Prof.univ.dr. STANCU ŞERB Conf.univ.dr.

DAMIAN MICLEA

NOTE DE CURS

RELAŢII PUBLICE ŞI COMUNICARE

Bucureşti - 2006 -

2

CUPRINS CAPITOLUL I – INTRODUCERE ÎN RELAŢII PUBLICE 1.1. Ce sunt relaţiile publice 1.1.1.Clasificarea relaţiilor publice 1.1.2.Procesul de relaţii publice 1.1.3.Trăsăturile caracteristice procesului de relaţii publice 1.1.4.Elementele procesului de relaţii publice 1.2. Etapele procesului de relaţii publice 1.2.1.Definirea scopului (stabilirea obiectivelor) 1.2.2.Cercetarea în teren 1.2.3.Elaborarea strategiei de relaţii publice 1.2.4.Implementarea activităţilor de relaţii publice în mediul vizat 1.2.5.Evaluarea programului de relaţii publice 1.3. 1.4. Tehnici şi metode de relaţii publice Imaginea instituţiilor

CAPITOLUL 2 – TEORIA COMUNICĂRII ÎN RELAŢIILE PUBLICE 2.1. 2.2. 2.3. 2.4. Definiţia Istoria Necesitatea comunicării Tipuri de comunicare 2.4.1.Comunicarea verbală 2.4.2.Comunicarea în scris 2.4.3.Tipologia comunicării în relaţiile oficiale cu publicul 2.5. Obstacole în calea comunicării în relaţii publice 2.5.1.Obstacol de ordin social 2.5.2.Obstacole de ordin cultural

3

2.5.3.Obstacole de ordin psihologic 2.5.4.Obstacole de ordin fizic CAPITOLUJL 3 – CONDUITA ÎN RELAŢIILE OFICIALE CU PUBLICUL 3.1. Noţiuni generale despre conduita umană 3.1.1. Conduita umană şi motivarea acesteia 3.1.2. Perfecţionarea conduitei umane 3.2. Conduita în relaţiile oficiale cu publicul 3.2.1. Conduita în muncă şi formarea acesteia 3.2.2. Formele de exprimare a acesteia 3.2.3. Conduita în relaţiile oficiale cu publicul 3.3. Conduita în relaţiile neoficiale cu publicul CAPITOLUL PUBLICUL 4.1. Retorica (vorbirea) 4.1.1. Recomandări utile pentru un bun vorbitor 4.2. Stilul vorbirii 4.2.1. Greşeli ce se pot comite în raport cu principiile şi calitatea stilului 4.2.2. Conversaţia. Reguli de bază ale conversaţiei politicoase 4.3. Gestica 4.4. Întocmirea şi realizarea discursului 4.4.1. Noţiunea de discurs 4.4.2. Conţinutul discursului 4.4.3. Metode de întocmire a discursului 4.4.4. Tipuri de discurs 4.4.5. Riscuri în întocmirea şi realizarea discursului BIBLIOGRAFIE 4 – RETORICA ÎN RELAŢIILE OFICIALE CU

se spune că prin relaţii publice se popularizează o firmă. O asemenea definire a relaţiilor publice ne dă posibilitatea distingerii de fenomenul publicitar. nu sugestionarea lui ca în cazul publicităţii. teoretic sau aplicativ etc. ele exprimă. relaţiile publice pot fi definite ca fiind ansamblul de mijloace folosite de către instituţii şi întreprinderi pentru a crea un climat de încredere şi simpatie în rândul propriului personal. În realizarea acţiunilor de relaţii publice. filosofic. dintr-un unghi psihologic. de către alţii din punct de vedere sociologic.1. Cu toată această mare varietate de definiţii. o concepţie nouă despre modul în care o instituţie sau întreprindere trebuie să-şi creeze relaţii cu oamenii. evident în maniere diferite. Privite. se are în vedere informarea obiectivă a publicului. De aceea. precum şi în rândul publicului. înainte de toate. Aceste relaţii au fost privite de către unii din punct de vedere psihologic. o instituţie. Ce sunt relaţiile publice Definirea termenului de „relaţii publice" a fost influenţată de poziţia pe care s-au situat diferiţi teoreticieni. ori întreprinderi şi oameni. ceea ce explică existenţa numai în literatura americană a peste 1000 de definiţii. deci ca mecanisme de stabilire a legăturilor între instituţii. în mod expres.4 CAPITOLUL 1 INTRODUCERE ÎN RELAŢII PUBLICE 1. pe când relaţiile cu publicul vizează crearea unui climat de încredere în rândul publicului şi al propriului personal. menţinerea şi dezvoltarea unei „clientele" urmărindu-se exclusiv scopuri publicitare. în vreme ce prin publicitate se popularizează un produs al firmei . să le menţină şi să le dezvolte. Publicitatea urmăreşte. formarea. susţinerea propriei activităţi şi favorizarea dezvoltării întreprinderii. de publicitate. o întreprindere..

condusă de Elton Mayo în perioada 1924-1927. Relaţiile publice.. acţiunile realizate prin relaţiile publice sunt mai ales sociale. . poliţia. se vorbeşte de „relaţii publice" ale statului şi ale organismelor de stat. în care elementul predominant să fie înţelegerea restului economic şi social al acesteia. Clasificarea relaţiilor publice Există părerea unanimă că o instituţie. creator. Ca urmare. comunicare personală etc. ca: reuniuni informative cu personalul. pliante. specialiştii în relaţii publice consideră că prin intermediul acestor relaţii are loc o „îndoctrinare” a personalului cu o filosofie a întreprinderii respective. o întreprindere. broşuri. în cadrul cărora se discută activitatea pe compartimente sau în ansamblu. perspectivele. a faptului că relaţiile umane constituie un factor al muncii productive. 1. se pot difuza filme realizate de personalul propriu.1. iar instituţia să-i apară în minte ca fiind cea care îi permite să-şi manifeste din plin spiritul inventiv. atât prin scopul general. cât şi prin maniera specifică în care se realizează. se pot folosi emisiuni radio şi de televiziune. instituţii de învăţământ şi cultură etc. măsurile de luat etc. desfăşoară acţiuni de relaţii publice interne şi acţiuni de relaţii publice externe. Acţiunile de relaţii publice interne pot fi realizate în modalităţi diferite. sunt considerate ca fiind necesare şi posibile la orice instituţie şi întreprindere şi la orice nivel. iar cele ce ţin de publicitate sunt mai ales comerciale. Esenţialul este ca fiecare om să se considere coparticipant la activitatea instituţiei sau întreprinderii respective. De aceea. Relaţii publice interne ale instituţiei Cel mai mare impuls dat relaţiilor publice este legat de „descoperirea" de către şcoala de la Harvard.5 respective. Prin conţinutul lor. De aici s-a ajuns la concluzia că „armonizarea" relaţiilor dintre membrii unei colectivităţi instituţionalizate favorizează desfăşurarea şi dezvoltarea activităţii respective. cum ar fi: armata.1.

procesul de relaţii publice are ca scop principal câştigarea încrederii şi poate fi reprezentat ca un ansamblu de vectori care acţionează în mai multe etape şi la niveluri diferite. Procesul de relaţii publice După cum precizam mai înainte. mai mult decât atât.2. respectându-se reguli semantice. ci acţiunile. 1. prevăzut şi aşteptat chiar. ci cu un întreg proces care poate fi denumit procesul de relaţii publice. unde sunt angrenaţi mai mulţi angajaţi şi care acţionează pe baza unui plan foarte bine stabilit.6 personalitatea. ele trebuie să prezinte nu produsele sau serviciile întreprinderii. este vorba despre un ansamblu de activităţi care trebuie derulate pe o perioadă de timp delimitată sau nelimitată. despre un obiect sau fenomen. După părerea noastră. intenţiile şi perspectivele acestora. rezultatul este planificat. în rândul celor cu care vine în contact. în anumite limite. şi de climatul psihologic pe care şi-l creează în exteriorul său. Informaţiile care se vehiculează pentru a crea un climat psihologic favorabil în rândul publicului din afara întreprinderii trebuie foarte bine selectate. Ele nu trebuie să ia forma unei campanii publicitare. relaţiile publice se bazează în totalitate pe sentimentul de încredere pe care îl creează persoanele sau instituţiile interesate. Toate elementele trebuie privite într-un întreg şi. . Se apreciază că o atenţie deosebită trebuie acordată clientelei şi marelui public.1. având drept scop schimbarea sau modificarea unor prezentări. Datorită acestor considerente. Relaţii publice externe Buna desfăşurare a muncii în instituţia sau întreprinderea respectivă este dependentă. După cum bine se observă. la nivelul altor instituţii sau publicului larg. apreciem că avem de-a face nu cu o derulare de activităţi la nivelul unei instituţii sau organizaţii.

7

1.1.3. Trăsăturile caracteristice procesului de relaţii publice Foarte mulţi specialişti sunt de acord că principalele trăsături caracteristice ale acestui proces sunt următoarele: 1) Procesul de relaţii publice este intenţionat, are la bază o manifestare de voinţă a unei persoane sau a unei instituţii (organizaţii) în scopul, câştigării încrederii. 2) Acest proces urmăreşte o reacţie de tip impact, mai precis, ca urmare a acţiunilor desfăşurate de o persoană sau o instituţie (organizaţie), se urmăreşte un anumit tip de reacţie din partea altor persoane. 3) Activitatea de relaţii publice se desfăşoară pe baza unei strategii foarte bine pusă la punct, uneori în mai multe faze. 4) Procesul de relaţii publice are la bază realizările individului sau instituţiei (organizaţiei). În cazul în care instituţia sau individul are realizări slabe, procesul nu îşi va atinge scopul. 5) Scopul realizării procesului de relaţii publice este dublu. Din această activitate are de câştigat nu numai cel care îl iniţiază, dar şi publicul larg, ca beneficiar al serviciilor sau produselor ambelor instituţii (ofertant şi beneficiar). 6) Relaţiile publice constituie un atribut ai conducerii instituţiilor (organizaţiilor) şi permit menţinerea unor căi de comunicare între această întreprindere şi oamenii cu care intră în contact. De asemenea, procesul de relaţii publice poate avertiza din timp conducerea instituţiilor (organizaţiilor) despre unele tendinţe şi fenomene noi ce pot apărea. Procesul de relaţii publice cuprinde relaţiile cu presa, relaţiile cu publicul, relaţiile cu proprii angajaţi, relaţiile cu autorităţile şi, bineînţeles, relaţiile cu diferite instituţii şi organizaţii. Cu privire la dezvoltarea relaţiilor publice, imensa majoritate a

8

specialiştilor sunt de acord că în secolul următor acestea vor cunoaşte o dezvoltare explozivă, deoarece până acum şi-au dovedit utilitatea şi, mai mult, societatea modernă este şi v va fi controlată de informaţie. 1.1.4. Elementele procesului de relaţii publice Pentru ca procesul de relaţii publice să funcţioneze, el are nevoie de trei elemente. Acestea sunt: agentul de relaţii publice, clientul sau beneficiarul şi serviciile specifice. Agentul de relaţii publice Este un lucru cunoscut că, pentru a promova o strategie de relaţii publice, este nevoie de o înaltă calificare în domeniu. Deci nu orice persoană poate îndeplini această funcţie. Dincolo de calităţile pe care trebuie să le aibă un om cu studii universitare, Pregătirea lui va cuprinde, obligatoriu, şi următoarele discipline: sociologie, psihologie, retorică, management, legislaţie (publică şi privată), istorie, limbi străine. Totodată, persoana care lucrează în domeniul relaţiilor publice va trebui să posede temeinice cunoştinţe despre: mijloace moderne de comunicare, drepturile omului, istoria artei, politologie, arhitectură şi urbanism, informatică şi, nu în ultimul rând, (conducerea autoturismului. Agentul de relaţii publice trebuie să aibă capacitatea de a intra în relaţie cu semenii săi cât mai uşor şi mai natural cu putinţă, să fie prezentabil şi corect în relaţiile cu clienţii şi marele public. Din punct de vedere deontologic, agentul de relaţii publice are câteva obligaţii:

să nu-şi modifice obiectivele fără acordul clientului; contractului;

• să fie de partea instituţiei care l-a angajat până la terminarea • să nu se afle în prim planul activităţilor, pentru a-şi putea menţine deschise canalele de comunicare;

9

• să exploateze într-o manieră personală orice eveniment favorabil îndeplinirii mandatului său. Clientul Beneficiarul activităţii de relaţii publice poate fi o persoană sau o instituţie (organizaţie). Aceasta are nevoie de consultanţă profesională în domeniul relaţiilor publice pentru a-şi realiza un interes (scop) - ştergerea unei imagini negative a firmei, creşterea patrimoniului acesteia prin atragerea de investitori etc. Intre client şi agentul de relaţii publice iau naştere raporturi contractuale. Clientul stabileşte obiectivele ce trebuie atinse o dată cu demararea procesului de relaţii publice şi scopurile imediate sau de perspectivă. Cu privire la metodele şi mijloacele care trebuie folosite, clientul le poate propune agentului de relaţii publice, dar nu are dreptul să le impună. Serviciile de relaţii publice Gama de servicii de relaţii publice este extrem de largă atingând, practic, toate laturile activităţilor socio-umane. În general, serviciile în acest domeniu urmăresc crearea unor canale de comunicare cu beneficiarii sau administrarea acestor canale. Însă specifice acestor servicii sunt activităţile de promovare comercială şi marketing, consultanţă în domeniul politic, guvernamental, al afacerilor publice, financiar, relaţii de muncă, probleme de personal, educaţie sau recalificare, câştigarea încrederii opiniei publice, promovarea unei imagini de marcă etc. Trebuie precizat că, atunci când este vorba de consultanţă, persoana agent de relaţii publice — nu trebuie să fie expert în domeniul respectiv. Pentru elaborarea strategiei de relaţii publice el poate apela la specialişti recunoscuţi în domeniu.

Toate aceste documente trebuie puse la punct în prima etapă a acestui proces de relaţii publice. iar activitatea în sine este premergătoare oricărei strategii. iar pe de altă parte.2.2. Cercetarea în teren Este cea mai importantă etapă a procesului de relaţii publice. întrucât nu toate obiectivele pe care beneficiarul doreşte să le realizeze pot fi realizate efectiv. identificarea căilor şi metodelor Pentru a derula un program de relaţii publice corect şi eficient.2. Definirea scopului (stabilirea obiectivelor) Această primă etapă este realizată de agentul de relaţii publice împreună cu beneficiarul serviciilor. După părerea noastră. În anumite situaţii. obiectivele pot fi realizate. dar numai după ce beneficiarul acceptă şi posturile programului. găsirea problemelor care impietează asupra promovării unei imagini dorite despre instituţia avută în vedere. deoarece dă posibilitatea celor doi interlocutori să se cunoască. Acest lucru este relevant. Aceste etape sunt: 1. care în anumite privinţe pot fi destul de mari. obiectivul (obiectivele) pe care beneficiarul le pune în faţa (agentului de relaţii publice nu se pot realiza în unitatea de timp pusă la dispoziţie. Ea are ca scop.1. pe de o parte. Este o etapă importantă. cercetarea ar trebui să asigure următoarele funcţii: 1) Determinarea domeniilor de unde trebuie culeasă informaţia. 1. dar totodată se armonizează interesele celor două părţi. lipsa uneia împiedicând derularea întregului program de activităţi. Este atributul agentului de relaţii publice. Pentru ca un proces de relaţii publice . Etapele procesului de relaţii publice Majoritatea specialiştilor apreciază că procesul de relaţii publice are cinci etape în care se derulează.10 1.2. Aceste etape sunt obligatorii. În fine.

orientarea pe eşichierul politic. grad de ocupare a forţei de muncă. numărul locuitorilor. Informaţiile pot fi obţinute din surse publice (biblioteci. de o manieră uşor de înţeles pentru ceilalţi. social: organizarea socială a localităţii sau zonei unde se efectuează cercetarea. dar şi din presă sau direct de la persoanele care le deţin.11 să poată demara. însă trebuie să dovedească discernământ atunci când le selectează. politic: numărul de formaţiuni politice. profesii dominante (numeric). este necesară obţinerea de date din următoarele domenii: a. primării etc. Din acest punct de vedere. . economic: numărul de întreprinderi din zona aleasă. calitatea produselor. particularităţi lingvistice. relaţiile cu partenerii externi etc. care este obligat să ' cuantifice fiecare parametru în unităţi internaţionale. ponderea acestora în rândul electoratului. este nevoie de foarte multe date din acest domeniu). deoarece o informaţie greşită poate duce la luarea unei decizii greşite. c.) importante sunt datele despre încadrarea personalului (pregătire. b. politica salarială. În cazul instituţiilor din administraţia publică (prefecturi. obiceiuri cu caracter local. tradiţia în domeniu. iar procesul de relaţii publice poate fi pus în pericol. 2) Obţinerea unor date despre instituţia (organizaţia) respectivă aceste date ne ajută să ne formăm o imagine completă şi reală despre: numărul de personal. cifra de afaceri. obiectul activităţii desfăşurate (dacă obiectul procesului de relaţii publice este o întreprindere economică. medie de vârstă şi gradul de ocupare al posturilor). Cercetarea trebuie făcută de un specialist în domeniu. persoana care face documentarea este liberă să găsească sursele cele mai credibile. cifra de afaceri. anuare).

ajutat de specialişti. atunci când sunt cunoscute. iar acestea. 5) Un alt element al cercetării urmăreşte conturarea (stabilirea) unei strategii de abordare a activităţilor de relaţii public. Trebuie precizat de la început că această activitate este esenţială pentru conturarea procesului de relaţii publice. urmând a se pune la punct strategia care stă la baza procesului de relaţii publice. Studiul mediului este important din cel puţin două motive: • primul arată faptul că fiecare mediu are câteva modalităţi specifice de circulaţie a informaţiei. Putem spune că rezultatul întregului proces depinde de calitatea şi obiectivitatea acestei cercetări. pentru a identifica acei vectori care nu sunt folosiţi cu maximă eficienţă şi care grevează asupra eficienţei sistemului respectiv. Datele şi informaţiile obţinute cu ocazia verificării se coroborează cu cele obţinute în întregul proces de cercetare. Datorită acestor considerente.). pot duce la blocaje.12 3) Identificarea problemelor esenţiale care fac ca imaginea instituţiei sau organizaţiei să nu fie cea dorită. pot fi exploatate raţional. asistat de agentul de relaţii publice şi are ca scop investigarea modului de organizare şi derulare a activităţilor (economice. 4) În continuarea cercetării. studiază mediul în care urmează a se implementa procesul de relaţii publice. dacă nu sunt cunoscute. agentul de relaţii publice. iar uneori chiar la obstacole serioase în calea comunicării. Cercetarea în acest caz trebuie efectuată de un specialist în domeniu. agentul de relaţii publice. sociale etc. având la dispoziţie datele cercetărilor efectuate până . studierea mediului unde va fi implementat procesul de relaţii publice este la fel de importantă ca şi cercetarea în ansamblu. Mai precis. • al doilea motiv ne determină să acceptăm faptul că oricare sistem (mediu) manifestă intoleranţă faţă de anumite structuri care.

Elaborarea strategiei de relaţii publice Faza finală a cercetării de teren are rolul de a pune la punct derularea unor activităţi într-o concepţie unitară. totuşi. 1. folosind tehnicile şi metodele specifice de relaţii publice. precizat faptul că procesul nu este încă definitivat. activităţile ce urmează a se derula sunt ordonate în funcţie de priorităţi. . trebuie puse în practică prin anumite tehnici şi metode specifice de relaţii publice.2. Astfel. de perioadele de timp în care se vor derula şi. poate să proiecteze un anumit număr de activităţi de relaţii publice şi un calendar al desfăşurării lor. ci doar cuantificat şi ordonat în funcţie de factorul timp. nu în ultimă instanţă. strategia de relaţii publice. oricât de bine ar fi realizat procesul. de fondurile materiale avute la dispoziţie. Trebuie. 6) Aceste activităţi. Organizarea activităţilor ce urmează a se desfăşura. precum şi succesiunea lor. După părerea noastră. Această fază este realizată numai de agentul de relaţii publice şi constituie cheia succesului în materie de relaţii publice. care tocmai au fost cuantificate.3. pentru a avea succes. trebuie să răspundă la următoarele comandamente: • toate activităţile se desfăşoară concertat. face parte din strategia de relaţii publice care are la bază procesul de relaţii publice.13 acum. Cercetarea efectuată în acest caz de agentul de relaţii publice are rolul de a identifica acele tehnici de comunicare care sunt utile şi pot da randamentul cel mai bun în mediul vizat. rezultatele vor fi nule. Dacă cercetarea nu a identificat acele căi şi mijloace care să ducă la rezultatul scontat. • strategia de relaţii publice este concepută pe baza rezultatelor trecute. urmărind acelaşi scop rezultat din cercetarea efectuată anterior.

activitatea în sine se poate asemăna cu manipularea. de obicei. eventual. • să folosească eficient resursele materiale şi umane implicate în procesul de relaţii publice. • periodic. l-ar produce. În cazul instituţiilor publice. strategia de relaţii publice adoptată va avea următoarele repere: • identificarea publicului ţintă. comunicarea.). clienţi etc. strategia de relaţii publice ce va fi adoptată trebuie să ţină seama de specificul activităţilor ce se desfăşoară în instituţia respectivă. . de circumstanţele reale în care îşi realizează sarcinile profesionale persoanele care lucrează acolo şi de modul în care se face. pentru a putea face o evaluare corectă a programului. • conţinutul şi calitatea mesajului de transmis să fie de natură să formeze reprezentări fără echivoc la publicul ţintă. 1. În principal. agentul de relaţii publice derulează activităţile după calendar şi ia toate măsurile ca să recepteze ecoul pe care acestea.14 prezente sau viitoare ale instituţiei respective.4. Mai precis. a activităţilor hotărâte. • eşalonarea activităţilor trebuie să fie cea stabilită şi să urmărească acelaşi scop. Implementarea activităţilor de relaţii publice în mediul vizat Activitatea în sine este de resortul agentului de relaţii publice şi are drept scop identificarea canalelor de transmisie cele mai performante în mediul respectiv şi urmărirea realizării. după calendarul stabilit.2. să evalueze şi să adapteze strategia de relaţii publice folosită. Dacă organizaţia induce în eroare beneficiarul procesului (public. • găsirea canalelor de transmisie cele mai performante şi adaptate acelui public.

suma lor este cea care ne dă succesul. dar care nu pot afecta fondul problemei. Agentul de relaţii publice este ca un dispecer: el trimite spre destinaţii diferite . Tehnici şi metode de relaţii publice Pentru elaborarea strategiei de relaţii publice. deoarece toate forţele şi mijloacele procesului de relaţii publice sunt puse în mişcare.5. iar la sfârşit evaluează programul. 1. interceptează reacţiile.foarte bine precizate . faza despre care aminteam este cea a luptei propriu-zise. cât şi pe formarea acesteia. b) Tehnica interviului Interviul este un instrument de culegere de date şi informaţii.mesaje (comunicări). Evaluările secvenţiale pot duce la modificări ale strategiei.Tehnici şi metode cu caracter general a) Tehnica negocierii – urmăreşte armonizarea intereselor până la acceptarea unui compromis din care părţile trebuie să aibă de câştigat.3. Negocierea are loc între beneficiar şi agentul de relaţii publice pentru elaborarea şi implementarea strategiei. dar şi între agentul de relaţii publice şi instituţii ori colaboratori de sprijin. Evaluarea programului de relaţii publice Evaluarea programului de relaţii publice este ultima fază.2. Asemănând activitatea de relaţii publice cu o acţiune militară.. Aceasta se realizează secvenţial (o dată cu terminarea fiecărei faze) şi final. când se vede dacă modul de concepere şi realizare a strategiei este cel corect. agentul de relaţii publice derulează o serie de activităţi specifice ce pot fi: . - audio-vizuale. 1. necesare . Deşi în anumite momente activităţile de relaţii publice nu par deosebit de importante. 1.generale.15 Această fază este cea mai dinamică. când se evaluează întreg programul.

Comunicatul de presă pentru activitatea de relaţii publice urmăreşte informarea publicului numai pentru anumite evenimente. pentru o anumită instituţie. să aibă credibilitate. - - Este folosit anterior întocmirii strategiei. cu scopul de a readuce în atenţia publicului ţintă elemente ale strategiei de relaţii publice avute în vedere. Sub aspectul formei trebuie să fie laconic. c) Legătura permanentă cu mijloacele de informare în masă Cea mai mare parte a activităţilor de comunicare în relaţiile publice se face prin mass-media şi cu ajutorul acesteia. Alegerea canalului de mediere. Elaborarea comunicatelor de presă. în vederea câştigării încrederii. Pentru ca această activitate să se desfăşoare în bune condiţiuni. clar în exprimare şi cu o adresă precisă. realizarea propriu-zisă. stabilirea obiectivelor – identificarea aspectelor ce trebuie urmărite. 4. excluzându-se intereselor particulare. bogat în informaţie. cât şi pe parcursul derulării acesteia ori în faza evaluării finale. 3. periodic sau cu ocazia conferinţelor de presă. fără ca acestea să fie urgente sau absolut necesare. Acestea trebuie să fie alese dintre cele cu audienţă la public. Dosarul de presă cuprinde totalitatea documentelor ce vor fi puse la dispoziţia presei. 2. să se respecte câteva reguli: 1. Buletinul de presă – presupune difuzarea la intervale regulate a informaţiilor. Interviul are trei mari faze: - pregătirea – constă în culegerea de date şi informaţii despre persoane cu care vom intra în contact. . Poate fi sub forma unor discuţii directe sau chestionare. este necesar în cazul activităţilor de mai jos.16 abordării unei tehnici de lucru adecvate. existenţă prelungită.

(Ex.să întocmească declaraţia de presă.să anticipeze întrebările şi să aibă răspunsurile adecvate. Imaginea instituţiilor Prin „imagine” se înţelege reprezentarea unor atitudini. . . un grup de persoane ori faţă de o instituţie. b) Folosirea purtătorului de cuvânt – reprezintă pe conducătorul instituţiei în relaţiile cu mass-media şi.Tehnici audio-vizuală a) Folosirea conferinţei de presă – este o manifestare special rezervată reporterilor care au ocazia să primească de la o persoană avizată informaţii. Ca urmare la nivelul instituţiei.să înregistreze fonic şi video evenimentul.. de regulă. 1.17 2. în strategia întocmită trebuie desprinse .să conducă evenimentul. grup de persoane sau a opiniei publice despre instituţia respectivă. în acelaşi sens. opinii sau prejudecăţi faţă de o persoană. „Coca-Cola”) Gestionarea imaginii instituţiilor este o obligaţie a tuturor funcţionarilor şi în special al conducătorilor acestora. Purtătorul de cuvânt este cel ce se ocupă organizatoric şi are obligaţia de a îndeplini următoarele sarcini: . . de noutate. - să organizeze logistic evenimentul. Cu alte cuvinte. Imaginea unei instituţii se gestionează ca orice obiect de patrimoniu iar în unele situaţii imaginea unei instituţii este mai valoroasă decât întreg patrimoniul firmei respective . c) Folosirea discursurilor oficiale – are rolul de a mări baza de credibilitate în instituţie şi în conducătorii ei. imaginea este o părere a unei persoane.4. îndeosebi în cazul instituţiilor publice. mandatul pe care îl primeşte din partea acestuia îi dă dreptul la un anumit grad de autonomie.

dorinţa de a contribui la bunul mers a instituţiei. . este normal ca.respectul faţă de lege. - dorinţa de perfecţionare a pregătirii. Educarea personalului trebuie să vizeze în principal: .18 activităţi de „îndoctrinare” a personalului cu o filozofie a instituţiei.metodele folosite în activitatea de aplicare a legii. deoarece publicul asociază imaginea instituţiei cu imaginea negativă a acestor angajaţi.cei care afirmă că doresc postul ca fiind mai bine plătit şi imaginea instituţiei este mai bună. în funcţie de exigenţele formulate de manager. În cazul instituţiilor publice. .atribuţiile acesteia conferite de lege. . . . .cei care afirmă că doresc să se angajeze afirmând cu tărie că scopul principal îl reprezintă realizarea profesională.succese şi cazuri realizate are ajutorul cetăţenilor. . încât să se considere coparticipant la succesul ori insuccesul acesteia. trebuie să existe o imagine de informare corectă a publicului cu privire la: . . familie şi societate. Ca urmare. pot fi corecţi în general dar se formalizează uşor şi devin „roboţi”.respectul faţă de cetăţean. - Personalul instituţiei are un rol important în promovarea unei imagini pozitive. atunci când o persoană este angajată. trebuie verificat cu atenţie pentru că nu se adaptează exigenţelor locului de muncă.cei care doresc postul numai pentru latura materială. ca să fie bine studiată. persoanele care sunt compromise. sau au o imagine publică negativă trebuie înlăturate.conduită responsabilă în instituţie. Sociologii au identificate câteva categorii de angajaţi.obiectivele şi sarcinile instituţiei. prezintă încredere. astfel: . Pentru aceasta.

Principalele instituţii de intermediere a imaginii sunt mass-media. . sau să fie un canal cu bună credinţă însă cel ce îl foloseşte să fie rău intenţionat. Totodată trebuie luate măsuri de contracarare a manipulării de imagine. Este cunoscut faptul că informaţia poate fi transmisă şi prin intermediar. iar principalii manipulatori de informaţie sunt cei ce au atribuţii în colectarea şi preluarea acestora.19 - dificultăţi întâmpinate. iar acesta poate fi de rea credinţă.

despre convingerile sale. Teoria comunicării în relaţiile publice.20 CAPITOLUL 2 TEORIA COMUNICĂRII ÎN RELAŢIILE PUBLICE 2. fiind în măsură să clarifice ierarhizarea oamenilor în societate după criterii de valoare. Definiţia Comunicarea este un proces modern de favorizare a schimbului de idei sau relaţii spirituale în interiorul unui grup ori între acesta şi persoane de contact.) a început cu apariţia democraţiei în Grecia Antică. Ca urmare am apărut şcoli ale comunicării perfecţionându-se teoria . . Totodată. În secolul V i.lider politic putea deveni orice cetăţean dacă reuşea să convingă populaţie în piaţa publică.1. Dacă nu este un act de comunicare. deoarece aici a comunica înseamnă a lua atitudine şi decizii pe baza receptării şi oferirii de informaţie. decizia devine un ordin. a cărui executare devine îndoielnică.ch.ch. – fiecare cetăţean să fie propriul avocat. reprezintă interes. dar al cărui efect cert este disfuncţionalitatea lui socială. cetăţenii din Siracuza au răsturnat conducerea tiranică şi au stabilit reguli democratice. Istoria Istoria şi evoluţia sistemului de comunicare interumană au cunoscut mai multe perioade principale : a) perioada clasică (500 i. Ex.ch. comunicarea interumană deschide şi înlesneşte drumul cunoaşterii personale şi a celor din jur. – 400 d. 2.2.

SUA Influenţe sociale: .se dezvoltă sistemul democratic.apar primele constituţii. c) perioada modernă (1800 – 2000) .apar structurile democratice. 2. . de . Cicero ş. Necesitatea comunicării Comunicarea în relaţiile publice înseamnă schimbul continuu de mesaje ce generează unitatea de vederi.ch. de armonizarea cunoştinţelor. organizaţiilor. . prin a căror unire are loc realizarea sa: expeditorul (sursa de emisie).).21 acesteia (retorica) cât şi practicarea liberă (oratorica) cum au fost Platon (427 – 347 î. de acţiune.ch.Fenelon (1651 – 1715) a fost primul teoretician important din epoca modernă a sistemului de comunicare umană. a tuturor structurilor din sfera politică. rol ce a frânat comunicarea. b) perioada post renascentistă (1500 – 1800) a beneficiat de avantajul diminuării rolului bisericii ca sursă de putere politică. Isocrate (436 – 338 î.). canalul de transmitere şi rezultatul (feed-beak). . respectiv instituţia publică şi publicul au rolul interschimbabile şi sunt actorii comunicării. .Anglia . În activitatea de comunicare vor avea succes cei ce au capacitatea de a comunica bine şi eficace. post revoluţionară (1789 ). destinatarul.a. Expeditorul şi destinatarul.). Aristotel (384 – 322 î. mesajul transmis. economică şi socială. Comunicarea către public implică câteva elemente. Comunicarea reprezintă elementul indispensabil pentru funcţionarea optimă a instituţiilor.3.ch.Franţa. a generat despotismul şi inchiziţia.

Important este criteriul adoptat pentru clasificare. 2. • aperiodică (de câte ori este nevoie). După genul de activitate căreia îi este adresată: • comunicare instructivă sau educaţională. Tipuri de comunicare Specialiştii în domeniu apreciază că există o serie întreagă de tipuri (forme) de comunicare. putem distinge: • comunicări oficiale. • comunicare în scris. • comunicare profesională sau în procesul muncii. . mixtă. Din punctul de vedere al relaţiilor ce se stabilesc între administraţie şi cetăţeni. • comunicare mediată sau prin intermediul altcuiva.22 Mesajul reprezintă conţinutul relaţiei de comunicare. După frecvenţa comunicării: • permanentă. comunicarea se poate clasifica în: • comunicare verbală sau orală. după scopul urmărit. a) Cerinţele comunicării Pentru ca o comunicare să fie bună şi eficace trebuie să ştii ceea ce vizează şi cum să obţii rezultatul dorit. b) Tipologia comunicării în relaţiile oficiale cu publicul.4. • comunicări neoficiale. Canalul de transmisie dă forma comunicării: scrisă. dacă şi-a atins scopul. verbală. dacă nu au intervenit factori perturbatori. Astfel. • periodică. Feed-beak-ul înseamnă receptarea rezultatului mesajului pe un alt canal decât cel de transmite şi dă posibilitatea expeditorului să înţeleagă dacă mesajul a fost înţeles corect.

de zgomotul de fond şi nu în ultimă instanţă de gradul de interes pe care îl prezintă mesajul transmis. încât mesajul să fie receptat optim. De regulă. existând posibilitatea controlării fluxului informaţional. însă el poate fi optimizat în funcţie de armonizarea câtorva caracteristici: • Volumul sau tăria vocii influenţează vizibil efectul la receptor al mesajului. Specialiştii apreciază că vorbirea pe un ton ridicat are un efect negativ asupra receptorilor. Comunicarea verbală Comunicarea verbală constituie un mijloc principal prin care se derulează relaţiile oficiale cu publicul. În relaţiile oficiale cu publicul. . tonul ridicat constituie un argument cu caracter negativ în strategia persuasivă a oricărui funcţionar public. • se evită echivocul din mesaj. motiv pentru care volumul trebuie să fie centrat de o asemenea manieră. 2. pe toată durata derulării comunicării. În concluzie. iar conţinutul acesteia trebuie să ajungă la urechile multor oameni. de numărul de ascultători. în anumite situaţii. Acest tip de comunicare este specific fiecărui individ. dar şi gesturi sau mimică. de aria pe care ei sunt dispuşi. în funcţie de împrejurările concrete. tăria vocii trebuie calibrată cu grijă.4. • există posibilitatea controlului prin feed-back. În funcţie de tărie.23 • comunicare nonverbală sau neverbală. Acest tip de comunicare are numeroase avantaje faţă de celelalte tipuri. mesajul poate sau nu poate fi înţeles. şi anume: • dă posibilitatea emiţătorului să-şi exprime ideile mai rapid şi mai uşor. folosirea tonului ridicat duce automat la blocarea comunicării. • se pot folosi tehnici persuasive.1. motiv pentru care cel care comunică trebuie să vorbească foarte tare. cu excepţia cazurilor când comunicarea are loc în mediul militar.

pot vorbi de aproape două ori mai repede decât ruşii etc. găsirea unui ton potrivit nu este o sarcină uşoară pentru cel ce . • Tonul este o altă caracteristică a comunicării verbale. în cazul comunicării unor date sau cifre. persoanele din mediul rural vorbesc mai rar decât orăşenii. Nu se poate vorbi de o frecvenţă standard. în general. Astfel. iar oamenii iritaţi sau agitaţi au un debit verbal mult mai mare decât cei calmi. este influenţat de o serie de factori. Putem spune că tonul poate să trezească interesul pentru o activitate. ritmul lent este cel mai bun. Frecvenţa diferă mult de la o ţară la alta sau de la o limbă la alta. pe care trebuie să o avem în atenţie. De asemenea. Dimpotrivă. Spre exemplu. însă se apreciază că omul poate asculta şi înţelege aproximativ 200 de cuvinte pe minut. dau substanţă conţinutului comunicării. evenimentele grave se expun lent. anglosaxonii. conţinutul mesajului ne obligă să adoptăm acel debit care este suportat de receptor. Comunicarea oficială ne determină să folosim acel debit verbal care este acceptat sau dorit de auditoriu în ultimul rând. acesta . nu în ultimul rând. cele două atitudini se combină şi. De aceea. la angajarea individului în acţiune. femeile se exprimă mult mai repede decât bărbaţii. calm. împreună cu pauzele în vorbire. Cel mai bun exemplu îl constituie prestaţia unui bun redactor de ştiri de la televiziune. O altă caracteristică a debitului verbal o constituie faptul că. Tonul are o legătură intrinsecă cu mimica feţei şi cu gesticulaţia retorică. de asemenea. să mobilizeze capacităţile şi. Exemplu: italienii vorbesc mult mai repede decât nordicii. Astfel. pentru a nu răni sensibilitatea unor persoane. să determine atitudini pline de avânt pentru realizarea scopului. tocmai pentru a nu obliga asistenţa la un efort prea mare de judecată. o glumă sau un banc poate fi expus într-un ritm alert. Tonul are un efect deosebit asupra reacţiilor emoţionale ale oamenilor şi prin aceasta.24 • Frecvenţa sau debitul verbal.

Această lege. . în primul rând. 2. fiind o garanţie juridică generală şi pentru celelalte drepturi şi libertăţi fundamentale.4. prin petiţii. Legea fundamentală obligă autoritatea legiuitoare să adopte o lege în care să fie prevăzute termenele şi condiţiile în care să se răspundă la petiţii. Comunicarea în scris Din punct de vedere al relaţiilor dintre administraţie şi cetăţeni. din care.25 doreşte să facă o comunicare oficială. mai mult. „cetăţenii au dreptul să se adreseze autorităţilor publice prin petiţii formulate numai în numele semnatarilor". Acestea sunt motivele pentru care el este clasificat în categoria drepturilor-garanţii. iar personalitatea celor cu care comunicăm nu ne este de fiecare dată suficient de bine cunoscută şi. va trebui să cuprindă şi procedura de urmat pentru soluţionarea petiţiilor. menţionăm obligaţia autorităţii publice sesizate de a răspunde petiţionarului. de a aduce la cunoştinţa autorităţilor publice. datorită faptului că împrejurările de viaţă sunt extrem de variate. dar şi responsabilităţile ce se vor angaja în cazul încălcării Constituţiei şi ale legii. Totodată. starea lor emoţională nu poate fi uşor definită. Potrivit articolului 47 aliniatul 1 din Legea fundamentală. în termenele şi condiţiile stabilite de lege. un punct aparte îl constituie acele raporturi de comunicare în scris rezultate din realizarea dreptului de petiţionare. Dreptul de petiţionare este înscris în Constituţie şi este un drept de bază al omului şi cetăţeanului.2. Exercitarea dreptului de petiţionare este o modalitate eficientă de rezolvare a unor probleme personale sau care privesc o colectivitate. Constituţia prevede la articolul 47 aliniatul 4 obligaţia autorităţilor publice de a răspunde la petiţii. un fapt sau o stare de lucruri şi de a solicita intervenţia acestora. care este foarte utilă. Astfel. Acest drept nu are nici o valoare practică dacă nu i se corelează garanţii de eficacitate. Dreptul de petiţie este dreptul pe care îl are o persoană de a se adresa.

• gradul de organizare. în primul rând. • modalitatea de a realiza comunicarea. O prezentare sistematică a acestor relaţii de comunicare impune identificarea unor criterii călăuzitoare. • ariile de interese ale publicului. 2. a multitudinii f actori-or şi situaţiilor generatoare de raporturi. Din experienţa acumulată până acum. • subiectul declanşator.26 Trebuie precizat faptul că textul constituţional se referă doar la petiţiile ce sunt adresate autorităţilor publice. O asemenea încercare întâmpină greutăţi. • situaţiile generatoare.3. • aria de interes şi cerinţe a administraţiei. • cetăţenia solicitantului. • durabilitatea relaţiilor de comunicare. într-o formă cât de cât sistematizată. . Asemenea criterii trebuie căutate în realitatea activităţii desfăşurate în administraţia publică. • aria de cuprindere. atât ca urmare a faptului că problema nu a constituit până acum obiectul unor preocupări teoretice din perspectiva didactic-instructivă. rezultă utilitatea luării în consideraţie şi a raportării la următoarele criterii de ordonare: • forma de realizare a comunicării. Tipologia comunicării în relaţiile oficiale cu publicul Nu este necesar şi nici simplu de prezentat.4. Utilizarea acestor criterii ne dă posibilitatea să alcătuim un tabel reprezentativ întru ilustrarea bogăţiei şi diversităţii relaţiei adminstraţie-public. cât şi din cauza marii varietăţi a acestor relaţii. diversitatea situaţiilor în care administraţia intră în relaţii de comunicare cu publicul. • locul naşterii comunicării.

nemijlocite.27 TIPOLOGIA COMUNICĂRII ÎN RELAŢIILE OFICIALE CU PUBLICUL Criteriul de ordonare • Forma de realizare a comunicării • • • • • • • • • • • • • • • • • • • Aria de cuprindere • Modalitatea de a intra în comunicare • Locul naşterii comunicării • Subiectul declanşator • Situaţiile generatoare • Aria de interese ale publicului • Aria de interese şi cerinţe ale administraţiei • • • Durabilitatea comunicării • Gradul de organizare • Cetăţenia solicitantului • • • • • • • Comunicare Comunicare în formă scrisă Comunicare în formă verbală Comunicare în formă neverbală Comunicare în formă mixtă Comunicare cu caracter general. mediate Comunicare la sediul administraţiei Comunicare în afara sediului instituţiei Comunicare apărută la iniţiativa publicului Comunicare apărută la iniţiativa funcţionarului public Comunicare apărută în situaţii de cerere Comunicare apărută în situaţii de opoziţie Comunicare de interes general Comunicare vizând interesele unui grup Comunicare de interes individual Comunicare în scop de prevenire Comunicare de rezolvare a solicitărilor publicului Comunicare pentru promovarea bunei înţelegeri între oameni Comunicări permanente Comunicări cu durata limitată Comunicări ocazionale Comunicare sistematică Comunicare nesistematică Comunicare cu cetăţenii români Comunicare cu cetăţenii altor state . de îndrumare şi orientare Comunicare cu caracter specific. mijlocite. nemediate Comunicări indirecte. pe domenii Comunicări directe.

sport .nivel social (bogaţi.muncitor (mineri.agricultor .obstacole de ordin comportamental 2.) .obstacole de ordin cultural - obstacole de ordin psihologic ..Obstacole în calea comunicării în relaţii publice . Obstacol de ordin social Se referă la: a) mediul profesional: .1.5.5. taximetrişti etc.jurist .generaţii .medic .obstacole de ordin social . săraci) b) mediul extraprofesional .obstacole de ordin social .sex e) apartenenţă la un cult sau sectă religioasă .cercetător .minoritare .grupări infracţionale c) datini şi obiceiuri .zone geografice - viaţa nomadă ori seminomadă a romilor d) vârstă .hobby-uri.28 2.

obişnuit . 2.cult – ortodox . Obstacole de ordin cultural Se referă la: a) nivel intelectual .scăzut .greco-catolic .5.ridicat .respingător .catolic .surdo-muţi .29 .limbi de circulaţie internă .orbi etc.mediu .muţi .musulman . f) persoane cu handicap .ebraic - budism etc.analfabet b) limba vorbită .minorităţi .elevat .dialecte c) vocabularul şi limbajul folosit .persiflant - argou sau jargon .2.limba oficială .

stare de rău .încărcătura energetică - tensiunea sau menţinerea în sfera energetică relaxarea . roşeaţă - palpitaţii. respiraţia dificilă .contracţii musculare .tremurături .manifestări de teamă. Evoluţia ar patru trepte: .modificări ale trăsăturilor feţei. d) atitudinea adaptată .eliberarea energiei - Reacţii ale emoţiei: .respingere etc.altruism . bucurie. iritabilitate.tulburări cardiace . nelinişte.modificarea vocii .impresia de nesiguranţă .3. 2.crampe stomacale .5. plâns - tulburări de comportament ca : insomnie.aroganţă .30 - expresii neacademice etc. anxietate. Obstacole de ordin psihologic a) Emotivitate – atitudinea psihică. furie. stare depresivă Tehnici de evitare a emoţiilor: - repetarea comportamentului viitor . paloare. reacţia comportamentală faţă de situaţii ori împrejurări noi cu care intrăm în contact.

vizualizarea situaţiilor anterioare . ranchiuna.o provocare. Factori ce pot determina timiditatea: . c) Timiditatea Se manifestă printr-un comportament defensiv.reţineri dictate de atitudini supraexigente Depăşirea timidităţii . Factori declanşatori: . care se declanşează ca urmare a unor stimuli. stăpân pe situaţie - pregătirea unei conduite de rezervă contagioasă) .izolarea de persoana intens emotivă (emotivitatea este Emotivitatea nu este un inamic ci un motor pe care trebuie să-l reglăm. teama .proces de dezvoltare continuă a încrederii în sine şi la alţii - asumarea unor răspunderi majore . ura. nedreptate ori o stare de oboseală - alcoolul.dezvoltarea curajului .complexele de inferioritate ce au fost impuse prin autoritorism educativ .exerciţii de respiraţie şi relaxare a muşchilor . singurătatea. complexele.31 . ezitant şi poate avea un aspect negativ în exercitarea unor profesii publice.dificultăţi de comunicare .autosugestia de calm. nu este nici ridicolă şi nici ruşinoasă. b) Agresivitatea – este o acumulare energetică negativă ce se regăseşte în subconştientul fiecăruia dintre noi. injustiţia socială etc. surmenajul. indiferent de profesii şi grad de cultură. drogurile.un eşec.promiscuitatea. o jignire . conflict.

32 .ţinuta exterioară .5. nu va fi un bun profesionist cum nici un obraznic ori un agresiv sau mitocan nu poate fi un bun funcţionar public. de încredere în sine. Timiditatea este o piedică în relaţiile cu publicul.starea motorie . 2. Obstacole de ordin fizic .ticurile . având drept consecinţă slăbirea capacităţii de acţiune.aparenţa fizică . d) Afectivitatea Afectivitatea generează obstacole în calea comunicării cu publicul în condiţiile în care sensibilitatea este exagerată.4.autocunoaşterea urmată de exerciţii de depăşire a timidităţii Un funcţionar public lipsit de îndrăzneală.

1. Fiecare individ îşi are conduita sa. de el depinzând întreaga suită de gânduri. motiv.1. conduita exprimă nu numai activitatea sau acţiunile umane care au loc în planul trăirilor interioare. socială şi naturală. Noţiuni generale despre conduita umană 3. Fenomenul motivaţional al conduitei umane este deosebit de complex. ci şi cele exterioare. Conduita umană reprezintă o relaţie personală cu lumea din jurul nostru. O conduită civilizată a reprezentantului autorităţii uneşte în jurul său toate . sentimente. atitudini şi fapte ale individului. în relaţiile dintre oameni. Aceasta cuprinde nenumărate manifestări specifice ale individului în raport cu particularităţile situaţiilor relaţionale.1. prin care materializăm gândurile şi faptele noastre şi redăm comunicarea dintre psihic şi propriul comportament. de creştere a receptivităţii faţă de respectivul stimul venit din exterior. o relaţie între şinele nostru şi lumea exterioară. stă la temelia întregului ansamblu de conduite umane. interes de moment sau de perspectivă. De natura şi profunzimea motivaţiei depinde derularea randamentului şi a conduitei în direcţia stimulării pe drumul randamentului şi al satisfacţiei maxime în muncă. de pregătire pentru acţiune. Motivaţia conduitei presupune unirea factorului exterior stimulator cu cel din interiorul fiinţei noastre.33 CAPITOLUL 3 CONDUITA ÎN RELAŢIILE OFICIALE CU PUBLICUL 3. cu stimulii primiţi din exterior. se produce într-un anumit context motivaţional. absolut personale. Este foarte important de reţinut că nici un om nu are o conduită în afara unui scop. prin care căutăm să ne integrăm în armonia lumii naturale sau în societate. Conduita umană şi motivarea acesteia În practica relaţiilor interumane. ale subiectivităţii umane. Motivaţia este un factor determinant pentru conduita cuiva. fără o anumită aspiraţie. Ea este determinată de anumite cauze.

ce se manifestă. • conduitele creative. . Motivele pot fi în legătură cu propria persoană (vrea să fie apreciat. prin conduitele perceptive. determinate de specificul profesiilor şi activităţi umane. Perfecţionarea conduitei umane Tot ceea ce ţine de manifestarea omului ca fiinţă raţională şi conduita sa se află într-un neîntrerupt proces de dezvoltare. îşi iubeşte soţia etc. de particularităţile acestora. favorizate de nivelul conduitelor interne şi puterea stimulilor externi. rolul principal în dinamica sa avându-l interacţiunea permanentă şi conştientă între inteligenţa individului şi cerinţele muncii sale. Există conduite cu caracter de generalitate. specializare şi perfecţionare.34 motivele împlinirii cerinţelor profesiunii. diversificare.2. la rândul lor. adaptive. ori motive ţinând de profesiunea sa. simte nevoia să fie de folos oamenilor în apărarea adevărului. conduite cu caracter de generalitate. 3. • conduitele logice. emoţionale. • • conduitele ştiinţifice. doreşte să se afirme. care se manifestă în cadrul tuturor formelor de activitate umană şi conduite specializate.1. Acest proces nu se derulează de la sine. mentale. În prima grupă. voliţionale. se disting: • conduitele interne. condiţiile şi relaţiile interumane în care trăieşte. care au ca sursă cunoştinţele acumulate prin învăţare şi informaţiile ştiinţifice curente. senzoriale şi afective. • conduitele profesionale ale fiecărui individ. care includ procesele psihice. inclusiv inteligenţa.) sau în legătură cu mediul uman pe care îl întâlneşte. întemeiate pe gândire şi raţionament. interesele şi aspiraţiile sale. care au ca sursă reglementările sociale şi achiziţiile individuale dobândite prin educaţie.

intelectual şi afectiv. este conduita sa în muncă. această noţiune se referă la întregul comportament motric. îndreptat spre realizarea scopului profesiunii sale. • deprinderea cu un regim zilnic de activitate ordonat. între care: • dezvoltarea capacităţilor intelectuale. cu scopuri parţiale şi generale bine precizate. determinate de instrumentele şi relaţiile de comunicare şi colaborare interumană. 3.35 • conduitele individuale şi sociale. în normele de comportare proprii statului de drept. Determinante par a fi însuşirile legate de caracter. în sens larg. Conduita în muncă şi formarea acesteia Coordonata care îl defineşte cel mai bine pe funcţionarul public. Rolul hotărâtor în formarea şi aprecierea unei astfel de conduite revine mai multor factori. care să fie îndeplinite cu regularitate. dar mai ales viitorul mod de a fi al funcţionarului public. precum şi a reprezentărilor şi a noţiunilor despre viitorul muncii.2. îi evidenţiază cel mai Pregnant personalitatea. . socio-umană. motivaţie şi voinţă. • formarea unor deprinderi generale şi speciale de muncă. În cadrul conduitelor specializate. • formarea şi cultivarea unor calităţi de voinţă şi trăsături de caracter.2. Conduita în relaţiile oficiale cu publicul 3. menite să ducă la deprinderi de muncă perseverentă şi continuă. implicate în împlinirea diverselor atribuţii ale profesiunii. se disting conduitele reprezentând specificul fiecărei profesiuni şi gen de activitate. dispoziţii şi instrucţiuni. lărgirea sferei de cunoaştere a diferitelor ipostaze ale profesiei.1. Conduita în muncă a funcţionarului public este apreciată prin raportare la exigenţele sociale cuprinse în legile ţării.

logică etc. a tuturor sistemelor biopsihice. • calităţi voliţionale: curaj. hotărâre. se are în vedere solicitarea fizică şi nervoasă. • capacitatea de a lua hotărâri rapide şi corecte în momente presante. dârzenie. . intelectuală. de specificul organizării instituţiei. de psihologie. ca intelectual. perseverenţă. • ştiinţa şi arta relaţiilor cu comunitatea. c) Sub raport intelectual. afectivă şi morală. stăpânire de sine. • înţelegerea corectă a raporturilor dintre drepturi şi obligaţii. care presupune: • o activitate a sistemului nervos.36 • dirijarea activităţilor colaterale pe direcţii convergente cu activităţile ce se desfăşoară pentru formarea conduitei de muncă. Conduita în muncă este hotărâtoare pentru întreaga existenţă a funcţionarului. Formele de exprimare a conduitei Modul particular de afirmare a conduitei specifice funcţionarului se materializează într-o serie de cerinţe de natură organizaţională.2. 3. cum sunt: • volumul şi calitatea cunoştinţelor teoretice referitoare la disciplinele de specialitate: juridice. spirit de grup (echipă). b) Sub aspectul cerinţelor biopsihice.2. pentru a-l aprecia ca om. biopsihică. iniţiativă. a) Pe plan organizaţional. modul de exprimare a conduitei este ilustrat de cerinţele şi normele legale. sociologie. modul de exprimare a conduitei cunoaşte o foarte largă gamă de însuşiri hotărâtoare. echilibru emoţional etc. de disciplina proprie acestei profesiuni.

conduita se exprimă în: • personalitatea individului. e) Sub aspectul valorilor morale. cu vecinii etc. civilizate. În aceste situaţii se pot comite destule greşeli. să primească o cerere. curajul. conduită ireproşabilă. eroismul. apariţia unei atmosfere ostile muncii. afectivitate. orientarea.2. cu familia. • trăsăturile şi virtuţile morale specifice: bărbăţia. care evident atrag după sine aprecieri defavorabile. de obiectivitate şi corectitudine. se vor adresa întrebări corespunzătoare. Conduita trebuie perfecţionată în scopul preîntâmpinării apariţiei unor elemente negative. scăderea spiritului de răspundere. de aceea considerăm că este imperios necesar a se avea în vedere următoarele principii: • trebuie să-i fie clar ce doreşte solicitantul să ştie dacă nu cumva respectiva dorinţă vizează probleme ce sunt de competenţa altuia. Numai după aceea se va da lămurirea.37 d) Exprimarea conduitei funcţionarului este determinată şi de factori ce nu ţin de cunoaştere: temperament. Conduita în relaţiile oficiale cu publicul a) Când relaţia s-a născut la iniţiativa publicului Practica a dovedit că. abateri de la cerinţele conduitei corecte. 3. urmărind înlăturarea oricărei neînţelegeri sau interpretări greşite a dorinţelor persoanei respective. astfel devenind cu . în toate ipostazele sale de om al legii. aptitudini. cinstea.3. mai ales atunci când trebuie să dea o declaraţie. datoria. să elibereze un document sau când cineva i se adresează solicitându-i sprijinul etc. funcţionarul public trebuie să dovedească politeţe desăvârşită. explicaţia cerută de solicitant. • când solicitantul nu se exprimă destul de clar. deteriorarea relaţiilor interindividuale cu colegii de muncă. • lămurirea să fie cât mai scurtă. clară şi completă. cum ar fi: rutina.

Pentru conduita sa în asemenea situaţii. idei etc. deoarece ea este o armă puternică şi are o putere coercitivă proprie. • politeţea se impune chiar şi faţă de un om nepoliticos.38 adevărat folositoare solicitantului. în cadrul cărora trebuie să aibă o atitudine politicoasă.luate de autorităţi. Prin atitudinea politicoasă faţă de public. • solicitarea • trebuie adresată potrivit. • decât să spună persoanei respective un neadevăr sau să-i prezinte o orientare greşită. se va dobândi atât sporirea prestigiului.unele nepopulare . să fie respectuos. dar autoritar. enumerăm câteva norme obligatorii: • când se naşte o relaţie cu cineva. ţinută. să evite bruscarea sau atitudinea provocatoare. este preferabil să-l îndrume pe solicitant la cel în măsură să-l ajute. căreia nu i . din iniţiativa sa. la iniţiativa sa sau a instituţiei. devenind în cele din urmă coparticipanţi voluntari la menţinerea ordinii de drept. prin răspunsul la solicitările acestuia. cât şi la o gamă de alte mijloace: vorbire. să se ţină seama de motivele care îl determină şi obiectivul pe care îl urmăreşte persoana respectivă şi cui se adresează.. ci şi un rost obştesc. iar mimica şi gesturile adaptate situaţiei: când relaţia se naşte din nevoia unor acţiuni de corectare a comportamentului cuiva care a depăşit limitele toleranţei dar nici nu este în deplin acord cu normele socialele va apela atât la pregătirea sa profesională. astfel trataţi. vor începe să-şi piardă aversiunea faţă de măsurile . încercând să găsească nu doar un înţeles coercitiv. acesta intră într-un complex de relaţii cu publicul. neplăcut. ton. gesturi. maniera şi tonul corespunzătoare. b) Când relaţia s-a născut la iniţiativa funcţionarului public Îndeplinirea atribuţiunilor sale. care. cât şi exercitarea unei influenţe psihologice asupra mentalităţii oamenilor.

în toate acţiunile sale. Prin atitudinea şi comportarea lui. relaţii de familie. dar şi hotărât. • hotărârile luate. atunci el trebuie să persiste în cele hotărâte. se deosebesc printr-un ansamblu de însuşiri particulare. Ele pot fi: relaţii de prietenie. riscă să-şi slăbească sau chiar îşi slăbeşte autoritatea. • în acţiunile sale. trebuie duse la îndeplinire cu energie în folosul serviciului şi al publicului. cu atât mai mult cu cât si acestea cunosc o mare diversitate. îşi va atrage nu numai respectul publicului iubitor de ordine. făcând în acest fel poate chiar jocul adversarului. hotărâtă şi calmă). în caz contrar. La fel ca toţi oamenii. ci o atitudine sigură. . a dat o dispoziţie justă. multitudine a formelor de manifestare.Conduita în relaţiile neoficiale cu publicul Problema comportării civilizate în relaţiile neoficiale cu publicul prezintă o mare importanţă pentru calitatea raporturilor dintre instituţie şi comunitatea umană pe care aceasta o slujeşte.3.39 se poate sustrage nici chiar omul incult. indiferent de natura acestora. 3. indiferent că acestea s-au născut la iniţiativa unei părţi sau a alteia. • în ansamblul relaţiilor cu publicul. (prin energie nu trebuie să se înţeleagă bădărănia. Dacă după o temeinică analiză a luat o hotărâre corectă. a dat un răspuns corect. funcţionarul public trebuie să fie călăuzit de o imparţialitate desăvârşită^n ansamblul relaţiilor cu publicul. unul negativ în planul relaţiilor de comunicare neoficiale cu comunitatea. putând astfel să-şi piardă calmul şi stăpânirea de sine. Nu este permis nimănui a se lăsa prins în atitudini provocatoare sau jignitoare. ci îşi va asigura sprijinul populaţiei. Anumite particularităţi individuale pot avea un rol pozitiv.. funcţionarul trebuie să fie politicos. iar altele. de bună vecinătate. funcţionarii publici se aseamănă între ei dar în acelaşi timp.

pe oameni în general. ci se formează. Fără îndoială că stima şi respectul faţă de semeni se constată nu în declaraţii frumoase despre calitatea relaţiilor cu cei din jur. La temelia relaţiilor de comunicare neoficiale ale funcţionarilor publici cu întreaga comunitate stau normele de comportare civilizată în societate." În relaţiile de comunicare neoficiale cu publicul. iar axul derulării lor este respectul^stima şi dragostea pentru oameni. să se comporte respectuos cu fiecare individ. fiecare funcţionar public are datoria civică şi morală să contribuie la crearea unui cadru relaţional optim. în facultate şi se perfecţionează prin efort personal toată viaţa. ci în modul de comportare. se învaţă în familie.comportarea civilizată. deci aşa cum spune proverbul: „omul cel mai fericit este acela care poate face fericiţi pe cei mai mulţi oameni. are la îndemână un mijloc simplu. chiar şi în situaţiile cele mai pretenţioase. morale. despre relaţiile interumane. despre civilizaţia acestor relaţii. în respectarea normelor şi cerinţelor unor relaţii civilizate cu toţi oamenii. se creează o stare de mulţumire şi satisfacţie personală. aproape de acea trăire pe care o numim fericire. Ele ne învaţă pe fiecare cum să respectăm pe omul de lângă noi. . de-a lungul existenţei sale. Un mod civilizat de a fi în relaţiile cu membrii comunităţii generează şi întăreşte respectul faţă de funcţionar şi instituţie. dar eficient . În acest scop. Realizarea acestui principiu fundamental este condiţionată de cunoaşterea şi respectarea normelor şi regulilor de comportare civilizată create şi statuate de societatea umană. în şcoală. nu trecem cu vederea că fiecare funcţionar public îşi formează propriile păreri despre semenii săi. Desigur. el va trebui să-şi armonizeze conştiinţa cu cea a oamenilor in mijlocul cărora trăieşte. cum să cultivam relaţii interpersonale sănătoase. Cu toate acestea. ca şi pentru ei înşişi. indiferent de părerea pe care ar putea să şi-o formeze. despre unul sau despre altul dintre semenii săi.40 relaţii de întrajutorare etc. Modul civilizat de a fi în societate nu este un dar. la un moment dat.

fără echivoc. el va trebui să dea dovadă. politeţea îmbracă o multitudine de forme şi ipostaze care ţin atât de domeniul comportamentului individual. comportarea în modul cel mai civilizat cu putinţă. • civilizaţia modului de a ne îmbrăca şi de a purta hainele. Dovada educaţiei. . în orice situaţie ne-am afla. • civilizaţia timpului personal. • civilizaţia erosului. de cel urban. Într-o societate. • politeţea străzii. în orice situaţie relaţională sau generatoare de relaţii cu publicul s-ar afla. este o temeinică dovadă de bună creştere. • civilizaţia sănătăţii şi a alimentaţiei. a culturii şi civilizaţiei este POLITEŢEA. cât şi de cel al comportamentului social. de lumea civililor sau a militarilor.41 bazate pe stimă. a superiorităţii gândirii. • civilizaţia conversaţiei şi a scrisului. Fiecare funcţionar public îşi va putea îndeplini corect şi complet misiunea sa de apărător al legii. pentru realizarea acestui obiectiv se impune manifestarea celui mai ales respect pentru fiecare om. numai în măsura în care relaţiile sale cu toţi oamenii sunt de cea mai bună calitate. dar ea constituie şi o obligaţie civică. • civilizaţia modului de a ne saluta şi a răspunde la salut. Ori. de un anumit rafinament şi de deplină înţelegere. a relaţiilor familiale şi interfamiliale. funcţionarul intră permanent într-o mare diversitate de raporturi neoficiale cu semenii săi. În viaţa cotidiană. adică de EDUCAŢIE. Fie că este vorba de mediul rural. Orientarea întregii conduite faţă de oameni după aceste norme şi reguli de viaţă civilizată. • politeţea în mijloacele de transport. Iată câteva exemple: • civilizaţia gesturilor. al ordinii de drept. pe afecţiune. prietenie şi dragoste. respect şi consideraţie. profesională dintre cele mai relevante pentru întreaga viaţă a funcţionarului public.

vârstă. îndemânarea. în general la bine şi la rău. Prin comportamentul său civilizat. nivel cultural. la nunţi. dovedind o ţinută morală . al farmecului verbal.42 • civilizaţia faţă de rezultatele muncii etc. în speţă a funcţionarului public. poziţie socială etc. acasă. respectiv puritate interioară a gândurilor şi sentimentelor. în mijloace de transport.. noţiunea de POLITEŢE provine din limba italiană. aptitudinile. amabilitate în relaţiile cu ceilalţi oameni. atitudine care se exteriorizează printr-o ţinută generală adecvată. o manifestare publică a cuiva. experienţa dobândită prin exercitarea profesiunii. dar şi calităţile sale de intelectual şi de om al legii. să lase în sufletul interlocutorilor nostalgia revederii cu un om al demnităţii personale. Prin natura profesiunii sale. Din punct de vedere etimologic. Politeţea reprezintă modul de comportare care se manifestă prin bunăcuviinţă. FUNCŢIONARUL PUBLIC are acces în cele mai variate medii. Politeţea. intră în relaţii cu oameni foarte diferiţi ca profesie. botezuri. al unei zile de naştere. înmormântări. se întâlneşte cu ei pe stradă. normele de comportare civilizată. reflectă eforturile oamenilor în general de a reglementa sfera relaţiilor interumane care nu au un caracter juridic. POLITEŢEA face parte din cerinţele obligatorii ale comportamentului faţă de semenii noştri. Ea se adresează celor din jur. la serviciu. „puritate morală". fiind un act social. Deşi nu are un caracter de normă juridică. în care are forma POLITEZZA „curăţenie". Îi va fi de mare folos şi temeinica pregătire profesională. al gesturilor alese şi al eleganţei vestimentare. În oricare din multiplele situaţii posibile generatoare de relaţii interumane se cere ca funcţionarul public să impresioneze plăcut. Ca funcţionar excelent şi intelectual bine format. respect. să-i cucerească. el trebuie să influenţeze în bine atitudinea oamenilor faţă de propria lor persoană şi faţă de ceilalţi. cu prilejul unei onomastici.

La fel ca şi în scriere. a devenit o normă de politeţe. propoziţii şi fraze exprimate în armonie cu modul de a vorbi ^fiecare profesiune presupune existenţa unui mod particular de vehiculare a ideilor. trădează lipsa de cultură sau un nivel sărac al acesteia. lipsa de expresivitate. sentimentele. convingător. a gândurilor). corectitudine şi totodată într-un limbaj ales. dezordonată. folosind în acest scop cuvinte. va influenţa în bine atitudinea publicului faţă de autoritate.43 corectă. neorânduiala frazelor etc. cât şi pe cale orală. dar şi o ştiinţa. A vorbi corect elegant. Vorbirea nearmonioasă. CAPITOLUL 4 RETORICA ÎN RELAŢIILE OFICIALE CU PUBLICUL 4. arta de a convinge pe auditor de justeţea ideilor expuse printr-o argumentaţie bogată. frumos. cu claritate. Calitatea de a ne exprima cu convingere. gângăveala. A vorbi bine. expresiv. atitudinile.1. este o artă. competentă. presupune a-ţi cultiva talentul de a intra în relaţii civilizate cu oamenii. Cu arta şi ştiinţa vorbirii frumoase se ocupă retorica (arta de a vorbi frumos. stărilor emoţionale pe care le transmit. de a purta un dialog . construcţia vicioasă a frazei. riguroasă. prin vorbire exprimăm gândurile. articularea defectuoasă a cuvintelor. Retorica (vorbirea) Oamenii comunică între ei atât în scris. creşterea respectului general al comunităţii faţă de sine şi faţă de profesiunea sa. ideile. Pentru funcţionarul public. o conduită aleasă. ci şi o obligaţie profesională şi morală de strictă utilitate în relaţiile cu publicul. o îndatorire socială în orice situaţie sau ipostază ne-am afla. cursiv. retorica nu este doar o artă de a vorbi frumos. ceea ce dă un contur aparte mesajului informaţional. cu eleganţă. pusă în valoare de un stil ales). ca şi pentru cei din alte profesiuni apropiate.

• Aveţi libertatea de invenţie şi obligaţia adaptării vorbirii la situaţii diferite. 4. Se ştie că a vorbi frumos şi bine nu este doar o haină de sărbătoare purtată la diferite ocazii. În vorbirea sa. ci şi maniera de a discuta. interesant şi util cu fiecare din cei ce se adresează administraţiei. are importanţă deosebită nu numai subiectul abordat. • Pe parcurs luaţi o atitudine mai fermă.1.44 plăcut. care să vizeze un spectru larg al intereselor instituţiei. sincer. susţinându-vă ideile cu fapte şi argumente. să evite ambiguităţile (cu excepţia cazului când ambiguitatea este un mijloc de aflare a adevărului). mai ales când relaţia s-a născut la iniţiativa instituţiei.1. Recomandări utile pentru un bun vorbitor • Evitaţi să arătaţi prea multă încredere în dumneavoastră de la început. ale judecăţii limpezi. Este bine să păreţi modest. solicitând serviciile sale. să nu obosească. la reacţia publicului. ci este una din datoriile sale. pentru a nu apărea arogant. în dialogul cu publicul. Una din cerinţe este ca ideile expuse în dialogul purtat cu publicul să nu fie rupte de ceea ce îl interesează pe solicitant. de preocupările cotidiene ale acestuia. să influenţeze la deschideri şi comunicări fără bariere. . în orice grup social în care se poate afla. unul din acele instrumente prin care se face plăcut şi agreat în colectivul de muncă. cu probitate în faţa auditorilor. în familie. ale gândirii corecte. • Folosiţi principiile şi regulile logicii. unul din mijloacele prin care îşi face serviciul către publicul cu care vine în contact. pentru a vă defini poziţia faţă de auditoriu. • Faceţi demonstraţiile convingător. să folosească expresii adecvate. de a-1 interesa şi coopta pe partener şi calitatea limbajului folosit. Vorbirea trebuie să fie agreabilă. ale raţionamentului. să fie natural. funcţionarul public trebuie să fie limpede.

pentru a-i conferi dinamism şi credibilitate. dar în realitate subliniindu-1 în mod aparte. ferm în afirmaţii. elegant. dar au şi caracter de premeditare. Pentru a avea un stil corect. care vizează următoarele cerinţe: • alegerea termenilor. • Fiţi concis în recapitularea problemelor. • Ajutaţi-vă pe parcursul vorbirii de gesturi. pentru a deveni convingător în mod afectiv la ceea ce spuneţi. ideile de neacceptat. un argument. Acestea sunt: a. talentul. menţionaţi un fapt dând impresia că acest lucru este făcut în treacăt. a cuvintelor potrivite în raport cu ideile . Corectitudinea stilului.45 • Respingeţi elegant. atitudini adecvate pentru a mări puterea de a convinge. asigurarea succesului purtând nota sa personală. arta de a exprima ideile şi sentimentele într-o formă aleasă. Stilul vorbirii Noţiunea de „stil" a apărut în strânsă legătură cu cea de „retorică". care completează discret argumentaţia logică. Principiile şi calităţile stilului Stilul vorbirii este propriu personalităţii fiecărui individ. • Când este cazul. dând aparenţa unei simple erori de expresie. evitând o argumentare care ar putea fi folosită de adversar. un fapt. se impune cunoaşterea şi respectarea principiilor şi calităţilor sale. dar cu vigoare. • Faceţi aluzii subtile. mişcări. personală. 4. folosiţi revenirea deliberată la o idee. de vorbire al cuiva dintr-un anumit domeniu de activitate în scopul comunicării cu semenii săi. în stilul propriu de exprimare. el nu este un dat. Funcţionarul public va avea întotdeauna un fond de idei pentru fiecare subiect (problemă).2. patetic. frumos. Ea reflectă şi se referă la modul specific de exprimare. ci se formează. pe care o va aborda în dialogul cu publicul.

plăcut. f. ori pe care noi îi abordăm. natural. Frumuseţea stilului este un rezultat al corectitudinii şi clarităţii acestuia.2. comentarii ce pot afecta prestigiul instituţiei şi al funcţionarului public. de a gândi. simplu.1. d. fie că dau naştere la discuţii. clar expuse limpezi în conţinutul lor. fiziologice ale individului. Claritatea stilului exprimă dorinţa ca ideile să fie corect gândite. fiecare având un ritm personal de comportare. stărilor afective. de a scrie. ideilor. Greşeli ce se pot comite în raport cu principiile şi calitatea stilului . Universalitatea este o calitate a stilului prin care o comunicare verbală trebuie să fie o expresie a realităţii vieţii şi a lumii înconjurătoare. realităţii de gândire. h. Exactitatea de sens a cuvintelor şi redarea fidelă a gândurilor. nu pot lipsi dintre cerinţele unui stil căutat. Ritmicitatea (cadenţa) stilului este o rezultantă a cadenţelor organice. de a vorbi. b. • evitarea greşelilor de pronunţare care. fie că nu lasă o impresie plăcută. clar formulate. informaţii şi sentimente. fluxul de gânduri. iar cuvintele să fie distinct şi corect pronunţate. idei. stilul de vorbire adaptându-se subiectului abordat. ritmului. fiind dată de armonia gândirii. Ceea ce spunem să fie pe deplin lămuritor pentru cei care ni se adresează cu o solicitare. • respectarea regulilor gramaticale privind acordul subiectului cu predicatul. c. de a acţiona. 4. Muzicalitatea vorbirii este esenţială. cuvintelor şi expresiilor folositele. e.46 pe care vrem să le comunicăm. g. Simplitatea este o calitate a stilului de a comunica în mod firesc. apreciat.

2.  Pleonasmele sunt cuvinte care repetă aceeaşi idee şi sunt folosite în aceeaşi frază. stârnesc ilaritate şi afectează seriozitatea exprimării. prin care se reiau chestiuni spuse de alţii.  Purismul excesiv reprezintă tendinţa de a scoate din vocabular toate cuvintele de origine străină.  Barbarismele sunt termeni sau expresii împrumutate.  Construcţia vicioasă a frazei. depăşind măsura şi bunul gust. şi chiar obscen. dar care poate da involuntar un sens neaşteptat.2. de originalitate. Conversaţia.  Cacofonia constă într-o alăturare neplăcută de sunete sau cuvinte. care sunt folosite incorect de cel care vorbeşte. prin care expresiile devin fără sens în speranţa de a obţine originalitate. 4.  Arhaismele şi provincialismele folosite excesiv. adică vorbirea lipsită de expresivitate de inventivitate. care reflectă discordanţa muzicală a vorbirii.47  Banalitatea verbală (ponciful verbal). Exemplu: „Du-te iară-n curte-n fund.  Sinonimele (cuvinte cu aceleaşi înţelesuri) nu trebuie folosite în aceeaşi frază. Reguli de bază ale conversaţiei politicoase .  Salocismele sunt expresii sintactice care evidenţiază că vorbitorul nu cunoaşte gramatica limbii române.  Parafonia este dispunerea normală a cuvintelor în aceeaşi propoziţie. semn al dezordinii în gândire.  Excesul de neologisme. al lipsei de rigoare intelectuală."  Manierismul este stilul de a vorbi cu alambicări forţate. de regulă dintr-o limbă străină.

fie ea chiar genială. . firesc. regula ce se impune întotdeauna. va afecta conversaţia si va avea rezultate de nedorit. atitudinile) sunt utile la momentul potrivit şi nu în exces. nu-1 folosi. Vorbirea rapidă. Dacă nu cunoşti pronunţia corectă sau sensul unui cuvânt. gesturile. Să nu întreci măsura.  Formulează corect propoziţiile şi frazele. pe firul gândirii logice. într-un ritm plăcut. Eivită să începi majoritatea frazelor cu „au". nicicând şi niciunde. Opreşte-te la timp şi nu monopoliza discuţia. repetarea monotonă a aceleiaşi idei. Acţiunile care completează vorbirea (mimica.48 Conversaţia ocupă cea mai mare întindere din vorbirea funcţionarului public în relaţiile sale cu publicul. nu-l părăsi cu un aer jignit. pronunţându-le clar. chiar dacă ai talent de povestitor.  Dacă partenerul de dialog (adversarul) a avut mai multe argumente.  Vorbeşte cu tact. nu vorbi zgomotos. Redăm sintetic principalele reguli ale unei conversaţii politicoase:  Să fii temperat. dar mai ales când discuţia se poartă cu persoane despre care ştim prea puţin sau aproape nimic. chiar dacă aveţi dreptate.  Nu trageţi concluzii după fiecare afirmaţie a interlocutorului. ci întrerupe politicos discuţia sau schimbă cu abilitate subiectul. a fost mai documentat şi te-a învins prin cuvinte. pentru că faceţi o impresie penibilă.  Controlează-ţi vocea.  În exprimarea ideilor. trăncăneala. opinia. căci „tonul face conversaţia”.  Fii mai întâi un bun ascultător al spuselor celor din jur şi apoi să iei cuvântul (să-ţi spui părerea. „am" etc. nu întrerupeţi pe vorbitor. foloseşte în mod predominant limbajul. ideea). dar mai ales într-o societate pretenţioasă.

s-a răspândit şi termenul de „gestică". Funcţionarul public trebuie să ştie să dea limbajului său calitatea de instrument al apropierii faţă de oameni. într-o anume stare sau situaţie. prin mişcări fireşti.  Evită ticurile verbale de tipul: „desigur".  Este cu totul nepermis a face glume pe seama infirmităţii sau slăbiciunilor. se manifestă şi în felul cum o face ca ţinută ori în expresia sa corporală. în timpul discuţiei. însoţite de o mimică sau de un gest de dezacord cu ceea ce dorim să comunicăm să fie viciate. în mod voit. pasiunilor unei persoane prezente. dar fără răutate. „exclus". Pronunţarea corectă şi gestica adecvată îi vor fi de mare folos în cucerirea . prin gestică. să devii ţinta unor ironii amicale.3. tocmai din cauza neconcordanţei gestului cu fondul ideatic. 4. de o interpretare eronată. o idee corectă. descifrându-se o multitudine de semnificaţii. nu este armonie între vorbirea funcţionarului public şi gesturile sale. această noţiune reflectă ansamblul de gesturi folosite de cineva. potrivit ideilor şi sentimentelor pe care vrea să le comunice. o intenţie din cele mai tolerante. Gestica Politeţea. „foarte adevărat" care dovedesc lipsa de fineţe şi de atenţie faţă de interlocutor. A gesticula are sensul de a mişca mâinile în timpul vorbirii sau pentru a exprima ceva fără a utiliza cuvinte. încearcă să schimbi cu abilitate firul discuţiei sau să răspunzi cu o glumă. buna educaţie a omului care vorbeşte. prin dicţie. cu care însoţeşte vorbirea sa. La modul general. În strânsă unire cu retorica. fără voia noastră. Să nu te complaci în această situaţie. Este şi mai dăunător unei atmosfere în relaţiile cu publicul situaţia când. „absolut". Interpretarea lui de către public stă sub semnul incertitudinii şi de aici riscăm ca un gând bun.49  S-ar putea ca. în fiecare gest.

4. a fost descoperită şi reabilitată în zilele noastre. de sine şi de munca lor. este veche ca însuşi cuvântul. pentru rezolvarea diferitelor situaţii în care s-ar putea afla. Pentru că azi.50 respectului publicului pentru sine şi instituţia din care face parte. 4.1. Întocmirea şi realizarea discursului 4. de abia „ţinându-şi răsuflarea" la începutul secolului al XX-lea. rostul . Ea se înregistrează din cele mai vechi timpuri. O cerinţă stringentă pentru prestigiul acestuia. stilul vorbirii. Noţiunea de discurs Ţelul oratorului este să convingă. conduita ireproşabilă. este deci si aceea privind o gestică a mâinilor şi o mimică adecvată. pentru munca sa. Impunătoare şi înfloritoare în antichitatea greacă şi romană. de a convinge prin discurs. Retorica sau arta discursului a avut un destin pe care îl putem caracteriza drept miraculos.4. El se poate impune prin seriozitate şi profunzimea ideilor. ca şi acum 2000 de ani. Ca ştiinţă. prin eleganţa şi fineţea naturală a stilului său. dispreţuită şi gâtuita multe secole de-a rândul. prin existenţa unor discursuri rostite cu ocazia unor întruniri publice ale marilor conducători sau ale războinicilor lumii antice. Această artă şi ştiinţă în acelaşi timp. renăscută timid în secolul al XVIII-lea. prin atitudinea lui temperată. Retorica este îmbinarea artei construcţiei discursului cu teoria despre discurs. se afirmă în epoca clasică a Greciei antice. să obţină adeziunea celor ce-l ascultă. o dată cu valul de procese ce au fost declanşate de căderea tiranilor din cetăţile greceşti Sicilia şi Siracuza. pentru a se putea bucura de respectul oamenilor. evitarea excesului de limbaj şi de gestică în dialog cu publicul. sunt cerinţe de care trebuie să ţină seama toţi funcţionarii publici. Pregătirea profesională.

Formarea sau perfecţionarea deprinderilor îndeamnă la determinarea sensului şi sentimentelor conţinute în mesaje.51 discursului. pentru a atinge nivelul de competenţă necesar. Fiecare individ are capacitatea înnăscută de a folosi diverse limbaje pentru a comunica. bazată pe convingerea necesităţii competenţei în comunicare şi pe depunerea unui efort conştient de autocunoaştere. Succesul acestei aplicaţii trebuie evaluat imediat şi învăţat din concluzii. Aşadar. cum spunea cel mai mare orator al antichităţii. • Transferul cunoştinţelor obţinute în viaţa reală. din partea consultantului specialist. este necesară dorinţa de a o face. înţelege sentimentele celorlalţi faţă de mesaj şi a face prezentări persuasive în faţa unui auditoriu. să placă şi să emoţioneze. De aceea. a utiliza feed-back-ul. a vorbi convingător. de învăţare şi de practicare. în vederea stimulării şi declanşării unor anumite emoţii. • Efectuarea de exerciţii prin simulări şi interpretări de rol. • Analiza normelor şi principiilor comportamentului uman. este să convingă. care pot fi învăţate. Cicero. comportamente şi tehnici specifice. apreciem că discursul este conţinutul mesajului pe care o persoană îl transmite după ce acesta a fost prelucrat. practicate. conceptele şi regulile care guvernează arta vorbirii. trebuie parcurse următoarele etape: • Asimilarea de cunoştinţe fondate ştiinţific privind principiile. individul trebuie să-şi formeze sau să-şi perfecţioneze anumite deprinderi specifice de comunicator. În vederea formării deprinderilor. evaluate şi perfecţionate. Pentru aceasta. de analizare şi înţelegere a relaţiei de comunicare. În concluzie. el trebuie să-şi însuşească anumite deprinderi. a asculta. care asigură practicarea celor învăţate şi primirea imediată de feed-back în legătură cu performanţa. gânduri sau raţionamente în mintea sau inima publicului. .

însă este bine să nu se renunţe la nici una: • analiza scopului propus prin expunere şi a auditoriului. Toate discursurile trebuie să răspundă la trei mari obiective generale: a direcţiona. pregăteşte-te să eşuezi". Conţinutul discursului În lucrarea „Phaidros". Perspectiva unor discursuri dă dureri de cap tuturor. • lupta pentru obţinerea feed-back-ului. scriitori.2. Fiecare dintre noi suntem vorbitori. înainte de realizarea discursului trebuie să găsim răspunsurile la următoarele întrebări: • care este obiectivul? • cine este auditoriul? • este necesară comunicarea cu adevărat? Dacă nevoia de comunicare este o necesitate pentru a pune procesul în mişcare.52 4. cititori. Noi nu putem sa nu comunicăm. • susţinerea propriilor idei şi teze cu argumente irefutabile. Pentru aceasta trebuie să parcurgem şase etape. recapitulare. a informa (sau a întreba) şi a convinge. Poate că cel mai important lucru de avut în vedere înaintea oricărei prezentări este acesta: „dacă eşuezi în pregătire. Ele nu sunt folosite totdeauna în ordinea expusă. Pentru a avea succesul scontat de autor. probabilităţi. mai puţin oratorilor experimentaţi. • documentarea. • organizarea comunicării în cea mai bună variantă.4. Platon arată care sunt părţile componente ale discursului: preambulul. Vorbitul reprezintă o îndemânare (pricepere) şi din această cauză puţini vor deveni mari oratori. • elaborarea discursului şi editarea lui. indicaţii. . mărturii. Improvizaţia la o prezentare serioasă nu poate fi lăsată la mâna muzelor care. primul pas este acela de a analiza obiectivul. Atunci când comunicăm avem ca scop determinarea unei acţiuni din partea celui care citeşte sau ascultă. ascultători. expozeul.

pentru a nu pierde din atenţie anumite aspecte de detaliu. Nu alegeţi o formă „tehnicistă" pentru un public prea puţin avizat. pentru că este mai dinamică şi va permite un dialog real cu auditoriul. d) Abordarea punctelor slabe presupune alegerea a două strategii: • Ori eludaţi aceste puncte şi vă pregătiţi să răspundeţi întrebărilor. următoarea: a) Schema logică a prezentării presupune: stabilirea ideilor cheie. Structura unui discurs este. c) Recepţia. b) Forma prezentării poate fi: relaxată. Atunci când pornim pregătirea pentru un discurs este bine să avem în vedere şi câteva recomandări:  în primul rând.53 capricioase cum sunt. • Ori atacaţi chiar dumneavoastră punctele slabe şi le răspundeţi convingător. pentru a nu pierde elementele importante puteţi să vă structuraţi ideile discursului pe mici bucăţele de hârtie. trebuie să ne familiarizăm în detaliu cu obiectul prezentării. academică. repetarea din timp în timp a ideilor expuse şi a concluziilor trase este obligatorie. este posibil să ne părăsească chiar în cursul prezentării.  în al doilea rând. e) Tipul de prezentare: • Este preferabil să alegeţi prezentarea liberă (fără a citi).  în al treilea rând. • Dacă nu vă puteţi concentra. Dacă traseul logic este prea lung. . în linii mari. stabilirea relaţiilor dintre acestea. este importantă aflarea detaliilor privind publicul căruia îi facem prezentarea. este bine să cunoaştem şi părţile bune şi pe cele mai puţin bune ale discursului.

înainte de prezentare. ca toate elementele vizuale de ajutor să funcţioneze. În această etapă se poate dovedi extrem de importantă capacitatea . Pregătiţi-vă spontaneitatea. Repetaţi înainte gesturile de indicare pe hărţi. pentru cursivitatea discursului. punctaţi cu degetul arătător în aer etc. h) Încadraţi-vă în timpul prescris. grafice. un joc de cuvinte.). Dacă subiectul este mai amplu trataţi temele cheie. • De obicei prezentările (discursurile) nu trebuie să fie mai mari de 15-20 de minute. astfel încât ele să se integreze firesc mişcărilor dumneavoastră. Atunci când vreţi să susţineţi ceva în mod special. puteţi să ridicaţi tonul sau să remarcaţi printr-un gest (ridicaţi un deget. • De cele mai multe ori. Nu glumiţi însă excesiv.54 f) Folosiţi suporturi vizuale: • Folii pentru retroproiector: diapozitive. în cadrul prezentărilor. dezvoltaţi chestiunile esenţiale aparte şi lăsaţi deschise temele pentru întrebările ce urmează prezentării. Pregătiţi pentru prima parte a prezentării (primele 5 minute) un calambur. Câteva îndrumări privind modul de realizare a discursului Lăsaţi descoperit traseul logic în sfera pe care o stăpâniţi cel mai bine. Nu gesticulaţi excesiv. întrebările vor fi cu siguranţă axate pe acest subiect şi vă vor da ocazia să faceţi o expunere detaliată şi convingătoare. tabele etc. nu o piedică. verificarea aparatelor generează momente penibile. film.. Găsiţi-vă o poziţie comodă de prezentare. tabele. o mică autoironie care va relaxa auditoriul. g) Verificaţi. de aceea este important să vă asiguraţi că ele sunt un sprijin. Atenţie la tonul vocii: el nu trebuie să fie monoton.

• utilizarea unor materiale ilustrative (scheme. • formarea unei fraze de început care să atragă atenţia auditoriului (evitând extremele sau dramatismul excesiv). Captarea atenţiei auditoriului. În fine. cât mai concis şi utilizând un limbaj accesibil auditoriului. . • formarea unei întrebări retorice (întrebare). Comunicarea temei. Se comunică tema discursului. grafice. putem aprecia că un discurs poate avea următorul conţinut: Introducere În această secţiune a discursului. care să-i stimuleze pe auditori să reflecteze asupra subiectului. 3. şi la care să nu se poată răspunde printr-un simplu „da" sau „nu". precum şi fixarea necesară alegerea temei respective. • utilizarea unui citat sugestiv. astfel încât să poată fi reţinută cu uşurinţă.) care pot stimula interesul auditoriului. Aceasta se poate realiza prin: • referirea la importanţa subiectului (avertizarea auditoriului asupra faptului că ceea ce urmează este interesant sau este important pentru ei ori este ceea ce ei îşi doresc).55 dumneavoastră de a pregăti şi susţine un „discurs bun". se caută câştigarea sentimentelor. • utilizarea unei anecdote sau a unei caricaturi în legătură cu logica subiectului (dar să nu lezeze gustul auditoriului). vorbitorul va urmări trei obiective generale: 1. Motivarea temei. Prin motivare. suplimentară a ascultărilor asupra temei. care este familiar auditoriului şi îi inspiră respect. Se prezintă raţiunile pentru care s-a considerat emoţiilor şi dorinţelor auditoriului. 2. fotografii etc.

similitudini între un lucru deja cunoscut şi un altul necunoscut. este o metodă inductivă. Se repetă cele două. vorbitorul trebuie să urmărească. de la problemă la soluţie. • • în ordine logică: se formulează ideea. Aceste idei trebuie formulate concis şi accesibil. Acestea nu trebuie să fie prea lungi sau prea abstracte pentru auditoriu. • de la cauză la efect: se utilizează în cazul evenimentelor legate prin relaţii cauzale. Este o metodă deductivă. concise. această aranjare poate fi utilizată în orice discurs. în încheiere. pentru a menţine şi întări efectul introducerii şi cuprinsului. care dezvoltă tema aleasă. în care se porneşte de la o problemă particulară şi se ajunge la o soluţie generală. trei idei . Ideile principale pot fi selecţionate şi aranjate în câteva moduri: • în ordine cronologică.56 Cuprins: Pentru cuprinsul discursului se stabilesc 2-3 idei principale (mesaje). apoi se probează. Încheiere Un discurs bine organizat şi prezentat poate fi compromis printr-o încheiere necorespunzătoare. indiferent de subiectul său. De aceea. în care se pleacă de la formulare generală către o aplicaţie particulară. Ele sunt dezvoltate prin folosirea următorului material ajutător: • explicaţii constând din expuneri simple. • analogii sau comparaţii. • ilustraţii constând în exemple detaliate în sprijinul unei idei. trei aspecte importante: • reamintirea ideilor principale.

• reamintirea motivaţiei. • o concluzie sintetică.57 principale ale cuprinsului. Orice act de comunicare are cel puţin două feluri de auditoriu: unul aflat la sfârşitul emiterii şi unul la sfârşitul recepţiei comunicării. încheierea trebuie să accentueze. există două curente: 1) Spune ce ai de spus. spune ce ai spus şi spune din nou. Aceasta trebuie să sublinieze viguros mesajul de transmis. arată punctele negative şi demonstrează-le. scopurile urmărite de vorbitor. reformulează propunerea. punând o serie de întrebări specifice persoanei care va prezenta discursul: • care sunt punctele de vedere asupra problemei? . Analizând un auditoriu la sfârşitul emiterii. Cei care întocmesc discursul ar trebui să se poată baza pe presupunerea că participanţii se vor pregăti corespunzător. prin alegerea şi prezentarea subiectului expus. În domeniul întocmirii discursurilor. Metode de întocmire a discursului Chiar dacă discursurile sunt diferite ca stil şi conţinut. şi vor avea la îndemână datele necesare. 4. 2) Afirmă. întocmirea lor trebuie să se facă adecvat. arată punctele pozitive. din nou. dând astfel discursului un aspect circular. cel puţin pentru aria lor de responsabilitate. în ordinea în care au fost ele analizate. Dar cum poate cel care face comunicarea să fie receptat? Numai rareori noi acţionăm unilateral.3. Concluzia poate face legătura cu momentul de captare a atenţiei din introducere.4. se cer răspunsuri la întrebările: • promit eu ceva auditoriului? • ceea ce afirm este în concordanţă cu orientarea politică sau cu filosofia curentă? • poate fi cineva deranjat de ceea ce plănuiesc să spun? Putem obţine răspunsuri la aceste probleme.

cugetarea filosofului. • Cum ne aşteptăm ca el să reacţioneze la această comunicare? • Cu ce auditoriu avem de-a face? Receptiv? Cald? Ostil? • Cât de mult este familiarizat cu subiectul? • Ce ton ar fi mai nimerit? Cald? Sobru? Analiza perceperii scopului şi auditoriului este un prim pas în atragerea de partea noastră a ascultătorului. ai zice. De aceea nu se poate găsi nimic mai rar pe lume ca un orator desăvârşit. vocea tragedianului şi. gesturile unui actor celebru. În pregătirea unui discurs. descoperirea şi acceptarea de informaţii despre sine şi o dorinţă de autoperfecţionare"." Ne confruntăm cu o serie de întrebări şi dacă analizăm auditoriul care recepţionează. spunea el. „Talentul. memoria jurist-consultului. Majoritatea oamenilor pot ţine discursuri dacă se pregătesc. Există un număr de lucruri pe care e important să le facem: 1) Cunoaşteţi-vă subiectul. • Ce aşteaptă aceasta să audă de la noi.58 • care îi este stilul? Rezervat? Umorist? Subtil? Candid? înşelător? îşi asumă riscul? • cum vorbeşte persoana? Cicero afirma despre orator: „unui orator trebuie să-i pretindem ascuţimea de minte a logicianului. • Unde va avea loc prezentarea. Freud considera că „a te autocunoaşte. . este condiţia esenţială pentru ca o persoană să ajungă orator. deoarece această onestitate cu mine reclamă căutarea. exprimare aproape ca a poetului. la aceasta trebuie să se adauge o cultură cât mai vastă. trebuie să aflăm: • Care va fi audienţa. • Când va avea loc prezentarea. a fi complet onest cu tine însuţi. constituie un efort uman deosebit.

onestitate." • Faceţi glume. • Nu beţi prea mult înainte de a vorbi. 7) Îmbrăcaţi-vă adecvat. • Dacă cei din public vor să pună întrebări. „Vorbiţi pentru ceasul de pe peretele din fundul sălii. veţi avea emoţii şi audienţa va simţi. • Adaptaţi-vă auditoriului. Oamenilor le plac vorbitorii cu umor. 8) Exersaţi-vă discursul. dacă este posibil.59 2) Pregătiţi-vă subiectul. Dacă nu ştiţi suficiente lucruri. 3) Verificaţi ilustraţiile. Astfel. Pregătiţi-vă bine înainte. dacă este posibil. Nu trebuie să fie complicate şi pot fi chiar autoironice. Trebuie să ţinem cont de câteva aspecte ale limbajului: claritate. un limbaj acceptabil. Nu este bine să fie ofensive. 5) Verificaţi echipamentul. recunoaşteţi. 6) Exersaţi folosirea echipamentului. • Folosiţi ilustraţii transparente pentru retroproiector şi proiecţii de filme. Răspundeţi cinstit . • Vorbiţi clar.dacă nu ştiţi. vorbind în timp ce proiectaţi materialul şi asiguraţi-vă că stăpâniţi aspectele tehnice. sinceritate. Câteva recomandări pentru orator • Cunoaşteţi-vă subiectul. Pregătiţi-vă acasă. o bună gramatică. dar un pahar cu alcool vă relaxează. entuziasm. Pentru a vorbi cu talent este necesar să aflaţi întâi care va fi audienţa şi să . 4) Vizitaţi sala. Nu folosiţi termeni tehnici în faţa unui public obişnuit sau termeni generali în faţa unui public de experţi. vă va fi uşor să vă amintiţi ce aveţi de spus şi veţi trezi interesul audienţei. spuneţi-le să le pună la sfârşit.

riscaţi să păreţi artificial şi pompos. Fiţi încrezător în dumneavoastră înşivă şi vorbiţi clar. a casetofonului. respiraţi adânc pentru a vă calma. . Ideal. poate aţi dori să ştiţi. puneţi chiar dumneavoastră înşivă una sau două întrebări. fapt întotdeauna stânjenitor. auditoriul se va plictisi. precizaţi de la început cum veţi proceda. dar şi dacă vă mişcaţi tot timpul veţi distrage atenţia celorlalţi. măcar aţi reuşit să umpleţi golul. Din păcate. Nu evitaţi să vă mişcaţi mâinile dar nici nu le fluturaţi tot timpul în faţa auditoriului. E desigur. Începeţi prin a familiariza publicul cu „regulile jocului". Cu cât exersaţi mai mult. Amândouă aceste lucruri sunt vitale. în cazul în care aţi prevăzut timp pentru întrebări. Dacă aveţi prea multe emoţii soluţia este să citiţi discursul cuvânt cu cuvânt. dacă se poate. ar fi să exersaţi discursul chiar în sala în care va avea loc evenimentul. cu atât veţi avea mai multă încredere în forţele proprii. Nu trebuie să fie o glumă complicată şi în nici un caz nepoliticoasă. Demaraţi discursul cu o glumă. Glumiţi pe seama dumneavoastră sau a muncii dumneavoastră. a partenerului. Chiar dacă nu veţi fi întrebat nimic după aceea... Dacă nu vi se pun întrebări. emoţiile mobilizează. Puteţi spune ceva de genul „în timp ce dumneavoastră vă gândiţi ce să întrebaţi. Publicul doreşte să faceţi o figură bună. dar folosiţi-l ori de câte ori puteţi. Nu exageraţi cu umorul." şi puneţi întrebarea respectivă. Toată lumea are emoţii. Dacă staţi cu mâinile pe lângă corp veţi părea artificial. în faţa oglinzii. Încheiaţi cu mulţumiri şi acceptaţi aplauzele. Cel mai bine ar fi să scrieţi numai titlurile şi subtitlurile pe bucăţi de hârtie sau carton şi să le aşezaţi în ordine. Publicul speră şi doreşte ca expunerea să fie interesantă şi ca vorbitorul să prezinte cum trebuie informaţiile. e unica soluţie dacă nu puteţi să vă descurcaţi altfel. Cel mai bine este să faceţi unele mişcări ocazionale. iar publicul va deveni mai relaxat şi mai receptiv fată de dumneavoastră. Acest lucru va sparge gheaţa.60 hotărâţi ce vreţi să spuneţi. de ajuns să aruncaţi o privire la titluri şi veţi avea suficiente informaţii pentru a continua să vorbiţi. Oricum. Înainte de a începe. Dacă sunteţi prea blazat. desigur.

cuvântul va fi neinteligibil. puteţi pierde atenţia auditoriului. faceţi pauze. trebuie să ţinem seama şi de comunicarea verbală. puteţi folosi o inflexiune crescândă (de la minim la maxim) spre a exprima o doză de siguranţă şi o inflexiune descrescândă pentru nesiguranţă. camera unde veţi vorbi. Nu vă grăbiţi niciodată în cuvântul dumneavoastră. Fixaţi-vă volumul. Pentru a folosi tonul eficient. volumul. iar o frecvenţă mai joasă denotă calm sau oboseală. Folosiţi un ton convenabil. ar trebui să dovediţi calităţi de cântăreţ. Tonul poate fi superior şi inferior pe scala vocii. Folosiţi acea frecvenţă ce conferă măreţie prezentării pe care o faceţi. cercetaţi în prealabil sala. nu întrerupeţi foarte des cu pauze şi nu divizaţi discursul. nivelul şi pauzele în vorbire? Folosiţi vocea în aşa fel încât să creaţi interes. va trebui să vorbiţi tare pentru că mulţimea va absorbi sunetul. . adesea. Dacă nu variaţi semnificaţia. într-o altă ocazie sau pentru uz personal. Pauzele din vorbire au acelaşi rol ca punctuaţia în scriere. iar auditoriului .61 Păstraţi întotdeauna o copie a discursului şi a ilustraţiilor. În întocmirea şi prezentarea unui discurs.timp să culeagă ideile. Pauza vă dă dreptul să vă reglaţi respiraţia. Alternarea tonurilor evită monotonia şi direcţionează atenţia ascultătorului. modul cel mai eficient de a obţine efectul dorit. apoi micşo-raţi-1 şi măriţi-1 pentru a obţine efectul scontat. Nu se poate vorbi de o frecvenţă standard valabilă pentru orice cuvântare. Cum folosiţi inflexiunile vocii pentru a transmite ideile sau informaţiile? Controlaţi frecvenţa. Dacă vorbiţi prea repede. O frecvenţă mai mare denotă emoţie sau o acţiune rapidă neaşteptată. astfel încât auditoriul să „vă digere" spusele. Când sala va fi plină. Dacă este posibil. Volumul este o altă tehnică verbală care poate da măreţie cuvântării dumneavoastră. Un volum mai slab este. va avea de suferit semnificaţia. Schimbaţi volumul pentru a sublinia o idee. ca să le puteţi utiliza din nou. Oricum. Într-o frază. dar dacă vorbiţi prea încet.

este vorba de introducere şi trecerea către primul punct principal. Desigur. puteţi articula cum trebuie un cuvânt. foarte încrezător. Trageţi aer adânc în piept şi cercetaţi auditoriul. . dinţii şi limba.62 Articulaţia şi pronunţia trebuie să le luaţi în considerare în expunerea dumneavoastră. nu vă scuzaţi. Asta vă ajută foarte mult să treceţi de primul şi cel mai dificil minut. alţii au probleme de ordin fizic. Totdeauna trebuie să fiţi pregătit să depăşiţi teama de scenă. pentru a nu crea impresii negative înainte de a începe să vorbiţi. De fapt. Unii devin puţin nervoşi. Ţinuta trebuie pusă la punct. lăsaţi-o să audă punctele principale. Se formează deja o impresie despre dumneavoastră. Ascultaţi-vă vorbind şi faceţi-vă cuvintele distincte şi inteligibile. În orice caz. Nu plictisiţi asistenţa cu introducerea. ca vorbitor. spuneţi. ea nu trebuie să fie. Folosiţi gesturi naturale. prezentarea şi organizarea comunicării verbale se bazează pe formula: „fii scurt şi concis". verificaţi-vă discursul în faţa unui ascultător critic. Cunoaşteţi înainte ceea ce aveţi de spus şi după aceea. maxilarul. pur şi simplu. Suntem. Stabiliţi un contact vizual cu auditoriul şi urmăriţi reacţia. Toţi ne lovim de această spaimă a scenei. Puteţi începe o dată cu primul discurs. Unele aspecte privind comunicarea neverbală Sindromul păunelor transpirate. Articularea este arta de a vorbi inteligibil şi a emite sunete potrivite folosind buzele. Studiaţi „la rece" primele paragrafe din lucrare. Puneţi-vă în gând să începeţi prin a vorbi cu voce tare. Lungimea expunerii este un element crucial. Dacă se poate. dar să nu scăpaţi din vedere pronunţia sa. Urmărind reacţia vă veţi muta atenţia de la propria persoană la auditoriu acolo unde. Un alt moment important este apariţia în public. probabil. Fiţi vioi şi activ. De regulă. de fapt. cei mai îndreptăţiţi să ne apreciem discursurile. Ambele indică comanda orală pe care o daţi limbii. O bandă de magnetofon şi o oglindă vă pot fi de mare ajutor. sigură.

dacă nu ştiţi că a adormit. Nu vă lăsaţi greutatea alternativ. cel puţin. înapoi sau lateral. pe câte unul din picioare. Dacă le folosiţi. imediat. Folosiţi ajutoarele vizuale pentru a vă face înţeles. nu vă balansaţi înainte. asiguraţi-vă că toţi îl pot vedea. rugaţi pe cineva să manipuleze aparatul. Plictisiţi auditoriul. Faceţi publicul să simtă că îl priviţi şi îi vorbiţi. dar. O apariţie corespunzătoare oferă încredere şi reduce teama de scenă. • nu folosiţi o planşă până când discursul nu permite acest lucru. • asiguraţi-vă că mijlocul vizual este clar. Folosiţi expresia feţei. • nu vorbiţi cu faţa către planşe. nu îl fixaţi cu privirea. Comportaţi-vă de parcă aţi fi implicat într-o discuţie. Nu este nimic magic m lucrul cu mâinile. ci atât cât este necesar. . nu vă întoarceţi. se reţine aproximativ 65%.63 dar nu artificial. Nu va trebui să zâmbiţi sau să vă miraţi în continuu. • nu le folosiţi exagerat. Nu vă aplecaţi deasupra pupitrului. Este cea mai bună metodă de a obţine feed-back-ul auditoriului şi de a reţine atenţia. priviţi-l uneori. Trebuie să stabiliţi un contact vizual cu auditoriul. atunci când se adaugă elemente de vizualizare. • nu citiţi tot textul de la planşe. dar nu exageraţi. Oricum. • dacă folosiţi proiecţia. Gesturile reprezintă o altă formă a comunicării neverbale. Nu-1 puteţi trezi. • să aveţi puse în ordine mijloacele vizuale. Folosirea mijloacelor vizuale: • nu staţi între auditoriu şi mijlocul vizual. simplu şi poate fi observat (citit). • verificaţi scrierea şi punctuaţia. Folosiţi-le însă cu prudentă. priviţi şi vorbiţi spre cei care vă ascultă. faceţi-o natural.

Desigur. S-ar putea să nu fie vina dumneavoastră. Un auditoriu vioi poate fi un avantaj sau un dezavantaj. pentru că va spori entuziasmul propriu. Dacă toţi cei din public sunt împotriva dumneavoastră. care este de fapt un pretext pentru a ţine un lung discurs despre propria părere. Opriţile ferm după câteva minute. Dacă nu vă vine în cap nici o glumă sau lucru interesant. dacă provocaţi deliberat auditoriul cu declaraţii controversate. de persoane care vă întrerup şi sunt încântate dacă reuşesc să vă supere sau să vă umilească. Bravaţi dacă puteţi. ocazional. Majoritatea celor din public vor fi de partea dumneavoastră dacă veţi avea parte. Aceştia aşteaptă. momentul ca să pună o întrebare. Discursul dumneavoastră are ca scop trezirea acestui entuziasm de la început. „Vă rog să vă opriţi aici pentru că vreau să răspund la întrebarea pe care mi-aţi pus-o". Este un dezavantaj dacă sunteţi întrerupt sau hărţuit tot timpul. învăţaţi să detectaţi aceste persoane de la început. va îmbunătăţi felul în care prezentaţi informaţiile. înainte ca publicul să se plictisească.64 Să intuim care ar putea fi atitudinea ascultătorilor. bravaţi tot timpul. . Această senzaţie vă va încuraja şi susţine. cât şi pentru că un asemenea comportament din partea publicului nu trebuie tolerat. atunci trebuie să fiţi pregătiţi pentru astfel de reacţii. atunci trebuie să faceţi ceva pentru a-1 trezi din somn. dar restul publicului vrea să audă ceea ce am spus". Cei care fac pe deştepţii sunt mai dificili. scurtaţi-1 cât mai mult posibil şi luaţi-o ca pe o lecţie. de obicei. E de ajuns să-i puneţi la punct: „aveţi dreptul la propria opinie. Dacă simţiţi în timpul expunerii că publicul se plictiseşte. schimbaţi-vă tonul vocii sau folosiţi mai multe ilustraţii. Un auditoriu vioi este un avantaj. Nu este drept faţă de ceilalţi să permiteţi întreruperi constante. atât de dragul mândriei personale. Ţineţi-vă discursul. dacă manifestă entuziasm faţă de ceea ce spuneţi. Cei care întrerup tot timpul nu sunt iubiţi de public.

Câteva rânduri pe un carneţel sau 10 secunde de gândire aprofundată reprezintă o cheie a succesului comunicării. şi aceasta fiindcă s-au documentat. Ei apar ca oameni care stăpânesc profund subiectul şi se simt minunat în rolul de vorbitori. De fapt.65 4. subliniază ideile de bază. Riscuri în întocmirea si realizarea discursului . au fost de mai multe ori în această postură sau au devenit experţi ai unui subiect de mai multă vreme şi ştiu cum să-1 prezinte pe moment. Aceasta nu înseamnă că vom scrie un material detaliat şi apoi vom memora cuvânt cu cuvânt. Este ceea ce facem când trebuie să vorbim în public. să facă judecăţi asupra auditoriului şi să ia hotărâri asupra punctelor principale şi ajutătoare. chiar dacă are la dispoziţie câteva secunde.4. trebuie să aibă capacitatea să-şi aşeze gândurile într-o ordine coerentă. concluzionează şi încheie. Este necesar un plan. cuvintele şi expresiile folosite la vremea efectuării discursului vor fi spontane şi naturale.5.4. Folosind cei şase paşi de comunicare. Vorbirea elaborată face referire la unele situaţii în care avem la dispoziţie largi posibilităţi de pregătire a cuvântului. spontani şi receptivi la feed-back. Pentru aceasta. avem nevoie de multă încredere în forţele proprii. vorbitorul. Indivizii care pot prezenta rapoarte spontane şi elaborate sunt de invidiat. 4. ci înseamnă că va trebui să ne planificam şi să exersăm cu atenţie prezentarea. Tipuri de discurs Discursul spontan şi discursul pregătit din timp Vorbirea spontană este ceea ce facem atunci când ni se cere să dăm răspunsuri pe durata unei şedinţe sau când ni se cere să luăm cuvântul în cadrul unei adunări. spun ce au de spus. Ei gândesc înainte de a vorbi. le place foarte mult ceea ce fac. fără a fi avertizaţi dinainte de acest lucru si fără o pregătire prealabilă.4. de stăpânirea subiectului şi de darul unei gândiri independente. Oricum. lucru care le permite să fie direcţi.

şi contrastul.asemănător cu definirea. ca să dramatizaţi similitudinile dintre două obiective sau situaţii. când.să fie potrivite. • Statisticile . ca: cine. Vorbirea în glumă este cea mai propice modalitate de exprimare. • Explicaţia — în trei moduri: o definiţie . scurte şi să reţină atenţia.mijloc de susţinere a opiniilor dumneavoastră. O cale de a obţine aceasta este discutarea lor în termenii înţeleşi de ascultători. sunt prezentate în grupuri de câte două sau trei.o simplă explicaţie în termeni uzuali.pot fi mijloace excelente de sprijin. de ce. în care oamenii mai sensibili fac de multe ori greşeli. ce. Să evităm orice glumă. o descrierea . Remedii potenţiale pentru înlăturarea unor slăbiciuni: • Exemplele . • capcana religioasă . cuvinte (sintagme) cu conţinut etnic sau rasial. Arătaţi-le sursa exactă a statisticilor dumneavoastră.66 Capcane în comunicare: • capcana sprijinului vizual (ilustrarea vizuală) să prezinte exemple de oameni fără a lăsa impresia de discriminare. • Mărturiile (declaraţiile) .să nu lăsăm ascultătorilor simţământul de frustrare sau de ridicol. dacă ştiţi cum să lucraţi cu ele. Trebuie redactate simplu şi să fie uşor de înţeles. dar de obicei mai . o analiză .împărţirea subiectului pe care îl abordaţi în părţi mici şi pe probleme. pentru a realiza impactul necesar. unde. Destul de des. cum. ca să accentuaţi diferenţele. • capcana etnică/rasială - folosirea unor cuvinte poate fi contraproductivă. • Comparaţia şi contrastul .folosiţi comparaţia. frază.

Capacitatea de convingere şi credibilitatea (sau acceptarea informaţiilor dumneavoastră) depind de calitatea materialului ajutător. numită logica. Materialul ajutător are „o soră geamănă". . revelator şi accesibil. Faceţi ca acesta să fie simplu.67 personală şi mai subiectivă.

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful