Prof.univ.dr. STANCU ŞERB Conf.univ.dr.

DAMIAN MICLEA

NOTE DE CURS

RELAŢII PUBLICE ŞI COMUNICARE

Bucureşti - 2006 -

2

CUPRINS CAPITOLUL I – INTRODUCERE ÎN RELAŢII PUBLICE 1.1. Ce sunt relaţiile publice 1.1.1.Clasificarea relaţiilor publice 1.1.2.Procesul de relaţii publice 1.1.3.Trăsăturile caracteristice procesului de relaţii publice 1.1.4.Elementele procesului de relaţii publice 1.2. Etapele procesului de relaţii publice 1.2.1.Definirea scopului (stabilirea obiectivelor) 1.2.2.Cercetarea în teren 1.2.3.Elaborarea strategiei de relaţii publice 1.2.4.Implementarea activităţilor de relaţii publice în mediul vizat 1.2.5.Evaluarea programului de relaţii publice 1.3. 1.4. Tehnici şi metode de relaţii publice Imaginea instituţiilor

CAPITOLUL 2 – TEORIA COMUNICĂRII ÎN RELAŢIILE PUBLICE 2.1. 2.2. 2.3. 2.4. Definiţia Istoria Necesitatea comunicării Tipuri de comunicare 2.4.1.Comunicarea verbală 2.4.2.Comunicarea în scris 2.4.3.Tipologia comunicării în relaţiile oficiale cu publicul 2.5. Obstacole în calea comunicării în relaţii publice 2.5.1.Obstacol de ordin social 2.5.2.Obstacole de ordin cultural

3

2.5.3.Obstacole de ordin psihologic 2.5.4.Obstacole de ordin fizic CAPITOLUJL 3 – CONDUITA ÎN RELAŢIILE OFICIALE CU PUBLICUL 3.1. Noţiuni generale despre conduita umană 3.1.1. Conduita umană şi motivarea acesteia 3.1.2. Perfecţionarea conduitei umane 3.2. Conduita în relaţiile oficiale cu publicul 3.2.1. Conduita în muncă şi formarea acesteia 3.2.2. Formele de exprimare a acesteia 3.2.3. Conduita în relaţiile oficiale cu publicul 3.3. Conduita în relaţiile neoficiale cu publicul CAPITOLUL PUBLICUL 4.1. Retorica (vorbirea) 4.1.1. Recomandări utile pentru un bun vorbitor 4.2. Stilul vorbirii 4.2.1. Greşeli ce se pot comite în raport cu principiile şi calitatea stilului 4.2.2. Conversaţia. Reguli de bază ale conversaţiei politicoase 4.3. Gestica 4.4. Întocmirea şi realizarea discursului 4.4.1. Noţiunea de discurs 4.4.2. Conţinutul discursului 4.4.3. Metode de întocmire a discursului 4.4.4. Tipuri de discurs 4.4.5. Riscuri în întocmirea şi realizarea discursului BIBLIOGRAFIE 4 – RETORICA ÎN RELAŢIILE OFICIALE CU

O asemenea definire a relaţiilor publice ne dă posibilitatea distingerii de fenomenul publicitar. menţinerea şi dezvoltarea unei „clientele" urmărindu-se exclusiv scopuri publicitare. Privite. deci ca mecanisme de stabilire a legăturilor între instituţii. Cu toată această mare varietate de definiţii. teoretic sau aplicativ etc. se are în vedere informarea obiectivă a publicului. nu sugestionarea lui ca în cazul publicităţii. de către alţii din punct de vedere sociologic.. susţinerea propriei activităţi şi favorizarea dezvoltării întreprinderii. în vreme ce prin publicitate se popularizează un produs al firmei . Aceste relaţii au fost privite de către unii din punct de vedere psihologic. o întreprindere. ceea ce explică existenţa numai în literatura americană a peste 1000 de definiţii. ori întreprinderi şi oameni. precum şi în rândul publicului. formarea. o concepţie nouă despre modul în care o instituţie sau întreprindere trebuie să-şi creeze relaţii cu oamenii. de publicitate. Publicitatea urmăreşte.4 CAPITOLUL 1 INTRODUCERE ÎN RELAŢII PUBLICE 1. înainte de toate. ele exprimă. relaţiile publice pot fi definite ca fiind ansamblul de mijloace folosite de către instituţii şi întreprinderi pentru a crea un climat de încredere şi simpatie în rândul propriului personal. În realizarea acţiunilor de relaţii publice. evident în maniere diferite. Ce sunt relaţiile publice Definirea termenului de „relaţii publice" a fost influenţată de poziţia pe care s-au situat diferiţi teoreticieni. o instituţie. să le menţină şi să le dezvolte. se spune că prin relaţii publice se popularizează o firmă. pe când relaţiile cu publicul vizează crearea unui climat de încredere în rândul publicului şi al propriului personal. în mod expres.1. De aceea. filosofic. dintr-un unghi psihologic.

măsurile de luat etc. pliante. se pot folosi emisiuni radio şi de televiziune. iar instituţia să-i apară în minte ca fiind cea care îi permite să-şi manifeste din plin spiritul inventiv. în cadrul cărora se discută activitatea pe compartimente sau în ansamblu. perspectivele. instituţii de învăţământ şi cultură etc. condusă de Elton Mayo în perioada 1924-1927. atât prin scopul general. Prin conţinutul lor. Ca urmare.5 respective. se pot difuza filme realizate de personalul propriu. creator. sunt considerate ca fiind necesare şi posibile la orice instituţie şi întreprindere şi la orice nivel. desfăşoară acţiuni de relaţii publice interne şi acţiuni de relaţii publice externe.1. iar cele ce ţin de publicitate sunt mai ales comerciale. în care elementul predominant să fie înţelegerea restului economic şi social al acesteia.1. Relaţii publice interne ale instituţiei Cel mai mare impuls dat relaţiilor publice este legat de „descoperirea" de către şcoala de la Harvard. . specialiştii în relaţii publice consideră că prin intermediul acestor relaţii are loc o „îndoctrinare” a personalului cu o filosofie a întreprinderii respective. Relaţiile publice. Esenţialul este ca fiecare om să se considere coparticipant la activitatea instituţiei sau întreprinderii respective. poliţia. o întreprindere. Clasificarea relaţiilor publice Există părerea unanimă că o instituţie. ca: reuniuni informative cu personalul.. Acţiunile de relaţii publice interne pot fi realizate în modalităţi diferite. comunicare personală etc. broşuri. cât şi prin maniera specifică în care se realizează. se vorbeşte de „relaţii publice" ale statului şi ale organismelor de stat. De aceea. a faptului că relaţiile umane constituie un factor al muncii productive. cum ar fi: armata. De aici s-a ajuns la concluzia că „armonizarea" relaţiilor dintre membrii unei colectivităţi instituţionalizate favorizează desfăşurarea şi dezvoltarea activităţii respective. acţiunile realizate prin relaţiile publice sunt mai ales sociale. 1.

2. unde sunt angrenaţi mai mulţi angajaţi şi care acţionează pe baza unui plan foarte bine stabilit. procesul de relaţii publice are ca scop principal câştigarea încrederii şi poate fi reprezentat ca un ansamblu de vectori care acţionează în mai multe etape şi la niveluri diferite. despre un obiect sau fenomen. Toate elementele trebuie privite într-un întreg şi. ci cu un întreg proces care poate fi denumit procesul de relaţii publice. Procesul de relaţii publice După cum precizam mai înainte. Ele nu trebuie să ia forma unei campanii publicitare. Informaţiile care se vehiculează pentru a crea un climat psihologic favorabil în rândul publicului din afara întreprinderii trebuie foarte bine selectate. în rândul celor cu care vine în contact. intenţiile şi perspectivele acestora. rezultatul este planificat. la nivelul altor instituţii sau publicului larg.6 personalitatea. Se apreciază că o atenţie deosebită trebuie acordată clientelei şi marelui public. apreciem că avem de-a face nu cu o derulare de activităţi la nivelul unei instituţii sau organizaţii. şi de climatul psihologic pe care şi-l creează în exteriorul său. ci acţiunile. . După cum bine se observă.1. respectându-se reguli semantice. este vorba despre un ansamblu de activităţi care trebuie derulate pe o perioadă de timp delimitată sau nelimitată. mai mult decât atât. Datorită acestor considerente. După părerea noastră. ele trebuie să prezinte nu produsele sau serviciile întreprinderii. având drept scop schimbarea sau modificarea unor prezentări. în anumite limite. prevăzut şi aşteptat chiar. Relaţii publice externe Buna desfăşurare a muncii în instituţia sau întreprinderea respectivă este dependentă. 1. relaţiile publice se bazează în totalitate pe sentimentul de încredere pe care îl creează persoanele sau instituţiile interesate.

7

1.1.3. Trăsăturile caracteristice procesului de relaţii publice Foarte mulţi specialişti sunt de acord că principalele trăsături caracteristice ale acestui proces sunt următoarele: 1) Procesul de relaţii publice este intenţionat, are la bază o manifestare de voinţă a unei persoane sau a unei instituţii (organizaţii) în scopul, câştigării încrederii. 2) Acest proces urmăreşte o reacţie de tip impact, mai precis, ca urmare a acţiunilor desfăşurate de o persoană sau o instituţie (organizaţie), se urmăreşte un anumit tip de reacţie din partea altor persoane. 3) Activitatea de relaţii publice se desfăşoară pe baza unei strategii foarte bine pusă la punct, uneori în mai multe faze. 4) Procesul de relaţii publice are la bază realizările individului sau instituţiei (organizaţiei). În cazul în care instituţia sau individul are realizări slabe, procesul nu îşi va atinge scopul. 5) Scopul realizării procesului de relaţii publice este dublu. Din această activitate are de câştigat nu numai cel care îl iniţiază, dar şi publicul larg, ca beneficiar al serviciilor sau produselor ambelor instituţii (ofertant şi beneficiar). 6) Relaţiile publice constituie un atribut ai conducerii instituţiilor (organizaţiilor) şi permit menţinerea unor căi de comunicare între această întreprindere şi oamenii cu care intră în contact. De asemenea, procesul de relaţii publice poate avertiza din timp conducerea instituţiilor (organizaţiilor) despre unele tendinţe şi fenomene noi ce pot apărea. Procesul de relaţii publice cuprinde relaţiile cu presa, relaţiile cu publicul, relaţiile cu proprii angajaţi, relaţiile cu autorităţile şi, bineînţeles, relaţiile cu diferite instituţii şi organizaţii. Cu privire la dezvoltarea relaţiilor publice, imensa majoritate a

8

specialiştilor sunt de acord că în secolul următor acestea vor cunoaşte o dezvoltare explozivă, deoarece până acum şi-au dovedit utilitatea şi, mai mult, societatea modernă este şi v va fi controlată de informaţie. 1.1.4. Elementele procesului de relaţii publice Pentru ca procesul de relaţii publice să funcţioneze, el are nevoie de trei elemente. Acestea sunt: agentul de relaţii publice, clientul sau beneficiarul şi serviciile specifice. Agentul de relaţii publice Este un lucru cunoscut că, pentru a promova o strategie de relaţii publice, este nevoie de o înaltă calificare în domeniu. Deci nu orice persoană poate îndeplini această funcţie. Dincolo de calităţile pe care trebuie să le aibă un om cu studii universitare, Pregătirea lui va cuprinde, obligatoriu, şi următoarele discipline: sociologie, psihologie, retorică, management, legislaţie (publică şi privată), istorie, limbi străine. Totodată, persoana care lucrează în domeniul relaţiilor publice va trebui să posede temeinice cunoştinţe despre: mijloace moderne de comunicare, drepturile omului, istoria artei, politologie, arhitectură şi urbanism, informatică şi, nu în ultimul rând, (conducerea autoturismului. Agentul de relaţii publice trebuie să aibă capacitatea de a intra în relaţie cu semenii săi cât mai uşor şi mai natural cu putinţă, să fie prezentabil şi corect în relaţiile cu clienţii şi marele public. Din punct de vedere deontologic, agentul de relaţii publice are câteva obligaţii:

să nu-şi modifice obiectivele fără acordul clientului; contractului;

• să fie de partea instituţiei care l-a angajat până la terminarea • să nu se afle în prim planul activităţilor, pentru a-şi putea menţine deschise canalele de comunicare;

9

• să exploateze într-o manieră personală orice eveniment favorabil îndeplinirii mandatului său. Clientul Beneficiarul activităţii de relaţii publice poate fi o persoană sau o instituţie (organizaţie). Aceasta are nevoie de consultanţă profesională în domeniul relaţiilor publice pentru a-şi realiza un interes (scop) - ştergerea unei imagini negative a firmei, creşterea patrimoniului acesteia prin atragerea de investitori etc. Intre client şi agentul de relaţii publice iau naştere raporturi contractuale. Clientul stabileşte obiectivele ce trebuie atinse o dată cu demararea procesului de relaţii publice şi scopurile imediate sau de perspectivă. Cu privire la metodele şi mijloacele care trebuie folosite, clientul le poate propune agentului de relaţii publice, dar nu are dreptul să le impună. Serviciile de relaţii publice Gama de servicii de relaţii publice este extrem de largă atingând, practic, toate laturile activităţilor socio-umane. În general, serviciile în acest domeniu urmăresc crearea unor canale de comunicare cu beneficiarii sau administrarea acestor canale. Însă specifice acestor servicii sunt activităţile de promovare comercială şi marketing, consultanţă în domeniul politic, guvernamental, al afacerilor publice, financiar, relaţii de muncă, probleme de personal, educaţie sau recalificare, câştigarea încrederii opiniei publice, promovarea unei imagini de marcă etc. Trebuie precizat că, atunci când este vorba de consultanţă, persoana agent de relaţii publice — nu trebuie să fie expert în domeniul respectiv. Pentru elaborarea strategiei de relaţii publice el poate apela la specialişti recunoscuţi în domeniu.

dar totodată se armonizează interesele celor două părţi. Aceste etape sunt obligatorii. În fine. Este o etapă importantă. 1. care în anumite privinţe pot fi destul de mari. deoarece dă posibilitatea celor doi interlocutori să se cunoască. pe de o parte.1. găsirea problemelor care impietează asupra promovării unei imagini dorite despre instituţia avută în vedere.2. Cercetarea în teren Este cea mai importantă etapă a procesului de relaţii publice. Definirea scopului (stabilirea obiectivelor) Această primă etapă este realizată de agentul de relaţii publice împreună cu beneficiarul serviciilor. obiectivul (obiectivele) pe care beneficiarul le pune în faţa (agentului de relaţii publice nu se pot realiza în unitatea de timp pusă la dispoziţie.2. Etapele procesului de relaţii publice Majoritatea specialiştilor apreciază că procesul de relaţii publice are cinci etape în care se derulează. iar activitatea în sine este premergătoare oricărei strategii. În anumite situaţii. Este atributul agentului de relaţii publice. Pentru ca un proces de relaţii publice .10 1. lipsa uneia împiedicând derularea întregului program de activităţi. Acest lucru este relevant. dar numai după ce beneficiarul acceptă şi posturile programului. identificarea căilor şi metodelor Pentru a derula un program de relaţii publice corect şi eficient. iar pe de altă parte.2. După părerea noastră.2. Ea are ca scop. Aceste etape sunt: 1. întrucât nu toate obiectivele pe care beneficiarul doreşte să le realizeze pot fi realizate efectiv. obiectivele pot fi realizate. Toate aceste documente trebuie puse la punct în prima etapă a acestui proces de relaţii publice. cercetarea ar trebui să asigure următoarele funcţii: 1) Determinarea domeniilor de unde trebuie culeasă informaţia.

persoana care face documentarea este liberă să găsească sursele cele mai credibile. anuare). particularităţi lingvistice. medie de vârstă şi gradul de ocupare al posturilor). este necesară obţinerea de date din următoarele domenii: a. social: organizarea socială a localităţii sau zonei unde se efectuează cercetarea. Din acest punct de vedere. profesii dominante (numeric). de o manieră uşor de înţeles pentru ceilalţi. grad de ocupare a forţei de muncă. . calitatea produselor. însă trebuie să dovedească discernământ atunci când le selectează. cifra de afaceri. deoarece o informaţie greşită poate duce la luarea unei decizii greşite. ponderea acestora în rândul electoratului. economic: numărul de întreprinderi din zona aleasă. b. politica salarială. orientarea pe eşichierul politic. care este obligat să ' cuantifice fiecare parametru în unităţi internaţionale. iar procesul de relaţii publice poate fi pus în pericol. tradiţia în domeniu. dar şi din presă sau direct de la persoanele care le deţin. obiceiuri cu caracter local. primării etc. politic: numărul de formaţiuni politice. Cercetarea trebuie făcută de un specialist în domeniu. obiectul activităţii desfăşurate (dacă obiectul procesului de relaţii publice este o întreprindere economică. relaţiile cu partenerii externi etc. numărul locuitorilor.) importante sunt datele despre încadrarea personalului (pregătire. cifra de afaceri. În cazul instituţiilor din administraţia publică (prefecturi. este nevoie de foarte multe date din acest domeniu). c. 2) Obţinerea unor date despre instituţia (organizaţia) respectivă aceste date ne ajută să ne formăm o imagine completă şi reală despre: numărul de personal. Informaţiile pot fi obţinute din surse publice (biblioteci.11 să poată demara.

pot duce la blocaje. Datorită acestor considerente. pentru a identifica acei vectori care nu sunt folosiţi cu maximă eficienţă şi care grevează asupra eficienţei sistemului respectiv. Datele şi informaţiile obţinute cu ocazia verificării se coroborează cu cele obţinute în întregul proces de cercetare. Studiul mediului este important din cel puţin două motive: • primul arată faptul că fiecare mediu are câteva modalităţi specifice de circulaţie a informaţiei. agentul de relaţii publice. Trebuie precizat de la început că această activitate este esenţială pentru conturarea procesului de relaţii publice. dacă nu sunt cunoscute. Putem spune că rezultatul întregului proces depinde de calitatea şi obiectivitatea acestei cercetări. Mai precis. iar uneori chiar la obstacole serioase în calea comunicării. atunci când sunt cunoscute. ajutat de specialişti.12 3) Identificarea problemelor esenţiale care fac ca imaginea instituţiei sau organizaţiei să nu fie cea dorită. Cercetarea în acest caz trebuie efectuată de un specialist în domeniu. • al doilea motiv ne determină să acceptăm faptul că oricare sistem (mediu) manifestă intoleranţă faţă de anumite structuri care. având la dispoziţie datele cercetărilor efectuate până . asistat de agentul de relaţii publice şi are ca scop investigarea modului de organizare şi derulare a activităţilor (economice. 4) În continuarea cercetării. agentul de relaţii publice. studiază mediul în care urmează a se implementa procesul de relaţii publice. iar acestea. studierea mediului unde va fi implementat procesul de relaţii publice este la fel de importantă ca şi cercetarea în ansamblu. 5) Un alt element al cercetării urmăreşte conturarea (stabilirea) unei strategii de abordare a activităţilor de relaţii public. urmând a se pune la punct strategia care stă la baza procesului de relaţii publice.). pot fi exploatate raţional. sociale etc.

1. pentru a avea succes. Organizarea activităţilor ce urmează a se desfăşura. trebuie să răspundă la următoarele comandamente: • toate activităţile se desfăşoară concertat. care tocmai au fost cuantificate. 6) Aceste activităţi. activităţile ce urmează a se derula sunt ordonate în funcţie de priorităţi. folosind tehnicile şi metodele specifice de relaţii publice. Această fază este realizată numai de agentul de relaţii publice şi constituie cheia succesului în materie de relaţii publice. de perioadele de timp în care se vor derula şi. nu în ultimă instanţă. oricât de bine ar fi realizat procesul.3. După părerea noastră. Astfel. totuşi. precizat faptul că procesul nu este încă definitivat. Cercetarea efectuată în acest caz de agentul de relaţii publice are rolul de a identifica acele tehnici de comunicare care sunt utile şi pot da randamentul cel mai bun în mediul vizat. face parte din strategia de relaţii publice care are la bază procesul de relaţii publice.2. precum şi succesiunea lor. Elaborarea strategiei de relaţii publice Faza finală a cercetării de teren are rolul de a pune la punct derularea unor activităţi într-o concepţie unitară. rezultatele vor fi nule. . Dacă cercetarea nu a identificat acele căi şi mijloace care să ducă la rezultatul scontat. trebuie puse în practică prin anumite tehnici şi metode specifice de relaţii publice. • strategia de relaţii publice este concepută pe baza rezultatelor trecute.13 acum. de fondurile materiale avute la dispoziţie. strategia de relaţii publice. urmărind acelaşi scop rezultat din cercetarea efectuată anterior. Trebuie. ci doar cuantificat şi ordonat în funcţie de factorul timp. poate să proiecteze un anumit număr de activităţi de relaţii publice şi un calendar al desfăşurării lor.

pentru a putea face o evaluare corectă a programului.14 prezente sau viitoare ale instituţiei respective. În principal. de obicei. clienţi etc. a activităţilor hotărâte. activitatea în sine se poate asemăna cu manipularea. . • periodic. strategia de relaţii publice ce va fi adoptată trebuie să ţină seama de specificul activităţilor ce se desfăşoară în instituţia respectivă.4. Mai precis. comunicarea. Dacă organizaţia induce în eroare beneficiarul procesului (public.2. strategia de relaţii publice adoptată va avea următoarele repere: • identificarea publicului ţintă. l-ar produce. după calendarul stabilit. • să folosească eficient resursele materiale şi umane implicate în procesul de relaţii publice. În cazul instituţiilor publice. • eşalonarea activităţilor trebuie să fie cea stabilită şi să urmărească acelaşi scop. să evalueze şi să adapteze strategia de relaţii publice folosită. Implementarea activităţilor de relaţii publice în mediul vizat Activitatea în sine este de resortul agentului de relaţii publice şi are drept scop identificarea canalelor de transmisie cele mai performante în mediul respectiv şi urmărirea realizării. 1.). • găsirea canalelor de transmisie cele mai performante şi adaptate acelui public. de circumstanţele reale în care îşi realizează sarcinile profesionale persoanele care lucrează acolo şi de modul în care se face. eventual. • conţinutul şi calitatea mesajului de transmis să fie de natură să formeze reprezentări fără echivoc la publicul ţintă. agentul de relaţii publice derulează activităţile după calendar şi ia toate măsurile ca să recepteze ecoul pe care acestea.

Tehnici şi metode de relaţii publice Pentru elaborarea strategiei de relaţii publice. Agentul de relaţii publice este ca un dispecer: el trimite spre destinaţii diferite .foarte bine precizate .15 Această fază este cea mai dinamică. cât şi pe formarea acesteia. Aceasta se realizează secvenţial (o dată cu terminarea fiecărei faze) şi final. deoarece toate forţele şi mijloacele procesului de relaţii publice sunt puse în mişcare. agentul de relaţii publice derulează o serie de activităţi specifice ce pot fi: . când se evaluează întreg programul.3. suma lor este cea care ne dă succesul.mesaje (comunicări). 1. faza despre care aminteam este cea a luptei propriu-zise. când se vede dacă modul de concepere şi realizare a strategiei este cel corect.5. Evaluarea programului de relaţii publice Evaluarea programului de relaţii publice este ultima fază. necesare .Tehnici şi metode cu caracter general a) Tehnica negocierii – urmăreşte armonizarea intereselor până la acceptarea unui compromis din care părţile trebuie să aibă de câştigat. Evaluările secvenţiale pot duce la modificări ale strategiei. interceptează reacţiile. Negocierea are loc între beneficiar şi agentul de relaţii publice pentru elaborarea şi implementarea strategiei. Asemănând activitatea de relaţii publice cu o acţiune militară.generale.2. dar care nu pot afecta fondul problemei. dar şi între agentul de relaţii publice şi instituţii ori colaboratori de sprijin. Deşi în anumite momente activităţile de relaţii publice nu par deosebit de importante. b) Tehnica interviului Interviul este un instrument de culegere de date şi informaţii. 1. iar la sfârşit evaluează programul. - audio-vizuale. 1..

Comunicatul de presă pentru activitatea de relaţii publice urmăreşte informarea publicului numai pentru anumite evenimente. 4. să se respecte câteva reguli: 1. Poate fi sub forma unor discuţii directe sau chestionare. excluzându-se intereselor particulare. - - Este folosit anterior întocmirii strategiei.16 abordării unei tehnici de lucru adecvate. existenţă prelungită. Alegerea canalului de mediere. c) Legătura permanentă cu mijloacele de informare în masă Cea mai mare parte a activităţilor de comunicare în relaţiile publice se face prin mass-media şi cu ajutorul acesteia. bogat în informaţie. Sub aspectul formei trebuie să fie laconic. este necesar în cazul activităţilor de mai jos. Acestea trebuie să fie alese dintre cele cu audienţă la public. Dosarul de presă cuprinde totalitatea documentelor ce vor fi puse la dispoziţia presei. periodic sau cu ocazia conferinţelor de presă. 3. clar în exprimare şi cu o adresă precisă. stabilirea obiectivelor – identificarea aspectelor ce trebuie urmărite. Buletinul de presă – presupune difuzarea la intervale regulate a informaţiilor. pentru o anumită instituţie. cu scopul de a readuce în atenţia publicului ţintă elemente ale strategiei de relaţii publice avute în vedere. 2. să aibă credibilitate. Elaborarea comunicatelor de presă. Interviul are trei mari faze: - pregătirea – constă în culegerea de date şi informaţii despre persoane cu care vom intra în contact. în vederea câştigării încrederii. realizarea propriu-zisă. cât şi pe parcursul derulării acesteia ori în faza evaluării finale. fără ca acestea să fie urgente sau absolut necesare. Pentru ca această activitate să se desfăşoare în bune condiţiuni. .

opinii sau prejudecăţi faţă de o persoană. .. în strategia întocmită trebuie desprinse .17 2. mandatul pe care îl primeşte din partea acestuia îi dă dreptul la un anumit grad de autonomie. „Coca-Cola”) Gestionarea imaginii instituţiilor este o obligaţie a tuturor funcţionarilor şi în special al conducătorilor acestora. imaginea este o părere a unei persoane. Cu alte cuvinte. în acelaşi sens. Ca urmare la nivelul instituţiei. .să întocmească declaraţia de presă. (Ex. Imaginea instituţiilor Prin „imagine” se înţelege reprezentarea unor atitudini. grup de persoane sau a opiniei publice despre instituţia respectivă. Purtătorul de cuvânt este cel ce se ocupă organizatoric şi are obligaţia de a îndeplini următoarele sarcini: . . 1.Tehnici audio-vizuală a) Folosirea conferinţei de presă – este o manifestare special rezervată reporterilor care au ocazia să primească de la o persoană avizată informaţii.să conducă evenimentul. b) Folosirea purtătorului de cuvânt – reprezintă pe conducătorul instituţiei în relaţiile cu mass-media şi. de noutate.să înregistreze fonic şi video evenimentul.4. - să organizeze logistic evenimentul. un grup de persoane ori faţă de o instituţie. îndeosebi în cazul instituţiilor publice.să anticipeze întrebările şi să aibă răspunsurile adecvate. de regulă. Imaginea unei instituţii se gestionează ca orice obiect de patrimoniu iar în unele situaţii imaginea unei instituţii este mai valoroasă decât întreg patrimoniul firmei respective . c) Folosirea discursurilor oficiale – are rolul de a mări baza de credibilitate în instituţie şi în conducătorii ei.

persoanele care sunt compromise.cei care afirmă că doresc postul ca fiind mai bine plătit şi imaginea instituţiei este mai bună.respectul faţă de lege. .conduită responsabilă în instituţie.cei care doresc postul numai pentru latura materială. pot fi corecţi în general dar se formalizează uşor şi devin „roboţi”. . este normal ca. ca să fie bine studiată. în funcţie de exigenţele formulate de manager. - Personalul instituţiei are un rol important în promovarea unei imagini pozitive.cei care afirmă că doresc să se angajeze afirmând cu tărie că scopul principal îl reprezintă realizarea profesională. deoarece publicul asociază imaginea instituţiei cu imaginea negativă a acestor angajaţi. Pentru aceasta. atunci când o persoană este angajată. . În cazul instituţiilor publice. încât să se considere coparticipant la succesul ori insuccesul acesteia. dorinţa de a contribui la bunul mers a instituţiei. Educarea personalului trebuie să vizeze în principal: . - dorinţa de perfecţionare a pregătirii. astfel: . trebuie să existe o imagine de informare corectă a publicului cu privire la: . Ca urmare.metodele folosite în activitatea de aplicare a legii. . familie şi societate. .obiectivele şi sarcinile instituţiei.respectul faţă de cetăţean.18 activităţi de „îndoctrinare” a personalului cu o filozofie a instituţiei. trebuie verificat cu atenţie pentru că nu se adaptează exigenţelor locului de muncă.atribuţiile acesteia conferite de lege. . sau au o imagine publică negativă trebuie înlăturate. . prezintă încredere. Sociologii au identificate câteva categorii de angajaţi. .succese şi cazuri realizate are ajutorul cetăţenilor.

Totodată trebuie luate măsuri de contracarare a manipulării de imagine. Principalele instituţii de intermediere a imaginii sunt mass-media. Este cunoscut faptul că informaţia poate fi transmisă şi prin intermediar. sau să fie un canal cu bună credinţă însă cel ce îl foloseşte să fie rău intenţionat. . iar acesta poate fi de rea credinţă. iar principalii manipulatori de informaţie sunt cei ce au atribuţii în colectarea şi preluarea acestora.19 - dificultăţi întâmpinate.

2. 2. deoarece aici a comunica înseamnă a lua atitudine şi decizii pe baza receptării şi oferirii de informaţie. Ex. Istoria Istoria şi evoluţia sistemului de comunicare interumană au cunoscut mai multe perioade principale : a) perioada clasică (500 i. Dacă nu este un act de comunicare.ch. Ca urmare am apărut şcoli ale comunicării perfecţionându-se teoria . despre convingerile sale. În secolul V i.lider politic putea deveni orice cetăţean dacă reuşea să convingă populaţie în piaţa publică. cetăţenii din Siracuza au răsturnat conducerea tiranică şi au stabilit reguli democratice.20 CAPITOLUL 2 TEORIA COMUNICĂRII ÎN RELAŢIILE PUBLICE 2. comunicarea interumană deschide şi înlesneşte drumul cunoaşterii personale şi a celor din jur. Totodată.) a început cu apariţia democraţiei în Grecia Antică. decizia devine un ordin. Teoria comunicării în relaţiile publice. Definiţia Comunicarea este un proces modern de favorizare a schimbului de idei sau relaţii spirituale în interiorul unui grup ori între acesta şi persoane de contact. – fiecare cetăţean să fie propriul avocat. – 400 d.ch. . reprezintă interes. fiind în măsură să clarifice ierarhizarea oamenilor în societate după criterii de valoare. a cărui executare devine îndoielnică. dar al cărui efect cert este disfuncţionalitatea lui socială.ch.1.

3.se dezvoltă sistemul democratic. Cicero ş.ch.a. Comunicarea către public implică câteva elemente.ch. organizaţiilor. Necesitatea comunicării Comunicarea în relaţiile publice înseamnă schimbul continuu de mesaje ce generează unitatea de vederi. rol ce a frânat comunicarea.). . În activitatea de comunicare vor avea succes cei ce au capacitatea de a comunica bine şi eficace. Aristotel (384 – 322 î. c) perioada modernă (1800 – 2000) . . Comunicarea reprezintă elementul indispensabil pentru funcţionarea optimă a instituţiilor.apar primele constituţii.apar structurile democratice. a generat despotismul şi inchiziţia. post revoluţionară (1789 ).SUA Influenţe sociale: . . economică şi socială. respectiv instituţia publică şi publicul au rolul interschimbabile şi sunt actorii comunicării. de . destinatarul. canalul de transmitere şi rezultatul (feed-beak). prin a căror unire are loc realizarea sa: expeditorul (sursa de emisie).Anglia .). de armonizarea cunoştinţelor. Expeditorul şi destinatarul.Fenelon (1651 – 1715) a fost primul teoretician important din epoca modernă a sistemului de comunicare umană.Franţa. Isocrate (436 – 338 î.). b) perioada post renascentistă (1500 – 1800) a beneficiat de avantajul diminuării rolului bisericii ca sursă de putere politică.ch. de acţiune.21 acesteia (retorica) cât şi practicarea liberă (oratorica) cum au fost Platon (427 – 347 î. 2. mesajul transmis. . a tuturor structurilor din sfera politică.

b) Tipologia comunicării în relaţiile oficiale cu publicul. • comunicare mediată sau prin intermediul altcuiva. Astfel. 2. Din punctul de vedere al relaţiilor ce se stabilesc între administraţie şi cetăţeni. mixtă. Feed-beak-ul înseamnă receptarea rezultatului mesajului pe un alt canal decât cel de transmite şi dă posibilitatea expeditorului să înţeleagă dacă mesajul a fost înţeles corect. • comunicări neoficiale. • comunicare în scris. verbală. dacă şi-a atins scopul. • aperiodică (de câte ori este nevoie). . După genul de activitate căreia îi este adresată: • comunicare instructivă sau educaţională. comunicarea se poate clasifica în: • comunicare verbală sau orală. • periodică. Important este criteriul adoptat pentru clasificare. După frecvenţa comunicării: • permanentă.22 Mesajul reprezintă conţinutul relaţiei de comunicare. putem distinge: • comunicări oficiale. dacă nu au intervenit factori perturbatori. a) Cerinţele comunicării Pentru ca o comunicare să fie bună şi eficace trebuie să ştii ceea ce vizează şi cum să obţii rezultatul dorit. • comunicare profesională sau în procesul muncii. Canalul de transmisie dă forma comunicării: scrisă.4. Tipuri de comunicare Specialiştii în domeniu apreciază că există o serie întreagă de tipuri (forme) de comunicare. după scopul urmărit.

folosirea tonului ridicat duce automat la blocarea comunicării. tăria vocii trebuie calibrată cu grijă. motiv pentru care cel care comunică trebuie să vorbească foarte tare. • se evită echivocul din mesaj. 2. Specialiştii apreciază că vorbirea pe un ton ridicat are un efect negativ asupra receptorilor. de zgomotul de fond şi nu în ultimă instanţă de gradul de interes pe care îl prezintă mesajul transmis. în anumite situaţii. Acest tip de comunicare este specific fiecărui individ. . În funcţie de tărie.1. mesajul poate sau nu poate fi înţeles. de aria pe care ei sunt dispuşi. în funcţie de împrejurările concrete. tonul ridicat constituie un argument cu caracter negativ în strategia persuasivă a oricărui funcţionar public. De regulă. • se pot folosi tehnici persuasive. În relaţiile oficiale cu publicul. În concluzie. însă el poate fi optimizat în funcţie de armonizarea câtorva caracteristici: • Volumul sau tăria vocii influenţează vizibil efectul la receptor al mesajului.23 • comunicare nonverbală sau neverbală. existând posibilitatea controlării fluxului informaţional. pe toată durata derulării comunicării. motiv pentru care volumul trebuie să fie centrat de o asemenea manieră. Comunicarea verbală Comunicarea verbală constituie un mijloc principal prin care se derulează relaţiile oficiale cu publicul. Acest tip de comunicare are numeroase avantaje faţă de celelalte tipuri.4. iar conţinutul acesteia trebuie să ajungă la urechile multor oameni. încât mesajul să fie receptat optim. dar şi gesturi sau mimică. de numărul de ascultători. şi anume: • dă posibilitatea emiţătorului să-şi exprime ideile mai rapid şi mai uşor. cu excepţia cazurilor când comunicarea are loc în mediul militar. • există posibilitatea controlului prin feed-back.

24 • Frecvenţa sau debitul verbal. este influenţat de o serie de factori. cele două atitudini se combină şi. Putem spune că tonul poate să trezească interesul pentru o activitate. Comunicarea oficială ne determină să folosim acel debit verbal care este acceptat sau dorit de auditoriu în ultimul rând. de asemenea. anglosaxonii. De asemenea. să determine atitudini pline de avânt pentru realizarea scopului. calm. Cel mai bun exemplu îl constituie prestaţia unui bun redactor de ştiri de la televiziune. evenimentele grave se expun lent. iar oamenii iritaţi sau agitaţi au un debit verbal mult mai mare decât cei calmi. împreună cu pauzele în vorbire. Spre exemplu. persoanele din mediul rural vorbesc mai rar decât orăşenii. la angajarea individului în acţiune. Nu se poate vorbi de o frecvenţă standard. găsirea unui ton potrivit nu este o sarcină uşoară pentru cel ce . conţinutul mesajului ne obligă să adoptăm acel debit care este suportat de receptor. să mobilizeze capacităţile şi. ritmul lent este cel mai bun. • Tonul este o altă caracteristică a comunicării verbale. Tonul are o legătură intrinsecă cu mimica feţei şi cu gesticulaţia retorică. Dimpotrivă. în cazul comunicării unor date sau cifre. însă se apreciază că omul poate asculta şi înţelege aproximativ 200 de cuvinte pe minut. o glumă sau un banc poate fi expus într-un ritm alert. dau substanţă conţinutului comunicării. nu în ultimul rând. pentru a nu răni sensibilitatea unor persoane. Tonul are un efect deosebit asupra reacţiilor emoţionale ale oamenilor şi prin aceasta. Astfel. tocmai pentru a nu obliga asistenţa la un efort prea mare de judecată. în general. pe care trebuie să o avem în atenţie. femeile se exprimă mult mai repede decât bărbaţii. acesta . Astfel. Frecvenţa diferă mult de la o ţară la alta sau de la o limbă la alta. Exemplu: italienii vorbesc mult mai repede decât nordicii. pot vorbi de aproape două ori mai repede decât ruşii etc. O altă caracteristică a debitului verbal o constituie faptul că. De aceea.

Comunicarea în scris Din punct de vedere al relaţiilor dintre administraţie şi cetăţeni. Dreptul de petiţionare este înscris în Constituţie şi este un drept de bază al omului şi cetăţeanului. dar şi responsabilităţile ce se vor angaja în cazul încălcării Constituţiei şi ale legii. datorită faptului că împrejurările de viaţă sunt extrem de variate. mai mult. un punct aparte îl constituie acele raporturi de comunicare în scris rezultate din realizarea dreptului de petiţionare. Acest drept nu are nici o valoare practică dacă nu i se corelează garanţii de eficacitate. Astfel. un fapt sau o stare de lucruri şi de a solicita intervenţia acestora. Totodată. de a aduce la cunoştinţa autorităţilor publice.4. în termenele şi condiţiile stabilite de lege.25 doreşte să facă o comunicare oficială. Legea fundamentală obligă autoritatea legiuitoare să adopte o lege în care să fie prevăzute termenele şi condiţiile în care să se răspundă la petiţii. Această lege. menţionăm obligaţia autorităţii publice sesizate de a răspunde petiţionarului. 2. . în primul rând. Exercitarea dreptului de petiţionare este o modalitate eficientă de rezolvare a unor probleme personale sau care privesc o colectivitate. Dreptul de petiţie este dreptul pe care îl are o persoană de a se adresa. iar personalitatea celor cu care comunicăm nu ne este de fiecare dată suficient de bine cunoscută şi. fiind o garanţie juridică generală şi pentru celelalte drepturi şi libertăţi fundamentale. Acestea sunt motivele pentru care el este clasificat în categoria drepturilor-garanţii. care este foarte utilă. prin petiţii. Potrivit articolului 47 aliniatul 1 din Legea fundamentală. va trebui să cuprindă şi procedura de urmat pentru soluţionarea petiţiilor. starea lor emoţională nu poate fi uşor definită. din care. Constituţia prevede la articolul 47 aliniatul 4 obligaţia autorităţilor publice de a răspunde la petiţii.2. „cetăţenii au dreptul să se adreseze autorităţilor publice prin petiţii formulate numai în numele semnatarilor".

diversitatea situaţiilor în care administraţia intră în relaţii de comunicare cu publicul. 2. într-o formă cât de cât sistematizată. rezultă utilitatea luării în consideraţie şi a raportării la următoarele criterii de ordonare: • forma de realizare a comunicării. • modalitatea de a realiza comunicarea. a multitudinii f actori-or şi situaţiilor generatoare de raporturi. Utilizarea acestor criterii ne dă posibilitatea să alcătuim un tabel reprezentativ întru ilustrarea bogăţiei şi diversităţii relaţiei adminstraţie-public. în primul rând. • aria de cuprindere. atât ca urmare a faptului că problema nu a constituit până acum obiectul unor preocupări teoretice din perspectiva didactic-instructivă. • locul naşterii comunicării. • situaţiile generatoare. Tipologia comunicării în relaţiile oficiale cu publicul Nu este necesar şi nici simplu de prezentat. . cât şi din cauza marii varietăţi a acestor relaţii. • gradul de organizare. • aria de interes şi cerinţe a administraţiei. Din experienţa acumulată până acum. O asemenea încercare întâmpină greutăţi.26 Trebuie precizat faptul că textul constituţional se referă doar la petiţiile ce sunt adresate autorităţilor publice.4. • ariile de interese ale publicului.3. • durabilitatea relaţiilor de comunicare. Asemenea criterii trebuie căutate în realitatea activităţii desfăşurate în administraţia publică. • cetăţenia solicitantului. O prezentare sistematică a acestor relaţii de comunicare impune identificarea unor criterii călăuzitoare. • subiectul declanşator.

nemijlocite. nemediate Comunicări indirecte. pe domenii Comunicări directe.27 TIPOLOGIA COMUNICĂRII ÎN RELAŢIILE OFICIALE CU PUBLICUL Criteriul de ordonare • Forma de realizare a comunicării • • • • • • • • • • • • • • • • • • • Aria de cuprindere • Modalitatea de a intra în comunicare • Locul naşterii comunicării • Subiectul declanşator • Situaţiile generatoare • Aria de interese ale publicului • Aria de interese şi cerinţe ale administraţiei • • • Durabilitatea comunicării • Gradul de organizare • Cetăţenia solicitantului • • • • • • • Comunicare Comunicare în formă scrisă Comunicare în formă verbală Comunicare în formă neverbală Comunicare în formă mixtă Comunicare cu caracter general. de îndrumare şi orientare Comunicare cu caracter specific. mijlocite. mediate Comunicare la sediul administraţiei Comunicare în afara sediului instituţiei Comunicare apărută la iniţiativa publicului Comunicare apărută la iniţiativa funcţionarului public Comunicare apărută în situaţii de cerere Comunicare apărută în situaţii de opoziţie Comunicare de interes general Comunicare vizând interesele unui grup Comunicare de interes individual Comunicare în scop de prevenire Comunicare de rezolvare a solicitărilor publicului Comunicare pentru promovarea bunei înţelegeri între oameni Comunicări permanente Comunicări cu durata limitată Comunicări ocazionale Comunicare sistematică Comunicare nesistematică Comunicare cu cetăţenii români Comunicare cu cetăţenii altor state .

obstacole de ordin cultural - obstacole de ordin psihologic .1.medic . sport .28 2.generaţii . săraci) b) mediul extraprofesional .nivel social (bogaţi.) .obstacole de ordin social .grupări infracţionale c) datini şi obiceiuri .agricultor .Obstacole în calea comunicării în relaţii publice .cercetător .minoritare . Obstacol de ordin social Se referă la: a) mediul profesional: .hobby-uri. taximetrişti etc.5..obstacole de ordin social .5.zone geografice - viaţa nomadă ori seminomadă a romilor d) vârstă .obstacole de ordin comportamental 2.sex e) apartenenţă la un cult sau sectă religioasă .muncitor (mineri.jurist .

2.dialecte c) vocabularul şi limbajul folosit .catolic .respingător .analfabet b) limba vorbită .limbi de circulaţie internă .29 .obişnuit .scăzut . Obstacole de ordin cultural Se referă la: a) nivel intelectual .greco-catolic . f) persoane cu handicap .ridicat .minorităţi .5.musulman . 2.cult – ortodox .elevat .muţi .persiflant - argou sau jargon .orbi etc.ebraic - budism etc.surdo-muţi .mediu .limba oficială .

modificări ale trăsăturilor feţei. furie.eliberarea energiei - Reacţii ale emoţiei: . plâns - tulburări de comportament ca : insomnie. bucurie. stare depresivă Tehnici de evitare a emoţiilor: - repetarea comportamentului viitor . 2. reacţia comportamentală faţă de situaţii ori împrejurări noi cu care intrăm în contact.respingere etc.tremurături . respiraţia dificilă .altruism . anxietate.impresia de nesiguranţă . Obstacole de ordin psihologic a) Emotivitate – atitudinea psihică. Evoluţia ar patru trepte: .crampe stomacale .stare de rău .încărcătura energetică - tensiunea sau menţinerea în sfera energetică relaxarea .5. roşeaţă - palpitaţii.tulburări cardiace .contracţii musculare .3.30 - expresii neacademice etc. paloare. iritabilitate.modificarea vocii . d) atitudinea adaptată .manifestări de teamă. nelinişte.aroganţă .

c) Timiditatea Se manifestă printr-un comportament defensiv. nedreptate ori o stare de oboseală - alcoolul.vizualizarea situaţiilor anterioare . Factori declanşatori: . complexele.un eşec.promiscuitatea. o jignire .dezvoltarea curajului . indiferent de profesii şi grad de cultură. Factori ce pot determina timiditatea: . care se declanşează ca urmare a unor stimuli. stăpân pe situaţie - pregătirea unei conduite de rezervă contagioasă) . ranchiuna.31 .o provocare. singurătatea. teama .dificultăţi de comunicare .autosugestia de calm. ura. injustiţia socială etc. ezitant şi poate avea un aspect negativ în exercitarea unor profesii publice. drogurile.exerciţii de respiraţie şi relaxare a muşchilor .complexele de inferioritate ce au fost impuse prin autoritorism educativ .izolarea de persoana intens emotivă (emotivitatea este Emotivitatea nu este un inamic ci un motor pe care trebuie să-l reglăm. b) Agresivitatea – este o acumulare energetică negativă ce se regăseşte în subconştientul fiecăruia dintre noi.reţineri dictate de atitudini supraexigente Depăşirea timidităţii . conflict. nu este nici ridicolă şi nici ruşinoasă.proces de dezvoltare continuă a încrederii în sine şi la alţii - asumarea unor răspunderi majore . surmenajul.

starea motorie .32 . având drept consecinţă slăbirea capacităţii de acţiune.aparenţa fizică . Timiditatea este o piedică în relaţiile cu publicul.4. 2.ticurile . Obstacole de ordin fizic . d) Afectivitatea Afectivitatea generează obstacole în calea comunicării cu publicul în condiţiile în care sensibilitatea este exagerată.autocunoaşterea urmată de exerciţii de depăşire a timidităţii Un funcţionar public lipsit de îndrăzneală.5. de încredere în sine.ţinuta exterioară . nu va fi un bun profesionist cum nici un obraznic ori un agresiv sau mitocan nu poate fi un bun funcţionar public.

stă la temelia întregului ansamblu de conduite umane. conduita exprimă nu numai activitatea sau acţiunile umane care au loc în planul trăirilor interioare. absolut personale. Noţiuni generale despre conduita umană 3. Fenomenul motivaţional al conduitei umane este deosebit de complex. De natura şi profunzimea motivaţiei depinde derularea randamentului şi a conduitei în direcţia stimulării pe drumul randamentului şi al satisfacţiei maxime în muncă.33 CAPITOLUL 3 CONDUITA ÎN RELAŢIILE OFICIALE CU PUBLICUL 3. se produce într-un anumit context motivaţional. Ea este determinată de anumite cauze. fără o anumită aspiraţie. motiv.1. de pregătire pentru acţiune. Este foarte important de reţinut că nici un om nu are o conduită în afara unui scop. Fiecare individ îşi are conduita sa. prin care căutăm să ne integrăm în armonia lumii naturale sau în societate. ci şi cele exterioare. Conduita umană şi motivarea acesteia În practica relaţiilor interumane. Motivaţia este un factor determinant pentru conduita cuiva. în relaţiile dintre oameni. Conduita umană reprezintă o relaţie personală cu lumea din jurul nostru. Aceasta cuprinde nenumărate manifestări specifice ale individului în raport cu particularităţile situaţiilor relaţionale. cu stimulii primiţi din exterior.1. socială şi naturală. Motivaţia conduitei presupune unirea factorului exterior stimulator cu cel din interiorul fiinţei noastre. de creştere a receptivităţii faţă de respectivul stimul venit din exterior. sentimente. ale subiectivităţii umane. O conduită civilizată a reprezentantului autorităţii uneşte în jurul său toate . o relaţie între şinele nostru şi lumea exterioară. prin care materializăm gândurile şi faptele noastre şi redăm comunicarea dintre psihic şi propriul comportament. interes de moment sau de perspectivă. de el depinzând întreaga suită de gânduri.1. atitudini şi fapte ale individului.

interesele şi aspiraţiile sale. prin conduitele perceptive.1. îşi iubeşte soţia etc. inclusiv inteligenţa.34 motivele împlinirii cerinţelor profesiunii. senzoriale şi afective. la rândul lor. • • conduitele ştiinţifice. ce se manifestă. de particularităţile acestora. Acest proces nu se derulează de la sine. diversificare. doreşte să se afirme. care au ca sursă cunoştinţele acumulate prin învăţare şi informaţiile ştiinţifice curente. Există conduite cu caracter de generalitate. 3. specializare şi perfecţionare. În prima grupă. simte nevoia să fie de folos oamenilor în apărarea adevărului. determinate de specificul profesiilor şi activităţi umane. conduite cu caracter de generalitate. • conduitele logice. Perfecţionarea conduitei umane Tot ceea ce ţine de manifestarea omului ca fiinţă raţională şi conduita sa se află într-un neîntrerupt proces de dezvoltare. mentale. rolul principal în dinamica sa avându-l interacţiunea permanentă şi conştientă între inteligenţa individului şi cerinţele muncii sale. care includ procesele psihice. Motivele pot fi în legătură cu propria persoană (vrea să fie apreciat. • conduitele profesionale ale fiecărui individ. • conduitele creative. favorizate de nivelul conduitelor interne şi puterea stimulilor externi. . ori motive ţinând de profesiunea sa.) sau în legătură cu mediul uman pe care îl întâlneşte. care au ca sursă reglementările sociale şi achiziţiile individuale dobândite prin educaţie. se disting: • conduitele interne. întemeiate pe gândire şi raţionament. care se manifestă în cadrul tuturor formelor de activitate umană şi conduite specializate.2. adaptive. condiţiile şi relaţiile interumane în care trăieşte. emoţionale. voliţionale.

îndreptat spre realizarea scopului profesiunii sale. socio-umană. se disting conduitele reprezentând specificul fiecărei profesiuni şi gen de activitate.2. . precum şi a reprezentărilor şi a noţiunilor despre viitorul muncii. • deprinderea cu un regim zilnic de activitate ordonat. • formarea unor deprinderi generale şi speciale de muncă. 3. În cadrul conduitelor specializate. implicate în împlinirea diverselor atribuţii ale profesiunii. în normele de comportare proprii statului de drept. această noţiune se referă la întregul comportament motric. • formarea şi cultivarea unor calităţi de voinţă şi trăsături de caracter. lărgirea sferei de cunoaştere a diferitelor ipostaze ale profesiei.1. Conduita în muncă a funcţionarului public este apreciată prin raportare la exigenţele sociale cuprinse în legile ţării.2. îi evidenţiază cel mai Pregnant personalitatea. intelectual şi afectiv. determinate de instrumentele şi relaţiile de comunicare şi colaborare interumană.35 • conduitele individuale şi sociale. Conduita în muncă şi formarea acesteia Coordonata care îl defineşte cel mai bine pe funcţionarul public. dispoziţii şi instrucţiuni. motivaţie şi voinţă. care să fie îndeplinite cu regularitate. între care: • dezvoltarea capacităţilor intelectuale. dar mai ales viitorul mod de a fi al funcţionarului public. Rolul hotărâtor în formarea şi aprecierea unei astfel de conduite revine mai multor factori. este conduita sa în muncă. Determinante par a fi însuşirile legate de caracter. în sens larg. cu scopuri parţiale şi generale bine precizate. Conduita în relaţiile oficiale cu publicul 3. menite să ducă la deprinderi de muncă perseverentă şi continuă.

sociologie. afectivă şi morală. ca intelectual. de disciplina proprie acestei profesiuni. spirit de grup (echipă). hotărâre. Formele de exprimare a conduitei Modul particular de afirmare a conduitei specifice funcţionarului se materializează într-o serie de cerinţe de natură organizaţională. cum sunt: • volumul şi calitatea cunoştinţelor teoretice referitoare la disciplinele de specialitate: juridice. • calităţi voliţionale: curaj. .2. iniţiativă. modul de exprimare a conduitei cunoaşte o foarte largă gamă de însuşiri hotărâtoare. care presupune: • o activitate a sistemului nervos. Conduita în muncă este hotărâtoare pentru întreaga existenţă a funcţionarului. de psihologie. biopsihică. pentru a-l aprecia ca om. intelectuală. a) Pe plan organizaţional. • înţelegerea corectă a raporturilor dintre drepturi şi obligaţii. logică etc. 3. • ştiinţa şi arta relaţiilor cu comunitatea. de specificul organizării instituţiei. c) Sub raport intelectual.2. a tuturor sistemelor biopsihice. perseverenţă. b) Sub aspectul cerinţelor biopsihice. dârzenie. • capacitatea de a lua hotărâri rapide şi corecte în momente presante. stăpânire de sine. echilibru emoţional etc.36 • dirijarea activităţilor colaterale pe direcţii convergente cu activităţile ce se desfăşoară pentru formarea conduitei de muncă. modul de exprimare a conduitei este ilustrat de cerinţele şi normele legale. se are în vedere solicitarea fizică şi nervoasă.

eroismul. orientarea.37 d) Exprimarea conduitei funcţionarului este determinată şi de factori ce nu ţin de cunoaştere: temperament. funcţionarul public trebuie să dovedească politeţe desăvârşită.3. clară şi completă. conduita se exprimă în: • personalitatea individului. • trăsăturile şi virtuţile morale specifice: bărbăţia.2. să primească o cerere. apariţia unei atmosfere ostile muncii. 3. urmărind înlăturarea oricărei neînţelegeri sau interpretări greşite a dorinţelor persoanei respective. în toate ipostazele sale de om al legii. curajul. explicaţia cerută de solicitant. • când solicitantul nu se exprimă destul de clar. mai ales atunci când trebuie să dea o declaraţie. datoria. scăderea spiritului de răspundere. civilizate. abateri de la cerinţele conduitei corecte. deteriorarea relaţiilor interindividuale cu colegii de muncă. de aceea considerăm că este imperios necesar a se avea în vedere următoarele principii: • trebuie să-i fie clar ce doreşte solicitantul să ştie dacă nu cumva respectiva dorinţă vizează probleme ce sunt de competenţa altuia. În aceste situaţii se pot comite destule greşeli. cinstea. Numai după aceea se va da lămurirea. aptitudini. cu familia. cu vecinii etc. Conduita trebuie perfecţionată în scopul preîntâmpinării apariţiei unor elemente negative. • lămurirea să fie cât mai scurtă. astfel devenind cu . se vor adresa întrebări corespunzătoare. e) Sub aspectul valorilor morale. să elibereze un document sau când cineva i se adresează solicitându-i sprijinul etc. cum ar fi: rutina. de obiectivitate şi corectitudine. Conduita în relaţiile oficiale cu publicul a) Când relaţia s-a născut la iniţiativa publicului Practica a dovedit că. afectivitate. conduită ireproşabilă. care evident atrag după sine aprecieri defavorabile.

care. • decât să spună persoanei respective un neadevăr sau să-i prezinte o orientare greşită. vor începe să-şi piardă aversiunea faţă de măsurile . enumerăm câteva norme obligatorii: • când se naşte o relaţie cu cineva. se va dobândi atât sporirea prestigiului. ton. astfel trataţi. din iniţiativa sa. ţinută. este preferabil să-l îndrume pe solicitant la cel în măsură să-l ajute. încercând să găsească nu doar un înţeles coercitiv. să evite bruscarea sau atitudinea provocatoare.luate de autorităţi. gesturi.. devenind în cele din urmă coparticipanţi voluntari la menţinerea ordinii de drept. prin răspunsul la solicitările acestuia. la iniţiativa sa sau a instituţiei. idei etc. • politeţea se impune chiar şi faţă de un om nepoliticos. dar autoritar.38 adevărat folositoare solicitantului. să se ţină seama de motivele care îl determină şi obiectivul pe care îl urmăreşte persoana respectivă şi cui se adresează. Pentru conduita sa în asemenea situaţii. cât şi exercitarea unei influenţe psihologice asupra mentalităţii oamenilor. în cadrul cărora trebuie să aibă o atitudine politicoasă.unele nepopulare . neplăcut. cât şi la o gamă de alte mijloace: vorbire. deoarece ea este o armă puternică şi are o putere coercitivă proprie. ci şi un rost obştesc. căreia nu i . acesta intră într-un complex de relaţii cu publicul. iar mimica şi gesturile adaptate situaţiei: când relaţia se naşte din nevoia unor acţiuni de corectare a comportamentului cuiva care a depăşit limitele toleranţei dar nici nu este în deplin acord cu normele socialele va apela atât la pregătirea sa profesională. maniera şi tonul corespunzătoare. • solicitarea • trebuie adresată potrivit. Prin atitudinea politicoasă faţă de public. b) Când relaţia s-a născut la iniţiativa funcţionarului public Îndeplinirea atribuţiunilor sale. să fie respectuos.

(prin energie nu trebuie să se înţeleagă bădărănia. dar şi hotărât. . Prin atitudinea şi comportarea lui. indiferent că acestea s-au născut la iniţiativa unei părţi sau a alteia. trebuie duse la îndeplinire cu energie în folosul serviciului şi al publicului. relaţii de familie. 3. Nu este permis nimănui a se lăsa prins în atitudini provocatoare sau jignitoare. în caz contrar. hotărâtă şi calmă). • în acţiunile sale. multitudine a formelor de manifestare. în toate acţiunile sale. iar altele. funcţionarii publici se aseamănă între ei dar în acelaşi timp. La fel ca toţi oamenii. de bună vecinătate. putând astfel să-şi piardă calmul şi stăpânirea de sine. făcând în acest fel poate chiar jocul adversarului. funcţionarul trebuie să fie politicos. îşi va atrage nu numai respectul publicului iubitor de ordine. • hotărârile luate.Conduita în relaţiile neoficiale cu publicul Problema comportării civilizate în relaţiile neoficiale cu publicul prezintă o mare importanţă pentru calitatea raporturilor dintre instituţie şi comunitatea umană pe care aceasta o slujeşte. riscă să-şi slăbească sau chiar îşi slăbeşte autoritatea. • în ansamblul relaţiilor cu publicul. Dacă după o temeinică analiză a luat o hotărâre corectă.. funcţionarul public trebuie să fie călăuzit de o imparţialitate desăvârşită^n ansamblul relaţiilor cu publicul. cu atât mai mult cu cât si acestea cunosc o mare diversitate. Ele pot fi: relaţii de prietenie.39 se poate sustrage nici chiar omul incult. indiferent de natura acestora.3. ci îşi va asigura sprijinul populaţiei. a dat o dispoziţie justă. a dat un răspuns corect. ci o atitudine sigură. unul negativ în planul relaţiilor de comunicare neoficiale cu comunitatea. atunci el trebuie să persiste în cele hotărâte. Anumite particularităţi individuale pot avea un rol pozitiv. se deosebesc printr-un ansamblu de însuşiri particulare.

ci se formează. are la îndemână un mijloc simplu. dar eficient . despre unul sau despre altul dintre semenii săi. ci în modul de comportare. cum să cultivam relaţii interpersonale sănătoase. de-a lungul existenţei sale. pe oameni în general. În acest scop. el va trebui să-şi armonizeze conştiinţa cu cea a oamenilor in mijlocul cărora trăieşte. despre civilizaţia acestor relaţii. la un moment dat. despre relaţiile interumane. morale. Un mod civilizat de a fi în relaţiile cu membrii comunităţii generează şi întăreşte respectul faţă de funcţionar şi instituţie. Fără îndoială că stima şi respectul faţă de semeni se constată nu în declaraţii frumoase despre calitatea relaţiilor cu cei din jur. în şcoală. Realizarea acestui principiu fundamental este condiţionată de cunoaşterea şi respectarea normelor şi regulilor de comportare civilizată create şi statuate de societatea umană. ca şi pentru ei înşişi. aproape de acea trăire pe care o numim fericire. La temelia relaţiilor de comunicare neoficiale ale funcţionarilor publici cu întreaga comunitate stau normele de comportare civilizată în societate. Desigur. iar axul derulării lor este respectul^stima şi dragostea pentru oameni. se învaţă în familie. nu trecem cu vederea că fiecare funcţionar public îşi formează propriile păreri despre semenii săi. indiferent de părerea pe care ar putea să şi-o formeze. Ele ne învaţă pe fiecare cum să respectăm pe omul de lângă noi. Cu toate acestea. în facultate şi se perfecţionează prin efort personal toată viaţa.comportarea civilizată. chiar şi în situaţiile cele mai pretenţioase. să se comporte respectuos cu fiecare individ.40 relaţii de întrajutorare etc. fiecare funcţionar public are datoria civică şi morală să contribuie la crearea unui cadru relaţional optim. se creează o stare de mulţumire şi satisfacţie personală. . deci aşa cum spune proverbul: „omul cel mai fericit este acela care poate face fericiţi pe cei mai mulţi oameni. în respectarea normelor şi cerinţelor unor relaţii civilizate cu toţi oamenii. Modul civilizat de a fi în societate nu este un dar." În relaţiile de comunicare neoficiale cu publicul.

în orice situaţie ne-am afla. Orientarea întregii conduite faţă de oameni după aceste norme şi reguli de viaţă civilizată. adică de EDUCAŢIE. în orice situaţie relaţională sau generatoare de relaţii cu publicul s-ar afla.41 bazate pe stimă. a culturii şi civilizaţiei este POLITEŢEA. pentru realizarea acestui obiectiv se impune manifestarea celui mai ales respect pentru fiecare om. • civilizaţia modului de a ne îmbrăca şi de a purta hainele. • civilizaţia erosului. al ordinii de drept. • politeţea străzii. prietenie şi dragoste. pe afecţiune. politeţea îmbracă o multitudine de forme şi ipostaze care ţin atât de domeniul comportamentului individual. • civilizaţia timpului personal. Dovada educaţiei. numai în măsura în care relaţiile sale cu toţi oamenii sunt de cea mai bună calitate. fără echivoc. de cel urban. . a superiorităţii gândirii. de lumea civililor sau a militarilor. de un anumit rafinament şi de deplină înţelegere. • civilizaţia conversaţiei şi a scrisului. cât şi de cel al comportamentului social. • politeţea în mijloacele de transport. funcţionarul intră permanent într-o mare diversitate de raporturi neoficiale cu semenii săi. Într-o societate. comportarea în modul cel mai civilizat cu putinţă. profesională dintre cele mai relevante pentru întreaga viaţă a funcţionarului public. În viaţa cotidiană. Ori. el va trebui să dea dovadă. • civilizaţia sănătăţii şi a alimentaţiei. a relaţiilor familiale şi interfamiliale. dar ea constituie şi o obligaţie civică. este o temeinică dovadă de bună creştere. Fiecare funcţionar public îşi va putea îndeplini corect şi complet misiunea sa de apărător al legii. respect şi consideraţie. Fie că este vorba de mediul rural. • civilizaţia modului de a ne saluta şi a răspunde la salut. Iată câteva exemple: • civilizaţia gesturilor.

nivel cultural. Deşi nu are un caracter de normă juridică. el trebuie să influenţeze în bine atitudinea oamenilor faţă de propria lor persoană şi faţă de ceilalţi. normele de comportare civilizată. intră în relaţii cu oameni foarte diferiţi ca profesie. dovedind o ţinută morală . Ca funcţionar excelent şi intelectual bine format. îndemânarea. la nunţi. botezuri. Ea se adresează celor din jur. în speţă a funcţionarului public. la serviciu. în mijloace de transport. cu prilejul unei onomastici. fiind un act social. să lase în sufletul interlocutorilor nostalgia revederii cu un om al demnităţii personale. „puritate morală". amabilitate în relaţiile cu ceilalţi oameni. FUNCŢIONARUL PUBLIC are acces în cele mai variate medii. respect. reflectă eforturile oamenilor în general de a reglementa sfera relaţiilor interumane care nu au un caracter juridic. o manifestare publică a cuiva. Prin natura profesiunii sale. noţiunea de POLITEŢE provine din limba italiană. poziţie socială etc. dar şi calităţile sale de intelectual şi de om al legii. în care are forma POLITEZZA „curăţenie". al unei zile de naştere. atitudine care se exteriorizează printr-o ţinută generală adecvată. înmormântări.42 • civilizaţia faţă de rezultatele muncii etc. acasă. aptitudinile. în general la bine şi la rău. Îi va fi de mare folos şi temeinica pregătire profesională. al farmecului verbal. Prin comportamentul său civilizat. se întâlneşte cu ei pe stradă. experienţa dobândită prin exercitarea profesiunii. să-i cucerească. vârstă. Din punct de vedere etimologic.. al gesturilor alese şi al eleganţei vestimentare. Politeţea. În oricare din multiplele situaţii posibile generatoare de relaţii interumane se cere ca funcţionarul public să impresioneze plăcut. respectiv puritate interioară a gândurilor şi sentimentelor. POLITEŢEA face parte din cerinţele obligatorii ale comportamentului faţă de semenii noştri. Politeţea reprezintă modul de comportare care se manifestă prin bunăcuviinţă.

pusă în valoare de un stil ales). dezordonată. atitudinile. creşterea respectului general al comunităţii faţă de sine şi faţă de profesiunea sa. expresiv. presupune a-ţi cultiva talentul de a intra în relaţii civilizate cu oamenii. prin vorbire exprimăm gândurile. folosind în acest scop cuvinte. Cu arta şi ştiinţa vorbirii frumoase se ocupă retorica (arta de a vorbi frumos. o îndatorire socială în orice situaţie sau ipostază ne-am afla. arta de a convinge pe auditor de justeţea ideilor expuse printr-o argumentaţie bogată. CAPITOLUL 4 RETORICA ÎN RELAŢIILE OFICIALE CU PUBLICUL 4. Pentru funcţionarul public. ceea ce dă un contur aparte mesajului informaţional. a devenit o normă de politeţe. sentimentele. ci şi o obligaţie profesională şi morală de strictă utilitate în relaţiile cu publicul. neorânduiala frazelor etc. dar şi o ştiinţa. gângăveala. A vorbi corect elegant. frumos. propoziţii şi fraze exprimate în armonie cu modul de a vorbi ^fiecare profesiune presupune existenţa unui mod particular de vehiculare a ideilor. va influenţa în bine atitudinea publicului faţă de autoritate. de a purta un dialog . cursiv. Calitatea de a ne exprima cu convingere. A vorbi bine. a gândurilor). Vorbirea nearmonioasă.43 corectă. riguroasă. o conduită aleasă. trădează lipsa de cultură sau un nivel sărac al acesteia.1. cât şi pe cale orală. construcţia vicioasă a frazei. articularea defectuoasă a cuvintelor. ideile. cu eleganţă. este o artă. stărilor emoţionale pe care le transmit. Retorica (vorbirea) Oamenii comunică între ei atât în scris. competentă. ca şi pentru cei din alte profesiuni apropiate. cu claritate. corectitudine şi totodată într-un limbaj ales. retorica nu este doar o artă de a vorbi frumos. lipsa de expresivitate. convingător. La fel ca şi în scriere.

să nu obosească. ale gândirii corecte. de preocupările cotidiene ale acestuia. 4. să influenţeze la deschideri şi comunicări fără bariere. mai ales când relaţia s-a născut la iniţiativa instituţiei. În vorbirea sa.1. • Faceţi demonstraţiile convingător. Se ştie că a vorbi frumos şi bine nu este doar o haină de sărbătoare purtată la diferite ocazii. interesant şi util cu fiecare din cei ce se adresează administraţiei. Una din cerinţe este ca ideile expuse în dialogul purtat cu publicul să nu fie rupte de ceea ce îl interesează pe solicitant. • Aveţi libertatea de invenţie şi obligaţia adaptării vorbirii la situaţii diferite. ci este una din datoriile sale. să folosească expresii adecvate. ale judecăţii limpezi. cu probitate în faţa auditorilor. • Pe parcurs luaţi o atitudine mai fermă. în dialogul cu publicul. ale raţionamentului. la reacţia publicului. în orice grup social în care se poate afla. în familie. pentru a vă defini poziţia faţă de auditoriu. unul din acele instrumente prin care se face plăcut şi agreat în colectivul de muncă. pentru a nu apărea arogant. sincer. unul din mijloacele prin care îşi face serviciul către publicul cu care vine în contact. solicitând serviciile sale. . Recomandări utile pentru un bun vorbitor • Evitaţi să arătaţi prea multă încredere în dumneavoastră de la început. Este bine să păreţi modest. are importanţă deosebită nu numai subiectul abordat. să fie natural. funcţionarul public trebuie să fie limpede. de a-1 interesa şi coopta pe partener şi calitatea limbajului folosit. Vorbirea trebuie să fie agreabilă. care să vizeze un spectru larg al intereselor instituţiei. susţinându-vă ideile cu fapte şi argumente. să evite ambiguităţile (cu excepţia cazului când ambiguitatea este un mijloc de aflare a adevărului).44 plăcut.1. • Folosiţi principiile şi regulile logicii. ci şi maniera de a discuta.

care vizează următoarele cerinţe: • alegerea termenilor. ferm în afirmaţii. arta de a exprima ideile şi sentimentele într-o formă aleasă. pentru a-i conferi dinamism şi credibilitate. pe care o va aborda în dialogul cu publicul. dar în realitate subliniindu-1 în mod aparte. • Când este cazul. în stilul propriu de exprimare. Ea reflectă şi se referă la modul specific de exprimare. menţionaţi un fapt dând impresia că acest lucru este făcut în treacăt. • Fiţi concis în recapitularea problemelor. el nu este un dat. dar au şi caracter de premeditare. care completează discret argumentaţia logică. atitudini adecvate pentru a mări puterea de a convinge. dând aparenţa unei simple erori de expresie. Principiile şi calităţile stilului Stilul vorbirii este propriu personalităţii fiecărui individ. se impune cunoaşterea şi respectarea principiilor şi calităţilor sale. frumos. un fapt. asigurarea succesului purtând nota sa personală. elegant. Stilul vorbirii Noţiunea de „stil" a apărut în strânsă legătură cu cea de „retorică". de vorbire al cuiva dintr-un anumit domeniu de activitate în scopul comunicării cu semenii săi.2. talentul. ideile de neacceptat. patetic. • Faceţi aluzii subtile. a cuvintelor potrivite în raport cu ideile . Pentru a avea un stil corect. ci se formează. un argument. pentru a deveni convingător în mod afectiv la ceea ce spuneţi. • Ajutaţi-vă pe parcursul vorbirii de gesturi.45 • Respingeţi elegant. mişcări. dar cu vigoare. Acestea sunt: a. 4. evitând o argumentare care ar putea fi folosită de adversar. Funcţionarul public va avea întotdeauna un fond de idei pentru fiecare subiect (problemă). personală. folosiţi revenirea deliberată la o idee. Corectitudinea stilului.

fiecare având un ritm personal de comportare. ideilor. realităţii de gândire. Ritmicitatea (cadenţa) stilului este o rezultantă a cadenţelor organice. d.46 pe care vrem să le comunicăm. c. Muzicalitatea vorbirii este esenţială. fiind dată de armonia gândirii. e. de a acţiona. apreciat. Ceea ce spunem să fie pe deplin lămuritor pentru cei care ni se adresează cu o solicitare.1. fie că nu lasă o impresie plăcută. • evitarea greşelilor de pronunţare care. Greşeli ce se pot comite în raport cu principiile şi calitatea stilului . clar formulate. Simplitatea este o calitate a stilului de a comunica în mod firesc. informaţii şi sentimente. ritmului. idei. f. de a scrie. de a gândi. Exactitatea de sens a cuvintelor şi redarea fidelă a gândurilor. plăcut. iar cuvintele să fie distinct şi corect pronunţate. fluxul de gânduri. clar expuse limpezi în conţinutul lor. fiziologice ale individului. fie că dau naştere la discuţii. simplu. h. stilul de vorbire adaptându-se subiectului abordat. Claritatea stilului exprimă dorinţa ca ideile să fie corect gândite. g. nu pot lipsi dintre cerinţele unui stil căutat. • respectarea regulilor gramaticale privind acordul subiectului cu predicatul. ori pe care noi îi abordăm. 4. comentarii ce pot afecta prestigiul instituţiei şi al funcţionarului public. stărilor afective. b. natural. Frumuseţea stilului este un rezultat al corectitudinii şi clarităţii acestuia. de a vorbi. cuvintelor şi expresiilor folositele. Universalitatea este o calitate a stilului prin care o comunicare verbală trebuie să fie o expresie a realităţii vieţii şi a lumii înconjurătoare.2.

 Salocismele sunt expresii sintactice care evidenţiază că vorbitorul nu cunoaşte gramatica limbii române. prin care se reiau chestiuni spuse de alţii.  Excesul de neologisme. de regulă dintr-o limbă străină.47  Banalitatea verbală (ponciful verbal).  Cacofonia constă într-o alăturare neplăcută de sunete sau cuvinte. şi chiar obscen. Conversaţia. stârnesc ilaritate şi afectează seriozitatea exprimării. al lipsei de rigoare intelectuală. semn al dezordinii în gândire.  Purismul excesiv reprezintă tendinţa de a scoate din vocabular toate cuvintele de origine străină.  Construcţia vicioasă a frazei.2. depăşind măsura şi bunul gust. care sunt folosite incorect de cel care vorbeşte. care reflectă discordanţa muzicală a vorbirii.  Parafonia este dispunerea normală a cuvintelor în aceeaşi propoziţie. Reguli de bază ale conversaţiei politicoase . de originalitate. 4. Exemplu: „Du-te iară-n curte-n fund.2. prin care expresiile devin fără sens în speranţa de a obţine originalitate. dar care poate da involuntar un sens neaşteptat.  Sinonimele (cuvinte cu aceleaşi înţelesuri) nu trebuie folosite în aceeaşi frază."  Manierismul este stilul de a vorbi cu alambicări forţate.  Barbarismele sunt termeni sau expresii împrumutate.  Pleonasmele sunt cuvinte care repetă aceeaşi idee şi sunt folosite în aceeaşi frază.  Arhaismele şi provincialismele folosite excesiv. adică vorbirea lipsită de expresivitate de inventivitate.

într-un ritm plăcut. „am" etc. chiar dacă ai talent de povestitor. Eivită să începi majoritatea frazelor cu „au". va afecta conversaţia si va avea rezultate de nedorit. nu întrerupeţi pe vorbitor. dar mai ales când discuţia se poartă cu persoane despre care ştim prea puţin sau aproape nimic. opinia. pe firul gândirii logice. nu vorbi zgomotos. nu-l părăsi cu un aer jignit. căci „tonul face conversaţia”. Redăm sintetic principalele reguli ale unei conversaţii politicoase:  Să fii temperat. Acţiunile care completează vorbirea (mimica. chiar dacă aveţi dreptate.  Fii mai întâi un bun ascultător al spuselor celor din jur şi apoi să iei cuvântul (să-ţi spui părerea. a fost mai documentat şi te-a învins prin cuvinte. nu-1 folosi. atitudinile) sunt utile la momentul potrivit şi nu în exces.  Vorbeşte cu tact. repetarea monotonă a aceleiaşi idei.  Formulează corect propoziţiile şi frazele.  În exprimarea ideilor. .48 Conversaţia ocupă cea mai mare întindere din vorbirea funcţionarului public în relaţiile sale cu publicul. fie ea chiar genială. Opreşte-te la timp şi nu monopoliza discuţia. firesc. dar mai ales într-o societate pretenţioasă. Dacă nu cunoşti pronunţia corectă sau sensul unui cuvânt. Vorbirea rapidă. ideea). ci întrerupe politicos discuţia sau schimbă cu abilitate subiectul.  Controlează-ţi vocea.  Dacă partenerul de dialog (adversarul) a avut mai multe argumente. pentru că faceţi o impresie penibilă.  Nu trageţi concluzii după fiecare afirmaţie a interlocutorului. trăncăneala. gesturile. nicicând şi niciunde. foloseşte în mod predominant limbajul. Să nu întreci măsura. regula ce se impune întotdeauna. pronunţându-le clar.

 Evită ticurile verbale de tipul: „desigur". o intenţie din cele mai tolerante. prin dicţie. Să nu te complaci în această situaţie. Este şi mai dăunător unei atmosfere în relaţiile cu publicul situaţia când. prin gestică. nu este armonie între vorbirea funcţionarului public şi gesturile sale. Gestica Politeţea.  Este cu totul nepermis a face glume pe seama infirmităţii sau slăbiciunilor. însoţite de o mimică sau de un gest de dezacord cu ceea ce dorim să comunicăm să fie viciate. se manifestă şi în felul cum o face ca ţinută ori în expresia sa corporală. de o interpretare eronată. pasiunilor unei persoane prezente. într-o anume stare sau situaţie. 4. Pronunţarea corectă şi gestica adecvată îi vor fi de mare folos în cucerirea . „exclus". dar fără răutate.3.49  S-ar putea ca. în fiecare gest. cu care însoţeşte vorbirea sa. prin mişcări fireşti. potrivit ideilor şi sentimentelor pe care vrea să le comunice. A gesticula are sensul de a mişca mâinile în timpul vorbirii sau pentru a exprima ceva fără a utiliza cuvinte. o idee corectă. în mod voit. să devii ţinta unor ironii amicale. „absolut". descifrându-se o multitudine de semnificaţii. în timpul discuţiei. încearcă să schimbi cu abilitate firul discuţiei sau să răspunzi cu o glumă. Interpretarea lui de către public stă sub semnul incertitudinii şi de aici riscăm ca un gând bun. tocmai din cauza neconcordanţei gestului cu fondul ideatic. În strânsă unire cu retorica. s-a răspândit şi termenul de „gestică". Funcţionarul public trebuie să ştie să dea limbajului său calitatea de instrument al apropierii faţă de oameni. „foarte adevărat" care dovedesc lipsa de fineţe şi de atenţie faţă de interlocutor. buna educaţie a omului care vorbeşte. La modul general. fără voia noastră. această noţiune reflectă ansamblul de gesturi folosite de cineva.

este veche ca însuşi cuvântul. pentru a se putea bucura de respectul oamenilor. Noţiunea de discurs Ţelul oratorului este să convingă. renăscută timid în secolul al XVIII-lea.4. stilul vorbirii.50 respectului publicului pentru sine şi instituţia din care face parte. Impunătoare şi înfloritoare în antichitatea greacă şi romană. prin existenţa unor discursuri rostite cu ocazia unor întruniri publice ale marilor conducători sau ale războinicilor lumii antice. prin atitudinea lui temperată. rostul . Ea se înregistrează din cele mai vechi timpuri. Această artă şi ştiinţă în acelaşi timp.4. Retorica este îmbinarea artei construcţiei discursului cu teoria despre discurs. a fost descoperită şi reabilitată în zilele noastre. sunt cerinţe de care trebuie să ţină seama toţi funcţionarii publici. dispreţuită şi gâtuita multe secole de-a rândul. de sine şi de munca lor. se afirmă în epoca clasică a Greciei antice. Pentru că azi. El se poate impune prin seriozitate şi profunzimea ideilor. conduita ireproşabilă. Ca ştiinţă. de abia „ţinându-şi răsuflarea" la începutul secolului al XX-lea. evitarea excesului de limbaj şi de gestică în dialog cu publicul. este deci si aceea privind o gestică a mâinilor şi o mimică adecvată. o dată cu valul de procese ce au fost declanşate de căderea tiranilor din cetăţile greceşti Sicilia şi Siracuza. Pregătirea profesională. Retorica sau arta discursului a avut un destin pe care îl putem caracteriza drept miraculos. de a convinge prin discurs. să obţină adeziunea celor ce-l ascultă. 4. Întocmirea şi realizarea discursului 4. O cerinţă stringentă pentru prestigiul acestuia.1. ca şi acum 2000 de ani. pentru munca sa. prin eleganţa şi fineţea naturală a stilului său. pentru rezolvarea diferitelor situaţii în care s-ar putea afla.

Formarea sau perfecţionarea deprinderilor îndeamnă la determinarea sensului şi sentimentelor conţinute în mesaje. conceptele şi regulile care guvernează arta vorbirii. bazată pe convingerea necesităţii competenţei în comunicare şi pe depunerea unui efort conştient de autocunoaştere. practicate. • Efectuarea de exerciţii prin simulări şi interpretări de rol. el trebuie să-şi însuşească anumite deprinderi. de analizare şi înţelegere a relaţiei de comunicare. este necesară dorinţa de a o face. a asculta. . În concluzie. care asigură practicarea celor învăţate şi primirea imediată de feed-back în legătură cu performanţa. Succesul acestei aplicaţii trebuie evaluat imediat şi învăţat din concluzii. în vederea stimulării şi declanşării unor anumite emoţii. gânduri sau raţionamente în mintea sau inima publicului. de învăţare şi de practicare. • Transferul cunoştinţelor obţinute în viaţa reală. pentru a atinge nivelul de competenţă necesar. a utiliza feed-back-ul. înţelege sentimentele celorlalţi faţă de mesaj şi a face prezentări persuasive în faţa unui auditoriu. • Analiza normelor şi principiilor comportamentului uman. apreciem că discursul este conţinutul mesajului pe care o persoană îl transmite după ce acesta a fost prelucrat. Cicero. individul trebuie să-şi formeze sau să-şi perfecţioneze anumite deprinderi specifice de comunicator. care pot fi învăţate. În vederea formării deprinderilor. trebuie parcurse următoarele etape: • Asimilarea de cunoştinţe fondate ştiinţific privind principiile. a vorbi convingător. evaluate şi perfecţionate. să placă şi să emoţioneze. Fiecare individ are capacitatea înnăscută de a folosi diverse limbaje pentru a comunica. este să convingă. cum spunea cel mai mare orator al antichităţii. Pentru aceasta.51 discursului. din partea consultantului specialist. De aceea. comportamente şi tehnici specifice. Aşadar.

recapitulare. expozeul.2. Poate că cel mai important lucru de avut în vedere înaintea oricărei prezentări este acesta: „dacă eşuezi în pregătire. mai puţin oratorilor experimentaţi. • lupta pentru obţinerea feed-back-ului. • elaborarea discursului şi editarea lui. indicaţii. Fiecare dintre noi suntem vorbitori. pregăteşte-te să eşuezi". • susţinerea propriilor idei şi teze cu argumente irefutabile. . mărturii.52 4. Perspectiva unor discursuri dă dureri de cap tuturor. însă este bine să nu se renunţe la nici una: • analiza scopului propus prin expunere şi a auditoriului. Toate discursurile trebuie să răspundă la trei mari obiective generale: a direcţiona. cititori. Platon arată care sunt părţile componente ale discursului: preambulul. ascultători. Pentru aceasta trebuie să parcurgem şase etape. • organizarea comunicării în cea mai bună variantă.4. Improvizaţia la o prezentare serioasă nu poate fi lăsată la mâna muzelor care. Conţinutul discursului În lucrarea „Phaidros". scriitori. primul pas este acela de a analiza obiectivul. Vorbitul reprezintă o îndemânare (pricepere) şi din această cauză puţini vor deveni mari oratori. a informa (sau a întreba) şi a convinge. Pentru a avea succesul scontat de autor. înainte de realizarea discursului trebuie să găsim răspunsurile la următoarele întrebări: • care este obiectivul? • cine este auditoriul? • este necesară comunicarea cu adevărat? Dacă nevoia de comunicare este o necesitate pentru a pune procesul în mişcare. Atunci când comunicăm avem ca scop determinarea unei acţiuni din partea celui care citeşte sau ascultă. Noi nu putem sa nu comunicăm. probabilităţi. • documentarea. Ele nu sunt folosite totdeauna în ordinea expusă.

Nu alegeţi o formă „tehnicistă" pentru un public prea puţin avizat. este bine să cunoaştem şi părţile bune şi pe cele mai puţin bune ale discursului. Dacă traseul logic este prea lung. Structura unui discurs este. • Dacă nu vă puteţi concentra. • Ori atacaţi chiar dumneavoastră punctele slabe şi le răspundeţi convingător. Atunci când pornim pregătirea pentru un discurs este bine să avem în vedere şi câteva recomandări:  în primul rând. c) Recepţia. trebuie să ne familiarizăm în detaliu cu obiectul prezentării. d) Abordarea punctelor slabe presupune alegerea a două strategii: • Ori eludaţi aceste puncte şi vă pregătiţi să răspundeţi întrebărilor. repetarea din timp în timp a ideilor expuse şi a concluziilor trase este obligatorie. următoarea: a) Schema logică a prezentării presupune: stabilirea ideilor cheie. pentru a nu pierde din atenţie anumite aspecte de detaliu.  în al doilea rând. este posibil să ne părăsească chiar în cursul prezentării. în linii mari. pentru că este mai dinamică şi va permite un dialog real cu auditoriul. pentru a nu pierde elementele importante puteţi să vă structuraţi ideile discursului pe mici bucăţele de hârtie. stabilirea relaţiilor dintre acestea.  în al treilea rând. b) Forma prezentării poate fi: relaxată. .53 capricioase cum sunt. e) Tipul de prezentare: • Este preferabil să alegeţi prezentarea liberă (fără a citi). academică. este importantă aflarea detaliilor privind publicul căruia îi facem prezentarea.

întrebările vor fi cu siguranţă axate pe acest subiect şi vă vor da ocazia să faceţi o expunere detaliată şi convingătoare. tabele etc. un joc de cuvinte. Găsiţi-vă o poziţie comodă de prezentare. punctaţi cu degetul arătător în aer etc.54 f) Folosiţi suporturi vizuale: • Folii pentru retroproiector: diapozitive. Câteva îndrumări privind modul de realizare a discursului Lăsaţi descoperit traseul logic în sfera pe care o stăpâniţi cel mai bine. nu o piedică.. Repetaţi înainte gesturile de indicare pe hărţi. puteţi să ridicaţi tonul sau să remarcaţi printr-un gest (ridicaţi un deget. În această etapă se poate dovedi extrem de importantă capacitatea . • De obicei prezentările (discursurile) nu trebuie să fie mai mari de 15-20 de minute. • De cele mai multe ori. h) Încadraţi-vă în timpul prescris. de aceea este important să vă asiguraţi că ele sunt un sprijin. Atenţie la tonul vocii: el nu trebuie să fie monoton. g) Verificaţi. Pregătiţi pentru prima parte a prezentării (primele 5 minute) un calambur. verificarea aparatelor generează momente penibile. film. în cadrul prezentărilor. astfel încât ele să se integreze firesc mişcărilor dumneavoastră. tabele. Nu gesticulaţi excesiv. Atunci când vreţi să susţineţi ceva în mod special. dezvoltaţi chestiunile esenţiale aparte şi lăsaţi deschise temele pentru întrebările ce urmează prezentării.). înainte de prezentare. Nu glumiţi însă excesiv. o mică autoironie care va relaxa auditoriul. grafice. Dacă subiectul este mai amplu trataţi temele cheie. Pregătiţi-vă spontaneitatea. pentru cursivitatea discursului. ca toate elementele vizuale de ajutor să funcţioneze.

. vorbitorul va urmări trei obiective generale: 1. Comunicarea temei. • formarea unei întrebări retorice (întrebare). putem aprecia că un discurs poate avea următorul conţinut: Introducere În această secţiune a discursului. care este familiar auditoriului şi îi inspiră respect. • utilizarea unor materiale ilustrative (scheme. • formarea unei fraze de început care să atragă atenţia auditoriului (evitând extremele sau dramatismul excesiv). precum şi fixarea necesară alegerea temei respective. se caută câştigarea sentimentelor. suplimentară a ascultărilor asupra temei. • utilizarea unui citat sugestiv. 3. cât mai concis şi utilizând un limbaj accesibil auditoriului. Se comunică tema discursului. Captarea atenţiei auditoriului. Se prezintă raţiunile pentru care s-a considerat emoţiilor şi dorinţelor auditoriului. Prin motivare. • utilizarea unei anecdote sau a unei caricaturi în legătură cu logica subiectului (dar să nu lezeze gustul auditoriului). şi la care să nu se poată răspunde printr-un simplu „da" sau „nu". astfel încât să poată fi reţinută cu uşurinţă. care să-i stimuleze pe auditori să reflecteze asupra subiectului. Aceasta se poate realiza prin: • referirea la importanţa subiectului (avertizarea auditoriului asupra faptului că ceea ce urmează este interesant sau este important pentru ei ori este ceea ce ei îşi doresc). În fine. grafice.) care pot stimula interesul auditoriului. Motivarea temei. fotografii etc. 2.55 dumneavoastră de a pregăti şi susţine un „discurs bun".

apoi se probează. Ideile principale pot fi selecţionate şi aranjate în câteva moduri: • în ordine cronologică. este o metodă inductivă. • analogii sau comparaţii. de la problemă la soluţie. De aceea. care dezvoltă tema aleasă. această aranjare poate fi utilizată în orice discurs. Se repetă cele două. • • în ordine logică: se formulează ideea. Acestea nu trebuie să fie prea lungi sau prea abstracte pentru auditoriu. în care se pleacă de la formulare generală către o aplicaţie particulară. indiferent de subiectul său. concise. vorbitorul trebuie să urmărească. • ilustraţii constând în exemple detaliate în sprijinul unei idei. similitudini între un lucru deja cunoscut şi un altul necunoscut. în încheiere. Încheiere Un discurs bine organizat şi prezentat poate fi compromis printr-o încheiere necorespunzătoare. Este o metodă deductivă. în care se porneşte de la o problemă particulară şi se ajunge la o soluţie generală. Ele sunt dezvoltate prin folosirea următorului material ajutător: • explicaţii constând din expuneri simple. Aceste idei trebuie formulate concis şi accesibil.56 Cuprins: Pentru cuprinsul discursului se stabilesc 2-3 idei principale (mesaje). pentru a menţine şi întări efectul introducerii şi cuprinsului. • de la cauză la efect: se utilizează în cazul evenimentelor legate prin relaţii cauzale. trei idei . trei aspecte importante: • reamintirea ideilor principale.

întocmirea lor trebuie să se facă adecvat. arată punctele negative şi demonstrează-le. Orice act de comunicare are cel puţin două feluri de auditoriu: unul aflat la sfârşitul emiterii şi unul la sfârşitul recepţiei comunicării. În domeniul întocmirii discursurilor.3. în ordinea în care au fost ele analizate. există două curente: 1) Spune ce ai de spus. Metode de întocmire a discursului Chiar dacă discursurile sunt diferite ca stil şi conţinut. spune ce ai spus şi spune din nou. Aceasta trebuie să sublinieze viguros mesajul de transmis. dând astfel discursului un aspect circular. prin alegerea şi prezentarea subiectului expus.57 principale ale cuprinsului. 2) Afirmă. încheierea trebuie să accentueze. şi vor avea la îndemână datele necesare. • reamintirea motivaţiei. Analizând un auditoriu la sfârşitul emiterii. • o concluzie sintetică. arată punctele pozitive. scopurile urmărite de vorbitor. cel puţin pentru aria lor de responsabilitate. se cer răspunsuri la întrebările: • promit eu ceva auditoriului? • ceea ce afirm este în concordanţă cu orientarea politică sau cu filosofia curentă? • poate fi cineva deranjat de ceea ce plănuiesc să spun? Putem obţine răspunsuri la aceste probleme. Cei care întocmesc discursul ar trebui să se poată baza pe presupunerea că participanţii se vor pregăti corespunzător. din nou. Concluzia poate face legătura cu momentul de captare a atenţiei din introducere. reformulează propunerea.4. 4. punând o serie de întrebări specifice persoanei care va prezenta discursul: • care sunt punctele de vedere asupra problemei? . Dar cum poate cel care face comunicarea să fie receptat? Numai rareori noi acţionăm unilateral.

trebuie să aflăm: • Care va fi audienţa. descoperirea şi acceptarea de informaţii despre sine şi o dorinţă de autoperfecţionare". este condiţia esenţială pentru ca o persoană să ajungă orator. • Cum ne aşteptăm ca el să reacţioneze la această comunicare? • Cu ce auditoriu avem de-a face? Receptiv? Cald? Ostil? • Cât de mult este familiarizat cu subiectul? • Ce ton ar fi mai nimerit? Cald? Sobru? Analiza perceperii scopului şi auditoriului este un prim pas în atragerea de partea noastră a ascultătorului. • Ce aşteaptă aceasta să audă de la noi. Freud considera că „a te autocunoaşte. gesturile unui actor celebru. ai zice.58 • care îi este stilul? Rezervat? Umorist? Subtil? Candid? înşelător? îşi asumă riscul? • cum vorbeşte persoana? Cicero afirma despre orator: „unui orator trebuie să-i pretindem ascuţimea de minte a logicianului. • Când va avea loc prezentarea. Majoritatea oamenilor pot ţine discursuri dacă se pregătesc. deoarece această onestitate cu mine reclamă căutarea." Ne confruntăm cu o serie de întrebări şi dacă analizăm auditoriul care recepţionează. spunea el. „Talentul. constituie un efort uman deosebit. cugetarea filosofului. . În pregătirea unui discurs. • Unde va avea loc prezentarea. a fi complet onest cu tine însuţi. exprimare aproape ca a poetului. Există un număr de lucruri pe care e important să le facem: 1) Cunoaşteţi-vă subiectul. memoria jurist-consultului. vocea tragedianului şi. la aceasta trebuie să se adauge o cultură cât mai vastă. De aceea nu se poate găsi nimic mai rar pe lume ca un orator desăvârşit.

spuneţi-le să le pună la sfârşit. Câteva recomandări pentru orator • Cunoaşteţi-vă subiectul.dacă nu ştiţi. veţi avea emoţii şi audienţa va simţi." • Faceţi glume. o bună gramatică. Oamenilor le plac vorbitorii cu umor. • Vorbiţi clar. Nu trebuie să fie complicate şi pot fi chiar autoironice. 7) Îmbrăcaţi-vă adecvat.59 2) Pregătiţi-vă subiectul. • Folosiţi ilustraţii transparente pentru retroproiector şi proiecţii de filme. vorbind în timp ce proiectaţi materialul şi asiguraţi-vă că stăpâniţi aspectele tehnice. Astfel. dacă este posibil. dacă este posibil. dar un pahar cu alcool vă relaxează. Pentru a vorbi cu talent este necesar să aflaţi întâi care va fi audienţa şi să . Răspundeţi cinstit . vă va fi uşor să vă amintiţi ce aveţi de spus şi veţi trezi interesul audienţei. un limbaj acceptabil. 5) Verificaţi echipamentul. Nu folosiţi termeni tehnici în faţa unui public obişnuit sau termeni generali în faţa unui public de experţi. Dacă nu ştiţi suficiente lucruri. Pregătiţi-vă acasă. • Adaptaţi-vă auditoriului. Nu este bine să fie ofensive. recunoaşteţi. Pregătiţi-vă bine înainte. onestitate. • Nu beţi prea mult înainte de a vorbi. entuziasm. „Vorbiţi pentru ceasul de pe peretele din fundul sălii. 4) Vizitaţi sala. 6) Exersaţi folosirea echipamentului. sinceritate. 3) Verificaţi ilustraţiile. Trebuie să ţinem cont de câteva aspecte ale limbajului: claritate. 8) Exersaţi-vă discursul. • Dacă cei din public vor să pună întrebări.

60 hotărâţi ce vreţi să spuneţi. Amândouă aceste lucruri sunt vitale. măcar aţi reuşit să umpleţi golul. Dacă staţi cu mâinile pe lângă corp veţi părea artificial. Publicul speră şi doreşte ca expunerea să fie interesantă şi ca vorbitorul să prezinte cum trebuie informaţiile. e unica soluţie dacă nu puteţi să vă descurcaţi altfel. Acest lucru va sparge gheaţa. cu atât veţi avea mai multă încredere în forţele proprii. desigur. dar şi dacă vă mişcaţi tot timpul veţi distrage atenţia celorlalţi. Nu exageraţi cu umorul. poate aţi dori să ştiţi. Dacă sunteţi prea blazat. dacă se poate. de ajuns să aruncaţi o privire la titluri şi veţi avea suficiente informaţii pentru a continua să vorbiţi. Nu trebuie să fie o glumă complicată şi în nici un caz nepoliticoasă. Puteţi spune ceva de genul „în timp ce dumneavoastră vă gândiţi ce să întrebaţi. Ideal. în cazul în care aţi prevăzut timp pentru întrebări." şi puneţi întrebarea respectivă. emoţiile mobilizează. Publicul doreşte să faceţi o figură bună. Oricum. Cel mai bine este să faceţi unele mişcări ocazionale. respiraţi adânc pentru a vă calma.. Începeţi prin a familiariza publicul cu „regulile jocului".. dar folosiţi-l ori de câte ori puteţi. Glumiţi pe seama dumneavoastră sau a muncii dumneavoastră. Chiar dacă nu veţi fi întrebat nimic după aceea. puneţi chiar dumneavoastră înşivă una sau două întrebări. auditoriul se va plictisi. ar fi să exersaţi discursul chiar în sala în care va avea loc evenimentul. precizaţi de la început cum veţi proceda. Demaraţi discursul cu o glumă. Cel mai bine ar fi să scrieţi numai titlurile şi subtitlurile pe bucăţi de hârtie sau carton şi să le aşezaţi în ordine. Încheiaţi cu mulţumiri şi acceptaţi aplauzele. E desigur. riscaţi să păreţi artificial şi pompos. . în faţa oglinzii. Dacă nu vi se pun întrebări. a partenerului. Toată lumea are emoţii. Dacă aveţi prea multe emoţii soluţia este să citiţi discursul cuvânt cu cuvânt. fapt întotdeauna stânjenitor. Înainte de a începe. Nu evitaţi să vă mişcaţi mâinile dar nici nu le fluturaţi tot timpul în faţa auditoriului. Din păcate. Fiţi încrezător în dumneavoastră înşivă şi vorbiţi clar. a casetofonului. iar publicul va deveni mai relaxat şi mai receptiv fată de dumneavoastră. Cu cât exersaţi mai mult.

Folosiţi acea frecvenţă ce conferă măreţie prezentării pe care o faceţi. Oricum. Pauza vă dă dreptul să vă reglaţi respiraţia. Fixaţi-vă volumul. Cum folosiţi inflexiunile vocii pentru a transmite ideile sau informaţiile? Controlaţi frecvenţa. O frecvenţă mai mare denotă emoţie sau o acţiune rapidă neaşteptată. Când sala va fi plină. Dacă nu variaţi semnificaţia. nivelul şi pauzele în vorbire? Folosiţi vocea în aşa fel încât să creaţi interes. În întocmirea şi prezentarea unui discurs. Volumul este o altă tehnică verbală care poate da măreţie cuvântării dumneavoastră. Pauzele din vorbire au acelaşi rol ca punctuaţia în scriere. va avea de suferit semnificaţia. adesea. într-o altă ocazie sau pentru uz personal. nu întrerupeţi foarte des cu pauze şi nu divizaţi discursul. puteţi pierde atenţia auditoriului. cuvântul va fi neinteligibil. Dacă vorbiţi prea repede. trebuie să ţinem seama şi de comunicarea verbală. va trebui să vorbiţi tare pentru că mulţimea va absorbi sunetul. Un volum mai slab este. Tonul poate fi superior şi inferior pe scala vocii. modul cel mai eficient de a obţine efectul dorit. volumul. Nu vă grăbiţi niciodată în cuvântul dumneavoastră. camera unde veţi vorbi. Nu se poate vorbi de o frecvenţă standard valabilă pentru orice cuvântare. Folosiţi un ton convenabil. cercetaţi în prealabil sala.timp să culeagă ideile. ar trebui să dovediţi calităţi de cântăreţ. Dacă este posibil. astfel încât auditoriul să „vă digere" spusele. apoi micşo-raţi-1 şi măriţi-1 pentru a obţine efectul scontat. Alternarea tonurilor evită monotonia şi direcţionează atenţia ascultătorului. dar dacă vorbiţi prea încet. faceţi pauze. iar auditoriului . . ca să le puteţi utiliza din nou. Schimbaţi volumul pentru a sublinia o idee. Pentru a folosi tonul eficient.61 Păstraţi întotdeauna o copie a discursului şi a ilustraţiilor. iar o frecvenţă mai joasă denotă calm sau oboseală. puteţi folosi o inflexiune crescândă (de la minim la maxim) spre a exprima o doză de siguranţă şi o inflexiune descrescândă pentru nesiguranţă. Într-o frază.

puteţi articula cum trebuie un cuvânt. Dacă se poate. lăsaţi-o să audă punctele principale. Ascultaţi-vă vorbind şi faceţi-vă cuvintele distincte şi inteligibile.62 Articulaţia şi pronunţia trebuie să le luaţi în considerare în expunerea dumneavoastră. Trageţi aer adânc în piept şi cercetaţi auditoriul. Stabiliţi un contact vizual cu auditoriul şi urmăriţi reacţia. Unii devin puţin nervoşi. de fapt. Toţi ne lovim de această spaimă a scenei. alţii au probleme de ordin fizic. De regulă. . nu vă scuzaţi. foarte încrezător. Se formează deja o impresie despre dumneavoastră. pentru a nu crea impresii negative înainte de a începe să vorbiţi. În orice caz. Lungimea expunerii este un element crucial. Studiaţi „la rece" primele paragrafe din lucrare. Folosiţi gesturi naturale. verificaţi-vă discursul în faţa unui ascultător critic. Puteţi începe o dată cu primul discurs. Nu plictisiţi asistenţa cu introducerea. probabil. Asta vă ajută foarte mult să treceţi de primul şi cel mai dificil minut. spuneţi. ca vorbitor. Suntem. dar să nu scăpaţi din vedere pronunţia sa. Cunoaşteţi înainte ceea ce aveţi de spus şi după aceea. cei mai îndreptăţiţi să ne apreciem discursurile. este vorba de introducere şi trecerea către primul punct principal. Puneţi-vă în gând să începeţi prin a vorbi cu voce tare. maxilarul. pur şi simplu. Un alt moment important este apariţia în public. ea nu trebuie să fie. Totdeauna trebuie să fiţi pregătit să depăşiţi teama de scenă. dinţii şi limba. De fapt. sigură. Ambele indică comanda orală pe care o daţi limbii. prezentarea şi organizarea comunicării verbale se bazează pe formula: „fii scurt şi concis". Articularea este arta de a vorbi inteligibil şi a emite sunete potrivite folosind buzele. Ţinuta trebuie pusă la punct. Desigur. Unele aspecte privind comunicarea neverbală Sindromul păunelor transpirate. Fiţi vioi şi activ. Urmărind reacţia vă veţi muta atenţia de la propria persoană la auditoriu acolo unde. O bandă de magnetofon şi o oglindă vă pot fi de mare ajutor.

• nu folosiţi o planşă până când discursul nu permite acest lucru. • nu citiţi tot textul de la planşe. se reţine aproximativ 65%. Nu este nimic magic m lucrul cu mâinile. atunci când se adaugă elemente de vizualizare. dacă nu ştiţi că a adormit. imediat. Plictisiţi auditoriul.63 dar nu artificial. Nu-1 puteţi trezi. simplu şi poate fi observat (citit). înapoi sau lateral. rugaţi pe cineva să manipuleze aparatul. Trebuie să stabiliţi un contact vizual cu auditoriul. • să aveţi puse în ordine mijloacele vizuale. nu vă întoarceţi. • dacă folosiţi proiecţia. dar nu exageraţi. Nu vă aplecaţi deasupra pupitrului. • nu vorbiţi cu faţa către planşe. asiguraţi-vă că toţi îl pot vedea. • nu le folosiţi exagerat. nu vă balansaţi înainte. . faceţi-o natural. Folosirea mijloacelor vizuale: • nu staţi între auditoriu şi mijlocul vizual. Comportaţi-vă de parcă aţi fi implicat într-o discuţie. Nu vă lăsaţi greutatea alternativ. cel puţin. Oricum. priviţi şi vorbiţi spre cei care vă ascultă. Folosiţi-le însă cu prudentă. Gesturile reprezintă o altă formă a comunicării neverbale. dar. • verificaţi scrierea şi punctuaţia. Faceţi publicul să simtă că îl priviţi şi îi vorbiţi. Folosiţi expresia feţei. pe câte unul din picioare. Este cea mai bună metodă de a obţine feed-back-ul auditoriului şi de a reţine atenţia. Nu va trebui să zâmbiţi sau să vă miraţi în continuu. O apariţie corespunzătoare oferă încredere şi reduce teama de scenă. Dacă le folosiţi. nu îl fixaţi cu privirea. priviţi-l uneori. ci atât cât este necesar. • asiguraţi-vă că mijlocul vizual este clar. Folosiţi ajutoarele vizuale pentru a vă face înţeles.

înainte ca publicul să se plictisească. Nu este drept faţă de ceilalţi să permiteţi întreruperi constante. dacă provocaţi deliberat auditoriul cu declaraţii controversate. atunci trebuie să faceţi ceva pentru a-1 trezi din somn.64 Să intuim care ar putea fi atitudinea ascultătorilor. Dacă nu vă vine în cap nici o glumă sau lucru interesant. scurtaţi-1 cât mai mult posibil şi luaţi-o ca pe o lecţie. Opriţile ferm după câteva minute. E de ajuns să-i puneţi la punct: „aveţi dreptul la propria opinie. Cei care întrerup tot timpul nu sunt iubiţi de public. momentul ca să pună o întrebare. Dacă simţiţi în timpul expunerii că publicul se plictiseşte. dar restul publicului vrea să audă ceea ce am spus". Majoritatea celor din public vor fi de partea dumneavoastră dacă veţi avea parte. de persoane care vă întrerup şi sunt încântate dacă reuşesc să vă supere sau să vă umilească. va îmbunătăţi felul în care prezentaţi informaţiile. atunci trebuie să fiţi pregătiţi pentru astfel de reacţii. Bravaţi dacă puteţi. Un auditoriu vioi este un avantaj. atât de dragul mândriei personale. Aceştia aşteaptă. ocazional. pentru că va spori entuziasmul propriu. cât şi pentru că un asemenea comportament din partea publicului nu trebuie tolerat. Dacă toţi cei din public sunt împotriva dumneavoastră. Cei care fac pe deştepţii sunt mai dificili. învăţaţi să detectaţi aceste persoane de la început. Ţineţi-vă discursul. de obicei. care este de fapt un pretext pentru a ţine un lung discurs despre propria părere. Desigur. „Vă rog să vă opriţi aici pentru că vreau să răspund la întrebarea pe care mi-aţi pus-o". S-ar putea să nu fie vina dumneavoastră. Această senzaţie vă va încuraja şi susţine. dacă manifestă entuziasm faţă de ceea ce spuneţi. bravaţi tot timpul. Este un dezavantaj dacă sunteţi întrerupt sau hărţuit tot timpul. . schimbaţi-vă tonul vocii sau folosiţi mai multe ilustraţii. Discursul dumneavoastră are ca scop trezirea acestui entuziasm de la început. Un auditoriu vioi poate fi un avantaj sau un dezavantaj.

lucru care le permite să fie direcţi. subliniază ideile de bază. spontani şi receptivi la feed-back. de stăpânirea subiectului şi de darul unei gândiri independente.5. ci înseamnă că va trebui să ne planificam şi să exersăm cu atenţie prezentarea.4. concluzionează şi încheie. De fapt. cuvintele şi expresiile folosite la vremea efectuării discursului vor fi spontane şi naturale. Aceasta nu înseamnă că vom scrie un material detaliat şi apoi vom memora cuvânt cu cuvânt. Ei gândesc înainte de a vorbi. Pentru aceasta. au fost de mai multe ori în această postură sau au devenit experţi ai unui subiect de mai multă vreme şi ştiu cum să-1 prezinte pe moment.65 4. spun ce au de spus. trebuie să aibă capacitatea să-şi aşeze gândurile într-o ordine coerentă. le place foarte mult ceea ce fac. Tipuri de discurs Discursul spontan şi discursul pregătit din timp Vorbirea spontană este ceea ce facem atunci când ni se cere să dăm răspunsuri pe durata unei şedinţe sau când ni se cere să luăm cuvântul în cadrul unei adunări.4. chiar dacă are la dispoziţie câteva secunde. fără a fi avertizaţi dinainte de acest lucru si fără o pregătire prealabilă. 4. să facă judecăţi asupra auditoriului şi să ia hotărâri asupra punctelor principale şi ajutătoare. Indivizii care pot prezenta rapoarte spontane şi elaborate sunt de invidiat.4. vorbitorul. Riscuri în întocmirea si realizarea discursului . avem nevoie de multă încredere în forţele proprii. şi aceasta fiindcă s-au documentat. Este necesar un plan. Oricum. Câteva rânduri pe un carneţel sau 10 secunde de gândire aprofundată reprezintă o cheie a succesului comunicării. Este ceea ce facem când trebuie să vorbim în public. Vorbirea elaborată face referire la unele situaţii în care avem la dispoziţie largi posibilităţi de pregătire a cuvântului. Ei apar ca oameni care stăpânesc profund subiectul şi se simt minunat în rolul de vorbitori. Folosind cei şase paşi de comunicare.

şi contrastul. pentru a realiza impactul necesar. Destul de des. dacă ştiţi cum să lucraţi cu ele. ca: cine. ca să accentuaţi diferenţele.să fie potrivite.66 Capcane în comunicare: • capcana sprijinului vizual (ilustrarea vizuală) să prezinte exemple de oameni fără a lăsa impresia de discriminare.împărţirea subiectului pe care îl abordaţi în părţi mici şi pe probleme. Arătaţi-le sursa exactă a statisticilor dumneavoastră. Să evităm orice glumă. o analiză . o descrierea . sunt prezentate în grupuri de câte două sau trei.mijloc de susţinere a opiniilor dumneavoastră. de ce. unde. cuvinte (sintagme) cu conţinut etnic sau rasial. dar de obicei mai . • capcana religioasă . • capcana etnică/rasială - folosirea unor cuvinte poate fi contraproductivă. O cale de a obţine aceasta este discutarea lor în termenii înţeleşi de ascultători. Trebuie redactate simplu şi să fie uşor de înţeles. Vorbirea în glumă este cea mai propice modalitate de exprimare.pot fi mijloace excelente de sprijin. scurte şi să reţină atenţia. Remedii potenţiale pentru înlăturarea unor slăbiciuni: • Exemplele . frază. • Explicaţia — în trei moduri: o definiţie .să nu lăsăm ascultătorilor simţământul de frustrare sau de ridicol. • Comparaţia şi contrastul . ca să dramatizaţi similitudinile dintre două obiective sau situaţii. • Mărturiile (declaraţiile) . în care oamenii mai sensibili fac de multe ori greşeli. • Statisticile .folosiţi comparaţia. ce. când.asemănător cu definirea.o simplă explicaţie în termeni uzuali. cum.

67 personală şi mai subiectivă. revelator şi accesibil. numită logica. . Materialul ajutător are „o soră geamănă". Capacitatea de convingere şi credibilitatea (sau acceptarea informaţiilor dumneavoastră) depind de calitatea materialului ajutător. Faceţi ca acesta să fie simplu.

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful