Professional Documents
Culture Documents
ESEU ARGUMENTATIV
COABITAREA
Coabitarea înlocuieşte mariajul, fiind privită ca prima experinţă de trai în comun pentru
tineri şi tinere.
Nu sunt mulţi cei care ştiu că sunt, conform cercetărilor, trei tipuri de persoane care
coabitează: cei care tind către căsătorie, cei care aleg concubinajul ca o alternativă temporară
şi cei care decid să convieţuiască astfel ca o alternativă permanentă la căsătorie.
Trebuie cunoscute motivele pentru care cuplurile coabitează, iar acestea ar putea fi:
sentimente “anti-căsătorie”, declinul autorităţii, evitarea, conformitatea, convenienţa,
angajamentul, compatibilitatea, economia, evadarea din problemele cotidiene, expectaţiile,
teama de respingere sau de pierdere a partenerului, răzvrătire, rit de trecere către perioada
adultă, idila, existenţa unor relaţii intime, stabilitatea, schimbarea valorilor, judecăţile.
În cadrul unui studiu printre tinerii din universităţi, s-au descoperit patru tipuri de
coabitanţi, iar în urma acestui fapt a fost realizat un fel de rezumat al tipurilor de relaţii.
Acestea sunt: relaţii de tip “acoperiş”, de emancipare, de convenienţă şi de testare.
Este admis că există curente culturale şi sociale largi, care fac acest fenomen de
coabitare foarte atractiv pentru tineri. Coabitarea pare să nu dispară atât de uşor.
Johnson (1996) estima că 30 – 40% dintre studenţi coabitează în timpul facultăţii. Cei ce
trăiesc în concubinaj au dreptul să decidă singuri dacă aleg această formă de convieţuire şi
rămâne la aprecierea fiecăruia dintre noi dacă suntem sau nu împotriva acestui lucru.
IPOTEZĂ: Majoritatea tinerilor afirmă că este o idee bună aceea de a convieţui cu o persoană
înainte de căsătorie.
Pentru adulţii tineri din ziua de azi, a locui împreună pare o buna modalitate de a
beneficia de câteva dintre avantajele mariajului şi de a evita riscul divorţului. Cuplurile care
convieţuiesc îşi pot împărţi cheltuielile şi pot învăţa mai multe unul despre celălalt. Pot afla
dacă partenerul lor are tot ceea ce trebuie pentru a se căsători. Dacă lucrurile nu merg,
despărţirea este uşor de înfăptuit. Cuplurile de acest fel nu trebuie să ceară permisiune legală
sau religioasă pentru a încheia relaţia. Nu în mod surprinzător, tinerii adulţi sunt în favoarea
coabitării.
Ca scop al schimbării sociale probabil că cel mai mult putem spera la limitarea
coabitării la modalităţi care să reducă la minimum efectele negative asupra mariajului.
Coabitarea promovează regula fidelităţii liber consimţite, cu o oarecare mai mare putere
decât căsnicia, iar avantajele acestora fiind, după opinia specialiştilor (Voinea, 2005, p. 137),
următoarele: satisfacţie sexuală sporită, nivel ridicat de trai, posibilitatea realizării
compatibilităţii. Dezavantajele principale ar putea fi: dezinteresul arătat pentru reproducere,
limitarea prematură a experienţei întâlnirilor, copierea împărţirii rolurilor la parteneri după
modelul familiei tradiţionale.
Multe coabitări au viaţă scurtă, în general aceasta variază de la un an sau puţin mai mult
de un an şi se termină prin destrămare sau căsătorii. (Prună, 2007, p. 87).
Există oare principii pe care tinerii să le urmeze când se decid să locuiască împreună?
În acest sens, pentru început, putem afirma că din cauza faptului că bărbaţii şi femeile
diferă oarecum în strategiile de selectare ale partenerilor, precum şi în cele de tip sexual,
concubinajul are sensuri diferite pentru fiecare. Femeile tind să-l privească ca pe un pas către
un eventual mariaj, în vreme ce bărbaţii îl consideră mai mult o oportunitate sexuală fără
implicare majoră pe termen lung.
Adunând ceea ce cunoaştem despre coabitare şi efectele sale, din cercetările recente din
ştiinţele sociale, am enumerat câteva principii referitoare la concubinaj, care par mai mult să
promoveze sau, cel puţin, să nu diminueze valabilitatea relaţiilor de lungă durată pentru
cupluri.
Aceste principii nu sunt neapărat “lege”, în ceea ce priveşte subiectul de faţă, dare le
sunt în concordanţă cu ceea ce există şi par să-i ajute pe tinerii adulţi – care nu au fost
niciodată căsătoriţi – să evite pierderile dureroase în dragoste şi să-şi întemeieze relaţii de
lungă durată şi căsnicii (Băran, 2004, p. 86).
Limitaţi coabitarea la cea mai scurtă perioadă posibilă. Cu cât locuiţi mai mult cu
un partener, cu atât e mai posibil să se instaleze o tendinţă de implicare mai scăzută, opusul a
ceea ce se cere la un mariaj reuşit.
Nu coabitaţi dacă sunt implicaţi copii. Copii au nevoie şi trebuie să aibă părinţi care
sunt dispuşi să trăiască împreună o viaţă. La cei ce se află în concubinaj se înregistrează o rată
mai ridicată de despărţire decât la părinţii căsătoriţi, iar efectele destrămării relaţiei pot fi
devastatoare şi adesea de lungă durată.
În America, în cercetări recente la nivel naţional, aproape 60% din elevii de liceu au
indicat că “sunt de acord” sau “aproape de acord” cu afirmaţia: “este de obicei o idee bună ca
un cuplu să locuiască împreună înainte de căsătorie, pentru a afla dacă partenerii săi se înţeleg
cu adevărat”. Şi aproape trei sferturi dintre elevi, uşor mai multe fete decât băieţi, au afirmat
că: “un bărbat şi o femeie care locuiesc împreună fără a fi căsătoriţi” fie “experimentează un
stil de viaţă care merită încredere” fie “aşa consideră ei şi nu-i afectează pe cei din jur”
(Băran, 2004, p. 87).
Spre deosebire de divorţ sau naşterea unui copil de către mame necăsătorite, tendinţa
de coabitare nu a inspirat comentarii publice sau critici vehemente. E greu de crezut acest
fapt. Însă a trăi în păcat a fost considerat imoral. Pe vremuri, femeile care ofereau servicii
sexuale şi de îngrijire a locuinţei unui bărbat, fără a beneficia de avantajele unei căsătorii erau
considerate naive şi sortite definitiv pierzaniei. Existau asemenea cazuri, iar bărbaţii aflaţi în
această situaţie erau priviţi dezaprobator.
Astăzi, vechea imagine a coabitării pare încă un alt exemplu de normă victoriană
represivă. Cea nouă este aceea conform căreia coabitarea reprezintă o abordare progresistă a
relaţiilor intime. Cât de libere sunt femeile de presiuni sociale pentru a se căsători sau cât sunt
de stigmatizate dacă nu fac aceasta? Cât de liberi sunt astăzi oamenii să practice o varietate de
aranjamente alese de ei înşişi?
Relaţia de convenienţă este ace relație convenabilă, din punct de vedere economic. Intenţia
este de a împărţi cheltuielile pe jumătate.
Relaţia de testare este o modalitate de a “încerca apa” înainte de a se arunca în ea. Ei vor
sau cred că vor să se căsătorească. Vor să vadă dacă sunt compatibili, exersând mariajul
Cele mai multe dintre motivele pentru care trăiesc în concubinaj cuplurile ar putea fi:
“<Până când moartea ne va despărţi> a fost înlocuit cu <atât cât sunt fericit>”
reprezintă uneori un adevăr dureros.
Iubirea este hrana sufletului. Aşa cum alimentele hrănesc trupul, aşa şi iubirea
hrăneşte sufletul. Când trupul nu primeşte alimentele necesare el devine slab. La fel se
petrec lucrurile şi cu sufletul. Dacă nu beneficiază de iubire, el devine slab şi se poate
îmbolnăvi (Osho, 2006, p. 21).
E mai puţin probabil să se căsătorească cu partenerul lor actual.
Au mariaje mai nefericite.
Sunt mai predispuşi la divorţ . Relaţiile de acest tip însoţesc concubinajul: dicţionarul
Webster defineşte coabitarea “a locui împreună ca soţ şi soţie”. Dacă concubinii locuiesc
împreuna “ca soţ şi soţie”, a întreţine relatii sexuale intime reprezintă un fapt implicit.
Sunt mai tentaţi a avea relaţii extraconjugale . Statisticile sunt şi mai dramatice atunci când
se referă la fidelitatea masculină: 90% dintre cei căsătoriţi rămân fideli soţiilor lor, dar doar
43% dintre cei ce coabitează sunt loiali partenerelor lor (Băran, 2004, p. 96).
Nu-şi iau angajamente de durată sau nu-şi asumă responsabilităţi pe termen lung.
Nu se maturizează suficient.
De cele mai multe ori au “un mariaj de conveninţă” sau “un mariaj al compatibilităţii”
decât unul “de implicare”. Există persoane care trăiesc în concubinaj şi privesc coabitarea
ca pe o modalitate temporară de a exista în cuplu, preferă să îşi explice comportamentul prin
raţionamente de ordin pragmatic: este mai eficient, asigură şansa dezvăltării unei cariere, se
pot dezvolta multe probleme pe care le implică căsătoria, partenerii se simt mai liberi, etc.
(Prună, 2001, p. 106).
Există însă şi o mulţime de argumente în favoarea unei uniuni consensuale, multe dintre
acestea fiind bazate pe mituri populare. Câteva dintre cele mai des întalnite mituri ar fi:
Toata lumea procedează astfel! Nu toată lumea se comportă astfel. Statisticile arată că
dintre indivizii din colegii, 65-80% sunt activi sexual şi doar caţiva dintre aceştia locuiesc
împreună. Johnson (1996) estima că 30- 40% dintre studenţi coabitează în timpul facultăţii.
Deşi acesta este un număr mare, indică faptul că 20-35% nu sunt activi sexual, iar 60-70%
dintre ei nu coabitează. Prin urmare, a afirma că “toată lumea procedează astfel” este un mit şi
nu susţine o justificare validă pentru concubinaj.
Desigur este mai ieftin pentru doi oameni să locuiască împreună. Indiferent ce economii
se presupune că se fac, alegând acest model de convieţuire, există şi un fel de “preţ”, în sensul
că unul va trebui să facă compromisuri, să-şi “piardă” sau să-şi “vândă” standardele morale,
virginitatea şi puritatea. În al doilea rând, avantajele economice nu determină de la sine ca
ceva să fie sau nu corect din punct de vedere moral. Şi nu în ultimul rand, dacă mare parte din
cei ce trăiesc astfel se despart în cele din urmă, factorul economic neconstituind un
impediment în luarea unei decizii,atunci de ce l-am mai considerat un punct de control încă
de la început? Întrebarea morală ar trebui să fie: “merită sa-mi păstrez virginitatea pană când
îl voi întâlni pe partenerul cu care voi rămâne pentru totdeauna?”. Un sociolog American
afirma că “e ca şi cum ai oferi cuiva un million de dolari şi mai târziu ai afla că ai confundat
persoana, dar acum a plecat şi aşa s-au dus şi banii tăi. Pentru totdeauna. Nu-i mai ai. Iar
persoana care ar fi trebuit să-i primească nu îi va mai primi niciodată” (Băran, 2004, p. 100).
Oricum ne vom căsători. Poate fi, de cele ma multe ori, o idee eronată. Există adesea în
asemenea relaţii un partener care nu se gândeşte la o comunitate de lungă durată. Persistă o
întrebare: “Dacă cineva cade pradă tentaţiei înainte de căsătorie, ce va fi diferit sau ce îl va
împiedica să repete comportamentul acesta, odată cu încheierea lunii de miere?”.
Voinea, Maria, Familia contemporană. Mică enciclopedie, Editura Focus, Bucureşti, 2005
Osho, Hanu Cristian, Iubire, libertate şi solitudine – o nouă viziune asupra relaţiei de cuplu,
Editura Mix, Braşov, 2006
Zăpodeanu, Monica, Terapii familiale şi asistenţa socială a familiei, Editura Lumen, Colecţia
de asistenţă socială, Iaşi, 2001