I. Introducere I.1.Definitia si Clasificarea hormonilor I.2.Receptori hormonali I.2.1.Receptori membranari I.2. 2.Receptori intracelulari I.3. Transportul şi reglarea secreţiei hormonilor I.4.

Mecanismul de acţiune al hormonilor I.4.1. Mecanismul de acţiune al hormonilor hidrofili I.4.2. Mecanismul de actiune al hormonilor hodrofobi II.HORMONII VERTEBRATELOR II.1.Hormoni cu structura poli-peptidica si proteica II. 1.1.Hormoni pancreatici II.1.1.1.Insulina II.1.1.2. Glucagonul II.1.1.3. Somatostatina II.1.2.Hormoni hipotalamici si hipofizari II.1.2.1. Hormoni hipotalamici II.1.2.2. Hormoni adenohipofizari II.1.2.3. Hormoni neurohipofizari II. 1.3.Hormoni care reglează homeostazia calciului II.1.3.1. Parathormonul (PTH) II.1.3.2. Calcitonina II.1.3.3. Calcitriolul II.1.4.Hormonii glandei timus II.1.5.Hormonii gastro-intestinali II.1.6.Eritropoetina II.1.7.Inima- organ endocrin? II.2.Hormoni derivati de aminoacizi II.2.1.Hormonii glandei tiroide (Tiroidieni) II.2.2. Hormoni suprarenalieni II.2.2.1. Hormoni medulosuprarenalieni II.2.2.2. Hormoni corticosuprarenalieni II.2.3.Hormonii epifizei II.3.Hormoni sexuali II.3.1. Hormoni androgeni II.3.2. Hormoni estrogeni II.4.Hormoni tisulari II.4.1.Neurotransmitatori II.4.2.Hormoni derivati de la acizi grasi II.4.2.1.Prostaglandinele(PG) II.4.2.2.Tromboxanii(TX) II.4.2.3.Leucotrienele(LT) III.HORMONII NEVERTEBRATELOR III.1.Hormonii crustaceelor III.2.Hormonii insectelor IV.FITOHORMONII

2

I.Introducere Introducerea termenului de hormon a fost făcută de E.Starling pentru a desemna acele substante sintetizate in organism care au proprietetea de a stimula sau excita diferite organe,tesuturi sau procese biochimice si fiziologice.HORMONII sunt definiti ca fiind substanţe chimice elaborate de o celulă sau grup de celule specializate (numite celule endocrine) şi care sunt transportat e prin sistemul circulator la o celulă ţintă care răspunde printr-o modificare a funcţiei sale. Celulele ţintă sunt acele celule care sunt capabile să recepteze şi să răspundă la un mesaj hormonal. In 1909 C.I.Parhon a publicat prima carte de endocrinologie din lume care cuprinde glandele cu secretie interna. In 1999 ,D.C Cojocaru sustine ca la acea vreme(1905),denumirea de hormon este justificata daca tinem cont de faptul ca nu se cunostea decat foarte putini reprezentanti ai acestei clase(secretina,adrenalina etc.)care manifestau actiunea de excitare.Mai tarziu ,dupa descoperirea altor hormoni,s-a demonstrat faptul ca actiunea lor nu consta numai in stimularea diferitelor procese din organism ci,deseori, le pot inhiba. Dar,pentru ca termenul”hormon”a intrat deja in uz,el este folosit in continuare chiar daca denumirea generica a acestor compusi nu concorda deseori cu actiunea lor. Hormonii reprezintă clasa de compuşi chimici prin intermediul cărora se realizează principala cale de comunicare intercelulară. Această comunicare se impune la organismele pluricelulare deoarece este necesara coordonarea diferitelor funcţii ale unor celule îndepărtate. Din aceste considerente această clasă de compuşi chimici se mai numesc şi mesageri,reglatori chimici sau molecule semnal fiind sintetizaţi şi eliberaţi de anumite celule şi care transportă o anumita informaţie de la o celulă la alta. Pentru acelaşi hormon, diferite celule pot răspunde diferit, în funcţie de receptorul hormonal cu care a interacţionat hormonul. Coordonarea răspunsurilor diverselor celule la semnalele venite din exterior (sau interior) se face atât de sistemul hormonal cat şi de sistemul nervos. Comunicarea nervoasă se face într-un timp foarte scurt (milisecunde) pe când comunicarea hormonală se face intr-un timp mai îndelungat (secunde, minute sau chiar ore), dar ambele sisteme operează cu ajutorul moleculelor semnal. Sistemul format din hormonii produşi de glandele endocrine şi ţesuturile (celulele) ţintă alcătuiesc sistemul endocrin, sistem ce asigură comunicarea între diferite ţesuturi (celule) componente ale organismului. In 1978,prof,dr.doc.L.Enescu scrie ca hormonii au actiune biocatalitica ca si vitaminele ,dar se deosebesc de acestea intrucat au origine endogena(fiind produsi de insusi organul asupra caruia actioneaza)si structuri chimice diferite.Ca si vitaminele,hormonii pot fi extrasi dintr-un organism si administrati altuia sau pot fi preparati sintetic si administrati organismelor deficiente.

2

I.1.Definitia si clasificarea hormonilor Hormoni care respectă definiţia clasică, că sunt .sintetizati si secretati de către celulele producătoare (endocrină) şi ajung la celula tinta prin sistemul circulator se numesc hormoni endocrini. Hormonii paracrini, nu respectă conceptul clasic de hormoni in sensul că sunt sintetizaţi şi secretaţi de o celulă, acţionând asupra celulelor invecinate, fără a ajunge în torentul circulator (ex. somatostatina produsă de celulele D pancreatice, acţionează asupra celulelor A sau B pancreatice invecinate). Hormonii autocrinl, sunt secretaţi de către o celulă în spaţiul extracelular şi de aici acţionează ca mesager asupra propriei celule producătoare (ex. interleukina se sintetizează in limfocitele T şi determină proliferarea lor). Hormonii paracrini şi autocrini sunt consideraţi hormoni locali. Linii hormoni pot fi endocrini pentru un ţesut şi paracrini pentru alt ţesut. Neurohormonii sunt o categorie specială de substanţe chimice produse de către celulele nervoase eliberate în sânge prin terminaţiile axonalc si apoi vehiculate prin sistemul circulator până la celulele ţintă. Prin intermediul neurohormonilor sistemul nervos este legat de sitcimil endocrin. Datorită heterogenităţii structurale cât şi varietăţii răspunsului celular nu există un criteriu unic de clasificare a hormonilor. De aceea sunt mai multe criterii de clasificare a hormonilor. I) In 2005 Valeriu Atanasiu clasifica hormonii astfel: Clasificarea hormonilor după solubilitate: a) hormoni hidrosolubili hormonii peptidici hormonii proteici hormonii derivaţi din aminoacizi b) hormoni liposolubili (hidrofobi) - hormonii stcroizi - hormonii tiroidieni

2

Clasificarea hormonilor după structura chimică: • hormonii derivaţi din aminoacizi: Tabelul 2.1 Hormonul Aminoacidul Locul de sinteză precursor Dopamina Tyr hipotaiamus, medulosuprarenală medulosuprarenală medulosuprarenală, nervii periferici bazosofile, celule ce se regenerează ficat, nervi simpatici glanda tiroidă, ţesuturi periferice care realizează conversia T3 la T4

Epinefrina (adrenalină) Tyr ;,.n-| liii-jfrina Tyr (noradrenalină) Histamina His Serotonina 3,5,3 Triiodotironina Trp Tyr

hormoni polipeptidici, proteici şi glicoproteici Tabelul 2.2 Hormonul Numărul de resturi aminoacidice Hormonul eliberator al 3 tireotropinei (TRH) Met-encefalina 5 Leu-encefalina 5 _______ Angiotensina 8 II _____ Vasopresina 9 (ADH) Oxitocina 9 Hormonul eliberator al 10 gonadotropinelor Somatostatină 14 Gastrina 17 Hormonul melanocitostimulator Secretina Polipeptidul intestinal vasoactiv (VIP) 27 27 28

Locul de sinteză Hipotalamus Hipotalamus Hipotalamus Sânge Neurohipofiză Neurohipofiză Hipotalamus Hipotalamus Mucoasa gastrică şi duodenală Hipofiza anterioră Duoden şi jejun Duoden şi jejun

2

corticotropină) I lormonul eliberator de 29 31 32 33 36 39 41 Celulele A(a) pancreatice Hipofiza anterioară Celulele C tiroidiene Duoden şi jejun Celulele F pancreatice Hipofiza anterioară Hipotalamus corticotropină (CRH) Peptidul inhibitor 43 gastric Hormonul eliberator al 44 hormonului de creştere (GRH) Insulina 51 Factorul de creştere epiderma! Factorul de creştere asemănător insulinei (IGF II) Somatomedina (IGF-I) Hormonul paratiroidian (parathormonul) Interleukine Prolactina Hormonul tiroidostimulator (TSH) Hormonul luteinizant (LH) Gonadotropina corionică (hCG) Hormonul foliculostimulator 53 67 70 84 Variabile 198 209 215 231 236 Duoden şi jejun Hipotalamus Celulele B ((3) pancreatice Glandele salivare Ficat Ficat Celulele paratiroide Celulele albe din sânge Hipofiza anterioară Hipofiza anterioară Hipofiza anterioară Placenta Hipofiza anterioară 2 .Glucagonul B-endorfma Calcitonina Colecistokinina Polipeptidul pancreatic Hormonul adenocorticotropic (ACTH.

etc. glucagonul e) hormoni trombocitari: tromboxan f) hormoni limfocitari: leucotrienele g) hormoni suprarenalieni: epinefrina. corsitol. colecistokinina. growth hormone) .tireotropina. TSH (thyroide stimulating hormone) prolactina (PRL) c) hormoni gastrointestinali.• hormoni steroizi: estradiolul estrona testosterona 1. luteinizing hormone. secretina. adenocorticotripic hormone) gonadotropina (Gn) (LH.corticotropina (ACTH. PG) endoperoxizi prostaglandinici (PGG2 şi PGH2) prostaciclina (PGL) . insulina. aldosteronă h) hormoni din rinichi. norepinefrina. d) hormoni pancreatici.tromboxani (TX) leucotrienele (LT) Clasificarea hormonilor după locul (organul) de producere: a) hormoni hipotalamici: -hormoni eliberatori ai tireotropinei(TRH) . FSH follicle stimulating hormone) . renina i) hormoni din ţesutul miocardic atrial: polipeptidul natrinuretic Clasificarea după interdependentă sistem endocrin cu cel nervos Sistemul endocrin cuprinde trei nivele ierarhice: 2 . gastrina.hormoni eliberatori ai somatostatinei(GH-RIH) -hormoni eliberatori aigonadotropinelor(Gn-RH) -hormoni eliberatori ai corticotropinei (CRH) -hormoni eliberatori ai somatotropinei (GH-RH) b) hormoni hipofizari: somatotropina (GH.25 dihidroxicolecalciferolul cortisol aldosteronă • hormoni eicosanoizi (derivaţi de la acidul arahidonic): prostaglandinele primare (clasice.

medulosuprarenali.D.Nivelul I cuprinde hormoni hipotalamici şi alţi hormoni care provin (embriologic) din ţesut nervos (ex. 2)In functie de glanda care ii secreta.timusului.De exemplu hormonii gastro-intestinali. celulele C din tiroidă şi multe celule ale mucoasei gastrointestinale) Nivelul II cuprinde hormoni ce sunt influenţaţi direct sau indirect de sistemul nervos (adenohipofiza. insulele pancreatice şi paratiroidele) Nivelul III cuprinde hormonii elaboraţi în cortexul adrenalelor. care sunt dependenţi de hipofiza anterioară. II ) In 1999.neurohipofizari.corticosuprarenali. rezultând hormonul activ.Din acest punct de vedere se disting mai multe clase de hormoni:tiroidieni.hormonii exercita actiunea in organul in care au fost sintetizati. Hormonii tisulari sunt sintetizati si secretati de catre alte tesuturi a caror a caror functii sunt total diferite de cele ale glandelor endocrine.Prof. medulosuprarenale. Majoritatea hormonilor sunt sintetizaţi şi secretaţi în formă activă. tiroidă şi gonade.şi apoi cel pro-.Uneori. Există şi hormoni ce sunt sintetizaţi şi depozitaţi în glanda respectivă într-o formă inactivă de pro-hormon sau chiar prepro-hormon.hormonii se impart in doua clase:Hormoni propriu-zisi si hormoni tisulari.dr.hormonii hipofizei intermediare. Hormonii propriu-zisi sunt sintetizati si secretati numai de catre tesuturi specializate ale organismului anumal.C. din care prin modificări mici (proteoliză) se eliberează fragmentul pre.numai de glande endocrine.paeatiroidieni.De cele mai multe ori ei sunt transportati de catre sange spre alte organe si tesuturi ale caror functii biochimice si fiziologice le influenteaza.pancreatici si gonadali 2 .epifizei .adenohipofizari.Cojocaru clasifica hormonii astfel: 1) In functie de originea lor.

3)Dupa natura lor chimica hormonii se impart in 3 clase: a)Hormoni derivati de la aminoacizi.Acestia sunt utilizati fie sub forma legata in catene polipeptidice,fie sub forma libera.In urma acestor procese ei sunt transformati in hormoni capabili sa-si indeplineasca functiile lor specifice. b)Hormoni cu structura pilopeptidica si proteica.Din aceasta clasa fac parte hormonii reglatori ai hipotalamusului,hormoni hipofizari,hormoni pancreatici si hormoni paratiroidieni c)Hormoni cu structura steroidica sunt hormonii corticosuprarenali si cei gonadali. d)In afara de aceste trei clase ,unii autori mai diferentiaza si a patra categorie de hormoni,ceiderivati de la acizii grasi.Acestia sunt mai putin numerosi,fiind mai degraba substante cu actiune hormonala. e)In prezent se mai utilizeaza o clasificare a hormonilor in functie de regn si apartenenta sistematica a organismelor la care se face referire ,existand din acest punct de vedere hormoni specifici vertebratelor ,hormonii insectelor,fitohormoni etc f)O alta clasificare se face in functie de procesele asupra carora actioneaza.Astfel se impart in trei clase: 1)hormoni metabolici 2)hormoni morfogenetici 3)hormoni cinetici sau organotropi 4)hormoni endocronicinetici I.2. Receptori hormonali Receptorul-este un element structural al celulei tinta care primeste mesajul declansat,reprezentand deci vectorul de transmisie intre semnalul primit si primul raspuns. Receptorii hormonali pot fi de două tipuri: .receptori membranari si receptori intracelulari I.2.1 Receptorii hormonali membranari sunt de obicei de naturii glicoproteică şi sunt componente ale celulelor ţintă. Rceptorul hormonal trebuie să aibă proprietatea că recunoaşte hormonul, îl fixează şi apoi iniţiază evenimentele care se constituie drept răspuns celular specific, la mesajul hormonal. Ţinând cont de faptul că în fluidul extracelular hormonii sunt prezenţi în concentraţie mică (aproximativ 10 -15 – 10 -9mol/l) rezultă că receptorii hormonali din membrana plasmatică trebuie să aibă o mare specificitate pentru a putea distinge dintre multe alte molecule pe cea a hormonului faţă de care are o mare afinitate (fig.2. l.)

2

Fig.2.1. Specificitatea receptorilor hormonali Hormonii iniţiază efectele lor biologice la nivelul celulelor ţintă după ce hormonul se leagă la receptorul corespunzător. Receptorii sunt proteine ce diferă prin specificitatea lor pentru liganzi (hormoni) şi prin localizarea lor în celulă. Prof.dr.Elena Cristea sustine in 1991 ca interacţiunea hormon-receptor este aseamanatoare interactiunii unei enzime cu substratul ei,legarea hormonului la receptor facandu-se prin forte slabe,necovalente,specificitatea interactiunii fiind asigurata de complementaritatea sterica a hormonului si a situsului de legare de pe receptor. Receptorii membranari au dimensiuni mai mari decat ale hormonilor. Legea hormonilor este ireversibila: In complexul hormon receptor se produc modificări conformaţionale, care se transmit altor intermediari pentru obţinerea unui răspuns celular. în structura proteinei cu rol de receptor hormonal se află cel puţin două domenii active, unul pentru fixarea hormonului şi celălalt care transduce (prelucrează şi transmite) semnalul extern unui mecanism efector intracelular. Prin acest mecanism se va genera răspunsul celular. Multe proteine receptori hormonali sunt proteine oligomere sau proteine multidomeniale. Pentru echilibrul chimic, scris mai sus, între hormon şi receptor se poate calcula constanta de disociere a complexului HR astfel:

Cu cat valoarea acestei constante este mai mica cu atat afinitatea receptorului pentru hormon este mai mare. Interacţia între hormon şi receptor se realizează prin forţe slabe, necovalente, asemănător interacţiei enzimei cu substratul. Hormonii hidrosolubili au receptori în membrana plasmatica. Intensitatea răspunsului celular la acţiunea unui hormon depinde de numărul de receptori şi de gradul lor de ocupare cu ligandul. Procesul de ocupare a receptorilor cu hormon (ligand) prezintă fenomenul de saturaţie. Dacă se reprezintă fracţiunea de receptori ocupaţi în funcţie de concentraţia hormonului liber (nelegat) se obţine:

2

Curba obţinută este un arc de hiperbolă. Palierul curbei corespunde ocupării cu ligand a tuturor situsurilor de legare. Concentraţia hormonului corespunzătoare situaţiei când 50% din situsurile de legare sunt ocupate,conduce la valoarea numerică a lui Kd. Numărul de receptori de pe suprafaţa unei celule variază între 4 X l O3-105. Deşi specificitatea rceptorilor pentru anumiţi hormoni este mare, este posibil ca un receptor să lege şi alte substanţe analoage. Se poate astfel defini drept agonisi, un compus chimic, altul decât hormonul specific, care se leagă la un receptor iar legarea acestuia determină un răspuns celular. Prin contrast cu aceştia se definesc antagonistii, care sunt compuşi chimici, alţii decât hormoni care se pot lega la un anumit receptor,dar legarea sa nu declanseaza raspuns celular. De regulă, există o proporţionalitate între gradul de ocupare a receptorilor şi intensitatea răspunsului biologic. Există situaţii, pentru unii hormoni, la care răspunsul celular maxim este obţinut chiar atunci când numai o fracţiune din receptori sunt ocupaţi. Receptorii ce sunt ocupaţi când concentraţia hormonului creşte peste cea corespunzătoare obţinerii unui răspuns biologic maxim, se numesc receptori de rezervă.Numărul de receptori pentru un anumit hormon poate fi reglat de către nivelul concentraţiei hormonului corespunzător în sânge. Scăderea numărului de receptori datorată creşterii concentraţiei hormonului (în mod prelungit) determină o desensibilizare a ţesutului. Această situaţie cunoscută ca „down regulation" este întâlnită la mulţi hormoni, ca de exemplu: FSH, LH, GH, TRH, catecolamine, glucagonul, insulina. Situaţia în care creşte numărul de receptori la creşterea concentraţiei hormonului este cunoscută ca „up regulation". Prolactina şi angiotensina II sunt hormonii la care s-a remarcat acest fenomen. Fenomenul de „down regulation" se poate explica prin aceea că scăderea numărului de receptori la o stimulare celulară prelungită se face prin endocitoza complexelor hormon-receptor (HR) urmată de degradarea intracelulară a receptorului. O interpretare ce ar putea fi dată scăderii numărului de receptori este aceea că reprezintă un mijloc de adaptare a răspunsului ţesuturilor ţintă la prezenţa unor concentraţii hormonale mai mari decât cele normale.

2

Unul din mecanismele cunoscute de reglare a activităţii receptorilor este modificarea lor prin fosforilare reacţie catalizată de proteinkinaza specifică. Mecanismul acesta de fosforilare a receptorilor este valabil pentru majoritatea receptorilor, dar cel mai bine caracterizat este cel al receptorului P-adrenergic. Receptorul p-adrenergic prezintă proprietatea că fără ligand (liber) nu este substrat al kinazei, deci nu se fosforilează. Prin fosforilare receptorul (3-adrenergic se inactivează. Reacţia de fosforilare se produce la resturi de serină din structura complexului hormonreceptor. Complexul hormon-receptor după fosforilare (inactivare) este internalizat prin endocitoza. In veziculele în care are loc endocitoza, receptorul este defosforilat şi astfel dacă concentraţia hormonului circulant scade, receptorii pot fi redistribuiţi pe membrana plasmatică asigurându-se astfel recircularea lor. Receptorul P-adrenergic este o proteină transmembranară care arc capătul N-terminal în spaţiul extracelular, iar capătul C-terminal în spaţiul citosolic. în porţiunea extracelulară prezintă două lanţuri oligozaharidice (glicozilare la resturi de asparagină). în grosimea membranei cuprinde 7 segmente elicoide, hidrofobe, paralele (Fig.2.3.)

Fig.2.3 Receptor β-adrenergic (model) în membrana plasmatică Resturile de serină ce se fosforilează în prezenţa kinazelor specifice se găsesc în segmentul Cterminal, intracelular. Hormonul are situsul de legare într-un buzunăraş delimitat de elicele transmembranare şi este localizat pe faţa externă. Se cunosc următoarele tipuri de receptori membranari: Receptori legaţi de proteinele G

2

Prin legarea acetilcolinei la un asemenea receptor se va permite Na+ să treacă în interior.GMPc. DAG. Fosforilarea la resturile de tirozină nu se face în mod curent în prezenţa diferitelor kinaze. Sistemul efector este responsabil de sinteza „mesagerilor secunzi”(AMPc. IPs. Complexul hormon-receptor transmite semnalele prin intermediul proteinei G unui sistem elector. Receptorii insulinei şi ai unor factori de creştre ( PDGF. fapt ce va permite trecerea unor ioni specifici. din aceste considerente această fosforilare este un „eveniment" ce se asociază cu procesul de proliferare celulară. Aceşti receptori din punct de vedere structural conţin şapte segmente elicoidale transmembranare asemănător receptorului Padrenergic. Prin fixarea hormonului de receptor se declanşează autofosforilarea la 2 . etc) dispun de un astfel de mecanism de reglare. EGF. iar K+ în exteriorul celulei ţintă. Receptori legaţi de canale ionice Fixarea li gândului (H) induce modificarea conformaţională a acestui tip de receptor. Această trecere produce o modificare a potenţialului electric membranar -exemplu: receptorii pentru acetilcolină de la nivelul joncţiunilor neuromusculare. Mesagerii secunzi vor conduce la obţinerea răspunsului celular.Se numesc proteinele G deoarece fixează nucleotide cu guanină. Receptori asociaţi cu proteinkinaze tirozin specifice Aceşti receptori prezintă proprietatea că au activitate intrinsecă de tirozinkinaze (fosforilează resturile de tirozină) şi în aceelaşi timp sunt substratul acestor enzime. Ca2+).

factorul de creştere al endoteliului vascular (VEGF) la receptorul specific se produc modificări conformaţionale ale acestuia care determină activarea domeniului catalitic localizat in partea citosolică a receptorului. 2. Activitatea tirozinkinazică persistentă datorită mutaţiilor. factorul de creştere derivat din plăcuţe (PDGF). 2 .2.Prin reacţia de autofosforilare a receptorului creşte efeicienţa acestuia ca proteinkinază. urmate de un segment transmenbranar.5. Subunităţile P conţin două domenii ce prezintă activitate proteinkinazică. Punţile disulfurice leagă subunităţile a şi p. receptor PDGF şi VEGF Subunităţile a sunt extracelulare. receptor insulinic şi IGF-1 . factor de creştere asemănător insulinei (IGF-1). astfel sunt fosforilate unele proteine celulare. factorul de creştere al nervilor (NGF).). urmate de autofosforilarea resturilor de tirozină din domeniul catalitic citosolic al subunităţilor β. şi apoi capătul C-terminal în citoplasmă. care reprezintă răspunsul celular. receptor EGF şi NGF 3. în ceea ce priveşte receptorul insulinei acesta din punct de vedere structural este un heterotetramer α2β2(Fig. factorul de creştere epidermal (EGF). Prin această legare a hormonului de receptor se produc modificări conformaţionale ale receptorului. face ca aceşti receptori să faciliteze şi proliferarea malignă (aberantă) a celulelor.5. subunităţile P au capetele N-terminale extracelulare.resturi de tirozină ce are drept consecinţă alterarea funcţiei sale. Fosforilarea resturilor de tirozină din proteinele ţintă activează proteinele care induc proliferarea şi diferenţierea celulară.2. Fig. Legarea insulinei la receptor se face la nivelul lanţurilor a. situaţie întâlnită la diferite tipuri de cancere.Prin fixarea ligandului (insulina. Receptori asociaţi proteinkinazelor tirozin specifice 1.

Viaţa hormonilor este relativ scurtă. Aceşti hormoni fie penetrează membrana plasmatică a ţesuturilor . de unde complexul format reglează viteza de transcriere a genei.ţintă prin difuzie fie sunt ajutaţi de anumite proteine. fie prin intermcdiul hormonilor hipotalamici care stimulează eliberarea tropinelor sau inhiba elibererea acestora. Receptorii acestor hormoni sunt nucleari. 2 . Multe glande endocrine (tiroide. Transportul şi reglarea secreţiei hormonilor Hormonii hidrosolubili circulă liber în sânge. In principal hormonii se catabolizează în ficat sau in rinichi.2. în schimb hormonii tiroidieni şi estrogenii au porţiuni diferite de legare pe ADN. In structura receptorului există un domeniu central care permite fixarea receptorului la cromatina nucleară (ADN). Feedback-ul între adenohipofiză şi glandele endocrine aflate sub controlul acesteia se stabilesc fie direct. Ca regulă. Tropinele hipofizare se găsesc în concentraţie invers proportionala cu cea a hormonului periferic reglat. constatându-se că glucocorticoizii. aldosterona. cortexul a dreilelor. Reglarea secreţiei de hormoni se face înprincipal mecanisme de tip feed-back. dar în acest caz complexul hormon-receptor ce se formează în citoplasmă trebuie să se transfere în nucleu. Receptorul si chiar hormonul după producerea răspunsului celular pot să se desprindă din complex putând fi astfel recirculate. Există posibilitatea ca unii receptori de acest tip să se găsească şi în citoplasmă celulelor. Hormonul liber este cel activ biologic. Hononii hidrofili circulă în sânge liber sau legaţi de proteine transportoare (horun-binding globulin). progesterona şi androgenii se leagă în aceelaşi loc pe ADN. Secreţia hormonilor hipotalamici (RH/RIH) este controlata prin feedback negativ atât de concentraţia tropinei hipofizare cât si cea a hormonului glandei periferice. denumite „hormon-responsive element". numai complexele hormon-receptor se pot fixa pe anumite porţiuni ale unei gene.3. Porţiunile de ADN la care se leagă complexele receptor-hormon au fost evidenţiate experimental. gomidcle) sunt controlate prin intermediul hipofizei anterioare.I. din aceasta cauza legarea hormonilor de proteine transportoare este o alternativă de inactivare o perioadă de timp. de la secunde până la ore.2 Receptori intracelulari Aceşti receptori sunt specifici pentru hormonii steroizi şi tiroidieni. Către capătul N-teminal al acestor receptori există un domeniu imunogenic. care probe hormoni (liopind cu rolul de reglare a glandei periferice. Capacitatea de legare a proteinei transportoare determina indirect numărul de molecule de hormon libere (active biologic). Pentru aceşti hormoni există receptori ce fixează hormonul într-un domeniu dinspre capătul C-terminal. I.

secreţiei. Mecanismul de acţiune al hormonilor Hormonii îşi produc efectele la nivel celular fie prin reglarea funcţiei nucleare (reglare cantitativă) fie prin modificarea activităţii unor enzime existente în celule (reglare calitativă). Pe ansamblu acest sistem mesagerial cuprinde: .sistemul efector care generează mesageri secunzi .I. Mecanismul de acţiune al hormonilor hidrofili Hormonii hidrosolubili nu pot traversa membrana celulelor ţintă şi interacţionează cu receptorii membranari.acţiunea mesagerului secund asupra unor proteine ţintă. Cu toate că hormonii sunt într-un număr mare totuşi mesagerii secunzi. contracţiei. care determină răspunsul biologic. intracelulari sunt într-un număr redus.1. Formarea mesagerilor secunzi implică existenţa unor sisteme transductoare a mesajelor externe.4. etc. I.sistemul de cuplare a complexului hormon-receptor cu sistemul efector . Fixarea hormonului pe receptor activează un sistem transductor care transformă semnalul extern (mesagerul prim) într-unul intracelular (mesager secund).receptorul hormonal . iniţiind evenimente care duc la activarea sau inactivarea enzimelor. Mesagerul secund reprezintă hormonul în celulă. Mesagerul secund este un compus chimic ce interacţionează în interiorul celulei. 2 .4.

Clinic se manifestă prin scaune diareice. Sistemele efectoare generatoare de mesageri secunzi sunt: -sistemul adenilat ciclazei -sistemul fosfolipazei C -sistemul guanilat ciclazei . activează permanent pompa de Na+ din celulele mucoasei intestinale determinând pierderi masive de ioni de Na+ şi apă.sistemul tirozin-kinazei 2 . Modul de acţiune al toxinei holerice a permis elucidarea mecanismului de acţiune al proteinelor G. O situaţie patologică în care este incriminată proteina G este holera. Netratată este letală. Toxina are proprietatea că anulează activitatea GTPhidrolazică menţinând astfel subunitatea as în stare permanent activă. colici abdominale şi deshidratare. Toxina holerică este o enzimă produsă de vibrionul holeric. care generează continuu mesager secund (AMPc). Proteinele G sunt proteine membranare ce cupleză funcţional receptorii hormonali de sistemul efector generator de mesageri secunzi.Sistemele de cuplare sunt reprezentate de proteinele G.

etc. Durata de viaţă a AMPc depinde atât de activitatea adenilat ciclazei cât şi de cea a fosfodiesterazelor. opiaceele. Sub acţiunea adenilat ciclazei din ATP se sintetizează AMPc (acid adenozin monofosforic ciclic). fiind activată de Gs şi inhibată de Gi. Rolul AMPc este de a controla exprimarea unor gene. parathormonul. prostaglandine. Fosfodiesteraza este enzimă ce catalizează această reacţie de hidroliza: Fosfodiesteraza este activată de: Ca +. Mesagerii secunzi au capacitatea de a modifica activitatea unor proteine intracelulare. angiotensina II. 2 . Hormonii care inhibă activitatea adenilat ciclazei sunt: catecolaminele prin receptori a2adrenergici. IGF. hormonii tiroidieni. explică efectul stimulator al acestor produşi. în sensul că pentru AMPc ele mimează în celulă efectul hormonului prelungind acţiunea acestuia. Teofilina din ceai şi cafeina din cafea ca inhibitori ai fosfodiesterazei. Adenilat ciclaza este o enzimă situată în membrana celulară a celulelor eucariote. somatostatina. prin legarea sa la o proteină reglatoare (la procariote) sau activează protein-kinaze specifice. de exemplu proteinkinaza A (la eucariote) AMPc-ul a fost descoperit in 1950 de catre Earl Sutherland si a fost primul compus cu rol de mesager secundar. ACTH. etc şi este inhibată de hormonii steroizi. etc. Hormonii care activează adenilat ciclaza sunt: glucagonul. teofilina. adenilat ciclaza şi fosfodiesteraza. adrenalina prin receptori P -adrenergici. metilxantine (cafeina. AMPc are o viaţă scurtă deoarece este descompus rapid prin hidroliza la AMP. proteinele Gs şi Gi.Sistemul efector al adenilat ciclazei cuprinde: receptorii hormonali. insulina. etc).

totuşi răspunsul celular poate fi mai mult sau mai puţin specific. Dacă proteina fosforilată este es însăşi o kinaza are loc o amplificare în cascadă a semnalului 2 . gluconeogenczâ Glicogenoliză Lipoliză Hipercalcemie Secreţie de T4 şi T3 Secreţie de hormoni sexuali Secreţie de cortisol Protein kinazele AMPc dependente: Protein kinazele activate de AMPc sunt cunoscute ca proteinkinaze A (I şi II). centrul catalitic fiind mascat de subunitatea R.Hormoni care utilizeaza AMPc ca mesager secund sunt : Semnal extern Ţesut Glucagon Catecolamine (prin receptori β) Catecolamine (prin receptori α2) Parathormon TSH Gonadotropine (LH. având specificitate pentru resturile de serină sau treonină din proteina ce o reglează. Subunitatea reglatoare prin legarea a două molecule de AMPc suferă o tranziţie alosterică şi se disociază din complex: . prin fosforilare se măreşte sau se micşorează activitatea catalitică a unei enzime. Deşi diverşi hormoni determină formarea aceluiaşi mesager secund. FSH) ACTH Ficat Ficat Ţesut adipos Os Tiroidă Gonade Corticosuprare nală Răspuns Glicogenolizii. De exemplu. Proteinkinaza A este un reglatoare (R) Tetramerul R2C2 este inactiv. depinzând de natura proteinelor care sunt substrat al proteinkinazei A.

proteinele revenind la forma anterioară receptării mesajului hormonal. Mecanismul de acţiune al hormonilor cuplaţi cu proteine Gs Fosfoproteinfosfatazele Aceste enzime catalizează defosforilarea proteinelor fosforilate de către proteinkinaza A.6 bisfosfat. reglator al glicolizei şi gluconeogenezei). Proteina-O-(P) +H2 O .7. etc 2 . astfel: . Fosforilarea poate modifica concentraţia unor metaboliţi reglatori (exemplu: fructozo 2. Fig.iniţial. 2. intervine şi în procesele de diviziune celulară.intervenţia fosfodiesterazei care hidrolizează AMPc la AMP Ciclul fosforilare-defosforilare a proteinelor.autohidroliza GTP din ocs-GTP şi inactivarea proteinei G . Prin această transformare se stinge semnalul hormonal.—> Protema-OH + Pi Stingerea semnalului hormonal care determină creşterea AMPc se poate realiza şi pe alte căi. transcriere şi traducerea unor gene.

si proteinkinaza C.5-bisfosfat (PIP2) ce este un fosfolipid membranar: 2 . Fosfolipaza C (PLC). -proteine Gp. este o enziină din membrana plasmatică care catalizează reacţia de hidroliză a fosfatidil inozitol 4.Sistemul efector al fosfolipazei C Acest sistem efector este alcătuit din: -receptori hormonali. -fosfolipaza C .

Ca2+ sunt: catecolaminele prin receptori otiadrcncrgici.Cei doi produşi de reacţie IP} şi DAG acţionează ca mesageri secunzi pentru hormonii ai căror receptori sunt cuplaţi cu proteinele Gp. Ca2+ mediază efectele intracelulare ale multor hormoni sau a unor semnale nervoase. Prezintă mai multe izoforme. DAG. aproximativ l 0-7. Are specificitate pentru resturile de serină sau treonină. Rolurile reglatoare ale Ca2+sunt mediate de proteine specifice. Concentraţia citosolică este foarte mică. puternic hidrofil. Hormonii ce au ca mesageri secunzi IP3. etc. Diacilglicerolul (DAG) este un compus liposolubil. iar concentraţia calciului extracelular este de 10 -3 M. IP3 este la pH-ul fiziologic un polianion. Deasemenea în aceelaşi scop funcţionează mecanisme ce depozitează Ca2+ în mitocondrii şi în reticulul endoplasmic şi nu trebuie neglijat faptul că în mod natural membranele biologice au permeabilitate foarte mică pentru cationi. difuzează în citosol unde prin deschiderea unor canale ionice determină eliberarea de Ca2+ din reticulul endoplasmatic în citosol. acetilcolina prin receptori muscarinici. dar diferite de cele fosforilate de proteinkinaza A. altele necesită pentru activare şi ioni de Ca2+.l O -6M. Proteinkinaza C este o proteină ce se găseşte în membrana plasmaticA. care scot calciul din celulă. hormonul eliberator al gonadotropinelor. Concentraţia calciului intracelular este menţinută mică prin funcţionarea unor pompe de Ca2+. 2 . rămâne ancorat de membrana plasmatică de unde activează proteinkinaza C. Unele sunt activate numai de DAG. colecistokinina. gastrine.

EDRF). proteinkinaze -GMPc dependente. activă. Factorul atrial natriuretic (un hormon ce conţine 28 de aminoacizi) este secretat de celulele cardiace atriale la diverse semnale şi acţionează la nivelul rinichiului şi a zonei glomerulare a medulosuprarenalelor. Poate fixa 4Ca2+/moleculă. Monoxidul de azot activează în celulele ţintă guanilat ciclaza citoplasmatică cu formare de GMPc. reglează activitatea unor proteinkinaze. etc. 2 . guanilat ciclazei. Guanilat ciclaza membranară. fosfodiesterazelor.8. Guanilat ciclaza citosolică . scăderea secreţiei de renină şi aldosteron. creşterea eliminării de Na+.Fig. este o proteină mică ce conţine 148 aminoacizi. Răspunsul celular ca urmare a acţiunii hormonale este reprezentat de creşterea volumului urinar. Calmodulina. NO a fost identificat cu factorul de relaxare derivat din endoteliu (endothelium derived relaxing factor. fiind prezentă în toate celulele eucariote. capabilă să interacţioneze cu o altă proteină în care induce o tranziţie conformaţională şi astfel se modifică funcţia proteinei. este solubilă şi reprezintă sistemul efector pentru monoxidul de azot (NO). Sistemul efector al guanilat ciclazei. folosind ca precursor arginina. Guanilat ciclaza este o enzimă ce prezintă două izoforme: una membranară şi alta citoplasmatică. mediază citotoxicitatea şi este implicat în neurotransmisie. Complexul Ca2+-calmodulină reglează: contracţia musculaturii netede. care mediază relaxarea muşchilor netezi. activează pompa de Ca2+ din membrana plasmatică. este alcătuit din guanilat ciclaza. interfera în celelalte sisteme mesageriale prin reglarea activităţii adenilat ciclazei. Fixarea celor 4Ca2+ de către calmodulină determină trecerea acesteia într-o conformaţie mai compactă. fiind un factor reglator al presiunii sanguine. 2. Mecanismul de acţiune al hormonilor cuplaţi cu Gp. are atât funcţie de receptor (domeniu cxtracelular) cat şi funcţie de sitem efector ce generează mesagerul secund GMPc. Monoxidul de azot se sintetizează de către un sistem enzimatic cu funcţie oxidazică (NOsintetaza). Acesta este hormon paracrin şi acţionează asupra multor celule.

proteine cu funcţii specifice. deci hormonii hidrofobi pătrund în celula ţintă prin difuzie şi în citoplasmă sau nucleu îşi găsesc receptorii specifici cu care formează complexul hormon-receptor.4. creşte concentraţia acestora intracelulară şi are loc o hiperpolarizare a membranei care se va constitui în senzaţia de lumină. fie stimulând iniţierea transcrierii. Legarea hormonului la receptor modifică conformaţia receptorului. dacă iniţierea transcrierii a fost favorizată. în nucleu complexul hormon-receptor este recunoscut şi legat specific de o anumită porţiune a ADN-ului. la nivelul ribozomilor. este sintetizat prin reacţia catalizată de guanilat ciclaza din GTP şi este descompus prin reacţia catalizată de GMPc-fosfodiesteraza. GMPc este mediatorul semnalelor luminoase în celulele retiniene (cu cornuri şi bastonaşe). facându-1 apt să interacţioneze cu o porţiune din cromatina nucleară. Fig. fie blocând-o. Semnalul luminos receptat de rodopsină prin intermediul unei proteine din familia G (transducina) determină activarea GMPc-fosfodiesterazei şi are loc scăderea concentraţiei intracelulare de GMPc. Mecanismul de acţiune al hormonilor hidrofobi Receptorii acestor hormoni sunt intracelulari. numită element de răspuns hormonal. Mecanismul de acţiune al hormonilor hidrofobi 2 . în urma acestui proces are loc închiderea canalelor pentru Na+.9.2.GMPc. Interacţiunea hormon-receptor-element de răspuns hormonal are repercursiuni asupra promotorului care va modula iniţierea transcrierii unor gene specifice. I. Efectele GMPc în multe cazuri antagonizează cu cele produse de AMPc. gene specifice din ADN vor fi transcrise sub formă de ARNm care eliberaţi în citoplasmă vor genera prin traducere. Astfel.2.

Diferenţele cele mai mici sunt între insulina umană şi cea de porc. Porţiunea acinară are o funcţie exocrină. Insulina Insulina este hormonul ce domină etapa anabolică a metabolismului. Biosinteza Insulina este sintetizată de către celulele B sub forma unui precursor reprezentat de un lanţ polipeptidic pre-pro-insulină (109 aminoacizi). hexameri). F. influenţează creşterea fetală. Prin acţiunea la nivelul membranei celulare hormonii tiroidieni stimulează pătrunderea aminoacizilor cu radical hidrofob şi a glucozei în celule. format din 21 aminoacizi lanţul B. suferă un proces de disociere. unite prin punţi disulfurice: lanţul A. Diverse tipuri de celule insulare A. Porţiunea endocrină constă din insule Langerhans. II. o a treia punte disulfuricâ leagă restul Cys-A6 cu Cys-An. în prezenţa ionilor de Zn2+ insulina formează agregate (dimeri. Hormonii pancreatici Pancreasul este reprezentat de două organe diferite conţinute în aceeaşi structură.1.Hormonii Nevertebratelor II. iar receptorul se reciclează. celulele D (5%) somatostatină şi celulele F polipeptidul pancreatic.Hormoni cu structura poli-peptidica si proteica II. Celulele B (70% din numărul total de celule) secretă insulina. Această etapă are loc în ribozomi. glucide şi proteine.1. Este principalul hormon cu acţiune hipoglicemiantă. Este formată din două lanţuri polipeptidice. regenerarea ţesuturilor. celulele A (25%) secretă glucagon. Ulterior la nivelul reticulului endoplasmatic are loc îndepărtarea peptidului semnal (23 de aminoacizi) numit „pre" de la capătul N-terminal. D.1. etc. secretă fiecare câte un anumit hormon. 2 . tetrameri. Insulina si glicagoul sunt sprincipalii factori reglatori ai homeostaziei glicemiei. Cele două lanţuri sunt legate prin punţi disulfurice (A7-B7 şi A2o-B 19). II. Complexul hormon-receptor după interacţia cu receptorul şi obţinerea răspunsului celular. Apoi în aparatul Golgi este îndepărtat peptidul de legătură C (31 aminoacizi) numit "pro" precum şi două dipeptide de la nivelul joncţiunii peptidului C cu cele 2 catene A şi respectiv B.1. secretând în duoden enzime şi ioni folosiţi în procesul digestiv.1. B. format din 30 aminoacizi. Insulina este incriminata în acţiuni mitogene specifice factorilor de creştere. hormonul trece în sânge de unde este luat de ficat şi catabolizat. Structura Este o proteină mică cu 51 resturi aminoacidice. favorizând în perioadele de alimentare depozitarea excesului caloric sub formă de lipide.După acest mecanism acţionează hormonii steroizi şi tiroidieni. în pancreas insulina este sub formă de hexamer.1.

Insulina. 2. Reglarea secreţiei 2 . Transformarea pre-pro-insulinei în insulina Complexitatea structurală a proinsulinei este necesară stabilirii corecte a punţilor disulfurice din insulina. peptidul C şi o cantitate mică de proinsulină sunt încorporate în granulele secretorii şi sunt eliberate împreună în circulaţie.10.Fig.

unii activând secreţia. Sub acţiunea fosfolipazei C se formează diacilglicerolul şi glicozil-fosfoinozitol din care ulterior se formează inozitol-1 -fosfat şi glucozamină. în special arginina. glicemia.-^2 GSSG + lanţul A + lanţul B . Factorii mai importanţi care activează secreţia de insulina sunt: . lizina şi leucina . Domeniul kinazic activat al 2 .creşterea glicemiei.desfacerea punţilor disulfurice interlanţ printr-o reacţie de schimb cu glutationul.Principalul factor reglator al secreţiei de insulina este glicemia. Mesagerii formaţi activează o fosfoproteinfosfataza.. după care este inactivată în ficat prin două mecanisme: . Nu există un anumit ţesut ţintă. enzimă ce determină defosforilarea unor proteine. Prin aceasta se explică faptul că glucoza administrată oral induce secreţia de insulina mai puternic decât glucoza administrată intravenos. Insulina scade conţinutul intracelular de AMPc prin inhibarea adenilat ciclazei sau stimularea unei fosfodiesteraze.prezenţa altor monozaharide ca manoză. Distribuţia ubicuitară a receptorilor insulinei şi efectele celulare foarte variate nu permit o explicare unitară a acestor acţiuni. Inhibitorii secreţiei de insulina sunt: . Secreţia de insulina este influenţată de o serie de factori. Substratul acestei enzime este un glicozil-fosfatidil inozitol. Mecanisme de acţiune Insulina este un hormon important ce controlează procesele fundamentale de stocare şi mobilizare a rezervelor energetice. a unei fosfolipaze C.prezenţa aminoacizilor.hidroliza în prezenţa unei proteaze specifice. răspunsul maxim în ceea ce priveşte eliberarea de insulina se obţine la o glicemic de 300-500 mg/dl . polipeptid eliberat de mucoasa duodenală şi jejunală la ingestia de glucoza. este de 80-1 lOmg/dl.adrenalina prin oc-receptori Metabolizarea Timpul de înjumătăţire al insulinei este de 3-5 minute. prin activarea. independent de o proteină G. prin acţiune paracrină . printr-un mecanism încă neelucidat. de aceea s-au adoptat mai multe modele privind mecanismul de acţiune al insulinei: Insulina determină activarea unui sistem efector intracelular şi formarea de mesageri secunzi. specific pentru insulina.20xl03 ).GIP (gastric inhibitory polypeptid). 2) Activitatea protein kinazică-tirozin specifică a receptorului său activat determină fosforilarea a câte două resturi de tirozină din domeniul catalitic al subunităţilor p. fructoză . Multe din efectele metabolice ale insulinei sunt antagonice cu cele promovate de AMPc. creşte conţinutul de GMPc. enzima reacţiei fiind glutation-insulin transhidrogenaza: 4 GSH + insulina .somatostatina. produsă de celulele D pancreatice. în mod normal. iar alţii inhibândo. Toate celulele au receptori pentru insulina (5xl03 . Mai mulţi mesageri secunzi au fost suspectaţi ca fiind mesageri intracelulari.

ţesutul muscular şi altele.2. 3) Insulina determină prin endocitoză-exocitoză redistribuirea unor proteine între membrana plasmatică şi citoplasmă. diferenţierea celulară. pot fi grupate în: • efecte asupra metabolismului glucidic.receptorului iniţiază o cascadă de fosforilări şi defosforilări care determină inducţia sau represia sintezei unor proteine reglatoare.11. cea pentru aminoacizi. regenerarea (repararea) celulară. Acest efect este realizat prin redistribuirea proteinei transportoare de gluco/ă di veziculele intracelulare pe suprafaţa celulei (fig. Translocarea transportorului de glucoza de către insulina (pentru ţesuturile insulino-dependente 2 . ig. lipidic şi proteic • efecte asupra permeabilităţii membranelor celulare • efecte de creştere: proliferarea şi diviziunea celulară. Asfel insulina mediază transportul transmembranar de glucoza în ţesutul adipos. receptorul LDL (lipoproteine cu densitate mică). etc. Exemple în acest sens suntproteina transportoare a glucozei. a) Efectele insulinei asupra metabolismului glucidic Una din modalităţile prin care insulina acţionează ca hormon bipoglicemiant este favorizarea pătrunderii glucozei din sânge în ţesuturi (numite insulino-dependente). Efectele insulinei.11). 2. Aceste proteine exprimă efectele celulare specifice insulinei. proteine ce facilitează transportul substanţelor nutritive în celulă.

. b) Efectele insulinei asupra metabolismului lipidic In general pe metabolismul lipidic insulina exercită acţiuni antilipolitice şi lipogenetice. Diabetul zaharat Absenţa insulinei cauzată fie de distrugerea celulelor p pancreatice. Receptorul insulinic prezintă activitate proteinkinazică. enzimă determinantă de viteză în gluconeogeneză. d) Efectele insulinei ca factor de creştere Insulina stimulează proliferarea unor tipuri celulare. iar aminoacizii rezultaţi sunt utilizaţi pentru gluconeogeneză hepatică. 2 . insulina reprimă acţiunea fosfoenolpiruvat carboxikinazei. indirect. cristalinul. IDDM (insulino-dependent diabetes mellitus) Este cunoscut ca diabet al insuficienţei insulinice (tip I). Atât insulina cât şi receptorul său prezintă analogie structurală cu IGF (I şi II. asemănător altor receptori ai factorilor mitogeni.Există şi ţesuturi insulino-independente. Secreţia de glucagon este crescută în această situaţie. sunt exportaţi ca VLDL (lipoproteine cu densitate foarte mică) în ţesutul adipos. Insulina. Creşterea concentraţiei glucozei în sânge este acompaniată de creşterea eliminărilor urinare de glucoza precum şi pierderea de apă prin diureză osmotică. insuline-like growth factors). Insulina favorizează toate căile de utilizare a glucozei în muşchi. Este favorizată proteoliza proteinelor musculare mai ales din muşchii scheletici. rinichiul celulele p-pancreatice. Producerea IDDM este în general moştenită sau poate fi rezultatul unei infecţii virale sau a unui episod traumatic. care pot capta glucoza din sange fără prezenţa insulinei. Insulina facilitează influxul de glucoza în adipocite precum şi transformarea glucozei în glicerolfosfat. Se activează lipoproteinlipaza care hidrolizează triacilglicerolii transportaţi în VLDL sau chilomicroni. Se dezvoltă în copilărie sau adolescenţă printr-un proces autoimun. Insulina influenţează sinteza unor proteine specifice. determină diabetul zaharat. Aproximativ 10% dintre bolnavii de diabet au acest tip de diabet. intervenind la nivelul transcrierii genelor. ţesut adipos. în hepatocite insulina induce sinteza de glucokinază.In ţesutul adipos glucoza furnizează glicerolfosfat ce este utilizat ca precursor în biosinteza triacilglicerolilor. ficat. fie prin lipsa de răspuns a receptorilor tisulari la insulina. Deficienţa de insulina poate fi preîntâmpinată prin injectarea de insulina. în muşchi glucoza este puţin utilizată. etc. acţionând ca factor de creştere. Diabetul insulino-dependent. acestea sunt: creierul. Acizii graşi încorporaţi în triacilgliceroli. Insulina are acţiune anticetogenică (scade producţia de acid acetoacetic şi acid β-hidroxibutiric) c) Efectele insulinei asupra metabolismului proteinelor Pe metabolismul proteic insulina facilitează transportul aminoacizilor cu radical neutru în muşchi şi sinteza proteică. Este inhibată lipaza hormon sensibilă. Fosforilarea rapidă a glucozei în hepatocite determină influxul de glucoza în ficat şi depozitarea ei ca glicogen sau convertirea în acizi graşi. In aceste celule transportorul pentru glucoza funcţionează ca o poartă dependentă numai de gradienrul de concentraţie a glucozei între spaţiul extracelular şi cel intracelular. In ficat. fie prin secreţie defectoasă. eritrocitele. favorizează influxul de glucoza în hepatocite.

Există astfel un mecanism defensiv foarte bine pus la punct pentru că hipoglicemia este letală (afectează creierul). 2 . Gluconeogeneza hepatică este stimulată prin activarea enzimelor cheie ale gluconeogenezei: fosfoenolpiruvat carboxikinaza.6 bisfosfataza şi glucozo 6-fosfataza. Acţiunii hipoglicemiante a insulinei i se opune acţiunea mai multor hormoni (adrenalină. Factorul reglator al secreţiei este glicemia.Prin lipsa insulinei în ţesutul adipos este favorizată hidroliza triacilglicerolilor cu formare de glicerol pentru gluconeogeneză hepatică. Este degradat în ficat. Prin aceasta pH-ul sanguin scade ceea ce conduce la cetoacidoză diabetică. Rezistenţa la insulina este o caracteristică a obezităţii. etc. Asemănător insulinei se sintetizează dintr-un precursor pre-pro-glucagon. astfel ţesuturile utilizează mai mulţi acizi graşi decât glucoza. II. Glucagonul acţionează în celulele ţintă crescând concentraţia de AMPc intracelular.1. iar cel al insulinei este scăzut. Timpul de înjumătăţire al glucagonului este de 5 minute. Factorii care inhibă secreţia de glucagon sunt glucoza şi somatostatina. Somatostatina Se numeşte aşa deoarece a fost descoperită întâi în hipotalamus ca factor de inhibiţie a eliberării hormonului somatotrop (hormon de creştere). fiind hiperglicemiant. Toate acestea pot conduce la modificări în funcţionarea creierului. care duc la comă diabetică. corpi cetonici în sânge şi starea de deshidratare duc la creşterea osmolarităţii sângelui. Ritmul glicolizei se micşorează prin conversia enzimelor glicolitice în forme inactive. Acumularea de glucoza. Pe metabolismul glucidic este stimulată glicogenoliza şi gluconeogeneza. Diabetul insulino-independent. De obicei acest tip de diabet apare la persoane adulte. Principalul stimul pentru glucagon este hipoglicemia. Aproximativ 90% din bolnavii de diabet au acest tip de diabet.3. Ulterior a fost identificată şi în pancreas (produsă de câtre celulele D insulare). Are acţiune antagonică insulinei. In diabet glucagonul produce o serie de complicaţii în lanţ.1. Secreţia de glucagon este stimulată de aminoacizi şi agonişti Padrenergici.1.2 Glucagonul Hormonul este sintetizat în celulele A pancreatice. hormonul somatotrop). Diferenţa care se stabileşte faţă de diabetul de tip I este aceea că în acest caz nu se dezvoltă cetoacidoză. NIDDM (noninsulin-dependent diabetes mellitus) Este cunoscut ca diabet al ineficientei insulinei (tip II). Acţiunile metabolice ale glucagonului sunt opuse insulinei. II. cortisol. fructozo 1. In diabet şi inaniţie nivelul glucagonului este crescut.1. ca de exemplu: inhibă glicoliza şi stimulează gluconeogeneza. mobilizează triacilglicerolii din ţesutul adipos. în hepatocit metabolismul lipidic este trecut pe p-oxidarea acizilor graşi şi cetogeneză. Concentraţia de corpi cetonici în sânge în IDDM netratat creşte. Pe metabolismul lipidic este stimulată lipoliza prin activarea lipazei hormon-sensibile. în tractul gastrointestinal. în muşchi metabolismul glucidic nu este influenţat de glucagon.

2. Evenimentele începând de la semnal (din exteriorul organismului sau din interior) şi următoarele până la celulele ţintăse produc într-o anumită succesiune ce determină amplificarea în cascadă. Deci are loc o amplificare în cascadă a a semnalului transmis (Fig. Somatostatina acţionează şi în celulele din ţesuturile tubului digestiv reglând activitatea secretinei. Hormonii hipotalamici şi hipofizari II. De la hipotalamus care secretă hormonii corespunzători în cantităţi foarte mici (ng) aceştia vor coordona sinteza şi secreţia hormonilor hipofizari corespunzători (într-o cantitate de ordinul mg). Hormonii hipotalamici sunt peptide mici cuprinzând de la 3 resturi aminoacide (T-RH) la 44 resturi aminoacide (Gn-RH). colecistokininei. Hormonii hipotalamici se împart în 2 categorii: . Exercită acţiune paracrină. în multe cazuri semnalele ajung la nivelul hipotalamusului apoi la hipofiză şi în sfârşit la glandele periferice care secretă hormonul.12) Substanţele eliberate de către terminaţiile fibrelor nervoase hipotalamice în capilarele eminenţei mediane sunt transportate prin sistemul vascular portal la hipofiză.Hormonii hipotalamici Pentru mulţi hormoni semnalul de acţiune al unui hormon îşi are originea în creier şi se sfârşeşte în celulele ţintă. II. hormoni de eliberare ce stimulează sinteza şi secreţia hormonilor adenohipofizari.1. 2 . inhibând secreţia de glucagon şi insulina în celulele pancreatice vecine.Este sintetizată sub forma unui precursor şi după unele prelucrări se transformă în hormon activ. astfel încât răspunsul celular să fie adecvat şi corespunzător semnalului primit.RH (releasing hormone).1. Semnalul poate fi transmis sub forma unui puls electric sau sub forma unui semnal chimic sau amândouă.1.2.2. GIP (gastric inhibitory polypeptid).

. FSH GnRH al gonadotropinelor Hormonul eliberator 44 GH GH-RH al somatotropinei Hormonul care 14 GH (TSH. endorfme corticotropinei Hormonul eliberator 3 TSH (PRL) TRH al tireotropinei Hormonul eliberator 10 LH.3.2. hormoni inhibitori ai eliberării tropinelor hipofizare Tabel 2. 2 . Vasele sanguine amintite transportă hormonii hipotalamici la adenohipofiza. Există şi o buclă scurtă inhibitorie între hipofiză şi hipotalamus. Creşterea concentraţiei hormonului periferic. Hormonii hipotalamici Denumirea Nr. Lobul anterior ocupă două treimi din hipofiză şi împreună cu sistemul vascular port care se formează din capilarele eminenţei mediane ce coboară până la hipofiză anterioară formează adenohipofiza. Lobul posterior împreună cu nucleul paraventricular şi supraoptic din hipotalamus cu conexiunile nervoase aferente formează neurohipofiza.Hormonii adenohipofizari Hipofiza (glanda pituitară) este situată la baza creierului (în şaua turcească) şi este alcătuită dintr-un lob anterior şi unul posterior. GH-RIH inhibă eliberarea ACTH) somatotropinei (somatostatină) Concentraţia hormonilor hipotalamici şi a celor hipofizari corespunzători. stimulează secreţia tropinei specifice. ajuns la hipofizâ prin sistemul vascular port. redresează un parametru biologic şi în acelaşi timp inhibă atât secreţia de tropină hipofizară cât şi secreţia de hormon de eliberare (RH) la nivelul hipotalamic. Mecanismul acesta constă în următoarele: un nivel scăzut al hormonului circulant constituie semnal pentru secreţia unui hormon hipotalamic eliberator (RH). care acţionând la nivelul unei glande endocrine periferice (ţintă) determină secreţia hormonului circulant. Hormonii adenohipofizari sunt de natură peptidică (numiţi hormoni tropi sau tropine) reglează dezvoltarea şi funcţiile altor glande endocrine sau au rol în reglarea proceselor metabolice fundamentale din ţesuturile periferice.de Hormonul hipofizar Acronimul hormonului aminoacizi asupra căruia constituenţi acţionează "Hormonul 39 ACTH (LPH. II.2.1. Lobul intermediar la om este puţin dezvoltat. FSH.R1H (release inhibiting hormone). CRH eliberator al MSH). este reglată prin mecanism de feedback direct sau de către concentraţia plasmatică a hormonilor periferici.

facilitând procesele anabolice. PRL. Acţiunile importante pe care le exercită sunt: -reglează metabolismul general (glucidic. După înrudirile structurale şi funcţionale se clasifică în: a) grupa hormonilor somatotropi b) grupa hormonilor glicoproteici c) grupa corticotropinei. etc. prin hormonul circulant. Există o reglare extrem de eficietă a producerii de hormon de creştere prin mecanism feedback. luteinizing hormone).corticotropina ACTH (adrenocorticotropic hormon) . pro-opiomelanocortina (POMC) a) grupa hormonilor somatotropi în această categorie intră hormonul de creştere (GH) şi prolactina. hormonul luteinizant (LH. hormonul de creştere. In metabolismul mineral. hormonul lactogen. In metabolismul lipidic: creşte lipoliza crescând astfel producţia de acizi graşi liberi în sânge.somatotropina. Somatotropina(sau Hormoni de crestere) Sinteza acestui hormon se face în celulele somatotrope care este cel mai abundent tip de celulă adenohipofizară (35-40%).asigură sinteza condroitinsulfaţilor. proteic) şimineral în ţesuturile periferice -controlează creşterea postnatală.creşterea oaselor prin poziţionarea balanţei calciului. dar şi prin IGF I: 2 .prolactina. Hormonul uman este un polipeptid cu 191 de resturi aminoacide în structura sa.Hormonii adenohipofizari sunt: . facilitează: . In metabolismul glucidic: acţionează opus insulinei provocând hiperglicemie. biosintetice prin asigurarea de materii prime şi surse energetice.creşte sinteza de ARNm . Hiperglicemia se realizează prin: .favorizează transportul intracelular al aminoacizilor .gonadotropine.inhibă glicoliza. magneziului şi fosfaţilor .stimularea gluconeogenezei hepatice .accelerează biosinteza proteică. follicle stimulating hormone) .micşorarea utilzării periferice a glucozei . hormonul foliculostimulator (FSH. lipidic. compuşi esenţiali în dezvoltarea cartilagiilor. In metabolismul proteic: . GH (growth hormone) . dezvoltarea scheletului şi a ţesuturilor moi Acţiunile acestui hormon sunt mediate de IGF I şi II sau somatomedine. Acţiunile hormonului de creştere au ecou asupra metabolismelor mari. cuprinde peptidele derivate dintr-un precursor comun.

emoţii). Hipersecreţia de GH produce gigantismul la copii. fără afectarea dezvoltării psihice). Nu s-a identificat un factor de eliberare hipotalamic. somatostatină. Cele două subunităţi sunt polipeptide. iar la adult acromegalia (dezvoltarea anormală a oaselor la mâini şi mandibulă). GH-RH. Factorii care inhibă secreţia de GH sunt: obezitatea. IGH-I inhibă prin acelaşi mecanism secreţia de GH. iar la bărbaţi la impotenţă. dar activitatea biologică aparţine numai subunităţii p. etc. Hiposecreţia de GH conduce la nanism hipofizar (oprirea creşterii. a are 96 resturi aminoacide. glucagonul. stressul (traumatisme. Dopamina inhibă sinteza prolactinei.Secreţia de GH este pulsatilă . iar p are un număr variabil de resturi aminoacide 115 resturi la FSH şi LH şi 110 resturi la tireotropina). Prolactina numită şi mamotropină. Este un polipeptid cu 199 resturi aminoacide în structura sa. hipoglicemia. Sinteza şi secreţia acestui hormon se face de către celulele lactotrope hipofizare (10-25% din totalul celulelor adenohipofizare). b) Grupa hormonilor glicoproteici Din acest grup fac parte gonadotropinele (FSH şi LH) şi tireotropina (TSH).acţiunea lactogenă a prolactinei se manifestă după naştere când scade nivelul estrogenilor şi al progesteronei.iniţiază şi întreţine lactaţia . vasopresina.p. care antagonizează efectul prolactinei. iar subunitatea p conţine 5 resturi oligozaharidice pentru FSH şi LH şi două unităţi oligozaharidice pentru FSH). hipoparatiroidismul. antagoniştii p-adrenergici. 2 . etc. Factorii care stimulează secreţia de GH sunt: somnul. nivelul scăzut al IGF-I. Toţi hormonii glicoproteici au o structură dimerică ap. Deasemenea conţin resturi glucidice (a cuprinde 2 unităţi oligozaharidice. Acţiunile prolactinei sunt: . Capacitatea de legare la recptorii celulari este asigurată numai de dimerul o. Hipersecreţia de prolactină la femei conduce la amenoree.GH-ul circulant inhibă propria secreţie prin promovarea secreţiei de somatostatină. estrogenii.

iar HPL activeaza continu biosinteza si secretia de insulina. Hormonii tiroidieni inhibă atât sinteza şi secreţia TRH cât şi pe cea de TSH. Eliberarea TSH se face printr-un mecanism de feedback la care participă hormonul hipotalamic eliberator (TRH) cât şi Ta şi T4 hormonii glandei periferice.HPL stimuleaza acumularea delactozei in lapte actionand ca un factor diabetogen.promovează dezvoltarea foliculilor mamari pregăteşte foliculul pentru ovulaţie mediază eliberarea de estrogeni indusă de LH • la bărbaţi: acţionează asupra celulelor Sertoli din testicul şi induce sinteza proteinei transportoare de testosteronă ABP (androgen binding protein) stimulează spermatogeneza Acţiunile LH(Lutropinei) sunt: • la femei: stimulează sinteza de estrogeni. Sinteza şi secreţia lor se face de către celulele gonadotrope (5-9% din totalul celulelor adenohipofizei) Sinteza ambilor este promovată de către Gn-RH hipotalamic.iar relaxina stimuleaza expulzarea fatului.placenta mai secreta si alti hormoni tisulari cum ar fi:hormonul lactogenic placentar (HPL) si tireotropina corionica(HGT).In cadrul unui ciclu uterin .In perioada de sarcina.ei sunt glicoproteine cu mase moleculare de aproximativ 30kDa cu o structura foarte asemanatoare cu cea a hormonului luteinizant. Acţiunile TSH sunt: -stimulează sinteza T3 şi T4 de la nivelul glandelor tiroide -activează toate etapele biosintezei hormonilor tiroidieni c) Grupa peptidelor derivate din pro-opiomelanocortina (POMC) 2 . In afara de GCH.cea mai importanta este gonadotropina urinara corionica(human chorionic gonadotrophin-GCH)a carei molecula contine 231 resturi de aminoacizi si 55 resturi de monoglucide. Deasemenea hormonii tiroidieni stimulează sinteza de somatostatină ce inhibă TSH. Hormonii placentari apar in urina incepand cu a 30-a zi de sarcina si atng valorile maxime in luna a-III-a(aproximativ in a70-a zi de sarcina) Functiile biochimice si fiziologice ale gonadotropinelor urinare sunt asemanatoare cu cele ale hormonilor gonadali de origine hipofizara. Tireotropina Sinteza tireotropinei se face în celulele tireotrope. In seria gonadotropinelor utinare . Acţiunile FSH(Filotropinei) sunt: • la femei: .chiar si in inanitie.Gonadotropinele (LH şi FSH) Ambele gonadotropine controlează funcţiile glandelor sexuale.Din punct de vedere structural .iar ovarele sintetizeaza relaxina.HCG favorizeaza implantarea ovulara. progesteronă şi iniţiază ovulaţia • la bărbaţi: stimulează sinteza testosteronei Hormonii placentari In urina femelelor gestante si a femeilor gravide au fost evidentiati o serie dce hormoni cu o actiune asemanatoare cu cea a hormonilor gonadotropi care au primit numele de gonadotropine urinare.

placentă. Acest peptid se sintetizează în celulele corticotrope din adenohipofiză. testicul. endorfme. reglarea sintezei şi secreţiei de ACTH se face de către hormonul hipotalamic eliberator (CRH). Melanotropina are rolul de a dispersa pigmenţii melanici în celulele melanofore.Spre deosebire de ceilalţi de până acum. determinând închiderea culorii pielii (acest mecanism este dezvoltat la amfibieni unde schimbarea culorii este un mijloc de apărare). acesta se presupune că are rol în reglarea activităţii steroidogenetice a ACTH-ului. aceşti hormoni se sintetizează dintr-un precursor polipeptidic ce conţine aproximativ 250 de resturi aminoacidice. Creşterea concentraţiei hormonului glandei periferice (cortisol) inhibă atât secreţia de CRH cât şi pe cea de ACTH. arginină). se formează melantropina (MSH. acilare. Corticotropina (ACTH) Este un polipeptid cu 39 resturi aminoacidice. Activitatea biologică este localizată în segmentul N-terminal între aminoacizii 1-24. prin metilare.14. cât şi în celulele din creier. astfel încât activitatea biologică a acestora este stimulată sau inhibată. hormonul melanocitostimulator). Fragmentele peptidice rezultate sunt transformate în continuare. etc. ACTH şi P-LPH (hormon lipotrop). Hormonul P-LPH poate fi seretat ca atare sau este scindat în continuare la y-LPH şi p-endorfină. Funcţiile MSH la om probabil aparţin ACTH şi y-LPH. Polipeptidul este prelucrat sub acţiunea unor peptidaze cu specificitate pentru legăturile peptidice formate între aminoacizii bazici (lizină. etc. Secreţia ACTH prezintă un bioritm (maximum secreţiei are loc între ora l şi 4 noaptea). De remarcat că p-endorfina în adenohipofiză se inactivează prin acetilare. Acţiunile ACTH mai importante sunt: -controlează dezvoltarea cortexului adrenalelor şi sinteza de steroizi -activează etapa iniţială a steroidogenezei de transformare a colesterolului în pregnenolonă 2 . Prin aceste prelucrări şi transformări rezultă peptide active din punct de vedere biologic cum sunt: ACTH. Unele specii care au lobul intermediar al hipofizei dezvoltat prin prelucrarea POMC.) Printr-o prelucrare primară se obţine peptidul N-terminal. 2. amidare. în ceea ce priveşte rolul peptidului N-terminal. encefaline şi dinorfine (fig.

1.endorfina. Secreţia anormală de ADH poate conduce la situaţia patologică de diabet insipid care este caracterizat de excreţia unui volum de urină diluată.eliberarea de ACTH în hipofiza Vasopresina prin retenţia de apă restabileşte volumul şi concentraţia sângelui. Hormonii maturi împreună cu neurofizinele corespunzătoare sunt apoi transportaţi de-a lungul axonilor şi depozitaţi în hipofiza posterioară. Sinteza hormonilor neurohipofizari se face sub forma unor precursori în hipotalamus. Precursorul proencefalina A. Denumirea ar sublinia provenienţa . Vasopresina sau hormonul antidiuretic (HDH) are. etc. Creşterea volumului fluidului extracelular sesizată de osmoreceptorii din hipotalamus şi baroreceptorii din sistemul circulator sunt stimuli pentru vasopresina. determinând sinteza de cortisol. Sunt catabolizaţi în ţesuturile periferice. formează Met-encefaline şi Leu-encefaline. vasopresina în nucleul supraoptic. iar oxitocina în nucleul paraventricular. Distribuţia acestor endorfine se face diferenţiat în diverşi neuroni. învăţare. POMC formează α β γ -endorfina şi Met-encefalină. donorfina. caracter bazic foarte pronunţat (Arg-vasopresina). având timpul de înjumătăţire de 2-4 minute. ce are efecte metabolice adaptative . iar vasopresina poate fi eliminată ca atare urinar. Structural ambii hormoni sunt monopeptide ce diferă doar prin două resturi aminoacidice. Mecanismul este reprezentat de creşterea permeabilităţii pentru apă a membranei luminale a epiteliului tubular renal (probabil prin creşterea numărului de canale pentru apă) .2.Vasopresina Acţiunile vasopresinei sunt mediate de AMPc. somn.1.2.participă la homeostazia osmolarităţi şi a volumului fluidului extracelular.3. Acţiunile biologice ale vasopresieni sunt: .1. endorfmele formându-se diferenţiat în diferite arii ale creierului. II. etc. Hormoni neurohipofizari au viaţă biologică scurtă. Diabetul insipid primar datorat unei sinteze 2 . îndeplinind diverse funcţii în procese legate de: comportament. având punctul izoelectric de 10. neurofizina II. Toate aceste peptide rezultă prin prelucrarea unor precursori.9. memorie.endogenă" a acestora şi efectul asemănător „morfinei". Unele dintre aceste substanţe sunt prezente şi în alte regiuni ale corpului.în ţesutul adipos stimulează lipoliza -stimulează captarea glucozei şi aminoacizilor în muşchi . II. Apoi s-au mai descoperit: α β γ.Endorfinele sunt neuropeptide cu acţiuni asemănătoare morfinei (substanţă activă extrasă din opiu cu efect analgezic şi euforic). durere. In urma prelucrării acestor precursori rezultă vasopresina. Două pentapeptide au fost descoperite iniţial Met-encefalina şi Leu-encefalina.-în condiţii de stres stimulează adrenalele.glicogenoliza hepatică . Hormonii neurohipofizari Hormonii neurohipofizari sunt vasopresina şi oxitocina.. oxitocina şi neurofizina I.3.stimulează secreţia de insulina în β pancreatice β-endorfina Numeroase peptide cu roluri reglatorii asupra funcţiei creierului au fost identificate.

3.2. cât şi cu tumori cerebrale.3.Oxitocina(OC) Actiunile biologice ale oxitocinei sunt: -exercită acţiune contractilă asupra musculaturii netede din uter.3. La femei. In diabetul insipid ereditar. dar celulele tinta sunt incapabile de răspuns din cauza unui defect la nivelul receptorilor. II. ADH este secretat în cantitate normală.1.2.4. Se pare ca oxitocina ar avea. de neuronii paraventriculari si in mai mica masura cei supraoptici. Defectele de secreţie ale ADH pot fi asociate cu diferite cancere (mai ales pulmonar). Astfel.1.3.1./ml. infecţii sau poate chiar şi ereditar.I.unii autori considera ca in timp ce ADH favorizeaza memoria .2. declansand travaliu la femeia gestantă şi facilitând expulsia fătului .antagonista actinii hormonului antidiuretic.oxitocina ar fi un hormon ’’amneziat’’.ele se impart in doua grupe: 2 .contracţia celulelor mioepiteliale şi ejecţia laptelui. II.in principal.In functii de hormonul transportat.denumirera acesteia depinzand de restul de aminoacid din pozitia 8.oactiune asupra proceselor membranare. Vasopresina sau hormon antidiuric (ADH)este o nonapeptida a carei structura primara difera putin de la o specie de mamifere la alta .din acest punct de vedere. concentratia placentara normala a ocitocinei este de ordinal a catevaU. infecţii pulmonare sau hipotiroidismul.şi secreţii este determinat de o distrugere a tractului hipotalamo-hipofizar de către o tumoră.iar timpul sau de injumatatire este de aproximativ 3 minute. II.Neurofizinele Neurofizinele sunt proteine specifice ce contin in molecula lor cate 93 resturi de aminoacizi.Aceasta ipoteza a fost emisa in urma unor experimente pe sobolani care au fost ‚’’invatati ’’a nu intre intr-o camera obscura printr-un socelectric suferit la intrare. Este o nonpectina care difera structural de vasopresina prin doua resturi de aminoacizi:Il3 si Leu8.Ea este secreta .2.Rezultatele au fost pozitive la subiectii carora li s-a injectat subcutanat ADH si negativ la cei carora li s-a administrat oxitocina .Hormonii neurohipofizari si comportamentul Hormonii neurohipofizari se regasesc si in alte zone ale encefalului unde functioneaza ca neuro-modulari.

Degradarea sa are loc în ţesuturi periferice.Astfel .Ca2+ difuzabil.are 25 resturi aminoacidice şi este îndepărtat prin prelucrarea de la nivelul reticulului endoplasmatic.3. Neurofizinele constituie de fapt fragmente polipeptidice cu originea intr-un precursor comun cu cel al hormonului pe care il transporta.are 6 resturi de aminoacizi în structură şi este îndepărtat în aparatul Golgi. Calciul din oase. II.in timp ce succesiunea de aminoacizi 10-75 este constanta.Ca2+ intracelular (10-7. Calcemia este cuprinsă între 8. PTH poate fi secretat imediat ce a fost sintetizat.Hormonul paratiroidian/Parathormonul (PTH) Hormonul paratiroidian este secretat de glandele paratiroide. iar hipocalcemia diminuează degradarea. ionizat.3.. .1. excreţie şi depozitare a calciului în oase. biosinteză.10-6 M) este în concentraţie de aproximativ 1000 de ori mai mică decât concentraţia calciului extracelular (10 -3M). iar fragmentul pro. în coagularea sângelui şi în mecanismele de osifiere. neionizat.5-11 mg/dl. intracelulare. controlul secreţiei PTH este un polipeptid cu 84 resturi aminoacidice. Fragmentele inactive biologic au timpul de înjumătăţire mult mai mare (20-40 de minute). format din 115 resturi aminoacide (pre-pro-PTH). Multe procese intracelulare sunt mediate de fluctuaţiile ample şi rapide ale calciului intracelular. Reglarea secreţiei se face la nivelul degradării intraglandulare. în ciuda fluctuaţiilor în aport. Structură. . situate în partea posterioară a capsulei tiroidiene. etc. este forma activă. Calciul plasmatic este alcătuit din 3 fracţiuni: .Ca2+difuzabil. pe lângă rolul structural. 2 .25 dihidroxicolecalciferol) calcitonina II. fosfat.iar precursorul VLDV-neurofizinelor este comun cu cel al oxitocinei. în special în ficat. concentraţia calciului în fluidul extracelular şi calcemia sunt menţinute la valori aproximativ constante. Viteza degradării PTH este în funcţie de calcemie. Hipercalcemia accelerează degradarea. secreţie celulară.1.precursorul MSEL-neurofizinele este acelasi cu al hormonului antidiuretic si este unpre-pro-hormon cu masa moleculara de aproximativ 20kDa. cea mai mare parte (99%) este în oase şi dinţi sub formă de hidroxiapatită insolubilă. Eliberarea hormonului în sânge este stimulată de scăderea calcemiei. Hormonii care reglează homeostazia calciului In organismul uman se află IKg de calciu. intervenind în excitabilitatea neuromusculară. reprezintă o sursă de calciu pentru asigurarea homeostaziei extracelulare. care reprezintă aproximativ 50% din calciul plasmatic.a)MSEL-neurofizine cu rol in transportul vasopresinei. Metabolism şi acţiuni biologice Timpul de înjumătăţire a PTH este scurt (aproximativ 10 minute). poate fi stocat în granule de depozit sau poate fi degradat de către peptidaze specifice. Homeostazia calciului extracelular este asigurată de: hormonul paratiroidian calcitriolul (1..1. complexat de anioni cu moleculă mică (citrat.Acestea din urma difera doar la nivelul secventei1-9. etc. b)VLDV-neurofizine capabile sa lege oxitocina.). prin influx de calciu extracelular sau prin eliberarea sa din depozitele intracelulare (din mitocondrii şi reticul endoplasmatic). Este sintetizat sub forma unui precursor la nivelul ribozomilor. Fragmentul pre.

3.1.Acţiunile biologice ale PTH sunt: .2. 25 dihidroxi D} activă. Este sintetizat sub formă de pre-pro-hormon. La capătul C-terminal al catenei se află un rest de cisteină care formează o punte disulfidică intracatenară cu restul Cys? (fig. 19).are acţiune hipercalcemiantă. Secreţia de calcitonină este stimulată de calciu din gastrină. PTH favorizează absorbţia calciului printr-un mecanism indirect. precum şi cea umană este o polipeptidă ce conţine 32 resturi de aminoacizi şi are o masă moleculară de 3. Efectele osoase şi renale cresc calcemia fără o creştere corespunzătoare de fosfaţi . între resturile aminoacidice l şi 7 are o punte disulfurică. prin activarea lα hidroxilazei renale. stimulentul specific fiind calciul ionic (Ca2+). iar concentraţia plasmatică normala se situează în jurul valorii de 60 ng/1. Aceste două fenomene conjugate explică hipofosfatemia şi hipocalcemia provocate de acţiunea calcitoninei. stimulând eliberarea calciului şi ionilor fosfat din oase . Experimental s-a constatat o secreţie de calcitonina ca răspuns la hipercalcemia provocată. Timpul de înjumătăţire este de aproximativ 16 minute. Efectele osoase ale PTH sunt independente de cele asupra rinichiului. răspunsul osos este în schimb mai lent. Calcitonina de porc şi bou. PTH produce la nivel renal un efect hipercalcemiant foarte rapid. Calcitonina acţionează în mod specific asupra sistemului osos în sensul inhibiţiei catabolis-mului la acest nivel. Calcitonina(CT) -este un hormon cu actiune hipocalcemiana sintetizat in celulele parafoliculare (sau celulele C ) ale tiroidei. dar de o amploare mult mai mare.la nivel intestinal.Aceste celule secreta de fapt doi hormoni – calcitonina si katacacina-precum si o serie de neuromediatori printre care seretonina si DOPamina. biosinteză şi reglarea secreţiei Este un polipeptid cu 32 resturi aminoacidice în structură. Secreţia de calcitonina depinde de concentraţia plasmatică a calciului ionizat. Structură. Concentraţia tisulară a calcitoninei suferă variaţii circadiene. în timp ce osteogeneza nu este modificată. Nu prezintă un control hipotalamo-hipofizar. Favorizează transformarea 25-hidroxi D3 inactivă în1. 2 .la nivel renal creşte reabsorbţia calciului până aproape de 100% şi inhibă reabsorbţia ionilor fosfat (acţiune fosfaturică). Calcitonina si vitaminele D Actiunea parathormonului asupra meyabolismului fosfo-calcic este in stransa interdependenta cu actiunea specifica a calcitoninei (hormon polipeptidic secretat de glanda tiroida )si vitaminele D.4 kDa. II..prin interacţia cu receptorii din membrana celulelor ţintă PTH creşte concentraţia de AMPc intracelular .

fosfat.25 dihidroxicoiecalciferolul sau 1.25-dihidroxi-colecalciferol (calcitriol).. Aceasta înseamnă că se realizează o acţiune conjugată a parathormonului. fosfaţi.25 dihidroxi D 3 sau 1. prin contrast cu efectele dramatice ale hipo sau hiperparatiroidismului. se opune creşterii calciului şi fosfatului în plasmă: la nivel osos inhibă resorbţia osoasă la nivel renal măreşte secreţia urinară de calciu. determinînd creşterea calciuriei şi fosfaturiei. Structură. Etapele transformării colesterolului în vitamina D 3sunt prezentate în figura 2.3. sodiu şi potasiu. calcitoninei şi vitaminelor D în bilanţul fosfo-calcic.1. un rol extrem de important în metabolismul fosfo-calcic îl joacă şi vitaminele D. Transformarea 7-dehidrocolesterol în vitamina D 3este o reacţie de fotoliză ce are loc în stratul malpighian al epidermului sub acţiunea radiaţiilor ultraviolete. în organismul uman. 2 . iar eliminarea acestor ioni este controlată de trei factori: a) vitaminele D care stimulează reabsorbţia lor în tubul proximal.In acelaşi timp însă.25 (OH) 2 D3 Şi din denumirea sa rezultă că este un derivat din vitamina D3 (colecalciferolul).22. cletcrminînd astfel o diminuare a fosfaturiei şi calciuriei. calcitonina favorizează absorbţia calciului. b)partathormonul care are o acţiune opusă la nivelul tubului proximal dar care favorizează reabsorbţia calciului şi c)calcitonina care inhibă reabsorbţia Ca şi P0 4 3-. biosinteză şi reglarea secreţiei Activitatea biologică a vitaminei D provenită din alimente. După cum este cunoscut. forma cea mai activă a vitaminei D3. calcitonina acţionează şi la nivel renal unde inhibă activitatea 1-ahidroxilazei determinînd o accelerare a excreţiei urinare de calciu. La nivelul tubului digestiv. în 1. Acţiuni biologice Calcitonină are efecte antagoniste cu ale PTH. Se pare că această conjugare are loc la nivelul modulării activităţii 1-oc-hidroxilazei. este rezultatul combinării efectelor derivaţilor hidroxilaţi ai vitami 2 (ergocalciferol) şi D 3 (colecalciferol). Absorbţia este favorizată de vitaminele D şi parathorinon cure acţionează ca doi factori sinergici. Bilanţul fosfo-calcic asigură un echilibru optim între aportul şi eliminarea calciului şi a fosforului în aşa fel încît să realizeze o mineralizare normală a scheletului. Vitamina D3 este sintetizată în organism din colesterol. II.3. Precursorul vitaminei D este 7dehidrocolesterol. sodiu şi potasiu Deficitul sau excesul de calcitonină nu produce tulburări ale metabolismului calciului. format la nivel hepatic. enzimă ce catalizează conversia 25-hidroxicolecalciferolului. Calcitriolul (1.

2 .

acţiune opusă calcilomnci care inhibă eliberarea calciului probabil prin creşterea glicozilării diferitelor glicoproteine din ţesuturi. Este inactivat în rinichi prin hidroxilări suplimentare în poziţiile 23. Are loc astfel deschiderea ciclului B prin ruperea legăturii dintre atomii de carbon 9 şi 10.7-dehidrocolesterolul se transformă în colecalciferol printr-o reacţie neenzimatică. 24. sub acţiunea radiaţiilor UV (la lumină).23. Se elimină prin bilă. Transformarea 25-hidroxicalciferol în 24. stimulând sinteza de proteine activatoare a pompei de calciu. calcitriolul inhibă propria sa formare prin activarea l a-hidroxilazei stimulează sinteza de calcitriol. forma biologic inactivă se face tot la nivel renal. Acţionează la nivel intestinal unde creşte absorbţia calciului şi a fosfaţilor. care este forma activă biologic a hormonului. Acest metabolit trece din nou în circulaţie şi la rinichi suferă o nouă hidroxilare sub acţiunea l a-hidroxilazei şi se formează 1. 26. La nivel intestinal stimulează absorbţia calciului şi fosfaţilor.25 dihidroxicolecalciferol. Reglarea secreţiei de calcitriol se face prin: -mecanism feedback. o enzimă mitocondrială care necesită prezenţa oxigenului şi NADPH + H+.): 1) traversarea marginii în perie a membranei microvilare 2) transportul prin celulă 3) traversarea membranei bâzâie Stimulează mobilizarea calciului din oase. Acest proces are loc în 3 timpi (Fig. Transformarea colecalciferolului în 25-hidroxicolecalciferol cu activitate slabă biologic se face în ficat sub influenţa 25-hidroxilazei. PTH scade activitatea 24 α hidroxilazei. 2 . 25 dihidroxicolecalciferol.2. produsul final. în piele. Metabolism şi acţiuni biologice Timpul de înjumătăţire al calcitriolului este de 3 ore. Acţionează asemănător hormonilor steroizi la nivel nuclear.

2 .

Aceste acţiuni au fost demonstrate. este adevăratul hormon.1 kDa.) se consideră că ea nu este un hormon specific doar timusului. factori de natură nervoasă. II. plămîni.4. S-a demonstrat că în afară de rolul său imunologic.La rîndul ei.5. LH şi ACTH.Hormoni gastro -intestinali Diferite segmente ale tubului digestiv conţin 15 tipuri de celule "endocrine" capabile să sintetizeze şi să secrete polipeptide cu acţiune hormonală care îndeplinesc mai multe funcţii. Acest hormon mai are efecte trofice asupra mucoasei gastrointestinale şi a pancreasului. Secretina este o polipeptidă monocatenară cu 27 resturi de aminoacizi secretată de celulele S din duoden. Astfel de funcţii sînt îndeplinite de gastrină (ce acţionează la nivelul stomacului). α-Timozina este o polipeptidă ce conţine 28 resturi de aminoacizi şi are o masă moleculară de 3. prin experimente de timectomie la şobolani de o lună cînd s-a observat o scădere bruscă a concentraţiei plasmatice de ACTH şi corticosteron şi o creştere a nivelului sanguin de LH şi testosteron. Timopoietina II este un alt factor cu acţiune hormonală secretat de timus a cărei moleculă conţine 49 resturi de aminoacizi. Ea este sintetizată sub formă de pro-timozină (113 resturi de aminoacizi.II. printre altele. Acest rol este îndeplinit de factorii amintiţi mai sus şi este orientat asupra secreţiei hipofizare de GH.Gastrina mai activează motricitatea gastro-intestinala si relaxeaza sfincterul piloric şi sfmcterul ODDI.la nivelul celulelor epiteliale ale canalelor intra-pancreatice. factori gastrici etc. ficat.1. secreţia de gastrină este stimulată de polipeptidele şi aminoacizii de origine alimentară. paradoxal. Deoarece pro-timozina se întîlneşte şi în alte organe şi ţesuturi (splină. Limfocitele precursoare T dobîndesc proprietăţi imunologice depline după trecerea lor prin timus sub efectul unor factori cu acţiune hormonală. de natură polipeptidică. Gastrină este secretată de celulele G din ansa gastrică şi zona proximală ii duodenului.Hormonii glandei timus Timusul este o glandă de origine endobranhială care atinge 35-38 grame la pubertate după care regresează la adult dar nu se atrofiază complet.1. rinichi etc. Principala sa funcţie constă în stimularea secreţiei ionilor de H+ de către celulele parietale piinir-un mecanism AMPcdependent . M = 12 kDa) care. precum şi asupra secreţiei de glucocorticosteroizi de către corticosuprarenale.FTS) este o nonapeptidâ cu masa moleculară de 860 Da. colecistokininăpancreozimină (pentru vezica biliară) etc. Ea stimulează secreţia apei şi a bicarbonaţilor şi diminuează secreţia ionilor de Cl. secreţie ce nu depinde de 2 . Timulina (factorul seric al timusului . Activitatea hormonală este determinată de fragmentul C-terminal. timusul joacă şi un rol endocrin pînă la maturitatea sexuală. în primul rînd ele acţionează în sensul reglării activităţii glandelor exocrine. Activitatea sa nu se manifestă decît după eliminarea factorului seric inhibitor Timulina este reprezentată de secvenţa Glu-Glu-Ala-Lys-Ser-Glu-Gly-Ser-Asp si derivă probabil de la o serie de precursori proteici cu mase moleculare cuprinse între 48 -54kDA. Gastrina este o decapeptidă secretată sub forma unui precursor cu 34 resturi de aminoacizi.

prolactină. glucagon şi calcitonină etc. fie datorită faptului că plasma neutralizează un inhibitor al eritropoietinei. sistemul renină angiotensină etc. In acelaşi timp ea activează secreţia pepsinei şi a ionilor de H + nivel gastric. iar secreţia acestui hormon este reglată.). Mecanismul de acţiune al eritropoietinei constă în stimularea receptorilor membranari care declanşează transcripţia genei p-globulinelor. androgeni. care este secretată de rinichi. Colecistokinina—pancreozlmina (CCK—PZ) este o polipeptidă monocatenară cu 33 resturi de aminoacizi secretată de celulele peretelui duodenal.6.Inima-organ endocrin? O serie de celule prezente în atrii secretă un hormon hipotensiv de natură polipeptidică a cărui moleculă conţine 28 resturi de aminoacizi. iar conversia acestuia în hoimon activ se realizează prin clivarea fragmentelor polipeptidice 1-98 de la extremitatea N-terminală şi icspcctiv 127-152 de la cea C-terminală. Cel mai important factor care stimulează biosinteza secretinei îl reprezintă pH-ul sucului duodenal. El a primit numele de factor natriuretic atrial (ANF) sau atriopeptidă. la rîndul ei.7. de o serie de factori endocrini (tiroxină. Secretina mai stimulează secreţia de pepsină şi tonusul sfmcterului esofagian inferior şi inhibă motilitatea gastrică. iar în rinichi ea este secretată la nivelul aparatului juxta-glomerular.Eritropoetina Plasma sanguină a mamiferelor anemice conţine un factor capabil să activeze eritropoeza dacă este administrată unui animal normal. Această substanţă.1. Eritropoietina nu este activă decît în prezenţa serului sau plasmei sanguine fie datorită faptului că sîngele conţine un activator al unui factor de origine hepatică. 2 .CCK -PZ stimulează contracţia vezicii biliare şi secreţia a-amilazei de către celulele acinoase pancreatice. secreţia de insulina. motilitatea intestinului subţire şi a colonului. este sintetizat sub forma unui precursor ce conţine 152 resturi de aminoacizi (fig. a primit numele de eritropoietină. II. II. 20). Există însă o secreţie iniţială de eritropoietină la nivelul ficatului în timpul vieţii fetale. insulina.sistemul nervos parasirnpatic. Fragmentul absolut indispensabil activităţii hormonale este cel situat la extremitatea C-terminală.1.

al acţiunii lor sinergice asupra excreţiei sodiului şi antagoniste asupra musculaturii vaselor sanguine.68 pmoli/ml. fiind alcătuită din 2 lobi uniţi printrun istm.2.Hormoni derivati de la aminoacizi Din această clasă fac parte hormonii. atriopeptida asigurînd funcţionarea normală a musculaturii netede din pereţii arteriali. localizată în zona anterioară a regiunii laringo -traheale şi are o masă de 25 -30 grame la om (adult). medulosuprarenale. Foliculii tiroidieni sunt unităţile funcţionale ale tiroide. Acţiunea atriopeptidei constă în stimularea diurezei prin reglarea hemodinamicii glomerulare. epifiză etc. Capacitatea de biosinteză a hormonilor tiroidieni se află sub controlul adenohipofîzei (prin intermediul hormonului tireotrop TSH). Hormonii derivaţi de la aminoacizi sînt sintetizaţi şi secretaţi de către glanda tiroidă. de ACTH. un oligoelement rar ce pătrunde în organism în cantităţi extrem de diverse de la o zi la alta. presiunea arterială normală reprezintă rezultatul echilibrului între secreţiile de ADH şi ANF şi. a natriurezei prin acţiunea asupra tubului distal etc.Tetraiodotironina se mai numeşte şi tiroxină. fiind alcătuiţi dintr-un strat de celule e piteliale care delimitează un miez gelatinos denumit coloid. 2 . iar timpul său de înjumătăţire este de 2. suprarenale. în funcţie de dietă. Coloidul este reprezentat de o soluţie concentrată de tireoglobulină. Tiroida este o glandă impară. Concentraţia sa normală în sînge oscilează între 65 . Glanada tiroidă secretă 2 hormoni: tetraiodotironina şi triiodotironina . vasele sanguine şi hipotalamus. II. Mai există însă şi un alt mecanism de autoreglare intratiroidian.Atriopeptida interacţionează cu receptorii săi specifici din rinichi. care însă nu este pe deplin elucidat. implicit. Tireoglobulina este o glicoproteină ce conţine în structura sa multe resturi de tirozină. II. Din această cauză tiroida este capabilă să stocheze o anumită cantitate de hormoni pe care-i sintetizează în vederea asigurării continue a unui nivel plasmatic constant. Atriopeptida are şi o acţiune vasodilatatoare prin blocarea angiotensinei II şi catecolaminelor. Glanda tiroidă are un metabolism specific şi un mecanism de reglare asemănător cu cel întîlniî la alte glande endocrine hipofizo-dependente cu excepţia faptului că este strict dependentă şi de aportul de iod exogen.1 Hormonii glandei tiroide(Tiroidieni) Glanda tiroidă este aşezată în partea anterioară a gâtului. pentru a căror biosinteză. în cazul ANF nu există nici o acţiune inhibitoare asupra pompelor ionice celulare.2. se utilizează diferiţi aminoacizi în calitate de precursori. De aceea.5 minute. în principal. Deşi excreţia renală de sodiu este favorizată. iar mecanismul de acţiune este AMPc-dependent.

Astăzi se cunoaşte însă faptul că tiroida mai produce şi un hormon cu structură polipeptidică numit calcitonină.5' . Doi dintre aceştia prezintă activitate hormonală: 3. cu rol în metabolismul calciului . Hormonii tiroidieni ioduraţi sînt derivaţi ai tirozinei. 2 .Mult timp s-a considerat că glanda tiroidă secretă doar hormoni ioduraţi.tetraiodtironina sau tiroxina (T4).3' .triiodtironina (T3) şi 3.5.3'.5.

5. Glanda tiroidă mai conţine şi doi derivaţi ioduraţi ai tirozinei.diiodtirozina (DIT) Au mai fost identificaţi în tiroida şi alţi aminoacizi ioduraţi. 3. Ei sînt consideraţi ca fiind produşi secundari ai reacţiilor de iodurare a tiroglobulinei. îodul rămîne în compartimentul extracelular în cea mai mare parte. printre care 2.3'. Cele două nuclee benzenice formează între ele un unghi de aproximativ 120°. 3'. Glanda tiroidă 2 . în timp ce în alte zone geografice poate fi mult mai mare decît cel normal (pînă la 1000 μg/zi). Nici unul din aceşti derivaţi nu posedă activitate hormonală.3'-diiodtironina. fără activitate hormonală.4-diiodhistidina. în cantităţi mult mai mici. Cea mai mare parte a iodului alimentar este sub formă de iodură (I -). Iodul necesar biosintezei hormonilor tiroidieni este de origine alimentară. Celelalte forme se transformă în iodură la nivelul intestinului subţire. în poziţi i le petra fală de oxigenul eteric se întîlnesc un hidroxil fenolic şi respectiv un rest de alaninâ.Structura hormonilor tiroidieni se caracterizează prin existenţa radicalului difenil eter. In unele regiuni muntoase el poate scădea foarte mult (sub 10 μg/zi) din cauza concentraţiei scăzute în apă şi sol. După absorbţie. fiind vehiculat de sînge. care joacă un rol extrem de important în procesul de biosinteză a hormonilor tiroidieni: 3. Pentru om se consideră că aportul optim este de aproximativ 200 μg/zi.5'triiodtironina.monoiodtirozina (MIT) şi respectiv 3.5'-diiodtironina şi respectiv 3. iar conformaţia cea mai stabilă este atunci cînd planurile nucleelor aromatice sînt perpendiculare unul pe celălalt.

. In condiţii fiziologic normale.40 de ori mai mare decît în plasmă. se stabileşte un gradient de concentraţie cînd nivelul iodului tiroidian este de 20 . Captarea şi concentrarea iodului se realizează printr-un transport activ deosebit de eficient (25 grame tiroidă. Astăzi se ştie cu precizie că fenomenul acumulării iodului in glanda tiroidă se realizează prin transport activ dar nu este elucidată încă natura transportorului implicat în acest proces. adică 1/3000 din masa corpului fixează 1/3 din întreaga cantitate de iod din organism) ceea ce face ca tiroida să capteze zilnic aproximativ 100 g de iod.posedă un mecanism foarte eficient de concentrare a iodului plasmatic cunoscut sub numele de pompă de iod.2) Oxidarea iodului Prima transformare pe care o suferă iodul în glanda tiroidă îl constituie oxidarea iodurii în iod elementar de către o peroxidază tiroidiană a cărei acţiune este cuplată cu cea a glucozoxidazei sau a altei enzime generatoare de H 2O2 . Această etapă de concentrare a iodului se află sub controlul TSH. dar poate fi blocată de anionii perclorat (CIO4 -) şi tiocianat (SCN-) care sînt inhibitori competitivi. Oxidarea iodului are loc pe suprafaţa apicală a celulelor tiroidiene unde este localizată tireoperoxidaza care catalizează reacţia: Sistemul peroxidazic ce foloseşte H2O2 drept agent oxidant se formează intracelular. sub acţiunea unei oxidaze NADPH-dependente: 2 . iar fata de alte organe şi ţesuturi este mai mare de circa 200 de ori.

în principal. Acest proces de oxidare este blocat de tiouree. avînd molecula formată din două subunităţi identice de 330 kDa.Oxidarea iodurilor se realizează foarte rapid. Tiroglobulina este o glicoproteină iodurată cu un coeficient de sedimentare de aproximativ ! 9 S şi o masă moleculară de 660 kDa. componenta proteică majoră a tiroidei In acelaşi timp. 3) lodurarea tireoglobulinei (organifierea iodului) Imediat după oxidare. una din ele are o masă moleculară de aproximativ 1000 Da şi conţine N-acetil-glucozamină şi manoză. în cîteva minute datorită activităţii crescute a peroxidazei tiroidiene. cu masa moleculară de 3000 Da conţine. ea fiind stocată în lumenul ibliculilor într-o concentraţie de 20 30% sau chiar mai mult.10% din moleculă şi conţine două tipuri de unităţi heteropolizaharidice. iodul elementar este încorporat în tiroglobulină (TGB). iar cealaltă. tiouracil şi cianuri care sînt inhibitori ai peroxidazei. tiroglobulină reprezintă suportu molecular al biosinte/ei hormonilor tiroidieni. galactoză. Cele două subunităţi se leagă de catenele polipeptidice prin legături (3-glicozidice 2 . fucoză şi acid siaîic în poziţii terminale. Componenta glucidică reprezintă 8 .

Triiodtironina (Ta) se obţine prin condensarea unui radical MIT cu un radical DIT. timp de cîteva ore. astfel: Această etapă se mai numeşte şi organifierea iodului deoarece iodul anorganic intră prin acest proces în componenţa unui compus organic. mult mai lent. Tiroglobulina ce conţine cei doi hormoni este apoi reabsorbită prin endocitoză de către celulele tiroidiene din spaţiul intracelular formînd vacuole ce fuzionează cu lizozomii. astfel: 2 . b) oxidarea iodurilor cu formare de iod elementar. sub forma celorlalţi derivaţi ioduraţi ai 1 irozi nei. I+ generat anterior atacă nucleele aromatice ale resturilor de tirozină ale tireoglobulinei şi formează monoiodotirozina (MIT) şi diiodotirozina (DIT). iar prin condensarea a doi radicali DIT se formează tiroxina (T4). condensarea acestor derivaţi pentru formarea hormonilor tiroidieni se desfăşoară mult mai lent. c) încorporarea iodului molecular în tiroglobulină şi d) proteoliza tiroglobulinei.ce se formează între resturi de asparagină şi de N-acetil-glucozamină. de asemenea foarte rapid sub formă de MIT şt DIT şi. substratul reacţiei fiind reprezentat de amino-acidul legat în catena polipeptidică a tiroglobulinei şi nu tirozina liberă. Cuplarea MIT cu DIT formează Ti si DIT cu DIT formează T4 Această cuplare se desfăşoară tot pe tireoglobulină şi tot în prezenţa tireoperoxidazei. Dacă formarea MIT şi DIT la nivelul resturilor de tirozina din structura tiroglobulinei se realizează în cîteva minute. Cercetări efectuate în două mari laboratoare (Roche în Franţa şi Pitts-Rivers în Marea Britanic) au demonstrat faptul că biosinteza hormonilor tiroidieni are loc în patru etape principale: a) captarea şi concentrarea iodurilor în tiroidă (trapping). Halogenarea tirozinei are loc sub acţiunea iod-peroxidazei. 4) Incorporarea iodului molecular in tiroglobulina se realizeazâ.

. In această etapă este nevoie să pătrundă tireoglobulină din coloid în celulele tiroidiene.TBG (thyroxine binding protein). Metabolism Timpul de înjumătăţire pentru T 4 este de 6-7 zile şi de 1. T3 rezultat prin dcioclniarca periferici contribuie într-o proporţie de 80-90% la realizarea nivelului plasmatic de T3 circulant.Serumalbumina transportă 10% din T4 şi 30% din T3. are afinitate mai mare pentru T 4. Se formează T 3şi T 4 care se eliberează în sânge.depinde de activitatea 5 şi 5' deiodurazei şi constituie un mecanism de reglare a concentraţiei hormonilor tiroidieni circulanţi.şi recirculat. Prin monodeiodurare T4 conduce la doi compuşi T 4 hormonală mai mare decât T4 şi r T 3 biologic inactiv. T 4 în proporţie de 20% 2 . rinichi. 5) Eliberarea T 3şi T 4din tiroglobulină este denumita si proteoliza tiroglobulinei. Aminoacizii rezultaţi prin hidroliza lizozomală vor intra în fondul metabolic celular.i progresivă la nivelul ţesuturilor periferice ca: ficat. se face de către proteine-transportoare. astfel: . Aproximativ 30%din T 4 formează T3 şi 50% trece in r T3 . iar MIT şi DIT se deiodurează în prezenta unei deioduraze NADP-dependentă şi iodul este recuperat ca I . Transportul plasmatic al hormonilor tiroidieni. ele. Urmează fuziunea picăturilor de coloid cu lizozomii şi hidroliza tireoglobulinei.are afinitate mica dar capacitate mare. glicoproteină ce se sintetizeaza in ficat. Distribuţia T4 spre formareaT 3 sau r T3. Sinteza acestei proteine este stimulată de estrogeeni si inhibată de androgeni şi glucocorticoizi .TBPA (thyroxine binding prealbumin). muşchi. Suprafaţa apicală a celulelor înglobează picături de coloid şi prin endocitoză picăturile sunt internalizate. leagă numai T 3 capacitate mai mică decât TBG.5 zile pentru T 3 Calea majoră de matabolizare a hormonilor tiroidieni eslc ilcuuliiMic.în această formă cu hormonii sintetizaţi. dar ancoraţi în strucluni proteică. tiroglobulină rămâne în coloid ca rezervă de hormoni tiroidieni până va avea loc stimularea hormonală a tiroidei prin TSH care va induce elapa următoare. Leagă şi transportă aproximativ 70% din hormonii tiroidieni.

tahicardie. Somatostatina inhibă secreţia de TSH. favorizând astfel oxigenarea ţesuturilor. se conjugă cu acid glucuronic sau acid sulfuric şi este eliminat prin' bilă sau fecale. Creşte viteza metabolismului bazai. Acţiuni biologice Funcţia metabolică generală a hormonilor tiroidieni este cea de a controla metabolismul oxidativ.T 4 sau captat ca atare din plasmă are afinitate de aproximativ 10 ori mai mare pentru receptorul tiroidian decât T4.pompele de Na+/K+-ATP-ază (consumă mult ATP) . Conversia T4-→r T3 este favorizată în inaniţie pentru a diminua arderile şi consumul de materiale energogene. excretabili prin urină: T3 format prin deiodurare din. cataboliţi solubili. Din acesată cauză 5-deiodurarea lui T4 este considerată inactivare. procesele de ardere prin care se obţine energie metabolică şi căldură. Reglarea secreţiei Sinteza şi eliberarea hormonilor tiroidieni este sub controlul tireotropinei hipofizare (TSH). In formele acute. unde favorizează transcrierea genelor pentru: . tremurături ale extremităţilor şi o slăbire puternică a organismului. Mecanismul de acţiune al hormonilor tiroidieni este la nivel nuclear. Asfel. care la rândul său se află sub controlul hormonului hipotalamic eliberator TRH.se metabolizează şi pe alte căi. La concentaţii mari manifestă efecte catabolizante. concentraţii foarte crescute ale hormonilor tiroidieni provoacă starea de tireoloxicoză care poate fi chiar letală. hipertrofia tiroidei.unele proteine ale lanţului respirator. iar catabolismul proteic se intensifică. Favorizează la nivel nuclear transcrierea unor gene ce corespund enzimelor implicate în sinteza 2. se micşorează rezervele energetice glucidice şi lipidice.3 bisfosfogliceratului care scade afinitatea hemoglobinei pentru oxigen. Hiperfuncţia tiroidiană (hipertiroidismul) determină apariţia bolii Basedow (guşa exoftalmică) care se manifestă prin accelerarea metabolismului bazai. r T3 este un agonist (mimează acţiunea hormonului dar răspunsul său este de intensitate slabă). în special pentru T3. exoftahnie. Nivelul colesterolului scade în hipertiroidism. La concentraţii normale sau mici hormonii tiroidieni manifestă efecte anabolizante.şi tetraiodo-tiroacetic. Nivelul circulant al T3 şi T3 se reglează prin feedback negativ. Prin transformări ale catenei laterale (prin transaminare şi decarboxilare oxidativă) T3 şi T4 dau naştere la acizii triiodo.hormonul de creştere . Secreţia de somatostatină este stimulată de concentraţii mari de T3 Reglarea hormonilor tiroidieni circulanţi se face şi prin transformarea T4 în T3 şi r T3. 2 .

activarea enzimelor catenei respiratorii (tabelul II). membrele scurte etc. în formele grave glanda putînd avea chiar mărimea unui cap de copil. Prin decarboxilarea acestora se formează derivaţii acetici care rămîn încă mult timp sub formă legată deoarece afinitatea lor faţă de proteinele nucleare este foarte mare. Interacţiunea T 3 (T 4 ) – receptor constituie etapa iniţială a mecanismului de acţiune care. dacă hipotiroidismul intervine în copilărie. în fine. după 4-20 ore de latenţă. scăderea randamentului fizic şi intelectual. în funcţie de vîrsta la care intervine.10-12 merazei A 56 Activarea ARN-poli. hipercolesterolemie. hipotiroidismul induce apariţia bolii numită mixedem care se manifestă prin scăderea metabolismului bazai.18-20 merazei B Incatenarea amino. Astfel. Astfel.Hipofunctia tiroidiană (hipotiroidismul) Se manifestă în mod diferit. infiltraţii ale tegumentelor cu substanţe de natură muco-proteică. Ea se manifestă printr-o puternică hipertrofie a glandei tiroide. TSH stimulează toate etapele biosintezei hormonilor tiroidieni: fixarea iodurilor. efectul biochimic global al hormonilor tiroidieni pare a se realiza la nivel mitocondrial. Afinitatea receptorului faţă de T3 este de 4 ori mai mare decît faţă de T4. Tabelul II Principalele efecte biochirnice ale hormonilor Efectul Perioada de latenţă Durata efectului (ore) (ore) 4-6 22 Biosinteza ARNm 40 Activarea ARN-poIi. în ultima instanţă. Activitatea glandei tiroide prezintă multiple corelaţii glandulare şi umorale. în regiunile muntoase în care solul şi apa sînt sărace în iod există probabilitatea apariţiei hipotiroidismului secundar care determină boala numită guşă endemică. La adult. transferul acestuia în citoplasmă şi. obezitate. Mecanismul de acţiune al hormonilor tiroidieni este în strînsă interdependenţă cu principalul lor rol biochimic -accelerarea reacţiilor de oxidare celulară. tulburări neuro-psihice etc. La pubertate este stopată şi dezvoltarea organelor genitale.12-16 lor în microsomi Activarea cnzitnelor 20-30 50-60 mitocondriale Degradarea hormonilor tiroidieni se realizează prin transaminare cu formarea derivaţilor pimvici corespunzători. el determină apariţia bolii numită cretinism care se manifestă prin stoparea dezvoltării staturo-ponderale şi intelectuale.18-24 40-45 aciâlor 40 Biosinteza fosfolipide. este urmată de accelerarea biosintezei de ARNm. înapoierea fizică se manifestă şi prin disproporţii ale diferitelor părţi ale corpului (capul mare.). Impactul mitocondrial este posibil datorită faptului că hormonii tiroidieni pătrund în celulele ţintă unde se leagă reversibil de o proteină nucleară non^histonică asociată cu cromatina. formarea iodului 2 . Stimularea creşterii concentraţiei oxidazelor celulare se realizează printr-o acţiune relativ lentă a hormonilor tiroidieni asupra transcripţiei şi una relativ rapidă asupra translaţiei.

2. Hormonii suprarenalieni Glandele suprarenale (adrenale) sunt alcătuite din două regiuni distincte. II. Medulara împreună cu sistemul nervos simpatic şi parasimpatic alcătuiesc sistemul neuroendocrin .simpatoadrenal . hidroliza tiroglobulinei şi eliberarea hormonilor activi. iar pe de altă parte activitatea tiroidiană creşte în momentul ovulaţiei. Pe de o parte. 2 . Noradrenalina din celulele ectopice este sintetizată „in situ" sau captată din sânge. Funcţiile tiroidei sînt în strînsă interdependenţă şi cu funcţiile cortico -suprarenalelor sau cele gonadale.2.iu. ficat (celulele cromafine ectopice).1. Noradrenalina reprezintă aproximativ 20% din secreţia totală a medulosuprarenalei. Nu se sintetizează în celulele ectopice. Hormonii medulosuprarenalieni Zona medulară este alcătuită din celule cromafine (feocromocite). Hormonii tiroidieni mai stimulează catabolismul insulinei şi potenţează acţiunile catecolaminelor. Stimularea celulelor tiroidei de către TSH se realizează la nivelul a două tipuri de receptori: receptorul adenilatciclazic AMPc-dependent pentru stimularea secreţiei hormonilor tiroidieni şi receptorul Cadependent pentru efectele trofice asupra celulelor glandulare. având rol de neurotransmiţător la nivelul terminaţiilor nervoase dopaminergice. îndeplineşte rolul de neurotransmiţător la nivelul terminaţiilor nervoase postganglionare simpatice. Celulele cromafine se găsesc şi în plămâni.molecular. noradrenalina (norepinefrina) şi adrenalina (epinefrina). Adrenalina reprezintă aproximativ 80% din secreţia totală medulosuprarenaliană. intestin. Numele de catecolamine provine de la elementul de structură comun şi anume nucleul catecol (ortodifenol) şi funcţia aminică. dar poate fi captată din plasmă. iar medulara (10%) este de origine nervoasă. r.2.ce are rol în adaptarea organismului la diverse solicitări. iar sângele cuprinde o fracţiune de noradrenalina eliberată pe această cale şi care nu a fost recaptată la nivelul sinapselor. Hormoni elaboraţi de medulosuprarenală se numesc catecolamine. Dopamina este absentă în sânge. Catecolaminele sunt: dopamina. Celulele cromafine au origini embriologice comune cu celulele ganglionare ale sistemului nervos simpatic. Dopamina se găseşte în anumite regiuni ale sistemului nervos central. hormonii tiroidieni stimulează catabolismul cortizolului. funcţii şi origini embriologice diferite. Zona corticală (90%) arc o structură epitelială.au structuri. II2.

4.decarboxilarea DOPA la dopamină într-o reacţie piridoxal-fosfat-dependentă . prin metilarea la azot a noradrenalinei sub acţiunea unei metil transferaze specifice 2 .o nouă hidroxilare la nivelul catenei laterale sub acţiunea hidroxilazei dependentă de ascorbat şi Cu2 + rezultând noradrenalină . dihidroxi fenilalanină).Biosinteza catecolaminelor Precursorul catecolaminelor este tirozina. Transformarea tirozinei în adrenalină cuprinde 4 reacţii: .transformarea tirozinei în DOPA (3. sub acţiunea unei monoxigenaze (tirozin hidroxilaza) .formarea adrenalinei.

în condiţii fiziologic normale. Aceste etape de degradare sînt distincte.ilnic 6 10 mg de catecolamine. COMT este o enzimă cu masa moleculară de 24 kDa prezentă în citosolul hepatocitelor şi celulelor renale şi posedă o activitate catalitică foarte înaltă. iar concentraţiile plasmaticc normale se situează în jurul valorii de 0. Etapa de dezaminare oxidativă are loc sub acţiunea monoaminoxidazei (MAO) specifice. sau se poate forma prin hidroxilarea enzimatică a fenilalaninei. Sub acţiunea tirozin—hidroxilazei hepatice. De aceea.metil—transferaza —care metilează gruparea aminică a noradrenalinei cu formare de adrenalină.5 ug/1 pentru adrenalină şi respectiv 3-5 μg/1 în cazul noradrenalinei. organismul unui adult secretă y.20 secunde). Procesul de biosinteza a catecolaminelor prezintă un mecanism de reglare la nivel molecular prin faptul că adrenalina şi noradrenalina funcţionează ca inhibitori alosterici ai tirozin-hidroxilazei realizînd astfel o inhibiţie de tip feed back. metilarea putîndu-se realiza atît înaintea cît şi după dezaminarea oxidativă. Restul se decarboxilează cu formare de DOP-amină care prin hidroxilare la catena laterală formează adrenalina. La acest nivel intervine o enzimă specifică numită N. Catecolaminele endogene se degradează mai lent. Catabolismul catecolaminelor se realizează în două etape: Etapa de 3-oxometilare are loc sub acţiunea catecol-O -metil-transferazei (COMT) care transformă adrenalina în 3-oximetil-adrenalină sau metadrenalină. La rîndul ei. O parte importantă din cantitatea de DOPA astfel formată serveşte la biosinteza pigmenţilor melaninici . timpul de înjumătăţire este de doar 10 -. inhibitorii specifici ai MAO nu pot bloca degradarea catecolaminelor. tirozina este oxidată într-o reacţie ireversibilă cu formμare de dihidroxifenilalanină (DOPA).şi respectiv glucurono-conjugată. Degradarea catecolaminelor se face foarte rapid în cazul hormonilor exogeni administraţi intravenos (în cazul adrenalinei exogene de exemplu. 2 . în schimb ei inhibă catabolismul serotoninei cerebrale. fiind apoi eliminate pe cale renală sub formă liberă sau sub formă sulfo. Această etapă se realizează mult mai lent.Biosinteză catecolaminelor se realizează prin utilizarea în calitate de precursor a tirozinei. iar produsul de degradare (acidul 3-metoxi-4-hidroxi-mandelic sau acidul vanil-mandelic)se elimină prin urină. tiiozina poate pioveni din rezerva de aminoacizi a organismului. iar noradrenalina în normetadrenalină.

Reacţiile ce au loc sunt: MAO operează transformări ale grupărilor aminice care prin oxidare la grupa imino trec în aldehide şi apoi în acid. Noradrenalină prin aceeaşi succesiune de transformări formează acelaşi produs final (acidul vanilmandelic) Catabolismul noradrenalinei se realizează astfel: 2 .

Acidul vanilmandelic se elimină prin urină şi dozarea lui dă indicaţii asupra metabolismului catecolaminelor.Astfel.iar fentolamina are actiune antagonista.si sfinctereelor 2 .la nivelul inimii .Efectele de tip β sunt diverse . Şi în această situaţie se poate realiza mai întîi dezaminarea oxidatîvă şi apoi metilarea produsului intermediar obţinut sau.stimularea eliberarii de acetilcolina la nivelul muschilor scheletici etc.vezicii urinare. se realizează mai întîi metilarea adrenalinei după care are loc metilarea: Catecolaminele din circulaţia sanguină şi cele eliberate la nivelul sinapselor din sistemul nervos central pot fi recaptate de către celule pentru a fi stocate sau degradate.) şi degradarealor rapidă Rolul biologic al catecolaminelor Principalele efecte pot fi impartite in doua categorii in functie de natura receptorilor acestor hormoni.Se mai observa si o crestere a excitabilitatii si conductibilitatii cardiace. Asupra vaselor sanguine . Efecte de tip α. Principalele efecte de tip α constau in actiunea vasoconstrictoare cu cresterea presiunii arteriale . inimă etc.acesti hormoni actioneaza in sensul relaxarii uterului .Adrenalina are efectele cele mai puternice .iar la nivelul sistemului respirator o actiune bronhodilatatoare. Efecte de tip β.catecolaminele manifesta un efect inotrop pozitiv cu crestsrea frecventei contractiilor . Aceste efecte sunt datorate existentei a doua tipuri de receptori specifici :receptori α 1 Care sunt Ca-dependente si intotdeauna post sinaptici.se realizează transportul catecolaminelor în in tesuturile periferice cxtra-neurale (muşchi netezi.catecolaminele manifesta o actiune vasodilatatoare.ele manifestandu-se la nivelul mai multor organe si tesuturi.In acest din urma caz este implicata si actiunea inhibitoare a AMPC. La nivelul muscular .actiunea asupra contractiei uterului si vezicii urinare .ea actionand sinergic cu noradrenalina si fenilefrina . In cel de-al doilea caz.un efect cronotrop pozotiv.specifici sistemului nervos central. In primul caz este vorba de neuronii adrenergici din SNC şi sistemul nervos vegetativ cînd se întrerupe stimularea stimularea adrenergica datorită absentei unei activităţi enzimatice extracelulare similare cu acetilcolin—esteraza. La bolnavii cu feocromocitom (tumoră a medulosuprarenalei) creşte foarte mult nivelul urinar atât cel al metanefrinelor cât şi al acidului vanilmandelic. Catabolismul adrenialinei se realizează în mod asemănător.specifici pentru muschii netezi respectiv receptori α 2 ce pot fi post-si pre-sinaptici.

in urma injectarii de adrenalina.adrenalina manifesta o actiune bronhodilatatoare puternica. ce poate fi procurat din următoarele surse: -sinteza „de novo" -captare din LDL (β-lipoproteine) 2 .iar efectele asupra vaselor sanguine sunt diferite.şi gluco-corticoizi.).adrenalina stimuleaza hiperglicemia ca urmare a activarii glicogenolizei la nivel hepatic.s-a instalat o stare de anxietate.zona internă (zona reticulată) producătoare de hormoni androgeni. La nivelul musculaturii netede . etc. prin acţiunile de la nivelul sistemului circulator cât şi asupra metabolismului energetic sunt implicate în adaptarea organismului la agresiuni interne sau externe. frică. Inhibiţia insulinei reduce consumul de glucoza în ţesuturile periferice. Principalii centri nervoşi adrenalino-secretori sînt localizaţi la nivel bulbar. excitarea lor determinînd o secreţie abundentă de catecolamine. hormonii corticali sunt steroizi (corticosteroizi) ce conţin în moleculă 21 atomi de carbon (C21) cei minerale. Adrenalina în principal mediază efectele metabolice ce au ca rezultat creşterea consumului de ATP. Cresterea brusca a secretiei de adrenalina are repercursiuni imediate asuora sistemului nervos central . Din categoria steroizilor ce exercită acţiuni hormonale fac parte: cortisolul (glucocorticoid). aldosterona (mineralocorticoid). şi de oxigen şi eliberarea de căldură. Răspunsul medulosuprarenalei la modificarea presiunii arteriale nu este însă un răspuns direct. Rolul catecolaminelor. La nivelul cardiac are loc o crestere a fortei sistolice si a debitului cardiac.zona mediană (zona fasciculată) producătoare de glucocorticoizi . In ficat este stimulată glicogenoliza şi gluconeogeneza.in special prin stimularea hipotalamusului cu cresterea secretiei de ACTH hipofizar.zona externă (zona glomerulară) producătoare de mineralocorticoizi . care asigură glucoza pentru menţinerea glicemiei şi asigurarea combustibilului pentru creier. iar hormonii androgeni conţin 19 atomi de carbon (C 19). dar fără secreţia medulară organismul se adaptează greu la diverşi factori stresanţi.2. emoţii.o actiune de inhibare a tonusului si peristaltismului intestinal cu spaeme ale sfincterelor .iar in muschii striati este stimulata glicogenoliza. Aceste oscilaţii acţionează asupra unor receptori aortici specifici.Hormonii corticosuprarenalieni Porţiunea corticală a suprarenalei este alcătuită din 3 zone distincte histologic: . fizice sau psihice (frig. dehidroepiandrosterona şi androstendiona (androgeni). Medulosuprarenala nu este esenţială pentru viaţă.Catecolaminele manifesta si o actiune lipolitica la nivelul tesutului adipos. hipoglicemie.2.2.splenocontractie si crestere diurezei. Structural. Un exemplu al reglării pe cale nervoasă a secreţiei de catecolamine îl reprezintă reglarea presiunii arteriale.cand se instaleaza starea de stres. II.A cest efect a fost demonstrat prima data cand . Reglarea activităţii medulosuprarenalelor Medulosuprarenala este singura glandă endocrină supusă unui control preponderent nervos.inestinale .in functie de tesut sau organ. Adenalina are si unele efecte metabolice si fiziologice specifice.Din punct de vadere metabolic. Reacţia umorală este tardivă şi ea urmează răspunsului nervos. în biosinteza steroizilor precursorul utilizat este colesterolul.

Această transformare are loc în mitocondrie. Prin hidroxilări succesive la C 22 şi C 20 şi sub acţiunea unei enzime (desmolază) şi a citocromului P450.-din rezervele de acilcolesterol ale glandei. a oxigenului şi a NADPH + H+ se scindează legătura C 22-C 20 eliberarea aldehidei izocaproice şi formarea pregnenolonei (Fig.15). comună pentru toţi steroizi. 2. este transformarea colesterolului în pregnenolonă sub acţiunea unei enzime ce conţine citocromul P 450. Etapa iniţială în biosinteza steroizilor. 2 .

2. Alte două hidroxilări la C 21(sub acţiunea 21-hidroxilazei) şi la C11 (sub acţiunea 11 β-hidroxilazei) se formează cortisol. Controlul secreţiei prin ACTH implică: . Calea care duce la aldosteronă nu implică hidroxilarea la C 17Prin hidroxilare la C 21 şi apoi la C 11se formează 11-dezoxicorticosterona ca acţiune mineralocorticoidâ slabă şi respectiv corticosterona cu acţiune glucocorticoidă. ca sursă de colesterol în zona fasciculată .hidroxilarea are loc numai în zona internă.stimularea eliberării colesterolului din esteri şi inhibarea depunerii sale ca ester .creşterea captării de LDL. în acest sens pregnenolona prin hidroxilare la C 17urmată de oxidare şi detaşarea C 20şi C 21 (sub forma unei molecule de acid acetic) se formează 17 -dehidroepiandrosterona sau 17 α.hidroxiprogesterona se transformă analog în androstendionă.Această etapă este reglată de ACTH în suprarenală şi de către LH în testicule şi ovare. Sinteza de steroizi C 19 este cantitativ redusă şi fără semnificaţie.16).activarea conversiei colestrol →pregnelononă Calea care duce la cortisol începe fie prin hidroxilarea la C 17 (sub acţiunea 17 α. 2 . Compuşii C 19 obţinuţi în cortex nu au activitate hormonală ca atare decât după transformarea în testosteronă şi dchidrotestosteronă în ţesuturile ţintă (fig. 17α .hidroxilazei) şi formarea 17 α-pregnelononă fie prin acţiunea combinată a unei dehidrogenaze şi a unei izomeraze (Δ5→ Δ 4 izomeraza) cu formarea de progesteronă.

După unele remanieri (hidrogenarea dublei legături la C4 şi reducerea grupării cetonice de la Cs) are loc conjugarea cu acidul glucuronic şi eliminarea prin urină a produşilor de conjugare. Cortisolul este vehiculat (70%) de către CBG (cortisol binding globuline) sau transcortină şi serubalbumina vehiculează 15%. nivelul maxim fiind atins la trezirea din somn. Aceasta înseamnă că creşterea concentraţiei de cortisol plasmatic inhibă secreţia de CRH (hipotalamic) şi de ACTH (adenohipofizar) variaţie diurnă (ritm circadian). Timpul de înjumătăţire pentru cortisol este de 1.5-2 ore. iar nivelul minim seara factorii de stres mediază pe căi nervoase eliberarea de CRH şi ACTH care -stimulează 2 .Cortisolul Fracţiunea liberă este cea activă biologic. Reglarea secreţiei se face prin următoarele mecanisme: prin feedback pe axul hipotalamo-hipofizar.

Reglarea secreţiei Se face prin următoarele mecanisme: -sistemul renină-angiotensină prin concentraţia ionilor de potasiu (K+) Sistemul renină-angiotensină are un rol important în reglarea volumului fluidului extracelular şi a presiunii arteriale. dar cu implicaţii mai profunde în metabolism. întrerupând astfel cascada arahidonatului şi producţia de prosteaglandine şi leucotriene (ce sunt mediatori ai răspunsului inflamator) Aidosterona Este hormonul corticosteroid (mineralocorticoid) ce participă la menţinerea homeostaziei hidrice şi electrolitice. inhibă fosfolipaza AI. Circulă în sânge liber nu legat de serumalbumine care au afinitate mică dar capacitate mare de legare. mediat de cortisol. interleukina1). Este antiinflamator mai puternic decăt aspirina. etc. Efectul hiperglicemiant al cortisolului este şi rezultatul reducerii pătrunderii de glucoza în ţesuturile insulino-dependente (ţesutul muscular şi adipos) prin micşorarea afinităţii receptorilor pentru insulina în muşchi şi ţesutul adipos. Mecanism de acţiune Cortisolul acţionează la nivelul genomului celular prin intermediul receptorilor intracelulari prezenţi în mai toate celulele. Aceste celule sunt înzestrate cu baroreceptori. Acţiuni biologice în metabolismul intermediar exercită multiple acţiuni anabolice şi catabolice. In plasmă renina acţionează asupra unei proteine plasmatice angiotensinogen (globulină sintetizată de ficat şi secretată în sânge). Cortisolul stimulează sinteza unor proteine care au rol antiinflamator (ex. Sinteza sa este controlată în principal de angiotensină şi într-o măsură mai mică de concentraţia plasmatică a potasiului (K+) şi de ACTH. 2 . aminoacizi). în funcţie de natura ţesutului. a stării organismului (nutriţie sau foame) în funcţie de concentraţia altor hormoni. etc) cu eliberarea de substraturi pentru gluconeogeneza hepatică (glicerol. Acţiunea cea mai clară este stimularea gluconeogenezei hepatice şi efluxul glucozei urmată de hiperglicemie. sub influenţa unei enzime (enzimă de conversie) este transformat hidrolitic în angiotensina II prin pierderea a 2 aminoacizi de la capătul C-terminal al angiotensinei I. Lipocortina stimulată de cortisol. glicerol) precum şi prin inducţia enzimelor gluconeogenetice. Acţiunile sale metabolice sunt antagonice insulinei. este mai lent decât cel mediat de catecolamine. lipocortina) care inhibă procesul de sinteză a eicosanoizilor (cu acţiune proinflamatoare). La nivel hepatic stimulează gluconeogeneza prin aport crescut de substrat (aminoacizi. Cortisolul exercită acţiune imunosupresoare. Renina este o enzimă proteolitică sintetizată şi secretată de celulele juxtaglomerulare (renale). Deasemenea cortisolul represează sinteza unor proteine cheie care accentuează procesele inflamatorii (ex. Stimulează procesele catabolice la nivelul ţesuturilor periferice (lipoliza trigliceridelor din ţesutul adipos. Angiotensinogenul în prezenţa reninei pierde un decapeptid de la capătul N-terminal. proteoliza proteinelor din muşchii scheletici.secreţia de cortisol. numit angiotensina I. Evaluând efectele se poate concluziona că răspunsul la stres. Angiotensina I.

2. angiotensina II determină eliberarea aldosteronei.18. O altă cale de reglare a secreţiei de aldosteronă este prin concentraţia ionilor de potasiu (K+) (Fig. fiind degradată rapid sub acţiunea angiotensinazei (Fig. Angiotensina II stimulează secreţia de aldosteronă şi produce vasoconstricţie arterială.17). Enzimă de conversie este eliberată de membrana plasmatică a celulelor endoteliului vascular şi inhibă prin proteoliză peptide din clasa kininelor (ex. în zona glomerulară. Prin aceste acţiuni menţine volumul şi presiunea arterială.2. Bradikinina produce relaxarea muşchilor netezi. bradikinina). antagonizând astfel acţiunea vasodilatatoare a acestora. .Angiotensina II este o substanţă vasoactivă foarte puternică producând constricţia arteriolelor. Sinteza aldosteronei este promovată atât prin stimularea transformării colesterol→pregnenolonă cât şi prin stimularea transformării corticosteronei în aldosteronă. Creşterea concentraţiei plasmatice a aldosteronei determină retenţia de sodiu şi secundar creşterea volumului şi a presinuii sângelui.) 2 . Angiotensina II acţionează foarte scurt.

atunci concentraţia sodiului creşte. Acţiuni biologice ale aldosteronei Participă la menţinerea homeostaziei hidrice şi electrolitice. iar creşterea presiunii osmotice va activa eliminarea hormonului antidiuretic. antrenând prin aceasta retenţia osmotică de apă şi eliminarea renală a H+. Heubner consideră pentru prima dată glanda pineală ca fiind glandă endocrină şi îi atribuie un rol inhibitor asupra sexualităţii. 2 . Astfel. Această localizare în centrul creierului a condus în decursul timpului la diverse speculaţii asupra rolului epifizei. Abia la sfîfşitul secolului XIX s-a făcut o corelare între tumorile epifizare infantile şi macrogenitosomie (pubertate precoce). acest transport se face prin permearea pasivă a membranei apicale. Scăderea kalemiei inhibă secreţia de aldosteronă. Aldosteronă este inhibată de către hormonul natriuretic atrial.2. Aldosteronă reglează şi transportul electroliţilor prin celulele epiteliale de la nivelul intestinului şi al glandelor salivare şi sudoripare. La nivelul tubilor renali acţiunea aldosteronei constă în stimularea transportului transcelular de sodiu din lumenul tubilor în spaţiul interstiţial. Acesta acţionează la nivel renal asupra pompei de apă. sau glanda pineală este localizată în zona posterioară a diencefalului (epitalamus). în 1898. II.Reglarea secreţiei de aldosteronă prin concentraţia ionilor de potasiu (K+) este un sistem independent de sitemul renină-angiotensină. La nivel renal. crescând reabsorbţia renală de apă. La nivelul genomului celular. K+. NH4+. determină reabsorbţia de Na+. Descartes considera acest organ ca fiind "sediul" sufletului. O uşoară creştere a Kalemiei stimulează secreţia de aldosteronă care prin acţiune kaliurică va restabili valaorea kalemiei.3.Hormonii Epifizei Epifiza. aldosteronă induce sinteza unei proteine care este responsabilă de transportul sodiului de-a lungul membranelor celulare. Când reabsorbţia sodiului nu se face concomitent cu reabsorbţia unei cantităţi corespunzătoare de apă.

Astăzi se cunoaşte cu certitudine că această acţiune antigonadotropă reprezintă unul din factorii importanţi ai blocajului prepubertar ai funcţiilor gonadotrope.2. Calea biosintetică a melatoninei implică acţiunea a două enzime cheie: N-acetil-transferaza care transformă serotonina în acetilserotonină şi respectiv hidroxi—indol—O—metil— transferam care converteşte acetilserotonină în melatonină. la toate speciile. II. Acetil -transferaza reprezintă un factor liinitant al procesului biosintetic deoarece activitatea sa este blocată la lumină.3.Metabolismul melatoninei Pinealocitele sintetizează melatonină utilizînd triptofanul în calitate de precursor. biosinteză propriu-zisă a melatoninei are loc în timpul nopţii. Reacţiile enzimatice prin care pinealocitele sintetizează melatonina sînt următoarele: 2 . numit melatonină (MT) prin intermediul căruia glanda pineală îşi exercită funcţiile fiziologice specifice. Epifiza secretă un hormon major. De aceea.1.

melatonina inhibă dezvoltarea organelor sexuale. sex hormon binding protein) şi afinitate mică pentru estrogen. După sinteză. secreţie si transport Testosterona se sintetizează în celulele interstiţiale prin aceleaşi reacţii intermediare ca şi sinteza corticosteroizilor.II. 2 . Hormonii sexuali masculini (androgeni) Hormoni sexuali masculini sunt sintetizaţi în celulele interstiţiale (Leydig) din testicul. Testosterona este principalul hormon androgen testicular alături de dihidrotestosterona care se secretă în cantităţi mai mici.19.2.2. Transformarea pregnenolonei în testosteronă are loc pe două căi diferite prin ordinea în care acţionează 17 α-hidroxilaza şi cuplul 3 β-hidroxisteroid-dehidrogenaza şiΔ 5 .1.3Hormonii sexuali Androgenii sunt hormoni testiculari.Δ4 izomeraza (Fig.3. II.). iar estrogenii şi progestinele sunt hormonii ovarieni.3. sistemul nervos central şi diferite funcţii biochimice şi fiziologice cu realizarea ritmului circadian. Calea majoră (la om) de formare a testosteronei trece prin progesteronă. Testosterona şi dihidrotestosterona sunt steroizi C 19şi au structurile: Biosinleză. total diferite din punctul de vedere al transformărilor biochimice pe care le stimulează şi al efectelor fiziologice. In copilărie. Etapa limitantă de viteză este cea de transformare colestrol —> pregnenolonă. II. Melatonina prezintă trei funcţii principale. Un alt rol important al melatoninei îl reprezintă acţiunea de mediere între radiaţiile luminoase.2. testosterona se eliberează în sânge de unde transportul plasmatic este asigurat de o globulinâ cu afinitate mare pentru testosteronă (SHBG. această funcţie fiind anulată complet la pubertate cînd încep să acţioneze hormonii gonadali. Dihidrotestosterona se formează în testicul sau ţesuturile periferice prin acţiunea unei 4 α-reductaze NADPHdependentă. în primul rînd ea acţionează ca antagonist al MSH prin reglarea pigmentogenezei. Estrogenii stimulează sinteza acestei proteine.Rolul biologic al melatoninei Descoperirea melatoninei şi a situsurilor sale de legare (în speţă cele cerebrale şi hipofizare) au reorientat cercetările biochimice şi fiziologice asupra funcţiilor glandei pineale. iar hormonii tiroidieni o scad.

Hipotalamusul prin hormonul eliberator al gonadotropinelor hipofizare LH şi FSH. inhibă secreţia de LH. Aceşti cataboliţi se elimină prin urină ca sulfo şi glucuronoconjugaţi. la produşi inactivi sau cu activitate slabă. Acţiunile biologice ale androgenilor: -controlează apariţia şi menţinerea caracterelor sexuale -primare şi secundare masculine -controlează spermatogeneza 2 . FSH şi GnRH. Creşterea concentraţiei testosteronei prin feedback negativ. Principalii cataboliţi urinari ai testosteronei sunt androsterona şi etiocolanolona (17cetosteroizi). Secreţia de testosteronă este reglată prin axul hipotalamo-hipofizar. iar LH stimulează sinteza de testosteronă în celulele interstiţiale. FSH controlează spermatogeneza.Metabolismul si reglarea secreţiei Testosterona este catabolizată rapid în ficat şi alte ţesuturi.

Pe lângă biosinteza de la nivelul ovarului. Transformarea androgenilor în estrogeni are loc sub acţiunea unui sistem enzimatic denumit aromatază. estronă şi estriol iar hormonul gestagen este progesterona. Biosinteza şi structură Precursorii estrogenilor sunt testosterona şi androstendiona.2. Prin aromatizarea testosteronei se formează 17 estradiol. 2 . testicul. ficat. Procesul debutează prin hidroxilarea la C19după care urmează îndepărtarea acestui atom sub formă de bioxid de carbon şi apoi aromatizarea nucleului A. II.3. Progesterona se obţine ca mai înainte fiind intermediar în sinteza celorlalţi hormoni steroizi (Fig. fapt ce duce la pubertate la -dezvoltarea oaselor şi a ţesutului muscular. Hormonii sexuali feminini (estrogeni şi progestine) Principalii hormoni estrogeni sunt: estradiolul. Estrona şi estradiolul se transformă una în cealaltă în prezenţa unei 17 β-reductaze.20).2.-stimulează sinteza proteică. în timpul gestaţiei unitatea feto-placentară sintetizează cantităţi mici de progesterona. piele. Estrogenii sunt sintetizaţi prin aceleaşi reacţii intermediare ca şi androgenii. estrogenii se mai formează în cantităţi mici în adrenale.

Cele 4curbe reprezinta . Degradarea estrogenilor se face în ficat. Progesterona se leagă de aceeaşi proteină transportaore ca şi cortisolul. Sinteza şi secreţia hormonilor ovarieni este reglată de gonadotropinele hipofizare LH. Modificările ciclice din cadrul proceselor fiziologice sînt adesea guvernate hormonal.concentratia relativa a hormonilor sexuali . naşterea şi lactaţia Progesterona intervine în menţinerea gestaţiei şi dezvoltarea glandei mamare. Reglarea hormonula a ciclului menstrual. Un exemplu în acest sens îl oferă ciclul aparatului genital feminin.56-Ciclul menstrual.sau glucurono-conjugat. iepure). Catabolitul principal este estriolul care se elimină cu bila în intestin. sub formă de sulfo. controlând ciclul ovarian. FSH. LH stimulează producţia de estrogeni şi progesteronă de către ovar.Estrogenii sintetizaţi sunt eliberaţi în sânge şi transportaţi la ţesuturile ţintă de o globulină specifică (sex-hormon-binding globulin). gestaţia.starea fuctionala a mucoasei uterine pe cere acestia o determina si excretia metabolitilor hormonali(paralele concentratiei sanguine a hormonilor 2 . şobolan. cât şi de factorul de eliberare hipotalamic Gn-RH. Acţiuni biologice ale estrogenilor Controlează dezvoltarea aparatului reproducător feminin apariţia şi menţinerea caracterelor secundare de sex reglează ciclul ovarian. Cele mai importante teste biologice se efectuează la aceste animale (şoarece. FSH stimulează producţia de estrogeni şi dezvoltarea foliculilor ovarieni. care se desfăşoară foarte diferit la diversele specii animale. Fig. Ciclul la rozătoare a avut astfel o importanţă deosebită pentru studiul experimintal al hormonilor sexuali şi gonadotropi. în cele ce urmează ne vom referi însă numai la fenomenele observate în specia umană. fecundarea.de sus in jos:concentratia relativa a hormonilor hipofizari si activitatea ovariana( dedesubt).

Fermente. apare pe prim plan acţiunea „luteinizantă". şi producţia progesteronului creşte. Blocarea ovulului. în momentul hemoragiei menstruale se elimină în mare măsură stratul superficial al acestei mucoase.respectivi)Dupa W. Estrogenii determină formarea noii mucoase (fază proliferativă). care este deja folosită pe scară largă în dirijarea naşterilor.a-III-a vol. Gînd este realizat un anumit raport ICSH/FSH. în afară de aceasta proges-teronul inhibează producerea IGSH. care franează activitatea hipofizară.Georg Thieme. foliculul începe să prodiică estradiol. corpul galben se transformă într-un corp galben de sarcină. In acest mod este întreţinut un ciclu oarecum artificial. Preparatele folosite în acest scop conţin un gestagen activ pe cale orală . pe măsură ce creşte concentraţia de ICSH.Estrona acţionează în acelaşi timp pe hipofiza. Dupa cum am menţionat.}.II.nu se mai ajunge la ovulatie in plus. Atît timp cît nu încetează producerea progesteronului. Hormone. In acest mod este posibil ca prin administrarea unor astfel de compuşi sa se inhibeze In mare măsură eliberarea hormonilor gonadotropi. cum nu se mai poate produce ICSH.Dirscherl-’’Homonii sexuali’’. mucoasa revine în faza iniţială.1960 Ciclul genital al femeii este caracterizat prin maturizarea periodică a foliculilor în ovar si prin modificări periodice ale mucoasei uterine (şi vaginale — N. probabil că în această fază lipseşte influenţa stimulantă a estro-genilor asupra eliberării de LTH din hipofiza. noul f olicul pe cale de maturizare produce estrona necesară proliferării şi ciclul reîncepe. această din urină stare se menţine ca atare. deoarece secreţia hormonului luteotrop hipofizar încetează . procesele de la nivelul -uterului sînt dirijate de hormonii sexuali. Sub influenţa celui de al doilea hormon.Primul dintre aceşti hormoni acţionează direct pe cerulele germinative. Acesta asigură transformarea mucoasei uterine în starea de pregraviditate şi pregăteşte nidarea ovulului fecundat (fază secretoare). In cazul în care ovulul este fecundat. proces care se termină cu puţin înainte de oviulaţie. 56). Noul ciclu este declanşat de hipofizâ. fiind preluată ulterior de către placentă. Regresiunea corpului galben reduce . se adaugă un estrogen care stimulează endometrului. activînd maturizarea unui nou folicul.mucoasa uterină de tip secretor nu se poate menţine în absenţa progesteronului şi este eliminată sub forma menstruaţiei. 2 .in Ammon si Dirscherl .care declanşează ia rîndul său formarea progesteronului. T. blocînd secreţia de FSH şi stimnlînd producţia deprolactină şi ICSH. In timp ce hipofiza acţionează în primul rînd asupra ovarului.Vitamine.Edit. In desfăşurarea acestui proces intervine în primul rînd stimularea alternativă a ovarului prin hipofiza şi retroacţiunea hormonilor ovarieni asupra hipofizei.ed. are loc ovulaţia (ruperea foliculului) şi se formează corpul galben (fig.Stuttgart. Dacă fecundaţia nu are loc corpul galben se atrofiază. secretia gonadolropinelor hipofizare este puternic influenţată de steroizii circulanţi. care secretă FHS şi apoi LCSH.Intreruperea mcdicaţiei determină o hemoragie de supresiune. O dată cu sîngerarea menstruală. Pe acest principiu se bazează „metoda anticoncepţională hormonală".

„hormoni tisulari" se aplică unei clase de substanţe care posedă o serie de însuşiri comune cu hormonii produşi de glande specializate.4. „Hormonii" tubului digestiv stimulează activitatea glandelor digestiei. după cele ce ştim pînă în prezent. Existenţa unei serii de alte substanţe este presupusă. renina renală. Acţiunea colecistokininică constă în stimularea contracţiei veziculei biliare (şi deci a excretării bilei).Hormoni Tisulari Denumirea de. Din punct de vedere chimic. Se presupune că histamină ar contribui la reglarea irigării locale a organismului normal. O a doua grupă cuprinde compuşi ca histamina. inactivă. c) Coleeistokinina — pancrcozimina ia naştere de asemenea în duoden. o altă denumire. importante din punct de vedere farmacologic. Ambele activităţi par a fi legate. care ia naştere sub acţiunea unei proteaze. ci în mucoasă. Pancreozimina măreşte secreţia enzimelor pan-creatice.). a fost obţinută în stare pură. secretina face parte dintre polipeptide. de o aceeaşi substanţă. produşi în multe ţesuturi. 2 . dar care — folosind criterii foarte stricte — nu pot fi consideraţi hormoni. De curînd a fost izolată din stomacul de porc în formă pură. care reprezintă probabil substanţa activă propriu-zisă. substanţa stimulează secreţia de apă şi bicarbonat! a pancreasului. stimulează secreţia sucului gastric. Substanţa poate fi evidenţiată constant în ţesuturi (piele) şi în bazofilele şi mastocitele mamiferelor. dar pătrund în torentul circulator. în doze mai mari acţionează în sens hipertensiv (hipertensiune .. importanţa ei fiziologică pare să constea însă mai degrabă în reglarea activităţii corticosuprarenale : cantităţi infime de angiotensina II stimulează producţia de aldosteron. care conţine 107 molecule deamino-acizi. Principalele sale acţiuni sînt: dilatarea capilarelor sanguine. creşterea secreţiei gastrice şi fenomene care corespund şocului anafilactic. In 1967 Prof. prin scindarea în continuare a încă doi aminoacizi se formează angiotensina II. P Karlson clasifica si caracterizeaza hormonii tisulari astfel: Intr-o primă grupă de hormoni tisulari vom încadra substanţele active produse de tubul digestiv.renală"— N. ajungînd astfel la organul efector (motiv pentru care au fost consideraţi adesea hormoni adevăraţi). Au fost descrise şi peptide mai mici. acestea nu iau naştere în glande anumite. serotonina şi altele. Deosebim în această grupă : a) Secretina. în acest caz se poate vorbi numai într-un sens foarte larg de hormoni şi ar fi mai bine să se găsească pentru toate aceste substanţe. pentru a-i discuta aici. T. este produs de către mucoasa duodenală. în care îşi exercită pe loc acţiunea. iar structura este parţial cunoscută.II. cu structură polipeptidică. „Hormonii" tisulari cu acţiune locală reglează pe numeroase căi tensiunea arterială şi contracţia musculaturii netede. cu acţiune identică. dar diferiţii compuşi nu sînt suficient caracterizaţi din punct de vedere chimic şi farmacologic. formată în zona pilorică. Angiotensina I (denumire mai recenfă. sub acţiunea chimului acid venit din stomac. fiind o proteină cu dimensiuni relativ mici. Despre histamină s-au scris volume întregi. b) Gastrina. rezultată din contractarea vechilor denumiri „angiotonină" şi „hipertensina") este un decapeptid. al cărei studiu de către Bayliss şi Starling a dus la încetăţenirea cnvîntului de „hormon". separată. în care există însă sub o formă legată. acetilcolina. Structura angiotensinei este cunoscută şi sinteza ei realizată.

Iar in 2005.Prof. a uterului).trecand peste triptamină.Neurotransmitatori Neuronii sînt capabili să sintetizeze substanţe fiziologic active ale căror celule ţintă sînt reprezentate fie de celulele vecine. cit şi transaminaza care îl degradează. Serotonina (5-hidroxitriptamină. fiind catabolizată de diaminooxidază (o flavoproteină). amintim şi acidul γ-aminobutiric (GABA). care se formează prin hidroxilarea şi apoi decarboxilarea tiiozinei.C Cojocaru imparte hormonii tisulari in neurotransmitatori si hormoni derivati de la acizi grasi. Din categoria neurotrans-miţătorilor fac parte catecolaminele (analizate pe larg în cap. serotoniana a fost găsită şi în sistemul nervos central" unde pare să intervină în anumite funcţii psihice. pînă la aldehidă şi NH 3 şi astfel inactivată. în afară de aceasta se întîlneşte în mucoasa intestinală.pe de altă parte reprezintă. enteramină) este larg răspîndităîn regnul animal şi vegetal.D.r.Acestia sunt caracterizati astfel: II. Serotonina exercită o acţiune vasoconstrictoare. Aceste substanţe pot avea atît acţiune excitatoare cît şi inhibitoare. In sfârşit. T.a.tromboxani si leucotriene. dar pare să fie vorba de o acţiune blocantă asupra sinapselor. care produce acest compus. adrenergici . fie de celule aflate la distanţă relativ mare de a-lulde producătoare. în plus. Funcţia sa nu este cunoscută în amănunt. Această substanţă ia naştere în primul rînd în creier.hormpni medulosuprarenali )acetilcolina. luînd naştere din triptofan prin hidroxilare în poziţia 5 şi decarboxilare (succesiunea inversă a acestor două reacţii. In funcţie de locul acţiunii.1. fiind eliberată de exemplu în cursul hemostazei din trombocite în ser.care la randul lor sunt clasificati in prostaglandine. acidul glutamic. sti-mulînd perisbaltismul (este produsă de celulele argentafine. de aici importanţa terapeutică a unor substanţe care blochează acţiunea biologică a histaminei — antihistaminicele.). 2 .Ba participă de asemenea în producerea reacţiilor alergice. a căror tumoare —carcinoidul—prezintă simptomele unei intoxicaţii cu serotonină N. glicocolul ş. Reacţia corespunde dezaminării oxidative a aminoacizilor. a putut fi exclusă).4. serotonina. Aceasta este pe de o parte substanţa-mamă a adrenalinei şi noradrenalinei . încă insuficient precizate) Tiramina creşte tensiunea arterială şi stimulează musculatura natedă (de exemplu. (dopamină). O importanţă mai mare prezintă Hidro-tiramina. un alt mediator eliberat la nivelul terminaţiilor nervilor simpatici. aceste substanţe se numesc iieurotransmiţători dacă acţionează asupra celulelor vecine şi respectiv neurohormoni dacă acţionează la distanţă. alături de nor-adrenalin-ă. acidul yaminobutiric. poate. în sistemul nervos există atît decarboxilaza. produs de de decarboxilare al acidului glutamic. Histamină este produsă prin decarboxilarea enzimatică a histidinei.

enzimă localizată preponderent în sînge (plasmă). ficat şi musculatura netedă şi respectiv a acetilcolinesterazei întîlnită în ţesutul nervos şi sînge (eritrocite). iar funcţiile sale biologice nu sînt încă pe deplin elucidate. terminaţiile nervoase din medulo suprarenală precum şi pentru sinapsele din sistemul nervos central.Acetilcolina este mediatorul majorităţii sinapselor şi terminaţiilor nervoase In afară de aceasta exercită şi o acţiune hipotensivă. Se presupune că Serotonina reprezintă mediatorul chimic al peristaltismului intestinal şi că ar fi implicată în procesul coagulării 2 .. sînge. sinapsele din ganglioni. Serotonina este 5 hidroxitriptamina şi se sintetizează prin utilizarea triptofanului în calitate de precursor: Serotonina se întîlneşte în mucoasa intestinală. Acetilcolina este esterul acetic al colinei ce se sintetizează din acetil-CoA şi colină sub acţiunea colin-acetiltransferazei (numită şi colin transacetilază): Acetilcolina este larg răspîndită în terminaţiile nervoase parasimpatice şi ale nervilor motori din sistemul somatic. ţesutul nervos etc. Acetilcolina este un neurotransmiţător important pentru terminaţiile nervoase parasimpatice. Rolul biologic al acctilcolinei este datorat capacităţii acesteia de a şuieri o reacţie de hidroliză a legăturilor esterice sub acţiunea pseudocilinesterazei (sau colinesterazei nespecifice). splină.

existînd două căi metabolice distincte: calea endoper oxizi lor şi calea metabolică de tip lipoxigenazic. prostaglandinele au fost identificate în plasma seminală.2. probabil de heparină.2. tromboxanii şi leucotrienele.Prostaglandinele(PG) Iniţial. Ulterior s-a clarificat mecanismul conversiei acizilor graşi nesaturaţi în prostaglandine.. cei mai importanţi sînt DOP-amina şi noradrenalina (descrise pe larg în cap. Se consideră că histamina mai este implicată în medierea unor stări de alergie prin implicarea sa în apariţia senzaţiilor de mîncărime la nivelul pielii.4.). PGF2 şi PGD2. Histamina rezultă prin decarboxilarea enzimatică a histidinei: Histamina se găseşte în toate ţesuturile în concentraţii ce variază de la o specie la alta. cînd se utilizează de exemplu acidul arahidonic ca precursor.il serotoninei este demonstrat şi de faptul că diminuarea concentraţiei sanguine a acesteia este însoţită de instalarea stării de migrenă.Hormoni derivati de la acizi grasi Acizii graşi polinesaturaţi cu 20 de atomi de carbon în moleculă sînt precursorii unor substanţe biologic active reunite sub denumirea generică de eicosanoizi.a. sub acţiunea omogenatelor de vezicule seminale de berbec. Rolul de mediator chimic . realizează activitatea sistemului nervos central împreună cu serotonina şi catecolaminele etc. 2 . Astăzi se cunoaşte cu precizie că histamina stimulează secreţia acidă la nivel gastric. Dintre neurohormoni. primul fiind precursorul imediat al celui de al doilea: Acidul glutamic este un neurotransmiţător important mai ales la nevertebrate. In prima cale. Cei mai importanţi reprezentanţi ai acestei clase sînt prostaglandinele.2.4. histamiria ş.1. Biosinteza prostaglandinelor se realizează prin utilizarea în calitate de precursori a acizilor graşi nesaturaţi cu 20 de atomi de carbon şi cu cel puţin 3 legături duble în moleculă. 11.sanguine. poate fi transformat în prostaglandinele PGE2.2. II. mai puţin sub formă liberă şi mai mult sub formă legată. iar ulterior în aproape toate organele şi ţesuturile. Acidul glutmnic şi acidul y-aminobutiric se găsesc preponderent în creier. acesta se transformă mai întîi în doi endoperoxizi instabili (PGG2 şi PGH2) care trec rapid în prostaglandinele PGE2. Funcţiile biologice ale histaminei nu sînt încă pe deplin elucidate. . II.. iar acidul yaminobutiric este un mediator al inhibiţiei în sistemul nervos central. în 1960 s-a demonstrat că acidul arahidonic.

acidul arahidonic trece în acid 12. PGF2 etc. provocînd în felul acesta creşterea concentraţiei celulare de AMPc. La nivel renal. Se pare că ele îndeplinesc rol de mediatori chimici la nivelul sinapselor din sistemul nervos central. B. acidul arahidonic trece în PGG2 sub acţiunea unei endoperoxidsintetaze specifice după care PGG2 trece în PGH2. A.) prezintă o acţiune antihipertensivă şi antidiuretică. Rolul biologic al îromboxanilor constă în acţiunea vasoconstrictoare şi stimularea agregării plachetare fiind astfel implicaţi în hemostază. fie la nivel medular sau chiar periferic. unele prostaglandine (PGA2. C şi D). prostaciclinsintetazei. PGfy formează prostaciclina (PGÎ2) care trece m tromboxanul TXA? sub acţiu nea tromboxan-sintetozei. Astfel. Prostaglandinele îndeplinesc mai multe funcţii în organism. In funcţionarea sistemului nervos central. după ce şi-au îndeplinit rolul.14.8.L hidroxieicosa-5. tromboxanii sînt asemănători cu prostaglandinele. Această cale metabolică nu este inhibată de aspirină sau de indometacin cum se întîmplă în calea endoperoxidazi că. datorită consumului de ulei de peşte bogat în acid 5. Sub acţiunea. In calea metabolică de tip lipoxigenazic.10.4. Intre acţiunile PGI2 şi TX2 există un echilibru dinamic. cu deosebirea că ciclul pentanic este înlocuit cu un heterociclu hexaatomic cu un heteroatom de oxigen.Intermediarii endoperoxidici determină agregarea ireversibilă a trombocitelor şi contracţia muşchilor netezi ai sistemelor respirator şi vascular. la eschimoşi.17-eicosapentaenoic care este precursorul tromboxanilor din seria TXs. Prin utilizarea de ţesuturi adipoase s-a pus în evidenţă faptul că PGE2 şi PGF2 participă la mecanismul de reglare a lipolizei prin care îşi exercită efectele metabolice unii hormoni glandulari. prostaglandinele formează un flux aproape identic cu cel al catecolaminelor şi indolalchilaminelor din structurile simpatice. iar perturbarea acestui echilibru stă la baza patogeniei infarctului de miocard. se constată o incidenţă foarte scăzută a bolilor cardiovasculare.2. La baza acestui mecanism stă capacitatea prostaglandinelor de a stimula activitatea adenilat-ciclazei din membrana adipocitară.8. Aceste acţiuni sînt demonstrate şi de incidenţa bolilor de inimă. Precursorul tromboxanilor este reprezentat tot de acizii graşi polinesaturaţi. fiind sintetizate sub acţiunea unor stimuli nervoşi şi apoi. Tromboxanii din seria 1X2 acţionează ca antagonişti ai prostaciclinei. 2 .14-tetraenoic (HETE). a activităţii lipazeî şi a fosforilazei A din ţesutul adipos II.11. se inactivează fie la nivel cerebral. în funcţie de gruparea funcţională din nucleul ciclopentanic al moleculei La acestea se mai adaugă cîteva prostaglandine obţinute prin sinteză chimică. De exemplu.Tromboxanii(TX) Din punct de vedere structural.2. în celulele zonelor medulare. Pînă în prezent au fost izolate şi caracterizate 16 prostaglandine clasificate în 6 grupe (li. PGE2.

Acesta functie se realizeaza prin actiunea de inhibitie exercitata supra organelor Y care .inclusiv la nevertebrate. Acesta se transformă în acid 5-hidroperoxieicosatetraenoic (HPETE) care formează leucotrienele din seria LTA4.cel mai bine studiati sunt hormonii crustaceelor si cei ai insectelor. Hormonul naparlirii este sintetizat in organele Y .4. hormonii insectelor.etc. III.).II. hormonul inhibitor al naparlirii si respectiv hormonul accelerator al naparlirii . LTC4 etc.iar rolul sau principal il constituie declansarea naparlirii.Hormonii Insectelor Ca si in cazul crustaceelor . Gonadele sinusale si organele postcomisurale ale crustaceelor sintetizeaza si secreta o serie de hormoni cu structura polipeptidica numiti hormoni cromatoforotropi .In acelasi timpel are rolul de acontrola mobilizarea calciului din vachea crusta in vederea reutilizarii la formarea celei noi.naparlirea.2. III.a cresterii si dezvoltarii caracterelor sexuale. Hormonul inhibitor al naparlirii este sintetizat de organele X ale ganglionilor terminali si are o actiune opusa celei exercitate de hormonul naparlirii .2.metamorfoza etc.intrerup elaborarea unor noi cantitati de hormon al naparlirii. care sînt şi cei mai bine studiaţi.al caror rol principal il constituie reglarea concentrarii si respectiv dispersarii pigmentilor in cromatofori.Hormonii Crustaceelor La crustacee.in organismul insectelor se sintetizeaza o serie de hormoni cu rol de control metabolic si de reglare a diferitelor procese fiziologice specifice lor cum ar fi cresterea .Aceleasi organe Y elaboreaza si hormonul gonadotrop cu rol in dezvoltarea gonadelor.Din acest domeniu foarte larg alegem.in sensul ca el stimuleaza organele Y de asintetiza hormonul naparlirii la un moment determinat.hormon de activare si bursiconul. Leucotrienele joacă un rol important în calitate de mediatori chimici în procesele inflamatorii şi în şocul anafilactic. III.concomitent cu intreruperea actiunii hormonului inhibitor.hormonii regleaza o serie de procese biochimice si fiziologice specifice acestor vietuitoare dintre care mai importante sunt reprezentate de reglarea proceselor de degradare si biosinteza. Acţiunea vasoconstrictoare la nivelul musculaturii bronhice pe care o manifestă leucotrienele este mult mai puternică (de pînă la 1000 de ori) comparativ cu acţiunea histaminei şi prostaglandinelor. Ele se intalnesc si la alte animale . Celulele neurosecretoare din din creier secreta trei hormoni principali cu rol de reglare si de control:hormoni protoracotropic(ecdisiotropina). Fenomenul de naparlire caracteristici crustaceelor este influentat de 3 hormoni importanti:hormonuil naparlirii. Acestea generează apoi leucotrienele altor serii (LTB4.HORMONII NEVERTEBRATELOR Hormonim reprezinta o clasa de substante biologic active specifice nu numai mamiferelor. Hormonul accelerator al naparlirii are o actiune aparte .in prezent.1. 2 .in felul acesta.3. pentru exemplificare.Leucotrienele(LT) Aceşti derivaţi eicosanoidici se sintetizează prin utilizarea acidului arahidonic în calitate de precursor.

prin acţiunea ei asupra metabolismului tirozinei (Karlson). care produc un hormon cu rol in stimularea glandei proloracale . La determinarea acestor transformări intervin trei hormoni. această descoperire a avut o mare importanţă pentru concepţiile noastre asupra mecanismului de acţiune a hormonilor . iar în grupa insectelor holometabolc şi năpîrlirca pupei). Formula desfăcută. Ecdisona este un hormon cu structura steroidica . Acţiunea izolată a ecdisonei asupra epidermului duce la metamorfozarea larvei în pupă şi a pupei în fluture. Primul efect decelabil este activarea anumitor gene.este reprezentat de mai multi esteri ai metanolului cu acizii sesquiterpenici. numit Ecdisona. La larvele de muscă. exemplul cel mai cunoscut este metamorfoza omidă-pupă-fluture. prezentată la mite recunoaşterea unei relaţii strînse cu colesterolul. Rolul biologic hormonilor juvenili consta in stimularea gametogenezei si inhibitia metamorfozei datorita faptului ca stopeaza trecerea larvei in pupa si respectiv in insecta adult. 2 . aceasta secretă hormonul de năpîrlire pro-priuzis. Ciclul de dezvoltare a insectelor trece. Hormonul de activare –regleaza biosinteza si secretia hormonului juvenil la stadiul larvar. Bursiconul-determina inchiderea culorii si intarirea cuticulei la insectele mature. secretat de corpii alaţi („hormon juvenil"). Dintre hormonii amintiţi a putut fi izolat pînă în prezent în formă cristalizată pură numai ecdisona (Butenandt şi Karison). Hormonul juvenil(HJ) numit si hormon larvar .Ecdisiotropina-are rol reglator asupra glandei protoracice controland astfel secretia ecdisonelor de catre acesta. Năpîrlirca larvară (larva In larvă) necesită In plus intervenţia unui alt hormon.Pentru prima data α –si βecdisona au fost identificate in pupele de Bombix mori. Ecdisona se imparte in doua categorii:α –ecdisona si β-ecdisona. pînă la adult. după cum reiese din figura 57. care dirijează formarea caracterelor larvare. Fiecare năpîrlire este indusă de către celule neurosecretoare ale creierului. ecdisona determină formarea pupei. Clarificarea structurii acestei substanţe a dus la constatarea surprinzătoare că vorba de un derivat steroidic. in timp ce pentru dezvoltarea ulterioară este suficient numai primul din ei. Pentru realizarea stadiului de larvă sînt necesari deci doi hormoni. printr-o seric de „naparliri (naparlirea larvară.

giberelinele. citokininele. care sînt emise de femelă şi atrag masculii.eventual poate tot un steroid. Exemplul clasic folosit în această privinţă îl constituie substanţele de atracţie sexuală de la insecte. pentru a declanşa reacţia biologică (Schneider) . de un alcool cu două duble legături (Eutenandt. Hecker şi Stamm). din punct de vedere chimic. IV. Ei poartă numele de hormoni vegetali sau fitohormoni şi reglează diferite etape ale morfogenezei şi diferite funcţii fiziologice ale plantelor. grupa acidului abscisic şi etilena.in doze mari sunt active si farnesolul si derivati sai. Feromonul poate f i perceput de către mascul cu ajutorul mirosului . substanţa ia naştere în glandele odorifere. Este vorba. Feromonii Karlson şi Luscher au denumit astfel o grupă de substanţe active care mijlocesc o corelaţie umorală între indivizii unei aceleiaşi specii. Fitohormonii cunoscuţi în prezent au fost clasificaţi în 5 grupe în funcţie de structura lor chimică: auxinele. 2 . Dispoziţia sterică la nivelul dublelor legături este foarte importantă pentru determinarea acţiunii biologice.Hormonul juvenil a fost obtinut sub forma unei substante liposolubila . La fluturii de mătase.FITOHORMONII Factorii de creştere întîlniţi în regnul vegetal poartă şi denumirea de fitohormoni In lumea vegetală se întîlnesc o serie de substanţe ale căror mecanism de acţiune şi rol biologic sînt asemănătoare cu ale hormonilor din lumea animală.La diferite vertebrate au fost evidentiate substante cu actiune asemanatoare . adesea la distanţe foarte mari. de unde poate fi extrasă şi obţinută în stare pură. probabil că sînt suficiente doar cîteva molecule pentru o celulă senzorială.

Ultima reacţie (cea de oxidare a aldehidei) este comună cu cea a căii descrise mai sus. Cel mai important reprezentant al acestei clase este acidul indolil-3-acetic pentru biosinteza căruia se utilizează triptofanul în calitate de precursor: Acidul indolil -3 acetic mai poate fi sintetizat şi pe o altă cale:prin transaminare.Auxinele se sintetizează preponderent în punctele de creştere de unde se răspîndesc în toată planta şi în special în tulpină. în prezent se cunosc peste 60 de gibereline care. 2 . sînt diterpenoide tetraciclice (fig. Giberelinele se întîlnesc în cantităţi mari în seminţele imature. care este deosebit de intens în plastide. din punct de vedere structural. se utilizează în calitate de precursor acidul mevalonic. triptofanul este convertit în acid indolil--3-piruvic care prin decarboxilare formează aldehida indolilacetică. 26). în procesul de biosinteza. Auxină stă de asemenea la baza diverselor tropisme ale plantei. unde inhibă dezvoltarea mugurilor laterali.

2 . Etilena (CH2=CH2)este o hidrocarbura nesaturata pe care plantele o sintetizeaza plecand de la S-adenozilmetionina care.etilena si acid formic.etc.Principalaactiune biologica a acidului abscizic este aceea de a inhiba cresterea plantelor. Acidul abscisic este un alt fitohormon ce face parte din clasa sesquiterpenelor. participă la reglarea proceselor fiziologice pe parcursul întregii ontogeneze a plantelor superioare. fie a carotenilor. cel mai intens studiată este zeatina: Principala funcţie a citokininelor constă în stimularea diviziunii celulare şi.seminte. ca toţi fitohormonii. In calitate de precursor pentru biosinteza citokininelor se utilizează izopentenilpiro-fosfatul şi ATP-ul. acesta din urmă furnizînd atît baza azotată (adenina) cît şi energia necesară prosecului biosintetic.Biosinteza giberelinelor este inhibată de substanţe specifice numite retardanţi a căror acliune determină deci indirect oprirea creşterii tulpinii Citokininele sînt fitohormoni implicaţi în reglarea diferitelor procese fiziologice pe parcursul întregii ontogencze a plantelor superioare. Structura sa chimică este următoarea: Cantitatile cele mai mari de acid abscizic se intalnesc in frunzele batrane.Actiunea sa biologica consta in accelerarea coacerii fructelor si imbatranirea fruzelor si tulpinilor.fructele coapte.prin dezamagire si decarboxilazare enzimatica trece in 5’-tiometiladenozina .fenomen prin care se pregateste planta pentru repaus. Din clasa citokininelor. ce poate fi sintetizat prin utilizarea în calitate de precursor fie a acidului mevalonic.

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful