Prof.univ.dr. STANCU ŞERB Conf.univ.dr.

DAMIAN MICLEA

NOTE DE CURS

RELAŢII PUBLICE ŞI COMUNICARE

Bucureşti - 2006 -

2

CUPRINS CAPITOLUL I – INTRODUCERE ÎN RELAŢII PUBLICE 1.1. Ce sunt relaţiile publice 1.1.1.Clasificarea relaţiilor publice 1.1.2.Procesul de relaţii publice 1.1.3.Trăsăturile caracteristice procesului de relaţii publice 1.1.4.Elementele procesului de relaţii publice 1.2. Etapele procesului de relaţii publice 1.2.1.Definirea scopului (stabilirea obiectivelor) 1.2.2.Cercetarea în teren 1.2.3.Elaborarea strategiei de relaţii publice 1.2.4.Implementarea activităţilor de relaţii publice în mediul vizat 1.2.5.Evaluarea programului de relaţii publice 1.3. 1.4. Tehnici şi metode de relaţii publice Imaginea instituţiilor

CAPITOLUL 2 – TEORIA COMUNICĂRII ÎN RELAŢIILE PUBLICE 2.1. 2.2. 2.3. 2.4. Definiţia Istoria Necesitatea comunicării Tipuri de comunicare 2.4.1.Comunicarea verbală 2.4.2.Comunicarea în scris 2.4.3.Tipologia comunicării în relaţiile oficiale cu publicul 2.5. Obstacole în calea comunicării în relaţii publice 2.5.1.Obstacol de ordin social 2.5.2.Obstacole de ordin cultural

3

2.5.3.Obstacole de ordin psihologic 2.5.4.Obstacole de ordin fizic CAPITOLUJL 3 – CONDUITA ÎN RELAŢIILE OFICIALE CU PUBLICUL 3.1. Noţiuni generale despre conduita umană 3.1.1. Conduita umană şi motivarea acesteia 3.1.2. Perfecţionarea conduitei umane 3.2. Conduita în relaţiile oficiale cu publicul 3.2.1. Conduita în muncă şi formarea acesteia 3.2.2. Formele de exprimare a acesteia 3.2.3. Conduita în relaţiile oficiale cu publicul 3.3. Conduita în relaţiile neoficiale cu publicul CAPITOLUL PUBLICUL 4.1. Retorica (vorbirea) 4.1.1. Recomandări utile pentru un bun vorbitor 4.2. Stilul vorbirii 4.2.1. Greşeli ce se pot comite în raport cu principiile şi calitatea stilului 4.2.2. Conversaţia. Reguli de bază ale conversaţiei politicoase 4.3. Gestica 4.4. Întocmirea şi realizarea discursului 4.4.1. Noţiunea de discurs 4.4.2. Conţinutul discursului 4.4.3. Metode de întocmire a discursului 4.4.4. Tipuri de discurs 4.4.5. Riscuri în întocmirea şi realizarea discursului BIBLIOGRAFIE 4 – RETORICA ÎN RELAŢIILE OFICIALE CU

ori întreprinderi şi oameni. de către alţii din punct de vedere sociologic.1.4 CAPITOLUL 1 INTRODUCERE ÎN RELAŢII PUBLICE 1. de publicitate. De aceea. înainte de toate. Publicitatea urmăreşte. ele exprimă. Privite. susţinerea propriei activităţi şi favorizarea dezvoltării întreprinderii. în vreme ce prin publicitate se popularizează un produs al firmei . pe când relaţiile cu publicul vizează crearea unui climat de încredere în rândul publicului şi al propriului personal. în mod expres.. o întreprindere. se are în vedere informarea obiectivă a publicului. o instituţie. o concepţie nouă despre modul în care o instituţie sau întreprindere trebuie să-şi creeze relaţii cu oamenii. Aceste relaţii au fost privite de către unii din punct de vedere psihologic. deci ca mecanisme de stabilire a legăturilor între instituţii. În realizarea acţiunilor de relaţii publice. nu sugestionarea lui ca în cazul publicităţii. dintr-un unghi psihologic. precum şi în rândul publicului. Ce sunt relaţiile publice Definirea termenului de „relaţii publice" a fost influenţată de poziţia pe care s-au situat diferiţi teoreticieni. să le menţină şi să le dezvolte. Cu toată această mare varietate de definiţii. teoretic sau aplicativ etc. se spune că prin relaţii publice se popularizează o firmă. formarea. O asemenea definire a relaţiilor publice ne dă posibilitatea distingerii de fenomenul publicitar. menţinerea şi dezvoltarea unei „clientele" urmărindu-se exclusiv scopuri publicitare. relaţiile publice pot fi definite ca fiind ansamblul de mijloace folosite de către instituţii şi întreprinderi pentru a crea un climat de încredere şi simpatie în rândul propriului personal. evident în maniere diferite. ceea ce explică existenţa numai în literatura americană a peste 1000 de definiţii. filosofic.

Acţiunile de relaţii publice interne pot fi realizate în modalităţi diferite. desfăşoară acţiuni de relaţii publice interne şi acţiuni de relaţii publice externe. se pot folosi emisiuni radio şi de televiziune. . instituţii de învăţământ şi cultură etc. în cadrul cărora se discută activitatea pe compartimente sau în ansamblu. măsurile de luat etc. perspectivele. Relaţiile publice. a faptului că relaţiile umane constituie un factor al muncii productive.1. Prin conţinutul lor.. specialiştii în relaţii publice consideră că prin intermediul acestor relaţii are loc o „îndoctrinare” a personalului cu o filosofie a întreprinderii respective. cât şi prin maniera specifică în care se realizează. Clasificarea relaţiilor publice Există părerea unanimă că o instituţie. Ca urmare. Relaţii publice interne ale instituţiei Cel mai mare impuls dat relaţiilor publice este legat de „descoperirea" de către şcoala de la Harvard. sunt considerate ca fiind necesare şi posibile la orice instituţie şi întreprindere şi la orice nivel. în care elementul predominant să fie înţelegerea restului economic şi social al acesteia. broşuri. De aici s-a ajuns la concluzia că „armonizarea" relaţiilor dintre membrii unei colectivităţi instituţionalizate favorizează desfăşurarea şi dezvoltarea activităţii respective. pliante. atât prin scopul general. cum ar fi: armata. poliţia. iar cele ce ţin de publicitate sunt mai ales comerciale.5 respective. Esenţialul este ca fiecare om să se considere coparticipant la activitatea instituţiei sau întreprinderii respective. o întreprindere. se vorbeşte de „relaţii publice" ale statului şi ale organismelor de stat. se pot difuza filme realizate de personalul propriu. iar instituţia să-i apară în minte ca fiind cea care îi permite să-şi manifeste din plin spiritul inventiv. 1. creator. ca: reuniuni informative cu personalul. comunicare personală etc. acţiunile realizate prin relaţiile publice sunt mai ales sociale.1. condusă de Elton Mayo în perioada 1924-1927. De aceea.

în rândul celor cu care vine în contact. Procesul de relaţii publice După cum precizam mai înainte. unde sunt angrenaţi mai mulţi angajaţi şi care acţionează pe baza unui plan foarte bine stabilit.2. la nivelul altor instituţii sau publicului larg. Informaţiile care se vehiculează pentru a crea un climat psihologic favorabil în rândul publicului din afara întreprinderii trebuie foarte bine selectate. rezultatul este planificat. Ele nu trebuie să ia forma unei campanii publicitare. având drept scop schimbarea sau modificarea unor prezentări.1. despre un obiect sau fenomen. apreciem că avem de-a face nu cu o derulare de activităţi la nivelul unei instituţii sau organizaţii. După cum bine se observă.6 personalitatea. mai mult decât atât. 1. După părerea noastră. relaţiile publice se bazează în totalitate pe sentimentul de încredere pe care îl creează persoanele sau instituţiile interesate. în anumite limite. . Datorită acestor considerente. respectându-se reguli semantice. ci cu un întreg proces care poate fi denumit procesul de relaţii publice. şi de climatul psihologic pe care şi-l creează în exteriorul său. intenţiile şi perspectivele acestora. Se apreciază că o atenţie deosebită trebuie acordată clientelei şi marelui public. prevăzut şi aşteptat chiar. procesul de relaţii publice are ca scop principal câştigarea încrederii şi poate fi reprezentat ca un ansamblu de vectori care acţionează în mai multe etape şi la niveluri diferite. este vorba despre un ansamblu de activităţi care trebuie derulate pe o perioadă de timp delimitată sau nelimitată. Toate elementele trebuie privite într-un întreg şi. ci acţiunile. Relaţii publice externe Buna desfăşurare a muncii în instituţia sau întreprinderea respectivă este dependentă. ele trebuie să prezinte nu produsele sau serviciile întreprinderii.

7

1.1.3. Trăsăturile caracteristice procesului de relaţii publice Foarte mulţi specialişti sunt de acord că principalele trăsături caracteristice ale acestui proces sunt următoarele: 1) Procesul de relaţii publice este intenţionat, are la bază o manifestare de voinţă a unei persoane sau a unei instituţii (organizaţii) în scopul, câştigării încrederii. 2) Acest proces urmăreşte o reacţie de tip impact, mai precis, ca urmare a acţiunilor desfăşurate de o persoană sau o instituţie (organizaţie), se urmăreşte un anumit tip de reacţie din partea altor persoane. 3) Activitatea de relaţii publice se desfăşoară pe baza unei strategii foarte bine pusă la punct, uneori în mai multe faze. 4) Procesul de relaţii publice are la bază realizările individului sau instituţiei (organizaţiei). În cazul în care instituţia sau individul are realizări slabe, procesul nu îşi va atinge scopul. 5) Scopul realizării procesului de relaţii publice este dublu. Din această activitate are de câştigat nu numai cel care îl iniţiază, dar şi publicul larg, ca beneficiar al serviciilor sau produselor ambelor instituţii (ofertant şi beneficiar). 6) Relaţiile publice constituie un atribut ai conducerii instituţiilor (organizaţiilor) şi permit menţinerea unor căi de comunicare între această întreprindere şi oamenii cu care intră în contact. De asemenea, procesul de relaţii publice poate avertiza din timp conducerea instituţiilor (organizaţiilor) despre unele tendinţe şi fenomene noi ce pot apărea. Procesul de relaţii publice cuprinde relaţiile cu presa, relaţiile cu publicul, relaţiile cu proprii angajaţi, relaţiile cu autorităţile şi, bineînţeles, relaţiile cu diferite instituţii şi organizaţii. Cu privire la dezvoltarea relaţiilor publice, imensa majoritate a

8

specialiştilor sunt de acord că în secolul următor acestea vor cunoaşte o dezvoltare explozivă, deoarece până acum şi-au dovedit utilitatea şi, mai mult, societatea modernă este şi v va fi controlată de informaţie. 1.1.4. Elementele procesului de relaţii publice Pentru ca procesul de relaţii publice să funcţioneze, el are nevoie de trei elemente. Acestea sunt: agentul de relaţii publice, clientul sau beneficiarul şi serviciile specifice. Agentul de relaţii publice Este un lucru cunoscut că, pentru a promova o strategie de relaţii publice, este nevoie de o înaltă calificare în domeniu. Deci nu orice persoană poate îndeplini această funcţie. Dincolo de calităţile pe care trebuie să le aibă un om cu studii universitare, Pregătirea lui va cuprinde, obligatoriu, şi următoarele discipline: sociologie, psihologie, retorică, management, legislaţie (publică şi privată), istorie, limbi străine. Totodată, persoana care lucrează în domeniul relaţiilor publice va trebui să posede temeinice cunoştinţe despre: mijloace moderne de comunicare, drepturile omului, istoria artei, politologie, arhitectură şi urbanism, informatică şi, nu în ultimul rând, (conducerea autoturismului. Agentul de relaţii publice trebuie să aibă capacitatea de a intra în relaţie cu semenii săi cât mai uşor şi mai natural cu putinţă, să fie prezentabil şi corect în relaţiile cu clienţii şi marele public. Din punct de vedere deontologic, agentul de relaţii publice are câteva obligaţii:

să nu-şi modifice obiectivele fără acordul clientului; contractului;

• să fie de partea instituţiei care l-a angajat până la terminarea • să nu se afle în prim planul activităţilor, pentru a-şi putea menţine deschise canalele de comunicare;

9

• să exploateze într-o manieră personală orice eveniment favorabil îndeplinirii mandatului său. Clientul Beneficiarul activităţii de relaţii publice poate fi o persoană sau o instituţie (organizaţie). Aceasta are nevoie de consultanţă profesională în domeniul relaţiilor publice pentru a-şi realiza un interes (scop) - ştergerea unei imagini negative a firmei, creşterea patrimoniului acesteia prin atragerea de investitori etc. Intre client şi agentul de relaţii publice iau naştere raporturi contractuale. Clientul stabileşte obiectivele ce trebuie atinse o dată cu demararea procesului de relaţii publice şi scopurile imediate sau de perspectivă. Cu privire la metodele şi mijloacele care trebuie folosite, clientul le poate propune agentului de relaţii publice, dar nu are dreptul să le impună. Serviciile de relaţii publice Gama de servicii de relaţii publice este extrem de largă atingând, practic, toate laturile activităţilor socio-umane. În general, serviciile în acest domeniu urmăresc crearea unor canale de comunicare cu beneficiarii sau administrarea acestor canale. Însă specifice acestor servicii sunt activităţile de promovare comercială şi marketing, consultanţă în domeniul politic, guvernamental, al afacerilor publice, financiar, relaţii de muncă, probleme de personal, educaţie sau recalificare, câştigarea încrederii opiniei publice, promovarea unei imagini de marcă etc. Trebuie precizat că, atunci când este vorba de consultanţă, persoana agent de relaţii publice — nu trebuie să fie expert în domeniul respectiv. Pentru elaborarea strategiei de relaţii publice el poate apela la specialişti recunoscuţi în domeniu.

După părerea noastră. obiectivul (obiectivele) pe care beneficiarul le pune în faţa (agentului de relaţii publice nu se pot realiza în unitatea de timp pusă la dispoziţie. Este atributul agentului de relaţii publice. iar pe de altă parte. Etapele procesului de relaţii publice Majoritatea specialiştilor apreciază că procesul de relaţii publice are cinci etape în care se derulează. obiectivele pot fi realizate.10 1. Aceste etape sunt: 1. Aceste etape sunt obligatorii. Ea are ca scop. Este o etapă importantă.2. În anumite situaţii. În fine. Toate aceste documente trebuie puse la punct în prima etapă a acestui proces de relaţii publice. identificarea căilor şi metodelor Pentru a derula un program de relaţii publice corect şi eficient. 1. deoarece dă posibilitatea celor doi interlocutori să se cunoască.2.1. pe de o parte. Cercetarea în teren Este cea mai importantă etapă a procesului de relaţii publice. întrucât nu toate obiectivele pe care beneficiarul doreşte să le realizeze pot fi realizate efectiv. Pentru ca un proces de relaţii publice . iar activitatea în sine este premergătoare oricărei strategii. dar numai după ce beneficiarul acceptă şi posturile programului. găsirea problemelor care impietează asupra promovării unei imagini dorite despre instituţia avută în vedere. lipsa uneia împiedicând derularea întregului program de activităţi.2. Definirea scopului (stabilirea obiectivelor) Această primă etapă este realizată de agentul de relaţii publice împreună cu beneficiarul serviciilor. Acest lucru este relevant. cercetarea ar trebui să asigure următoarele funcţii: 1) Determinarea domeniilor de unde trebuie culeasă informaţia. care în anumite privinţe pot fi destul de mari. dar totodată se armonizează interesele celor două părţi.2.

cifra de afaceri. politic: numărul de formaţiuni politice. primării etc. Din acest punct de vedere. iar procesul de relaţii publice poate fi pus în pericol. numărul locuitorilor. orientarea pe eşichierul politic. de o manieră uşor de înţeles pentru ceilalţi. relaţiile cu partenerii externi etc.) importante sunt datele despre încadrarea personalului (pregătire. . grad de ocupare a forţei de muncă. care este obligat să ' cuantifice fiecare parametru în unităţi internaţionale. persoana care face documentarea este liberă să găsească sursele cele mai credibile. calitatea produselor. medie de vârstă şi gradul de ocupare al posturilor). obiectul activităţii desfăşurate (dacă obiectul procesului de relaţii publice este o întreprindere economică. însă trebuie să dovedească discernământ atunci când le selectează. economic: numărul de întreprinderi din zona aleasă. este nevoie de foarte multe date din acest domeniu).11 să poată demara. este necesară obţinerea de date din următoarele domenii: a. Informaţiile pot fi obţinute din surse publice (biblioteci. profesii dominante (numeric). politica salarială. deoarece o informaţie greşită poate duce la luarea unei decizii greşite. 2) Obţinerea unor date despre instituţia (organizaţia) respectivă aceste date ne ajută să ne formăm o imagine completă şi reală despre: numărul de personal. ponderea acestora în rândul electoratului. cifra de afaceri. anuare). tradiţia în domeniu. particularităţi lingvistice. În cazul instituţiilor din administraţia publică (prefecturi. obiceiuri cu caracter local. social: organizarea socială a localităţii sau zonei unde se efectuează cercetarea. Cercetarea trebuie făcută de un specialist în domeniu. b. dar şi din presă sau direct de la persoanele care le deţin. c.

iar uneori chiar la obstacole serioase în calea comunicării. iar acestea. Putem spune că rezultatul întregului proces depinde de calitatea şi obiectivitatea acestei cercetări. agentul de relaţii publice. Studiul mediului este important din cel puţin două motive: • primul arată faptul că fiecare mediu are câteva modalităţi specifice de circulaţie a informaţiei. Datorită acestor considerente. pot fi exploatate raţional. • al doilea motiv ne determină să acceptăm faptul că oricare sistem (mediu) manifestă intoleranţă faţă de anumite structuri care. pentru a identifica acei vectori care nu sunt folosiţi cu maximă eficienţă şi care grevează asupra eficienţei sistemului respectiv. asistat de agentul de relaţii publice şi are ca scop investigarea modului de organizare şi derulare a activităţilor (economice. pot duce la blocaje. agentul de relaţii publice.12 3) Identificarea problemelor esenţiale care fac ca imaginea instituţiei sau organizaţiei să nu fie cea dorită. Mai precis. dacă nu sunt cunoscute.). având la dispoziţie datele cercetărilor efectuate până . studiază mediul în care urmează a se implementa procesul de relaţii publice. sociale etc. Datele şi informaţiile obţinute cu ocazia verificării se coroborează cu cele obţinute în întregul proces de cercetare. Cercetarea în acest caz trebuie efectuată de un specialist în domeniu. 4) În continuarea cercetării. 5) Un alt element al cercetării urmăreşte conturarea (stabilirea) unei strategii de abordare a activităţilor de relaţii public. ajutat de specialişti. urmând a se pune la punct strategia care stă la baza procesului de relaţii publice. atunci când sunt cunoscute. studierea mediului unde va fi implementat procesul de relaţii publice este la fel de importantă ca şi cercetarea în ansamblu. Trebuie precizat de la început că această activitate este esenţială pentru conturarea procesului de relaţii publice.

6) Aceste activităţi. pentru a avea succes. rezultatele vor fi nule. Această fază este realizată numai de agentul de relaţii publice şi constituie cheia succesului în materie de relaţii publice. de fondurile materiale avute la dispoziţie. face parte din strategia de relaţii publice care are la bază procesul de relaţii publice. de perioadele de timp în care se vor derula şi. Cercetarea efectuată în acest caz de agentul de relaţii publice are rolul de a identifica acele tehnici de comunicare care sunt utile şi pot da randamentul cel mai bun în mediul vizat. strategia de relaţii publice.3. • strategia de relaţii publice este concepută pe baza rezultatelor trecute. nu în ultimă instanţă. care tocmai au fost cuantificate.13 acum. Elaborarea strategiei de relaţii publice Faza finală a cercetării de teren are rolul de a pune la punct derularea unor activităţi într-o concepţie unitară. poate să proiecteze un anumit număr de activităţi de relaţii publice şi un calendar al desfăşurării lor. 1. Organizarea activităţilor ce urmează a se desfăşura. După părerea noastră. precum şi succesiunea lor. ci doar cuantificat şi ordonat în funcţie de factorul timp. trebuie puse în practică prin anumite tehnici şi metode specifice de relaţii publice. oricât de bine ar fi realizat procesul. Trebuie. trebuie să răspundă la următoarele comandamente: • toate activităţile se desfăşoară concertat. precizat faptul că procesul nu este încă definitivat. urmărind acelaşi scop rezultat din cercetarea efectuată anterior. folosind tehnicile şi metodele specifice de relaţii publice. Dacă cercetarea nu a identificat acele căi şi mijloace care să ducă la rezultatul scontat. .2. activităţile ce urmează a se derula sunt ordonate în funcţie de priorităţi. totuşi. Astfel.

4. • periodic. clienţi etc. după calendarul stabilit. • găsirea canalelor de transmisie cele mai performante şi adaptate acelui public. • eşalonarea activităţilor trebuie să fie cea stabilită şi să urmărească acelaşi scop. eventual. comunicarea. pentru a putea face o evaluare corectă a programului. activitatea în sine se poate asemăna cu manipularea.). . În principal.14 prezente sau viitoare ale instituţiei respective. de obicei. să evalueze şi să adapteze strategia de relaţii publice folosită. a activităţilor hotărâte. Mai precis. strategia de relaţii publice adoptată va avea următoarele repere: • identificarea publicului ţintă. Dacă organizaţia induce în eroare beneficiarul procesului (public. • să folosească eficient resursele materiale şi umane implicate în procesul de relaţii publice. l-ar produce. de circumstanţele reale în care îşi realizează sarcinile profesionale persoanele care lucrează acolo şi de modul în care se face. Implementarea activităţilor de relaţii publice în mediul vizat Activitatea în sine este de resortul agentului de relaţii publice şi are drept scop identificarea canalelor de transmisie cele mai performante în mediul respectiv şi urmărirea realizării. În cazul instituţiilor publice. 1.2. agentul de relaţii publice derulează activităţile după calendar şi ia toate măsurile ca să recepteze ecoul pe care acestea. • conţinutul şi calitatea mesajului de transmis să fie de natură să formeze reprezentări fără echivoc la publicul ţintă. strategia de relaţii publice ce va fi adoptată trebuie să ţină seama de specificul activităţilor ce se desfăşoară în instituţia respectivă.

Asemănând activitatea de relaţii publice cu o acţiune militară. când se vede dacă modul de concepere şi realizare a strategiei este cel corect. Agentul de relaţii publice este ca un dispecer: el trimite spre destinaţii diferite . - audio-vizuale.. Evaluarea programului de relaţii publice Evaluarea programului de relaţii publice este ultima fază. interceptează reacţiile. iar la sfârşit evaluează programul.2. Deşi în anumite momente activităţile de relaţii publice nu par deosebit de importante. Evaluările secvenţiale pot duce la modificări ale strategiei.foarte bine precizate .mesaje (comunicări). 1. b) Tehnica interviului Interviul este un instrument de culegere de date şi informaţii. cât şi pe formarea acesteia.5.Tehnici şi metode cu caracter general a) Tehnica negocierii – urmăreşte armonizarea intereselor până la acceptarea unui compromis din care părţile trebuie să aibă de câştigat. Negocierea are loc între beneficiar şi agentul de relaţii publice pentru elaborarea şi implementarea strategiei. Aceasta se realizează secvenţial (o dată cu terminarea fiecărei faze) şi final. agentul de relaţii publice derulează o serie de activităţi specifice ce pot fi: . 1. dar şi între agentul de relaţii publice şi instituţii ori colaboratori de sprijin. 1. Tehnici şi metode de relaţii publice Pentru elaborarea strategiei de relaţii publice.generale. când se evaluează întreg programul. faza despre care aminteam este cea a luptei propriu-zise.15 Această fază este cea mai dinamică. suma lor este cea care ne dă succesul. deoarece toate forţele şi mijloacele procesului de relaţii publice sunt puse în mişcare. dar care nu pot afecta fondul problemei. necesare .3.

cu scopul de a readuce în atenţia publicului ţintă elemente ale strategiei de relaţii publice avute în vedere. Buletinul de presă – presupune difuzarea la intervale regulate a informaţiilor. excluzându-se intereselor particulare. să se respecte câteva reguli: 1. Dosarul de presă cuprinde totalitatea documentelor ce vor fi puse la dispoziţia presei. existenţă prelungită. fără ca acestea să fie urgente sau absolut necesare. Elaborarea comunicatelor de presă. Sub aspectul formei trebuie să fie laconic. - - Este folosit anterior întocmirii strategiei. Alegerea canalului de mediere. 4. 2. c) Legătura permanentă cu mijloacele de informare în masă Cea mai mare parte a activităţilor de comunicare în relaţiile publice se face prin mass-media şi cu ajutorul acesteia. este necesar în cazul activităţilor de mai jos. 3.16 abordării unei tehnici de lucru adecvate. în vederea câştigării încrederii. Comunicatul de presă pentru activitatea de relaţii publice urmăreşte informarea publicului numai pentru anumite evenimente. Poate fi sub forma unor discuţii directe sau chestionare. Interviul are trei mari faze: - pregătirea – constă în culegerea de date şi informaţii despre persoane cu care vom intra în contact. Pentru ca această activitate să se desfăşoare în bune condiţiuni. pentru o anumită instituţie. stabilirea obiectivelor – identificarea aspectelor ce trebuie urmărite. cât şi pe parcursul derulării acesteia ori în faza evaluării finale. clar în exprimare şi cu o adresă precisă. Acestea trebuie să fie alese dintre cele cu audienţă la public. bogat în informaţie. . periodic sau cu ocazia conferinţelor de presă. să aibă credibilitate. realizarea propriu-zisă.

Imaginea unei instituţii se gestionează ca orice obiect de patrimoniu iar în unele situaţii imaginea unei instituţii este mai valoroasă decât întreg patrimoniul firmei respective . imaginea este o părere a unei persoane. - să organizeze logistic evenimentul. . în strategia întocmită trebuie desprinse . de regulă. Cu alte cuvinte. . un grup de persoane ori faţă de o instituţie.4. Imaginea instituţiilor Prin „imagine” se înţelege reprezentarea unor atitudini.să anticipeze întrebările şi să aibă răspunsurile adecvate. Purtătorul de cuvânt este cel ce se ocupă organizatoric şi are obligaţia de a îndeplini următoarele sarcini: . c) Folosirea discursurilor oficiale – are rolul de a mări baza de credibilitate în instituţie şi în conducătorii ei. opinii sau prejudecăţi faţă de o persoană.să înregistreze fonic şi video evenimentul.. Ca urmare la nivelul instituţiei. (Ex. „Coca-Cola”) Gestionarea imaginii instituţiilor este o obligaţie a tuturor funcţionarilor şi în special al conducătorilor acestora. de noutate. b) Folosirea purtătorului de cuvânt – reprezintă pe conducătorul instituţiei în relaţiile cu mass-media şi. grup de persoane sau a opiniei publice despre instituţia respectivă.să conducă evenimentul. îndeosebi în cazul instituţiilor publice.17 2. în acelaşi sens. 1.Tehnici audio-vizuală a) Folosirea conferinţei de presă – este o manifestare special rezervată reporterilor care au ocazia să primească de la o persoană avizată informaţii. . mandatul pe care îl primeşte din partea acestuia îi dă dreptul la un anumit grad de autonomie.să întocmească declaraţia de presă.

.obiectivele şi sarcinile instituţiei.metodele folosite în activitatea de aplicare a legii. ca să fie bine studiată.atribuţiile acesteia conferite de lege. trebuie să existe o imagine de informare corectă a publicului cu privire la: . Sociologii au identificate câteva categorii de angajaţi. Pentru aceasta. atunci când o persoană este angajată. . încât să se considere coparticipant la succesul ori insuccesul acesteia.conduită responsabilă în instituţie. deoarece publicul asociază imaginea instituţiei cu imaginea negativă a acestor angajaţi. prezintă încredere.cei care afirmă că doresc să se angajeze afirmând cu tărie că scopul principal îl reprezintă realizarea profesională.cei care doresc postul numai pentru latura materială. sau au o imagine publică negativă trebuie înlăturate.cei care afirmă că doresc postul ca fiind mai bine plătit şi imaginea instituţiei este mai bună. Ca urmare.18 activităţi de „îndoctrinare” a personalului cu o filozofie a instituţiei. - Personalul instituţiei are un rol important în promovarea unei imagini pozitive. Educarea personalului trebuie să vizeze în principal: . dorinţa de a contribui la bunul mers a instituţiei. trebuie verificat cu atenţie pentru că nu se adaptează exigenţelor locului de muncă. În cazul instituţiilor publice. familie şi societate.respectul faţă de cetăţean. este normal ca. persoanele care sunt compromise. . pot fi corecţi în general dar se formalizează uşor şi devin „roboţi”. . - dorinţa de perfecţionare a pregătirii. în funcţie de exigenţele formulate de manager. . astfel: .respectul faţă de lege. . .succese şi cazuri realizate are ajutorul cetăţenilor. .

Totodată trebuie luate măsuri de contracarare a manipulării de imagine. sau să fie un canal cu bună credinţă însă cel ce îl foloseşte să fie rău intenţionat. Principalele instituţii de intermediere a imaginii sunt mass-media. . iar principalii manipulatori de informaţie sunt cei ce au atribuţii în colectarea şi preluarea acestora.19 - dificultăţi întâmpinate. Este cunoscut faptul că informaţia poate fi transmisă şi prin intermediar. iar acesta poate fi de rea credinţă.

ch. cetăţenii din Siracuza au răsturnat conducerea tiranică şi au stabilit reguli democratice.lider politic putea deveni orice cetăţean dacă reuşea să convingă populaţie în piaţa publică. comunicarea interumană deschide şi înlesneşte drumul cunoaşterii personale şi a celor din jur. Definiţia Comunicarea este un proces modern de favorizare a schimbului de idei sau relaţii spirituale în interiorul unui grup ori între acesta şi persoane de contact.2. . despre convingerile sale. – 400 d.) a început cu apariţia democraţiei în Grecia Antică. Ex.20 CAPITOLUL 2 TEORIA COMUNICĂRII ÎN RELAŢIILE PUBLICE 2.1. reprezintă interes. Istoria Istoria şi evoluţia sistemului de comunicare interumană au cunoscut mai multe perioade principale : a) perioada clasică (500 i. În secolul V i. Teoria comunicării în relaţiile publice. Dacă nu este un act de comunicare. deoarece aici a comunica înseamnă a lua atitudine şi decizii pe baza receptării şi oferirii de informaţie. dar al cărui efect cert este disfuncţionalitatea lui socială.ch. 2. Ca urmare am apărut şcoli ale comunicării perfecţionându-se teoria . decizia devine un ordin. a cărui executare devine îndoielnică. – fiecare cetăţean să fie propriul avocat. fiind în măsură să clarifice ierarhizarea oamenilor în societate după criterii de valoare.ch. Totodată.

).Franţa. Necesitatea comunicării Comunicarea în relaţiile publice înseamnă schimbul continuu de mesaje ce generează unitatea de vederi. b) perioada post renascentistă (1500 – 1800) a beneficiat de avantajul diminuării rolului bisericii ca sursă de putere politică. post revoluţionară (1789 ). Isocrate (436 – 338 î.apar primele constituţii.apar structurile democratice. . Aristotel (384 – 322 î. rol ce a frânat comunicarea.a. 2. În activitatea de comunicare vor avea succes cei ce au capacitatea de a comunica bine şi eficace. c) perioada modernă (1800 – 2000) . Cicero ş. mesajul transmis. Comunicarea reprezintă elementul indispensabil pentru funcţionarea optimă a instituţiilor.SUA Influenţe sociale: . . destinatarul. Expeditorul şi destinatarul.se dezvoltă sistemul democratic. respectiv instituţia publică şi publicul au rolul interschimbabile şi sunt actorii comunicării. de armonizarea cunoştinţelor. .3. economică şi socială. de acţiune. . canalul de transmitere şi rezultatul (feed-beak).ch.).Anglia .ch. Comunicarea către public implică câteva elemente.). prin a căror unire are loc realizarea sa: expeditorul (sursa de emisie). a generat despotismul şi inchiziţia. a tuturor structurilor din sfera politică. de .21 acesteia (retorica) cât şi practicarea liberă (oratorica) cum au fost Platon (427 – 347 î. organizaţiilor.ch.Fenelon (1651 – 1715) a fost primul teoretician important din epoca modernă a sistemului de comunicare umană.

Important este criteriul adoptat pentru clasificare. dacă şi-a atins scopul. dacă nu au intervenit factori perturbatori. • aperiodică (de câte ori este nevoie). Feed-beak-ul înseamnă receptarea rezultatului mesajului pe un alt canal decât cel de transmite şi dă posibilitatea expeditorului să înţeleagă dacă mesajul a fost înţeles corect.22 Mesajul reprezintă conţinutul relaţiei de comunicare. • periodică. . a) Cerinţele comunicării Pentru ca o comunicare să fie bună şi eficace trebuie să ştii ceea ce vizează şi cum să obţii rezultatul dorit. • comunicare în scris. Din punctul de vedere al relaţiilor ce se stabilesc între administraţie şi cetăţeni. • comunicare mediată sau prin intermediul altcuiva. • comunicări neoficiale. după scopul urmărit. verbală. mixtă. Canalul de transmisie dă forma comunicării: scrisă. b) Tipologia comunicării în relaţiile oficiale cu publicul. După frecvenţa comunicării: • permanentă. După genul de activitate căreia îi este adresată: • comunicare instructivă sau educaţională. Astfel. Tipuri de comunicare Specialiştii în domeniu apreciază că există o serie întreagă de tipuri (forme) de comunicare. • comunicare profesională sau în procesul muncii. putem distinge: • comunicări oficiale. comunicarea se poate clasifica în: • comunicare verbală sau orală. 2.4.

tonul ridicat constituie un argument cu caracter negativ în strategia persuasivă a oricărui funcţionar public. încât mesajul să fie receptat optim. • există posibilitatea controlului prin feed-back. Acest tip de comunicare este specific fiecărui individ. iar conţinutul acesteia trebuie să ajungă la urechile multor oameni. Comunicarea verbală Comunicarea verbală constituie un mijloc principal prin care se derulează relaţiile oficiale cu publicul. . de numărul de ascultători.4. În relaţiile oficiale cu publicul. însă el poate fi optimizat în funcţie de armonizarea câtorva caracteristici: • Volumul sau tăria vocii influenţează vizibil efectul la receptor al mesajului. cu excepţia cazurilor când comunicarea are loc în mediul militar. tăria vocii trebuie calibrată cu grijă. existând posibilitatea controlării fluxului informaţional. în funcţie de împrejurările concrete. În concluzie.1. • se evită echivocul din mesaj. • se pot folosi tehnici persuasive. de aria pe care ei sunt dispuşi. mesajul poate sau nu poate fi înţeles. dar şi gesturi sau mimică. în anumite situaţii. de zgomotul de fond şi nu în ultimă instanţă de gradul de interes pe care îl prezintă mesajul transmis. şi anume: • dă posibilitatea emiţătorului să-şi exprime ideile mai rapid şi mai uşor. pe toată durata derulării comunicării. Specialiştii apreciază că vorbirea pe un ton ridicat are un efect negativ asupra receptorilor. folosirea tonului ridicat duce automat la blocarea comunicării. motiv pentru care volumul trebuie să fie centrat de o asemenea manieră. 2. Acest tip de comunicare are numeroase avantaje faţă de celelalte tipuri. motiv pentru care cel care comunică trebuie să vorbească foarte tare. În funcţie de tărie.23 • comunicare nonverbală sau neverbală. De regulă.

anglosaxonii. în general. O altă caracteristică a debitului verbal o constituie faptul că. Tonul are un efect deosebit asupra reacţiilor emoţionale ale oamenilor şi prin aceasta. Comunicarea oficială ne determină să folosim acel debit verbal care este acceptat sau dorit de auditoriu în ultimul rând. în cazul comunicării unor date sau cifre. tocmai pentru a nu obliga asistenţa la un efort prea mare de judecată. persoanele din mediul rural vorbesc mai rar decât orăşenii. femeile se exprimă mult mai repede decât bărbaţii. Dimpotrivă. De asemenea. împreună cu pauzele în vorbire. Nu se poate vorbi de o frecvenţă standard. • Tonul este o altă caracteristică a comunicării verbale. iar oamenii iritaţi sau agitaţi au un debit verbal mult mai mare decât cei calmi. însă se apreciază că omul poate asculta şi înţelege aproximativ 200 de cuvinte pe minut. Frecvenţa diferă mult de la o ţară la alta sau de la o limbă la alta. pot vorbi de aproape două ori mai repede decât ruşii etc. să determine atitudini pline de avânt pentru realizarea scopului. Exemplu: italienii vorbesc mult mai repede decât nordicii. să mobilizeze capacităţile şi. pe care trebuie să o avem în atenţie. este influenţat de o serie de factori. Spre exemplu. dau substanţă conţinutului comunicării. Putem spune că tonul poate să trezească interesul pentru o activitate. Astfel. ritmul lent este cel mai bun. evenimentele grave se expun lent. conţinutul mesajului ne obligă să adoptăm acel debit care este suportat de receptor. o glumă sau un banc poate fi expus într-un ritm alert. Astfel. nu în ultimul rând. pentru a nu răni sensibilitatea unor persoane. cele două atitudini se combină şi. la angajarea individului în acţiune. De aceea. Tonul are o legătură intrinsecă cu mimica feţei şi cu gesticulaţia retorică.24 • Frecvenţa sau debitul verbal. Cel mai bun exemplu îl constituie prestaţia unui bun redactor de ştiri de la televiziune. găsirea unui ton potrivit nu este o sarcină uşoară pentru cel ce . calm. de asemenea. acesta .

iar personalitatea celor cu care comunicăm nu ne este de fiecare dată suficient de bine cunoscută şi. în termenele şi condiţiile stabilite de lege. Dreptul de petiţie este dreptul pe care îl are o persoană de a se adresa.4.2. va trebui să cuprindă şi procedura de urmat pentru soluţionarea petiţiilor. Acestea sunt motivele pentru care el este clasificat în categoria drepturilor-garanţii. din care. 2. menţionăm obligaţia autorităţii publice sesizate de a răspunde petiţionarului. în primul rând. „cetăţenii au dreptul să se adreseze autorităţilor publice prin petiţii formulate numai în numele semnatarilor". Această lege. care este foarte utilă. mai mult. Dreptul de petiţionare este înscris în Constituţie şi este un drept de bază al omului şi cetăţeanului. Constituţia prevede la articolul 47 aliniatul 4 obligaţia autorităţilor publice de a răspunde la petiţii. starea lor emoţională nu poate fi uşor definită. Comunicarea în scris Din punct de vedere al relaţiilor dintre administraţie şi cetăţeni. un fapt sau o stare de lucruri şi de a solicita intervenţia acestora. datorită faptului că împrejurările de viaţă sunt extrem de variate. dar şi responsabilităţile ce se vor angaja în cazul încălcării Constituţiei şi ale legii. Legea fundamentală obligă autoritatea legiuitoare să adopte o lege în care să fie prevăzute termenele şi condiţiile în care să se răspundă la petiţii. fiind o garanţie juridică generală şi pentru celelalte drepturi şi libertăţi fundamentale.25 doreşte să facă o comunicare oficială. un punct aparte îl constituie acele raporturi de comunicare în scris rezultate din realizarea dreptului de petiţionare. Astfel. Acest drept nu are nici o valoare practică dacă nu i se corelează garanţii de eficacitate. Potrivit articolului 47 aliniatul 1 din Legea fundamentală. . Totodată. prin petiţii. de a aduce la cunoştinţa autorităţilor publice. Exercitarea dreptului de petiţionare este o modalitate eficientă de rezolvare a unor probleme personale sau care privesc o colectivitate.

a multitudinii f actori-or şi situaţiilor generatoare de raporturi. • durabilitatea relaţiilor de comunicare. • modalitatea de a realiza comunicarea. • ariile de interese ale publicului. • cetăţenia solicitantului. • subiectul declanşator.26 Trebuie precizat faptul că textul constituţional se referă doar la petiţiile ce sunt adresate autorităţilor publice. • locul naşterii comunicării. • situaţiile generatoare. în primul rând. O prezentare sistematică a acestor relaţii de comunicare impune identificarea unor criterii călăuzitoare. . 2. Utilizarea acestor criterii ne dă posibilitatea să alcătuim un tabel reprezentativ întru ilustrarea bogăţiei şi diversităţii relaţiei adminstraţie-public. O asemenea încercare întâmpină greutăţi.4. Asemenea criterii trebuie căutate în realitatea activităţii desfăşurate în administraţia publică. Din experienţa acumulată până acum. rezultă utilitatea luării în consideraţie şi a raportării la următoarele criterii de ordonare: • forma de realizare a comunicării. atât ca urmare a faptului că problema nu a constituit până acum obiectul unor preocupări teoretice din perspectiva didactic-instructivă. • gradul de organizare. Tipologia comunicării în relaţiile oficiale cu publicul Nu este necesar şi nici simplu de prezentat.3. • aria de cuprindere. diversitatea situaţiilor în care administraţia intră în relaţii de comunicare cu publicul. • aria de interes şi cerinţe a administraţiei. cât şi din cauza marii varietăţi a acestor relaţii. într-o formă cât de cât sistematizată.

mediate Comunicare la sediul administraţiei Comunicare în afara sediului instituţiei Comunicare apărută la iniţiativa publicului Comunicare apărută la iniţiativa funcţionarului public Comunicare apărută în situaţii de cerere Comunicare apărută în situaţii de opoziţie Comunicare de interes general Comunicare vizând interesele unui grup Comunicare de interes individual Comunicare în scop de prevenire Comunicare de rezolvare a solicitărilor publicului Comunicare pentru promovarea bunei înţelegeri între oameni Comunicări permanente Comunicări cu durata limitată Comunicări ocazionale Comunicare sistematică Comunicare nesistematică Comunicare cu cetăţenii români Comunicare cu cetăţenii altor state . nemijlocite. mijlocite. nemediate Comunicări indirecte.27 TIPOLOGIA COMUNICĂRII ÎN RELAŢIILE OFICIALE CU PUBLICUL Criteriul de ordonare • Forma de realizare a comunicării • • • • • • • • • • • • • • • • • • • Aria de cuprindere • Modalitatea de a intra în comunicare • Locul naşterii comunicării • Subiectul declanşator • Situaţiile generatoare • Aria de interese ale publicului • Aria de interese şi cerinţe ale administraţiei • • • Durabilitatea comunicării • Gradul de organizare • Cetăţenia solicitantului • • • • • • • Comunicare Comunicare în formă scrisă Comunicare în formă verbală Comunicare în formă neverbală Comunicare în formă mixtă Comunicare cu caracter general. de îndrumare şi orientare Comunicare cu caracter specific. pe domenii Comunicări directe.

jurist . Obstacol de ordin social Se referă la: a) mediul profesional: .5.agricultor .zone geografice - viaţa nomadă ori seminomadă a romilor d) vârstă .grupări infracţionale c) datini şi obiceiuri .medic ..obstacole de ordin cultural - obstacole de ordin psihologic . taximetrişti etc.sex e) apartenenţă la un cult sau sectă religioasă .5.28 2.cercetător .) .hobby-uri.Obstacole în calea comunicării în relaţii publice .obstacole de ordin social . săraci) b) mediul extraprofesional .obstacole de ordin social .obstacole de ordin comportamental 2. sport .minoritare .muncitor (mineri.generaţii .1.nivel social (bogaţi.

respingător .2.analfabet b) limba vorbită .minorităţi .mediu .persiflant - argou sau jargon .dialecte c) vocabularul şi limbajul folosit .scăzut . 2.muţi .greco-catolic .obişnuit . f) persoane cu handicap .catolic .orbi etc.limba oficială .elevat .surdo-muţi .musulman .cult – ortodox .ebraic - budism etc.5.29 .limbi de circulaţie internă .ridicat . Obstacole de ordin cultural Se referă la: a) nivel intelectual .

stare depresivă Tehnici de evitare a emoţiilor: - repetarea comportamentului viitor .30 - expresii neacademice etc.3.tulburări cardiace . roşeaţă - palpitaţii.încărcătura energetică - tensiunea sau menţinerea în sfera energetică relaxarea .aroganţă .eliberarea energiei - Reacţii ale emoţiei: .crampe stomacale . furie. paloare. nelinişte.modificarea vocii . Evoluţia ar patru trepte: . plâns - tulburări de comportament ca : insomnie. 2. d) atitudinea adaptată .altruism . respiraţia dificilă .contracţii musculare . iritabilitate.impresia de nesiguranţă .stare de rău . reacţia comportamentală faţă de situaţii ori împrejurări noi cu care intrăm în contact.manifestări de teamă.modificări ale trăsăturilor feţei.5. anxietate. bucurie. Obstacole de ordin psihologic a) Emotivitate – atitudinea psihică.tremurături .respingere etc.

ura. Factori ce pot determina timiditatea: .dezvoltarea curajului .o provocare.vizualizarea situaţiilor anterioare . complexele.complexele de inferioritate ce au fost impuse prin autoritorism educativ . drogurile.31 . o jignire . nu este nici ridicolă şi nici ruşinoasă. stăpân pe situaţie - pregătirea unei conduite de rezervă contagioasă) . b) Agresivitatea – este o acumulare energetică negativă ce se regăseşte în subconştientul fiecăruia dintre noi. c) Timiditatea Se manifestă printr-un comportament defensiv.promiscuitatea.autosugestia de calm.proces de dezvoltare continuă a încrederii în sine şi la alţii - asumarea unor răspunderi majore . conflict. ranchiuna.reţineri dictate de atitudini supraexigente Depăşirea timidităţii .izolarea de persoana intens emotivă (emotivitatea este Emotivitatea nu este un inamic ci un motor pe care trebuie să-l reglăm. care se declanşează ca urmare a unor stimuli. Factori declanşatori: . nedreptate ori o stare de oboseală - alcoolul. singurătatea. injustiţia socială etc.exerciţii de respiraţie şi relaxare a muşchilor . teama . indiferent de profesii şi grad de cultură.dificultăţi de comunicare . ezitant şi poate avea un aspect negativ în exercitarea unor profesii publice. surmenajul.un eşec.

d) Afectivitatea Afectivitatea generează obstacole în calea comunicării cu publicul în condiţiile în care sensibilitatea este exagerată.5. 2. de încredere în sine.ticurile . Timiditatea este o piedică în relaţiile cu publicul.32 . Obstacole de ordin fizic .4. având drept consecinţă slăbirea capacităţii de acţiune.aparenţa fizică .autocunoaşterea urmată de exerciţii de depăşire a timidităţii Un funcţionar public lipsit de îndrăzneală. nu va fi un bun profesionist cum nici un obraznic ori un agresiv sau mitocan nu poate fi un bun funcţionar public.starea motorie .ţinuta exterioară .

Conduita umană şi motivarea acesteia În practica relaţiilor interumane. se produce într-un anumit context motivaţional. Aceasta cuprinde nenumărate manifestări specifice ale individului în raport cu particularităţile situaţiilor relaţionale. De natura şi profunzimea motivaţiei depinde derularea randamentului şi a conduitei în direcţia stimulării pe drumul randamentului şi al satisfacţiei maxime în muncă.33 CAPITOLUL 3 CONDUITA ÎN RELAŢIILE OFICIALE CU PUBLICUL 3.1.1. absolut personale. stă la temelia întregului ansamblu de conduite umane. prin care căutăm să ne integrăm în armonia lumii naturale sau în societate. socială şi naturală. conduita exprimă nu numai activitatea sau acţiunile umane care au loc în planul trăirilor interioare. Noţiuni generale despre conduita umană 3. cu stimulii primiţi din exterior. O conduită civilizată a reprezentantului autorităţii uneşte în jurul său toate . Ea este determinată de anumite cauze. de creştere a receptivităţii faţă de respectivul stimul venit din exterior. în relaţiile dintre oameni. Fenomenul motivaţional al conduitei umane este deosebit de complex. o relaţie între şinele nostru şi lumea exterioară. Motivaţia este un factor determinant pentru conduita cuiva. Conduita umană reprezintă o relaţie personală cu lumea din jurul nostru. prin care materializăm gândurile şi faptele noastre şi redăm comunicarea dintre psihic şi propriul comportament. motiv. fără o anumită aspiraţie. ci şi cele exterioare. de el depinzând întreaga suită de gânduri. Motivaţia conduitei presupune unirea factorului exterior stimulator cu cel din interiorul fiinţei noastre. ale subiectivităţii umane.1. Este foarte important de reţinut că nici un om nu are o conduită în afara unui scop. interes de moment sau de perspectivă. de pregătire pentru acţiune. sentimente. Fiecare individ îşi are conduita sa. atitudini şi fapte ale individului.

inclusiv inteligenţa. specializare şi perfecţionare. la rândul lor. care se manifestă în cadrul tuturor formelor de activitate umană şi conduite specializate. adaptive.2. de particularităţile acestora. doreşte să se afirme.) sau în legătură cu mediul uman pe care îl întâlneşte. condiţiile şi relaţiile interumane în care trăieşte. • conduitele logice. mentale. . voliţionale. senzoriale şi afective. conduite cu caracter de generalitate. Perfecţionarea conduitei umane Tot ceea ce ţine de manifestarea omului ca fiinţă raţională şi conduita sa se află într-un neîntrerupt proces de dezvoltare. îşi iubeşte soţia etc. întemeiate pe gândire şi raţionament.34 motivele împlinirii cerinţelor profesiunii. • conduitele profesionale ale fiecărui individ. simte nevoia să fie de folos oamenilor în apărarea adevărului. diversificare. care au ca sursă cunoştinţele acumulate prin învăţare şi informaţiile ştiinţifice curente. emoţionale. favorizate de nivelul conduitelor interne şi puterea stimulilor externi. care includ procesele psihice. 3.1. • conduitele creative. rolul principal în dinamica sa avându-l interacţiunea permanentă şi conştientă între inteligenţa individului şi cerinţele muncii sale. ori motive ţinând de profesiunea sa. • • conduitele ştiinţifice. ce se manifestă. Motivele pot fi în legătură cu propria persoană (vrea să fie apreciat. interesele şi aspiraţiile sale. care au ca sursă reglementările sociale şi achiziţiile individuale dobândite prin educaţie. se disting: • conduitele interne. prin conduitele perceptive. În prima grupă. Acest proces nu se derulează de la sine. Există conduite cu caracter de generalitate. determinate de specificul profesiilor şi activităţi umane.

se disting conduitele reprezentând specificul fiecărei profesiuni şi gen de activitate. dar mai ales viitorul mod de a fi al funcţionarului public. determinate de instrumentele şi relaţiile de comunicare şi colaborare interumană. Conduita în relaţiile oficiale cu publicul 3.1. lărgirea sferei de cunoaştere a diferitelor ipostaze ale profesiei. .2. această noţiune se referă la întregul comportament motric. Determinante par a fi însuşirile legate de caracter. intelectual şi afectiv. socio-umană. între care: • dezvoltarea capacităţilor intelectuale. precum şi a reprezentărilor şi a noţiunilor despre viitorul muncii. menite să ducă la deprinderi de muncă perseverentă şi continuă. este conduita sa în muncă. îi evidenţiază cel mai Pregnant personalitatea. Conduita în muncă şi formarea acesteia Coordonata care îl defineşte cel mai bine pe funcţionarul public. dispoziţii şi instrucţiuni. • formarea unor deprinderi generale şi speciale de muncă. cu scopuri parţiale şi generale bine precizate. motivaţie şi voinţă.2. Rolul hotărâtor în formarea şi aprecierea unei astfel de conduite revine mai multor factori. Conduita în muncă a funcţionarului public este apreciată prin raportare la exigenţele sociale cuprinse în legile ţării. în sens larg. • formarea şi cultivarea unor calităţi de voinţă şi trăsături de caracter. În cadrul conduitelor specializate.35 • conduitele individuale şi sociale. care să fie îndeplinite cu regularitate. în normele de comportare proprii statului de drept. îndreptat spre realizarea scopului profesiunii sale. implicate în împlinirea diverselor atribuţii ale profesiunii. • deprinderea cu un regim zilnic de activitate ordonat. 3.

se are în vedere solicitarea fizică şi nervoasă. • înţelegerea corectă a raporturilor dintre drepturi şi obligaţii. dârzenie. afectivă şi morală. de psihologie. logică etc. care presupune: • o activitate a sistemului nervos. a) Pe plan organizaţional. iniţiativă. hotărâre.36 • dirijarea activităţilor colaterale pe direcţii convergente cu activităţile ce se desfăşoară pentru formarea conduitei de muncă. de disciplina proprie acestei profesiuni. . pentru a-l aprecia ca om. Formele de exprimare a conduitei Modul particular de afirmare a conduitei specifice funcţionarului se materializează într-o serie de cerinţe de natură organizaţională. Conduita în muncă este hotărâtoare pentru întreaga existenţă a funcţionarului. perseverenţă. stăpânire de sine. modul de exprimare a conduitei este ilustrat de cerinţele şi normele legale.2. ca intelectual. a tuturor sistemelor biopsihice. biopsihică. 3. de specificul organizării instituţiei. b) Sub aspectul cerinţelor biopsihice. intelectuală. spirit de grup (echipă). echilibru emoţional etc. sociologie.2. cum sunt: • volumul şi calitatea cunoştinţelor teoretice referitoare la disciplinele de specialitate: juridice. • calităţi voliţionale: curaj. • capacitatea de a lua hotărâri rapide şi corecte în momente presante. c) Sub raport intelectual. modul de exprimare a conduitei cunoaşte o foarte largă gamă de însuşiri hotărâtoare. • ştiinţa şi arta relaţiilor cu comunitatea.

explicaţia cerută de solicitant.37 d) Exprimarea conduitei funcţionarului este determinată şi de factori ce nu ţin de cunoaştere: temperament. Conduita în relaţiile oficiale cu publicul a) Când relaţia s-a născut la iniţiativa publicului Practica a dovedit că. să primească o cerere. • lămurirea să fie cât mai scurtă. e) Sub aspectul valorilor morale. eroismul. cinstea. clară şi completă. astfel devenind cu . urmărind înlăturarea oricărei neînţelegeri sau interpretări greşite a dorinţelor persoanei respective. se vor adresa întrebări corespunzătoare. aptitudini. conduită ireproşabilă. scăderea spiritului de răspundere.3. abateri de la cerinţele conduitei corecte. deteriorarea relaţiilor interindividuale cu colegii de muncă. cum ar fi: rutina. conduita se exprimă în: • personalitatea individului. apariţia unei atmosfere ostile muncii. să elibereze un document sau când cineva i se adresează solicitându-i sprijinul etc. curajul. funcţionarul public trebuie să dovedească politeţe desăvârşită. Numai după aceea se va da lămurirea. cu vecinii etc. Conduita trebuie perfecţionată în scopul preîntâmpinării apariţiei unor elemente negative. mai ales atunci când trebuie să dea o declaraţie. civilizate. În aceste situaţii se pot comite destule greşeli. care evident atrag după sine aprecieri defavorabile. • când solicitantul nu se exprimă destul de clar. de obiectivitate şi corectitudine. • trăsăturile şi virtuţile morale specifice: bărbăţia. 3. în toate ipostazele sale de om al legii. cu familia. afectivitate.2. datoria. de aceea considerăm că este imperios necesar a se avea în vedere următoarele principii: • trebuie să-i fie clar ce doreşte solicitantul să ştie dacă nu cumva respectiva dorinţă vizează probleme ce sunt de competenţa altuia. orientarea.

care. căreia nu i . cât şi la o gamă de alte mijloace: vorbire. • politeţea se impune chiar şi faţă de un om nepoliticos. • solicitarea • trebuie adresată potrivit. prin răspunsul la solicitările acestuia. să se ţină seama de motivele care îl determină şi obiectivul pe care îl urmăreşte persoana respectivă şi cui se adresează. idei etc. Prin atitudinea politicoasă faţă de public.38 adevărat folositoare solicitantului. ton. neplăcut. cât şi exercitarea unei influenţe psihologice asupra mentalităţii oamenilor. b) Când relaţia s-a născut la iniţiativa funcţionarului public Îndeplinirea atribuţiunilor sale. iar mimica şi gesturile adaptate situaţiei: când relaţia se naşte din nevoia unor acţiuni de corectare a comportamentului cuiva care a depăşit limitele toleranţei dar nici nu este în deplin acord cu normele socialele va apela atât la pregătirea sa profesională.unele nepopulare . devenind în cele din urmă coparticipanţi voluntari la menţinerea ordinii de drept. este preferabil să-l îndrume pe solicitant la cel în măsură să-l ajute. se va dobândi atât sporirea prestigiului..luate de autorităţi. enumerăm câteva norme obligatorii: • când se naşte o relaţie cu cineva. dar autoritar. deoarece ea este o armă puternică şi are o putere coercitivă proprie. gesturi. ci şi un rost obştesc. acesta intră într-un complex de relaţii cu publicul. • decât să spună persoanei respective un neadevăr sau să-i prezinte o orientare greşită. Pentru conduita sa în asemenea situaţii. vor începe să-şi piardă aversiunea faţă de măsurile . încercând să găsească nu doar un înţeles coercitiv. să evite bruscarea sau atitudinea provocatoare. să fie respectuos. în cadrul cărora trebuie să aibă o atitudine politicoasă. din iniţiativa sa. ţinută. la iniţiativa sa sau a instituţiei. astfel trataţi. maniera şi tonul corespunzătoare.

riscă să-şi slăbească sau chiar îşi slăbeşte autoritatea. relaţii de familie. Anumite particularităţi individuale pot avea un rol pozitiv. atunci el trebuie să persiste în cele hotărâte. hotărâtă şi calmă). îşi va atrage nu numai respectul publicului iubitor de ordine. în caz contrar. (prin energie nu trebuie să se înţeleagă bădărănia. se deosebesc printr-un ansamblu de însuşiri particulare. trebuie duse la îndeplinire cu energie în folosul serviciului şi al publicului.Conduita în relaţiile neoficiale cu publicul Problema comportării civilizate în relaţiile neoficiale cu publicul prezintă o mare importanţă pentru calitatea raporturilor dintre instituţie şi comunitatea umană pe care aceasta o slujeşte. cu atât mai mult cu cât si acestea cunosc o mare diversitate. funcţionarul trebuie să fie politicos. • în ansamblul relaţiilor cu publicul. unul negativ în planul relaţiilor de comunicare neoficiale cu comunitatea. dar şi hotărât. multitudine a formelor de manifestare. • hotărârile luate.39 se poate sustrage nici chiar omul incult. indiferent de natura acestora.. funcţionarii publici se aseamănă între ei dar în acelaşi timp. ci o atitudine sigură. Prin atitudinea şi comportarea lui. putând astfel să-şi piardă calmul şi stăpânirea de sine. 3. a dat o dispoziţie justă.3. La fel ca toţi oamenii. iar altele. funcţionarul public trebuie să fie călăuzit de o imparţialitate desăvârşită^n ansamblul relaţiilor cu publicul. indiferent că acestea s-au născut la iniţiativa unei părţi sau a alteia. . Nu este permis nimănui a se lăsa prins în atitudini provocatoare sau jignitoare. făcând în acest fel poate chiar jocul adversarului. ci îşi va asigura sprijinul populaţiei. în toate acţiunile sale. Ele pot fi: relaţii de prietenie. de bună vecinătate. Dacă după o temeinică analiză a luat o hotărâre corectă. • în acţiunile sale. a dat un răspuns corect.

în facultate şi se perfecţionează prin efort personal toată viaţa. Cu toate acestea. în respectarea normelor şi cerinţelor unor relaţii civilizate cu toţi oamenii. Desigur. Ele ne învaţă pe fiecare cum să respectăm pe omul de lângă noi. de-a lungul existenţei sale. fiecare funcţionar public are datoria civică şi morală să contribuie la crearea unui cadru relaţional optim. să se comporte respectuos cu fiecare individ. se învaţă în familie. În acest scop. iar axul derulării lor este respectul^stima şi dragostea pentru oameni. Un mod civilizat de a fi în relaţiile cu membrii comunităţii generează şi întăreşte respectul faţă de funcţionar şi instituţie. despre relaţiile interumane. indiferent de părerea pe care ar putea să şi-o formeze. ci se formează. are la îndemână un mijloc simplu. deci aşa cum spune proverbul: „omul cel mai fericit este acela care poate face fericiţi pe cei mai mulţi oameni." În relaţiile de comunicare neoficiale cu publicul. Modul civilizat de a fi în societate nu este un dar. dar eficient . Realizarea acestui principiu fundamental este condiţionată de cunoaşterea şi respectarea normelor şi regulilor de comportare civilizată create şi statuate de societatea umană. se creează o stare de mulţumire şi satisfacţie personală. în şcoală. ci în modul de comportare. . despre unul sau despre altul dintre semenii săi. despre civilizaţia acestor relaţii. La temelia relaţiilor de comunicare neoficiale ale funcţionarilor publici cu întreaga comunitate stau normele de comportare civilizată în societate. la un moment dat. el va trebui să-şi armonizeze conştiinţa cu cea a oamenilor in mijlocul cărora trăieşte. nu trecem cu vederea că fiecare funcţionar public îşi formează propriile păreri despre semenii săi. chiar şi în situaţiile cele mai pretenţioase. pe oameni în general.comportarea civilizată. cum să cultivam relaţii interpersonale sănătoase. ca şi pentru ei înşişi. morale. aproape de acea trăire pe care o numim fericire. Fără îndoială că stima şi respectul faţă de semeni se constată nu în declaraţii frumoase despre calitatea relaţiilor cu cei din jur.40 relaţii de întrajutorare etc.

funcţionarul intră permanent într-o mare diversitate de raporturi neoficiale cu semenii săi. a relaţiilor familiale şi interfamiliale. • civilizaţia sănătăţii şi a alimentaţiei. de lumea civililor sau a militarilor. Orientarea întregii conduite faţă de oameni după aceste norme şi reguli de viaţă civilizată. • civilizaţia modului de a ne îmbrăca şi de a purta hainele. Iată câteva exemple: • civilizaţia gesturilor. a culturii şi civilizaţiei este POLITEŢEA. Dovada educaţiei. a superiorităţii gândirii. adică de EDUCAŢIE. În viaţa cotidiană. pentru realizarea acestui obiectiv se impune manifestarea celui mai ales respect pentru fiecare om. al ordinii de drept. cât şi de cel al comportamentului social. • civilizaţia modului de a ne saluta şi a răspunde la salut. politeţea îmbracă o multitudine de forme şi ipostaze care ţin atât de domeniul comportamentului individual. • civilizaţia timpului personal. • civilizaţia erosului. Fiecare funcţionar public îşi va putea îndeplini corect şi complet misiunea sa de apărător al legii. numai în măsura în care relaţiile sale cu toţi oamenii sunt de cea mai bună calitate. de un anumit rafinament şi de deplină înţelegere. Ori. respect şi consideraţie.41 bazate pe stimă. • politeţea străzii. fără echivoc. pe afecţiune. în orice situaţie relaţională sau generatoare de relaţii cu publicul s-ar afla. profesională dintre cele mai relevante pentru întreaga viaţă a funcţionarului public. • civilizaţia conversaţiei şi a scrisului. Într-o societate. el va trebui să dea dovadă. Fie că este vorba de mediul rural. prietenie şi dragoste. în orice situaţie ne-am afla. . comportarea în modul cel mai civilizat cu putinţă. dar ea constituie şi o obligaţie civică. • politeţea în mijloacele de transport. de cel urban. este o temeinică dovadă de bună creştere.

respect. intră în relaţii cu oameni foarte diferiţi ca profesie. poziţie socială etc. Din punct de vedere etimologic. la nunţi. dovedind o ţinută morală . respectiv puritate interioară a gândurilor şi sentimentelor. fiind un act social. în mijloace de transport. normele de comportare civilizată. înmormântări. în general la bine şi la rău. Prin natura profesiunii sale.. al farmecului verbal. POLITEŢEA face parte din cerinţele obligatorii ale comportamentului faţă de semenii noştri. atitudine care se exteriorizează printr-o ţinută generală adecvată. noţiunea de POLITEŢE provine din limba italiană. în speţă a funcţionarului public. Prin comportamentul său civilizat. nivel cultural. să-i cucerească. dar şi calităţile sale de intelectual şi de om al legii. se întâlneşte cu ei pe stradă. el trebuie să influenţeze în bine atitudinea oamenilor faţă de propria lor persoană şi faţă de ceilalţi. Ca funcţionar excelent şi intelectual bine format. aptitudinile. o manifestare publică a cuiva. îndemânarea. acasă. vârstă. al gesturilor alese şi al eleganţei vestimentare. la serviciu. botezuri. Îi va fi de mare folos şi temeinica pregătire profesională. Politeţea reprezintă modul de comportare care se manifestă prin bunăcuviinţă. FUNCŢIONARUL PUBLIC are acces în cele mai variate medii. cu prilejul unei onomastici. Deşi nu are un caracter de normă juridică. să lase în sufletul interlocutorilor nostalgia revederii cu un om al demnităţii personale. Politeţea. reflectă eforturile oamenilor în general de a reglementa sfera relaţiilor interumane care nu au un caracter juridic. experienţa dobândită prin exercitarea profesiunii. În oricare din multiplele situaţii posibile generatoare de relaţii interumane se cere ca funcţionarul public să impresioneze plăcut. „puritate morală". în care are forma POLITEZZA „curăţenie". al unei zile de naştere. amabilitate în relaţiile cu ceilalţi oameni.42 • civilizaţia faţă de rezultatele muncii etc. Ea se adresează celor din jur.

cu eleganţă. creşterea respectului general al comunităţii faţă de sine şi faţă de profesiunea sa. competentă. Cu arta şi ştiinţa vorbirii frumoase se ocupă retorica (arta de a vorbi frumos.43 corectă. o îndatorire socială în orice situaţie sau ipostază ne-am afla. prin vorbire exprimăm gândurile. neorânduiala frazelor etc. ca şi pentru cei din alte profesiuni apropiate. pusă în valoare de un stil ales). atitudinile. stărilor emoţionale pe care le transmit. lipsa de expresivitate.1. expresiv. corectitudine şi totodată într-un limbaj ales. convingător. ideile. dar şi o ştiinţa. Retorica (vorbirea) Oamenii comunică între ei atât în scris. sentimentele. CAPITOLUL 4 RETORICA ÎN RELAŢIILE OFICIALE CU PUBLICUL 4. este o artă. frumos. riguroasă. a devenit o normă de politeţe. Calitatea de a ne exprima cu convingere. va influenţa în bine atitudinea publicului faţă de autoritate. propoziţii şi fraze exprimate în armonie cu modul de a vorbi ^fiecare profesiune presupune existenţa unui mod particular de vehiculare a ideilor. o conduită aleasă. Vorbirea nearmonioasă. cu claritate. La fel ca şi în scriere. A vorbi bine. Pentru funcţionarul public. dezordonată. de a purta un dialog . a gândurilor). cursiv. trădează lipsa de cultură sau un nivel sărac al acesteia. presupune a-ţi cultiva talentul de a intra în relaţii civilizate cu oamenii. A vorbi corect elegant. construcţia vicioasă a frazei. retorica nu este doar o artă de a vorbi frumos. arta de a convinge pe auditor de justeţea ideilor expuse printr-o argumentaţie bogată. cât şi pe cale orală. ceea ce dă un contur aparte mesajului informaţional. ci şi o obligaţie profesională şi morală de strictă utilitate în relaţiile cu publicul. gângăveala. folosind în acest scop cuvinte. articularea defectuoasă a cuvintelor.

Vorbirea trebuie să fie agreabilă. ale raţionamentului.1. să folosească expresii adecvate. pentru a nu apărea arogant. solicitând serviciile sale. de a-1 interesa şi coopta pe partener şi calitatea limbajului folosit. interesant şi util cu fiecare din cei ce se adresează administraţiei. Se ştie că a vorbi frumos şi bine nu este doar o haină de sărbătoare purtată la diferite ocazii. susţinându-vă ideile cu fapte şi argumente. În vorbirea sa. să fie natural. ale gândirii corecte. în orice grup social în care se poate afla. mai ales când relaţia s-a născut la iniţiativa instituţiei. funcţionarul public trebuie să fie limpede. la reacţia publicului. ale judecăţii limpezi. • Folosiţi principiile şi regulile logicii. care să vizeze un spectru larg al intereselor instituţiei. pentru a vă defini poziţia faţă de auditoriu. în familie. Una din cerinţe este ca ideile expuse în dialogul purtat cu publicul să nu fie rupte de ceea ce îl interesează pe solicitant. 4. în dialogul cu publicul. cu probitate în faţa auditorilor. unul din mijloacele prin care îşi face serviciul către publicul cu care vine în contact. ci este una din datoriile sale. ci şi maniera de a discuta. să nu obosească. unul din acele instrumente prin care se face plăcut şi agreat în colectivul de muncă.1. • Pe parcurs luaţi o atitudine mai fermă. de preocupările cotidiene ale acestuia. • Faceţi demonstraţiile convingător. sincer. . • Aveţi libertatea de invenţie şi obligaţia adaptării vorbirii la situaţii diferite. să evite ambiguităţile (cu excepţia cazului când ambiguitatea este un mijloc de aflare a adevărului). are importanţă deosebită nu numai subiectul abordat.44 plăcut. Este bine să păreţi modest. Recomandări utile pentru un bun vorbitor • Evitaţi să arătaţi prea multă încredere în dumneavoastră de la început. să influenţeze la deschideri şi comunicări fără bariere.

care completează discret argumentaţia logică. ideile de neacceptat. care vizează următoarele cerinţe: • alegerea termenilor. asigurarea succesului purtând nota sa personală. arta de a exprima ideile şi sentimentele într-o formă aleasă. talentul. Ea reflectă şi se referă la modul specific de exprimare. dar cu vigoare. atitudini adecvate pentru a mări puterea de a convinge. un fapt. frumos. folosiţi revenirea deliberată la o idee. evitând o argumentare care ar putea fi folosită de adversar. menţionaţi un fapt dând impresia că acest lucru este făcut în treacăt. Acestea sunt: a. elegant. ci se formează. • Când este cazul. 4.45 • Respingeţi elegant. pentru a-i conferi dinamism şi credibilitate. patetic. dar au şi caracter de premeditare. ferm în afirmaţii. în stilul propriu de exprimare. Funcţionarul public va avea întotdeauna un fond de idei pentru fiecare subiect (problemă). • Faceţi aluzii subtile. Stilul vorbirii Noţiunea de „stil" a apărut în strânsă legătură cu cea de „retorică". dând aparenţa unei simple erori de expresie. el nu este un dat. pentru a deveni convingător în mod afectiv la ceea ce spuneţi. dar în realitate subliniindu-1 în mod aparte. a cuvintelor potrivite în raport cu ideile . mişcări. Principiile şi calităţile stilului Stilul vorbirii este propriu personalităţii fiecărui individ. • Fiţi concis în recapitularea problemelor. de vorbire al cuiva dintr-un anumit domeniu de activitate în scopul comunicării cu semenii săi. Pentru a avea un stil corect. • Ajutaţi-vă pe parcursul vorbirii de gesturi.2. Corectitudinea stilului. un argument. se impune cunoaşterea şi respectarea principiilor şi calităţilor sale. personală. pe care o va aborda în dialogul cu publicul.

2. cuvintelor şi expresiilor folositele. b. c. d. • respectarea regulilor gramaticale privind acordul subiectului cu predicatul. comentarii ce pot afecta prestigiul instituţiei şi al funcţionarului public. apreciat. realităţii de gândire. Exactitatea de sens a cuvintelor şi redarea fidelă a gândurilor. clar formulate. Claritatea stilului exprimă dorinţa ca ideile să fie corect gândite. ideilor. stărilor afective. iar cuvintele să fie distinct şi corect pronunţate. informaţii şi sentimente. nu pot lipsi dintre cerinţele unui stil căutat. f. fie că dau naştere la discuţii. Muzicalitatea vorbirii este esenţială. ritmului. natural. g. fluxul de gânduri. de a vorbi. fiind dată de armonia gândirii. Frumuseţea stilului este un rezultat al corectitudinii şi clarităţii acestuia.1. plăcut. clar expuse limpezi în conţinutul lor. stilul de vorbire adaptându-se subiectului abordat. Simplitatea este o calitate a stilului de a comunica în mod firesc. fie că nu lasă o impresie plăcută. de a gândi. e. fiecare având un ritm personal de comportare. Ritmicitatea (cadenţa) stilului este o rezultantă a cadenţelor organice. h. idei.46 pe care vrem să le comunicăm. Universalitatea este o calitate a stilului prin care o comunicare verbală trebuie să fie o expresie a realităţii vieţii şi a lumii înconjurătoare. 4. de a acţiona. simplu. ori pe care noi îi abordăm. Greşeli ce se pot comite în raport cu principiile şi calitatea stilului . de a scrie. fiziologice ale individului. • evitarea greşelilor de pronunţare care. Ceea ce spunem să fie pe deplin lămuritor pentru cei care ni se adresează cu o solicitare.

semn al dezordinii în gândire.  Construcţia vicioasă a frazei. care sunt folosite incorect de cel care vorbeşte.  Sinonimele (cuvinte cu aceleaşi înţelesuri) nu trebuie folosite în aceeaşi frază. depăşind măsura şi bunul gust. prin care expresiile devin fără sens în speranţa de a obţine originalitate.  Parafonia este dispunerea normală a cuvintelor în aceeaşi propoziţie.  Cacofonia constă într-o alăturare neplăcută de sunete sau cuvinte. prin care se reiau chestiuni spuse de alţii. 4. de regulă dintr-o limbă străină.47  Banalitatea verbală (ponciful verbal)."  Manierismul este stilul de a vorbi cu alambicări forţate.  Pleonasmele sunt cuvinte care repetă aceeaşi idee şi sunt folosite în aceeaşi frază. Conversaţia.2.  Arhaismele şi provincialismele folosite excesiv.2. stârnesc ilaritate şi afectează seriozitatea exprimării. dar care poate da involuntar un sens neaşteptat. care reflectă discordanţa muzicală a vorbirii.  Purismul excesiv reprezintă tendinţa de a scoate din vocabular toate cuvintele de origine străină. Reguli de bază ale conversaţiei politicoase .  Excesul de neologisme. Exemplu: „Du-te iară-n curte-n fund. adică vorbirea lipsită de expresivitate de inventivitate. al lipsei de rigoare intelectuală. de originalitate.  Salocismele sunt expresii sintactice care evidenţiază că vorbitorul nu cunoaşte gramatica limbii române.  Barbarismele sunt termeni sau expresii împrumutate. şi chiar obscen.

 Formulează corect propoziţiile şi frazele.  În exprimarea ideilor. ideea). Opreşte-te la timp şi nu monopoliza discuţia.  Fii mai întâi un bun ascultător al spuselor celor din jur şi apoi să iei cuvântul (să-ţi spui părerea. Eivită să începi majoritatea frazelor cu „au". va afecta conversaţia si va avea rezultate de nedorit. repetarea monotonă a aceleiaşi idei. fie ea chiar genială.  Controlează-ţi vocea. chiar dacă ai talent de povestitor. a fost mai documentat şi te-a învins prin cuvinte. . „am" etc.  Vorbeşte cu tact. nu-1 folosi. nu vorbi zgomotos. foloseşte în mod predominant limbajul. dar mai ales într-o societate pretenţioasă. căci „tonul face conversaţia”. într-un ritm plăcut. trăncăneala.  Nu trageţi concluzii după fiecare afirmaţie a interlocutorului. ci întrerupe politicos discuţia sau schimbă cu abilitate subiectul. nicicând şi niciunde. Acţiunile care completează vorbirea (mimica.  Dacă partenerul de dialog (adversarul) a avut mai multe argumente. dar mai ales când discuţia se poartă cu persoane despre care ştim prea puţin sau aproape nimic. regula ce se impune întotdeauna. Să nu întreci măsura. atitudinile) sunt utile la momentul potrivit şi nu în exces. Dacă nu cunoşti pronunţia corectă sau sensul unui cuvânt. chiar dacă aveţi dreptate. Vorbirea rapidă. gesturile. nu întrerupeţi pe vorbitor. opinia. nu-l părăsi cu un aer jignit. Redăm sintetic principalele reguli ale unei conversaţii politicoase:  Să fii temperat.48 Conversaţia ocupă cea mai mare întindere din vorbirea funcţionarului public în relaţiile sale cu publicul. pronunţându-le clar. pentru că faceţi o impresie penibilă. pe firul gândirii logice. firesc.

prin gestică. nu este armonie între vorbirea funcţionarului public şi gesturile sale. La modul general. prin dicţie.49  S-ar putea ca. pasiunilor unei persoane prezente. Gestica Politeţea.  Evită ticurile verbale de tipul: „desigur". „exclus".3. în mod voit. de o interpretare eronată. această noţiune reflectă ansamblul de gesturi folosite de cineva. o intenţie din cele mai tolerante. Este şi mai dăunător unei atmosfere în relaţiile cu publicul situaţia când. 4. o idee corectă.  Este cu totul nepermis a face glume pe seama infirmităţii sau slăbiciunilor. Funcţionarul public trebuie să ştie să dea limbajului său calitatea de instrument al apropierii faţă de oameni. însoţite de o mimică sau de un gest de dezacord cu ceea ce dorim să comunicăm să fie viciate. tocmai din cauza neconcordanţei gestului cu fondul ideatic. s-a răspândit şi termenul de „gestică". să devii ţinta unor ironii amicale. buna educaţie a omului care vorbeşte. încearcă să schimbi cu abilitate firul discuţiei sau să răspunzi cu o glumă. potrivit ideilor şi sentimentelor pe care vrea să le comunice. într-o anume stare sau situaţie. fără voia noastră. Interpretarea lui de către public stă sub semnul incertitudinii şi de aici riscăm ca un gând bun. în fiecare gest. descifrându-se o multitudine de semnificaţii. „foarte adevărat" care dovedesc lipsa de fineţe şi de atenţie faţă de interlocutor. În strânsă unire cu retorica. Pronunţarea corectă şi gestica adecvată îi vor fi de mare folos în cucerirea . dar fără răutate. prin mişcări fireşti. în timpul discuţiei. se manifestă şi în felul cum o face ca ţinută ori în expresia sa corporală. A gesticula are sensul de a mişca mâinile în timpul vorbirii sau pentru a exprima ceva fără a utiliza cuvinte. Să nu te complaci în această situaţie. „absolut". cu care însoţeşte vorbirea sa.

prin existenţa unor discursuri rostite cu ocazia unor întruniri publice ale marilor conducători sau ale războinicilor lumii antice. pentru a se putea bucura de respectul oamenilor.1. 4. stilul vorbirii. de abia „ţinându-şi răsuflarea" la începutul secolului al XX-lea. prin eleganţa şi fineţea naturală a stilului său. Ca ştiinţă. este veche ca însuşi cuvântul. Impunătoare şi înfloritoare în antichitatea greacă şi romană. o dată cu valul de procese ce au fost declanşate de căderea tiranilor din cetăţile greceşti Sicilia şi Siracuza. dispreţuită şi gâtuita multe secole de-a rândul. Retorica este îmbinarea artei construcţiei discursului cu teoria despre discurs. se afirmă în epoca clasică a Greciei antice. Această artă şi ştiinţă în acelaşi timp. sunt cerinţe de care trebuie să ţină seama toţi funcţionarii publici. prin atitudinea lui temperată. Ea se înregistrează din cele mai vechi timpuri. conduita ireproşabilă. să obţină adeziunea celor ce-l ascultă. Noţiunea de discurs Ţelul oratorului este să convingă. Retorica sau arta discursului a avut un destin pe care îl putem caracteriza drept miraculos. a fost descoperită şi reabilitată în zilele noastre. Pentru că azi.4. pentru rezolvarea diferitelor situaţii în care s-ar putea afla.4. Întocmirea şi realizarea discursului 4. pentru munca sa. de a convinge prin discurs. El se poate impune prin seriozitate şi profunzimea ideilor. de sine şi de munca lor. O cerinţă stringentă pentru prestigiul acestuia. renăscută timid în secolul al XVIII-lea. rostul . Pregătirea profesională. ca şi acum 2000 de ani. evitarea excesului de limbaj şi de gestică în dialog cu publicul. este deci si aceea privind o gestică a mâinilor şi o mimică adecvată.50 respectului publicului pentru sine şi instituţia din care face parte.

pentru a atinge nivelul de competenţă necesar. este necesară dorinţa de a o face. individul trebuie să-şi formeze sau să-şi perfecţioneze anumite deprinderi specifice de comunicator.51 discursului. trebuie parcurse următoarele etape: • Asimilarea de cunoştinţe fondate ştiinţific privind principiile. a asculta. în vederea stimulării şi declanşării unor anumite emoţii. • Transferul cunoştinţelor obţinute în viaţa reală. care pot fi învăţate. Aşadar. să placă şi să emoţioneze. Cicero. . din partea consultantului specialist. a vorbi convingător. bazată pe convingerea necesităţii competenţei în comunicare şi pe depunerea unui efort conştient de autocunoaştere. Pentru aceasta. De aceea. gânduri sau raţionamente în mintea sau inima publicului. • Analiza normelor şi principiilor comportamentului uman. este să convingă. În concluzie. înţelege sentimentele celorlalţi faţă de mesaj şi a face prezentări persuasive în faţa unui auditoriu. apreciem că discursul este conţinutul mesajului pe care o persoană îl transmite după ce acesta a fost prelucrat. a utiliza feed-back-ul. Formarea sau perfecţionarea deprinderilor îndeamnă la determinarea sensului şi sentimentelor conţinute în mesaje. În vederea formării deprinderilor. de învăţare şi de practicare. • Efectuarea de exerciţii prin simulări şi interpretări de rol. conceptele şi regulile care guvernează arta vorbirii. Fiecare individ are capacitatea înnăscută de a folosi diverse limbaje pentru a comunica. comportamente şi tehnici specifice. de analizare şi înţelegere a relaţiei de comunicare. cum spunea cel mai mare orator al antichităţii. care asigură practicarea celor învăţate şi primirea imediată de feed-back în legătură cu performanţa. practicate. el trebuie să-şi însuşească anumite deprinderi. evaluate şi perfecţionate. Succesul acestei aplicaţii trebuie evaluat imediat şi învăţat din concluzii.

cititori. Vorbitul reprezintă o îndemânare (pricepere) şi din această cauză puţini vor deveni mari oratori. • susţinerea propriilor idei şi teze cu argumente irefutabile. înainte de realizarea discursului trebuie să găsim răspunsurile la următoarele întrebări: • care este obiectivul? • cine este auditoriul? • este necesară comunicarea cu adevărat? Dacă nevoia de comunicare este o necesitate pentru a pune procesul în mişcare. primul pas este acela de a analiza obiectivul. Ele nu sunt folosite totdeauna în ordinea expusă. Conţinutul discursului În lucrarea „Phaidros". • organizarea comunicării în cea mai bună variantă. Improvizaţia la o prezentare serioasă nu poate fi lăsată la mâna muzelor care.4. expozeul. mărturii. scriitori.52 4. Pentru aceasta trebuie să parcurgem şase etape. Noi nu putem sa nu comunicăm. • documentarea.2. . Atunci când comunicăm avem ca scop determinarea unei acţiuni din partea celui care citeşte sau ascultă. Poate că cel mai important lucru de avut în vedere înaintea oricărei prezentări este acesta: „dacă eşuezi în pregătire. indicaţii. probabilităţi. Toate discursurile trebuie să răspundă la trei mari obiective generale: a direcţiona. pregăteşte-te să eşuezi". • lupta pentru obţinerea feed-back-ului. însă este bine să nu se renunţe la nici una: • analiza scopului propus prin expunere şi a auditoriului. recapitulare. mai puţin oratorilor experimentaţi. a informa (sau a întreba) şi a convinge. Platon arată care sunt părţile componente ale discursului: preambulul. ascultători. Perspectiva unor discursuri dă dureri de cap tuturor. • elaborarea discursului şi editarea lui. Fiecare dintre noi suntem vorbitori. Pentru a avea succesul scontat de autor.

• Ori atacaţi chiar dumneavoastră punctele slabe şi le răspundeţi convingător. d) Abordarea punctelor slabe presupune alegerea a două strategii: • Ori eludaţi aceste puncte şi vă pregătiţi să răspundeţi întrebărilor.53 capricioase cum sunt. repetarea din timp în timp a ideilor expuse şi a concluziilor trase este obligatorie. c) Recepţia. stabilirea relaţiilor dintre acestea. academică. Dacă traseul logic este prea lung. trebuie să ne familiarizăm în detaliu cu obiectul prezentării. este importantă aflarea detaliilor privind publicul căruia îi facem prezentarea. pentru a nu pierde elementele importante puteţi să vă structuraţi ideile discursului pe mici bucăţele de hârtie. este bine să cunoaştem şi părţile bune şi pe cele mai puţin bune ale discursului. e) Tipul de prezentare: • Este preferabil să alegeţi prezentarea liberă (fără a citi).  în al doilea rând. în linii mari. Atunci când pornim pregătirea pentru un discurs este bine să avem în vedere şi câteva recomandări:  în primul rând. pentru că este mai dinamică şi va permite un dialog real cu auditoriul. este posibil să ne părăsească chiar în cursul prezentării. următoarea: a) Schema logică a prezentării presupune: stabilirea ideilor cheie. • Dacă nu vă puteţi concentra. b) Forma prezentării poate fi: relaxată. Structura unui discurs este. pentru a nu pierde din atenţie anumite aspecte de detaliu.  în al treilea rând. Nu alegeţi o formă „tehnicistă" pentru un public prea puţin avizat. .

54 f) Folosiţi suporturi vizuale: • Folii pentru retroproiector: diapozitive. puteţi să ridicaţi tonul sau să remarcaţi printr-un gest (ridicaţi un deget. un joc de cuvinte. de aceea este important să vă asiguraţi că ele sunt un sprijin. Pregătiţi-vă spontaneitatea. astfel încât ele să se integreze firesc mişcărilor dumneavoastră. tabele etc. ca toate elementele vizuale de ajutor să funcţioneze. întrebările vor fi cu siguranţă axate pe acest subiect şi vă vor da ocazia să faceţi o expunere detaliată şi convingătoare. înainte de prezentare. o mică autoironie care va relaxa auditoriul. în cadrul prezentărilor. punctaţi cu degetul arătător în aer etc. • De obicei prezentările (discursurile) nu trebuie să fie mai mari de 15-20 de minute. Pregătiţi pentru prima parte a prezentării (primele 5 minute) un calambur. h) Încadraţi-vă în timpul prescris. Atunci când vreţi să susţineţi ceva în mod special.). pentru cursivitatea discursului. verificarea aparatelor generează momente penibile. • De cele mai multe ori. nu o piedică. film. Nu gesticulaţi excesiv. Nu glumiţi însă excesiv. Dacă subiectul este mai amplu trataţi temele cheie. Găsiţi-vă o poziţie comodă de prezentare. Atenţie la tonul vocii: el nu trebuie să fie monoton.. dezvoltaţi chestiunile esenţiale aparte şi lăsaţi deschise temele pentru întrebările ce urmează prezentării. tabele. În această etapă se poate dovedi extrem de importantă capacitatea . Repetaţi înainte gesturile de indicare pe hărţi. Câteva îndrumări privind modul de realizare a discursului Lăsaţi descoperit traseul logic în sfera pe care o stăpâniţi cel mai bine. g) Verificaţi. grafice.

Comunicarea temei. care să-i stimuleze pe auditori să reflecteze asupra subiectului. se caută câştigarea sentimentelor. 2. . Aceasta se poate realiza prin: • referirea la importanţa subiectului (avertizarea auditoriului asupra faptului că ceea ce urmează este interesant sau este important pentru ei ori este ceea ce ei îşi doresc). Prin motivare. • formarea unei întrebări retorice (întrebare). Captarea atenţiei auditoriului. vorbitorul va urmări trei obiective generale: 1.) care pot stimula interesul auditoriului. putem aprecia că un discurs poate avea următorul conţinut: Introducere În această secţiune a discursului. În fine. • utilizarea unui citat sugestiv. • utilizarea unor materiale ilustrative (scheme. Motivarea temei. Se prezintă raţiunile pentru care s-a considerat emoţiilor şi dorinţelor auditoriului. grafice. cât mai concis şi utilizând un limbaj accesibil auditoriului. • utilizarea unei anecdote sau a unei caricaturi în legătură cu logica subiectului (dar să nu lezeze gustul auditoriului). precum şi fixarea necesară alegerea temei respective. care este familiar auditoriului şi îi inspiră respect. Se comunică tema discursului. şi la care să nu se poată răspunde printr-un simplu „da" sau „nu". • formarea unei fraze de început care să atragă atenţia auditoriului (evitând extremele sau dramatismul excesiv). astfel încât să poată fi reţinută cu uşurinţă. 3. fotografii etc. suplimentară a ascultărilor asupra temei.55 dumneavoastră de a pregăti şi susţine un „discurs bun".

trei idei . este o metodă inductivă. vorbitorul trebuie să urmărească. pentru a menţine şi întări efectul introducerii şi cuprinsului. De aceea. similitudini între un lucru deja cunoscut şi un altul necunoscut. • analogii sau comparaţii.56 Cuprins: Pentru cuprinsul discursului se stabilesc 2-3 idei principale (mesaje). în care se pleacă de la formulare generală către o aplicaţie particulară. Ele sunt dezvoltate prin folosirea următorului material ajutător: • explicaţii constând din expuneri simple. în care se porneşte de la o problemă particulară şi se ajunge la o soluţie generală. de la problemă la soluţie. această aranjare poate fi utilizată în orice discurs. indiferent de subiectul său. Încheiere Un discurs bine organizat şi prezentat poate fi compromis printr-o încheiere necorespunzătoare. trei aspecte importante: • reamintirea ideilor principale. Aceste idei trebuie formulate concis şi accesibil. în încheiere. Se repetă cele două. • • în ordine logică: se formulează ideea. • ilustraţii constând în exemple detaliate în sprijinul unei idei. concise. care dezvoltă tema aleasă. Este o metodă deductivă. Acestea nu trebuie să fie prea lungi sau prea abstracte pentru auditoriu. Ideile principale pot fi selecţionate şi aranjate în câteva moduri: • în ordine cronologică. • de la cauză la efect: se utilizează în cazul evenimentelor legate prin relaţii cauzale. apoi se probează.

există două curente: 1) Spune ce ai de spus. reformulează propunerea.57 principale ale cuprinsului. Metode de întocmire a discursului Chiar dacă discursurile sunt diferite ca stil şi conţinut. Aceasta trebuie să sublinieze viguros mesajul de transmis. întocmirea lor trebuie să se facă adecvat. încheierea trebuie să accentueze. • reamintirea motivaţiei.4. 4. arată punctele negative şi demonstrează-le. arată punctele pozitive. cel puţin pentru aria lor de responsabilitate. În domeniul întocmirii discursurilor. Dar cum poate cel care face comunicarea să fie receptat? Numai rareori noi acţionăm unilateral.3. se cer răspunsuri la întrebările: • promit eu ceva auditoriului? • ceea ce afirm este în concordanţă cu orientarea politică sau cu filosofia curentă? • poate fi cineva deranjat de ceea ce plănuiesc să spun? Putem obţine răspunsuri la aceste probleme. spune ce ai spus şi spune din nou. prin alegerea şi prezentarea subiectului expus. Concluzia poate face legătura cu momentul de captare a atenţiei din introducere. • o concluzie sintetică. şi vor avea la îndemână datele necesare. Cei care întocmesc discursul ar trebui să se poată baza pe presupunerea că participanţii se vor pregăti corespunzător. scopurile urmărite de vorbitor. Analizând un auditoriu la sfârşitul emiterii. dând astfel discursului un aspect circular. în ordinea în care au fost ele analizate. Orice act de comunicare are cel puţin două feluri de auditoriu: unul aflat la sfârşitul emiterii şi unul la sfârşitul recepţiei comunicării. punând o serie de întrebări specifice persoanei care va prezenta discursul: • care sunt punctele de vedere asupra problemei? . din nou. 2) Afirmă.

constituie un efort uman deosebit. exprimare aproape ca a poetului." Ne confruntăm cu o serie de întrebări şi dacă analizăm auditoriul care recepţionează. De aceea nu se poate găsi nimic mai rar pe lume ca un orator desăvârşit. . vocea tragedianului şi. gesturile unui actor celebru. cugetarea filosofului. • Când va avea loc prezentarea. la aceasta trebuie să se adauge o cultură cât mai vastă. „Talentul. • Ce aşteaptă aceasta să audă de la noi. spunea el. deoarece această onestitate cu mine reclamă căutarea. ai zice. • Cum ne aşteptăm ca el să reacţioneze la această comunicare? • Cu ce auditoriu avem de-a face? Receptiv? Cald? Ostil? • Cât de mult este familiarizat cu subiectul? • Ce ton ar fi mai nimerit? Cald? Sobru? Analiza perceperii scopului şi auditoriului este un prim pas în atragerea de partea noastră a ascultătorului. a fi complet onest cu tine însuţi. trebuie să aflăm: • Care va fi audienţa. Există un număr de lucruri pe care e important să le facem: 1) Cunoaşteţi-vă subiectul. • Unde va avea loc prezentarea. este condiţia esenţială pentru ca o persoană să ajungă orator. memoria jurist-consultului. În pregătirea unui discurs. Freud considera că „a te autocunoaşte. Majoritatea oamenilor pot ţine discursuri dacă se pregătesc.58 • care îi este stilul? Rezervat? Umorist? Subtil? Candid? înşelător? îşi asumă riscul? • cum vorbeşte persoana? Cicero afirma despre orator: „unui orator trebuie să-i pretindem ascuţimea de minte a logicianului. descoperirea şi acceptarea de informaţii despre sine şi o dorinţă de autoperfecţionare".

Nu trebuie să fie complicate şi pot fi chiar autoironice. veţi avea emoţii şi audienţa va simţi. Nu folosiţi termeni tehnici în faţa unui public obişnuit sau termeni generali în faţa unui public de experţi. • Adaptaţi-vă auditoriului. Câteva recomandări pentru orator • Cunoaşteţi-vă subiectul. „Vorbiţi pentru ceasul de pe peretele din fundul sălii. 8) Exersaţi-vă discursul. Pregătiţi-vă acasă. un limbaj acceptabil. 7) Îmbrăcaţi-vă adecvat. vorbind în timp ce proiectaţi materialul şi asiguraţi-vă că stăpâniţi aspectele tehnice. recunoaşteţi." • Faceţi glume.59 2) Pregătiţi-vă subiectul. 3) Verificaţi ilustraţiile. Oamenilor le plac vorbitorii cu umor. Răspundeţi cinstit . 5) Verificaţi echipamentul. • Vorbiţi clar. • Dacă cei din public vor să pună întrebări. Pentru a vorbi cu talent este necesar să aflaţi întâi care va fi audienţa şi să . Trebuie să ţinem cont de câteva aspecte ale limbajului: claritate. entuziasm. spuneţi-le să le pună la sfârşit. 4) Vizitaţi sala. • Folosiţi ilustraţii transparente pentru retroproiector şi proiecţii de filme. Dacă nu ştiţi suficiente lucruri. • Nu beţi prea mult înainte de a vorbi.dacă nu ştiţi. Nu este bine să fie ofensive. dar un pahar cu alcool vă relaxează. onestitate. vă va fi uşor să vă amintiţi ce aveţi de spus şi veţi trezi interesul audienţei. dacă este posibil. sinceritate. dacă este posibil. Astfel. Pregătiţi-vă bine înainte. 6) Exersaţi folosirea echipamentului. o bună gramatică.

" şi puneţi întrebarea respectivă. Dacă sunteţi prea blazat. de ajuns să aruncaţi o privire la titluri şi veţi avea suficiente informaţii pentru a continua să vorbiţi. Nu evitaţi să vă mişcaţi mâinile dar nici nu le fluturaţi tot timpul în faţa auditoriului. Cel mai bine este să faceţi unele mişcări ocazionale. Înainte de a începe. ar fi să exersaţi discursul chiar în sala în care va avea loc evenimentul. Nu trebuie să fie o glumă complicată şi în nici un caz nepoliticoasă. Oricum. Amândouă aceste lucruri sunt vitale. a casetofonului. Începeţi prin a familiariza publicul cu „regulile jocului". Dacă staţi cu mâinile pe lângă corp veţi părea artificial. Cu cât exersaţi mai mult. Dacă nu vi se pun întrebări. în faţa oglinzii. cu atât veţi avea mai multă încredere în forţele proprii. precizaţi de la început cum veţi proceda. iar publicul va deveni mai relaxat şi mai receptiv fată de dumneavoastră. în cazul în care aţi prevăzut timp pentru întrebări. . dacă se poate. auditoriul se va plictisi. Cel mai bine ar fi să scrieţi numai titlurile şi subtitlurile pe bucăţi de hârtie sau carton şi să le aşezaţi în ordine. Dacă aveţi prea multe emoţii soluţia este să citiţi discursul cuvânt cu cuvânt. e unica soluţie dacă nu puteţi să vă descurcaţi altfel. Puteţi spune ceva de genul „în timp ce dumneavoastră vă gândiţi ce să întrebaţi. emoţiile mobilizează. măcar aţi reuşit să umpleţi golul.60 hotărâţi ce vreţi să spuneţi. Publicul speră şi doreşte ca expunerea să fie interesantă şi ca vorbitorul să prezinte cum trebuie informaţiile. dar şi dacă vă mişcaţi tot timpul veţi distrage atenţia celorlalţi. desigur.. Toată lumea are emoţii. Demaraţi discursul cu o glumă. Fiţi încrezător în dumneavoastră înşivă şi vorbiţi clar. Glumiţi pe seama dumneavoastră sau a muncii dumneavoastră. puneţi chiar dumneavoastră înşivă una sau două întrebări. respiraţi adânc pentru a vă calma. Publicul doreşte să faceţi o figură bună. Ideal. E desigur. a partenerului. dar folosiţi-l ori de câte ori puteţi. Nu exageraţi cu umorul. fapt întotdeauna stânjenitor. Acest lucru va sparge gheaţa. Chiar dacă nu veţi fi întrebat nimic după aceea. poate aţi dori să ştiţi.. riscaţi să păreţi artificial şi pompos. Din păcate. Încheiaţi cu mulţumiri şi acceptaţi aplauzele.

într-o altă ocazie sau pentru uz personal. Folosiţi un ton convenabil. Dacă nu variaţi semnificaţia. Schimbaţi volumul pentru a sublinia o idee. faceţi pauze. Tonul poate fi superior şi inferior pe scala vocii. Pentru a folosi tonul eficient. Volumul este o altă tehnică verbală care poate da măreţie cuvântării dumneavoastră. adesea. Într-o frază. camera unde veţi vorbi. Oricum.timp să culeagă ideile. . puteţi pierde atenţia auditoriului.61 Păstraţi întotdeauna o copie a discursului şi a ilustraţiilor. Când sala va fi plină. modul cel mai eficient de a obţine efectul dorit. Nu se poate vorbi de o frecvenţă standard valabilă pentru orice cuvântare. apoi micşo-raţi-1 şi măriţi-1 pentru a obţine efectul scontat. cuvântul va fi neinteligibil. va trebui să vorbiţi tare pentru că mulţimea va absorbi sunetul. dar dacă vorbiţi prea încet. nivelul şi pauzele în vorbire? Folosiţi vocea în aşa fel încât să creaţi interes. cercetaţi în prealabil sala. Nu vă grăbiţi niciodată în cuvântul dumneavoastră. ar trebui să dovediţi calităţi de cântăreţ. astfel încât auditoriul să „vă digere" spusele. Dacă vorbiţi prea repede. va avea de suferit semnificaţia. În întocmirea şi prezentarea unui discurs. Fixaţi-vă volumul. nu întrerupeţi foarte des cu pauze şi nu divizaţi discursul. O frecvenţă mai mare denotă emoţie sau o acţiune rapidă neaşteptată. Un volum mai slab este. puteţi folosi o inflexiune crescândă (de la minim la maxim) spre a exprima o doză de siguranţă şi o inflexiune descrescândă pentru nesiguranţă. ca să le puteţi utiliza din nou. iar auditoriului . volumul. Dacă este posibil. trebuie să ţinem seama şi de comunicarea verbală. Pauzele din vorbire au acelaşi rol ca punctuaţia în scriere. Pauza vă dă dreptul să vă reglaţi respiraţia. iar o frecvenţă mai joasă denotă calm sau oboseală. Alternarea tonurilor evită monotonia şi direcţionează atenţia ascultătorului. Cum folosiţi inflexiunile vocii pentru a transmite ideile sau informaţiile? Controlaţi frecvenţa. Folosiţi acea frecvenţă ce conferă măreţie prezentării pe care o faceţi.

foarte încrezător. Nu plictisiţi asistenţa cu introducerea. pentru a nu crea impresii negative înainte de a începe să vorbiţi. Trageţi aer adânc în piept şi cercetaţi auditoriul. O bandă de magnetofon şi o oglindă vă pot fi de mare ajutor. ea nu trebuie să fie. dinţii şi limba. Studiaţi „la rece" primele paragrafe din lucrare. Asta vă ajută foarte mult să treceţi de primul şi cel mai dificil minut. dar să nu scăpaţi din vedere pronunţia sa. Cunoaşteţi înainte ceea ce aveţi de spus şi după aceea. cei mai îndreptăţiţi să ne apreciem discursurile. lăsaţi-o să audă punctele principale. probabil. Unii devin puţin nervoşi. pur şi simplu. De fapt. Suntem. spuneţi. alţii au probleme de ordin fizic.62 Articulaţia şi pronunţia trebuie să le luaţi în considerare în expunerea dumneavoastră. Dacă se poate. Unele aspecte privind comunicarea neverbală Sindromul păunelor transpirate. Totdeauna trebuie să fiţi pregătit să depăşiţi teama de scenă. Ascultaţi-vă vorbind şi faceţi-vă cuvintele distincte şi inteligibile. verificaţi-vă discursul în faţa unui ascultător critic. Urmărind reacţia vă veţi muta atenţia de la propria persoană la auditoriu acolo unde. Stabiliţi un contact vizual cu auditoriul şi urmăriţi reacţia. Puneţi-vă în gând să începeţi prin a vorbi cu voce tare. ca vorbitor. Articularea este arta de a vorbi inteligibil şi a emite sunete potrivite folosind buzele. . De regulă. Puteţi începe o dată cu primul discurs. sigură. Ambele indică comanda orală pe care o daţi limbii. Lungimea expunerii este un element crucial. puteţi articula cum trebuie un cuvânt. prezentarea şi organizarea comunicării verbale se bazează pe formula: „fii scurt şi concis". Se formează deja o impresie despre dumneavoastră. nu vă scuzaţi. maxilarul. de fapt. Toţi ne lovim de această spaimă a scenei. Fiţi vioi şi activ. Ţinuta trebuie pusă la punct. este vorba de introducere şi trecerea către primul punct principal. Un alt moment important este apariţia în public. În orice caz. Desigur. Folosiţi gesturi naturale.

Folosiţi-le însă cu prudentă. Comportaţi-vă de parcă aţi fi implicat într-o discuţie. dar. dar nu exageraţi. rugaţi pe cineva să manipuleze aparatul. Oricum. faceţi-o natural. • nu citiţi tot textul de la planşe. Dacă le folosiţi. Trebuie să stabiliţi un contact vizual cu auditoriul. imediat. atunci când se adaugă elemente de vizualizare. Plictisiţi auditoriul. • nu vorbiţi cu faţa către planşe. asiguraţi-vă că toţi îl pot vedea. se reţine aproximativ 65%. O apariţie corespunzătoare oferă încredere şi reduce teama de scenă. simplu şi poate fi observat (citit). pe câte unul din picioare. • asiguraţi-vă că mijlocul vizual este clar. Folosiţi expresia feţei. Folosiţi ajutoarele vizuale pentru a vă face înţeles. ci atât cât este necesar. • nu folosiţi o planşă până când discursul nu permite acest lucru. priviţi-l uneori. priviţi şi vorbiţi spre cei care vă ascultă. Folosirea mijloacelor vizuale: • nu staţi între auditoriu şi mijlocul vizual. dacă nu ştiţi că a adormit. Nu este nimic magic m lucrul cu mâinile. înapoi sau lateral. Nu vă lăsaţi greutatea alternativ. . nu vă balansaţi înainte. nu îl fixaţi cu privirea. Nu-1 puteţi trezi.63 dar nu artificial. • nu le folosiţi exagerat. Nu vă aplecaţi deasupra pupitrului. Este cea mai bună metodă de a obţine feed-back-ul auditoriului şi de a reţine atenţia. • verificaţi scrierea şi punctuaţia. • să aveţi puse în ordine mijloacele vizuale. nu vă întoarceţi. cel puţin. Faceţi publicul să simtă că îl priviţi şi îi vorbiţi. Gesturile reprezintă o altă formă a comunicării neverbale. • dacă folosiţi proiecţia. Nu va trebui să zâmbiţi sau să vă miraţi în continuu.

atunci trebuie să faceţi ceva pentru a-1 trezi din somn. Majoritatea celor din public vor fi de partea dumneavoastră dacă veţi avea parte. dacă manifestă entuziasm faţă de ceea ce spuneţi. dar restul publicului vrea să audă ceea ce am spus". Discursul dumneavoastră are ca scop trezirea acestui entuziasm de la început. Un auditoriu vioi este un avantaj. atât de dragul mândriei personale. înainte ca publicul să se plictisească. cât şi pentru că un asemenea comportament din partea publicului nu trebuie tolerat. care este de fapt un pretext pentru a ţine un lung discurs despre propria părere. Desigur. de persoane care vă întrerup şi sunt încântate dacă reuşesc să vă supere sau să vă umilească. schimbaţi-vă tonul vocii sau folosiţi mai multe ilustraţii. „Vă rog să vă opriţi aici pentru că vreau să răspund la întrebarea pe care mi-aţi pus-o". scurtaţi-1 cât mai mult posibil şi luaţi-o ca pe o lecţie. Dacă toţi cei din public sunt împotriva dumneavoastră. Este un dezavantaj dacă sunteţi întrerupt sau hărţuit tot timpul. ocazional.64 Să intuim care ar putea fi atitudinea ascultătorilor. dacă provocaţi deliberat auditoriul cu declaraţii controversate. Cei care fac pe deştepţii sunt mai dificili. bravaţi tot timpul. S-ar putea să nu fie vina dumneavoastră. învăţaţi să detectaţi aceste persoane de la început. Un auditoriu vioi poate fi un avantaj sau un dezavantaj. . Dacă simţiţi în timpul expunerii că publicul se plictiseşte. Nu este drept faţă de ceilalţi să permiteţi întreruperi constante. Aceştia aşteaptă. atunci trebuie să fiţi pregătiţi pentru astfel de reacţii. va îmbunătăţi felul în care prezentaţi informaţiile. Această senzaţie vă va încuraja şi susţine. E de ajuns să-i puneţi la punct: „aveţi dreptul la propria opinie. pentru că va spori entuziasmul propriu. Cei care întrerup tot timpul nu sunt iubiţi de public. Opriţile ferm după câteva minute. momentul ca să pună o întrebare. Ţineţi-vă discursul. de obicei. Dacă nu vă vine în cap nici o glumă sau lucru interesant. Bravaţi dacă puteţi.

Este necesar un plan.5. De fapt. Indivizii care pot prezenta rapoarte spontane şi elaborate sunt de invidiat. Vorbirea elaborată face referire la unele situaţii în care avem la dispoziţie largi posibilităţi de pregătire a cuvântului. Câteva rânduri pe un carneţel sau 10 secunde de gândire aprofundată reprezintă o cheie a succesului comunicării. Oricum. şi aceasta fiindcă s-au documentat. să facă judecăţi asupra auditoriului şi să ia hotărâri asupra punctelor principale şi ajutătoare. ci înseamnă că va trebui să ne planificam şi să exersăm cu atenţie prezentarea. Tipuri de discurs Discursul spontan şi discursul pregătit din timp Vorbirea spontană este ceea ce facem atunci când ni se cere să dăm răspunsuri pe durata unei şedinţe sau când ni se cere să luăm cuvântul în cadrul unei adunări. vorbitorul. avem nevoie de multă încredere în forţele proprii.4. Riscuri în întocmirea si realizarea discursului . Pentru aceasta. Folosind cei şase paşi de comunicare. fără a fi avertizaţi dinainte de acest lucru si fără o pregătire prealabilă. Este ceea ce facem când trebuie să vorbim în public. le place foarte mult ceea ce fac. 4.4.65 4. Ei gândesc înainte de a vorbi. au fost de mai multe ori în această postură sau au devenit experţi ai unui subiect de mai multă vreme şi ştiu cum să-1 prezinte pe moment.4. cuvintele şi expresiile folosite la vremea efectuării discursului vor fi spontane şi naturale. Aceasta nu înseamnă că vom scrie un material detaliat şi apoi vom memora cuvânt cu cuvânt. Ei apar ca oameni care stăpânesc profund subiectul şi se simt minunat în rolul de vorbitori. spun ce au de spus. subliniază ideile de bază. spontani şi receptivi la feed-back. de stăpânirea subiectului şi de darul unei gândiri independente. lucru care le permite să fie direcţi. chiar dacă are la dispoziţie câteva secunde. trebuie să aibă capacitatea să-şi aşeze gândurile într-o ordine coerentă. concluzionează şi încheie.

pot fi mijloace excelente de sprijin. în care oamenii mai sensibili fac de multe ori greşeli. frază.66 Capcane în comunicare: • capcana sprijinului vizual (ilustrarea vizuală) să prezinte exemple de oameni fără a lăsa impresia de discriminare. şi contrastul. pentru a realiza impactul necesar.mijloc de susţinere a opiniilor dumneavoastră.să fie potrivite. • Explicaţia — în trei moduri: o definiţie . o descrierea . Vorbirea în glumă este cea mai propice modalitate de exprimare. ca: cine.împărţirea subiectului pe care îl abordaţi în părţi mici şi pe probleme.o simplă explicaţie în termeni uzuali.asemănător cu definirea. Să evităm orice glumă. Arătaţi-le sursa exactă a statisticilor dumneavoastră. când. Trebuie redactate simplu şi să fie uşor de înţeles. • Comparaţia şi contrastul . ca să accentuaţi diferenţele. de ce.să nu lăsăm ascultătorilor simţământul de frustrare sau de ridicol. ca să dramatizaţi similitudinile dintre două obiective sau situaţii. cum. • Statisticile . • capcana religioasă . o analiză . Remedii potenţiale pentru înlăturarea unor slăbiciuni: • Exemplele . dar de obicei mai . scurte şi să reţină atenţia. • capcana etnică/rasială - folosirea unor cuvinte poate fi contraproductivă. dacă ştiţi cum să lucraţi cu ele. sunt prezentate în grupuri de câte două sau trei. unde. Destul de des. cuvinte (sintagme) cu conţinut etnic sau rasial. O cale de a obţine aceasta este discutarea lor în termenii înţeleşi de ascultători. ce. • Mărturiile (declaraţiile) .folosiţi comparaţia.

numită logica. revelator şi accesibil. . Materialul ajutător are „o soră geamănă". Faceţi ca acesta să fie simplu.67 personală şi mai subiectivă. Capacitatea de convingere şi credibilitatea (sau acceptarea informaţiilor dumneavoastră) depind de calitatea materialului ajutător.

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful