Golu, Pantelimon. (2004). Psihologia grupurilor sociale şi a fenomenelor colective. Bucureşti: Editura Miron.

Variabile definitorii pentru dinamica de grup în genere (cercetări clasice şi mai noi)
în cadrul acestui capitol vor fi trecute în revistă câteva din cele mai reprezentative concepţii, puncte de vedere şi investigaţii concrete, clasice sau mai noi, din psihologia socială, relevând unele din particularităţile şi variabilele fundamentale ale psihologiei de grup, 1. Cercetările lui F.H. Allport şi J. Dashiell Primele cercetări concrete (experimentale) de psihologie a grupurilor mici debutează la sfârşitul secolului al XlX-lea (N. Triplett 1897). Autorul compara subiecţii care lucrează singuri cu subiecţi care lucrează alături unii de alţii asupra unei sarcini, în scopuri individuale. Cercetările continuă până în jurul anilor 1930 şi reprezintă, într-un fel, o prelungire a psihologiei clasice; grupul mic e tratat ca o variabilă independentă, urmărindu-se influenţa acesteia asupra comportamentului unui individ. Ele marchează însă un important pas înainte, deoarece, la variabilele privind stimulii, sarcina şi subiectul, vin să se adauge variabilele privind situaţia în care lucrează subiectul. începând cu anul 1920. F.H. Allport (1920), întreprinde o serie de experimente, în cadrul cărora subiecţii erau puşi să lucreze în următoarele două situaţii: a) situaţia solitară: fiecare subiect era izolat într-o cameră, iar semnalul începerii activităţii li se dădea simultan printr-un vibrator; b) situaţia colectivă: subiectul lucrează în prezenţa a 3-4 alţi subiecţi, asupra uneia şi aceleiaşi probleme, fiind cu toţii aşezaţi la aceiaşi masă. Subiecţilor îi se precizează că munca nu-i competitivă, că rezultatele nu vor fi comparate. Cu toate acestea, se constată că, în situaţia colectivă, majoritatea subiecţilor lucrează mai repede, depunând un efort mai mare decât în situaţia solitară. De asemenea, în situaţia colectivă, performanţele tind să se niveleze: indivizii lenţi se ameliorează mai repede decât cei rapizi (aceasta, deoarece performanţele celor rapizi ating aproape maximul în cursul probei singulare, ceea ce face ca zona lor de ameliorare să fie mai restrânsă). Situaţia socială, în ciuda anumitor aspecte negative (distragere, anxietate), are un efect de facilitare: subiecţii percep mişcările pe care le fac alţii, pot să aibă o reprezentare a performanţei camarazilor lor, fapt care le serveşte ca punct de referinţă în procesul realizării propriei performanţe. Faptul de a lucra unul în faţa altuia naşte o atitudine competitivă. Câţiva ani mai târziu (1926), constatările lui Allport sunt confirmate de datele lui S. Sinha, care ajunge la concluzia că în situaţiile experimentale 107

colective, când subiecţii lucrează cot la cot, aceştia sfârşesc prin a se asemăna: rezultatele unuia bun, situat între doi subiecţi slabi, se diminuează, şi invers, randamentul unuia slab, situat între doi subiecţi buni, creşte. Se stabileşte un fel de nivel mediu, pe baza diminuării diferenţelor interindividuale şi a apropierii extremelor. în sarcinile de asociaţie şi raţionament se constată diferenţe calitative: în condiţii de izolare, asociaţiile sunt mai personale, în vreme ce în condiţii colective, ele sunt mai exterioare. De asemenea, exactitatea şi calitatea argumentelor sunt superioare în condiţii singulare. Faptul de a lucra în colectiv, conchide Allport, face gândirea mai obiectivă, ideile mai numeroase, dar mai mediocre. Grupul atenuează extremele indicatorilor, acţionând într-un sens modelator. în legătură cu această a doua categorie de concluzii ale lui Allport (privind sarcinile de asociaţie şi raţionament), trebuie spus că ele pot sa suscite încă discuţii. Aceasta, în primul rând, deoarece, deşi lucrează în situaţie colectivă, subiecţii lui nu formează, totuşi, un grup propriu-zis, cu o organizare internă proprie. în al doilea rând, trebuie precizat că deşi unul din efectele principale ale situaţiei colective rezidă în tendinţa de omogenizare şi uniformizare a conduitelor şi performanţelor individuale - fenomen surprins foarte bine de Allport -intensitatea şi amploarea acestor efecte depinde de nivelul de conformism care sa Instaurat în grup. In sfârşit, în al treilea rând, în ciuda instructajului dat subiecţilor, situaţia experimentală creată de Allport evoluează, totuşi, ca o situaţie de esenţă competitivă, fapt care, datorită tensiunii care se naşte, are nu numai efecte stimulative, dar şi efecte inhibitorii (mai ales în ceea ce priveşte parametrii calitativi ai performanţei). Pornind de ia impresia că în experimentele lui Allport nu se diferenţiază suficient de clar între efectele facilitării sociale şi efectele rivalităţii, Dashiell repetă unele din experienţele lui Allport pe grupe mai mari de subiecţi şi sub un control experimental mai riguros, punând în faţă subiecţilor sarcini de multiplicare, analogie şi teste de raţionament. El introduce, ca variabilă experimentală, diferite grade de competiţie. Se lucrează în următoarele condiţii experimentale: a) competiţie în interiorul grupelor; subiecţii erau aşezaţi în jurul a două mese mari şi li se spunea explicit că scorurile vor fi comparate; b) repartizarea subiecţilor în grupuri cu consemnul de a nu intra în competiţie, dat fiind că rezultatele lor nu vor fi comparate; c) repartizarea subiecţilor în camere separate, în aceeaşi clădire şi în acelaşi moment. Subiecţii nu se puteau nici vedea, nici auzi unii pe alţii, dar începeau şi terminau activitatea la un semnal auditiv dat simultan pentru toţi; ei ştiau că alţi subiecţi lucrează în altă cameră asupra aceleiaşi sarcini; nu se spunea nimic apropo de competiţie; d) subiecţii erau supuşi unui control strict din partea altor indivizi; subiecţilor nu li se spunea nimic despre competiţie. 108

Rezultatele obţinute arată că, la toate sarcinile, productivitatea era mai mare în prima şi în ultima situaţie (peste 30% şi chiar peste 40%). Productivitatea era evaluată după rapiditatea execuţiei, fără să se ţină seama de exactitate. S-a constatat, de asemenea, că dacă se compară productivitatea unor subiecţi puşi în condiţia nr.3 (lucrează izolat, dar simultan), cu aceea a unor subiecţi care lucrează izolat, dar în momente diferite, productivitatea este mai mare în primul caz. Ceea ce denotă că, psihologic vorbind, conştiinţa prezenţei unor subiecţi care nu sunt percepuţi direct are efecte de tip competitiv. în condiţii experimentale" pure" de facilitate socială fără rivalitate, productivitatea tinde să scadă. Trebuie să subliniem, totuşi, că între datele celor doi autori nu există, de fapt, o opoziţie, deoarece şi în experimentele lui Allport avem de-a face, aşa cum am arătat, cu fenomenul competiţiei, Numai că aceasta apare, la Allport, nu ca o atitudine explicită, introdusă prin instrucţia verbală (ca ia Dashiell), ci ca o atitudine implicită, generată de percepţia interpersonală. Meritul incontestabil a! experimentelor lui Allport este acela de a fi permis sesizarea elementului de noutate pe care îl introduce variabila socială în conduita individuală, şi anume efectul de facilitare, care constituie cheia explicativă a numeroase fenomene de ameliorare a acţiunilor individuale în situaţia de grup. 2. Concepţia Iei K. Lewin şi linia cercetărilor sale Un aport deosebit la înţelegerea raporturilor dintre grup şi individ 1-a adus concepţia dinamistă a iui K.Lewin la baza căreia se află ideea de interacţiune, luată în sensul cei mai larg al cuvântului. Orientarea spre studiul climatelor sociale şi ai fenomenelor de grup formează conţinutul celei de-a treia etape din activitatea lui Lewin. In prima etapă, care se referă ia activitatea de dinaintea emigrării în S.U.A., interesul ştiinţific ai lui Lewin se concentrează în jurul unor probleme de psihologie clasică, cum ar fi: măsurarea voinţei, a asociaţiei, perceperea mişcării şi a reliefului; problema tensiunii psihice, a activităţilor de substituţie, a nivelului de aspiraţii etc. Cea de-a doua etapă, cuprinsă între anii 1930-1938, şi concretizată, îndeosebi, în lucrările A dynamic theory of personality (1935) şi Principles of topological psychology (1936), se caracterizează prin interesul pentru o teorie de ansamblu a comportamentului individual. Cea de-a treia etapă începe după anii 1938 şi se caracterizează prin detaşarea de formalismul topologic ca instrument de analiză şi prin trecerea treptată de ia psihologia individuală la psihologia de grup şi de la aceasta la cercetarea problemelor mediului social în care gravitează grupul (K.Lewin 1967). Sub influenţa atitudinii epistemologice pe care i-o inspiră ideile moderne de fizică, în speţă cele generate de teoria relativităţii ( ca teorie a relaţiilor dintre corpuri, a reciprocităţii acţiunii şi ca metodă de construcţie), K.Lewin (1951) introduce în psihologie noţiunea de câmp. Conţinutul principal al noţiunii de câmp 109

Faptele sau variabilele existente la un moment dat în univers şi care pot fi legate într-un fel de comportamentul unui individ dat pot fi grupate în trei categorii: a) variabilele psihologice (trebuinţe. într-o formă prescurtată. ei concepe comportamentul într-o manieră dinamistă. care constituie zona de incidenţă a variabilelor nepsihologice asupra comportamentului individului considerat. P —persoana. întrun mediu definit. El este delimitat printr-o zonă de frontieră (F). c) alte variabile ale universului. ca reprezentând o modificare de câmp psihologic într-o unitate de timp dată. Fig. cele care nu au nici o incidenţă directă asupra comportamentului individului considerat: în câmpul psihologic al individului considerat se includ numai variabile care au un efect demonstrabil asupra comportamentului său.ambianţa.zona de frontieră 110 . o anumită distribuţie a forţelor determină comportamentul unui obiect care dispune de proprietăţi definite.environement). Structura câmpului psihologic individual. se pot deduce proprietăţile câmpului în mediul său ambiant şi invers. In cadrul acestei definiţii. indiferent de faptul dacă individul este sau nu conştient de acţiunea acestor variabile. b) variabilele nepsihologice. acest spaţiu de viaţă se compune din doua regiuni principale: persoana (P) şi împrejurimea sa (E . câmpul psihologic al individului se compune din spaţiul de viaţă. După cum reiese din figura 12. 12. care cuprinde toate variabilele psihologice ce au incidenţă asupra comportamentului individului considerat. câmpul de grup şi câmpul social . scopuri. la rândul lor. Kurt Lewin distinge trei câmpuri . percepţii) aparţinând individului considerat. pornind de la proprietăţile câmpului şi de la comportamentul obiectului se pot deduce proprietăţile acestuia din urmă.câmpul individual.şi al teoriei câmpului constă. motivaţii. Structural. pentru individul sau grupul considerat. în aceea că ea reprezintă" o metodă de analiză a relaţiilor cauzale şi o metodă de construcţie a conceptelor ştiinţifice. E . Primele două câmpuri (individual şi de grup) sunt câmpuri psihologice. care sunt. după Lewin. câmpul psihologic este înţeles de Lewin drept totalitatea faptelor care există la un moment dat. respectiv. trei nivele de analiză. Cunoscând obiectul pe baza observării comportamentului său. sociale (normele culturale). în sens larg. biologice (reglările hormonale) şi fizice (condiţiile climatice) şi care au incidenţă directă asupra comportamentului considerat. desemnat. de Lewin prin Lsp (life space). F . idei.şi.

iar ambianţa este în funcţie de persoană. în cadrul cărora întregul este mai mult decât suma părţilor componente. Cele două regiuni sunt interdependente: persoana este în funcţie de ambianţă. Pornind de la ecuaţia fizică —. privite din această perspectivă dinamistă. reuniţi laolaltă într-o manieră clasificatoare. mai mult decât oricare alt obiect. în psihologie. E)\=F (Lsp)1 adică comportamentul (B) în momentul t este în funcţie de spaţiul de viaţă (Lsp) în momentul t.) şi studiindu-i variabilitatea comportamentului în funcţie de aceste concomitente. dinamiste. grupurile sociale. de suprafaţă. de grup etc. nu ne mai apar ca simple colecţii de indivizi. ci ca ansambluri dinamice. legile comportamentului pot fi formulate astfel : Bl = F (P. echivalentul lui —. dar. aceasta se poate face numai dacă se ştie în ce fel ultima situaţie S* depinde de situaţia anterioară Sl"n sau de situaţia viitoare St+n. ca şi în fizică. un scop este o relaţie între P şi o anumită regiune a lui E.înlăuntrul acestei structuri se dezvoltă raporturile dinamice. bazate pe combinare identică de constructe şi dacă se poate ţine seama de schimbările survenite în perioadele intermediare. De aici concluzia că nu există situaţie care să nu fie situaţia unui organism (si respectiv. persoană) care să nu se afle întotdeauna în situaţie. funcţionale dintre P şi E.Lewin. La rândul ei. Ideea dependenţei stricte a conduitei de situaţia existentă la un moment dat este întru totul în spiritul unei concepţii interacţionale. poate fi redat prin formula bl = F (S{). In consecinţă. temporare. care include P şi E2. ceea ce înseamnă că comportamentul din momentul t este funcţie a situaţiei din >t + n l momentul t şi nu funcţie a unei situaţii trecute sau viitoare : S' sau : S E posibil ca un comportament (b) să fie legat indirect de o situaţie anterioară sau de o situaţie viitoare. depinde numai de câmpul psihologic existent la un moment dat. pe care P doreşte s-o atingă. care. pe baza unor criterii statice. orice comportament.= F (S ). 2002) examinează omul dintr~o perspectivă dinamică. Ideea este valoroasă pentru psihologia socială. însă nu-i mai puţin adevărat că omul şi comportamentul uman. a unei persoane) şi nu există un organism (respectiv. dx Lewin arată că. Situaţia anterioară (sau viitoare) influenţează asupra comportamentului numai în măsură în care în câmpul psihologic actual există elemente care. potrivit unor legi cunoscute (K. dinamic. sunt legate de aceste situaţii. Golu. 111 . 1967). conceput ca modificare de câmp psihologic. funcţional. După Lewin. relaţional. plasându-1 între anumite coordonate concrete (spaţiale.din fizică este conceptul de dt comportament (behavior). aşa după cum am arătat cu alt prilej (P. Astfel. De asemenea. care. culturale. ceea ce înseamnă că modificarea dt diferenţială în poziţia punctului x (dx) înăuntrul unui sistem în timpul unei perioade de timp diferenţial (dt) depinde univoc de situaţia din momentul dat (S1). această cunoaştere depinde de măsura în care cele două categorii de situaţii (anterioară sau viitoare şi cea actuală) sunt sisteme închise.

grupul exercită asupra indivizilor o anumită presiune. diversele roluri şi norme ale câmpului de grup se comportă ca parametri ai comportamentului individual. anumite variabile psihologice individuale pot juca rol limitativ în comportamentul grupului. concepţia lewiniană cu privire la determinarea comportamentului uman poartă pecetea unui anumit schematism şi simplism. 1969). de factură sociologică. Structura universului impune organismelor vii. Or. Intre câmpul psihologic al grupului şi câmpul social în care este integrat grupul există 112 .se prezintă ca un sistem care cumulează în sine experienţa stărilor anterioare şi care. Lewin. anumite cadre limitative în interiorul cărora suntem liberi să ne mişcăm şi la care trebuie să ne adaptăm. ceea ce înseamnă că diferitele variabile ale grupului se situează la frontiera spaţiului de viaţă al indivizilor. este orientat spre viitor şi se comportă în prezent din perspectiva viitorului. Grupul nu poate însă impune indivizilor frustrări care exced posibilităţile lor de toleranţă. Cu privire ia grup. oamenilor. îndeplinind o funcţie de rezistenţă şi delimitare (K. această variabilă situându-se la frontiera spaţiului de viaţă al grupului. totodată. ci pe baza sistemului de interdependenţe dintre membri (criteriul dinamic). Ansamblul parametrilor constituie cadrul ecologic pe care A îl oferă B. Lewin arată că acesta se defineşte nu pe baza similitudinii membrilor săi (criteriu clasificator). Toleranţa indivizilor la frustraţie apare ca o condiţie delimitantă a comportamentului grupului. Intre câmpul psihologic Individual şi câmpul psihologic al grupului funcţionează tocmai o astfel de categorie de raporturi. iar toleranţa la frustraţie se comportă ca un parametru al comportamentului de grup. predeterminat de istoria anterioară. Suprapus câmpului individual este câmpul grupului. comportamentele individuale sunt limitate prin normele grupului căruia îi aparţin indivizii. inclusiv nouă. Modalitatea concretă de întrepătrundere a celor două categorii de variabile poate fi ilustrată prin următorul exemplu: graţie normelor şi puterii sale. anumite variabile ale sistemului A pot funcţiona ca parametri în sistemul B. Tot astfel. percepţiile pe care le are grupul asupra lumii înconjurătoare. dar şi ca un proces diacronic. Câmpul grupului este tot de natură psihologică şi el cuprinde totalitatea normelor de grup. In exemplul de mai sus.Lewin înţelege prin psihologie ecologică studiul raportului dintre variabilele psihologice şi variabilele nepsihologice). Intr-o manieră abstractă. el arată că între câmpul individual şi câmpul de grup există o strânsă interdependenţă. alcătuit din totalitatea variabilelor nepsihologice. îndeplinând o funcţie ecologică. fără a risca o reacţie agresivă din partea acestora. relaţia ecologică de mai sus poate fi formulată astfel: când se consideră două sisteme. Adoptând o viziune psihologică de factură ecologică (K. A treia categorie de câmp pe care o distinge Lewin este câmpul social. de factură ecologică . A şi B. Astfel. El se prezintă nu numai ca un sistem sincronizat cu situaţia prezentată. distribuţia rolurilor şi statutelor între membrii grupului. ignorând aceste aspecte.

se impune. fiind conceput prin analogie cu modelele din fizică. de pildă. trebuie subliniat că modelul său de interacţiune. Vom vedea că aceste limite se conservă şi la nivelul modalităţii de înţelegere de către Lewin a problemei liderului şi a conducerii în viaţa de grup. modificându-i şi adaptându-i principiile la fenomene socialpsihologic cu o sferă mai largă. în lucrările lui putând fi întâlniţi mulţi termeni comuni cum sunt: "posibil". guvernând raportarea unei persoane faţă de cealaltă. In opoziţie cu aparenta "dezumanizare". După Show şi Constanzo (1970). nu reflectă aspectele calitative. analiza acţiunii. Heider se referă la contactul dintre P (persoană) şi O {other person = altă persoană) în termeni de descriere fenomenală şi cauzală. teoria câmpului a lui Cartwright despre putere. activitatea legiuitoare este şi ea limitată de o serie de parametri ai psihologiei de grup. Heider încearcă să folosească conceptele limbajului de fiecare zi în explicarea relaţionării cu celălalt. ea punea accentul pe conceptele umanistice şi fenomenologice. In acelaşi timp.este stimulul apropiat (proxima! stimulus). ca principală. se poate spune că. cealaltă persoană în postura de receptor. constând în acele manifestări ale personalităţii lui O (expresive. Câmpul social furnizează câmpului psihologic al grupului parametri sociologici. El relevă evenimentele sociale şi oferă cadrele sociale în care se înscriu comportamentele. iar construcţia perceptivă înăuntrul lui P. având drept componentă fundamentală interdependenţa funcţională dintre persoană şi situaţie. ca şi între câmpul individual şi cel de grup.tot o relaţie ecologică. aceea că. teoria formală a puterii a lui French şi teoria despre cooperare şi competiţie a lui Deutsch. de conţinut. fără a sacrifica rigurozitatea. verbale) care determină modelul stimulului îndepărtat. întrebuinţaţi însă într-un sens mai special. care conduce la conştientizarea lui O. "dorinţă". Lewin. Concepţia lui Lewin a exercitat atracţie în rândul multor teoreticieni. La rândul lui. specifice diferitelor nivele de integrare: individual. Teoria lui Heider (1958) porneşte de la ceea ce el numeşte "psihologia simţului comun" ca sursă a intuiţiei în conduita interpersonală. între P şi O se interpune un proces de mediere. pot fi identificate patru asemenea teorii: teoria relaţiilor interpersonale a lui Heider. O serie de teorii au adoptat conceptele de bază ale teoriei câmpului. Cealaltă persoană (O) este stimulul îndepărtat {distal stimulus). câmpul social suportă şi el influenţa câmpului de grup. de 113 . In aceşti termeni el face consideraţii asupra mai multor aspecte ale relaţiilor interpersonale. indicând. In concluzie. care exprimă rezistenţa grupului la penetraţia normei sociale. experienţa dorinţei şi plăcerii. "încercare". crearea modelului dinamic al interacţiunii psihosociale. problemă la care ne vom referi în capitolul următor. cum ar fi perceperea altei persoane. de grup şi social. în vreme ce legislaţia furnizează parametrii comportamentului de grup. caracteristică teoriilor comportamentiste bazate pe întărire. în cadrul preocupărilor de psihologie socială ale lui K. dintre grup şi cadrul social al grupului. O ilustrare a acestei relaţii ar putea fi. rolul variabilelor ambientale. delimitând regiunile de activitate permise sau interzise.

care consideră că puterea persoanei A asupra lui B poate fi definită ca fiind cotientul de forţă maximă pe care A îl poate induce lui B şi de rezistenţă maximă pe care B o poate mobiliza în direcţie opusă. care sunt determinaţi. considerând că puterea lui A asupra lui B. El propune o versiune modificată a definiţiei lui Lewin. Controlul este situaţia în care un act al lui A are drept rezultat combinarea forţelor în spaţiul de viaţă al lui B. motivaţia. dar nu-i controlează conduita. Relaţiile interpersonale depind în largă măsură de perceperea de către persoană a acţiunii altuia. Conform lui Heider. intenţie. omul înţelege realitatea raportând conduita tranzientă şi variabilă la condiţiile fundamentale relativ invariabile. care devin inteligibile când le raportăm la o proprietate mai permanentă. predictibilă. Teoria lui French (1956). vizează procesele de influenţă în grup. A are putere asupra lui B. cu alte cuvinte dacă nu este motivată pentru x şi nu face efort în această direcţie. persoana P poate să efectueze acţiunea x. De exemplu. psihologia bunului simţ percepe că ea poate s-o facă. învăţarea şi conduita de rezolvare a problemelor sunt evenimente relativ tranziente. Acelaşi lucru se petrece şi în cazul când o persoană observă acţiunea alteia. fără ca în realitate să acţioneze astfel. Persoana poate dispune de abilitatea de a activa forţele acţionând asupra altei persoane şi totuşi. Deosebirea dintre cei doi autori rezidă în aceea că Lewin defineşte puterea ca proporţie a forţei maxime. Teoria încearcă să reducă influenţa la însumarea influenţelor 114 . a atribuirii şi inferenţei sociale. fiind legat de abilitatea de a influenţa. De exemplu. se poate infera că el este inteligent. (Acest "poate" se referă aici la posibilitatea ca o acţiune dată să fie efectuată de persoana respectivă). în legătură cu schimbarea de la x la y în timp specificat. Termenii "poate". în analiza naivă a acţiunii. într-un asemenea caz. numită inteligentă. cum ar fi puterea. Acestea fac lumea noastră mai stabilă. să nu dispună de abilitatea de a-i schimba conduita. Ea încearcă să raporteze rezultatul acţiunii la anumiţi factori personali. Concepţia lui Cartwright (1959) porneşte de la sensul conceptului de putere sugerat de Lewin. A poate cere lui B să execute ceva anume şi B poate încerca tendinţa de a-1 executa. concepte asupra cărora vom reveni ulterior. Controlul este un caz special al puterii. este egală cu intensitatea maximă a forţei rezultante pe care A o poate produce în acea direcţie în acel timp. controlabilă. dar poate să n-o facă dacă este văzută ca neîncercând acest lucru. de abilităţi. influenţele care duc la modificarea opiniilor într-un grup de N persoane. De exemplu. Dacă persoana are puterea de a face ceva. Consideraţiile lui Heider se constituie ca o contribuţie la teoria echilibrului. că este vorba de un O supărat. denumită teoria formală a puterii sociale. "încercând" desemnează proprietăţi dispoziţionale care. între putere şi control. dacă un individ învaţă rapid şi rezolvă uşor problemele. temperament. la rândul lor. sunt condiţia necesară şi suficientă a conduitei finaliste.exemplu. El distinge. în timp ce Cartwright o defineşte ca diferenţă maximă. care sunt numite proprietăţi dispoziţionale. de asemenea. care schimbă conduita lui B într-o direcţie corespunzând celei intenţionate de A.

unde există un echilibru: cele două forţe sunt egale în intensitate şi opuse ca direcţie. care poate fi măsurată printr-o scală a proporţiilor. 13. (fig. forţele lui 115 . 13) Două persoane. modelele de comunicare în grup şi relaţiile între opinii în interiorul grupurilor.m . Cele două forţe se intersectează într-un punct situat la jumătatea distanţei dintre A şi B. Schimbarea de opinii este conceptualizată în termenii forţelor operând de-a lungul unui continuum unidimensional. Ea este o putere potenţială. care nu va deveni efectivă decât dacă A comunică cu B într-o anumită manieră. unde ordonata indică intensitatea forţei pe care A o poate induce lui B şi intensitatea rezistenţei pe care B o poate mobiliza împotriva lui A. iar abscisa indică continuumul opiniei. French presupune un continuum unidimensional al opiniei. A şi B. Linia continuă reprezintă forţa pe care A o poate induce lui B. pentru a determina cantitatea de influenţă pe care fiecare membru al grupului o are asupra altui membru. Câmpurile forţelor influenţând schimbarea opiniei persoanei Modificarea actuală a opiniei lui B este funcţie de forţa rezultantă a forţelor tuturor membrilor şi de forţa corespunzând rezistenţei lui B. Puterea este proporţională cu intensitatea forţei induse. Influenţa socială este analoagă forţelor câmpului induse de o persoană altei persoane.sociale implicând trei modele de relaţii: relaţiile de putere între membrii grupului. Modelul de schimbare a opiniilor este derivat de French din teoria lewiniană a echilibrului cvasistaţionar. Intensitatea forţei A B Continuumul opiniei Fig. au opiniile iniţiale reprezentate în figură. iar cea întreruptă forţa rezistenţei emanând de la B în raport cu A. în toate punctele situate în dreapta acestui punct al echilibrului.

Modelul este valabil şi pentru reprezentarea efectului forţelor indus în context de grup. Este vorba. teoriile menţionate converg prin substratul lor comun. Definirea celor două concepte are la bază distincţia dintre modurile de interrelaţionare a domeniilor scopului în cele două situaţii. rezultantei totalizatoare. Influenţa în grup este un proces gradual care necesită timp. La sfârşitul unei unităţi. legăturilor şi combinaţiilor dintre ele. o nouă constelaţie a forţelor este în stare să producă un nou echilibru. In toate punctele situate în stânga punctului de echilibru. vizează efectele celor două procese asupra funcţionării grupurilor mici. în primul caz. în timp ce competiţia se distinge printr-o relaţie de interdependenţă de sens contrar domeniilor scopurilor. admiţând că toţi membrii se schimbă în aceeaşi proporţie. Dinamica acestor evenimente psihosociale se mulează pe anumiţi invarianţi structurali („proprietăţile dispoziţionale") şi este guvernată de legile direcţionalităţii şi echilibrului. pe probleme foarte diferite. Teoria cooperării şi competiţiei. ar putea fi aşezate sub denumirea generală 116 . deschide calea către înţelegerea genezei uniformităţii în grup. constelaţiei de ansamblu a elementelor. asupra cărora nu mai insistăm. Astfel. între altele. Pornind de la aceste definiţii.A sunt mai puternice decât rezistenţa lui B şi B îşi va modifica opinia în direcţia lui A. rezistenţa lui B este mai puternică decât forţa lui A şi B se va mişca spre punctul de echilibru. teoria lui French. Procesul va continua până ce toţi membrii grupului vor avea aceeaşi opinie sau până ce se va produce un maximum de schimbare posibil. a interacţiunii şi influenţei. fiecare persoană poate să-şi atingă scopul (să se deplaseze către regiunea scopului ei) numai dacă altă persoană din grup atinge acelaşi scop. Deutsch formulează un număr de 34 de ipoteze. Aceste idei se găsesc explicit şi pe larg în lucrările unor autori ale căror contribuţii. a puterii şi controlului. Situaţia de cooperare se caracterizează prin relaţionarea unor scopuri care se susţin reciproc. French defineşte unitatea drept timpul necesitat de toţi membrii care au fost influenţaţi pentru a-şi schimba opinia în direcţia punctului de echilibru al tuturor forţelor care operează de la începutul acestei unităţi. Faptul se reflectă în sensurile conceptuale analoage sau echivalente ale termenilor în care îşi formulează propoziţiile de bază. Diferite prin problemele particulare pe care le abordează. dezvoltată de Deutsch (1949). indiferent dacă este vorba de explicarea relaţiilor interpersonale. inducţiei şi ale rezistenţei la schimbare. în cazul al doilea. generat de filiaţia cu optica gestaltisă şi cu paradigma dinamistă a câmpului. către care toţi membrii se vor schimba în cursul unităţii viitoare. Divizând procesul de influenţă în unităţi. pornind tot de la teoria lewiniană a câmpului. de rolul acordat întregului structural şi structurant. ale intenţiei şi scopului. a cooperării şi competiţiei. a opiniilor şi comunicării. care redau şi detaliază diferite aspecte particulare ale relaţiilor cooperatoare şi competitive. dacă o persoană îşi atinge scopul (se deplasează în direcţia regiunii scopului) cealaltă persoană nu-şi atinge scopul.

motivaţie. făcând o adevărată cură de însănătoşire. în constituirea modelului conceptual al balanţei.L. pe linie de obiect. închise. înseamnă aplicarea măsurii (metrum) la fiinţa socială (socius) şi care. dinamică de grup (stil de conducere. se ocupă cu studiul matematic al proprietăţilor psihologice ale populaţiei.lacob Levy zis Moreno după numele tatălui său (în ebraică Moreno înseamnă maestru. 3.L. 1970). îndeosebi.care. Turcia. O serie de idei ale psihologiei structuraliste. când lacob avea un an şi se simţea foarte slăbit. legea semnificaţiei. creator. vezi şi Pierre De Visscher.Moreno Misim Levi şi Paulina lancu . a presărat nisip în curte. cum ar fi ideea izomorfismului structurilor. Pionierul acestei orientări este sociologul de orientare psihologică J. a asimilaţiei şi contrastului au fost reluate de orientarea cognitivistă în explicarea unor aspecte ale relaţiilor interpersonale şi ale grupării oamenilor. Mama sa . Moreno şi-a petrecut copilăria în Bucureşti. Concepţia lui J. echilibrate). Moreno. orientarea cognitivistă a preluat. L. amplificat al teoriei gestaltiste şi al teoriei câmpului în psihologia socială. Născut la Bucureşti. pitoresc. confortului şi disconfortului interpersonal. individ-ambianţă.1990) un apatrid care~şi începea viaţa în anonimat. lacob Levy Moreno în loc de Iacov Levi. pe care le-a utilizat în studierea dinamicii conduitei în contexte sociale. etimologic vorbind. că venise pe lume. De la teoria câmpului.o sentimentală. Moreno. legea recentrării câmpului perceptiv. învăţător. greu de desluşit. (J. coeziune). în autobiografia publicată postum. care apare ca un ecou sintetic. în postularea conceptului de cadru de referinţă (frame of reference) ca expresei a semnificaţiilor conduitei derivate din raportarea ei la un anumit context.îl lua în braţe cântându-i "Ce te legeni codrule".de orientare cognitivistă. iar Moreno şi-ar fi organizat viaţa din jurul lui 117 . până la 6-7 ani. apoi toată familia se mută la Viena. în descrierea perceperii omului de către om în cazul diferitelor grupuri etnice. ideea dominaţiei „figurilor brune" (simetrice. se intensifică introducerea tehnicilor cantitative în investigarea relaţiilor interpersonale şi a fenomenelor de grup. interacţiune. cu temperament artistic . lacob Levy. Era vorba de sfaturile terapeutice ale unei bătrâne ţigănci care. De la ea a aflat de o intervenţie ţigănească în viaţa sa. Marea Mediterană. discuţie de grup. în furtună. pe timp de furtună în cursul unei călătorii pe mare. care îşi admira tatăl (născut la Plevna într-o familie de evrei spanioli) adopta ca patronimic numele de Moreno al tatălui. ideile de personalitate. urmând ruta Spania. în condiţii grele. la soare. concordanţei. Personaj inventiv. ca expresie a tendinţei de a se identifica total cu tatăl. Moreno şi linia cercetărilor sale în perioada la care ne referim. Constanţa (Rene Marineau. din părinţi evrei . 2001) afirmă.sociometria . la 6 mai 1889. Ţiganca i-ar fi prezis că va fi un om mare. fondatorul unei noi discipline . lăsând copilul să se joace pe nisip. de o originalitate derutantă.

poetic. a studiat relaţiile de atracţie şi de respingere dintre componenţii unui câmp de refugiaţi. Este vorba de un adevăr biografic. ci la un real care strânge capital de pe urma îngroşaţii realităţii. considerându-se un nou Isus (De Visscher. explicaţie cu care se familiarizase în anii achiziţiilor de la Viena. subiectiv. interiorizat. Cei şase ani trăiţi în România fuseseră o perioadă decisivă pentru cristalizarea personalităţii sale. fără performanţă prea mare în domeniu. un agregat de mituri şi exagerări. Ca fondator al studiilor relaţiilor interindividuale. a eului său abisal. cum arătam mai înainte.cit) Jocul de-a Dumnezeu. 118 . în preajma stingerii din viaţă (1974). ci ca unul psihodramatic. vorbind în termeni psihanalitici. în cadrul Teatrului de copii din Angarten. op. se pare . artificial. dar îi impută. a fost reluat în familie. Moreno apreciază explicaţia psihanalitică dată vieţii sufleteşti. apelând la tehnica discuţiei libere de grup. Sora sa. Viena. un fel de preludiu al instituţiei medical-artistice a psihodramei. în 1921. o megalomanie normală în psihologia şi comportamentul fiecăruia. Acest adevăr face apel nu numai la realul imediat. unde persoanele din public erau invitate să urce pe scenă şi să interpreteze diverse roluri.după cum relatează Ada Abraham. Lotte. între anii 1916-1917. practicate în vederea repartiţiei persoanelor în funcţie de afinităţile lor. Scenariul său preferat era "viaţa în cer".că Moreno vorbea numai în germană şi în română. el recomandă o terapie centrata pe dimensiunile sociale ale personalităţii umane. Personaj greu de desluşit. numit teatrul spontaneităţii. care face loc cotidianului bucuriilor şi suferinţelor vieţii şi care recunoaşte rolul imaginarului şi subiectivităţii în determinarea stării de satisfacţie individuală. Moreno a conceput domeniul terapeutic ca pe o artă a adevărului. asistă la procese ale criminalilor. sau chiar a creat. dând curs exprimării spontane de sine. care nu suporta nesupunerea şi contrazicerea. Se interesează tot mai mult de teatru.în profeţia ţigăncii. în 1925. a fondat baza clinică psihiatrică de la Beacon. unde vine cu planul teatrului său terapeutic în cerc. realizând o instituţionalizare a concepţiei sale novatoare. S-a preocupat de readaptarea socială a prostituatelor. emigrează în America. în copilărie şi în adolescenţă el a fantasmat mult. în 1917 îşi ia la Viena doctoratul în medicină. încadrate în forme comunitare active. caracterul ei static. rezistent la destabilizare. cu prietenii şi apoi pe o scară mai mare. nu în engleză. relatează că de mic conducea tiranic jocuri cu ceilalţi copii din preajma casei. simpatetice. mai ales terapiei analitice. practicat zilnic. ale căror roluri le pune ulterior în scenă. o psihodramistă israeliană din România . în 1931. cu tehnicile sale sociometrice şi cu ideile sale despre spontaneitate şi creativitate. El insistă asupra omniprezenţei celorlalţi. joacă mai multe roluri. constituirea diverselor subgrupuri şi a formulat ideea unei analize sociometrice. un teatru terapeutic. iar rolul său preferat era rolul de Dumnezeu. nu cu un construct istoric.

cât şi atomul social îşi pot îndeplini rolul de cheie explicativă a altor noţiuni numai raportându-se la o altă noţiune. aceea de întâlnire. Astfel de teorii ale psihologiei. conţinutul reflectorii! al fiecărui concept şi dinamica transformărilor reale pe care le suportă acest conţinut. proiecţie.atomul social.pe care le evidenţiază modalitatea sociometrică de interpretare a fenomenelor sociale şi psihice. jocul de rol. Moreno creează doctrina spontaneităţii şi a creativităţii. dintre o societate şi altă societate. sau într-o reacţie nouă la o situaţie cunoscută. cu un pregnant conţinut operaţional. este redată în schema de mai jos. cum ar fi. Luate împreună. îndeosebi. creativitate şi modelul cultural. care constituie cheia explicativă a unei noţiuni cu o sferă mai largă . de pildă. ea se exprimă prin operaţia de eliberare de energie psihică actuală şi este prezentă în toate planurile relaţiilor umane. Atât teleelementul. Pe scurt. printr-o analiză empirică. Creativitatea este înţeleasă ca substanţă care condiţionează destinul cultural al omului. de pildă. cum ar fi. Conţinutul acestor faze îl constituie însăşi interacţiunea dintre spontaneitate. fiind prezente pretutindeni: în jocul dintre două persoane. concepte considerate de el drept" pietre unghiulare ale sistemului sociometric". care. Sub influenţa concepţiei bergsoniene cu privire la elanul vital. Activitatea creatoare se desfăşoară în mai multe faze: 1) creativitatea. cele despre frustraţie. văzută ca sistem conceptual. cu iniţiativă şi spontenaitate. Potrivit acestei doctrine. ci sunt dotate. dintre persoană şi opera sa. mai mult sau mai puţin. substituţie. îl ajută pe cel aflat în suferinţi să-şi dezvăluie iui însuşi tensiunile sufleteşti şi astfel să le depăşească. principiul universului mental şi social. se prezintă astfel: la baza sistemului se află noţiunile de sponteneitate şi creativitate'. sociometria. aceea de moleculă socială. ar trebui reexaminate în lumina doctrinei despre spontaneitate şi creativitate.apreciază că grupul. Pentru a înţelege esenţa sociometriei este necesar ca dincolo de sistemul conceptual să detectăm. fiinţele umane nu se comportă ca nişte păpuşi. pe care o prelungeşte în plan acţionai. totalitate sociometrică a societăţii umane (matricea sociometrică). dintre persoană şi lucruri. socioid. sublimare. spontaneitatea şi creativitatea reprezintă. din acestea derivă noţiunea de teleelement. constând într-o reacţie adecvată ia o situaţie inedită. . în capitolul de faţă ne vom îndrepta atenţia. asupra conceptelor de bază cu care operează Moreno şi asupra acelor variabile psihologice -interpersonale şi de grup . operaţional. 2) spontaneitatea. aceasta din urmă constituie cheia explicativă a unor noţiuni cu o sferă mai largă. improvizaţii teatrale. 4) modelul cultural fixat. şi anume. 3) procesul de eliberare. la rândul ei. după Moreno. Spontaneitatea este un catalizator. prin psihodramă. grup social (clasoid).

în triada atracţie-respingereinterferenţă. teleelementul dă naştere unor entităţi sociale cu o complexitate crescândă: atomul social (cea mai mică unitate relaţională de tip preferenţial sau cea mai elementară reţea sociometrică. stocându-se ca într-un gheţar. Sontaneitatea nu operează în vid. înmagazinată în individ şi eliberată prin intermediul spontaneităţii. constând. reprezintă. 120 . expresia operaţională a creativităţii. devine materie de construcţie pentru actul interpersonal. creativitate şi modelul cultural (după J. pentru a-şi regăsi eficacitatea. ci fie asupra creativităţii. W . 14. Moreno). molecula socială (superatomul). tot felul de grupuri mici (ansambluri de socioide) pe care se sprijină structura de clasă a societăţii.CC. Câmpul operaţiilor circulare care se desfăşoară între spontaneitate. Energia psihică. fie asupra modelelor culturale. S = spontaneitate.eliberarea spontaneităţii. după Moreno. un teleelement -"cea mai mică unitate de sentiment transmisă de la un individ la altul".Fig.L. după cum se ştie. care înconjoară un individ dat). Fiecare din aceste componente ale triadei. Operaţia II: creativitatea răspunde spontaneităţii S f. socioidul (îmbinarea mai multor molecule sociale). Prin proliferare. ele trebuie să fie revitalizate prin catalizatorul spontaneitate: C: C—>»S—>»CC. care. C = creativitate. sub raport funcţional se manifestă ca un act de recepţie sau de emisie la distanţă. Operaţia IV: modelee stabilizate (CC) se acumulează indefinit. Operaţia I: spontaneitatea trezeşte creativitatea S ~ C. Operaţia III: din această interacţiune se naşte modelul cultural S —> C—».C.

care este concepută de Moreno ca o măsurare a relaţiilor preferenţiale pe viu. Ea încearcă simpatie pentru GO care locuieşte în acelaşi pavilion şipentru 5 fete din alte pavilioane: MC. partenerii se proiectează unul în altui. WT. cu care formează perechi de atracţii reciproce. în afara grupului ea nu manifestă simpatie decât pentru o singură fată BR. BR şi ET. vibrând spiritual la unison. Ea respinge 3 fete din grupa sa TA. dinamistă. Atomi sociali. noţiune sintetică în care se reflectă aspectele microsociale ale vieţii sociale. care încearcă să surpindă saltul de la individual la interpersonal în însuşi "focul" realizării lui. ca întâlnire. criteriul: viaţa în comun. în situaţia de alegere. ca întretăiere şi confruntare dramatică a două sau mai multe perspective individuale. Această viziune s-a repercutat puternic asupra metodei de investigaţie. se absorb unul în altui. Eliberarea energiei psihice şi circulaţia ei interindividuală sub formă de teleelement nu este văzută însă de Moreno într-o manieră pasivă. Putem spune că este una din contribuţiile majore ale sociometriei la psihologia socială această viziune activă. ci ca act. contemplativă.Fig. SO. 121 . această matrice sociometrică. este ascunsă sub învelişul societăţii externe (structura de suprafaţă a vieţii sociale. se reaiizeză unul prin altul. LS este izolată şi respinsă atât în grupul său cât şi în exterior. formale). NS. HM. care tind să devină din ce în ce mai complicate. în schema de mai sus (fig. invizibilă. Totalitatea constelaţiilor generate de teleelement formează conţinutul matricei sociometrice. care exprimă structura informală. Toate acestea o resping sau manifestă indiferenţă faţă de ea. constând din totalitatea grupurilor şi instituţiilor vizibile. In cadrul întâlnirii se petrec intense schimburi interpsihologice. LE concentrează antipatiile a 9 fete din grupul său şi a 5 fete din exterior. HI PC. realitatea intimă. In concepţia lui Moreno. atunci când făcea din imitaţie sursă principală a mterpsihologiei. de profunzime a realităţii sociale. Este ceea ce intuise deja Tarde. BU este atrasă de 5 colege din pavilionul ei: SV.15) sunt redate unele aspecte ale acestor structuri. oficiale. MS.15. " îii stătu nascendi ".

tot astfel între cele două nivele ale realităţii sociale. reprezintă. reţeaua in care este el încorporat (după J. se petrece o permanentă luptă între contrarii. grupurile spontane şi funcţiile pe care le exercită indivizii în ele. Relaţiile imediate cu atomii b. de asemenea. prin ajustarea celei dintâi la cea din urmă. apar.LMoreno. Grupurile mici dispun. Modelul unui atom social din punctul de vedere al colectivităţii (aspect centripet). Experienţa afectivă a vieţii colective.Aşa cum în interiorul modelului freudian al vieţii psihice. în sfîrşit. spontană şi creatoare. impuse de o autoritate oarecare. fricţiuni. op. de o structură psihologică care diferă profund de manifestările informale ale membrilor săi: în cadrul grupului. 16.cit.constelaţii centrale ale vieţii sociale informale. c. caracterizat prin dualismul conştient-inconştient. după Moreno. e. sau au intenţia să le exercite. planşa XIV) 122 foo / / . altele sunt mai slabe. Sarcina sociometriei ar fi tocmai aceea ca. conflicte. să nu se piardă din vedere contextul. atunci când se analizează atomul social. O oglindă fidelă a "dramatismului" psihologic al vieţii sociale de ansamblu o oferă atomii sociali (relaţiile interpersonale) şi grupurile mici . o sursă de conflicte latente Fig. au o influenţă decisivă asupra structurii psihologice care diferă profund de manfestările informale ale comportamentelor individuale şi colective. tind să spargă cadrele sociale prestabilite. în măsura în care au timp liber. descrise de Moreno. d. indivizii. Atomul social A este centrul atenţiei. după Moreno. este reprimată şi înăbuşită sub presiunea vieţii sociale instituţionalizate. au loc permanente opoziţii. Diagrama arata că este important ca. pornind de la relevarea decalajului dintre organizarea formală şi structura informală a vieţii sociale. depozitată în reţeaua raporturilor informale dintre oameni. lanţuri. arată că unele din ele sunt strânse. existenţa simultană a unor grupări spontane şi a unor grupuri oficiale. să contribuie la găsirea unui echilibru între cele două laturi contrarii.

primul este tot atât de real ca şi cel de-al doilea şi că el. volitive. omul nu este numai trebuinţă şi numai trăire emoţională. . motivaţionale. creând însă un model de interacţiune de esenţă biopsihologică. nu se poate face abstracţie de acest lucru. In analiza planului interpersonal.Desigur. el dispune de numeroase componente . reţinem faptul că Moreno. dacă vom proceda la o comparare a factorului psihologic cu factorul social. cum sunt automatismele şi activitatea reflexă. simultan. iar genetic. Eroarea lui este de ordin metodologic şi ea constă în inversarea raporturilor dintre ele: factorul psihologic este hipostaziat şi transformat în cheie explicativă a realităţii. ea trebuie să fie o abordare sociopsihologică. la Moreno avem de-a face cu conceperea dinamicii proceselor interpersonale şi de grup prin analogie cu combinaţiile din fizică şi chimie (atom social. nediferenţiate.cea emoţională -poate fi productivă. sentimentele şi atitudinile oamenilor. Socialul precede. la rândul său. antipatie. dinamic. într-adevăr că. care se distinge de factorul social prin spontaneitatea şi expresivitatea lui subiectivă.) să fie corectă. prin excelenţă. ca o caracteristică generală a vieţii oricărui grup mic. spontaneitatea apare ca fiind înrudită cu astfel de forme arhaice ale conduitei. Raportată la celelalte fenomene psihice. pentru ca abordarea diferitelor probleme de pe poziţiile socialului (economiei. De aceea. relaţionale etc. afective. ca factori ce ţin de sfera subiectivului. ea trebuie să fie. care este o proiecţie şi o desfăşurare în exterior a componentelor persoanei. deşi determinant în raport cu psihologicul. în virtutea acestui fapt. De aici caracterul oarecum rudimentar al tipului de afectivitate pe a cărui declanşare spontană mizează Moreno în explorarea sociometrică a raporturilor dintre oameni. conducerii etc.) 123 . dezvoltă o viziune dinamistă asupra fenomenelor psihosociale. o abordare psihosocială. Moreno înţelege omul într-o manieră cam simplistă. determină şi înglobează în sine psihologicul.de care face uz Moreno . în centru acestui model se află variabila afectivă tridimensională (simpatie. pulsativ. moleculă socială etc. trebuie să ţină sema de aceasta şi să se muleze dinamicii lui.cognitive. Ca şi la Lewin. ea este situată de Moreno înaintea libidoului. ca un "pachet" de trebuinţe. indiferenţă). tendinţe şi impulsuri primare. Cu toate acestea. factorul viu. vom constata. în concluzie. modalitatea analitică de cercetare . administraţiei.care se combină şi se ierarhizează după anumite legi de construcţie în sistemul persoanei. care exprimă latura lui informală. ideile. Moreno nu greşeşte nicidecum când recunoaşte şi " drepturile " acestui factor. pot fi înţelese şi tratate la justa lor valoare numai dacă sunt proiectate pe fondul factorilor sociali. Or. socialul. pentru ca abordarea diferitelor fenomene psihice de pe poziţiile psihologicului să fie justă. a memoriei şi a inteligenţei. Or. după cum. De aceea.caracterizată prin "defalcarea" şi urmărirea consecventă a efectelor unei anumite variabile a persoanei . în viaţa socială. întrucât izvorăşte direct din viaţa oamenilor este. El este persoană şi în această calitate. psihologicul înglobează în sine socialul şi generează efecte sociale.

cum am mai arătat mai înainte. Relaţia de neconcordanţă este desemnată prin termeni diferiţi: dezechilibru. care conduce la conduita destinată să obţină starea de echilibru. de exemplu. credinţe. "celălalt" sau subiectul perceput (O). operaţionalizat sub forma aşa-numitei scheme P . disonanţă. pe baza lor. la structurarea modelului balanţei cognitive. care sună.O . presează în direcţia congruenţei şi conconanţei. forţează către simetrie. Psihologia naivă îşi găseşte expresia în limbă.1. Conceptele de bază cu care operează această orientare sunt cele de cogniţie şi structură cognitivă. orientarea cognitivă accentuează rolul proceselor centrale. asimetrie. Ideea generală a acestor teorii este aceea că structura cognitivă neechilibrată. al formaţiunilor mentale în reglarea conduitei sociale.procedând. teoria congruenţei (Osgood şi Tanenbaum). de la ceea ce el numeşte" psihologia naivă". Orientarea cognitivistă In contrast cu abordările behavioriste. iar grupurile se conduc astfel încât să maximizeze concordanţa internă a relaţiilor interpersonale. opinii. "grupul nu-1 iubeşte pe cel a cărui opinie se abate de la opinia grupului" Heider extrage din asemenea sentinţe postulatele de bază ale punctului său de vedere cognitivist . obiectul (un fenomen. disarmonică dă naştere unei stări de neplăcere. atunci nu iubim nici lucrurile care ne aparţin şi nici oamenii care ne iubesc". având funcţia de reglatori ai conduitei. De exemplu. cu prilejul unei campanii propagandistice. Persoana se conduce astfel încât să maximizeze echilibrul intern al subsistemului său cognitiv. atitudini. expectaţii. Ea generează tensiuni. a bunului simţ. legate de stimuli şi răspunsuri). un lucru. care concură la categorializarea şi interpretarea evenimentelor. Punctul de vedere al lui Heider Considerat ca fiind primul care utilizează conceptul de neconcordanţă cognitivă. Reprezentative pentru orientarea cognitivă sunt aşa numitele teorii ale concordanţei cognitive (cognitive consistency theories). incongruenţă. în sentinţe literare şi filozofice cu privire la relaţiile interpersonale. "dacă nu ne iubim pe noi înşine. O 124 . Heider (1946) porneşte. proces în urma căruia iau naştere diferite imagini. idei. teoria simetriei în comunicarea interpersonală (Newcomb).4. astfel: "iubim oamenii care aderă la noi". P poate fi alegător.ideea echilibrului şi ideea atribuirii . o idee a altor persoane) perceput de cei doi ( X ) şi ele pot să capete semnificaţii diferite. Cele trei elemente exprimă subiectul care percepe (P).X . "prietenii noştri sunt prieteni între ei". 4. teoria disonanţei cognitive a lui Festinger. apărute în cursul deceniului al cincelea sub denumiri diferite şi patronate de autori diferiţi: teoria balanţei cognitive (Heider). ca mod al omului de a-şi reprezenta lumea într-o manieră ordonată şi coerentă. "iubim ceea ce iubesc prietenii noştri". care pun accentul pe factorii periferici (variabilele observabile. plăcută din punct de vedere psihologic.

X. condamnare. Figura de mai jos iîustrază combinaţiile posibile ale elementelor schemei P . U = relaţii de adeziune pozitive (grad ridicat de unitate percepută).neasemănător. antipatie. respingere. Fenomenul balanţei exprimă nu starea relaţiilor reale dintre elemente. a lui O faţă de X -prin aceasta fiind p PLO PLO OnLX PnLO O p P„LX PLO OLX PLX PLO r~"o^x r-» pţx PLX O OnLX 0LX O °nL* Structuri echilibrate (relaţiile pozitive = transitive. Se reproşeză teoriei lui Heider absolutizarea tendinţei spre echilibru. ci perceperea de către P a stării reiaţilor. Relaţiile dintre cele trei elemente sunt de două tipuri: evaluaţive (sentiment relation) şi de apartenenţă sau adeziune (unit relations).O . cele negative . apropiat -îndepărtat. netranzitive). tranzitive: extinderea atitudinii pozitive a lui P asupra obiectului atitudinii pozitive a lui O). de pildă. viziunea reducţionistă asupra pozitivului şi negativului relaţional (reducerea lor la legea " tot sau nimic").a lui P faţă de O. percepută scăzut). cum ar fi. fiecare dintre ele sunt desemnate de Heider prin simboluri distincte: L = relaţii evalutive pozitive (de regulă. Primele se exprimă în conceptele de simpatie. nL = evalutive negative (de regulă. aparţine . aprobare. care pot să constituie un determinant important al sistemului balanţei.O . adorare. Celelalte desemnează gradul unităţii percepute a elementelor şi se exprimă în termenii: asemănător .comentator. Schema ilustrează un model simplu de prognoză a relaţiilor în cadrul triadei P .X (a lui P faţă de X) dacă nu sunt cunoscute celelalte două . 125 . determinarea schimbării atitudinilor alegătorilor sub influenţa acţiunii de propagandă.netranzitive) Fig. iară să se prevadă posibilitatea unor grade de pozitiv sau negativ. Şi unele şi altele pot fi. Structuri echilibrate (relaţiile pozitive = transitive.nu aparţine. redate cu ajutorul simbolurilor menţionate. nU = relaţii de adeziune negative (grad de unitate. după Heider. cele negative = netranzitive) operaţională în raport cu unele realităţi empirice. X . pozitive sau negative.candidat politic.

interesează cura îi percepe A pe B şi pe X : A percepe ca o consonanţă asemănarea atitudinii sale faţă de X cu a lui B faţă de X. A reprezintă subiectul care percepe. după Newcomb. structurarea atributelor obiectelor orientării. Aspectul cathetic se referă la tendinţele de apropiere . orientarea. ceea ce se exprimă în termeni de atitudine. Dacă.2.altul" sau din incertitudinea privind orientarea altuia. Coordonarea sau orientarea simultană se referă la interdependenţa orientării lui A faţă de B şi faţă de X. ceea ce se exprimă în termeni de atracţie sau de relaţionare cu obiectele din jurul nostru. Conceptele-cheie ale schemei A . A atribuie lui B o atitudine faţă de X şi manifestă el însuşi o atitudine faţă de X.evitare.B . de exemplu. în timp ce divergenţa de atitudine naşte neplăcere. In cadrul schemei A . ceea ce produce afecţiune între A şi B. Sistemul presiunii sau presiunea spre simetrie se referă la starea de tensiune psihologică rezultând din perceperea discrepanţei orientărilor "eu . permiţând celor două persoane să menţină o orientare simultană unul către altul şi faţă de obiectul comunicării. care vor duce la creşterea asemănării atitudinilor lor faţă de X. Când două persoane.B . 126 . Aspectele cognitive se referă la ordonarea. instalabile. B -cealaltă persoană. fiind o teorie reprezentativă pentru abordarea de tip cognitivist. Informaţia constă în stimulii asociaţi cu un obiect. Ca şi în cazul schemei lui Heider. din aceasta rezultând evenimente care conduc la o combinaţie mai stabilă. eveniment.X. Theodor Newcomb (1961) elaborează teoria simetriei în comunicarea interpersonală sau teoria A .X sunt actul comunicaţional.obiectul faţă de care cei doi au o anumită atitudine. fenomen pe care Newcomb îl numeşte tendinţă către "simetrie a orientărilor" şi a cărui intensitate o defineşte ca intensitate a atitudinilor faţă de al treilea. X (o persoană sau un obiect). o funcţie necesară.4. se percep pozitiv una pe alta şi îşi elaborează o anumită atitudine faţă de al treilea. apare o divergenţă a orientărilor faţă de al treilea. Ipoteza generală de la care porneşte Newcomb este aceea că există o relaţie legitimă între credinţele şi atitudinile manifestate de individul dat şi că anumite combinaţii ale credinţelor şi atitudinilor sunt. psihologic.B . Actul comunicaţional constă în transmiterea informaţiei de la sursă la receptor. pe care o extinde la comunicarea dintre indivizi şi la relaţiile din interiorul grupului. stare. Comunicarea îndeplineşte.X . Orientarea se referă la deprinderea cathetică sau cognitivă de relaţionare a noastră cu alte persoane. care permit persoanei discriminări cognitive. A şi B. la ei apare tendinţa de a dezvolta o atitudine asemănătoare faţă de acest al treilea. care stabilesc asemănarea de orientare. X . orientarea variind în acest caz în direcţie şi forţă. coorientarea şi sistemul de presiune (tensiune). când. în cadrul diadei sau al grupului. A şi B vor dezvolta acte de comunicare între ei. Teoria simetriei a lui Theodor Newcomb Pornind de la modelul lui Heider. proprietate. atunci trebuinţa de reducere a acestei divergenţe duce la creşterea frecvenţei actelor de comunicare.

Newcomb identifică mai multe căi prin care individul poate reduce presiunea şi. ca şi orientarea persoanei către X într-un vacuum social. de asemenea. deoarece rareori orientarea lui A faţă de B se produce într-un vacuum ambiental. iar atracţiile . Mai mult. Dacă A are o atitudine favorabilă faţă de X şi este atras de B şi A percepe că B are o atitudine nefavorabilă faţă de X. altul . iar simetria va căpăta o valoare recompensatoare secundară. actele comunicaţionale care rezultă în condiţiile simetriei vor fi recompensatoare. deoarece A şi B. Simetria cognitivă are avantajul că permite individului să emită predicţii asupra conduitei altora. însemnă că ele sunt simetrice şi invers: sunt asimetrice când sunt diferite. B . unde A devine receptorul. reduce relevanţa percepută a lui X pentru B. Probabilitatea simetriei percepute creşte proporţional cu atracţia şi cu intensitatea atitudinii. Ea permite. fenomen. Atitudinile pot fi favorabile sau nefavorabile. iar mărimea presiunii spre simetrie depinde de următorii factori: gradul atitudinii de discrepanţă percepută între A şi B. au mai multă încredere fiecare în propria atitudine faţă de X. Rareori persoanele pot să menţină relaţiile dntre ele în afara referirii ia altul şi puţine obiecte sunt atât de secrete încât atitudinea persoanei faţă de ele să nu fie influenţată de atitudinea altora.X sunt atitudinea lui faţă de X. conchide Newcomb. Asimetria conduce la tensiune. atracţia lui A faţă de B.oricare eveniment. atunci A va fi motivat să descopere orientarea lui B faţă de X şi să-i influenţeze atitudinea faţă de X. Când atitudinile şi atracţiile lui A şi B sunt similare. validarea consensuală a atitudinilor faţă de X. care activează conduita de orientare spre dobâdirea simetriei.pozitive sau negative. A şi B putând să aibă atitudini similare faţă de X (favorabile sau nefavorabile) sau diferite (unui . direcţia şi gradul atracţiei dintre A şi B. sub influenţa căruia este de aşteptat să se modifice pozitiv 127 .nefavorabile). deci. dacă orientarea lui A faţă de B ori X depinde de orientarea lui B faţă de X.B . persoană în raport cu care se desfăşoară o anumită campanie propagandistică. orientate spre acelaşi obiect. poate diminua relevanţa lui X. îndeosebi în desfăşurarea acţiunii propagandistice. modifică propriile sale atitudini. In virtutea avantajului simetriei. La fel se poate spune despre atracţii. Coorientarea este presupusă ca fiind esenţială în viaţa umană. Gradul de adecvare al modelului s-ar putea verifica prin capacitatea lui de a previziona asupra rezultatelor ce se vor obţine în urma acţiunii de propagandă a comunicatorului. sunt procese necesare. sistemul de relaţii este asimetric şi atunci apare presiunea către simetrie. dobândi simetrie: A poate diminua forţa atracţiei faţă de B. relevanţa lui X pentru sistem. importanţa lui X (a obiectului comunicării). având atitudini similare. orientarea către obiecte şi către alte persoane. iar X .comunicatorul. certitudinea propriei orientări. modifică percepţia sa asupra atitudinii lui B faţă de X. Modelul propus de Newcomb îşi găseşte o largă aplicaţie în procesele comunicării de masă.favorabile. De aceea.Componentele minimale ale sistemului A . atitudinea lui B faţă de X şi atracţia lui B faţă de A. Toate pot fi facilitate prin comunicare.

naturale şi experimentale.Golu. în aparenţă foarte simple: între elementele cognitive poate să existe o relaţie de nepotrivire" care generează disonanţă. Ceea ce este foarte important. disonanţa cognitivă dă naştere presiunii către reducerea ei.în spiritul teoriei dinamiste a lui Lewin -.receptorul în raport cu evenimentul în cauză. avem de-a face cu acceptarea de către receptor a punctului de vedere al comunicatorului. coorientarea în raport cu un termen extradiadic comun naşte impulsul de a influenţa asupra atitudinii celuilalt şi se constituie. rezultatul acestei presiuni se manifestă în modificări ale cogniţiei şi conduitei şi în expunerea selectivă la noi informaţii şi opinii. Ea se distinge însă prin două aspecte: îşi propune să se refere la conduita cognitivă în general. teoria lui Newcomb conturează şi o posibilă paradigmă ameliorativă în raport cu dezechilibrul ce se poate ivi în plan relaţional. dacă restabilirea echilibrului la nivelul receptorului se face pe calea modificării atitudinii lui faţă de comunicator. ca şi modalităţi de reducere a ei. abordată din perspectiva unor conceptecheie ale psihologiei sociale. 4. Leon Festinger descrie amănunţit diverse situaţii şi contexte. se înscrie şi ea în contextul tradiţiilor teoriei concordanţei cognitive a lui Heider.1968). datorită mai ales ingeniozităţii cu care Festinger şi-a formulat ipotezele. înlocuind termenii de "concordanţă" şi "neconcordanţă" prin cei de "consonanţă" şi "disonanţă". 1974). 128 . generată intrinsec de perceperea decalajului de atitudine. lui Leon Festinger (1957. ca suport al trecerii necesare de ia diada interpersonală la microgmpul social. totodată. acţionând ca forţă aptă să determine partenerii să caute sau să restabilească echilibrul intradiadic. Este surprins rolul reglator al comunicării ca mecanism de redistribuire echitabilă a substanţei interacţiunii şi ca instrument de realizare a influenţei între parteneri. înseamnă că acesta nu şi-a atins scopul. Teoria disonanţei cognitive a lui Leon Festinger 'Teoria disonanţei cognitive a. generatore de disonanţă. în caz contrar. rolul motivaţiei ca factor propulsor al intercaţiunii. faptul dacă ea va fi orientată în raport cu transmiţătoral sau cu obiectul comunicării. a exercitat în psihologia socială o influenţă mult mai mare decât celelalte teorii ale concordanţei. Modelul poate să prevadă modificarea poziţiei receptorului aflat în situaţie de dezechilibru.3. tensiunea. Este surprins. Ne vom rezuma la a reaminti aceste ipoteze. Modelul lui Newcomb reprezintă o contribuţie importantă la problematica actului interpersonal şi a microgrupului. asupra cărora vom mai reveni. în sfârşit. asupra căreia ne-am oprit pe larg cu alt prilej (P. deoarece. în timp ce. de asemenea . dar nu şi direcţia acestei schimbări. Interdependenţa orientărilor.

atitudinea faţă de sursa mesajului privind obiectul atitudinii şi natura evaluativă a informaţiilor în raport cu sursa şi cu obiectul atitudinii. având drept specific faptul că se concentrază asupra variabilelor semnificative ce intervin în schimbarea atitudinilor şi că previzionează asupra acestui proces într~o situaţie experimentală tipică. metodica difereţiatorului semantic poate fi folosită. propus de Osgood şi Tannenbaum (1955). emanând de la sursă. necoincidenţă) între cele două aprecieri (atitudini) ale sale. pentru măsurarea atitudinii subiectului faţă de obiectele sociale. care are o atitudine pozitivă faţă de O. face şi el parte din familia teoriilor concordanţei cognitive. activitate (activ-pasiv). nu semantica. Ei au conceput şi o metodică pentru a determina direcţia schimbării atitudinii prin intermediul măsurării celor două categorii de afirmaţii. comunicator (K) şi informaţia despre un anumit obiect (O). care ar corespunde conceptelor lui Heider de "atitudini pozitive" şi "atitudini negative". dacă se realizează o alegere corectă a perechilor conceptuale evaluative. atunci în structura cognitivă a lui P apare o situaţie de necongruenţă (nepotrivire. ci coloratura emoţională a semnificaţiei. Conceptul este evaluat prin bifarea unuia din cele şapte intervale. Operaţie al cărui succes depinde de respectarea câtorva condiţii decurgând din aşa-numita teorie a "spaţiului semantic11 al semnificaţiilor. poziţia care corespunde direcţiei şi intensităţii judecăţii lui pentru trei grupe de factori: evaluare (bun-rău). Atitudinea faţă de obiect (concept) este o proiecţie în dimensiunea evaluativă a spaţiului semantic. forţă (puternic. Ca şi la autorii discutaţi mai înainte. Este vorba de o scală semantică diferenţiată sau de aşa-numitul procedeu al diferenţîatorului semantic. Procedeul are în vedere sensul conotativ (emoţional. Dacă P îl apreciază pozitiv pe K. în genul cele de ma jos: bun : : : .4. obligă subiectul să adopte o atitudine particulară faţă de un anumit obiect. Ieşirea din situaţie presupune modificarea simultană a atitudinii lui P atât faţă de K. date sub forma unor termeni ~ concepte opuse (adjective bipolare). slab). Variabilele implicate sunt: atitudinea faţă de obiect. Se studiază. El se constituie ca o scară bipolară descriptivă compusă din şapte trepte. După Osgood Şi Tannenbaum.Subiectul situează în spaţiu (marchează pe scală). Subiectului i se prezintă colecţii de răspunsuri verbale alternative. care reprezintă extremele continuum-ului redat pe scară.K) şi cu obiectul atitudinii. : : : rău. deci. "metaforic") al conceptului. Modelul lui Osgood şi Tannenbaum se distinge de cele anterioare prin tentativa de a emite predicţîi cu privire la direcţia şi cantitatea schimbării atitudinii concomitent în raport cu sursa (comunicatorul . în care comunicarea. Autorii introduc termenii de "afirmaţii asociative" şi "afirmaţii disociative. Modelul congruenţei cognitive Modelul congruenţei.4. este presupusă aceeaşi schemă formată din receptor (P). nu pe cel denotativ. este o evaluare a obiectului. pe care P îl apreciază negativ. în contextul teoriei congruenţei. 129 . cât şi faţă de O.

P manifestă o atitudine negativă faţă de K. Aici intervine următoarea legitate: mărimea schimbării atitudinii. Operând cu semnificaţiile . fixând două din însuşirile ei de bază: direcţia (calitatea) şi distanţa (intensitatea). menţionate mai sus. necesară pentru egalarea semnificaţiilor lor. se restabileşte echilibrul. adică mărimea sumaţi vă a modificării atitudinilor. faţă de ceilalţi doi componenţi ai triadei. care poate fi apreciată cu +2. ei manifestă o atitudine destul de pozitivă faţă de O. simultan. diferenţa de semnificaţie dintre două noţiuni fiind funcţie de diferenţierea poziţiilor în unul şi acelaşi spaţiu. de asemenea. de exemplu. 2+3 . Dk K -modificarea atitudinii Iu P faţă de K .mărimile absolute ale relaţiilor afective ale lui P cu O şi P cu K. ci şi de intensitatea acestei atitudini. modificându-şi simultan atitudinea faţă de O şi faţă de K: va reduce întrucâtva intensitatea atitudinii pozitive faţă de O şi va diminua întrucâtva intensitatea atitudinii negative faţă de K. posibilitatea de a calcula distanţa dintre semnificaţii (diferenţa de semnificaţii dintre două noţiuni este funcţie de diferenţierea poziţiilor lor. atunci. este invers proporţională cu intensitatea atitudinii (atitudinile polarizate: extremităţile evaluării se modifică mai puţin şi invers). Când cele două atitudini se egalează. K emite anumite afirmaţii pozitive la adresa lui O. care. totodată. Dezechilibrul în structura cognitivă a lui P depinde nu numai de semnul atitudinii lui P faţă de K şi O.3 şi. El va căuta ieşirea din situaţie. DtK: = o+ K • p unde DkO reprezintă modificarea atitudnii lui P faţă de O. când se revine la starea de congruenţă.mărimea presiunii în direcţia congruenţei. Tot acest proces poate fi determinat recurgând la următoarele formule: DkO: = (k) O+K O p. Ceea ce se obţine prin măsurarea distanţei dintre semnificaţii pe scara evaluativă a diferenţiatorului semantic. în unul şi acelaşi spaţiu). poate să provoace efecte de necongruenţă. p . să spunem. P se va afla într-o situaţie de necongruenţă. posibilitatea de a fixa deplasarea semnificaţiei cuvintelor în condiţiile introducerii lor în îmbinări de cuvinte. aflând că. Restabilirea echilibrului se poate face nu numai prin modificarea semnului atitudinii lui P faţă de unul din membrii triadei (cum preconizau modelele lui Heider şi Newcomb). obţinem: 130 DkO = 5 = 3.elaborată de Osgood: posibilitatea de a determina locul fiecărei semnificaţii în spaţiul semantic. Dacă.3 şi + 2. ci pe calea modificării semnului şi intensităţii. Ceea ce poate fi măsurat prin metoda diferenţiatorului semantic. O şi K . a cărei intensitate poate fi evaluată ca fiind . Punctele din spaţiul semantic servesc la definirea operaţională a semnificaţiei. atât ca semn cât şi ca intensitate.

stării de confort domină toate aceste teorii. Principiul homeostaziei. percepţie. datorită tentativei lor de a depăşi tendinţele mecaniciste ale behaviorismului şi de a propune o psihologie mai umanizată.condiţionarea operantă. în general. Teoriile cognitiviste s-au bucurat şi se bucură în continuare de o oarecare popularitate. Teorii psihosociale fundamentate psihanalitic Analizând orientarea cognitivistă.cu două unităţi în direcţia îmbunătăţirii ei. deci. ca valabilă. metodica descrisă a fost verificată şi confirmată. orientată către studiul formaţiunilor mentale (semne. şi acesta doar constată fenomenul. sensuri) printr-o analiză molară a întregului structural. modificarea atitudinii lui P faţă de O trebuie să se deplaseze cu 3 unităţi în direcţia înrăutăţirii ei. fiind considerat ca o expresie a unei trebuinţe fundamentale a naturii umane. am consemnat tendinţa ei de a depăşi tradiţiile mecaniciste. semnificaţii. ca şi celelalte modele cognitiviste. spre nou.O =--------«5 = 2 2+3 Ceea ce însemnă că. Modelul lui Osgood şi Tannenbaum aduce o perfecţionare a descrierii naturii dezechilibrului cognitiv. propuse de cei doi autori. ajungând amândouă la valoarea . cu precizarea însă că modelul nu funcţionează atunci când valorile lui p' (presiunea în direcţia congruenţei) sunt foarte mari şi când. situaţia de congruenţă se restabileşte. pentru întraga psihologie socială contemporană şi.1. de Tannenbaum la nivel de grup. Dar. După cum au observat mulţi dintre criticii teoriilor cognitiviste. fundamentând unele concluzii cu privire la echilibrul structurilor sociale. de a năzui spre schimbare. ale behaviorismului . al căutării echilibrului. astfel încât semnificaţiile exprimând aceste schimbări de atitudine să se apropie. îndeosebi. conflictuale? Raţionalitatea. pe elemente a structurii conduitei observabile . Astfel.şi de a propune o psihologie mai "umanizată". Elaborată de Osgood. D 5. la fel de fundamentală pentru om este şi tendinţa de a rupe starea de echilibru. fără să reuşească să explice mecanismul apariţiei neconcordanţei la nivel de atitudine. după comunicare. raţională în condiţiile unei lumi externe neraţionale. pentru orientarea intitulată expres "psihologie umanistă". atitudinile sunt înalt polarizate. Se insistă mai mult pe latura formală a neconcordanţei dintre elemente şi mai puţin pe analiza conţinutului. 131 . comunicare interpersonală şi de grup. iar atitudinea lui P faţă de K . cunoştinţe. coerentă. de a ieşi din limitele sistemului de legături dat. coerenţa lumii cognitive a omului nu se poate explica decât prin corespondenţa ei cu o lume externă raţională. tendinţă caracteristică. Absolutizarea paradigmei echilibrului poate să ducă şi a dus la interpretări eronate în plan social şi politic. analiza moleculară. pentru prognozarea schimbării atitudinilor. armonioasă. Dar cum poate fi construită o lume internă a omului coerentă. El apare ca fiind mai coerent şi mai riguros în contextul premiselor şi definiţiilor iniţiale.

cum sunt. Societatea şi cultura îi apar ca un produs al aglomerării personalităţilor individuale înăuntrul ei. dragoste. cum am văzut.Freud (1962). până la un punct. Freud conceptualizează omul şi ambianţa socală în termenii stării de conflict. suport al legăturilor care unesc oamenii în grupuri. activitate tehnică. structura familală. Psihodinamica freudiană a grupurilor este axată pe două concepte. cum sunt cele formulate de Sullivan. perfecţionare vocaţională. i se opune tot mai mult tendinţa spre o psihologie "adecvată omului". eul. Societăţile şi grupurile se formează ca jocuri subsecvente ale legaturilor indivizilor cu părinţii lor. Sistemul social nu este decât o versiune macrocosmică a sistemului personalităţii. El consideră că agentul fundamentai al societăţii este grupul primar al familiei. centrată pe unicitatea lumii lui interne. creaţie artistică. în general. sociologie. istorie. care operează mai explicit cu variabilele psihosociale. războiul şl postulează unele principii ale psihologiei de grup. Energia libidoului circulă într-o reţea intrapersonală închisă şi este distribuită în trei sisteme structurale majore. Procesul socializării copilului implică interiorizarea dictatului social admistrat de părinţi şi formarea superego-ului. Concepţia psihanalitică care. de inspiraţie pozitivistă. Multe teorii neoanalitice. Sigmund Freud invocă frecvent factorii sociali. cel de sublimare şi cel de identificare. în opera lui Moreno. de pildă. a atras atenţia asupra componentei emoţionale a interrelaţiilor din grupuri. Copilul stabileşte contactele sociale iniţiale în familie. Prin extrapolare. personalitatea individului este strâns relaţionată cu energia mentală şi cu libidoul. conflictul social. a oferit concepte şi principii şi a influenţat asupra manierei de interpretare a unor variate probleme de psihologie socială. Modelului comportamentist. abordând probleme de psihologie socială.Psihanaliza continuă şi adânceşte această tendinţă. Adler. psihologiei sociale contemporane. totodată. deşi încercă să se abată oarecum de la forma ei ortodoxă în mişcarea lor de la planul intrapersonal spre cel interpersonal şi grupai. care tinde să construiască o psihologie a persoanei şi relaţiilor interpersonale pe măsura exigenţelor metodologiei naturalist-ştiinţifice. ele servind drept protecţie adaptativă culturală şi individuală şi. proprie. funcţiunea societăţii fiind de a inhiba şi a suprima impulsurile instinctuale ale individului. Postulând principiul naturii opuse a trebuinţelor omului şi a cerinţelor societăţii. Horney. utilizează elemente şi principii ale psihanalizei clasice. filosofic. Legăturile de familie sunt prototipul tuturor relaţiilor de grup. Fromm. se regăseşte. structura politică. tendinţă ce va atinge cotele ei maxime în cadrul orientării intitulate expres "psihologie umanistă". înscriindu-se în cadrul disputei dintre scientism şi umanism. artă. Potrivit concepţiei lui S. supraeul. Freud încearcă să aplice această schemă dincolo de graniţele psihologiei persoanei. care implică desexualizarea energiei instinctuale a infraeului şi canalizarea ei către atitudini şi activităţi acceptate social: iubire. infraeul. 132 .

ca ideal. 1958). Prin purtatea sa deosebită. 133 . justiţia socială din sentimentele de invidie şi ostilitate pe care membrii grupului le încearcă unii faţă de alţii. iar la baza acestor sentimente consideră că s-ar afla competiţia pentru favoarea liderului. Am putea menţiona astfel teoria psihodinamică a funcţionării grupului (Bion. motive. 9. de pildă. caracterizată prin pierderea simţului critic.1. Componenţii grupului. tendinţă caracteristică observabilă încă în alcătuirea primelor manuale de psihologie socială. este centrat nu asupra membrilor. mentalitate de grup. liderul induce o codnuită de grup regresivă. Interrelaţiile lor emoţionale sunt mediate de relaţia cu liderul. Părinţii protejează. 1956. care posedă calităţi şi capacităţi pe care nu le au ceilalţi şi care. teoria lui Bion tinde sa vadă grupul nu ca un agregat de indivizi. ipoteze de bază ale grupului. a conduitei interpersonale (Schultz. Se petrece ceva similar stării de hipnoză. ei constituie prototipul de lider al copilului. se identifică cu acesta şi numai în această măsură se identifică şi unul cu altul. teoria psihanalitică a atitudinilor sociale (Sarnoff. 5. grupul posedă parametri asemănători cu cei ai persoanei: trebuinţe. 24. sistem prolomental.415-437). care acceptă una şi aceeaşi persoană. Principiul tratării grupului prin analogie cu caracteristicile psihologice ale individului duce la construirea unor capitole de psihologie socială analoage tematicii psihologiei generale. iar reprimarea şi frustrarea instinctelor creează sentimentul ostilităţii şi al fricii. proprii omului. Având în faţă acest lider puternic. după Freud. ci ca o unitate a indivizilor posedând proprietăţi emoţionale şi dinamice. cultură de grup.care servesc ca prototip al tuturor relaţiilor sociale. p. Conceptele de bază ale teoriei lui Bion sunt cele de grup ocupaţional. narcisismul fiind caracteristica lui fundamentală. Fiind o versiune macroscopică a individului. teoria dezvoltării grupului (Bennis. sancţionează şi. 251-279). dependenţă. sugestibilitate. ostile şi sexuale. teoria tridimensional. Instituţii cum sunt dreptul şi religia s-ar fi format în ordinea protejării omului şi societăţii împotriva impulsurilor agresive. Teoria psihodinamică a funcţionării grupului Bazată pe observaţii şi participări la terapia de grup. liderul. scopuri. p.. Tradiţiile psihanalizei clasice (freudiene) au servit drept izvor de inspiraţie în generarea unor scheme interpretative pentru diferite probleme de psihologie socială. El derivă.1961). copilul se identifică cu el şi încorporează valorile lui. Protecţia şi întreţinerea pe care o acordă ei creează condiţiile dependenţei. ci asupra lui însuşi. întreţin. Freud vede toate legăturile din grup ca fiind bazate pe procesul de identificare cu liderul puternic. Shephard". Aceasta duce la micşorarea ostilităţii şi la reţinerea impulsurilor agresive împotriva părinţilor. Viziunea lui Freud asupra instituţiilor sociale este una pesimistă. psihologic. înregistrată în practica tratării nevrozelor.. Complexul oedipian este relevant în raport cu acest proces de identificare cu liderul. 1960.

bazate pe interdependenţă (faza personală). trece printr-o perioadă de preocupare pentru identitatea individuală şi evoluează către rezolvarea problemei interdependenţei Intr-o primă subfaza. la creşterea acurateţei predicţiei consecinţelor proprii'or acţiuni. a ostilităţilor şi disensiunilor dintre membri şi subfaza rezolvării problemei dependenţei. Faza personală debutează prin preocuparea pentru identificarea interpersonală. Un rol important în atingerea obiectivului revine antrenorului grupului. Ea este structura grupului la un moment dat. făcând uz de o serie de reguli şi procedee. El întreţine rezervorul ipotezelor de bază şi împiedică grupul să facă experienţe unor ipoteze conflictuale. Din ipotezele pe care grupul le face în jurul raţiunii sale de a fi emerg anumite proprietăţi emoţionale. în cursul căreia grupul se divide în două 134 . Teoria dezvoltării grupului Orientată psihanalitic este şi teoria lui Bennis şi Shepard. care conţine prototipul ipotezelor de bază ale grupului. 5. teoriei sintalităţii grupului. Cultura grupului este un construct conceptualizat ca produs al conflictului dintre voinţa individuală şi mentalitatea de grup. mulţi membrii încep să fie îngrijoraţi că vor fi "înghiţiţi" de grup. grupul se simte relaxat. că îşi vor pierde identitatea personală. Percepţia de către fiecare membru a locului său în grup se armonizează cu percepţia celorlalţi membri. armonic şi înalt coeziv. subfaza zisă a rebeliunii. Teoria lui Bennis şi Shepard statuează câteva faze ale dezvoltării grupului. organizarea adoptată. un nivel al funcţionării grupului în care mentalul şi fizicul sunt contopite. Grupul se deplasează de la preocupările pentru relaţiile de autoritate. bazate pe dependenţa de lider (faza autoritară). cu trecerea timpului. ocupaţia îndeplinită. Fiecare fază se divide în trei subfaze. Mentalitatea de grup se referă la exprimarea unanimă a voinţei grupului. Ipotezele în baza cărora acţionează grupul pot fi interpretate pornind de la climatul afectiv al grupului şi ele se reflectă în conduita expresivă a membrilor grupului. la instaurarea unei comunicări valide. propuse de Cattell. intenţii. cum vom vedea. armonia începe să devină din ce în ce mai iluzorie. Faza autoritară cuprinde subfaza centrării pe supunere (dependenţă). care se referă la faptul că fieca•. începe o altă subfaza.: membru dobândeşte abilitatea de a se exprima exact şi liber în legătură cu propriile sentimente. care însă se deosebeşte de rolul tradiţional al liderului. motivaţii.Grupul ocupaţional are drept scop obţinerea performanţei într-o sarcină specifică. pe fondul congruenţei eforturilor colective. Principalul obiectiv al acestui tip de grup constă în a contribui la cultivarea dezvoltării şi înţelegerii propriilor motive. care vizează procesele dezvoltării în grupurile de antrenare J relaţiilor umane.2. Sistemul conceptual al teoriei lui Bion apare similar. este o matrice a elementelor mentale şi fizice folositoare grupului. la preocuparea pentru formarea relaţiilor personale. Sistemul protomental este o entitate abstractă. care acţionează în combinaţie cu funcţia de grup ocupaţional.

care s-au dezvoltat pe parcursul copilăriei prin interacţiune cu adulţii (părinţii). determinând grupul să se deplaseze de la o fază la alta. ce variabile influenţează rata dezvoltării. Trebuinţa de afecţiune variază în funcţie de gradul în care copilul a fost aprobat sau respins emoţional. care implică rezolvarea problemelor interpersonale. La baza modelul'-ţ interacţiunii dintre indivizi se află trei trebuinţe de bază . individul se va simţi. Se trece la ultima subfază. Apar conflicte între cele două subgrupuri. incompetent sau neiubit. trebuinţa de incluziune depinde de măsura în care copilul a fost intergat în grupul de familie. Procesul dezvoltării de grup devine complet. cât şi pe a celorlalţi. la care ne-am referit şi cu alt prilej. 5. generând satisfacerea mutuală a trebuinţelor interpersonale). controlul ^ afecţiunea . Acest subgrup se opune continuării unor relaţii strânse. Diada poate varia ca grad de compatibilitate între cele două extreme. nu şi durata acestor faze. Evaluarea de grup duce la înţelegere şi la o comunicare mai validă. Dacă dezvoltarea de grup continuă potrivit modelului obişnuit. La vârsta adultă. La nivel de 135 .copil este una de călăuzire accentuată. ei dezvoltă mecanisme de apărare. de libertate sau de control.3. Pe scurt. conţinutei toeriei lui Schutz. Autorii recunosc că nu toate grupurile îşi ating în final scopul. proces care decurge într-un mod caracteristic fiirui determinantul primar al conduitei interpersonale. care se manifestă în modele caracteristice de conduită. conflictul dintre subgrupuri eventual se rezolvă. astfel încât ele vor putea sau nu vor putea să lucreze împreună. doreşte să se continue relaţiile mterpersonale apropiate. care pot fi observate în interacţiunea interpersonală. Trebuie observat că autorii indică numai secvenţele fazelor de dezvoltare a grupului. In măsura în care aceste trebuinţe n-au fost satisfăcute în cursul copilăriei. incluzând atât conduita proprie. redat pe scurt. ori incompatibile. Iată. încântat încă de noţiunea armoniei de grup. insistă mai puţin asupra grupului şi mai mult asupra activităţii individuale.incluziunea. mecanismul dezvoltării grupului este lăsat în umbră. creată de Schutz şi cunoscută sub denumirea prescurtată de FIRO (Fundamental Interpersonal Relations Orîentation = orientarea fundamentală a relaţiilor interpersonale) încearcă să explice conduita interpersonală în termeni de orientare a unui individ în raport cu altul. membrii celuilalt devin îngrijoraţi că îşi vor pierde identitatea individuală şi neliniştiţi ca aprecierea de sine să fie distrusă şi identificată cu grupul. insignifiant.subgrupuri: unul dintre ele. Trebuinţa de control depinde de faptul dacă relaţia părinte . Fiecare verbalizează propria schemă conceptuală pentru înţelegerea conduitei umane. Pentru a face faţă acestor sentimente. ce variabile determină forma rezolvării problemelor dependenţei şi interdependenţei. Când două persoane intră în relaţii interpersonale. modelele lor caracteristice de conduită pot fi ori compatibile (armonioase. Teoria tridimensională a conduitei interpersonale Teoria tridimensională a conduitei interpersonale. respectiv.

Reacţia de apărare a eul ai aste un răspuns protector care apare când nivelul de risc indus (de ameninţare) devine intolerabil şi individul nu se mai poate separa pe sine însuşi de obiectul ameninţător. iar acesta se produce în ordinea reducerii tensiunii generate de motiv. Sarnoff numeşte simptom răspunsul deschis la o tensiune care nu poate fi relaţionată logic cu motivul inaccceptabil sau a cărui relaţie cu motivul inconştient nu este percepută de subiect. 136 . care se produce în raport cu o clasă de obiecte. consecinţele trebuinţelor interpersonale pentru compatibilitatea şi dezvoltarea de grup. rolul fiecărei experienţe a copilăriei în dezvoltarea acestor trebuinţe. Sarnoff defineşte atitudinea ca dispoziţie de a reacţiona favorabil sau nefavorabil la o clasă de obiecte. Eul se referă la configuraţia abilităţilor perceptive şi motorii care ajută individului să maximizeze reducerea tensiunii motivelor lui înăuntrul domeniului constrângerilor ambianţei sale. deşi modifică unele aspecte ale freudismului clasic. Atitudinile. atmosfera şi eficienţa grupului depind.grup. conflictul. coliziunea lor produce c stare de conflict. apărarea eului şi atitudinea. Teoria trebuinţelor şi a modelelor de conduită relaţionale cu ele relevă cu claritate influenţa orientării psihanalitice asupra concepţiei lui Schutz care. de măsura în care modelele de conduită ale membrilor sunt compatibile sau incompatibile. propusă de Sarnoff. potrivit căreia multe atitudini au funcţia de a proteja eul împotriva ameninţărilor interne şi externe. produce tensiune şi care determină individul să acţioneze astfel încât să reducă tensiunea generată de el. se bazează pe concepţia psihanalitică a mecanismelor de apărare a eului. conceput ca fiind static. In consens cu alţi psihologi sociali.al lumii interne a persoanei. Ideile de bază ale teoriei lui Schutz sunt formalizate în câteva postulate şi teoreme. rezultă că atitudinea este un produs emergent al răspunsului de reducere a tensiunii. Conflictul exprimă faptul că ori de câte ori două sau mai multe motive sunt activate simultan. relaţie ce se exprimă în cele patru concepte de bază ale teoriei: motivul. ca expresii comportamentale deschise. Motivă este definit ca stimul intern eficient care induce o stare de energie. care vizeză trebuinţele interpersonale. întrucât atitudinile sunt inferate de la răspunsul deschis. personalitatea adultului fiind predeterminată de experienţele copilăriei 5. nu depăşeşte opoziţia dintre condiţiile sociale externe şi sistemul. sunt adesea simptome ale unor motive mai importante care nu sunt acceptate de individ.4. Ea postulează o relaţie între motivele care fundamentează şi susţin acţiunea individului şi atitudinile exprimate de subiect. în bună parte. fiind posibil ca motivul să poată fi trăit ca experienţă conştientă de către individ. Trebuinţele care animă relaţiile interperosnale sunt date de la început. Teoria psihanalitică a atitudinilor sociale Teoria atitudinilor sociale.

încercând o adaptare a unor elemente ale teoriei psihanalitice la fenomenul atitudinilor sociale. între care atitudinile care facilitează refuzul. Şi invers: atitudini identice. formarea reacţiei. 6. teoria lui Sarnoff ajunge. Autorul îşi dă seama de dificultatea de a aplica modelul psihanalitic la procesul atitudinal. Intre acestea pot fi menţionate: teoria sintalităţii grupului (Cattell). Or. pot să reflecte diferite răspunsuri deschise utilizate de acele persoane pentru reducerea tensiunii generate de motiv. Teoriile proceselor de grup Deşi relaţionale cu teoriile conduitei în grup. fiind. multe din aspectele formării şi schimbării atitudinilor se produc înlăuntrul percepţiei conştiente şi cu concursul sancţionării conştiente a procesului de către individ. ceea ce îi sporeşte anxietatea. şi anume aceea că individul caracterizat printr-o defensivitate înaltă este mai puţin înclinat spre schimbarea de atitudine în procesul comunicării decât cel cu uri nivel de defensivitate coborât sau intermediar şi aceasta pentru că primul se simte mai ameninţat de pe urma conştientizării motivelor inacceptabile. individul nu este conştient de motivul lui. menţinute de diferiţi oameni faţă de aceeaşi clasă de obiecte. Şi întrucât tensiunea generată de motiv poate fi redusă prin diferite răspunsuri deschise. de obicei. ca şi cele analizate anterior. teoria performanţei de grup 137 . individul este conştient de motivele lui şi de funcţia răspunsului său de reducere a tensiunii. Pornind de la acest cadru conceptual. proiecţia. la produse întrucâtva diferite de original. o idee călăuzitoare se poate desprinde. teorii transorientaţionale. totuşi. Sarnoff examinează câteva tipuri de atitudini. pot să medieze reducerea unor motive diferite pentru fiecare persoană. atunci atitudinile divergente. nici de încercarea de reducere a tensiunii. atunci atitudinea poate fi privită ca fiind refectată adecvat de răspuns: dacă. menţinute de mai mulţi indivizi faţă de aceeaşi clasă de obiecte. bazate pe conceptul fundamentai de întărire. de obicei. teoriile proceselor de grup nu se bazează pe o anumită orientare teoretică particulară. nu se poate determina un suport experimental neechivoc al ei. Totuşi. Datorită faptului că teoria este puţin testabilă împotriva interpretărilor alternative. datorită concentrării acestui model asupra componentelor involuntare şi inconştiente ale conduitei.Atitudinea individului faţă de o clasă de obiecte este determinată de rolul particular pe care aceste obiecte ajung să-1 joace în facilitarea răspunsului care reduce tensiunea unui motiv particular şi care rezolvă conflictul particular dintre motive. atunci atitudinea poate fi privită ca un simptom mediat de apărare a eului. represiunea. răspunsul simptomatic deschis. Atitudinile provenind din motive acceptate conştient sunt conceptualizate diferit de atitudinile provenind din motive inacceptate conştient: dacă. la care ne-am referit în subcapitolele anterioare.

putem previziona asupra trăsăturilor populaţiei. după Cattell. energia în schimburile cu alt grup. grupul posedă impulsuri mai mult sau mai puţin integrate în funcţii executive. derivă din studiul analitic factorial iniţiat de el şi urmăreşte să furnizeze un fundament pentru descrierea şi măsurarea grupului. modelul descriptiv al răspunsului social (Willis). tipic) a caracteristicilor măsurate ale membrilor grupului sau la definiţia personalităţii de membru mediu (tipic) al grupului: inteligenţa medie. în special. Trăsăturile populaţiei se referă la ceea ce este medie (mod. conduita grupului. modelele de comunicare şi alte relaţii. sau. ca un tot integrat. modelul probabilistic al eficienţei conducerii (Fiedier). formulată de Cattel (1953. Dougall cu privire la asemănarea (analogia) indivizilor şi a grupurilor se referă la acel togetherness (a fi împreună. dacă cunoaştem structura şi trăsăturile populaţiei putem prevedea trăsăturile de sintalitate. Argumentele par a fi următoarele: grupul îşi păstrează caracteristicile lui ca structură şi conduită. cunoscând structura de grup şi conduita grupului. una de interdependenţe. conduita internă a grupului. atitudinea medie faţă de variate rezultate sociale ale membrilor grupului. experienţa de grup este memorată. adoptat de Cattell în 1948.1959). aspect. Conceptul de sintalitate. decizia într-un comitet. Caracteristicile structurale vizează relaţiile dintre membrii grupului. clicile. în ipoteza că predicţia ştiinţifică exactă necesită descrierea. 6. Trăsăturile de sintalitate pot fi inferate de la conduita externă a grupului şi pot să includă. conceput ca o singură entitate. 138 . sintalitatea se referă la performanţa finală măsurabilă a grupului ca grup. măsurarea şi clasificarea exactă a fenomenelor. grupul dezvăluie variate stări emoţionale. în ciuda modificării componenţei membrilor. ceea ce implică luarea în considerare a ceea ce Cattell numeşte sintalitatea ("personalitatea") grupului. Cattell sugerează că sunt necesare următoarele dimensiuni pentru definirea grupului: trăsăturile de sintalitate. va spune tot Cattell puţin mai târziu (1951). grupul produce deliberări colective. statura medie. argumentele lui Mc. conduita de grup similară. Teoria sintalităţii grupului Teoria sintalităţii grupului.1. Dacă ştim toate legile psihologiei sociale. rolurile. de pildă. grupul este capabil să răspundă ca un tot la slimnlii îndreptaţi spre părţile lui. Trebuie avute în vedere două aspecte: dimensiunile grupului şi dinamica sintalităţii grupului. modelele organizaţionale care funcţionează în interiorul lui. Relaţia dintre cele trei aspecte constituie.(Stogdill). laolaltă) al grupului şi include trăsăturile de dinamică. putem să prezicem un aspect pornind de la cunoaşterea celorlalte două. Pentru a descoperi legile care guvernează conduita de grup trebuie mai întâi defint exact grupul la un moment dat. temperament şi abilitate ale grupului. caracteristicile structurii interne şi caracteristicile de populaţie. şi. De exemplu. formele de conducere. De exemplu. sta tuşurile interacţionale. alături.

Potrivit unei alte teoreme. proces constând în ceea ce Cattell numeşte sinergie. forma ei la un moment dat depinde de caracteristicile individuale. cât şi structura sintalică sunt subiecte ale schimbării. de sinergie de eficienţă. pentru rezolvarea neînţelegerilor şi menţinerea coeziunii. la care ne-am mai referit şi noi cu alt prilej (P. susceptibilă de a fi testată empiric. Partea de energie rămasă este folosită pentru realizarea unor scopuri exterioare suplimentare ale grupului şi constituie sinergia de eficienţă. atât caracteristicile de personalitate. relaţia putându-se inversa când intervin alte scopuri. viziune axată pe modelul personalităţii individuale. întrucât structura sintalică a grupului este modelată. modelele dinamice ale conduitei în grup se formează prin încercări şi erori sau prin învăţarea intuitivă. integrarea sintalică şi inteligenţa personală. înăuntrul căreia un grup poate utiliza alt grup ca instrument pentru atingerea anumitor scopuri. figurează : rezistenţa sintalică la schimbare a grupului şi rigiditatea dispoziţională personală. conflictul politic sintalic şi toleranţa personală la conflictul mental. cu implicaţii în sfera dinamicii grupurilor oferind. prin viziunea ei sintetică integratoare asupra proceselor de grup. de condiţiile realităţii. între grupuri se pot crea modele de interacţiune ca de la grup la subgrup. adică energie individuală totală disponibilă în grup şi ea reprezintă suma totală a intereselor membrilor grupului în dinamica existenţei şi activităţii de grup. de sinergie de menţinere şi respectiv. libertatea sintalică faţă de modă şi maturitatea emoţională personală. In sfârşit. în ultimă instanţă.1974). O altă teoremă afirmă că sinergia totală a grupului este o rezultantă vectorială a atitudinilor tuturor membrilor faţă de grup. Cele două componente ale energiei sunt desemnate de Cattell prin conceptele. Există un paralelism strâns între trăsăturile de sintalitate şi trăsăturile de personalitate ale membrilor grupului. Teoria lui Cattell se remarcă.Golu. In ciuda unei terminologii uneori ambigue. este o teorie consistentă intern. aşadar. Intre caracteristicile paralele majore. dar familia are nevoie de naţiuni pentru atingerea unor scopuri ale sale. naţiunea sprijină familia pentru că aceasta este o verigă subsumată a naţiunii. unde componentele parţiale sunt articulate într-un tot structural coerent. astfel că stabilitatea structurilor grupului depinde de stabilitatea sentimentelor corespunzătoare ale membrilor individuali ai grupului. De exemplu. intrate în literatura de specialitate. Sinergia totală în grupurile interferate este constant întreţinută. Prima dintre ele afirmă că grupurile se formează în scopul satisfacerii trebuinţelor indivizilor. în care modelele de recompensare a răspunsului sunt stabilizate. sugerate de Cattell. cum ar fi etica şi economia. 139 . totodată. contribuind la stabilitatea populaţiei (unul din obiectivul naţiunii). O parte a acestei energii sau sinergii este cheltuită în legătură cu relaţiile interpersonale din grup. cum sunt protecţia şi educaţia copiilor. o bază pentru legătura psihologiei sociale cu alte domenii. ceea ce Cattell numeşte latice sintalică dinamică.Dinamica sintalităţii grupului este analizată de Cattell sub forma mai multor teoreme.

iar continuitatea sistemului este dependentă de interacţiunea membrilor. Ea Include acţiunea şi reacţia. interacţiunile şi expectanţele. variabilele mediatoare şi ieşirile grupului. Teoria performanţei (realizării) de grup Teoria realizării de grup. întrucât ea necesită prezenţa a cel puţin doi indivizi. Definiţia lui Stogdill se învârteşte. Teoria se bazează. efectul feedback se produce. pe trei categorii de factori: variabilele de intrare (membrii). concept utilizat pentru a descrie situaţia în care reacţia unui membru apare ca răspuns la reacţia unui alt membru. dezirabilitatea estimată a unui rezultat. morala şi integrarea. probabilitatea estimată că rezultatul se va produce. El introduce conceptul de expectanţă. luarea decizie. Totuşi. Stogdill consideră că interacţiune şi performanţa oferă baza pentru structura şi operaţiile de grup. Aceste variabile duc la structura de rol şi la operaţiile de grup. structural. include structura internă şi operaţiile de grup şi se bazează pe elemente ale teoriei învăţării. pregătirea pentru întărire se referă la măsura în care individul este pregătit pentru rezultatul dat. Expectanţă este rezultatul interacţiunii probabilităţii estimate şi a dezirabilităţii estimate. pe care o defineşte ca pregătire pentru întărire (readiness for reinforcement). planificarea. performanţa 140 . ale teoriei expectaţiei şi ale teoriei interacţiunii. fiecare dintre ele putând fi privită ca performanţă care determină structura sistemului. care cuprinde formaţiile şi statusurile. Termenul de performanţă în teoria lui Stogdill se referă la conduita de grup: ea desemnează răspunsul care identifică actorul ca membru al grupului şi include astfel de acţiuni diverse cum sunt munca cooperatoare. comunicarea. ca sistem de interacţiune deschis. astfel că fiecare set de variabile este influenţat de celelalte două. ca dimensiune de bază a organizării grupului. Variabilele mediatoare alcătuiesc două clase: structura formală. efectul final fiind realizarea de grup.6. la rândul ei. Variabilele de intrare sunt atribute ale indivizilor. evaluarea. care. şi structura de rol. Stogdill defineşte grupul în termeni de interacţiune. într-un cerc vicios: întărirea este experimentarea unui rezultat care satisface sau confirmă o expectaţie. "Ieşirile" reprezintă realizările grupului şi includ productivitatea. Perfomanţa. Direcţia generală a efectelor este de la variabilele de intrare la variabilele mediatoare şi apoi la realizarea de grup. este o funcţie a impulsului. în care structura sistemului este determinată de acţiunile membrilor grupului. totuşi. interacţiunii şi expectaţiei se combină: performanţa combinată cu intercţiunea determină structura în interacţiune. propusă de Stogdill (1959).2. Interacţiunea socială este o caracteristică interpersonală a conduitei. izolaţi sau în interacţiune. care sunt proprietăţi de grup. interacţiunea şi expectaţia apar ca elemente necesare descrierii conduitei de grup. care răspund diferenţiat la întărire. Efectele performanţei. Structura de rol şi operaţiile de grup mediază conduita personală şi interpersonală. care înglobează responsabilitatea şi autoritatea. Intrările includ trei elemente: performanţele.

se referă la răspunsul la influenţa socială. 6. este inadecvată pentru dezvoltarea unei descrieri generale a răspunsului social. supunerea (ascultarea). performanţa furnizează mijloacele de confirmare a expectanţei. congruenţa şi mişcarea. Dar ea este imprecisă în ceea ce priveşte relaţia dintre variabilele identificate. Rezultatul final al proceselor de grup este reuşită de guap (group achievement). Alte exemple de comportament social includ imitaţia. pentru ca răspunsul social să fie numit conformitate.. elaborat de Willis R.membrilor şi continuitatea interacţiunii determină identitatea grupului. ea se distinge prin consecvenţă internă şi este în acord cu evidenţa empirică privind procesele de grup. el nu numai că trebuie să concorde cu idealul social. Pornind de la aceste propoziţii. specifice şi interrelaţionate. Congruenţa se referă la acordul dintre un răspuns individual şi răspunsul definit social ca fiind "corect". dar trebuie să reprezinte şi o schimbare (mişcare) a răspunsului. acceptarea comunicării persuasive. o variaţie survenită în răspuns în raport cu standardul social. prin contrast cu modelul stimulului care are 141 . Meritul teoriei lui Stogdill este că identifică unele din elementele majore ale proceselor prin care grupul îşi atinge scopurile. Stogdill descrie structura şi operaţiile de grup. nu se relevă mecanismul prin care structurile şi operaţiile de grup mediază realizările. Structura unui grup organizat implică modelul predictibil al acţiunii şi reacţiei plus sistemul expectanţelor reciproc întărite. Funcţia poziţiei se referă la natura contribuţiei care este de aşteptat să fie adusă de ocupant la efortul de grup. sau aşa-numitul model diamond al conduitei conformiste. ea este consecinţa performanţei. întărirea mutuală a normelor şi scopului este rezultatul combinării efectelor interacţiunii şi expectanţei.N. mediate prin structurile şi operaţiile de grup şi are ca dimensiuni esenţiale productivitatea (gradul de schimbare survenit în valoarea aşteptată rezultând din conduita de grup). Modelul descriptiv al răspunsului social Modelul descriptiv al răspunsului social. morala (gradul de libertate derivând din restricţia de funcţionare faţă de scopul grupului) şi integrarea (gradul în care grupul poate să-şi menţină structura şi operaţiile în condiţii de încordare). interaţiunii şi expectanţei. Autorul crede că definirea conformităţii în termeni de acord cu majoritatea. Mişcarea se referă la schimbarea survenită în răspunsul relativ la standardul social. Aceasta. Potrivit acestei analize. Modelul răspunsului social este privit ca un caz special al răspunsului model şi este definit ca model pentru modurile posibile. Poziţia în structura de grup include statutul şi funcţia. deopotrivă. de reacţie la presiunea socială. conformitatea este numai unul din modurile răspunsului social. Deci. Statutul poziţiei defineşte gradul de libertate al ocupantului poziţiei în iniţierea şi menţinerea direcţiei scopului. (1964). Definirea conceptuală a termenilor nu furnizează o bază pentru a trece la proceduri operaţionale.3. Ea presupune o abordare care utilizează.

Anticonformitatea perfectă este o conduită de răspuns la expectanţa normativă. întrucât reprezintă un dezacord complet şi perfect cu propriul răspuns iniţial al individului. rar se întâmplă ca răspunsurile să fie perfect pure. Deşi modelul este afirmat în termenii unor moduri perfecte de răspuns social. Individul poate foarte bine să considere expectanţa normativă când decide cum trebuie să se comporte. Modelul diamond este reprezentarea interrelaţiei dintre cele patru moduri de răspuns social. dar în direcţii opuse. El reflectă măsura în care schimbările în judecăţile individului (răspunsurile) sunt nerelaţionate cu influenţele sociale. dar nu~i permite acesteia să-i influenţeze răspunsul. în situaţii naturale. indiferent de expectanţa normativă a grupului. cu interrelaţia lor şi cu modelul proceselor care privesc schimbarea în timp. fie în direcţia dezacordului cu standardul social. Autorul identifică patru moduri de răspuns social: conformitatea. conformistul îşi modifică răspunsul când se modifică perceperea de către el a expectanţei normative a grupului. Atât conformitatea. Variabilitatea perfectă este definită drept o modificare invariabilă a răspunsului. cele două dimensiuni sunt ortogonale. fie în direcţia acordului. Modelul specifică două dimensiuni ale răspunsului: independenţa şi conformitatea netă. Ea este un fel de autoanticonformitate. trebuie avut în vedere că. Conformitatea netă este reprezentată la o extremitate de conduita conformistă. Dimensiunea independenţei este delimitată la o extremitate de conduita independentă şi la cealaltă extremitate de conduita variabilităţii. anticonformitatea şi variabilitatea. Independenţa pură este conduita care conferă ponderea zero expectanţei normative percepute. Modelul reflectă.de a face cu variabile-stimul. măsura în care modificările în răspunsurile individului sunt influenţate de presiunea socială. independenţa. Wilîis distinge între conformitate în general şi conformitatea psihologică. 142 . deci. Mişcarea nu este relaţionată aici cu presiunea socială. iar la cealaltă de conduita anticonformistă. cât şi anticonformitatea depind de standardul social. cea din urmă fiind definită drept conduita destinată să îndeplinească (să desăvârşească) expectaţiile grupului normativ aşa cum sunt percepute de individ. dar care este direct antitetică prescripţiei normative. Conduita perfect conformistă este definită drept încercare perfect consecventă din partea individului de a face răspunsul său congruent cu expectanţele normative ale grupului specific. Aşa cum rezultă din figura de mai jos.

el adoptă o atitudine de consecvenţă. conformistul ca fiind moderat atrăgător. poziţia individului în spaţiul diamond reprezintă gradul în care răspunsurile lui sunt nişte formaţiuni compuse ale celor patru moduri de răspuns. iar efectele modului de răspuns intercţionează cu competenţa. independentul competent lucrând cu un grup competent va fi cel mai atrăgător individ. individul adoptă o atitudine flexibilă. dar care nu concordă cu răspunsul grupului. de atitudinea adoptată de individ şi de structura recompensei.Willis) Ele sunt mai degrabă o mixtură între variate tipuri. independenţa şi anticonformitatea duc la percepţii diferenţiate din partea membrilor grupului: independentul este perceput ca fiind mai atrăgător. Dacă există patru moduri posibile de răspuns. iar recompensa este mare când ea produce un răspuns corect. Independenţa este maximă când individul este relativ înalt în competenţă. Toate aceste expectanţe sunt susţinute prin rezultatele unor studii în care modurile de răspuns au fost manipulate experimental. iar recompensa este mare când individul dă un răspuns care este corect. anticonformistul ca fiind cel mai puţin atrăgător. El previzionează: conduita conformistă va fi maximă când competenţa grupului sau a partenerului este relativ înaltă. Conformitatea şi variabilitate produc percepţii similare între ele dar semnificativ diferite de cele produse de 143 . 18.N. Conduita individului se estimează că produce consecinţe măsurabile în interacţiunea socială. Anticonformitatea se produce când grupul este relativ incompetent. atunci devine posibil să se specifice condiţiile în care fiecare mod este probabil să se producă. individul adoptă o atitudine flexibilă. variabila "competenţă" se relaţionează şi ea cu atracţia. Conformitatea. iar recompensa este mare când răspunsul concordă cu grupul. Willis presupune că modul de răspuns va fi determinat de competenţele relative ale individului şi ale grupului social. un conformist incompetent va fi mai atractiv decât unul competent. Vâri abilitatea se asociază cu o autoapreciere negativă sau foarte joasă. De exemplu. Totuţi. anticonformistul competent va fi mai atrăgător decât cel incompetent. Modelul diamond al interdependenţei dintre cele patru moduri de răspuns social (după R.Conformitate Independenţă Variabilitat e An ticonform i ta te Fig.

Denzin. s-ar putea spune că este o "mică teorie". produs de Willis. Punctul ei de plecare îl consituie nu individul izolat. renumit filosof.) porneşte de la teza întemeiată că individul. orientarea cu denumirea de mai sus îşi are izvorul în lucrările lui G. în cadrul orientării interacţioniste accentul cade pe analiza a însuşi procesului interacţiunii.a.) sau în matricele raporturilor diadice concepute de Thibaut şi Kelley. persoana sunt realităţi sociale.K. T. testabile şi în acord cu alte teorii şi date privind influenţa socială. Blumer. Cristalizate într-o orientare sau într-o poziţie unitară. formarea structurilor cognitive. reacţiile la stimuli ale participanţilor la interacţiune). este percepută ca o condiţie necesară.Mead (1962). Aceasta este şi mecanismul socializării individului. Festinger ş. Spre deosebire de interacţiunea implicată în schemele orientării congnitiviste (Heider.H. Modelul răspunsului social. căruia i se adresează simbolul. al unor acţiuni şi mişcări capabile să transmită o anumită semnificaţie. Prezenţa partenerului de comunicare. ipotezele sunt intern consecvente. 7.Mead şi continuatorii săi: N. Procesul se petrece în cadrul grupului.Kuhn. Omul îşi exprimă stările prin intermediul feţei. sociolog şi psiholog social american. atitudinile particulare ale celorlalţi devin ceea ce Mead numeşte "altul generalizat".Shibutani ş. problema rămânând deschisă în ceea ce priveşte identificarea condiţiilor în care variate forme de conduită pot fi aşteptate să se producă şi specificarea consecinţelor fiecărui mod de răspuns. Ele se constituie ca atare când provoacă implicit în individ aceleaşi reacţii pe care le provoacă explicit la alţii. ci integralitatea activismului de grup. de a intra în situaţia celui cu care comunică şi de a-şi reprezenta modul cum vor fi percepute de alţii cuvintele şi actele sale. care nu se pot forma decât în societate. La baza formării semnificaţiilor şi a interpretării se află teza lui Mead privind dependenţa succesului comunicării interumane de capacitatea individului de "a-şi asuma rolul altuia". în care interacţiunea apare ca o condiţie necesară analizei altor categorii de fenome nepsihosociaie (actele comunicative. Interacţionismul simbolic (G. al devenirii lui ca personalitate. De aici un cerc larg de probleme care intră în aria de preocupări a concepţiei interacţioniste: comunicarea prin simboluri (interacţionismul simbolic): rolul limbii şi al structurilor persoanei. N. efect al generalizării de către individ a 144 . Orientarea interacţionistă în psihologia socială Centrată în jurul conceptului de interacţiune.anticonformitate şi independenţă. M. interacţiunea indivizilor.a. Conformistul şi cel care răspunde variabil sunt priviţi ca fiind mai influenţaţi de către alţii. Teoria este mai mult descriptivă şi mai puţin explicativă. conduita de rol şi grupul de referinţă. unde conduita individului se constituie ca rezultat al asumării de către el a atitudinilor altora în raport cu sine. Newcomb. devenind ceea ce Mead numeşte "gesturi semnificative" sau "simboluri".

poziţiei majorităţii membrilor grupului faţă de el. Astfel, conceptul introdus de Mead se află în strânsă legătură cu acela de "grup de referinţă". Potrivit concepţiei interacţioniste, conduita individului este determinată de trei variabile: structura personalităţii, rolul şi grupul de referinţă. Persoana este alcătuită din trei componente: eul (I) impulsiv, activ, creativ al persoanei; eul normativ (me) - cum trebuie să mă vadă alţii, controlul social intern, bazat pe aşteptările şi exigenţele altora semnificativi (altul generalizat), cu funcţie de îndrumare a eului impulsiv, în concordanţă cu normele de conduită însuşite, în vederea realizării interacţiunii sociale; şinele omului, persoana (seif) - sinteză a primelor două concepte, rezultat al interacţiunii lor. Persoana este, în ansamblu, o entitate socială activă, capabilă să~şi aprecieze şi să-şi dirijeze propriile acţiuni. Preluând această idee, valoroasă în esenţa ei, interacţioniştii contemporani au extrapolat-o la nivelul macrosocial. Făcând abstracţie de legităţile istorice şi social-economice, ei consideră că izvorul schimbărilor din societate trebuie căutat în specificul construcţiei persoanei, în începutul ei activ, creator; prezenţa, în structura ei, a eului impulsiv (activ, creator) ar permite apariţia diverselor variaţii sau chiar abateri întâmplătoare de la şabloanele conduitei de rol, variaţii şi abateri care devin normă a stabilirii unor noi tipare de conduită şi, deci, sursă de schimbare în societate. Din interacţionismul iniţial s-au dezvoltat două direcţii: şcoala de la Chicago, reprezentată de Blumer (1969 ), care continuă tradiţiile socialpsihologice ale lui Mead şi şcoala de la Yowa, reprezentată de Kuhn (1964), care încearcă să modifice în sens neopozitivist unele componente ale concepţiei lui Mead. Şcoala de la Chicago promovează metodele descriptive (studiul documentelor, observaţia, interviul), pornind de la considerentul că fenomenele psihosociale, aflându~se într-o continuă schimbare, nu pot fi exprimate sub formă de mărimi matematice. Şcoala de la Jowa, dimpotrivă, recurge la definiţii operaţionale, la modelare şi studii empirice. Prima pune accentul pe momentele procesului, cea de a doua pe structură- După Blumer, individul nu este ceva aruncat în lume, ci se opune activ lumii, el acţionează, nu doar reacţionează, nu se rezumă la a-şi conştientiza faptele, ci îşi construieşte propria conduită. Acţiunea eului impulsiv anulează stabilitatea montajelor persoanei, determină ca tabloul intercaţiunii să se modifice continuu şi drept urmare conduita nu poate fi prevăzută, ci cel mult explicată. Şcoala de la Yowa ignoră acţiunea eului impulsiv asupra persoanei, reprezentantul ei, M.H.Kuhn, dezvoltând "teoria autoaprecierii persoanei", potrivit căreia conduita poate fi prevăzută pe baza cunoaşterii factorului determinant al persoanei, eul normativ, şi deci, a aşteptărilor sau a rolurilor interiorizate. Dacă . ştim grupul de referinţă al individului, putem prevedea autoaprecierea persoanei şi dacă ştim cum este autoaprecierea putem prevedea conduita. Definirea operaţională a persoanei se exprimă în răspunsul pe care individul îl dă la întrebarea "cine sunt eu?", adresată sie însuşi sau la întrebarea, adreasată altuia, "cine eşti tu?". Definiţia operaţională a persoanei s-a

concretizat în metoda numită" Cele 20 de răspunsuri la testul de autoapreciere" (twenty statements selfattitude test) sau, mai pe scurt, testul "cine sunt eu?". Testul constă în aceea că subiectul sau grupul de subiecţi sunt rugaţi ca, în curs de 12 minute, să dea 20 de răspunsuri diferite la unica întrebare care li se adresează: "cine sunt eu?". Li se spune că răspunsurile trebuie date în ordinea în care le vine în cap, independente de logica sau importanţa unora sau a altora din răspunsuri. Răspunsurile sunt prelucrate prin analiză de conţinut şi cu ajutorul scării lui Guttman. Răspunsurile sunt împărţite în două categorii: răspunsuri caracterizând statutul social şi rolul subiectului, apartenenţa la grup (de exemplu, "student", "fiică", "cetăţean"); răspunsuri referitoare la caracteristici individuale (de exemplu, "fericit", "gras"). S-au dat, în medie, 17 răspunsuri, majoritatea lor absolută încadrându~se în prima categorie, vizând statusul şi rolul social al persoanei. De aici concluzia lui Kuhn că poziţiile de rol sunt cele mai importante pentru persoană, fiind conducătoare în ierarhia autoaprecierii şi că ia diferiţi indivizi se observă un diapazon larg al autoaprecierilor în raport cu poziţiile de rol şi cu însuşirile individuale. Pentru Blumer, conduita de rol, mai precis producerea rolului (role-making) este un proces dinamic, explorativ, creator, interacţiunea are un caracter formator, acţiunile modificându-se în funcţie de apreciere; normele culturale, statusurile şi rolurile sunt numai cadrul în care se realizează acţiunile sociale, nu factorul lor determinant. Opus acestei poziţii, Kuhn vorbeşte despre executarea, jucărea, asumarea roluiui, excluzând elementul de spontaneitate ; individul îşi formulează planurile de conduită în funcţie de rolurile executate şi de statusurile ocupate în grupurile cu care se identifică (grupurile de referinţă). Alt reprezentant al interacţionalismului simbolic, N.K.Denzin (1972), încearcă să găsească un compromis între cele două poziţii extreme, considerând necesară luarea în considerare, atât a formelor conduitei discrete, simbolice, cât şi a formelor conduitei evidente, observabile în exterior. Interacţionalismul simbolic are meritul că, spre deosebire de tradiţiile proprii behaviorismul, încearcă să detaşeze specificul uman al conduitei omului şi să localizeze mecanismele psihosociale ale formării persoanei ca entitate socială la nivelul interacţiunii în grup. Ignorând însă condiţionarea social-istorică a relaţiilor interpersonale, el arată cum decurge intercaţiunea, dar nu explică de ce omul procedează aşa şi nu altfel în raporturile sale cu ceilalţi. 7.1. Teoriile rolului social Una din direcţiile specializate ale orientării interaţioniste o constituie teoriile rolului social, având ca reprezentanţi pe T.Sarbin, E.Goffamn, R.Linton, P.Rommetveit, N.Gross ş.a. Conceptul de rol se regăseşte şi în neobehaviorism, congnitivism, în teoriile învăţării sociale ş,a, dar el ocupă o poziţie centrală tocmai în sistemul orientării interacţioniste. Terminologic vorbind, conceptul de rol a 146

apărut în contextul artei dramatice, caracterizând prestaţiile actorului în cadrul unei reprezentaţii şi de aici el a migrat în limbajul ştiinţelor sociale, referindu-se la funcţia pe care o îndeplineşte o persoană ocupând o poziţie particulară într-un context social particular. La fel ca în cazul actorului, al cărui rol este definit parţial de rolul pe care îl joacă alt actor, rolul persoanei este dependent parţial de rolul altora cu care ea se relaţionează în contextul social. Evoluţia conceptului de rol are un caracter transdisciplinar, multe dintre contribuţiile la această problemă venind din direcţiile antropologiei, sociologiei, psihologiei. Găsim elemente ale rolului în studiile lui James şi Baldwin privind "şinele", în referirile lui Durkheim la obiceiuri şi norme, în concepţia lui Mead şi Cooley cu privire la "eul oglindă", a cărei esenţă constă în aceea că baza formării reprezentării individului despre sine şi a formării personalităţii lui o constituie reprezentarea celorlalţi despre el, a acelora cu care el interacţionează, în care el îşi vede chipul ca într-o oglindă (aparenţa noastră externă, manierele, scopurile, faptele, caracterul se oglindesc în gândirea celorlalţi şi acestea acţionează într-un fel determinant asupra noastră). "Adoptarea rolului altuia", despre care vorbeşte Mead, înţelegând prin aceasta capacitatea de a te privi din exterior cu ochii partenerului de interacţiune, apare drept principala condiţie a realizării interacţiunii dintre oameni. Noţiunea de rol apare ca fiind foarte complexă, ea reflectând îmbinarea unor caracteristici simultan obiective şi subiective, sociologice şi psihologice, normative şi personale: funcţia socială, în care se regăsesc un anumit gen de activitate şi un anumit procedeu general (standard) de conduită, elaborate de societate şi condiţionate de locul pe care îl ocupă individul în sistemul relaţiilor sociale; îndeplinirea concretă a rolului de către fiecare individ, având coloratura ei specifică, generată de mecanismele şi legităţile psihosociale ale perceperii, înţelegerii, adoptării şi interpretării rolurilor de către agenţii sociali. Unii autori (Biddle, Thomas,1966) propun mai multe clase terminologice pentru clasificarea constructelor care intră în sfera teoriei rolului: termeni pentru compartimentarea (separarea) persoanelor; termeni pentru compartimentarea conduitelor; termeni pentru seturi compartimentate ale persoanelor şi conduitelor; termeni pentru seturi de legătură ale persoanelor şi conduitelor. Termenii din prima categorie desemnează actorul (persoana, eul, şinele), adică cel care se comportă în rolul dat şi altul (ţinta, alter ego, noneul), cel care susţine relaţia venită de la actor şi roiul lui sau, cum notează alţi autori (Secord şi Backman), persoana este individul care ocupă o poziţie focală în relaţia observată, iar altul este persoana ocupând o contrapoziţie, fiind partenerul persoanei, ambii aflându-se în relaţii reciproce (de exemplu, mamă - copil, soţsoţie). Deşi termenii de "actor" şi de "altul" se întâlnesc şi în altele din teoriile discutate anterior, acestea nu sunt teorii ale rolului în sensul strict al cuvântului. Situaţia de bază înăuntrul căreia rolul poate fi structurat este cea pe care o implică 147

performanţă. Un anumit număr de conduite de rol diferite pot realiza expectanţa aceluiaşi rol. O distincţie similară introduc Mc. în toate cazurile. performanţa de rol reprezintă conduita actuală manifestată de un actor în rol. în contrast cu expectanţa normativă care exprimă cerinţa comportamentală a rolului dat. tatăl răspunde cel puţin uneia din expectanţele rolului de tată.David şi Harari între expectanţa de rol predictivă şi expectanţa de rol prescrisă. Performanţa de rol constă în conduita actuală manifestată de actor. de pildă. de-a lungul dimensiunii 148 . prietenia. expectanţele se bifurcă pe baza naturii lor anticipatoare şi a naturii lor normative. Pot fi variaţii considerabile în maniera în care diferiţi actori interpretează acelaşi rol sau în maniera în care acelaşi actor interpretează acelaşi rol în diferite ocazii. ocupând o poziţie dată de rol. Dacă afirmăm că disciplinarea copilului este una din funcţiile expectante ale rolului de tată. Multe din prescripţiile importante care guvernează conduita sunt bazate pe norme interiorizate care corespund rolului dat. Performanţa de rol se clasifică în general în termenii naturii şi finalităţii ei. mai degrabă. Continuitatea experienţei de intercţiune poate să faciliteze achiziţionarea unor standarduri interne cu privire la conduita altora sau la reacţia lor. în definirea dimensiunilor acţiunii de interpretare a rolului. trebuie să funcţioneze în acest rol. Th. Potrivit autorilor menţionaţi. sancţiune. teoria rolului tinde să clasifice performanţa de rol nu în termeni de conduită specfîcă performantă în interpretarea rolului. Cea de a doua categorie cuprinde termenii care descriu conduitele relaţionale cu rolul: expectanţa. cum ar fi. decât în termeni de mijloace. un tată oarecare poate să realizeze această funcţie prin pedeapsă fizică. evaluare. Expectanţa apare ca normă sau punct de vedere general privind modul în care persoana. Calitatea prescriptivă a expectanţei de rol reprezintă pe acel "se cuvine" sau "trebuie" al rolului dat. Calitatea anticipatoare a expectanţei este o forţă care ghidează intercaţiunea. la rândul ei. ş. El clasifică jucărea rolului în termeni de intensitate a interpretării pe care o defineşte. "performanţă şcolară". normă. Conduita de rol poate fi clasificată ca "performanţă de muncă". ci în termeni de calitate generică şi de scopuri sau motive ale acestei conduite. situaţie în care actorul sau altul au roluri care sunt legate prin factori ca similaritatea. Date fiind aceste situaţii. deprivare psihologică sau prin manipularea dependenţei. complementaritatea. Actorul este liber să varieze expresia funcţiei rolului înăuntrul limitelor impuse de funcţiile şi experienţele relaţionate cu rolul. "disciplinarea unui copil".un actor acţionând în raport cu sau cu referire la altul. "performanţă atletică" sau poate fi clasificată în termeni de scop al conduitei jucate. în sensul strict al cuvântului. de la relaţia dintre eu şi rolul pe care acesta îl are de îndeplinit.Sarbin. porneşte. Expectanţa normativă reprezintă drepturile şi obligaţiile care acompaniază ocuparea poziţiei de rol date. prima nefiind bazată pe normă. care este relevantă în raport cu rolul particular pe care el îl joacă.a. Unul din reprezentanţii proeminenţi ai teoriei rolului. "menţinerea ordinii".

consecvente intern. care implică integrarea completă a eului şi a rolului. comunicarea expectanţei normative prin evaluări şi sacţionări externe până la punctul când copilul acceptă şi internalizează aceste norme ca guvernatori ai conduitei proprii. 1967). sau care sunt percepute similar de alţii. Deşi rolul este conceptul central în analizele teoretice de rol. Evaluarea şi sancţionarea pot avea o sursă externă sau internă. "conduita caracteristică şi aşteptată a persoanelor care ocupă o poziţie în grup" (Jones şi Gerard.diferenţierii dintre eu şi rol. după Secord şi Backman (1964). Ele se bazează pe comunicarea expectanţei normative a altora prin mijloace predominant deschise. şi până la cel mai înalt nivel. date de un membru al situaţiei sociale. categoria de persoane (actori) care ocupă un loc specific în structura socială. Astfel. socializarea copilului de către mamă implică. In ceea ce priveşte evaluarea şi sancţionarea. definiţie la care Biddîe şi Thomas adaugă faptul că poziţia constă într-un set de persoane împărţind atribute (reacţii.cit). ale altuia în 149 . Cea de a treia categorie de termeni desemnează seturi compatimentate ale persoanelor şi conduitelor. pornind de la nivelul cel mai de jos. fie cu schimbarea conduitei evaluate negativ. în general. Variaţii ale performanţei de rol sunt generate de implicarea individului în rol. op. se pare că în jurul lui există cele mai multe controverse. evaluarea implică a face o judecată pozitivă sau negativă în legătură cu o conduită de rol particulară. care reprezintă modelul . Cele două compartimente intră împreună în conceptele generale de poziţie sau rol. "o serie de răspunsuri condiţionate. evaluarea de către actor a propriei conduite este şi mai importantă. comportamente) comune. variind în termeni de intensitate. De exemplu. Biddle şi Thomas definesc primul concept ca expresie a aprobării sau dezaprobării conduitei de rol a noastră sau a altora. El presupune că există şapte niveluri ale interpretării rolului. care implică o diferenţiere clară între eu şi rol. Deci. Poziţia reprezintă. iar sancţionarea este procedura ce se ocupă fie cu menţinerea conduitei de rol evaluate pozitiv. pot fi deschise sau ascunse. Ca atare.stimul pentru o serie similară de răspunsuri condiţionate. individul îşi formează un sistem intern de valori prin care îşi autoreglează propria conduită. aceştia nemafiind diferenţiaţi. iar termenul de sancţionare îi aplică conduitei sinelui sau altuia care încearcă să obţină fie constanţa. deşi evaluarea şi sancţionarea actorului de către alţii este un aspect important al teoriei rolului. Ambele se bazează pe expectanţa de rol. Unele din definiţiile reprezentative consideră că rolul constituie: "expectanţele pe care persoanele le manifestă în comun faţă de o persoană care aparţine unei categorii particulare în virtutea poziţiei pe care o ocupă în sistemul social (Secord şi Backman. fie schimbarea conduitei de rol. Ei se referă la combinarea compartimentului comportamental cu cel al persoanei. având consecvenţă internă. Evaluările făcute de alţii la adresa actorului se pot interioriza şi deveni valori ale actorului. conduita de rol va fi mai probabil să fie evaluată şi sancţionată pozitiv când ea este conformă cu expectanţa normativă pentru rolul în chestiune şi invers. Odată cu acceptarea internă a normelor de bază ale altora.

De aceea. Procesul interacţiunii sociale este tratat ca adaptare a persoanei la situaţie şi ca automascare.1951). ambianţa în care se află individul. în ochii celorlalţi. Cu ajutorul acestui aparat noţional. Dincolo de varietatea definiţiilor propuse. Drept elemente ale faţadei el consideră ambianţa. dar inaccesibilă ochiului auditoriului. 1964 ). nu în îndeplinirea lui efectiv corectă.Goffman (1959).această situaţie" (Cattrell.1954). Pe avanscenă sunt respectate exigenţe riguroase. acea imagine despre sine care îi serveşte cel mai bine. în culise. omul este capabil şi să-şi corecteze propria conduită în concordanţă cu aşteptările altuia. care. aparenţa externă a individului şi maniera de conduită. Un loc aparte printre exponenţii rolului îl ocupă E. Goffman descrie laturile de fineţe ale "tehnologiei" conduitei de rol a individului angajat în îndeplinirea unor roluri diferite. se ridică întrebarea: putem noi să-1 credem pe cel care pare să-şi confirme motivul prin manifestări emoţionale corespunzătoare? Pe cel care pare să acţioneze sub acţiunea afectului pe care îl manifestă în exterior. astfel încât să creeze despre sine o impresie cât mai favorabilă şi să dobândească un profit cât mai mare de pe urma acestei interacţiuni. nu mai devin obligatorii. "pattern-ul sau tipul de conduită socială care pare adecvată situaţional rolului în termeni de cerinţe şi expectanţe ale grupului (Sargent. Ei propun o matrice a relaţiei persoană-conduită. îndeosebi de aspectele lui simbolice. 150 . factori controlabili. partenerul poate să creeze. Drept surse ale informaţiei despre partener pot să servească aparenţa externă. individul apărând ca purtător al unor roluri străine personalităţii sale sau ca un trişor cinic. "o secvenţă . care găseşte o analogie deplină între situaţiile de viaţă reală şi reprezentările teatrale. pentru a reda mai clar conţinutul conceptului de rol (fig. Manevrând aceşti factori. El priveşte membrii societăţii ca actori şi se preocupă de tehnologia conduitei de rol.19). Goffman foloseşte noţiunea de "faţadă" în analiza îndeplinirii rolului prin care înţelege mijloacele expresive standardizate care sunt folosite voluntar sau involuntar de individ în procesul îndeplinirii rolului. El distinge între "avanscena" interacţiunii (unde se petrece nemijlocit interacţiunea) şi culise. Biddle şi Thomas găsesc că există un element comun: înţelegerea rolului ca set de prescripţii care definesc conduita dezirabilă a poziţiei ocupate. fără să ne întrebăm dacă îşi ascunde intenţia adevărată? Goffman consideră că cercetătorul nu trebuie să aibă încredere în formele exterioare ale conduitei de rol. experienţa de intercţiune anterioară. partenerii de interacţiune aşteptând unul de la altul un acord între aceste elemente. In procesul interacţiunii sociale. unde are loc o activitate raportată la rol. Principalul pentru executantul rolului constă în a crea la alţii impresia că el îşi îndeplineşte corect rolul. pe care el şi~i poate dirija.etalon de acţiuni învăţate sau de fapte săvârşite de persoană în situaţia de interacţiune" (Sarbin. dar informaţia cea mai semnificativă despre partener se află în vorbele şi faptele lui.

De obicei. acţiunilor.. Dimensiunea verticală... iar Pi tatăl.o categorie de acţiuni sau sancţiuni. Elementele de intrare (Bn. Thomas. indiferent de clasele de conduită din care provin ele. Astfel. în 151 . cât şi prin setul claselor de conduită. Porţiunea esenţială a matricei o reprezintă ariile secţionate de pe orizontală şi verticală. setul subiecţilor se limitează la unităţile . conduitele unui agregat de indivizi.. atât prin setul persoanelor... etichetată Ci .. Acest segment poate varia în lărgime odată cu numărul persoanelor intrând în subsetul supus investigaţiei.. constă în clasele de conduită relevante.... 19..) sunt conduitele intrepretate de unităţile individuale ale setului de subiecţi.... Dimensiunea orizontală. El poate servi ca plan singular pentru a cuprinde multe descrieri particulare ale rolurilor persoanelor reprezentând: rolul individual. rolurile "altuia". Astfel..Pm reprezintă setul subiecţilor şi constă în poziţiile relevante ale persoanelor... C3 . Segmentul persoană-conduită Segmentul conduită c i n nm Fig.. ........ Segmentul persoanei este compus din ansamblul conduitelor manifestate de o singură persoană sau de un subset de persoane..cit) Matricea constă într-un set de conduite care sunt ordonate. op. P3 fiul...persoane înăuntrul unei singure unităţi sociale ample. segmentul persoanei poate consta în totalitatea prescripţiilor..... descrierilor făcute laolaltă.. De exemplu... Fiecare clasă de conduită este o categorie care include poziţia comportamentală individuală specifică......o categorie de evaluare.. evaluărilor. P2 mama.. ■ ■ Segmentul persoanei P.p ..Biddle şi E... C2 . etichetată Pi .. care sunt caracteristici ale conduitei tatălui sau ale tatălui şi mamei (ceea ce constituie subsetul părinţilor) sau ale conduitei fiilor şi fiicelor (subsetul copiilor).. Matricea relaţiilor persoane — conduită (după BJ... Din acest segment au proliferat. Ci poate consta într-un grup de prescripţii.. conduitele actorului ca partener al unui complex de roluri... B12 etc.....Setul de subiecţi Pi Cj P 2 Ps P 4 B3} B22 ...... sancţiunilor. setul total de subiecţi poate fi familia.-J..Cn.....

Segmentul comportamental constă în conduitele tuturor persoanelor luate împreună. corespunzător celui de al treilea criteriu. Conceptele de rol corespunzătoare primului criteriu sunt: diferenţiere.prescriptive. interdependenţa implică o relaţie determinată sau cauzată între conduitele sau compartimentele conduitei a două persoane. Potrivit celui de al doilea criteriu. clasificarea rolului prescriptiv al tatălui va include toate prescripţiile care sunt ocupate de tată. ci ca o categorie subiectivă: aşteptările de rol angajate în conduita de rol şi în condiţionările social . în sfârşit. Ei propun trei criterii pentru a infera existenţa relaţiilor dintre orice set de compartimente ale conduitei şi orice compartiment al persoanei: gradul de similaritate sau disimilaritate între compartimente. interne sau particulare. vorbi de combinarea unui segment al persoanei cu un segment al conduitei. De exemplu. Matricea discutată furnizează o schemă descriptivă. Se poate. în majoritatea cazurilor rolul este examinat în raport cu poziţia sau statusul individului. în sistemul familiei. desemnează seturi relaţionale ale persoanelor şi conduitelor. evaluarive (norme de evaluare a rolurilor în unităţile sociale). deschis . Probleme cum sunt C&IQ privind 152 . exactitate (când descrierea rolului este similara şi determinată de performanţa de rol şi de expectanţa de rol). Segmentul conduită . investiţiile. Relevanţa rolului este evidentă pentru psihologia socială. segmentul conduită ~ persoană poate consta în roluri individual . facilitând sau stânjenind una alteia performanţa.literatura de specialitate consacrată teoriei rolului. active (performanţele de ro! ale ansamblului actorilor în unitatea socială). Despre rol s-au elaborat mai mult sisteme teoretice înăuntrul psihologiei sociale şi îndeosebi o analiză funcţională a conduitei interacţionale.prescriptive. recompensa. Din acest segment emerg astfel de roluri: deschise sau publice. care pot fi plasate într-o singură clasă sau într-un set de clase de conduite. prescriptive (proprietăţi normative ale rolurilor în sistemul social selectiv). de sancţionare (sancţionările aplicate violării normelor din unitatea socială selectată). specializare. gradul de codeterminare sau interdependenţă pentru oricare două sau mai multe compartimente. al bărbatului. Cea de a patra categorie de termeni. consens. concept pe care însă autorii interacţionişti îl văd nu ca poziţie obiectivă a individului în sistemul relaţiilor sociale. autorii disting conceptele de conformitate. Aşa cum rezultă din analiza termenilor şi definiţiilor propuse de diverşi autori în raport cu conceptul de rol.persoană al matricei se clasifică în seturi selectate de clase de conduită. descriptive (concepţiile de rol înăuntrul unităţii sociale).istorice ale conduitei de rol. utilizată de Biddle şi Thomas. conduitele a numeroase roluri particulare (rolul mamei. astfel. Potrivit primului criteriu. oricare două compartimente ale conduitei sau ale relaţiei persoană . consistenţă.conduită pot fi reiaţionate cu altul pe baza similarităţii sau a lipsei similarităţii. adaptare. uniformitate. un criteriu operând în comun pentru similaritate şi determinare. al liderului etc).

învăţarea socială au fost puse în evidenţă prin utilizarea frecventă.Hyman. după Kelley.2. după M. Grupul de referinţă joacă un rol important. manifestarea criminalităţii în rândul minorilor. el desemnând grupul de persoane cu care individul se compară când îşi defineşte propriul statut. legate. Termenul de grup de referinţă a fost introdus de psihologul social american Hyman (1942). M. cu procesele perceptive. ca punct de referinţă. se detaşează două funcţii ale 153 . conştient sau inconştient. Autorul citat consideră că trebuie distins între calitatea de mebru al grupului actual şi grupul de referinţă ia care individul se raportează psihologic. mari şi mici.Kelley.Sherif. ea fiind larg utilizată pentru a explica fenomene cum sunt inconsecvenţele conduitei individului în condiţiile unui nou context social. Teoria grupului de referinţa O direcţie de exprimare a orientării interacţioniste o constituie teoria grupului de referinţă (reference group). primele fiind cele care provoacă individului năzuinţa de a fi primit în rândurile lor. o noţiune esenţială pentru înţelegerea proceselor formării montajelor sociale şi autoaprecierilor. orientându-se în raport cu valorile şi normele grupului respectiv. acesta nedorind să se numere printre membrii lor. cu procesele motivaţionale. Calitatea de grup de referinţă pot s-o aibă cele mai diferite formaţiuni umane: grupuri de apartenenţă şi grupuri externe. reacţia neunivocă a diferitelor straturi ale unui auditoriu la una şi aceeaşi comunicare parvenită prin rnass-media. pe de o parte. Grupul de referinţă desemnează. Newcomb. luarea deciziei individuale şi de grup.N. conflictele. pozitive şi negative.M. Grupul de referinţă a devenit. nu numai în formarea orientărilor sociale ale individului. dilema persoanei marginale. grupuri reale şi ideale. ci şi în aprecierea fenomenelor vieţii sociale şi în formarea unui tablou asupra lumii.Sherif (1969). Unul din neajunsurile metodologice ale teoriilor rolului social rezidă în subestimarea laturii de conţinut a activităţii persoanei. Grupurile de referinţă pot fi. Corespunzător. în scopuri interpretative. care îi serveşte individului ca standard sau sistem de apreciere a altora şi a sa şi ca sursă a formării montajelor şi orentăriîor lui de valoare.relaţiile de putere şi conducere. Rezultatul comparaţiei este o autoapreciere a statusuîui pe care Hyman o tratează ca variabilă dependentă. N. Majoritatea autorilor (M. a rolului şi a fenomenelor care intră în relaţie cu rolul. percepţia persoanei. în psihologia socială. şi pe de altă parte. 7.M. două tipuri de relaţii diferite între individ şi grup. în legătură cu cercetarea reprezentărilor persoanei despre statutul propriu în comparaţie cu statutul altor persoane. după T. T.Merton) înţeleg prin această noţiune grupul la care individul se raportează psihologic. R.Newcomb (1950).N. celelalte care provoacă individului tendinţa de a se manifesta împotriva lor.K. în sensul că autoaprecierea depinde de grupul luat ca punct de plecare.

Merton (1957).H. Cea de-a doua funcţie rezidă în capacitatea grupului de referinţă de a servi ca punct de plecare pentru comparaţii. când mobilitatea socială este ridicată şi. aşa cum observă unii autori. cu cele două direcţii ale sale . normativă şi comparativ-apreciativă (H. ci procesul interacţiunii simbolice dintre individ şi societate ca sistem de comunicări şi de relaţii interpersonale. în filosofia pragmatistă. orientarea interacţionistă. cu ajutorul cărora individul se apreciază pe sine şi-i apreciază pe alţii. interacţionismul acordă cea mai mare atenţie conduitei raţionale a omului. nu grupul de apartenenţă. deci. iar alţii (M. mai mult au generat probleme decât au dat răspunsuri. când individul ocupă în grupul de apartenenţă un statut scăzut şi se simte izolat. ca grup normativ de referinţă. alegerea de către individ a grupului de referinţă depinde de caracteristicile lui personale. interacţionismul simbolic se deosebeşte atât de behaviorismul clasic. funcţia de impulsionare a individului spre a tinde să devină membru al grupului de referinţă. Dar. aptă doar de a recţiona. asemenea behaviorismului. ci ca un participant activ la interacţiune. e mare şi posibilitatea individului de a-şi schimba statusul social şi apartenenţa de grup. care ar include atât grupul. Avându-şi baza teoretică.a pătruns în psihologia socială venind din direcţia sociologiei şi de aici specificul punctului ei de plecare: nu individul.Hardely. Noi contribuţii la teoria grupului de referinţă aduce R. Aşa cum am mai arătat.L. dintre motivaţia individului şi structura socială.H.Shibutani) disting şi o a treia funcţie a grupului de referinţă.K. Prima funcţie rezidă în a-1 obliga pe individ să urmeze standurile de conduită (normele de grup) stabilite şi ea se realizează dacă grupul este capabil să recompenseze indivizii pentru conformitate şi să-i sancţioneze pentru nonconformitate. care încearcă să determine condiţiile în care individul alege.Kuhn) propun în locul grupului de referinţă termenul de "categorie de referinţă". Unii autori (T. cât şi individul de referinţă sau "altul orientativ". ci un grup extern: când grupul de apartenenţă nu asigură un prestigiu satisfăcător membrilor săi. Noţiunea de "grup de referinţă" se constituie ca un instrument metodologic cu ajutorul căruia pot fi descifrate tainele mecanismului interacţiunii dintre poziţia socială a persoanei şi montajele ei sociale. El se 154 . ignorând sfera emoţională şi subconştientul. cât şi de neobehaviorism prin aceea că priveşte omul nu ca o "maşină psihologică". E.grupului de referinţă. 1952). care el însuşi alege.Kelley. previziunea cu privire la conduita individului în raport cu grupul de referinţă rămânând încă o problemă deschisă. cu toate că această noţiune pare a fi foarte productivă pentru cercetările empirice de psihologie socială. el va tinde să aleagă ca grup de referinţă grupul cu un status superior. acestea din urmă. apreciază şi reglează conduita prin comunicarea simbolică.teoria rolului şi teoria grupului de referinţă . Spre deosebire de psihanaliză.

pe fondul efectelor alienante ale progresului economic şi tehnic. autentice cu semenii săi. promotoare ale recentrării demersului filosofic pe analiza experienţei nemijlocite a conştiinţei umane şi pe reflecţia asupra condiţiei umane concrete. nelinişte. nu este dusă până la capăt şi aceasta din cauză că "accentul se pune numai pe o anumită latură a problemei ~ interacţiunea . cum am arătat pe tehnicile de condiţionare şi modificare. Ideea. incoerenţă. la toate aceste întrebări. dincolo de multitudinea funcţiilor şi rolurilor sociale. suspiciune. corectă prin ea însăşi. 8. crize. din exterior. să se apropie de ei. o nouă filosofie de viaţă şi o nouă cultură a relaţiilor interpersonale. ca o reacţie împotriva teoriilor behavioriste şi neobehavioriste. cotidiene. conflicte. 155 . să afle un sens integrator şi explicativ pentru acţiunile pe care le întreprinde? Ştie el să evite însingurarea. proprii societăţii contemporane. inferioritatea. să-i înţeleagă. care se vor inginerii sociale şi umane. superficialitate. Psihologia umanistă. intenţionalitatea şi libertatea umană. orientări sociale. Orientarea umanistă şi implicaţiile ei psihosociale Apărută în deceniul al şaselea. care tind să-i pulverizez personalitatea. îşi are. "socialul" însuşi (ca sistem al relaţiilor sociale existente obiectiv) rămânând în afara analizei. dată individului în experienţa lui de zi cu zi. că interacţiunea şi comunicarea sunt realitatea nemijlocită a relaţiilor sociale. de nesiguranţă. punând accentul pe aspectele cognitive ale comunicării: percepţii. să devină solidar cu ei? Se pot găsi nişte invarianţi emoţionali şi atitudinaîi pe fondul unei vieţi-mozaic. să stabilească contacte sincere. susceptibil să diminueze entropia vieţii individuale şi interpersonale. orientarea umanistă încercă să întemeieze o nouă concepţie asupra omului pornind direct de la variabila psihologică. Viaţa modernă este punctată de dezechilibre. care se vrea o nouă filosofie asupra omului. neîmpliniri. în condiţiile în care. Principala limită a interacţionismului constă în a interpreta "socialul" numai ca intercaţiune. a comportamentului. modele de reconstrucţie culturală a vieţii individului. care curge în ritm alert sau totul nu este decât tranzienţă. sursele teoretice în fenomenologie şi existenţialism. atât în viaţa personală cât şi în cea interpersonală? Psihologia umanistă încearcă să propună. se simţea nevoia revenirii la om şi la subiectivitatea umană. generatoare. sensul vieţii pentru el.pîaseză foarte aproape de cognitivism. să se regăsească pe sine. Ea înmănunchează mai multe tendinţe. de fapt. centrate. profunde.privită ca formă dată nemijlocit a socialului". afirmarea de sine. reuşeşte oare omul ca. De aici predilecţia pentru preocupări vizând omul în situaţie. în plan psihologic. tensiuni. la problematica vieţii personale. In aceste condiţii. un anumit proiect de reconstrucţie umană. Ea apare în contextul anumitor premise obiective.

J. perfecţiune. 1972) şi Cari R. bunătate.Berne. umaniştii zugrăvesc imaginea unui om eminamente pozitiv. conceptul de întâlnire.Severin. psihologii umanişti recurg la terminologii şi definiţii care amalgamează psihologicul cu eticul şi axiologicul. cu ecou în întreaga psihologie umanistă. între ei impunându-se însă numele lui Abraham Maslow (1970. spre afirmare de sine liberă şi spontană. o condiţie a împlinirii proprii. pe eliberarea potenţialului uman prin autoactualizare. să-1 accepte. holistă asupra omului. pătruns de bunătate şi spirit constructiv până în straturile sale profunde şi intime.şi de a-şi reorganiza conceptul de sine. cu accent pe unicitatea şi spontenaitatea fiinţei umane. Ei ne vorbesc de nevoi de bază şi metanevoi. bună. dar reprezentanţii acestui punct de vedere sunt mult mai numeroşi (F. bazată pe excesul de control asupra conduitei. tendinţă înnăscută şi tendinţă actualizantă. în straturile ei intime. De aici.L. deschide finalmente. Rogers consideră că omul nu este un sclav. Sensul însuşi al termenului de "umanistă" derivă din asocierea lui cu noţiunile etico-filosofice de bunătate.Shostrom). individualitate şi unicitate. cunoaştere de sine şi confesiune. El dispune de suficientă putere pentru a trata într-o manieră constructivă toate aspectele de viaţă care îi pot parveni în câmpul conştiinţei. Individul este capabil să se dirijeze el însuşi.Misiak. deschis şi dispus să-I înţeleagă. valoare. colaborare şi comprehensiune. al cărui punct maxim îl constituie tocmai trebuinţa de afirmare de sine. sine şi altul. Abraham Maslow dezvoltă o viziune totalitară. creaţie. toleranţă şi acceptare. naturalpozitivă. Psihologii umanişti dezvoltă o manieră de înţelegere similară asupra raportării omului la alt om. Natura umană este.1966.T. cum se ştie. normalul cu patologicul. autonomie şi autorealizare. Omul tinde spre creştere şi dezvoltare personală. modelul piramidal al evoluţiei graduale a nevoilor umane. distructivă. Ca actor implicat activ în schimbarea de sine. La rândul lui. constructivă şi nu rea. reflecţia filosofică cu optica religioasă.Termenul de psihologie umanistă îi aparţine lui Hadley Cantril. demnitate. Prezenţa lor constituie o componentă esenţială a existenţei sale.Harris. manipulativă. AJ. Punând la lucru tot acest arsenal terminologic. H. Şi enumerarea de termeni ar putea continua. E. Criticând behaviorismul pentru concepţia şi metoda lui constrângătoare.Sutieh. Charlotte Biihîer. Th. care. fericire. omului calea de acces spre plenitudine. 156 . să-i stimuleze. valori şi valorizare. după părerea sa. Lui Maslow îi aparţine. El posedă capacitatea de a experimenta conştient factorii inadaptării sale psihice -incongruenţa dintre conceptul de sine şi totalitatea experienţei sale . o păpuşă aflată la discreţia inconştientului ori a forţelor constrângătoare ale mediului şi ale instituţiilor. spontaneitate şi creativitate. demnitate. competenţă pentru schimbare şi terapie de schimbare. creştere psihologică şi dezvoltare. de autodeterminare şi autodezvoltare. ci o persoană aflată în procesul creării de sine.1973). exprimând nevoia de celălalt. E.Rogers (1951. calm şi linişte interioară. El este orientat spre ceilalţi.Cohen. individul îi schimbă implicit pe alţii.

profesori. Dimensiunile grupului variază de la 7 la 15 membri. deci. exprimându-se sincer. Se presupune că prin aceasta se stimulează creşterea competenţei persoanei în raport cu propriile motive. să capete abilitatea de a se deascoperi unii în faţa celorlalţi. se află metoda discuţiei. de educare a sensibilităţii faţă de problemele comune. demonstrând loialitatea în raport cu ceilalţi. Liderul nu apelează la experienţa anterioară a 157 . participanţii încearcă să se angajeze şi să înceapă o interacţiune. prin două modalităţi procedurale distincte : tehnica T-grupului şi tehnica E-grupului formulări prescurtate ale denumirilor de "training group" (grup de antrenament) şi. Partenerii observă interacţiunea şi învaţă din observarea şi discutarea proceselor de interacţiune care se derulează între ei. Parte componentă a teoriei dezvoltării grupului. acceptarea. respectiv. medici. sociologi. democratică. de încredere şi să constituie un model al conduitei dorite. strategiilor conduitei de comunicare a partenerilor.privit ea factor declanşator şi facilitator al actualizării şi creşterii personale. frustraţii. respectul. subsumând analizei colective fiecare secvenţă a intercaţiunii. fiecare manifestând faţă de celălalt o atitudine suportivă. Este ceea ce se încearcă la nivel de grup. Pe fondul acesta de încredere şi explorare intensă. apropiate cu ceilalţi. care. ci se îngrijeşte să asigure în grup o atmosferă deschisă. scopurilor. Se impune. de regulă. de a supune analizei membrilor însăşi această activitate. de a fi permisivi la cunoaştere şi de a se accepta şi tolera. tehnica T-grupului reprezintă un instrument de învăţare a relaţiilor umane. Şedinţele se ţin la anumite intervale. "encounter group" (grup de întâlnire). care însă nu oferă răspunsuri. Familiarizaţi cu obiectivele acţiunii în grup. Pentru a ajunge la raporturi calde. jurişti. centrată pe analiza proceselor de interacţiune dintre participanţi. pe de o parte. Grupul are un antrenor. admiterea pluralităţii situaţiilor interindividuale ar fi temeiul depăşirii dilemei egoism-altruism şi al construirii a ceea ce ei numesc o societate sinergetică. prin profesiunea lor. sincere. pe de altă parte. înţelegerea. menirea de a organiza activitatea în comunn a membrilor lui şi. La baza practicii T-grupului. facâridu-i pe aceştia mai alocentrici (orientări spre alţii). care este una antibirocratică. adică de însuşire a cunoştinţelor. înţelegerea motivelor. Aceştia pot fi administratori. prin procese de educaţie şi învăţare. capabilă să răspundă nevoilor fundamentale ale oamenilor. acţionează asupra altor oameni. psihologi. întâlnirea şi comunicarea cu celălalt. una din formele şi metodele de antrenament psihosocial. priceperilor şi abilităţilor necesare comunicării şi schimbării interpersonale. oameni care. un act de cultivare a relaţiilor interpersonale în vederea dobândirii tehnicii de a ne raporta la ceilalţi. toleranţa. trebuind să stăpânească o anumită artă a comunicării interpersonale. să devină mai alocentrld. care pot să varieze de la două zile la două luni. intenţii. de sprijin şi acceptare. oamenii trebuie ajutaţi. componenţii grupului observă atent conduita proprie şi conduita altora. conştientizarea obstacolelor interînţelegerii. încrederea reciprocă. formulată de Bennis şi Shepard (1965). T-grupul are. Reglatorul relaţiilor cu altul sunt intercunoşterea. nu se cunosc între ei.

înstrăinarea. Se crede că prin transferul modelelor de experienţă interacţională. Mai corect este să vorbim nu de boli mentale.crezând că astfel îl ajutăm să se elibereze de el. centrate pe readaptarea diverselor categorii de devianţă. se va obţine o creştere a indicelui de umanizare a relaţiilor sociale de ansamblu. Cum ar putea fi omul scos de sub presiunea acestor factori traumatizanţi? Psihologia umanistă consideră că pentru a răspunde la acesta întrebare nu trebuie să privim omul dintr-o perspectivă axată pe boală. Misiunea terapeutului ar fi aceea de a crea condiţiile valorizării de sine pozitive a pacientului . grupurile de intervenţie socială. electrofiziologie. în condiţii experimentale. eliberarea capacităţii existente deja în individ. legat îndeosebi de numele lui Cari Rogers. de fapt. interne. care pot fi soluţionate prin imaginea unui nou tip de relaţie între terapeut şi pacient. s-au dezvoltat variante particulare. cultivate în laborator. nu manipularea expertă a unei personalităţi mai mult sau mai puţin pasive. fiind generată nu atât de cauze organice. Modelele de conduită şi experienţă învăţate în laborator urmează a fi transferate şi implementate în situaţiile sociale naturale. Se creează. fiecare membru fiind informat.membrilor sau la experienţe din afara grupului. ci a elibera exerciţiul tendinţei interne. ci de un compex de factori psihosocioculturali: nesiguranţa. destinate analizei critice a problemelor vieţii sociale şi politice. pierderea sensului vieţii şi implicit. Dimpotrivă. de pildă. în analiză.prin mobilizarea tuturor resurselor şi potentelor lui 158 . grupuri centrate pe probleme ale relaţiilor dintre sexe şi ale vieţii de familie. neâncrederea în celălalt. De inspiraţie psihanalitică. care este mai importantă pentru el decât trecutul. sex. introdusă din exterior de terapeut. Disfuncţionalitatea vieţii concrete. Se pune accentul. considerat ca fiind competent pentru schimbare. astfel. prin legături inverse. destinat să rezolve problemele (antagonismele) generate de diferenţele de vârstă. Regula care stă la baza acestei relaţii constă. fizice. cu privire la modul cum interpretează alţii cele spuse de el. grupul de confruntare. caracterizate prin eliminarea inhibiţiilor. clasă. dar conceput să funcţioneze în baza unor principii care să depăşească psihanaliza. apartenenţă etnică. în următoarele: nu o modificare ex nihilo. pe ceea ce se petrece "aici" şi "acum". un set de noi norme de grup. ci de probleme umane. cum ar fi. ale relaţiilor dintre generaţii. după Rogers. trebuie să pornim de la ipoteza că omul posedă o minte funciarmente sănătoasă şi să punem accentul pe reconstrucţia experienţei lui prezente. rasă. electrochirurgie. participare şi deschidere la schimbare. grupul de întâlnire (E-grupul). compromiterea normalităţii psihice. patologia ei cotidiană este. o nouă cultură a interacţiunii şi comunicării umane. metapatologie. Nu trebuie nici să ne rezumăm la a scotoci în trecutul pacientului . care condamnă pacientul la dependenţă de terapeut. Pornind de la modelul T-grupului. grupurile de autogestiune. este centrat pe terapia intrepersonală şi pe dezvoltarea umană. ce dă prioritate tehnicilor de recuperare fundate pe tratamentul medicamentos. anomia.cum a procedat psihanaliza . Tocmai acesta este mecanismul învăţării în grup. somnoterapie. sentimentul de nerealizare. frustrarea.

Ceea ce nu se poate realiza decât pe calea înţelegerii empatice a ceea ce exprimă pacientul.sănătoase. a nevoii stringente de a proceda la schimbări cu caracter de ameliorare şi optimizare în mediul existenţial al condiţiei umane. de pildă. demnitate. ca expresie. ca tehnici pe care individul şi le aplică singur în faţa unui terapeut care tace şi ascultă cu căldură şi înţelegere "ca de la suflet la suflet". Grupul de întâlnire apare drept cadrul de practicare a unor experienţe de viaţă intensive. spre deosebire de alte orientări. bunătate. într-un fel. De aici. expresivă. desfăşurate rapid şi trăite profund. exprimate în concepte cu profundă rezonanţă etico-filosofică . în plan teoretic. în sfera unor multiple domenii de acţiune socială. Recuperarea omului în contextul reabilitării condiţiei sale de fiinţă umană. utilizându-se variate exerciţii interacţionale de angajare a individului ca realitate mentală. Doctrina umanistă se menţine în limitele strategiei microschimbărilor . umanizarea proceselor educaţionale. prin acumularea schimbărilor individuale şi interpersonale. unicitate. s-ar putea ajunge indirect şi la alte tipuri de schimbări sociale. încercând o apreciere de ansamblu a psihologiei umaniste. somatică şi afectivă. de data acesta. este pusă în slujba reorientării spre salvarea omului.pentru a facilita pacientului construcţia unui eu congruent cu experienţă. Ea se constituie. ci pe variabila emoţională şi pe comunicarea nonverbală. Totul în ipoteza că deblocarea sentimentelor inhibate se produce mai uşor când acestea sunt asociate cu împrejurări sugerate acţionai. cel puţin prin intenţiile sale. nu ne propune numai o teorie ameliorativă. concepute ca instrument de înlesnire a creşterii umane. ca şi grupul de antrenament. De remarcat că psihologia umanistă. Preocuparea aceasta pentru probleme majore ale definirii poziţiei omului în lume. secondată de ecouri şi aplicaţii. 159 . accentul cade nu pe variabila informaţională şi pe comunicarea verbală explicită. educaţionale. autodezvăluire. ca trăsătură distictivă faţă de concepţiie anterioare. creativitate. concură. confensare. spovedanie. creşterea eficienţei acţiunilor de comunicare şi cooperare. ce solicită competenţă socială şi umană. fi. directă. îndemnul la sinceritate. pasul înainte pe care îl face. nu doar evocate verbal. vom sublinia. cultural şi valoric propriu societăţii contemporane. formarea cadrelor de conducere.cum sunt cele de valoare. libertate . care.la nivel de relaţii familiale. Ceea ce aminteşte de tehnica psîhodramei şi sociodramei moreniene. a tuturor factorilor sociali şi culturali favorabili . prin procese de învăţare socială. ci şi o practică ameliorativă. cum ar. interpersonale şi de date individuale -crezând că.conferă psihologiei umaniste nota de doctrină care. la crearea unui nou mediu cultural al relaţiilor interpersonale. aceasta pare a fi crezul terapiei rogersiene. mai întâi. prin conştientizarea crizei modelului uman. Cu deosebirea că.

au contribuit la consolidarea mentalităţii ştiinţifice în psihologia socială şi la creşterea respectului faţă de studiile de atitudine. că atitudinea a dominat aria psihologiei sociale în trei perioade diferite de timp.S.1930. de alte concepte. exercitând o hegemonie mai îndelungată decât oricare alt concept.Thurstone. Pornind de la încercarea lui Fechner de a măsura senzaţia şi de la încercarea lui Spearman de a măsura inteligenţa. Era vorba de a măsura nişte fenomene . se produce pe fondul nevoii acute de realizare a diversităţii în contextul contactelor dintre diverse fracţiuni regionale. au provocat o reacţie de respingere din partea celor ce nu agreau spiritul matematic în psihologie. 160 . în anumite perioade de timp.L. apărată în Statele Unite ale Arnericii. aceste trei perioade.1939). Unii autori consideră conceptul atât de important încât definesc însăşi psihologia socială ca fiind studiul atitudinilor sau echivalează fiinţa umană cu aptitudinea de a forma şi a utiliza atitudini (K. caracterizată prin focalizarea interesului asupra structurii atitudinii. atitudinea. 2) perioada cuprinsă între anii 1950 . a cedat. drept urmare. către măsurarea atitudinaiă. chiar decât cel de grup. prin nota lor de orientare spre abstract şi cantitativ. conservatorismul politic.Trecând în revistă lucrările care se ocupă de cercetarea atitudinilor. cu toate că.Golu. Despărţite între ele prin interregnurile dominate. autorii menţionaţi dezvoltă o serie de modele de abordare scalară a atitudinilor. corespund următoarelor trei momente de înflorire a interesului pentru atitudine: 1) perioada cuprinsă între anii 1920 .1985). cu ponderi dominante printre celelalte concepte. centrată pe măsurarea şi şcolărea atitudinilor. într-un amplu studiu de sinteză. locul altor subiecte. Scările de măsurare a atitudinilor. dominată de interesul pentru studiul schimbării de atitudine. de pildă. religiozitatea. se va putea obţine consensul opiniei publice ca factor ce insuflă direcţie energiilor sociale. dinamica grupurilor (între anii 1935 . la care ne vom mai referi în capitolul de faţă. Perioada măsurătorilor de atitudine este ilustrată de o serie de nume devenite clasice în psihologia socială . L.autori ai unor tehnici de măsurare a atitudinilor care au mai fost prezentate şi analizate în literatura noastră de specialitate (P. 3) perioada cuprinsă între anii 80 . atitudinile eronate vor fi corectate şi. exprimate în termeni de tendinţă sau înclinaţie socială.90. motivaţi de presupoziţia optimistă că de îndată ce atitudinile vor fi identificate şi măsurate.stările subiective -în raport cu care ştiinţele naturii (ştiinţele fizicii) ofereau prea puţine indicaţii.9. In intervalele care separă aceste perioade. etnice şi clasiale. cum ar fi. Mc Guire (1986) consideră.Bogardus. cogniţia socială. fără a înceta să conteze ca obiect al preocupărilor ştiinţifice. care am trecut pe primul plan.1960. totuşi. Psihologii sociali se angajează în operaţia intensivă de măsurare. prejudecăţile etnice. Orientarea. numită şi "prima din cele trei vârste eroice ale cercetărilor atitudinale''. Orientarea către studiul atitudinilor Conceptul de atitudine ocupă o poziţie importantă în spaţiul de preocupări al psihologiei sociale. alternativ.Goldstein.Lickert . impunându-se. R.E.1974).1957). (în cursul perioadei 1965 .

care au dominat mai mult 161 . modelele răspunsului unidimesional). deoarece. după expresia lui Mc Giure. deficienţa de bază a acestor inovatori ai scalarii atitudinilor din anii '20 . au putut şi ele să contribuie la declinul orientării respective. cum ar fi ateismul. către sfârşitul anilor '30. că există. Faptul că membrii fiecărui grup împărtăşesc structura mentală ale cărei forme disting grupurile între ele nu exclude existenţa variaţiei intragrupale la nivelul acestei structuri modale. care se fac îndeosebi către sfârşitul acestei perioade. într-un fel. care ocolea problema măsurării. dacă reprezentările colective se referă mai ales la fenomenul de omogenitate din interiorul grupului şi la contrastele dintre grupuri. în contradicţie cu popularitatea câştigată de fenomenul de asemănare sau chiar de identitate a formelor psihologiei colective. se produce. Dar. criterii interne (omogenitatea evaluărilor judecăţilor. Lucrările consacrate scalarii diferenţelor atitudinale ale indivizilor vin. Una din direcţiile măsurătorilor din această primă perioadă a constituit-o testarea relaţiei de corespondenţă dintre atitudine şi acţiune. scările de atitudini ofereau o varietate de soluţii şi proceduri ingenioase. de a deveni un câmp ornamental interesant mai degrabă prin el însuşi şi nu un mijloc de finalizare a făuririi teoriei sociale.Depăşind empirismul de duzină. ostilitatea rasială. larg utilizate şi în prezent. aşa cum apăruseră ele în operele lui Durkheim şi Wundt. atât în interiorul grupului. radicalismul. comutarea interesului de la măsurarea statică de atitudine la procesele de grup. Unele tendinţe de supraelaborare şi de cuantificare excesivă. totuşi. în scopul unei mai bune identificări şi manipulări a variabilelor. S-a produs o sensibilizare a specialiştilor în raport cu necesitatea introducerii măsurii cantitative în cercetările psihologice şi psihosociale.'30 a constat în încercarea de a măsura variabilele individuale izolate. cum arată adeseori Mc Guire. corelaţia itemilor separaţi cu întregul. în vederea validării instrumentului de măsurare. pentru determinarea diferenţelor individuale sub forma unor dimensiuni atitudinale specifice. O complementaritate a celor două direcţii se pare. fac dificilă utilizarea instrumentelor de către cei neiniţiaţi riguros şi împovărează cercetarea cu proceduri analitice lungi şi intimidante (Mc Guire). Ca răspuns la tendinţa cercetărilor axate pe măsurarea atitudinilor de a deveni un scop în sine sau. Scorurile corelaţionale scăzute obţinute. chiar dacă mulţi autori au continuat să opteze pentru teorii bazate pe ipoteze greoaie. stârnind îndoieli cu privire la valoarea măsurării. în acest caz. fără să se ia în considerare necesitatea scalarii simultane a mai multor variabile şi a relaţiei dintre ele. altele fac uz de criterii exterioare (corelaţia diferenţelor individuale de atitudine cu variaţia acţiunilor în raport cu obiectul judecăţii). reprezentările diferenţelor atitudinale individuale se concentrează asupra variabilităţii atitudinilor. în contrast cu implicarea primelor măsurători de atitudine în determinarea cantitativă a aspectelor practice ale unor probleme sociale controversate. Aceasta. cât şi la contrastele dintre grupuri. care face ca membrii unui grup să se distingă între ei. In timp ce unele abordări scalare utilizează.

Patty. Măsurătorile de atitudine. Urmărirea dinamicii grupului mic. căutând să promoveze o ştiinţă psihosocială distinctă. interesate în a descoperi cum pot fi înţelese. Prin intermediul unor specialişii . a fost transplantat în S. manipulate şi controlate situaţiile sociale. cercetările cu indici mutipli (Adorno. Scwartz. unde a proliferat sub forma a numeroase cercetări (Allporî. în speţă cele axate pe dinamica proceselor de grup. influenţa socială. în schimbare se deschide prin încercarea lui Hovland (1949) de a descrie eficienţa persuasivă a variabilelor procesului de comunicare în îndoctrinarea soldaţilor S. totuşi. interactive (cercetările lui Bechteerv). validarea internă şi externă (Cook. conformitatea. motivaţia.de două decenii arena psihologiei sociale. cum sunt împărtăşirea normelor de grup.când specialiştii americani începeau să-1 privească cu mai puţin interes. K. Campbell. datorită unor factori similari cu cei ce au dus la reducerea interesului pentru măsurarea atitudinilor ■ excesul de clasificare conceptuală. stilul de conducere. păreau să nu mai corespundă nevoilor practicii sociale a anilor '40. Deşi nu mai apare în prim plan. Campbell. productivitatea. reţelele de comunicare. diferite categorii de populaţie. moralul. devenită acum temă predilectă a cercetării psihosociale. în primul rând prin fundamentele ei teoretice. în raport cu realitatea socială. interesul pentru măsurarea atitudinilor continuă.U. îmbrăcând. Dashiell). orientarea către dinamica grupurilor a început şi ea să cunoască o descreştere de entuziasm. sofisticarea metodologică. la început. să subziste sub diferite forme dincolo de anii '30: studiul structurii latente.Lewin. Sechrest. conducere. în mişcare.. Era studiilor consacrate urmăririi diacronice a atitudinilor. Cercetările de dinamică a grupurilor au apărut mai întâi pe continentul european. Constituită în ordinea unei interacţiuni sui-geneiis între realizările psihologilor sociali de pe continentul european şi ale celor de pe continentul american.1959) scalograma lui Guttman şi abordarea de tipul teoriei datelor a lui Coomb. 1979). puterea. Curând însă.Sherif. Frenkel . Se studiază influenţa socială care. specialiştii din ţările europene încep să se manifeste critic faţă de modelul american al dinamicii proceselor de grup.Brunswick.M. coeziunea.1966). după cum am văzut. rafinamentul complicat al unor termeni cum sunt cei de coezivitate.A. putere.1983 ). s-a concretizat.A. competiţia.Heider . Levinson. măsurarea noncreativă (Webb.modelul acestor studii centrate pe dinamica grupurilor. pasiv (cerecetăriîe lui Mayer Moede) şi apoi asupra efectului grupurilor zise "calde". fiind apoi returnat psihosociologilor europeni într-o perioadă . teoria acţiunii raţionale (Cocioppo. cooperarea. Sandford 1950). statice şi limitate la trecerea în revistă a situaţiei existente şi a modului cum percep şi simt. canalizându-şi preocupările către studiul schimbării de atitudine. structura grupului. forma studiilor asupra efectului psihologic al coprezenţei grupului "rece".către sfârşitul anilor '60 . în studiul unor priobleme specifice. cât pentru schimbarea atitudinilor şi comportamentelor. F. 162 . (Lazarsfeld. nu atât pentru măsurarea. prin intermediul comunicării persuasive.U.

care se va dezvolta în anii '80 . realizate prin intermediul mass-media. manipulate însă atent în situaţii experimentale ingenios imaginate. iar datele obţinute sunt tratate cu ajutorul statisticilor inferenţiale şi al analizei de variaţie (Mc Guire. Cea de a doua domină anii '60 şi este reprezentată de Festinger şi de grupul său de la Minessota/Standford. de o oarecare artificialitate şi superficialitate. Prima subperioadă predomină de-a lungul anilor '50 şi este reprezentată de Hovland şi de grupul său de la Yale. testarea predicile! interacţionale. care se va axa mai degrabă pe analiza structurii atitudinilor decât pe schimbarea lor.urmăreşte schimbarea cogniţiei. "sursa efectelor de credibilitate. abordarea convergentă a schimbării de atitudine suferă de un anumit eclectism. cum observă cu îndreptăţire Mc Guire. schimbarea de atitudine ca factor inductor de efecte acţionale întârziate. atitudinii. Stilul divergent de abordare a schimbărilor de atitudine îşi are originea în modelul disonanţei de grup al lui Leon Festinger şi el se alpeacă asupra unor variate fenomene atitudinale cum sunt: expunerea selectivă la o informaţie de confirmare a atitudinii. reajustarea postdecizională a atitudinilor. Mc. Devine însă dificilă. Guirre consideră că în cadrul acestei perioade pot fi identificate două subperioade: decada stilului convergent şi a celui divergent în abordarea schimbării atitudinilor. comportamentului. dinamistă . decât de la fenomenul observat. în condiţiile acestui stil. cu puţine variabile independente. utilizându-se acesta teorie pentru a explica o mică parte a covariaţîei unei întinse varietăţi de reiaţii. mai degrabă. cum ar fi impactul atracţiei "riscului". deşi se concentrează asupra unor probleme valoroase. lipsa generalităţii atîtudinal-intersituaţionale şi mai ales corelaţia atitudine -acţiune scăzută sunt factori care au dus la diminuarea entuziasmului pentru 163 . generată de frecvenţa studiilor de schimbare a atitudinii. Fiecare din cele două stiluri dezvoltă o viziune care lasă în umbră o anuuaia parte a realităţii psihosociale. 1983).De aici necesitatea unui stil sistemic în abordarea atitudinilor. variabilele dependente fiind măsurate de regulă pe o scară dihotomică. Ea utilizează o gamă largă de noţiuni explicative. îndeosebi a unor astfel de mijloace tehnologice cum sunt televiziunea şi radioul. getsalistă. Revenirea în această perioadă. efectele unui sprijin contraatitudinal. s-a produs după interludiul cogniţiei sociale. O anumită saturaţie. Abordarea convergentă reuneşte un spectru larg de orientări teoretice -asociaţionistă. interpus între etapele a doua şi a treia ale cercetărilor de atitudine şi eşalonat pe o durată de 20 de ani (1965-1985). Accentul se pune pe procesele de informare-comunicare. care să poată cuprinde convergent fenomenele de explicat şi se preocupă de măsurarea atentă a variabilelor dependente: fiecare factor inclus în cercetare este tratat în condiţii multiple.şi încearcă să cuprindă un număr cât mai mare de variabile independente relevante. psihanalitică.'90. Cercetarea se face în baza unor designuri simple. Se porneşte. Dar. de la o serie de ipoteze divergente generatoare ale strategiei de elaborare a teoriei. la studiul atitudinilor.

care permite observatorului să aleagă dimensiunea sub care percepe persoana . atunci când intervine hiperfuncţionarea celor două mecanisme. în primul caz. Prin mecanismul inferenţei. în speţă cu studiul încodării selective a proceselor informaţionale. alese experimental. funcţionând. asupra capacităţii persoanei de a face faţă complexităţii ambianţei sensibile. iar în cazul al doilea. cu privire la orientarea spre studiul cogniţiei sociale. Cea de a doua constă în încercarea de a construi. la supraelaborarea datelor ei. afective.stimul. pe care am făcut-o în lucrări anterioare. Aceste tipuri de studii asupra cogniţiei sociale. care prevedea o conceptualizare a persoanei în termeni de schimbare de atitudine. Cercetările arată că subiectul observator. Prima implică operaţia de extragere a unei mici proporţii din informaţia conţinută în experienţa perceptiv-senzorială şi încercarea de a subsuma acesta informaţie unor categorii cognitive preexistente. o abordare de tipul răspunsului liber alternativ. în continuare.sporind relevanţa lor. prima evită dezorientarea provocată de supraâncărcarea informaţională. care pun accentul pe atribuirea de sens. căruia i se prezintă informaţiile despre mai multe trăsături.inferenţîală. abordarea inferenţială se concentrează mai degrabă asupra mărimilor de ieşire ale cogniţiei sociale. care poate să ducă la suprasimplificarea realităţii şi. pe informaţia conţinută în experienţă. în ambele cazuri. prin care se descrie o oarecare persoană -stimul ipotetică.cognitive.reprezentaţională. respectiv. prin restrângerea la cuantumul informaţiei necesare relevante. Cercetările asupra ramificaţiilor cogniţiei sociale depăşesc acest 164 . integrează elementele acestor informaţii într-o impresie evaluativă generală. prin depăşirea setului informaţiilor selectate şi continuarea procesului de elaborare a relevanţei lor.reprezentaţională se ocupă mai mult cu mărimile de intrare ale cogniţiei sociale. condensatoare ale cogniţiei şi cea social .stimul. cea de-a doua leagă reprezentarea cu alte modele . Atunci când se utilizează. Prin simplificare. Vom menţiona însă cele două tendinţe sau ramuri ale ei. aceasta aflându-se în legătură strânsă cu atitudinile. Ea nu este însă scutită de riscul unor distorsiuni şi erori. astfel. în plan metodic. în vreme ce abordarea social . Ceea ce împientează. se constată că observatorul produce parcă informaţii în raport cu ceea ce este izbitor în perceperea persoanei . realitatea.investigarea schimbării atitudinilor. opuse dar mutual complementare. rezervă acesteia rolul de receptor pasiv ai informaţiei în cadrul comunicării persuasive emanând de la o sursă externă. simplificându-se. încorporând ipoteze adiţionale în realitatea supusă cogniţiei. adică asupra decodificării selective a informaţiei. acţionale . cea social .. pe integrarea informaţiei au contribuit la pregătirea abordării structurale a atitudinilor. creând terenul pentru mişcarea în favoarea cogniţiei sociale. cu accent pe aspectele reductive. Modelul propus de şcoala de la Yale a lui Hovland. Nu vom relua aici discuţia. Cogniţia socială implică atât mecanismul reducţiei cât şi mecanismul elaborării informaţiei receptate. cu accent pe aspectele de elaborare cognitivă.

atitudinile în interiorul persoanei totale. efectul socratic al cercetării probabile. se obţine efectul de modificare de atitudine autoindusă. generalitatea. modelul analizei bazal-periferice. care sunt nişte predicatori mai buni ai schimbării de atitudine decât sunt argumentele asimilate din mesajul de comunicare. diferenţierea. pe de o parte. în procesul comunicării. alegerea căii de urmat fiind determinată de factori dispoziţionali şi situaţionali. la trei niveluri: structura atitudinilor individuale. din punct de vedere psihosocial: modelul analizei atribuţional .activă a persoanei care. ci şi opunând argumente şi generând argumente. proprii. având drept copmponente relaţiile expectanţă . apărute ca răspuns la comunicarea persuasivă. constând în raportarea obiectelor atitudinilor la spaţiul semantic (poziţiile dimensionale) ale unor judecăţi apreciative şi distingerea obiectelor atitudinii în funcţie de astfel de dimensiuni cum ar fi complexitatea. model marcat însă de o limită importantă şi anume procedura lungă pe care o implică (Se cere subiectului să estimeze fiecare determinare a obiectului şi a conduitei faţă de fiecare din scopurile sale multiple evaluând fiecare atractivitate a scopului. asupra modului în care atitudinea poate fi schimbată nu prin prezentarea de noi informaţii din exterior. Privitor la primul nivel structural. unitatea. până ce persoana determină care dintre alternative are o mai mare utilitate subiectivă sau valoare expectată). structura internă. pe integrarea informaţiei şi pe ramificaţiile sociognitive. utilitate maximizatoare. sistemul atitudinilor. Aşa se explică. prezintă interes.valori. 165 . Toate aceste tipuri de studii asupra cogniţiei sociale.scop. formulează răspunsuri cognitive. implicând. care pun accentul pe artibuirea de sens. Comunicările pot să modifice atitudinile fără ca elementele lor informaţionale să fie asimilate. înţelegerea structurală a atitudinilor se manifestă. Persoana răspunde la comunicarea persuasivă nu numai receptând şi absorbind argumentele ei. Procesele informaţionale. iar oamenii nu sunt întotdeauna conştienţi de bazele atitudinilor lor sau de lipsa unor atitudini organizate. prelungită până în zilele nostre. centralitatea. instrumentalitate . ei prin manipularea caracterului izbitor al informaţiei pe care deja o posedă persoana: se utilizează metoda socratică a întrebării persoanei privind poziţia ei asupra problemei relatate. permeabilitatea. modelul analizei dimensionale (însăşi definiţia uzuală operaţională a atitudinii se face în baza acestui model: atitudinea este un răspuns situând un obiect al gândirii de-a lungul unei dimensiuni a judecăţii).model. după Mc Guire (1986). Ele propun o reconceptualizare receptiv . pro şi contra. integrând produsele printr-o anumită "algebră cognitivă" (de tip aditiv sau obişnuit).evaluative. organizarea. multiplicând determinările prin atractivitatea pentru fiecare scop. relevarea componentelor. de care vorbeşte Mc Guire. abordarea structurală. incluziunea. pot să evolueze pe căi diferite. repetând procedura pentru fiecare opţiune. au pregătit terenul trecerii la cea de a treia etapă a studiului de atitudine. probabil.

Mc Guire consideră că. testâdu-se relaţia ipotetică dintre ele. c) când obiectele multiplu corelate ale gândirii sunt proiectate pe dimensiuni multiplu corelate ale judecăţii. aduc temeiuri eronate pentru opiniile lor. care însă este limitată. conduita este determinată mai degrabă situational decât dispozitional. se observă uşoare creşteri sau descreşteri ale simpatiei faţă de el. exprimă opinii diferite asupra aceleiaşi probleme uşor modificate ca formulare. porneşte de la ideea că oamenii dispun de o ideologie organizată care le permite să acţioneze în acord cu orientări dispoziţionale largi. cum observă cu justeţe Mc Guire. pe de altă parte. relevarea componentelor de suprafaţă.profund înrădăcinate ale atitudinilor. cea mai completă şi mai semnificativă din punct de vedere psihosocial. cu sistemul comportamental al personalităţii. în fapt.atitudinal al persoanei faţă de un obiect intră în relaţie. se utilizează măsurători funcţionale pentru testarea modelului mediei ponderate al "algebrei cognitive": o măsură de tip scalar. înăuntrul atitudinilor. adevăr. persistente peste timp. Cel de al treilea nivel structural readuce în discuţie aspecte ale unor probleme clasice ale psihologiei sociale: felul în care sistemul afectiv . în cazul al doilea. indiferenţă. Corelaţia dintre excesul de informaţii despre obiect şi nivelul simpatiei faţă de el este modestă: când persoana achiziţionează noi informaţii pozitive sau negative despre obiect. dar sunt şi larg independente (factorii care sporesc comprehensibilitatea mesajului intensifică impactul afectiv al mesajului. aduc argumente care susţin opinii contrare. Privitor la primul aspect. ceea ce se reflectă în faptul că. exercitate. pe de altă parte. cu intervale de situare a obiectelor atitudinii pe dimensiuni. Cu toate acestea. stabile. de îndată ce presiunea influenţei sociale a fost îndepărtată. Privitor la cel de al doilea nivel structural. care rezistă procedurilor de influenţare socială. minciună. când sistemul de atitudini legat de un singur obiect al gândirii este raportat la mai multe dimensiuni apreciative. frecvent. îl afectează. b) când un singur obiect al gândirii este proiectat pe dimensiuni multiplu corelate ale judecăţii. pe măsură ce 166 . prin comunicarea persuasivă şi. dar care pot fi uşor repuse în acord cu componentele bazaîe. Informaţia autogenerată modifică în mai mare măsură impactul afectiv decât cea dintr-o sursă externă). de pildă. uşor de schimbat. cu sistemul informaţional şi. In primul caz. sistemul de atitudini poate fi exprimat ca set de obiecte propoziţionale ale gândirii proiectate pe o dimensiune comună a judecăţii scalate probabilistic: dezirabiîitate. nu au argumente pentru opiniile pe care le exprimă. care se manifestă în credinţe şi conduite specifice. dacă mai multe obiecte ale gândirii sunt proiectate pe o singură dimensiune a judecăţii. cercetările arată că între cele două sisteme există o corespondenţă. Cea de a treia modalitate de exprimare a structurii. structura poate să apară în unul din cele trei moduri: a) ca interrelaţie sistemică. ceea ce denotă că ele se află în legătură. pe de o parte. oamenii declară că nu au opinii în legătură cu unele probleme care.

că există o legătură între sistemul atitudinal şi cel acţionai . permite ca fiecare variabilă să varieze natural. abordarea mai multor subdimensiuni ale fiecărei dimensiuni împărtăşite interpersonal.1979) arată că intenţia comportamentală poate fi mai uşor prezisă dacă luăm în considerare nu numai inferenţele persoanei în jurul obiectului evaluării atitudinale. care se manifestă însă numai în anumite condiţii şi cu o mărime a covarianţei redusă (Atitudinea afectează acţiunea. permite legatari cauzale bidirecţionale. supune datele timp-serie unei analize cauzale. deplasarea accentului de la măsurarea intenţiilor comportamentale la măsurarea comportamentelor actuale. fapt care va permite să se detecteze căi multiple de influenţă între variabile. 'Cercetările (Fishbein. feedbackuri inelare. de asemenea. . Aşa cum arăta Mc Guire. să devină evident. iar conformarea indusă comportamental modifică gradul de internalizare a atitudinilor). cercetările arată. ca dimensiuni ale atitudinii. plasarea măsurării fiecărei subdimensiuni în contextul unor niveluri comparabile de determinare situaţională.timpul trece. semnificativi pentru el. în cursul perioadei în care ne aflăm. Aprofundarea studiilor metodologice şi perfecţionarea instrumentului de măsurare a atitudinii şi acţiunii au dus. devine necesar un stil sistemic de cercetare. consideră că trebuie să se comporte faţă de obiect. afect şi acţiune. caracterizat prin aceea că : introduce mai multe variabile în design-ul de cercetare.comportamental. pentru ca progresul în clarificarea corespondenţei dintre informaţie. descreşterea simpatiei intră într-o corelaţie uşoară cu uitarea informaţiei despre el. Este vorba despre: utilizarea unor itemi multipli. reale. în ultima vreme. Cât priveşte cel de al doilea aspect. ci şi inferenţele persoanei în jurul felului cum alţii. totuşi. la sublinierea existenţei unei legături mai strânse între cele două sisteme.

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful