You are on page 1of 9

Marea Neagră

Este o mare intracontinentală situată între Europa (la vest şi la nord) şi Asia (la est şi
la sud). Suprafaţa depăşeşte 450 mii km², fiind a două ca mărime între mările
intracontinentale.

• Geneza

Este un rest al unui vechi ocean – Oceanul Thetys, şi al Mării Sarmatice. Glaciaţiunea
a impus numeroase retrageri ale apelor, succedate de ridicări ale acestora care se
reflectă în terasele râurilor care s-au adâncit conform cu nivelul zero al mării.
Prăbuşirea scoarţei în dreptul strâmtorii Bosfor i-a permis legătura cu Marea
Mediterană.

• Relieful bazinului marin

Relieful cuprinde trei trepte care coboară de la nivelul zero metri.

Platforma continentală este prima treaptă situată între 0 şi – 200 m. Are lărgime în
partea de NV prin Golful Odessa şi în partea de N prin Marea Azov (mare de tip
mărginaş). În dreptul României doar cursul submarin al Braţului Sf. Gheorghe
formează o discontinuitate a reliefului altfel neted şi uşor înclinat. Platforma
continentală a participat prin caracteristicile sale la formarea Deltei Dunării.

Abruptul continental (taluzul) este a doua treaptă situat între – 200 m şi – 1500,
-1800 m. Este apropiat de ţărm în partea sudică.

Câmpia abisală este ultima treaptă de relief între – 1500, -1800 m şi -2211 (-2245)
m, adâncimea maximă a mării. Are aspect neted.

Ţărmul este puţin ondulat. În partea nordică, Pen. Crimeea închide Marea Azov în
care se pătrunde prin Str. Kerci. Puţine insule se evidenţiază; I. Şerpilor (Ucraina), I-
le Sacalin (România). Golful Odessa şi Golful Sinop se evidenţiază ca pătrunderi de
apă în spaţiul uscatului.

• Dinamica apelor

Mareele sunt neînsemnat şi mici ca înălţime. Acest lucru se datorează caracterului


închis la mării. Forţa mică a acestora a fost un factor la formarea şi păstrarea Deltei
Dunării.

Valurile sunt datorate vânturilor, mai ales a celor de NE. Au înălţimi de 2-4 m, iar pe
timp de furtună se pot ridica la 6-8 m.

Curenţii marini sunt:


o curenţi de suprafaţa, creaţi de vântul de NE. Se formează două inele în
bazinele mării (unul în bazinul de vest şi al doilea în bazinul de est) cu direcţie
inversă acelor de ceasornic. Curenţii de suprafaţă împing spre sud materialele
evacuate de Dunăre creând grinduri.

o curenţii de compensaţie, sunt curenţi de schimb al apelor între Marea


Neagră şi Marea Mediterană. Au două direcţii: curentul de suprafaţă descarcă în
Marea Mediterană apele cu salinitate mai mică, iar curentul de adâncime aduce
din Marea Mediterană ape cu salinitate ridicată

• Proprietăţile apelor

Temperatura apelor de suprafaţă este condiţionată de regimul temperaturilor din


aer; în anii geroşi se poate forma o gheaţă pe ţărmul de NV. Temperatura apelor de
adâncime rămâne constantă la 9ºC (după trecerea printr-un nivel intermediar cu
temperaturi mai joase: 5-7ºC).

Salinitatea variază pe cele două niveluri de apă ale mării. Stratul de suprafaţă are o
salinitate de scăzută de 15-16 ‰, iar stratul de adâncime are o salinitate de 22-23
‰.

Structura apelor pune în evidenţă două straturi de apă suprapuse:

o stratul de suprafaţă situat între 0 şi – 200 m, oxigenat şi biotic

o stratul de adâncime situat între – 200 şi – 2211 (-2245) m, cu


hidrogen sulfurat şi abiotic

Această structurare există ca urmare a lipsei curenţilor verticali care ar amesteca


apele.

• Flora şi fauna

Flora se compune din diferite tipuri de alge – roşii, albastre, brune situate până la 7-
8 m adâncime atât cât mai pătrunde lumina.

Fauna include peşti, precum sturioni (nisetrul, cega, morunul, păstruga), guvizi,
scrumbii, rechini etc. Mamifere rare trăiesc în Marea Neagră: delfinul şi foca de
Marea Neagră.
• Litoralul românesc

Are două aspecte:

o litoralul jos, de la Braţul Chilia până la Capul Midia. Include Delta


Dunării şi Laguna Razim – Sinoe, cel mai mare complex lacustru din România.

o litoralul înalt, de la Capul Midia până la Vama Veche. Include o faleză


dublată de plajă.

MAREA NEAGRĂ

Situată în sud-estul ţării, Marea Neagră, prin litoralul ei, formează pe o distanţă de
245 km, frontiera României. Acest bazin acvatic a jucat în toate timpurile un rol
economic deosebit în istoria poporului român. Numele acestei mări a suferit, de-a
lungul istoriei, câteva metamorfoze. Geţii şi sciţii o vedeau ca pe o stihie neînţeleasă,
motiv pentru care îi spuneau Ahşaena (mohorâtă, neagră).

Grecii au preluat de la băştinaşi denumirea de Ahşaena, i-au înţeles sensul sumbru şi


au transformat numele în Axeinos (neospitalier, neprietenos). Statornicindu-se pe
ţărmul Mării neprietenoase (Pontos Axeinos), grecii întemeiază o serie de oraşe, care
constituiau adevărate focare de civilizaţie. în aceste condiţii, numele de Pontos
Axeinos nu-şi mai avea sensul, fiind schimbat în Pontos Euxinos (Mare ospitalieră),
denumire care a dăinuit 12 secole. Marile migraţii de la sfârşitul antichităţii distrug
centrele civilizate, numele de Pontos Euxinos se pierde şi se revine la vechea
denumire care se impune definitiv - Marea Neagră.

Cuprins între paralelele de 40055’ şi 46032’ latitudine nordică şi între meridianele de


27027’ şi 41042’ longitudine estică, acest bazin intercontinental este alungit pe
direcţia est-vest. Lungimea maximă a mării, pe paralela de 42029’ N, între ţărmul
golfului Burgas (vest) şi gura râului Ingur (est) este de 1148 km (620 mile) iar
lăţimea maximă pe meridiamul de 31012’ E atinge 606 km. Gâtuirea bazinului în
partea centrală (pe meridianul capului Sarâci) este de 263 km.

La o lungime totală a ţărmului Mării Negre de 4074 km, corespunde o suprafaţă de


462.535 km2. Volumul total de apă este de 537.000 km3, adâncimea maximă de
2245 m iar adâncimea medie de 1282 m.

Marea Neagră face parte din categoria mărilor intercontinentale, comunicând cu


Marea Mediterană prin strâmtoarea Bosfor iar cu Marea Azor prin strâmtoarea Kerci.

Strâmtoarea Bosfor este un şanţ tectonic, cu maluri sinuoase însoţite de numeroase


golfuri şi capuri. Lungimea strâmtorii este de 30 km, fundul prezintă numeroase
denivelări încât adâncimea variază între 27,5 şi 120 m; lăţimea strâmtorii oscilează
între 750 şi 3600 m. în sudul Bosforului se deschide golful Cornul de Aur, orientat
NV-SE, pe malurile căruia este aşezat oraşul Istambul.
Strâmtoarea Kerci, orientată N-S, are o lungime de 41 km iar adâncimea variază
între 10 m (la capătul nordic) şi 18 m (la capătul sudic).

Marea Neagră reprezintă un rest al Lacului Pontic desprins din Marea Sarmatică. în
cuaternar, mişcările eustatice şi epirogenetice şi respectiv transgresiunile şi
regresiunile succesive, au dus la stabilirea de legături alternative cu Marea Caspică
sau cu Marea Mediterană. Odată cu holocenul, probabil în urma transgresiunii
flandriene, se produce deschiderea definitivă a Bosforului, apele se sărăturează iar
comunicarea cu Marea Caspică se întrerupe definitiv.

Suprafaţa de pe care apele continentale se drenează în marea Neagră este de


2.400.734 km2. Aceste ape imprimă acestui bazin acvatic un regim hidrologic,
hidrochimic şi hidrobiologic specific, aparte de particularităţile Oceanului Mondial.

Ţărmurile şi relieful submarin

Ţărmurile Mării Negre nu sunt prea crestate, particularitate evidenţiată şi de valoarea


coeficientului de sinuozitate (1,79).

Înaintarea uscatului în mare se face sub formă de capuri, între care se deschid
golfuri largi (fig. 54).

Peninsula cea mai mare este Crimeea, care se leagă de continent printr-un istm
îngust (Perekop). Dintre capurile mai pronunţate care înaintează în mare amintim:
Tarhancut, Kerson, Sarâci, Meganom, Ceauda (în peninsula Crimeea), Piţunda, Codor
(litoralul caucazian), Eros, Cianu, Bafra, Sinope, Kerempe (litoralul Anatoliei), Koru,
Emine, Caliacra, Tuzla, Midia (litoralul vestic).

Golfurile mai importante sunt: Jibrieni, Karakimit, Kalamit, Teodosia, Sinope,


Samsun, Burgas, Varna.

Insulele sunt şi ele puţine la număr: Şerpilor, Sacalin, Kefken.

ţărmul românesc al Marii Negre prezintă, din punct de vedere geologic şi morfologic,
aspecte diferite. La nord de capul Midia ţărmul este jos, dominante fiind formele
acumulative, deltaice; la sud de acest punct ţărmul este înalt, cu faleze a căror
altitudine variază între 2 şi 40 m. Râurile care debuşează în mare, la vărsare au fost
barate cu cordoane litorale şi transformate în cuvete lacustre.

Lungimea sectorului acumulativ al ţărmului românesc este de 143 km (65 % din


lungimea totală a liniei de ţărm). Cordoanele litorale, construite din aluviuni
dunărene şi litorale au forme alungite şi se ridică deasupra nivelului mării cu 1 - 2 m.
Acestea sunt supuse periodic acţiunii de abraziune a valurilor şi eroziunii curenţilor.
Din cauza acestui proces de modelare, ţărmul acumulativ înregistrează variaţii pe
sectoare.

Sectorul de ţărm care înaintează permanent în mare este zona frontală a Deltei
Chiliei, care pătrunde în mare cu 80 - 90 cm/an. La sud de Sulina, în zona gârlei
împuţită, datorită abraziunii ţărmul a regresat în ultima jumătate de secol cu circa
2000 m (în medie cu 43 m/an).
La sud de Capul Midia, pe 85 km distanţă, se desfăşoară ţărmul înalt, cu faleză,
întrerupt de o serie de golfuri larg deschise spre mare. Aici se află limanele maritime
Taşaul, Techirghiol, Agigea, Tatlageac, Comorova, Mangalia.

În cadrul relieful bazinului Mării Negre sunt prezente cele trei zone distincte:
platforma continentală (şelful), povârnişul continental (taluzul) şi zona abisală.

Platforma continentală ocupă aproximativ 35 % din suprafaţa cuvetei marine şi se


desfăşoară până la adâncimi de 180 - 200 m. Este foarte îngustă în nord, est şi sud
şi are o largă dezvoltare la nord-vest de linia care uneşte capul Tarhankut (Crimeea)
cu capul Kaliakra (Bulgaria). Hărţile maritime semnalează existenţa unor
neregularităţi la suprafaţa şelfului (stânci submerse, albii de râu submerse etc.).

În dreptul ţărmului românesc, platforma continentală are o suprafaţă de 30.000 km2


şi se îngustează de la nord spre sud. în dreptul Deltei Dunării lăţimea selfului este de
circa 200 km, în timp ce în sud, în dreptul localităţii Vama Veche este de numai 80 -
90 km. Panta platformei continentale este în sectorul nordic de 1,4 ‰ iar în cel sudic
de 2,2 ‰. Pe suprafaţa acesteia se schiţează depresiuni alungite, dispuse
perpendicular sau paralel cu linia ţărmului. Aceste depresiuni sunt interpretate ca
fiind continuarea submersă a unor văi (Casimcea, Mangalia) care s-au format într-o
perioadă când nivelul mării era mai coborât (Gh. Năstase, 1935).

Taluzul (povârnişul continental) se desfăşoară între izobatele de 180 - 200 m (în


partea superioară) şi 1000 - 1500 m (în partea inferioară). Panta acestuia variază
între 20 ‰ (în nord-est) şi 150 ‰ (în sud-est). Taluzul reprezintă 15% din
suprafaţa totală a mării; el este afectat de alunecări, dislocaţii tectonice şi canioane
submarine.

Partea centrală a Mării Negre, cu adâncimi mai mari de 1500 m, se prezintă asemeni
unui şes. în partea estică a bazinului au fost localizate câteva înălţimi mamelonare pe
care S. A. Kovalevski le interpretează ca fiind conuri relicte a unor vulcani de
suprafaţă, care după scufundarea Pontidei nu s-au mai manifestat.

Bilanţul hidric depinde de aportul fluvial (346 km3), asigurat în proporţie de 78%
de râurile din nord-vest, din care Dunărea are o contribuţie importantă, după care
urmează aportul râurilor de pe ţărmul caucazian (12%), de pe ţărmul Anatoliei (7%),
de pe ţărmul Crimeii şi cel de sud vest (3%). Precipitaţiile (119 km3) şi evaporaţia
(332 km3), componente ale bilanţului hidric reflectă condiţiile climatului temperat -
continental, fiind destul de inegale cantitativ. Circulaţia apelor prin strâmtori
determină un schimb de ape, pe de o parte între Marea Neagră şi Marea Mediterană,
iar pe de altă parte între Marea Neagră şi Marea Azov. Acest achimb este estimat la
299 km3 la aport şi 372 km3 la pierderi

Temperatura medie anuală ale apelor marine în sectorul românesc al Mării Negre
variază în jurul valorii de 12 - 140 C, depăşind cu aproximativ 10 C pe cea a aerului.
Valorile medii lunare cele mai ridicate se înregistrează în iulie - august (în august:
23,10 C la Sulina; 22,40 C la Constanţa) iar cele mai scăzute în februarie (1,90 C la
Sulina; 2,90 C la Constanţa). În iernile deosebit de aspre (1928/1929, 1953/1954
ş.a) în golful Odessa şi în zona ţărmului românesc, se formează straturi de gheaţă
marginală cu o grosime de circa 20 - 30 cm. Spre centrul bazinului marin apele sunt
iarna mai calde, în medie de 6 - 90 C. în iernile blânde temperatura apei nu scade
sub 00 nici în zona ţărmului românesc iar fenomenele de îngheţ lipsesc. Absenţa
totală a fenomenelor de îngheţ se observă în 30 - 40 de cazuri în decursul a 100 de
ani. Vara temperaturile medii ale apei în zona litorală sunt cu 2 - 30 C mai mari
decât în partea centrală a mării. Aceste diferenţe se datorează influenţei uscatului
care se încălzeşte mai puternic şi cedează căldură apei din imediata apropiere. În
evoluţia temperaturii apei în zona de ţărm apar şi unele perturbaţii datorate, mai
ales, circulaţiei atmosferice. Astfel, vânturile din sectorul vestic şi din cel sudic
deplasează apele superficiale spre larg şi spre nord, locul acestora fiind luat de ape
mai reci de adâncime. Fenomenul este mai evident în sezonul cald, când la ţărm
temperatura apei scade cu 5 până la 100 C sau chiar mai mult. Repartiţia
temperaturii pe verticală în apele Mării Negre prezintă un aspect particular, impus de
stratificaţia maselor de apă şi de caracterul de izolare al depresiunii marine.

Iarna temperaturile cresc cu adâncimea. Primăvara, îndeosebi în luna aprilie, apar


stratificaţii termice de tip particular, cu caracter tranzitoriu (dichotermie inversă),
caracterizate prin prezenţa unui strat intermediar rece situat la adâncimea de 5 - 10
m. Vara temperatura scade cu adâncimea, creându-se stratificaţia termică directă.
La adâncimi mai mari de 75 m. temperaturile rămân constante tot timpul anului.

Fenomenele de îngheţ se manifestă numai în zonele litorale din nord şi vest, unde
adâncimile sunt mici şi salinitatea redusă.

Gheaţa începe să apară, de regulă, în a doua jumătate a lunii decembrie la gurile


fluviilor din nord-vest şi în ianuarie - februarie pe coastele vestice. Fenomenele de
îngheţ dispar la sfârşitul lunii februarie - începutul lunii martie.

Pojghiţa de gheaţă care se formează este instabilă. După aprecierile lui A. Banu,
podul de gheaţă la litoralul românesc apare la un interval de 5 - 6 zile după ce
temperatura aerului s-a menţinut sub 00 C.

Crusta de gheaţă format la litoralul românesc se poate extinde în larg sub forma unei
mici banchize până la o distanţă de 1000 m în zona Sulina şi numai 100 m la
Mangalia. Grosimea crustei este de 20 - 30 cm.

Durata medie a îngheţului este de 20 de zile în sectorul Sulina - Midia şi de 10 zile în


sectorul Midia - Mangalia. în iernile aspre îngheţul poate dura 60 - 70 zile.
Probabilitatea ca marea să îngheţe este, în medie, o dată la 3 ani în faţa Deltei
Dunării, o dată la 4 ani în zona Constanţa şi o dată la 12 ani în zona Mangalia ( M.
Semenescu, 1960)

În ultimele 8 decenii cele mai puternice îngheţuri s-au produs la începutul anilor
1929, 1954, 1963 etc. De pildă, în februarie 1954 crusta de gheaţă compactă se
întindea în larg până la 2 - 4 km, dincolo de care, pe 12 - 17 km erau sloiuri de
gheaţă în derivă.

Salinitatea. Variaţiile şi distribuţia salinităţii apelor Mării Negre prezintă o serie de


particularităţi determinate de condiţiile climatice şi de bilanţul apei.

Salinitatea medie a întregii mase de apă este de 22‰ (V. Trufaş, 1969). Faţă de
această valoare, care se găseşte la adâncimea de 600 m, salinitatea creşte foarte
puţin spre fund unde ajunge la 22,4‰ şi scade evident spre suprafaţă, atingând
valori de 17 - 18‰.

În Marea Neagră se diferenţiază două tipuri de mase de apă: la fund sunt ape
levantine provenite din Marea Mediterană (salinitate 22‰), peste care plutesc ape
mai puţin sărate (15 - 19‰).

În nord-vestul bazinului marin, datorită aportului mai mare al apelor continentale,


salinitatea este mai redusă: sub 18‰ în golful Odessei şi sub 15‰ în zona de
vărsare a Dunării. în sudul Mării Negre datorită precipitaţiilor reduse, evaporaţiei mai
ridicate şi afluxului mai scăzut de ape continentale, masele de apă au o salinitate mai
ridicată, în jur de 18 - 19‰.

În zona litoralului românesc apele Dunării influenţează salinitatea mării până la o


distanţă de 50 - 100 km de la ţărm spre larg, iar spre sud influenţele fluviului
depăşesc latitudinea Mangaliei.

Salinitatea variază în cursul anului, cele mai ridicate valori în zona litoralului
românesc înregistrându-se toamna şi iarna (17 - 18‰) când debitele Dunării sunt
reduse. Valorile cele mai mici (12‰) se înregistrează în lunile aprilie şi mai, în
timpul apelor mari ale fluviului. Aceste variaţii se fac însă simţite numai în stratul
superior (2 - 5 m) . La adâncimi mai mari variaţiile sunt mai reduse, salinitatea
medie se menţine aproape tot timpul mai mare de 17‰.

Schimbul între apele de adâncime şi cele de suprafaţă este redus deoarece primele
(cele de adâncime) au o densitate mai mare. în aceste condiţii (lipsa curenţilor
verticali), la adâncimea de 170 - 200 m oxigenul dispare şi odată cu acesta dispar şi
vieţuitoarele. Locul oxigenului este preluat de hidrogenul sulfurat, a cărui valoare
creşte cantitativ spre fund. Aceste mase de apă sunt accesibile numai bacteriilor
anaerobe.

Transparenţa şi culoarea apei.

Transparenţa şi culoarea Mării Negre în zona litoralului românesc variază în limite


largi, în funcţie de cantitatea de lumină şi de substanţele dizolvate.

În larg transparenţa apelor este relativ mare, 20 - 30 m. în zona litoralului


românesc, datorită cantităţii mari de aluviuni în suspensie transportată de fluviu şi
datorită abraziunii rocilor friabile în sectorul falezelor, transparenţa se reduce
simţitor. Masele de apă ale fluviului pătrund în mare până la 10 - 15 km, provocând
o transparenţă redusă, în jur de 1,5 - 10 m. Aceste ape transportate şi împrăştiate în
evantai departe spre sud, determină la latitudinea Mangaliei o reducere a
transparenţei, care la ţărm este de 6 m iar spre larg creşte la 16 m.

Culoarea apei este dată de absorbţia selectivă a luminii, de predominarea unei


anumite substanţe în suspensie sau în soluţie, de fito- şi zooplancton. Culoarea apei
acestui bazin marin variază de la albastră - verzuie la cea verzuie - albăstruie,
gălbuie - verzuie, galben închis şi chiar brună - gălbuie.

În zona de vărsare a Dunării, culoarea apei de mare este puternic influenţată de


aluviunile în suspensie transportate de fluviu. în faţa Deltei Dunării culoarea apei
este brună - gălbuie, spre sud este galben - verzuie iar spre larg albastră - verzuie.
S-a constatat că în zona de vărsare a Dunării există legătură între direcţia vânturilor
şi culoarea apei. în timpul vânturilor care bat dinspre uscat, masele de apă ale
Dunării de culoare galbenă pătrund spre larg iar când vânturile bat dinspre mare
apele albăstrui - verzui se localizează în apropierea ţărmului.

Regimul nivelurilor Mării Negre

Nivelul apelor Mării Negre prezintă o serie de oscilaţii care se produc la intervale de
timp mai mari sau mai mici. Aceste oscilaţii sunt determinate de factorii naturali şi
anume: hidrologici, meteorologici şi cosmici, ale căror efecte se suprapun în timp şi
spaţiu.

Factorul hidrologic de bază care determină oscilaţii ale nivelului Mării Negre îl
reprezintă aportul fluvial. Atât variaţiile sezoniere de nivel cât şi cele anuale
urmăresc îndeaproape regimul debitelor râurilor tributare. Dintre toţi afluenţii Mării
Negre, Dunărea are ponderea principală deoarece ea deţine 50% din aportul fluvial
total şi 65% din aportul fluviilor din nord-vest.

Dintre factorii meteorologici, cea mai mare influenţă asupra nivelurilor mării o are
vântul. Vântul, acţionând pe o anumită direcţie, pune în mişcare un strat superficial
de apă, creează curenţi şi provoacă, implicit, scăderea sau creşterea nivelului. Acest
lucru se observă, cu deosebire, în zona ţărmului.

În lungul litoralului românesc, vânturile de N, NE şi E produc creşteri de nivel, pe


când cele de V şi NV determină scăderi ale nivelului.

Modificările nivelului mării provocate de vânturi se transmit şi pe braţele fluviului,


distanţa de propagare a acestora fiind în legătură cu valoarea denivelărilor şi cu
debitele Dunării. După afirmaţiile lui V. Stănescu (1963) o supraînălţare apreciabilă a
nivelului mării s-a produs la Sulina în intervalul 5 – 9

În dreptul litoralului românesc al Mării Negre sunt frecvenţi curenţii care derivă din
circulaţia perilitorală generală şi care ajung în dreptul Deltei Dunării venind dinspre
Crimeea. Curentul principal al Crimeii se uneşte în faţa Deltei cu Curentul
Odessei care vine dinspre golful Odessa. Prin unirea lor, în zona litoralului românesc
se formează Curentul de nord al Dobrogei lat de 15-25 km. şi cu o viteză medie la
suprafaţă de 0,9 - 1,8 km/h. Pe măsura înaintării curentului spre sud, salinitatea şi
densitatea apei cresc. Frecvenţa curentului în timpul unui an este de 38,5%.

În timpul vânturilor sudice, Curentul de nord al Dobrogei se destramă, locul lui fiind
preluat de Curentul sudic,care transportă spre nord ape mai sărate. Frecvenţa
acestui curent este de 23,5% într-un an.

Curenţii de fund sau de adâncime pot avea aceeaşi direcţie cu cei de suprafaţă sau
pot fi de compensare, cu sens opus de deplasare. Ei au salinitatea ridicată (21 -
22‰), temperaturi de 11-160 C vara şi 8 - 150 C iarna.

Curenţii fluviatili din faţa Deltei Dunării, la debite medii ale fluviului şi în timpul
perioadelor calme, pătrund în mare până la 2-6 km distanţă.

Adâncimea curenţilor eolieni este variabilă. Cei de suprafaţa antrenează masele de


apă pe o grosime de 15-40 m iar cei de fund acţionează până la 100 - 150 m.
adâncime.

Resursele naturale marine

În depozitele marine sunt menţionate acumulări de minerale grele, cu deosebire în


sectorul ţărmului nordic (în nisipurile litorale de pe plaja emersă şi panta submarină).
Pentru largul platformei continentale sunt semnalate aglomerări de concreţiuni
feromanganoase şi fosforitice. Importanţa cea mai mare sub raport geologic o
reprezintă depozitele de hidrocarburi, exploatate în sectorul şelfului românesc.

Dintre resursele biologice sunt de menţionat câmpurile de alge ale planctonului (alge
roşii, brune), numeroase nevertebrate etc.

Resursele potenţiale care sunt puse în valoare sub aspect economic sunt transportul
maritim, turismul şi balneologia.