You are on page 1of 10

Baciu Ioana Petronela

Master II, F.M.R.F

ESEU ARGUMENTATIV

COABITAREA

Coabitarea înlocuieşte mariajul, fiind privită ca prima experinţă de trai în comun pentru
tineri şi tinere.

Nu sunt mulţi cei care ştiu că sunt, conform cercetărilor, trei tipuri de persoane care
coabitează: cei care tind către căsătorie, cei care aleg concubinajul ca o alternativă temporară
şi cei care decid să convieţuiască astfel ca o alternativă permanentă la căsătorie.

Trebuie cunoscute motivele pentru care cuplurile coabitează, iar acestea ar putea fi:
sentimente “anti-căsătorie”, declinul autorităţii, evitarea, conformitatea, convenienţa,
angajamentul, compatibilitatea, economia, evadarea din problemele cotidiene, expectaţiile,
teama de respingere sau de pierdere a partenerului, răzvrătire, rit de trecere către perioada
adultă, idila, existenţa unor relaţii intime, stabilitatea, schimbarea valorilor, judecăţile.

În cadrul unui studiu printre tinerii din universităţi, s-au descoperit patru tipuri de
coabitanţi, iar în urma acestui fapt a fost realizat un fel de rezumat al tipurilor de relaţii.
Acestea sunt: relaţii de tip “acoperiş”, de emancipare, de convenienţă şi de testare.

Este admis că există curente culturale şi sociale largi, care fac acest fenomen de
coabitare foarte atractiv pentru tineri. Coabitarea pare să nu dispară atât de uşor.

Johnson (1996) estima că 30 – 40% dintre studenţi coabitează în timpul facultăţii. Cei ce
trăiesc în concubinaj au dreptul să decidă singuri dacă aleg această formă de convieţuire şi
rămâne la aprecierea fiecăruia dintre noi dacă suntem sau nu împotriva acestui lucru.

În pofida acceptării sale de către tineri, creşterea remarcabilă a coabitării în ultimii


ani nu pare a fi interesul copiilor sau al societăţii. Evidenţele demonstrează că s-a ajuns la
dezmembrarea mariajului, a familiilor intacte, celor cu doi părinţi, fapt ce a determinat
dereglarea bunăstării sociale, mai ales a femeilor şi a copiilor. Nu ne putem întoarce în istorie,
dar se pare că e timpul pentru stabilirea unor linii de direcţionare a practicii coabitării şi
pentru a pune în discuţie în mod serios instituţionalizarea viitoare a acestei noi forme de
familie. În locul instituţionalizării coabitării ar trebui să se încerce revitalizarea căsătoriei, fără
a se urma liniile clasice, conform cărora bărbatul trebuie să domine, respectând direcţiile
moderne, ce promovează egalitatea.

IPOTEZĂ: Majoritatea tinerilor afirmă că este o idee bună aceea de a convieţui cu o persoană
înainte de căsătorie.

Pentru adulţii tineri din ziua de azi, a locui împreună pare o buna modalitate de a
beneficia de câteva dintre avantajele mariajului şi de a evita riscul divorţului. Cuplurile care
convieţuiesc îşi pot împărţi cheltuielile şi pot învăţa mai multe unul despre celălalt. Pot afla
dacă partenerul lor are tot ceea ce trebuie pentru a se căsători. Dacă lucrurile nu merg,
despărţirea este uşor de înfăptuit. Cuplurile de acest fel nu trebuie să ceară permisiune legală
sau religioasă pentru a încheia relaţia. Nu în mod surprinzător, tinerii adulţi sunt în favoarea
coabitării.

O trecere atentă în revistă a dovezilor existente în domeniul ştiinţelor sociale


sugerează că acest tip de uniune nu reprezintă o cale benefică pentru a ne pregăti de căsătorie
sau pentru a evita divorţul. Mai mult, demonstrează că o creştere a numărului de indivizi care
coabitează nu reprezintă o tendinţă pozitivă a familiei. Uniunile coabitative tind să slăbească
instituţia căsniciei şi prezintă pericole clare pentru femei şi copii.

Cercetările indică următoarele: a trăi cu cineva înainte de căsătorie măreşte riscul de


despărţire după aceea: a convieţui cu cineva în afara căsniciei sporeşte riscul violenţei
domestice pentru femei, precum şi pe cel al abuzului fizic şi sexual asupra copiilor; cuplurile
necăsătorite prezintă un nivel mai scăzut de fericire şi bunăstare decât cele căsătorite.

Pentru că această generaţie de tineri adulţi este atât de conştientă de fragilitatea


mariajului, este important ca ei să cunoască mai ales, ce anume contribuie la succesul unei
căsnicii şi ce o ameninţă.
Convieţuirea în afara căsătoriei a devenit o caracteristică proeminentă a vieţii moderne
şi probabil că va rămâne în forma aceasta multă vreme. Forţele demografice, economice şi
culturale ale vieţii moderne sunt prea puternice pentru a mai permite să dăm timpul înapoi,
chiar dacă ne dorim aceasta. Până acum, din toate dovezile empirice aflate la dispoziţia
noastră, instituţia căsătoriei rămâne temelia unei societăţi de succes. Iar practica coabitării,
departe de a fi “prietena” mariajului, pare din ce în ce mai mult un duşman al acestuia.

Ca scop al schimbării sociale probabil că cel mai mult putem spera la limitarea
coabitării la modalităţi care să reducă la minimum efectele negative asupra mariajului.

Concubinajul este interpretat ca fiind o uniune cu caracter de relativă stabilitate între un


bărbat şi o femeie care nu sunt căsătoriţi din punct de vedere juridic. Această uniune nu
produce efecte juridice proprii şi nu conferă statut juridic concubinilor (Florian, 1997, p. 13).

Coabitarea promovează regula fidelităţii liber consimţite, cu o oarecare mai mare putere
decât căsnicia, iar avantajele acestora fiind, după opinia specialiştilor (Voinea, 2005, p. 137),
următoarele: satisfacţie sexuală sporită, nivel ridicat de trai, posibilitatea realizării
compatibilităţii. Dezavantajele principale ar putea fi: dezinteresul arătat pentru reproducere,
limitarea prematură a experienţei întâlnirilor, copierea împărţirii rolurilor la parteneri după
modelul familiei tradiţionale.

Multe coabitări au viaţă scurtă, în general aceasta variază de la un an sau puţin mai mult
de un an şi se termină prin destrămare sau căsătorii. (Prună, 2007, p. 87).

Principii de bază ale coabitării

Există oare principii pe care tinerii să le urmeze când se decid să locuiască împreună?

În acest sens, pentru început, putem afirma că din cauza faptului că bărbaţii şi femeile
diferă oarecum în strategiile de selectare ale partenerilor, precum şi în cele de tip sexual,
concubinajul are sensuri diferite pentru fiecare. Femeile tind să-l privească ca pe un pas către
un eventual mariaj, în vreme ce bărbaţii îl consideră mai mult o oportunitate sexuală fără
implicare majoră pe termen lung.

Adunând ceea ce cunoaştem despre coabitare şi efectele sale, din cercetările recente din
ştiinţele sociale, am enumerat câteva principii referitoare la concubinaj, care par mai mult să
promoveze sau, cel puţin, să nu diminueze valabilitatea relaţiilor de lungă durată pentru
cupluri.
Aceste principii nu sunt neapărat “lege”, în ceea ce priveşte subiectul de faţă, dare le
sunt în concordanţă cu ceea ce există şi par să-i ajute pe tinerii adulţi – care nu au fost
niciodată căsătoriţi – să evite pierderile dureroase în dragoste şi să-şi întemeieze relaţii de
lungă durată şi căsnicii (Băran, 2004, p. 86).

Încercaţi să nu locuiţi înainte de căsătorie. Concubinajul pare a nu fi de folos, poate


chiar dăuna, dacă e privit ca o probă pentru căsătorie. Nu există nici o dovadă că cei care
procedează astfel au un mariaj mai puternic decât cei ce nu locuiesc împreună înainte de
căsătorie. Dar nici reversal nu poate fi afirmat cu certitudine, fiindcă nimic nu poate
demonstra că, dacă vei convieţui cu cineva înainte de căsătorie, mariajul tău se va destrăma.

Nu faceţi un obicei din a coabita. Conştientizaţi pericolele experienţelor multiple ale


convieţuirii, atât din punctul de vedere al bunăstării voastre, cât şi din cel al şanselor de
stabilire a unui partener puternic, pe viaţa.

Limitaţi coabitarea la cea mai scurtă perioadă posibilă. Cu cât locuiţi mai mult cu
un partener, cu atât e mai posibil să se instaleze o tendinţă de implicare mai scăzută, opusul a
ceea ce se cere la un mariaj reuşit.

Nu coabitaţi dacă sunt implicaţi copii. Copii au nevoie şi trebuie să aibă părinţi care
sunt dispuşi să trăiască împreună o viaţă. La cei ce se află în concubinaj se înregistrează o rată
mai ridicată de despărţire decât la părinţii căsătoriţi, iar efectele destrămării relaţiei pot fi
devastatoare şi adesea de lungă durată.

Ceea ce determină ca această formă de convieţuire să fie atât de semnificativă nu este


neapărat predominanţa sa, cât, mai ales, acceptul popular extrem de răspândit.

În America, în cercetări recente la nivel naţional, aproape 60% din elevii de liceu au
indicat că “sunt de acord” sau “aproape de acord” cu afirmaţia: “este de obicei o idee bună ca
un cuplu să locuiască împreună înainte de căsătorie, pentru a afla dacă partenerii săi se înţeleg
cu adevărat”. Şi aproape trei sferturi dintre elevi, uşor mai multe fete decât băieţi, au afirmat
că: “un bărbat şi o femeie care locuiesc împreună fără a fi căsătoriţi” fie “experimentează un
stil de viaţă care merită încredere” fie “aşa consideră ei şi nu-i afectează pe cei din jur”
(Băran, 2004, p. 87).

Spre deosebire de divorţ sau naşterea unui copil de către mame necăsătorite, tendinţa
de coabitare nu a inspirat comentarii publice sau critici vehemente. E greu de crezut acest
fapt. Însă a trăi în păcat a fost considerat imoral. Pe vremuri, femeile care ofereau servicii
sexuale şi de îngrijire a locuinţei unui bărbat, fără a beneficia de avantajele unei căsătorii erau
considerate naive şi sortite definitiv pierzaniei. Existau asemenea cazuri, iar bărbaţii aflaţi în
această situaţie erau priviţi dezaprobator.

Astăzi, vechea imagine a coabitării pare încă un alt exemplu de normă victoriană
represivă. Cea nouă este aceea conform căreia coabitarea reprezintă o abordare progresistă a
relaţiilor intime. Cât de libere sunt femeile de presiuni sociale pentru a se căsători sau cât sunt
de stigmatizate dacă nu fac aceasta? Cât de liberi sunt astăzi oamenii să practice o varietate de
aranjamente alese de ei înşişi?

Motivele efectului negativ al coabitării nu sunt înţelese în totalitate. Unul ar fi acela că


în vreme ce căsniciile sunt sprijinite de o extrem de puternică etică a implicării, relaţiile
coabitative tind să submineze această etică, prin chiar natura lor. Deşi concubinajul se
aseamănă mariajelor din multiple puncte de vedere, ele diferă, în mod tipic, la nivel de
implicare şi autonomie.

Se consideră că efectul coabitării asupra instabilităţii maritale de mai târziu apare


doar acolo unde unul sau ambii parteneri au trăit înainte în concubinaj cu altcineva decât soţul
sau soţia actual(ă). Motivul ar fi acela că experienţa destrămării unei relaţii de acest tip
generează o mai mare dorinţă de a le dizolva pe cele ce urmează. Toleranţa indivizilor la
nefericire se diminuează şi vor arunca deoparte o căsnicie care poate fi salvată.

Tipuri de relaţii întâlnite la persoanele care coabitează

Sociologul Roland Johnson descrie patru categorii de coabitanţi, realizând un fel de


rezumat al tipurilor de relaţii înregistrate de el în cadrul unui studiu printre tineri din
universităţi. Acestea sunt: relaţii de tip “acoperiş”, de emancipare, de convenienţă şi de
testare.

Relaţia de tip “acoperiş” se bazează pe nevoia copleşitoare de a fi legat de cineva. Dorinţa


de a fi iubit este atât de puternică, încât mulţi vor mai degrabă “să se stabilizeze” decât să
aleagă pe cineva. Femeia ori bărbatul dar cel mai adesea femeia este cea care gândeşte astfel.
Această persoană are nevoie de siguranţă de a se şti iubită şi susţinută şi va accepta pe
aproape oricine.
Relaţia de emancipare apare atunci când persoana vrea să demonstreze că este liberă să ia
singură decizii, că nu poate fi constrânsă de nimeni şi nimic.

Relaţia de convenienţă este ace relație convenabilă, din punct de vedere economic. Intenţia
este de a împărţi cheltuielile pe jumătate.

Relaţia de testare este o modalitate de a “încerca apa” înainte de a se arunca în ea. Ei vor
sau cred că vor să se căsătorească. Vor să vadă dacă sunt compatibili, exersând mariajul

Motive ale concubinajului

În Raportul American către naţiune din 1995, intitulat “Căsătoria în America” se


afirma: “Ca temelie a vieţii de familie şi ca bază pentru creşterea copiilor, căsnicia este mai
bună decât alternativele sale aflate în ascensiune. Ea reprezintă cea mai importantă instituţie a
societăţii noastre, cea în care sunt crescuţi copiii, care sprijină implicarea parentală puternică
şi care ajută bărbaţii şi femeile să-şi găsescă o viaţă comună, plină de afecţiune şi grijă
reciprocă” (Băran, 2004, p. 93).

Cele mai multe dintre motivele pentru care trăiesc în concubinaj cuplurile ar putea fi:

- sentimente “anti-căsătorie” căutarea deliberată a unei alternative la căsătoria


tradiţională, pe care o consideră a fi “represivă”, “relevantă”; ei spun: “nu suntem
prinşi în capcana căsniciei” sau “certificatul de căsătorie este doar o bucată de hârtie”
sau “avem libertatea de a veni şi a pleca”;
- declinul autorităţii – încredere scăzută în sprijinul acordat de instituţiile religioase şi
sociale;
- evitarea – au experimentat efectele devastatoare ale divorţului asupra părinţilor şi
familiei lor şi doresc să evite să li se întâmple şi lor acest fapt;
- conformitatea cu presiune socială. “Toţi ceilalţi fac asta”. “Probabil că ceva nu e în
regulă cu tine, dacă nu eşti interesat în a convieţui cu persoana iubită”;
- angajament – teama sau neîncrederea în angajamentele pe termen îndelungat;
- compatibilitatea – cei ce şi-au văzut rudele sau părinţii divorţaţi consideră că a locui
împreună reprezintă un test al relaţiei lor sau o perioadă de probă, care le permite să
înveţe ce pot despre partenerii lor, astfel încât să poată face cea mai bună alegere şi să
evite divorţul – “până nu împarţi dormitorul cu cineva, nu-l cunoşti bine şi nu ştii care-
i sunt obiceiurile”;
- economia – dorinţa de siguranţă şi independenţă financiară.
- evadarea din problemele cotidiene – e mai uşor să treci peste dificultăţi şi să mergi
“într-un loc sigur”, unde te simţi mai “iubit” şi mai apreciat.
- expectaţii – speranţa de întemeiere a unei relaţii mai stabile sau dorinţa de creştere a
şanselor de a se căsători;
- teama de respingere sau de pierdere a partenerului – “divorţul e dureros, aşa că
dacă nu ne căsătorim, nu putem divorţa”;
- lipsa conştiinţei morale – cuplurile consideră că nu greşesc cu nimic dacă trăiesc
împreună. “Nu are nimeni de suferit”.
- lipsa de încredere a ceea ce este dragostea cu adevărat – nebeneficiind de modele
familiale adecvate, datorită mediului anterior în care au trăit, ei privesc dragostea mai
mult ca pe un act, decât ca un angajament, educaţia sexuală fiind însuşită fără a se ţine
cont de standarde morale;
- presiune din partea partenerului – acceptă deoarece simt că le datorează un fel de
supunere sau sunt obligaţi să stea şi să aibă relaţii intime cu ei, în caz contrar aceştia
fiind capabili să destrame relaţia;
- răzvrătire/ independenţă –“Ştiu că decizia îi va supăra foarte tare pe părinţii mei şi
aceasta mă bucura!”;
- rit de trecere către adulteţe – este un stadiu aşteptat de dezvoltare personală;
- idila – a înţelege apropierea într-un mod excentric; a idealiza relaţia, crezând că totul
este numai fericire;
- existenţa unor relaţii intime – acestea încep mult mai devreme;
- stabilitatea pentru creșterea copiilor – 40% dintre cei ce trăiesc în astfel de uniuni au
copii;
- schimbarea valorilor legate de familie şi instituţia căsătoriei;
- judecăţi diverse – “oricum vom fi căsătoriţi” sau “ce poate deranja?”

Situaţii confruntate ale persoanelor care coabitează

“<Până când moartea ne va despărţi> a fost înlocuit cu <atât cât sunt fericit>”
reprezintă uneori un adevăr dureros.
Iubirea este hrana sufletului. Aşa cum alimentele hrănesc trupul, aşa şi iubirea
hrăneşte sufletul. Când trupul nu primeşte alimentele necesare el devine slab. La fel se
petrec lucrurile şi cu sufletul. Dacă nu beneficiază de iubire, el devine slab şi se poate
îmbolnăvi (Osho, 2006, p. 21).
E mai puţin probabil să se căsătorească cu partenerul lor actual.
Au mariaje mai nefericite.
Sunt mai predispuşi la divorţ . Relaţiile de acest tip însoţesc concubinajul: dicţionarul
Webster defineşte coabitarea “a locui împreună ca soţ şi soţie”. Dacă concubinii locuiesc
împreuna “ca soţ şi soţie”, a întreţine relatii sexuale intime reprezintă un fapt implicit.

Sunt mai tentaţi a avea relaţii extraconjugale . Statisticile sunt şi mai dramatice atunci când
se referă la fidelitatea masculină: 90% dintre cei căsătoriţi rămân fideli soţiilor lor, dar doar
43% dintre cei ce coabitează sunt loiali partenerelor lor (Băran, 2004, p. 96).
Nu-şi iau angajamente de durată sau nu-şi asumă responsabilităţi pe termen lung.
Nu se maturizează suficient.
De cele mai multe ori au “un mariaj de conveninţă” sau “un mariaj al compatibilităţii”
decât unul “de implicare”. Există persoane care trăiesc în concubinaj şi privesc coabitarea
ca pe o modalitate temporară de a exista în cuplu, preferă să îşi explice comportamentul prin
raţionamente de ordin pragmatic: este mai eficient, asigură şansa dezvăltării unei cariere, se
pot dezvolta multe probleme pe care le implică căsătoria, partenerii se simt mai liberi, etc.
(Prună, 2001, p. 106).

Se confruntă adesea cu dezaprobarea parentală. E dificil să păstrezi secretul unei astfel de


relaţii. E nevoie de minciuni permanente pentru a acoperi adevărata realitate. Apar probleme
legate de sprijinul financiar oferit de părinţi, precum şi de autoculpatizare din cauza faptului
că se încalcă dorinţele părinţilor. Teama pierderii este foarte evidentă.

Nu au o relaţie de egalitate. Trebuie menţionată şi problema repartizării puterii şi organizării


unei eventuale ierarhii, conform căreia este împarţită responsabilitatea între parteneri, datorită
abilităţilor lor; de exemplu, unul dintre parteneri îşi poate orienta toată atenţia către carieră,
altul spre familie sau doar copil (Zăpodeanu, 2001, p. 83).

Pot “ucide” romantismul. O femeie priveşte adesea convieţuirea în concubinaj ca pe un fapt


romantic, în vreme ce bărbatul vede aranjamentul ca pe o solutie “practică” care ajută cuplul
să depăşească diferenţele şi să-şi consolideze dragostea (Băran, 2004, p. 98).
Mituri pentru întemeierea de uniuni consensuale.

Există însă şi o mulţime de argumente în favoarea unei uniuni consensuale, multe dintre
acestea fiind bazate pe mituri populare. Câteva dintre cele mai des întalnite mituri ar fi:

Toata lumea procedează astfel! Nu toată lumea se comportă astfel. Statisticile arată că
dintre indivizii din colegii, 65-80% sunt activi sexual şi doar caţiva dintre aceştia locuiesc
împreună. Johnson (1996) estima că 30- 40% dintre studenţi coabitează în timpul facultăţii.
Deşi acesta este un număr mare, indică faptul că 20-35% nu sunt activi sexual, iar 60-70%
dintre ei nu coabitează. Prin urmare, a afirma că “toată lumea procedează astfel” este un mit şi
nu susţine o justificare validă pentru concubinaj.

Din punct de vedere economic merită să locuieşti în concubinaj.

Desigur este mai ieftin pentru doi oameni să locuiască împreună. Indiferent ce economii
se presupune că se fac, alegând acest model de convieţuire, există şi un fel de “preţ”, în sensul
că unul va trebui să facă compromisuri, să-şi “piardă” sau să-şi “vândă” standardele morale,
virginitatea şi puritatea. În al doilea rând, avantajele economice nu determină de la sine ca
ceva să fie sau nu corect din punct de vedere moral. Şi nu în ultimul rand, dacă mare parte din
cei ce trăiesc astfel se despart în cele din urmă, factorul economic neconstituind un
impediment în luarea unei decizii,atunci de ce l-am mai considerat un punct de control încă
de la început? Întrebarea morală ar trebui să fie: “merită sa-mi păstrez virginitatea pană când
îl voi întâlni pe partenerul cu care voi rămâne pentru totdeauna?”. Un sociolog American
afirma că “e ca şi cum ai oferi cuiva un million de dolari şi mai târziu ai afla că ai confundat
persoana, dar acum a plecat şi aşa s-au dus şi banii tăi. Pentru totdeauna. Nu-i mai ai. Iar
persoana care ar fi trebuit să-i primească nu îi va mai primi niciodată” (Băran, 2004, p. 100).

Oricum ne vom căsători. Poate fi, de cele ma multe ori, o idee eronată. Există adesea în
asemenea relaţii un partener care nu se gândeşte la o comunitate de lungă durată. Persistă o
întrebare: “Dacă cineva cade pradă tentaţiei înainte de căsătorie, ce va fi diferit sau ce îl va
împiedica să repete comportamentul acesta, odată cu încheierea lunii de miere?”.

Ioan Mihăilescu (1993) menţiona că în comunităţile contemporane dezvoltate


„conceptul de familie acoperă realităţi dintre cele mai diverse” (Mihăilescu, 1993, p. 46).
Familia acoperă situaţii diferite în ziua de azi intrând în contradictoriu cu familia tradiţională.
BIBLIOGRAFIE:

Băran – Pascaru, Adina, Familia azi. O perspectivă sociopedagogică, Editura Aramis,


București, 2004

Florian, E., Dreptul familiei, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1997

Mihăilesc, Ioan Dicţionar de sociologie, Editura Babel, Bucureşti, 1993

Prună, Mihaela, Concubinajul – efectul de bumerang, Editura Sitech, Craiova, 2007

Voinea, Maria, Familia contemporană. Mică enciclopedie, Editura Focus, Bucureşti, 2005
Osho, Hanu Cristian, Iubire, libertate şi solitudine – o nouă viziune asupra relaţiei de cuplu,
Editura Mix, Braşov, 2006
Zăpodeanu, Monica, Terapii familiale şi asistenţa socială a familiei, Editura Lumen, Colecţia
de asistenţă socială, Iaşi, 2001

You might also like