Prof.univ.dr. STANCU ŞERB Conf.univ.dr.

DAMIAN MICLEA

NOTE DE CURS

RELAŢII PUBLICE ŞI COMUNICARE

Bucureşti - 2006 -

2

CUPRINS CAPITOLUL I – INTRODUCERE ÎN RELAŢII PUBLICE 1.1. Ce sunt relaţiile publice 1.1.1.Clasificarea relaţiilor publice 1.1.2.Procesul de relaţii publice 1.1.3.Trăsăturile caracteristice procesului de relaţii publice 1.1.4.Elementele procesului de relaţii publice 1.2. Etapele procesului de relaţii publice 1.2.1.Definirea scopului (stabilirea obiectivelor) 1.2.2.Cercetarea în teren 1.2.3.Elaborarea strategiei de relaţii publice 1.2.4.Implementarea activităţilor de relaţii publice în mediul vizat 1.2.5.Evaluarea programului de relaţii publice 1.3. 1.4. Tehnici şi metode de relaţii publice Imaginea instituţiilor

CAPITOLUL 2 – TEORIA COMUNICĂRII ÎN RELAŢIILE PUBLICE 2.1. 2.2. 2.3. 2.4. Definiţia Istoria Necesitatea comunicării Tipuri de comunicare 2.4.1.Comunicarea verbală 2.4.2.Comunicarea în scris 2.4.3.Tipologia comunicării în relaţiile oficiale cu publicul 2.5. Obstacole în calea comunicării în relaţii publice 2.5.1.Obstacol de ordin social 2.5.2.Obstacole de ordin cultural

3

2.5.3.Obstacole de ordin psihologic 2.5.4.Obstacole de ordin fizic CAPITOLUJL 3 – CONDUITA ÎN RELAŢIILE OFICIALE CU PUBLICUL 3.1. Noţiuni generale despre conduita umană 3.1.1. Conduita umană şi motivarea acesteia 3.1.2. Perfecţionarea conduitei umane 3.2. Conduita în relaţiile oficiale cu publicul 3.2.1. Conduita în muncă şi formarea acesteia 3.2.2. Formele de exprimare a acesteia 3.2.3. Conduita în relaţiile oficiale cu publicul 3.3. Conduita în relaţiile neoficiale cu publicul CAPITOLUL PUBLICUL 4.1. Retorica (vorbirea) 4.1.1. Recomandări utile pentru un bun vorbitor 4.2. Stilul vorbirii 4.2.1. Greşeli ce se pot comite în raport cu principiile şi calitatea stilului 4.2.2. Conversaţia. Reguli de bază ale conversaţiei politicoase 4.3. Gestica 4.4. Întocmirea şi realizarea discursului 4.4.1. Noţiunea de discurs 4.4.2. Conţinutul discursului 4.4.3. Metode de întocmire a discursului 4.4.4. Tipuri de discurs 4.4.5. Riscuri în întocmirea şi realizarea discursului BIBLIOGRAFIE 4 – RETORICA ÎN RELAŢIILE OFICIALE CU

în mod expres. se are în vedere informarea obiectivă a publicului. În realizarea acţiunilor de relaţii publice. evident în maniere diferite. de publicitate. o întreprindere.4 CAPITOLUL 1 INTRODUCERE ÎN RELAŢII PUBLICE 1. teoretic sau aplicativ etc. Aceste relaţii au fost privite de către unii din punct de vedere psihologic. Privite. Publicitatea urmăreşte. o instituţie. susţinerea propriei activităţi şi favorizarea dezvoltării întreprinderii. ceea ce explică existenţa numai în literatura americană a peste 1000 de definiţii. ele exprimă. O asemenea definire a relaţiilor publice ne dă posibilitatea distingerii de fenomenul publicitar. înainte de toate. formarea.1. să le menţină şi să le dezvolte. ori întreprinderi şi oameni. dintr-un unghi psihologic. de către alţii din punct de vedere sociologic.. o concepţie nouă despre modul în care o instituţie sau întreprindere trebuie să-şi creeze relaţii cu oamenii. se spune că prin relaţii publice se popularizează o firmă. filosofic. precum şi în rândul publicului. în vreme ce prin publicitate se popularizează un produs al firmei . deci ca mecanisme de stabilire a legăturilor între instituţii. nu sugestionarea lui ca în cazul publicităţii. Ce sunt relaţiile publice Definirea termenului de „relaţii publice" a fost influenţată de poziţia pe care s-au situat diferiţi teoreticieni. relaţiile publice pot fi definite ca fiind ansamblul de mijloace folosite de către instituţii şi întreprinderi pentru a crea un climat de încredere şi simpatie în rândul propriului personal. pe când relaţiile cu publicul vizează crearea unui climat de încredere în rândul publicului şi al propriului personal. Cu toată această mare varietate de definiţii. De aceea. menţinerea şi dezvoltarea unei „clientele" urmărindu-se exclusiv scopuri publicitare.

Relaţiile publice. . Esenţialul este ca fiecare om să se considere coparticipant la activitatea instituţiei sau întreprinderii respective. în cadrul cărora se discută activitatea pe compartimente sau în ansamblu. o întreprindere.5 respective. cum ar fi: armata. Relaţii publice interne ale instituţiei Cel mai mare impuls dat relaţiilor publice este legat de „descoperirea" de către şcoala de la Harvard. Acţiunile de relaţii publice interne pot fi realizate în modalităţi diferite. măsurile de luat etc. atât prin scopul general. 1.1. pliante. iar instituţia să-i apară în minte ca fiind cea care îi permite să-şi manifeste din plin spiritul inventiv. iar cele ce ţin de publicitate sunt mai ales comerciale. desfăşoară acţiuni de relaţii publice interne şi acţiuni de relaţii publice externe. broşuri. a faptului că relaţiile umane constituie un factor al muncii productive. De aici s-a ajuns la concluzia că „armonizarea" relaţiilor dintre membrii unei colectivităţi instituţionalizate favorizează desfăşurarea şi dezvoltarea activităţii respective. condusă de Elton Mayo în perioada 1924-1927. acţiunile realizate prin relaţiile publice sunt mai ales sociale. se pot folosi emisiuni radio şi de televiziune. poliţia. ca: reuniuni informative cu personalul. sunt considerate ca fiind necesare şi posibile la orice instituţie şi întreprindere şi la orice nivel. specialiştii în relaţii publice consideră că prin intermediul acestor relaţii are loc o „îndoctrinare” a personalului cu o filosofie a întreprinderii respective. comunicare personală etc.. în care elementul predominant să fie înţelegerea restului economic şi social al acesteia. se pot difuza filme realizate de personalul propriu. Prin conţinutul lor. instituţii de învăţământ şi cultură etc. perspectivele. creator. Clasificarea relaţiilor publice Există părerea unanimă că o instituţie. Ca urmare. De aceea. se vorbeşte de „relaţii publice" ale statului şi ale organismelor de stat.1. cât şi prin maniera specifică în care se realizează.

unde sunt angrenaţi mai mulţi angajaţi şi care acţionează pe baza unui plan foarte bine stabilit.2.1. şi de climatul psihologic pe care şi-l creează în exteriorul său. ci acţiunile. este vorba despre un ansamblu de activităţi care trebuie derulate pe o perioadă de timp delimitată sau nelimitată. despre un obiect sau fenomen. în rândul celor cu care vine în contact. având drept scop schimbarea sau modificarea unor prezentări. relaţiile publice se bazează în totalitate pe sentimentul de încredere pe care îl creează persoanele sau instituţiile interesate. ci cu un întreg proces care poate fi denumit procesul de relaţii publice. . Procesul de relaţii publice După cum precizam mai înainte. rezultatul este planificat. Datorită acestor considerente. 1. la nivelul altor instituţii sau publicului larg. mai mult decât atât. Informaţiile care se vehiculează pentru a crea un climat psihologic favorabil în rândul publicului din afara întreprinderii trebuie foarte bine selectate. prevăzut şi aşteptat chiar. Ele nu trebuie să ia forma unei campanii publicitare. Toate elementele trebuie privite într-un întreg şi. Relaţii publice externe Buna desfăşurare a muncii în instituţia sau întreprinderea respectivă este dependentă. apreciem că avem de-a face nu cu o derulare de activităţi la nivelul unei instituţii sau organizaţii. Se apreciază că o atenţie deosebită trebuie acordată clientelei şi marelui public. După părerea noastră. ele trebuie să prezinte nu produsele sau serviciile întreprinderii. intenţiile şi perspectivele acestora.6 personalitatea. respectându-se reguli semantice. procesul de relaţii publice are ca scop principal câştigarea încrederii şi poate fi reprezentat ca un ansamblu de vectori care acţionează în mai multe etape şi la niveluri diferite. în anumite limite. După cum bine se observă.

7

1.1.3. Trăsăturile caracteristice procesului de relaţii publice Foarte mulţi specialişti sunt de acord că principalele trăsături caracteristice ale acestui proces sunt următoarele: 1) Procesul de relaţii publice este intenţionat, are la bază o manifestare de voinţă a unei persoane sau a unei instituţii (organizaţii) în scopul, câştigării încrederii. 2) Acest proces urmăreşte o reacţie de tip impact, mai precis, ca urmare a acţiunilor desfăşurate de o persoană sau o instituţie (organizaţie), se urmăreşte un anumit tip de reacţie din partea altor persoane. 3) Activitatea de relaţii publice se desfăşoară pe baza unei strategii foarte bine pusă la punct, uneori în mai multe faze. 4) Procesul de relaţii publice are la bază realizările individului sau instituţiei (organizaţiei). În cazul în care instituţia sau individul are realizări slabe, procesul nu îşi va atinge scopul. 5) Scopul realizării procesului de relaţii publice este dublu. Din această activitate are de câştigat nu numai cel care îl iniţiază, dar şi publicul larg, ca beneficiar al serviciilor sau produselor ambelor instituţii (ofertant şi beneficiar). 6) Relaţiile publice constituie un atribut ai conducerii instituţiilor (organizaţiilor) şi permit menţinerea unor căi de comunicare între această întreprindere şi oamenii cu care intră în contact. De asemenea, procesul de relaţii publice poate avertiza din timp conducerea instituţiilor (organizaţiilor) despre unele tendinţe şi fenomene noi ce pot apărea. Procesul de relaţii publice cuprinde relaţiile cu presa, relaţiile cu publicul, relaţiile cu proprii angajaţi, relaţiile cu autorităţile şi, bineînţeles, relaţiile cu diferite instituţii şi organizaţii. Cu privire la dezvoltarea relaţiilor publice, imensa majoritate a

8

specialiştilor sunt de acord că în secolul următor acestea vor cunoaşte o dezvoltare explozivă, deoarece până acum şi-au dovedit utilitatea şi, mai mult, societatea modernă este şi v va fi controlată de informaţie. 1.1.4. Elementele procesului de relaţii publice Pentru ca procesul de relaţii publice să funcţioneze, el are nevoie de trei elemente. Acestea sunt: agentul de relaţii publice, clientul sau beneficiarul şi serviciile specifice. Agentul de relaţii publice Este un lucru cunoscut că, pentru a promova o strategie de relaţii publice, este nevoie de o înaltă calificare în domeniu. Deci nu orice persoană poate îndeplini această funcţie. Dincolo de calităţile pe care trebuie să le aibă un om cu studii universitare, Pregătirea lui va cuprinde, obligatoriu, şi următoarele discipline: sociologie, psihologie, retorică, management, legislaţie (publică şi privată), istorie, limbi străine. Totodată, persoana care lucrează în domeniul relaţiilor publice va trebui să posede temeinice cunoştinţe despre: mijloace moderne de comunicare, drepturile omului, istoria artei, politologie, arhitectură şi urbanism, informatică şi, nu în ultimul rând, (conducerea autoturismului. Agentul de relaţii publice trebuie să aibă capacitatea de a intra în relaţie cu semenii săi cât mai uşor şi mai natural cu putinţă, să fie prezentabil şi corect în relaţiile cu clienţii şi marele public. Din punct de vedere deontologic, agentul de relaţii publice are câteva obligaţii:

să nu-şi modifice obiectivele fără acordul clientului; contractului;

• să fie de partea instituţiei care l-a angajat până la terminarea • să nu se afle în prim planul activităţilor, pentru a-şi putea menţine deschise canalele de comunicare;

9

• să exploateze într-o manieră personală orice eveniment favorabil îndeplinirii mandatului său. Clientul Beneficiarul activităţii de relaţii publice poate fi o persoană sau o instituţie (organizaţie). Aceasta are nevoie de consultanţă profesională în domeniul relaţiilor publice pentru a-şi realiza un interes (scop) - ştergerea unei imagini negative a firmei, creşterea patrimoniului acesteia prin atragerea de investitori etc. Intre client şi agentul de relaţii publice iau naştere raporturi contractuale. Clientul stabileşte obiectivele ce trebuie atinse o dată cu demararea procesului de relaţii publice şi scopurile imediate sau de perspectivă. Cu privire la metodele şi mijloacele care trebuie folosite, clientul le poate propune agentului de relaţii publice, dar nu are dreptul să le impună. Serviciile de relaţii publice Gama de servicii de relaţii publice este extrem de largă atingând, practic, toate laturile activităţilor socio-umane. În general, serviciile în acest domeniu urmăresc crearea unor canale de comunicare cu beneficiarii sau administrarea acestor canale. Însă specifice acestor servicii sunt activităţile de promovare comercială şi marketing, consultanţă în domeniul politic, guvernamental, al afacerilor publice, financiar, relaţii de muncă, probleme de personal, educaţie sau recalificare, câştigarea încrederii opiniei publice, promovarea unei imagini de marcă etc. Trebuie precizat că, atunci când este vorba de consultanţă, persoana agent de relaţii publice — nu trebuie să fie expert în domeniul respectiv. Pentru elaborarea strategiei de relaţii publice el poate apela la specialişti recunoscuţi în domeniu.

deoarece dă posibilitatea celor doi interlocutori să se cunoască. 1. Pentru ca un proces de relaţii publice . Toate aceste documente trebuie puse la punct în prima etapă a acestui proces de relaţii publice. Aceste etape sunt obligatorii. identificarea căilor şi metodelor Pentru a derula un program de relaţii publice corect şi eficient. Definirea scopului (stabilirea obiectivelor) Această primă etapă este realizată de agentul de relaţii publice împreună cu beneficiarul serviciilor. dar totodată se armonizează interesele celor două părţi. găsirea problemelor care impietează asupra promovării unei imagini dorite despre instituţia avută în vedere. În anumite situaţii. întrucât nu toate obiectivele pe care beneficiarul doreşte să le realizeze pot fi realizate efectiv.2. Este atributul agentului de relaţii publice.2.1. iar activitatea în sine este premergătoare oricărei strategii.10 1. lipsa uneia împiedicând derularea întregului program de activităţi. iar pe de altă parte.2. Cercetarea în teren Este cea mai importantă etapă a procesului de relaţii publice. obiectivele pot fi realizate. obiectivul (obiectivele) pe care beneficiarul le pune în faţa (agentului de relaţii publice nu se pot realiza în unitatea de timp pusă la dispoziţie. Este o etapă importantă. Etapele procesului de relaţii publice Majoritatea specialiştilor apreciază că procesul de relaţii publice are cinci etape în care se derulează. care în anumite privinţe pot fi destul de mari. pe de o parte. Aceste etape sunt: 1. Ea are ca scop. Acest lucru este relevant. cercetarea ar trebui să asigure următoarele funcţii: 1) Determinarea domeniilor de unde trebuie culeasă informaţia. În fine. dar numai după ce beneficiarul acceptă şi posturile programului.2. După părerea noastră.

calitatea produselor. iar procesul de relaţii publice poate fi pus în pericol. este necesară obţinerea de date din următoarele domenii: a. cifra de afaceri. medie de vârstă şi gradul de ocupare al posturilor). particularităţi lingvistice. b. anuare).) importante sunt datele despre încadrarea personalului (pregătire. profesii dominante (numeric). politic: numărul de formaţiuni politice. ponderea acestora în rândul electoratului. care este obligat să ' cuantifice fiecare parametru în unităţi internaţionale. Cercetarea trebuie făcută de un specialist în domeniu. Informaţiile pot fi obţinute din surse publice (biblioteci. relaţiile cu partenerii externi etc. . Din acest punct de vedere. dar şi din presă sau direct de la persoanele care le deţin.11 să poată demara. obiceiuri cu caracter local. numărul locuitorilor. tradiţia în domeniu. social: organizarea socială a localităţii sau zonei unde se efectuează cercetarea. grad de ocupare a forţei de muncă. însă trebuie să dovedească discernământ atunci când le selectează. politica salarială. deoarece o informaţie greşită poate duce la luarea unei decizii greşite. În cazul instituţiilor din administraţia publică (prefecturi. de o manieră uşor de înţeles pentru ceilalţi. cifra de afaceri. economic: numărul de întreprinderi din zona aleasă. c. primării etc. obiectul activităţii desfăşurate (dacă obiectul procesului de relaţii publice este o întreprindere economică. persoana care face documentarea este liberă să găsească sursele cele mai credibile. orientarea pe eşichierul politic. este nevoie de foarte multe date din acest domeniu). 2) Obţinerea unor date despre instituţia (organizaţia) respectivă aceste date ne ajută să ne formăm o imagine completă şi reală despre: numărul de personal.

Putem spune că rezultatul întregului proces depinde de calitatea şi obiectivitatea acestei cercetări.). iar acestea. • al doilea motiv ne determină să acceptăm faptul că oricare sistem (mediu) manifestă intoleranţă faţă de anumite structuri care. având la dispoziţie datele cercetărilor efectuate până . agentul de relaţii publice. pentru a identifica acei vectori care nu sunt folosiţi cu maximă eficienţă şi care grevează asupra eficienţei sistemului respectiv. agentul de relaţii publice. pot fi exploatate raţional. dacă nu sunt cunoscute. atunci când sunt cunoscute.12 3) Identificarea problemelor esenţiale care fac ca imaginea instituţiei sau organizaţiei să nu fie cea dorită. urmând a se pune la punct strategia care stă la baza procesului de relaţii publice. 4) În continuarea cercetării. sociale etc. pot duce la blocaje. Cercetarea în acest caz trebuie efectuată de un specialist în domeniu. Mai precis. Datorită acestor considerente. iar uneori chiar la obstacole serioase în calea comunicării. ajutat de specialişti. studierea mediului unde va fi implementat procesul de relaţii publice este la fel de importantă ca şi cercetarea în ansamblu. Datele şi informaţiile obţinute cu ocazia verificării se coroborează cu cele obţinute în întregul proces de cercetare. asistat de agentul de relaţii publice şi are ca scop investigarea modului de organizare şi derulare a activităţilor (economice. 5) Un alt element al cercetării urmăreşte conturarea (stabilirea) unei strategii de abordare a activităţilor de relaţii public. Trebuie precizat de la început că această activitate este esenţială pentru conturarea procesului de relaţii publice. Studiul mediului este important din cel puţin două motive: • primul arată faptul că fiecare mediu are câteva modalităţi specifice de circulaţie a informaţiei. studiază mediul în care urmează a se implementa procesul de relaţii publice.

După părerea noastră.13 acum. precizat faptul că procesul nu este încă definitivat. de fondurile materiale avute la dispoziţie. rezultatele vor fi nule. trebuie puse în practică prin anumite tehnici şi metode specifice de relaţii publice. totuşi. urmărind acelaşi scop rezultat din cercetarea efectuată anterior. nu în ultimă instanţă. Cercetarea efectuată în acest caz de agentul de relaţii publice are rolul de a identifica acele tehnici de comunicare care sunt utile şi pot da randamentul cel mai bun în mediul vizat. 6) Aceste activităţi. Această fază este realizată numai de agentul de relaţii publice şi constituie cheia succesului în materie de relaţii publice. 1. precum şi succesiunea lor. pentru a avea succes. poate să proiecteze un anumit număr de activităţi de relaţii publice şi un calendar al desfăşurării lor. Astfel. • strategia de relaţii publice este concepută pe baza rezultatelor trecute.2. ci doar cuantificat şi ordonat în funcţie de factorul timp. activităţile ce urmează a se derula sunt ordonate în funcţie de priorităţi. face parte din strategia de relaţii publice care are la bază procesul de relaţii publice. folosind tehnicile şi metodele specifice de relaţii publice. de perioadele de timp în care se vor derula şi. Elaborarea strategiei de relaţii publice Faza finală a cercetării de teren are rolul de a pune la punct derularea unor activităţi într-o concepţie unitară.3. Organizarea activităţilor ce urmează a se desfăşura. Dacă cercetarea nu a identificat acele căi şi mijloace care să ducă la rezultatul scontat. trebuie să răspundă la următoarele comandamente: • toate activităţile se desfăşoară concertat. care tocmai au fost cuantificate. strategia de relaţii publice. . oricât de bine ar fi realizat procesul. Trebuie.

strategia de relaţii publice ce va fi adoptată trebuie să ţină seama de specificul activităţilor ce se desfăşoară în instituţia respectivă. 1. comunicarea.2. • conţinutul şi calitatea mesajului de transmis să fie de natură să formeze reprezentări fără echivoc la publicul ţintă.14 prezente sau viitoare ale instituţiei respective. . pentru a putea face o evaluare corectă a programului. • găsirea canalelor de transmisie cele mai performante şi adaptate acelui public. a activităţilor hotărâte. • să folosească eficient resursele materiale şi umane implicate în procesul de relaţii publice. În principal. • eşalonarea activităţilor trebuie să fie cea stabilită şi să urmărească acelaşi scop. eventual. • periodic. clienţi etc. Implementarea activităţilor de relaţii publice în mediul vizat Activitatea în sine este de resortul agentului de relaţii publice şi are drept scop identificarea canalelor de transmisie cele mai performante în mediul respectiv şi urmărirea realizării. agentul de relaţii publice derulează activităţile după calendar şi ia toate măsurile ca să recepteze ecoul pe care acestea. Dacă organizaţia induce în eroare beneficiarul procesului (public. Mai precis. activitatea în sine se poate asemăna cu manipularea. de obicei.4. de circumstanţele reale în care îşi realizează sarcinile profesionale persoanele care lucrează acolo şi de modul în care se face. să evalueze şi să adapteze strategia de relaţii publice folosită.). după calendarul stabilit. În cazul instituţiilor publice. strategia de relaţii publice adoptată va avea următoarele repere: • identificarea publicului ţintă. l-ar produce.

dar care nu pot afecta fondul problemei.5.. 1. interceptează reacţiile. deoarece toate forţele şi mijloacele procesului de relaţii publice sunt puse în mişcare. Asemănând activitatea de relaţii publice cu o acţiune militară.15 Această fază este cea mai dinamică. suma lor este cea care ne dă succesul. iar la sfârşit evaluează programul. - audio-vizuale.foarte bine precizate . Evaluările secvenţiale pot duce la modificări ale strategiei.generale. 1. când se evaluează întreg programul. Negocierea are loc între beneficiar şi agentul de relaţii publice pentru elaborarea şi implementarea strategiei. Tehnici şi metode de relaţii publice Pentru elaborarea strategiei de relaţii publice. Deşi în anumite momente activităţile de relaţii publice nu par deosebit de importante. Evaluarea programului de relaţii publice Evaluarea programului de relaţii publice este ultima fază. necesare . dar şi între agentul de relaţii publice şi instituţii ori colaboratori de sprijin. cât şi pe formarea acesteia.mesaje (comunicări). Agentul de relaţii publice este ca un dispecer: el trimite spre destinaţii diferite . faza despre care aminteam este cea a luptei propriu-zise.3. 1.2.Tehnici şi metode cu caracter general a) Tehnica negocierii – urmăreşte armonizarea intereselor până la acceptarea unui compromis din care părţile trebuie să aibă de câştigat. b) Tehnica interviului Interviul este un instrument de culegere de date şi informaţii. agentul de relaţii publice derulează o serie de activităţi specifice ce pot fi: . Aceasta se realizează secvenţial (o dată cu terminarea fiecărei faze) şi final. când se vede dacă modul de concepere şi realizare a strategiei este cel corect.

existenţă prelungită. cât şi pe parcursul derulării acesteia ori în faza evaluării finale. realizarea propriu-zisă. bogat în informaţie. pentru o anumită instituţie. este necesar în cazul activităţilor de mai jos. 4. Dosarul de presă cuprinde totalitatea documentelor ce vor fi puse la dispoziţia presei. clar în exprimare şi cu o adresă precisă. stabilirea obiectivelor – identificarea aspectelor ce trebuie urmărite. fără ca acestea să fie urgente sau absolut necesare. Acestea trebuie să fie alese dintre cele cu audienţă la public. . cu scopul de a readuce în atenţia publicului ţintă elemente ale strategiei de relaţii publice avute în vedere. Sub aspectul formei trebuie să fie laconic. Comunicatul de presă pentru activitatea de relaţii publice urmăreşte informarea publicului numai pentru anumite evenimente. - - Este folosit anterior întocmirii strategiei. Buletinul de presă – presupune difuzarea la intervale regulate a informaţiilor. 3. să se respecte câteva reguli: 1. Interviul are trei mari faze: - pregătirea – constă în culegerea de date şi informaţii despre persoane cu care vom intra în contact. excluzându-se intereselor particulare. periodic sau cu ocazia conferinţelor de presă. Poate fi sub forma unor discuţii directe sau chestionare. 2. Pentru ca această activitate să se desfăşoare în bune condiţiuni. c) Legătura permanentă cu mijloacele de informare în masă Cea mai mare parte a activităţilor de comunicare în relaţiile publice se face prin mass-media şi cu ajutorul acesteia. să aibă credibilitate.16 abordării unei tehnici de lucru adecvate. în vederea câştigării încrederii. Elaborarea comunicatelor de presă. Alegerea canalului de mediere.

. mandatul pe care îl primeşte din partea acestuia îi dă dreptul la un anumit grad de autonomie. de noutate. Ca urmare la nivelul instituţiei. îndeosebi în cazul instituţiilor publice. Cu alte cuvinte. .să înregistreze fonic şi video evenimentul. b) Folosirea purtătorului de cuvânt – reprezintă pe conducătorul instituţiei în relaţiile cu mass-media şi. un grup de persoane ori faţă de o instituţie.Tehnici audio-vizuală a) Folosirea conferinţei de presă – este o manifestare special rezervată reporterilor care au ocazia să primească de la o persoană avizată informaţii. imaginea este o părere a unei persoane. 1.17 2. Imaginea instituţiilor Prin „imagine” se înţelege reprezentarea unor atitudini. în acelaşi sens. (Ex.4. Imaginea unei instituţii se gestionează ca orice obiect de patrimoniu iar în unele situaţii imaginea unei instituţii este mai valoroasă decât întreg patrimoniul firmei respective . în strategia întocmită trebuie desprinse . grup de persoane sau a opiniei publice despre instituţia respectivă.să conducă evenimentul. opinii sau prejudecăţi faţă de o persoană. c) Folosirea discursurilor oficiale – are rolul de a mări baza de credibilitate în instituţie şi în conducătorii ei. Purtătorul de cuvânt este cel ce se ocupă organizatoric şi are obligaţia de a îndeplini următoarele sarcini: .să întocmească declaraţia de presă. .. - să organizeze logistic evenimentul. de regulă.să anticipeze întrebările şi să aibă răspunsurile adecvate. „Coca-Cola”) Gestionarea imaginii instituţiilor este o obligaţie a tuturor funcţionarilor şi în special al conducătorilor acestora.

atribuţiile acesteia conferite de lege. persoanele care sunt compromise.18 activităţi de „îndoctrinare” a personalului cu o filozofie a instituţiei. În cazul instituţiilor publice.conduită responsabilă în instituţie. în funcţie de exigenţele formulate de manager. deoarece publicul asociază imaginea instituţiei cu imaginea negativă a acestor angajaţi. atunci când o persoană este angajată.cei care afirmă că doresc postul ca fiind mai bine plătit şi imaginea instituţiei este mai bună. - Personalul instituţiei are un rol important în promovarea unei imagini pozitive.respectul faţă de lege.cei care doresc postul numai pentru latura materială. prezintă încredere. dorinţa de a contribui la bunul mers a instituţiei. sau au o imagine publică negativă trebuie înlăturate. Sociologii au identificate câteva categorii de angajaţi.succese şi cazuri realizate are ajutorul cetăţenilor.respectul faţă de cetăţean. pot fi corecţi în general dar se formalizează uşor şi devin „roboţi”. Pentru aceasta.obiectivele şi sarcinile instituţiei.metodele folosite în activitatea de aplicare a legii. familie şi societate. . Educarea personalului trebuie să vizeze în principal: . . Ca urmare. . . . trebuie să existe o imagine de informare corectă a publicului cu privire la: . - dorinţa de perfecţionare a pregătirii. încât să se considere coparticipant la succesul ori insuccesul acesteia. . este normal ca. trebuie verificat cu atenţie pentru că nu se adaptează exigenţelor locului de muncă. ca să fie bine studiată.cei care afirmă că doresc să se angajeze afirmând cu tărie că scopul principal îl reprezintă realizarea profesională. . . astfel: .

Totodată trebuie luate măsuri de contracarare a manipulării de imagine. sau să fie un canal cu bună credinţă însă cel ce îl foloseşte să fie rău intenţionat. iar acesta poate fi de rea credinţă. Este cunoscut faptul că informaţia poate fi transmisă şi prin intermediar. .19 - dificultăţi întâmpinate. Principalele instituţii de intermediere a imaginii sunt mass-media. iar principalii manipulatori de informaţie sunt cei ce au atribuţii în colectarea şi preluarea acestora.

decizia devine un ordin.1. despre convingerile sale.ch. Teoria comunicării în relaţiile publice. dar al cărui efect cert este disfuncţionalitatea lui socială. 2. cetăţenii din Siracuza au răsturnat conducerea tiranică şi au stabilit reguli democratice.ch.) a început cu apariţia democraţiei în Grecia Antică.ch. Definiţia Comunicarea este un proces modern de favorizare a schimbului de idei sau relaţii spirituale în interiorul unui grup ori între acesta şi persoane de contact. comunicarea interumană deschide şi înlesneşte drumul cunoaşterii personale şi a celor din jur. Dacă nu este un act de comunicare.20 CAPITOLUL 2 TEORIA COMUNICĂRII ÎN RELAŢIILE PUBLICE 2. – 400 d. Ex. Istoria Istoria şi evoluţia sistemului de comunicare interumană au cunoscut mai multe perioade principale : a) perioada clasică (500 i. Totodată. . reprezintă interes. Ca urmare am apărut şcoli ale comunicării perfecţionându-se teoria . În secolul V i. fiind în măsură să clarifice ierarhizarea oamenilor în societate după criterii de valoare. a cărui executare devine îndoielnică. – fiecare cetăţean să fie propriul avocat. deoarece aici a comunica înseamnă a lua atitudine şi decizii pe baza receptării şi oferirii de informaţie.2.lider politic putea deveni orice cetăţean dacă reuşea să convingă populaţie în piaţa publică.

.ch.Fenelon (1651 – 1715) a fost primul teoretician important din epoca modernă a sistemului de comunicare umană.apar primele constituţii. canalul de transmitere şi rezultatul (feed-beak).).SUA Influenţe sociale: .Franţa. . 2. de armonizarea cunoştinţelor. Comunicarea către public implică câteva elemente. rol ce a frânat comunicarea. Comunicarea reprezintă elementul indispensabil pentru funcţionarea optimă a instituţiilor. Cicero ş.3. b) perioada post renascentistă (1500 – 1800) a beneficiat de avantajul diminuării rolului bisericii ca sursă de putere politică. Expeditorul şi destinatarul. În activitatea de comunicare vor avea succes cei ce au capacitatea de a comunica bine şi eficace. a tuturor structurilor din sfera politică. .Anglia .). de . c) perioada modernă (1800 – 2000) .21 acesteia (retorica) cât şi practicarea liberă (oratorica) cum au fost Platon (427 – 347 î.ch. de acţiune. Necesitatea comunicării Comunicarea în relaţiile publice înseamnă schimbul continuu de mesaje ce generează unitatea de vederi.ch. Aristotel (384 – 322 î. mesajul transmis. organizaţiilor. post revoluţionară (1789 ).se dezvoltă sistemul democratic. Isocrate (436 – 338 î.apar structurile democratice.). . a generat despotismul şi inchiziţia.a. prin a căror unire are loc realizarea sa: expeditorul (sursa de emisie). respectiv instituţia publică şi publicul au rolul interschimbabile şi sunt actorii comunicării. destinatarul. economică şi socială.

• comunicare mediată sau prin intermediul altcuiva. Astfel. După genul de activitate căreia îi este adresată: • comunicare instructivă sau educaţională. După frecvenţa comunicării: • permanentă. dacă şi-a atins scopul. comunicarea se poate clasifica în: • comunicare verbală sau orală. • periodică. • comunicare în scris. Din punctul de vedere al relaţiilor ce se stabilesc între administraţie şi cetăţeni. b) Tipologia comunicării în relaţiile oficiale cu publicul. dacă nu au intervenit factori perturbatori. 2. a) Cerinţele comunicării Pentru ca o comunicare să fie bună şi eficace trebuie să ştii ceea ce vizează şi cum să obţii rezultatul dorit. mixtă. Feed-beak-ul înseamnă receptarea rezultatului mesajului pe un alt canal decât cel de transmite şi dă posibilitatea expeditorului să înţeleagă dacă mesajul a fost înţeles corect. Important este criteriul adoptat pentru clasificare. .4.22 Mesajul reprezintă conţinutul relaţiei de comunicare. după scopul urmărit. • comunicări neoficiale. • comunicare profesională sau în procesul muncii. putem distinge: • comunicări oficiale. • aperiodică (de câte ori este nevoie). Tipuri de comunicare Specialiştii în domeniu apreciază că există o serie întreagă de tipuri (forme) de comunicare. verbală. Canalul de transmisie dă forma comunicării: scrisă.

de zgomotul de fond şi nu în ultimă instanţă de gradul de interes pe care îl prezintă mesajul transmis. Acest tip de comunicare are numeroase avantaje faţă de celelalte tipuri. însă el poate fi optimizat în funcţie de armonizarea câtorva caracteristici: • Volumul sau tăria vocii influenţează vizibil efectul la receptor al mesajului. existând posibilitatea controlării fluxului informaţional. folosirea tonului ridicat duce automat la blocarea comunicării. dar şi gesturi sau mimică. în anumite situaţii. tăria vocii trebuie calibrată cu grijă. 2.23 • comunicare nonverbală sau neverbală. Acest tip de comunicare este specific fiecărui individ. şi anume: • dă posibilitatea emiţătorului să-şi exprime ideile mai rapid şi mai uşor. mesajul poate sau nu poate fi înţeles. În funcţie de tărie. tonul ridicat constituie un argument cu caracter negativ în strategia persuasivă a oricărui funcţionar public. de aria pe care ei sunt dispuşi. În relaţiile oficiale cu publicul. motiv pentru care volumul trebuie să fie centrat de o asemenea manieră.4. De regulă. • se pot folosi tehnici persuasive.1. încât mesajul să fie receptat optim. de numărul de ascultători. Specialiştii apreciază că vorbirea pe un ton ridicat are un efect negativ asupra receptorilor. • există posibilitatea controlului prin feed-back. pe toată durata derulării comunicării. în funcţie de împrejurările concrete. . Comunicarea verbală Comunicarea verbală constituie un mijloc principal prin care se derulează relaţiile oficiale cu publicul. iar conţinutul acesteia trebuie să ajungă la urechile multor oameni. motiv pentru care cel care comunică trebuie să vorbească foarte tare. cu excepţia cazurilor când comunicarea are loc în mediul militar. În concluzie. • se evită echivocul din mesaj.

evenimentele grave se expun lent. pe care trebuie să o avem în atenţie. • Tonul este o altă caracteristică a comunicării verbale. însă se apreciază că omul poate asculta şi înţelege aproximativ 200 de cuvinte pe minut. găsirea unui ton potrivit nu este o sarcină uşoară pentru cel ce . Comunicarea oficială ne determină să folosim acel debit verbal care este acceptat sau dorit de auditoriu în ultimul rând. Tonul are un efect deosebit asupra reacţiilor emoţionale ale oamenilor şi prin aceasta. iar oamenii iritaţi sau agitaţi au un debit verbal mult mai mare decât cei calmi. femeile se exprimă mult mai repede decât bărbaţii. la angajarea individului în acţiune. în cazul comunicării unor date sau cifre. să determine atitudini pline de avânt pentru realizarea scopului. Putem spune că tonul poate să trezească interesul pentru o activitate. nu în ultimul rând. de asemenea. O altă caracteristică a debitului verbal o constituie faptul că. Cel mai bun exemplu îl constituie prestaţia unui bun redactor de ştiri de la televiziune. calm. persoanele din mediul rural vorbesc mai rar decât orăşenii. este influenţat de o serie de factori. o glumă sau un banc poate fi expus într-un ritm alert. Astfel. să mobilizeze capacităţile şi. ritmul lent este cel mai bun. pot vorbi de aproape două ori mai repede decât ruşii etc. conţinutul mesajului ne obligă să adoptăm acel debit care este suportat de receptor. Frecvenţa diferă mult de la o ţară la alta sau de la o limbă la alta. tocmai pentru a nu obliga asistenţa la un efort prea mare de judecată. în general. anglosaxonii. acesta . De asemenea. Dimpotrivă. Exemplu: italienii vorbesc mult mai repede decât nordicii.24 • Frecvenţa sau debitul verbal. pentru a nu răni sensibilitatea unor persoane. cele două atitudini se combină şi. Nu se poate vorbi de o frecvenţă standard. împreună cu pauzele în vorbire. dau substanţă conţinutului comunicării. Tonul are o legătură intrinsecă cu mimica feţei şi cu gesticulaţia retorică. Astfel. Spre exemplu. De aceea.

Potrivit articolului 47 aliniatul 1 din Legea fundamentală. Constituţia prevede la articolul 47 aliniatul 4 obligaţia autorităţilor publice de a răspunde la petiţii.2. „cetăţenii au dreptul să se adreseze autorităţilor publice prin petiţii formulate numai în numele semnatarilor". Astfel. . un fapt sau o stare de lucruri şi de a solicita intervenţia acestora.4. în termenele şi condiţiile stabilite de lege. datorită faptului că împrejurările de viaţă sunt extrem de variate. din care. Comunicarea în scris Din punct de vedere al relaţiilor dintre administraţie şi cetăţeni. dar şi responsabilităţile ce se vor angaja în cazul încălcării Constituţiei şi ale legii. va trebui să cuprindă şi procedura de urmat pentru soluţionarea petiţiilor. Legea fundamentală obligă autoritatea legiuitoare să adopte o lege în care să fie prevăzute termenele şi condiţiile în care să se răspundă la petiţii. Această lege. în primul rând. Acestea sunt motivele pentru care el este clasificat în categoria drepturilor-garanţii. Exercitarea dreptului de petiţionare este o modalitate eficientă de rezolvare a unor probleme personale sau care privesc o colectivitate. menţionăm obligaţia autorităţii publice sesizate de a răspunde petiţionarului. iar personalitatea celor cu care comunicăm nu ne este de fiecare dată suficient de bine cunoscută şi. Dreptul de petiţionare este înscris în Constituţie şi este un drept de bază al omului şi cetăţeanului. Totodată. Dreptul de petiţie este dreptul pe care îl are o persoană de a se adresa. fiind o garanţie juridică generală şi pentru celelalte drepturi şi libertăţi fundamentale. starea lor emoţională nu poate fi uşor definită. prin petiţii. de a aduce la cunoştinţa autorităţilor publice. 2. un punct aparte îl constituie acele raporturi de comunicare în scris rezultate din realizarea dreptului de petiţionare. Acest drept nu are nici o valoare practică dacă nu i se corelează garanţii de eficacitate.25 doreşte să facă o comunicare oficială. care este foarte utilă. mai mult.

• aria de interes şi cerinţe a administraţiei.26 Trebuie precizat faptul că textul constituţional se referă doar la petiţiile ce sunt adresate autorităţilor publice. Utilizarea acestor criterii ne dă posibilitatea să alcătuim un tabel reprezentativ întru ilustrarea bogăţiei şi diversităţii relaţiei adminstraţie-public. într-o formă cât de cât sistematizată. cât şi din cauza marii varietăţi a acestor relaţii.4. în primul rând. Din experienţa acumulată până acum. Asemenea criterii trebuie căutate în realitatea activităţii desfăşurate în administraţia publică. . rezultă utilitatea luării în consideraţie şi a raportării la următoarele criterii de ordonare: • forma de realizare a comunicării. Tipologia comunicării în relaţiile oficiale cu publicul Nu este necesar şi nici simplu de prezentat. • aria de cuprindere. • ariile de interese ale publicului. a multitudinii f actori-or şi situaţiilor generatoare de raporturi. O asemenea încercare întâmpină greutăţi. • modalitatea de a realiza comunicarea. • situaţiile generatoare. atât ca urmare a faptului că problema nu a constituit până acum obiectul unor preocupări teoretice din perspectiva didactic-instructivă. • durabilitatea relaţiilor de comunicare. 2. • gradul de organizare.3. • cetăţenia solicitantului. • locul naşterii comunicării. • subiectul declanşator. diversitatea situaţiilor în care administraţia intră în relaţii de comunicare cu publicul. O prezentare sistematică a acestor relaţii de comunicare impune identificarea unor criterii călăuzitoare.

de îndrumare şi orientare Comunicare cu caracter specific. nemediate Comunicări indirecte. mijlocite. pe domenii Comunicări directe. nemijlocite. mediate Comunicare la sediul administraţiei Comunicare în afara sediului instituţiei Comunicare apărută la iniţiativa publicului Comunicare apărută la iniţiativa funcţionarului public Comunicare apărută în situaţii de cerere Comunicare apărută în situaţii de opoziţie Comunicare de interes general Comunicare vizând interesele unui grup Comunicare de interes individual Comunicare în scop de prevenire Comunicare de rezolvare a solicitărilor publicului Comunicare pentru promovarea bunei înţelegeri între oameni Comunicări permanente Comunicări cu durata limitată Comunicări ocazionale Comunicare sistematică Comunicare nesistematică Comunicare cu cetăţenii români Comunicare cu cetăţenii altor state .27 TIPOLOGIA COMUNICĂRII ÎN RELAŢIILE OFICIALE CU PUBLICUL Criteriul de ordonare • Forma de realizare a comunicării • • • • • • • • • • • • • • • • • • • Aria de cuprindere • Modalitatea de a intra în comunicare • Locul naşterii comunicării • Subiectul declanşator • Situaţiile generatoare • Aria de interese ale publicului • Aria de interese şi cerinţe ale administraţiei • • • Durabilitatea comunicării • Gradul de organizare • Cetăţenia solicitantului • • • • • • • Comunicare Comunicare în formă scrisă Comunicare în formă verbală Comunicare în formă neverbală Comunicare în formă mixtă Comunicare cu caracter general.

sex e) apartenenţă la un cult sau sectă religioasă .obstacole de ordin social .muncitor (mineri.nivel social (bogaţi.Obstacole în calea comunicării în relaţii publice .generaţii .cercetător .1. sport .) ..obstacole de ordin comportamental 2.hobby-uri.agricultor . Obstacol de ordin social Se referă la: a) mediul profesional: .5.28 2.zone geografice - viaţa nomadă ori seminomadă a romilor d) vârstă .jurist .obstacole de ordin social .obstacole de ordin cultural - obstacole de ordin psihologic .medic .grupări infracţionale c) datini şi obiceiuri . taximetrişti etc. săraci) b) mediul extraprofesional .minoritare .5.

29 .cult – ortodox .5.scăzut .elevat .obişnuit . 2.minorităţi .limba oficială .respingător .analfabet b) limba vorbită .orbi etc.ridicat .catolic .persiflant - argou sau jargon .dialecte c) vocabularul şi limbajul folosit .2.greco-catolic .limbi de circulaţie internă .musulman . f) persoane cu handicap .surdo-muţi .mediu .ebraic - budism etc. Obstacole de ordin cultural Se referă la: a) nivel intelectual .muţi .

plâns - tulburări de comportament ca : insomnie. 2. nelinişte.încărcătura energetică - tensiunea sau menţinerea în sfera energetică relaxarea .5. iritabilitate. d) atitudinea adaptată .respingere etc. roşeaţă - palpitaţii. stare depresivă Tehnici de evitare a emoţiilor: - repetarea comportamentului viitor . paloare.manifestări de teamă. Evoluţia ar patru trepte: . bucurie.tremurături . respiraţia dificilă . furie.eliberarea energiei - Reacţii ale emoţiei: .30 - expresii neacademice etc.crampe stomacale .modificarea vocii .modificări ale trăsăturilor feţei. anxietate. Obstacole de ordin psihologic a) Emotivitate – atitudinea psihică.contracţii musculare .stare de rău .tulburări cardiace .aroganţă .altruism .3.impresia de nesiguranţă . reacţia comportamentală faţă de situaţii ori împrejurări noi cu care intrăm în contact.

singurătatea. o jignire . indiferent de profesii şi grad de cultură. conflict. nu este nici ridicolă şi nici ruşinoasă.promiscuitatea.exerciţii de respiraţie şi relaxare a muşchilor . c) Timiditatea Se manifestă printr-un comportament defensiv. complexele. ura. injustiţia socială etc. Factori ce pot determina timiditatea: . b) Agresivitatea – este o acumulare energetică negativă ce se regăseşte în subconştientul fiecăruia dintre noi. Factori declanşatori: .un eşec. nedreptate ori o stare de oboseală - alcoolul.vizualizarea situaţiilor anterioare .dificultăţi de comunicare .o provocare. stăpân pe situaţie - pregătirea unei conduite de rezervă contagioasă) .izolarea de persoana intens emotivă (emotivitatea este Emotivitatea nu este un inamic ci un motor pe care trebuie să-l reglăm. surmenajul.reţineri dictate de atitudini supraexigente Depăşirea timidităţii .proces de dezvoltare continuă a încrederii în sine şi la alţii - asumarea unor răspunderi majore . ezitant şi poate avea un aspect negativ în exercitarea unor profesii publice.autosugestia de calm.complexele de inferioritate ce au fost impuse prin autoritorism educativ . care se declanşează ca urmare a unor stimuli. teama .dezvoltarea curajului . drogurile. ranchiuna.31 .

d) Afectivitatea Afectivitatea generează obstacole în calea comunicării cu publicul în condiţiile în care sensibilitatea este exagerată. nu va fi un bun profesionist cum nici un obraznic ori un agresiv sau mitocan nu poate fi un bun funcţionar public.autocunoaşterea urmată de exerciţii de depăşire a timidităţii Un funcţionar public lipsit de îndrăzneală. Obstacole de ordin fizic . de încredere în sine.5. 2.starea motorie .4. având drept consecinţă slăbirea capacităţii de acţiune.ţinuta exterioară . Timiditatea este o piedică în relaţiile cu publicul.ticurile .aparenţa fizică .32 .

o relaţie între şinele nostru şi lumea exterioară. sentimente. cu stimulii primiţi din exterior. Conduita umană reprezintă o relaţie personală cu lumea din jurul nostru. stă la temelia întregului ansamblu de conduite umane.1. în relaţiile dintre oameni. De natura şi profunzimea motivaţiei depinde derularea randamentului şi a conduitei în direcţia stimulării pe drumul randamentului şi al satisfacţiei maxime în muncă. O conduită civilizată a reprezentantului autorităţii uneşte în jurul său toate . se produce într-un anumit context motivaţional. ci şi cele exterioare.33 CAPITOLUL 3 CONDUITA ÎN RELAŢIILE OFICIALE CU PUBLICUL 3.1. absolut personale. interes de moment sau de perspectivă. Este foarte important de reţinut că nici un om nu are o conduită în afara unui scop. Conduita umană şi motivarea acesteia În practica relaţiilor interumane. motiv. conduita exprimă nu numai activitatea sau acţiunile umane care au loc în planul trăirilor interioare. atitudini şi fapte ale individului. Fiecare individ îşi are conduita sa. fără o anumită aspiraţie.1. de pregătire pentru acţiune. prin care materializăm gândurile şi faptele noastre şi redăm comunicarea dintre psihic şi propriul comportament. Fenomenul motivaţional al conduitei umane este deosebit de complex. Noţiuni generale despre conduita umană 3. de el depinzând întreaga suită de gânduri. ale subiectivităţii umane. Motivaţia conduitei presupune unirea factorului exterior stimulator cu cel din interiorul fiinţei noastre. de creştere a receptivităţii faţă de respectivul stimul venit din exterior. socială şi naturală. prin care căutăm să ne integrăm în armonia lumii naturale sau în societate. Aceasta cuprinde nenumărate manifestări specifice ale individului în raport cu particularităţile situaţiilor relaţionale. Motivaţia este un factor determinant pentru conduita cuiva. Ea este determinată de anumite cauze.

simte nevoia să fie de folos oamenilor în apărarea adevărului. În prima grupă. rolul principal în dinamica sa avându-l interacţiunea permanentă şi conştientă între inteligenţa individului şi cerinţele muncii sale. • conduitele profesionale ale fiecărui individ. îşi iubeşte soţia etc. senzoriale şi afective. care au ca sursă cunoştinţele acumulate prin învăţare şi informaţiile ştiinţifice curente. adaptive. voliţionale. condiţiile şi relaţiile interumane în care trăieşte. conduite cu caracter de generalitate. Acest proces nu se derulează de la sine. doreşte să se afirme. favorizate de nivelul conduitelor interne şi puterea stimulilor externi. inclusiv inteligenţa. • conduitele logice. prin conduitele perceptive. Perfecţionarea conduitei umane Tot ceea ce ţine de manifestarea omului ca fiinţă raţională şi conduita sa se află într-un neîntrerupt proces de dezvoltare. la rândul lor. determinate de specificul profesiilor şi activităţi umane. de particularităţile acestora. 3. ce se manifestă. • • conduitele ştiinţifice. se disting: • conduitele interne. emoţionale. Motivele pot fi în legătură cu propria persoană (vrea să fie apreciat.) sau în legătură cu mediul uman pe care îl întâlneşte.1. Există conduite cu caracter de generalitate.34 motivele împlinirii cerinţelor profesiunii.2. • conduitele creative. întemeiate pe gândire şi raţionament. . diversificare. care includ procesele psihice. care au ca sursă reglementările sociale şi achiziţiile individuale dobândite prin educaţie. care se manifestă în cadrul tuturor formelor de activitate umană şi conduite specializate. ori motive ţinând de profesiunea sa. interesele şi aspiraţiile sale. mentale. specializare şi perfecţionare.

precum şi a reprezentărilor şi a noţiunilor despre viitorul muncii. implicate în împlinirea diverselor atribuţii ale profesiunii. dispoziţii şi instrucţiuni.2. este conduita sa în muncă. Rolul hotărâtor în formarea şi aprecierea unei astfel de conduite revine mai multor factori. această noţiune se referă la întregul comportament motric. îndreptat spre realizarea scopului profesiunii sale. motivaţie şi voinţă. intelectual şi afectiv. dar mai ales viitorul mod de a fi al funcţionarului public. se disting conduitele reprezentând specificul fiecărei profesiuni şi gen de activitate. 3.1. Conduita în muncă şi formarea acesteia Coordonata care îl defineşte cel mai bine pe funcţionarul public.2. . care să fie îndeplinite cu regularitate. Conduita în relaţiile oficiale cu publicul 3. • deprinderea cu un regim zilnic de activitate ordonat. lărgirea sferei de cunoaştere a diferitelor ipostaze ale profesiei. Determinante par a fi însuşirile legate de caracter. • formarea unor deprinderi generale şi speciale de muncă. Conduita în muncă a funcţionarului public este apreciată prin raportare la exigenţele sociale cuprinse în legile ţării. determinate de instrumentele şi relaţiile de comunicare şi colaborare interumană. cu scopuri parţiale şi generale bine precizate. în normele de comportare proprii statului de drept. menite să ducă la deprinderi de muncă perseverentă şi continuă. în sens larg. îi evidenţiază cel mai Pregnant personalitatea. În cadrul conduitelor specializate. între care: • dezvoltarea capacităţilor intelectuale. • formarea şi cultivarea unor calităţi de voinţă şi trăsături de caracter.35 • conduitele individuale şi sociale. socio-umană.

a) Pe plan organizaţional. 3. logică etc. perseverenţă. hotărâre. modul de exprimare a conduitei cunoaşte o foarte largă gamă de însuşiri hotărâtoare. iniţiativă. biopsihică. .2. intelectuală.2. a tuturor sistemelor biopsihice. cum sunt: • volumul şi calitatea cunoştinţelor teoretice referitoare la disciplinele de specialitate: juridice. Formele de exprimare a conduitei Modul particular de afirmare a conduitei specifice funcţionarului se materializează într-o serie de cerinţe de natură organizaţională. pentru a-l aprecia ca om. de specificul organizării instituţiei. de psihologie. modul de exprimare a conduitei este ilustrat de cerinţele şi normele legale. c) Sub raport intelectual. de disciplina proprie acestei profesiuni. b) Sub aspectul cerinţelor biopsihice. • calităţi voliţionale: curaj. • capacitatea de a lua hotărâri rapide şi corecte în momente presante. spirit de grup (echipă). • înţelegerea corectă a raporturilor dintre drepturi şi obligaţii.36 • dirijarea activităţilor colaterale pe direcţii convergente cu activităţile ce se desfăşoară pentru formarea conduitei de muncă. care presupune: • o activitate a sistemului nervos. Conduita în muncă este hotărâtoare pentru întreaga existenţă a funcţionarului. echilibru emoţional etc. se are în vedere solicitarea fizică şi nervoasă. sociologie. dârzenie. • ştiinţa şi arta relaţiilor cu comunitatea. afectivă şi morală. stăpânire de sine. ca intelectual.

aptitudini. scăderea spiritului de răspundere. Numai după aceea se va da lămurirea. urmărind înlăturarea oricărei neînţelegeri sau interpretări greşite a dorinţelor persoanei respective. abateri de la cerinţele conduitei corecte. În aceste situaţii se pot comite destule greşeli. Conduita trebuie perfecţionată în scopul preîntâmpinării apariţiei unor elemente negative. eroismul. astfel devenind cu . cu familia. clară şi completă. conduita se exprimă în: • personalitatea individului. datoria. să elibereze un document sau când cineva i se adresează solicitându-i sprijinul etc. explicaţia cerută de solicitant. • când solicitantul nu se exprimă destul de clar. care evident atrag după sine aprecieri defavorabile. se vor adresa întrebări corespunzătoare. să primească o cerere. cu vecinii etc. deteriorarea relaţiilor interindividuale cu colegii de muncă.37 d) Exprimarea conduitei funcţionarului este determinată şi de factori ce nu ţin de cunoaştere: temperament. afectivitate. conduită ireproşabilă. • trăsăturile şi virtuţile morale specifice: bărbăţia. apariţia unei atmosfere ostile muncii. Conduita în relaţiile oficiale cu publicul a) Când relaţia s-a născut la iniţiativa publicului Practica a dovedit că. cum ar fi: rutina. de obiectivitate şi corectitudine. 3. de aceea considerăm că este imperios necesar a se avea în vedere următoarele principii: • trebuie să-i fie clar ce doreşte solicitantul să ştie dacă nu cumva respectiva dorinţă vizează probleme ce sunt de competenţa altuia. orientarea.3.2. civilizate. e) Sub aspectul valorilor morale. mai ales atunci când trebuie să dea o declaraţie. în toate ipostazele sale de om al legii. funcţionarul public trebuie să dovedească politeţe desăvârşită. cinstea. • lămurirea să fie cât mai scurtă. curajul.

devenind în cele din urmă coparticipanţi voluntari la menţinerea ordinii de drept. deoarece ea este o armă puternică şi are o putere coercitivă proprie. astfel trataţi. să se ţină seama de motivele care îl determină şi obiectivul pe care îl urmăreşte persoana respectivă şi cui se adresează. ton. ţinută. cât şi la o gamă de alte mijloace: vorbire. prin răspunsul la solicitările acestuia. dar autoritar. încercând să găsească nu doar un înţeles coercitiv. gesturi. vor începe să-şi piardă aversiunea faţă de măsurile . Pentru conduita sa în asemenea situaţii. se va dobândi atât sporirea prestigiului.unele nepopulare .38 adevărat folositoare solicitantului. iar mimica şi gesturile adaptate situaţiei: când relaţia se naşte din nevoia unor acţiuni de corectare a comportamentului cuiva care a depăşit limitele toleranţei dar nici nu este în deplin acord cu normele socialele va apela atât la pregătirea sa profesională. maniera şi tonul corespunzătoare. • solicitarea • trebuie adresată potrivit. b) Când relaţia s-a născut la iniţiativa funcţionarului public Îndeplinirea atribuţiunilor sale. din iniţiativa sa..luate de autorităţi. Prin atitudinea politicoasă faţă de public. care. ci şi un rost obştesc. să evite bruscarea sau atitudinea provocatoare. cât şi exercitarea unei influenţe psihologice asupra mentalităţii oamenilor. enumerăm câteva norme obligatorii: • când se naşte o relaţie cu cineva. idei etc. este preferabil să-l îndrume pe solicitant la cel în măsură să-l ajute. în cadrul cărora trebuie să aibă o atitudine politicoasă. • politeţea se impune chiar şi faţă de un om nepoliticos. căreia nu i . neplăcut. la iniţiativa sa sau a instituţiei. • decât să spună persoanei respective un neadevăr sau să-i prezinte o orientare greşită. acesta intră într-un complex de relaţii cu publicul. să fie respectuos.

trebuie duse la îndeplinire cu energie în folosul serviciului şi al publicului. .. putând astfel să-şi piardă calmul şi stăpânirea de sine. riscă să-şi slăbească sau chiar îşi slăbeşte autoritatea. se deosebesc printr-un ansamblu de însuşiri particulare. făcând în acest fel poate chiar jocul adversarului. atunci el trebuie să persiste în cele hotărâte. iar altele.3. Dacă după o temeinică analiză a luat o hotărâre corectă. cu atât mai mult cu cât si acestea cunosc o mare diversitate. îşi va atrage nu numai respectul publicului iubitor de ordine. Nu este permis nimănui a se lăsa prins în atitudini provocatoare sau jignitoare. ci îşi va asigura sprijinul populaţiei. funcţionarul public trebuie să fie călăuzit de o imparţialitate desăvârşită^n ansamblul relaţiilor cu publicul. Ele pot fi: relaţii de prietenie. (prin energie nu trebuie să se înţeleagă bădărănia. funcţionarii publici se aseamănă între ei dar în acelaşi timp.Conduita în relaţiile neoficiale cu publicul Problema comportării civilizate în relaţiile neoficiale cu publicul prezintă o mare importanţă pentru calitatea raporturilor dintre instituţie şi comunitatea umană pe care aceasta o slujeşte. relaţii de familie. • în ansamblul relaţiilor cu publicul. a dat o dispoziţie justă. de bună vecinătate. multitudine a formelor de manifestare. funcţionarul trebuie să fie politicos. 3. ci o atitudine sigură. dar şi hotărât. indiferent că acestea s-au născut la iniţiativa unei părţi sau a alteia. • în acţiunile sale. indiferent de natura acestora. Prin atitudinea şi comportarea lui. La fel ca toţi oamenii. • hotărârile luate. unul negativ în planul relaţiilor de comunicare neoficiale cu comunitatea. Anumite particularităţi individuale pot avea un rol pozitiv. în caz contrar. hotărâtă şi calmă).39 se poate sustrage nici chiar omul incult. a dat un răspuns corect. în toate acţiunile sale.

Un mod civilizat de a fi în relaţiile cu membrii comunităţii generează şi întăreşte respectul faţă de funcţionar şi instituţie. ci se formează. are la îndemână un mijloc simplu. În acest scop. despre civilizaţia acestor relaţii. . dar eficient . Cu toate acestea. el va trebui să-şi armonizeze conştiinţa cu cea a oamenilor in mijlocul cărora trăieşte. la un moment dat. pe oameni în general. La temelia relaţiilor de comunicare neoficiale ale funcţionarilor publici cu întreaga comunitate stau normele de comportare civilizată în societate. Desigur. se creează o stare de mulţumire şi satisfacţie personală. chiar şi în situaţiile cele mai pretenţioase. în respectarea normelor şi cerinţelor unor relaţii civilizate cu toţi oamenii. Modul civilizat de a fi în societate nu este un dar. Realizarea acestui principiu fundamental este condiţionată de cunoaşterea şi respectarea normelor şi regulilor de comportare civilizată create şi statuate de societatea umană." În relaţiile de comunicare neoficiale cu publicul. morale. Fără îndoială că stima şi respectul faţă de semeni se constată nu în declaraţii frumoase despre calitatea relaţiilor cu cei din jur. în facultate şi se perfecţionează prin efort personal toată viaţa. fiecare funcţionar public are datoria civică şi morală să contribuie la crearea unui cadru relaţional optim. cum să cultivam relaţii interpersonale sănătoase. să se comporte respectuos cu fiecare individ. nu trecem cu vederea că fiecare funcţionar public îşi formează propriile păreri despre semenii săi. despre unul sau despre altul dintre semenii săi. se învaţă în familie.comportarea civilizată. Ele ne învaţă pe fiecare cum să respectăm pe omul de lângă noi. ci în modul de comportare. în şcoală.40 relaţii de întrajutorare etc. deci aşa cum spune proverbul: „omul cel mai fericit este acela care poate face fericiţi pe cei mai mulţi oameni. iar axul derulării lor este respectul^stima şi dragostea pentru oameni. aproape de acea trăire pe care o numim fericire. indiferent de părerea pe care ar putea să şi-o formeze. ca şi pentru ei înşişi. de-a lungul existenţei sale. despre relaţiile interumane.

funcţionarul intră permanent într-o mare diversitate de raporturi neoficiale cu semenii săi. Iată câteva exemple: • civilizaţia gesturilor. profesională dintre cele mai relevante pentru întreaga viaţă a funcţionarului public. a culturii şi civilizaţiei este POLITEŢEA. de lumea civililor sau a militarilor. Fiecare funcţionar public îşi va putea îndeplini corect şi complet misiunea sa de apărător al legii. • politeţea străzii. dar ea constituie şi o obligaţie civică. • civilizaţia timpului personal. Într-o societate. respect şi consideraţie. • civilizaţia sănătăţii şi a alimentaţiei. comportarea în modul cel mai civilizat cu putinţă. Fie că este vorba de mediul rural. a relaţiilor familiale şi interfamiliale. fără echivoc. Dovada educaţiei. adică de EDUCAŢIE. el va trebui să dea dovadă. politeţea îmbracă o multitudine de forme şi ipostaze care ţin atât de domeniul comportamentului individual. numai în măsura în care relaţiile sale cu toţi oamenii sunt de cea mai bună calitate. . pentru realizarea acestui obiectiv se impune manifestarea celui mai ales respect pentru fiecare om. prietenie şi dragoste.41 bazate pe stimă. • civilizaţia conversaţiei şi a scrisului. de cel urban. în orice situaţie ne-am afla. al ordinii de drept. • civilizaţia erosului. a superiorităţii gândirii. • civilizaţia modului de a ne saluta şi a răspunde la salut. de un anumit rafinament şi de deplină înţelegere. • politeţea în mijloacele de transport. • civilizaţia modului de a ne îmbrăca şi de a purta hainele. este o temeinică dovadă de bună creştere. în orice situaţie relaţională sau generatoare de relaţii cu publicul s-ar afla. Ori. În viaţa cotidiană. cât şi de cel al comportamentului social. Orientarea întregii conduite faţă de oameni după aceste norme şi reguli de viaţă civilizată. pe afecţiune.

Prin natura profesiunii sale. să-i cucerească. să lase în sufletul interlocutorilor nostalgia revederii cu un om al demnităţii personale. fiind un act social. noţiunea de POLITEŢE provine din limba italiană. Ca funcţionar excelent şi intelectual bine format. cu prilejul unei onomastici. respect. al gesturilor alese şi al eleganţei vestimentare. amabilitate în relaţiile cu ceilalţi oameni. Ea se adresează celor din jur.42 • civilizaţia faţă de rezultatele muncii etc. îndemânarea. în general la bine şi la rău. botezuri. intră în relaţii cu oameni foarte diferiţi ca profesie. POLITEŢEA face parte din cerinţele obligatorii ale comportamentului faţă de semenii noştri. atitudine care se exteriorizează printr-o ţinută generală adecvată. În oricare din multiplele situaţii posibile generatoare de relaţii interumane se cere ca funcţionarul public să impresioneze plăcut. el trebuie să influenţeze în bine atitudinea oamenilor faţă de propria lor persoană şi faţă de ceilalţi. vârstă. al unei zile de naştere. Deşi nu are un caracter de normă juridică. în speţă a funcţionarului public. Din punct de vedere etimologic. dar şi calităţile sale de intelectual şi de om al legii. Politeţea. la nunţi. reflectă eforturile oamenilor în general de a reglementa sfera relaţiilor interumane care nu au un caracter juridic. o manifestare publică a cuiva. înmormântări. „puritate morală". Prin comportamentul său civilizat. dovedind o ţinută morală .. respectiv puritate interioară a gândurilor şi sentimentelor. poziţie socială etc. normele de comportare civilizată. nivel cultural. experienţa dobândită prin exercitarea profesiunii. acasă. în care are forma POLITEZZA „curăţenie". al farmecului verbal. FUNCŢIONARUL PUBLIC are acces în cele mai variate medii. în mijloace de transport. aptitudinile. Îi va fi de mare folos şi temeinica pregătire profesională. se întâlneşte cu ei pe stradă. la serviciu. Politeţea reprezintă modul de comportare care se manifestă prin bunăcuviinţă.

a gândurilor). trădează lipsa de cultură sau un nivel sărac al acesteia. cât şi pe cale orală.1. creşterea respectului general al comunităţii faţă de sine şi faţă de profesiunea sa. stărilor emoţionale pe care le transmit. Vorbirea nearmonioasă. propoziţii şi fraze exprimate în armonie cu modul de a vorbi ^fiecare profesiune presupune existenţa unui mod particular de vehiculare a ideilor. cursiv. arta de a convinge pe auditor de justeţea ideilor expuse printr-o argumentaţie bogată. atitudinile. neorânduiala frazelor etc. Calitatea de a ne exprima cu convingere. prin vorbire exprimăm gândurile. CAPITOLUL 4 RETORICA ÎN RELAŢIILE OFICIALE CU PUBLICUL 4. presupune a-ţi cultiva talentul de a intra în relaţii civilizate cu oamenii. frumos. convingător. riguroasă. sentimentele. A vorbi bine. La fel ca şi în scriere. articularea defectuoasă a cuvintelor. Pentru funcţionarul public. ceea ce dă un contur aparte mesajului informaţional.43 corectă. o îndatorire socială în orice situaţie sau ipostază ne-am afla. expresiv. dar şi o ştiinţa. corectitudine şi totodată într-un limbaj ales. pusă în valoare de un stil ales). lipsa de expresivitate. construcţia vicioasă a frazei. A vorbi corect elegant. ideile. ca şi pentru cei din alte profesiuni apropiate. competentă. va influenţa în bine atitudinea publicului faţă de autoritate. ci şi o obligaţie profesională şi morală de strictă utilitate în relaţiile cu publicul. retorica nu este doar o artă de a vorbi frumos. Cu arta şi ştiinţa vorbirii frumoase se ocupă retorica (arta de a vorbi frumos. dezordonată. folosind în acest scop cuvinte. cu eleganţă. cu claritate. gângăveala. de a purta un dialog . a devenit o normă de politeţe. este o artă. o conduită aleasă. Retorica (vorbirea) Oamenii comunică între ei atât în scris.

1. de preocupările cotidiene ale acestuia. . unul din acele instrumente prin care se face plăcut şi agreat în colectivul de muncă. în dialogul cu publicul. Se ştie că a vorbi frumos şi bine nu este doar o haină de sărbătoare purtată la diferite ocazii. ale judecăţii limpezi. • Folosiţi principiile şi regulile logicii. Una din cerinţe este ca ideile expuse în dialogul purtat cu publicul să nu fie rupte de ceea ce îl interesează pe solicitant. ci este una din datoriile sale. să folosească expresii adecvate. În vorbirea sa. Recomandări utile pentru un bun vorbitor • Evitaţi să arătaţi prea multă încredere în dumneavoastră de la început. să evite ambiguităţile (cu excepţia cazului când ambiguitatea este un mijloc de aflare a adevărului). să fie natural. în familie. care să vizeze un spectru larg al intereselor instituţiei. să influenţeze la deschideri şi comunicări fără bariere. pentru a vă defini poziţia faţă de auditoriu. să nu obosească. la reacţia publicului. de a-1 interesa şi coopta pe partener şi calitatea limbajului folosit. susţinându-vă ideile cu fapte şi argumente. 4. în orice grup social în care se poate afla. ale raţionamentului.1. pentru a nu apărea arogant. Este bine să păreţi modest. • Pe parcurs luaţi o atitudine mai fermă. mai ales când relaţia s-a născut la iniţiativa instituţiei. are importanţă deosebită nu numai subiectul abordat. ci şi maniera de a discuta. ale gândirii corecte. sincer. solicitând serviciile sale. Vorbirea trebuie să fie agreabilă. interesant şi util cu fiecare din cei ce se adresează administraţiei. funcţionarul public trebuie să fie limpede. cu probitate în faţa auditorilor.44 plăcut. • Aveţi libertatea de invenţie şi obligaţia adaptării vorbirii la situaţii diferite. • Faceţi demonstraţiile convingător. unul din mijloacele prin care îşi face serviciul către publicul cu care vine în contact.

pentru a deveni convingător în mod afectiv la ceea ce spuneţi. dar au şi caracter de premeditare. menţionaţi un fapt dând impresia că acest lucru este făcut în treacăt. el nu este un dat. arta de a exprima ideile şi sentimentele într-o formă aleasă. mişcări. pentru a-i conferi dinamism şi credibilitate. de vorbire al cuiva dintr-un anumit domeniu de activitate în scopul comunicării cu semenii săi. un argument. care vizează următoarele cerinţe: • alegerea termenilor. dar cu vigoare. dând aparenţa unei simple erori de expresie. dar în realitate subliniindu-1 în mod aparte. ferm în afirmaţii. Stilul vorbirii Noţiunea de „stil" a apărut în strânsă legătură cu cea de „retorică". Pentru a avea un stil corect. se impune cunoaşterea şi respectarea principiilor şi calităţilor sale. • Când este cazul. Funcţionarul public va avea întotdeauna un fond de idei pentru fiecare subiect (problemă). Principiile şi calităţile stilului Stilul vorbirii este propriu personalităţii fiecărui individ. asigurarea succesului purtând nota sa personală. pe care o va aborda în dialogul cu publicul. elegant. patetic. personală. atitudini adecvate pentru a mări puterea de a convinge. a cuvintelor potrivite în raport cu ideile . • Faceţi aluzii subtile.2. • Ajutaţi-vă pe parcursul vorbirii de gesturi. frumos. talentul. Ea reflectă şi se referă la modul specific de exprimare. care completează discret argumentaţia logică. un fapt. • Fiţi concis în recapitularea problemelor. 4. Acestea sunt: a. folosiţi revenirea deliberată la o idee. ideile de neacceptat. în stilul propriu de exprimare. evitând o argumentare care ar putea fi folosită de adversar. ci se formează. Corectitudinea stilului.45 • Respingeţi elegant.

fiecare având un ritm personal de comportare. ideilor. de a scrie. • respectarea regulilor gramaticale privind acordul subiectului cu predicatul. fiziologice ale individului. Simplitatea este o calitate a stilului de a comunica în mod firesc. h. nu pot lipsi dintre cerinţele unui stil căutat. fluxul de gânduri. simplu.1. fiind dată de armonia gândirii. clar formulate. apreciat. d. Ceea ce spunem să fie pe deplin lămuritor pentru cei care ni se adresează cu o solicitare. • evitarea greşelilor de pronunţare care. cuvintelor şi expresiilor folositele. stărilor afective. comentarii ce pot afecta prestigiul instituţiei şi al funcţionarului public. de a gândi. iar cuvintele să fie distinct şi corect pronunţate. Claritatea stilului exprimă dorinţa ca ideile să fie corect gândite. Ritmicitatea (cadenţa) stilului este o rezultantă a cadenţelor organice. fie că dau naştere la discuţii. ori pe care noi îi abordăm. Universalitatea este o calitate a stilului prin care o comunicare verbală trebuie să fie o expresie a realităţii vieţii şi a lumii înconjurătoare. stilul de vorbire adaptându-se subiectului abordat. informaţii şi sentimente. b. Frumuseţea stilului este un rezultat al corectitudinii şi clarităţii acestuia. de a vorbi. realităţii de gândire. Greşeli ce se pot comite în raport cu principiile şi calitatea stilului . c. de a acţiona. f. e. plăcut. g.46 pe care vrem să le comunicăm.2. natural. clar expuse limpezi în conţinutul lor. fie că nu lasă o impresie plăcută. 4. ritmului. Muzicalitatea vorbirii este esenţială. idei. Exactitatea de sens a cuvintelor şi redarea fidelă a gândurilor.

şi chiar obscen. depăşind măsura şi bunul gust. Reguli de bază ale conversaţiei politicoase . al lipsei de rigoare intelectuală. prin care expresiile devin fără sens în speranţa de a obţine originalitate.  Purismul excesiv reprezintă tendinţa de a scoate din vocabular toate cuvintele de origine străină.47  Banalitatea verbală (ponciful verbal).  Construcţia vicioasă a frazei. care reflectă discordanţa muzicală a vorbirii. 4. de originalitate.  Cacofonia constă într-o alăturare neplăcută de sunete sau cuvinte.  Arhaismele şi provincialismele folosite excesiv. semn al dezordinii în gândire.  Sinonimele (cuvinte cu aceleaşi înţelesuri) nu trebuie folosite în aceeaşi frază.  Salocismele sunt expresii sintactice care evidenţiază că vorbitorul nu cunoaşte gramatica limbii române.  Parafonia este dispunerea normală a cuvintelor în aceeaşi propoziţie. prin care se reiau chestiuni spuse de alţii.  Barbarismele sunt termeni sau expresii împrumutate.2. Exemplu: „Du-te iară-n curte-n fund.2. de regulă dintr-o limbă străină. Conversaţia. adică vorbirea lipsită de expresivitate de inventivitate.  Pleonasmele sunt cuvinte care repetă aceeaşi idee şi sunt folosite în aceeaşi frază."  Manierismul este stilul de a vorbi cu alambicări forţate. dar care poate da involuntar un sens neaşteptat. stârnesc ilaritate şi afectează seriozitatea exprimării. care sunt folosite incorect de cel care vorbeşte.  Excesul de neologisme.

 Dacă partenerul de dialog (adversarul) a avut mai multe argumente. nu întrerupeţi pe vorbitor. dar mai ales într-o societate pretenţioasă.  Vorbeşte cu tact. Vorbirea rapidă. atitudinile) sunt utile la momentul potrivit şi nu în exces. dar mai ales când discuţia se poartă cu persoane despre care ştim prea puţin sau aproape nimic. chiar dacă aveţi dreptate. nicicând şi niciunde.  Formulează corect propoziţiile şi frazele. Acţiunile care completează vorbirea (mimica.  Controlează-ţi vocea. a fost mai documentat şi te-a învins prin cuvinte. . trăncăneala. va afecta conversaţia si va avea rezultate de nedorit. căci „tonul face conversaţia”. chiar dacă ai talent de povestitor.  Nu trageţi concluzii după fiecare afirmaţie a interlocutorului. ideea). foloseşte în mod predominant limbajul. fie ea chiar genială. opinia. pentru că faceţi o impresie penibilă.  În exprimarea ideilor. într-un ritm plăcut. pronunţându-le clar. pe firul gândirii logice. „am" etc. Opreşte-te la timp şi nu monopoliza discuţia.  Fii mai întâi un bun ascultător al spuselor celor din jur şi apoi să iei cuvântul (să-ţi spui părerea. Redăm sintetic principalele reguli ale unei conversaţii politicoase:  Să fii temperat.48 Conversaţia ocupă cea mai mare întindere din vorbirea funcţionarului public în relaţiile sale cu publicul. regula ce se impune întotdeauna. nu-l părăsi cu un aer jignit. Să nu întreci măsura. Eivită să începi majoritatea frazelor cu „au". nu vorbi zgomotos. Dacă nu cunoşti pronunţia corectă sau sensul unui cuvânt. nu-1 folosi. ci întrerupe politicos discuţia sau schimbă cu abilitate subiectul. gesturile. repetarea monotonă a aceleiaşi idei. firesc.

A gesticula are sensul de a mişca mâinile în timpul vorbirii sau pentru a exprima ceva fără a utiliza cuvinte.  Este cu totul nepermis a face glume pe seama infirmităţii sau slăbiciunilor. să devii ţinta unor ironii amicale. tocmai din cauza neconcordanţei gestului cu fondul ideatic. se manifestă şi în felul cum o face ca ţinută ori în expresia sa corporală.3. s-a răspândit şi termenul de „gestică". nu este armonie între vorbirea funcţionarului public şi gesturile sale. Să nu te complaci în această situaţie. cu care însoţeşte vorbirea sa. „absolut". Pronunţarea corectă şi gestica adecvată îi vor fi de mare folos în cucerirea .  Evită ticurile verbale de tipul: „desigur". prin dicţie.49  S-ar putea ca. încearcă să schimbi cu abilitate firul discuţiei sau să răspunzi cu o glumă. în fiecare gest. „exclus". buna educaţie a omului care vorbeşte. potrivit ideilor şi sentimentelor pe care vrea să le comunice. 4. prin gestică. fără voia noastră. Interpretarea lui de către public stă sub semnul incertitudinii şi de aici riscăm ca un gând bun. de o interpretare eronată. La modul general. această noţiune reflectă ansamblul de gesturi folosite de cineva. o intenţie din cele mai tolerante. descifrându-se o multitudine de semnificaţii. Gestica Politeţea. prin mişcări fireşti. într-o anume stare sau situaţie. în mod voit. „foarte adevărat" care dovedesc lipsa de fineţe şi de atenţie faţă de interlocutor. dar fără răutate. În strânsă unire cu retorica. Este şi mai dăunător unei atmosfere în relaţiile cu publicul situaţia când. o idee corectă. pasiunilor unei persoane prezente. în timpul discuţiei. însoţite de o mimică sau de un gest de dezacord cu ceea ce dorim să comunicăm să fie viciate. Funcţionarul public trebuie să ştie să dea limbajului său calitatea de instrument al apropierii faţă de oameni.

o dată cu valul de procese ce au fost declanşate de căderea tiranilor din cetăţile greceşti Sicilia şi Siracuza. să obţină adeziunea celor ce-l ascultă. O cerinţă stringentă pentru prestigiul acestuia. stilul vorbirii. prin atitudinea lui temperată. rostul . ca şi acum 2000 de ani. de abia „ţinându-şi răsuflarea" la începutul secolului al XX-lea. Retorica sau arta discursului a avut un destin pe care îl putem caracteriza drept miraculos. este deci si aceea privind o gestică a mâinilor şi o mimică adecvată. sunt cerinţe de care trebuie să ţină seama toţi funcţionarii publici. Noţiunea de discurs Ţelul oratorului este să convingă. Întocmirea şi realizarea discursului 4. conduita ireproşabilă. Pregătirea profesională. evitarea excesului de limbaj şi de gestică în dialog cu publicul. El se poate impune prin seriozitate şi profunzimea ideilor. Pentru că azi. pentru a se putea bucura de respectul oamenilor.4. Retorica este îmbinarea artei construcţiei discursului cu teoria despre discurs.4. se afirmă în epoca clasică a Greciei antice. prin existenţa unor discursuri rostite cu ocazia unor întruniri publice ale marilor conducători sau ale războinicilor lumii antice.1. pentru rezolvarea diferitelor situaţii în care s-ar putea afla. prin eleganţa şi fineţea naturală a stilului său. Impunătoare şi înfloritoare în antichitatea greacă şi romană.50 respectului publicului pentru sine şi instituţia din care face parte. a fost descoperită şi reabilitată în zilele noastre. de a convinge prin discurs. dispreţuită şi gâtuita multe secole de-a rândul. Ea se înregistrează din cele mai vechi timpuri. renăscută timid în secolul al XVIII-lea. este veche ca însuşi cuvântul. de sine şi de munca lor. pentru munca sa. Această artă şi ştiinţă în acelaşi timp. Ca ştiinţă. 4.

comportamente şi tehnici specifice. care pot fi învăţate. În concluzie. conceptele şi regulile care guvernează arta vorbirii. în vederea stimulării şi declanşării unor anumite emoţii. trebuie parcurse următoarele etape: • Asimilarea de cunoştinţe fondate ştiinţific privind principiile. . practicate. de analizare şi înţelegere a relaţiei de comunicare. Aşadar. este necesară dorinţa de a o face. pentru a atinge nivelul de competenţă necesar. gânduri sau raţionamente în mintea sau inima publicului. este să convingă. să placă şi să emoţioneze. de învăţare şi de practicare. În vederea formării deprinderilor. Formarea sau perfecţionarea deprinderilor îndeamnă la determinarea sensului şi sentimentelor conţinute în mesaje. individul trebuie să-şi formeze sau să-şi perfecţioneze anumite deprinderi specifice de comunicator. • Transferul cunoştinţelor obţinute în viaţa reală. De aceea. Succesul acestei aplicaţii trebuie evaluat imediat şi învăţat din concluzii. a asculta. Pentru aceasta. evaluate şi perfecţionate. el trebuie să-şi însuşească anumite deprinderi. înţelege sentimentele celorlalţi faţă de mesaj şi a face prezentări persuasive în faţa unui auditoriu.51 discursului. a utiliza feed-back-ul. apreciem că discursul este conţinutul mesajului pe care o persoană îl transmite după ce acesta a fost prelucrat. din partea consultantului specialist. Fiecare individ are capacitatea înnăscută de a folosi diverse limbaje pentru a comunica. bazată pe convingerea necesităţii competenţei în comunicare şi pe depunerea unui efort conştient de autocunoaştere. Cicero. care asigură practicarea celor învăţate şi primirea imediată de feed-back în legătură cu performanţa. • Efectuarea de exerciţii prin simulări şi interpretări de rol. • Analiza normelor şi principiilor comportamentului uman. a vorbi convingător. cum spunea cel mai mare orator al antichităţii.

a informa (sau a întreba) şi a convinge. mai puţin oratorilor experimentaţi. . Platon arată care sunt părţile componente ale discursului: preambulul. însă este bine să nu se renunţe la nici una: • analiza scopului propus prin expunere şi a auditoriului. Improvizaţia la o prezentare serioasă nu poate fi lăsată la mâna muzelor care. Fiecare dintre noi suntem vorbitori. • documentarea. Pentru a avea succesul scontat de autor. Atunci când comunicăm avem ca scop determinarea unei acţiuni din partea celui care citeşte sau ascultă.2. pregăteşte-te să eşuezi". recapitulare. expozeul.4. înainte de realizarea discursului trebuie să găsim răspunsurile la următoarele întrebări: • care este obiectivul? • cine este auditoriul? • este necesară comunicarea cu adevărat? Dacă nevoia de comunicare este o necesitate pentru a pune procesul în mişcare. • elaborarea discursului şi editarea lui. ascultători. Noi nu putem sa nu comunicăm. • lupta pentru obţinerea feed-back-ului. Perspectiva unor discursuri dă dureri de cap tuturor. probabilităţi. Vorbitul reprezintă o îndemânare (pricepere) şi din această cauză puţini vor deveni mari oratori. indicaţii. Ele nu sunt folosite totdeauna în ordinea expusă. scriitori. Toate discursurile trebuie să răspundă la trei mari obiective generale: a direcţiona. • susţinerea propriilor idei şi teze cu argumente irefutabile. • organizarea comunicării în cea mai bună variantă. primul pas este acela de a analiza obiectivul.52 4. Poate că cel mai important lucru de avut în vedere înaintea oricărei prezentări este acesta: „dacă eşuezi în pregătire. Conţinutul discursului În lucrarea „Phaidros". mărturii. Pentru aceasta trebuie să parcurgem şase etape. cititori.

Structura unui discurs este. trebuie să ne familiarizăm în detaliu cu obiectul prezentării. academică. Dacă traseul logic este prea lung.  în al doilea rând. Atunci când pornim pregătirea pentru un discurs este bine să avem în vedere şi câteva recomandări:  în primul rând. c) Recepţia.  în al treilea rând. pentru a nu pierde elementele importante puteţi să vă structuraţi ideile discursului pe mici bucăţele de hârtie. • Dacă nu vă puteţi concentra. . este posibil să ne părăsească chiar în cursul prezentării. • Ori atacaţi chiar dumneavoastră punctele slabe şi le răspundeţi convingător. b) Forma prezentării poate fi: relaxată. este bine să cunoaştem şi părţile bune şi pe cele mai puţin bune ale discursului. stabilirea relaţiilor dintre acestea. în linii mari.53 capricioase cum sunt. repetarea din timp în timp a ideilor expuse şi a concluziilor trase este obligatorie. pentru că este mai dinamică şi va permite un dialog real cu auditoriul. d) Abordarea punctelor slabe presupune alegerea a două strategii: • Ori eludaţi aceste puncte şi vă pregătiţi să răspundeţi întrebărilor. e) Tipul de prezentare: • Este preferabil să alegeţi prezentarea liberă (fără a citi). Nu alegeţi o formă „tehnicistă" pentru un public prea puţin avizat. pentru a nu pierde din atenţie anumite aspecte de detaliu. este importantă aflarea detaliilor privind publicul căruia îi facem prezentarea. următoarea: a) Schema logică a prezentării presupune: stabilirea ideilor cheie.

grafice. Câteva îndrumări privind modul de realizare a discursului Lăsaţi descoperit traseul logic în sfera pe care o stăpâniţi cel mai bine. tabele. nu o piedică.54 f) Folosiţi suporturi vizuale: • Folii pentru retroproiector: diapozitive. Atenţie la tonul vocii: el nu trebuie să fie monoton. dezvoltaţi chestiunile esenţiale aparte şi lăsaţi deschise temele pentru întrebările ce urmează prezentării. film. Atunci când vreţi să susţineţi ceva în mod special. întrebările vor fi cu siguranţă axate pe acest subiect şi vă vor da ocazia să faceţi o expunere detaliată şi convingătoare. • De cele mai multe ori. de aceea este important să vă asiguraţi că ele sunt un sprijin.. astfel încât ele să se integreze firesc mişcărilor dumneavoastră. puteţi să ridicaţi tonul sau să remarcaţi printr-un gest (ridicaţi un deget. o mică autoironie care va relaxa auditoriul. punctaţi cu degetul arătător în aer etc.). înainte de prezentare. tabele etc. h) Încadraţi-vă în timpul prescris. Pregătiţi pentru prima parte a prezentării (primele 5 minute) un calambur. Pregătiţi-vă spontaneitatea. ca toate elementele vizuale de ajutor să funcţioneze. Nu gesticulaţi excesiv. g) Verificaţi. în cadrul prezentărilor. Dacă subiectul este mai amplu trataţi temele cheie. Repetaţi înainte gesturile de indicare pe hărţi. • De obicei prezentările (discursurile) nu trebuie să fie mai mari de 15-20 de minute. pentru cursivitatea discursului. Găsiţi-vă o poziţie comodă de prezentare. Nu glumiţi însă excesiv. un joc de cuvinte. verificarea aparatelor generează momente penibile. În această etapă se poate dovedi extrem de importantă capacitatea .

• formarea unei întrebări retorice (întrebare).55 dumneavoastră de a pregăti şi susţine un „discurs bun". care să-i stimuleze pe auditori să reflecteze asupra subiectului. • utilizarea unor materiale ilustrative (scheme. fotografii etc. • utilizarea unui citat sugestiv. Prin motivare. suplimentară a ascultărilor asupra temei. vorbitorul va urmări trei obiective generale: 1. Se prezintă raţiunile pentru care s-a considerat emoţiilor şi dorinţelor auditoriului. Aceasta se poate realiza prin: • referirea la importanţa subiectului (avertizarea auditoriului asupra faptului că ceea ce urmează este interesant sau este important pentru ei ori este ceea ce ei îşi doresc). şi la care să nu se poată răspunde printr-un simplu „da" sau „nu". Se comunică tema discursului. 2. Comunicarea temei. se caută câştigarea sentimentelor. 3. grafice. . cât mai concis şi utilizând un limbaj accesibil auditoriului. • utilizarea unei anecdote sau a unei caricaturi în legătură cu logica subiectului (dar să nu lezeze gustul auditoriului). În fine.) care pot stimula interesul auditoriului. • formarea unei fraze de început care să atragă atenţia auditoriului (evitând extremele sau dramatismul excesiv). astfel încât să poată fi reţinută cu uşurinţă. putem aprecia că un discurs poate avea următorul conţinut: Introducere În această secţiune a discursului. Motivarea temei. precum şi fixarea necesară alegerea temei respective. care este familiar auditoriului şi îi inspiră respect. Captarea atenţiei auditoriului.

pentru a menţine şi întări efectul introducerii şi cuprinsului. Încheiere Un discurs bine organizat şi prezentat poate fi compromis printr-o încheiere necorespunzătoare. Ideile principale pot fi selecţionate şi aranjate în câteva moduri: • în ordine cronologică. • de la cauză la efect: se utilizează în cazul evenimentelor legate prin relaţii cauzale. trei aspecte importante: • reamintirea ideilor principale. • ilustraţii constând în exemple detaliate în sprijinul unei idei. în care se pleacă de la formulare generală către o aplicaţie particulară. • • în ordine logică: se formulează ideea. trei idei . de la problemă la soluţie. • analogii sau comparaţii. în care se porneşte de la o problemă particulară şi se ajunge la o soluţie generală. apoi se probează. în încheiere. Se repetă cele două. Este o metodă deductivă. similitudini între un lucru deja cunoscut şi un altul necunoscut. concise. De aceea. Aceste idei trebuie formulate concis şi accesibil. Acestea nu trebuie să fie prea lungi sau prea abstracte pentru auditoriu. care dezvoltă tema aleasă.56 Cuprins: Pentru cuprinsul discursului se stabilesc 2-3 idei principale (mesaje). această aranjare poate fi utilizată în orice discurs. indiferent de subiectul său. vorbitorul trebuie să urmărească. Ele sunt dezvoltate prin folosirea următorului material ajutător: • explicaţii constând din expuneri simple. este o metodă inductivă.

Metode de întocmire a discursului Chiar dacă discursurile sunt diferite ca stil şi conţinut. • reamintirea motivaţiei. încheierea trebuie să accentueze.57 principale ale cuprinsului. întocmirea lor trebuie să se facă adecvat. punând o serie de întrebări specifice persoanei care va prezenta discursul: • care sunt punctele de vedere asupra problemei? . Cei care întocmesc discursul ar trebui să se poată baza pe presupunerea că participanţii se vor pregăti corespunzător. reformulează propunerea. arată punctele pozitive. 4. Concluzia poate face legătura cu momentul de captare a atenţiei din introducere.3.4. şi vor avea la îndemână datele necesare. există două curente: 1) Spune ce ai de spus. În domeniul întocmirii discursurilor. Analizând un auditoriu la sfârşitul emiterii. • o concluzie sintetică. dând astfel discursului un aspect circular. 2) Afirmă. Orice act de comunicare are cel puţin două feluri de auditoriu: unul aflat la sfârşitul emiterii şi unul la sfârşitul recepţiei comunicării. spune ce ai spus şi spune din nou. Dar cum poate cel care face comunicarea să fie receptat? Numai rareori noi acţionăm unilateral. din nou. prin alegerea şi prezentarea subiectului expus. în ordinea în care au fost ele analizate. se cer răspunsuri la întrebările: • promit eu ceva auditoriului? • ceea ce afirm este în concordanţă cu orientarea politică sau cu filosofia curentă? • poate fi cineva deranjat de ceea ce plănuiesc să spun? Putem obţine răspunsuri la aceste probleme. cel puţin pentru aria lor de responsabilitate. scopurile urmărite de vorbitor. Aceasta trebuie să sublinieze viguros mesajul de transmis. arată punctele negative şi demonstrează-le.

58 • care îi este stilul? Rezervat? Umorist? Subtil? Candid? înşelător? îşi asumă riscul? • cum vorbeşte persoana? Cicero afirma despre orator: „unui orator trebuie să-i pretindem ascuţimea de minte a logicianului. În pregătirea unui discurs. vocea tragedianului şi. memoria jurist-consultului. deoarece această onestitate cu mine reclamă căutarea. spunea el. Majoritatea oamenilor pot ţine discursuri dacă se pregătesc. • Ce aşteaptă aceasta să audă de la noi. exprimare aproape ca a poetului. descoperirea şi acceptarea de informaţii despre sine şi o dorinţă de autoperfecţionare". la aceasta trebuie să se adauge o cultură cât mai vastă. De aceea nu se poate găsi nimic mai rar pe lume ca un orator desăvârşit. Există un număr de lucruri pe care e important să le facem: 1) Cunoaşteţi-vă subiectul. cugetarea filosofului. trebuie să aflăm: • Care va fi audienţa. . „Talentul. Freud considera că „a te autocunoaşte. constituie un efort uman deosebit. este condiţia esenţială pentru ca o persoană să ajungă orator. gesturile unui actor celebru. a fi complet onest cu tine însuţi. ai zice. • Cum ne aşteptăm ca el să reacţioneze la această comunicare? • Cu ce auditoriu avem de-a face? Receptiv? Cald? Ostil? • Cât de mult este familiarizat cu subiectul? • Ce ton ar fi mai nimerit? Cald? Sobru? Analiza perceperii scopului şi auditoriului este un prim pas în atragerea de partea noastră a ascultătorului. • Unde va avea loc prezentarea. • Când va avea loc prezentarea." Ne confruntăm cu o serie de întrebări şi dacă analizăm auditoriul care recepţionează.

spuneţi-le să le pună la sfârşit. • Adaptaţi-vă auditoriului. 7) Îmbrăcaţi-vă adecvat. recunoaşteţi. 6) Exersaţi folosirea echipamentului. • Vorbiţi clar. Pregătiţi-vă bine înainte. dar un pahar cu alcool vă relaxează. veţi avea emoţii şi audienţa va simţi. • Nu beţi prea mult înainte de a vorbi. dacă este posibil. Dacă nu ştiţi suficiente lucruri. dacă este posibil. Pentru a vorbi cu talent este necesar să aflaţi întâi care va fi audienţa şi să . Oamenilor le plac vorbitorii cu umor. o bună gramatică. 4) Vizitaţi sala. Nu trebuie să fie complicate şi pot fi chiar autoironice." • Faceţi glume. Astfel. „Vorbiţi pentru ceasul de pe peretele din fundul sălii. Trebuie să ţinem cont de câteva aspecte ale limbajului: claritate. onestitate. Câteva recomandări pentru orator • Cunoaşteţi-vă subiectul. un limbaj acceptabil. entuziasm. 8) Exersaţi-vă discursul. vorbind în timp ce proiectaţi materialul şi asiguraţi-vă că stăpâniţi aspectele tehnice. • Folosiţi ilustraţii transparente pentru retroproiector şi proiecţii de filme. 3) Verificaţi ilustraţiile. Nu este bine să fie ofensive. • Dacă cei din public vor să pună întrebări. Pregătiţi-vă acasă.59 2) Pregătiţi-vă subiectul. 5) Verificaţi echipamentul. Nu folosiţi termeni tehnici în faţa unui public obişnuit sau termeni generali în faţa unui public de experţi.dacă nu ştiţi. sinceritate. Răspundeţi cinstit . vă va fi uşor să vă amintiţi ce aveţi de spus şi veţi trezi interesul audienţei.

Nu evitaţi să vă mişcaţi mâinile dar nici nu le fluturaţi tot timpul în faţa auditoriului.. respiraţi adânc pentru a vă calma. de ajuns să aruncaţi o privire la titluri şi veţi avea suficiente informaţii pentru a continua să vorbiţi. Cu cât exersaţi mai mult. a casetofonului. Oricum. fapt întotdeauna stânjenitor. Din păcate. desigur. iar publicul va deveni mai relaxat şi mai receptiv fată de dumneavoastră. Cel mai bine ar fi să scrieţi numai titlurile şi subtitlurile pe bucăţi de hârtie sau carton şi să le aşezaţi în ordine." şi puneţi întrebarea respectivă. în cazul în care aţi prevăzut timp pentru întrebări. Dacă aveţi prea multe emoţii soluţia este să citiţi discursul cuvânt cu cuvânt. Ideal. puneţi chiar dumneavoastră înşivă una sau două întrebări. . E desigur. emoţiile mobilizează. Fiţi încrezător în dumneavoastră înşivă şi vorbiţi clar. dacă se poate. Publicul doreşte să faceţi o figură bună. dar şi dacă vă mişcaţi tot timpul veţi distrage atenţia celorlalţi. poate aţi dori să ştiţi. în faţa oglinzii. Publicul speră şi doreşte ca expunerea să fie interesantă şi ca vorbitorul să prezinte cum trebuie informaţiile. Amândouă aceste lucruri sunt vitale. Nu trebuie să fie o glumă complicată şi în nici un caz nepoliticoasă. Cel mai bine este să faceţi unele mişcări ocazionale. Acest lucru va sparge gheaţa. precizaţi de la început cum veţi proceda. Încheiaţi cu mulţumiri şi acceptaţi aplauzele. Înainte de a începe. Demaraţi discursul cu o glumă. auditoriul se va plictisi.60 hotărâţi ce vreţi să spuneţi. dar folosiţi-l ori de câte ori puteţi. e unica soluţie dacă nu puteţi să vă descurcaţi altfel. Dacă nu vi se pun întrebări. ar fi să exersaţi discursul chiar în sala în care va avea loc evenimentul. Dacă staţi cu mâinile pe lângă corp veţi părea artificial. Dacă sunteţi prea blazat.. Puteţi spune ceva de genul „în timp ce dumneavoastră vă gândiţi ce să întrebaţi. Chiar dacă nu veţi fi întrebat nimic după aceea. măcar aţi reuşit să umpleţi golul. riscaţi să păreţi artificial şi pompos. Nu exageraţi cu umorul. Începeţi prin a familiariza publicul cu „regulile jocului". Toată lumea are emoţii. a partenerului. cu atât veţi avea mai multă încredere în forţele proprii. Glumiţi pe seama dumneavoastră sau a muncii dumneavoastră.

Pentru a folosi tonul eficient. Fixaţi-vă volumul. iar o frecvenţă mai joasă denotă calm sau oboseală. nu întrerupeţi foarte des cu pauze şi nu divizaţi discursul. Când sala va fi plină. adesea. Nu vă grăbiţi niciodată în cuvântul dumneavoastră. modul cel mai eficient de a obţine efectul dorit. trebuie să ţinem seama şi de comunicarea verbală. O frecvenţă mai mare denotă emoţie sau o acţiune rapidă neaşteptată. Un volum mai slab este. Pauzele din vorbire au acelaşi rol ca punctuaţia în scriere. va trebui să vorbiţi tare pentru că mulţimea va absorbi sunetul. Alternarea tonurilor evită monotonia şi direcţionează atenţia ascultătorului. . într-o altă ocazie sau pentru uz personal. Cum folosiţi inflexiunile vocii pentru a transmite ideile sau informaţiile? Controlaţi frecvenţa. Tonul poate fi superior şi inferior pe scala vocii. dar dacă vorbiţi prea încet. va avea de suferit semnificaţia. Folosiţi un ton convenabil. cuvântul va fi neinteligibil. Dacă vorbiţi prea repede.61 Păstraţi întotdeauna o copie a discursului şi a ilustraţiilor. Schimbaţi volumul pentru a sublinia o idee. volumul. apoi micşo-raţi-1 şi măriţi-1 pentru a obţine efectul scontat. Dacă este posibil. Folosiţi acea frecvenţă ce conferă măreţie prezentării pe care o faceţi. Volumul este o altă tehnică verbală care poate da măreţie cuvântării dumneavoastră. camera unde veţi vorbi. În întocmirea şi prezentarea unui discurs. ar trebui să dovediţi calităţi de cântăreţ.timp să culeagă ideile. nivelul şi pauzele în vorbire? Folosiţi vocea în aşa fel încât să creaţi interes. astfel încât auditoriul să „vă digere" spusele. ca să le puteţi utiliza din nou. cercetaţi în prealabil sala. puteţi folosi o inflexiune crescândă (de la minim la maxim) spre a exprima o doză de siguranţă şi o inflexiune descrescândă pentru nesiguranţă. Nu se poate vorbi de o frecvenţă standard valabilă pentru orice cuvântare. Într-o frază. puteţi pierde atenţia auditoriului. Pauza vă dă dreptul să vă reglaţi respiraţia. iar auditoriului . Dacă nu variaţi semnificaţia. Oricum. faceţi pauze.

Nu plictisiţi asistenţa cu introducerea. lăsaţi-o să audă punctele principale. Ambele indică comanda orală pe care o daţi limbii. Puteţi începe o dată cu primul discurs. nu vă scuzaţi.62 Articulaţia şi pronunţia trebuie să le luaţi în considerare în expunerea dumneavoastră. Urmărind reacţia vă veţi muta atenţia de la propria persoană la auditoriu acolo unde. De regulă. ea nu trebuie să fie. Unele aspecte privind comunicarea neverbală Sindromul păunelor transpirate. dar să nu scăpaţi din vedere pronunţia sa. În orice caz. prezentarea şi organizarea comunicării verbale se bazează pe formula: „fii scurt şi concis". De fapt. cei mai îndreptăţiţi să ne apreciem discursurile. Asta vă ajută foarte mult să treceţi de primul şi cel mai dificil minut. de fapt. ca vorbitor. foarte încrezător. sigură. probabil. Studiaţi „la rece" primele paragrafe din lucrare. Ţinuta trebuie pusă la punct. maxilarul. pur şi simplu. puteţi articula cum trebuie un cuvânt. Lungimea expunerii este un element crucial. Suntem. Desigur. Trageţi aer adânc în piept şi cercetaţi auditoriul. este vorba de introducere şi trecerea către primul punct principal. Puneţi-vă în gând să începeţi prin a vorbi cu voce tare. Totdeauna trebuie să fiţi pregătit să depăşiţi teama de scenă. Articularea este arta de a vorbi inteligibil şi a emite sunete potrivite folosind buzele. dinţii şi limba. Folosiţi gesturi naturale. Se formează deja o impresie despre dumneavoastră. verificaţi-vă discursul în faţa unui ascultător critic. Toţi ne lovim de această spaimă a scenei. alţii au probleme de ordin fizic. spuneţi. pentru a nu crea impresii negative înainte de a începe să vorbiţi. Unii devin puţin nervoşi. Fiţi vioi şi activ. Cunoaşteţi înainte ceea ce aveţi de spus şi după aceea. . Ascultaţi-vă vorbind şi faceţi-vă cuvintele distincte şi inteligibile. Un alt moment important este apariţia în public. Dacă se poate. Stabiliţi un contact vizual cu auditoriul şi urmăriţi reacţia. O bandă de magnetofon şi o oglindă vă pot fi de mare ajutor.

Folosiţi-le însă cu prudentă. . Oricum. rugaţi pe cineva să manipuleze aparatul. atunci când se adaugă elemente de vizualizare. Folosiţi expresia feţei. Folosiţi ajutoarele vizuale pentru a vă face înţeles. • asiguraţi-vă că mijlocul vizual este clar. înapoi sau lateral. cel puţin. Folosirea mijloacelor vizuale: • nu staţi între auditoriu şi mijlocul vizual. Nu va trebui să zâmbiţi sau să vă miraţi în continuu. • nu le folosiţi exagerat. • verificaţi scrierea şi punctuaţia. Nu este nimic magic m lucrul cu mâinile. O apariţie corespunzătoare oferă încredere şi reduce teama de scenă. • să aveţi puse în ordine mijloacele vizuale. ci atât cât este necesar. • nu folosiţi o planşă până când discursul nu permite acest lucru. Comportaţi-vă de parcă aţi fi implicat într-o discuţie. Dacă le folosiţi. asiguraţi-vă că toţi îl pot vedea. pe câte unul din picioare. Faceţi publicul să simtă că îl priviţi şi îi vorbiţi. nu vă întoarceţi. Gesturile reprezintă o altă formă a comunicării neverbale. priviţi-l uneori. Nu-1 puteţi trezi. imediat. dar nu exageraţi.63 dar nu artificial. Este cea mai bună metodă de a obţine feed-back-ul auditoriului şi de a reţine atenţia. Plictisiţi auditoriul. Trebuie să stabiliţi un contact vizual cu auditoriul. se reţine aproximativ 65%. faceţi-o natural. dar. Nu vă lăsaţi greutatea alternativ. Nu vă aplecaţi deasupra pupitrului. priviţi şi vorbiţi spre cei care vă ascultă. • nu vorbiţi cu faţa către planşe. nu vă balansaţi înainte. dacă nu ştiţi că a adormit. • dacă folosiţi proiecţia. nu îl fixaţi cu privirea. • nu citiţi tot textul de la planşe. simplu şi poate fi observat (citit).

Dacă nu vă vine în cap nici o glumă sau lucru interesant.64 Să intuim care ar putea fi atitudinea ascultătorilor. Opriţile ferm după câteva minute. de obicei. Aceştia aşteaptă. S-ar putea să nu fie vina dumneavoastră. bravaţi tot timpul. „Vă rog să vă opriţi aici pentru că vreau să răspund la întrebarea pe care mi-aţi pus-o". Majoritatea celor din public vor fi de partea dumneavoastră dacă veţi avea parte. atunci trebuie să faceţi ceva pentru a-1 trezi din somn. momentul ca să pună o întrebare. dacă provocaţi deliberat auditoriul cu declaraţii controversate. Dacă toţi cei din public sunt împotriva dumneavoastră. Bravaţi dacă puteţi. cât şi pentru că un asemenea comportament din partea publicului nu trebuie tolerat. atunci trebuie să fiţi pregătiţi pentru astfel de reacţii. Cei care fac pe deştepţii sunt mai dificili. Este un dezavantaj dacă sunteţi întrerupt sau hărţuit tot timpul. înainte ca publicul să se plictisească. schimbaţi-vă tonul vocii sau folosiţi mai multe ilustraţii. de persoane care vă întrerup şi sunt încântate dacă reuşesc să vă supere sau să vă umilească. va îmbunătăţi felul în care prezentaţi informaţiile. pentru că va spori entuziasmul propriu. dar restul publicului vrea să audă ceea ce am spus". . ocazional. Un auditoriu vioi este un avantaj. Desigur. Ţineţi-vă discursul. scurtaţi-1 cât mai mult posibil şi luaţi-o ca pe o lecţie. învăţaţi să detectaţi aceste persoane de la început. Cei care întrerup tot timpul nu sunt iubiţi de public. Această senzaţie vă va încuraja şi susţine. dacă manifestă entuziasm faţă de ceea ce spuneţi. Dacă simţiţi în timpul expunerii că publicul se plictiseşte. atât de dragul mândriei personale. Nu este drept faţă de ceilalţi să permiteţi întreruperi constante. E de ajuns să-i puneţi la punct: „aveţi dreptul la propria opinie. Un auditoriu vioi poate fi un avantaj sau un dezavantaj. Discursul dumneavoastră are ca scop trezirea acestui entuziasm de la început. care este de fapt un pretext pentru a ţine un lung discurs despre propria părere.

avem nevoie de multă încredere în forţele proprii. chiar dacă are la dispoziţie câteva secunde.4. Aceasta nu înseamnă că vom scrie un material detaliat şi apoi vom memora cuvânt cu cuvânt. 4. vorbitorul. Este ceea ce facem când trebuie să vorbim în public. şi aceasta fiindcă s-au documentat. Tipuri de discurs Discursul spontan şi discursul pregătit din timp Vorbirea spontană este ceea ce facem atunci când ni se cere să dăm răspunsuri pe durata unei şedinţe sau când ni se cere să luăm cuvântul în cadrul unei adunări. Este necesar un plan. cuvintele şi expresiile folosite la vremea efectuării discursului vor fi spontane şi naturale. au fost de mai multe ori în această postură sau au devenit experţi ai unui subiect de mai multă vreme şi ştiu cum să-1 prezinte pe moment. Pentru aceasta. să facă judecăţi asupra auditoriului şi să ia hotărâri asupra punctelor principale şi ajutătoare.5. fără a fi avertizaţi dinainte de acest lucru si fără o pregătire prealabilă.4. Ei gândesc înainte de a vorbi.4. De fapt. subliniază ideile de bază. Folosind cei şase paşi de comunicare. spun ce au de spus. lucru care le permite să fie direcţi. Ei apar ca oameni care stăpânesc profund subiectul şi se simt minunat în rolul de vorbitori. le place foarte mult ceea ce fac. Indivizii care pot prezenta rapoarte spontane şi elaborate sunt de invidiat. Oricum. ci înseamnă că va trebui să ne planificam şi să exersăm cu atenţie prezentarea. Vorbirea elaborată face referire la unele situaţii în care avem la dispoziţie largi posibilităţi de pregătire a cuvântului. de stăpânirea subiectului şi de darul unei gândiri independente. spontani şi receptivi la feed-back. concluzionează şi încheie. Riscuri în întocmirea si realizarea discursului . Câteva rânduri pe un carneţel sau 10 secunde de gândire aprofundată reprezintă o cheie a succesului comunicării. trebuie să aibă capacitatea să-şi aşeze gândurile într-o ordine coerentă.65 4.

• Statisticile .să fie potrivite. Remedii potenţiale pentru înlăturarea unor slăbiciuni: • Exemplele . • Mărturiile (declaraţiile) . scurte şi să reţină atenţia.împărţirea subiectului pe care îl abordaţi în părţi mici şi pe probleme. O cale de a obţine aceasta este discutarea lor în termenii înţeleşi de ascultători. cum.pot fi mijloace excelente de sprijin. când. pentru a realiza impactul necesar. Să evităm orice glumă. o analiză . Trebuie redactate simplu şi să fie uşor de înţeles. dar de obicei mai . • capcana etnică/rasială - folosirea unor cuvinte poate fi contraproductivă. unde. sunt prezentate în grupuri de câte două sau trei.o simplă explicaţie în termeni uzuali.folosiţi comparaţia. de ce. Arătaţi-le sursa exactă a statisticilor dumneavoastră. dacă ştiţi cum să lucraţi cu ele. ca: cine. în care oamenii mai sensibili fac de multe ori greşeli. ca să accentuaţi diferenţele. cuvinte (sintagme) cu conţinut etnic sau rasial. • capcana religioasă . ca să dramatizaţi similitudinile dintre două obiective sau situaţii. şi contrastul. • Comparaţia şi contrastul . Vorbirea în glumă este cea mai propice modalitate de exprimare. Destul de des. ce.asemănător cu definirea.66 Capcane în comunicare: • capcana sprijinului vizual (ilustrarea vizuală) să prezinte exemple de oameni fără a lăsa impresia de discriminare.mijloc de susţinere a opiniilor dumneavoastră. frază. o descrierea . • Explicaţia — în trei moduri: o definiţie .să nu lăsăm ascultătorilor simţământul de frustrare sau de ridicol.

. Faceţi ca acesta să fie simplu. Capacitatea de convingere şi credibilitatea (sau acceptarea informaţiilor dumneavoastră) depind de calitatea materialului ajutător. numită logica. revelator şi accesibil. Materialul ajutător are „o soră geamănă".67 personală şi mai subiectivă.

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful