Prof.univ.dr. STANCU ŞERB Conf.univ.dr.

DAMIAN MICLEA

NOTE DE CURS

RELAŢII PUBLICE ŞI COMUNICARE

Bucureşti - 2006 -

2

CUPRINS CAPITOLUL I – INTRODUCERE ÎN RELAŢII PUBLICE 1.1. Ce sunt relaţiile publice 1.1.1.Clasificarea relaţiilor publice 1.1.2.Procesul de relaţii publice 1.1.3.Trăsăturile caracteristice procesului de relaţii publice 1.1.4.Elementele procesului de relaţii publice 1.2. Etapele procesului de relaţii publice 1.2.1.Definirea scopului (stabilirea obiectivelor) 1.2.2.Cercetarea în teren 1.2.3.Elaborarea strategiei de relaţii publice 1.2.4.Implementarea activităţilor de relaţii publice în mediul vizat 1.2.5.Evaluarea programului de relaţii publice 1.3. 1.4. Tehnici şi metode de relaţii publice Imaginea instituţiilor

CAPITOLUL 2 – TEORIA COMUNICĂRII ÎN RELAŢIILE PUBLICE 2.1. 2.2. 2.3. 2.4. Definiţia Istoria Necesitatea comunicării Tipuri de comunicare 2.4.1.Comunicarea verbală 2.4.2.Comunicarea în scris 2.4.3.Tipologia comunicării în relaţiile oficiale cu publicul 2.5. Obstacole în calea comunicării în relaţii publice 2.5.1.Obstacol de ordin social 2.5.2.Obstacole de ordin cultural

3

2.5.3.Obstacole de ordin psihologic 2.5.4.Obstacole de ordin fizic CAPITOLUJL 3 – CONDUITA ÎN RELAŢIILE OFICIALE CU PUBLICUL 3.1. Noţiuni generale despre conduita umană 3.1.1. Conduita umană şi motivarea acesteia 3.1.2. Perfecţionarea conduitei umane 3.2. Conduita în relaţiile oficiale cu publicul 3.2.1. Conduita în muncă şi formarea acesteia 3.2.2. Formele de exprimare a acesteia 3.2.3. Conduita în relaţiile oficiale cu publicul 3.3. Conduita în relaţiile neoficiale cu publicul CAPITOLUL PUBLICUL 4.1. Retorica (vorbirea) 4.1.1. Recomandări utile pentru un bun vorbitor 4.2. Stilul vorbirii 4.2.1. Greşeli ce se pot comite în raport cu principiile şi calitatea stilului 4.2.2. Conversaţia. Reguli de bază ale conversaţiei politicoase 4.3. Gestica 4.4. Întocmirea şi realizarea discursului 4.4.1. Noţiunea de discurs 4.4.2. Conţinutul discursului 4.4.3. Metode de întocmire a discursului 4.4.4. Tipuri de discurs 4.4.5. Riscuri în întocmirea şi realizarea discursului BIBLIOGRAFIE 4 – RETORICA ÎN RELAŢIILE OFICIALE CU

relaţiile publice pot fi definite ca fiind ansamblul de mijloace folosite de către instituţii şi întreprinderi pentru a crea un climat de încredere şi simpatie în rândul propriului personal. o întreprindere. nu sugestionarea lui ca în cazul publicităţii. susţinerea propriei activităţi şi favorizarea dezvoltării întreprinderii.. ceea ce explică existenţa numai în literatura americană a peste 1000 de definiţii. ele exprimă. Privite. se spune că prin relaţii publice se popularizează o firmă. se are în vedere informarea obiectivă a publicului. de către alţii din punct de vedere sociologic. Ce sunt relaţiile publice Definirea termenului de „relaţii publice" a fost influenţată de poziţia pe care s-au situat diferiţi teoreticieni.1. evident în maniere diferite. De aceea. o instituţie. să le menţină şi să le dezvolte. Publicitatea urmăreşte. În realizarea acţiunilor de relaţii publice. Cu toată această mare varietate de definiţii. formarea. înainte de toate. filosofic. menţinerea şi dezvoltarea unei „clientele" urmărindu-se exclusiv scopuri publicitare. deci ca mecanisme de stabilire a legăturilor între instituţii. teoretic sau aplicativ etc. dintr-un unghi psihologic. de publicitate. Aceste relaţii au fost privite de către unii din punct de vedere psihologic. o concepţie nouă despre modul în care o instituţie sau întreprindere trebuie să-şi creeze relaţii cu oamenii. O asemenea definire a relaţiilor publice ne dă posibilitatea distingerii de fenomenul publicitar. pe când relaţiile cu publicul vizează crearea unui climat de încredere în rândul publicului şi al propriului personal. precum şi în rândul publicului. în mod expres.4 CAPITOLUL 1 INTRODUCERE ÎN RELAŢII PUBLICE 1. în vreme ce prin publicitate se popularizează un produs al firmei . ori întreprinderi şi oameni.

De aceea. creator.1. acţiunile realizate prin relaţiile publice sunt mai ales sociale. în cadrul cărora se discută activitatea pe compartimente sau în ansamblu. . comunicare personală etc.. atât prin scopul general. iar instituţia să-i apară în minte ca fiind cea care îi permite să-şi manifeste din plin spiritul inventiv. Relaţiile publice.1. cât şi prin maniera specifică în care se realizează. se pot difuza filme realizate de personalul propriu. măsurile de luat etc. se vorbeşte de „relaţii publice" ale statului şi ale organismelor de stat. o întreprindere. poliţia. a faptului că relaţiile umane constituie un factor al muncii productive. instituţii de învăţământ şi cultură etc. ca: reuniuni informative cu personalul. Prin conţinutul lor. pliante. se pot folosi emisiuni radio şi de televiziune. în care elementul predominant să fie înţelegerea restului economic şi social al acesteia. cum ar fi: armata. iar cele ce ţin de publicitate sunt mai ales comerciale. condusă de Elton Mayo în perioada 1924-1927.5 respective. Clasificarea relaţiilor publice Există părerea unanimă că o instituţie. perspectivele. Acţiunile de relaţii publice interne pot fi realizate în modalităţi diferite. 1. broşuri. desfăşoară acţiuni de relaţii publice interne şi acţiuni de relaţii publice externe. specialiştii în relaţii publice consideră că prin intermediul acestor relaţii are loc o „îndoctrinare” a personalului cu o filosofie a întreprinderii respective. Relaţii publice interne ale instituţiei Cel mai mare impuls dat relaţiilor publice este legat de „descoperirea" de către şcoala de la Harvard. De aici s-a ajuns la concluzia că „armonizarea" relaţiilor dintre membrii unei colectivităţi instituţionalizate favorizează desfăşurarea şi dezvoltarea activităţii respective. Ca urmare. Esenţialul este ca fiecare om să se considere coparticipant la activitatea instituţiei sau întreprinderii respective. sunt considerate ca fiind necesare şi posibile la orice instituţie şi întreprindere şi la orice nivel.

prevăzut şi aşteptat chiar. în anumite limite. apreciem că avem de-a face nu cu o derulare de activităţi la nivelul unei instituţii sau organizaţii. . la nivelul altor instituţii sau publicului larg. 1. Se apreciază că o atenţie deosebită trebuie acordată clientelei şi marelui public. relaţiile publice se bazează în totalitate pe sentimentul de încredere pe care îl creează persoanele sau instituţiile interesate.2. Ele nu trebuie să ia forma unei campanii publicitare. Datorită acestor considerente. în rândul celor cu care vine în contact.1. Relaţii publice externe Buna desfăşurare a muncii în instituţia sau întreprinderea respectivă este dependentă. unde sunt angrenaţi mai mulţi angajaţi şi care acţionează pe baza unui plan foarte bine stabilit. despre un obiect sau fenomen. Informaţiile care se vehiculează pentru a crea un climat psihologic favorabil în rândul publicului din afara întreprinderii trebuie foarte bine selectate. respectându-se reguli semantice. având drept scop schimbarea sau modificarea unor prezentări.6 personalitatea. rezultatul este planificat. ci cu un întreg proces care poate fi denumit procesul de relaţii publice. ci acţiunile. intenţiile şi perspectivele acestora. Procesul de relaţii publice După cum precizam mai înainte. şi de climatul psihologic pe care şi-l creează în exteriorul său. După cum bine se observă. procesul de relaţii publice are ca scop principal câştigarea încrederii şi poate fi reprezentat ca un ansamblu de vectori care acţionează în mai multe etape şi la niveluri diferite. După părerea noastră. ele trebuie să prezinte nu produsele sau serviciile întreprinderii. este vorba despre un ansamblu de activităţi care trebuie derulate pe o perioadă de timp delimitată sau nelimitată. Toate elementele trebuie privite într-un întreg şi. mai mult decât atât.

7

1.1.3. Trăsăturile caracteristice procesului de relaţii publice Foarte mulţi specialişti sunt de acord că principalele trăsături caracteristice ale acestui proces sunt următoarele: 1) Procesul de relaţii publice este intenţionat, are la bază o manifestare de voinţă a unei persoane sau a unei instituţii (organizaţii) în scopul, câştigării încrederii. 2) Acest proces urmăreşte o reacţie de tip impact, mai precis, ca urmare a acţiunilor desfăşurate de o persoană sau o instituţie (organizaţie), se urmăreşte un anumit tip de reacţie din partea altor persoane. 3) Activitatea de relaţii publice se desfăşoară pe baza unei strategii foarte bine pusă la punct, uneori în mai multe faze. 4) Procesul de relaţii publice are la bază realizările individului sau instituţiei (organizaţiei). În cazul în care instituţia sau individul are realizări slabe, procesul nu îşi va atinge scopul. 5) Scopul realizării procesului de relaţii publice este dublu. Din această activitate are de câştigat nu numai cel care îl iniţiază, dar şi publicul larg, ca beneficiar al serviciilor sau produselor ambelor instituţii (ofertant şi beneficiar). 6) Relaţiile publice constituie un atribut ai conducerii instituţiilor (organizaţiilor) şi permit menţinerea unor căi de comunicare între această întreprindere şi oamenii cu care intră în contact. De asemenea, procesul de relaţii publice poate avertiza din timp conducerea instituţiilor (organizaţiilor) despre unele tendinţe şi fenomene noi ce pot apărea. Procesul de relaţii publice cuprinde relaţiile cu presa, relaţiile cu publicul, relaţiile cu proprii angajaţi, relaţiile cu autorităţile şi, bineînţeles, relaţiile cu diferite instituţii şi organizaţii. Cu privire la dezvoltarea relaţiilor publice, imensa majoritate a

8

specialiştilor sunt de acord că în secolul următor acestea vor cunoaşte o dezvoltare explozivă, deoarece până acum şi-au dovedit utilitatea şi, mai mult, societatea modernă este şi v va fi controlată de informaţie. 1.1.4. Elementele procesului de relaţii publice Pentru ca procesul de relaţii publice să funcţioneze, el are nevoie de trei elemente. Acestea sunt: agentul de relaţii publice, clientul sau beneficiarul şi serviciile specifice. Agentul de relaţii publice Este un lucru cunoscut că, pentru a promova o strategie de relaţii publice, este nevoie de o înaltă calificare în domeniu. Deci nu orice persoană poate îndeplini această funcţie. Dincolo de calităţile pe care trebuie să le aibă un om cu studii universitare, Pregătirea lui va cuprinde, obligatoriu, şi următoarele discipline: sociologie, psihologie, retorică, management, legislaţie (publică şi privată), istorie, limbi străine. Totodată, persoana care lucrează în domeniul relaţiilor publice va trebui să posede temeinice cunoştinţe despre: mijloace moderne de comunicare, drepturile omului, istoria artei, politologie, arhitectură şi urbanism, informatică şi, nu în ultimul rând, (conducerea autoturismului. Agentul de relaţii publice trebuie să aibă capacitatea de a intra în relaţie cu semenii săi cât mai uşor şi mai natural cu putinţă, să fie prezentabil şi corect în relaţiile cu clienţii şi marele public. Din punct de vedere deontologic, agentul de relaţii publice are câteva obligaţii:

să nu-şi modifice obiectivele fără acordul clientului; contractului;

• să fie de partea instituţiei care l-a angajat până la terminarea • să nu se afle în prim planul activităţilor, pentru a-şi putea menţine deschise canalele de comunicare;

9

• să exploateze într-o manieră personală orice eveniment favorabil îndeplinirii mandatului său. Clientul Beneficiarul activităţii de relaţii publice poate fi o persoană sau o instituţie (organizaţie). Aceasta are nevoie de consultanţă profesională în domeniul relaţiilor publice pentru a-şi realiza un interes (scop) - ştergerea unei imagini negative a firmei, creşterea patrimoniului acesteia prin atragerea de investitori etc. Intre client şi agentul de relaţii publice iau naştere raporturi contractuale. Clientul stabileşte obiectivele ce trebuie atinse o dată cu demararea procesului de relaţii publice şi scopurile imediate sau de perspectivă. Cu privire la metodele şi mijloacele care trebuie folosite, clientul le poate propune agentului de relaţii publice, dar nu are dreptul să le impună. Serviciile de relaţii publice Gama de servicii de relaţii publice este extrem de largă atingând, practic, toate laturile activităţilor socio-umane. În general, serviciile în acest domeniu urmăresc crearea unor canale de comunicare cu beneficiarii sau administrarea acestor canale. Însă specifice acestor servicii sunt activităţile de promovare comercială şi marketing, consultanţă în domeniul politic, guvernamental, al afacerilor publice, financiar, relaţii de muncă, probleme de personal, educaţie sau recalificare, câştigarea încrederii opiniei publice, promovarea unei imagini de marcă etc. Trebuie precizat că, atunci când este vorba de consultanţă, persoana agent de relaţii publice — nu trebuie să fie expert în domeniul respectiv. Pentru elaborarea strategiei de relaţii publice el poate apela la specialişti recunoscuţi în domeniu.

întrucât nu toate obiectivele pe care beneficiarul doreşte să le realizeze pot fi realizate efectiv. În fine. lipsa uneia împiedicând derularea întregului program de activităţi. Este atributul agentului de relaţii publice. iar activitatea în sine este premergătoare oricărei strategii. Aceste etape sunt obligatorii. Acest lucru este relevant.1.2. cercetarea ar trebui să asigure următoarele funcţii: 1) Determinarea domeniilor de unde trebuie culeasă informaţia. găsirea problemelor care impietează asupra promovării unei imagini dorite despre instituţia avută în vedere. Este o etapă importantă. dar totodată se armonizează interesele celor două părţi. Definirea scopului (stabilirea obiectivelor) Această primă etapă este realizată de agentul de relaţii publice împreună cu beneficiarul serviciilor.2.2. În anumite situaţii. iar pe de altă parte. identificarea căilor şi metodelor Pentru a derula un program de relaţii publice corect şi eficient. care în anumite privinţe pot fi destul de mari. pe de o parte. 1. deoarece dă posibilitatea celor doi interlocutori să se cunoască.10 1. Cercetarea în teren Este cea mai importantă etapă a procesului de relaţii publice. După părerea noastră. Aceste etape sunt: 1.2. Ea are ca scop. dar numai după ce beneficiarul acceptă şi posturile programului. obiectivele pot fi realizate. Pentru ca un proces de relaţii publice . Toate aceste documente trebuie puse la punct în prima etapă a acestui proces de relaţii publice. obiectivul (obiectivele) pe care beneficiarul le pune în faţa (agentului de relaţii publice nu se pot realiza în unitatea de timp pusă la dispoziţie. Etapele procesului de relaţii publice Majoritatea specialiştilor apreciază că procesul de relaţii publice are cinci etape în care se derulează.

este necesară obţinerea de date din următoarele domenii: a. În cazul instituţiilor din administraţia publică (prefecturi. grad de ocupare a forţei de muncă. deoarece o informaţie greşită poate duce la luarea unei decizii greşite. Din acest punct de vedere.) importante sunt datele despre încadrarea personalului (pregătire. . economic: numărul de întreprinderi din zona aleasă. c. obiectul activităţii desfăşurate (dacă obiectul procesului de relaţii publice este o întreprindere economică. medie de vârstă şi gradul de ocupare al posturilor). obiceiuri cu caracter local. de o manieră uşor de înţeles pentru ceilalţi. politic: numărul de formaţiuni politice. primării etc. orientarea pe eşichierul politic. 2) Obţinerea unor date despre instituţia (organizaţia) respectivă aceste date ne ajută să ne formăm o imagine completă şi reală despre: numărul de personal. cifra de afaceri. persoana care face documentarea este liberă să găsească sursele cele mai credibile. cifra de afaceri. relaţiile cu partenerii externi etc. profesii dominante (numeric). este nevoie de foarte multe date din acest domeniu). iar procesul de relaţii publice poate fi pus în pericol. politica salarială. calitatea produselor. Informaţiile pot fi obţinute din surse publice (biblioteci. particularităţi lingvistice. numărul locuitorilor. însă trebuie să dovedească discernământ atunci când le selectează. social: organizarea socială a localităţii sau zonei unde se efectuează cercetarea. anuare).11 să poată demara. tradiţia în domeniu. care este obligat să ' cuantifice fiecare parametru în unităţi internaţionale. ponderea acestora în rândul electoratului. dar şi din presă sau direct de la persoanele care le deţin. b. Cercetarea trebuie făcută de un specialist în domeniu.

Studiul mediului este important din cel puţin două motive: • primul arată faptul că fiecare mediu are câteva modalităţi specifice de circulaţie a informaţiei. Putem spune că rezultatul întregului proces depinde de calitatea şi obiectivitatea acestei cercetări. urmând a se pune la punct strategia care stă la baza procesului de relaţii publice.12 3) Identificarea problemelor esenţiale care fac ca imaginea instituţiei sau organizaţiei să nu fie cea dorită. agentul de relaţii publice. • al doilea motiv ne determină să acceptăm faptul că oricare sistem (mediu) manifestă intoleranţă faţă de anumite structuri care. studiază mediul în care urmează a se implementa procesul de relaţii publice. pentru a identifica acei vectori care nu sunt folosiţi cu maximă eficienţă şi care grevează asupra eficienţei sistemului respectiv. agentul de relaţii publice. asistat de agentul de relaţii publice şi are ca scop investigarea modului de organizare şi derulare a activităţilor (economice.). 4) În continuarea cercetării. Mai precis. 5) Un alt element al cercetării urmăreşte conturarea (stabilirea) unei strategii de abordare a activităţilor de relaţii public. Cercetarea în acest caz trebuie efectuată de un specialist în domeniu. dacă nu sunt cunoscute. ajutat de specialişti. Datorită acestor considerente. Trebuie precizat de la început că această activitate este esenţială pentru conturarea procesului de relaţii publice. având la dispoziţie datele cercetărilor efectuate până . iar uneori chiar la obstacole serioase în calea comunicării. iar acestea. sociale etc. pot fi exploatate raţional. pot duce la blocaje. atunci când sunt cunoscute. studierea mediului unde va fi implementat procesul de relaţii publice este la fel de importantă ca şi cercetarea în ansamblu. Datele şi informaţiile obţinute cu ocazia verificării se coroborează cu cele obţinute în întregul proces de cercetare.

Cercetarea efectuată în acest caz de agentul de relaţii publice are rolul de a identifica acele tehnici de comunicare care sunt utile şi pot da randamentul cel mai bun în mediul vizat. rezultatele vor fi nule. oricât de bine ar fi realizat procesul. care tocmai au fost cuantificate. face parte din strategia de relaţii publice care are la bază procesul de relaţii publice. • strategia de relaţii publice este concepută pe baza rezultatelor trecute.2. precizat faptul că procesul nu este încă definitivat. 1. 6) Aceste activităţi. strategia de relaţii publice. După părerea noastră. Organizarea activităţilor ce urmează a se desfăşura. poate să proiecteze un anumit număr de activităţi de relaţii publice şi un calendar al desfăşurării lor. ci doar cuantificat şi ordonat în funcţie de factorul timp. Astfel. activităţile ce urmează a se derula sunt ordonate în funcţie de priorităţi. folosind tehnicile şi metodele specifice de relaţii publice. Elaborarea strategiei de relaţii publice Faza finală a cercetării de teren are rolul de a pune la punct derularea unor activităţi într-o concepţie unitară. . Dacă cercetarea nu a identificat acele căi şi mijloace care să ducă la rezultatul scontat. totuşi. precum şi succesiunea lor. urmărind acelaşi scop rezultat din cercetarea efectuată anterior.13 acum. de fondurile materiale avute la dispoziţie.3. Această fază este realizată numai de agentul de relaţii publice şi constituie cheia succesului în materie de relaţii publice. pentru a avea succes. trebuie să răspundă la următoarele comandamente: • toate activităţile se desfăşoară concertat. nu în ultimă instanţă. trebuie puse în practică prin anumite tehnici şi metode specifice de relaţii publice. de perioadele de timp în care se vor derula şi. Trebuie.

eventual.4. În principal. Implementarea activităţilor de relaţii publice în mediul vizat Activitatea în sine este de resortul agentului de relaţii publice şi are drept scop identificarea canalelor de transmisie cele mai performante în mediul respectiv şi urmărirea realizării. să evalueze şi să adapteze strategia de relaţii publice folosită. • periodic. de obicei. pentru a putea face o evaluare corectă a programului.2. clienţi etc. • să folosească eficient resursele materiale şi umane implicate în procesul de relaţii publice. de circumstanţele reale în care îşi realizează sarcinile profesionale persoanele care lucrează acolo şi de modul în care se face. • eşalonarea activităţilor trebuie să fie cea stabilită şi să urmărească acelaşi scop. 1. În cazul instituţiilor publice. după calendarul stabilit. strategia de relaţii publice ce va fi adoptată trebuie să ţină seama de specificul activităţilor ce se desfăşoară în instituţia respectivă. strategia de relaţii publice adoptată va avea următoarele repere: • identificarea publicului ţintă.). • găsirea canalelor de transmisie cele mai performante şi adaptate acelui public. agentul de relaţii publice derulează activităţile după calendar şi ia toate măsurile ca să recepteze ecoul pe care acestea. Mai precis. activitatea în sine se poate asemăna cu manipularea. . Dacă organizaţia induce în eroare beneficiarul procesului (public. comunicarea. • conţinutul şi calitatea mesajului de transmis să fie de natură să formeze reprezentări fără echivoc la publicul ţintă.14 prezente sau viitoare ale instituţiei respective. a activităţilor hotărâte. l-ar produce.

generale. 1.2. dar care nu pot afecta fondul problemei. - audio-vizuale.15 Această fază este cea mai dinamică. Asemănând activitatea de relaţii publice cu o acţiune militară. Negocierea are loc între beneficiar şi agentul de relaţii publice pentru elaborarea şi implementarea strategiei. 1.foarte bine precizate . suma lor este cea care ne dă succesul. Evaluarea programului de relaţii publice Evaluarea programului de relaţii publice este ultima fază.3. interceptează reacţiile. când se vede dacă modul de concepere şi realizare a strategiei este cel corect. necesare .. când se evaluează întreg programul. Tehnici şi metode de relaţii publice Pentru elaborarea strategiei de relaţii publice.Tehnici şi metode cu caracter general a) Tehnica negocierii – urmăreşte armonizarea intereselor până la acceptarea unui compromis din care părţile trebuie să aibă de câştigat. 1. dar şi între agentul de relaţii publice şi instituţii ori colaboratori de sprijin. Agentul de relaţii publice este ca un dispecer: el trimite spre destinaţii diferite . agentul de relaţii publice derulează o serie de activităţi specifice ce pot fi: . b) Tehnica interviului Interviul este un instrument de culegere de date şi informaţii. deoarece toate forţele şi mijloacele procesului de relaţii publice sunt puse în mişcare. Deşi în anumite momente activităţile de relaţii publice nu par deosebit de importante. Aceasta se realizează secvenţial (o dată cu terminarea fiecărei faze) şi final. iar la sfârşit evaluează programul. cât şi pe formarea acesteia. faza despre care aminteam este cea a luptei propriu-zise. Evaluările secvenţiale pot duce la modificări ale strategiei.mesaje (comunicări).5.

cât şi pe parcursul derulării acesteia ori în faza evaluării finale. Elaborarea comunicatelor de presă. 2. pentru o anumită instituţie. să aibă credibilitate. Alegerea canalului de mediere. periodic sau cu ocazia conferinţelor de presă. în vederea câştigării încrederii. - - Este folosit anterior întocmirii strategiei. Acestea trebuie să fie alese dintre cele cu audienţă la public. 3. Poate fi sub forma unor discuţii directe sau chestionare. stabilirea obiectivelor – identificarea aspectelor ce trebuie urmărite. 4. Pentru ca această activitate să se desfăşoare în bune condiţiuni. c) Legătura permanentă cu mijloacele de informare în masă Cea mai mare parte a activităţilor de comunicare în relaţiile publice se face prin mass-media şi cu ajutorul acesteia. bogat în informaţie. Dosarul de presă cuprinde totalitatea documentelor ce vor fi puse la dispoziţia presei. Sub aspectul formei trebuie să fie laconic.16 abordării unei tehnici de lucru adecvate. excluzându-se intereselor particulare. existenţă prelungită. Interviul are trei mari faze: - pregătirea – constă în culegerea de date şi informaţii despre persoane cu care vom intra în contact. Buletinul de presă – presupune difuzarea la intervale regulate a informaţiilor. cu scopul de a readuce în atenţia publicului ţintă elemente ale strategiei de relaţii publice avute în vedere. să se respecte câteva reguli: 1. . Comunicatul de presă pentru activitatea de relaţii publice urmăreşte informarea publicului numai pentru anumite evenimente. fără ca acestea să fie urgente sau absolut necesare. realizarea propriu-zisă. clar în exprimare şi cu o adresă precisă. este necesar în cazul activităţilor de mai jos.

4. în acelaşi sens.să întocmească declaraţia de presă. c) Folosirea discursurilor oficiale – are rolul de a mări baza de credibilitate în instituţie şi în conducătorii ei. în strategia întocmită trebuie desprinse . . „Coca-Cola”) Gestionarea imaginii instituţiilor este o obligaţie a tuturor funcţionarilor şi în special al conducătorilor acestora. b) Folosirea purtătorului de cuvânt – reprezintă pe conducătorul instituţiei în relaţiile cu mass-media şi. de regulă. un grup de persoane ori faţă de o instituţie. 1. mandatul pe care îl primeşte din partea acestuia îi dă dreptul la un anumit grad de autonomie.să înregistreze fonic şi video evenimentul.17 2. (Ex.să conducă evenimentul. Purtătorul de cuvânt este cel ce se ocupă organizatoric şi are obligaţia de a îndeplini următoarele sarcini: . Cu alte cuvinte. grup de persoane sau a opiniei publice despre instituţia respectivă. Imaginea unei instituţii se gestionează ca orice obiect de patrimoniu iar în unele situaţii imaginea unei instituţii este mai valoroasă decât întreg patrimoniul firmei respective .să anticipeze întrebările şi să aibă răspunsurile adecvate.Tehnici audio-vizuală a) Folosirea conferinţei de presă – este o manifestare special rezervată reporterilor care au ocazia să primească de la o persoană avizată informaţii. Imaginea instituţiilor Prin „imagine” se înţelege reprezentarea unor atitudini.. - să organizeze logistic evenimentul. . îndeosebi în cazul instituţiilor publice. de noutate. opinii sau prejudecăţi faţă de o persoană. . Ca urmare la nivelul instituţiei. imaginea este o părere a unei persoane.

pot fi corecţi în general dar se formalizează uşor şi devin „roboţi”.metodele folosite în activitatea de aplicare a legii. trebuie să existe o imagine de informare corectă a publicului cu privire la: . . în funcţie de exigenţele formulate de manager. familie şi societate.obiectivele şi sarcinile instituţiei. . Sociologii au identificate câteva categorii de angajaţi. . dorinţa de a contribui la bunul mers a instituţiei.cei care doresc postul numai pentru latura materială. - Personalul instituţiei are un rol important în promovarea unei imagini pozitive. .respectul faţă de lege. prezintă încredere. trebuie verificat cu atenţie pentru că nu se adaptează exigenţelor locului de muncă. .succese şi cazuri realizate are ajutorul cetăţenilor.cei care afirmă că doresc postul ca fiind mai bine plătit şi imaginea instituţiei este mai bună. . Pentru aceasta.18 activităţi de „îndoctrinare” a personalului cu o filozofie a instituţiei.atribuţiile acesteia conferite de lege.respectul faţă de cetăţean. .cei care afirmă că doresc să se angajeze afirmând cu tărie că scopul principal îl reprezintă realizarea profesională. încât să se considere coparticipant la succesul ori insuccesul acesteia. atunci când o persoană este angajată. deoarece publicul asociază imaginea instituţiei cu imaginea negativă a acestor angajaţi. Educarea personalului trebuie să vizeze în principal: . sau au o imagine publică negativă trebuie înlăturate. este normal ca. . astfel: . În cazul instituţiilor publice.conduită responsabilă în instituţie. - dorinţa de perfecţionare a pregătirii. persoanele care sunt compromise. ca să fie bine studiată. Ca urmare.

sau să fie un canal cu bună credinţă însă cel ce îl foloseşte să fie rău intenţionat. iar principalii manipulatori de informaţie sunt cei ce au atribuţii în colectarea şi preluarea acestora.19 - dificultăţi întâmpinate. Totodată trebuie luate măsuri de contracarare a manipulării de imagine. . iar acesta poate fi de rea credinţă. Este cunoscut faptul că informaţia poate fi transmisă şi prin intermediar. Principalele instituţii de intermediere a imaginii sunt mass-media.

ch.1.lider politic putea deveni orice cetăţean dacă reuşea să convingă populaţie în piaţa publică. despre convingerile sale. Dacă nu este un act de comunicare. decizia devine un ordin.ch. – fiecare cetăţean să fie propriul avocat. Teoria comunicării în relaţiile publice.) a început cu apariţia democraţiei în Grecia Antică.2.ch. Totodată. 2. fiind în măsură să clarifice ierarhizarea oamenilor în societate după criterii de valoare.20 CAPITOLUL 2 TEORIA COMUNICĂRII ÎN RELAŢIILE PUBLICE 2. . dar al cărui efect cert este disfuncţionalitatea lui socială. a cărui executare devine îndoielnică. Ca urmare am apărut şcoli ale comunicării perfecţionându-se teoria . reprezintă interes. – 400 d. deoarece aici a comunica înseamnă a lua atitudine şi decizii pe baza receptării şi oferirii de informaţie. cetăţenii din Siracuza au răsturnat conducerea tiranică şi au stabilit reguli democratice. Definiţia Comunicarea este un proces modern de favorizare a schimbului de idei sau relaţii spirituale în interiorul unui grup ori între acesta şi persoane de contact. Ex. comunicarea interumană deschide şi înlesneşte drumul cunoaşterii personale şi a celor din jur. Istoria Istoria şi evoluţia sistemului de comunicare interumană au cunoscut mai multe perioade principale : a) perioada clasică (500 i. În secolul V i.

ch. b) perioada post renascentistă (1500 – 1800) a beneficiat de avantajul diminuării rolului bisericii ca sursă de putere politică.ch. de .ch. prin a căror unire are loc realizarea sa: expeditorul (sursa de emisie). Aristotel (384 – 322 î.Anglia . mesajul transmis. de acţiune. În activitatea de comunicare vor avea succes cei ce au capacitatea de a comunica bine şi eficace. Isocrate (436 – 338 î. a tuturor structurilor din sfera politică. .3. Comunicarea reprezintă elementul indispensabil pentru funcţionarea optimă a instituţiilor. canalul de transmitere şi rezultatul (feed-beak). 2.Fenelon (1651 – 1715) a fost primul teoretician important din epoca modernă a sistemului de comunicare umană.). respectiv instituţia publică şi publicul au rolul interschimbabile şi sunt actorii comunicării. Comunicarea către public implică câteva elemente. de armonizarea cunoştinţelor.21 acesteia (retorica) cât şi practicarea liberă (oratorica) cum au fost Platon (427 – 347 î. c) perioada modernă (1800 – 2000) .).SUA Influenţe sociale: . Expeditorul şi destinatarul.a.apar structurile democratice. economică şi socială. post revoluţionară (1789 ). . organizaţiilor. . rol ce a frânat comunicarea.apar primele constituţii.se dezvoltă sistemul democratic. a generat despotismul şi inchiziţia. Necesitatea comunicării Comunicarea în relaţiile publice înseamnă schimbul continuu de mesaje ce generează unitatea de vederi. Cicero ş. destinatarul.Franţa.). .

după scopul urmărit. • comunicare în scris.22 Mesajul reprezintă conţinutul relaţiei de comunicare. dacă şi-a atins scopul. mixtă. 2. comunicarea se poate clasifica în: • comunicare verbală sau orală. b) Tipologia comunicării în relaţiile oficiale cu publicul. Important este criteriul adoptat pentru clasificare. verbală. • comunicare profesională sau în procesul muncii. Tipuri de comunicare Specialiştii în domeniu apreciază că există o serie întreagă de tipuri (forme) de comunicare.4. Astfel. putem distinge: • comunicări oficiale. dacă nu au intervenit factori perturbatori. După genul de activitate căreia îi este adresată: • comunicare instructivă sau educaţională. După frecvenţa comunicării: • permanentă. Canalul de transmisie dă forma comunicării: scrisă. • periodică. Feed-beak-ul înseamnă receptarea rezultatului mesajului pe un alt canal decât cel de transmite şi dă posibilitatea expeditorului să înţeleagă dacă mesajul a fost înţeles corect. • aperiodică (de câte ori este nevoie). • comunicări neoficiale. . Din punctul de vedere al relaţiilor ce se stabilesc între administraţie şi cetăţeni. a) Cerinţele comunicării Pentru ca o comunicare să fie bună şi eficace trebuie să ştii ceea ce vizează şi cum să obţii rezultatul dorit. • comunicare mediată sau prin intermediul altcuiva.

2. De regulă. motiv pentru care cel care comunică trebuie să vorbească foarte tare. Acest tip de comunicare este specific fiecărui individ. mesajul poate sau nu poate fi înţeles.1. motiv pentru care volumul trebuie să fie centrat de o asemenea manieră. încât mesajul să fie receptat optim. • există posibilitatea controlului prin feed-back. tăria vocii trebuie calibrată cu grijă. existând posibilitatea controlării fluxului informaţional. şi anume: • dă posibilitatea emiţătorului să-şi exprime ideile mai rapid şi mai uşor. Comunicarea verbală Comunicarea verbală constituie un mijloc principal prin care se derulează relaţiile oficiale cu publicul.4. de aria pe care ei sunt dispuşi. Acest tip de comunicare are numeroase avantaje faţă de celelalte tipuri. de zgomotul de fond şi nu în ultimă instanţă de gradul de interes pe care îl prezintă mesajul transmis. În relaţiile oficiale cu publicul. Specialiştii apreciază că vorbirea pe un ton ridicat are un efect negativ asupra receptorilor. în anumite situaţii. În concluzie. în funcţie de împrejurările concrete. • se pot folosi tehnici persuasive. iar conţinutul acesteia trebuie să ajungă la urechile multor oameni. . însă el poate fi optimizat în funcţie de armonizarea câtorva caracteristici: • Volumul sau tăria vocii influenţează vizibil efectul la receptor al mesajului. de numărul de ascultători. pe toată durata derulării comunicării. În funcţie de tărie.23 • comunicare nonverbală sau neverbală. cu excepţia cazurilor când comunicarea are loc în mediul militar. folosirea tonului ridicat duce automat la blocarea comunicării. • se evită echivocul din mesaj. dar şi gesturi sau mimică. tonul ridicat constituie un argument cu caracter negativ în strategia persuasivă a oricărui funcţionar public.

iar oamenii iritaţi sau agitaţi au un debit verbal mult mai mare decât cei calmi. Dimpotrivă. O altă caracteristică a debitului verbal o constituie faptul că. Tonul are un efect deosebit asupra reacţiilor emoţionale ale oamenilor şi prin aceasta. este influenţat de o serie de factori. dau substanţă conţinutului comunicării. pe care trebuie să o avem în atenţie. femeile se exprimă mult mai repede decât bărbaţii. în general. nu în ultimul rând. evenimentele grave se expun lent. să mobilizeze capacităţile şi. la angajarea individului în acţiune. • Tonul este o altă caracteristică a comunicării verbale. să determine atitudini pline de avânt pentru realizarea scopului. tocmai pentru a nu obliga asistenţa la un efort prea mare de judecată. de asemenea. Astfel. o glumă sau un banc poate fi expus într-un ritm alert. Exemplu: italienii vorbesc mult mai repede decât nordicii. persoanele din mediul rural vorbesc mai rar decât orăşenii. anglosaxonii. pot vorbi de aproape două ori mai repede decât ruşii etc. însă se apreciază că omul poate asculta şi înţelege aproximativ 200 de cuvinte pe minut. calm.24 • Frecvenţa sau debitul verbal. Comunicarea oficială ne determină să folosim acel debit verbal care este acceptat sau dorit de auditoriu în ultimul rând. Frecvenţa diferă mult de la o ţară la alta sau de la o limbă la alta. ritmul lent este cel mai bun. De aceea. conţinutul mesajului ne obligă să adoptăm acel debit care este suportat de receptor. împreună cu pauzele în vorbire. Cel mai bun exemplu îl constituie prestaţia unui bun redactor de ştiri de la televiziune. Astfel. pentru a nu răni sensibilitatea unor persoane. Nu se poate vorbi de o frecvenţă standard. cele două atitudini se combină şi. Spre exemplu. Putem spune că tonul poate să trezească interesul pentru o activitate. găsirea unui ton potrivit nu este o sarcină uşoară pentru cel ce . în cazul comunicării unor date sau cifre. acesta . Tonul are o legătură intrinsecă cu mimica feţei şi cu gesticulaţia retorică. De asemenea.

de a aduce la cunoştinţa autorităţilor publice. Exercitarea dreptului de petiţionare este o modalitate eficientă de rezolvare a unor probleme personale sau care privesc o colectivitate. . datorită faptului că împrejurările de viaţă sunt extrem de variate. Potrivit articolului 47 aliniatul 1 din Legea fundamentală. Dreptul de petiţionare este înscris în Constituţie şi este un drept de bază al omului şi cetăţeanului. în primul rând. iar personalitatea celor cu care comunicăm nu ne este de fiecare dată suficient de bine cunoscută şi. menţionăm obligaţia autorităţii publice sesizate de a răspunde petiţionarului. va trebui să cuprindă şi procedura de urmat pentru soluţionarea petiţiilor. Legea fundamentală obligă autoritatea legiuitoare să adopte o lege în care să fie prevăzute termenele şi condiţiile în care să se răspundă la petiţii. mai mult. Constituţia prevede la articolul 47 aliniatul 4 obligaţia autorităţilor publice de a răspunde la petiţii. Acest drept nu are nici o valoare practică dacă nu i se corelează garanţii de eficacitate.25 doreşte să facă o comunicare oficială. prin petiţii. Această lege. un punct aparte îl constituie acele raporturi de comunicare în scris rezultate din realizarea dreptului de petiţionare. dar şi responsabilităţile ce se vor angaja în cazul încălcării Constituţiei şi ale legii. starea lor emoţională nu poate fi uşor definită.2. Totodată. Comunicarea în scris Din punct de vedere al relaţiilor dintre administraţie şi cetăţeni. în termenele şi condiţiile stabilite de lege. un fapt sau o stare de lucruri şi de a solicita intervenţia acestora. Astfel.4. care este foarte utilă. Acestea sunt motivele pentru care el este clasificat în categoria drepturilor-garanţii. din care. „cetăţenii au dreptul să se adreseze autorităţilor publice prin petiţii formulate numai în numele semnatarilor". Dreptul de petiţie este dreptul pe care îl are o persoană de a se adresa. fiind o garanţie juridică generală şi pentru celelalte drepturi şi libertăţi fundamentale. 2.

• aria de cuprindere. Utilizarea acestor criterii ne dă posibilitatea să alcătuim un tabel reprezentativ întru ilustrarea bogăţiei şi diversităţii relaţiei adminstraţie-public. 2. • modalitatea de a realiza comunicarea. diversitatea situaţiilor în care administraţia intră în relaţii de comunicare cu publicul. . • durabilitatea relaţiilor de comunicare. O asemenea încercare întâmpină greutăţi. • cetăţenia solicitantului. rezultă utilitatea luării în consideraţie şi a raportării la următoarele criterii de ordonare: • forma de realizare a comunicării. a multitudinii f actori-or şi situaţiilor generatoare de raporturi. atât ca urmare a faptului că problema nu a constituit până acum obiectul unor preocupări teoretice din perspectiva didactic-instructivă. • locul naşterii comunicării. în primul rând. • situaţiile generatoare. Din experienţa acumulată până acum.26 Trebuie precizat faptul că textul constituţional se referă doar la petiţiile ce sunt adresate autorităţilor publice. într-o formă cât de cât sistematizată. • aria de interes şi cerinţe a administraţiei. Asemenea criterii trebuie căutate în realitatea activităţii desfăşurate în administraţia publică. • ariile de interese ale publicului.4. • gradul de organizare. O prezentare sistematică a acestor relaţii de comunicare impune identificarea unor criterii călăuzitoare. cât şi din cauza marii varietăţi a acestor relaţii. • subiectul declanşator. Tipologia comunicării în relaţiile oficiale cu publicul Nu este necesar şi nici simplu de prezentat.3.

de îndrumare şi orientare Comunicare cu caracter specific. mijlocite. mediate Comunicare la sediul administraţiei Comunicare în afara sediului instituţiei Comunicare apărută la iniţiativa publicului Comunicare apărută la iniţiativa funcţionarului public Comunicare apărută în situaţii de cerere Comunicare apărută în situaţii de opoziţie Comunicare de interes general Comunicare vizând interesele unui grup Comunicare de interes individual Comunicare în scop de prevenire Comunicare de rezolvare a solicitărilor publicului Comunicare pentru promovarea bunei înţelegeri între oameni Comunicări permanente Comunicări cu durata limitată Comunicări ocazionale Comunicare sistematică Comunicare nesistematică Comunicare cu cetăţenii români Comunicare cu cetăţenii altor state . nemijlocite. nemediate Comunicări indirecte. pe domenii Comunicări directe.27 TIPOLOGIA COMUNICĂRII ÎN RELAŢIILE OFICIALE CU PUBLICUL Criteriul de ordonare • Forma de realizare a comunicării • • • • • • • • • • • • • • • • • • • Aria de cuprindere • Modalitatea de a intra în comunicare • Locul naşterii comunicării • Subiectul declanşator • Situaţiile generatoare • Aria de interese ale publicului • Aria de interese şi cerinţe ale administraţiei • • • Durabilitatea comunicării • Gradul de organizare • Cetăţenia solicitantului • • • • • • • Comunicare Comunicare în formă scrisă Comunicare în formă verbală Comunicare în formă neverbală Comunicare în formă mixtă Comunicare cu caracter general.

generaţii . săraci) b) mediul extraprofesional .obstacole de ordin social .) .obstacole de ordin comportamental 2.hobby-uri.1. taximetrişti etc.muncitor (mineri.jurist .obstacole de ordin cultural - obstacole de ordin psihologic .zone geografice - viaţa nomadă ori seminomadă a romilor d) vârstă .5. sport .28 2.grupări infracţionale c) datini şi obiceiuri .agricultor .nivel social (bogaţi..sex e) apartenenţă la un cult sau sectă religioasă .Obstacole în calea comunicării în relaţii publice .cercetător .5.medic . Obstacol de ordin social Se referă la: a) mediul profesional: .minoritare .obstacole de ordin social .

limba oficială .orbi etc.mediu .musulman . f) persoane cu handicap .5.analfabet b) limba vorbită .scăzut .muţi .29 .ebraic - budism etc.limbi de circulaţie internă .ridicat .elevat .greco-catolic .persiflant - argou sau jargon .obişnuit .surdo-muţi .cult – ortodox . 2. Obstacole de ordin cultural Se referă la: a) nivel intelectual .2.minorităţi .catolic .respingător .dialecte c) vocabularul şi limbajul folosit .

stare depresivă Tehnici de evitare a emoţiilor: - repetarea comportamentului viitor . Obstacole de ordin psihologic a) Emotivitate – atitudinea psihică.contracţii musculare . roşeaţă - palpitaţii. d) atitudinea adaptată .eliberarea energiei - Reacţii ale emoţiei: . respiraţia dificilă . Evoluţia ar patru trepte: . paloare. anxietate. 2.stare de rău .modificarea vocii . furie.impresia de nesiguranţă .încărcătura energetică - tensiunea sau menţinerea în sfera energetică relaxarea . nelinişte.5.altruism . plâns - tulburări de comportament ca : insomnie. iritabilitate.respingere etc.tremurături .3. bucurie. reacţia comportamentală faţă de situaţii ori împrejurări noi cu care intrăm în contact.30 - expresii neacademice etc.modificări ale trăsăturilor feţei.tulburări cardiace .manifestări de teamă.aroganţă .crampe stomacale .

autosugestia de calm. surmenajul.izolarea de persoana intens emotivă (emotivitatea este Emotivitatea nu este un inamic ci un motor pe care trebuie să-l reglăm. indiferent de profesii şi grad de cultură. conflict.dezvoltarea curajului .dificultăţi de comunicare .promiscuitatea. Factori ce pot determina timiditatea: . nu este nici ridicolă şi nici ruşinoasă. ura. care se declanşează ca urmare a unor stimuli.complexele de inferioritate ce au fost impuse prin autoritorism educativ . Factori declanşatori: . singurătatea. teama .exerciţii de respiraţie şi relaxare a muşchilor .31 . stăpân pe situaţie - pregătirea unei conduite de rezervă contagioasă) . complexele. b) Agresivitatea – este o acumulare energetică negativă ce se regăseşte în subconştientul fiecăruia dintre noi. drogurile. c) Timiditatea Se manifestă printr-un comportament defensiv.reţineri dictate de atitudini supraexigente Depăşirea timidităţii .vizualizarea situaţiilor anterioare .o provocare.proces de dezvoltare continuă a încrederii în sine şi la alţii - asumarea unor răspunderi majore . o jignire .un eşec. injustiţia socială etc. ranchiuna. ezitant şi poate avea un aspect negativ în exercitarea unor profesii publice. nedreptate ori o stare de oboseală - alcoolul.

5.autocunoaşterea urmată de exerciţii de depăşire a timidităţii Un funcţionar public lipsit de îndrăzneală. Obstacole de ordin fizic . 2.ticurile . Timiditatea este o piedică în relaţiile cu publicul.ţinuta exterioară .32 . având drept consecinţă slăbirea capacităţii de acţiune.aparenţa fizică .4.starea motorie . nu va fi un bun profesionist cum nici un obraznic ori un agresiv sau mitocan nu poate fi un bun funcţionar public. de încredere în sine. d) Afectivitatea Afectivitatea generează obstacole în calea comunicării cu publicul în condiţiile în care sensibilitatea este exagerată.

1. o relaţie între şinele nostru şi lumea exterioară. Noţiuni generale despre conduita umană 3. absolut personale. motiv. Motivaţia conduitei presupune unirea factorului exterior stimulator cu cel din interiorul fiinţei noastre. O conduită civilizată a reprezentantului autorităţii uneşte în jurul său toate . Ea este determinată de anumite cauze. ale subiectivităţii umane. fără o anumită aspiraţie. sentimente. de el depinzând întreaga suită de gânduri. Motivaţia este un factor determinant pentru conduita cuiva.1. prin care căutăm să ne integrăm în armonia lumii naturale sau în societate. De natura şi profunzimea motivaţiei depinde derularea randamentului şi a conduitei în direcţia stimulării pe drumul randamentului şi al satisfacţiei maxime în muncă. de pregătire pentru acţiune. Fiecare individ îşi are conduita sa. atitudini şi fapte ale individului. interes de moment sau de perspectivă. Aceasta cuprinde nenumărate manifestări specifice ale individului în raport cu particularităţile situaţiilor relaţionale.33 CAPITOLUL 3 CONDUITA ÎN RELAŢIILE OFICIALE CU PUBLICUL 3. Fenomenul motivaţional al conduitei umane este deosebit de complex. Conduita umană reprezintă o relaţie personală cu lumea din jurul nostru. se produce într-un anumit context motivaţional.1. stă la temelia întregului ansamblu de conduite umane. prin care materializăm gândurile şi faptele noastre şi redăm comunicarea dintre psihic şi propriul comportament. de creştere a receptivităţii faţă de respectivul stimul venit din exterior. socială şi naturală. Este foarte important de reţinut că nici un om nu are o conduită în afara unui scop. conduita exprimă nu numai activitatea sau acţiunile umane care au loc în planul trăirilor interioare. ci şi cele exterioare. cu stimulii primiţi din exterior. Conduita umană şi motivarea acesteia În practica relaţiilor interumane. în relaţiile dintre oameni.

În prima grupă. la rândul lor. se disting: • conduitele interne. care se manifestă în cadrul tuturor formelor de activitate umană şi conduite specializate. • conduitele creative. • conduitele logice.2. interesele şi aspiraţiile sale. care au ca sursă cunoştinţele acumulate prin învăţare şi informaţiile ştiinţifice curente. voliţionale. care au ca sursă reglementările sociale şi achiziţiile individuale dobândite prin educaţie. senzoriale şi afective. simte nevoia să fie de folos oamenilor în apărarea adevărului. care includ procesele psihice. ori motive ţinând de profesiunea sa. doreşte să se afirme. Motivele pot fi în legătură cu propria persoană (vrea să fie apreciat. • conduitele profesionale ale fiecărui individ. de particularităţile acestora. favorizate de nivelul conduitelor interne şi puterea stimulilor externi. specializare şi perfecţionare. conduite cu caracter de generalitate. Există conduite cu caracter de generalitate.) sau în legătură cu mediul uman pe care îl întâlneşte. diversificare. condiţiile şi relaţiile interumane în care trăieşte. emoţionale. 3. întemeiate pe gândire şi raţionament. determinate de specificul profesiilor şi activităţi umane. adaptive. mentale. prin conduitele perceptive.1. Acest proces nu se derulează de la sine. îşi iubeşte soţia etc. ce se manifestă.34 motivele împlinirii cerinţelor profesiunii. • • conduitele ştiinţifice. inclusiv inteligenţa. . Perfecţionarea conduitei umane Tot ceea ce ţine de manifestarea omului ca fiinţă raţională şi conduita sa se află într-un neîntrerupt proces de dezvoltare. rolul principal în dinamica sa avându-l interacţiunea permanentă şi conştientă între inteligenţa individului şi cerinţele muncii sale.

această noţiune se referă la întregul comportament motric. • formarea şi cultivarea unor calităţi de voinţă şi trăsături de caracter. precum şi a reprezentărilor şi a noţiunilor despre viitorul muncii. Conduita în muncă a funcţionarului public este apreciată prin raportare la exigenţele sociale cuprinse în legile ţării. determinate de instrumentele şi relaţiile de comunicare şi colaborare interumană. cu scopuri parţiale şi generale bine precizate. 3.2. • deprinderea cu un regim zilnic de activitate ordonat.1.2. dar mai ales viitorul mod de a fi al funcţionarului public. • formarea unor deprinderi generale şi speciale de muncă. Conduita în relaţiile oficiale cu publicul 3. În cadrul conduitelor specializate. socio-umană. în normele de comportare proprii statului de drept. între care: • dezvoltarea capacităţilor intelectuale. Conduita în muncă şi formarea acesteia Coordonata care îl defineşte cel mai bine pe funcţionarul public. îi evidenţiază cel mai Pregnant personalitatea. Rolul hotărâtor în formarea şi aprecierea unei astfel de conduite revine mai multor factori. în sens larg. se disting conduitele reprezentând specificul fiecărei profesiuni şi gen de activitate. îndreptat spre realizarea scopului profesiunii sale. menite să ducă la deprinderi de muncă perseverentă şi continuă. intelectual şi afectiv. implicate în împlinirea diverselor atribuţii ale profesiunii. . lărgirea sferei de cunoaştere a diferitelor ipostaze ale profesiei. Determinante par a fi însuşirile legate de caracter.35 • conduitele individuale şi sociale. care să fie îndeplinite cu regularitate. motivaţie şi voinţă. dispoziţii şi instrucţiuni. este conduita sa în muncă.

de psihologie.2. stăpânire de sine. • calităţi voliţionale: curaj. . modul de exprimare a conduitei cunoaşte o foarte largă gamă de însuşiri hotărâtoare. c) Sub raport intelectual. cum sunt: • volumul şi calitatea cunoştinţelor teoretice referitoare la disciplinele de specialitate: juridice. 3. intelectuală. a tuturor sistemelor biopsihice. modul de exprimare a conduitei este ilustrat de cerinţele şi normele legale. • ştiinţa şi arta relaţiilor cu comunitatea. perseverenţă. hotărâre.36 • dirijarea activităţilor colaterale pe direcţii convergente cu activităţile ce se desfăşoară pentru formarea conduitei de muncă. • capacitatea de a lua hotărâri rapide şi corecte în momente presante. iniţiativă. pentru a-l aprecia ca om. echilibru emoţional etc. Conduita în muncă este hotărâtoare pentru întreaga existenţă a funcţionarului. de specificul organizării instituţiei. dârzenie. afectivă şi morală. biopsihică. spirit de grup (echipă). • înţelegerea corectă a raporturilor dintre drepturi şi obligaţii. se are în vedere solicitarea fizică şi nervoasă.2. Formele de exprimare a conduitei Modul particular de afirmare a conduitei specifice funcţionarului se materializează într-o serie de cerinţe de natură organizaţională. ca intelectual. b) Sub aspectul cerinţelor biopsihice. a) Pe plan organizaţional. logică etc. care presupune: • o activitate a sistemului nervos. sociologie. de disciplina proprie acestei profesiuni.

în toate ipostazele sale de om al legii. curajul. abateri de la cerinţele conduitei corecte. clară şi completă. de aceea considerăm că este imperios necesar a se avea în vedere următoarele principii: • trebuie să-i fie clar ce doreşte solicitantul să ştie dacă nu cumva respectiva dorinţă vizează probleme ce sunt de competenţa altuia. explicaţia cerută de solicitant. • când solicitantul nu se exprimă destul de clar. cum ar fi: rutina. astfel devenind cu . conduită ireproşabilă. funcţionarul public trebuie să dovedească politeţe desăvârşită. cu familia. mai ales atunci când trebuie să dea o declaraţie. Conduita în relaţiile oficiale cu publicul a) Când relaţia s-a născut la iniţiativa publicului Practica a dovedit că. cinstea. Conduita trebuie perfecţionată în scopul preîntâmpinării apariţiei unor elemente negative. În aceste situaţii se pot comite destule greşeli. e) Sub aspectul valorilor morale. conduita se exprimă în: • personalitatea individului. eroismul. se vor adresa întrebări corespunzătoare. de obiectivitate şi corectitudine. afectivitate. urmărind înlăturarea oricărei neînţelegeri sau interpretări greşite a dorinţelor persoanei respective. să elibereze un document sau când cineva i se adresează solicitându-i sprijinul etc. orientarea. Numai după aceea se va da lămurirea.37 d) Exprimarea conduitei funcţionarului este determinată şi de factori ce nu ţin de cunoaştere: temperament. deteriorarea relaţiilor interindividuale cu colegii de muncă. • trăsăturile şi virtuţile morale specifice: bărbăţia. scăderea spiritului de răspundere. aptitudini. care evident atrag după sine aprecieri defavorabile.2. apariţia unei atmosfere ostile muncii.3. datoria. • lămurirea să fie cât mai scurtă. să primească o cerere. 3. civilizate. cu vecinii etc.

gesturi. vor începe să-şi piardă aversiunea faţă de măsurile .38 adevărat folositoare solicitantului. ţinută. iar mimica şi gesturile adaptate situaţiei: când relaţia se naşte din nevoia unor acţiuni de corectare a comportamentului cuiva care a depăşit limitele toleranţei dar nici nu este în deplin acord cu normele socialele va apela atât la pregătirea sa profesională. să evite bruscarea sau atitudinea provocatoare. neplăcut. care. căreia nu i . acesta intră într-un complex de relaţii cu publicul. enumerăm câteva norme obligatorii: • când se naşte o relaţie cu cineva. cât şi exercitarea unei influenţe psihologice asupra mentalităţii oamenilor. deoarece ea este o armă puternică şi are o putere coercitivă proprie. • decât să spună persoanei respective un neadevăr sau să-i prezinte o orientare greşită. cât şi la o gamă de alte mijloace: vorbire. să se ţină seama de motivele care îl determină şi obiectivul pe care îl urmăreşte persoana respectivă şi cui se adresează. dar autoritar. din iniţiativa sa. • politeţea se impune chiar şi faţă de un om nepoliticos. devenind în cele din urmă coparticipanţi voluntari la menţinerea ordinii de drept. maniera şi tonul corespunzătoare.unele nepopulare . să fie respectuos. în cadrul cărora trebuie să aibă o atitudine politicoasă. prin răspunsul la solicitările acestuia. idei etc. Pentru conduita sa în asemenea situaţii. este preferabil să-l îndrume pe solicitant la cel în măsură să-l ajute. ton. la iniţiativa sa sau a instituţiei. Prin atitudinea politicoasă faţă de public.. astfel trataţi. ci şi un rost obştesc. • solicitarea • trebuie adresată potrivit. b) Când relaţia s-a născut la iniţiativa funcţionarului public Îndeplinirea atribuţiunilor sale. încercând să găsească nu doar un înţeles coercitiv.luate de autorităţi. se va dobândi atât sporirea prestigiului.

relaţii de familie. . 3. multitudine a formelor de manifestare. atunci el trebuie să persiste în cele hotărâte. funcţionarii publici se aseamănă între ei dar în acelaşi timp. indiferent de natura acestora. putând astfel să-şi piardă calmul şi stăpânirea de sine. iar altele. • hotărârile luate. făcând în acest fel poate chiar jocul adversarului. unul negativ în planul relaţiilor de comunicare neoficiale cu comunitatea. hotărâtă şi calmă). în caz contrar. funcţionarul trebuie să fie politicos. (prin energie nu trebuie să se înţeleagă bădărănia. Dacă după o temeinică analiză a luat o hotărâre corectă. de bună vecinătate. ci îşi va asigura sprijinul populaţiei. se deosebesc printr-un ansamblu de însuşiri particulare.. Ele pot fi: relaţii de prietenie. riscă să-şi slăbească sau chiar îşi slăbeşte autoritatea. dar şi hotărât. Nu este permis nimănui a se lăsa prins în atitudini provocatoare sau jignitoare. ci o atitudine sigură. trebuie duse la îndeplinire cu energie în folosul serviciului şi al publicului. funcţionarul public trebuie să fie călăuzit de o imparţialitate desăvârşită^n ansamblul relaţiilor cu publicul. indiferent că acestea s-au născut la iniţiativa unei părţi sau a alteia. a dat un răspuns corect. • în ansamblul relaţiilor cu publicul. La fel ca toţi oamenii. Anumite particularităţi individuale pot avea un rol pozitiv.39 se poate sustrage nici chiar omul incult.Conduita în relaţiile neoficiale cu publicul Problema comportării civilizate în relaţiile neoficiale cu publicul prezintă o mare importanţă pentru calitatea raporturilor dintre instituţie şi comunitatea umană pe care aceasta o slujeşte.3. a dat o dispoziţie justă. în toate acţiunile sale. Prin atitudinea şi comportarea lui. îşi va atrage nu numai respectul publicului iubitor de ordine. cu atât mai mult cu cât si acestea cunosc o mare diversitate. • în acţiunile sale.

nu trecem cu vederea că fiecare funcţionar public îşi formează propriile păreri despre semenii săi. chiar şi în situaţiile cele mai pretenţioase." În relaţiile de comunicare neoficiale cu publicul. despre unul sau despre altul dintre semenii săi. se creează o stare de mulţumire şi satisfacţie personală. În acest scop. Fără îndoială că stima şi respectul faţă de semeni se constată nu în declaraţii frumoase despre calitatea relaţiilor cu cei din jur. să se comporte respectuos cu fiecare individ. despre civilizaţia acestor relaţii. în şcoală. în facultate şi se perfecţionează prin efort personal toată viaţa. Cu toate acestea. Modul civilizat de a fi în societate nu este un dar. Desigur. aproape de acea trăire pe care o numim fericire. despre relaţiile interumane. ci se formează. în respectarea normelor şi cerinţelor unor relaţii civilizate cu toţi oamenii. Ele ne învaţă pe fiecare cum să respectăm pe omul de lângă noi. de-a lungul existenţei sale.comportarea civilizată. ci în modul de comportare. ca şi pentru ei înşişi. iar axul derulării lor este respectul^stima şi dragostea pentru oameni. Un mod civilizat de a fi în relaţiile cu membrii comunităţii generează şi întăreşte respectul faţă de funcţionar şi instituţie. dar eficient . la un moment dat. pe oameni în general. cum să cultivam relaţii interpersonale sănătoase.40 relaţii de întrajutorare etc. el va trebui să-şi armonizeze conştiinţa cu cea a oamenilor in mijlocul cărora trăieşte. indiferent de părerea pe care ar putea să şi-o formeze. fiecare funcţionar public are datoria civică şi morală să contribuie la crearea unui cadru relaţional optim. morale. deci aşa cum spune proverbul: „omul cel mai fericit este acela care poate face fericiţi pe cei mai mulţi oameni. are la îndemână un mijloc simplu. Realizarea acestui principiu fundamental este condiţionată de cunoaşterea şi respectarea normelor şi regulilor de comportare civilizată create şi statuate de societatea umană. La temelia relaţiilor de comunicare neoficiale ale funcţionarilor publici cu întreaga comunitate stau normele de comportare civilizată în societate. se învaţă în familie. .

comportarea în modul cel mai civilizat cu putinţă. • civilizaţia modului de a ne îmbrăca şi de a purta hainele. pentru realizarea acestui obiectiv se impune manifestarea celui mai ales respect pentru fiecare om. Orientarea întregii conduite faţă de oameni după aceste norme şi reguli de viaţă civilizată. a culturii şi civilizaţiei este POLITEŢEA. de un anumit rafinament şi de deplină înţelegere. el va trebui să dea dovadă. Dovada educaţiei. în orice situaţie ne-am afla.41 bazate pe stimă. • civilizaţia timpului personal. dar ea constituie şi o obligaţie civică. de lumea civililor sau a militarilor. politeţea îmbracă o multitudine de forme şi ipostaze care ţin atât de domeniul comportamentului individual. în orice situaţie relaţională sau generatoare de relaţii cu publicul s-ar afla. • civilizaţia sănătăţii şi a alimentaţiei. • civilizaţia conversaţiei şi a scrisului. • politeţea în mijloacele de transport. Fie că este vorba de mediul rural. Fiecare funcţionar public îşi va putea îndeplini corect şi complet misiunea sa de apărător al legii. de cel urban. Iată câteva exemple: • civilizaţia gesturilor. respect şi consideraţie. a superiorităţii gândirii. fără echivoc. prietenie şi dragoste. pe afecţiune. cât şi de cel al comportamentului social. Într-o societate. Ori. În viaţa cotidiană. este o temeinică dovadă de bună creştere. numai în măsura în care relaţiile sale cu toţi oamenii sunt de cea mai bună calitate. funcţionarul intră permanent într-o mare diversitate de raporturi neoficiale cu semenii săi. • civilizaţia erosului. a relaţiilor familiale şi interfamiliale. • politeţea străzii. • civilizaţia modului de a ne saluta şi a răspunde la salut. adică de EDUCAŢIE. . profesională dintre cele mai relevante pentru întreaga viaţă a funcţionarului public. al ordinii de drept.

se întâlneşte cu ei pe stradă. al gesturilor alese şi al eleganţei vestimentare. experienţa dobândită prin exercitarea profesiunii. amabilitate în relaţiile cu ceilalţi oameni. În oricare din multiplele situaţii posibile generatoare de relaţii interumane se cere ca funcţionarul public să impresioneze plăcut. atitudine care se exteriorizează printr-o ţinută generală adecvată. Prin natura profesiunii sale. al unei zile de naştere. să-i cucerească. Politeţea reprezintă modul de comportare care se manifestă prin bunăcuviinţă. POLITEŢEA face parte din cerinţele obligatorii ale comportamentului faţă de semenii noştri.42 • civilizaţia faţă de rezultatele muncii etc. acasă. FUNCŢIONARUL PUBLIC are acces în cele mai variate medii. Prin comportamentul său civilizat. Ea se adresează celor din jur. în mijloace de transport. poziţie socială etc. în speţă a funcţionarului public. cu prilejul unei onomastici.. Deşi nu are un caracter de normă juridică. al farmecului verbal. în general la bine şi la rău. nivel cultural. fiind un act social. noţiunea de POLITEŢE provine din limba italiană. el trebuie să influenţeze în bine atitudinea oamenilor faţă de propria lor persoană şi faţă de ceilalţi. în care are forma POLITEZZA „curăţenie". normele de comportare civilizată. Din punct de vedere etimologic. vârstă. Îi va fi de mare folos şi temeinica pregătire profesională. intră în relaţii cu oameni foarte diferiţi ca profesie. să lase în sufletul interlocutorilor nostalgia revederii cu un om al demnităţii personale. botezuri. respect. la serviciu. îndemânarea. dar şi calităţile sale de intelectual şi de om al legii. „puritate morală". reflectă eforturile oamenilor în general de a reglementa sfera relaţiilor interumane care nu au un caracter juridic. respectiv puritate interioară a gândurilor şi sentimentelor. la nunţi. Ca funcţionar excelent şi intelectual bine format. aptitudinile. Politeţea. o manifestare publică a cuiva. înmormântări. dovedind o ţinută morală .

A vorbi bine. prin vorbire exprimăm gândurile. a devenit o normă de politeţe. presupune a-ţi cultiva talentul de a intra în relaţii civilizate cu oamenii. CAPITOLUL 4 RETORICA ÎN RELAŢIILE OFICIALE CU PUBLICUL 4. convingător. articularea defectuoasă a cuvintelor. va influenţa în bine atitudinea publicului faţă de autoritate. cursiv. neorânduiala frazelor etc. corectitudine şi totodată într-un limbaj ales. Vorbirea nearmonioasă. Pentru funcţionarul public. competentă. ca şi pentru cei din alte profesiuni apropiate. propoziţii şi fraze exprimate în armonie cu modul de a vorbi ^fiecare profesiune presupune existenţa unui mod particular de vehiculare a ideilor. creşterea respectului general al comunităţii faţă de sine şi faţă de profesiunea sa. gângăveala. frumos. construcţia vicioasă a frazei. riguroasă. stărilor emoţionale pe care le transmit. expresiv.1. ceea ce dă un contur aparte mesajului informaţional. o conduită aleasă. ideile. folosind în acest scop cuvinte. a gândurilor). arta de a convinge pe auditor de justeţea ideilor expuse printr-o argumentaţie bogată. ci şi o obligaţie profesională şi morală de strictă utilitate în relaţiile cu publicul. pusă în valoare de un stil ales). sentimentele. cu eleganţă. Cu arta şi ştiinţa vorbirii frumoase se ocupă retorica (arta de a vorbi frumos. de a purta un dialog . cât şi pe cale orală. lipsa de expresivitate. este o artă. retorica nu este doar o artă de a vorbi frumos. Calitatea de a ne exprima cu convingere. dezordonată. cu claritate. o îndatorire socială în orice situaţie sau ipostază ne-am afla. La fel ca şi în scriere. atitudinile. trădează lipsa de cultură sau un nivel sărac al acesteia. Retorica (vorbirea) Oamenii comunică între ei atât în scris. A vorbi corect elegant. dar şi o ştiinţa.43 corectă.

în dialogul cu publicul.1. să nu obosească. să folosească expresii adecvate. de a-1 interesa şi coopta pe partener şi calitatea limbajului folosit. funcţionarul public trebuie să fie limpede. 4.44 plăcut. Se ştie că a vorbi frumos şi bine nu este doar o haină de sărbătoare purtată la diferite ocazii. susţinându-vă ideile cu fapte şi argumente. de preocupările cotidiene ale acestuia. în familie. Vorbirea trebuie să fie agreabilă. • Faceţi demonstraţiile convingător. • Pe parcurs luaţi o atitudine mai fermă. mai ales când relaţia s-a născut la iniţiativa instituţiei. ale raţionamentului. să evite ambiguităţile (cu excepţia cazului când ambiguitatea este un mijloc de aflare a adevărului). în orice grup social în care se poate afla. unul din mijloacele prin care îşi face serviciul către publicul cu care vine în contact. să fie natural. • Aveţi libertatea de invenţie şi obligaţia adaptării vorbirii la situaţii diferite. ale gândirii corecte. pentru a nu apărea arogant. Una din cerinţe este ca ideile expuse în dialogul purtat cu publicul să nu fie rupte de ceea ce îl interesează pe solicitant. Recomandări utile pentru un bun vorbitor • Evitaţi să arătaţi prea multă încredere în dumneavoastră de la început. are importanţă deosebită nu numai subiectul abordat. solicitând serviciile sale. pentru a vă defini poziţia faţă de auditoriu. În vorbirea sa. unul din acele instrumente prin care se face plăcut şi agreat în colectivul de muncă. care să vizeze un spectru larg al intereselor instituţiei. la reacţia publicului. sincer.1. ci şi maniera de a discuta. interesant şi util cu fiecare din cei ce se adresează administraţiei. să influenţeze la deschideri şi comunicări fără bariere. ale judecăţii limpezi. . Este bine să păreţi modest. ci este una din datoriile sale. cu probitate în faţa auditorilor. • Folosiţi principiile şi regulile logicii.

• Fiţi concis în recapitularea problemelor. Stilul vorbirii Noţiunea de „stil" a apărut în strânsă legătură cu cea de „retorică". pentru a deveni convingător în mod afectiv la ceea ce spuneţi. patetic. arta de a exprima ideile şi sentimentele într-o formă aleasă. un argument. a cuvintelor potrivite în raport cu ideile . 4. dar în realitate subliniindu-1 în mod aparte.2. se impune cunoaşterea şi respectarea principiilor şi calităţilor sale. care completează discret argumentaţia logică. Acestea sunt: a. Corectitudinea stilului.45 • Respingeţi elegant. Principiile şi calităţile stilului Stilul vorbirii este propriu personalităţii fiecărui individ. Ea reflectă şi se referă la modul specific de exprimare. personală. atitudini adecvate pentru a mări puterea de a convinge. ci se formează. un fapt. dar au şi caracter de premeditare. ferm în afirmaţii. menţionaţi un fapt dând impresia că acest lucru este făcut în treacăt. • Când este cazul. pe care o va aborda în dialogul cu publicul. ideile de neacceptat. dând aparenţa unei simple erori de expresie. mişcări. care vizează următoarele cerinţe: • alegerea termenilor. pentru a-i conferi dinamism şi credibilitate. talentul. folosiţi revenirea deliberată la o idee. evitând o argumentare care ar putea fi folosită de adversar. el nu este un dat. frumos. • Faceţi aluzii subtile. elegant. Pentru a avea un stil corect. dar cu vigoare. • Ajutaţi-vă pe parcursul vorbirii de gesturi. de vorbire al cuiva dintr-un anumit domeniu de activitate în scopul comunicării cu semenii săi. Funcţionarul public va avea întotdeauna un fond de idei pentru fiecare subiect (problemă). asigurarea succesului purtând nota sa personală. în stilul propriu de exprimare.

2. de a acţiona.46 pe care vrem să le comunicăm. ideilor. Simplitatea este o calitate a stilului de a comunica în mod firesc. stilul de vorbire adaptându-se subiectului abordat. clar formulate. Frumuseţea stilului este un rezultat al corectitudinii şi clarităţii acestuia. iar cuvintele să fie distinct şi corect pronunţate. simplu. de a scrie. apreciat. stărilor afective. ritmului. Ceea ce spunem să fie pe deplin lămuritor pentru cei care ni se adresează cu o solicitare. Ritmicitatea (cadenţa) stilului este o rezultantă a cadenţelor organice. nu pot lipsi dintre cerinţele unui stil căutat. natural. h. informaţii şi sentimente. Exactitatea de sens a cuvintelor şi redarea fidelă a gândurilor. realităţii de gândire. f. de a gândi. idei. fiind dată de armonia gândirii. ori pe care noi îi abordăm. comentarii ce pot afecta prestigiul instituţiei şi al funcţionarului public. b. 4. Claritatea stilului exprimă dorinţa ca ideile să fie corect gândite. Universalitatea este o calitate a stilului prin care o comunicare verbală trebuie să fie o expresie a realităţii vieţii şi a lumii înconjurătoare. d. fiecare având un ritm personal de comportare. fie că dau naştere la discuţii. • respectarea regulilor gramaticale privind acordul subiectului cu predicatul. g. fiziologice ale individului. Greşeli ce se pot comite în raport cu principiile şi calitatea stilului . c. clar expuse limpezi în conţinutul lor.1. Muzicalitatea vorbirii este esenţială. • evitarea greşelilor de pronunţare care. plăcut. fluxul de gânduri. de a vorbi. e. cuvintelor şi expresiilor folositele. fie că nu lasă o impresie plăcută.

prin care expresiile devin fără sens în speranţa de a obţine originalitate. prin care se reiau chestiuni spuse de alţii. Exemplu: „Du-te iară-n curte-n fund. stârnesc ilaritate şi afectează seriozitatea exprimării.  Purismul excesiv reprezintă tendinţa de a scoate din vocabular toate cuvintele de origine străină. care sunt folosite incorect de cel care vorbeşte. Reguli de bază ale conversaţiei politicoase .  Salocismele sunt expresii sintactice care evidenţiază că vorbitorul nu cunoaşte gramatica limbii române.  Arhaismele şi provincialismele folosite excesiv."  Manierismul este stilul de a vorbi cu alambicări forţate. şi chiar obscen.  Pleonasmele sunt cuvinte care repetă aceeaşi idee şi sunt folosite în aceeaşi frază.  Excesul de neologisme.2. Conversaţia.2.  Barbarismele sunt termeni sau expresii împrumutate. 4. semn al dezordinii în gândire. depăşind măsura şi bunul gust. dar care poate da involuntar un sens neaşteptat.  Parafonia este dispunerea normală a cuvintelor în aceeaşi propoziţie. care reflectă discordanţa muzicală a vorbirii.  Sinonimele (cuvinte cu aceleaşi înţelesuri) nu trebuie folosite în aceeaşi frază.47  Banalitatea verbală (ponciful verbal).  Construcţia vicioasă a frazei. adică vorbirea lipsită de expresivitate de inventivitate. al lipsei de rigoare intelectuală. de regulă dintr-o limbă străină. de originalitate.  Cacofonia constă într-o alăturare neplăcută de sunete sau cuvinte.

gesturile. fie ea chiar genială. repetarea monotonă a aceleiaşi idei. nu vorbi zgomotos. Acţiunile care completează vorbirea (mimica. . dar mai ales când discuţia se poartă cu persoane despre care ştim prea puţin sau aproape nimic. chiar dacă aveţi dreptate. trăncăneala. a fost mai documentat şi te-a învins prin cuvinte. nicicând şi niciunde. Să nu întreci măsura. Eivită să începi majoritatea frazelor cu „au".  Dacă partenerul de dialog (adversarul) a avut mai multe argumente.48 Conversaţia ocupă cea mai mare întindere din vorbirea funcţionarului public în relaţiile sale cu publicul. pentru că faceţi o impresie penibilă. într-un ritm plăcut. nu-1 folosi. pe firul gândirii logice. regula ce se impune întotdeauna.  Fii mai întâi un bun ascultător al spuselor celor din jur şi apoi să iei cuvântul (să-ţi spui părerea. va afecta conversaţia si va avea rezultate de nedorit. Opreşte-te la timp şi nu monopoliza discuţia. opinia. dar mai ales într-o societate pretenţioasă.  Controlează-ţi vocea. chiar dacă ai talent de povestitor. ideea). firesc. foloseşte în mod predominant limbajul. ci întrerupe politicos discuţia sau schimbă cu abilitate subiectul. „am" etc. Redăm sintetic principalele reguli ale unei conversaţii politicoase:  Să fii temperat.  În exprimarea ideilor. pronunţându-le clar.  Vorbeşte cu tact.  Nu trageţi concluzii după fiecare afirmaţie a interlocutorului. nu întrerupeţi pe vorbitor. Vorbirea rapidă. nu-l părăsi cu un aer jignit. căci „tonul face conversaţia”. Dacă nu cunoşti pronunţia corectă sau sensul unui cuvânt.  Formulează corect propoziţiile şi frazele. atitudinile) sunt utile la momentul potrivit şi nu în exces.

„absolut".  Evită ticurile verbale de tipul: „desigur". prin gestică.3. în mod voit. această noţiune reflectă ansamblul de gesturi folosite de cineva. pasiunilor unei persoane prezente. potrivit ideilor şi sentimentelor pe care vrea să le comunice. în timpul discuţiei. s-a răspândit şi termenul de „gestică". fără voia noastră. Să nu te complaci în această situaţie. încearcă să schimbi cu abilitate firul discuţiei sau să răspunzi cu o glumă. cu care însoţeşte vorbirea sa. La modul general. se manifestă şi în felul cum o face ca ţinută ori în expresia sa corporală. A gesticula are sensul de a mişca mâinile în timpul vorbirii sau pentru a exprima ceva fără a utiliza cuvinte. Funcţionarul public trebuie să ştie să dea limbajului său calitatea de instrument al apropierii faţă de oameni. o intenţie din cele mai tolerante. dar fără răutate. într-o anume stare sau situaţie. în fiecare gest. Interpretarea lui de către public stă sub semnul incertitudinii şi de aici riscăm ca un gând bun. „foarte adevărat" care dovedesc lipsa de fineţe şi de atenţie faţă de interlocutor. Pronunţarea corectă şi gestica adecvată îi vor fi de mare folos în cucerirea . prin mişcări fireşti.  Este cu totul nepermis a face glume pe seama infirmităţii sau slăbiciunilor. „exclus". descifrându-se o multitudine de semnificaţii. 4. însoţite de o mimică sau de un gest de dezacord cu ceea ce dorim să comunicăm să fie viciate.49  S-ar putea ca. În strânsă unire cu retorica. tocmai din cauza neconcordanţei gestului cu fondul ideatic. de o interpretare eronată. Gestica Politeţea. buna educaţie a omului care vorbeşte. Este şi mai dăunător unei atmosfere în relaţiile cu publicul situaţia când. prin dicţie. nu este armonie între vorbirea funcţionarului public şi gesturile sale. să devii ţinta unor ironii amicale. o idee corectă.

prin atitudinea lui temperată.1. 4. de abia „ţinându-şi răsuflarea" la începutul secolului al XX-lea. Întocmirea şi realizarea discursului 4. de sine şi de munca lor. pentru munca sa. prin eleganţa şi fineţea naturală a stilului său. o dată cu valul de procese ce au fost declanşate de căderea tiranilor din cetăţile greceşti Sicilia şi Siracuza. pentru a se putea bucura de respectul oamenilor.4.4. Noţiunea de discurs Ţelul oratorului este să convingă. Pregătirea profesională. Pentru că azi. de a convinge prin discurs. evitarea excesului de limbaj şi de gestică în dialog cu publicul. stilul vorbirii. este veche ca însuşi cuvântul. a fost descoperită şi reabilitată în zilele noastre. pentru rezolvarea diferitelor situaţii în care s-ar putea afla. renăscută timid în secolul al XVIII-lea. Impunătoare şi înfloritoare în antichitatea greacă şi romană. conduita ireproşabilă. Retorica sau arta discursului a avut un destin pe care îl putem caracteriza drept miraculos. Ca ştiinţă. El se poate impune prin seriozitate şi profunzimea ideilor. Această artă şi ştiinţă în acelaşi timp. sunt cerinţe de care trebuie să ţină seama toţi funcţionarii publici. O cerinţă stringentă pentru prestigiul acestuia. Ea se înregistrează din cele mai vechi timpuri. Retorica este îmbinarea artei construcţiei discursului cu teoria despre discurs.50 respectului publicului pentru sine şi instituţia din care face parte. rostul . prin existenţa unor discursuri rostite cu ocazia unor întruniri publice ale marilor conducători sau ale războinicilor lumii antice. se afirmă în epoca clasică a Greciei antice. să obţină adeziunea celor ce-l ascultă. ca şi acum 2000 de ani. dispreţuită şi gâtuita multe secole de-a rândul. este deci si aceea privind o gestică a mâinilor şi o mimică adecvată.

• Efectuarea de exerciţii prin simulări şi interpretări de rol. conceptele şi regulile care guvernează arta vorbirii. bazată pe convingerea necesităţii competenţei în comunicare şi pe depunerea unui efort conştient de autocunoaştere. este necesară dorinţa de a o face. În concluzie. În vederea formării deprinderilor. a utiliza feed-back-ul. evaluate şi perfecţionate. a vorbi convingător. de analizare şi înţelegere a relaţiei de comunicare. • Analiza normelor şi principiilor comportamentului uman.51 discursului. Cicero. apreciem că discursul este conţinutul mesajului pe care o persoană îl transmite după ce acesta a fost prelucrat. • Transferul cunoştinţelor obţinute în viaţa reală. De aceea. cum spunea cel mai mare orator al antichităţii. este să convingă. care asigură practicarea celor învăţate şi primirea imediată de feed-back în legătură cu performanţa. care pot fi învăţate. Fiecare individ are capacitatea înnăscută de a folosi diverse limbaje pentru a comunica. în vederea stimulării şi declanşării unor anumite emoţii. Pentru aceasta. de învăţare şi de practicare. . comportamente şi tehnici specifice. a asculta. să placă şi să emoţioneze. pentru a atinge nivelul de competenţă necesar. trebuie parcurse următoarele etape: • Asimilarea de cunoştinţe fondate ştiinţific privind principiile. Aşadar. individul trebuie să-şi formeze sau să-şi perfecţioneze anumite deprinderi specifice de comunicator. Succesul acestei aplicaţii trebuie evaluat imediat şi învăţat din concluzii. din partea consultantului specialist. înţelege sentimentele celorlalţi faţă de mesaj şi a face prezentări persuasive în faţa unui auditoriu. Formarea sau perfecţionarea deprinderilor îndeamnă la determinarea sensului şi sentimentelor conţinute în mesaje. el trebuie să-şi însuşească anumite deprinderi. gânduri sau raţionamente în mintea sau inima publicului. practicate.

Vorbitul reprezintă o îndemânare (pricepere) şi din această cauză puţini vor deveni mari oratori. Improvizaţia la o prezentare serioasă nu poate fi lăsată la mâna muzelor care.52 4. Atunci când comunicăm avem ca scop determinarea unei acţiuni din partea celui care citeşte sau ascultă. mărturii. mai puţin oratorilor experimentaţi. cititori. Conţinutul discursului În lucrarea „Phaidros". ascultători. Noi nu putem sa nu comunicăm.2. Perspectiva unor discursuri dă dureri de cap tuturor. Fiecare dintre noi suntem vorbitori. • organizarea comunicării în cea mai bună variantă. însă este bine să nu se renunţe la nici una: • analiza scopului propus prin expunere şi a auditoriului. . a informa (sau a întreba) şi a convinge. Pentru aceasta trebuie să parcurgem şase etape. Ele nu sunt folosite totdeauna în ordinea expusă. probabilităţi. • documentarea. scriitori. pregăteşte-te să eşuezi".4. • lupta pentru obţinerea feed-back-ului. primul pas este acela de a analiza obiectivul. Pentru a avea succesul scontat de autor. Platon arată care sunt părţile componente ale discursului: preambulul. expozeul. recapitulare. indicaţii. Toate discursurile trebuie să răspundă la trei mari obiective generale: a direcţiona. • susţinerea propriilor idei şi teze cu argumente irefutabile. Poate că cel mai important lucru de avut în vedere înaintea oricărei prezentări este acesta: „dacă eşuezi în pregătire. • elaborarea discursului şi editarea lui. înainte de realizarea discursului trebuie să găsim răspunsurile la următoarele întrebări: • care este obiectivul? • cine este auditoriul? • este necesară comunicarea cu adevărat? Dacă nevoia de comunicare este o necesitate pentru a pune procesul în mişcare.

 în al doilea rând. e) Tipul de prezentare: • Este preferabil să alegeţi prezentarea liberă (fără a citi). Nu alegeţi o formă „tehnicistă" pentru un public prea puţin avizat. . este posibil să ne părăsească chiar în cursul prezentării. repetarea din timp în timp a ideilor expuse şi a concluziilor trase este obligatorie. c) Recepţia. Dacă traseul logic este prea lung. pentru a nu pierde elementele importante puteţi să vă structuraţi ideile discursului pe mici bucăţele de hârtie. d) Abordarea punctelor slabe presupune alegerea a două strategii: • Ori eludaţi aceste puncte şi vă pregătiţi să răspundeţi întrebărilor. b) Forma prezentării poate fi: relaxată. următoarea: a) Schema logică a prezentării presupune: stabilirea ideilor cheie. Structura unui discurs este.  în al treilea rând. • Dacă nu vă puteţi concentra. în linii mari. este importantă aflarea detaliilor privind publicul căruia îi facem prezentarea. pentru a nu pierde din atenţie anumite aspecte de detaliu. pentru că este mai dinamică şi va permite un dialog real cu auditoriul. academică.53 capricioase cum sunt. stabilirea relaţiilor dintre acestea. • Ori atacaţi chiar dumneavoastră punctele slabe şi le răspundeţi convingător. trebuie să ne familiarizăm în detaliu cu obiectul prezentării. Atunci când pornim pregătirea pentru un discurs este bine să avem în vedere şi câteva recomandări:  în primul rând. este bine să cunoaştem şi părţile bune şi pe cele mai puţin bune ale discursului.

înainte de prezentare. • De cele mai multe ori. astfel încât ele să se integreze firesc mişcărilor dumneavoastră. Pregătiţi-vă spontaneitatea. pentru cursivitatea discursului. de aceea este important să vă asiguraţi că ele sunt un sprijin. În această etapă se poate dovedi extrem de importantă capacitatea . tabele etc. h) Încadraţi-vă în timpul prescris. Găsiţi-vă o poziţie comodă de prezentare. • De obicei prezentările (discursurile) nu trebuie să fie mai mari de 15-20 de minute. un joc de cuvinte. tabele. ca toate elementele vizuale de ajutor să funcţioneze. grafice. film. dezvoltaţi chestiunile esenţiale aparte şi lăsaţi deschise temele pentru întrebările ce urmează prezentării. Atunci când vreţi să susţineţi ceva în mod special. puteţi să ridicaţi tonul sau să remarcaţi printr-un gest (ridicaţi un deget.. Nu glumiţi însă excesiv. punctaţi cu degetul arătător în aer etc. g) Verificaţi. nu o piedică.). Atenţie la tonul vocii: el nu trebuie să fie monoton. Dacă subiectul este mai amplu trataţi temele cheie. o mică autoironie care va relaxa auditoriul. Pregătiţi pentru prima parte a prezentării (primele 5 minute) un calambur. în cadrul prezentărilor. Nu gesticulaţi excesiv. întrebările vor fi cu siguranţă axate pe acest subiect şi vă vor da ocazia să faceţi o expunere detaliată şi convingătoare.54 f) Folosiţi suporturi vizuale: • Folii pentru retroproiector: diapozitive. Repetaţi înainte gesturile de indicare pe hărţi. Câteva îndrumări privind modul de realizare a discursului Lăsaţi descoperit traseul logic în sfera pe care o stăpâniţi cel mai bine. verificarea aparatelor generează momente penibile.

vorbitorul va urmări trei obiective generale: 1. . Prin motivare. • utilizarea unui citat sugestiv. În fine. • formarea unei fraze de început care să atragă atenţia auditoriului (evitând extremele sau dramatismul excesiv). Captarea atenţiei auditoriului. care să-i stimuleze pe auditori să reflecteze asupra subiectului. putem aprecia că un discurs poate avea următorul conţinut: Introducere În această secţiune a discursului. şi la care să nu se poată răspunde printr-un simplu „da" sau „nu". Se comunică tema discursului. precum şi fixarea necesară alegerea temei respective. astfel încât să poată fi reţinută cu uşurinţă. 2. Aceasta se poate realiza prin: • referirea la importanţa subiectului (avertizarea auditoriului asupra faptului că ceea ce urmează este interesant sau este important pentru ei ori este ceea ce ei îşi doresc).55 dumneavoastră de a pregăti şi susţine un „discurs bun". Se prezintă raţiunile pentru care s-a considerat emoţiilor şi dorinţelor auditoriului. Comunicarea temei. • utilizarea unei anecdote sau a unei caricaturi în legătură cu logica subiectului (dar să nu lezeze gustul auditoriului). cât mai concis şi utilizând un limbaj accesibil auditoriului. • formarea unei întrebări retorice (întrebare). se caută câştigarea sentimentelor. fotografii etc. care este familiar auditoriului şi îi inspiră respect. suplimentară a ascultărilor asupra temei. • utilizarea unor materiale ilustrative (scheme.) care pot stimula interesul auditoriului. grafice. 3. Motivarea temei.

• • în ordine logică: se formulează ideea. • de la cauză la efect: se utilizează în cazul evenimentelor legate prin relaţii cauzale.56 Cuprins: Pentru cuprinsul discursului se stabilesc 2-3 idei principale (mesaje). concise. Acestea nu trebuie să fie prea lungi sau prea abstracte pentru auditoriu. • ilustraţii constând în exemple detaliate în sprijinul unei idei. este o metodă inductivă. Încheiere Un discurs bine organizat şi prezentat poate fi compromis printr-o încheiere necorespunzătoare. Este o metodă deductivă. Se repetă cele două. similitudini între un lucru deja cunoscut şi un altul necunoscut. care dezvoltă tema aleasă. trei aspecte importante: • reamintirea ideilor principale. în încheiere. Ideile principale pot fi selecţionate şi aranjate în câteva moduri: • în ordine cronologică. Aceste idei trebuie formulate concis şi accesibil. pentru a menţine şi întări efectul introducerii şi cuprinsului. De aceea. • analogii sau comparaţii. Ele sunt dezvoltate prin folosirea următorului material ajutător: • explicaţii constând din expuneri simple. în care se pleacă de la formulare generală către o aplicaţie particulară. în care se porneşte de la o problemă particulară şi se ajunge la o soluţie generală. indiferent de subiectul său. această aranjare poate fi utilizată în orice discurs. de la problemă la soluţie. apoi se probează. trei idei . vorbitorul trebuie să urmărească.

Metode de întocmire a discursului Chiar dacă discursurile sunt diferite ca stil şi conţinut. • o concluzie sintetică. întocmirea lor trebuie să se facă adecvat. În domeniul întocmirii discursurilor. Orice act de comunicare are cel puţin două feluri de auditoriu: unul aflat la sfârşitul emiterii şi unul la sfârşitul recepţiei comunicării. punând o serie de întrebări specifice persoanei care va prezenta discursul: • care sunt punctele de vedere asupra problemei? . din nou. scopurile urmărite de vorbitor. reformulează propunerea. 2) Afirmă. se cer răspunsuri la întrebările: • promit eu ceva auditoriului? • ceea ce afirm este în concordanţă cu orientarea politică sau cu filosofia curentă? • poate fi cineva deranjat de ceea ce plănuiesc să spun? Putem obţine răspunsuri la aceste probleme. • reamintirea motivaţiei. Analizând un auditoriu la sfârşitul emiterii. spune ce ai spus şi spune din nou.3.4. încheierea trebuie să accentueze. Concluzia poate face legătura cu momentul de captare a atenţiei din introducere. prin alegerea şi prezentarea subiectului expus. şi vor avea la îndemână datele necesare. există două curente: 1) Spune ce ai de spus. în ordinea în care au fost ele analizate. arată punctele pozitive. cel puţin pentru aria lor de responsabilitate. Dar cum poate cel care face comunicarea să fie receptat? Numai rareori noi acţionăm unilateral. Aceasta trebuie să sublinieze viguros mesajul de transmis.57 principale ale cuprinsului. arată punctele negative şi demonstrează-le. Cei care întocmesc discursul ar trebui să se poată baza pe presupunerea că participanţii se vor pregăti corespunzător. dând astfel discursului un aspect circular. 4.

• Cum ne aşteptăm ca el să reacţioneze la această comunicare? • Cu ce auditoriu avem de-a face? Receptiv? Cald? Ostil? • Cât de mult este familiarizat cu subiectul? • Ce ton ar fi mai nimerit? Cald? Sobru? Analiza perceperii scopului şi auditoriului este un prim pas în atragerea de partea noastră a ascultătorului. deoarece această onestitate cu mine reclamă căutarea. . În pregătirea unui discurs. Freud considera că „a te autocunoaşte. este condiţia esenţială pentru ca o persoană să ajungă orator. ai zice. • Ce aşteaptă aceasta să audă de la noi. spunea el.58 • care îi este stilul? Rezervat? Umorist? Subtil? Candid? înşelător? îşi asumă riscul? • cum vorbeşte persoana? Cicero afirma despre orator: „unui orator trebuie să-i pretindem ascuţimea de minte a logicianului. memoria jurist-consultului. • Când va avea loc prezentarea. gesturile unui actor celebru. exprimare aproape ca a poetului. cugetarea filosofului. • Unde va avea loc prezentarea. vocea tragedianului şi. Majoritatea oamenilor pot ţine discursuri dacă se pregătesc. „Talentul. trebuie să aflăm: • Care va fi audienţa. De aceea nu se poate găsi nimic mai rar pe lume ca un orator desăvârşit. la aceasta trebuie să se adauge o cultură cât mai vastă. descoperirea şi acceptarea de informaţii despre sine şi o dorinţă de autoperfecţionare"." Ne confruntăm cu o serie de întrebări şi dacă analizăm auditoriul care recepţionează. Există un număr de lucruri pe care e important să le facem: 1) Cunoaşteţi-vă subiectul. constituie un efort uman deosebit. a fi complet onest cu tine însuţi.

un limbaj acceptabil. • Nu beţi prea mult înainte de a vorbi.59 2) Pregătiţi-vă subiectul. Nu este bine să fie ofensive. onestitate. vorbind în timp ce proiectaţi materialul şi asiguraţi-vă că stăpâniţi aspectele tehnice. Nu folosiţi termeni tehnici în faţa unui public obişnuit sau termeni generali în faţa unui public de experţi. Răspundeţi cinstit . 7) Îmbrăcaţi-vă adecvat. dacă este posibil. 4) Vizitaţi sala. sinceritate. recunoaşteţi. 5) Verificaţi echipamentul. • Dacă cei din public vor să pună întrebări. Pregătiţi-vă bine înainte. Dacă nu ştiţi suficiente lucruri. • Folosiţi ilustraţii transparente pentru retroproiector şi proiecţii de filme. spuneţi-le să le pună la sfârşit. Nu trebuie să fie complicate şi pot fi chiar autoironice. • Vorbiţi clar. entuziasm. Trebuie să ţinem cont de câteva aspecte ale limbajului: claritate. Câteva recomandări pentru orator • Cunoaşteţi-vă subiectul. „Vorbiţi pentru ceasul de pe peretele din fundul sălii. 8) Exersaţi-vă discursul. Pentru a vorbi cu talent este necesar să aflaţi întâi care va fi audienţa şi să . 3) Verificaţi ilustraţiile. o bună gramatică. dacă este posibil. 6) Exersaţi folosirea echipamentului." • Faceţi glume. veţi avea emoţii şi audienţa va simţi. Oamenilor le plac vorbitorii cu umor. Pregătiţi-vă acasă. vă va fi uşor să vă amintiţi ce aveţi de spus şi veţi trezi interesul audienţei. • Adaptaţi-vă auditoriului. Astfel.dacă nu ştiţi. dar un pahar cu alcool vă relaxează.

Dacă sunteţi prea blazat. iar publicul va deveni mai relaxat şi mai receptiv fată de dumneavoastră. Nu trebuie să fie o glumă complicată şi în nici un caz nepoliticoasă. Oricum. auditoriul se va plictisi. a casetofonului. Dacă staţi cu mâinile pe lângă corp veţi părea artificial. în cazul în care aţi prevăzut timp pentru întrebări. măcar aţi reuşit să umpleţi golul. dar şi dacă vă mişcaţi tot timpul veţi distrage atenţia celorlalţi. Amândouă aceste lucruri sunt vitale. Toată lumea are emoţii.. Dacă nu vi se pun întrebări.60 hotărâţi ce vreţi să spuneţi. dacă se poate. dar folosiţi-l ori de câte ori puteţi. Cel mai bine este să faceţi unele mişcări ocazionale. cu atât veţi avea mai multă încredere în forţele proprii. a partenerului. Acest lucru va sparge gheaţa. emoţiile mobilizează. Începeţi prin a familiariza publicul cu „regulile jocului"." şi puneţi întrebarea respectivă.. . Nu evitaţi să vă mişcaţi mâinile dar nici nu le fluturaţi tot timpul în faţa auditoriului. Cel mai bine ar fi să scrieţi numai titlurile şi subtitlurile pe bucăţi de hârtie sau carton şi să le aşezaţi în ordine. Publicul doreşte să faceţi o figură bună. Puteţi spune ceva de genul „în timp ce dumneavoastră vă gândiţi ce să întrebaţi. puneţi chiar dumneavoastră înşivă una sau două întrebări. Publicul speră şi doreşte ca expunerea să fie interesantă şi ca vorbitorul să prezinte cum trebuie informaţiile. riscaţi să păreţi artificial şi pompos. Ideal. precizaţi de la început cum veţi proceda. Dacă aveţi prea multe emoţii soluţia este să citiţi discursul cuvânt cu cuvânt. de ajuns să aruncaţi o privire la titluri şi veţi avea suficiente informaţii pentru a continua să vorbiţi. Demaraţi discursul cu o glumă. desigur. fapt întotdeauna stânjenitor. Din păcate. Glumiţi pe seama dumneavoastră sau a muncii dumneavoastră. ar fi să exersaţi discursul chiar în sala în care va avea loc evenimentul. poate aţi dori să ştiţi. Chiar dacă nu veţi fi întrebat nimic după aceea. Cu cât exersaţi mai mult. Încheiaţi cu mulţumiri şi acceptaţi aplauzele. Nu exageraţi cu umorul. e unica soluţie dacă nu puteţi să vă descurcaţi altfel. Fiţi încrezător în dumneavoastră înşivă şi vorbiţi clar. E desigur. Înainte de a începe. în faţa oglinzii. respiraţi adânc pentru a vă calma.

Fixaţi-vă volumul. volumul. Tonul poate fi superior şi inferior pe scala vocii. Oricum. Dacă nu variaţi semnificaţia. faceţi pauze. O frecvenţă mai mare denotă emoţie sau o acţiune rapidă neaşteptată. puteţi folosi o inflexiune crescândă (de la minim la maxim) spre a exprima o doză de siguranţă şi o inflexiune descrescândă pentru nesiguranţă. într-o altă ocazie sau pentru uz personal. Într-o frază. va trebui să vorbiţi tare pentru că mulţimea va absorbi sunetul. camera unde veţi vorbi. Un volum mai slab este. trebuie să ţinem seama şi de comunicarea verbală.timp să culeagă ideile. Nu se poate vorbi de o frecvenţă standard valabilă pentru orice cuvântare. adesea. Alternarea tonurilor evită monotonia şi direcţionează atenţia ascultătorului. Volumul este o altă tehnică verbală care poate da măreţie cuvântării dumneavoastră. Folosiţi acea frecvenţă ce conferă măreţie prezentării pe care o faceţi. iar auditoriului . Cum folosiţi inflexiunile vocii pentru a transmite ideile sau informaţiile? Controlaţi frecvenţa. Pauza vă dă dreptul să vă reglaţi respiraţia. Dacă vorbiţi prea repede. cuvântul va fi neinteligibil. În întocmirea şi prezentarea unui discurs. nivelul şi pauzele în vorbire? Folosiţi vocea în aşa fel încât să creaţi interes. astfel încât auditoriul să „vă digere" spusele.61 Păstraţi întotdeauna o copie a discursului şi a ilustraţiilor. apoi micşo-raţi-1 şi măriţi-1 pentru a obţine efectul scontat. cercetaţi în prealabil sala. ca să le puteţi utiliza din nou. iar o frecvenţă mai joasă denotă calm sau oboseală. Dacă este posibil. va avea de suferit semnificaţia. modul cel mai eficient de a obţine efectul dorit. Nu vă grăbiţi niciodată în cuvântul dumneavoastră. dar dacă vorbiţi prea încet. Când sala va fi plină. Pentru a folosi tonul eficient. Schimbaţi volumul pentru a sublinia o idee. nu întrerupeţi foarte des cu pauze şi nu divizaţi discursul. . Folosiţi un ton convenabil. Pauzele din vorbire au acelaşi rol ca punctuaţia în scriere. ar trebui să dovediţi calităţi de cântăreţ. puteţi pierde atenţia auditoriului.

O bandă de magnetofon şi o oglindă vă pot fi de mare ajutor. Nu plictisiţi asistenţa cu introducerea. verificaţi-vă discursul în faţa unui ascultător critic. Puteţi începe o dată cu primul discurs. puteţi articula cum trebuie un cuvânt. Urmărind reacţia vă veţi muta atenţia de la propria persoană la auditoriu acolo unde. În orice caz. Puneţi-vă în gând să începeţi prin a vorbi cu voce tare. Un alt moment important este apariţia în public. cei mai îndreptăţiţi să ne apreciem discursurile. Articularea este arta de a vorbi inteligibil şi a emite sunete potrivite folosind buzele. De fapt. este vorba de introducere şi trecerea către primul punct principal. dinţii şi limba. de fapt. Ţinuta trebuie pusă la punct. Asta vă ajută foarte mult să treceţi de primul şi cel mai dificil minut. Ascultaţi-vă vorbind şi faceţi-vă cuvintele distincte şi inteligibile. Fiţi vioi şi activ. Suntem. prezentarea şi organizarea comunicării verbale se bazează pe formula: „fii scurt şi concis". ea nu trebuie să fie. lăsaţi-o să audă punctele principale. Lungimea expunerii este un element crucial. sigură. Toţi ne lovim de această spaimă a scenei. . Unele aspecte privind comunicarea neverbală Sindromul păunelor transpirate. pur şi simplu. Totdeauna trebuie să fiţi pregătit să depăşiţi teama de scenă. dar să nu scăpaţi din vedere pronunţia sa. pentru a nu crea impresii negative înainte de a începe să vorbiţi. Cunoaşteţi înainte ceea ce aveţi de spus şi după aceea. foarte încrezător.62 Articulaţia şi pronunţia trebuie să le luaţi în considerare în expunerea dumneavoastră. Trageţi aer adânc în piept şi cercetaţi auditoriul. Se formează deja o impresie despre dumneavoastră. alţii au probleme de ordin fizic. Unii devin puţin nervoşi. De regulă. nu vă scuzaţi. Desigur. probabil. Studiaţi „la rece" primele paragrafe din lucrare. Ambele indică comanda orală pe care o daţi limbii. Stabiliţi un contact vizual cu auditoriul şi urmăriţi reacţia. ca vorbitor. spuneţi. Dacă se poate. Folosiţi gesturi naturale. maxilarul.

priviţi şi vorbiţi spre cei care vă ascultă. nu îl fixaţi cu privirea. Folosiţi expresia feţei. • nu citiţi tot textul de la planşe. Este cea mai bună metodă de a obţine feed-back-ul auditoriului şi de a reţine atenţia. Nu este nimic magic m lucrul cu mâinile. • dacă folosiţi proiecţia. cel puţin. Nu-1 puteţi trezi. simplu şi poate fi observat (citit). dar. se reţine aproximativ 65%. • asiguraţi-vă că mijlocul vizual este clar. priviţi-l uneori. nu vă întoarceţi. • verificaţi scrierea şi punctuaţia. Folosiţi ajutoarele vizuale pentru a vă face înţeles. dar nu exageraţi. Plictisiţi auditoriul. Nu va trebui să zâmbiţi sau să vă miraţi în continuu. asiguraţi-vă că toţi îl pot vedea. pe câte unul din picioare. rugaţi pe cineva să manipuleze aparatul. Dacă le folosiţi. • nu le folosiţi exagerat. ci atât cât este necesar. Folosirea mijloacelor vizuale: • nu staţi între auditoriu şi mijlocul vizual. dacă nu ştiţi că a adormit. Nu vă aplecaţi deasupra pupitrului. • să aveţi puse în ordine mijloacele vizuale. Folosiţi-le însă cu prudentă. Gesturile reprezintă o altă formă a comunicării neverbale. O apariţie corespunzătoare oferă încredere şi reduce teama de scenă. • nu vorbiţi cu faţa către planşe. Faceţi publicul să simtă că îl priviţi şi îi vorbiţi. faceţi-o natural. înapoi sau lateral. Oricum. Nu vă lăsaţi greutatea alternativ.63 dar nu artificial. Comportaţi-vă de parcă aţi fi implicat într-o discuţie. • nu folosiţi o planşă până când discursul nu permite acest lucru. . nu vă balansaţi înainte. Trebuie să stabiliţi un contact vizual cu auditoriul. imediat. atunci când se adaugă elemente de vizualizare.

Ţineţi-vă discursul. bravaţi tot timpul. atunci trebuie să faceţi ceva pentru a-1 trezi din somn. „Vă rog să vă opriţi aici pentru că vreau să răspund la întrebarea pe care mi-aţi pus-o". Dacă nu vă vine în cap nici o glumă sau lucru interesant. Cei care fac pe deştepţii sunt mai dificili. Un auditoriu vioi este un avantaj. Dacă toţi cei din public sunt împotriva dumneavoastră. ocazional. E de ajuns să-i puneţi la punct: „aveţi dreptul la propria opinie. Cei care întrerup tot timpul nu sunt iubiţi de public. va îmbunătăţi felul în care prezentaţi informaţiile. dacă provocaţi deliberat auditoriul cu declaraţii controversate. înainte ca publicul să se plictisească. Nu este drept faţă de ceilalţi să permiteţi întreruperi constante. schimbaţi-vă tonul vocii sau folosiţi mai multe ilustraţii. dacă manifestă entuziasm faţă de ceea ce spuneţi. Bravaţi dacă puteţi. de obicei. Discursul dumneavoastră are ca scop trezirea acestui entuziasm de la început. pentru că va spori entuziasmul propriu. Aceştia aşteaptă. de persoane care vă întrerup şi sunt încântate dacă reuşesc să vă supere sau să vă umilească. Dacă simţiţi în timpul expunerii că publicul se plictiseşte. scurtaţi-1 cât mai mult posibil şi luaţi-o ca pe o lecţie. atât de dragul mândriei personale. .64 Să intuim care ar putea fi atitudinea ascultătorilor. Majoritatea celor din public vor fi de partea dumneavoastră dacă veţi avea parte. momentul ca să pună o întrebare. Opriţile ferm după câteva minute. atunci trebuie să fiţi pregătiţi pentru astfel de reacţii. S-ar putea să nu fie vina dumneavoastră. Această senzaţie vă va încuraja şi susţine. Desigur. învăţaţi să detectaţi aceste persoane de la început. Este un dezavantaj dacă sunteţi întrerupt sau hărţuit tot timpul. cât şi pentru că un asemenea comportament din partea publicului nu trebuie tolerat. dar restul publicului vrea să audă ceea ce am spus". care este de fapt un pretext pentru a ţine un lung discurs despre propria părere. Un auditoriu vioi poate fi un avantaj sau un dezavantaj.

le place foarte mult ceea ce fac. Este necesar un plan. Tipuri de discurs Discursul spontan şi discursul pregătit din timp Vorbirea spontană este ceea ce facem atunci când ni se cere să dăm răspunsuri pe durata unei şedinţe sau când ni se cere să luăm cuvântul în cadrul unei adunări. Aceasta nu înseamnă că vom scrie un material detaliat şi apoi vom memora cuvânt cu cuvânt. să facă judecăţi asupra auditoriului şi să ia hotărâri asupra punctelor principale şi ajutătoare. Ei gândesc înainte de a vorbi. vorbitorul. şi aceasta fiindcă s-au documentat. Ei apar ca oameni care stăpânesc profund subiectul şi se simt minunat în rolul de vorbitori. avem nevoie de multă încredere în forţele proprii.5. ci înseamnă că va trebui să ne planificam şi să exersăm cu atenţie prezentarea. Riscuri în întocmirea si realizarea discursului . Indivizii care pot prezenta rapoarte spontane şi elaborate sunt de invidiat. Oricum. lucru care le permite să fie direcţi. 4. cuvintele şi expresiile folosite la vremea efectuării discursului vor fi spontane şi naturale. spun ce au de spus. chiar dacă are la dispoziţie câteva secunde. concluzionează şi încheie. au fost de mai multe ori în această postură sau au devenit experţi ai unui subiect de mai multă vreme şi ştiu cum să-1 prezinte pe moment. subliniază ideile de bază. Folosind cei şase paşi de comunicare. trebuie să aibă capacitatea să-şi aşeze gândurile într-o ordine coerentă. Câteva rânduri pe un carneţel sau 10 secunde de gândire aprofundată reprezintă o cheie a succesului comunicării. Pentru aceasta.65 4. Este ceea ce facem când trebuie să vorbim în public.4. spontani şi receptivi la feed-back.4. de stăpânirea subiectului şi de darul unei gândiri independente.4. De fapt. fără a fi avertizaţi dinainte de acest lucru si fără o pregătire prealabilă. Vorbirea elaborată face referire la unele situaţii în care avem la dispoziţie largi posibilităţi de pregătire a cuvântului.

scurte şi să reţină atenţia. de ce.66 Capcane în comunicare: • capcana sprijinului vizual (ilustrarea vizuală) să prezinte exemple de oameni fără a lăsa impresia de discriminare. ce.să nu lăsăm ascultătorilor simţământul de frustrare sau de ridicol. • Explicaţia — în trei moduri: o definiţie . cuvinte (sintagme) cu conţinut etnic sau rasial. • Mărturiile (declaraţiile) . Vorbirea în glumă este cea mai propice modalitate de exprimare. o analiză . O cale de a obţine aceasta este discutarea lor în termenii înţeleşi de ascultători. sunt prezentate în grupuri de câte două sau trei. frază.o simplă explicaţie în termeni uzuali. Destul de des. dacă ştiţi cum să lucraţi cu ele. cum. • capcana etnică/rasială - folosirea unor cuvinte poate fi contraproductivă. Remedii potenţiale pentru înlăturarea unor slăbiciuni: • Exemplele . Trebuie redactate simplu şi să fie uşor de înţeles. Să evităm orice glumă.să fie potrivite.asemănător cu definirea. unde.mijloc de susţinere a opiniilor dumneavoastră. ca să accentuaţi diferenţele.împărţirea subiectului pe care îl abordaţi în părţi mici şi pe probleme. o descrierea . Arătaţi-le sursa exactă a statisticilor dumneavoastră.folosiţi comparaţia. pentru a realiza impactul necesar. ca: cine. în care oamenii mai sensibili fac de multe ori greşeli. dar de obicei mai . • Statisticile . • Comparaţia şi contrastul .pot fi mijloace excelente de sprijin. şi contrastul. când. • capcana religioasă . ca să dramatizaţi similitudinile dintre două obiective sau situaţii.

67 personală şi mai subiectivă. Materialul ajutător are „o soră geamănă". numită logica. . Capacitatea de convingere şi credibilitatea (sau acceptarea informaţiilor dumneavoastră) depind de calitatea materialului ajutător. revelator şi accesibil. Faceţi ca acesta să fie simplu.

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful