UNIVERSITATEA TEHNICĂ A MOLDOVEI Facultatea Cadastru, Geodezie şi Construcţii Catedra Securitatea Activităţii Vitale

STABILITATEA CONSTRUCŢIILOR ÎN CONDIŢII DE INCENDIU

Ciclu de prelegeri

Chişinău U.T.M. 2007
1

Ciclul de prelegeri la disciplina Stabilitatea construcţiilor în condiţii de incendiu este destinat studenţilor U.T.M. care îşi fac studiile la specialitatea 582.5 – Inginerie Antiincendii şi Protecţia Civilă pentru a facilita însuşirea materialului prevăzut de programa de învăţământ la disciplina cu aceeaşi denumire. Este prima lucrare de acest gen în limba română în şirul disciplinelor de specialitate şi va fi un suport eficient atât pentru studenţii facultăţii de construcţii, cât şi pentru profesorii care vor preda disciplina menţionată.

Responsabil de ediţie: conf. univ. dr. E. Olaru Recenzent: conf. univ. dr. N. Soroceanu © U.T.M., 2007
Redactor: Elvira Gherghişteanu Bun de tipar 15.06.07. Hîrtie ofset. Tipar RISO Coli de tipar 4,0 Formatul hârtiei 60x84 1/16. Tirajul 100 ex. Comanda nr. 101.

U.T. M., 2004, Chişinău, bd. Ştefan cel Mare, 168. Secţia Redactare şi Editare a U. T. M. 2068, Chişinău, str. Studenţilor, 9/9.

2

Introducere
Dezvoltarea tehnico-ştiinţifică, tehnologică şi de construcţii în diverse domenii ale activităţii umane cu utilizarea unui număr considerabil de materiale şi substanţe cu pericol de incendiu şi explozie, tendinţele de sporire a suprafeţei şi înălţimii clădirilor de locuit, publice şi industriale necesită o atenţie permanentă faţă de problemele ce ţin de prevenirea şi stingerea incendiilor. Incendiile ca fenomen pot avea diverse forme, însă toate în final se reduc la reacţia chimică dintre substanţele combustibile şi oxigenul din aer. Fiind controlată, această reacţie, care poartă denumirea de ardere, aduce beneficii colosale umanităţii, ca sursă de energie şi căldură, dar atunci când este scăpată de sub control, ea poate provoca pagube considerabile materiale şi umane. Scopul principal al activităţilor de profilaxie a incendiilor este: prevenirea incendiilor; asigurarea condiţiilor pentru localizarea şi lichidarea cu succes a incendiilor; asigurarea condiţiilor de evacuare a oamenilor, animalelor şi bunurilor materiale. Acest scop poate fi atins printr-un şir de măsuri constructive şi soluţii de compartimentare spaţială a încăperilor. Printre cele mai însemnate soluţii constructive sunt menţionate acelea care împiedică aprinderea şi asigură rezistenţa la foc necesară a elementelor de construcţii şi a clădirilor în ansamblu. O însemnătate, deloc neglijabilă, pentru reducerea pagubei materiale de la un posibil incendiu şi asigurarea securităţii evacuării oamenilor o au construcţiile antifoc speciale, aşa ca: pereţii şi planşeele antifoc, pereţii şi planşeele rezistente la foc, pereţii şi planşeele rezistente la explozie, construcţiile de protecţie antifum, construcţiile ce asigură evaluarea oamenilor în condiţii de securitate. De menţionat, că elaborarea şi realizarea soluţiilor tehnice şi organizatorice de protecţie contra incendiilor a obietivelor economice sunt un element organic şi indispensabil al activităţii proiectanţilor, constructorilor şi utilizatorilor şi se efectuează în baza cerinţelor actelor normative în vigoare. 3

1. Materiale de construcţii
1.1. Proprietăţile de bază al materialului de construcţii 1.1.1. Clasificarea materialelor de construcţii conform provenienţei, destinaţiei şi capacităţii de ardere Conform provenienţei, materialele de construcţii pot fi divizate în două grupe: naturale şi artificiale. Naturale numim aşa materiale, care se întâlnesc în natură în stare gata şi pot fi folosite în construcţii fără o prelucrare considerabilă. Artificiale numim materialele de construcţii care nu se întâlnesc în natură, dar care se confecţionează prin diverse procese tehnologice. Conform destinaţiei, materialele de construcţii se divizează în următoarele grupe: - materiale destinate pentru înălţarea pereţilor (cărămida, lemnul, metalele, betonul, betonul armat); - materialele liante (cimentul, varul, ipsosul), utilizate pentru căpătarea articolelor netratate termic, a zidăriei şi tencuielii; - materialele termoizolatoare (gazobetonul, betonul spongios, pâsla, vata minerală, masele plastice spongioase etc.); - materiale pentru finisare şi făţuire (rocile pietroase, plăcile ceramice, diverse mase plastice, linoleumul etc.); - materiale pentru acoperişuri, învelitori, hidroizolare (tabla de oţel pentru acoperişuri, olanele, foile din azbestciment, ardezia, cartonul gudronat, izolul, brizolul, izolul poros etc.). Conform combustibilităţii (inflamabilităţii), materialele de construcţii se divizează în trei grupe: - necombustibile (care nu ard), - greu combustibile (care ard doar în prezenţa sursei de aprindere), - combustibile (care ard). 4

Tradiţional s-a convenit a considera necombustibile acele materiale care nu ard, nu mocnesc şi nu se carbonizează sub acţiunea flăcării deschise sau a temperaturii înalte; Greu combustibile – materialele care se aprind şi ard numai sub acţiunea asupra lor a focului deschis; Combustibile – materialele, arderea cărora continuă după înlăturarea sursei de aprindere de la care au fost aprinse. Această tendinţă şi-a găsit oglindire în STAS 12.1.004 – 89 la clasificarea materialelor şi substanţelor conform combustibilităţii. În conformitate cu cerinţele acestui standard din grupa materialelor şi substanţelor combustibile sunt evidenţiate cele uşor combustibile (uşor inflamabile). Uşor combustibile (inflamabile) sunt numite materialele şi substanţele capabile să se aprindă de la acţiunea de scurtă durată (<30s) a unei surse de aprindere cu energie redusă (flacăra chibritului, scânteia, mucul de ţigară nestins ş.a.). Indicii cantităţii ce determină apartenenţa materialelor la o grupă sau alta de combustibilitate se vor studia în materialul ce va urma. 1.1.2. Proprietăţile fundamentale ale materialelor de construcţii Densitate – mărime fizică definită prin raportul dintre masa şi volumul unui corp, masă specifică.

ρ =m/V, g/cm3 (kg/m3).

(1.1)

Densitatea majorităţii materialelor de construcţii este mai mare de o unitate, cu excepţia lemnului şi a unor mase plastice. Pentru materialele pietroase densitatea variază în limitele 2,2…3,3 g/cm3 , pentru materialele organice (lemnul, bitumul, gudronul, lacurile, masele plastice) – 0,9…1,6 g/cm3 şi pentru metalele feroase (oţelul, fonta) – 7,25…7,85 g/cm3. 5

Densitate medie ( ρm ) – a unui corp neomogen din punct de vedere al distribuţiei maselor: mărime fizică şcolară definită prin raportul dintre masa unui element de volum ( ∆m ) al corpului şi V m V volumul ( ∆ ) acelui element ( ρm = ∆ / ∆ ). Volumul materialului V1 se stabileşte conform dimensiunilor exterioare ale epruvetei sau după volumul de lichid substituit (dislocuit):
ρ =m/V1 , 0

(1.2)

unde: V1 – volumul materialului în stare naturală Masa volumică a materialelor în vrac (nisip, pietriş etc.) determinată cu considerarea golurilor dintre particule este numită masă în grămadă (vrac). Masa volumică (aparentă) a majorităţii materialelor de construcţii este mai mică decât densitatea lor. Numai pentru materialele absolut dense (sticla, metalele, lichidele) valorile densităţii şi masei volumice (densităţii aparente) coincid. În funcţie de densitate şi porozitate masa volumică a materialelor de construcţii variază de la 20…7850 kg/m3. Creşterea umidităţii materialului majorează densitatea aparentă a acestuia. Porozitatea reprezintă proporţia în care volumul aparent al unui material este format din pori:
ρ − ρ0 ⋅ 100% , ρ

P=

(1.3.)

De porozitate sunt legate un şir de proprietăţi esenţiale ale materialelor de construcţii, aşa ca: rezistenţa, absorbţia de apă, permeabilitatea la apă, conductibilitatea termică, rezistenţa la îngheţ-dezgheţ, fonopermeabilitatea etc. Materialele cu porozitate mare au rezistenţă scăzută şi nu sunt utile pentru construcţiile portante, fiind folosite, în principal ca materiale pentru izolare termică. Porozitatea materialelor de construcţii se schimbă de la 0 6

(oţel, sticlă) până la 85% (betonul spumant, masele plastice poroase ş.a.). Proprietăţile termofizice Conductibilitatea termică – capacitatea materialului de a transmite fluxul termic prin stratul propriu care apare ca rezultat a diferenţei de temperaturi pe suprafeţele încălzită şi neîncălzită. Termoconductibilitatea se ia în consideraţie la selectarea materialelor pentru elementele îngrăditoare ale clădirilor (pereţii exteriori, acoperişurile, învelitoarele etc.) destinate păstrării căldurii în încăperi, precum şi la calcularea construcţiilor la rezistenţă la foc. Perioadele de căldură Q pe durata de timp τ printr-un perete omogen plan la o diferenţă constantă de temperaturi pe suprafeţele acestuia (t1 – t2 ) se determină după formula: Q= λ unde

F ( t1 − t2 ) , δ

(1.4)

λ – coeficientul de termoconductibilitate, W/(m · 0C); F – aria suprafeţei peretelui, m2; δ – grosimea peretelui, m. Din formula (1.4) reiese că:
λ=
Qδ . F ( t1 − t 2 )

(1.5)

Valoarea numerică a coeficientului de termoconductibilitate se determină când δ =1m, F=1m2, t1 – t2=10C şi τ =1h. Ea este egală cu cantitatea de căldură în jouli, care trece printr-un perete cu grosimea de 1m, suprafaţa de 1m2, în timp de 1 oră la diferenţa temperaturilor pe suprafeţele peretelui de 10C. Termoconductibilitatea depinde în mare măsură de porozitatea şi structura materialului, însă asupra acestuia pot 7

influenţa umiditatea şi temperatura. La umezirea materialului termoconductibilitatea acestuia creşte, deoarece coeficientul de termoconductibilitate al apei este de 25 ori mai mare decât al aerului. Termoconductibilitatea materialelor depinde de asemenea de temperatură, de aceea la calcularea rezistenţei la foc a materialelor de construcţii se ţine cont de schimbarea coeficientului de termoconductibilitate la creşterea temperaturii. Capacitatea termică – proprietatea materialului de a absorbi căldura la încălzire. Este caracterizată de coeficientul termocapacităţii, care indică căldură în jouli ce trebuie consumată pentru a încălzi 1kg de material cu 10C. Capacitatea termică ca şi termoconductibilitatea nu este o constantă fizică a materialului, ea se schimbă în funcţie de temperatură. Alături de termoconductibilitate, capacitatea termică este folosită în calculele de rezistenţă la foc a elementelor de construcţii. Refractaritatea (rezistenţa la foc) – capacitatea materialului de a se opune, fără deformare, acţiunii îndelungate a temperaturilor înalte. Proprietăţile mecanice Rezistenţa (durabilitatea) este proprietatea materialului de a se opune distrugerii sub acţiunea tensiunilor ce apar de la solicitări, încălzire, umezire sau alţi factori. În construcţii materialele acestora fiind expuse diferitor solicitări suferă tensiuni de comprimare, întindere, încovoiere, tăiere, răsucire. Pietrele naturale, betoanele şi cărămida foarte bine lucrează la comprimare, mai rău la tăiere şi cu mult mai rău la întindere. La întindere ele sunt mai slabe de 10-15 ori decât la comprimare. Alte materiale de construcţii, aşa ca lemnul, oţelul lucrează bine şi la comprimare, şi la întindere. Tensiunea de comprimare şi întindere centrală (normală) δ (Pa) se determină prin împărţirea sarcinii P(N) la suprafaţa iniţială a secţiunii transversale (m2) 8

δ =P/F (Pa).

(1.6)

Rezistenţa materialelor de construcţii este caracterizată de limita de rezistenţă la comprimare sau întindere, adică tensiunea, care corespunde sarcinii ce provoacă distrugerea epruvetei materialului. Limita de rezistenţă (Pd), împărţită la aria iniţială a secţiunii transversale a epruvetei. R=± (Pd /F), (1.7)

unde: semnul plus indică întinderea, iar semnul minus – comprimarea. Duritatea este capacitatea materialului de a se opune pătrunderii în el a unui corp străin cu duritate mai mare. Elasticitatea este proprietatea materialului de a-şi schimba forma sub acţiunea sarcinii şi a şi-o restabili după înlăturarea sarcinii. Plasticitatea este proprietatea materialului de a-şi schimba forma sub acţiunea sarcinii fără formarea fisurilor şi să şi-o păstreze după înlăturarea sarcinii. 1.1.3. Metodele de probare a materialelor la inflamabilitate (combustibilitate) Metoda determinării grupei materialelor necombustibile. Apartenenţa materialului la grupa celor necombustibile se determină dup metodica prevăzută de Standardul CAER 382 – 76 „Norme de securitate la incendii la proiectarea în construcţii. Probarea materialelor de construcţii la inflamabilitate. Determinarea grupei materialelor necombustibile”. Probarea materialelor se efectuează la un aparat special, care prezintă în sine un cuptor electric tubular întărit pe un suport de sprijin. Înainte de probare cuptorul se încălzeşte până ce temperatura suprafeţei interioare a acestuia se stabilizează în 9

limitele de 800…850 0C. După aceasta, în spaţiul interior al cuptorului se introduce epruveta materialului studiat, confecţionată sub formă de cilindru cu diametrul de 45mm şi înălţimea de 50mm. Pentru întărirea epruvetei este prevăzut un suport special. Epruveta se menţine în cuptor timp de 20min. În procesul experienţei, cu ajutorul cuplurilor termice se înregistrează temperaturile în cuptor, pe suprafaţă şi în interiorul epruvetei, precum şi se efectuează observaţii vizuale în scopul stabilirii locurilor, timpului şi duratei de aprindere a epruvetei. Aprinderea se consideră stabilă la prezenţa flăcării în cuptor pe o durată de 10sec. şi mai mult. Pentru studierea unui material se probează o serie din 5 epruvete. Fiecare epruvetă se cântăreşte până la şi după probare. Materialul se atribuie la grupa materialelor necombustibile, dacă se respectă următoarele condiţii: - media din toate indicaţiile maximale ale termocuplului pentru măsurarea temperaturii în cuptor nu a depăşit mai mult decât cu 50 0C temperatura care s-a stabilit iniţial în cuptor; - media din toate indicaţiile maximale ale termocuplului pentru măsurarea temperaturii la suprafaţa epruvetei nu a depăşit mai mult decât cu 50 0C temperatura iniţial stabilizată; - pierderea medie din greutatea epruvetelor nu depăşeşte 50% din greutatea iniţială; - media din toate valorile maximale observate ale duratei de ardere nu a depăşit 10s. Metoda determinării grupei materialelor greu combustibile. Apartenenţa materialului la grupa celor greu combustibile se stabileşte după metodica prevăzută de Standardul CAER 2437-80 „Securitatea la incendii în construcţii. Inflamabilitatea materialelor de construcţii. Metoda determinării grupei materialelor greu combustibile”. Pentru efectuarea probării este folosită instalaţia ce prezintă în sine un cuptor cilindric vertical cu înălţimea de 2700mm, executat din material refractat (rezistent la foc), dotat cu arzător cu gaz, sistem de ventilaţie ce asigură aducţia aerului în partea de jos a 10

cuptorului, diafragmă pentru asigurarea omogenităţii curentului de aer, conductă de fum, suport pentru epruvetă şi termocupluri instalate la 4 nivele diferite pe înălţimea cuptorului. Pentru probare se confecţionează 3 epruvete, asamblate din 4 plăci separate cu dimensiunile de 1000x190x50mm. La probare epruveta este supusă acţiunii focului de către flacăra arzătorului de gaz timp de 10min, iar după aceasta se înregistrează durata arderii de sine stătător a epruvetei cu sistemul de ventilaţie in funcţiune. În procesul efectuării probării se înregistrează temperatura gazelor fumoase. După terminarea probării în cuptor se măsoară lungimea părţilor neafectate ale plitelor şi se determină masa restantă a epruvetei. Materialul se atribuie la grupa celor greu combustibile, dacă se respectă următoarele condiţii: - temperatura medie aritmetică a gazelor fumoase după rezultatul a 3 probe nu mai mare de 235 0C, iar valoarea maximală a uneia din 3 probe nu mai mare de 250 0C. - durata medie aritmetică a arderii de sine stătător după rezultatul a 3 probe nu mai mare de 30sec., iar durata maximală a arderii oricărei din 3 probe nu mai mare de 60 sec. - gradul mediu de afectare pe lungime nu mai mare de 85%, iar afectarea maximală a oricărei probe din trei nu mai mult de 90%. - gradul mediu de afectare după masă nu mai mare de 80%, iar afectarea maximală a oricărei probe din trei nu va depăşi 85%. Metoda determinării grupei materialelor combustibile. Apartenenţa materialului la grupa celor combustibile se stabileşte dup metoda „Tubului de foc” pentru determinarea grupei de substanţe şi materiale combustibile, prevăzută de STAS 12.1.004-89 „Pericolul de incendiu-explozie al substanţelor şi materialelor. Nomenclatura indicilor şi metodelor determinării lor”. Aparatul „Tubul de foc” constă din camera de ardere care prezintă un tub metalic cu diametrul interior de 50mm şi lungimea de 165mm întărit pe un suport, dispozitivul de menţinere a epruvetei, arzătorul de gaz şi oglinda de observare. La probarea materialelor foliante se confecţionează şase epruvete cu lăţimea de 35mm, lungimea de 150mm şi grosimea nu mai mare de 10mm. 11

Substanţele şi materialele pulverulente se probează în coşuleţe din plasă metalică. Materialele sub formă de peliculă, capabile să se răsucească la încălzire se vor întări în rame metalice. Materialele capabile să se topească la încălzire se plasează între făşii din pânză de sticlă aranjate în formă de laţ. La probare sub epruveta plasată în tub se instalează arzătorul de gaz cu o flacără de 40mm înălţime. Se fixează momentul aprinderii epruvetei până la arderea stabilă a acesteia şi durata arderii (mocnirii) de sine stătător după înlăturarea flăcării arzătorului. După probare se determină pierderea din greutate a epruvetei. Materialul este atribuit la grupa materialelor şi substanţelor combustibile în următoarele cazuri: - arderea de sine stătător cu flacără sau mocnirea a durat mai mult de 60 s. şi pierderea în greutate la cel puţin două (din şase) epruvete a depăşit valoarea de 20%; - arderea de sine stătător a durat mai puţin de 60 s., însă flacăra a cuprins întreaga suprafaţă a epruvetei şi cel puţin două epruvete au pierdut în greutate mai mult de 90%; - arderea de sine stătător cu flacără a materialelor compoziţionale care constau din componente combustibile şi necombustibile a durat mai puţin de 60 s, însă flacăra a cuprins toată suprafaţa epruvetei, totodată a ars toată fracţia organică a materialului; - arderea de sine stătător cu flacără a materialelor compoziţionale a durat mai mult de 60 s., iar pierderea în greutate a constituit mai puţin de 20%. În acest caz pierderea de greutate este raportată doar la fracţia organică a materialului. Dacă aceste condiţii nu se respectă, atunci probarea materialului este continuată după metoda „Tubului ceramic”, care este descrisă în acelaşi STAS 12.1.004-89. Din lipsă de spaţiu această metodă nu este studiată în lucrarea de faţă. 1.2. Materialele de construcţii necombustibile 1.2.1. Materialele pietroase 12

Materialele pietroase naturale sunt numite materialele de construcţii căpătate din rocile muntoase doar prin prelucrare mecanică (mărunţire, tăiere, despicare, şlefuire etc.). Rocile muntoase sunt principala sursă de căpătare a materialelor de construcţii. Acestea sunt folosite pentru înălţarea pereţilor, executarea pardoselilor, scărilor şi fundaţiilor clădirilor, făţuirea diverselor construcţii. Pe lângă aceasta rocile muntoase sunt folosite la producerea materialelor pietroase artificiale (ceramica, sticla, materialele termoizolante etc.), precum şi în calitate de materie primă pentru producerea substanţelor liante – ipsosul, varul, cimenturile. Acţiunea temperaturilor înalte asupra materialelor pietroase naturale. Toate materialele pietroase naturale folosite în construcţii sunt materiale necombustibile, fapt ce poate crea impresia că elementele de construcţii, executate din aceste materiale se vor comporta ireproşabil în condiţiile incendiului. Lucrurile însă stau cu totul altfel. Sub acţiunea temperaturilor înalte în materialele pietroase au loc diverse procese care duc la scăderea rezistenţei şi la distrugere. Cele mai caracteristice procese le vom studia pe exemplul comportării în condiţiile temperaturilor înalte a trei materiale foarte larg utilizate în domeniul construcţiilor. Granitul. Unul din cele mai răspândite minerale în scoarţa terestră, are o natură poliminerală: această rocă muntoasă constă din cuarţ (20…40%), ortoclaz (40…70%) şi mică (5…20%). Mineralele ce fac parte din compoziţia granitului au coeficient diferit de dilatare termică ceea ce duce la apariţia tensiunilor interioare în cazul încălzirii şi defectarea structurii granitului. Cuarţul SiO2 care intră în componenţa granitului la temperatura de 575 0C suferă o modificare a structurii reţelei cristaline legată de creşterea bruscă a volumului. Acest proces duce la fisurarea monolitului şi căderea rezistenţei pietrei. Calcarul. Spre deosebire de granit calcarul este o rocă monominerală care constă în principal din calcit CaCO3. În comparaţie cu rocile poliminerale şi cele ce conţin cuarţ calcarul, până la 800 0C are o dilatare termică omogenă şi neesenţială şi îşi 13

păstrează rezistenţa în integritate. La creşterea temperaturii mai sus de 800 0C are loc descompunerea mineralului după reacţia Ca CO3 T>800°C CaO+CO2 La încălzirea îndelungată acest proces se va desfăşura de la suprafaţa construcţiei în interiorul acesteia. De menţionat, că stratul de CaO ce se formează la suprafaţa construcţiei este un material poros, posedă conductibilitate termică mică şi, astfel, exercită funcţia unei cămăşi termoizolatoare care încetineşte încălzirea construcţiei în adâncime. La nimerirea apei pe aceste construcţii oxidul de calciu, care nu este altceva decât varul nestins, se stinge, se transformă în var hidratat care se macină şi cade. În condiţiile incendiului nu se admite udarea cu apă a construcţiilor din piatră, deoarece acest fapt aproape totdeauna provoacă distrugerea momentană a acestora, dacă nu din cauza descrisă mai sus, atunci din cauza deformaţiilor termice mari ca rezultat a răcirii bruşte. Azbestul. Particularitatea caracteristică de bază a acestei roci muntoasă este aceea, că ea are o structură fibroasă şi are capacitatea de a se desface în fibre elastice subţiri, ceea ce a condiţionat specificul folosirii acestui material în diferite domenii ale tehnicii în calitate de material termoizolator necombustibil. Din câteva modificaţii ale acestei roci cea mai mare însemnătate o are hrizotil-azbestul, deoarece rezervele acestuia în natură depăşesc de câteva ori rezervele celorlalte tipuri de azbest luate împreună, precum şi pentru faptul ca fibrele acestuia sunt mai rezistente şi mai elastice decât la alte tipuri de azbest. Componenţa mineralogică a hrozotil-azbestului este 3MgO·2SiO2·2H2O. Apa legată chimic din componenţa azbestului la temperatura de 400-500 0C începe să se descompună, iar la temperatura de 700 0C ea este complet înlăturată, ceea ce duce la pierderea elasticităţii şi distrugerea structurii materialului. Această particularitate a comportării azbestului sub acţiunea temperaturilor înalte creează necesitatea controlului elementelor constructive de protecţie antifoc care au fost expuse influenţei incendiului în care azbestul a fost folosit nu ca umplutură, ci ca pânză, carton, legături, deoarece ele se vor transforma în praf, 14

se vor măcina şi nu vor mai putea să exercite a doua oară funcţiile sale. De menţionat că toate materialele pietroase sub acţiunea temperaturilor înalte îşi pierd proprietăţile ireversibil, de aceea construcţiile executate din aceste materiale (mai cu seamă cele portante, chiar dacă nu s-au prăbuşit), trebuie supuse controlului de rezistenţă sau schimbate. 1.2.2. Articolele ceramice Ceramice sunt numite articolele pietroase, căpătate din materia primă minerală pe calea fasonării şi arderii la temperaturi înalte. În tehnologiile ceramice sunt folosite, în principal, argilele, dar de rând cu acestea se pot folosi şi alte tipuri de materie primă minerală, spre exemplu oxizii puri (ceramica oxidotehnică). Materialele ceramice sunt cele mai vechi materiale pietroase artificiale utilizate de om. Vârsta cărămizii ceramice ca material de construcţie depăşeşte 5000 de ani. Temperatura arderii articolelor ceramice în dependenţă de tipul materiei prime utilizate se află în limitele de 950…2000 0C şi chiar mai mult. După destinaţie materialele şi articolele ceramice se împart în următoarele tipuri: articole pentru pereţi (cărămida, pietrele cu goluri, panourile); pentru acoperişuri (olanele); articolele pentru făţuiala faţadelor (cărămida pentru făţuială, plăcile ceramice de mici dimensiuni, piese arhitectural-decorative, panourile-mozaic); articole pentru făţuială interioară a pereţilor (plăcile ceramice smălţuite şi articolele fasonate la acestea – corniere, cornişe); agregate pentru betoanele uşoare (cheramzitul, agloporitul); articole termoizolatoare (perlitoceramică, ceramica celulară etc.); articole sanitaro-tehnice (lavoare, căzi, scaune de veceu); plăci pentru pardoseli; cărămidă pentru drumuri; articole rezistente la acizi; articole refractoare; articole pentru comunicaţiile subterane. Comportarea materialelor şi articolelor ceramice în condiţiile incendiului. Deoarece toate materialele şi articolele 15

ceramice în procesul prelucrării sunt supuse arderii la temperaturi înalte este clar evident, că acţiunea repetată a temperaturilor înalte în condiţiile incendiului nu exercită o influenţă considerabilă asupra proprietăţilor fizico-mecanice a acestora în cazul, bineînţeles, dacă aceste temperaturi nu ating temperatura de înmuiere (topire) a materialelor. Materialele ceramice poroase (cărămida obişnuită ş.a.), fabricate prin ardere, dar necoapte, pot suferi anumite schimbări la acţiunea temperaturilor înalte şi ca rezultat este posibilă o anumită contracţie a construcţiilor executate din asemenea materiale. Acţiunea temperaturilor înalte, în cazul incendiilor, asupra articolelor ceramice compacte arderea cărora s-a efectuat la temperaturi apropiate de 1300 0C, practic nu exercită nici o influenţă negativă, deoarece temperatura la incendiu nu depăşeşte temperatura de ardere. Cărămida roşie din argilă este unul din cele mai bune materiale pentru executarea pereţilor antifoc. 1.2.3. Metalele În construcţii metalele şi-au găsit o largă răspândire pentru executarea scheletelor industriale şi civile sub formă de diverse profile, o cantitate mare de oţel se consumă pentru producerea armăturii pentru betonul armat, sunt folosite ţevile din oţel şi fontă, tabla pentru acoperişuri. În ultimii ani o largă utilizare revine elementelor de construcţii din aliaje de aluminiu. Metalele sunt divizate în două grupe de bază: feroase şi neferoase (sau colorate). Metalele feroase prezintă un aliaj din fier şi carbon. Aliajul fier-carbon cu un conţinut de 2…4,3% poartă denumirea de fontă, iar aliajul fier-carbon forjabil cu un conţinut de carbon până la 2% se numeşte oţel. În dependenţă de procedeul de prelucrare oţelurile pot fi de tipul marten, convector şi electrice. După calitate oţelurile pot fi obişnuite, calitative, de calitate superioară şi de calitate deosebită. Conform componenţei chimice în dependenţă de elementele chimice ce intră în aliaj oţelurile pot fi carbonice şi aliate. 16

Către oţelurile carbonice sunt atribuite aliajele ferului cu carbonul şi impurităţi de mangan, siliciu, sulf şi fosfor. Conform standardului, marca oţelului carbonic de calitate obişnuită se notează cu literele ST şi cifrele de la 0 până la 7. Oţelirile carbonice calitative sunt marcate cu numere din două cifre, care indică conţinutul de carbon în sutimi de procent. Cel mai răspândit în construcţii este oţelul de marca ST3 din care se execută elementele metalice ale clădirilor şi instalaţiilor, rezervoarele şi conductele, precum şi armătura pentru betonul armat. Elementele de construcţii din oţel se execută în principal din profil laminate de diverse tipuri (corniere, profil T, profil I, profil U, foi ş.a.). Oţeluri aliate sunt numite oţelurile în componenţa cărora sunt incluse adaosuri de aliere (nichelul, cromul, wolframul, molibdenul, cuprul, aluminiul ş.a.).Conform conţinutului sumar de adaosuri oţelurile se divizează în: - oţeluri slab aliate (conţinutul adaosurilor de aliere până la 2,5%); - oţeluri mediu aliate (conţinutul adaosurilor de aliere de la 2,5 până la 10%); - oţeluri înalt aliate (conţinutul adaosurilor de aliere mai mare de 10%). Oţelurile slab aliate au caracteristici mecanice mult mai bune decât oţelurile obişnuite (carbonice), sunt mai rezistente la coroziune, mai bine se comportă şi în condiţiile incendiului. Pentru armarea construcţiilor din beton armat se utilizează oţel-beton sub formă de bare şi sârmă.

17

Comportarea oţelurilor în condiţii de incendiu Una din cele mai caracteristice particularităţi a tuturor metalelor este capacitatea de a se înmuia la încălzire şi de a-şi restabili proprietăţile sale fizico-mecanice după răcire. Dacă metalele nu ar poseda această proprietate excepţională ele nu ar fi căpătat o răspândire atât de largă în toate domeniile tehnicii, deoarece posibilităţile de prelucrare la rece a metalelor sunt limitate. Însă această prioritate a metalelor se transformă în neajuns esenţial în cazul, când căldura influenţează asupra construcţiilor executate din metale. La producerea incendiului construcţiile metalice se încălzesc foarte repede, îşi pierd rezistenţa, se deformează şi se prăbuşesc. Pentru calcularea rezistenţei la foc (RF) a construcţiilor din oţel şi din beton armat conform capacităţii portante este necesar să cunoaştem caracterul schimbării proprietăţilor fizico-mecanice ale oţelurilor folosite în construcţii în condiţiile acţiunii temperaturilor înalte asupra lor. Raportul limitei de rezistenţă sau limitei de curgere a materialelor la temperatura dată faţă de limita de rezistenţă (curgere) în condiţii normale s-a convenit să fie numit coeficient de variaţie termică a rezistenţei şi este notat prin mt, mt =
Rt Rn

Deoarece temperatura construcţiei în cazul incendiului se schimbă în timp, variază de asemenea şi valoarea coeficientului mt Valoarea coeficientului de variaţie termică a rezistenţei la care limita de rezistenţă a materialului scade până la tensiunile de lucru în elementele de construcţii, poartă denumirea de valoare critică deoarece în acest caz se va produce prăbuşirea construcţiei. Valoarea temperaturii care a provocat această situaţie se consideră temperatură critică. 18

Cel mai bine în condiţiile incendiului, la valoarea lui mt =0,625, ceea ce corespunde coeficientului de rezervă după rezistenţă kr =1,6 se comportă oţelul uşor aliat de marca 25G2C din care este confecţionată armatura de clasa AIII, a cărei temperatură critică constituie 570oC. Mai rău se vor comporta în condiţiile incendiului oţelurile pentru armare, care au căpătat o rezistenţă suplimentară prin prelucrare termică sau trefilare (broşare) la rece. Cauza acestui fenomen constă în aceea, că aceste oţeluri capătă o rezistenţă suplimentară din contul deformării reţelei cristalice, însă sub acţiunea încălzirii reţeaua cristalică îşi revine la starea de echilibru şi adaosul de rezistenţă se pierde. Trebuie considerată şi acea împrejurare, că această pierdere de rezistenţă are un caracter ireversibil, de aceea există pericolul, chiar dacă construcţia nu s-a prăbuşit, că ea nu va mai asigura rezerva proiectată de rezistenţa. Aliajele aluminiului. Aluminiul este un metal uşor de culoare alb-argintie, cu densitatea de 2,7 g/cm3 şi temperatura de topire de 657oC. La aer liber suprafaţa aluminiului îşi pierde repede luciul metalic, acoperindu-se cu o peliculă subţire şi rezistentă de protecţie, constând din oxid de aluminiu. Pelicula de protecţie protejează metalul de oxidarea ulterioară, posedă o rezistenţă anticorozivă performantă în multe medii agresive. Aliajele de aluminiu sunt căpătate prin adăugarea în aluminiu a cuprului, manganului, magneziului, siliciului. Din aliajele de aluminiu se confecţionează diverse tipuri de laminate: corniere, profile I, T etc., foi plane şi ondulate, ţevi ş.a. Domeniul de utilizare a aliajelor de aluminiu se lărgeşte permanent. Actualmente acestea sunt utilizate la edificarea construcţiilor cu travee mare, a întreprinderilor chimice cu medii agresive, pentru construcţiile uşoare montabile - demontabile, pentru vitrine, ferestre, construcţii îngrăditoare, panouri de acoperiş, tavane suspendate, împrejmuire pentru balcoane ş.a. Cu toate acestea, alături de calităţi, aliajele de aluminiu au şi neajunsuri esenţiale. Elasticitatea aliajelor de aluminiu este de trei mai mică decât a oţelului. Acest fapt duce la deformaţii mari ale construcţiilor din aluminiu sub acţiunea solicitărilor şi de aceea, 19

pentru a asigura stabilitatea locală şi generală, precum şi rigiditatea necesară pentru exploatarea construcţiei, foarte frecvent se cer un şir de măsuri suplimentare (dimensionarea elementelor, scheme statice rigide etc.). Alt neajuns al aliajelor de aluminiu este coeficientul mare de dilatare termică (de 2 - 3 ori mai mare decât la oţel), fapt ce necesită majorarea numărului de rosturi termice. La încălzire are loc de asemenea micşorarea bruscă a indicilor fizico-mecanici. Limita de rezistenţă şi de curgere a aliajelor de aluminiu scade de două ori doar la temperatură de 235 – 325oC. În condiţii de incendiu temperatura în încăpere poate atinge aceste valori în mai puţin de un minut, de aceea a conta pe o rezistenţă la foc considerabilă a construcţiilor din aliaje de aluminiu evident, nu are nici un rost.

1.2.4. Materialele şi articolele obţinute pe baza topiturilor minerale Materialele şi articolele din mase minerale topite şi-au găsit o utilizare largă în construcţii. Sortimentul acestora este destul de mare: de la sticla obişnuită pentru geamuri, cunoscuta cu încă 3-4 mii de ani până la era noastră în Egipt şi Mesopotamia, până la articolele din topituri pietroase, tehnologia producerii cărora este relativ tânără. O dezvoltare deosebit de rapidă în ultimii ani a căpătat-o producţia materialelor de termoizolare şi a unor tipuri speciale de sticlă. Aceste materiale sunt perspective deoarece au proprietăţi fizico-mecanice performante, o înaltă duritate, rezistenţă la acizi, calităţi decorative uimitoare, precum şi datorită faptului că materia primă este foarte răspândită, iar procesele de producţie pot fi mecanizate la maximum. În funcţie de tipul materiei prime iniţiale şi compoziţia chimică a topiturii se capătă materiale sticloase, articole din zguri şi topitură de piatră, sitale şi zgură-sitale. Materialele şi articolele din topituri sticloase. Materialele prime principale pentru producerea articolelor din sticlă destinată 20

domeniului construcţiilor sunt: nisipul de cuarţ, carbonatul sau sulfatul de sodiu, calcarul, creta. Fierberea sticlei se efectuează la temperatura de 1000-1600oC. În construcţii sunt utilizate următoarele tipuri de sticlă: pentru geamuri şi vitrine, cu uzor, armată, cu protecţie de soare şi căldură, pentru făţuială, ornamentată. Sunt folosite aşa elemente ca laminatele din sticlă de secţiune „U” sau dreptunghiulară închisă, pachete din sticlă (2 sau mai multe foi din sticlă unite ermetic între ele pe perimetru, placi – mozaic din sticlă, blocuri din sticlă etc.). O utilizare specifică în construcţii revine fibrei sticloase. Ea se foloseşte sub formă de vată de sticlă în calitate de material termo şi fonoizolant. Vata de sticlă este elastică, chimic rezistentă, nu putrezeşte şi nu arde. Fibra de sticlă poate fi folosită în calitate de umplutură (în locul azbestului) la confecţionarea articolelor din azbestociment, precum şi în calitate de umplutură fină în mortarele pentru tencuială şi făţuială. Fibra şi pânza de sticlă în amestec cu polimerii se foloseşte pentru căpătarea plasticelor de sticlă. Un material de construcţii cu perspectivă este considerată sticla spongioasă folosită ca termo şi fonoizolator şi în alte scopuri. Comportarea materialelor şi articolelor din topituri minerale în condiţii de temperaturi înalte Materialele şi articolele din topituri minerale sunt incombustibile şi nu favorizează dezvoltării incendiului. Excepţie fac materialele confecţionate pe bază de fibre minerale cu un anumit conţinut de liant organic aşa ca: plitele termoizolatoare din substanţe minerale, plitele şi saltelele din fibra de bazalt ş.a. Afară de aceasta, materialele căpătate din topituri minerale pot intra în componenţa materialelor compoziţionale în amestec cu polimerii. În acest caz materialul compoziţional poate avea un pericol incendiar destul de mare, acest pericol fiind determinat de cantitatea polimerului prezent în materialul compoziţional. 21

Atunci când sunt folosite materiale şi articole din topituri minerale pure, fără ingrediente organice, comportarea lor în condiţiile incendiilor se va examina, în principal, din punct de vedere a păstrării funcţiilor de lucru sub acţiunea temperaturilor înalte. Unul din cele mai răspândite materiale – sticla de geamuri – nu suportă sarcinile termice timp îndelungat, însă momentul de timp când aceasta se va distruge nu poate fi pronosticat din timp. Dacă geamul este supus încălzirii de către căldura radiantă sau convectivă şi nu este expus acţiunii directe a flăcării acesta se încălzeşte încet şi poate suporta încălzirea fără a se distruge un timp destul de îndelungat. Distrugerea sticlei în golurile de lumină imediat după ce aceasta a fost expusă atingerii directe de către flăcări. Comportarea sticlei armate aproape că nu diferă de a celei obişnuite – ea se distruge după puţin timp de la începutul incendiului. Totuşi, după ce sticla plesneşte, bucăţile ei sunt menţinute de plasa metalică şi continuă să asigure un baraj efectiv în calea aerului proaspăt spre focarul de incendiu şi eliminarea produselor arderii. De menţionat, că distrugerea geamurilor prezintă un moment important în procesul dezvoltării incendiului. Atâta timp, cât geamurile sunt întregi dezvoltarea incendiului are loc doar din contul oxigenului din încăpere şi pe măsura consumării acestuia intensitatea arderii scade. Deschiderea golurilor de fereastră la distrugerea geamurilor schimbă complet tabloul schimbului de gaze în încăpere. Are loc înlăturarea produselor arderii şi se asigură accesul aerului proaspăt din exterior şi, ca rezultat, procesul de ardere se intensifică. Construcţiile din plăci, pietre, blocuri pe baza topiturilor minerale au o rezistenţă la foc cu mult mai mare, decât sticla de geam, deoarece chiar şi după fisurare ele continuă să poarte sarcina şi să rămână suficient de impermeabile pentru produsele arderii. Limita reală de RF a fiecărei construcţii în parte va depinde de temperatura la care are loc fisurarea sau înmuierea tipului concret de material din care aceasta este confecţionată. Un caz particular îl prezintă construcţiile împrejmuitoare realizate din elemente transparente (blocuri de sticlă). 22

Rezistenţa la foc a acestor construcţii, din cauza fisurării, încălzirii rapide, precum şi a capacităţii de permeabilitate a fluxului de căldură radiantă, este destul de mică şi nu depăşeşte un sfert de oră. Materialele poroase din topituri minerale îşi păstrează structura aproape până la temperatura de topire (pentru sticla spongioasă, spre exemplu, această temperatură constituie cca 850oC) şi de aceea un timp îndelungat îşi exercită funcţiile de termoizolare. Aşa cum, materialele poroase au un coeficient foarte mic de conductivitate termică, chiar şi atunci când partea orientată spre foc se va topi, straturile din adâncime pot exercita funcţiile de termoprotecţie. Caracterul comportării materialelor termoizolatoare în condiţiile incendiului (realizate din fibre minerale) depinde în mare măsură de cantitatea şi tipul materialului liant. Experienţele efectuate cu plitele executate din fibre de dioxid de siliciu (SiO2) au demonstrat, că la acţiunea temperaturilor înalte acestea se fisurează şi de aceea nu pot fi utilizate în calitate de îmbrăcăminte antifoc pentru construcţiile metalice. În acelaşi timp plitele şi saltelele din fibră de bazalt un timp îndelungat şi-au păstrat integritatea, asigurând o izolare sigură de foc a suprafeţelor metalice pe care acestea au fost întărite. De menţionat, că multe materiale pe bază de topituri minerale după capacitatea de a se opune acţiunii temperaturilor înalte nu cedează materialelor tradiţionale de construcţii cum sunt pietrele naturale sau artificiale pe bază de lianţi minerali, de aceea sunt utilizate pe larg în calitate de înveliş termoizolator efectiv. 1.2.5. Materialele pietroase artificiale pe bază de lianţi minerali Lianţi minerali sunt numite materialele artificiale sub forma de pulberi fin dispersate care la amestecare cu apa sau soluţiile apoase ale unor săruri formează o pastă plastică, capabilă să se întărească în rezultatul unor procese fizico-chimice, trecând 23

din starea de pastă în stare de piatră (corp solid). Substanţele liante consolidează între ele pietrele, granulele de nisip, prundişul, pietrişul ş.a. Această particularitate a lianţilor este folosită la prepararea betoanelor, cărămizilor refractare, materialelor din azbestociment şi altor materiale artificiale nearse, mortarelor pentru tencuială şi zidărie etc. Lianţii minerali se divizează în aerieni şi hidraulici. Lianţii aerieni se întăresc, îşi păstrează şi îşi majorează rezistenţa sa doar în mediul aerian. La aceşti lianţi se referă: varul aerian, lianţii pe bază de ghips şi magneziu, sticla lichidă ş.a. Lianţii hidraulici sunt capabili să se întărească şi timp îndelungat să-şi păstreze şi să-şi majoreze rezistenţa nu numai la aer, ci şi în apă. La această grupă se referă: varul hidraulic, romancimentul, cimentul portland şi derivatele acestuia, cimentul pe baza oxidului de aluminiu (Al2O3), cimenturile speciale. Varul aerian prezintă în sine o substanţă liantă căpătată prin ardere moderată (nu până la coacere)a calcarelor ce conţin până la 6% de particule argiloase. În rezultatul arderii se formează un produs sub formă de bulgări de culoare albă numit var nestins. Arderea calcarului se efectuează la temperatura de 1000 – 1200oC în cuptoare speciale. În procesul arderii se petrece disocierea termică a calcarului după următoarea reacţie
1000-1200

CaCO3

CaO + CO2

La arderea calcarului se elimină dioxidul de carbon care constituie până la 44% din masa acestuia. Volumul produselor arderii scade nu mai mult decât cu 14%, din care cauză bulgării de var nestins au o structură poroasă. În funcţie de caracterul prelucrării ulterioare se deosebesc următoarele tipuri de var aerian: var nestins măcinat, var hidratat măcinat, pastă de var, lapte de var. La amestecarea cu apă are loc stingerea (hidratarea) varului nestins conform reacţiei CaO + H2O → Ca (OH)2 24

Aceasta este o reacţie exotermică însoţită de degajarea unei cantităţi considerabile de căldură. O parte din apă la stingere se transformă în vapori şi se creează impresia că varul fierbe. În pasta sau laptele de var se conţine o cantitate mare de apă şi cristalele de Ca(OH)2 sunt separate de pelicule de apă. Uscarea mortarelor de var provoacă apropierea cristalelor şi unirea lor întrun conglomerat cristalic care în continuare se carbonizează la unirea cu dioxidul de carbon din aer după reacţia Ca(OH)2 + CO2 → CaCO3 + H2O Carbonul de calciu care se formează concreşte cu cristalele de Ca(OH)2, fapt ce provoacă creşterea rezistenţei pietrei de var. La acţiunea temperaturii înalte asupra pietrei de var are loc înlăturarea apei legate chimic din hidratul de calciu după reacţia Ca(OH)2 → CaO + H2O Acest proces decurge la temperatura de 520 – 580oC. La încălzirea ulterioară până la temperatura de 900oC şi mai sus are loc disocierea carbonatului de calciu. Oxidul de calciu (CaO) care se formează în ambele cazuri este capabil de hidratare repetată, însoţită de mărirea volumului, ceea ce duce la distrugerea structurii pietrei de var. La temperatura de 500 – 600oC are loc o scădere considerabilă a rezistenţei pietrei de var cu pierderea completă a acesteia la temperatura de 900oC. Ipsosul de construcţii – liant aerian căpătat prin prelucrarea termică a pietrei de ghips (CaSO4 · 2H2O). Arderea ghipsului natural se efectuează la temperatura de 110 – 180oC după reacţia CaSO4 · 2H2O → CaSO4 · 0,5 H2O + 1,5 H2O Produsul căpătat în rezultatul arderii este mărunţit în mori speciale până la căpătarea unui praf fin. La amestecarea acestuia cu 25

apa se capătă o masă plastică care foarte repede începe a se întări trecând în stare de piatră. Rezistenţa pietrei de ghips la comprimare constituie 75 – 100 kg/cm2. Ipsosul de construcţii este folosit pe larg în mortarele pentru tencuială, iar masa principală a acestuia se foloseşte pentru căpătarea articolelor industriale (panouri şi blocuri pentru pereţi şi despărţituri, foi de tencuială uscată, conducte de ventilaţie etc.). Ghipsul este foarte sensibil la încălzire: rezistenţa acestuia scade de două ori la temperatura de 100oC. Însă faptul, că piatra de ghips se încălzeşte încet, datorită porozităţii şi consumului de căldură înlăturarea apei legată chimic, permite folosirea cu succes a ipsosului pentru construcţiile împrejmuitoare. Cimentul portland – produsul mărunţirii fine a clincherului căpătat prin arderea până la coacere a amestecului natural sau artificial ce constă din argilă şi calcar. Temperatura arderii amestecului este de cca. 1500oC. Pentru reglarea termenului de întărire în timpul măcinării clincherului se adaugă până la 3% de ghips natural, iar pentru sporirea stabilităţii la coroziune şi reducerea costului se adaugă diferite adaosuri minerale. Datorită proprietăţii de întărire la aer şi în apă, capacităţii de protecţie a armaturii de coroziune şi rezistenţei înalte cimentul portland ocupă primul loc printre alte tipuri de cimenturi folosite în construcţii la etapa actuală. Este folosit la pregătirea betoanelor şi mortarelor, pentru construcţii supraterane, subterane şi subacvatice. Este principalul tip de ciment pentru confecţionarea construcţiilor şi articolelor prefabricate din beton şi beton armat. La acţiunea temperaturilor înalte din piatra de ciment se înlătură toate tipurile de apă (liberă, legată fizic şi chimic) ceea ce duce la dereglarea structurii şi pierderea rezistenţei. La temperatura de 200 – 300oC rezistenţa pietrei de ciment la comprimare creşte din contul tasării structurii ca rezultat al înlăturării apei. Încălzirea mai sus de 300oC duce la scăderea rezistenţei cimentului. O scădere considerabilă are loc la temperatura de 550 – 600oC ca rezultat al dehidratării de calciu şi a modificării dioxidului de siliciu. 26

Cea mai mare scădere a rezistenţei pietrei de ciment şi distrugerea structurii acesteia are loc la încălzirea până la 900oC şi mai sus ca rezultat al disocierii calcarului din straturile superioare ale pietrei. De menţionat, că durata încălzirii nu influenţează considerabil scăderea rezistenţei pietrei de ciment, acţiunea hotărâtoare aparţine temperaturii. Pe lângă cimentul portland în construcţii sunt folosite şi alte tipuri de cimenturi: cimentul din tuf vulcanic (din puzolană), cimentul alimentul, cimentul hidrofob, cimentul expansibil, cimentul cu priză rapidă ş.a. Pentru confecţionarea construcţiilor din beton şi beton armat de rezistenţă înaltă într-o durată de timp limitată este folosit cimentul aluminos, pentru zidăriile ce se află în condiţii de umiditate sunt folosite cimenturile de puzolană, pentru elementele prefabricate din beton şi beton armat – cimenturile portland şi cele mixte, iar pentru hidroizolare şi ştemuire – cimentul exparsibil. Betonul. Beton este numit materialul pietros artificial, căpătat în rezultatul întăririi unui amestec raţional ales şi minuţios amestecat din liant mineral, apă, agregate de umplutură şi în cazuri de necesitate a unor adaosuri speciale. Amestecul acestor componente până la începutul prizei este numit amestec de beton. Substanţa liantă şi apa constituie componentele active ale betonului. În rezultatul interacţiunii chimice dintre acestea se formează un compus nou sub formă de masă cleioasă, care învăluie cu un strat subţire granulele de nisip şi agregat măşcat, iar apoi cu timpul se întăreşte şi le leagă între ele, transformând amestecul de beton într-o piatră monolită dură – betonul. Rezistenţa pietrei de ciment creşte foarte intensiv în primele 3 – 7 zile, ca apoi în intervalul de 7 – 28 zile această creştere să scadă. În continuare creşterea rezistenţei este relativ mică, dar poate continua pe parcursul multor ani mai cu seamă în mediu umed şi cald. În dependenţă de domeniul de utilizare se deosebesc următoarele betoane: obişnuit – pentru construcţiile din beton armat (fundaţii, coloane, grinzi, panouri de planşeu ş.a.); hidrotehnic – pentru baraje, ecluze, instalaţii de alimentare cu apă şi canalizare 27

ş.a.; beton pentru pereţii clădirilor (de regulă, beton uşor) şi planşee uşoare; termoizolator, deosebit de uşor (gazobetonul şi betonul spumant); betonul pentru pardosele, trotuare, drumuri, piste de decolare – aterizare; cu destinaţie specială – rezistent la acizi şi temperaturi înalte. La betoanele speciale pot fi atribuite şi cele deosebit de grele, folosite în construcţii şi instalaţii speciale pentru protecţie de acţiunile radioactive. În calitate de ingrediente în aşa beton sunt folosite materialele cu mare densitate, aşa ca: magnetitul, limonitul, baritul ş.a. Masa volumetrică a unui asemenea beton poate atinge până la 5 t/m3. Comportarea betonului la încălzire este determinată de acţiunea temperaturilor înalte asupra componenţilor de bază: piatra de ciment şi agregatele de umplutură. Sub acţiunea temperaturilor înalte piatra de ciment pierde toate tipurile de apă (liberă, legată fizic şi chimic), fapt ce provoacă dereglarea structurii pietrei de ciment şi pierderea de către aceasta a rezistenţei. Piatra de ciment la încălzire se comprimă, iar agregatele (nisipul, pietrişul) se dilată. Cu cât este mai mare coeficientul de dilatare termică a umpluturii, cu atât sunt mai mari tensiunile interioare în masa betonului, fapt ce provoacă scăderea coeziunii de contact dintre piatra de ciment şi ingrediente de umplutură, provocând scăderea rezistenţei. Cele mai răspândite agregate pentru beton sunt rocile carbonate şi silicate. Rocile silicate conţin dioxidul de siliciu care la temperatura de 575oC se măreşte brusc în volum, de aceea aceste betoane se comportă mai rău în condiţii de incendiu, decât betoanele cu umplutură carbonată. Sticla lichidă. Sticla lichidă prezintă în sine silicatul de natriu (NA2O·nSiO2) sau de caliu (K2O·nSiO2) căpătat prin topirea în sobe pentru fierberea sticlei la temperatura de 1300 – 1400 oC a nisipului de cuarţ curat şi mărunţit împreună cu soda (Na2CO3).Bucăţile care se formează după răcirea rapidă a topiturii sub influenţa vaporilor în autoclave la presiunea de 0,4 – 0,6 MPa se dizolvă, transformându-se într-o soluţie vâscoasă, capabilă să se întărească la aer. 28

Sticla lichidă se utilizează pentru căpătarea vopselelor silicate antifoc, a cimentului rezistent la acizi şi a betonului rezistent la foc, precum şi pentru tasarea solurilor. O particularitate caracteristică în comportarea sticlei lichide întărită, este topirea acesteia la încălzire şi înfoierea cu formarea unui strat stabil de spumă, care posedă o conductibilitate termică mică. Pe această proprietate a sticlei lichide (solubile) este bazată folosirea vopselelor silicate antifoc. Articolele din azbociment. Azbocimentul este un material pietros artificial, căpătat ca rezultat al întăririi amestecului ce constă din ciment, fibre de azbest şi apă. Azbestul armează piatra de ciment, asigurând o rezistenţă înaltă articolelor din azbociment la întindere şi încovoiere. Articolele din azbociment au o rezistenţă înaltă, sunt rezistente la îngheţ - dezgheţ şi au o permeabilitate la apă mică. Din azbociment se confecţionează diferite articole: plăci şi foi plane şi ondulate pentru făţuială şi acoperişuri, panouri cu strat termoizolator, ţevi de presiune, uluce, mufe, scânduri de pervaz, articole cu destinaţie specială. Din foi de azbociment se asamblează elemente spaţiale. Comportarea azbocimentului la încălzire este determinată de comportarea pietrei de ciment şi a azbestului. Particularitatea caracteristică a comportării azbocimentului în condiţiile incendiului este predispoziţia spre distrugere explozivă la acţiunea temperaturilor înalte. Cauza principală a acestui fenomen se consideră conţinutul sporit de apă. La temperaturi înalte aceasta se transformă în vapori creând în pori şi capilare o presiune înaltă, fapt ce provoacă distrugerea explozivă a materialului. Materialele autoclave. La utilizarea varului în calitate de liant, fără alţi adezivi suplimentari, doar în amestec cu nisipul şi în condiţii normale de întărire la aer rezultă piatra de var cu o rezistenţă redusă (1 – 2 MPa), care se înmoaie uşor sub acţiunea apei. Materialele artificiale cu calităţi performante de rezistenţă, durabilitate şi stabilitate la apă se capătă în rezultatul fasonării şi prelucrării ulterioare a amestecului de var, adaosurilor fin mărunţite de dioxid de siliciu (SiO2), a nisipului şi apei. În condiţii naturale 29

nisipul, în amestecurile var – nisip este inert, nu reacţionează cu varul şi rezistenţa acestor amestecuri se realizează doar din contul întăririi varului. Însă în mediu de vapori saturaţi la temperatură mai mare de 170oC şi presiune excesivă mai mare de 0,98 MPa dioxidul de siliciu capătă activitate chimică şi începe să interacţioneze cu varul formând hidrosilicatul de calciu CaHsiO3 – o substanţă rezistentă şi stabilă în apă. La fabricarea materialelor autoclave un rol prioritar revine cărămidei silicate şi articolelor pentru silicate. Domeniul de folosire a cărămidei silicate este acelaşi ca şi a cărămidei obişnuite, însă aceasta nu este recomandată pentru folosire în condiţii de umiditate sporită (fundaţii, pereţi – subsol etc.), precum şi în construcţiile expuse acţiunii temperaturilor înalte (sobe, coşuri de fum etc.). Articolele din beton silicat de asemenea nu se recomandă pentru construcţii ce lucrează în condiţii similare celor descrise pentru cărămida silicată. În condiţiile incendiului la temperaturi mai mari de 500oC are loc dehidratarea hidrosilicaţilor de calciu şi a hidratului de calciu, fapt ce provoacă distrugerea structurii pietrei şi reducerea considerabilă a rezistenţei. La temperatura de 575oC are loc modificarea cuarţului cu o majorare considerabilă de volum, proces ce reduce şi mai mult rezistenţa acestor articole. Incendiile produse şi studiile efectuate au demonstrat că betoanele silicate sunt mult mai predispuse distrugerii explozive (cu pocnituri) decât betonul greu obişnuit pe bază de ciment portland. Betonul armat prezintă un material de construcţii în care sunt unite într-un tot întreg betonul întărit şi armătura de oţel care lucrează împreună în construcţii. Apariţia acestuia a fost condiţionată de faptul, că betonul are o rezistenţă mică la întindere şi din acesta nu pot fi confecţionate construcţii ce lucrează la întindere sau încovoiere. În construcţiile din beton armat, armătura se plasează astfel, ca aceasta să recepţioneze solicitările de întindere, cele de comprimare revenind betonului. Lucrul în comun a acestor materiale este condiţionat de forţele considerabile de 30

coeziune dintre beton şi armătură la coeficienţi egali de deformare termică. În funcţie de procedeele de confecţionare construcţiile din betonul armat pot fi monolite şi prefabricate. Construcţiile din betonul armat monolit realizează direct pe şantierul de construcţii în obiectivele nestandarde la solicitări considerabile. Neajunsul acestora – lucrul considerabil manual şi consum mare de materiale pentru cofraje. Construcţiile din betonul armat prefabricat sunt considerabil mai ieftine faţă de cele monolite, deoarece se confecţionează la uzine sau poligoane cu procese tehnologice înalt industrializate. Armarea construcţiilor din betonul armat poate fi obişnuită sau precomprimată. Întinderea prealabilă a armăturii preîntâmpină apariţia fisurilor în beton, permite reducerea consumului de metal prin utilizarea oţelurilor şi betoanelor de mare rezistenţă, precum şi reducerea masei acestora şi mărirea termenului de exploatare. Datorită dimensiunilor masive şi indicilor termofizici de calitate, construcţiile din beton armat se opun destul de bine acţiunii focului în condiţiile incendiului. Limita de RF a construcţiilor din beton armat este determinată de caracterul lucrului acestora în condiţiile incendiului. Pentru construcţiile la care starea limită este condiţionată de lucrul la întindere, limita de RF intervine în momentul încălzirii armăturii până la temperatura critică, iar pentru cele ce lucrează la comprimare limita de RF intervine atunci, când secţiunea betonului se micşorează până la valoarea critică. 1.2.6. Materialele termoizolatoare incombustibile Termoizolatoare sunt numite materialele folosite în construcţia clădirilor industriale şi civile, a agregatelor termice şi conductelor cu scopul reducerii pierderilor de căldură în mediul ambiant. Materialele termoizolatoare se caracterizează printr-o structură poroasă şi, ca urmare, o densitate mică (nu mai mult de 600 kg/m3) şi termoconductibilitate joasă (nu mai mult de 0,18 W/ (m·oC). Folosirea materialelor termoizolatoare permite reducerea 31

grosimii şi masei pereţilor şi a altor construcţii împrejmuitoare, micşorarea consumului de materiale de construcţii, a cheltuielilor de transport şi corespunzător, reduce costul clădirilor şi instalaţiilor. După formă şi aspect sunt distinse următoarele materiale termoizolatoare: - blocuri rigide (panouri, segmente, cărămizi, carapace, cilindre); - flexibile (rogojine, coarde, cordoane ş.a.); - înfoiate şi friabile (vata minerală, vermiculitul, perlitul ş.a.). Materialele termoizolatoare se folosesc sub formă de turnătură şi pentru confecţionarea articolelor fasonate. 1.3. Materialele de construcţii combustibile 1.3.1. Lemnul Lemnul ca material de construcţii este folosit din cele mai străvechi timpuri, dar nu şi-a pierdut nici astăzi actualitatea, deoarece posedă un şir de calităţi pozitive: rezistenţă relativ sporită la o densitate redusă, elasticitate suficientă, conductibilitate termică mică, prelucrare mecanică uşoară, viabilitate mare. La o exploatare corespunzătoare construcţiile din lemn se păstrează o durată îndelungată. Nu există ramură a economiei naţionale în care nu ar fi folosit lemnul. O utilizare deosebit de mare o are lemnul în domeniul construcţiilor. Din lemn se confecţionează construcţiile portante ale clădirilor: ferme, arcuri, grinzi, căpriori, costoroabe, carcase, precum şi elemente împrejmuitoare: panouri pentru pereţi, despărţituri ş.a. Din lemn se confecţionează o gamă variată de articole de tâmplărie: ferestre, uşi, pardosele, ancadramente (chenare), plinte, balustrade ş.a. În construcţii lemnul este folosit sub formă de bârne sau de cherestea (dulapi, scânduri, şipci, stinghii etc.). Deşeurile lemnului sunt folosite pentru confecţionarea plăcilor din strujitură, cartonului presat, arbolitului ş.a. În ultimele decenii o largă utilizare au căpătat-o construcţiile încleiate şi alte articole pe 32

bază de cleiuri şi lemn. Folosirea cleiurilor de mare rezistenţă permite utilizarea lemnului de lungime limitată şi căpătarea construcţiilor de orice formă şi dimensiune. Afară de aceasta, construcţiile încleiate sunt mai uşoare şi mai durabile decât cele obişnuite şi cu mult mai sigure în timpul exploatării. Cu toate acestea, pe lângă şirul proprietăţilor pozitive, lemnul ca material de construcţii are şi neajunsuri substanţiale, printre care – combustibilitatea. La încălzirea lemnului până la 110oC din acesta se înlătură umiditatea şi încep să se elimine produse ale descompunerii termice. La încălzirea până la 150oC suprafaţa lemnului supusă încălzirii se îngălbeneşte, iar cantitatea substanţelor volatile degajate sporeşte. La 150 – 250 oC lemnul capătă culoarea maro (cafeniu) din cauza carbonizării, iar la 250 – 300 oC are loc inflamarea produselor descompunerii lemnului. Temperatura autoaprinderii lemnului se află în limitele de 350 – 450 oC. Aşa dar, procesul descompunerii termice a lemnului decurge în două faze: prima fază a descompunerii se observă la încălzirea până la 250 oC (până la temperatura inflamării) şi decurge cu absorbţie de căldură, iar a doua – procesul arderii propriu zis, decurge cu degajare de căldură. Faza a doua, la rândul său, se divizează în două perioade: arderea gazelor, ce se formează la descompunerea termică a lemnului (faza arderii cu flacără) şi arderea cărbunelui de lemn format (faza arderii mocnite). Protecţia antifoc a lemnului. În tehnica protecţiei antifoc a construcţiilor există câteva procedee de protecţie antifoc a lemnului, care se deosebesc după mecanismul efectului de protecţie antifoc: îmbrăcăminte termoizolatoare, vopsele şi tencuieli antifoc, tratarea cu produse ignifuge. La căptuşelile termoizolatoare se referă: învelişurile cu foi din azbestociment, plăci din ipsosbeton, din perlit, din azbestovermiculit, din azbestocarton, saltelele din diverse fibre minerale, tencuielile cu materiale termoizolatoare incombustibile. Esenţa efectului de protecţie antifoc a căptuşelilor termoizolatoare constă în faptul, că aceste învelişuri, o anumită durată de timp, care 33

depinde de grosimea stratului de protecţie, împiedică încălzirea construcţiei din lemn până la temperatura de descompunere. Cel mai accesibil procedeu de protecţie antifoc a construcţiilor din lemn este acoperirea acestora cu vopsele şi tencuieli antifoc. Vopselele şi mortarele pentru muruire constau din substanţa liantă, umplutură şi pigment. Destinaţia liantului este de a asigura întărirea amestecului cu formarea unei pelicule dure incombustibile; destinaţia umpluturii – sporirea efectului de protecţie antifoc şi reducerea contracţiei; destinaţia pigmentului – îmbunătăţirea calităţilor decorative a învelişului de protecţie. Tencuiala se deosebeşte de vopseală printr-o rezistenţă mai mică a peliculei, o grosime mai mare a stratului aplicat, calitatea mai proastă a agregatelor de umplutură şi lipsa pigmentului. În calitate de lianţi pentru vopselele şi mortarele ignifuge se utilizează sticla lichidă, leşia sulfitică, cimentul, ipsosul, varul, argila ş.a. În calitate de umplutură sunt folosite creta, azbestul, vermiculitul, cenuşa, talcul ş.a. Pigmenţii pot fi de diverse culori, de regulă, de provenienţă minerală: albul de zinc, mumia, ocru, oxidul de crom, miniul de fier ş.a. Învelişurile ignifuge se divizează în: stabile la intemperii – pentru protecţia suprafeţelor exterioare a elementelor clădirilor şi instalaţiilor; stabile la umezeală – pentru protecţia construcţiilor ce lucrează în condiţii de umiditate sporită (61...75%); instabile la umezeală – pentru protecţia ignifugă a construcţiilor din încăperile cu umiditatea mai mică de 60%. Se aplică învelişurile în câteva reprize, pentru a asigura consumul necesar a materialului, iar fiecare strat următor se aplică numai după uscarea completă a stratului precedent. Mecanismul efectului ignifug al vopselelor şi tencuielilor constă în aceea, că construcţiile din lemn acoperite cu aceste componente nu se pot aprinde de la sursele de aprindere cu energie mică, adică devin capabile să împiedice izbucnirea incendiului. În cazul unui incendiu dezvoltat învelişul ignifug un timp oarecare reţine creşterea temperaturii construcţiei, apoi împiedică ieşirea produselor de descompunere termică a lemnului şi propagarea focului pe suprafaţa acestora. 34

Efectul de protecţie antifoc a unor învelişuri se fortifică prin faptul că la descompunerea lor se degajă fracţii gazoase care frânează procesul de ardere. Destul de efectiv este procedeul de protecţie antifoc prin impregnare în instalaţii speciale cu diverse soluţii de substanţe ignifuge (antipirene). Pentru căpătarea lemnului greu combustibil trebuie asigurată absorbirea de săruri în cantitate nu mai mică de 66kg/m3. Impregnării se va expune doar materialul lemnos sănătos cu umiditatea nu mai mare de 25%. Lemnul se plasează în autoclav în care se creează o presiune negativă (vacuum) de 80 kPa pentru înlăturarea aerului din porii lemnului, apoi în acesta se introduce 55 – 60oC, apoi se ridică presiunea în autoclav până la valori de 0,8...1,6 MPa (funcţie de specia lemnului) şi se menţine atâta timp până lemnul absoarbe cantitatea necesară de săruri (durata menţinerii sub presiune constituie de la 2 până la 20 ore). Eficacitatea impregnării profunde sub presiune este destul de mare, însă acest procedeu necesită utilaj complicat şi costisitor. 1.3.2. Materialele pe bază de bitum şi gudron Materialele de construcţii în componenţa cărora sunt incluse bitumurile şi gudroanele sunt numite materiale bituminoase sau gudronate. Ele formează o grupă destul de mare de materiale de diversă destinaţie. La calităţile cele mai de preţ a acestor materiale sunt atribuite impermeabilitatea pentru apă, stabilitatea la acţiunea acizilor, bazelor, lichidelor şi gazelor agresive, precum şi capacitatea bună de aderenţă cu lemnul, metalul, piatra. Materialele rulou (sul) pentru învelitori se confecţionează din carton special sau ţesătură din fibre de sticlă pe calea impregnării acestora cu substanţe liante organice cu aplicarea ulterioară din una sau din ambele părţi a lianţilor pe bază de bitum sau gudron cu umplutură şi a presărăturii minerale. Sortimentul 35

materialelor pentru învelitori sub formă de rulou este destul de mare: ruberoidul, pergaminul, hidroizolul, izolul, brizolul ş.a. Bitumurile şi gudroanele sunt materiale organice, de aceea toate materialele din care acestea fac parte sunt combustibile. Învelitoarele din ruberoid sau carton gudronat (толь) se pot aprinde chiar şi de la surse de aprindere cu energie mică (scântei) şi continuă să ardă de sine stătător cu emisie masivă de fum negru şi dens. La ardere bitumurile şi gudroanele se înmoaie şi încep să curgă, complicând esenţial situaţia în caz de incendiu. Destul de mare este pericolul de incendiu în perioada executării învelitoarelor când se execută diverse lucrări cu foc (aplicarea pe masticuri fierbinţi, încleierea fierbinte, sudarea cusăturilor ş.a.). Cel mai răspândit şi efectiv procedeu de reducere a inflamabilităţii învelitoarelor din materiale bituminoase şi gudronate este presărarea acestora cu nisip, cu strat neîntrerupt de zgură sau prundiş, acoperirea cu plăci necombustibile. Efect special de protecţie antifoc are acoperirea acestora cu folie metalică. Asemenea învelitori nu se aprind sub acţiunea scânteilor. Se va avea în vedere, că materialele rulou pe bază de bitum şi gudron sunt predispuse autoaprinderii, ţinându-se cont de aceasta la depozitarea acestor materiale. 1.3.3. Materialele polimerice de construcţii Materialele polimerice de construcţii (MPC) au apărut, relativ, nu demult, însă tehnologia producerii acestora se dezvoltă rapid, domeniul de utilizare se lărgeşte, datorită unui şir de priorităţi faţă de materialele de construcţii tradiţionale. Dezvoltarea permanentă a producţiei şi utilizării MPC este o direcţie prioritară a progresului tehnico-ştiinţific în domeniul construcţiilor. Folosirea MPC permite: un grad sporit de industrializare; reducerea considerabilă a masei clădirilor şi instalaţiilor; îmbunătăţirea calităţii lucrărilor şi a finisării; reducerea volumului lucrărilor de transport şi a termenelor de montare; efect economic considerabil. 36

Folosirea MPC la confecţionarea elementelor de construcţii permite a da noi forme instalaţiilor, a ameliora aspectul exterior al acestora. MPC de regulă constau din câteva componente: polimerul, umpluturile, plastificatoarele, antipirenele, stabilizatorii, coloranţii şi alte componente. În cazuri rare acestea constau doar din polimer, exemplu – pelicula nevopsită de polietilen. Componentul de bază al MPC este agregatul de umplutură, de care depind proprietăţile fizico – chimice şi mecanice, precum şi combustibilitatea. După provenienţă agregatele se divizează în: organice şi minerale. Foarte răspândite sunt umpluturile: făina de lemn, creta, caolinul, talcul, mica, cuarţul. Folosirea umpluturilor din materiale fibroase este cel mai efectiv procedeu de căpătare a materialelor de mare rezistenţă. În calitate de umpluturi fibroase sunt folosite pe larg fibrele din sticlă, azbest, lemn, deşeurile industriei textile. În calitate de umpluturi sub formă de folii se utilizează: hârtia, ţesăturile, furnirul (шпон) de lemn ş.a. MPC sunt clasificate după diverşi indici: tipul polimerului (polivinileloride, din polietilen, fenolformaldehidice ş.a.); tehnologia de producţie (turnate, extruzive, vălţuite ş.a.); după destinaţia lor în construcţii (de construcţie, finisare, pentru pardoseli, materiale termofonoizolatoare, ţevi, articole sanitaro – tehnice şi liniare, masticuri şi cleiuri adezive). Materialele de construcţii. Reprezentanţii de bază ai materialelor pe bază de mase plastice, utilizaţi pentru realizarea elementelor portante, împrejmuitoare sau de altă natură sunt: polimerbotoanele, plasticele din sticlă şi din lemn stratificat. Polimerbetoanele – materiale compoziţionale căpătate pe bază liantului polimeric cu umpluturi minerale, se utilizează, în principal, pentru executarea învelitoarelor rezistente la uzură a dambelor şi a instalaţiilor portuare, pentru pardoseli chimic rezistente în clădirile industriale, uluce, canale de scurgere şi alte construcţii exploatate în condiţii de mediu agresiv. Materialele plastice din lemn-stratificat – materialele confecţionate sub formă de foi şi plăci prin presare la fierbinte a pachetelor din furnir de lemn îmbibat cu răşini polimerice. După 37

proprietăţile fizico-mecanice aceste materiale plastice depăşesc materialul iniţial – lemnul şi se folosesc pentru realizarea elementelor portante, în calitate de materiale constructiv – finisatoare pentru finisarea pereţilor şi despărţiturilor, tavanelor. Sticloplasticele – masele plastice ce conţin în calitate de umplutură de rezistenţă materiale din fibre de sticlă. Au rezistenţă mare şi greutate mică. Folosirea construcţiilor uşoare din sticloplastice permit reducerea greutăţii clădirilor de 16 ori faţă de cele din cărămidă şi de 8 ori faţă de cele din beton. În construcţii acestea sunt folosite sub formă de folii plane sau ondulate pentru executarea de acoperişuri fotopermeabile a clădirilor industriale, serelor şi oranjeriilor, cupolelor şi membranelor, panourilor cu multe straturi fotopenetrante şi înfundate, blocurilor de uşi şi ferestre, articole sanitaro-tehnice ş.a. Materialele pentru finisare au căpătat cea mai largă răspândire în construcţii. Pentru finisarea interioară este raţional de utilizat materiale sub formă de folii de dimensiuni mari, care posedă calităţi înalte decorative şi de exploatare. Aceste materiale nu necesită pregătirea specială a suprafeţelor expuse finisării, fapt ce reduce considerabil volumul lucrărilor de finisare şi durata construcţiei în ansamblu. MPC pentru finisare se confecţionează sub formă de folii, plăci şi materiale în rulou. La acestea se referă : plasticul pe bază de hârtie, lincrustul, textovinitul, diverse tipuri de tapete, peliculele din polivinilclorid (izoplen, povinol, vinisten ş.a.), pelicule adezive (самоклеящиеся пленки), linoleumul, mocheta ş.a., plăcile polimerice, masticurile, articolele liniare (plinte, pervazuri, mâini curente, platbande pentru trepte, stinghii pentru făţuire interioară, chenare ş.a.). Unul din cele mai mari neajunsuri a polimerilor şi a maselor plastice ca materiale de construcţii este stabilitatea foarte joasă a acestora la acţiunea termică. Capacitatea de înmuiere la încălzire – proprietate care a condiţionat prelucrarea tehnologică de un nivel înalt a maselor plastice în articole – aici se manifestă în calitate de neajuns. Stabilitatea termică a diferitor polimeri este diversă. Spre exemplu, polimetilacrilatul (sticla organică) îşi pierde complet 38

rezistenţa la 100oC, polimerii cu umplutură de siliciu îşi păstrează calităţile şi la 200oC. La incendiu însă, temperatura peste câteva minute atinge deja valori de 400 - 500oC, de aceea aceste deosebiri n-au nici o importanţă şi a vorbi despre RF a construcţiilor executate din MPC, actualmente, nu are rost. Inflamabilitatea, intensitatea arderii, temperatura de aprindere, autoaprindere şi izbucnire, temperatura de ardere, capacitatea de formare a fumului şi descompunerea termică cu emisie de produse toxice caracterizează proprietăţile pericolului de incendiu al MPC. Ţinând cont de aceste caracteristici, se poate vorbi că polimerii şi masele plastice, într-o măsură mai mare sau mai mică sunt incendiar periculoase. Dacă ar fi să comparăm MPC cu aşa material combustibil tradiţional cum este lemnul ne vom convinge că majoritatea din MPC au temperatura de ardere, intensitatea arderii şi capacitatea fumigenă mult mai înaltă. Ele se aprind de la surse de aprindere mult mai slabe şi au temperatura de inflamabilitate mai joasă decât lemnul. Multe tipuri de polimeri sub acţiunea focului se topesc şi curg în torente arzânde, fapt ce complică considerabil situaţia în caz de incendiu. Unul din cele mai esenţiale neajunsuri ale MPC este acela, că la descompunerea termică şi ardere acestea elimină în mediu produse toxice capabile să irite învelişurile mucozitare ale ochilor şi ale căilor respiratorii, să deregleze ritmul şi să paralizeze respiraţia, să provoace intoxicaţii grave şi chiar decesul. De menţionat, că în faza iniţială a incendiului, când MPC încă nu ard, ci doar se descompun sub influenţa temperaturii înalte, produsele ce se degajă în mediu sunt mult mai toxice decât produsele arderii. 1.3.4. Materialele termoizolatoare combustibile Din sortimentul larg de materiale termoizolatoare combustibile utilizate în construcţii cea mai mare răspândire o au următoarele: 39

1) pâsla de construcţie, confecţionată din lână de animale de calitate joasă cu adaos de fibre vegetale; 2) saltele din stuf, căpătate prin presarea tulpinilor de stuf şi coaserea acestora în direcţie transversală cu sârmă zincată; 3) plitele turboizolatoare, căpătate prin presarea şi prelucrarea termică a turbei slab descompusă fără folosirea substanţelor liante. Acestea şi-au găsit o largă utilizare la izolarea termică a camerelor frigorifice. Particularitatea pericolului de incendiu a acestor plite este capacitatea de a mocni chiar şi sub strat de tencuială, fapt ce complică lucrările de lichidare a incendiului; 4) şevelinul – material, ce prezintă un strat de câlţi sau puzderie (resturi lemnoase de cânepă sau în) amplasat între două foi de hârtie gudronată. În ultimii ani a fost creată o mare grupă de materiale termoizolatoare din mase plastice, cele mai răspândite fiind: penolistirolul, penopoliuretanul, penopolivinilcloridul, mipora ş.a. O grupă aparte o constituie sofoplasturile - materiale termoizolatoare cu goluri ce amintesc fagurii de albine. Pereţii acestora pot fi confecţionaţi din diferite materiale sub formă de folii (kraft-hârtie, pânză de bumbac ş.a.)impregnate cu polimeri. Materialele polimerice sunt destul de efective şi economice, fapt ce a condiţionat utilizarea lor largă în domeniul construcţiilor, însă după caracteristicile pericolului de incendiu ele depăşesc mult materialele tradiţionale, cauzând într-un şir de cazuri incendii de proporţii cu urmări grave, de aceea MPC se vor utiliza doar în strictă corespundere cu cerinţele actelor normative. 1.4. Materialele de construcţii greu combustibile 1.4.1. Tipurile materialelor greu combustibile şi domeniul de utilizare a acestora După cum s-a menţionat deja, greu combustibile se consideră materialele care se pot aprinde sub acţiunea flăcării deschise, dar nu sunt capabile să ardă de sine stătător. 40

Din punct de vedere a evaluării comportamentului materialelor în condiţiile incendiului toate materialele organice sunt combustibile, iar cele neorganice – incombustibile. Prin urmare, greu combustibile pot fi, în general, materialele de construcţii artificiale care prezintă în sine un amestec, luat în anumite proporţii de materiale combustibile şi incombustibile, precum şi materialele căpătate cu utilizarea unor mijloace înalt efective de protecţie antifoc de provenienţă chimică. Materialele de construcţii greu combustibile se folosesc pentru pardoseli, executarea despărţiturilor, în calitate de materiale termoizolatoare şi constructive pentru pereţi şi acoperişuri. Tipurile de bază de materiale greu combustibile sunt: fibrolitul, samanul, lemnul impregnat cu antipirene. În această grupă pot fi incluse articolele din vată minerală în care au fost folosiţi lianţi organici în cantitate de 7 – 15% de greutate şi unele tipuri de mase plastice. Fibrolitul – prezintă în sine plăci presate şi întărite din strujitură de lemn şi alte materiale fibroase vegetale (tulpini de plante, paie, resturi de cânepă şi in etc.) cu material liant. În funcţie de liantul utilizat poate fi: cimentofibrolit, fibrolit pe bază de var şi magneziu. Materialele pe bază de vată minerală se confecţionează din vată minerală cu diverse materiale liante. La grupa materialelor greu combustibile se atribuie materialele din vată minerală cu conţinut organic de la 7 până la 15%. Dacă acest procent este mai mic ele se consideră incombustibile, iar mai mare – combustibile. 1.4.2. Soluţii de reducere a combustibilităţii materialelor polimerice Pentru reducerea combustibilităţii materialelor polimerice de construcţii (MPC) se folosesc următoarele procedee: includerea umpluturilor; includerea substanţelor antipirene; modificarea chimică a polimerilor; învelişuri antifoc. 41

Includerea umpluturilor. Deoarece toate materialele polimerice la fel ca şi alte materiale organice sunt materiale combustibile, reducerea combustibilităţii acestora poate fi realizată prin includerea în componenţa lor a fracţiilor incombustibile, care reduc conţinutul de componenţi combustibili, influenţează procesul de piroliză a polimerilor, schimbă condiţiile schimbului de masă şi căldură la ardere. Pentru producerea materialelor polimerice protejate de foc se folosesc umpluturile cu proprietăţi de stingere a flăcării: hidrooxidul de aluminiu, hidroxarbonatul de calciu şi magneziu, apa. Spre exemplu, materialele pe baza poliefiracrilatelor cu distribuirea uniformă în masa acestora a picăturilor minuscule de apă sau conţin umplutură minerală umezită posedă nu numai combustibilitate joasă, ci şi stabilitate termică mare şi inflamabilitate redusă în cazul temperaturilor înalte. Se va avea în vedere faptul, că în unele cazuri viteza arderii MPC poate creşte, spre exemplu la folosirea fibrelor de sticlă. Efectul negativ se lămureşte prin aceea că sticla are conductibilitate termică mare şi desprinderea liantului de la fibre fi, ca urmare, majorarea suprafeţei de confort cu oxigenul din aer. Includerea antipirenilor. Cel mai răspândit, efectiv şi econom procedeu de căpătare a MPC protejate de foc este folosirea antipirenilor – substanţe ce reduc combustibilitatea. Antipirenii se împart în două mari clase: care se combină mecanic cu polimerii şi care reacţionează chimic, acestea incluzându-se în procesul de sinteză sau producere a materialelor polimerice în structura moleculară a polimerului. Actualmente există câteva ipoteze care lămuresc reducerea combustibilităţii MPC în prezenţa antipirenilor. În conformitate cu aceste ipoteze, materialele antipirene, după mecanismul de acţiune, condiţional pot fi divizate în următoarele grupe: - care se descompun cu degajare de gaze incombustibile (arderea încetineşte din cauza creşterii limitei concentraţiei de jos a inflamabilităţii şi reducerii temperaturii flăcării ca rezultat a diluării produselor combustibile ale pirolizei cu produse incombustibile); - cu conţinut de halogeni, acţiunea cărora este bazată pe inhibarea proceselor în lanţ în faza gazoasă; 42

- care formează pelicule protectoare şi favorizează sporirea coxificării (combustibilitatea MPC se reduce în rezultatul încetinirii schimbului de masă şi căldură între flacără şi suprafaţa materialului). Materialele antipirene trebuie să satisfacă următoarele cerinţe: să posede o eficacitate înaltă de stingere a flăcării, să se combine bine cu polimerii, să înrăutăţească proprietăţile fizico mecanice a MPC, să nu fie toxice, să fie accesibile şi ieftine. Modificarea chimică a polimerilor. Această direcţie este considerată cea mai prosperă. Folosirea antipirenilor capabili de reacţie în chimică în principiu poate fi studiată ca o modificare chimică a polimerilor, deoarece se schimbă reţeaua chimică şi proprietăţile macromoleculelor. În acelaşi timp, modificarea chimică a polimerilor este o noţiune mult mai vastă, sub care se înţelege modificarea polimerilor cu scopul majorării stabilităţii termice şi de oxidare termică. Direcţia prioritară este sinteza polimerilor cu conţinut minimal de fracţie combustibilă, precum şi a polimerilor rezistenţi la temperatură, care degajă la descompunere produse netoxice şi incombustibile. Învelişurile de protecţie la foc. În principiu pentru protecţia de foc a MPC pot fi folosite învelişurile pentru protejarea construcţiilor din lemn, însă în majoritatea cazurilor acest lucru nu este raţional din cauza înrăutăţirii calităţilor decorative a suprafeţelor protejate. Mai frecvent aceste învelişuri se folosesc pentru protecţia de foc a plăcilor din strujitură sau fibre de lemn care se aplică în procesul confecţionării acestora fără a schimba procesul tehnologic. În unele cazuri, aceste învelişuri îmbunătăţesc calităţile produselor finite. Industria construcţiilor se completează permanent cu noi materiale şi construcţii efective, care însă pe lângă un şir de calităţi pozitive, adesea au caracteristici de pericol incendiar mult mai rele decât materialele tradiţionale. Soluţionarea problemei de asigurare a securităţii la incendiu a obiectivelor în construcţie prin interzicerea folosirii unor sau altor materiale nu are sorţi de izbândă. Serviciul de pompieri împreună cu alte servicii trebuie să caute şi să implementeze activ soluţii 43

tehnice de reducere a pericolului de incendiu a clădirilor edificate, ci nu interzicerea utilizării noilor materiale.

2. Comportarea elementelor de construcţii în condiţii de incendiu
2.1. Factorii ce influenţează asupra elementelor de construcţii în condiţii de incendiu Sarcinile şi solicitările la care sunt supuse clădirile în condiţii normale de exploatare se iau în consideraţie la calcularea rezistenţei elementelor de construcţii. În cazul incendiilor, însă, apar sarcini şi solicitări suplimentare, care adesea provoacă distrugerea unor elemente luate în parte şi chiar a clădirilor în integritate. Către factorii nefavorabili, ce influenţează asupra construcţiilor în caz de incendiu, se atribuie: temperatura înaltă, presiunea gazelor şi a produselor arderii, sarcinile dinamice de la căderea bucăţilor de elemente prăbuşite ale clădirii şi ale apei turnate, variaţiile bruşte de temperatură. Temperatura înaltă în încăperea incendiată se formează din contul căldurii, degajată la arderea substanţelor. O parte din căldură se consumă pentru încălzirea elementelor de construcţii şi a utilajului. Temperatura nu este aceeaşi pe toată înălţimea încăperii: temperatura mai înaltă se stabileşte în zona de sus a încăperii. În scopuri practice este comodă utilizarea, aşa – numitei, „temperaturi medii spaţiale”, care caracterizează valoarea medie aritmetică a temperaturii în încăperea ce arde. Temperatura mediului la incendiu depinde de proprietăţile fizico – chimice şi cantitatea sarcinii termice, gradul de ventilare a încăperilor şi un şir de alţi factori. Pentru aprecierea rezistenţei la foc a elementelor de construcţii este utilizată curba standard „temperatură – timp” caracterizată de relaţia: 44

T - To = 345 lg (8t + 1), unde: To - temperatura iniţială, oC; T - temperatura la un anumit moment considerat după intervalul de timp t (min). Curba este utilizată ca program termic pentru cuptorul de determinare în laborator a rezistenţei la foc (RF) a principalelor elemente de construcţii (pereţi, stâlpi, grinzi, ferme, planşee şi acoperişuri). Regimul termic standard este caracteristic pentru incendiile din clădirile de locuit. Regimurile termice reale în cazul incendiilor în clădirile industriale, de depozitare şi social–culturale, în încăperile subsolurilor se pot deosebi considerabil de regimul standard. La incendiu, în majoritatea cazurilor, presiunea mediului gazos este neînsemnată. Totuşi, în condiţii specifice (spre exemplu, pe scenele teatrelor), arderea are loc atât de intensiv şi vertiginos, încât produsele arderii ce se formează provoacă o presiune considerabilă asupra construcţiilor împrejmuitoare. În rezultatul exploziilor amestecurilor gaz - vapori şi praf – aer care în multe cazuri precedează incendiile în clădirile industriale, presiunea în încăperi o poate depăşi considerabil pe cea admisă pentru elementele de construcţii. Construcţiile se pot expune, de asemenea, unor solicitări dinamice suplimentare, condiţionate de căderea bucăţilor de clădire şi sarcinilor de la apa vărsată, fapt ce poate provoca distrugerea lor parţială sau completă. 2.2. Rezistenţa la foc a elementelor de construcţii Prin RF a elementelor de construcţii se subînţelege capacitatea acestora de a-şi păstra în condiţii de incendiu funcţiile portante sau de împrejmuire şi să se opună propagării focului. RF a elementului de construcţie se caracterizează prin limita de RF şi limita de propagare a focului. 45

Limita de RF a elementului de construcţie este timpul în ore de la începutul incendiului (probării la foc) până la apariţia criteriilor (semnelor) de intervenţie a limitelor de RF. S-au constatat patru criterii de intervenţie a limitelor de RF (patru stări- limită a construcţiei după RF): - pierderea capacităţii portante, care se manifestă în prăbuşirea elementului şi a îmbinărilor sau în apariţia unei curburi inadmisibile pentru exploatarea de mai departe a construcţiei; - pierderea capacităţii de împrejmuire (termoizolare), caracterizată de ridicarea temperaturii pe partea neîncălzită a construcţiei în mediu mai mult decât cu 160oC, în orice punct a acestei suprafeţe mai mult decât cu 190 C comparativ cu temperatura iniţială sau mai mult de 220 oC indiferent de temperatura iniţială a construcţiei; - pierderea etanşeităţii elementelor şi construcţiilor împrejmuitoare care se manifestă în apariţia fisurilor şi golurilor perforante, prin care pot pătrunde în încăperile alăturate focul sau fumul şi produsele arderii; - atingerea valorii temperaturii critice pentru materialul construcţiei – pentru construcţiile protejate cu cămăşi antifoc şi probate fără solicitări. Pierderea capacităţii de împrejmuire şi a etanşeităţii se iau în consideraţie doar la aprecierea RF a elementelor împrejmuitoare interioare, deoarece în acest caz există un pericol potenţial de propagare a incendiului în încăperile vecine (alăturate). Capacitatea elementului de construcţie de a arde şi a propaga focul se caracterizează prin limita de propagare a focului. Criteriul de apreciere a limitei de propagare a focului serveşte dimensiunea (cm) afectării de către foc a construcţiei în afara limitelor zonei de încălzire (în timpul probării la foc). Valorile limitelor de RF şi propagare a focului pe suprafaţa elementelor de construcţii depinde de tipul construcţiei, valoarea sarcinii, grosimea (dimensiunile secţiunii transversale) construcţiei, materialul din care aceasta este confecţionată, prezenţa golurilor în construcţie şi de alţi factori. 46

2.3. Construcţiile din beton armat şi piatră în condiţii de incendiu. Metodele de sporire a RF Datorită masivităţii şi indicilor termofizici de bună calitate construcţiile din beton armat şi piatră se opun bine acţiunii în condiţii de incendiu. Limită mare de RF posedă pereţii, stâlpii şi despărţiturile executate din cărămidă. În caz de incendiu construcţiile din cărămidă pe bază de argilă timp de câteva ore suportă încălzirea până la 700 – 900 oC, practic păstrându-şi rezistenţa fără semne vizibile de distrugere. În acest caz se observă doar defecte de suprafaţă a zidăriei sub formă de fisuri foarte subţiri şi cojirea unor straturi de grosime redusă. Limita de RF a construcţiilor din cărămidă de silicat după încălzire este aceeaşi ca şi la cărămida de argilă, fapt ce se lămureşte prin aceleaşi caracteristici termofizice. Însă după schimbarea rezistenţei la acţiunea temperaturii înalte cărămida de silicat cedează întâietatea cărămizii de argilă: stâlpii, pereţii, despărţiturile din cărămidă de silicat încălziţi până la 700 oC şi apoi răciţi îşi pierd rezistenţa de două ori. Pereţii şi despărţiturile din piatră naturală se comportă satisfăcător până la temperatura de 900 oC. Limitele de RF a construcţiilor din pietre artificiale şi naturale se normează în funcţie de tipul materialului, grosimea, suprafaţa sau dimensiunea minimală a secţiunii construcţiei, iar uneori şi în funcţie de solicitare. Cauzele atingerii limitelor de RF a construcţiilor din beton armat în mare măsură sunt determinate de caracterul lucrului acestora în condiţii de incendiu. Pentru construcţiile la care starea limită este determinată de lucrul la întindere, limita de RF intervine în momentul încălzirii armăturii până la temperatura critică. Pentru construcţiile, starea limită a căror este condiţionată de lucrul la comprimare, limita de RF intervine când secţiunea de lucru a betonului se micşorează până la valoarea critică. Printre altele, în condiţii egale, limita de RF a stâlpului încărcat central este mai mare decât limita de RF a stâlpului încărcat necentral (sarcina este aplicată cu excentricitate). Aceasta se lămureşte prin faptul că la 47

stâlpii încărcaţi central toată secţiunea lucrează la comprimare şi armătura nu influenţează asupra RF a acestuia. În stâlpii comprimaţi necentral limita de RF este determinată de încălzirea armaturii în zona întinsă până la temperatura critică. Aşadar, limita de RF a stâlpilor din beton armat se normează luând în consideraţie suprafaţa secţiunii transversale şi a sarcinii. Limita de RF a pereţilor agăţaţi, a pereţilor interiori neportanţi şi a despărţiturilor este determinată de pierderea capacităţii termoizolatoare sau a etanşeităţii şi depinde de tipul betonului (greu, uşor, celular) şi grosimea construcţiei. Limita de RF a pereţilor din beton armat autoportanţi şi portanţi este determinată de pierderea capacităţii portante şi depinde nu atât de caracteristicile de rezistenţă ale betonului şi armaturii, cât de deformarea elementului. Elementele unor asemenea construcţii, în condiţii de incendiu, lucrează la comprimare cu încovoiere şi construcţia din central comprimată se poate transforma în necentral comprimată cu majorarea în timp a excentricităţii. Valoarea şi direcţia încovoierii depind de elasticitatea elementului, metoda de sprijin a capetelor elementului (articulat sau încastrat), de sarcină, diferenţa de temperaturi în secţiunea peretelui şi proprietăţile de elasticitate – plasticitate a materialelor. În cazul sprijinului încastrat al panourilor este limitată libertatea răsucirii secţiunilor din sprijin, fapt ce micşorează deformarea acestora la acţiunea temperaturii. De aceea panourile cu reazem încastrat au limita de RF mai mare decât panourile cu reazem articulat. Micşorarea procentului de armare a pereţilor reduce limita de RF a panourilor cu reazem articulat şi practic nu influenţează asupra RF a panourilor cu reazem încastrat. Considerabil influenţează asupra limitei de RF a pereţilor şi despărţiturilor din beton armat protecţia nodurilor metalice de întărire (fixare) a panourilor. În lipsa protecţiei nodurilor de fixare (îmbinare) limita de RF a peretelui sau despărţiturii din beton armat constituie doar 0,25 – 0,5 ore. Limita de RF a planşeelor şi acoperişurilor din beton armat depinde de modul de realizare, gradul de solicitare, proprietăţile termofizice şi de rezistenţă a materialelor. De regulă, aceste construcţii sunt prefabricate, de aceea limita lor de RF se determină 48

după cea mai mică limită de RF a unui element constructiv. Excepţie fac planşeele şi acoperişurile din beton armat încovoiere în majoritatea cazurilor expiră ca rezultat al prăbuşirii (pierderea capacităţii portante) la scăderea caracteristicilor de rezistenţă a armaturii şi betonului în condiţii de incendiu. Doar în unele cazuri pentru plitele şi panourile din beton armat de mică grosime limita de RF poate interveni după capacitatea de termoizolare. În elementele din beton armat liber sprijinite sub acţiunea sarcinii de exploatare apar zona de întindere (în partea de jos) şi zona de comprimare (în partea de sus). Tensiunile de întindere sunt suportate de armatura de lucru din zona de jos. Cele mai mari tensiuni apar la mijlocul traveei (deschiderii). În condiţiile incendiului succesiv se încălzesc stratul de protecţie din beton şi armatura de lucru. Dacă armatura nu s-a încălzit până la temperatura critică, atunci deformaţiile sunt reversibile şi după răcire elementul din beton armat îşi revine la poziţia iniţială (încovoiere reversibilă). La încălzirea armaturii până la temperatura critică la mijlocul deschizăturii apare aşa – numita „articulaţie plastică”, legată de deschiderea considerabilă a fisurilor în zona întinsă a plăcii (încovoiere ireversibilă) şi distrugerea completă a elementului din beton armat. Limita de RF a elementelor din beton armat liber sprijinite depinde, în primul rând, de grosimea stratului de protecţie, de clasa şi marca armaturii. Astfel, limita de RF a unei plăci din beton armat continue cu grosimea de 8 cm la grosimea stratului de protecţie până la axa armaturii de clasa A–III de 25 mm constituie 1,2 ore; pentru o plită identică, dar cu armatura de clasa B–II limita de RF constituie doar 0,8 ore. Asupra timpului de încălzire a armaturii de lucru până la temperatura critică influenţează, de asemenea, condiţiile de încălzire a construcţiei la incendiu. La aceeaşi grosime a stratului de protecţie mai intensiv se încălzeşte armatura în acele elemente, care au un raport mai mare a perimetrului încălzit faţă de secţiunea transversală a construcţiei, fapt ce reduce limita de RF la asemenea construcţii. Spre exemplu, o grindă liber sprijinită cu dimensiunea minimală a secţiunii de 8 cm (încălzirea din trei părţi) la grosimea 49

stratului de protecţie până la centrul armaturii din toate părţile de 25 mm , are limita de RF de 0,6 ore, iar o placă din beton armat (încălzirea doar de jos) cu aceeaşi armatură şi grosime a stratului de protecţie – de 1,2 ore. Asupra limitei de RF şi a condiţiilor de încălzire influenţează de asemenea masivitatea elementului din beton armat. Cu majorarea masei construcţiei sporeşte capacitatea termică a acesteia, ceea ce duce la mărirea întrucâtva a limitei de RF. Între altele, limita de RF a unei plăci cu goluri este cu 10% mai mică decât limita de RF a plăci din beton armat cu aceleaşi dimensiuni, însă de secţiune continuă. RF a plăcilor cu nervuri depinde în primul rând de modul de montare a elementului constructiv. De regulă, elementele montate cu nervurile în sus au o limită de RF mai mare. Cu totul altfel se comportă în condiţii de incendiu plăcile şi grinzile din beton armat încastrate. Din cauza dilatării zonei întinse a acestora are loc redistribuirea tensiunilor şi reducerea lor în partea de jos încălzită. Din această cauză elementele încastrate au o limită de RF mult mai mare decât elementele din beton armat liber sprijinite. Limita de RF a acestor construcţii depinde de grosimea lor, clasa şi marca armaturii, grosimea stratului de protecţie, precum şi de raportul armaturii deasupra reazemului şi în deschizătură. Majorarea limitei de RF a elementelor din beton armat, atunci când este necesar, poate fi realizată prin soluţii constructive şi folosirea materialelor (betonului şi armaturii) cu caracteristici de termorezistenţă mai performante. Către măsurile constructive se referă: - majorarea secţiunii transversale a elementelor; - majorarea grosimii stratului de protecţie a armaturii; - reducerea sarcinii asupra construcţiilor portante; - schimbarea condiţiilor de încălzire a elementelor în condiţii de incendiu; - schimbarea schemei de sprijin şi de lucru a construcţiei; - folosirea betoanelor rezistente la foc; - făţuirea elementelor cu materiale care conduc rău căldura; 50

- tencuirea elementelor cu mortare rău conductoare de căldură; - folosirea betoanelor cu conductibilitate redusă. Din materialele folosite pentru confecţionarea elementelor din beton armat prioritare sunt betonul greu cu umplutură din calcar şi oţelul aliat de marca 25G2C cu profil periodic prelucrat la fierbinte. La construirea şi exploatarea clădirilor o atenţie deosebită trebuie acordată protecţiei nodurilor metalice de îmbinare sau atârnare a panourilor, precum şi la ermetizarea rosturilor dintre panouri. Protecţia nodurilor de îmbinare şi astuparea golurilor în locurile de joncţiune a panourilor cu alte părţi ale clădirii trebuie să asigure limita de RF necesară pentru elementele corespunzătoare. 2.4. Construcţiile metalice. Metodele de sporire a RF a construcţiilor din oţel Construcţiile din metal, în condiţii de incendiu, se încălzesc foarte repede, din cauza conductibilităţii termice considerabile şi a capacităţii termice mici, până la temperaturile critice. Foarte des prăbuşirea construcţiilor metalice nu se limitează la locul izbucnirii incendiului, ci datorită legăturilor existente dintre elemente (ferme, grinzi, contravântuiri) aceasta se poate extinde pe suprafeţe considerabile, agravând urmările incendiului. Îndeosebi, condiţii nefavorabile de lucru pentru construcţiile metalice la incendiu se creează atunci, când acestea se află împreună cu materialele combustibile. Durata încălzirii construcţiilor până la temperatura critică depinde de grosimea condiţională a metalului δcnd, determinată ca raportul suprafeţei secţiunii transversale F la partea încălzită a perimetrului „U”, δcnd, = F/U.

51

Spre exemplu, la construcţiile neprotejate din oţel la valoarea δcnd, = 0,3 cm limita de RF este de 0,12 ore, iar la δcnd, = 3 cm – 0,45 ore. Şi mai mică este limita de RF a construcţiilor din aluminiu. Astfel de limite de RF în multe cazuri sunt insuficiente, fapt ce necesită protecţia de foc a construcţiilor metalice. Procedeul tradiţional de protecţie antifoc a construcţiilor din oţel este căptuşirea acestora cu materiale necombustibile: cărămidă, tencuială, plăci termoizolatoare etc. În cazul protecţiei coloanelor metalice cu cărămidă, zidăria se armează cu tiranţi metalici sudaţi de construcţia protejată, iar pentru a preveni distrugerea zidăriei din cauza dilatării termice diferite, între coloană şi zidărie se lasă un spaţiu nu prea mare. În calitate de plăci termoizolatoare sunt folosite plăcile din ipsos, azbest – perlit - ciment, perlit – vermiculit - ciment ş.a., care se întăresc către coloane şi grinzi cu tiranţi metalici sudaţi de construcţiile protejate şi capetele de armatură incluse în plăci la confecţionarea acestora. Tencuiala antifoc (mortar de ciment sau perlit - vermiculit - ciment) se aplică pe coloane sau grinzi pe plasă spaţială şi carcase din armatură. Limita de RF a construcţiilor din oţel protejate depinde de tipul şi grosimea stratului de protecţie şi constituie de la 0,75 până la 4,5 ore. Totuşi, nu totdeauna făţuielile şi tencuielile sunt acceptate din considerente estetice sau economice. În acest caz pentru protecţia antifoc a construcţiilor metalice se utilizează învelişurile antifoc spumante (care se înfoie), care prezintă un amestec de umpluturi fibroase, termostabile cu formarea de gaze la încălzire în soluţii apoase de lianţi polimeri. Învelişurile aplicate cu o grosime de câţiva milimetri pe suprafaţa protejată la încălzire se înfoie (se umflă) majorând grosimea învelişului până la câţiva centimetri: limita de RF depinde de tipul învelişurilor (VPM-2; VPM-3; EcranM; OEP-MV ş.a.) şi grosimea stratului aplicat şi poate constitui de la 0,8 până la 2 – 3 ore. Un procedeu efectiv de majorare a RF a construcţiilor metalice este răcirea acestora cu apă, care poate fi aplicată nemijlocit pe suprafaţa construcţiei de la sistemele „sprinkler” sau 52

„drencer” sau în interiorul acestora. În cel din urmă caz construcţia protejată se execută cu interior gol şi ermetic din oţeluri stabile la coroziune sau în apă se adaogă componente anticorozive. Pentru majorarea RF a elementelor portante ale planşeelor şi acoperişurilor se folosesc tavanele suspendate confecţionate din materiale necombustibile. Limita de RF a planşeelor şi acoperişurilor protejate în acest mod depinde de tipul şi grosimea tavanului suspendat şi, în unele cazuri, poate atinge valoarea de 2 ore. O însemnătate deosebită la etapa actuală o are protecţia antifoc şi împotriva incendiilor a clădirilor din construcţii metalice uşoare cu termoizolator efectiv. Cea mai radicală măsură pentru securitatea la incendii este folosirea în elementele acestor clădiri (pereţi, despărţituri, tavane, acoperişuri etc.) a căptuşelilor termoizolatoare din materiale incombustibile sau greu combustibile (plăcile din vată minerală sau vată sticloasă, sticla spongioasă ş.a.). Pentru reducerea vitezei de propagare a flăcării pe suprafaţa învelitoarelor din ruberoid acestea se acoperă cu un strat de 20 mm grosime de prundiş mărunt plasat pe un strat de mastic bituminos cu grosimea nu mai mare de 2 mm. În cazul folosirii termoizolatorului combustibil în panourile pentru pereţii clădirilor din construcţii metalice uşoare se prevede amenajarea brâelor antiincendiu din materiale incombustibile cu lăţimea de 0,6 m în locurile de joncţiune (racordare) a panourilor cu planşeele dintre nivele. 2.5. Construcţiile din lemn şi mase plastice. Metodele de protecţie antifoc a construcţiilor din lemn Construcţiile din lemn posedă un pericol sporit de incendiu. Temperatura joasă de aprindere (280 – 300 oC, iar la încălzire îndelungată – 130 oC) face ca acestea să ia foc chiar şi în cazul unor focare de incendiu neesenţiale. Pe suprafaţa construcţiilor din lemn cu umiditatea de exploatare flacăra se poate răspândi cu o viteză până la 2 m / min. Limita de propagare a focului pe construcţiile din lemn orizontale depăşeşte 25 cm, iar pe cele verticale mai mult de 40 cm. Viteza, însă, de carbonizare a lemnului este foarte mică (de 53

la 0,7 până la 1 mm/min în funcţie de secţiunea transversală a elementului), de aceea timpul prăbuşirii elementelor masive din lemn este comparabil într-un şir de cazuri cu limita de RF a construcţiilor din beton armat. Necătând la pericolul incendiar sporit, lemnul este folosit pe larg în construcţii la etapa actuală. În acelaşi timp odată cu construcţiile din lemn integral sunt pe larg folosite şi elemente constructive din lemn încleiat şi din deşeuri lemnoase. Cel mai răspândit şi efectiv procedeu de protecţie antifoc a construcţiilor din lemn este tencuirea acestora. Tencuiala este un material care conduce rău căldura, reduce viteza de încălzire şi descompunere a lemnului, precum şi împiedică contactul nemijlocit a oxigenului din aer cu lemnul. Limita de RF a elementelor din lemn protejate depinde de grosimea acestora (dimensiunile secţiunii transversale) şi grosimea stratului de tencuială. Către procedeele efective de protecţie antifoc a lemnului, care îl transformă pe acesta în greu combustibil, se referă ignifugarea în profunzime (cu soluţii apoase de săruri antifoc) cu absorbirea a cel puţin 66 kg / m3 de săruri. Efectul de protecţie antifoc constă, în principal, în aceea, că la încălzire se descompune nu numai lemnul ci şi sărurile de protecţie antifoc, care combinându-se, formează compuşi necombustibili şi reduc cantitatea de produse combustibile rezultate din descompunerea lemnului. Însă elementele din lemn supuse ignifugării în profunzime îşi reduc rezistenţa, îşi majorează higroscopicitatea, se încleie rău. Prelucrarea de suprafaţă cu materiale ignifuge transformă lemnul doar în categoria materialelor care se aprind greu. În ultimul timp pentru protecţia construcţiilor din lemn se folosesc pe larg învelişuri care se înfoaie, precum şi învelişurile antifoc pe bază de fosfaţi, care transformă lemnul în material greu combustibil. Aplicarea învelişului este raţională pe construcţiile deja montate care s-au aflat câteva zile sub acţiunea sarcinii, deoarece în acest caz se poate fisura învelişul ca rezultat al deformaţiei construcţiei. 54

În unele cazuri construcţiile din lemn sunt protejate cu muruieli antifoc (var – argilă – săruri , superfosfat) şi vopseli (SC – L, PHVO). Însă aceste procedee de protecţie antifoc transformă lemnul doar în material greu inflamabil. Reducerii pericolului incendiar al construcţiilor din lemn îşi aduc contribuţia soluţiile constructive. Esenţa acestora constă în reducerea cantităţii de material combustibil în construcţiile din lemn, crearea condiţiilor ce împiedică propagarea mascată a focului şi protecţia nodurilor construcţiilor cu pericol incendiar sporit. Reducerea cantităţii de materiale combustibile în construcţiile contemporane se realizează prin folosirea panourilor de pereţi şi acoperiş cu garnitură din azbestociment, aluminiu şi termoizolator incombustibil. Condiţiile, care împiedică propagarea mascată a focului se creează prin excluderea golurilor din interiorul construcţiilor din lemn sau limitarea suprafeţei goluri. Suprafaţa golurilor din planşee şi acoperişuri nu trebuie să depăşească 54 m2 şi se limitează cu diafragme înfundate sau cu presurătură din zgură. În încăperile sociale (cu excepţia coridoarelor, caselor scărilor, holurilor, vestibulelor, foaierelor) pereţii se vor făţui cu plăci din aşchii sau fibre de lemn pe şipci de lemn prelucrate din ambele părţi cu vopsele sau lacuri antifoc. Această făţuială se întăreşte de construcţiile împrejmuitoare fără goluri sau cu formarea straturilor aeriene cu suprafaţa nu mai mare de 3 m2. Coloanele şi grinzile din lemn executate prin încleiere, datorită secţiunii destul de mari şi vitezei reduse de carbonizare îşi păstrează capacitatea portantă un timp îndelungat în caz de incendiu. Masele plastice în construcţii se folosesc, cu prioritate, în calitate de materiale termoizolatoare şi de finisare. Majoritatea maselor plastice sunt combustibile. Elementele constructive din mase plastice au o stabilitate termică redusă, la temperatura de 100oC acestea deja se înmoaie, iar temperatura maximală de înmuiere şi descompunere nu depăşeşte 300 oC. Produsele descompunerii şi arderii polimerilor posedă proprietăţi toxice şi prezintă pericol pentru viaţa şi sănătatea omului. 55

Bibliografia
1. P. Bălulescu, I. Crăciun. Agenda pompierului. ET, Bucureşti, 1993. 2. I. Crăciun, V. Lencu, S. Calotă. Stabilirea şi prevenirea cauzelor de incendii. Editura Tehnică, Bucureşti, 1993. 3. Reglementări privind protecţia împotriva incendiilor la proiectarea şi realizarea construcţiilor. 4. Райтман М.Я. и др. Пожарная профилактика в стр-ве. -М. :, Стройиздат. 1978. 5. Грушевский Б.В. и др. Пожарная профилактика в стр-ве. -М. :, Стройиздат. 1989. 6. А.Н. Баратов и др. Пожарная опасность строительных материалов. –М.: Стройиздат, 1988.

56

Cuprinsul
Introducere …………………………………………………… 3 1. Materiale de construcţii ……………………………………... 4 1.1. Proprietăţile de bază al materialului de construcţii …………. 4 1.2. Materialele de construcţii necombustibile ………………….. 13 1.3. Materialele de construcţii combustibile …………………….. 32 1.4. Materialele de construcţii greu combustibile …………...….. 40 2. Comportarea elementelor de construcţii în condiţii de incendiu ……………………………………………………….....44 2.1. Factorii ce influenţează asupra elementelor de construcţii în condiţiile incendiului …………………………… ..44 2.2. Rezistenţa la foc a elementelor de construcţii …………… ...45 2.3. Construcţiile din beton armat şi piatră în condiţiile incendiului. Metodele de sporire a RF ……………………….... .47 2.4. Construcţiile metalice. Metodele de sporire a RF a construcţiilor din oţel …………………………………………...51 2.5. Construcţiile din lemn şi mase plastice. Metodele de protecţie antifoc a construcţiilor din lemn ………………………53 Bibliografia ………………………………….………………… 56

57

UNIVERSITATEA TEHNICĂ A MOLDOVEI

Efim Olaru

STABILITATEA CONSTRUCŢIILOR ÎN CONDIŢII DE INCENDIU

Ciclu de prelegeri

Chişinău 2007
58

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful