Misterele

Folosind cercetări de ultimă oră, efectuate în cadrul marilor universităţi şi laboratoare ale lumii, Lynne McTaggart, neobosită jurnalistă de investigaţii, ne dezvăluie o paradigmă biologică radical nouă – la nivelul cel mai de bază, mintea şi trupul omenesc nu sunt distincte şi separate
ritz-Albert Popp s-a gândit că descoperise un tratament pentru cancer. Era în 1970, cu un an înainte ca Edgar Mitchell să fi zburat până la lună, iar Popp, biofizician „teoretic“ la Universitatea din Marburg, Germania, preda radiologie, interacŃiunea dintre radiaŃia electromagnetică şi sistemele biologice. El examina benzo[a]pirenul, o hidrocarbură policiclică, cunoscută ca fiind una dintre cele mai letale substanŃe cancerigene asupra oamenilor şi o luminase cu lumină ultravioletă. Popp se amuza destul de mult cu utilizarea luminii. Fusese fascinat de efectul radiaŃiei electromagnetice asupra sistemelor vii încă din vremea când era student la Universitatea din Würzburg. În acea vreme, fiind încă student, el studiase în clădirea, uneori chiar în încăperea în

biofotonicii
de Lynne McTaggart

de mediul înconjurător, ci constituie un „pachet“ de putere pulsatorie care interacţionează constant cu această vastă mare de energie. Articolul de faţă este extras din lucrarea „Câmpul“, de Lynne McTaggart, apărută la editura „Adevăr Divin“.

F

care Wilhelm Röntgen observase din întâmplare faptul că razele de o anumită frecvenŃă puteau produce imagini ale structurilor tari ale corpului. Popp încerca să determine ce efect ar obŃine dacă ar proiecta lumină ultravioletă (UV) asupra acestui compus letal. A descoperit că benzo[a]pirenul avea o proprietate optică impresionantă. El absorbea lumina, apoi o reemitea cu o frecvenŃă complet diferită, aşa cum un agent CIA ar fi interceptat un semnal de comunicaŃii de la inamic şi ar fi preluat informaŃiile dezordonat. Era o substanŃă chimică ce se comporta ca un receptor instabil al unei frecvenŃe biologice. Pop a făcut apoi acelaşi test cu benzo[e]piren, altă hidrocarbură policiclică, care este virtual identică

88

NEXUS New Times — iunie – iulie 2010

benzo[a]pirenului, cu o minusculă modificare a structurii moleculare. Acea diferenŃă minusculă într-unul din inelele compusului era foarte importantă, deoarece făcea ca benzo[e]pirenul să nu mai fie otrăvitor pentru oameni. La această substanŃă chimică deosebită, lumina trecea prin substanŃă nemodificată. Popp continua să fie nedumerit asupra acestei diferenŃe şi să se amuze cu interacŃiunile dintre lumină şi anumite substanŃe chimice. El a efectuat testul pe alte treizeci şi şapte de substanŃe chimice, unele cancerigene, altele nu. După un timp, ajunsese să poată prezice care substanŃe ar fi putut produce cancer. În fiecare caz, compusul cancerigen prelua lumina ultravioletă, o absorbea şi îi schimba frecvenŃa. Mai era o altă proprietate ciudată a acestor compuşi. Fiecare dintre substanŃele cancerigene reacŃiona doar la lumina cu o lungime de undă specifică – 380 de nanometri. Popp continua să se întrebe de ce o substanŃă cancerigenă ar fi un receptor instabil al luminii. A început să citească literatura de specialitate, mai ales despre reacŃiile biologice umane şi a găsit informaŃii despre un fenomen numit „refacerea cu lumină“. Este un fenomen binecunoscut în experimentele din laboratoarele biologice: dacă bombardăm o celulă cu lumină ultravioletă, astfel încât 99% din celulă, inclusiv ADN-ul, este distrus, putem reface aproape în întregime structura distrusă, într-o sigură zi, doar luminând celula cu aceeaşi lungime de undă, cu intensitate foarte slabă. Până în acea zi, cercetătorii „convenŃionali“ nu înŃelegeau fenomenul, însă nimeni nu-şi făcea probleme. Popp mai ştia că pacienŃii cu o boală de piele numită xeroderma pigmentosum mureau în cele din urmă de cancer al pielii, datorită faptului că sistemul lor de refacere cu lumină nu funcŃiona şi nu-şi puteau vindeca afecŃiunile provocate de soare. Popp a fost şocat să descopere că refacerea cu lumină funcŃiona cel mai eficient la frecvenŃa de 380 nanometri – aceeaşi lungime de undă care făcea substanŃele cancerigene să reacŃioneze şi să recepteze instabil lumina.

dr. Fritz-Albert Popp

Aici Popp a făcut „saltul logic“. Natura era prea perfectă ca acest lucru să fie o simplă coincidenŃă. Dacă substanŃele cancerigene reacŃionează numai la această lungime de undă, trebuia să fie o anumită legătură cu fenomenul refacerii cu lumină. Dacă era aşa, însemna că ar trebui să fie în corp o anumită lumină responsabilă de refacerea cu lumină. O substanŃă cancerigenă trebuia să provoace cancerul datorită faptului că bloca permanent lumina şi o recepta instabil, astfel încât refacerea cu lumină să nu mai funcŃioneze. Popp a fost profund surprins de gândurile la care ajunsese. Acolo şi atunci s-a hotărât în ce va consta viitoarea sa activitate. A scris comunicarea, însă a vorbit cu foarte puŃini oameni despre ea, şi era mulŃumit, dar nu foarte surprins, atunci când o revistă prestigioasă despre cancer a fost de acord să o publice. În lunile dinaintea publicării comunicării sale, Popp era foarte nerăbdător, făcându-şi griji că ideea ar putea să-i fie furată. Orice dezvăluire neglijentă l-ar fi putut face pe un observator întâmplător să breveteze descoperirea lui Popp. Imediat ce comunitatea ştiinŃifică ar fi luat cunoştinŃă că el descoperise un tratament pentru
89

NEXUS New Times — iunie – iulie 2010

ştiinţă

După un timp, Popp ajunsese să poată prezice care substanţe ar fi putut produce cancer. În fiecare caz, compusul cancerigen prelua lumina ultravioletă, o absorbea şi îi schimba frecvenţa. Mai era o altă proprietate ciudată a acestor compuşi. Fiecare dintre substanţele cancerigene reacţiona doar la lumina cu o lungime de undă specifică – 380 de nanometri.

cancer, el avea să fie unul dintre cei mai cunoscuŃi oameni de ştiinŃă ai vremii sale. Era prima lui incursiune într-un domeniu nou al ştiinŃei şi avea să-i aducă premiul Nobel. Popp era, de fapt, obişnuit cu aprecierile elogioase, el obŃinând aproape toate premiile posibile în lumea academică. Primise chiar premiul Röntgen pentru lucrarea sa de licenŃă, care consta în construirea unui mic accelerator de particule. Acest premiu, care purta numele eroului lui Popp, Wilhelm Röntgen, este acordat anual celui mai bun absolvent al facultăŃii de fizică de la Universitatea din Würzburg. Popp studiase „ca un apucat“. Îşi susŃinuse examenele mult mai devreme decât ceilalŃi studenŃi. Şi-a obŃinut doctoratul în fizică teoretică în timp record. Studiile post-universitare, care durează de obicei cinci ani pentru majoritatea profesorilor universitari germani, au fost încheiate de Popp în ceva mai mult de doi ani. În vremea descoperirii sale, Popp era deja celebru printre colegii săi ca un puşti-minune, nu numai datorită capacităŃilor sale, ci şi prin înfăŃişarea sa impetuoasă, tinerească. Când i-a fost publicată comunicarea, Popp avea 33 de ani, aparenŃa şi privirea, cu ochi albaştri, a unui actor de succes de la Hollywood şi o faŃă de băiat care părea mereu mult mai tânăr. Până şi soŃia sa, care era cu şapte ani mai tânără decât el, era adesea considerată, din greşeală, ca fiind mai în vârstă ÎnfăŃişarea şi comportamentul lui Popp erau în contradicŃie cu seriozitatea sa. Ca şi Edgar Mitchell, el era filozof în aceeaşi măsură în care era om de ştiinŃă. Chiar din copilărie, el

încercase să descopere rostul lumii, să găsească o anumită soluŃie generală pe care să o poată aplica în orice situaŃie din viaŃa sa. Plănuise să studieze filozofia, până când un profesor l-a convins că fizica ar putea fi un domeniu mult mai fertil, dacă avea nevoie de o singură ecuaŃie care să deŃină cheia vieŃii. Totuşi, fizica clasică, prin afirmaŃia că realitatea era un fenomen independent de observator, îl lăsase profund neîncrezător. Popp îl citise pe Kant şi credea, asemenea filozofului, că lumea era creaŃia sistemelor vii. Observatorul trebuia să fie elementul central al creării lumii sale. Popp a fost sărbătorit pentru comunicarea sa. Deutsche Krebsforschungszentrum (Centrul German de Cercetări privind Cancerul) din Heidelberg l-a invitat să vorbească în faŃa a cincisprezece dintre cei mai mari specialişti din lume în domeniul cancerului, în cadrul unei conferinŃe de cinci zile privind toate aspectele cancerului. InvitaŃia de a conferenŃia într-o companie atât de exclusivă a fost o ocazie incredibilă şi i-a mărit prestigiul în campusul universităŃii. A venit îmbrăcat într-un costum nou, de firmă, fiind cea mai elegantă prezenŃă la colocviu, dar a fost cel mai slab vorbitor, luptând din greu cu engleza pe care o mânuia pentru a-şi face auzită vocea. În prezentarea, ca şi în comunicarea sa, ştiinŃa lui Popp era inatacabilă, cu excepŃia unui singur detaliu: el susŃinea că o lumină slabă, cu frecvenŃa de 380 de nanometri, era cumva produsă în corp. Pentru cercetătorii din domeniul cancerului, acest amănunt era un fel de glumă. Nu credeŃi că, dacă ar fi fost o lumină

90

NEXUS New Times — iunie – iulie 2010

ştiinţă

Cu toate acestea, atunci când au pus cartofi în multiplicatorul de fotoni, aceştia emiteau o lumină de intensitate şi mai mare. Era imposibil ca efectul să aibă vreo legătură cu fotosinteza, şi-a dat seama Popp. Ba mai mult, acea emisie de fotoni din sistemele vii, pe care îi examinase, era mai coerentă decât oricare alta văzută pană atunci.

în corp, i-au spus ei, cineva, cumva ar fi observat-o până acum? Doar o singură cercetătoare, fotochimist de la Institutul Madame Marie Curie, care studia activitatea cancerigenă a moleculelor, era convinsă că Popp avea dreptate. Ea l-a invitat să lucreze alături de ea la Paris, însă avea să moară de cancer înainte ca Popp să poată onora invitaŃia. Cercetătorii în domeniul cancerului l-au provocat pe Popp să aducă dovezi şi el era pregătit cu o contra-provocare. Dacă l-ar fi ajutat să construiască echipamentul potrivit, el le-ar demonstra de unde vine lumina. Nu după mult timp, Popp a fost abordat de un student numit Bernhard Ruth, care i-a cerut să-i fie coordonator la lucrarea sa de doctorat. „Sigur, i-a spus Popp, dacă poŃi să arăŃi că există lumină în corp“. Ruth s-a gândit că era o sugestie ridicolă. Fireşte că nu există lumină în corp. „Bine, a spus Popp. Atunci, dovedeşte-mi că nu există lumină în corp şi poŃi obŃine titlul de doctor“. Întâlnirea era neaşteptată pentru Popp, fiindcă Ruth se întâmpla să fie un excelent fizician experimental. A început să lucreze la construirea unui echipament care să demonstreze, odată pentru totdeauna, că nu emana nici o lumină din corp. În următorii doi ani, el a realizat o maşină care semăna cu un detector de raze X de mari dimensiuni (EMI 9558QA), care folosea un multiplicator de fotoni şi putea cuantifica lumina, foton cu foton. Până astăzi, este încă unul dintre cele mai bune echipamente din

domeniu. Maşina trebuia să fie deosebit de sensibilă, fiindcă avea să măsoare ceea ce Popp susŃinea că ar fi emisii extrem de slabe. În 1976, cei doi erau pregătiŃi pentru primul test. Cultivaseră răsaduri de castraveŃi, care erau printre plantele cel mai uşor de cultivat, şi le-au pus în maşină. Multiplicatorul de fotoni identifica fotoni, sau unde luminoase, de o intensitate surprinzător de mare, emişi de răsaduri. Ruth era foarte neîncrezător. E ceva care are de-a face cu clorofila, a susŃinut el – punct de vedere împărtăşit de Popp. Au hotărât ca la următoarea testare – cu cartofi – să crească răsadurile la întuneric, astfel încât să nu poată avea loc fotosinteza. Cu toate acestea, atunci când i-au pus în multiplicatorul de fotoni, acei cartofi emiteau o lumină de intensitate şi mai mare. Era imposibil ca efectul să aibă vreo legătură cu fotosinteza, şi-a dat seama Popp. Ba mai mult, acea emisie de fotoni din sistemele vii, pe care îi examinase, era mai coerentă decât oricare alta văzută până atunci. În fizica cuantică, coerenŃa cuantică înseamnă că particulele subatomice erau capabile să coopereze. Aceste unde sau particule subatomice nu numai că ştiu unele despre altele, ci sunt şi intens interconectate prin benzi de câmpuri electromagnetice comune, astfel încât să poată comunica. Sunt asemenea unei mulŃimi de diapazoane care încep toate să rezoneze. Pe măsură ce undele se sincronizează (sunt „pe fază“), ele încep să acŃioneze ca un val gigantic şi ca o particulă subatomică gigantică. Era foarte greu să le deosebeşti. Multe din efectele cuantice spectrale văzute ca o singură undă sunt

NEXUS New Times — iunie – iulie 2010

91

ştiinţă

Undele luminoase răspund şi la întrebarea cum ar putea corpul să facă faţă efectuării unor acte complicate cu diferite părţi ale corpului instantaneu ori să facă două sau mai multe lucruri odată. Aceste „emisii biofotonice“, cum începuse să le numească, puteau asigura un sistem de comunicare perfect, pentru transferul de informaţii către numeroasele celule din organism.

valabile şi în cazul ansamblului. Ceva aplicat unuia dintre ele le va influenŃa şi pe celelalte. CoerenŃa stabileşte comunicarea. Este ca o reŃea telefonică subatomică. Cu cât este mai mare coerenŃa, cu atât va fi mai bună reŃeaua telefonică şi telefonul va avea tipare de unde mai fine. Rezultatul final este şi el asemănător unei orchestre mari. ToŃi fotonii cântă împreună, însă ca instrumente individuale care sunt capabile să interpreteze şi partituri individuale. Totuşi, atunci când ascultaŃi, este greu să distingeŃi un singur instrument. Dar şi mai uimitor era faptul că Popp fusese martorul manifestării celui mai înalt nivel cuantic (sau coerenŃă) posibil într-un sistem viu. De obicei, această coerenŃă – numită comprimare Bose-Einstein – este observată numai la substanŃe materiale cum ar fi superfluidele sau supraconductorii studiaŃi în laborator, la temperaturi foarte joase – la numai câteva grade peste zero absolut – şi nu în mediul fierbinte şi murdar al unei structuri vii. Popp a început să se gândească la lumina din natură. Lumina, desigur, era prezentă în plante, sursa de energie folosită în cursul fotosintezei. Atunci când mâncăm plante, se gândea el, preluăm fotonii şi îi stocăm. Să spunem că am mânca nişte broccoli. În cursul digestiei, o metabolizăm în dioxid de carbon (CO2) şi apă, plus lumina solară stocată şi prezentă în procesul de fotosinteză. Noi extragem dioxidul de carbon şi eliminăm apa, însă lumina, o undă electromagnetică, trebuie stocată. Atunci când este preluată de corp, energia acestor fotoni se răspândeşte, astfel încât, în cele din urmă, este

distribuită pe întregul spectru de frecvenŃe electromagnetice, de la cea mai joasă la cea mai înaltă. Această energie devine forŃa motrice a tuturor moleculelor din corpul nostru. Fotonii pornesc procesele corpului asemenea unui conductor care porneşte fiecare instrument individual în cadrul sonor colectiv. La diferite frecvenŃe, ei îndeplinesc diferite funcŃii. Popp a găsit, prin experimentare, că moleculele din celule ar răspunde la anumite frecvenŃe şi că o gamă de vibraŃii emise de fotoni induc o diversitate de frecvenŃe în celelalte molecule ale corpului. Undele luminoase răspund şi la întrebarea cum ar putea corpul să facă faŃă efectuării unor acte complicate cu diferite părŃi ale corpului instantaneu ori să facă două sau mai multe lucruri odată. Aceste „emisii biofotonice“, cum începuse să le numească, putea asigura un sistem de comunicare perfect, pentru transferul de informaŃii către numeroasele celule din organism. Dar singura şi cea mai importantă întrebare rămânea fără răspuns: de unde veneau? Un student deosebit de înzestrat i-a vorbit despre încercarea unui experiment. Este ştiut că atunci când se aplică o substanŃă chimică numită bromură de ethidium pe eşantioane de ADN, substanŃa se comprimă în mijlocul perechii de bază a spiralei duble şi provoacă desfăşurarea sa. Studentul a sugerat ca, după aplicarea substanŃei, el şi Popp să încerce măsurarea luminii provenite din eşantion. Popp a descoperit că, pe măsură ce mărea concentraŃia substanŃei chimice, ADN-ul se desfăşura mai mult, însă şi intensitatea luminii

92

NEXUS New Times — iunie – iulie 2010

ştiinţă

Popp a descoperit că ADN-ul era capabil să emită o gamă largă de frecvenţe şi că anumite frecvenţe păreau să fie legate de anumite funcţii. Dacă ADN-ul ar stoca mai multă lumină, ar fi natural să emită mai multă lumină atunci când este desfăşurat. Aceste studii i-au demonstrat lui Popp că unul din depozitele esenţiale de lumină şi surse de emisii biofotonice era ADN-ul.

devenea mai puternică. Cu cât concentraŃia era mai mică, cu atât era mai mică emisia luminoasă. De asemenea, Popp a descoperit că ADN-ul era capabil să trimită o gamă largă de frecvenŃe şi că anumite frecvenŃe păreau să fie legate de anumite funcŃii. Dacă ADN-ul ar stoca mai multă lumină, ar fi natural să emită mai multă lumină atunci când este desfăşurat. Aceste studii şi altele i-au demonstrat lui Popp că unul din cele mai esenŃiale depozite de lumină şi surse de emisii biofotonice era ADNul. ADN-ul trebuie să fie asemenea diapazonului principal al corpului. El trebuie să aibă o anumită frecvenŃă şi anumite molecule trebuie să-l urmeze, intrând în rezonanŃă. Era pe deplin posibil, şi-a dat el seama, să fi putut găsi din întâmplare veriga lipsă din teoria curentă despre ADN, care ar fi putut să explice probabil cel mai mare miracol din întreaga biologie umană: mijloacele prin care o singură celulă se transformă într-o fiinŃă umană pe deplin conturată. Una din cele mai mari mistere ale biologiei este cum luăm noi şi toate celelalte fiinŃe vii forme geometrice. Oamenii de ştiinŃă moderni aproape că înŃeleg cum ajungem să avem ochi albaştri ori să creştem până la o anumită înălŃime şi chiar cum se înmulŃesc celulele prin diviziune. Ceea ce este mai puŃin lămurit este modul în care aceste celule ştiu exact unde se situează în fiecare etapă a procesului de „edificare“, astfel încât un braŃ să devină braŃ, şi nu picior, precum şi mecanismul care face ca aceste celule să se organizeze şi să se asambleze

într-o structură care seamănă cu o formă umană tridimensională. ExplicaŃia ştiinŃifică obişnuită se referă la interacŃiunile chimice dintre molecule şi la ADN, dubla spirală răsucită a codului genetic care deŃine o schiŃă a proteinelor şi aminoacizilor din corp. Fiecare spirală ADN sau cromozom – şi cele douăzeci şi şase de perechi identice există în fiecare din miile de milioane de milioane de celule din corpul nostru – cuprinde un şir lung de nucleotide, sau baze, a patru componente diferite (prescurtat ATCG), aranjate într-o ordine unică în fiecare corp uman. Ideea cea mai preferată este că există un „program“ genetic al genelor, care operează colectiv pentru a determina forma, sau, în concepŃia neo-darwiniştilor, cum ar fi Richard Dawkins, că genele neîndurătoare, asemenea gangsterilor din Chicago, au puterea de a da formă şi că noi suntem „maşini de supravieŃuit“ – vehicule robot programate orbeşte să păstreze moleculele egoiste cunoscute sub numele de gene. Această teorie transformă ADN-ul într-un „om al Renaşterii“ al trupului uman – arhitect, meşter constructor şi încăperea motorului central – ale căror instrumente pentru toate aceste activităŃi uimitoare sunt câteva substanŃe chimice care formează proteinele. ConcepŃia ştiinŃifică modernă afirmă că ADN-ul reuşeşte cumva să edifice corpul şi iniŃiază toate activităŃile sale dinamice doar prin întreruperea şi pornirea selectivă a anumitor segmente, sau gene, ale căror nucleotide, sau instrucŃiuni genetice, aleg anumite molecule ARN, care la

NEXUS New Times — iunie – iulie 2010

93

ştiinţă

Popp a demonstrat în experimentele sale că aceste emisii slabe de lumină erau suficiente pentru orchestrarea proceselor corpului. Emisiile trebuie să fie de slabă intensitate deoarece aceste comunicaţii aveau loc la nivel cuantic.

rândul lor aleg dintr-un amplu alfabet de aminoacizi, „cuvintele“ genetice care creează proteine specifice. Aceste proteine se presupune că sunt capabile atât să construiască trupul, cât şi să pornească ori să întrerupă toate procesele chimice din interiorul celulei, care controlează, în ultimă instanŃă, funcŃionarea corpului. Fără îndoială, proteinele joacă un rol important în funcŃionarea corpului. Darwiniştii nu reuşesc să explice exact cum ştie ADN-ul când să orchestreze aceste procese şi cum pot aceste substanŃe chimice, toate înghesuite orbeşte unele în altele, să acŃioneze mai mult sau mai puŃin simultan. Fiecare celulă desfăşoară, în medie, circa 100.000 de reacŃii chimice pe secundă – un proces care se repetă simultan la fiecare celulă a organismului. În fiecare secundă, au loc miliarde de reacŃii chimice de un fel sau altul. Sincronizarea trebuie să fie extraordinară, pentru că, dacă un singur proces chimic individual din toate miliardele de celule ale corpului se întrerupe brusc, oamenii ar „exploda“ în câteva secunde. Dar ceea ce nu-i preocupă pe geneticienii de rând este că, dacă ADN-ul este camera de comandă, care este mecanismul de feedback care-i permite să sincronizeze activităŃile genelor şi celulelor individuale pentru a face ca sistemele să funcŃioneze la unison? Care este procesul chimic sau genetic care spune anumitor celule să se transforme în mână şi nu în picior? Şi care proces celular să aibă loc în fiecare moment? Dacă toate aceste gene lucrează împreună asemenea unei orchestre inimaginabil de mari,

cine sau ce este dirijorul? Şi dacă toate aceste procese se datorează unor simple ciocniri chimice între molecule, cum se poate să lucreze oriunde suficient de rapid pentru permite o explicaŃie a comportamentelor coerente pe care fiinŃele vii le manifestă în fiecare clipă din viaŃa lor? Atunci când un ovul fertilizat începe să se multiplice şi să producă celule-fiice, fiecare începe să adopte o structură şi o funcŃie conform rolului său eventual în corp. Deşi fiecare celulă-fiică conŃine aceeaşi cromozomi, cu aceeaşi informaŃie genetică, anumite tipuri de celule „ştiu“ imediat să folosească informaŃia genetică pentru a se comporta diferit de altele şi astfel anumite gene trebuie să „ştie“ că le vine rândul să intre în acŃiune, spre deosebire de altele. Ba mai mult, aceste gene ştiu cumva câte din aceste celule trebuie produse la locul potrivit. Fiecare celulă, în plus, trebuie să fie capabilă să ştie despre celulele învecinate şi să acŃioneze în consecinŃă în plan general. Pentru asta nu este nevoie de nimic altceva decât de o metodă ingenioasă de comunicare între celule, în fiecare etapă timpurie a dezvoltării embrionului şi aceleaşi cerinŃe sofisticate sunt necesare în fiecare clipă a vieŃii lor. Geneticienii apreciază că diferenŃierea celulară depinde complet de celulele care ştiu cum să se diferenŃieze la început şi apoi să-şi amintească faptul că sunt diferite şi să transmită aceste informaŃii vitale următoarelor generaŃii de celule. Deocamdată, oamenii de ştiinŃă dau din umeri în privinŃa modului în care toate

94

NEXUS New Times — iunie – iulie 2010

aceste procese pot fi împlinite, şi mai ales întrun ritm atât de rapid. Dawkins însuşi admite: „Felul în care acest proces duce în cele din urmă la dezvoltarea unui copil este o poveste pe care embriologii o vor înŃelege probabil în următoarele decenii. Însă e un fapt că are loc.“ Cu alte cuvinte, asemenea poliŃiştilor disperaŃi să rezolve un caz, oamenii de ştiinŃă au arestat majoritatea suspecŃilor fără a-şi face mari probleme privind procesul dureros al strângerii probelor. Detaliile acestei certitudini absolute despre felul în care proteinele ar putea să împlinească toate aceste procese „de capul lor“ rămân foarte imprecise. Cât despre orchestrarea proceselor celulare, biochimiştii de fapt nu şi-au pus niciodată întrebarea. Biologul britanic Rupert Sheldrake a formulat una din cele constante şi mai zgomotoase provocări faŃă de această abordare, susŃinând că activarea genelor şi proteinele nu explică dezvoltarea formei mai mult decât ar explica furnizarea materialelor de construcŃie la locul construcŃiei structura casei construite acolo. De asemenea, teoria genetică curentă nu explică, spune el, cum se poate auto-regla un sistem în curs de dezvoltare sau cum poate creşte normal în cursul dezvoltării, dacă o parte a sistemului este adăugată sau înlăturată, şi nu explică modul în care un organism se regenerează – înlocuind structurile lipsă ori afectate. Într-un acces de inspiraŃie febrilă, în timp ce se afla într-un ashram din India, Sheldrake a elaborat ipoteza cauzalităŃii formative, care susŃine că formele fiinŃelor vii auto-organizate – toate de la molecule şi organisme până la societăŃi şi chiar galaxii întregi – sunt conturate de câmpuri morfice. Aceste câmpuri au o rezonanŃă morfică – o memorie cumulativă – a sistemelor similare prin culturi şi prin timp, astfel încât speciile animale şi vegetale „îşi amintesc“ nu numai cum să arate, ci şi cum să acŃioneze. Rupert Sheldrake foloseşte termenul de „câmpuri morfice“ şi un întreg vocabular creat chiar de el pentru a descrie proprietăŃile de auto-organizare ale sistemelor biologice, de la

dr. Rupert Sheldrake

molecule la societăŃi. „RezonanŃa morfică“ este, în concepŃia lui, „influenŃa unor structuri asupra altora asemănătoare prin timp şi spaŃiu“. Sheldrake crede că aceste câmpuri (şi consideră că sunt de mai multe feluri) sunt diferite de câmpurile electromagnetice, deoarece ele reverberează de-a lungul generaŃiilor, cu o memorie inerentă a formelor. Cu cât învăŃăm mai mult, cu atât este mai uşor pentru alŃii să meargă pe urmele noastre. Teoria lui Sheldrake este elaborată frumos şi simplu. Totuşi, el însuşi admite că nu explică fenomenele fizice prin care toate acestea devin posibile sau cum toate aceste câmpuri stochează informaŃii. În emisiile de biofotoni, Popp credea că avea un răspuns la chestiunea morfogenezei precum şi a „Gestaltbildung“ – coordonarea şi comunicarea dintre celule – care ar putea să aibă loc numai într-un sistem holistic, cu un singur „orchestrator“ central. Popp a demonstrat în experimentele sale că aceste emisii slabe de lumină erau suficiente pentru orchestrarea corpului. Emisiile trebuie să fie de slabă intensitate deoarece aceste comunicaŃii aveau

NEXUS New Times — iunie – iulie 2010

95

Alexander Gurwitsch 1874-1954

loc la nivel cuantic, iar intensităŃile mai mari ar fi fost resimŃite doar la nivel macrocosmic. Atunci când Popp a început să cerceteze acest domeniu, el şi-a dat seama că stătea pe umerii multor altora, a căror activitate sugera o radiaŃie a unui câmp electromagnetic, care ghidează cumva creşterea celulelor corpului. Se consideră că savantul rus Alexander Gurwitsch a fost cel care a descoperit ceea ce el a numit „radiaŃia mitogenică“ la rădăcinile de ceapă, în anii 1920. Gurwitsch a lansat ipoteza că un câmp, mai degrabă decât substanŃele chimice singure, răspundea de formarea structurii corpului. Deşi opera lui Gurwitsch este în mare parte teoretică, mai târziu, cercetătorii au reuşit să demonstreze că o radiaŃie slabă din Ńesuturi stimulează creşterea celulelor din Ńesuturile învecinate ale aceluiaşi organism. Alte cercetări timpurii ale acestui fenomen – repetate acum de mulŃi oameni de ştiinŃă – au mai fost desfăşurate, în anii 1940, de către neuroanatomistul Harold S. Burr de la Universitatea Yale, care a studiat şi măsurat câmpurile electrice din jurul fiinŃelor vii, şi anume în jurul salamandrelor. Burr a descoperit că salamandrele aveau un câmp energetic
96

conturat ca o salamandră adultă şi că această schiŃă există chiar şi într-un ou fertilizat. De asemenea, Burr a descoperit câmpuri electrice în jurul tuturor categoriilor de organisme, de la mucegaiuri şi ciuperci, la salamandre şi broaşte, la oameni. Schimbări în sarcina electrică par să se coreleze cu procesele de creştere, cu somnul, cu regenerarea, cu lumina, cu apa, cu furtunile, cu dezvoltarea cancerului – chiar şi cu creşterea şi descreşterea lunii. De exemplu, în experimentele sale cu răsaduri de plante, el a descoperit câmpuri electrice care seamănă cu eventuala plantă adultă. Un alt experiment interesant a fost desfăşurat, la începutul anilor 1920 de Elmer Lund, cercetător la Universitatea din Texas, pe hidre, minuscule animale acvatice, care au până la douăsprezece capete care sunt capabile să se regenereze. Lund (şi mai târziu alŃii) a descoperit că putea controla regenerarea aplicând curenŃi electrici prin corpul hidrei. Folosind un curent suficient de puternic pentru a depăşi forŃa electrică proprie a organismului, Lund putea să determine creşterea unui cap acolo unde trebuia să fie o coadă. În studii ulterioare, din anii 1950, G. Marsh şi H. W. Beams au descoperit că, dacă puterea curentului era destul de mare, până şi viermii plaŃi putea începe „reorganizarea“ – capul avea să se transforme în coadă şi invers. Şi alte studii au demonstrat că embrionii foarte tineri, cărora li s-a tăiat sistemul nervos şi a fost grefat pe un embrion sănătos, vor supravieŃui, ca un gemen siamez, pe spatele embrionului sănătos. Alte experimente au arătat că regenerarea ar putea să fie chiar inversată prin trecerea unui curent de putere mică prin corpul salamandrelor. Ortopedul Robert O. Becker s-a angajat în principal în încercarea de a stimula sau de a grăbi regenerarea la oameni şi animale. Totuşi, el a publicat şi rapoarte despre experimente în Journal of Bone and Joint Surgery (Revista de chirurgie a oaselor şi articulaŃiilor), demonstrând existenŃa unui „curent al rănii“ – în care animale cum ar fi salamandrele cu

NEXUS New Times — iunie – iulie 2010

membre tăiate dezvoltă la locul ciotului o schimbare a sarcinii, cu un voltaj care creşte până când apare noul membru. MulŃi biologi şi fizicieni au avansat ideea că radiaŃia şi undele oscilatorii sunt răspunzătoare de sincronizarea diviziunii celulelor şi de trimiterea instrucŃiunilor cromozomiale în întregul trup. Probabil cel mai cunoscut dintre ei, Herbert Fröhlich, de la Universitatea din Liverpool, care a primit Medalia Max Planck, acordată anual de Societatea Germană de Fizică pentru a onora cariera unui fizician prestigios, a fost unul dintre primii care au introdus ideea că un fel de vibraŃie colectivă răspundea de determinarea proteinelor să coopereze unele cu altele şi de îndeplinirea instrucŃiunile ADN-ului şi a proteinelor celulare. Fröhlich a prezis chiar că anumite frecvenŃe (numite acum „frecvenŃe Fröhlich“) aplicate exact asupra membranei celulare puteau să fie generate de vibraŃiile din aceste proteine. Comunicarea prin unde se presupunea că ar fi mijlocul prin care s-ar desfăşura cele mai mărunte activităŃi ale proteinelor, a aminoacizilor, de exemplu, şi că ar fi o cale potrivită de sincronizare a activităŃilor dintre proteine şi sistemul în ansamblu. În studiile sale, Fröhlich a demonstrat că imediat ce energia atinge un anumit prag, moleculele încep să vibreze la unison, până ajung la un nivel înalt de coerenŃă. În momentul în care moleculele ajung la starea de coerenŃă, ele manifestă anumite calităŃi descrise de mecanica cuantică, inclusiv non-localizarea. Ele ajung la un punct în care pot opera în tandem. Fizicianul italian Renato Nobili, de la Universitatea din Padova, a adunat dovezi experimentale că frecvenŃele electromagnetice apar în Ńesuturile animale. În experimente, el a descoperit că fluidul din celule are tipare de curenŃi şi de unde, iar acestea corespund cu tiparele undelor înregistrate de elctroencefalogramele (EEC) cortexului cerebral şi ale scalpului. Fizicianul maghiar laureat al premiului Nobel Albert Szent-György a lansat ipoteza că proteinele din celule

dr. Harold S. Burr 1889-1973

acŃionează ca semiconductori, păstrând şi transmiŃând energia electronilor ca informaŃie. Totuşi, cea mai mare parte a acestor cercetări, inclusiv lucrările de început ale lui Gurwitsch, au fost ignorate, în primul rând fiindcă nu existau echipamente suficient de sensibile pentru măsurarea acestor particule minuscule de lumină, înainte de inventarea aparatului lui Popp. Ba mai mult, orice noŃiune despre folosirea radiaŃiilor în comunicarea celulară a fost înlăturată la mijlocul secolului XX, o dată cu descoperirea hormonilor şi cu „naşterea“ biochimiei, care propunea ca totul să poată fi explicat prin activitatea hormonilor sau prin reacŃii chimice. În vremea în care a realizat aparatul său pentru măsurarea emisiilor luminoase, Popp îşi conturase mai mult sau mai puŃin o teorie a radiaŃiei ADN. Cu toate acestea, el şi-a continuat experimentele cu multă perseverenŃă, învăŃând multe lucruri despre proprietăŃile acestei lumini misterioase. Cu cât cerceta mai mult, cu atât descoperea că toate fiinŃele vii – de la cele mai simple plante la oameni, cu toată complexitatea lor sofisticată – emiteau un curent permanent de fotoni, de la câteva unităŃi
97

NEXUS New Times — iunie – iulie 2010

dr. Robert Becker

la câteva sute. Numărul fotonilor emişi părea să depindă de poziŃia organismului pe scara evoluŃiei: cu cât organismul este mai complex, cu atât erau emişi mai puŃini fotoni. Animalele sau plantele rudimentare tind să emită 100 de fotoni pe centimetru pătrat pe secundă, cu o lungime de undă de la 200 la 800 de nanometri, corespunzând unor unde electromagnetice de frecvenŃă foarte înaltă, în cadrul luminii vizibile, în timp ce oamenii emit doar zece fotoni pe aceeaşi suprafaŃă, unitate de timp şi frecvenŃă. El a mai descoperit şi un alt lucru curios. Când erau expuse la lumină, celulele vii preluau lumina şi, după un anumit interval de timp, străluceau intens – procesul fiind numit „luminiscenŃă amânată“. Popp s-a gândit că acesta ar putea fi un dispozitiv corector. Sistemul viu trebuia să menŃină un echilibru delicat al luminii. În acest caz, atunci când era bombardat cu prea multă lumină, el avea să respingă excesul. Foarte puŃine locuri din lume pot fi considerate complet lipsite de lumină. Singurele locuri potrivite ar fi unele spaŃii închise, în care ar rămâne doar câŃiva fotoni. Popp avea un astfel de loc, o încăpere atât de întunecată, încât
98

puteau fi detectaŃi abia câŃiva fotoni pe minut. Era singurul laborator potrivit în care se puteau măsura fotonii emişi de fiinŃele umane. El a început să studieze tiparele emisiilor de biofotoni ale unora dintre studenŃii săi. Într-o serie de studii, el a cerut unuia dintre experimentatori – o tânără sănătoasă, în vârstă de 27 de ani – să stea în această încăpere, în fiecare zi, timp de nouă luni, în timp ce el înregistra emisiile de fotoni emise de pe două suprafeŃe mici, de pe mâna şi de pe fruntea femeii. Popp a analizat apoi datele şi a descoperit, spre surprinderea sa, că emisiile de fotoni urmau anumite tipare stabilite - după ritmuri biologice de 7, 14, 32, 80 şi 270 de zile, în care emisiile erau identice, chiar după un an. Au fost corelate şi emisiile înregistrate la mâna stângă şi la cea dreaptă. Dacă se înregistrase o creştere a emisiei de fotoni la mâna dreaptă, apărea o creştere similară şi la mâna stângă. La nivel subatomic, undele fiecărei mâini erau „pe fază“. În termeni de emisie luminoasă, mâna dreaptă ştia ce face mâna stângă. De asemenea, emisiile păreau să urmeze şi alte ritmuri biologice naturale; au fost observate similarităŃi zilnice (ziua sau noaptea), săptămânale, lunare, ca şi cum corpul ar fi urmat bioritmurile lumii, dar şi propriile sale bioritmuri. Până atunci, Popp studiase doar persoane sănătoase şi observase o coerenŃă perfectă la nivel cuantic. Dar ce fel de lumină era prezentă la o persoană bolnavă? A făcut înregistrări la o serie de pacienŃi bolnavi de cancer. În toate cazurile, bolnavii de cancer îşi pierduseră aceste ritmuri periodice naturale, precum şi coerenŃa lor. Căile de comunicare internă erau tulburate. Îşi pierduseră legătura cu lumea. De fapt, lumina se stingea. În cazurile de scleroză multiplă, apărea un fenomen exact opus. Scleroza multiplă era o stare cu prea multă ordine. Persoanele cu această boală preluau prea multă lumină, iar acest lucru inhiba capacitatea celulelor de a-şi îndeplini funcŃiile. O prea mare armonie cooperativă împiedica flexibilitatea şi

NEXUS New Times — iunie – iulie 2010

manifestarea individualităŃii: era ca şi cum prea mulŃi soldaŃi ar merge în cadenŃă atunci când trec peste un pod, provocând prăbuşirea acestuia. CoerenŃa perfectă este o stare optimă între haos şi ordine. Cu prea multă cooperativitate, membrii orchestrei nu ar mai fi capabili să improvizeze. PacienŃii cu scleroză în plăci se înecau în lumină. Popp a cercetat şi efectele stresului. În stare de stres, ritmul emisiilor de biofotoni creştea – un mecanism de apărare conceput să încerce reechilibrarea pacientului. Toate aceste fenomene l-au determinat pe Popp să considere emisiile de biofotoni ca o încercare a sistemului viu de a corecta fluctuaŃiile Câmpului Punctului Zero. Fiecărui sistem îi place să aibă un minimum de energie liberă. Într-o lume perfectă, toate undele s-ar anula unele pe altele datorită interferenŃei distructive. Totuşi, acest lucru este imposibil în cazul Câmpului Punctului Zero, în care aceste fluctuaŃii minuscule ale energiei tulbură în mod constant sistemul. Emisia de fotoni este un gest compensator pentru stoparea tulburării şi pentru atingerea unui anumit echilibru energetic. În concepŃia lui Popp, Câmpul Punctului Zero „forŃează“ o fiinŃă umană să funcŃioneze ca o lumânare. Corpul cel mai sănătos ar avea cel mai scăzut nivel al emisiilor de fotoni şi ar fi cel mai apropiat de starea câmpului zero, starea cea mai dezirabilă – fiinŃele cele mai sănătoase s-ar apropia de nefiinŃă. Popp a recunoscut acum că ceea ce experimentase era mai mult decât un leac pentru cancer sau un gestaltbildung (configurare, în germană, în original, n. trad.). Era un model care furniza o explicaŃie mai bună decât teoria neo-darwinistă curentă privind modul în care evoluează fiinŃele pe planetă. Mai degrabă decât un sistem de „eroare fericită“, dar în ultimă instanŃă întâmplătoare, dacă ADN-ul foloseşte frecvenŃe foarte diferite ca instrumente de informare şi comunicare, observaŃiile îi sugerau că era vorba de un sistem de feedback al comunicării perfecte, prin unde care codifică şi transferă informaŃii.

Herbert Fröhlich 1905-1991

S-ar putea ca acest fenomen să explice şi capacitatea de regenerare a corpului. Numeroase specii de animale au demonstrat capacitatea de regenerare a unei părŃi pierdute a corpului. Experimentele cu salamandre, efectuate în anii 1930, au arătat că o întreagă parte a corpului, un maxilar, chiar şi cristalinul unui ochi, putea fi amputată şi se regenera în întregime, de parcă urma un tipar tainic. Acest model ar putea să explice şi fenomenul membrelor fantomă, puternica senzaŃie fizică pe care o au persoanele invalide că braŃul sau piciorul pierdut este încă prezent. Multe dintre aceste persoane, care se plâng de cârcei, de dureri sau de mâncărimi foarte reale la membrul lipsă, s-ar putea să aibă o senzaŃie fizică adevărată – o umbră a membrului respectiv, aşa cum este ea înregistrată în Câmpul Punctului Zero.22 Popp şi-a dat seama că lumina emisă de corp ar putea să fie însăşi cheia sănătăŃii şi a bolii. Într-un experiment, el a comparat lumina emisă de ouăle făcute de găinile crescute în libertate cu cele obŃinute în crescătorii intensive. Emisiile de fotoni provenite de la ouăle găinilor crescute în libertate erau mai coerente decât cele
99

NEXUS New Times — iunie – iulie 2010

ştiinţă

Popp şi-a dat seama că lumina emisă de corp ar putea să fie însăşi cheia sănătăţii şi a bolii. Într-un experiment, el a comparat lumina emisă de ouăle provenite de la găini crescute în libertate cu cele obţinute în crescătorii intensive. Emisiile de fotoni provenite de la ouăle găinilor crescute în libertate erau mai coerente decât cele ale găinilor din crescătorii. El a mers mai departe, folosind emisiile de biofotoni ca instrument de măsurare a calităţii alimentelor. Cele mai sănătoase alimente au intensitatea cea mai scăzută şi cea mai coerentă. Orice tulburare în sistem duce la creşterea emisiei de fotoni.

ale găinilor din crescătorii. El a mers mai departe, folosind emisiile de biofotoni ca instrument de măsurare a calităŃii alimentelor. Cele mai sănătoase alimente au intensitatea cea mai scăzută şi cea mai coerentă. Orice tulburare în sistem duce la creşterea emisiei de fotoni. Sănătatea este o stare de comunicare subatomică perfectă, iar boala este o stare în care comunicarea se întrerupe. Suntem bolnavi atunci când undele noastre sunt desincronizate. Imediat ce a început să-şi publice descoperirile, Popp a ajuns să-şi atragă adversitatea comunităŃii ştiinŃifice. MulŃi dintre colegii săi germani au crezut că scânteia lui de geniu se stinsese. La universitate, studenŃii care doreau să studieze emisiile de biofotoni erau cenzuraŃi. În 1980, când a expirat contractul de profesor asistent al lui Popp, oficialii universităŃii au avut o scuză pentru a-i cere să plece. Cu două zile înainte de împlinirea termenului, aceştia au intrat în laborator şi i-au cerut să predea toate aparatele. Din fericire, Popp fusese înştiinŃat de acest „raid“ şi ascunsese fotomultiplicatorul la subsolul locuinŃei unui student care îl simpatiza. Atunci când a părăsit campusul, a plecat cu preŃiosul său echipament intact. Felul în care a fost tratat Popp de către oficialii UniversităŃii din Marburg semăna cu tratamentul aplicat unui criminal fără un proces corect. Ca profesor asistent timp de mai mulŃi ani, Popp avea dreptul la o plată compensatorie substanŃială pentru anii de serviciu, însă universitatea a refuzat să i-o plătească. A fost nevoit să cheme universitatea în judecată pentru

a obŃine cele 40.000 de mărci care i se cuveneau şi a obŃinut aceşti bani, însă cariera îi era afectată. Era căsătorit, avea trei copii şi nu părea să găsească de lucru. Nici o universitate nu era pregătită să-l primească la acea vreme. Se părea că întreaga sa carieră academică se încheiase. A petrecut doi ani în industria privată, lucrând pentru producătorul farmaceutic de remedii homeopatice Roedler, una din puŃinele organizaŃii care a primit favorabil teoriile sale neobişnuite. Totuşi, Popp, autocrat perseverent în laboratoarele sale, era la fel de perseverent în continuarea muncii sale, fiind convins de validitatea acesteia. În cele din urmă, el şi-a găsit un protector în persoana profesorului Walter Nagl de la Universitatea din Kaiserlautern, care i-a cerut lui Popp să lucreze alături de el. Din nou, cercetările lui Popp au stârnit o revoltă în cadrul facultăŃii, cerându-i-se demisia pe motiv că cercetările sale stricau reputaŃia universităŃii. Până la urmă, Popp a obŃinut o slujbă la Technology Center din Kaiserlautern, care este în mare parte sponsorizat prin burse guvernamentale pentru cercetări aplicative. Va avea nevoie de aproape 25 de ani pentru a-şi găsi adepŃi din cadrul comunităŃii ştiinŃifice. Încetul cu încetul, câŃiva savanŃi aleşi din întreaga lume au început să considere că sistemul de comunicare al corpului ar putea să fie o reŃea complexă, bazată pe rezonanŃă şi pe frecvenŃe. În sfârşit, aceşti adepŃi aveau să înfiinŃeze Institutul InternaŃional de Biofizică, format din cincisprezece grupuri de savanŃi care lucrau în centre internaŃionale din lumea

100

NEXUS New Times — iunie – iulie 2010

ştiinţă

Rezonanţa undelor nu era folosită pur şi simplu pentru a comunica în interiorul corpului, ci şi pentru comunicarea între fiinţele vii. Două fiinţe sănătoase se angajau într-o „absorbţie reciprocă de fotoni“, cum o numea el, făcând schimb de fotoni. Popp si-a dat seama că acest schimb ar putea să dezvăluie secretul unora dintre cele mai persistente enigme ale regnului animal: cum pot bancurile de peşti sau stolurile de păsări să creeze o coordonare perfectă şi instantanee.

întreaga. Popp a găsit birouri pentru noul său grup în Neuss, lângă Düsseldorf. Fratele unui laureat al premiului Nobel, nepotul lui Alexander Gurwitsch, un fizician specializat în fizică nucleară la Universitatea din Boston şi la laboratorul de cercetări nucleare CERN din Geneva, doi biofizicieni chinezi – oameni de ştiinŃă recunoscuŃi din toată lumea începeau cel puŃin să fie de acord cu el. Pentru Popp avea să urmeze o perioadă favorabilă. Deodată, primea oferte şi contracte ca profesor de la universităŃi cu reputaŃie din întreaga lume. Popp şi noii săi colegi au continuat studiul emisiilor de fotoni cu numeroase organisme din aceeaşi specie, mai întâi făcând experimente cu un tip de purice de apă numit Daphnia. Ceea ce au descoperit era mai mult decât uimitor. Testele efectuate cu un fotomultiplicator au arătat că puricii de apă îşi sugeau reciproc emisiile de fotoni. Popp a încercat acelaşi experiment cu peşti de mici dimensiuni şi a observat că aceştia făceau la fel. Conform măsurătorilor făcute cu fotomultiplicatorul, pălăriile de floarea soarelui erau asemenea unor aspiratoare biologice, mişcându-se în direcŃia celor mai mulŃi fotoni solari, pentru a-i absorbi. Chiar şi bacteriile „înghit“ fotoni din mediul în care se află.23 Popp începea să întrezărească faptul că aceste emisii avea un scop în afara corpului. RezonanŃa undelor nu era folosită pur şi simplu pentru a comunica în interiorul corpului, ci şi pentru comunicarea între fiinŃele vii. Două fiinŃe sănătoase se angajau într-o „absorŃie reciprocă de fotoni“, cum o numea el, făcând schimb de fotoni. Popp şi-a dat seama că acest

schimb ar putea să dezvăluie secretul unora dintre cele mai persistente enigme ale regnului animal: cum pot bancurile de peşti sau stolurile de păsări să creeze o coordonare perfectă şi instantanee. Multe experimente privind capacitatea de întoarcere acasă a animalelor demonstrează că nu e vorba de urmarea obişnuită a unor piste, mirosuri sau chiar câmpuri electromagnetice ale pământului, ci de o anumită comunicare tăcută, care acŃionează asemenea unui elastic invizibil, chiar atunci când animalele se află la multe mile distanŃă de oameni.24 Pentru oameni, era o altă posibilitate. Dacă am putea prelua fotonii altor fiinŃe vii, am putea fi capabili să folosim şi informaŃiilor purtate de aceştia pentru a ne corecta propria noastră emisie luminoasă, dacă aceasta o ia razna. Popp începuse să experimenteze o asemenea idee. Dacă anumite substanŃe chimice cancerigene ar putea să modifice emisiile de biofotoni ale corpului, atunci ar fi posibil ca alte substanŃe să poată reintroduce o mai bună comunicare. Popp se întreba dacă anumite extracte din plante ar putea schimba caracterul emisiilor de biofotoni ale celulelor canceroase, astfel încât să înceapă din nou să comunice cu restul corpului. El a început să experimenteze cu un număr de substanŃe netoxice socotite „de succes“ în tratarea cancerului. În toate cazurile, cu o singură excepŃie, substanŃele măreau doar emisiile de fotoni din celulele tumorale, grăbind astfel moartea trupului. Singura poveste de succes a fost vâscul, care părea să ajute corpul să „resocializeze“ emisia de fotoni a celulelor

NEXUS New Times — iunie – iulie 2010

101

ştiinţă

Studii ştiinţifice arată că multe puncte de acupunctură de pe corp au o rezistenţă electrică extrem de scăzută în comparaţie cu punctele din jurul lor (10 kilo-ohmi în centrul punctului, faţă de 3 mega-ohmi în punctele aflate pe pielea din jur). Cercetările au mai arătat că în corp sunt eliberate endorfine şi cortizon steroid pentru înlăturarea durerii, atunci când punctele sunt stimulate la frecvenţe joase, iar la frecvenţe înalte sunt eliberaţi neurotransmiţători, cum ar fi serotonina şi norepinefrina, care reglează starea de spirit. Nu se întâmplă acelaşi lucru atunci când sunt stimulate punctele din jur.

tumorale, readucând-o la starea normală. Într-unul din multele cazuri, Popp a întâlnit o femeie în jur de treizeci de ani, care avea cancer la sân. Popp a încercat extracte din vâsc şi din alte plante pe eşantioane de Ńesut canceros şi a descoperit că un anumit remediu din vâsc crea coerenŃă în Ńesutul similar cu cel din corp. Cu acordul doctorului care o trata, femeia a început să renunŃe la orice alt tratament în afara acelui extract din vâsc. După un an, toate analizele de laborator ale femeii reveniseră virtual la normal. O femeie care fusese externată cu un cancer terminal îşi restabilise propria emisie luminoasă, doar prin ingerarea unei plante medicinale.25 Pentru Fritz-Albert Popp, homeopatia era un al exemplu de „sugere de fotoni“. El începuse să considere remediile homeopatice drept „absorbante de rezonanŃă“. Homeopatia se bazează pe noŃiunea că o afecŃiune se tratează cu mijloace care produc simptome asemănătoare. Un extract dintr-o plantă care, în doză alopată, produce erupŃie şi mâncărime este folosită într-o formă extrem de diluată pentru tratarea erupŃiei şi mâncărimii. Dacă o frecvenŃă rătăcită în corp poate produce anumite simptome, înseamnă că diluŃia înaltă dintr-o substanŃă care produce aceleaşi simptome ar susŃine aceste oscilaŃii. Asemenea unui diapazon în rezonanŃă, o soluŃie homeopatică potrivită ar putea să atragă şi apoi să absoarbă oscilaŃiile respective, permiŃând corpului să revină la normal. Popp s-a gândit că semnalul electromagnetic molecular ar putea să explice şi mecanismele

acupuncturii. Conform teoriei medicinii tradiŃionale chinezeşti, corpul uman are un sistem de meridiane care străbat Ńesuturile corpului şi prin care circulă o energie invizibilă, pe care chinezii o numesc „Qi“ sau forŃă vitală. Se presupune că acest „Qi“ pătrunde în corp prin punctele de acupunctură şi circulă către structurile organelor mai profunde (care nu corespund organelor din biologia umană occidentală), furnizându-le energie (deci forŃă vitală). După opinia lui Popp, sistemul de meridiane s-ar putea să funcŃioneze ca nişte unde călăuzitoare, care transmit o anumită energie corporală către zone specifice. Studii ştiinŃifice arată că multe puncte de acupunctură de pe corp au o rezistenŃă electrică extrem de scăzută în comparaŃie cu punctele din jurul lor (10 kilo-ohmi în centrul punctului, faŃă de 3 mega-ohmi în punctele aflate pe pielea din jur).26 Cercetările au mai arătat că în corp sunt eliberate endorfine şi cortizon steroid pentru înlăturarea durerii, atunci când punctele sunt stimulate la frecvenŃe joase, iar la frecvenŃe înalte sunt eliberaŃi neurotransmiŃători, cum ar fi serotonina şi norepinefrina, care reglează starea de spirit, dispoziŃia. Nu se întâmplă acelaşi lucru atunci când sunt stimulate punctele din jur.27 Alte cercetări au dovedit că acupunctura poate provoca dilatarea vaselor sanguine şi creşterea fluxului de sânge la organe aflate la distanŃă.28 De asemenea, alte cercetări au demonstrat existenŃa meridianelor, precum şi eficienŃa acupuncturii într-o mare diversitate de afecŃiuni. Chirurgul ortoped Dr. Robert Becker, care a

102

NEXUS New Times — iunie – iulie 2010

ştiinţă efectuat numeroase cercetări privind câmpurile electromagnetice ale corpului, a conceput un dispozitiv special de înregistrare cu electrozi, care rulează pe corp ca un aparat de tăiat pizza. După multe studii, el a pus în evidenŃă sarcinile electrice din aceleaşi locuri, la fiecare din persoanele testate, toate corespunzând punctelor situate pe meridianele chinezeşti de acupunctură.29 Au fost multe posibilităŃi de explorare, dintre care unele au reuşit şi altele nu. Însă Popp era convins de un singur lucru: teoria sa privind ADN-ul şi emisia de biofotoni era corectă şi această emisie conducea procesele corpului. Nu avea nicio îndoială că biologia era guvernată de procesul cuantic pe care el îl observase.
Blond and Briggs, 1981); Sheldrake, Presence of the Past. 11. Sheldrake a exprimat punctul de vedere conform căreia non-localizarea din fizica cuantică ar putea să explice în ultimă instanŃă unele din teoriile sale. Ase vedea website-ul lui Sheldrake: www.sheldrake.org. 12. A se vedea H. Reiter şi D. Gabor, Zellteilung und Strahlung. Sonderheft der Wissenschaftlichen Veroffenlichungen aus dem Siemens-Konzern (Berlin, Springer, 1928). 13. R. Gerber, Vibrational Medicine (Medicina vibraŃională) (Santa Fe: Bear and Company, 1988): 62. 14. H. Burr, The Fields of Life (Câmpurile vieŃii) (New York, Ballantine, 1972). 15. R. O. Becker şi G. Selden, The Body Electric: Electromagnetism and the Foundation of Life (Electricitatea corpului: Electromagnetismul şi bazele vieŃii) (Quill, 1985): 83. 16. Experimente efectuate de Lund, Marsh şi Beams sunt consemnate în Becker şi Selden, The Body electric: 82-85. 17. Becker şi Selden, Body Electric: 73-74. 18. H. Fröhlich, „Long-range coherence and energy storage in biological systems“ (CoerenŃă amplă şi stocarea energiei în sistemele biologice), International Journal of Quantum Chemistry, 1968; 2: 641-649. 19. H. Fröhlich, „Evidence for Bose condensationlike excitation of coherent modes in biological systems“ (Dovada excitării asemănătoare condensării Bose a modurilor coerente din sistemele biologice), Physics Letters, 1975, 51A: 21; a se vedea şi D. Zohar, The Quantum Self (Eul cuantic) (London, Flamingo, 1991): 65. 20. R. Nobili, „Schrödinger waves in animal tissues“ (Unde Schrödinger în Ńesuturile animale), Physical Review A, 1987; 35: 1901-1922. 21. Becker şi Selden, The Body Electric: 92-93; de asemenea, R. Gerber, Vibrational Medicine: 98; M. Schiff, The Memory of Water: 12. Mai recent, un alt italian, Ezio Insinna, a propus că centriolele, micile structuri în formă de roată de căruŃă, care Ńin structurile pe loc, sunt virtual oscilatoare „fără moarte“ sau generatori de unde. Într-un embrion, aceste unde vor fi puse în mişcare de genele tatălui atunci când se unesc pentru prima oară cu genele mamei şi după aceea continuă să pulseze viaŃă organismului. În primul stadiu al dezvoltării embrionului, acestea pot să înceapă la o anumită

Note de final:
1. F. A. Popp, „MO-Rechnungen an 3,4-Benzpyren und 1,2-Benzpyren legen ein Modell zur Deutung der chemischen Karzinogenese nahe“, Zeitschrift für Naturforschung, 1972; 27b: 731; F. A. Popp, „Einige Möglichkeiten für Biosignale zur Steuerung des Zellwachstums“, Archiv für Geschwulstforschung, 1974; 44: 295-306. 2. B. Ruth şi F. A. Popp, „Experimentelle Untersuchungen zur ultraschwachen Photonenemission biologischer Systeme“, Zeitschrift für Naturforschung, 1976; 31C: 741-745. 3. M. Rattemeyer, F. A. Popp şi W. Nagl, Naturwissenschaften, 1981; 11: 572-573. 4. R. Dawkins, Tfe Selfish Gene (Gena egoistă), ediŃia a 2-a (Oxford, Oxford University Press, 1989): 22. 5. Ibid.: prefaŃă, 2; a se vedea şi R. Sheldrake, The Presence of the Past (PrezenŃa trecutului) (London, Collins, 1988): 83-85. 6. Dawkins, Selfish Gene: 23. 7. Ibid.: 23; Aceasta este, în biologia moleculară actuală, ecranarea sonoră învăŃată a limbajului, în spatele căreia este ascunsă ignoranŃa, din lipsa unei explicaŃii mai bune“. 8. Interviu prin telefon cu Fritz-Albert Popp, 29 ianuarie 2001. 9. R. Sheldrake, A New Science of Life (O nouă ştiinŃă a vieŃii) (Londo, Paladin, 1987): 23-25. 10. R. Sheldrake, A New Science of Life: The Hypothesis of Formative Causation (O nouă ştiină a vieŃii: ipoteza unei cauzalităŃi formative) London,

NEXUS New Times — iunie – iulie 2010

103

ştiinţă
frecvenŃă să influenŃeze forma şi metabolismul celulei, iar apoi să schimbe frecvenŃa pe măsură ce organismul se maturizează. CorespondenŃă cu E. Insinna, 5 noiembrie 1998. A se vedea E. Insinna, „Synchrocity and coherent excitations in microtubules“ (Sincronicitate şi excitaŃii coerente în microtuburi), Nanobiology, 1992; 1:191-208. „ciliated cell electrodynamics from cilia and flagell to ciliated sensory systems“ (dinamica celulelor cu cili de la cilia şi şi fragella la sistemele senzoriale cu cili), în A. Malhotra, ed. Advances in Structural Biology (Cercetări avansate în biologie structurală) (Stamford, Connecticutt, JAI Press, 1999: 5. T. Y. Tsong a scris, de asemenea, despre limbajul electromagnetic al celulelor: T.Y. Tsong, „Deciphering the language of cells (Să descoperim limbajul celulelor), Trends in Biochemical Sciences, 1989; 14: 89-92. 22. Interviuri cu Fritz-Albert Popp, în Coventry şi la telefon, martie 2001. 23. F.A. Popp şi Jiin-Ju Chang, „Mechanism of interaction between electromagnetic fields and livings systems“ (Mecanismul interacŃiunii dintre câmpurile electromagnetice şi sistemele vii), Science in China (Series C), 2000; 43: 507-18 24. Biologul Rupert Sheldrake a făcut recent un studiu privind capacităŃile speciale ale animalelor. Studiile sale au demonstrat că unele colonii de termite continuau să construiască un fel de coloane şi apoi le îndoiau una spre alta până când capetele coloanelor se întâlneau formând un arc, conform unui proiect dincolo de orice formă de comunicare obişnuită. Unul din cele mai bune experimente pentru testarea acestei capacităŃi a fost efectuat de naturalistul sud-african Eugene Marais, care a aşezat o placă de oŃel într-un muşuroi de termite. În ciuda înălŃimii şi lăŃimii plăcii, termitele aveau să construiască un arc sau o coloană de fiecare parte a plăcii, atât de asemănătoare, încât, atunci când placa a fost înlăturată, cele două jumătăŃi se îmbinau perfect. Marais (şi mai târziu Sheldrake) a ajuns la concluzia că termitele operau conform unui câmp energetic organizator mult mai avansat decât orice formă de comunicare senzorială, mai ales că multe din aceste forme de comunicare nu ar putea străbate placa de oŃel. Sheldrake strânsese într-o bază de date 2700 de cazuri de întâmplări cu animale de casă şi comportamente aparent telepatice, precum şi un număr de observaŃii privind propriile animale de casă. Peste 200 de studii se referă la capacităŃile telepatice ale lui JayTee, o corcitură de terrier din nordul Angliei, care se ducea la fereastră pentru a-şi aştepta stăpâna, Pamela Smart, anticipând telepatic întoarcerea ei acasă, chiar dacă aceasta pleca de la serviciul în momente neobişnuite şi cu vehicule diferite. A se vedea R. Sheldrake, Seven Experiments That Could Change the World: A Do-It-Yourself Guide to Revolutionary Science (Şapte experimente care puteau să schimbe lumea. Ghid practic în ştiinŃa revoluŃionară – Fourth Estate, 1994): 68-86, şi Dogs That Know When Their Owners Are Coming Home and Other Unexplained Powers of Animals (Câini care ştiu când vin stăpânii lor acasă şi alte puteri neeexplicate ale animalelor – Hutchinson, 1999). Interviu cu Fritz-Albert Popp, Coventry, 21 martie 2001. 25. Interviuri cu Fritz-Albert Popp, Coventry, 21 martie 2001. 26. J. Hyvarien şi M. Karlssohn, „Low-resistance skin points that may coincide with acupuncture loci“ (RezistenŃa scăzută a punctelor de acupunctură care ar putea coincide cu poziŃiile geometrice ale punctelor de acupunctură), Medical Biography, 1977; 55: 88-94 27. B. Pomeranz şi G. Stu, „Scientific Basis of Acupuncture“ (Bazele ştiinŃifice ale acupuncturii) (New York: Springer-Verlag, 1989). 28. A. Colston Wenty, „Infertility“ (Book review) „Infertilitatea“ (Recenzie de carte), New England Journal of Medicine, 1995; 333(4):263. 29. Becker şi Selden, „The Body Electric“: 235.

Nota editorului:
Lucrarea „Câmpul“ a apărut la Editura „Adevăr Divin“. Pentru a o achiziŃiona puteŃi accesa site-ul: www.divin.ro

104

NEXUS New Times — iunie – iulie 2010