 lit. ci trebuie avut în vedere dacă a fost acoperit integral sau parţial şi cu ce titlu (ex. repararea prejudiciului cauzat prin infracţiune nu exclude posibilitatea exercitării acţiunii civile. Mijlocul legal prin care o persoană păgubită cere să-i fie reparat prejudiciul este acţiunea civilă. 13. 4) prejudiciul să nu fi fost reparat – există posibilitatea ca. în cazul conducerii unui autoturism pe drumurile publice fără permis de conducere nu e permisă acţiunea civilă şi eventualele prejudicii se pot recupera pe calea unei acţiuni civile la instanţa civilă). 10 ce conduce la recunoaşterea nevinovăţiei. când terţii au acoperit prejudiciul produs prin infracţiune din dorinţa de a-l ajuta pe inculpat. fiind posibil ca săvârşirea unei infracţiuni să producă şi un prejudiciu material sau moral. La o asemenea solicitare. dacă se constată că există un caz de la art. când cererea de despăgubire se întemeiază pe un fapt viitor şi nesigur acţiunea civilă trebuie respinsă). prejudiciul să fi fost acoperit total sau parţial de către alte persoane decât inculpatul. înainte de exercitarea acţiunii civile. Condiţiile exercitării acţiunii civile în procesul penal Pentru a putea fi exercitată acţiunea civilă în cadrul procesului penal se cer îndeplinite cumulativ următoarele condiţii: 1) infracţiunea trebuie să fi cauzat un prejudiciu material sau o daună morală – face ca nu în toate procesele penale să poată fi exercitată acţiunea civilă pentru că unele infracţiuni.Prin art. cu excepţia cazurilor de la lit. Acţiunea civilă în procesul penal Repararea pagubei produsă printr-o faptă ilicită civilă se obţine printr-o acţiune în faţa instanţei civile. legea permite învinuitului sau inculpatului (nu şi părţii vătămate) să ceară continuarea urmăririi penale sau a judecăţii pentru a se constata un caz de la art. care este o instituţie a dreptului civil. când este susceptibil de evaluare (ex. prin natura lor. se v-a dispune de către procuror încetarea urmăririi penale. 5) să existe o manifestare de voinţă din partea persoanei cu capacitate deplină de exerciţiu de a fi despăgubită – această condiţie se realizează prin constituirea de parte civilă. a-e. nu pot genera prejudicii (ex: infracţiunile de pericol ce nu pot genera direct prejudicii morale sau materiale. nu poate avea ca obiectiv decât repararea unui prejudiciu cauzat prin infracţiune. cât şi al posibilităţilor de evaluare. ea devenind instituţie a dreptului procesual penal dacă persoana prejudiciată o pune în mişcare şi o exercită în faţa organelor penale.

prin hotărârea pronunţată. Repararea în natură a pagubei are prioritate faţă de repararea prin despăgubiri băneşti. 3) restabilirea situaţiei anterioare comiterii infracţiunii. instigatorii şi complicii răspund solidar pentru paguba comisă prin fapta lor. La calcularea despăgubirii se ţine seama în cauză de culpa comună a autorului şi a victimei. atunci instanţa obligă la restituirea lor. obligă la repararea pagubei prin echivalent. iar favorizatorul va răspunde solidar cu autorul numai în cazul în care a dat ajutor pentru asigurarea folosului infracţiunii. cât şi folosul sau câştigul de care a fost lipsită partea civilă prin infracţiune (ex. În cazul pagubelor aduse avutului particular. 2) desfiinţarea totală sau parţială a unui înscris. Prin daună produsă prin infracţiune se înţelege atât paguba reală suferită de partea civilă. adică atât a pierderii. Sunt cazuri în care comiterea infracţiunii atrage o schimbare a situaţiei autorului. schimbare de natură să producă un prejudiciu părţii civile. potrivit legii civile. De asemenea. cât şi dobânda aferentă plătibilă pe toată durata de timp de la data săvârşirii infracţiunii până la achitarea sumei datorate). care să asigure o reparaţie integrală a pagubei. Câştigul nerealizat trebuie să fie urmarea directă a comiterii infracţiunii şi să nu se datoreze unor cauze neimputabile inculpatului. cât şi de instanţă. prin desfiinţarea testamentului falsificat). Doar instanţa. Dacă lucrurile aparţinând părţii civile nu au fost ridicate. instanţa trebuie să restabilească situaţia anterioară prin evacuarea inculpatului din imobilul ocupat abuziv). Organul de urmărire penală ia această măsură cu caracter provizoriu. Autorii. Despăgubirea constă într-o sumă de ani care reprezintă valoarea pagubei cauzate. obiectul acţiunii civile constă în exercitarea dreptului de a reclama prin intermediul organelor judiciare. de gravitatea celor două culpe. poate să desfiinţeze înscrisul falsificat (ex. constând în împiedicarea unei persoane de a folosi o locuinţă deţinută în baza unei hotărârii juecătoreşti. acţiunea civilă are drept obiect tragerea la răspundere civilă a inculpatului şi a părţii responsabile civilmente. iar dacă nu se mai găsesc. justă a pagubei. În natură repararea se obţine prin: 1) restituirea lucrurilor. 14 (3) se arată că repararea prejudiciului se face. în cazul sustrageii unei sume de bani. despăgubirea bănească trebuie calculată în raport de valoarea integrală a pagubei şi nu pot fi luate în considerare criterii subiective cum ar fi: situaţia materială a inculpatului sau a victimei. prin restabilirea situaţiei anterioare comiterii infracţiunii. în cazul falsificării unui testament. De asemenea. Sub aspect substanţial. răspunde solidar cu infractorul pentru întraga pagubă cauzată şi partea responsabilă civilmente. 4) prin orice alt mod de reparare în natură. Pentru această situaţie repararea pagubei se face în natură. prin hotărârea sa. inculpatul va fi obligat la plata unor despăgubiri băneşti. 14 CPP. prin ordonanţa procurorului cu ocazia scoaterii de sub urmărire penală sau a încetării urmăririi penale. 15 . pentru obligarea lor la repararea integrală. în acest sens. moştenitorul poate fi repus în drepturile din care a fost decăzut ca urmare a falsului. Restituirea lucrurilor poate fi dispusă atât de organe de urmărire penală. în natură şi prin despăgubiri băneşti.Elementele acţiunii civile Obiectul acţiunii civile. Sub aspect procesual. în cazul condamnării inculpatului pentru infracţiunea de nerespectare a hotărârii judecătoreşti. în rezolvarea acţiunii civile. Dacă restituirea nu acoperă integral paguba. 2) Sunt cazuri când repararea pagubei se obţine doar prin desfiinţarea totală sau parţială a unui înscris. situaţie în care restituirea are caracter definitiv. iar instanţa o definitivează prin hotărârea sa (ex. potrivit art. Despăgubirea bănească poate să fie stabilită într-o sumă globală sau în sume plătibile periodic. făptuitorul va fi obligat să acopere atât prejudiciul cauzat. evaluarea pagubelor se face potrivit actelor normative. 1) Restituirea lucrurilor se face prin ridicarea de la învinuit sau de la inculpat sau de la o altă persoană a bunurilor ce aparţin părţii civile şi restituirea lor către aceasta. cât şi a folosului de care a fost lipsită partea civilă. valoarea pagubei trebuie dovedită şi. În cazul avutului public. În art. partea vătămată poate să folosescă orice mijloc de probă. Tăinuitorul răspunde solidar doar până la valoarea bunurilor pe care le-a tăinuit.

instanţa penală nu rezolvă acţiunea civilă când pronunţă achitarea pentru cazul de la art. în situaţiile în care acţiunea civilă exercitată în procesul penal cuprinde mai multe capete de cerere şi dacă unele au fost rezolvate de instanţa penală. dreptul de acţiune este îngrădit pentru că acţiunea civilă se exercită din oficiu în procesul penal. 3) când instanţa penală lasă nerezolvată acţiunea civilă – potrivit art. partea civilă se va adresa instanţei civile. partea civilă nu poate fi obligată să aştepte reluarea procesului penal. acţiunea penală se stinge şi cauza penală nu mai poate fi promovată în faţa instanţei şi pentru că instanţa este singurul organ judiciar ce poate să acorde despăgubiri civile. 346 CPP. 10 lit. 10 lit. Consecinţele sunt foarte importante pentru că partea civilă care renunţă la acţiunea civilă pe care o exercită la instanţa penală pierde dreptul de a se adresa instanţei civile. Astfel. ca subiecţi pasivi ai acţiunii civile. Atunci când victima unei infracţiuni a decedat din cauza săvârşirii infracţiunii. cât şi făptuitorul sunt subiecţi primari ai acţiunii civile. în calitate de învinuit sau de inculpat. pentru valorificarea pretenţiilor civile. Dacă partea civilă este o persoană juridică în privinţa căreia a intervenit o reorganizare. în aceste cazuri. iar în caz de desfiinţare. Dreptul de opţiune este irevocabil. prin urmare. aceşti reprezentanţi nu capătă calitatea de parte civilă. Partea civilă poate părăsi calea penală şi se poate adresa instanţei civile în următoarele cazuri: 1) când urmărirea sau judecata penală a fost supendată (ex. f. 2) când s-a dispus scoaterea de sub urmărire penală sau încetarea urmăririi penale – prin adoptarea acestor soluţii. în consecinţă. iar când moartea părţii civile s-a datorat altor cauze decât infracţiunea. nu se poate discuta despre exercitarea acţiunii civile la instanţa penală. Atât persoana păgubită. Irevocabilitatea dreptului de opţiune are şi unele excepţii ce sunt determinate fie de ivirea unor piedici în continuarea valorificării unei căi. şi persoana vătămată ca subiect activ al acţiunii civile. j). atunci introducerea în cauză a moştenitorilor nu mai este posibilă. sau dizolvare se introduc în cauză lichidatorii. pentru boala gravă a celui acuzat) exercitarea acţiunii civile ar fi ţinută în loc şi. Dreptul de opţiune în exercitarea acţiunii civile Persoana vătămată prin comiterea infracţiunii are dreptul de a alege. acţiunea civilă rămâne mai departe alăturată celei penale şi sunt introduşi în cauză moştenitorii. se introduce în cauză persoana juridică succesoare în drepturi. Chiar în situaţia în care sunt deschise ambele căi. când paguba este produsă unei persoane fără capacitate de exerciţiu. fie calea penală. trebuie să existe atât un proces penal declanşat. Moştenitorii unei persoane învinuite de comiterea unei infracţiuni pot să fie subiecţi pasivi ai acţiunii civile din procesul penal doar în cazul în care decesul s-a produs după sesizarea instanţei ce judecă acţiunea penală. acţiunea civilă exercitată ulterior în faţa instanţei civile va avea drept obiect numai pretenţiile nerezolvate de instanţa penală. dreptul de opţiune are unele îngrădiri. adică pierde dreptul de a-şi valorifica pretenţiile pe cale judiciară. Cât timp acţiunea penală nu a fost pusă în mişcare. adică persoana vătămată prejudiciată material sau moral. Dacă persoana învinuită a decedat înainte ca instanţa să fi fost sesizată. prin succesiune. În cazul persoanelor juridice şi a persoanelor fără capacitate de exerciţiu sau cu capacitate restrânsă apar ca subiecţi procesuali reprezentanţii legali care sunt subiecţi ai acţiunii civile doar sub aspect procesual. şi partea responsabilă civilmente. fie calea civilă. adică al exercitării acţiunii civile în interesul persoanelor pe care le reprezintă şi. b şi când pronunţă încetarea procesului penal (art. cei ai învinuitului sau ai inculpatului pot să apară ca subiecţi în latura civilă a procesului penal. categorie în care e denumită parte civilă.Subiecţii acţiunii civile sunt făptuitorul. După decesul părţii civile. moştenitorii vor exercita acţiunea civilă ca subiecţi. cât şi să existe posiblitatea exercitării acţiuni civile la instanţa civilă. ea putând să se adreseze instanţei civile. odată ce a exercitat dreptul de opţiune şi a ales una dintre căi nu mai poate părăsi calea aleasă spre a se îndrepta spre cealaltă. moştenitorii care au suferit o pagubă vor fi subiecţi primari ai acţiunii civile şi vor cerceta acţinea în nume propriu. Pentru ca persoana vătămată să poată să-şi exercite dreptul la acţiune este necesar să fie deschise în acelaşi timp ambele căi. Ca şi succesorii părţii civile. În caz de deces al oricăruia dintre ei devin subiecţi ai acţiunii civile moştenitorii respectivi. 16 . fie de înlăturarea unor astfel de piedici pe parcurs.

4) când, după pronunţarea hotărârii definitive de către instanţa penală asupra acţiunii civile, s-au produs ori au fost descoperite alte pagube pricinuite prin acea faptă penală; în acest caz, partea civilă se poate adresa instanţei civile pentru a obţine reparaţii suplimentare. Persoana vătămată ce a pornit o acţiune în faţa instanţei civile poate să părăsească această instanţă şi se poate adresa organelor judiciare penale în următoarele cazuri: 1) când punerea în mişcare a acţiunii penale a avut loc după ce fusese pornită acţiunea civilă; 2) când procesul penal a fost reluat după suspendare, scoatere de sub urmărire penală sau încetare a urmăririi penale părăsirea instanţei civile nu poate avea loc, chiar dacă instanţa civilă a pronunţat o hotărâre chiar nedefinitivă; revenirea persoanei vătămate la instanţa penală nu este obligatorie, persoana vătămată putând exercita acţiunea civilă în faţa instanţei civile, cu precizarea că aceasta se suspendă până la rezolvarea cauzei penale. Punerea în mişcare şi exercitarea acţiunii civile în procesul penal Potrivit art. 15 CPP, acţiunea civilă se pune în mişcare în procesul penal de către persoanele vătămate prin constituirea de parte civilă în contra învinuitului sau a inculpatului şi a părţii resposabile civilmente. Constituirea ca parte civilă se poate face în cursul procesului penal fie în faţa organelor de urmărire penală, fie în faţa instanţei de judecată, dar până la citirea actului de sesizare la prima instanţă. Constituirea de parte civilă se face printr-o declaraţie scrisă sau orală, în declaraţia de constituire nefiind necesar să se precizeze şi cunatumul pretenţiilor, acestea putând fi precizate şi mai târziu, dar înainte de începerea judecării la prima instanţă. Constituirea ca parte civilă în faţa instanţei penale nu poate fi primită în următoarele cazuri: 1) când paguba a cărei reparare se cere nu fost cauzată prin infracţiunea pentru care a fost trimis în judecată inculpatul; 2) când acţiunea civilă se îndreaptă împotriva unei persoane ce nu fost trimisă în judecată; persoana faţă de care procurorul a dispus scoaterea de sub urmărire penală nu poate fi obligată la despăgubiri în cadrul procesului penal, ci doar pe calea unei acţiuni civile la instanţa civilă; 3) când acţiunea civilă este stinsă printr-o cauză legală (ex. tranzacţia între părţi are puterea unei hotărâri definitive şi instanţa e obligată să ţină seama de tranzacţia intervenită). După punerea în mişcare a acţiunii civile, partea civilă o exercită în faţa organelor judecătoreşti prin dovedirea pagubelor suferite şi a despăgubirilor cerute, precum şi prin cererea de a fi obligat inculpatul şi partea reponsabilă civilmente la repararea pagubelor. O bună înfaptuire a justiţiei impune exercitarea concomitentă a celor două acţiuni, iar organele judiciare au obligaţia să administreze probele necesare în acelaşi timp. Exercitarea acţiunii civile din oficiu Există cazuri când, potrivit legii, acţiunea civilă se exercită din oficiu alături de acţiunea penală, situaţie în care nu mai funcţionează dreptul de opţiune. Potrivit art. 17 CPP, acţiunea civilă se porneşte şi se exercită din oficiu când persoana vătămată este lipsită de capacitatea de exerciţiu sau are capacitate restrânsă. În acest caz, instanţa sau organul de urmărire penală va cere persoanei vătămate ca, prin reprezentantul său legal, să prezinte situaţia cu privire la întinderea pagubelor materiale şi a daunelor morale şi a altor date privitoare la felul în care acestea au fost pricinuite. Instanţa este obligată să se pronunţe din oficiu asupra reparării pagubelor, chiar dacă persoana vătămată nu este constituită ca parte civilă. Acţiunea civilă se exercită din oficiu şi în situaţia prevăzută de art. 348 CPP – când acţiunea civilă are drept obiect restituirea lucrurilor, desfiinţarea parţială sau totală a unui înscris sau restabilirea situaţiei anterioare comiterii infracţiunii. Acţiunea civilă fiind doar alăturată acţiunii penale, în situaţia în care rezolvarea pretenţiilor civile ar provoca întârzierea acţiunii penale, instanţa poate disjunge cele două cele două acţiuni. În această situaţie, acţiunea civilă urmează a fi judecată după soluţionarea acţiunii penale, dar tot în cadrul procesului penal şi după regulile Codului de procedură penală.
17

Exercitarea acţiunii civile la instanţa civilă Cât timp nu a început urmărirea penală şi partea vătămată a introdus acţiunea civilă la instanţa civilă procesul civil se desfăşoară după normele Codului de procedură civilă. Din momentul în care există şi proces penal cu privire la aceeaşi faptă, judecarea acţiunii civile în faţa instanţei civile se suspendă până la rezolvarea definitivă a acţiunii penale. Raţiunea acestei reguli – „penalul ţine în loc civilul” – se explică prin necesitatea de a lua în prealabil o hotărâre în penal căreia să i se confomeze şi hotărârea instanţei civile. Hotărârea definitivă a instanţei penale are autoritate de lucru judecat în faţa instanţei civile, dar legea limitează autoritatea de lucru judecat numai cu privire la trei aspecte: existenţa faptei, persoana ce a săvârşit fapta şi vinovăţia acesteia. Prin urmare, nu se admite autoritatea hotărârii penale cu privire la orice împrejurare stabilită de instanţa penală, instanţa civilă urmând să se ocupe de existenţa pagubei, de întinderea acesteia şi de modalităţile de despăgubire. Dacă instanţa penală a hotărât că fapta nu există sau nu a fost comisă de inculpat, instanţa civilă nu poate admite acţiunea civilă. Hotărârea definitivă a instanţei civile, prin care s-a soluţionat acţiunea civilă, nu are autoritate de lucru judecat în faţa organului judiciar penal cu privire la cele trei aspecte, dar respectiva hotărâre poate să aibă autoritate de lucru judecat cu privire la cuantumul pagubei. Dacă, însă, aplicarea pedepsei este în funcţie de întinderea prejudiciului, atunci hotărârea instanţei penale are autoritate de lucru judecat şi cu privire la întinderea daunei. Soluţionarea acţiunii civile în procesul penal Acţiunea civilă se rezolvă în procesul penal potrivit art. 346 CPP prin patru posibilităţi şi anume: 1) instanţa admite acţiunea civilă total sau parţial; 2) instanţa respinge acţiunea civilă; 3) instanţa nu acordă despăgubiri civile; 4) instanţa nu soluţionează acţiunea civilă. Soluţionarea acţiunii civile este influenţată de modul în care a fost soluţionată acţiunea penală, astfel că acţiunea civilă este admisă în toate cazurile în care se pronunţă condamnarea inculpatului şi se constată că infractorul a comis un prejudiciu. Dacă în acţiunea penală s-a pronunţat achitarea, pe temei că fapta nu există sau nu a fost comisă de inculpat, atunci instanţa penală respinge acţiunea civilă, pentru că fără faptă şi vinovăţie este exclusă răspunderea civilă. În cazul în care pronunţă achitarea în baza art. 10 lit. b1, d, e şi dacă infracţiunea a produs prejudicii instanţa va admite acţiunea civilă şi va acorda despăgubiri. În cazul în care se pronunţă încetarea procesului penal, conform art. 10 lit. g, dacă infractorul cauzează un prejudiciu, instanţa admite acţiunea şi acordă despăgubiri, amnistia înlătură doar răspunderea penală, dar îl obligă pe inculpat să repare paguba. În cazul amnistiei acţiunea nu se prescrie şi ea urmează regulile Codului de procedură civilă. În cazul în care se dispune încetarea procesului penal prin împăcarea părţilor sau prin retragerea plângerii prealabile, instanţa nu acordă despăgubiri pentru că atât retragerea plângerii prealabile, cât şi împăcarea sting total procesul, sub aspect penal şi civil. Atunci când în acţiunea penală se prevede achitarea, conform art. 10 lit. b, ori încetarea pentru temeiul prevăzut la art. 10 lit. f, j, acţiunea civilă este lăsată nerezolvată de instanţa penală, pentru că, în primul caz, prejudiciul nu este urmarea unei fapte prevăzute de legea penală, iar în celelalte cazuri acţiunea penală a fost nelegal exercitată. Pronunţând aceste soluţii, instanţa penală se dezînvesteşte, urmând ca instanţa civilă să fie sesizată şi să procedeze la judecarea acţiunii civile.
VI. PARTICIPANŢII ÎN PROCESUL PENAL

Activitatea procesuală penală este complexă, având loc prin intervenţia unor organe şi persoane ce sunt interesate să asigure desfăşurarea acestei activităţi. Participanţii (subiecţii procesului penal) se caracterizează prin faptul că au capacitatea juridică de a acţiona pentru realizarea scopului procesului penal. La activitatea procesuală participă ca organe de stat instanţele şi procurorii şi organele de cercetare ale poliţiei judiciare. La ea iau parte şi anumite persoane care fie răspund pentru faptele lor, fie urmăresc realizarea unor
18

interese născute din comiterea infracţiunii. Aceste persoane, părţile din proces ce îşi exercită drepturile procesuale fie pesonal, fie prin substituenţi procesuali. Iau parte şi alte persoane ce sunt interesate în cauză şi duc o activitate ce duce la înfăptuirea justiţiei: martori, experţi, interpreţi etc. Apărătorul are o situaţie aparte pentru că acţionează de pe poziţia părţii căreia îi oferă asistenţă juridică. Noţiunea de participant în dreptul procesual penal este diferită de cea de participant din dreptul penal. În dreptul penal, această noţiune îi denumeşte pe cei ce au conlucrat la comiterea infracţiunii, pe când, în dreptul procesual penal, pe cei ce îşi desfăşoară activitatea împreună pentru realizarea procesului penal. Părţile în procesul penal Conform art. 23-24 CPP, sunt părţi în procesul penal: inculpatul, partea vătămată, partea civilă şi partea responsabilă civilmente. Inculpatul şi partea vătămată sunt implicaţi în latura penală, în latura civilă fiind implicaţi: inculpatul, partea civilă, partea responsabilă civilmente. Inculpatul este figura centrală, subiectul indispensabil al procesului penal, întreaga activitate procesuală desfăşurându-se în jurul faptei produse de această persoană. Potrivit art. 23, se numeşte inculpat persoana împotriva căreia s-a pus în mişcare acţiunea penală. Rezultă că persoana faţă de care nu s-a pus în mişcare acţiunea penală nu are calitatea de inculpat şi această interpretare este întărită de art. 29 CPP, potrivit căruia persoana faţă de care nu se efectuează urmărirea penală se numeşte învinuit, cât timp nu a fost pusă în mişcare acţiunea penală împotriva sa. Învinuitul nu este parte în proces, ci subiect procesual (subiect de drepturi şi obligaţii procesuale). Înainte de începerea urmăririi penale, cel ce a comis infracţiunea are calitatea de făptuitor. Inculpatul păstrează calitatea de parte în proces până la pronunţarea hotărârii definitive, moment când devine condamnat (nu mai este parte în proces, ci subiect al executării). Dacă este rejudecată cauza, ca urmare a exercitării unei căi extraordinare de atac, atunci redobândeşte calitatea de inculpat pentru a-şi asigura apărarea intereselor. Momentul în care este pusă în mişcare acţiunea penală şi învinuitul devine inculpat este ales de către organul de urmărire penală şi coincide cu existenţa unor probe temeinice de vinovăţie. Actele procesuale prin care se conferă unei persoane calitatea de inculpat sunt: ordonanţa de punere în mişcare a acţiunii penale, rechizitoriul, declaraţia orală a procurorului. Inculpatul are drepturi şi obligaţii atât în cursul urmăririi penale, cât şi în faza de judecată. În cursul urmăririi penale, inculpatul: - poate formula cereri pentru administrarea de probe sau revocarea unor măsuri procedurale îndreptate împotriva sa.; - poate prezenta memorii prin care să-şi explice acţiunile făcute; - poate să participe la unele acte de urmărire penală; - poate să atace orice act sau măsură netemeinice, cerând desfiinţarea lor. În faza de judecată, inculpatul are dreptul: - să ia la cunoştiinţă dosarul cauzei; - să i se comunice copia rechizitoriului, dacă este deţinut; - să pună întrebări coinculpaţilor, martorilor sau experţilor; - să propună probe noi; - să formuleze cereri; - să ridice excepţii; - să pună concluzii; - să i se acorde ultimul cuvânt; - să iniţieze căile de atac. Inculpatul îşi poate exercita drepturile personal sau printr-un apărător. Nesocotirea drepturilor inculpatului poate atrage nulitatea , în condiţiile legii. Obligaţii inculpatului sunt: - să se prezinte personal în faţa organelor de urmărire penală la toate chemările;
19

să se prezinte la termenele fixate de instanţă. se numeşte parte vătămată. ci aceasta va fi exercitată de către organele judiciare. în timp ce victima infracţiunii poate fi doar o persoană fizică ce a suferit o vătămare de natură fizică. Declaraţia de participare în proces ca parte vătămată se face scris sau oral. numai până la citirea actului de sesizare în primă instanţă.). dar numai când punerea în mişcare a acţiunii se face la plângerea prealabilă şi numai privind latura penală a cauzei. Partea resposabilă civilmente. În general.să respecte ordinea şi solemnitatea şedinţei de judecată. dacă legea permite. de a i se da cuvântul în cadrul dezbaterilor şi poate folosi căile de atac. calitatea de parte civilă se justifică printr-o pagubă produsă prin infracţiune (ex. iar în faţa instanţei de judecată. Partea vătămată are dreptul de a fi ascultată. ce se poate face personal sau printr-o procură specială la organul judiciar în faţa căruia se află cauza. inculpatul sau învinuitul trebuie să fie prezent la desfăşurarea procesului penal. fie din proprie iniţiativă. persoanele din întreţinerea victimei. pentru că exercită unui drept personal. iar în faţa instanţei. persoanele ce au suportat cheltuielile de înmormântare etc. fără a pierde calitatea de parte vătămată. iar după acest moment. potrivit legii civile. 24 se arată că persoana chemată în procesul penal să răspundă.. morală. iar procedura e completă. ca subiect pasiv al infracţiunii. . Partea responsabilă civilmente poate răspunde pentru inculpat când acesta nu este solvabil (ex. Potrivit art. Potrivit art. ci este suficient să se constate o vătămare cauzată de infracţiune şi persoana vătămată să-şi manifeste voinţa de a participa în procesul penal. În caz de deces. sub aspect formal. sau printr-o declaraţie expresă şi neechivocă de renunţare. persoana care a suferit prin fapta penală o vătămare fizică. atunci judecata poate avea loc în contumacie. Potrivit Codului civil. Pentru dobândirea calităţii de parte civilă se cere. pentru pagubele provocate prin fapta învinuitului sau inculpatului. numai dacă inculpatul acceptă. Partea vătămată este persoana care suportă direct o vătămare prin infracţiunea comisă. Constituirea de parte civilă se face numai în cazul în care partea vătămată – persoană fizică sau juridică – cere acoperirea unui prejudiciu material sau moral care a rezultat din săvârşirea infracţiunii. Dacă inculpatul se sustrage. dacă participă la procesul penal. până la citirea actului de sesizare pentru a-i lăsa timp inculpatului să-şi pregătească apărarea. când este parţial solvabil. iar încălcarea acestei obligaţii echivalează cu lipsa de rol activ a organelor judiciare şi poate duce la casarea hotărârii pronunţate în aceste condiţii. Noţiunea parte vătămată este diferită de noţiunea victimă. în cursul urmăririi penale. ca persoana vătămată să declare că pune în mişcare acţiunea civilă pe care o alătură acţiunii penale. răspund pentru pagbele cauzate prin infracţiunile comise de alţii: părinţii pentru copii lor minori. Renunţarea la procesul civil se face prin împăcare cu inculpatul. Pentru a dobândi această calitate. iar în unele situaţii prezenţa este obligatorie. în condiţiile legii civile . 24 (2) se arată că persoana vătămată ce exercită acţiunea civilă în procesul penal se numeşte parte civilă. Constituirea de parte civilă se face oricând. nu are relevanţă felul vătămării suferite. Partea vătămată îşi desfăşoară activitatea în legătură cu latura penală. la cererea celor interesaţi sau din oficiu (organele judecătoreşti au obligaţia să introducă din oficiu partea resposabilă civilmente pentru a asigura despăgubirea unei persoane fără capacitate de exerciţiu sau cu capacitate de exerciţiu restrânsă). ea nu poate ridica pretenţii materiale. Partea civilă poate renunţa oricând la acţiunea civilă. 76 CPP. dar nu înseamnă că ar fi împiedicată exercitarea în continuare a acţiunii penale. iar sub aspect substanţial. pentru că parte vătămată poate fi orice persoană fizică sau juridică. copilul minor) sau poate răspunde alături de acesta.să suporte măsurile de constrângere procedurale dispuse contra sa. se numeşte parte responsabilă civilmente. În art. partea vătămată nu poate fi înlocuită. organele judiciare sunt obligate să întrebe persoana vătămată dacă se constituie parte vătămată. Pot fi părţi civile şi alte persoane ce au suferit un prejudiciu prin infracţiunea comisă împotriva victimei (ex. materială. 24 CPP. cheltuielile ocazionate cu tratamentul). Partea civilă. institutorii pentru elevii din supraveghere şi comitenţii pentru prepuşii lor. Partea responsabilă civilmente devine parte în proces prin două căi: fie prin introducerea sa în cauză. După acest moment constituirea de parte vătămată poate avea loc numai dacă inculpatul acceptă. în tot cursul urmăririi penale. . dacă fapta a fost comisă în exercitarea funcţiei încredinţate. În art. 20 .

în vederea aflării adevărului. Între probe şi mijloacele de probă există o legatură foarte strânsă. proba are un dublu aspect: 1) este un instrument de cunoaştere prin care organele judecătoreşti află adevărul. Partea responsabilă civilmente se bucură de toate drepturile pe care le au părţile în procesul penal: poate face cereri sau memorii. VII. unde se arată că reprezintă probă orice element de fapt care serveşte la constatarea existenţei sau inexistenţei unei fapte. 2) este un instrument de dovedire. în care organele judiciare trebuie să ajungă la aflarea adevărului şi în acest scop desfăşoară activitatea de probaţiune. nu şi inculpatul. în general. în sensul că actele procesuale favorabile sau defavorabile le sunt deopotrivă opozabile. care sunt precizate expres şi limitativ de legea penală şi prin care se constată elementele de fapt ce pot servi ca probe. nu le dă o anumită putere probatorie sau grad de credibilitate in 21 . Importanţa probelor în procesul penal constă în faptul că înfăptuirea justiţiei depinde de sistemul probelor. Numai partea civilă poate cere introducerea în cauză a părţii responsabile civilmente. Introducerea în cauză a părţii responsabile civilmente este limitată în timp. 64 CPP. deoarece întregul volum de muncă depus de organele de urmărire penală. în vederea constatării existenţei infracţiunilor. în hotărârile lor. Sub aspect funcţional. de instanţa de judecată şi de părţile din proces se concretizează în soluţia finală. prima instanţă îşi formează convingerea pe baza probelor administrate în cauză şi nu poate condamna pe inculpat dacă nu există probe suficiente din care să rezulte vinovăţia sa. Instanţa de control judiciar (de apel sau de recurs) are obligaţia de a examina dacă în cauză au fost administrate probele necesare aflării adevărului şi dacă faptele corespund probelor administrate şi respectă adevărul. iar în faza de judecată. la identificarea făptuitorului şi la stabilirea răspunderii acestuia fără de care procurorul nu poate dispune trimiterea în judecată. importanţa şi aprecierea probelor în procesul penal Procesul penal constă într-un proces de cunoaştere. Conform dispoziţiilor art. care are la bază aprecierea corespunzătoare a probelor administrate în cauză. În schimb. partea responsabilă civilmente poate avea şi apărări proprii: lipsa de răspundere civilă pentru paguba produsă prin fapta inculpatului etc. deoarece din momentul în care a fost declanşat procesul penal şi până la soluţionarea lui definitivă problemele fondului cauzei sunt rezolvate cu ajutorul probelor. Între partea responsabilă civilmente şi învinuit sau inculpat se creează o solidaritate procesuală. În procesul penal modern. 200 că urmărirea penală are ca obiect străngerea de probe necesare cu privire la existenţa infracţiunii. organele de judecată trebuind să se întemeieze pe probele obţinute prin mijloacele de probă prevăzute de lege. Astfel. dacă partea responsabilă civilmente intervine din proprie iniţiativă în proces ea poate face această intervenţie până la terminarea cercetării judiciare în primă instanţă. Legea de procedură penală prevede în art. ea putându-se face oricând. legea nu tarifează probele. Probele ajung la cunoştiinţa organelor de probă prin anumite mijloace numite mijloace de probă. legea de procedură penală nu admite trimiterea în judecată sau condamnarea unei persoane pe baza cunoştiinţelor personale ale organelor de urmărire penală sau ale instanţei de judecată. acest caracter manifestându-se pregnant prin condiţia contradictorialităţii procesului penal. poate pune concluzii sau folosi căile de atac. la identificarea persoanei care a săvâşit-o şi la cunoaşterea împrejurărilor necesare pentru justa soluţionare a cauzei. organele de urmărire penală şi instanţele sunt obligate. 62 CPP. numai în primă instanţă şi numai până la citirea actului de sesizare. mai ales în situaţia în care persoana responsabilă civilmente prezintă o solvabilitate mai mare decât învinuitul sau inculpatul. în cursul urmăririi penale. servindu-se de probele obţinute prin mijloacele de probă. Definiţia probei este cuprinsă în art. când părţile folosesc şi administrează probele în vederea dovedirii argumentelor formulate. TEORIA GENERALĂ A PROBELOR ŞI A MIJLOACELOR DE PROBĂ Noţiunea. poate solicita şi participa la administrarea probelor. Aprecierea probelor este elementul esenţial al întregii activităţi probatorii. să lămurească sub toate aspectele cauza pe bază de probe. proba judiciară putând fi obţinută numai prin mijloacele de probă prevăzute de lege.Partea civilă este interesată de introducerea în cauză a părţii responsabile civilmente pentru a-şi asigura posibilitatea de a-şi repara prejudiciul. Totuşi.

dispoziţiile legii străine. dispoziţile legii române nu trebuie dovedite. prezumându-se a fi cunoscute. există: probe imediate sau probe mediate. adică acelea care au ajuns la cunoştiinţa organelor judecătoreşti printr-un izvor direct cum ar fi. atunci când sunt necesare. orice infracţiune poate fi dovedită prin orice mijloc de probă. iar în cadrul acestora distingem: faptul principal al probaţiunii şi faptele probatorii.abstracto. 2) fapte şi împrejurări de fapt care privesc normala desfăşurare a procesului penal şi care nu au influenţă asupra fondului cauzei. în cadrul obiectului probaţiunii. în cazul probelor mediate. dovedirea nevinovăţiei inculpatului şi stabilirea circumstanţelor atenuante. probele indirecte nu pot furniza informaţii care să dovedească în mod direct vinovăţia sau nevinovăţia inculpatului. Clasificarea probelor. unde se arată că aprecierea fiecărei probe se face de organul de urmărire penală sau de instanţa de judecată. Faptul principal al probaţiunii este chiar obiectul procesului penal. aceste probe pot conduce la anumite concluzii în cauza penală numai în măsura în care se coroborează cu alte probe directe sau indirecte. Dreptul modern a introdus teoria liberei aprecieri a probelor. asigură constatarea existenţei sau a inexistenţei faptului principal. cum ar fi prinderea făptuitorului în flagrant sau conţinutul declaraţiei învinuitului sau inculpatului care recunoaşte fapta. Codul de procedură penală consacrând expres acest principiu în art. ele conţinând informaţii care. principiu reflectat şi în dispoziţiile art. Cele mai importante pentru probaţiune sunt faptele şi împrejurările care se referă la fondul cauzei. imposibilitatea acestuia de a dovedi provenienţa sau prezenţa sa în apropierea locului de unde s-a furat obiectul etc. adică cele cu ajutorul cărora se soluţionează fondul cauzei şi care se referă la infracţiune. cum ar fi sustragerea la o anumită dată şi de o anumită persoană a unor 22 . în sistemul nostru de drept funcţionează principiul liberei aprecieri a probelor. faptele probatorii sunt acelea care. 2) după sursă. 63 (2). la făptuitor sau la răspunderea acestuia. Teoria procesuală distinge. Probele în procesul penal se clasifică după trei criterii: 1) după caracterul sau natura lor. conţinutul declaraţiei unui martor ocular sau conţinutul unui înscris original.. starea de sănătate în care se află bolnavul care cere suspendarea procesului penal). cum ar fi conţinutul declaraţiei unui martor care relatează ce a auzit de la un martor ocular sau conţinutul unei copii a înscrisului original. probele imediate sunt cele care provin din sursa lor originală. de exemplu. fără ajutorul altor probe. există: probe în acuzare sau probe în apărare. 63 (2). probaţiunea cu probe indirecte este mai complexă. În dreptul nostru nu se admite sub nici o formă aprecierea prealabilă de către lege a unei probe. identitatea persoanei care a comis-o şi împrejurările care dovedesc răspunderea acesteia. astfel încât versiunea pe care o confirmă să excludă orice altă versiune cu privire la faptă. probele în apărare sunt cele care au ca obiect înlăturarea învinuirii. este posibil să se strecoare greşeli sau neconcordanţe. probele directe sunt cele care dovedesc în mod nemijlocit vinovăţia sau nevinovăţia inculpatului. aşa cum era tipic sistemului inchizitorial. probele mediate sunt cele obţinute dintr-o altă sursă decât cea originală. prin existenţa sau prin inexistenţa lor. devin o chestiune de fapt şi trebuie dovedite. conduc la rezolvarea problemelor existente într-o cauză penală. Dacă nu se poate dovedi faptul principal. în probaţiunea indirectă fiind necesară strângerea unui ansamblu de probe indirecte legate între ele. deoarece o singură probă indirectă nu este suficientă pentru dovedirea vinovăţiei sau a nevinovăţiei inculpatului. În conformitate cu principiul liberei aprecieri a probelor. dacă organele judiciare şi-au format convingerea că au aflat adevărul în cauza respectivă. unde se prevede că probele nu au o valoare mai dinainte stabilită. aşadar. dar este necesară dovedirea lor pentru a constata dacă sunt sau nu incidente anumite dispoziţii privind cursul procesului penal (ex. prin teoria probelor formale. 3) după legătura lor cu obiectul probaţiunii. Obiectul probaţiunii constă în ansamblul faptelor şi împrejurărilor de fapt care trebuie dovedite într-o cauză penală pentru a fi soluţionată. probele în acuzare sunt cele care servesc la dovedirea vinovăţiei inculpatului şi la stabilirea circumstanţelor agravante. În obiectul probaţiunii intră numai faptele şi împrejurările de fapt. sunt probe indirecte: găsirea unui obiect asupra unei persoane. două categorii de fapte şi împrejurări de fapt: 1) fapte şi împrejurări de fapt care se referă la fondul cauzei. Faptele şi împrejurările de fapt care interesează într-o cauză penală sunt: existenţa sau inexistenţa infracţiunii. de aceea probele mediate trebuie verificate cu mai multă atenţie şi pot fi acceptate numai în absenţa probelor imediate sau alături de acestea. există: probe directe sau probe indirecte.

care constatând inexistenţa infracţiunii. scopul sau mobilul urmărit de făptuitor. Obiectul probaţiunii în latura civilă a cauzei penale. Dacă învinuirea este întemeiată. Faptele probatorii se mai numesc şi indicii. dacă sunt limitate şi determinate (ex. Atât faptele auxiliare.bunuri dintr-o locuinţă. similare sau negative Acestea sunt categorii de fapte care. 10 lit. valoarea sa. acestea trebuie dovedite pentru că ele înlătură răspunderea penală. dacă se face dovada că la acea oră şi în acea zi se afla într-o altă localitate). împrejurări de care depinde caracterul penal al faptei. de regulă. Faptele similare sunt cele care se aseamănă cu faptul principal. Faptele auxiliare sunt cele care pot furniza informaţii privind rezolvarea cauzei (ex. 10 lit. precum şi forma de vinovăţie cu care a fost comisă fapta. trebuie dovedite împrejurările de loc. în măsura în care aduc informaţii lămuritoare asupra cauzei. în acel moment. de asemenea. Mai trebuie dovedită identitatea autorului faptei şi a tuturor persoanelor care au participat la săvârşirea ei. precum şi modalitaţile adecvate de reparare. circumstanţele atenuante sau agravante etc. Astfel. Învinuirea formulată împotriva unei persoane poate fi neîntemeiată şi atunci. De asemenea. trebuie dovedite şi cheltuielile judiciare efectuate. pot să furnizeze informaţii care să ajute la aflarea adevărului într-o cauză penală. la cererea învinuitului sau a inculpatului ori din oficiu. în obiectul probaţiunii. afirmaţia unui martor cu privire la sinceritatea altui martor audiat în cauză). pentru că nu se pot proba. înlesnit sau favorizat săvârşirea infracţiunii. în momentul comiterii ei. aceasta având implicaţii în cea ce priveşte încadrarea juridică a faptei. a-e CPP. deşi nu sunt legate în mod direct de faptul principal. cu o anumită ocazie etc. prezenţa acelei persoane în locuinţa păgubitului. cât şi faptele probatorii se pot prezenta sub forma existenţei sau a inexistenţei lor (ex. f-g. fără a se afla în legătură de cauzalitate cu acesta (ex. atunci se vor putea dovedi doar faptele probatorii precum lipsa acelor bunuri. vânzarea la terţi de o persoană care nu le poate justifica. este imposibil de dovedit că o persoană nu a fost niciodată într-o anumită localitate sau că nu a condus niciodată un autovehicul. trebuie dovedite faptele care duc la constatarea existenţei unei cauze prevăzute de art. Întotdeauna trebuie dovedite împrejurările care ţin de persoana făptuitorului. de timp. În cazul în care repararea pagubei se poate face în natură. în alt loc). trebuie dovedit care dintre lucrurile găsite la inculpat aparţin persoanei vătămate pentru a i se restitui sau care a fost situaţia de fapt anterioară comiterii infracţiunii pentru a fi restabilită. se poate dovedi că o persoană nu a fost într-o anumită zi şi la o anumită oră într-o localitate. Atât faptul principal. adică fapte şi împrejurări care permit formularea unor deducţii logice privind aspecte ale cauzei. de mod. infirmă învinuirea. cât şi cele similare pot să intre în conţinutul obiectului probaţiunii. de mjloace în care a fost săvârşită fapta. intrând aici faptele şi împrejurările de fapt care alcătuiesc latura obiectivă a infracţiunii (acţiunea sau inacţiunea făptuitorului). Faptele negative se pot proba prin fapte pozitive. alibiul înseamnă absenţa unei persoane de la locul faptei. când a intervenit un caz de la art. Faptele negative nu intră. este necesar a fi dovedite împrejurările care asigură o justă individualizare a faptei penale: starea de recidivă. trebuie dovedite toate faptele şi împrejurările de fapt care o confirmă şi elementele constitutive ale infracţiunii. Pentru dovedirea pretenţiilor civile este necesar să se stabilească împrejurările din care rezultă că paguba a fost produsă prin infracţiunea pentru care este judecat inculpatul. Trebuie dovedite şi împrejurările care au determinat. natura şi întinderea pagubei. Faptele şi împrejurările care nu pot forma obiectul probaţiunii 23 . Fapte şi împrejurări care trebuie dovedite într-o cauză penală Obiectul probaţiunii în latura penală. prin dovedirea prezenţei acelei persoane. Din momentul în care s-a formulat o învinuire împotriva unei persoane. urmările socialmente periculoase şi legăturile de cauzalitate dintre faptă şi urmare. Faptele şi împrejurările auxiliare. împrejurarea că infracţiunea a fost comisă după acelaşi modus operandi în care presupusul făptuitor a comis anterior o infracţiune identică).

Nu orice probă concludentă este şi utilă. au influenţă asupra rezolvării cauzei penale. probele concludente sunt cele care. fiind esenţiale în cauză. în mod concret. pentru că o probă n-ar putea fi esenţială în rezolvarea cauzei dacă n-ar avea legătură cu ea. de aceea. însă partea adversă are dreptul să facă această dovadă (este cazul prezumţiilor relative privind discernământul minorului între 14-16 ani). devin inutile). 2) nu pot intra în obiectul probaţiunii faptele contrare concepţiei noastre despre lume sau societate (ex. este interzis a determina o 24 . De asemenea. Poate să devină inutilă o probă care. dispensa de probă se apreciează de la caz la caz. Sunt. legea. nu mai trebuie dovedite. existenţa discernământului unui minor de 13 ani. 2) faptele evidente şi cele notorii nu mai trebuie dovedite. adică să fie concludentă. 67. nu mai trebuie dovedite. prin urmare. proba poate fi pertinentă. pentru că altfel s-ar ajunge la arbitrariu. În scopul obţinerii de probe. Orice probă concludentă este şi pertinentă. însă. nu se poate admite să se facă dovada că moartea unei persoane a fost provocată de fantome ori farmece. Pentru soluţionarea cauzei nu e suficient ca proba să fie pertinentă. deşi concludentă. deşi au toată concludenţa. 3) faptele necontestate. şi fapte inadmisibil de dovedit. 68. sunt dobândite prin experienţa vieţii şi nu trebuie dovedite. faptele evidente sunt cunoştiinţe despre lumea înconjurătoare. 67 şi 68 CPP. părţile pot propune probe şi pot să ceară administrarea lor. a fost deja administrată (este cazul unei infracţiuni flagrante constatate de un număr foarte mare de martori oculari şi în care cele declarate de ultimii martori care s-ar audia. dacă ele contrazic dispoziţiile legii sau dacă sunt contrare concepţiei noastre despre lume sau societate: 1) când legea prevede o prezumţie absolută. Prin urmare. pe care legea îl prezumă inexistent). în aşa fel încât să formeze o convingere organului judiciar. este interzis a se dovedi faptul contrar (ex. de aceea gradul de notorietate şi. Sunt probe pertinente toate probele care au legătură cu faptele sau împrejurările ce trebuie dovedite într-o cauză penală. când cel care invocă prezumţia nu are obligaţia să dovedească faptul prezumat. Administrarea sau respingerea unei asemenea cereri se face doar motivat.În materie penală este consacrată regula admisibilităţii dovedirii oricăror împrejurări necesare lămuriri cauzei. existând dispensă de probă. Potrivit art. de organul de judecată care soluţionează cauza. dar nu şi o probă concludentă. a ameninţării sau a altor mijloace de constrângere. Pertinenţa. este posibil ca părţile în cauză să accepte existenţa unor fapte sau împrejurări de care depinde rezolvarea cauzei şi atunci. faptele notorii sunt cele cunoscute de un cerc larg de persoane şi. Fapte şi împrejurări care nu trebuie dovedite În procesul penal putem întâlni împrejurări a căror dovedire nu mai e necesară pentru că legea sau cunoştiinţele noastre despre lume sau societate le consideră existente sau inexistente: 1) în cazul prezumţiilor legale relative. pentru că un asemenea fapt nu poate fi conceput ca real). ci ea trebuie să fie edificatoare. fiind de notorietate publică. Pentru activitatea procesuală prezintă o deosebită importanţă dispoziţiile art. prin art. iar aceste cereri nu pot fi respinse. relaţiile dintre autor şi victimă sunt o probă pertinentă. iar cele ce nu se află într-o astfel de legătură sunt probe nepertinente. precum şi folosirea promisiunilor sau a îndemnurilor. Probele care nu sunt edificatoare sunt neconcludente. însă nu orice probă pertinentă este şi concludentă (ex. judecătorul care a cunoscut în afara dezbaterilor anumite fapte va fi ascultat în calitate de martor şi se va abţine de la judecarea acelei cauze. pentru că nu aduce informaţii edificatoare în rezolvarea cauzei). în cazul faptelor sau împrejurărilor necontestate care sunt esenţiale în rezolvarea cauzei. Proba utilă este proba care nu a fost administrată încă. totuşi. organele de judecată trebuie să facă dovada lor. de regulă. concludentă sau utilă. S-a pus problema dacă împrejurările pe care le-a cunoscut în mod direct organul de judecată mai trebuie dovedite: răspunsul este afirmativ. interzice întrebuinţarea violenţei. dacă probele sunt concludente şi utile. concludenţa şi utilitatea probelor În raport de contribuţia pe care o are la rezolvarea justă a cauzei penale. notorietatea poate fi generală sau locală.

de părţi. în justiţie. Pentru probele noi. Art. acea probă nu trebuie respinsă. Pentru instanţa de judecată. a părţilor şi a apărătorilor părţilor. Organele judiciare adună probe atât în favoarea. înregistrările audio-video. atunci când din lucrările dosarului rezultă necesitatea lor. în prezenţa procurorului. 3.persoană să comită sau să continue comiterea unei fapte penale. narcoza etc. Mijloacele de probă admise în legislaţia procesuală penală română (art. În cursul judecăţii. pentru că se încadrează între alte mijloace de constrângere. În realizarea acestei sarcini. 62. conform Codului de procedură penală. pe care legea le interzice. Potrivit regulii generale că. organele judiciare trebuie să fie ajutate de cei care cunosc probe sau deţin mijloace de probă. În dreptul nostru procesual nu sunt admise mijloace de obţinere a probelor cum ar fi hipnoza. 64 CPP) sunt: 1. adică procurorului. probele care se administrează în prima etapă sunt cunoscute. 65 CPP prevede că. cu unele excepţii. 5. trece la administrarea lor. Probaţiunea se consideră încheiată în momentul în care organul judecătoresc şi părţile socotesc că nu mai au de administrat alte probe. declaraţiile părţii civile. 4. obligaţia de a dovedi împrejurările care probează obiectul acţiunii revine celui care susţine o cerere sau un punct de vedere. cât şi în defavoarea învinuitului sau a inculpatului. În favoarea învinuitului sau a inculpatului operează prezumţia de nevinovăţie şi. Caracteristica acestei faze a procesului este absenţa. declaraţiile părţii responsabile civilmente. a părţilor în administrarea probelor. legea prevede că ele sunt propuse de procuror. nu au obligaţia de a proba faptele pe care le invocă. aceasta fiind prezumată. în procesul penal obligaţia de a dovedi vinovăţia revine acuzării. prin urmare părţile nu au obligaţia de a administra probele. li se verifică doar exactitatea lor. una dintre sancţiuni constând în reluarea cauzei din acea etapă procesuală în care nu s-au descoperit sau administrat probele necesare. 6. însă a fost administrată cu încălcarea dispoziţiilor art. ci trebuie admisă chiar din oficiu. Dacă instanţa nu a admis o probă. să strângă probele necesare aflării adevărului în cauză. Părţile din proces. inclusiv inclupatul. 25 . mijloacele de probă sunt definite ca fiind căile legale prin care se administrază probele. conform art. ci ele au dreptul de a propune probe şi de a cere administrarea lor de către organele judiciare. iar dacă instanţa le consideră concludente şi utile. nu este obligat să probeze nevinovăţia sa. În privinţa modului de administrare a probelor trebuie făcută diferenţa între faza de urmărire penală şi faza de judecată. o obligaţie. Sarcina probaţiunii Obligaţia administrării probelor în procesul penal român revine. Dacă o probă este obţinută legal. însă ulterior constată că este utilă. Mijloacele de probă în procesul penal În literatura de specialitate. prin urmare.. organele judiciare trebuie să lămurească prin probe cauza. 68. 202 şi 287 CPP. sub toate aspectele ei. administrarea probelor se face de către instanţă. declaraţiile învinuitului sau ale inculpatului. În faza de urmărire penală. la cererea organelor de urmărire penală sau a instanţei. 2. adică organului de urmărire penală şi instanţei de judecată. în final. respectiv părţii vătămate. de fapt. 64 CPP prevede că mijloacele de probă sunt acele mijloace prin care se constată elementele de fapt ce pot servi ca probe. pentru că organele judiciare sunt obligate. Această sarcină nu este. atunci o asemenea probă nu mai poate fi valorificată în procesul penal. Importanţa mijloacelor de probă rezidă în rolul pe care îl au în aflarea adevărului şi. în scopul obţinerii unei probe. Codul de procedură penală prevede sancţiuni pentru neîndeplinirea sarcinilor probaţiunii de către organele de judecată. art. orice persoană care cunoaşte vreo probă sau deţine vreun mijloc de probă este obligată să le aducă la cunoştiinţă sau să le înfăţişeze. Instanţa este obligată să dispună administrarea de probe şi din oficiu. declaraţiile martorilor. declaraţiile părţii vătamate. organelor judiciare. În acest sens. în soluţionarea cauzei.

percheziţia etc. potrivit art. potrivit procedurii legale. ocupaţie. studii. de regulă. Procedeele probatorii sunt multiple şi variate. învinuitul sau inculpatul este întrebat cu privire la locul de muncă.).mijloace de probă scrise (înscrisurile). Clasificarea mijloacelor de probă . situaţie materială şi la alte date necesare pentru a stabili situaţia sa personală. Procedura de ascultare a învinuitului sau a inculpatului (art.mijloace tehnice de probă (constatările tehnico-ştiinţifice şi cele medico-legale. dreptul de a avea un apărător şi. Codul de procedură penală instituie. ci o simplă recunoaştere. nu o obligaţie. această obligaţie încetând când învinuitul sau inculpatul este dispărut. Noţiunile nu trebuie confundate. .7. Declaraţiile sunt extrajudiciare când au fost date în afara procesului penal şi conţinutul lor ajunge la cunoştinţa organului judiciar prin alte mijloace (declaraţiile unui martor. este prima modalitate prin intermediul căreia cel ce urmează a fi tras la răspunderea penală îşi exercită dreptul la apărare. 70-74 CPP) se desfăşoară. fotografiile). 1. la sediul organului judiciar. de a furniza informaţiile necesare aflării adevărului. 11. se sustrage de la cercetări sau se prezintă la proces. fotografiile. iar pe de altă parte. reglementat de aceleaşi dispoziţii legale ce privesc şi declaraţiile învinuitului sau ale inculpatului). pentru că prin acestea este violat dreptul său la apărare. 70 (2) modificat prin legea 281/2003. procedeul probator al ascultării învinuitului sau a inculpatului. Declaraţiile sunt judiciare când sunt date în faţa organelor judiciare în cursul procesului penal. Declaraţiile învinuitului pot fi judiciare sau extrajudiciare. fiind reglementate fie de aceleaşi dispoziţii legale care reglementează mijloacele de probă (ex. care nu este un temei suficient pentru condamnare. mijoacele materiale de probă. dispoziţiile privind reconstituirea cercetarea la faţa locului. constatările tehnico-ştiinţifice. deşi a fost legal citat. 12. expertizele. 9. . nu locuieşte în ţară etc. Învinuitul sau inculpatul nu este obligat să dea declaraţie. adresă. În literatura de specialitate se face deosebire între mijloacele de probă şi procedeele probatorii. fie sunt reglementate distinct. stare civilă. pentru organele judiciare. întrucât ajung la cunoştinţa organului judiciar pe cale verbală. deoarece procedeele probatorii nu intră în categoria mijloace de probă. în cadrul unor dispoziţii autonome (ex. ele rămân mijloace de probă orale. Declaraţiile învinuitului sau ale inculpatului (art. deşi legea prevede obligaţia consemnării lor în scris pentru a putea fi folosite în procesul penal. constatările medico-legale. scrisorile). La început.mijloace materiale de probă. înscrisurile. pentru că este un drept al său.mijloace de probă orale (declaraţiile părţilor şi ale martorilor). procedurile probatorii sunt moduri de a evidenţia probele conţinute de mijloacele de probă. ci sunt moduri de a proceda în folosirea mijloacelor de probă. 10. mărturisirea nu mai constituie „regina probelor”. obligaţia de a obţine declaraţiile de la învinuit sau de la inculpat. Încălcările dispoziţiilor legale privind ascultarea învinuitului sau a inculpatului atrag sancţiunea nulităţii. antecedente penale. . 8. înregistrările audio-video. Cu toată această importanţă. Acest mijloc are o dublă funcţionalitate: pe de-o parte. Învinuitului sau inculpatului i se aduce la cunoştiinţă fapta ce formează obiectul cauzei. expertizele. Aşadar. i se aduce la cunoştiinţă că are dreptul de 26 . 69-74 CPP) Declaraţiile învinuitului sau ale inculpatului sunt un mijloc de probă dintre cele mai importante pentru că învinuitul sau inculpatul cunoaşte cel mai bine împrejurările faptei.

Trecând la ascultarea propiu-zisă. 75-77 CPP) Legea. Învinuitul sau inculpatul este lăsat să expună liber tot ceea ce ştie în cauză şi este interzis ca în timpul ascultării să prezinte o declaraţie scrisă mai înainte (dar se poate folosi de însemnări). organul judiciar poate considera acea parte din declaraţie prin care se recunoaşte fapta şi poate să înlăture ca necorespunzătoare din declaraţie partea ce se referă la legitima apărare şi care nu a fost confirmată de celelalte probe. i se pot pune întrebări (de precizare. Dacă învinuitul sau inculpatul refuză să scrie personal o declaraţie sau nu poate. la judecată întrebările se pot pune. ajutătoare) pentru a se obţine completări sau pentru a se verifica exactitatea relatării. cu condiţia de a arăta motivat faptele ce rezultă din ansamblul probelor şi care o confirmă. De aici se trage concluzia că legea nu acordă o forţă probantă deosebită acestui mijloc de probă şi că organul judiciar are obligaţia să admită probe care susţin învinuirea chiar dacă învinuitul sau inculpatul recunoaşte fapta. Valoarea probantă a declaraţiei. 76. Declaraţiile învinuitului sau ale inculpatului sunt divizibile. de control. declaraţia învinuitului sau a inculpatului nu are forţă probantă. se va întocmi un proces verbal în care se va consemna motivul pentru care nu scris declaraţia personal. prin intermediul preşedintelui completului. organul de urmărire penală îi cere învinuitului sau inculpatului să dea o declaraţie scrisă personal. unde numai organul de urmărire pune întrebări. Declaraţiile date la instanţă se semnează de către preşedintele completului şi de grefier. a părţii responsabile civilmente (art. Organul judiciar poate să pună temei pe oricare dintre declaraţii. iar declaraţia scrisă se citeşte învinuitului sau inculpatului şi. obligă organul de urmărire penală şi instanţa să cheme în faţa lor pentru a fi ascultate partea vătămată. iar dacă declaraţia a fost dată prin interpret. Luată izolat. în acest sens. cât şi de organul de urmărire penală în faţa căruia a fost ascultat. acesta este întrebat şi asupra probelor pe care înţelege să le propună. acestea se vor semna ca şi declaraţia dată iniţial. Când e de acord cu conţinutul ei.a nu face nici o declaraţie. cu privire la învinuirea ce i se aduce. Când nu poate sau refuză să o semneze. 2. cu excepţia cazurilor când legea prevede altfel. a părţii civile. care poate deveni parte civilă. se pune problema care din aceste relatări este adevărată. 73 CPP obligativitatea consemnării în scris a acestor declaraţii în mod complet şi exact. 69 CPP. i se dă să o citească. atrăgându-i-se atenţia că acea declaraţie ar putea fi folosită împotriva sa. Ori de câte ori învinuitul sau inculpatul se găseşte în imposibilitatea de a se prezenta spre a fi ascultat. Ca reguli specifice. Spre deosebire de urmărirea penală. Când învinuitul sau inculpatul revine asupra uneia dintre declaraţiile sale sau doreşte să facă completări. Legea nu prevede nici o ordine în privinţa declaraţiilor. acesta o va semna şi el la rândul său. pot servi la aflarea adevărului. Învinuitului sau inculpatului i se atrage atenţia să declare tot ceea ce ştie cu privire la faptă. învinuitul sau inculpatul este ascultat de organele de urmărire penală sau de procuror fără a fi de faţă ceilalţi învinuiţi sau inculpaţi din aceeaşi cauză. în sensul că faptele relatate pot fi acceptate total sau parţial. o retractează şi face relatări contrare. Potrivit art. Declaraţia părţii vătămate. se va face o menţiune scrisă. de completare. după cum pot fi confirmate sau nu. precum şi partea responsabilă civilmente. pentru a se ajunge la condamnarea inculpatului. când sunt coroborate cu fapte sau împrejurări ce rezultă din ansamblul probelor. declaraţiile învinuitului ale inculpatului. Pentru a putea fi folosite în procesul penal. În aceelaşi mod se apreciează declaraţia unui învinuit sau a unui inculpat ce relatează fapte de natură a-l învinui pe altul. de părţi. După ce face expunerea liberă. Instanţa de judecată îi ascultă pe inculpaţi în prezenţa celorlalţi şi doar prin excepţie în lipsa lor. prin art. făcute în cursul procesului penal. să fie confirmată coînvinuirea de ansamblul probelor administrate. de oricare judecător. Astfel. fiind necesară. cu ocazia ascultării învinuitului sau a inculpatului. Învinuitul sau inculpatul nu poate fi supus jurământului şi nici nu poate fi obligat să spună adevărul. 27 . În acelaşi fel se apreciează declaraţia învinuitului sau a inculpatului care tăgăduieşte comiterea faptei. de ceilalţi inculpaţi şi de apărători. Pentru a i se oferi caracter oficial declaraţia învinuitului sau a inculpatului se semnează atât de cel care a dat-o. Fiind şi un mijloc de apărare. organul de urmărire penală sau instanţa procedează la ascultarea acestuia în locul unde se află. În fiecare declaraţie se va consemna ora începerii şi ora ascultării. în declaraţie. dacă el cere. de procuror. În cazul în care învinuitul sau inculpatul. legea prevede în art. o semnează pe fiecare pagină şi la sfârşit. după ce a făcut o declaraţie într-un anumit sens.

a părţii civile şi a părţii responsabile civilmente se desfăşoară după procedura de ascultare a învinuitului sau a inculpatului şi se referă la identitatea lor. 198 CPP. În art. sex. la faptele cauzei. preotul. până la citirea actului de sesizare. Frecvenţa acestor mijloace de probă nu e dată de încrederea deosebită acordată martorilor. când martorul refuză să facă declaraţii pur şi simplu. Pot fi audiaţi şi minorii. iar dacă nu au împlinit 14 ani. Ascultarea părţii vătămate. iar în faţa instanţei. Drepturile procesuale ale martorului sunt: 1) dreptul la protecţie contra violenţei care s-ar putea exercita asupra sa. din cauza stării fizice sau psihice. fie infracţiunea de favorizare a infractorului. sub motiv că nu ştie nimic. lipsa sa nejustificată se sancţionează cu amendă judiciară potrivit art. Îndatorirea de a fi martor are un caracter general. sub sancţiunea condamnării pentru mărturie mincinoasă. la persoana făptuitorului şi la legătura cu făptuitorul. profesii pentru care legile lor organice prevăd obligarea păstrării secretului profesional. 79 CPP. farmacistul. dacă refuză să facă declaraţiile. organele judiciare trebuind să aprecieze de la caz la caz dacă ascultarea acestor persoane serveşte la aflarea adevărului. persoanei vătămate i se pune în vedere că poate participa ca parte vătămată. Pentru că partea civilă şi partea responsabilă civilmente sunt interesate direct în rezolvarea cauzei legea prevede.Înainte de ascultare. la vătămarea sau la paguba suferită. Pentru a deveni martor este necesar ca acea persoană să fie chemată. va comite infracţiunea de mărturie mincinoasă. ci datorită faptului că prin declaraţiile martorilor se pot acoperi în întregime cele mai diverse fapte sau împrejurări care formează obiectul probaţiunii. persoanele ce sunt obligate să păstreze secretul profesional cu privire la faptele de care au luat cunoştiinţă în exercitarea profesiei (medicul. religie etc. deşi în realitate cunoaşte împrejurări esenţiale. indiferent de vârstă. Prezentarea în faţa organelor judiciare a persoanelor chemate în calitate de martori este o datorie civică de a ajuta justiţia. dar şi o obligaţie legală a cărei neîndeplinire atrage o constrângere juridică. 4) dreptul de a i se restitui cheltuielile efectuate pe durata ascultării sale şi dreptul la venitul de care a fost lipsit din cauza îndeplinirii obligaţiei de martor. 3) dreptul de a cere să se consemneze declaraţia în modul în care consideră că e reală. 3. Poate fi ascultată ca martor şi persoana care. Există două categorii de persoane care. va comite infracţiunea de omisiune de a încunoştiinţa organele judiciare. 3) obligaţia să declare tot ce ştie şi numai adevărul. Declaraţiile martorilor sunt unul din mijloacele de probă dintre cele mai vechi şi mai frecvente. în anumite cauze penale concrete. în sensul că orice persoană. notarul. că declaraţiile celeilalte părţi pot servi la aflarea adevărului. 78 CPP se defineşte martorul ca fiind persoana ce are cunoştiinţă despre vreo faptă sau împrejurare de natură să servească la aflarea adevărului. de un organ judiciar penal. avocatul). în vederea obţinerii de declaraţii. ascultarea lor se face în prezenţa părintelui sau a tutorelui. deşi are cunoştinţe în cauză. aceste interdicţii încetează în două situaţii: 28 . 78-86 CPP) Calitatea de martor. Proba cu martori este regula în procesul penal şi excepţia în procesul civil. 2) obligaţia să facă declaraţie şi să răspundă la întrebările care i se pun. i se atrage atenţia că declaraţia de participare în proces ca parte vătămată sau declaraţiile de constituire ca parte civilă se pot face în tot cursul urmăririi penale.. Persoanele ce nu pot fi ascultate ca martor. personalul auxiliar. nu pot fi chemate ca martor: 1) potrivit art. nu poate să perceapă fenomenele prin anumite simţuri. în calitate de martor. Valoarea probantă. când se coroborează cu fapte sau împrejurări ce rezultă din ansamblul probelor administrate. iar dacă a suferit o daună materială sau morală. 2) dreptul de a refuza să răspundă la întrebările ce nu au legătură cu cauza. Obligaţiile şi drepturile procesuale ale martorilor Obligaţiile procesuale ale martorului sunt: 1) obligaţia de a se înfăţişa la locul şi data îndicată în chemare. Declaraţiile martorilor (art. iar în caz de repetare a neprezentării va fi constrâns prin aducere silită. poate fi chemată ca martor în procesul penal. 35 CPP. în art.

Prin legea 281/2003 au fost introduse în Codul de procedură penală art. Codul de procedură penală acordă declaraţiior martorilor o valoarea probantă egală cu a celorlalte mijloace de probă. Astfel. Când martorul se află în imposibilitatea de a se prezenta pentru a fi audiat. 2) a doua etapă constă în ascultarea martorului asupra faptelor pe care le cunoaşte în legătură cu cauza. de asemenea. pentru că altfel comit infracţiunea de mărturie mincinoasă. Martorului nu i se permite să prezinte o declaraţie scrisă mai înainte. este întrebat dacă se află în relaţii de duşmănie cu inculpatul şi aceste aspecte se au în vedere la aprecierea declaraţiei. Procedura de ascultare. rosteşte următoarea formulă: „Mă oblig că voi spune adevărul şi nu voi ascunde nimic din ceea ce ştiu!”. Persoane care nu sunt obligate să depună mărturie ca martori. partea civilă. martorul care. Există o categorie de persoane ce pot fi ascultate ca martori numai dacă ele consimt aceasta. starea morală. Dispoziţiile privind consemnarea declaraţiilor învinuitului ale inculpatului se aplică şi în procedura de ascultare a martorilor. Această regulă se aplică atât la urmărirea penală. organul de urmărire penală sau instanţa procedează la ascultarea sa în locul unde se află. prenume. martorului i se pun întrebări de clarificare sau de verificare a sincerităţii declaraţiei. integritatea corporală a lui sau a altei persoane. în caz afirmativ.a) când însăşi legea obligă la informare (medicul pentru boala contagioasă. 85 CPP): „Jur că voi spune adevărul şi nu voi ascunde nimic din ceea ce ştiu. Martorului nu i se pot pune întrebări tendenţios sugestive şi nici întrebări ce se referă la fapte a căror dovedire este interzisă de lege sau care ar vătăma onoarea martorului sau a altei persoane. întrebând despre nume. 29 . Prin dispoziţiile acestor articole se reglementează protecţia unor date de identificare a martorilor şi modalităţi specifice de ascultare a martorilor. în condiţii de strictă confidenţialitate. martorul este lăsat să declare tot ceea ce ştie cu privire la faptă şi la făptuitor. i se aduce la cunoştiinţă obiectul cauzei şi i se arată care sunt împrejurările pentru dovedirea cărora a fost propus ca martor. 861. în timpul depunerii jurământului. dar pot şi refuza. martorul este supus jurământului (art. În art. 861-865. Fiecare martor se ascultă separat fără a fi de faţă ceilalţi martori care nu au fost încă ascultaţi. martorul ţine mâna pe cruce sau pe Biblie. martorul fără confesiune depune următorul jurământ: „Jur pe onoare şi pe conştiinţă!”. starea sa psihico-fizică. pentru că părţile din proces sunt interesate în cauză şi nu pot cumula şi calitatea de martor. referirea la divinitate se schimbă potrivit credinţei religioase a martorului. dar se poate folosi de însemnări asupra unor elemente mai greu de reţinut. Ascultarea martorului se desfăşoară în două etape: 1) organul judiciar stabileşte identitatea martorului. Ascultarea martorilor nu poate începe cu citirea sau cu reamintirea declaraţiilor pe care aceştia le-au dat anterior în aceeaşi cauză. sursa din care provine mărturia. martorului i se poate încuviinţa să nu i se atribuie aceste date şi i se atribuie o altă identitate sub care urmează să apară în faţa organelor judiciare. adresă. Valoarea probantă. Aşa să-mi ajute Dumnezeu”. potrivit art. minorul nu depune jurământ şi este ascultat în prezenţa unuia dintre părinţi sau a tutorelui. cât şi la judecată. 80 CPP se prevede că soţul şi rudele apropiate ale învinuitului sau ale inculpatului pot accepta să depună mărturie. b) când însăşi persoana fizică sau juridică faţă de care există obligaţia păstrării secretului profesional a dat încuviinţarea divulgării lui. Aceasta se dispune de procuror sau de judecător. modul în care a avut loc perceperea faptelor etc. comiterea unei infracţiuni contra statului). Aprecierea declaraţiior martorilor se face în funcţie de numeroase elemente: împrejurări referitoare la persoana martorului. martorul este întrebat dacă este soţ sau rudă apropiată şi. din motive de conştiinţă sau de confesiune. Documentele care privesc identitata reală a martorului se prezintă procurorului sau completului de judecată. nu depune jurământ. au obligaţia să spună adevărul. această interdicţie încetează când partea renunţă sau pierde calitatea de parte în procesul penal. ocupaţie. dacă există probe sau indicii temeinice că prin declararea identităţii reale a martorului sau a localităţii de domiciliu sau de reşedinţă s-ar pune în pericol viaţa. după ce a terminat relatarea. Datele privind identitatea reală se consemnează într-un proces-verbal ce se păstrează la sediul instanţei sau la sediul parchetului într-un plic sigilat şi în condiţii de maximă siguranţă. i se pune în vedere că nu este obligat să depună mărturie. 2) nu pot fi ascultate ca martori: persoana vătămată. avocatul pentru date privind pregătirea. Când au acceptat. după depunerea jurământului martorului i se atrage atenţia că dacă nu spune adevărul comite infracţiunea de mărturie mincinoasă.

128 CPP). în mod gratuit. Întrebările formulate se consemnează într-un proces-verbal de confruntare semnat de persoanele confruntate şi de organul judiciar ce a efectuat confruntarea. pentru că prezintă şi dezavantaje. Înscrisurile (art. 87-88 CPP). Nu automat existenţa unor contradicţii duce la efectuarea confruntării. Înscrisurile pot să conţină probe privind fapte anterioare. 87. astfel încât să nu poată fi recunoscute. Potrivit art. dacă în conţinut se arată fapte de natură să contribuie la aflarea adevărului. 88. Nu trebuie abuzat de procedura confruntării. Spre deosebire de procesul civil. folosirea unui interpret. punctele slabe ale probatoriului şi pot să se pună de acord cu ce vor declara în etapele următoare. concomitente sau 30 . procurorul sau instanţa pot admite ca martorul să fie ascultat fără a fi prezent la locul unde se află organul judiciar. ce prevede că persoanele confruntate vor răspunde la întrebările adresate de organele judiciare. 4. iar organele judiciare pot încuviinţa ca persoanele confruntate să-şi pună reciproc întrebări pe care să le adreseze prin intermediul organului judiciar ce conduce confruntarea. Procurorul sau instanţa pot dispune ca organele de poliţie să supravegheze reşedinţa martorului sau săi asigure o reşedinţă temporară. se procedează la confruntare pentru a se lămuri contradicţiile. 89-91 CPP) Unele acte scrise relatează fapte sau împrejurări ce confirmă sau infirmă învinuirea stabilind circumstanţele agravante sau atenuante ori caracterul persoanei parte în proces. Declaraţiile martorilor astfel obţinute se înregistrează prin mijloace audio-video şi se redau integral în formă scrisă. prin ordonanţă. Potrivit art. între declaraţiile martorilor. Faptele sau împrejurările cuprinse în actele scrise sunt mijloace de probă. efectuarea unei expertize tehnice cu privire la mijloacele prin care au fost audiaţi martorii. pentru că este permisă înlocuirea lor. 864. iar la instanţă procesul-verbal va fi semnat şi de grefier. Aceste măsuri vor fi ridicate de procuror sau instanţă când se constată că a dispărut pericolul ce a determinat luarea măsurii. precum şi să-l însoţească la sediul parchetului şi apoi la domiciliu. Prin semnătura sa interpretul garantează exactitatea traducerii. întrucât cei confruntaţi pot specula contradicţiile. organul de urmărire penală sau instanţa îi asigură. Procedura confruntării este menţionată de art. înscrisurile pot servi ca mijloc de probă. în condiţii de maximă siguranţă. Când una dintre părţi sau o altă persoană ce urmează a fi ascultată nu cunoaşte limba română sau nu se poate exprima. în acest caz. fie din oficiu. sau instanţa constată că au dispărut împrejurările ce au necesitat luarea măsurii. Interpreţii pot fi folosiţi şi în cazul în care unele înscrisuri anexate la dosar sunt într-o altă limbă. Instanţa poate să admită fie la cererea procurorului sau a părţilor. ci organele judiciare pot recurge şi la alte probe. în procesul penal. prin intermediul mijloacelor tehnice. iar declaraţiile sale se consemnează în scris în limba română. imaginea şi sunetul fiind distorsionate. Potrivit art. Interpretul autorizat. Dacă există mijloace tehnice corespunzătoare. Martorul poate fi ascultat prin intermediul unei reţele TV. Interpretului i se aplică dispoziţiile referitoare la martor şi la jurământ.Documentele privind identitatea reală a martorului se vor introduce în dosarul în cauză după ce procurorul. ele constituie un mijloc de probă obişnuit. confruntarea se face între persoanele ale căror declaraţii se contrazic şi numai dacă este necesară pentru lămurirea cauzei. Casetele video şi audio se păstrează în original. 89 CPP. Folosirea interpreţilor (art. sigilate cu sigiliul parchetului sau al instanţei. potrivit legii. Procedee specifice de obţinere a declaraţiilor părţilor şi ale martorilor Confruntarea (art. unde înscrisurile sunt uneori singurul mijloc de probă admis de lege. poate fi desemnat de instanţă sau poate fi ales de părţi. în cauzele privind infracţiunile de violenţă între membrii aceleiaşi familii instanţa poate să dispună ca martorul sub 16 ani să nu fie audiat şi i se permite prezentarea unei audieri realizată în prealabil prin mijloace audio-video. După ascultarea părţilor şi a martorilor se poate determina existenţa unor neconcordanţe între declaraţiile părţilor.

lovire. 190 CPP reglementează condiţiile de fond şi de formă pe care trebuie să le îndeplinească procesele-verbale. cadavrul sau corpul persoanei. Corpurile delicte sunt foarte importante pentru că prin ele se dovedeşte uneori. d) obiecte care sunt produsul infracţiunii atât ca rezultat material al faptei (ex. arme de foc. În general. alimente denaturate). de instrumente de spargere. cât şi ca beneficiu al infracţiunii (ex. obiecte a căror deţinere e interzisă). acte juridice) ori pot proveni de la organele şi instituţiile de stat (acte de stare civilă. Unele înscrisuri se pot folosi în original. Potrivit art. Valoarea probantă. Înscrisurile pot să provină de la părţi (scrisori. descrierea amănunţită a celor constatate şi a măsurilor luate.ulterioare. Spre deosebire de celelalte înscrisuri. locul încheierii. dacă se coroborează cu alte mijloace de probă. Importanţa mijloacelor materiale de probă rezidă şi în faptul că pot să dea informaţii mai exacte. Organele judiciare pot cere de la orice organ sau instituţie înscrisurile necesare rezolvării cauzei. în mod direct. făcute cu ocazia constatării. 891. mai complete decât martorii şi.). numele. diplome. datorită legăturii strânse pe care o au aceste obiecte cu săvârşirea infracţiunii. de regulă. numele şi prenumele celui care-l încheie. instanţa de judecată. de picioare. şi declaraţiile sau observaţiile unor persoane. procurorul. sume de bani sustrase. obiecte pe care au rămas imprimate urme de mâini. În procesle-verbale pot fi consemnate. procesele-verbale trebuie să cuprindă data. Pot să încheie procese-verbale privind faptele ce constituie infracţiuni: organele de cercetare penală. instrumente de tăiere. acte falsificate. Înscrisurile nu au o valoare probantă deosebită de celelalte mijloace de probă.). 95 CPP denumeşte obiectele din categoriile c) şi d) „corpuri delicte”. de regulă. Pocesele-verbale se pot împărţi în două categorii: a) procese-verbale cu funcţie probatorie pe fondul cauzei (de constatare a infracţiunii). identitatea persoanelor la care se referă procesul-verbal. 94-95 CPP) Orice obiecte care servesc la aflarea adevărului şi la soluţionarea cauzei poartă denumirea de mijloace materiale de probă. 5. ca mijloc de probă. Organul judiciar poate acorda încredere conţinutului înscrisului. pete de sânge etc. cele consemnate în procesul-verbal putând fi înlăturate prin alte mijloace de probă. Art. prin cercetarea 31 . dar cele consemnate pot fi dovedite prin alte mijloace de probă. lucrătorii operativi din Ministerul de Interne anume desemnaţi şi organele de constatare prevăzute de art. introdus în Codul de procedură penală prin legea 281/2003.). Procesul-verbal este oficial şi orice consemnare inexactă constituie fals în înscrisuri oficiale. Procesul-verbal se semnează pe fiecare pagină şi la sfârşit de cel care îl încheie şi de persoanele care au luat parte la constatare. actele care au fost falsificate etc. 94-95 CPP rezultă următoarele grupe principale de obiecte ce pot fi folosite ca mijloace de probă: a) obiecte care conţin o urmă a infracţiunii (ex. cărţi cu dedicaţie etc. e) orice alte obiecte care servesc la aflarea adevărului (ex. chei false. care sunt de regulă extrajudiciare. pe lângă consemnările făcute de organele judiciare. prenumele şi adresa martorilor asistenţi.). c) obiecte care au fost folosite sau au fost destinate să fie folosite la săvârşire unei infracţiuni (ex. sunt conservate şi sunt fixate din punct de vedere procesual. procesul-verbal poate fi declarat nul. b) obiecte care poartă o urmă a infracţiunii (ex. În lipsa semnăturii. Căutarea mijloacelor materiale de probă se efectuează. formularele în care se consemnează orice declaraţie vor fi în prealabil înregistrate şi înseriate ca formulare cu regim special. Art. Astfel. obiecte sau sume de bani date drept mită). O reglementare aparte în cadrul înscrisurilor o au procesele-verbale. prin proces-verbal se înţelege acel însris în care organele prevăzute de lege consemnează constatările pe care le-au făcut personal. obiecţiile acestora şi alte menţiuni pe care legea le prevede pentru cazuri speciale. de reconstituire etc. procesele-verbale se încheie în cadrul procesului penal cu scopul de a consemna probe. Obiectele care pot constitui mijloace materiale de probă sunt căutate de organele judiciare şi. sunt ridicate. în cazul în care sunt dovedite. b) procese-verbale prin care se dovedeşte efectuarea unor acte procedurale (de percheziţie. hotărâri judecătoreşti). comiterea infracţiunii. altele în copii. Înscrisurile necesare cauzei pot fi prezentate de părţi sau pot fi descoperite şi ridicate prin percheziţii sau cercetări la faţa locului. fotografiile din care rezultă că victima şi infractorul se cunoşteau. Mijloacele materiale de probă (art. 214-215 CPP. Din cuprinsul art. nu ridică suspiciunea relei credinţe. având rănile provenite din lovire.

înscrisuri care se presupune a fi ascunse în îmbrăcămintea sau asupra corpului unei persoane. După fixarea procesuală. Atunci când persoana căreia i s-a cerut să predea un obiect sau un înscris tăgăduieşte existenţa acestuia sau deţinerea. 32 . pe care îl garantează Constituţia. se ridică. potrivit art. 96-99 CPP). Ea constă în căutarea unor obiecte. pentru a se găsi asupra sa corpul delict. Se procedează la percheziţionarea corpului atunci când o persoană este prinsă în momentul săvârşirii infracţiunii sau imediat după acest moment. organele de urmărire penală sau instanţa au obligaţia de a le ridica. spre recunoaştere. 100-106 CPP). mijloacele materiale de probă sunt conservate de organul judecătoresc care instrumentează cauza şi care le poate prezenta experţilor sau martorilor. din oficiu. poate să dispună ca orice unitate poştală sau de transport să reţină şi să predea scrisorile. Percheziţia domiciliară se poate dispune numai de către judecător prin încheiere motivată în cursul urmăririi penale. 98 CPP. în anumite locuri. Constituţia consacră inviolabilitatea domiciliului. secretul corespondenţei. În această situaţie. precum şi ori de câte ori există indicii temeinice că efectuarea unei percheziţii este necesară. nu sunt păstrate la organele judiciare. Când se cunoaşte locul unde se găsesc obiectele necesare rezolvării cauzei. la propunerea procurorului. 99. Pot să procedeze la percheziţia corporală şi unele organe de constatare: organul vamal. Dacă se refuză predarea legea. în art. căpitanul de navă sau de aeronavă şi subofiţerii din trupele de grăniceri. în cursul procesului penal. prin încheierea unui proces-verbal în care sunt descrise amănunţit cu indicarea locului. Îînainte de a efectua percheziţia corporală. cum ar fi lucrurile sustrase sau valorile deţinute ilegal. După găsirea lor. organele judiciare trebuie să asigure păstrarea secretului actului ce are un asemenea caracter (secret sau confidenţial). sau în cursul judecăţii. Corespondenţa sau obiectele ridicate şi care nu au legătură cu cauza se restituie destinatarului. dar prevede şi excepţiile de la acest principiu. O ridicare specială de obiecte şi de înscrisuri se referă la cele ce se află la unităţile poştale sau de transport. cu ocazia ridicării înscrisurilor. Unele obiecte. Potrivit art. în cursul urmăririi penale. aşa cum a fost modificat prin legea 281/2003.la faţa locului sau prin percheziţie. sau le poate examina. Obligaţiei organelor judiciare de a ridica obiecte şi înscrisuri îi corespunde obligaţia persoanei ce le deţine de a le înfăţişa. telegramele şi orice altă corespondenţă sau obiectele trimise de învinuit sau inculpat ori adresate acestuia direct sau individual. O atenţie deosebită este dată încercărilor de inducere în eroare a organelor judiciare. printre care şi percheziţa oficială. Percheziţia (art. fie sunt depozitate la organele în drept. mulaje etc. la cererea procurorului. 97 CPP. Percheziţia domiciliară se efectuează acolo unde locuiesc persoanele pecheziţionate. poate fi restrâns în ceea ce-l priveşte pe învinuit sau inculpat. de procuror sau de judecător. Percheziţa este procedeul prin care se caută. sau din oficiu. Valoarea probantă a mijloacelor materiale de probă este egală cu a celorlalte mijloace de probă şi organele judiciare pot să le accepte sau pot să le înlăture. Procedee de descoperire şi de ridicare a înscrisurilor sau a mijlocelor materiale de probă Ridicarea de obiecte şi înscrisuri (art. după cum formează sau nu convingerea că exprimă adevărul. atunci când făptuitorul lasă la locul faptei obiecte care aparţin altor persoane sau contraface urmele. Orice persoană fizică sau juridică în posesia căreia se află un obiect sau un înscris ce poate servi ca mijloc de probă este obligată să-l prezinte sau să-l predea sub luare de dovadă organului judiciar care îl cere. în condiţiile legii. datei şi a împrejurărilor în care au fost găsite şi se întocmesc fotografii. după caz. instanţa de judecată. în cursul judecăţii. ori le supune unei constatări tehnico-ştiinţifice ori unei expertize criminalistice. se fixează procesual. descoperirea şi strângerea probelor poate fi dispusă de organele de cercetare penală. atunci când se consideră că acolo pot fi găsite obiecte sau înscrisuri ce pot servi ca mijloace de probă. Percheziţia corporală se efectuează numai de persoane de aceelaşi sex cu cel percheziţionat. în caz de descoperire. organele judiciare trebuie să se legitimeze. obiecte sau înscrisuri ce pot servi ca mijloace de probă şi care. Astfel. inclusiv în bagajele acesteia sau în autovehiculul ei. potrivit art. dispunând această măsură prin rezoluţie (procurorul) sau prin încheiere (instanţa). 96 CPP. ci fie sunt restituite persoanei vătămate. prevede posibilitatea de a se dispune ridicarea silită.

enumerarea şi descrierea lor amănunţită. în prealabil. 107 CPP. în afară de următoarele cazuri. Reconstituirea (art. un experiment judiciar. la cerere. pe lângă menţiunile prevăzute de art. cum ar fi: ascultarea părţilor. se sechestrează şi se lasă în păstrare celui la care se află ori unui custode. percheziţia se poate face şi în prezenţa unui reprezentant. Despre efectuarea percheziţiei şi ridicarea obiectelor şi a înscrisurilor se întocmeşte un proces-verbal care trebuie să cuprindă. a unui membru al familiei sau a unui vecin. în prezenţa martorilor asistenţi. Organele de cercetare penală efectează personal cercetarea la faţa locului. În cazul în care nu poate fi adusă la percheziţie sau nu se află la domiciliu. 90-91. 3) când percheziţia a început înainte de ora 20 şi e necesară continuarea ei după această oră. Procedura de efectuare a percheziţiei şi a ridicării de obiecte şi înscrisuri În art. reprezentarea. afară de cazul în care aceasta nu e posibilă. Procesul-verbal de cercetare la faţa locului trebuie să conţină. o constatare tehnico-ştiinţifică sau medico-legală. 130 CPP). în afara menţiunilor din art. Cercetarea la faţa locului (art. Instanţa de judecată efectuează cercetarea la faţa locului cu citarea părţilor şi în prezenţa procurorului şi a apărătorului când prezenţa acestuia este obligatorie. timpul. 129 CPP) este un procedeu probatoriu care constă în deplasarea organelor judiciare la locul unde s-a săvârşit infracţiunea. Prin cercetarea la faţa locului se urmăreşte a se face constatări privind situaţia locului săvârşirii infracţiunii. cel percheziţionat poate să fie asistat sau reprezentat de un apărător. la locul unde s-a produs rezultatul sau în orice alt loc legat de infracţiune. şi descrierea amănunţită a situaţiei locului a urmelor găsite şi a obiectelor ridicate. în prezenţa persoanelor percheziţionate şi a martorilor asistenţi. probele pentru analiză se iau cel puţin în dublu şi se sigilează. 105. Potrivit art. legea autorizează organul judiciar să interzică persoanelor care se află sau vin cercetarea la faţa locului să comunice între ele sau să plece înainte de încheirea cercetării. desene sau fotografii. Copia procesului-verbal de percheziţie se lasă persoanei la care s-a efectuat percheziţia ori reprezentantului acesteia sau unui membru al familiei. Organul judiciar trebuie să se limiteze numai la ridicarea acelor obiecte şi înscrisuri ce au legătură cu cauza. Organul judiciar care urmează să efectueze percheziţia e obligat. a unor martori. Dacă sunt obiecte care nu se pot ridica. Atunci când învinuitul sau inculpatul este reţinut sau arestat şi nu poate fi adus la cercetarea la faţa locului organul judiciar îi pune în vedere faptul că are drept să fie reprezentat şi îi asigură. pentru a se stabili împrejurările în care infracţiunea a fost comisă. însă potrivit art.Pecheziţia domiciliară se dispune în cursul urmăririi penale în camera de consiliu fără citarea părţilor dar cu prezenţa obligatorie a procurorului. Dacă persoana percheziţionată este arestată sau reţinută. se ridică întotdeauna şi obiectele şi înscrisurile a căror deţinere este interzisă. unui vecin sau custodelui. iar una dintre probe se lasă aceluia de la care se ridică. Pentru efectuarea în bune condiţi a cercetării la faţa locului. Cu ocazia cercetării la faţa locului se pot efectua şi alte acte procedurale. când se poate efectua şi noaptea: 1) în caz de infracţinue flagrantă. după care se etichetează şi se sigilează. pentru a se descoperi şi fixa urmele infracţiunii. condiţiile în care obiectele înscrisurile au fost descoperite şi ridicate. organul judiciar are obligaţia de a nu face publice faptele sau împrejurările din viaţa personală a celui percheziţionat. Obiectele şi înscrisurile care urmează a fi ridicate se prezintă persoanei de la care sunt ridicate şi celor care asistă pentru a fi recunoscute şi pentru a fi însemnate de acea persoană spre neschimbare. La efectuarea acestui act procedural. Actul percheziţional şi ridicarea de obiecte sau de înscrisuri se desfăşoară. va fi adusă la percheziţie. Percheziţia domiciliară nu poate fi dispusă inainte de începerea urmăririi penale. De asemenea. iar în lipsă. să se legitimeze şi să prezinte autorizaţia dată de judecător. de regulă. 90-91 CPP. şi menţiuni speciale: locul. 2) când percheziţia se efectuează într-un local public. Dacă este necesară verificarea şi prezentarea unor date de la locul faptei se poate proceda la reconstituirea (reproducerea în întregime sau în parte a modului sau a condiţiilor în 33 . Fixarea rezultatelor cercetării la faţa locului se face într-un proces-verbal la care se pot anexa schiţe. 103 CPP se prevede că percheziţia se poate efectua numai între orele 6-20.

întrebările la care trebuie să răspundă specialistul şi termenul de efectuare. Se poate verifica veridicitatea declaraţiilor inculpatului privind modul de acţiune la comiterea faptei sau posibilitatea de a se fi procedat într-un anumit fel. cât şi în alte domenii. având în vedere că se imită modul de săvârşire al acţiunii. 7. când sunt necesare asemenea cunoştinţe. 114 CPP) În cazuri urgente. La reconstituire trebuie să fie prezenţi martori asistenţi. Pot participa şi părţile. o constatare tehnico-ştiinţifică. Constatările tehnico-ştiinţifice sunt întotdeauna faculative. ei nu au cunoştiinţă de împrejurările cauzei (garanţii ce atestă că rezultatul ori modul de desfăşurare a activităţii sunt cele din actele întocmite). într-o anumită durată de timp. Reconstituirea nu trebuie confundată cu experimentul judiciar – metodă ştiinţifică de cercetare folosită atât în cadrul reconstituirii. ci trebuie să se limiteze la a rezolva. iar absenţa sa este de neconceput. Martorii asistenţi (art. Despre efectele şi rezultatele reconstituirii se întocmeşte un proces-verbal care trebuie să cuprindă aceleaşi date ca procesul-verbal de la faţa locului şi descrierea amănunţită a desfăşurării reconstituirii (se fac schiţe. de regulă. Constatările tehnico-ştiinţifice (art. chestiunea care a fost propusă spre cercetare. facultative. Constatările medico-legale (art. în loc de expertiză. 6. Aceste persoane au calitate de martori asistenţi şi. nu se poate reconstitui dacă s-ar aduce atingere moralităţii publice sau dacă s-ar crea o stare de pericol pentru persoane sau pentru bunuri. Trebuie evitată orice acţiune ce ar constitui infracţiune sau ce ar vătăma interesele legitime ale părţilor. Constatările tehnico-ştiinţifice pot fi întâlnite mai frecvent în cazul accidentelor de circulaţie (pentru a se stabili poziţia autovehiculului. 112-113 CPP) Codul de procedură penală instituie regula potrivit căreia atunci când sunt necesare cunoştinţe tehnice pentru lămurirea faptelor sau a împrejurărilor cauzei organul judiciar recurge la efectuarea unei expertize. Reconstituirea se poate face atât în faza de urmărire penală. condiţiile de vizibilitate) sau al accidentelor de muncă. de regulă. Specialistul nu-şi poate însuşi atribuţii de organ de urmărire penală sau de organ de control şi nu poate efectua acte de urmărire penală (precum cercetarea la faţa locului. iar constatările medico-legale sunt.). organul de urmărire penală recurge la efectuarea unor constatări medico-legale. Spre deosebire de reconstituirea la faţa locului.care s-a produs fapta). aceasta se poate dispune şi efectua doar în cursul urmăririi penale şi după o procedură mult simplificată faţă de expertiză. deşi au fost înştiinţate. nu pot fi martori asistenţi: minorii sub 14 ani. Cazurile în care se poate recurge la efectuarea unei constatări sunt delimitate de lege printr-o formulă largă – când există pericolul dispariţiei unor mijloace de probă (situaţie de fapt). Ca urmare a cazului de urgenţă care determină constatarea. desene. În situaţiile de urgenţă. cei interesaţi în cauză şi cei ce fac parte din aceeaşi organizaţie judiciară ce efectuează actul procedural. Numărul martorilor asistenţi este de cel puţin doi. Reconstituirea se face în aceleaşi condiţii de timp şi de loc. ascultarea unor persoane etc. fotografii). dar neprezentarea lor. 92-93 CPP). cât şi în faza de judecată. acesta trebuie să pună la dispoziţia specialistului materialele şi datele necesare pentru efectuarea constatării. afară de cazul când nu e posibil. Prin reconstituire este posibilă obţinerea de probe noi. prin cunoştiinţele sale de specialitate. se poate recurge la serviciile unui specialist şi se efectuează în cauză. aderenţa părţii carosabile. când este necesară lămurirea unor probleme care cer cunoştinţe medicale. În faza de judecată se poate dispune constatarea printr-o rezoluţie ce stabileşte obiectul acesteia (împrejurările acesteia). în caz de moarte a cărei 34 . Efectuarea anumitor activităţi procesuale trebuie făcută potrivit legii în prezenţa unor persoane care să ateste constatările făcute şi modul în care s-a desfăşurat activitatea respectivă. După ce s-a dispus efectuarea constatării de organul de urmărire penală. nu împiedică efectuarea acesteia. reconstituirea se face doar în prezenţa învinuitului sau a inculpatului. fiind obligatorii în următoarele situaţii: în caz de moarte violentă. el fiind cel pus să repete modul de acţiune.

Expertizele facultative sunt cele mai frecvente şi sunt dispuse la cererea părţilor sau din oficiu. obiectul lor e fixat de organul judiciar. 8. Când are îndoieli asupra exactităţii concluziilor. expertizele sunt obligatorii în următoarele cazuri: 1) în cazul omorului deosebit de grav şi a tentativei la această infracţiune este obligatorie examinarea psihiatrică a incupatului. organul de urmărire penală sau instanţa dispun efectuarea în cauză a unei expertize.cauză nu se cunoaşte. Deosebirile dintre cele două mijloace de probă sunt: a) constatarea se face de urgenţă într-un moment foarte apropiat de momentul comiterii faptei. potrivit normelor de organizare a instituţiilor şi serviciilor medico-legale. b) constatările pot fi dispuse numai în faza de urmărire penală. iar concluziile specialistului. Clasificarea expertizelor. Potrivit art. c) în cazul constatărilor. dacă nu s-a întocmit un raport de constatare medico-legală. Expertizele pot fi facultative sau obligatorii. ce se foloseşte pentru lămurirea problemelor privind moartea suspectă. cu condiţia să existe elemente care să determine această îndoială. utilizată în cazul accidentelor de circulaţie şi a infracţiunilor referitoare la protecţia muncii. 4) în cazul suspendării procesului penal. organele judiciare pot dispune efectuarea următoarelor expertize: 1) expertiza criminalistică. 5) expertiza tehnică. discernământul etc.. balistică. 117 CPP. Expertiza (art. care lămureşte aspecte privind controlul şi revizia contabilă. 116 CPP. traseologică. Expertul este o persoană fizică ce are cunoştiinţe de specialitate într-un anumit domeniu şi care este abilitat oficial în calitatea de expert. cuprinse în raport. pe când în cazul expertizelor are loc o investigare în cele mai mici detalii a elementelor ce fac obiectul expertizei. După criteriul modului de desfăşurare expertizele se clasifică în: 1) expertiza simplă (oficială). 35 . sunt necesare concluziile unui expert. ce face dovada în măsura coroborării cu ansamblul probelor. care poate fi dactiloscopică. pentru lămurirea unei împrejurări. 116-127 CPP) Potrivit art. 4) expertiza contabilă. 2) expertiza medico-legală. violul. pe când expertizele se pot face şi în faza de judcată. al amânării executării pedepsei. Dispoziţiile de efectuare a constatării medico-legale se execută după aceleaşi reguli ca şi constatările tehnico-ştiinţifice. al întreruperii. Valoarea probantă. în care organul judiciar îl numeşte pe expert şi controlează activitatea de expertiză a acestuia. Pentru efectuarea constatării medico-legale organul judiciar se adresează organului medico-legal competent. pentru a lămuri aspecte ale cauzei. Legislaţia noastră nu acordă o valoare probantă deosebită acestui mijloc de probă. efectuarea unei expertize. la cerere sau din oficiu. examinarea leziunilor şi stabilirea numărului de zile de îngrijiri medicale necesare pentru vindecare. iar concluziile specialiştilor sunt cuprinse într-un raport. cerinţă pe care nu o mai întâlnim la expertiză. 3) pentru stabilirea cauzelor morţii. 3) expertiza psihiatrică. sunt probe. Exhumarea în vederea constatării cauzelor morţii se face doar cu încuviinţarea procurorului. Când apreciază că nu a primit un răspuns complet. grafică sau biocriminalistică. în cazurile în care. 2) în cazul în care organul de urmărire penală sau instanţa au îndoieli asupra stării psihice a inculpatului este obligatorie examinarea psihiatrică. Despre operaţiunile efectuate şi concluziile rezultate în urma constatării se întocmeşte un raport scris care constituie mijloc de probă. prin care se pot lămuri problemele privind tulburările psihice. organul judiciar dispune refacerea constatării de către acelaşi specialist sau de altul. când organul judiciar apreciază că sunt necesare cunoştinţele unui expert. specialiştii se rezumă la o cercetare mai puţin aprofundată a situaţiei de lămurit. când e necesară o examinare corporală asupra învinuitului sau a părţii vătămate pentru a se constata pe corpul acestora urmele infracţiunii. În raport de natura problemelor. Asemănarea dintre constatare şi expertiză constă în faptul că ambele sunt efectuate de specialişti. organul de urmărire penală sau instanţa pot dispune.

Procedura expertizei.2) expertiza contradictorie. Autorizarea înregistrărilor se face prin încheiere motivată. în care părţile pot desemna un specialist cu atribuţii de control asupra modului de desfăşurarea a expertizei. care cuprinde date privind organul judiciar ce a dispus expertiza. Valoarea probantă. Înregistrările pot fi făcute şi la cererea motivată a persoanelor vătămate privind comunicările ce sunt adresate cu autorizarea instanţei. persoana. Concluziile în urma efectuării expertizei sunt expuse într-un raport scris. dar nu mai mult de 30 de zile. dacă sunt date că se pregăteşte sau s-a comis o infracţiune pentru care urmărirea penală se face din oficiu. Pentru motive temeinic justificate. iar dacă sunt opinii diferite. spălare de bani. organul judiciar trebuie să se adreseze serviciului de specialitate care desemnează expertul. Înregistrările şi interceptările audio-video (art. Autorizarea se dă de către preşedintele instanţei căreia i-ar reveni competenţa să judece în primă instanţă. prevăzute în Codul penal şi în alte legii speciale. Când sunt mai multe expertize. care se efectuează de o comisie de experţi. În situaţia în care expertiza urmează a fi efectuată de un serviciu medico-legal ori de un laborator de expertiză criminalistică sau de orice institut de specialitate. cât şi părţilor li se aduc la cunoştinţă întrebările la care trebuie să răspundă şi li se pune în vedere că au dreptul să facă observaţii privind aceste întrebări şi pot cere modificarea sau completarea lor. 911 CPP. dar fiecare prelungire nu poate depăşi 30 de zile. Ca mijloc de probă. de persoane. Potrivit art. Autorizarea se dă pe durata necesară înregistrării. opiniile separate se consemnează în raport sau într-o anexă. înregistrările pe bandă magnetică sau pe orice alt tip de suport ale unor convorbiri se efectuează doar cu autorizarea motivată a instanţei la cererea procurorului. şi în cazul infracţiunilor de trafic de stupefiante. expertiza. se întocmeşte un singur raport. data. încheiere sau ordonanţă. 9. deşi conţine opiniile unor specialişti. precum şi în cazul infracţiunilor pe care le prevede legea 78/2000 privind prevenirea. Înregistrarea convorbirilor se poate autoriza în cazul infracţiunilor contra siguranţei statului. locul efectuării expertizei şi întrebările la care trebuie să se răspundă. Raportul se depune la organul judiciar ce a dispus expertiza şi trebuie să cuprindă: 1) o parte introductivă. falsificare de monedă şi de alte valori. în care experţii sunt numiţi de organul judiciar şi de părţi. aceasta poate fi prelungită. legea dă posibilitatea efectuării unui supliment de expertiză. 36 . în care sunt necesare cunoştinţe din mai multe ramuri ale tehnicii. efectuată de un specialist într-un anumit domeniu. iar aprecierea expertizei se face prin prisma examinării şi aprecierii tuturor probelor. 2) o parte cuprinzând descrierea amănunţită a operaţiilor de efectuare a expertizei 3) o parte finală. După modul de organizare expertizele pot fi: 1) expertiza simplă. încheiere ce cuprinde indiciile concrete şi faptice care justifică măsura. Experţii sunt numiţi de organul judiciar prin rezoluţie. acte de terorism. descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie ori în cazul altor infracţiuni grave ce nu pot fi descoperite sau al căror făptuitor nu poate fi identificat prin alte mijloace de probă. Durata maximă a înregistrărilor autorizate este de 4 luni. alţii decât cei ce au efectuat expertiza iniţială şi care sunt desemnaţi ca şi primii. Când organul judiciar are îndoieli asupra exactităţii concluziilor. Dacă s-au efectuat mai multe expertize. 911-916 CPP) Condiţiile şi cazurile de interceptare. mijlocul de comunicare sau locul supus supravegherii şi perioada pentru care este autorizată înregistrarea. Experţii sunt numiţi de organele de urmărire penală sau de instanţă. în cazurile şi în condiţiile legii. Dacă organul judiciar constată că expertiza nu e completă. 2) expertiza complexă (mixă). organele judecătoreşti trebuie să se oprească asupra aceleia care se coroborează cu probele din dosar. nu are o forţă probantă deosebită. Atât experţilor. cuprinzând concluziile expertizei care conţine şi răspunsurile la întrebările formulate. 3) expertiza supravegheată. cu concluzii diferite. de acelaşi expert sau de altul. dispune efectuarea unei noi expertize. motivele pentru care măsura e necesară aflării adevărului. iar înregistrarea se impune pentru aflarea adevărului în cauză.

Prin urmare. a părţilor sau din oficiu. la cererea inculpatului. Dacă procurorul e cel care procedează la înregistrare. numele persoanelor care au purtat-o. consultarea acelor părţi din înregistrare depuse la instanţă şi care nu sunt consemnate în procesul-verbal.Organele ce efectuează înregistrarea sau interceptarea. verificarea şi contrasemnarea de procurorul ce procedează la efectuarea sau supravegherea urmăririi penale. în cazul delegării se transmite dreptul de a efectua un act procedural unui organ competent teritorial. se procedează la efectuarea actului prin comisie rogatorie sau delegare. Astfel. percheziţia. dar necompetent funcţional. Instanţa poate să aprobe. se poate adresa unui alt organ judiciar care are această posibilitate. Comisia rogatorie este actul procedural prin care organul judiciar competent cere unui organ judiciar corespunzător şi egal în grad efectuarea unui act procedural necesar cauzei. Corespondenţa în altă limbă decât cea română sunt transcrise în limba română prin intermediul unui interpret. iar verificarea şi contrasemnarea de către procurorul ierarhic superior. Parchetul General poate delega unui organ de urmărire să efectueze un act procedural. luarea măsurilor de prevenţie ş. atunci certificarea se va face de el. precum şi în cazul înregistrărilor de imagini. Persoanele ce sunt chemate să dea concurs tehnic la înregistrare sunt obligate să păstreze secretul operaţiunii. Dacă instanţa nu confirmă autorizaţia procurorului. Înregistrările ce nu au fost folosite ca mijloace de probă în cauză se distrug. când întârzierea obţinerii autorizaţiei ar aduce grave prejudicii activităţii de urmărire penală. se ataşează la procesul-verbal cu certificarea lor dată de organele de cercetare penală. dar nu mai târziu de 24 de ore. atunci ea trebuie să dispună încetarea de îndată a înregistrărilor şi distrugerea lor. 37 . constă în transmiterea dreptului de a efectua un act procedural unui organ ierarhic inferior. Comisia rogatorie şi delegarea se dispun prin rezoluţie sau prin încheiere. Delegarea. iar încălcarea acestei obligaţii este pedepsită conform Codului penal. a părţii civile sau a avocatului acestuia. 132-135 CPP) Când un organ judiciar nu are posibilitatea să efecteze în act procedural de competenţa sa. va dispune autorizarea în continuare a înregistrării. Este vorba de convorbirile care conţin secrete de stat sau profesionale şi care nu sunt menţionate în procesul-verbal. Prin urmare. Convorbirile înregistrate sunt redate integral în formă scrisă. Administrarea probelor prin comisie rogatorie şi prin delegare (art. procurorul poate dispune cu titlu provizoriu prin ordonanţă înregistrarea sau intercepterea convorbirilor sau a comunicărilor. Aceste mijloace de probă pot fi supuse expertizei tehnice la cererea procurorului. având obligaţia să comunice aceasta imediat instanţei. Înregistrările dintre avocat şi justiţiabil nu pot fi folosite ca mijloc de probă. Asupra ordonanţei procurorului instanţa trebuie să se pronunţe în cel mult 24 de ore şi dacă o va admite sau confirma. prin comisia rogatorie se face o transmisiune a dreptului de a efectua un act procedural unui organ cu aceeaşi competenţă materială şi personală. Procurorul poate proceda personal la înregistrare sau poate să dispună ca aceasta să fie efectuată de organele de cercetare penală. Se pot efectua numai acte procedurale precum: ascultarea unui martor. chiar dacă nu este corespunzător ca funcţie procesuală. În caz de urgenţă. Aceleaşi dispoziţii se aplică şi în cazul înregistrărilor de convorbiri efectuate prin alte mijloace de telecomunicaţie. cercetarea la faţa locului. spre deosebire de comisia rogatorie. iar instanţa dispune prin încheiere. Nu pot face obiectul comisiei rogatorii actele procesuale precum: punerea în mişcare a acţiunii penale. În acest caz.a. Certificarea înregistrării. dar cu o altă competenţă teritorială. Despre efectuarea înregistrării procurorul sau organul de cercetare penală întocmeşte un proces-verbal în care menţionează autorizaţia dată de instanţă. data şi locul fiecărei convorbiri în parte şi numărul de ordine al benzii magnetice pe care se face imprimarea. numărul sau numerele posturilor telefonice între care s-a purtat convorbirea.

VIII. . adică pot fi revocate când au dispărut împrejurările ce au determinat luarea acestora. Măsurile procesuale au un caracter provizoriu. sechestrul. Luarea. revocarea şi încetarea de drept a măsurilor de prevenţie O condiţie generală pentru luarea oricărei măsuri de prevenţie este ca infracţiunea ce costituie obiectul procesului penal să fie sancţionată de lege cu pedeapsa închisorii. În art.măsuri procesuale ce pot fi luate în tot cursul procesului penal (arestarea. se mai cere să existe unul dintre cazurile prevăzute de art.măsuri procesuale ce pot fi luate numai în cursul urmăriri penale (reţinerea preventivă). privarea de libertate a învinuitului sau a inculpatului. cum ar fi sechestrul sau poprirea. Măsurile procesuale au caracter de activităţi adiacente faţă de activităţile principale şi de aceea aceste măsuri apar ca posibile. Măsurile preventive au o natură procesuală şi se deosebesc de pedeapsa privativă de libertate. pentru luarea măsurii reţinerii sau a arestării preventive. unde sunt prevăzute trei categorii de măsuri procesuale: de prevenţie. cât şi preventiv. Măsurile procesuale personale sunt acelea care duc la limitarea. Termenul „probă” are înţelesul prevăzut de art. măsurile procesuale se clasifică în: . dintre care două privative de libertate şi trei neprivative de libertate. de la judecată ori de la executarea pedepsei. Măsurile privative de libertate sunt reţinerea preventivă şi arestarea preventivă. care foloseşte această constrângere în scopul prevenirii comiterii de noi infracţiuni. Codul de procedură penală prevede cinci măsuri de prevenţie. De asemenea. Se cere să existe probe sau indicii temeinice că învinuitul a comis o faptă prevăzută de legea penală. MĂSURILE PREVENTIVE ŞI ALTE MĂSURI PROCESUALE Noţiunea şi clasificarea măsurilor procesuale penale Măsurile procesuale sunt mijloace de privaţiune ori de constrângere pe care legea le pune la dispoziţia organelor judiciare şi prin care se asigură normala desfăşurare a procesului penal. ele urmează să prevină orice încercare a învinuitului sau a inculpatului de a împiedica desfăşurarea firească a procesului penal. organele judiciare dispunând luarea acestor măsuri în raport de condiţiile sau împrejurările concrete ale fiecărei cauze. Măsurile procesuale reale atrag restrângerea dreptului învinuitului sau al inculpatului de a dispune de bunurile sale.măsuri procesuale ce pot fi luate doar în cursul judecăţii (îndepărtarea unor persoane din sala de şedinţă). internarea medicală). 63 CPP. 136 CPP se arată că măsurile preventive se iau pentru a asigura buna defăşurare a procesului penal sau pentru a împiedica sustragerea învinuitului sau a inculpatului de la urmărirea penală. Prin existenţa unor „indicii temeinice” se înţelege existenţa unor date din care rezultă presupunerea că persoana faţă de care se efectuează urmărirea penală a comis fapta. măsurile procesuale pot fi personale sau reale. se dispun pe o perioadă scurtă de timp şi există posibilitatea revocării lor oricând. aşa cum a fost modificat de legea 281/2003: 38 . au caracter facultativ. deosebirile constând în faptul că măsurile preventive se iau doar în cursul procesului penal. Regimul juridic al măsurilor procesuale este reglementat amănunţit în dispoziţiile titlului IV din partea generală a Codului de procedură penală. aplicarea lor este eventuală şi nu sunt caracteristice oricărei cauze penale. . înlocuirea. obligarea de a nu părăsi localitatea sau ţara. dar restricţionatoare de libertate sunt: obligarea de a nu părăsi localitatea sau ţara şi liberarea provizorie. cum ar fi reţinerea. internarea medicală. În raport de faza procesuală. iar cele neprivative de libertate. de ocrotire şi de siguranţă sau asiguratorii. Măsurile preventive Scopul şi natura măsurilor preventive Măsurile preventive sunt o categorie a măsurilor procesuale care au atât caracter de constrângere. În raport de valoarea socială contra căreia se îndreaptă constrângerea. arestarea preventivă. 148 CPP.

f) când învinuitul sau inculpatul este recidivist. este mai mare de un an. este detenţia pe viaţă sau pedeapsa închisorii mai mare de 2 ani. de judecător. b) când infracţiunea este flagrantă. Măsura de prevenţie încetează de drept în următoarele cazuri: a) la expirarea termenului prevăzut de lege sau stabilit de organul judiciar. dacă înlocuirea este necesară şi posibilă. Dacă nu mai există nici o justificare pentru menţinerea sau înlocuirea măsurii. vârsta. c) când învinuitul sau inculpatul a fugit sau s-a ascuns. h) când lăsarea în libertate a învinuitului sau a inculpatului prezintă pericol concret pentru ordinea publică. d) măsura de prevenţie încetează şi atunci când a fost dată o soluţie care absolvă de răspundere pe învinuit sau pe inculpat. de încetare a urmăririi penale. durata arestării preventive a atins jumătatea maximului pedepsei pe care legea o prevede pentru infracţiunea ce face obiectul cauzei. În cazurile prevăzute la literele c)-f) şi i). privit prin prisma unor circumstanţe concrete ale cauzei. actul prin care se ia măsura preventivă trebuie să arate fapta care face obiectul învinuirii sau al inculpării. 140 CPP).. de organul de cercetare penală. de achitare sau de încetare a procesului penal. c) înainte de pronunţarea unei hotărâri de condamnare în primă instanţă. prevăzută de lege. e) când învinuitul sau inculpatul a comis din nou o infracţiune sau există date care justifică temeinic că va comite o altă infracţiune. pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea săvârşită şi temeiurile concrete care au determinat luarea măsurii preventive. Măsurile de prevenţie se pot lua prin ordonanţă. Încetarea de drept a măsurii de prevenţie (art. de procuror. 39 . iar pedeapsa închisorii. situaţia personală a a învinuitului sau a inculpatului. i) când există date sau indicii temeinice care justifică temerea că învinuitul sau inculpatul a exercitat presiuni asupra persoanei vătămate sau că va încerca o înţelegere frauduloasă cu aceasta. de regulă. Dacă înlocuirea de drept a măsurii de prevenţie este obligatorie. antecedentele etc. starea sa de sănătate. legea prevede pedeapsa detenţiei pe viaţă alternativ cu pedeapsa închisorii mai mare de 4 ani. Organele judiciare care pot lua măsuri de prevenţie În scopul garantării libertăţii persoanei. Indiferent de măsura preventivă luată şi indiferent de organul care ia măsura. fie la cerere. prin care se înţelege pericolul care trebuie prevenit sau înlăturat. măsura preventivă a arestării se poate lua numai dacă pedeapsa închisorii. de instanţă şi singura măsură pe care o poate lua organul de cercetare penală este reţinerea de cel mult 24 de ore. adică o soluţie de scoatere de sub urmărirea penală. 137 CPP. Înlocuirea şi revocarea măsurii preventive În situaţia în care temeiul ce a impus luarea măsurii de prevenţie se schimbă. măsura poate fi înlocuită cu o altă măsură de prevenţie mai mai uşoară sau mai gravă. d) când există date suficiente că învinuitul sau inculpatul a încercat să împiedice aflarea adevărului prin influenţarea unor martori. iar pentru infracţiunea comisă. judecată sau de la executarea pedepsei sau a făcut pregătiri pentru asemenea acte. 136 se prevede şi criteriul după care trebuie aleasă măsura de prevenţie cea mai potrivită: scopul urmărit. atunci aceasta trebuie revocată fie din oficiu. şi prin hotărârea instanţei. prevăzută de lege. b) atunci când instanţa pronunţă o pedeapsă egală cu durata arestării preventive sau când inculpatul este condamnat la o pedeapsă cu suspendarea executării sau cu obligarea la muncă ori la o perioadă în întregime graţiată. potrivit art. prin distrugerea de mijloace de probă sau prin alte asemenea fapte. organul judiciar trebuie să se conformeze şi să pună imediat în libertate persoana împotriva căreia s-a luat măsura de prevenţie. În art. dar nu mai mult de 180 de zile. experţi etc. gradul de pericol social al infracţiunii. cu scopul de a se sustrage de la urmărire. legea penală prevede că măsurile de prevenţie se iau.a) când învinuitului sau inculpatului nu i se poate stabili identitatea sau domiciliul din lipsa datelor necesare. prin ordonanţă sau rechizitoriu. textul de lege în care aceasta se încadrează.

numărul mandatului de arestare şi temeiul legal al liberării. fără încuviinţarea organului ce a dispus această măsură. la rândul său. 1. 131 din legea 218/2002 privind organizarea şi funcţionarea Poliţiei Române). dacă apreciază că sunt întrunite condiţiile legale pentru luarea măsurii reţinerii preventive.Atunci când măsura preventivă încetează de drept procurorul sau instanţa au obligaţia să ia măsuri pentru punerea de îndată în libertate a persoanei arestate şi. 143 CPP) Reţinerea este cea mai uşoară măsură de prevenţie privativă de libertate. din durată se reduce timpul cât persoana a fost privată de libertate. Luarea măsurii este facultativă şi devine obligatorie în cazul infracţiunilor flagrante. durata măsurii nu poate depăşi 30 de zile. În mod excepţional. ca urmare a măsurii administrative a conducerii la sediul poliţiei (art. 148 lit. Măsura reţinerii poate dura cel mult 24 de ore. Reţinerea (art. Măsura reţinerii poate fi dispusă şi de procuror. trebuie să înainteze procurorului în primele două ore un referat motivat. Organul de cercetare penală trebuie să aducă la cunoştinţa învinuitului că are dreptul la un apărător şi dreptul de a nu face nici o declaraţie (ceea ce declară poate fi folosit şi împotriva sa). să trimită la administraţia locului de deţinere o copie a ordonanţei. 40 . Reţinerea poate fi dispusă numai în cazurile anume prevăzute de lege. a-i. în condiţiile legii. Ea constă în restricţia persoanei reţinute de a pleca din locul unde are loc cercetarea. Această măsură se dispune în faza iniţială a procesului penal. Când organul de cercetare penală consideră că e necesar să se ia măsura reţinerii preventive. în acest scop. organul de cercetare fiind obligat să încunoştiinţeze pe procuror cu privire la luarea măsurii reţinerii. 145 CPP) Această măsură nu este privativă de libertate. În cursul urmăririi penale. trebuie să încunoştiinţeze de îndată un membru al familiei învinuitului sau una din persoanele indicate de el. în caz de necesitate şi motivat. iar procurorul. care este obligat să încunoştiinţeze conducerea parchetului despre luarea măsurii reţinerii. Măsura poate fi dispusă de procuror sau de instanţă. Prelungirea măsurii se dispune de instanţa căreia i-ar reveni obligaţia să judece cauza în fond. când există probe sau indicii temeinice că învinuitul a săvârşit o faptă prevăzută de legea penală. când pedeapsa pe care o prevede legea este de detenţie pe viaţă sau de închisoare de 10 ani sau mai mare. Obligarea de a nu părăsi localitatea (art. Măsura reţinerii poate fi luată de organul de cercetare penală şi faţă de învinuit. şi există unul dintre cazurile prevăzute la art. Când organul de cercetare penală dispune măsura reţinerii. cu reţinerea în sala de şedinţă a martorului ori cu reţinerea persoanei de către organul de poliţie pentru verificarea identităţii. ci restrictivă de libertate şi constă în îndatorirea impusă învinuitului sau inculpatului de a nu părăsi localitatea în care locuieşte. în acest ultim caz procurorul pronunţându-se în 24 de ore. măsura nu trebuie confundată cu prinderea infractorului. procurorul poate dispune fie din oficiu. afară de cazul în care este prelungită. Durata maximă a măsurii în cursul urmării penale este de un an. 2. se utilizează numai în faza de urmărire penală şi numai faţă de învinuit. supuse măsurilor procedurale speciale. durata maximă a obligării de a nu părăsi localitatea este de 2 ani. Măsura obligării de a nu părăsi localitatea poate fi prelungită în cursul urmăririi penale. fie la propunerea motivată a organului de cercetare penală. formulează o cerere instanţei. pentru fapta comisă legea prevăzând pedeapsa închisorii. iar fiecare prelungire nu poate depăşi 30 de zile. a dispozitivului hotărârii de punere în libertate care trebuie să conţină următoarele menţiuni: date pentru indentificarea învinuitului sau a inculpatului. În cursul urmăririi penale. datorită duratei mai scurte.

sau de instanţă. Cele două modalităţi au un tratament juridic diferit. Dacă inculpatul reţinut sau arestat. care trebuie să asigure prezenţa inculpatului arestat sau reţinut în faţa judecătorului. Copia ordonanţei procurorului sau a încheierii instanţei trebuie comunicată învinuitului sau inculpatului şi secţiei de poliţie în a cărei rază teritorială locuieşte acesta. Arestarea preventivă prezintă două modalităţi. Arestarea inculpatului se dispune înainte de a expira durata arestării învinuitului. 151. Ziua şi ora se comunică atât apărătorului. Împotriva încheierii prin care se dispune arestarea preventivă se poate face recurs în 24 de ore de la pronunţare. ce nu poate depăşi 10 de zile. prezintă dosarul cu propunerea motivată de luare a măsurii arestării preventive preşedintelui instanţei sau judecătorului delegat de acesta. judecătorul admite sau respinge imediat propunerea. 41 . După ascultarea învinuitului. Obligarea de a nu părăsi ţara (art. 146 CPP prevede că dacă sunt întrunite condiţiile legii pentru luarea măsurii. în interesul procesului. pedeapsa prevăzută de lege este închisoarea şi există unul din cazurile prevăzute de art. a-i. trebuie să fixeze durata. în cursul judecăţii. din oficiu sau la sesizarea organului de cercetare penală. propunerea de arestare va fi examinată în lipsa lui. Dispoziţiile privitoare la măsura obligaţiei de a nu părăsi localitatea se aplică în mod corespuzător şi în cazul măsurii obligării de a nu părăsi ţara. indiferent de natura infracţiunii. pentru cei pezenţi. procurorul. Ziua şi ora se comunică neapărat şi procurorului. Organele în drept trebuie să refuze eliberarea paşaportului sau să ridice paşaportul provizoriu pe durata măsurii preventive. din oficiu sau la sesizarea organului de cercetare penală. şi de la comunicare. Judecătorul admite sau respinge propunerea prin închiere motivată. Dosarul se prezintă preşedintelui instanţei căreia i-ar reveni competenţa să judece cauza în fond sau preşedintelui instanţei în a cărei circumscripţie se află locul de detenţie. este necesară arestarea învinuitului şi numai după ascultarea lui în prezenţa apărătorului. când consideră că în interesul procesului este necesară arestarea inculpatului. 4. Art. de a nu părăsi ţara. 148 lit. ce nu poate depăşi 30 de zile. în funcţie de poziţia pe care o are făptuitorul în cursul procesului: arestarea învinuitului şi arestarea inculpatului. care este obligat să asigure prezenţa în faţa judecătorului a învinuitului reţinut. dacă învinuitul este reţinut. Arestarea învinuitului. nu poate fi adus în faţa judecătorului. prezintă dosarul cauzei. Arestarea inculpatului nu se poate dispune decât pentru zilele ce au rămas după scăderea din 30 de zile a perioadei în care a fost anterior reţinut sau arestat. adică există date sau indicii temeinice că învinuitul a comis o faptă prevăzută de legea penală. 149 CPP. pentru cei lipsă. Potrivit art. Arestarea inculpatului. când consideră că. 146-160d CPP) Este o măsură preventivă privativă de libertate ce constă în reţinerea persoanei în anumite locuri destinate special persoanelor private de libertate în procesul penal (arestul poliţiei judeţene şi penitenciarul). cât şi procurorului. precum şi organelor competente să elibereze paşaportul şi organelor de frontieră. Propunerea se soluţionează în camera de consiliu. mandat ce trebuie să conţină menţiunile prevăzute la art. în cursul urmăririi penale.3. dar în prezenţa obligatorie a apărătorului. fără încuviinţarea organului ce a luat această măsură. atunci procurorul. Preşedintele fixează ziua şi ora de soluţionare a propunerii până la expirarea mandatului de arestare preventivă a inculpatului sau până la expirarea a 24 de ore de la reţinere. Dacă o admite. trebuie să arate în încheiere temeiurile concrete ce justifică luarea măsurii şi trebuie să fixeze durata ei. Preşedintele sau judecătorul delegat fixează locul şi ora de soluţionare a hotărârii până la expirarea a 24 de ore de reţinere. Arestarea preventivă (art. din cauza stării de sănătate sau din cauză de forţă majoră sau stare de necesitate. 1451 CPP) Măsura constă în îndatorirea impusă învinuitului sau inculpatului de procuror. cu propunerea motivată preşedintelui instanţei sau judecătorului desemnat de acesta. Participarea procurorului este obligatorie. Propunerea de arestare preventivă se soluţionează în camera de consiliu de un singur judecător. Dacă o admite. cu participarea obligatorie a procurorului. Judecătorul emite de urgenţă mandat de arestare a învinuitului.

iar dacă acesta ridică obiecţii ce necesită o rezolvare urgentă. în mandatul de arestare trebuie să se arate: a) instanţa care a dispus luarea măsurii arestării inculpatului. prenumele şi calitatea persoanei care a emis mandatul. f) încadrarea juridică a faptei şi pedeapsa prevăzută de lege. Dacă instanţa constată că persoana adusă nu e cea arătată în mandat. pentru a fi predat la locul de reţinere odată cu arestatul. mandatul se înaintează în dublu exemplar organului de poliţie. În cazul în care judecătorul va prelungi arestarea. d) date cu privire la persoana inculpatului prevăzute de art. Instanţa trebuie să soluţioneze propunerea de prelungire în 24 de ore de la primirea dosarului.Termenul de arestare preventivă a inculpatului curge de la data emiterii mandatului. Când într-o cauză se găsesc mai mulţi inculpaţi arestaţi pentru care durata expiră la date diferite. Împotriva închierii prin care s-a dispus arestarea se poate face recurs în 24 de ore de la pronunţare. iar prezenţa procurorului este obligatorie. când arestarea s-a dispus după ascultarea inculpatului. Dacă cel arestat ridică obiecţii împotriva mandatului numai cu privire la identitatea sa. e) fapta ce formează obiectul şi denumirea infracţiunii. Inculpatul trebuie să fie adus în faţa instanţei. iar dacă se constată că obiecţiile sunt nefondate dispune executarea mandatului. pentru cei lipsă. cu cel puţin 5 zile înainte de expirarea arestării. judecătorul înmânează un exemplar persoanei arestate şi trimite un alt exemplar organului de poliţie. 70 CPP. Dacă prin aceeaşi hotărâre s-a dispus arestarea mai multor inculpaţi. j) semnătura judecătorului. se va emite mandat de arestare separat. Potrivit art. asistat de apărător. g) temeiurile concrete ce au determinat arestarea. pentru fiecare dintre ei. pentru a putea fi consultat de apărător. Prelungirea se dispune pe baza propunerii motivate a organului ce efectuează urmărirea penală. Judecătorul procedează la ascultarea inculpatului. Dosarul cauzei trebuie depus de procuror odată cu sesizarea instanţei. i) indicarea locului unde urmează să fie deţinut cel arestat. Mandatul de arestare a învinuitului încetează la data emiterii mandatului de arestare a inculpatului. care să justifice privarea de libertate sau dacă elementele existente ce au determinat arestarea iniţială impun în continuare privarea de libertate. iar când arestarea s-a dispus în lipsa inculpatului termenul curge de la data punerii în executare a mandatului de arestare. aceasta nu va putea depăşi 30 de zile. va fi condus la instanţa locului unde a fost găsit. b) data şi locul emiterii. După întocmirea hotărârii prin care s-a dispus arestarea inculpatului. 151 CPP. h) ordinul de arestare a inculpatului. c) numele. Împotriva încheierii prin care care judecătorul a prelungit arestarea se poate face recurs în 24 de ore. o va sesiza şi cu privire la ceilalţi inculpaţi. Acesta procedează la arestarea persoanei arătată în mandat. Prelungirea arestării preventive a inculpatului în cursul urmăririi penale Arestarea preventivă în cursul urmăririi penale poate fi prelungită motivat în caz de necesitate şi numai dacă intervin elemente noi. judecătorul emite imediat mandat de arestare. procurorul ce sesizează instanţa pentru unul dintre inculpaţi. Propunerea de arestare se anexează la adresa iniţială de sesizare a instanţei. pentru cei prezenţi. îi predă acesteia un exemplar al mandatului şi conduce persoana la judecătoria ce a emis mandatul. Executarea mandatului Când mandatul se emite după ascultarea inculpatului. o pune imediat în libertate. Propunerea de prelungire a arestării preventive se soluţionează în camera de consiliu de un singur judecător indiferent de natura infracţiunii. Propunerea organului de cercetare penală este avizată de procuror şi trebuie să fie înaintată de organul de cercetare instanţei competente. iar acesta se soluţionează înainte de 42 . Când măsura se dispune în lipsă. şi de la comunicare. cu minim 5 zile înainte de expirarea arestării preventive. fixează imediat termenele de judecată.

trebuie să fie încunoştinţate imediat. Faţă de inculpatul care a mai fost anterior arestat în această cauză în cursul urmăririi penale sau al judecăţii. Arestarea preventivă a inculpatului 43 . minorul între 14 şi 16 ani. în cursul urmăririi penale. iar fiecare prelungire nu poate depăşi mai mult de 15 zile. Judecătorul poate acorda şi alte prelungiri ale arestării. arestarea preventivă a inculpatului poate fi dispusă în cursul judecăţii prin încheiere motivată. pe lângă drepturile prevăzute de lege pentru deţinuţii majori. dacă sunt întrunite condiţiile legii pentru luarea măsurii. şi drepturi proprii: un regim special de detenţie preventivă. Când pedeapsa prevăzută de lege e detenţia pe viaţă sau închisoarea de 20 de ani sau mai mult. Reţinerea poate fi prelungită numai dacă se impune prin ordonanţa motivată a procurorului. Dacă. în raport cu particularităţile vârstei. dispune prin închiere menţinerea arestării preventive. dar nu mai târziu de 60 de zile. se poate dispune din nou aceeaşi măsură. poate fi prelungită până la 180 de zile. însă fiecare prelungire nu poate depăşi 30 de zile. de cel mult 15 zile. pentru cel mult 10 ore. poate fi reţinut la dispoziţia procurorului sau a organului de cercetare penală pentru o durată ce nu poate depăşi 10 ore. dacă au intervenit elemente noi ce fac necesară privarea de libertate. Durata arestării inculpatului minor între 14 şi 16 ani e. Durata totală a arestării preventive. în locurile anume destinate lor. Prelungirea acestei măsuri în cursul urmăririi penale poate fi dispusă numai în mod excepţional. Durata măsurii poate fi prelungită de fiecare dată cu câte 20 de zile. Arestarea inculpatului în cursul judecăţii Potrivit art. iar verificarea legalităţii şi temeiniciei se efectuează.a expira durata arestării preventive. Încheierea prin care s-a dispus măsura poate fi atacată cu recurs în 24 de ore. În mod excepţional. Învinuiţilor sau inculpaţilor minori reţinuţi sau arestaţi preventiv li se asigură în toate cazurile asistenţă juridică obligatorie. dacă există date concrete că minorul a comis o infracţiune pedepsită de lege cu detenţie pe viaţă sau cu închisoare de 10 ani sau mai mult. În cursul judecăţii instanţa trebuie să verifice periodic. Când se dispune reţinerea sau arestarea preventivă a unui învinuit sau a unui inculpat minor. 160 CPP. În total. arestarea peventivă a minorului în cursul urmăririi penale nu poate depăşi un termen rezonabil şi nu mai mult de 60 de zile. în cazul reţinerii. pentru cel mult 20 de zile. în cursul judecăţii periodic. şi în 24 de ore. în cursul urmăririi penale. tutorele. care răspunde penal. Durata arestării preventive a învinuitului minor este de cel mult trei zile. 160f CPP. instanţa constată că temeiurile arestării impun în continuare privarea de libertate. Inculpatul minor mai mare de 16 ani poate fi arestat. legalitatea şi temeinicia arestării preventive. Recursul nu suspendă executarea mandatului de arest. însă. În timpul reţinerii sau al arestării preventive minorii se ţin separat de majori. decât dacă pedeapsa prevăzută de lege pentru fapta comisă e detenţia pe viaţă sau închisoarea de 10 ani sau mai mult şi dacă o altă măsură preventivă nu e suficientă. dar nu mai târziu de 30 de zile. psihică sau morală. trebuie încunoştinţat şi serviciul se reintegrare socială a infractorilor de pe lângă instituţia căreia i-a revenit competenţa să judece cauza în primă instanţă. În cazul arestării preventive. minorii reţinuţi sau arestaţi preventiv au asigurate. părinţii. Dacă instanţa constată că motivele ce au determinat arestarea au încetat. persoanele în îngrijirea cărora se află minorul sau alte persoane desemnate de minor. va dispune prin încheiere revocarea măsurii arestării preventive şi punerea în libertate a inculpatului. iar recursul se va judeca în 3 zile. arestarea inculpatului minor între 14 şi 16 ani. în cursul urmăririi penale. în cazul arestării preventive. în cursul urmăririi penale. Minorul între 14 şi 16 ani nu poate fi arestat preventiv. nu poate depăşi un termen rezonabil şi nu mai mult de 180 de zile. Dispoziţii speciale privind reţinerea şi arestarea minorilor Potrivit art. în aşa fel încât măsurile luate să nu le prejudicieze dezvoltarea fizică.

că cererea de liberare provizorie a fost respinsă ca neîntemeiată sau când cererea a fost făcută de o altă persoană şi nu a fost însuşită de învinuit sau de inculpat. arestarea inculpatului minor mai mare de 16 ani. Cauţiunea se restituie în următoarele situaţii: a) când se revocă libertatea provizorie pentru că se descoperă fapte ce nu au fost cunoscute la data admiterii cererii şi care justifică arestarea învinuitului sau a inculpatului. e) să nu intre în legătură cu anumite persoane determinate. b) să comunice organelor judiciare orice schimbare de domiciliu.minor mai mare de 16 ani în cursul urmăririi penale. f) când se constată de instanţă. prin încheiere. 5. că nu mai există temeiurile ce au justificat măsura arestării preventive. pentru motive temeinice. e) când se dispune condamnarea la pedeapsa închisorii. decât în condiţiile stabilite de instanţă. 1603. Suma reprezentând cauţiunea se consemnează pe numele învinuitului sau al inculpatului şi la dispoziţia organului ce a stabilit-o. Verificarea legalităţii şi a temeiniciei măsurii arestării inculpatului minor mai mare de 16 ani. Liberarea provizorie sub control judiciar şi liberarea provizorie pe cauţiune Aceste măsuri preventive au fost introduse în Codul de procedură penală prin legea 32/1990. în cursul judecăţii. c) să nu meargă în locuri anume stabilite. Dacă pedeapsa e detenţia pe viaţă sau închisoarea de 10 ani sau mai mult. cu aprecierea condiţiilor legii faţă de gravitatea faptei şi de comportarea învinuitului sau a inculpatului. potrivit art. 1601 şi 1602 CPP: a) infracţiunea să fi fost comisă din culpă. 1601 CPP. cu scopul de a garanta respectarea obligaţiilor ce-i revin în timpul liberării provizorii. nu poate depăşi în total un termen rezonabil şi nu mai mult de 90 de zile. cât şi în faza de judecată. b) când se constată de instanţă. dar nu mai târziu de 40 de zile. prin încheiere. Pe perioada liberării provizorii instanţa impune învinuitului sau inculpatului să respecte una sau mai multe dintre următoarele obligaţii: a) să nu depăşească limita teritorială fixată. d) când se pronunţă pedeapsa amenzii sau a închisorii cu suspendare condiţionată a executării. iar în cazul infracţiunii intenţionate pedeapsa închisorii prevăzută de lege să nu fie mai mare de 12 ani. în tot cursul procesului penal învinuitul sau inculpatul poate cere punerea în libertate provizorie sub control judiciar sau pe cauţiune. b) învinuitul sau inculpatul să nu fie recidivist sau să nu existe date care justifică temerea că va mai săvârşi o altă infracţiune ori că va încerca să zădărnicească aflarea adevărului. f) să nu conducă nici un autovehicul sau anumite autovehicule. Conform art. de instanţă. achitarea sau încetarea procesului penal. g) să nu exercite acea profesie de natura căreia s-a folosit la săvârşirea faptei. Liberarea provizorie se dispune atât în cursul urmăririi penale. controlul judiciar dispus de instanţă poate fi modificat oricând în total sau în parte. încetarea urmăririi penale. 1604. atunci când s-a depus cauţiunea şi sunt îndeplinite condiţiile liberării sub control judiciar. Sunt măsuri de prevenţie neprivative de libertate ce pot fi luate faţă de învinuit sau de inculpat atât în cursul urmăririi penale. cât şi în faza de judecată. Cuantumul cauţiunii este de cel puţin 10 milioane de lei. modificată prin legea 281/2003. Libertatea provizorie sub control judiciar se poate dispune dacă se întrunesc condiţiile ce rezultă din art. Potrivit art. cu suspendarea executării sub supraveghere sau cu executare la locul de muncă. dacă lăsarea sa în libertate nu prezintă pericol pentru ordinea publică. alterarea mijloacelor de probă etc. Liberarea provizorie pe cauţiune. c) când se dispune scoaterea de sub urmărire penală. se poate acorda de instanţă atât în cursul urmăririi penale. trebuie efectuată periodic. în cursul urmăririi penale poate fi prelungită până la 180 de zile. cât şi în faza de judecată. 44 . Cauţiunea este suma de bani depusă de învinuit sau de inculpat. d) să se prezinte la organul de urmărire sau la instanţă ori de câte ori este chemat.

menţiunea cunoaşterii legii cu privire la cazurile de revocare a eliberării provizorii şi a cazurilor când nu se restituie cauţiunea. în cursul urmăririi penale. 161 CPP) Luarea măsurilor de ocrotire urmăreşte să apere persoanele ce ar avea de suferit în urma luării unor măsuri de prevenţie privative de libertate sau a unor măsuri de siguranţă sau de restrângere a libertăţilor persoanei. zădărniceşte aflarea adevărului sau comite cu intenţie o infracţiune. pentru cei lipsă. de soţul acestuia sau de rudele apropiate ale acestuia. 45 . internarea în cămin etc. revine instanţei competente să judece în fond cauza. măsuri constând în desemnarea unui tutore. sau de la comunicare. Rezolvarea cererii. la procuror sau la administraţia locului de deţinere. are nevoie să încunoştinţeze autoritatea competentă pentru a lua măsurile de ocrotire necesare. Împotriva încheierii prin care s-a dispus revocarea liberării provizorii se poate face recurs în 24 de ore de la pronunţare. Astfel. Procedura de liberare provizorie pe cauţiune Cererea de liberare provizorie poate fi făcută atât în cursul urmăririi penale. ia măsuri pentru completarea acesteia. o persoană asupra căreia s-a instituit curatela sau care. În caz de revocare a liberării. instanţa va admite cererea şi va dispune punerea în libertate provizorie a învinuitului sau a inculpatului.Cauţiunea nu se restituie în cazul condamnării inculpatului la pedeapsa închisorii. obligaţiile ce-i revin. cu participarea învinuitului sau a inculpatului şi a procurorului. În acest caz. Recursul se judecă în camera de consiliu. instanţa va respinge cererea. prenumele. calitatea persoanei ce o face. de inculpat. 161. dacă e cazul. verifică dacă sunt îndeplinite condiţiile legii pentru admiterea cererii. b) învinuitul sau inculpatul nu îndeplineşte. instanţa dispune arestarea preventivă a învinuitului sau a inculpatului şi emite un nou mandat de arestare. atunci când libertatea provizorie s-a revocat pentru că învinuitul sau inculpatul nu şi-a îndeplinit. pentru cei prezenţi. ea trebuie înaintată în 24 de ore instanţei competente. atunci instanţa îl întreabă dacă îşi însuşeşte cererea. Când cererea este făcută de o persoană diferită de învinuit sau de inculpat. Dacă sunt întrunite condiţiile legii şi cererea este întemeiată. obligaţiile ce-i reveneau. iar în cursul judecăţii. Termenul de recurs este de 24 de ore şi curge de la pronunţare. Instanţa examinează de urgenţă cererea. cu rea-credinţă. din cauza vârstei sau a bolii. Instanţa trebuie să pronunţe în aceeaşi zi admiterea sau respingerea recursului. cauţiunea se face venit la bugetul statului din momentul rămânerii definitive a hotărârii de condamnare. în termen de două zile. Dosarul se restituie în termen de 24 de ore de la soluţionarea recursului. pentru cei prezenţi. Instanţa verifică dacă ea cuprinde toate menţiunile din lege şi. când reţinerea sau arestarea preventivă a fost luată faţă de învinuitul sau de inculpatul în a cărui ocrotire se află un minor. Împotriva încheierii prin care instanţa a admis sau a respins cererea se poate face recurs de învinuit sau de inculpat ori de procuror. potrivit art. pentru cei lipsă. soluţionarea revine instanţei sesizate cu rezolvarea cauzei. cu rea-credinţă. Dacă cererea e depusă la organul de cercetare penală. domiciliul. Cererea trebuie să cuprindă numele. În cazul în care nu sunt îndeplinite condiţiile legii (cererea nu este întemeiată sau nu este însuşită de învinuit sau de inculpat). cât şi în faza de judecată. a încercat să zădărnicească aflarea adevărului ori a comis din nou o infracţiune. o persoană pusă sub interdicţie. iar cele declarate de acesta se consemnează pe cerere. încredinţarea celui bolnav unei persoane. Liberarea provizorie poate fi revocată în următoarele cazuri: a) se descoperă fapte sau împrejurări ce nu au fost cunoscute la data liberării provizorii şi care justifică arestarea. soluţionarea cererii făcându-se după ascultarea învinuitului sau a inculpatului şi a concluziilor apărătorului şi ale procurorului. şi de la comunicare. Acest recurs nu este suspensiv de executare. Alte măsuri procesuale 1. Măsurile de ocrotire (art. Recursul se judecă în două zile şi se soluţionează în sala de consiliu.

măsura de siguranţă este dispusă tot în mod provizoriu de instanţă. trebuie ridicate (art. În cazul în care măsurile asigurătorii se dispun pentru garantarea recuperării pagubei. . constată că învinuitul sau inculpatul se află în vreuna din situaţiile de la art.Se cer următoarele condiţii: a) în grija învinuitului sau a inculpatului să se afle persoanele ce au nevoie de ocrotire. Anumite categorii de bunuri. în vederea executării pedepsei amenzii nu pot fi indisponibilizate decât bunurile celui ce urmează a fi tras la răspundere penală. sunt sigilate sau sunt ridicate şi încredinţate unui custode. iar dacă există pericolul înstrăinării. declararea ca sechestrate a bunurilor. pentru că răspunderea penală este personală. o asemenea măsură se poate lua şi asupra bunurilor părţii responsabile civilmente. dacă sunt sechestrate. Măsurile asigurătorii se iau numai asupra bunurilor învinuitului sau ale inculpatului. dacă e cazul. iar Codul penal incriminează faptele de sustragere de sub sechestru sau de rupere de sigilii. şi prin încheiere. Organul judiciar ce aplică această măsură trebuie să efectueze trei operaţii asupra bunurilor sechestrate: identificarea bunurilor. De asemenea. precum şi sumele de bani ce fac obiectul 46 . pentru că faţă de făptuitorul minor care. Luarea măsurilor asigurătorii este facultativă şi devine obligatorie când persoana vătămată este o persoană lipsită de capacitatea de exerciţiu sau are capacitate de exerciţiu restrânsă. obiectele de artă. bunurile perisabile. din cauza stării fizico-psihice. Sechestrul penal este măsura asigurătorie cea mai frecvent întâlnită. în cursul urmăririi penale. Măsurile asigurătorii au funcţionalitate numai asiguratorie nu şi reparatorie. trebuie luată măsura preventivă de la art. Măsurile de siguranţă nu pot fi luate dacă s-a dispus neînceperea urmăririi penale.existenţa pericolului pentru societate. sesizează instanţa. a unei intoxicaţii cronice cu alcool sau cu stupefiante. după începerea urmăririi penale. obiectele din metal preţios. prezintă pericol pentru societate şi dacă făptuitorul este bolnav mintal. ele nu reprezintă acoperirea pagubei. aceste măsuri se pot lua numai în cursul procesului penal. Art. Situaţiile prevăzute de 113-114 CP sunt acelea în care făptuiorul din cauza unei boli. În cursul judecăţii. 185 – ex. măsura internării nu se aplică minorilor. dispune luarea în mod provizoriu a măsurilor de siguranţă corespunzătoare. titlurile de valoare. 101 (d) CP – internarea într-un institut medical educativ. Dacă procurorul. Măsurile asigurătorii se dispun prin ordonanţă. De regulă. Pentru luarea măsurilor de siguranţă se cere îndeplinirea cumulativă a următoarelor condiţii: . 113-114 CP. pietrele preţioase. inscripţie ipotecară. 162 CPP. toxicoman şi se află într-o stare ce prezintă pericol pentru societate. prin instituirea unui sechestru cu scopul de asigura repararea pagubei produse sau pentru a garanta executarea pedepsei amenzii. iar instanţa trebuie să oblige prin hotărârea sa pe inculpat sau pe partea responsabilă civilmente să acopere prejudiciul produs prin infracţiune. pentru că. Măsurile de siguranţă (art. b) în lipsa învinuitului sau a inculpatului privat de libertate aceste persoane să rămână fără nici o ocrotire. mijloacele de plată străine. de organul de urmărire penală. 165-167 CPP prevede măsuri distincte pentru sechestrul propiu-zis. 3. bunurile sechestrate se lasă în posesia celui căruia îi aparţin. are nevoie de tratament medical. iar instanţa. potrivit art. evaluarea lor.starea de boală. proprire. 162-168 CPP) Acestea sunt măsuri procesuale cu caracter real şi care constau în indisponibilizările bunurilor mobile sau imobile ale învinuitului sau ale inculpatului ori ale părţii responsabile civilmente. Măsurile asigurătorii (art. 2. Bunurile supuse măsurilor asigurătorii nu pot fi înstrăinate sau grevate cu sarcini. Poprirea şi inscripţia ipotecară sunt forme speciale ale sechestrului. de instanţă. 162 CPP) Luarea măsurii obligării la tratament medical şi a internării într-un institut de specialitate. Instanţa ia măsuri pentru a duce la îndeplinire internarea medicală şi sesizează comisia medicală competentă pentru a viza internarea bolnavilor mintal şi a toxicomanilor periculoşi.

părţile pot cere administrarea de probe.sechestrului se ridică în mod obligatoriu). dar reglementează amănunţit cuprinsul anumitor cereri în situaţii speciale. Organul judiciar ce aplică sechestrul încheie un proces-verbal în care trebuie să descrie amănunţit bunurile. Obiectele de artă de colecţie se predau spre păstrare instituţiilor de specialitate. acte de documentare procedurală (rezoluţia. actul prin care se dispune arestarea este pus în executare prin actul procedural numit mandat de arestare). Bunurile perisabile se predau societăţilor comerciale cu capital majoritar de stat ce sunt obligate să le primească şi să le valorifice. Poprirea este o formă specială de indisponibilizare ce se aplică asupra sumelor de bani datorate persoanei contra căreia s-a luat măsura sechestrului. 160 CPP prevede că procurorul sau instanţa pot lua aceleaşi măsuri. În procesul penal. şi prin încheiere. Sunt acte procesuale: punerea în mişcare a acţiunii penale. Inscripţia ipotecară este o formă a sechestrului ce se aplică în cazul bunurilor imobile şi care are ca efect indisponibilizarea bunurilor imobile cu privire la care s-a luat măsura. Contestarea măsurii asigurătorii. când schimbarea situaţiei a rezultat în mod vădit din comiterea infracţiunii şi restituirea este posibilă. pentru satisfacerea unor pretenţii sau pentru intervenţia organului judiciar (ex. Actele procedurale sunt mijloace prin intermediul cărora se aduc la îndeplinire actele şi mijloacele procesuale. hotărârile instanţei de recurs etc. precum şi alte persoane interesate. În literatura de specialitate. Sumele de bani se comsemnează pe numele învinuitului sau al inculpatului şi la dispoziţia organului judiciar ce a instituit sechestrul. aplicarea de măsuri asigurătorii. de instanţă. hotărârile prin care instanţa soluţionează cauza. Actele procedurale comune Cererea este actul prin care orice persoană interesată poate să solicite sprijin organelor judiciare. în cursul procesului penal. 2) restituirea să fie necesară şi posibilă şi să nu stânjeneasă aflarea adevărului şi justa rezolvare a cauzei. Legea nu prevede dispoziţii referitoare la conţinutul şi la forma unei cereri în general. În ce priveşte restabilirea situaţiei anterioare. Hotărârea instanţei. prin care se soluţionează plângerea împotriva măsurilor asigurătorii. trimiterea în judecată. Restituirea lucrurilor se dispune prin rezoluţiune. sumele de bani datorate sub orice titlu învinuitului sau inculpatului ori părţii responsabile civilmente de o a treia persoană sau de persoana păgubită sunt poprite în mâinile acestora. procesul-verbal). pentru recunoaşterea unor drepturi. de procuror. Codul de procedură penală nu le defineşte. rechizitoriul. Potrivit art. luarea măsurilor preventive. actele procesuale sunt definite ca fiind manifestări de voinţă ale participanţilor la proces. După soluţionarea definitivă a procesului penal. Persoanele ale căror bunuri au fost indisponibilizate prin luarea unei măsuri asigurătorii. recuzarea unei personae incompatibile etc. Metalele sau pietrele preţioase se depun la cea mai apropiată unitate bancară competentă. Obiectele se predau în termen de maxim 48 de ore de la ridicare. poate fi atacată cu recurs. cu indicarea valorii acestora. prin care se exercită drepturile şi obligaţiile şi se îndeplinesc dispoziţiile legii. fiecărui act procesual îi corespunde un act procedural (ex. dar foloseşte frecvent aceste noţiuni în numeroase texte. Pentru a proceda la restituirea lucrurilor trebuie realizate două condiţii: 1) obiectele ridicate de la învinuit sau de la inculpat ori de la orice persoană care le-a primit pentru a le păstra să fie proprietatea părţii vătămate. Dispunerea actelor procesuale şi efectuarea actelor procedurale se consemnează prin anumite acte scrise. Restituirea lucrurilor are prioritate faţă de celelalte modalităţi de reparare a pagubelor. ordonanţa. dacă nu s-a făcut plângere împotriva măsurii asigurătorii se face contestaţie pe calea unei acţiuni civile împotriva modului de ducere la îndeplinire a măsurii. cum ar fi cererea în cadrul procedurii 47 . pot face contestaţie împotriva acestor măsuri. 167. Restituirea lucrurilor şi restabilirea situaţiei anterioare sunt măsuri de reparaţie imediată în natură a pagubei produse părţii vătămate. IX. ACTE PROCESUALE ŞI PROCEDURALE COMUNE Actele procesuale sau procedurale sunt mijloace juridice prin care se realizează activitatea procesuală penală.). art.

sediul acestora. în raport de diferitele situaţii posibile. de regulă. Pot să fie aduşi cu mandat de aducere învinuitul sau inculpatul şi martorii. ora. Dacă nu se cunoaşte adresa unde locuieşte şi nici locul de muncă. persoanelor de locuiesc cu el. Mandatul de aducere (art. Nu este legală citarea prin afişarea la sediul unităţii unde lucrează persoana citată. iar dacă aceasta nu este cunoscută. Dispoziţiile de citare se consemnează într-un act scris (citaţie). cu excepţia cazului când prin lege se prevede altfel. 176. satul). Mandatul de aducere se execută prin organul de poliţie sau prin comandantul unităţii militare. data emiterii. judeţul. Dacă persoana invitată prin citaţie nu s-a prezentat în faţa organelor judiciare şi dacă este necesară prezenţa ei. va fi citat cu scrisoare recomandată. iar dacă sediul nu se cunoaşte. arătarea consecinţelor neprezentării. 175-181 CPP) este actul procedural prin care o persoană este chemată să se prezinte în faţa organului judiciar la o anumită dată şi oră. Dacă nu vrea să primească citaţia sau nu poate să semneze dovada. Dispoziţia de aducere cu mandat este un act procedural care poate fi efectuat în tot cursul procesului penal. prenumele şi adresa petiţionarului. Citarea nu se face la domiciliul legal. 48 . citaţia se afişează la sediul consiliului local în a cărei rază teritorială s-a comis infracţiunea. 178-179 CPP). şi prin încheiere. adresa celui citat (localitatea. nici la adresa indicată de partea vătămată. se poate recurge la aducerea cu mandat a persoanei anterior citate. persoanei citate. cu indicarea calităţii sale procesuale şi a sancţiunii în caz de neprezentare. în comune. în cursul urmăririi penale. semnătura şi data. unităţile economice de stat (art. În lipsa celui citat. rudelor apropiate. 2) prezenţa persoanei chemate să fie necesară. atunci citaţia se afişează la consiliul local în a cărui rază teritorială s-a comis infracţiunea. ci unde cel citat locuieşte efectiv. indicarea obiectului cauzei. învinuitul sau inculpatul se citează la adresa unde locuieşte. chemarea să fie obligatorie şi dispoziţia de chemare să fie luată prin rezoluţie. va servi de dovadă că procedura de citare a fost legal întocmită. care trebuie să semneze la primire. Procedura de înmânare a citaţiei (art. trebuie îndeplinite următoarele condiţii: procesul penal să fi început. Condiţiile necesare emiterii unui mandat sunt: 1) neprezentarea nejustificată a persoanei la chemarea prin citaţie. ori. numele şi prenumele celui citat. semnat de destinatar. iar avizul de primire a scrisorii. deţinuţii se citează la locul de deţinere prin administraţia acestuia.plângerii prealabile sau cererea de revizuire a liberării provizorii. Locul de citare este reglementat de art. ziua. atunci când mandatul îi priveşte pe militari. motivele pe care se întemeiază cererea. 145) se citează la sediul acestora. comuna. ea poate fi înmânată soţului. Bolnavii internaţi se citează prin administraţia instituţiei de internare. Aducerea cu mandat este o măsură de constrângere care constă în obligarea persoanei de a se lăsa condusă în faţa organului judiciar care a emis mandatul de către persoana care a emis ordinul de executare a mandatului. Citaţia nu poate fi înmânată minorilor sub 14 ani şi nici persoanelor puse sub interdicţie. Pentru valabilitatea citării. militarii încazarmaţi se citează la unitatea militară. în cursul judecăţii. Dacă învinuitul sau inculpatul locuieşte în străinătate şi nu se cunoaşte adresa. De regulă. identificarea organului ce a solicitat detenţia. după caz. atunci se afişează la sediul consiliului local în a cărui rază teritorială se află organul ce desfăşoară urmărirea penală. citaţia trebuie să cuprindă: denumirea organului de urmărire penală sau a instanţei ce emite citaţia. strada. Dacă scrisoarea recomandată nu poate fi înmânată din cauza refuzului de primire sau din orice alt motiv ori în cazul în care statul destinatar nu permite citarea prin poştă a cetăţenilor săi. atunci agentul însărcinat cu înmânarea citaţiei trebuie să realizeze un proces-verbal şi să afişeze citaţia pe uşa locuinţei. Potrivit art. 176. numărul dosarului. calitatea acestuia. Cuprinsul unei cereri trebuie să aibă următoarele menţiuni: numele. locul şi anul. Înmânarea citaţiei se face. la adresa locului de muncă prin oficiul de personal al unităţii. Dovada de primire a citaţiei se depune la organul judiciar ce a dispus citarea şi va face proba că citarea s-a îndeplinit în condiţiile legii. numărul. Citarea (art. 133-134 CPP). citarea se va afişa la sediul parchetului. Dacă infracţiunea s-a comis în mai multe locuri.

termenele pot fi: a) termene fixe – când prevăd o durată de timp invariabilă pentru efectuarea actului. care se pot modifica. Clasificarea termenelor. fără însă a aduce atingere intereselor părţilor. atunci când utilizează expresiile „de îndată” sau „de urgenţă”. Persoanele aduse cu mandat nu pot rămâne la dispoziţia organelor judiciare decât timpul strict necesar pentru audiere. În funcţie de modul de calcul. În raport de efectele pe care le produc. cum ar fi termenul de declarare a unei căi de atac. nerespectarea acestui termen nu atrage sancţiuni procedurale. pentru îndeplinirea procedurii de citare. 1. să limiteze în timp măsurile preventive. Fixarea unor termene în cadrul procesului penal are ca scop. Termenele legale nu se pot modifica. intervalul de timp care desparte momentul pronunţării hotărârii judecătoreşti de momentul rămânerii definitive a hotărârii. iar pe de altă parte. 2. c) termene orânduitoare (de recomandare) – cele ce prevăd o durată de timp în interiorul căreia este recomandabil să fie îndeplinit actul procedural sau procesual. impune totuşi o obligaţie care se referă la timp. aceste acte se pot efectua oricând. b) termene substanţiale – intervale de timp determinate de lege pentru ocrotirea unor drepturi. Dacă în privinţa unor acte legea nu prevede nici un termen. sancţiunea în cazul nerespectării termenului fiind nulitatea actului (ex. termenele pot fi: a) termene dilatorii (prohibitive) – nu permit efectuarea unor acte decât după ce a expirat durata termenului.O excepţie de la condiţia citării anterioare o constituie cazul infracţiunii flagrante. după ce a fost atinsă permite efectuarea valabilă a actului. termenele pot fi: a) termene legale – cele prevăzute de lege (ex. b) termene peremtorii (imperative) – termenele înăuntrul cărora trebuie îndeplinit un act. dacă aducerea silită este în interesul cauzei. 3. termenele pot fi: a) termene procedurale – intervale de timp fixate pentru a ocroti drepturi şi interese conferite persoanelor în cadrul procesului penal (ex. numai după trecerea acestui termen hotărârea poate fi pusă în executare). 4. termenul de apel. cele de prescripţie a răspunderii penale etc. În raport de factorul timp. În raport de natura drepturilor şi intereselor pe care le ocrotesc. b) termene judiciare – fixate de organul judiciar în faţa căruia se află cauza. de recurs). nerespectarea unui termen imperativ atrage sancţiunea decăderii din exercitarea dreptului procesual şi nulitatea actului tardiv. Dacă persoana arătată în mandatul de arestare nu poate fi adusă din motive de boală. de apel. Dacă învinuitul sau inculpatul refuză să se supună mandatului sau încearcă să fugă. termenele pot fi: a) termene de succesiune – se calculează în sensul curgerii normale a timpului. să împiedice tergiversarea procesului penal. cele ce privesc durata măsurilor de prevenţie. atunci cel însărcinat cu executarea mandatului constată aceste împrejurări într-un proces-verbal pe care îl înaintează organului judiciar care a emis mandatul. În unele cazuri. spre deosebire de cele judiciare.). cele aplicabile în domeniul liberării condiţionate. 185-188 CPP) O condiţie de valabilitate a actelor procedurale şi procesuale priveşte timpul în care trebuie efectuat actul. Termenele (art. În raport de organele care le stabilesc. deşi legea nu prevede o unitate de timp. în care se dispune reţinerea sau arestarea preventivă. precum şi situaţia când invinutul sau inculpatul poate să fie adus cu mandat înainte de a fi citat. 49 . va fi constrâns la aducerea silită. Termenele sunt intervalele de timp înăuntrul cărora sau după epuizarea cărora se pot efectua acte şi măsuri pentru folosirea căilor de atac. interese extraprocesuale (ex.). pentru luarea măsurilor preventive etc. de recurs. pe de-o parte. b) termene maxime – termenul de apel este maxim atunci când indică durata maximă de timp în care trebuie efectuat actul. 5. de rezolvare a plângerilor formulate împotriva actelor de urmărire penală etc. c) termene minime – când au o durată determinată minimă care.

d) pe ani – ex. luna şi anul se socotesc împlinite cu o zi înaintea zilei corespunzătoare datei la care au început să curgă (ex. pe unităţi libere de timp. termenele pot fi: a) pe ore – ex. Orice act depus la organul judiciar la sfârşitul zilei în care expiră termenul prevăzut de lege este considerat ca fiind în termen. la unitatea militară. în durata termenelor pe luni sau pe ani intră ziua când durata începe să curgă. un termen de 10 zile pentru arestarea învinuitului. Prin urmare. 31 martie – 30 aprilie). 154 CPP. de asemenea. potrivit art. O excepţie o constituie folosirea căilor de atac ce trebuie introduse în termen la organul competent. va expira pe 28 aprilie. în acest caz. 24 de ore pentru reţinere.b) termene de regresiune – se calculează în sensul invers curgerii timpului. durata timpului material este cu două unităţi mai mare decât termenul procedural în sine. 138 CPP. în cazul unor evenimente excepţionale (război. de la un anumit moment înapoi. calamitate. termenele se calculează potrivit art. expiră vineri). Orice act viciat va fi lovit de nulitate – sancţiunea procedurală cu caracter general. 186 CPP. dar nu şi ziua când se împlineşte. 186. cât şi cele procedurale să se îndeplinească cu respectarea condiţiilor prevăzute de lege. la ora 7. b) pe zile – ex. o garanţie a respectării legalităţii o reprezintă sancţiunile procedurale (mijloace prin intermediul cărora actele devin lipsite de valabilitate). Calculul termenelor procedurale pe ore sau pe zile se face. ce începe să curgă miercuri. va expira pe 28 aprilie. care începe să curgă luni. un termen procedural ce începe pe 27 aprilie. expiră la sfârşitul zilei corespunzătoare a ultimei luni sau la sfârşitul zilei corespunzătoare a ultimului an. iar doctrina recunoaşte ca sancţiune şi inexistenţa. Actele făcute de procuror se consideră făcute în termen. la unitatea militară sau la oficiul poştal. În cazul termenelor procedurale pe ore sau pe zile. Acest mod de calcul se utilizează în cazul măsurilor preventive (ex. şi anume. va expira pe 5 mai. Termenele pe luni sau pe ani se calculează calendarisitic şi. în cazul reţinerii. atunci termenul va expira în ultima zi a acelei luni (ex. stare de asediu) se poate dispune suspendarea termenelor procedurale. pe unităţi pline de timp. în sensul că ora şi ziua la care începe să curgă termenul şi ora şi ziua când se împlinesc nu intră în durata termenului (ex. la oficiul poştal prin scrisoare recomandată. la ora 13. Sancţiunile procedurale (art. termenul de 24 de ore ce a început pe 27 aprilie. Potrivit art. actul efectuat peste termen este nul. termenul pentru introducerea recursului în anulare în defavoarea condamnatului. un termen ce va începe pe 27 aprilie 2004 expiră pe 26 mai 2005). Totuşi. Modul de calcul este diferit după cum termenele sunt substanţiale sau procedurale. 6. 10 zile de declararea apelului. Legea prevede şi alte sancţiuni: decăderea. civilă sau penală. un termen de o lună expiră ca în exemplul: 27 aprilie – 27 mai. Persoanele ce nesocotesc legalitatea în cursul procesului penal pot fi trase la răspundere administrativă. care începe pe 27 aprilie. Dovada că actul a fost depus în termen rezultă din înregistrarea făcută la locul de deţinere. 186. conform art. Astfel. Legea a prevăzut şi reguli speciale ce se aplică în caz de împiedicare obiectivă. Decăderea operează 50 . ca urmare a nerespectării termenelor imperative. dacă ultima zi cade într-o dată pe care nu o are luna respectivă. În ce priveşte modul de calcul al temenelor substanţiale pe luni sau pe ani. c) pe luni – ex. Decăderea este sancţiunea specifică ce constă în pierderea exerciţiului unui drept subiectiv. Calculul termenelor substanţiale pe ore sau pe zile se face. În privinţa actelor viciate. 2 luni pentru intentarea plângerii prealabile. termenul va expira la începutul primelor zile lucrătoare. dacă data trecută în registrul parchetului este cuprinsă înăuntrul termenului prevăzut de lege. 197 CPP) Principiul legalităţii impune ca atât actele procesuale. În raport de durata lor. inadmisibilitatea. va expira luni. Aceasta vizează calculul termenelor pe luni sau pe ani astfel: un termen de apel de 3 zile. În dreptul procesual nu există împrejurări care să atragă suspendarea sau întreruperea termenului. Astfel. Astfel. chiar dacă a ajuns la organul judiciar după expirarea termenului. este considerat ca depus în termen actul depus la unitatea locului de deţinere. potrivit art. În cazul termenelor socotite pe luni sau pe ani. în cazul în care ultima zi a unui termen procedural cade într-o zi nelucrătoare. la ora 11. la ora 8. un termen de apel de 3 zile. în sensul că ora şi ziua la care începe şi se sfârşeşte termenul intră în durata termenului.

ceea ce atrage valabilitatea actului făcut cu încălcarea legii. În funcţie de felul în care legea permite acoperirea lor prin voinţa părţilor sau prin trecerea unui anumit timp. Clasificarea nulităţior. (4).când persoana prejudiciată prin infracţiune nu s-a constituit ca parte civilă până la citirea actului de sesizare în primă instanţă. astfel că partea vătămată pierde dreptul de a deveni parte civilă. nu mai poate fi refăcut. b) nulităţi parţiale – se aplică numai la o parte a actului viciat. 197 CPP. cu condiţia să nu fi provocat chiar ea nulitatea. în art. 2. Potrivit art. 3. decăderea. în art. b) nulităţi virtuale – prevăzute de lege. Astfel. 192 şi art 197 (1). spre deosebire de nulitate. Nulităţile sunt considerate cele mai importante sancţiuni. b) nulităţile relative trebuie invocate pentru că nu operează din oficiu decât în mod excepţional. poate fi îndreptată atât împotriva actelor procesuale. este considerată ca inexistentă o hotărâre judecătorească întocmită de un procuror sau de un student în practică. ca sancţiune procedurală. vătămarea trebuie să constea într-o încălcare a drepturilor părţilor sau a modului de administrare a justiţiei penale. 197 (2). Prin urmare. cât şi a celor procedurale. b) nulităţi relative – sunt virtuale şi pot fi acoperite. b) prin încălcare să se producă vătămare care să fie de natură procesuală. c) nulităţile relative trebuie invocate într-un anumit timp (în timpul efectuării actului. nulităţile pot fi: a) nulităţi exprese – prevăzute de lege. Inexistenţa se referă la faptul că actul inexistent. 4. În raport de natura sau de modul de aplicare sau de efectele pe care le produc. După modul de reprezentare. nulităţile pot fi: a) nulităţi totale – atrag nulitatea întregului act viciat. dacă cel vătămat e prezent. este cazul situaţiei când inculpatului nu i se acordă ultimul cuvânt şi el acceptă această omisiune. Inadmisibilitatea. spre deosebire de actul nul. încălcările dispoziţiilor legale care reglementează desfăşurarea procesului penal atrag nulitatea actului. prin nulitate fiind desfiinţate actele încheiate cu nesocotirea legii. Astfel. nulitatea se consideră acoperită şi nu mai poate fi invocată într-o altă etapă a procesului). Dacă actul a fost declarat inadmisibil. cel e invocă nulitatea este obligat să dovedească existenţa vătămării (atingerea unui drept sau a unui interes personal. Astfel. dacă agentul procedural a identificat casa şi a realizat procedura de citare. dacă cel interesat a lipsit la efectuarea actului. Prin urmare. vătămări de ordin material). numai când s-a produs o vătămare ce nu poate fi înlăturată decât prin anularea acestui act. 192 şi art. d) invocarea din oficiu a nulităţii relative este posibilă doar în mod excepţional. încălcare ce poate consta fie în întocmirea unui act contrar legii. nu e lovită de nulitate citaţia unde nu s-a scris numărul casei. este o realitate de fapt şi priveşte acele acte ce au doar aparenţa existenţei juridice. b) nulităţi neacoperibile – pot fi invocate oricând. iar invocarea se face de partea interesată. iar anularea are drept urmare considerarea actului fără valoare juridică. 197 rezultă următoarele condiţii necesare pentru anularea unui act procesual sau procedural: a) să se constate o încălcare a legii. ce este o realitate juridică. nulităţile pot fi: a) nulităţi acoperibile – îşi pierd efectul prin voinţa părţilor sau trecerea unui anumit interval de timp. 197 (1). nulităţile pot fi: a) nulităţi absolute – prevăzute expres de lege şi pot fi invocate oricând. se referă la drepturile procedurale şi are în vedere un act ce nu poate lua fiinţă pentru că nu a fost efectuat în termenul legal. în asemenea caz. 51 . Din dispoziţiile art. atrage nulitatea actului efectuat cu încălcarea legii. Nulităţile relative (art. În funcţie de întinderea lor. dacă se ajunge la constatarea că anularea actului făcut cu încălcarea legii este necesară pentru aflarea adevărului sau pentru soluţionarea justă a cauzei. (4) CPP). nu orice încălcare formală a legii conduce la nulitatea actului. fie în omisiunea de a întocmi actul în condiţiile legii. c) vătămarea produsă să nu poată fi înlăturată decât prin anularea actului făcut cu încălcarea legii. în cazul nulităţilor relative există şi condiţii speciale: a) nulităţile relative pot fi acoperite prin voinţa părţilor. spre deosebire de decădere. sau până la primul termen de judecată cu procedură completă. 1. este lovit de inadmisibilitate apelul pe care îl declară partea civilă privind latura penală a cauzei. Nulitatea. Pe lângă condiţiile generale comune nulităţilor.

c) persoanele care solicită consultaţii referitoare la drepturile sau la interesele lor. când sunt obligatorii potrivit legii. iar cel ce o invocă nu trebuie să facă dovada vătămării suferite. 197 (2). c) nulităţile absolute pot fi invocate de oricare dintre părţi ori de procuror şi se iau în considerare şi din oficiu. adică cei interesaţi sunt lăsaţi să decidă dacă îşi aleg sau nu un avocat care să le asigure asistenţa juridică. Asistenţa judiciară (art. iar organele judiciare sunt obligate să-i aducă la cunoştinţă acest drept. În principiu. precum şi în susţinerea cu mijloace juridice a drepturilor şi a intereselor legitime alte acestora. vătămarea produsă prin încălcarea legii se prezumă de lege. Apărătorul în procesul penal nu este parte. Organul judiciar ce constată nulitatea trebuie să dispună refacerea actului. b) nulităţile absolute nu pot fi înlăturate în nici un mod şi pot fi invocate în orice fază a procesului penal. Asistenţa juridică facultativă este regula în materia asistenţei juridice. se înscrie printre principalii participanţi la rezolvarea cauzei penale. după începerea dezbaterilor judiciare. Legea a prevăzut expres şi în mod amănunţit aspecte privind acordarea asistenţei juridice învinuitului sau inculpatului. 171 CPP se arată că învinuitul sau inculpatul are dreptul să fie asistat de apărător în tot cursul urmăririi penale şi al judecăţii. Nulitatea produce şi un efect indirect: anularea actelor anterioare. concomitente sau posterioare. apărarea persoanei fizice sau juridice în toate fazele procesului penal. existând unele situaţii (reglementate expres) când asistenţa juridică este obligatorie. în raporturile lor cu organele puterii. Acest efect se produce atât în cazul nulităţii absolute. datorită contribuţiei pe care o are la aflarea adevărului şi datorită funcţiei procesuale pe care o exercită. În art. fără să poată fi contradovedită. b) militarii în termen. o excepţie de la regula privind nulitatea absolută în materie de competenţă materială este constatarea încălcării normelor de competenţă materială de instanţă. Asistenţa juridică obligatorie. cât şi a organelor de urmărire penală. dacă este posibilă şi necesară. Efectele ei. ale administraţiei de stat sau cu alte persoane române sau străine. precum şi la prezenţa inculpatului şi la asistarea acestuia de apărător. nulitatea absolută nu operează în cazul încălcării dispoziţiilor care relementează competenţa teritorială. precum şi situaţia în care instanţa. ci şi în interesul unei bune desfăşurări a procesului penal. e) încălcarea dispoziţiilor referitoare la prezenţa procurorului. care se află în legătură cu actul anulat. cei care nu au posibilităţi materiale să plătească onorariul. b) încălcarea dispoziţiilor referitoare la sesizarea instanţei. d) încălcarea dispoziţiilor privind publicitatea şedinţei de judecată. În unele situaţii. legea 92/1992). cât şi în cazul nulităţii relative. În anumite situaţii. însă. 197 (2): a) încălcarea dispoziţiilor privind competenţa după materie şi după calitatea persoanelor atât a instanţei. De la acestă regulă există derogări. lipsirea lui de valoare juridică din momentul efectuării lui şi nu din momentul constatării nulităţii. Cazurile de nulitate absolută sunt expres prevăzute în art. Nulitatea se invocă pe cale de excepţie de nulitate. Anumite categorii de persoane beneficiază în mod gratuit de asistenţă juridică: a) la aprecierea decanului baroului.Nulităţile absolute (art. actul nul nu mai trebuie refăcut. (3) CPP) intervin în cazul celor mai importante dispoziţii şi se caracterizează prin trăsături opuse nulităţilor relative: a) în cazul nulităţilor absolute. Efectul direct al nulităţii este ineficienţa actului. c) încălcarea dispoziţiilor privind compunerea completului de judecată (v. chiar şi prin folosirea căilor extraordinare de atac. după efectuarea cercetării judecătoreşti schimbă încadrarea juridică a faptei într-o altă infracţiune pentru care competenţa materială a organului de urmărire penală ar reveni altui organ. 52 . Refacerea actului se face de acelaşi organ judiciar ce a întocmit actul cu încălcarea legii. Declararea nulităţii. asistenţa juridică a părţilor din proces este facultativă. care funcţionează nu doar în interesul învinuitului sau al inculpatului. când participarea e obligatorie. 171-173 CPP şi legea 51/1995 privind exercitarea profesiei de avocat) Asistenţa judiciară constă în acordarea de consultaţii şi întocmirea de alte acte cu caracter juridic. vătămate în timpul evenimentelr din Decembrie 1989. f) încălcarea dispoziţiior privind desfăşurarea anchetei sociale în cauzele cu infractori minori. legea impune asistenţa juridică şi aceasta este o consecinţă a faptului că apărarea este o instituţie de interes social.

În cazul în care inculpatul are apărător ales şi dacă acesta lipseşte de la judecarea cauzei. 174 CPP) Legislaţia noastră permite alături de asistenţa juridică şi reprezentarea. . 172 CPP astfel: „asistenţa este obligatorie când învinuitul sau inculpatul este minor. Reprezentarea (art. apărătorul are dreptul să-l asiste pe inculpat. dar. În privinţa asistenţei obligatorii a învinuitului sau a inculpatului arestat. să pună concluzii. În art.când asistenţa juridică este obligatorie. în mod excepţional. în situaţia în care instanţa apreciază că din anumite motive partea nu şi-ar putea face singură apărarea.dreptul apărătorului de a asista la efectuarea oricărui act de urmărire penală. aceasta se referă numai la cel arestat şi nu se extinde şi la cel reţinut preventiv. . cazul când legea prevede pentru infracţiunea comisă pedeapsa detenţiei pe viaţă sau pedeapsa închisorii mai mari de 5 ani. iar în cursul judecăţii.Asistenţa obligatorie este reglementată în art. se desemnează unul din oficiu. militar cu termen redus. iar dacă învinuitul sau inculpatul este pus în libertate. elev al unei instituţii militare de învăţământ. Asistenţa juridică obligatorie priveşte pe învinuit sau pe inculpat. În privinţa asistenţei învinuitului sau a inculpatului minor. delegarea apărătorului din oficiu încetează la prezentarea apărătorului ales. să exercite drepturile procesuale ale acestuia. 172 CPP sunt reglementate următoarele: . apărătorul poate formula plângere (art. dacă există dovada că apărătorul a fost încunoştinţat de data şi de ora efectuării actului. Apărătorii părţii vătămate. va dispune asistarea de un apărător din oficiu. în cursul judecăţii. Atât în cazul asistenţei facultative. dacă învinuitul sau inculpatul este minor în momentul sesizării instanţei. lipsa acestuia nu împiedică efectuarea oricărui act de urmărire penală. să ia la cunoştinţă de dosarul cauzei. militar în termen. Astfel. acesta devine major. 173 CPP se arată că.în faza de judecată. ce constă în împuterniciera dată unei persoane (reprezentant) de a îndeplini. pentru faza de judecată. rezervist concentrat sau mobilizat. legea a lăsat posibilitatea celor interesaţi să aleagă apărătorul pe care-l preferă. cât şi în cazul celei obligatorii. Drepturile apărătorului. aceasta este obligatorie în cursul urmăririi penale. chiar dacă. La situaţiile de asistenţă obligatorie prevăzute pentru tot cursul procesului penal se mai adaugă. internat într-un centru de reeducare sau într-un institut medical educativ. pe seama unei părţii care nu se poate prezenta sau nu doreşte să se prezinte.când apărătorul este prezent la efectuarea unui act. legea prevede asistenţa obligatorie şi a celorlate părţi. Când asistenţa este obligatorie şi învinuitul sau inculpatul nu şia ales apărător. să formuleze cereri. Această obligaţie există numai în intervalul de timp cât durează arestarea. să utilizeze căile de atac. . 275 CPP). apărătorul poate să ia contact cu învinuitul sau inculpatul arestat sau reţinut şi va fi asigurată confidenţialitatea convorbirilor. organul de urmărire penală trebuie să asigure prezenţa apărătorului la ascultarea inculpatului. să ridice excepţii. atunci când apărătorul ales lipseşte nejustificat la două termene consecutive cu scopul de a îngreuna rezolvarea cauzei. precum şi în alte cazuri prevăzute de lege. în art. Posibilitatea alegerii apărătorului primează faţă de numirea din oficiu şi. ai părţii civile şi ai părţii responsabile civilmente au aceleaşi drepturi ca şi apărătorul învinuitului sau ai inculpatului. Apărătorul ales poate fi înlocuit cu unul din oficiu. cât timp învinuitul sau inculpatul nu a devenit major. acesta nu poate fi înlocuit cu unul din oficiu. de aceea. nu mai există obligaţia asistării. iar instanţa trebuie să dispună amânarea cauzei. . asistenţa rămâne obligatorie. 53 . se va face menţiunea despre acest fapt şi actul va fi semnat şi de apărător. când este arestat chiar în altă cauză ori când organul de urmărire penală sau instanţa apreciază că învinuitul sau inculpatul nu şi-ar putea face singur apărarea.în cursul urmăririi penale. acte procesuale în faţa organului judiciar. .în cazurile în care consideră că cererile pe care le-a făcut organului de urmărire penală au fost respinse nemotivat.

în cazul unei percheziţii. există câteva forme fundamentale de competenţă: competenţa materială. iar în cazul în care sunt încălcate. Enumerarea tuturor infracţiunilor care sunt în competenţa materială a fiecărui organ judiciar nu este o soluţie practică. dacă fapta a fost comisă de un procuror sau de un judecător. fiind în măsură să soluţioneze cauzele penale care le revin potrivit competenţei teritoriale. ce intervine între reprezentat şi reprezentant. În cursul urmăririi penale. În unele situaţii. 54 . pentru fiecare organ judiciar în parte (ex. Reprezentarea învinuitului sau a inculpatului nu poate avea loc în cazul actelor cu caracter personal (ex. calitatea făptuitorului atrage trecerea cauzei în competenţa unei instituţii superioare celei ordinare (ex. iar calitatea celorlalte părţi nu are nici o relevanţă pe acest plan. datorită numărului mare de infracţiuni prevăzute de legea penală. Competenţa materială este determinată de natura şi gravitatea faptelor comise. 174 CPP. organele de cercetare penală ale poliţiei au o competenţă generală. Competenţa personală este determinată de calitatea pe care o are făptuitorul. Reprezentarea poate fi şi legală. organele judiciare. În faza de judecată există obligaţia inculpatului de a fi reprezentat la judecată în primă instanţă. Potrivit criteriilor de diferenţiere arătate. neintrând în competenţa judecătoriilor cauzele date în competenţa altor instituţii. cu excepţia cazurilor când prezenţa învinuitului sau a inculpatului este obligatorie. iar gradul ierarhic al inculpatului militar determină şi competenţa instanţelor militare pe verticală. şi constituie o derogare de la competenţa materială. Prin determinarea abstractă se stabilesc ce categorii de infracţiuni sunt în competenţa de soluţionare a unui organ judiciar. în momentul săvârşirii infracţiunii. Legea procesuală penală prevede atât norme generale. Competenţa materială se stabileşte între organe judiciare de grade diferite. competenţa personală interesează numai calitatea făptuitorului. conform legii. Pentru a simplifica reglementarea competenţei materiale se folosesc două sisteme de determinare: determinarea abstractă şi determinarea concretă. spre exemplu. Acest tip de reprezentare este specific procesului civil. În principiu. în cadrul procesului penal. X. în procesul penal nepunându-se problema reprezentării legale. Prin determinarea concretă se stabilesc infracţiunile ce fac obiectul cauzelor penale. de asemenea. cât şi celelalte părţii pot fi reprezentate. în raport cu organele superioare sau inferioare în grad. pentru ocrotirea persoanelor fără capacitate de exerciţiu sau cu capacitate restrânsă. în cazul asistenţei juridice. legea permite reprezentarea. Tipul obişnuit de reprezentare este reprezentarea convenţională. COMPETENŢA ÎN MATERIE PENALĂ Noţiune şi forme Cauzele penale nu pot fi urmărite şi judecate de oricare organ de urmărire penală sau instanţă. în cursul judecăţii atât învinuitul sau inculpatul. Normele competenţei materiale sunt imperative şi nu pot fi schimbate prin voinţa sau prin înţelegerea părţilor. actele încheiate sunt nule absolut. judecătoriile au. apărătorul pune concluzii în prezenţa părţii. care se întemeiază pe existenţa unui contract de mandat. competenţa personală şi competenţa teritorială. De asemenea. Competenţa este sfera atribuţiilor pe care le au de îndeplinit. mai există şi două forme subsidiare de competenţă: competenţa specială şi competenţa extraordinară. al cercetării la faţa locului etc. prin gravitatea lor. prin locul comiterii faptelor şi prin calitatea făptuitorilor. ele fiind variate prin natura lor.Ceea ce deosebeşte reprezentarea de asistenţa juridice este faptul că. ascultarea). art. Prin competenţa materială se stabileşte sfera atribuţiilor unui organ. persoana reprezentată este înlocuită de reprezentant. cât şi norme speciale de competenţă. Potrivit art. acesta va fi judecat de instanţa superioară celei din care fac parte aceste persoane). iar în cazul reprezentării. o competenţă generală. 209 (3) CPP enumeră infracţiunile pentru care urmărirea penală se efectuează obligatoriu de procuror). Legea dă în competenţa instanţelor militare infracţiunile comise de militari. Astfel.

45 CPP precizează că regulile de competenţă teritorială se aplică în acelaşi fel şi în cursul urmăririi penale şi în cursul judecăţii. 30: 1) în cazul în care a fost sesizat un singur organ judiciar din cele prevăzute la art. mareşal. 40 CPP. precum şi calitatea de judecător sau de magistrat asistent la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. 30). raza teritorială corespunde întregului teritoriu al ţării (ex. Pentru infracţiunile comise în ţară. 30. de instanţa civilă sau militară în a căror circumscripţie îşi are domiciliul sau locuieşte făptuitorul. după caz. iar dacă nu locuieşte sau nu-şi are domiciliul în ţară. competenţa revine organului mai întâi sesizat şi va opera o „preferinţă cronologică”. 31 CPP. 30 şi operează „preferinţa legală”. amiral sau chestor ori de şef al unui cult religios sau de membru al Înaltului Cler. competenţa revine instanţei în a cărei rază teritorială s-a efectuat mai întâi sesizarea (ex. stabilind şi modul cum operează criteriile de la art. 2) dacă au fost sesizate cel puţin două organe judiciare dintre cele menţionate la art. Art. după următoarele criterii: a) locul unde a fost săvârşită infracţiunea. atunci competenţa revine instanţei în a cărei rază teritorială locuieşte făptuitorul. nu şi rezolvarea cauzei respective de un anume organ judiciar (ex. 30 au fost sesizate în momente diferite. membru al Guvernului. 30 (2). chiar dacă inculpatul. nu mai are această calitate. Pentru unele organe. competenţa revine Judecătoriei Sectorului 2 din Bucureşti. Conform art. după săvârşirea infracţiunii. Dacă nava nu ancorează sau nu aterizează pe teritoriul românesc. Potrivit art. lucrător în cadrul parchetului. Uneori. 55 . acesta va fi competent să rezolve cauza. 30. senator. 28-29 CPP. judecător. Dacă făptuitorul nu are domiciliul sau nu locuieşte în România. procuror. 30 CPP. în următoarele cazuri: a) când fapta are legătură cu atribuţiile de serviciu ale făptuitorului. Infracţiunile comise pe o aeronavă sunt de competenţa instanţei în a cărei circumscripţie se află primul loc de aterizare pe teritoriul României. la Curtea Constituţională. însă nu este atrasă competenţa personală a unui anume organ judiciar). judecarea cauzei revine aceleia dintre instanţe competentă conform art. Competenţa teritorială diferenţiază din punct de vedere teritorial organel judiciare cu o egală competenţă materială. calitatea de subiect activ poate determina doar încadrarea juridică a faptei. deputat. c) locul unde locuieşte făptuitorul. Infracţiunile comise pe o navă sunt de competenţa instanţei în a cărei circumscripţie se află primul port românesc în care ancorează nava. Preşedinte al României. b) când s-a dat o hotărâre în primă instanţă. conform art. 30 (1). iar fapta este de competenţa judecătoriei. deşi este posibil ca acest organ să nu facă parte din organele arătate expres la art. atrage competenţa personală a organelor judiciare numai calitatea de militar. în a cărei rază teritorială s-a efectuat urmărirea penală. indiferent unde a fost săvârşită infracţiunea sau unde a fost prins făptuitorul – cazul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie).Nu orice calitate pe care o are subiectul activ al infracţiunii atrage competenţa personală. Pentru a preîntâmpina conflictele de competenţă între organele judiciare. instanţa rămâne competentă să judece. potrivit art. b) locul unde a fost prins făptuitorul. cu excepţia cazurilor când legea stabileşte altfel. general. competenţa se stabileşte astfel: a) în caz de sesizare simultană. cauza se va judeca la Judecătoria Sectorului 2 din Bucureşti. 3) dacă nici unul dintre locurile prevăzute de art. 30 nu este cunoscut. Infracţiunile săvârşite în afara ţării se judecă potrivit art. b) dacă organele judiciare prevăzute la art. prioritatea se stabileşte în ordinea enumerării de la art. competenţa teritorială se determină. când competenţa instanţei este determinată de calitatea inculpatului. legea a stabilit anumite reguli. organele centrale pot efectua urmărirea penală în orice cauză penală. poate fi competent teritorial organul judiciar la care s-a depus plângerea. d) locul unde locuieşte persoana vătămată. calitatea de funcţionar este o condiţie pentru a se reţine o anumită infracţiune legată de serviciu.

art. altui organ judiciar. pentru a sustrage pe altul de la răspunderea penală. legătura constă în înţelegerea prealabilă a făptuitorilor şi nu interesează dacă infracţiunile comise sunt de acelaşi fel sau sunt diferite şi nici intervalul de timp care le desparte. toţi participanţii trebuie judecaţi împreună pentru corecta individualizare a pedepselor. . este interzisă înfiinţarea de instanţe extraordinare. Competenţa extraordinară poate fi determinată de unele împrejurări excepţionale: starea de asediu. degradarea autovehiculului aparţinând avutului public. părţile se reclamă reciproc pentru infracţiunea de vătămare ori de insultă. Prorogarea se justifică prin aceea că între două sau mai multe infracţiuni sau aspecte ale unei cauze pot apărea unele legături substanţiale. Competenţa în caz de indivizibilitate şi de conexitate Extinderea competenţei unei instanţe judecătoreşti asupra altor infracţiuni cu aspecte complexe se numeşte prorogare de competenţă. pe perioada stării excepţionale. b) când două sau mai multe infracţiuni au fost săvârşite prin acelaşi act (ex. c) în cazul infracţiunilor continuate sau în orice alte cazuri când două sau mai multe acte materiale alcătuiesc o singură infracţiune (ex. după o prealabilă înţelegere între infractori. încălcarea normelor de circulaţie pe drumurile publice poate atrage distrugerea.Competenţa specială este competenţa materială dată exclusiv în sarcina unui anumit organ judiciar. În procesul penal se admite numai prorogarea legală. în faţa aceluiaşi organ judiciar. de obicei). 34 CPP) sunt: a) când două sau mai multe infracţiuni sunt comise prin acte diferite de mai multe persoane împreună. Cazurile de indivizibilitate sunt expres şi limitativ prevăzute de lege: a) când la săvârşirea unei infracţiuni au participat mai multe persoane (coautori. infracţiunea complexă. . Cazurile de conexitate (art. Prorogarea este posibilă numai când faptele între care există legături pot fi reunite în faţa aceleiaşi instanţe. comite o tăinuire sau o favorizare a infractorului). astfel încât aflarea adevărului şi corecta rezolvare a cauzei nu sunt posibile fără reunirea cauzelor într-una singură. c) când o infracţiune este săvârşită pentru a pregăti. 33 CPP). Conform art. Competenţa în caz de indivizibilitate (art. 208 CPP): . precum şi o vătămare corporală din culpă sau o ucidere din culpă). prin extinderea competenţei sale normale.căpitanii porturilor. comise cu aceeaşi ocazie).ofiţerii de grăniceri.comandanţii aeroporturilor. care să fie comise în acelaşi loc şi în acelaşi timp. condiţia pentru existenţa conexităţii în acest caz este să existe fapte penale intenţionate şi distincte. o apropiere întâmplătoare care are faptic o anume relevanţă procesuală (ex.ofiţerii anume desemnaţi de Ministerul de Interne pentru cercetarea infracţiunilor la frontieră. exdinderea competenţei având loc numai în baza legii. infracţiunea de delapidare comisă prin fals sau infracţiunea de înşelătorie comisă prin fals ori cazul când autorul. cazul concursului de infracţiuni). Aceasta presupune că faptele au fost cunoscute şi s-a pus în mişcare acţiunea penală în acest timp. 125 din Constituţia României. între care există legătură strânsă şi sunt caracterizate prin existenţa unei singure fapte penale. instigatori.. . Prin aceasta se înţelege împuternicirea dată de lege unei instanţe pentru a judeca o cauză. complici). Au competenţă specială unele organe speciale de urmărire penală (v. în acelaşi timp şi în acelaşi loc: cazul infracţiunilor simultane (ex. b) când două sau mai multe infracţiuni sunt comise în loc sau în timp diferit. pentru o bună înfăptuire a justiţiei. de război etc. 56 . d) când între două sau mai multe infracţiuni există legături care impun reunirea lor într-o singură cauză. împrejurări care impun luarea unor cauze din competenţa ordinară a unui organ judiciar şi trecerea acestora. a înlesni sau a ascunde comiterea unei alte infracţiuni sau este săvârşită pentru a asigura sustragerea de la răspundere penală a făptuitorului altei infracţiuni (ex. Indivizibilitatea este o situaţie juridică ce impune reunirea într-o cauză a unor aspecte diferite.

de două tipuri: conflicte pozitive şi conflicte negative. Conflictul de competenţă (art. Excepţia este dată de infracţiunea continuată şi de cazul în care două sau mai multe acte alcătuiesc o singură infracţiune. dar care nu sunt pe raza teritorială a aceleiaşi instanţe superioare sau când conflictul apare între două instanţe de grade diferite ori între o instanţă civilă şi una militară. Disjungerea (art. un conflict de competenţă între două judecătorii. 43 CPP) este situaţia în care minim două instanţe se consideră competente să judece aceeaşi cauză sau se recunosc necompetente şi îşi declină reciproc competenţa. rămân vaşabile toate actele efectuate şi toate măsurile dispuse de instanţa care şi-a declinat competenţa. iar. iar partea nemulţumită de declinarea de competenţă poate să ridice excepţia de necompetenţă la instanţa sesizată prin hotărârea instanţei iniţiale. În aceasta trebuie să se indice motivul declinării de competenţă şi instanţa căreia îi revine competenţa de soluţionare a cauzei respective. conform legii. astfel că judecarea cauzei se suspendă numai pentru acel participant urmând să fie reluată după trecerea stării de boală). reunirea lor nu poate avea loc. poate folosi actele deja îndeplinite şi poate să menţină măsurile deja dispuse. 38 CPP). Disjungerea are un caracter facultativ şi se dispune la cerere sau din oficiu de instanţa învestită cu judecarea unei cauze indivizibile sau conexe (ex. Soluţionarea conflictelor de competenţă se face de organul ierarhic superior şi comun instanţelor aflate în conflict de competenţă. Declinarea de competenţă (art. 57 . 35 CPP). Instanţa căreia i s-a trimis cauza după declinarea competenţei îşi verifică propria competenţă şi. revine. 42 CPP). una este militară. o judecătorie şi un tribunal. va fi soluţionat de acel tribunal). trebuie să-şi decline competenţa pentru a asigura respectarea legalităţii în privinţa competenţei. atunci prorogarea competenţei se face în favoarea instanţei mai întâi sesizate. Conflictele de competenţă sunt. reunirea poate fi cerută de părţi sau poate fi propusă de procuror înaintea instanţei la care ar urma să fie reunite cauzele. aflate în raza aceluiaşi tribunal. printr-un regulator de competenţă (ex. soluţia va fi dată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. în interesul unei bune judecăţi. În situaţia în care cauzele nu se află în aceeaşi fază de judecată. dacă ulterior constată că nu este competentă. Reunirea poate fi iniţiată şi de instanţă. Considerentele care impun în anumite situaţii reunirea cauzelor. c) dacă dintre instanţele la care se găsesc cauzele. b) dacă competenţa după natura faptelor şi dipă calitatea făptuitorilor revine unor instanţe de grad diferit (ex. în raport de diferitele fapte sau de diferiţii făptuitori. în situaţia în care într-o cauză sunt mai multe persoane care au participat la săvârşirea unei infracţiuni se poate dispune disjungerea pentru motiv de boală gravă a unui participant. iar alta civilă. prorogarea se face în favoarea instanţei militare. aşadar. În cazul declinării de competenţă pentru necompetenţa teritorială. dacă observă că este competentă după materie sau după calitatea persoanei. Nu poate avea loc un conflict de competenţă între un organ de urmărire penală şi o instanţă de judecată. în caz de conexitate. În caz de indivizibilitate sau de conexitate. două judecătorii). în toate situaţiile. pot justifica alteori efectuarea operaţiei inverse: separarea cauzelor aflate la aceeaşi instanţă. la două sau mai multe instanţe de grad egal şi de aceeaşi categorie (ex. instanţa trebuie să pună în discuţia părţilor problemele referitoare la competenţă şi apoi să se pronunţe prin hotărâre. Înainte de a-şi declina competenţa. Instanţa învestită cu judecarea unei cauze. atunci prorogarea are loc în favoarea instanţei superioare în grad). Hotărârea de declarare nu este supusă apelului sau recursului. Când conflictul apare între două instanţe egale în grad. din oficiu. 33 lit.Prorogarea competenţei în caz de indivizibilitate şi de conexitate (art. Determinarea instanţei competente să judece cauzele reunite în urma prorogării competenţei se face în funcţie de gradul instituţiei şi de natura instituţiei în faţa căreia se află cauzele penale: a) dacă competenţa. Disjungerea este admisibilă în cazul indivizibilităţii numai pentru cazul prevăzut la art. a CPP.

disjungere sau privitoare la declinarea de competenţă se aplică. datorită unui climat nefavorabil judecăţii. din oficiu. Pierderea calităţii iniţiale. se aplică numai în faza judecăţii şi se apreciază dacă sunt motive temeinice că desfăşurarea procesului penal impune o asemenea măsură. în mod corespunzător. Competenţa în caz de schimbare a calităţii făptuitorului. după ascultarea procurorului şi a părţilor. după efectuarea cercetării judecătoreşti. dacă fapta comisă are legătură cu serviciul sau dacă s-a dat o hotărâre în primă instanţă. instanţa competentă să-l rezolve va fi sesizată de instanţa care s-a declarat cea din urmă competentă. nu influenţează competenţa. Conflictul de competenţă care apare între doi procurori se rezolvă de procurorul ierarhic superior. conexitate. adică o prorogare de competenţă. atunci suspendarea cauzei se face de drept. pe baza materialelor din dosar. şi se pronunţă printr-o încheiere ce nu trebuie motivată. după comiterea infracţiunii. 45 CPP) Dispoziţiile Codului de procedură penală privitoare la competenţa teritorială. Cererea se adresează instanţei supreme de procuror. iar în caz de conflict negativ.În caz de conflict pozitiv de competenţă. Competenţa instanţei se păstrează şi în cazul în care. iar conflictul de competenţă apărut între două organe de cercetare penală se rezolvă de procurorul ce supraveghează activitatea de cercetare penală. Părţile pot cere suspendarea judecăţii cauzei până la rezolvarea cererii. Instanţa care trebuie să rezolve conflictul citează părţile şi. 46-54 CPP) 58 . trebuie să se indice instanţa căreia trebuie să i se trimită cauza pentru rezolvare şi în ce măsură actele efectuate se menţin. constată că infracţiunea este de competenţa instanţei inferioare. chiar dacă. În caz de dobândire a calităţii determinante pentru stabilirea competenţei personale. sesizarea va fi făcută de instanţa care şi-a declinat cea din urmă competenţa. Instanţa sesizată cu judecarea cauzei rămâne competentă. Dacă se admite cererea. printr-o lege nouă se schimbă calificarea faptei. Strămutarea implică o deplasare a competenţei teritoriale între instanţe egale în grad. 55-61 CPP) Strămutarea judecării cauzei penale este un remediu procesual prin care se urmăreşte evitarea situaţiilor care pot împiedica normala desfăşurare a procesului penal la locul unde trebuia soluţionat. Competenţa organelor de urmărire penală (art. Rezolvarea cererii este precedată de obţinerea de informaţii de la preşedintele instanţei ierarhic superioare celei la care se află cauza. nu este implicată schimbarea competenţei. a încadrării juridice a faptei sau a calificării faptei După sesizarea instanţei pentru judecarea cauzei penale pot apărea modificări privind calitatea făptuitorului. în sensul că acesta pierde sau dobândeşte respectiva calitate. Dacă cererea este introdusă de procurorul general al Parchetului General sau de ministrul justiţiei. În caz de respingere a cererii. cea în caz de indivizibilitate. Instanţa supremă examinează cererea în şedinţă secretă. Strămutarea judecării cauzei penale (art. de partea interesată sau de ministrul justiţiei. Incompatibilitatea (art. în cursul judecăţii. cu excepţia cazului când chiar legea nouă prevede altfel. o nouă cerere se poate introduce numai dacă se bazează pe împrejurări necunoscute instanţei supreme la examinarea cererii anterioare. şi în cursul urmăririi penale. dă o hotărâre prin care dispune trimiterea cauzei la una dintre instanţele aflate în conflict şi considerată ca fiind cea competentă.

dacă o consideră întemeiată. întocmirea de cereri. Cheltuielile judiciare (189-193 CPP) Cheltuielile judiciare sunt alcătuite din toate cheltuielile prilejuite de desfăşurarea procesului penal şi efectuate fie de organele judiciare. a magistraţilor asistenţi şi a grefierului. În cursul urmăririi penale. a fost apărătorul uneia dintre părţi sau a efectuat o expertiză în cauză sau a fost ascultat ca martor. Instanţa ce rezolvă cererea. indicând şi cazul de incompatibilitate în baza căruia se abţine. în mod corespunzător. De aceea. cererea se adresează şi se rezolvă de instanţa în faţa căreia se află cauza. Dacă admite cererea. Cererea de recuzare poate fi făcută de oricare dintre părţi sau de procuror. până la pronunţarea hotărârii. instanţa dispune care dintre persoanele incompatibile nu poate lua parte la judecarea cauzei. care se constituie într-un alt complet. Legea instituie regula conform căreia obligaţia de plată a cheltuielilor revine părţii în defavoarea căreia a fost rezolvată cauza. exprimarea părerii putând avea loc fie în afara procesului penal. cât şi la judecată. desemnează pentru judecarea cauzei o instanţă egală în grad cu instanţa recuzată. iar recursul se va judeca în termen de 48 de ore de la primirea dosarului. e) este incompatibil judecătorul care. fără participarea persoanelor la care se referă cazul de incompatibilitate. c) nu pot participa la judecarea unei cauze judecătorii care şi-au exprimat anterior părerea cu privire la soluţia ce urmează a fi dată în cauză. a organelor de cercetare penală. Abţinerea sau recuzarea ce privesc întreaga instanţă trebuie să cuprindă indicarea concretă a cazului de incompatibilitate în care se află fiecare judecător. deplasarea în timpul procesului. sub orice formă. iar cel care l-a invocat trebuie să-l dovedească prin orice mijloc de probă. anterior. de memorii etc. Abţinerea constă în comunicare pe care o face persoana aflată într-un caz de incompatibilitate că se abţine să ia parte la judecarea cauzei. b) judecătorii care au luat parte la soluţionarea unei cauze nu mai pot participa la soluţionarea aceleiaşi cauze într-o instanţă superioară. Sunt incompatibili judecătorii care se află în următoarele situaţii prevăzute expres de art. Cheltuielile efectuate de stat se fac pentru îndeplinirea actelor dispuse de organele judiciare (ex. suportarea cheltuielilor este reglementată de diferit. 59 . în raport de soluţia dată în cauză. În faza de judecată. înmânării citaţiilor. 48 CPP este reglementată incompatibilitatea procurorului. fiind anterior procuror. În art. în 48 de ore de la pronunţare. acest caz nu este aplicabil căilor extraordinare de atac. Mijloacele de rezolvare a incompatibilităţii sunt: abţinerea şi recuzarea. soţul său sau o rudă apropiată. Încheierea prin care s-a respins recuzarea poate fi atacată numai cu recurs. ca procuror de şedinţă. prevăzându-se că dispoziţiile privind incompatibilitatea judecătorilor se aplică. a dispus trimiterea în judecată sau a pus concluzii la instanţă. conservării obiectelor ridicate etc. cheltuielile necesare administrării probelor. în şedinţă secretă. fie în cadrul procesului penal. efectuării reconstituirii sau a cercetării la faţa locului. iar o atare cerere se soluţionează de instanţa ierarhic superioară. interesul poate fi material sau moral. f) dacă există împrejurări din care rezultă că este interesat în rezolvarea cauzei. Recuzarea este un mod subsidiar de invocare a excepţiei de incompatibilitate şi se utilizează dacă nu a fost cerută anterior abţinerea de persoana incompatibilă. 46-47 CPP: a) nu pot face parte din acelaşi complet de judecată soţii sau rudele apropiate.Incompatibilitatea este o instituţie procesuală prin care o persoană ce face parte dintr-un organ judiciar este oprită să ia parte la activitatea procesuală într-o cauză concretă. atât în timpul urmăririi penale. Cheltuielile făcute de părţi pot privi angajarea unui apărător. în cursul urmăririi penale a pus în mişcare acţiunea penală în cauza respectivă.). d) este incompatibil judecătorul care. Cererea poate fi făcută oral sau scris. fie de alte persoane participante la procesul penal. cererea se adresează procurorului care supraveghează cercetarea penală sau procurorului ierarhic superior. el. şi acestora. care intră în competenţa organului judiciar din care face parte acea persoană. fie de părţi.

e CPP). temeiul juridic este culpa procesuală. temeiul juridic al acestei obligaţii este culpa infractorului. 1 10 b . g) nerespectarea de părţi a măsurilor luate de preşedintele completului de judecată. astfel: a) neîndeplinirea sau îndeplinirea greşită a lucrărilor de citare sau de comunicare a actelor procesuale. Asupra acestei cereri se pronunţă tot organul care a aplicat amenda judiciară. e obligat să restituie integral cheltuielile efectuate din momentul începerii urmăririi penale şi până în momentul punerii în executare a hotărârii de condamnare. instanţa hotărăşte partea din cheltuielile judiciare care îi revine fiecărui inculpat. apel sau orice altă cerere care provoacă cheltuieli. 10 h CPP). c) lipsa nejustificată a martorilor.a) Inculpatul. b) Partea responsabilă civilmente suportă cheltuielile judiciare în măsura în care este obligată solidar cu inculpatul la repararea prejudiciului. fără intervenţia organelor judiciare. Aplicarea amenzii judiciare se poate cumula cu o sancţiune disciplinară şi nu exclude răspunderea penală. cheltuielile vor fi suportate de stat. Inculpatul este obligat la plata cheltuielilor judiciare şi în caz de încetare a procesului penal pe temeiul împăcării părţilor (art. în caz de condamnare. pentru că aceste cheltuieli puteau fi evitate dacă prejudiciul era reparat de bună voie. cazul achitării inculpatului într-o cauză unde nu există parte civilă sau în cazul încetării procesului penal prin amnistie. c) Partea vătămată suportă cheltuielile judiciare în caz de achitare a inculpatului şi dacă aceste cheltuieli au fost determinate de ea. Dacă în cauză sunt mai mulţi inculpaţi. dacă a fost obligat la repararea pagubei (art. d) tergiversarea de expert sau de interpret a însărcinărilor primite. Amenda judiciară (art. Dacă inculpatul sau o altă parte în proces formulează recurs. Persoana amendată poate cere scutirea de amendă sau reducerea amendei. când asistenţa judiciară este obligatorie. f) neîndeplinirea nejustificată a dispoziţiilor procurorului de organele de cercetare penală. 198-199 CPP) Amenda judiciară este o instituţie procesuală care constă într-o sancţiune pecuniară care se aplică organului judiciar sau părţilor din proces care nu şi-au îndeplinit obligaţiile procesuale. în cadrul cheltuielilor de administrare a justiţiei (ex. în temeiul culpei procesuale. b) lipsa nejustificată a apărătorului ales sau din oficiu. având în vedere măsura în care fiecare a provocat cheltuielile. 60 . În caz de achitare. va suporta cheltuielile judiciare. d) Partea civilă suportă cheltuielile judiciare dacă i-au fost respinse total pretenţiile civile şi dacă acele cheltuieli au fost determinate de ea. d. 10 h CPP). e) În toate situaţiile în care plata cheltuielilor judiciare nu se poate reţine în sarcina unei părţi din proces. dacă recursul sau apelul au fost respinse sau retrase. prescripţie sau decesul făptuitorului). a experţilor sau a interpreţilor legal citaţi. în termen de 10 zile de la comunicarea dispoziţiei de amendă. dacă fapta este infracţiune. e) neîndeplinirea obligaţiei de a prezenta obiecta sau înscrisuri la cererea organelor judiciare. admiţând-o sau respingând-o. La stabilirea obligaţiei de plată nu are nici o relevanţă starea materială a inculpatului. obligaţia de plată apare şi în cazul încetării procesului penal prin retragerea plângerii prealabile sau prin împăcarea cu inculpatul (art. inculpatul va plăti cheltuielile judiciare.

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful