Prof.univ.dr. STANCU ŞERB Conf.univ.dr.

DAMIAN MICLEA

NOTE DE CURS

RELAŢII PUBLICE ŞI COMUNICARE

Bucureşti - 2006 -

2

CUPRINS CAPITOLUL I – INTRODUCERE ÎN RELAŢII PUBLICE 1.1. Ce sunt relaţiile publice 1.1.1.Clasificarea relaţiilor publice 1.1.2.Procesul de relaţii publice 1.1.3.Trăsăturile caracteristice procesului de relaţii publice 1.1.4.Elementele procesului de relaţii publice 1.2. Etapele procesului de relaţii publice 1.2.1.Definirea scopului (stabilirea obiectivelor) 1.2.2.Cercetarea în teren 1.2.3.Elaborarea strategiei de relaţii publice 1.2.4.Implementarea activităţilor de relaţii publice în mediul vizat 1.2.5.Evaluarea programului de relaţii publice 1.3. 1.4. Tehnici şi metode de relaţii publice Imaginea instituţiilor

CAPITOLUL 2 – TEORIA COMUNICĂRII ÎN RELAŢIILE PUBLICE 2.1. 2.2. 2.3. 2.4. Definiţia Istoria Necesitatea comunicării Tipuri de comunicare 2.4.1.Comunicarea verbală 2.4.2.Comunicarea în scris 2.4.3.Tipologia comunicării în relaţiile oficiale cu publicul 2.5. Obstacole în calea comunicării în relaţii publice 2.5.1.Obstacol de ordin social 2.5.2.Obstacole de ordin cultural

3

2.5.3.Obstacole de ordin psihologic 2.5.4.Obstacole de ordin fizic CAPITOLUJL 3 – CONDUITA ÎN RELAŢIILE OFICIALE CU PUBLICUL 3.1. Noţiuni generale despre conduita umană 3.1.1. Conduita umană şi motivarea acesteia 3.1.2. Perfecţionarea conduitei umane 3.2. Conduita în relaţiile oficiale cu publicul 3.2.1. Conduita în muncă şi formarea acesteia 3.2.2. Formele de exprimare a acesteia 3.2.3. Conduita în relaţiile oficiale cu publicul 3.3. Conduita în relaţiile neoficiale cu publicul CAPITOLUL PUBLICUL 4.1. Retorica (vorbirea) 4.1.1. Recomandări utile pentru un bun vorbitor 4.2. Stilul vorbirii 4.2.1. Greşeli ce se pot comite în raport cu principiile şi calitatea stilului 4.2.2. Conversaţia. Reguli de bază ale conversaţiei politicoase 4.3. Gestica 4.4. Întocmirea şi realizarea discursului 4.4.1. Noţiunea de discurs 4.4.2. Conţinutul discursului 4.4.3. Metode de întocmire a discursului 4.4.4. Tipuri de discurs 4.4.5. Riscuri în întocmirea şi realizarea discursului BIBLIOGRAFIE 4 – RETORICA ÎN RELAŢIILE OFICIALE CU

O asemenea definire a relaţiilor publice ne dă posibilitatea distingerii de fenomenul publicitar. de publicitate.. Privite. pe când relaţiile cu publicul vizează crearea unui climat de încredere în rândul publicului şi al propriului personal. filosofic. precum şi în rândul publicului. ceea ce explică existenţa numai în literatura americană a peste 1000 de definiţii. Aceste relaţii au fost privite de către unii din punct de vedere psihologic. o concepţie nouă despre modul în care o instituţie sau întreprindere trebuie să-şi creeze relaţii cu oamenii. se spune că prin relaţii publice se popularizează o firmă. de către alţii din punct de vedere sociologic.4 CAPITOLUL 1 INTRODUCERE ÎN RELAŢII PUBLICE 1. să le menţină şi să le dezvolte. dintr-un unghi psihologic. De aceea. înainte de toate. În realizarea acţiunilor de relaţii publice. susţinerea propriei activităţi şi favorizarea dezvoltării întreprinderii. evident în maniere diferite. deci ca mecanisme de stabilire a legăturilor între instituţii. Cu toată această mare varietate de definiţii. teoretic sau aplicativ etc. se are în vedere informarea obiectivă a publicului. în mod expres. Ce sunt relaţiile publice Definirea termenului de „relaţii publice" a fost influenţată de poziţia pe care s-au situat diferiţi teoreticieni. în vreme ce prin publicitate se popularizează un produs al firmei . o întreprindere. o instituţie.1. ele exprimă. menţinerea şi dezvoltarea unei „clientele" urmărindu-se exclusiv scopuri publicitare. relaţiile publice pot fi definite ca fiind ansamblul de mijloace folosite de către instituţii şi întreprinderi pentru a crea un climat de încredere şi simpatie în rândul propriului personal. nu sugestionarea lui ca în cazul publicităţii. Publicitatea urmăreşte. ori întreprinderi şi oameni. formarea.

sunt considerate ca fiind necesare şi posibile la orice instituţie şi întreprindere şi la orice nivel. desfăşoară acţiuni de relaţii publice interne şi acţiuni de relaţii publice externe.5 respective. acţiunile realizate prin relaţiile publice sunt mai ales sociale. Relaţiile publice. măsurile de luat etc. Clasificarea relaţiilor publice Există părerea unanimă că o instituţie. 1..1. De aici s-a ajuns la concluzia că „armonizarea" relaţiilor dintre membrii unei colectivităţi instituţionalizate favorizează desfăşurarea şi dezvoltarea activităţii respective. pliante. atât prin scopul general. broşuri.1. instituţii de învăţământ şi cultură etc. a faptului că relaţiile umane constituie un factor al muncii productive. condusă de Elton Mayo în perioada 1924-1927. Esenţialul este ca fiecare om să se considere coparticipant la activitatea instituţiei sau întreprinderii respective. poliţia. se pot difuza filme realizate de personalul propriu. cum ar fi: armata. în care elementul predominant să fie înţelegerea restului economic şi social al acesteia. în cadrul cărora se discută activitatea pe compartimente sau în ansamblu. Relaţii publice interne ale instituţiei Cel mai mare impuls dat relaţiilor publice este legat de „descoperirea" de către şcoala de la Harvard. specialiştii în relaţii publice consideră că prin intermediul acestor relaţii are loc o „îndoctrinare” a personalului cu o filosofie a întreprinderii respective. iar cele ce ţin de publicitate sunt mai ales comerciale. . se pot folosi emisiuni radio şi de televiziune. ca: reuniuni informative cu personalul. cât şi prin maniera specifică în care se realizează. Prin conţinutul lor. Acţiunile de relaţii publice interne pot fi realizate în modalităţi diferite. se vorbeşte de „relaţii publice" ale statului şi ale organismelor de stat. iar instituţia să-i apară în minte ca fiind cea care îi permite să-şi manifeste din plin spiritul inventiv. De aceea. o întreprindere. creator. comunicare personală etc. Ca urmare. perspectivele.

mai mult decât atât. în anumite limite. După cum bine se observă. în rândul celor cu care vine în contact. ele trebuie să prezinte nu produsele sau serviciile întreprinderii.6 personalitatea. . intenţiile şi perspectivele acestora. Toate elementele trebuie privite într-un întreg şi. Se apreciază că o atenţie deosebită trebuie acordată clientelei şi marelui public. având drept scop schimbarea sau modificarea unor prezentări. rezultatul este planificat. respectându-se reguli semantice.2. la nivelul altor instituţii sau publicului larg. Datorită acestor considerente. procesul de relaţii publice are ca scop principal câştigarea încrederii şi poate fi reprezentat ca un ansamblu de vectori care acţionează în mai multe etape şi la niveluri diferite. despre un obiect sau fenomen. Procesul de relaţii publice După cum precizam mai înainte. După părerea noastră. relaţiile publice se bazează în totalitate pe sentimentul de încredere pe care îl creează persoanele sau instituţiile interesate. unde sunt angrenaţi mai mulţi angajaţi şi care acţionează pe baza unui plan foarte bine stabilit. apreciem că avem de-a face nu cu o derulare de activităţi la nivelul unei instituţii sau organizaţii. este vorba despre un ansamblu de activităţi care trebuie derulate pe o perioadă de timp delimitată sau nelimitată. Relaţii publice externe Buna desfăşurare a muncii în instituţia sau întreprinderea respectivă este dependentă. 1.1. Informaţiile care se vehiculează pentru a crea un climat psihologic favorabil în rândul publicului din afara întreprinderii trebuie foarte bine selectate. Ele nu trebuie să ia forma unei campanii publicitare. ci cu un întreg proces care poate fi denumit procesul de relaţii publice. şi de climatul psihologic pe care şi-l creează în exteriorul său. ci acţiunile. prevăzut şi aşteptat chiar.

7

1.1.3. Trăsăturile caracteristice procesului de relaţii publice Foarte mulţi specialişti sunt de acord că principalele trăsături caracteristice ale acestui proces sunt următoarele: 1) Procesul de relaţii publice este intenţionat, are la bază o manifestare de voinţă a unei persoane sau a unei instituţii (organizaţii) în scopul, câştigării încrederii. 2) Acest proces urmăreşte o reacţie de tip impact, mai precis, ca urmare a acţiunilor desfăşurate de o persoană sau o instituţie (organizaţie), se urmăreşte un anumit tip de reacţie din partea altor persoane. 3) Activitatea de relaţii publice se desfăşoară pe baza unei strategii foarte bine pusă la punct, uneori în mai multe faze. 4) Procesul de relaţii publice are la bază realizările individului sau instituţiei (organizaţiei). În cazul în care instituţia sau individul are realizări slabe, procesul nu îşi va atinge scopul. 5) Scopul realizării procesului de relaţii publice este dublu. Din această activitate are de câştigat nu numai cel care îl iniţiază, dar şi publicul larg, ca beneficiar al serviciilor sau produselor ambelor instituţii (ofertant şi beneficiar). 6) Relaţiile publice constituie un atribut ai conducerii instituţiilor (organizaţiilor) şi permit menţinerea unor căi de comunicare între această întreprindere şi oamenii cu care intră în contact. De asemenea, procesul de relaţii publice poate avertiza din timp conducerea instituţiilor (organizaţiilor) despre unele tendinţe şi fenomene noi ce pot apărea. Procesul de relaţii publice cuprinde relaţiile cu presa, relaţiile cu publicul, relaţiile cu proprii angajaţi, relaţiile cu autorităţile şi, bineînţeles, relaţiile cu diferite instituţii şi organizaţii. Cu privire la dezvoltarea relaţiilor publice, imensa majoritate a

8

specialiştilor sunt de acord că în secolul următor acestea vor cunoaşte o dezvoltare explozivă, deoarece până acum şi-au dovedit utilitatea şi, mai mult, societatea modernă este şi v va fi controlată de informaţie. 1.1.4. Elementele procesului de relaţii publice Pentru ca procesul de relaţii publice să funcţioneze, el are nevoie de trei elemente. Acestea sunt: agentul de relaţii publice, clientul sau beneficiarul şi serviciile specifice. Agentul de relaţii publice Este un lucru cunoscut că, pentru a promova o strategie de relaţii publice, este nevoie de o înaltă calificare în domeniu. Deci nu orice persoană poate îndeplini această funcţie. Dincolo de calităţile pe care trebuie să le aibă un om cu studii universitare, Pregătirea lui va cuprinde, obligatoriu, şi următoarele discipline: sociologie, psihologie, retorică, management, legislaţie (publică şi privată), istorie, limbi străine. Totodată, persoana care lucrează în domeniul relaţiilor publice va trebui să posede temeinice cunoştinţe despre: mijloace moderne de comunicare, drepturile omului, istoria artei, politologie, arhitectură şi urbanism, informatică şi, nu în ultimul rând, (conducerea autoturismului. Agentul de relaţii publice trebuie să aibă capacitatea de a intra în relaţie cu semenii săi cât mai uşor şi mai natural cu putinţă, să fie prezentabil şi corect în relaţiile cu clienţii şi marele public. Din punct de vedere deontologic, agentul de relaţii publice are câteva obligaţii:

să nu-şi modifice obiectivele fără acordul clientului; contractului;

• să fie de partea instituţiei care l-a angajat până la terminarea • să nu se afle în prim planul activităţilor, pentru a-şi putea menţine deschise canalele de comunicare;

9

• să exploateze într-o manieră personală orice eveniment favorabil îndeplinirii mandatului său. Clientul Beneficiarul activităţii de relaţii publice poate fi o persoană sau o instituţie (organizaţie). Aceasta are nevoie de consultanţă profesională în domeniul relaţiilor publice pentru a-şi realiza un interes (scop) - ştergerea unei imagini negative a firmei, creşterea patrimoniului acesteia prin atragerea de investitori etc. Intre client şi agentul de relaţii publice iau naştere raporturi contractuale. Clientul stabileşte obiectivele ce trebuie atinse o dată cu demararea procesului de relaţii publice şi scopurile imediate sau de perspectivă. Cu privire la metodele şi mijloacele care trebuie folosite, clientul le poate propune agentului de relaţii publice, dar nu are dreptul să le impună. Serviciile de relaţii publice Gama de servicii de relaţii publice este extrem de largă atingând, practic, toate laturile activităţilor socio-umane. În general, serviciile în acest domeniu urmăresc crearea unor canale de comunicare cu beneficiarii sau administrarea acestor canale. Însă specifice acestor servicii sunt activităţile de promovare comercială şi marketing, consultanţă în domeniul politic, guvernamental, al afacerilor publice, financiar, relaţii de muncă, probleme de personal, educaţie sau recalificare, câştigarea încrederii opiniei publice, promovarea unei imagini de marcă etc. Trebuie precizat că, atunci când este vorba de consultanţă, persoana agent de relaţii publice — nu trebuie să fie expert în domeniul respectiv. Pentru elaborarea strategiei de relaţii publice el poate apela la specialişti recunoscuţi în domeniu.

dar numai după ce beneficiarul acceptă şi posturile programului. identificarea căilor şi metodelor Pentru a derula un program de relaţii publice corect şi eficient. dar totodată se armonizează interesele celor două părţi. Ea are ca scop.1. Etapele procesului de relaţii publice Majoritatea specialiştilor apreciază că procesul de relaţii publice are cinci etape în care se derulează. Este atributul agentului de relaţii publice. În fine. Aceste etape sunt: 1. obiectivul (obiectivele) pe care beneficiarul le pune în faţa (agentului de relaţii publice nu se pot realiza în unitatea de timp pusă la dispoziţie.10 1.2. Aceste etape sunt obligatorii. Pentru ca un proces de relaţii publice . întrucât nu toate obiectivele pe care beneficiarul doreşte să le realizeze pot fi realizate efectiv. deoarece dă posibilitatea celor doi interlocutori să se cunoască. găsirea problemelor care impietează asupra promovării unei imagini dorite despre instituţia avută în vedere. cercetarea ar trebui să asigure următoarele funcţii: 1) Determinarea domeniilor de unde trebuie culeasă informaţia. Definirea scopului (stabilirea obiectivelor) Această primă etapă este realizată de agentul de relaţii publice împreună cu beneficiarul serviciilor. care în anumite privinţe pot fi destul de mari. Acest lucru este relevant.2. În anumite situaţii. Toate aceste documente trebuie puse la punct în prima etapă a acestui proces de relaţii publice. obiectivele pot fi realizate. pe de o parte. lipsa uneia împiedicând derularea întregului program de activităţi. După părerea noastră. iar pe de altă parte. 1. iar activitatea în sine este premergătoare oricărei strategii. Este o etapă importantă.2.2. Cercetarea în teren Este cea mai importantă etapă a procesului de relaţii publice.

ponderea acestora în rândul electoratului. anuare). social: organizarea socială a localităţii sau zonei unde se efectuează cercetarea. politica salarială. particularităţi lingvistice. obiceiuri cu caracter local. profesii dominante (numeric). este necesară obţinerea de date din următoarele domenii: a. este nevoie de foarte multe date din acest domeniu). . tradiţia în domeniu. 2) Obţinerea unor date despre instituţia (organizaţia) respectivă aceste date ne ajută să ne formăm o imagine completă şi reală despre: numărul de personal. primării etc. deoarece o informaţie greşită poate duce la luarea unei decizii greşite. În cazul instituţiilor din administraţia publică (prefecturi. cifra de afaceri. orientarea pe eşichierul politic. iar procesul de relaţii publice poate fi pus în pericol.11 să poată demara. Cercetarea trebuie făcută de un specialist în domeniu. dar şi din presă sau direct de la persoanele care le deţin. însă trebuie să dovedească discernământ atunci când le selectează. relaţiile cu partenerii externi etc. numărul locuitorilor. care este obligat să ' cuantifice fiecare parametru în unităţi internaţionale. cifra de afaceri. c. persoana care face documentarea este liberă să găsească sursele cele mai credibile. grad de ocupare a forţei de muncă. Informaţiile pot fi obţinute din surse publice (biblioteci. obiectul activităţii desfăşurate (dacă obiectul procesului de relaţii publice este o întreprindere economică. calitatea produselor. economic: numărul de întreprinderi din zona aleasă.) importante sunt datele despre încadrarea personalului (pregătire. Din acest punct de vedere. b. de o manieră uşor de înţeles pentru ceilalţi. politic: numărul de formaţiuni politice. medie de vârstă şi gradul de ocupare al posturilor).

Cercetarea în acest caz trebuie efectuată de un specialist în domeniu. atunci când sunt cunoscute. ajutat de specialişti. urmând a se pune la punct strategia care stă la baza procesului de relaţii publice. sociale etc. asistat de agentul de relaţii publice şi are ca scop investigarea modului de organizare şi derulare a activităţilor (economice. iar uneori chiar la obstacole serioase în calea comunicării.). 4) În continuarea cercetării. studierea mediului unde va fi implementat procesul de relaţii publice este la fel de importantă ca şi cercetarea în ansamblu. pot fi exploatate raţional. • al doilea motiv ne determină să acceptăm faptul că oricare sistem (mediu) manifestă intoleranţă faţă de anumite structuri care. Datorită acestor considerente. studiază mediul în care urmează a se implementa procesul de relaţii publice. Trebuie precizat de la început că această activitate este esenţială pentru conturarea procesului de relaţii publice. Putem spune că rezultatul întregului proces depinde de calitatea şi obiectivitatea acestei cercetări.12 3) Identificarea problemelor esenţiale care fac ca imaginea instituţiei sau organizaţiei să nu fie cea dorită. agentul de relaţii publice. pentru a identifica acei vectori care nu sunt folosiţi cu maximă eficienţă şi care grevează asupra eficienţei sistemului respectiv. dacă nu sunt cunoscute. Studiul mediului este important din cel puţin două motive: • primul arată faptul că fiecare mediu are câteva modalităţi specifice de circulaţie a informaţiei. agentul de relaţii publice. Mai precis. iar acestea. având la dispoziţie datele cercetărilor efectuate până . pot duce la blocaje. Datele şi informaţiile obţinute cu ocazia verificării se coroborează cu cele obţinute în întregul proces de cercetare. 5) Un alt element al cercetării urmăreşte conturarea (stabilirea) unei strategii de abordare a activităţilor de relaţii public.

trebuie să răspundă la următoarele comandamente: • toate activităţile se desfăşoară concertat. oricât de bine ar fi realizat procesul. ci doar cuantificat şi ordonat în funcţie de factorul timp. precum şi succesiunea lor. Trebuie. urmărind acelaşi scop rezultat din cercetarea efectuată anterior. Elaborarea strategiei de relaţii publice Faza finală a cercetării de teren are rolul de a pune la punct derularea unor activităţi într-o concepţie unitară. de perioadele de timp în care se vor derula şi. poate să proiecteze un anumit număr de activităţi de relaţii publice şi un calendar al desfăşurării lor. activităţile ce urmează a se derula sunt ordonate în funcţie de priorităţi. nu în ultimă instanţă. face parte din strategia de relaţii publice care are la bază procesul de relaţii publice. 6) Aceste activităţi. .13 acum. 1. Organizarea activităţilor ce urmează a se desfăşura. pentru a avea succes. de fondurile materiale avute la dispoziţie. Cercetarea efectuată în acest caz de agentul de relaţii publice are rolul de a identifica acele tehnici de comunicare care sunt utile şi pot da randamentul cel mai bun în mediul vizat. folosind tehnicile şi metodele specifice de relaţii publice. • strategia de relaţii publice este concepută pe baza rezultatelor trecute. Dacă cercetarea nu a identificat acele căi şi mijloace care să ducă la rezultatul scontat. totuşi. După părerea noastră. care tocmai au fost cuantificate. rezultatele vor fi nule. Această fază este realizată numai de agentul de relaţii publice şi constituie cheia succesului în materie de relaţii publice. Astfel.3. precizat faptul că procesul nu este încă definitivat. trebuie puse în practică prin anumite tehnici şi metode specifice de relaţii publice. strategia de relaţii publice.2.

În cazul instituţiilor publice. l-ar produce. • eşalonarea activităţilor trebuie să fie cea stabilită şi să urmărească acelaşi scop. a activităţilor hotărâte. pentru a putea face o evaluare corectă a programului.2. În principal. să evalueze şi să adapteze strategia de relaţii publice folosită. • să folosească eficient resursele materiale şi umane implicate în procesul de relaţii publice. • găsirea canalelor de transmisie cele mai performante şi adaptate acelui public.4. de obicei. Dacă organizaţia induce în eroare beneficiarul procesului (public. 1. de circumstanţele reale în care îşi realizează sarcinile profesionale persoanele care lucrează acolo şi de modul în care se face. Implementarea activităţilor de relaţii publice în mediul vizat Activitatea în sine este de resortul agentului de relaţii publice şi are drept scop identificarea canalelor de transmisie cele mai performante în mediul respectiv şi urmărirea realizării. comunicarea. Mai precis. strategia de relaţii publice ce va fi adoptată trebuie să ţină seama de specificul activităţilor ce se desfăşoară în instituţia respectivă. . activitatea în sine se poate asemăna cu manipularea. eventual. • conţinutul şi calitatea mesajului de transmis să fie de natură să formeze reprezentări fără echivoc la publicul ţintă. • periodic. strategia de relaţii publice adoptată va avea următoarele repere: • identificarea publicului ţintă.). clienţi etc. după calendarul stabilit. agentul de relaţii publice derulează activităţile după calendar şi ia toate măsurile ca să recepteze ecoul pe care acestea.14 prezente sau viitoare ale instituţiei respective.

Asemănând activitatea de relaţii publice cu o acţiune militară. când se evaluează întreg programul. dar care nu pot afecta fondul problemei. 1.Tehnici şi metode cu caracter general a) Tehnica negocierii – urmăreşte armonizarea intereselor până la acceptarea unui compromis din care părţile trebuie să aibă de câştigat.15 Această fază este cea mai dinamică. dar şi între agentul de relaţii publice şi instituţii ori colaboratori de sprijin. interceptează reacţiile. iar la sfârşit evaluează programul. când se vede dacă modul de concepere şi realizare a strategiei este cel corect. Evaluarea programului de relaţii publice Evaluarea programului de relaţii publice este ultima fază.foarte bine precizate . 1. - audio-vizuale. necesare .2.5. Deşi în anumite momente activităţile de relaţii publice nu par deosebit de importante. 1.mesaje (comunicări). Tehnici şi metode de relaţii publice Pentru elaborarea strategiei de relaţii publice. Evaluările secvenţiale pot duce la modificări ale strategiei. agentul de relaţii publice derulează o serie de activităţi specifice ce pot fi: .. Aceasta se realizează secvenţial (o dată cu terminarea fiecărei faze) şi final. Negocierea are loc între beneficiar şi agentul de relaţii publice pentru elaborarea şi implementarea strategiei. cât şi pe formarea acesteia. b) Tehnica interviului Interviul este un instrument de culegere de date şi informaţii. faza despre care aminteam este cea a luptei propriu-zise.3. Agentul de relaţii publice este ca un dispecer: el trimite spre destinaţii diferite .generale. suma lor este cea care ne dă succesul. deoarece toate forţele şi mijloacele procesului de relaţii publice sunt puse în mişcare.

16 abordării unei tehnici de lucru adecvate. Pentru ca această activitate să se desfăşoare în bune condiţiuni. - - Este folosit anterior întocmirii strategiei. este necesar în cazul activităţilor de mai jos. 2. cât şi pe parcursul derulării acesteia ori în faza evaluării finale. excluzându-se intereselor particulare. Dosarul de presă cuprinde totalitatea documentelor ce vor fi puse la dispoziţia presei. cu scopul de a readuce în atenţia publicului ţintă elemente ale strategiei de relaţii publice avute în vedere. stabilirea obiectivelor – identificarea aspectelor ce trebuie urmărite. . fără ca acestea să fie urgente sau absolut necesare. Acestea trebuie să fie alese dintre cele cu audienţă la public. bogat în informaţie. Comunicatul de presă pentru activitatea de relaţii publice urmăreşte informarea publicului numai pentru anumite evenimente. Interviul are trei mari faze: - pregătirea – constă în culegerea de date şi informaţii despre persoane cu care vom intra în contact. 3. Sub aspectul formei trebuie să fie laconic. 4. în vederea câştigării încrederii. Alegerea canalului de mediere. să aibă credibilitate. clar în exprimare şi cu o adresă precisă. pentru o anumită instituţie. existenţă prelungită. periodic sau cu ocazia conferinţelor de presă. să se respecte câteva reguli: 1. Elaborarea comunicatelor de presă. Buletinul de presă – presupune difuzarea la intervale regulate a informaţiilor. c) Legătura permanentă cu mijloacele de informare în masă Cea mai mare parte a activităţilor de comunicare în relaţiile publice se face prin mass-media şi cu ajutorul acesteia. realizarea propriu-zisă. Poate fi sub forma unor discuţii directe sau chestionare.

imaginea este o părere a unei persoane.să conducă evenimentul. c) Folosirea discursurilor oficiale – are rolul de a mări baza de credibilitate în instituţie şi în conducătorii ei. Imaginea instituţiilor Prin „imagine” se înţelege reprezentarea unor atitudini. . Cu alte cuvinte.să întocmească declaraţia de presă. de noutate.Tehnici audio-vizuală a) Folosirea conferinţei de presă – este o manifestare special rezervată reporterilor care au ocazia să primească de la o persoană avizată informaţii.17 2. în strategia întocmită trebuie desprinse . în acelaşi sens. opinii sau prejudecăţi faţă de o persoană. Ca urmare la nivelul instituţiei. 1. . grup de persoane sau a opiniei publice despre instituţia respectivă. b) Folosirea purtătorului de cuvânt – reprezintă pe conducătorul instituţiei în relaţiile cu mass-media şi. .să înregistreze fonic şi video evenimentul. - să organizeze logistic evenimentul. „Coca-Cola”) Gestionarea imaginii instituţiilor este o obligaţie a tuturor funcţionarilor şi în special al conducătorilor acestora. de regulă. (Ex.să anticipeze întrebările şi să aibă răspunsurile adecvate. Imaginea unei instituţii se gestionează ca orice obiect de patrimoniu iar în unele situaţii imaginea unei instituţii este mai valoroasă decât întreg patrimoniul firmei respective . îndeosebi în cazul instituţiilor publice.4.. un grup de persoane ori faţă de o instituţie. Purtătorul de cuvânt este cel ce se ocupă organizatoric şi are obligaţia de a îndeplini următoarele sarcini: . mandatul pe care îl primeşte din partea acestuia îi dă dreptul la un anumit grad de autonomie.

atunci când o persoană este angajată. . . deoarece publicul asociază imaginea instituţiei cu imaginea negativă a acestor angajaţi. astfel: . . prezintă încredere.cei care afirmă că doresc postul ca fiind mai bine plătit şi imaginea instituţiei este mai bună. . Pentru aceasta. .cei care doresc postul numai pentru latura materială.conduită responsabilă în instituţie. . . persoanele care sunt compromise.cei care afirmă că doresc să se angajeze afirmând cu tărie că scopul principal îl reprezintă realizarea profesională.succese şi cazuri realizate are ajutorul cetăţenilor.respectul faţă de cetăţean. în funcţie de exigenţele formulate de manager. încât să se considere coparticipant la succesul ori insuccesul acesteia. Ca urmare. trebuie verificat cu atenţie pentru că nu se adaptează exigenţelor locului de muncă. pot fi corecţi în general dar se formalizează uşor şi devin „roboţi”. dorinţa de a contribui la bunul mers a instituţiei. Sociologii au identificate câteva categorii de angajaţi. . trebuie să existe o imagine de informare corectă a publicului cu privire la: .obiectivele şi sarcinile instituţiei. este normal ca.respectul faţă de lege. ca să fie bine studiată. - Personalul instituţiei are un rol important în promovarea unei imagini pozitive.18 activităţi de „îndoctrinare” a personalului cu o filozofie a instituţiei. - dorinţa de perfecţionare a pregătirii. familie şi societate. sau au o imagine publică negativă trebuie înlăturate.atribuţiile acesteia conferite de lege.metodele folosite în activitatea de aplicare a legii. În cazul instituţiilor publice. Educarea personalului trebuie să vizeze în principal: .

Este cunoscut faptul că informaţia poate fi transmisă şi prin intermediar.19 - dificultăţi întâmpinate. iar principalii manipulatori de informaţie sunt cei ce au atribuţii în colectarea şi preluarea acestora. Totodată trebuie luate măsuri de contracarare a manipulării de imagine. . iar acesta poate fi de rea credinţă. sau să fie un canal cu bună credinţă însă cel ce îl foloseşte să fie rău intenţionat. Principalele instituţii de intermediere a imaginii sunt mass-media.

cetăţenii din Siracuza au răsturnat conducerea tiranică şi au stabilit reguli democratice. fiind în măsură să clarifice ierarhizarea oamenilor în societate după criterii de valoare.20 CAPITOLUL 2 TEORIA COMUNICĂRII ÎN RELAŢIILE PUBLICE 2. – fiecare cetăţean să fie propriul avocat. – 400 d. dar al cărui efect cert este disfuncţionalitatea lui socială. deoarece aici a comunica înseamnă a lua atitudine şi decizii pe baza receptării şi oferirii de informaţie. decizia devine un ordin. Ca urmare am apărut şcoli ale comunicării perfecţionându-se teoria . Definiţia Comunicarea este un proces modern de favorizare a schimbului de idei sau relaţii spirituale în interiorul unui grup ori între acesta şi persoane de contact. . despre convingerile sale. Istoria Istoria şi evoluţia sistemului de comunicare interumană au cunoscut mai multe perioade principale : a) perioada clasică (500 i. reprezintă interes.lider politic putea deveni orice cetăţean dacă reuşea să convingă populaţie în piaţa publică.ch.) a început cu apariţia democraţiei în Grecia Antică.2. comunicarea interumană deschide şi înlesneşte drumul cunoaşterii personale şi a celor din jur. a cărui executare devine îndoielnică. Dacă nu este un act de comunicare.ch. Ex. Teoria comunicării în relaţiile publice.ch. Totodată. În secolul V i.1. 2.

21 acesteia (retorica) cât şi practicarea liberă (oratorica) cum au fost Platon (427 – 347 î. Comunicarea reprezintă elementul indispensabil pentru funcţionarea optimă a instituţiilor.se dezvoltă sistemul democratic.). Comunicarea către public implică câteva elemente.3. post revoluţionară (1789 ). . .).Anglia .Franţa.a. mesajul transmis. 2.SUA Influenţe sociale: . .ch. a tuturor structurilor din sfera politică. a generat despotismul şi inchiziţia. organizaţiilor. Necesitatea comunicării Comunicarea în relaţiile publice înseamnă schimbul continuu de mesaje ce generează unitatea de vederi.ch. b) perioada post renascentistă (1500 – 1800) a beneficiat de avantajul diminuării rolului bisericii ca sursă de putere politică. de .apar structurile democratice. Expeditorul şi destinatarul. destinatarul. de acţiune. . prin a căror unire are loc realizarea sa: expeditorul (sursa de emisie). Cicero ş.ch. Aristotel (384 – 322 î.apar primele constituţii.). respectiv instituţia publică şi publicul au rolul interschimbabile şi sunt actorii comunicării. rol ce a frânat comunicarea.Fenelon (1651 – 1715) a fost primul teoretician important din epoca modernă a sistemului de comunicare umană. c) perioada modernă (1800 – 2000) . canalul de transmitere şi rezultatul (feed-beak). Isocrate (436 – 338 î. de armonizarea cunoştinţelor. economică şi socială. În activitatea de comunicare vor avea succes cei ce au capacitatea de a comunica bine şi eficace.

putem distinge: • comunicări oficiale. b) Tipologia comunicării în relaţiile oficiale cu publicul. a) Cerinţele comunicării Pentru ca o comunicare să fie bună şi eficace trebuie să ştii ceea ce vizează şi cum să obţii rezultatul dorit. Feed-beak-ul înseamnă receptarea rezultatului mesajului pe un alt canal decât cel de transmite şi dă posibilitatea expeditorului să înţeleagă dacă mesajul a fost înţeles corect. După genul de activitate căreia îi este adresată: • comunicare instructivă sau educaţională. După frecvenţa comunicării: • permanentă. dacă şi-a atins scopul. verbală. . 2. • comunicare profesională sau în procesul muncii. Astfel. • periodică. Din punctul de vedere al relaţiilor ce se stabilesc între administraţie şi cetăţeni.22 Mesajul reprezintă conţinutul relaţiei de comunicare. • aperiodică (de câte ori este nevoie). • comunicări neoficiale. • comunicare mediată sau prin intermediul altcuiva. Important este criteriul adoptat pentru clasificare.4. Canalul de transmisie dă forma comunicării: scrisă. • comunicare în scris. mixtă. după scopul urmărit. Tipuri de comunicare Specialiştii în domeniu apreciază că există o serie întreagă de tipuri (forme) de comunicare. comunicarea se poate clasifica în: • comunicare verbală sau orală. dacă nu au intervenit factori perturbatori.

Comunicarea verbală Comunicarea verbală constituie un mijloc principal prin care se derulează relaţiile oficiale cu publicul. tonul ridicat constituie un argument cu caracter negativ în strategia persuasivă a oricărui funcţionar public. În funcţie de tărie. mesajul poate sau nu poate fi înţeles. . În concluzie. Acest tip de comunicare este specific fiecărui individ. însă el poate fi optimizat în funcţie de armonizarea câtorva caracteristici: • Volumul sau tăria vocii influenţează vizibil efectul la receptor al mesajului. Specialiştii apreciază că vorbirea pe un ton ridicat are un efect negativ asupra receptorilor. de numărul de ascultători. • există posibilitatea controlului prin feed-back.1. folosirea tonului ridicat duce automat la blocarea comunicării. de zgomotul de fond şi nu în ultimă instanţă de gradul de interes pe care îl prezintă mesajul transmis. pe toată durata derulării comunicării. existând posibilitatea controlării fluxului informaţional. dar şi gesturi sau mimică. în funcţie de împrejurările concrete. în anumite situaţii.23 • comunicare nonverbală sau neverbală.4. încât mesajul să fie receptat optim. De regulă. tăria vocii trebuie calibrată cu grijă. Acest tip de comunicare are numeroase avantaje faţă de celelalte tipuri. şi anume: • dă posibilitatea emiţătorului să-şi exprime ideile mai rapid şi mai uşor. motiv pentru care cel care comunică trebuie să vorbească foarte tare. motiv pentru care volumul trebuie să fie centrat de o asemenea manieră. iar conţinutul acesteia trebuie să ajungă la urechile multor oameni. de aria pe care ei sunt dispuşi. • se pot folosi tehnici persuasive. • se evită echivocul din mesaj. 2. cu excepţia cazurilor când comunicarea are loc în mediul militar. În relaţiile oficiale cu publicul.

tocmai pentru a nu obliga asistenţa la un efort prea mare de judecată. Dimpotrivă. Putem spune că tonul poate să trezească interesul pentru o activitate. Tonul are un efect deosebit asupra reacţiilor emoţionale ale oamenilor şi prin aceasta. De asemenea. dau substanţă conţinutului comunicării. Spre exemplu. pentru a nu răni sensibilitatea unor persoane. calm. Astfel. în general. este influenţat de o serie de factori. nu în ultimul rând. Tonul are o legătură intrinsecă cu mimica feţei şi cu gesticulaţia retorică. împreună cu pauzele în vorbire. să mobilizeze capacităţile şi. femeile se exprimă mult mai repede decât bărbaţii. acesta . persoanele din mediul rural vorbesc mai rar decât orăşenii. Nu se poate vorbi de o frecvenţă standard. pe care trebuie să o avem în atenţie. Comunicarea oficială ne determină să folosim acel debit verbal care este acceptat sau dorit de auditoriu în ultimul rând. ritmul lent este cel mai bun. găsirea unui ton potrivit nu este o sarcină uşoară pentru cel ce . O altă caracteristică a debitului verbal o constituie faptul că. Astfel. cele două atitudini se combină şi. iar oamenii iritaţi sau agitaţi au un debit verbal mult mai mare decât cei calmi. evenimentele grave se expun lent. Frecvenţa diferă mult de la o ţară la alta sau de la o limbă la alta. să determine atitudini pline de avânt pentru realizarea scopului. de asemenea. în cazul comunicării unor date sau cifre.24 • Frecvenţa sau debitul verbal. anglosaxonii. De aceea. conţinutul mesajului ne obligă să adoptăm acel debit care este suportat de receptor. Exemplu: italienii vorbesc mult mai repede decât nordicii. la angajarea individului în acţiune. o glumă sau un banc poate fi expus într-un ritm alert. însă se apreciază că omul poate asculta şi înţelege aproximativ 200 de cuvinte pe minut. • Tonul este o altă caracteristică a comunicării verbale. pot vorbi de aproape două ori mai repede decât ruşii etc. Cel mai bun exemplu îl constituie prestaţia unui bun redactor de ştiri de la televiziune.

fiind o garanţie juridică generală şi pentru celelalte drepturi şi libertăţi fundamentale. Dreptul de petiţie este dreptul pe care îl are o persoană de a se adresa. în termenele şi condiţiile stabilite de lege. . Acestea sunt motivele pentru care el este clasificat în categoria drepturilor-garanţii. Dreptul de petiţionare este înscris în Constituţie şi este un drept de bază al omului şi cetăţeanului.2. va trebui să cuprindă şi procedura de urmat pentru soluţionarea petiţiilor. iar personalitatea celor cu care comunicăm nu ne este de fiecare dată suficient de bine cunoscută şi. menţionăm obligaţia autorităţii publice sesizate de a răspunde petiţionarului. datorită faptului că împrejurările de viaţă sunt extrem de variate. Exercitarea dreptului de petiţionare este o modalitate eficientă de rezolvare a unor probleme personale sau care privesc o colectivitate. un punct aparte îl constituie acele raporturi de comunicare în scris rezultate din realizarea dreptului de petiţionare. Totodată. Constituţia prevede la articolul 47 aliniatul 4 obligaţia autorităţilor publice de a răspunde la petiţii. prin petiţii. 2. mai mult. Legea fundamentală obligă autoritatea legiuitoare să adopte o lege în care să fie prevăzute termenele şi condiţiile în care să se răspundă la petiţii. Comunicarea în scris Din punct de vedere al relaţiilor dintre administraţie şi cetăţeni. starea lor emoţională nu poate fi uşor definită. în primul rând. care este foarte utilă. din care. de a aduce la cunoştinţa autorităţilor publice.25 doreşte să facă o comunicare oficială. dar şi responsabilităţile ce se vor angaja în cazul încălcării Constituţiei şi ale legii. Acest drept nu are nici o valoare practică dacă nu i se corelează garanţii de eficacitate. Potrivit articolului 47 aliniatul 1 din Legea fundamentală. un fapt sau o stare de lucruri şi de a solicita intervenţia acestora. „cetăţenii au dreptul să se adreseze autorităţilor publice prin petiţii formulate numai în numele semnatarilor". Această lege.4. Astfel.

• aria de cuprindere. • ariile de interese ale publicului. a multitudinii f actori-or şi situaţiilor generatoare de raporturi. Din experienţa acumulată până acum. în primul rând. Tipologia comunicării în relaţiile oficiale cu publicul Nu este necesar şi nici simplu de prezentat. cât şi din cauza marii varietăţi a acestor relaţii. • aria de interes şi cerinţe a administraţiei. diversitatea situaţiilor în care administraţia intră în relaţii de comunicare cu publicul. • cetăţenia solicitantului.26 Trebuie precizat faptul că textul constituţional se referă doar la petiţiile ce sunt adresate autorităţilor publice. 2. . • situaţiile generatoare. • locul naşterii comunicării. atât ca urmare a faptului că problema nu a constituit până acum obiectul unor preocupări teoretice din perspectiva didactic-instructivă. • subiectul declanşator. • modalitatea de a realiza comunicarea. O asemenea încercare întâmpină greutăţi. • gradul de organizare. rezultă utilitatea luării în consideraţie şi a raportării la următoarele criterii de ordonare: • forma de realizare a comunicării. Asemenea criterii trebuie căutate în realitatea activităţii desfăşurate în administraţia publică. Utilizarea acestor criterii ne dă posibilitatea să alcătuim un tabel reprezentativ întru ilustrarea bogăţiei şi diversităţii relaţiei adminstraţie-public.3. într-o formă cât de cât sistematizată. O prezentare sistematică a acestor relaţii de comunicare impune identificarea unor criterii călăuzitoare.4. • durabilitatea relaţiilor de comunicare.

mediate Comunicare la sediul administraţiei Comunicare în afara sediului instituţiei Comunicare apărută la iniţiativa publicului Comunicare apărută la iniţiativa funcţionarului public Comunicare apărută în situaţii de cerere Comunicare apărută în situaţii de opoziţie Comunicare de interes general Comunicare vizând interesele unui grup Comunicare de interes individual Comunicare în scop de prevenire Comunicare de rezolvare a solicitărilor publicului Comunicare pentru promovarea bunei înţelegeri între oameni Comunicări permanente Comunicări cu durata limitată Comunicări ocazionale Comunicare sistematică Comunicare nesistematică Comunicare cu cetăţenii români Comunicare cu cetăţenii altor state .27 TIPOLOGIA COMUNICĂRII ÎN RELAŢIILE OFICIALE CU PUBLICUL Criteriul de ordonare • Forma de realizare a comunicării • • • • • • • • • • • • • • • • • • • Aria de cuprindere • Modalitatea de a intra în comunicare • Locul naşterii comunicării • Subiectul declanşator • Situaţiile generatoare • Aria de interese ale publicului • Aria de interese şi cerinţe ale administraţiei • • • Durabilitatea comunicării • Gradul de organizare • Cetăţenia solicitantului • • • • • • • Comunicare Comunicare în formă scrisă Comunicare în formă verbală Comunicare în formă neverbală Comunicare în formă mixtă Comunicare cu caracter general. pe domenii Comunicări directe. de îndrumare şi orientare Comunicare cu caracter specific. nemijlocite. nemediate Comunicări indirecte. mijlocite.

28 2.medic .obstacole de ordin comportamental 2. sport .generaţii .obstacole de ordin cultural - obstacole de ordin psihologic .1.hobby-uri.muncitor (mineri.grupări infracţionale c) datini şi obiceiuri .) .agricultor .5. Obstacol de ordin social Se referă la: a) mediul profesional: .sex e) apartenenţă la un cult sau sectă religioasă .obstacole de ordin social .5. săraci) b) mediul extraprofesional .nivel social (bogaţi.minoritare .zone geografice - viaţa nomadă ori seminomadă a romilor d) vârstă ..cercetător .Obstacole în calea comunicării în relaţii publice .obstacole de ordin social .jurist . taximetrişti etc.

limbi de circulaţie internă .obişnuit .scăzut .analfabet b) limba vorbită . Obstacole de ordin cultural Se referă la: a) nivel intelectual .orbi etc.dialecte c) vocabularul şi limbajul folosit .mediu .respingător .ridicat .catolic .limba oficială .2.29 .surdo-muţi .elevat . f) persoane cu handicap .cult – ortodox .musulman .5. 2.muţi .ebraic - budism etc.greco-catolic .minorităţi .persiflant - argou sau jargon .

stare depresivă Tehnici de evitare a emoţiilor: - repetarea comportamentului viitor . nelinişte. 2.30 - expresii neacademice etc.stare de rău .respingere etc.aroganţă . anxietate.tulburări cardiace . bucurie. reacţia comportamentală faţă de situaţii ori împrejurări noi cu care intrăm în contact.altruism . plâns - tulburări de comportament ca : insomnie.încărcătura energetică - tensiunea sau menţinerea în sfera energetică relaxarea .eliberarea energiei - Reacţii ale emoţiei: . Obstacole de ordin psihologic a) Emotivitate – atitudinea psihică.modificări ale trăsăturilor feţei.crampe stomacale . iritabilitate.3. d) atitudinea adaptată . roşeaţă - palpitaţii. respiraţia dificilă .tremurături . paloare.5.modificarea vocii .contracţii musculare . furie.manifestări de teamă. Evoluţia ar patru trepte: .impresia de nesiguranţă .

reţineri dictate de atitudini supraexigente Depăşirea timidităţii . ura. conflict. teama .promiscuitatea.dificultăţi de comunicare . care se declanşează ca urmare a unor stimuli. ezitant şi poate avea un aspect negativ în exercitarea unor profesii publice. stăpân pe situaţie - pregătirea unei conduite de rezervă contagioasă) . b) Agresivitatea – este o acumulare energetică negativă ce se regăseşte în subconştientul fiecăruia dintre noi. drogurile.o provocare. c) Timiditatea Se manifestă printr-un comportament defensiv.31 .dezvoltarea curajului . Factori declanşatori: .exerciţii de respiraţie şi relaxare a muşchilor . nedreptate ori o stare de oboseală - alcoolul. indiferent de profesii şi grad de cultură. Factori ce pot determina timiditatea: .vizualizarea situaţiilor anterioare .complexele de inferioritate ce au fost impuse prin autoritorism educativ .autosugestia de calm. singurătatea. ranchiuna. injustiţia socială etc. nu este nici ridicolă şi nici ruşinoasă. complexele.proces de dezvoltare continuă a încrederii în sine şi la alţii - asumarea unor răspunderi majore . surmenajul.un eşec. o jignire .izolarea de persoana intens emotivă (emotivitatea este Emotivitatea nu este un inamic ci un motor pe care trebuie să-l reglăm.

Obstacole de ordin fizic .aparenţa fizică . de încredere în sine.4. nu va fi un bun profesionist cum nici un obraznic ori un agresiv sau mitocan nu poate fi un bun funcţionar public.5. d) Afectivitatea Afectivitatea generează obstacole în calea comunicării cu publicul în condiţiile în care sensibilitatea este exagerată.autocunoaşterea urmată de exerciţii de depăşire a timidităţii Un funcţionar public lipsit de îndrăzneală.ţinuta exterioară .starea motorie .32 . având drept consecinţă slăbirea capacităţii de acţiune. Timiditatea este o piedică în relaţiile cu publicul.ticurile . 2.

motiv. Noţiuni generale despre conduita umană 3. o relaţie între şinele nostru şi lumea exterioară. interes de moment sau de perspectivă. atitudini şi fapte ale individului. De natura şi profunzimea motivaţiei depinde derularea randamentului şi a conduitei în direcţia stimulării pe drumul randamentului şi al satisfacţiei maxime în muncă.1.1. în relaţiile dintre oameni. fără o anumită aspiraţie. Fiecare individ îşi are conduita sa. O conduită civilizată a reprezentantului autorităţii uneşte în jurul său toate . absolut personale. cu stimulii primiţi din exterior. de el depinzând întreaga suită de gânduri. Motivaţia este un factor determinant pentru conduita cuiva. Fenomenul motivaţional al conduitei umane este deosebit de complex. Ea este determinată de anumite cauze. de pregătire pentru acţiune. Conduita umană şi motivarea acesteia În practica relaţiilor interumane.33 CAPITOLUL 3 CONDUITA ÎN RELAŢIILE OFICIALE CU PUBLICUL 3.1. Este foarte important de reţinut că nici un om nu are o conduită în afara unui scop. prin care materializăm gândurile şi faptele noastre şi redăm comunicarea dintre psihic şi propriul comportament. ale subiectivităţii umane. Conduita umană reprezintă o relaţie personală cu lumea din jurul nostru. Aceasta cuprinde nenumărate manifestări specifice ale individului în raport cu particularităţile situaţiilor relaţionale. ci şi cele exterioare. conduita exprimă nu numai activitatea sau acţiunile umane care au loc în planul trăirilor interioare. socială şi naturală. de creştere a receptivităţii faţă de respectivul stimul venit din exterior. prin care căutăm să ne integrăm în armonia lumii naturale sau în societate. sentimente. se produce într-un anumit context motivaţional. stă la temelia întregului ansamblu de conduite umane. Motivaţia conduitei presupune unirea factorului exterior stimulator cu cel din interiorul fiinţei noastre.

34 motivele împlinirii cerinţelor profesiunii. determinate de specificul profesiilor şi activităţi umane. Există conduite cu caracter de generalitate. adaptive. de particularităţile acestora. . mentale. care se manifestă în cadrul tuturor formelor de activitate umană şi conduite specializate. Perfecţionarea conduitei umane Tot ceea ce ţine de manifestarea omului ca fiinţă raţională şi conduita sa se află într-un neîntrerupt proces de dezvoltare. voliţionale. emoţionale. rolul principal în dinamica sa avându-l interacţiunea permanentă şi conştientă între inteligenţa individului şi cerinţele muncii sale. conduite cu caracter de generalitate. • conduitele logice. prin conduitele perceptive. • conduitele profesionale ale fiecărui individ. la rândul lor. ce se manifestă. specializare şi perfecţionare.) sau în legătură cu mediul uman pe care îl întâlneşte. care au ca sursă cunoştinţele acumulate prin învăţare şi informaţiile ştiinţifice curente. ori motive ţinând de profesiunea sa. senzoriale şi afective. simte nevoia să fie de folos oamenilor în apărarea adevărului. interesele şi aspiraţiile sale. îşi iubeşte soţia etc. Motivele pot fi în legătură cu propria persoană (vrea să fie apreciat. care au ca sursă reglementările sociale şi achiziţiile individuale dobândite prin educaţie.1. inclusiv inteligenţa. În prima grupă.2. diversificare. condiţiile şi relaţiile interumane în care trăieşte. întemeiate pe gândire şi raţionament. 3. • conduitele creative. favorizate de nivelul conduitelor interne şi puterea stimulilor externi. se disting: • conduitele interne. care includ procesele psihice. Acest proces nu se derulează de la sine. doreşte să se afirme. • • conduitele ştiinţifice.

care să fie îndeplinite cu regularitate. menite să ducă la deprinderi de muncă perseverentă şi continuă. • formarea şi cultivarea unor calităţi de voinţă şi trăsături de caracter. implicate în împlinirea diverselor atribuţii ale profesiunii.1. • formarea unor deprinderi generale şi speciale de muncă. Conduita în muncă şi formarea acesteia Coordonata care îl defineşte cel mai bine pe funcţionarul public. 3. precum şi a reprezentărilor şi a noţiunilor despre viitorul muncii. • deprinderea cu un regim zilnic de activitate ordonat. este conduita sa în muncă. în normele de comportare proprii statului de drept. dispoziţii şi instrucţiuni.2. . cu scopuri parţiale şi generale bine precizate. îi evidenţiază cel mai Pregnant personalitatea.35 • conduitele individuale şi sociale.2. intelectual şi afectiv. în sens larg. între care: • dezvoltarea capacităţilor intelectuale. motivaţie şi voinţă. socio-umană. Determinante par a fi însuşirile legate de caracter. În cadrul conduitelor specializate. dar mai ales viitorul mod de a fi al funcţionarului public. îndreptat spre realizarea scopului profesiunii sale. lărgirea sferei de cunoaştere a diferitelor ipostaze ale profesiei. Conduita în muncă a funcţionarului public este apreciată prin raportare la exigenţele sociale cuprinse în legile ţării. determinate de instrumentele şi relaţiile de comunicare şi colaborare interumană. această noţiune se referă la întregul comportament motric. Rolul hotărâtor în formarea şi aprecierea unei astfel de conduite revine mai multor factori. se disting conduitele reprezentând specificul fiecărei profesiuni şi gen de activitate. Conduita în relaţiile oficiale cu publicul 3.

pentru a-l aprecia ca om. Formele de exprimare a conduitei Modul particular de afirmare a conduitei specifice funcţionarului se materializează într-o serie de cerinţe de natură organizaţională. hotărâre. biopsihică. c) Sub raport intelectual. perseverenţă. a) Pe plan organizaţional. iniţiativă. de specificul organizării instituţiei. care presupune: • o activitate a sistemului nervos. • înţelegerea corectă a raporturilor dintre drepturi şi obligaţii. afectivă şi morală. logică etc. a tuturor sistemelor biopsihice. 3. spirit de grup (echipă). b) Sub aspectul cerinţelor biopsihice. de psihologie. • calităţi voliţionale: curaj. • ştiinţa şi arta relaţiilor cu comunitatea. • capacitatea de a lua hotărâri rapide şi corecte în momente presante. se are în vedere solicitarea fizică şi nervoasă. modul de exprimare a conduitei este ilustrat de cerinţele şi normele legale. sociologie.2. ca intelectual. modul de exprimare a conduitei cunoaşte o foarte largă gamă de însuşiri hotărâtoare. stăpânire de sine. . Conduita în muncă este hotărâtoare pentru întreaga existenţă a funcţionarului. dârzenie. echilibru emoţional etc. de disciplina proprie acestei profesiuni. intelectuală.36 • dirijarea activităţilor colaterale pe direcţii convergente cu activităţile ce se desfăşoară pentru formarea conduitei de muncă. cum sunt: • volumul şi calitatea cunoştinţelor teoretice referitoare la disciplinele de specialitate: juridice.2.

3. în toate ipostazele sale de om al legii. cu familia. cu vecinii etc. cinstea. afectivitate. datoria. să primească o cerere. În aceste situaţii se pot comite destule greşeli. curajul. Conduita trebuie perfecţionată în scopul preîntâmpinării apariţiei unor elemente negative. apariţia unei atmosfere ostile muncii. explicaţia cerută de solicitant.2. conduita se exprimă în: • personalitatea individului. Numai după aceea se va da lămurirea. abateri de la cerinţele conduitei corecte. deteriorarea relaţiilor interindividuale cu colegii de muncă. mai ales atunci când trebuie să dea o declaraţie. care evident atrag după sine aprecieri defavorabile.3. orientarea. civilizate. să elibereze un document sau când cineva i se adresează solicitându-i sprijinul etc. Conduita în relaţiile oficiale cu publicul a) Când relaţia s-a născut la iniţiativa publicului Practica a dovedit că. • lămurirea să fie cât mai scurtă. • trăsăturile şi virtuţile morale specifice: bărbăţia. astfel devenind cu . scăderea spiritului de răspundere. eroismul. funcţionarul public trebuie să dovedească politeţe desăvârşită. clară şi completă.37 d) Exprimarea conduitei funcţionarului este determinată şi de factori ce nu ţin de cunoaştere: temperament. de aceea considerăm că este imperios necesar a se avea în vedere următoarele principii: • trebuie să-i fie clar ce doreşte solicitantul să ştie dacă nu cumva respectiva dorinţă vizează probleme ce sunt de competenţa altuia. e) Sub aspectul valorilor morale. aptitudini. se vor adresa întrebări corespunzătoare. conduită ireproşabilă. cum ar fi: rutina. urmărind înlăturarea oricărei neînţelegeri sau interpretări greşite a dorinţelor persoanei respective. de obiectivitate şi corectitudine. • când solicitantul nu se exprimă destul de clar.

b) Când relaţia s-a născut la iniţiativa funcţionarului public Îndeplinirea atribuţiunilor sale.. care. gesturi. din iniţiativa sa. • solicitarea • trebuie adresată potrivit.38 adevărat folositoare solicitantului. devenind în cele din urmă coparticipanţi voluntari la menţinerea ordinii de drept.luate de autorităţi.unele nepopulare . • decât să spună persoanei respective un neadevăr sau să-i prezinte o orientare greşită. ci şi un rost obştesc. dar autoritar. ton. neplăcut. se va dobândi atât sporirea prestigiului. enumerăm câteva norme obligatorii: • când se naşte o relaţie cu cineva. vor începe să-şi piardă aversiunea faţă de măsurile . la iniţiativa sa sau a instituţiei. • politeţea se impune chiar şi faţă de un om nepoliticos. prin răspunsul la solicitările acestuia. cât şi la o gamă de alte mijloace: vorbire. maniera şi tonul corespunzătoare. să se ţină seama de motivele care îl determină şi obiectivul pe care îl urmăreşte persoana respectivă şi cui se adresează. iar mimica şi gesturile adaptate situaţiei: când relaţia se naşte din nevoia unor acţiuni de corectare a comportamentului cuiva care a depăşit limitele toleranţei dar nici nu este în deplin acord cu normele socialele va apela atât la pregătirea sa profesională. Pentru conduita sa în asemenea situaţii. acesta intră într-un complex de relaţii cu publicul. deoarece ea este o armă puternică şi are o putere coercitivă proprie. este preferabil să-l îndrume pe solicitant la cel în măsură să-l ajute. încercând să găsească nu doar un înţeles coercitiv. căreia nu i . să fie respectuos. astfel trataţi. în cadrul cărora trebuie să aibă o atitudine politicoasă. idei etc. Prin atitudinea politicoasă faţă de public. ţinută. să evite bruscarea sau atitudinea provocatoare. cât şi exercitarea unei influenţe psihologice asupra mentalităţii oamenilor.

putând astfel să-şi piardă calmul şi stăpânirea de sine. ci îşi va asigura sprijinul populaţiei. Ele pot fi: relaţii de prietenie. indiferent că acestea s-au născut la iniţiativa unei părţi sau a alteia. Dacă după o temeinică analiză a luat o hotărâre corectă. cu atât mai mult cu cât si acestea cunosc o mare diversitate. (prin energie nu trebuie să se înţeleagă bădărănia. • hotărârile luate. funcţionarii publici se aseamănă între ei dar în acelaşi timp. în toate acţiunile sale. indiferent de natura acestora. funcţionarul trebuie să fie politicos. făcând în acest fel poate chiar jocul adversarului.. iar altele.39 se poate sustrage nici chiar omul incult. • în acţiunile sale.Conduita în relaţiile neoficiale cu publicul Problema comportării civilizate în relaţiile neoficiale cu publicul prezintă o mare importanţă pentru calitatea raporturilor dintre instituţie şi comunitatea umană pe care aceasta o slujeşte. funcţionarul public trebuie să fie călăuzit de o imparţialitate desăvârşită^n ansamblul relaţiilor cu publicul. Anumite particularităţi individuale pot avea un rol pozitiv. unul negativ în planul relaţiilor de comunicare neoficiale cu comunitatea. atunci el trebuie să persiste în cele hotărâte. 3. ci o atitudine sigură. hotărâtă şi calmă). La fel ca toţi oamenii. multitudine a formelor de manifestare. de bună vecinătate. în caz contrar. a dat un răspuns corect. . Nu este permis nimănui a se lăsa prins în atitudini provocatoare sau jignitoare. riscă să-şi slăbească sau chiar îşi slăbeşte autoritatea.3. • în ansamblul relaţiilor cu publicul. relaţii de familie. Prin atitudinea şi comportarea lui. trebuie duse la îndeplinire cu energie în folosul serviciului şi al publicului. se deosebesc printr-un ansamblu de însuşiri particulare. îşi va atrage nu numai respectul publicului iubitor de ordine. a dat o dispoziţie justă. dar şi hotărât.

Desigur. se învaţă în familie. ci se formează. pe oameni în general. la un moment dat. Realizarea acestui principiu fundamental este condiţionată de cunoaşterea şi respectarea normelor şi regulilor de comportare civilizată create şi statuate de societatea umană. ca şi pentru ei înşişi.40 relaţii de întrajutorare etc. Ele ne învaţă pe fiecare cum să respectăm pe omul de lângă noi. dar eficient . fiecare funcţionar public are datoria civică şi morală să contribuie la crearea unui cadru relaţional optim. de-a lungul existenţei sale. despre relaţiile interumane. iar axul derulării lor este respectul^stima şi dragostea pentru oameni. La temelia relaţiilor de comunicare neoficiale ale funcţionarilor publici cu întreaga comunitate stau normele de comportare civilizată în societate. cum să cultivam relaţii interpersonale sănătoase. în şcoală. nu trecem cu vederea că fiecare funcţionar public îşi formează propriile păreri despre semenii săi. are la îndemână un mijloc simplu. despre civilizaţia acestor relaţii. ci în modul de comportare. . se creează o stare de mulţumire şi satisfacţie personală. în respectarea normelor şi cerinţelor unor relaţii civilizate cu toţi oamenii. să se comporte respectuos cu fiecare individ. chiar şi în situaţiile cele mai pretenţioase. Cu toate acestea. Modul civilizat de a fi în societate nu este un dar. el va trebui să-şi armonizeze conştiinţa cu cea a oamenilor in mijlocul cărora trăieşte. deci aşa cum spune proverbul: „omul cel mai fericit este acela care poate face fericiţi pe cei mai mulţi oameni. morale. În acest scop. Fără îndoială că stima şi respectul faţă de semeni se constată nu în declaraţii frumoase despre calitatea relaţiilor cu cei din jur. indiferent de părerea pe care ar putea să şi-o formeze.comportarea civilizată." În relaţiile de comunicare neoficiale cu publicul. în facultate şi se perfecţionează prin efort personal toată viaţa. Un mod civilizat de a fi în relaţiile cu membrii comunităţii generează şi întăreşte respectul faţă de funcţionar şi instituţie. despre unul sau despre altul dintre semenii săi. aproape de acea trăire pe care o numim fericire.

Fiecare funcţionar public îşi va putea îndeplini corect şi complet misiunea sa de apărător al legii. în orice situaţie ne-am afla. Iată câteva exemple: • civilizaţia gesturilor. de un anumit rafinament şi de deplină înţelegere. a culturii şi civilizaţiei este POLITEŢEA. dar ea constituie şi o obligaţie civică. prietenie şi dragoste. • civilizaţia modului de a ne îmbrăca şi de a purta hainele. În viaţa cotidiană. Dovada educaţiei. al ordinii de drept. respect şi consideraţie. • politeţea în mijloacele de transport. de cel urban. • civilizaţia conversaţiei şi a scrisului. comportarea în modul cel mai civilizat cu putinţă. Orientarea întregii conduite faţă de oameni după aceste norme şi reguli de viaţă civilizată. adică de EDUCAŢIE. Într-o societate. el va trebui să dea dovadă. profesională dintre cele mai relevante pentru întreaga viaţă a funcţionarului public.41 bazate pe stimă. în orice situaţie relaţională sau generatoare de relaţii cu publicul s-ar afla. fără echivoc. • civilizaţia sănătăţii şi a alimentaţiei. • politeţea străzii. a relaţiilor familiale şi interfamiliale. Ori. funcţionarul intră permanent într-o mare diversitate de raporturi neoficiale cu semenii săi. Fie că este vorba de mediul rural. numai în măsura în care relaţiile sale cu toţi oamenii sunt de cea mai bună calitate. pentru realizarea acestui obiectiv se impune manifestarea celui mai ales respect pentru fiecare om. . este o temeinică dovadă de bună creştere. cât şi de cel al comportamentului social. • civilizaţia modului de a ne saluta şi a răspunde la salut. • civilizaţia timpului personal. pe afecţiune. a superiorităţii gândirii. • civilizaţia erosului. politeţea îmbracă o multitudine de forme şi ipostaze care ţin atât de domeniul comportamentului individual. de lumea civililor sau a militarilor.

respect. se întâlneşte cu ei pe stradă. fiind un act social. cu prilejul unei onomastici. Din punct de vedere etimologic. în mijloace de transport. normele de comportare civilizată. dar şi calităţile sale de intelectual şi de om al legii. reflectă eforturile oamenilor în general de a reglementa sfera relaţiilor interumane care nu au un caracter juridic. Deşi nu are un caracter de normă juridică. îndemânarea.42 • civilizaţia faţă de rezultatele muncii etc. experienţa dobândită prin exercitarea profesiunii. Prin comportamentul său civilizat. acasă. al gesturilor alese şi al eleganţei vestimentare. botezuri.. înmormântări. în speţă a funcţionarului public. să-i cucerească. o manifestare publică a cuiva. amabilitate în relaţiile cu ceilalţi oameni. „puritate morală". atitudine care se exteriorizează printr-o ţinută generală adecvată. al unei zile de naştere. aptitudinile. POLITEŢEA face parte din cerinţele obligatorii ale comportamentului faţă de semenii noştri. la serviciu. nivel cultural. Politeţea reprezintă modul de comportare care se manifestă prin bunăcuviinţă. în care are forma POLITEZZA „curăţenie". la nunţi. noţiunea de POLITEŢE provine din limba italiană. Politeţea. Ea se adresează celor din jur. Prin natura profesiunii sale. în general la bine şi la rău. poziţie socială etc. intră în relaţii cu oameni foarte diferiţi ca profesie. Îi va fi de mare folos şi temeinica pregătire profesională. dovedind o ţinută morală . Ca funcţionar excelent şi intelectual bine format. să lase în sufletul interlocutorilor nostalgia revederii cu un om al demnităţii personale. el trebuie să influenţeze în bine atitudinea oamenilor faţă de propria lor persoană şi faţă de ceilalţi. vârstă. FUNCŢIONARUL PUBLIC are acces în cele mai variate medii. În oricare din multiplele situaţii posibile generatoare de relaţii interumane se cere ca funcţionarul public să impresioneze plăcut. al farmecului verbal. respectiv puritate interioară a gândurilor şi sentimentelor.

Vorbirea nearmonioasă. construcţia vicioasă a frazei. dar şi o ştiinţa. o îndatorire socială în orice situaţie sau ipostază ne-am afla. o conduită aleasă. La fel ca şi în scriere. cursiv. este o artă. gângăveala. convingător. arta de a convinge pe auditor de justeţea ideilor expuse printr-o argumentaţie bogată. pusă în valoare de un stil ales). retorica nu este doar o artă de a vorbi frumos. de a purta un dialog . CAPITOLUL 4 RETORICA ÎN RELAŢIILE OFICIALE CU PUBLICUL 4. prin vorbire exprimăm gândurile. stărilor emoţionale pe care le transmit. riguroasă. presupune a-ţi cultiva talentul de a intra în relaţii civilizate cu oamenii. Pentru funcţionarul public. ci şi o obligaţie profesională şi morală de strictă utilitate în relaţiile cu publicul. ca şi pentru cei din alte profesiuni apropiate. cât şi pe cale orală. Calitatea de a ne exprima cu convingere. expresiv. creşterea respectului general al comunităţii faţă de sine şi faţă de profesiunea sa. ideile. frumos. Retorica (vorbirea) Oamenii comunică între ei atât în scris. a gândurilor). A vorbi bine.43 corectă. ceea ce dă un contur aparte mesajului informaţional. atitudinile. cu eleganţă. a devenit o normă de politeţe. neorânduiala frazelor etc. dezordonată.1. articularea defectuoasă a cuvintelor. va influenţa în bine atitudinea publicului faţă de autoritate. A vorbi corect elegant. sentimentele. Cu arta şi ştiinţa vorbirii frumoase se ocupă retorica (arta de a vorbi frumos. folosind în acest scop cuvinte. cu claritate. propoziţii şi fraze exprimate în armonie cu modul de a vorbi ^fiecare profesiune presupune existenţa unui mod particular de vehiculare a ideilor. competentă. trădează lipsa de cultură sau un nivel sărac al acesteia. corectitudine şi totodată într-un limbaj ales. lipsa de expresivitate.

în orice grup social în care se poate afla. În vorbirea sa. ale raţionamentului.44 plăcut. mai ales când relaţia s-a născut la iniţiativa instituţiei. pentru a nu apărea arogant. Este bine să păreţi modest. de a-1 interesa şi coopta pe partener şi calitatea limbajului folosit. unul din mijloacele prin care îşi face serviciul către publicul cu care vine în contact.1. • Folosiţi principiile şi regulile logicii. să nu obosească. în dialogul cu publicul. funcţionarul public trebuie să fie limpede.1. Vorbirea trebuie să fie agreabilă. • Aveţi libertatea de invenţie şi obligaţia adaptării vorbirii la situaţii diferite. să influenţeze la deschideri şi comunicări fără bariere. are importanţă deosebită nu numai subiectul abordat. • Pe parcurs luaţi o atitudine mai fermă. solicitând serviciile sale. 4. sincer. la reacţia publicului. • Faceţi demonstraţiile convingător. ci este una din datoriile sale. să fie natural. Una din cerinţe este ca ideile expuse în dialogul purtat cu publicul să nu fie rupte de ceea ce îl interesează pe solicitant. ale gândirii corecte. ci şi maniera de a discuta. în familie. susţinându-vă ideile cu fapte şi argumente. să folosească expresii adecvate. ale judecăţii limpezi. care să vizeze un spectru larg al intereselor instituţiei. Se ştie că a vorbi frumos şi bine nu este doar o haină de sărbătoare purtată la diferite ocazii. cu probitate în faţa auditorilor. . pentru a vă defini poziţia faţă de auditoriu. unul din acele instrumente prin care se face plăcut şi agreat în colectivul de muncă. interesant şi util cu fiecare din cei ce se adresează administraţiei. de preocupările cotidiene ale acestuia. Recomandări utile pentru un bun vorbitor • Evitaţi să arătaţi prea multă încredere în dumneavoastră de la început. să evite ambiguităţile (cu excepţia cazului când ambiguitatea este un mijloc de aflare a adevărului).

în stilul propriu de exprimare. folosiţi revenirea deliberată la o idee. dar în realitate subliniindu-1 în mod aparte. patetic. Principiile şi calităţile stilului Stilul vorbirii este propriu personalităţii fiecărui individ. pentru a-i conferi dinamism şi credibilitate. un argument. ci se formează. talentul. personală. mişcări. dar au şi caracter de premeditare. menţionaţi un fapt dând impresia că acest lucru este făcut în treacăt.45 • Respingeţi elegant. asigurarea succesului purtând nota sa personală. 4. Pentru a avea un stil corect. el nu este un dat. arta de a exprima ideile şi sentimentele într-o formă aleasă.2. Funcţionarul public va avea întotdeauna un fond de idei pentru fiecare subiect (problemă). a cuvintelor potrivite în raport cu ideile . un fapt. Ea reflectă şi se referă la modul specific de exprimare. • Ajutaţi-vă pe parcursul vorbirii de gesturi. dând aparenţa unei simple erori de expresie. care vizează următoarele cerinţe: • alegerea termenilor. ferm în afirmaţii. de vorbire al cuiva dintr-un anumit domeniu de activitate în scopul comunicării cu semenii săi. evitând o argumentare care ar putea fi folosită de adversar. Acestea sunt: a. frumos. atitudini adecvate pentru a mări puterea de a convinge. se impune cunoaşterea şi respectarea principiilor şi calităţilor sale. • Când este cazul. pe care o va aborda în dialogul cu publicul. ideile de neacceptat. care completează discret argumentaţia logică. elegant. pentru a deveni convingător în mod afectiv la ceea ce spuneţi. Stilul vorbirii Noţiunea de „stil" a apărut în strânsă legătură cu cea de „retorică". dar cu vigoare. • Fiţi concis în recapitularea problemelor. Corectitudinea stilului. • Faceţi aluzii subtile.

h. fie că dau naştere la discuţii. c. stilul de vorbire adaptându-se subiectului abordat. ideilor. idei. ori pe care noi îi abordăm. iar cuvintele să fie distinct şi corect pronunţate. informaţii şi sentimente. 4. Simplitatea este o calitate a stilului de a comunica în mod firesc. • evitarea greşelilor de pronunţare care. Greşeli ce se pot comite în raport cu principiile şi calitatea stilului .46 pe care vrem să le comunicăm. Muzicalitatea vorbirii este esenţială. e. realităţii de gândire. fluxul de gânduri. Claritatea stilului exprimă dorinţa ca ideile să fie corect gândite. de a gândi. fie că nu lasă o impresie plăcută. ritmului. nu pot lipsi dintre cerinţele unui stil căutat. d. stărilor afective. de a scrie. b. simplu. Universalitatea este o calitate a stilului prin care o comunicare verbală trebuie să fie o expresie a realităţii vieţii şi a lumii înconjurătoare. • respectarea regulilor gramaticale privind acordul subiectului cu predicatul. Exactitatea de sens a cuvintelor şi redarea fidelă a gândurilor. de a acţiona.1. Ritmicitatea (cadenţa) stilului este o rezultantă a cadenţelor organice. clar formulate. clar expuse limpezi în conţinutul lor. Ceea ce spunem să fie pe deplin lămuritor pentru cei care ni se adresează cu o solicitare.2. Frumuseţea stilului este un rezultat al corectitudinii şi clarităţii acestuia. plăcut. comentarii ce pot afecta prestigiul instituţiei şi al funcţionarului public. fiecare având un ritm personal de comportare. fiziologice ale individului. cuvintelor şi expresiilor folositele. f. natural. apreciat. fiind dată de armonia gândirii. de a vorbi. g.

2. Exemplu: „Du-te iară-n curte-n fund.  Construcţia vicioasă a frazei.  Pleonasmele sunt cuvinte care repetă aceeaşi idee şi sunt folosite în aceeaşi frază.  Purismul excesiv reprezintă tendinţa de a scoate din vocabular toate cuvintele de origine străină. de originalitate.  Arhaismele şi provincialismele folosite excesiv. stârnesc ilaritate şi afectează seriozitatea exprimării. 4. şi chiar obscen. de regulă dintr-o limbă străină. care reflectă discordanţa muzicală a vorbirii.2.  Sinonimele (cuvinte cu aceleaşi înţelesuri) nu trebuie folosite în aceeaşi frază.  Excesul de neologisme."  Manierismul este stilul de a vorbi cu alambicări forţate. care sunt folosite incorect de cel care vorbeşte. semn al dezordinii în gândire. Conversaţia.  Parafonia este dispunerea normală a cuvintelor în aceeaşi propoziţie. dar care poate da involuntar un sens neaşteptat. depăşind măsura şi bunul gust. Reguli de bază ale conversaţiei politicoase .  Cacofonia constă într-o alăturare neplăcută de sunete sau cuvinte.  Salocismele sunt expresii sintactice care evidenţiază că vorbitorul nu cunoaşte gramatica limbii române. prin care expresiile devin fără sens în speranţa de a obţine originalitate. al lipsei de rigoare intelectuală.47  Banalitatea verbală (ponciful verbal).  Barbarismele sunt termeni sau expresii împrumutate. adică vorbirea lipsită de expresivitate de inventivitate. prin care se reiau chestiuni spuse de alţii.

gesturile.  Fii mai întâi un bun ascultător al spuselor celor din jur şi apoi să iei cuvântul (să-ţi spui părerea. Acţiunile care completează vorbirea (mimica. pe firul gândirii logice.  Dacă partenerul de dialog (adversarul) a avut mai multe argumente. foloseşte în mod predominant limbajul. Eivită să începi majoritatea frazelor cu „au". Redăm sintetic principalele reguli ale unei conversaţii politicoase:  Să fii temperat.  În exprimarea ideilor. repetarea monotonă a aceleiaşi idei. fie ea chiar genială. Dacă nu cunoşti pronunţia corectă sau sensul unui cuvânt. pronunţându-le clar. într-un ritm plăcut. a fost mai documentat şi te-a învins prin cuvinte. Opreşte-te la timp şi nu monopoliza discuţia. nu-1 folosi. „am" etc. dar mai ales când discuţia se poartă cu persoane despre care ştim prea puţin sau aproape nimic. Să nu întreci măsura. căci „tonul face conversaţia”. atitudinile) sunt utile la momentul potrivit şi nu în exces. nicicând şi niciunde. chiar dacă ai talent de povestitor. regula ce se impune întotdeauna. nu întrerupeţi pe vorbitor. nu-l părăsi cu un aer jignit. ideea).  Controlează-ţi vocea. .  Vorbeşte cu tact. dar mai ales într-o societate pretenţioasă. opinia. chiar dacă aveţi dreptate. Vorbirea rapidă. trăncăneala. va afecta conversaţia si va avea rezultate de nedorit. pentru că faceţi o impresie penibilă.48 Conversaţia ocupă cea mai mare întindere din vorbirea funcţionarului public în relaţiile sale cu publicul.  Formulează corect propoziţiile şi frazele. ci întrerupe politicos discuţia sau schimbă cu abilitate subiectul. nu vorbi zgomotos. firesc.  Nu trageţi concluzii după fiecare afirmaţie a interlocutorului.

descifrându-se o multitudine de semnificaţii. În strânsă unire cu retorica. 4. de o interpretare eronată.  Evită ticurile verbale de tipul: „desigur". Pronunţarea corectă şi gestica adecvată îi vor fi de mare folos în cucerirea . o intenţie din cele mai tolerante. în timpul discuţiei.3. nu este armonie între vorbirea funcţionarului public şi gesturile sale. Gestica Politeţea. buna educaţie a omului care vorbeşte. „foarte adevărat" care dovedesc lipsa de fineţe şi de atenţie faţă de interlocutor.49  S-ar putea ca. s-a răspândit şi termenul de „gestică". cu care însoţeşte vorbirea sa. o idee corectă. Funcţionarul public trebuie să ştie să dea limbajului său calitatea de instrument al apropierii faţă de oameni. La modul general. însoţite de o mimică sau de un gest de dezacord cu ceea ce dorim să comunicăm să fie viciate. să devii ţinta unor ironii amicale. această noţiune reflectă ansamblul de gesturi folosite de cineva. într-o anume stare sau situaţie. „exclus". fără voia noastră. Să nu te complaci în această situaţie. se manifestă şi în felul cum o face ca ţinută ori în expresia sa corporală. în mod voit. prin mişcări fireşti. dar fără răutate. încearcă să schimbi cu abilitate firul discuţiei sau să răspunzi cu o glumă. pasiunilor unei persoane prezente. în fiecare gest. prin gestică. Interpretarea lui de către public stă sub semnul incertitudinii şi de aici riscăm ca un gând bun. „absolut". tocmai din cauza neconcordanţei gestului cu fondul ideatic. prin dicţie.  Este cu totul nepermis a face glume pe seama infirmităţii sau slăbiciunilor. potrivit ideilor şi sentimentelor pe care vrea să le comunice. Este şi mai dăunător unei atmosfere în relaţiile cu publicul situaţia când. A gesticula are sensul de a mişca mâinile în timpul vorbirii sau pentru a exprima ceva fără a utiliza cuvinte.

dispreţuită şi gâtuita multe secole de-a rândul. Ea se înregistrează din cele mai vechi timpuri. Retorica este îmbinarea artei construcţiei discursului cu teoria despre discurs. prin eleganţa şi fineţea naturală a stilului său.1. Noţiunea de discurs Ţelul oratorului este să convingă. să obţină adeziunea celor ce-l ascultă.4. rostul . de sine şi de munca lor. pentru rezolvarea diferitelor situaţii în care s-ar putea afla. pentru munca sa. se afirmă în epoca clasică a Greciei antice. de a convinge prin discurs. prin existenţa unor discursuri rostite cu ocazia unor întruniri publice ale marilor conducători sau ale războinicilor lumii antice.50 respectului publicului pentru sine şi instituţia din care face parte. ca şi acum 2000 de ani. de abia „ţinându-şi răsuflarea" la începutul secolului al XX-lea. este deci si aceea privind o gestică a mâinilor şi o mimică adecvată. El se poate impune prin seriozitate şi profunzimea ideilor. este veche ca însuşi cuvântul. Retorica sau arta discursului a avut un destin pe care îl putem caracteriza drept miraculos. Pentru că azi. stilul vorbirii. o dată cu valul de procese ce au fost declanşate de căderea tiranilor din cetăţile greceşti Sicilia şi Siracuza. sunt cerinţe de care trebuie să ţină seama toţi funcţionarii publici. Ca ştiinţă. Întocmirea şi realizarea discursului 4. pentru a se putea bucura de respectul oamenilor. Această artă şi ştiinţă în acelaşi timp. prin atitudinea lui temperată. Impunătoare şi înfloritoare în antichitatea greacă şi romană. a fost descoperită şi reabilitată în zilele noastre.4. renăscută timid în secolul al XVIII-lea. conduita ireproşabilă. evitarea excesului de limbaj şi de gestică în dialog cu publicul. O cerinţă stringentă pentru prestigiul acestuia. 4. Pregătirea profesională.

din partea consultantului specialist. practicate. Aşadar. • Transferul cunoştinţelor obţinute în viaţa reală. cum spunea cel mai mare orator al antichităţii. Cicero. de analizare şi înţelegere a relaţiei de comunicare. este să convingă. care asigură practicarea celor învăţate şi primirea imediată de feed-back în legătură cu performanţa. care pot fi învăţate. Pentru aceasta. trebuie parcurse următoarele etape: • Asimilarea de cunoştinţe fondate ştiinţific privind principiile. bazată pe convingerea necesităţii competenţei în comunicare şi pe depunerea unui efort conştient de autocunoaştere. înţelege sentimentele celorlalţi faţă de mesaj şi a face prezentări persuasive în faţa unui auditoriu. În concluzie. a vorbi convingător. este necesară dorinţa de a o face. • Efectuarea de exerciţii prin simulări şi interpretări de rol. apreciem că discursul este conţinutul mesajului pe care o persoană îl transmite după ce acesta a fost prelucrat. în vederea stimulării şi declanşării unor anumite emoţii. a utiliza feed-back-ul. pentru a atinge nivelul de competenţă necesar.51 discursului. Succesul acestei aplicaţii trebuie evaluat imediat şi învăţat din concluzii. • Analiza normelor şi principiilor comportamentului uman. gânduri sau raţionamente în mintea sau inima publicului. Formarea sau perfecţionarea deprinderilor îndeamnă la determinarea sensului şi sentimentelor conţinute în mesaje. comportamente şi tehnici specifice. . Fiecare individ are capacitatea înnăscută de a folosi diverse limbaje pentru a comunica. conceptele şi regulile care guvernează arta vorbirii. de învăţare şi de practicare. el trebuie să-şi însuşească anumite deprinderi. evaluate şi perfecţionate. să placă şi să emoţioneze. De aceea. a asculta. În vederea formării deprinderilor. individul trebuie să-şi formeze sau să-şi perfecţioneze anumite deprinderi specifice de comunicator.

expozeul. Noi nu putem sa nu comunicăm. cititori. primul pas este acela de a analiza obiectivul. Fiecare dintre noi suntem vorbitori. recapitulare. Improvizaţia la o prezentare serioasă nu poate fi lăsată la mâna muzelor care. Platon arată care sunt părţile componente ale discursului: preambulul. Toate discursurile trebuie să răspundă la trei mari obiective generale: a direcţiona. Poate că cel mai important lucru de avut în vedere înaintea oricărei prezentări este acesta: „dacă eşuezi în pregătire. Pentru aceasta trebuie să parcurgem şase etape. probabilităţi.2. înainte de realizarea discursului trebuie să găsim răspunsurile la următoarele întrebări: • care este obiectivul? • cine este auditoriul? • este necesară comunicarea cu adevărat? Dacă nevoia de comunicare este o necesitate pentru a pune procesul în mişcare. • elaborarea discursului şi editarea lui. Atunci când comunicăm avem ca scop determinarea unei acţiuni din partea celui care citeşte sau ascultă. • lupta pentru obţinerea feed-back-ului. Perspectiva unor discursuri dă dureri de cap tuturor. • susţinerea propriilor idei şi teze cu argumente irefutabile. însă este bine să nu se renunţe la nici una: • analiza scopului propus prin expunere şi a auditoriului. Vorbitul reprezintă o îndemânare (pricepere) şi din această cauză puţini vor deveni mari oratori. mărturii. Conţinutul discursului În lucrarea „Phaidros". scriitori. • organizarea comunicării în cea mai bună variantă. pregăteşte-te să eşuezi". Ele nu sunt folosite totdeauna în ordinea expusă. Pentru a avea succesul scontat de autor.52 4. indicaţii. . a informa (sau a întreba) şi a convinge. ascultători. mai puţin oratorilor experimentaţi. • documentarea.4.

pentru că este mai dinamică şi va permite un dialog real cu auditoriul. este importantă aflarea detaliilor privind publicul căruia îi facem prezentarea. Dacă traseul logic este prea lung. Structura unui discurs este. repetarea din timp în timp a ideilor expuse şi a concluziilor trase este obligatorie. stabilirea relaţiilor dintre acestea. trebuie să ne familiarizăm în detaliu cu obiectul prezentării. este posibil să ne părăsească chiar în cursul prezentării. e) Tipul de prezentare: • Este preferabil să alegeţi prezentarea liberă (fără a citi). Nu alegeţi o formă „tehnicistă" pentru un public prea puţin avizat. pentru a nu pierde din atenţie anumite aspecte de detaliu. c) Recepţia. Atunci când pornim pregătirea pentru un discurs este bine să avem în vedere şi câteva recomandări:  în primul rând.  în al doilea rând. . academică. este bine să cunoaştem şi părţile bune şi pe cele mai puţin bune ale discursului. pentru a nu pierde elementele importante puteţi să vă structuraţi ideile discursului pe mici bucăţele de hârtie. • Ori atacaţi chiar dumneavoastră punctele slabe şi le răspundeţi convingător. • Dacă nu vă puteţi concentra. b) Forma prezentării poate fi: relaxată.  în al treilea rând. în linii mari.53 capricioase cum sunt. următoarea: a) Schema logică a prezentării presupune: stabilirea ideilor cheie. d) Abordarea punctelor slabe presupune alegerea a două strategii: • Ori eludaţi aceste puncte şi vă pregătiţi să răspundeţi întrebărilor.

Atunci când vreţi să susţineţi ceva în mod special. întrebările vor fi cu siguranţă axate pe acest subiect şi vă vor da ocazia să faceţi o expunere detaliată şi convingătoare. Pregătiţi pentru prima parte a prezentării (primele 5 minute) un calambur. Dacă subiectul este mai amplu trataţi temele cheie. Repetaţi înainte gesturile de indicare pe hărţi. ca toate elementele vizuale de ajutor să funcţioneze. g) Verificaţi. de aceea este important să vă asiguraţi că ele sunt un sprijin. înainte de prezentare. puteţi să ridicaţi tonul sau să remarcaţi printr-un gest (ridicaţi un deget.54 f) Folosiţi suporturi vizuale: • Folii pentru retroproiector: diapozitive. Câteva îndrumări privind modul de realizare a discursului Lăsaţi descoperit traseul logic în sfera pe care o stăpâniţi cel mai bine.. nu o piedică. • De cele mai multe ori. o mică autoironie care va relaxa auditoriul. În această etapă se poate dovedi extrem de importantă capacitatea . un joc de cuvinte. Nu glumiţi însă excesiv. astfel încât ele să se integreze firesc mişcărilor dumneavoastră. tabele etc. h) Încadraţi-vă în timpul prescris. dezvoltaţi chestiunile esenţiale aparte şi lăsaţi deschise temele pentru întrebările ce urmează prezentării. • De obicei prezentările (discursurile) nu trebuie să fie mai mari de 15-20 de minute. Găsiţi-vă o poziţie comodă de prezentare. Pregătiţi-vă spontaneitatea.). pentru cursivitatea discursului. tabele. în cadrul prezentărilor. grafice. film. Nu gesticulaţi excesiv. punctaţi cu degetul arătător în aer etc. verificarea aparatelor generează momente penibile. Atenţie la tonul vocii: el nu trebuie să fie monoton.

suplimentară a ascultărilor asupra temei. • formarea unei fraze de început care să atragă atenţia auditoriului (evitând extremele sau dramatismul excesiv). grafice. În fine. Aceasta se poate realiza prin: • referirea la importanţa subiectului (avertizarea auditoriului asupra faptului că ceea ce urmează este interesant sau este important pentru ei ori este ceea ce ei îşi doresc). astfel încât să poată fi reţinută cu uşurinţă. cât mai concis şi utilizând un limbaj accesibil auditoriului. 3. • formarea unei întrebări retorice (întrebare). vorbitorul va urmări trei obiective generale: 1.) care pot stimula interesul auditoriului. • utilizarea unei anecdote sau a unei caricaturi în legătură cu logica subiectului (dar să nu lezeze gustul auditoriului). Motivarea temei. • utilizarea unui citat sugestiv. se caută câştigarea sentimentelor. • utilizarea unor materiale ilustrative (scheme. 2.55 dumneavoastră de a pregăti şi susţine un „discurs bun". Captarea atenţiei auditoriului. şi la care să nu se poată răspunde printr-un simplu „da" sau „nu". precum şi fixarea necesară alegerea temei respective. Se comunică tema discursului. care să-i stimuleze pe auditori să reflecteze asupra subiectului. Se prezintă raţiunile pentru care s-a considerat emoţiilor şi dorinţelor auditoriului. . Comunicarea temei. Prin motivare. putem aprecia că un discurs poate avea următorul conţinut: Introducere În această secţiune a discursului. care este familiar auditoriului şi îi inspiră respect. fotografii etc.

în care se porneşte de la o problemă particulară şi se ajunge la o soluţie generală. această aranjare poate fi utilizată în orice discurs. este o metodă inductivă. de la problemă la soluţie. pentru a menţine şi întări efectul introducerii şi cuprinsului. indiferent de subiectul său. vorbitorul trebuie să urmărească. Este o metodă deductivă. Încheiere Un discurs bine organizat şi prezentat poate fi compromis printr-o încheiere necorespunzătoare. De aceea. în care se pleacă de la formulare generală către o aplicaţie particulară. Acestea nu trebuie să fie prea lungi sau prea abstracte pentru auditoriu. Ele sunt dezvoltate prin folosirea următorului material ajutător: • explicaţii constând din expuneri simple. Ideile principale pot fi selecţionate şi aranjate în câteva moduri: • în ordine cronologică. în încheiere. apoi se probează. • ilustraţii constând în exemple detaliate în sprijinul unei idei. concise. Aceste idei trebuie formulate concis şi accesibil. trei aspecte importante: • reamintirea ideilor principale. • de la cauză la efect: se utilizează în cazul evenimentelor legate prin relaţii cauzale.56 Cuprins: Pentru cuprinsul discursului se stabilesc 2-3 idei principale (mesaje). Se repetă cele două. similitudini între un lucru deja cunoscut şi un altul necunoscut. trei idei . • • în ordine logică: se formulează ideea. care dezvoltă tema aleasă. • analogii sau comparaţii.

în ordinea în care au fost ele analizate. Analizând un auditoriu la sfârşitul emiterii. Aceasta trebuie să sublinieze viguros mesajul de transmis. 2) Afirmă. • reamintirea motivaţiei.4. cel puţin pentru aria lor de responsabilitate. prin alegerea şi prezentarea subiectului expus.3. • o concluzie sintetică. arată punctele pozitive. reformulează propunerea. În domeniul întocmirii discursurilor. Dar cum poate cel care face comunicarea să fie receptat? Numai rareori noi acţionăm unilateral. arată punctele negative şi demonstrează-le. scopurile urmărite de vorbitor. Metode de întocmire a discursului Chiar dacă discursurile sunt diferite ca stil şi conţinut. 4. încheierea trebuie să accentueze. punând o serie de întrebări specifice persoanei care va prezenta discursul: • care sunt punctele de vedere asupra problemei? .57 principale ale cuprinsului. dând astfel discursului un aspect circular. Cei care întocmesc discursul ar trebui să se poată baza pe presupunerea că participanţii se vor pregăti corespunzător. întocmirea lor trebuie să se facă adecvat. şi vor avea la îndemână datele necesare. Concluzia poate face legătura cu momentul de captare a atenţiei din introducere. Orice act de comunicare are cel puţin două feluri de auditoriu: unul aflat la sfârşitul emiterii şi unul la sfârşitul recepţiei comunicării. spune ce ai spus şi spune din nou. se cer răspunsuri la întrebările: • promit eu ceva auditoriului? • ceea ce afirm este în concordanţă cu orientarea politică sau cu filosofia curentă? • poate fi cineva deranjat de ceea ce plănuiesc să spun? Putem obţine răspunsuri la aceste probleme. există două curente: 1) Spune ce ai de spus. din nou.

" Ne confruntăm cu o serie de întrebări şi dacă analizăm auditoriul care recepţionează. descoperirea şi acceptarea de informaţii despre sine şi o dorinţă de autoperfecţionare". • Ce aşteaptă aceasta să audă de la noi. De aceea nu se poate găsi nimic mai rar pe lume ca un orator desăvârşit. Majoritatea oamenilor pot ţine discursuri dacă se pregătesc.58 • care îi este stilul? Rezervat? Umorist? Subtil? Candid? înşelător? îşi asumă riscul? • cum vorbeşte persoana? Cicero afirma despre orator: „unui orator trebuie să-i pretindem ascuţimea de minte a logicianului. „Talentul. gesturile unui actor celebru. Freud considera că „a te autocunoaşte. exprimare aproape ca a poetului. deoarece această onestitate cu mine reclamă căutarea. este condiţia esenţială pentru ca o persoană să ajungă orator. Există un număr de lucruri pe care e important să le facem: 1) Cunoaşteţi-vă subiectul. vocea tragedianului şi. spunea el. constituie un efort uman deosebit. trebuie să aflăm: • Care va fi audienţa. . memoria jurist-consultului. • Când va avea loc prezentarea. În pregătirea unui discurs. • Unde va avea loc prezentarea. ai zice. a fi complet onest cu tine însuţi. la aceasta trebuie să se adauge o cultură cât mai vastă. cugetarea filosofului. • Cum ne aşteptăm ca el să reacţioneze la această comunicare? • Cu ce auditoriu avem de-a face? Receptiv? Cald? Ostil? • Cât de mult este familiarizat cu subiectul? • Ce ton ar fi mai nimerit? Cald? Sobru? Analiza perceperii scopului şi auditoriului este un prim pas în atragerea de partea noastră a ascultătorului.

Trebuie să ţinem cont de câteva aspecte ale limbajului: claritate. sinceritate. • Nu beţi prea mult înainte de a vorbi. „Vorbiţi pentru ceasul de pe peretele din fundul sălii. Pregătiţi-vă bine înainte. Astfel. 6) Exersaţi folosirea echipamentului. dar un pahar cu alcool vă relaxează. Pregătiţi-vă acasă.dacă nu ştiţi. Nu folosiţi termeni tehnici în faţa unui public obişnuit sau termeni generali în faţa unui public de experţi. • Folosiţi ilustraţii transparente pentru retroproiector şi proiecţii de filme. Nu este bine să fie ofensive." • Faceţi glume. Oamenilor le plac vorbitorii cu umor. Pentru a vorbi cu talent este necesar să aflaţi întâi care va fi audienţa şi să . spuneţi-le să le pună la sfârşit. 4) Vizitaţi sala. vă va fi uşor să vă amintiţi ce aveţi de spus şi veţi trezi interesul audienţei. onestitate. 8) Exersaţi-vă discursul. dacă este posibil. recunoaşteţi. dacă este posibil. vorbind în timp ce proiectaţi materialul şi asiguraţi-vă că stăpâniţi aspectele tehnice. • Vorbiţi clar. Nu trebuie să fie complicate şi pot fi chiar autoironice.59 2) Pregătiţi-vă subiectul. • Dacă cei din public vor să pună întrebări. • Adaptaţi-vă auditoriului. Dacă nu ştiţi suficiente lucruri. 7) Îmbrăcaţi-vă adecvat. veţi avea emoţii şi audienţa va simţi. o bună gramatică. un limbaj acceptabil. 3) Verificaţi ilustraţiile. Răspundeţi cinstit . 5) Verificaţi echipamentul. entuziasm. Câteva recomandări pentru orator • Cunoaşteţi-vă subiectul.

precizaţi de la început cum veţi proceda. fapt întotdeauna stânjenitor. Înainte de a începe. a partenerului. Glumiţi pe seama dumneavoastră sau a muncii dumneavoastră. Publicul doreşte să faceţi o figură bună. e unica soluţie dacă nu puteţi să vă descurcaţi altfel. Cu cât exersaţi mai mult. dacă se poate. Dacă aveţi prea multe emoţii soluţia este să citiţi discursul cuvânt cu cuvânt. Încheiaţi cu mulţumiri şi acceptaţi aplauzele. puneţi chiar dumneavoastră înşivă una sau două întrebări. Chiar dacă nu veţi fi întrebat nimic după aceea. respiraţi adânc pentru a vă calma. Din păcate. Dacă staţi cu mâinile pe lângă corp veţi părea artificial. Dacă nu vi se pun întrebări. iar publicul va deveni mai relaxat şi mai receptiv fată de dumneavoastră. Dacă sunteţi prea blazat.. Toată lumea are emoţii. Ideal. a casetofonului. Începeţi prin a familiariza publicul cu „regulile jocului"." şi puneţi întrebarea respectivă. Puteţi spune ceva de genul „în timp ce dumneavoastră vă gândiţi ce să întrebaţi. Amândouă aceste lucruri sunt vitale. dar folosiţi-l ori de câte ori puteţi. de ajuns să aruncaţi o privire la titluri şi veţi avea suficiente informaţii pentru a continua să vorbiţi.. Nu exageraţi cu umorul. în cazul în care aţi prevăzut timp pentru întrebări. . măcar aţi reuşit să umpleţi golul. ar fi să exersaţi discursul chiar în sala în care va avea loc evenimentul. Nu trebuie să fie o glumă complicată şi în nici un caz nepoliticoasă. Oricum. dar şi dacă vă mişcaţi tot timpul veţi distrage atenţia celorlalţi. emoţiile mobilizează. auditoriul se va plictisi. Cel mai bine este să faceţi unele mişcări ocazionale. cu atât veţi avea mai multă încredere în forţele proprii. Nu evitaţi să vă mişcaţi mâinile dar nici nu le fluturaţi tot timpul în faţa auditoriului. Acest lucru va sparge gheaţa. riscaţi să păreţi artificial şi pompos.60 hotărâţi ce vreţi să spuneţi. E desigur. poate aţi dori să ştiţi. Fiţi încrezător în dumneavoastră înşivă şi vorbiţi clar. Publicul speră şi doreşte ca expunerea să fie interesantă şi ca vorbitorul să prezinte cum trebuie informaţiile. Demaraţi discursul cu o glumă. în faţa oglinzii. Cel mai bine ar fi să scrieţi numai titlurile şi subtitlurile pe bucăţi de hârtie sau carton şi să le aşezaţi în ordine. desigur.

Dacă este posibil. astfel încât auditoriul să „vă digere" spusele. Oricum. Într-o frază. Schimbaţi volumul pentru a sublinia o idee. va trebui să vorbiţi tare pentru că mulţimea va absorbi sunetul. Dacă vorbiţi prea repede. O frecvenţă mai mare denotă emoţie sau o acţiune rapidă neaşteptată. puteţi folosi o inflexiune crescândă (de la minim la maxim) spre a exprima o doză de siguranţă şi o inflexiune descrescândă pentru nesiguranţă. Pauza vă dă dreptul să vă reglaţi respiraţia. cercetaţi în prealabil sala. Volumul este o altă tehnică verbală care poate da măreţie cuvântării dumneavoastră. Folosiţi acea frecvenţă ce conferă măreţie prezentării pe care o faceţi. Alternarea tonurilor evită monotonia şi direcţionează atenţia ascultătorului. Nu se poate vorbi de o frecvenţă standard valabilă pentru orice cuvântare. faceţi pauze. Folosiţi un ton convenabil. iar auditoriului . adesea. Nu vă grăbiţi niciodată în cuvântul dumneavoastră. Fixaţi-vă volumul. Pauzele din vorbire au acelaşi rol ca punctuaţia în scriere. camera unde veţi vorbi. . Cum folosiţi inflexiunile vocii pentru a transmite ideile sau informaţiile? Controlaţi frecvenţa. ca să le puteţi utiliza din nou. trebuie să ţinem seama şi de comunicarea verbală. Tonul poate fi superior şi inferior pe scala vocii. apoi micşo-raţi-1 şi măriţi-1 pentru a obţine efectul scontat. într-o altă ocazie sau pentru uz personal. Când sala va fi plină. va avea de suferit semnificaţia. iar o frecvenţă mai joasă denotă calm sau oboseală.61 Păstraţi întotdeauna o copie a discursului şi a ilustraţiilor. puteţi pierde atenţia auditoriului. Dacă nu variaţi semnificaţia. nivelul şi pauzele în vorbire? Folosiţi vocea în aşa fel încât să creaţi interes. volumul. În întocmirea şi prezentarea unui discurs. ar trebui să dovediţi calităţi de cântăreţ. modul cel mai eficient de a obţine efectul dorit. nu întrerupeţi foarte des cu pauze şi nu divizaţi discursul.timp să culeagă ideile. Pentru a folosi tonul eficient. Un volum mai slab este. cuvântul va fi neinteligibil. dar dacă vorbiţi prea încet.

De fapt. Unele aspecte privind comunicarea neverbală Sindromul păunelor transpirate. foarte încrezător. Se formează deja o impresie despre dumneavoastră. sigură. Ambele indică comanda orală pe care o daţi limbii. prezentarea şi organizarea comunicării verbale se bazează pe formula: „fii scurt şi concis". O bandă de magnetofon şi o oglindă vă pot fi de mare ajutor. puteţi articula cum trebuie un cuvânt. dar să nu scăpaţi din vedere pronunţia sa. Articularea este arta de a vorbi inteligibil şi a emite sunete potrivite folosind buzele. dinţii şi limba. Toţi ne lovim de această spaimă a scenei. Suntem. De regulă. de fapt. Puneţi-vă în gând să începeţi prin a vorbi cu voce tare. este vorba de introducere şi trecerea către primul punct principal. Lungimea expunerii este un element crucial. Urmărind reacţia vă veţi muta atenţia de la propria persoană la auditoriu acolo unde. verificaţi-vă discursul în faţa unui ascultător critic. Folosiţi gesturi naturale. Puteţi începe o dată cu primul discurs. Totdeauna trebuie să fiţi pregătit să depăşiţi teama de scenă. ea nu trebuie să fie. Dacă se poate. Unii devin puţin nervoşi. nu vă scuzaţi. . spuneţi. Fiţi vioi şi activ. Ţinuta trebuie pusă la punct.62 Articulaţia şi pronunţia trebuie să le luaţi în considerare în expunerea dumneavoastră. alţii au probleme de ordin fizic. Ascultaţi-vă vorbind şi faceţi-vă cuvintele distincte şi inteligibile. maxilarul. În orice caz. pentru a nu crea impresii negative înainte de a începe să vorbiţi. cei mai îndreptăţiţi să ne apreciem discursurile. Stabiliţi un contact vizual cu auditoriul şi urmăriţi reacţia. Trageţi aer adânc în piept şi cercetaţi auditoriul. Studiaţi „la rece" primele paragrafe din lucrare. Asta vă ajută foarte mult să treceţi de primul şi cel mai dificil minut. probabil. Nu plictisiţi asistenţa cu introducerea. Un alt moment important este apariţia în public. ca vorbitor. Cunoaşteţi înainte ceea ce aveţi de spus şi după aceea. pur şi simplu. lăsaţi-o să audă punctele principale. Desigur.

se reţine aproximativ 65%. Nu-1 puteţi trezi. rugaţi pe cineva să manipuleze aparatul. ci atât cât este necesar. O apariţie corespunzătoare oferă încredere şi reduce teama de scenă. faceţi-o natural. Comportaţi-vă de parcă aţi fi implicat într-o discuţie. nu îl fixaţi cu privirea. asiguraţi-vă că toţi îl pot vedea. Dacă le folosiţi. Plictisiţi auditoriul. pe câte unul din picioare. Faceţi publicul să simtă că îl priviţi şi îi vorbiţi. Nu vă lăsaţi greutatea alternativ. dar. Nu va trebui să zâmbiţi sau să vă miraţi în continuu. • dacă folosiţi proiecţia. dar nu exageraţi.63 dar nu artificial. Folosiţi expresia feţei. Folosiţi-le însă cu prudentă. • să aveţi puse în ordine mijloacele vizuale. simplu şi poate fi observat (citit). Oricum. Trebuie să stabiliţi un contact vizual cu auditoriul. Nu vă aplecaţi deasupra pupitrului. • verificaţi scrierea şi punctuaţia. Folosirea mijloacelor vizuale: • nu staţi între auditoriu şi mijlocul vizual. imediat. Folosiţi ajutoarele vizuale pentru a vă face înţeles. Gesturile reprezintă o altă formă a comunicării neverbale. nu vă întoarceţi. cel puţin. • asiguraţi-vă că mijlocul vizual este clar. dacă nu ştiţi că a adormit. • nu le folosiţi exagerat. priviţi şi vorbiţi spre cei care vă ascultă. atunci când se adaugă elemente de vizualizare. Este cea mai bună metodă de a obţine feed-back-ul auditoriului şi de a reţine atenţia. • nu citiţi tot textul de la planşe. priviţi-l uneori. • nu folosiţi o planşă până când discursul nu permite acest lucru. nu vă balansaţi înainte. . • nu vorbiţi cu faţa către planşe. Nu este nimic magic m lucrul cu mâinile. înapoi sau lateral.

momentul ca să pună o întrebare. dacă provocaţi deliberat auditoriul cu declaraţii controversate. înainte ca publicul să se plictisească. Un auditoriu vioi poate fi un avantaj sau un dezavantaj. atunci trebuie să fiţi pregătiţi pentru astfel de reacţii. Opriţile ferm după câteva minute. dar restul publicului vrea să audă ceea ce am spus". Cei care fac pe deştepţii sunt mai dificili. pentru că va spori entuziasmul propriu. Discursul dumneavoastră are ca scop trezirea acestui entuziasm de la început. de obicei. va îmbunătăţi felul în care prezentaţi informaţiile. Ţineţi-vă discursul. Aceştia aşteaptă. . Cei care întrerup tot timpul nu sunt iubiţi de public. schimbaţi-vă tonul vocii sau folosiţi mai multe ilustraţii.64 Să intuim care ar putea fi atitudinea ascultătorilor. atât de dragul mândriei personale. „Vă rog să vă opriţi aici pentru că vreau să răspund la întrebarea pe care mi-aţi pus-o". S-ar putea să nu fie vina dumneavoastră. Majoritatea celor din public vor fi de partea dumneavoastră dacă veţi avea parte. Această senzaţie vă va încuraja şi susţine. Dacă nu vă vine în cap nici o glumă sau lucru interesant. de persoane care vă întrerup şi sunt încântate dacă reuşesc să vă supere sau să vă umilească. Este un dezavantaj dacă sunteţi întrerupt sau hărţuit tot timpul. bravaţi tot timpul. învăţaţi să detectaţi aceste persoane de la început. Desigur. atunci trebuie să faceţi ceva pentru a-1 trezi din somn. Un auditoriu vioi este un avantaj. Bravaţi dacă puteţi. Dacă simţiţi în timpul expunerii că publicul se plictiseşte. dacă manifestă entuziasm faţă de ceea ce spuneţi. Dacă toţi cei din public sunt împotriva dumneavoastră. care este de fapt un pretext pentru a ţine un lung discurs despre propria părere. cât şi pentru că un asemenea comportament din partea publicului nu trebuie tolerat. scurtaţi-1 cât mai mult posibil şi luaţi-o ca pe o lecţie. ocazional. Nu este drept faţă de ceilalţi să permiteţi întreruperi constante. E de ajuns să-i puneţi la punct: „aveţi dreptul la propria opinie.

4. Este ceea ce facem când trebuie să vorbim în public.4. Este necesar un plan. să facă judecăţi asupra auditoriului şi să ia hotărâri asupra punctelor principale şi ajutătoare. Câteva rânduri pe un carneţel sau 10 secunde de gândire aprofundată reprezintă o cheie a succesului comunicării. lucru care le permite să fie direcţi. cuvintele şi expresiile folosite la vremea efectuării discursului vor fi spontane şi naturale. au fost de mai multe ori în această postură sau au devenit experţi ai unui subiect de mai multă vreme şi ştiu cum să-1 prezinte pe moment. de stăpânirea subiectului şi de darul unei gândiri independente.4. şi aceasta fiindcă s-au documentat. De fapt. fără a fi avertizaţi dinainte de acest lucru si fără o pregătire prealabilă. subliniază ideile de bază. Pentru aceasta. Aceasta nu înseamnă că vom scrie un material detaliat şi apoi vom memora cuvânt cu cuvânt.65 4. trebuie să aibă capacitatea să-şi aşeze gândurile într-o ordine coerentă. vorbitorul. chiar dacă are la dispoziţie câteva secunde. Ei gândesc înainte de a vorbi. ci înseamnă că va trebui să ne planificam şi să exersăm cu atenţie prezentarea. le place foarte mult ceea ce fac. Riscuri în întocmirea si realizarea discursului . avem nevoie de multă încredere în forţele proprii.4. Tipuri de discurs Discursul spontan şi discursul pregătit din timp Vorbirea spontană este ceea ce facem atunci când ni se cere să dăm răspunsuri pe durata unei şedinţe sau când ni se cere să luăm cuvântul în cadrul unei adunări. spun ce au de spus.5. Oricum. Folosind cei şase paşi de comunicare. Ei apar ca oameni care stăpânesc profund subiectul şi se simt minunat în rolul de vorbitori. concluzionează şi încheie. spontani şi receptivi la feed-back. Vorbirea elaborată face referire la unele situaţii în care avem la dispoziţie largi posibilităţi de pregătire a cuvântului. Indivizii care pot prezenta rapoarte spontane şi elaborate sunt de invidiat.

• Explicaţia — în trei moduri: o definiţie .66 Capcane în comunicare: • capcana sprijinului vizual (ilustrarea vizuală) să prezinte exemple de oameni fără a lăsa impresia de discriminare. • capcana religioasă .asemănător cu definirea. o descrierea . unde. O cale de a obţine aceasta este discutarea lor în termenii înţeleşi de ascultători. Să evităm orice glumă.pot fi mijloace excelente de sprijin. pentru a realiza impactul necesar. Arătaţi-le sursa exactă a statisticilor dumneavoastră. cuvinte (sintagme) cu conţinut etnic sau rasial. în care oamenii mai sensibili fac de multe ori greşeli. ca să accentuaţi diferenţele. Remedii potenţiale pentru înlăturarea unor slăbiciuni: • Exemplele . Vorbirea în glumă este cea mai propice modalitate de exprimare.folosiţi comparaţia. o analiză . scurte şi să reţină atenţia. ca: cine.mijloc de susţinere a opiniilor dumneavoastră. cum. • Statisticile .o simplă explicaţie în termeni uzuali. când. de ce. şi contrastul. ca să dramatizaţi similitudinile dintre două obiective sau situaţii. frază. ce.să nu lăsăm ascultătorilor simţământul de frustrare sau de ridicol. • Comparaţia şi contrastul . • capcana etnică/rasială - folosirea unor cuvinte poate fi contraproductivă. dacă ştiţi cum să lucraţi cu ele.să fie potrivite. dar de obicei mai . Trebuie redactate simplu şi să fie uşor de înţeles. Destul de des.împărţirea subiectului pe care îl abordaţi în părţi mici şi pe probleme. sunt prezentate în grupuri de câte două sau trei. • Mărturiile (declaraţiile) .

67 personală şi mai subiectivă. Faceţi ca acesta să fie simplu. Capacitatea de convingere şi credibilitatea (sau acceptarea informaţiilor dumneavoastră) depind de calitatea materialului ajutător. revelator şi accesibil. numită logica. Materialul ajutător are „o soră geamănă". .

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful