TABLA DE MATERII INTRODUCERE……………………………………………........ I. DELINCVENŢA JUVENILĂ - FORMĂ A DEVIANŢEI PENALE ADOLESCENTINE………………………………… 1. Devianţă şi delincvenţă – delimitări conceptuale………………. 2.

Noţiunea de delincvenţă juvenilă………………………............. 3. Multidisciplinaritatea domeniului delincvenţei juvenile………. 4. Criminologia şi aspectul juridic……………………………….. 4.1. Specificul abordării criminologice a delincvenţei juvenile... 4.2. Formele criminalităţii……………………………………….. 4.3. Răspunderea penală a minorilor……………………………. 4.4. Sistemul sancţionator al minorilor…………………………... 4.5. Evoluţia delincvenţei juvenile în România…………………... II. SCENARII EPISTEMOLOGICE ASUPRA DELINCVENŢEI JUVENILE…………………………………. 1. Semnificaţia teoriei în abordarea delincvenţei juvenile……….. 2. Teorii şi modele etiologice ale delincvenţei juvenile…………... p.9 p.13 p.13 p.18 p.21 p.23 p.23 p.27 p.30 p.34 p.36

p.41 p.42 p.45

5

2.1. Scenariul biologic al constituţiei criminogene………………. 2.1.1.Teoriile somatotipului………………………………………. 2.1.2. Teorii genetice……………………………………………... 2.1.3. Teorii neurofiziologice…………………………………...... 2.2. Teorii psihologice……………………………………………. 2.2.1. Teoria personalităţii criminale…………………………….. 2.2.2. Teoria psihanalitică asupra delincvenţei………………….. 2.3. Scenariul psihosocial………………………………………… 2.3.1. Teoriile învăţării sociale…………………………………… 2.3.1.1.Teorii ale imitaţiei………………………………………… 2.3.1.2.Teoria asocierilor diferenţiale……………………………. 2.3.1.3. Teoria situaţională……………………………………….. 2.3.2. Teorii ale controlului………………………………………. 2.3.2.1. Teoria rezistenţei la frustrare……………………………. 2.3.2.2. Teoria controlului social………………………………… 2.3.2.3.Teoria neutralizării……………………………………….. 2.4.Scenariul sociologic. Anomie, excludere şi conflict social…… 2.4.1. Teoria anomiei……………………………………………... 2.4.2.Teoria tensiunii structurale………………………………… 2.4.3.Teoria dezorganizării sociale………………………………. 2.4.4. Teoria excluderii sociale…………………………………... 2.4.5. Teoria ecologiei sociale…………………………………… 2.4.6. Teoria subculturilor delincvente…………………………… 2.4.7. Teoriile conflictului………………………………………… 2.4.8. Teoria etichetării………………………………………….. 3. Caracteristicile sociologice ale tânărului delincvent şi portretul său statistic……………………………………………... 4. Evaluarea teoriilor privind delincvenţa juvenilă……………… 5. Un posibil model etiologic al delincvenţei în România………..

p.45 p.46 p.50 p.52 p.54 p.54 p.59 p.63 p.63 p.64 p.66 p.69 p.69 p.69 p.71 p.74 p.75 p.75 p.76 p.78 p.79 p.79 p.79 p.81 p.83 p.86 p.89 p.92

6

III. SOCIALIZARE ŞI DELINCVENŢĂ……………………… 1. Nevoia socială de conformitate………………………………... 2. Educaţie şi socializare ca modalităţi de impunere a conformităţii……………………………………………………… 3. Reţelele socializării şi agenţii ei……………………………….. 4. Locul socializării în ansamblul sistemului social……………... 5. Delincvenţa din perspectiva paradigmelor socializării………. 5.1. Paradigma psihanalitică…………………………………….. 5.2. Paradigma funcţionalistă……………………………………. 5.3. Accentele structuraliste……………………………………… 5.4. Paradigma interacţionistă…………………………………… 5.5. Modelul dramaturgic al socializării…………………………. IV. VARIABILE ALE SOCIALIZĂRII ÎN FAMILIE ŞI DELINCVENŢA JUVENILĂ………………………………….. 1. Caracteristici ale socializării în copilărie şi adolescenţă……... 2. Funcţiile socializatoare ale familiei contemporane…………… 2.1. Tipul familiei…………………………………………………. 2.2. Tipul de disciplină parentală………………………………… 2.3. Maltratarea şi efectele ei…………………………………….. V. EŞECUL ŞCOLAR ŞI DELINCVENŢA…………………... 1. Relaţia dintre devianţa şcolară şi delincvenţa juvenilă……….. 2. Scenariul segregar al insuccesului şcolar…………………….. 3. Variabile ale procesului educaţional şi delincvenţa………….. 4. Variabile ale vieţii de grup şi delincvenţa……………………... 5. Abandonul şcolar şi delincvenţa juvenilă……………………… 6. Diminuarea devianţei şcolare………………………………….. VI. EVALUAREA, PREDICŢIA ŞI PREVENIREA

p.97 p.97 p.99 p.103 p.108 p.110 p.110 p.118 p.124 p.127 p.135

p.143 p.143 p.156 p.159 p.168 p.173 p.181 p.181 p.187 p.192 p.195 p.201 p.203

7

DELINCVENŢEI JUVENILE…………………………………. 1. Modalităţi de evaluare şi predicţie ale delincvenţei juvenile……..................................................................................... 2. Programe speciale de prevenire a delincvenţei juvenile………. BIBLIOGRAFIE…………………………………………………

p.205 p.205 p.209 p.225

8

la care vârstă ajungând omul. Dimitrie Cantemir1 Cuvintele prinţului moldav. face şi roadă rea. Divanul sau Gâlceava înţeleptului cu lumea sau Giudeţul sufletului cu trupul. în traducerea versiunii greceşti de Virgil Cândea. care pleacă de la convingerea intimă că dincolo de posibilele predispoziţii moştenite ale conduitelor noastre. sau legarea florii vieţii omeneşti este copilăria şi aşa-zisa adolescenţă. scrise pe la 1698 („de la mântuinţa lumii”). suntem ceea ce suntem 1 Dimitrie Cantemir. ea face roadă bună. este ca şi floarea: de se va lega la vreme bună. Editura Minerva. prefigurează un anume tip de demers epistemologic. p. ce recunoaşte plasticitatea iniţială a fiinţei umane şi rolul contextelor paideice în devenirea sa. O astfel de premisă este asumată şi de autorul acestei lucrări. cu alte cuvinte a mediului în care ea se dezvoltă. Bucureşti. „Roada bună” sau „şi rea” a „florii” umane este efectul calităţii „vremii”. 309. iar de se va lega la vreme rea.Introducere A doua şi a treia vârstă. 1990. 9 .

Ca problemă socială. marginalizarea. mecanismele socializării şi disfuncţiile acestora. În primul capitol. mecanismele de socializare. Despre „roada şi rea”2 a acestei perioade de vârstă. în care perspectiva biologică. devianţa penală sau delincvenţa) era tratată ca o componentă ce ţinea exclusiv de buna educaţie. sancţionare şi reabilitare socială. ea nu mai este privită doar prin prisma eşecului educaţie.datorită experienţelor noastre de viaţă. Dacă o bună perioadă de timp devianţa (şi subclasa acesteia. adică despre comportamentele deviante vom vorbi în această lucrare. privarea de şanse. perioada copilăriei şi adolescenţei.şi inter-disciplinară. schiţăm perspectiva 2 De semnalat în spusele înţeleptului moldovean prezenţa conjuncţiei: unii copii şi adolescenţi au şi comportamente indezirabile. şcoala. ca urmare a deficitului „climateric”. cultura societăţii. Înţelegerea unei astfel de probleme complexe impune o abordare multi. pedagogică şi psihologică să fie completate cu cea juridică şi sociologică. formele de manifestare ale delincvenţei juvenile. astăzi ea a devenit o problemă socială majoră cu care se confruntă societăţile contemporane. ca argumente pentru identificarea unor modalităţi de prevenire. De pe coordonatele unei astfel de abordări am încercat să decelăm cauzele. de control. anomia socială. la vârsta „legării”. percepţia inechităţii sociale. dintre care cele mai importante sunt cele din perioada „legării florii vieţii omeneşti”. după delimitările conceptuale absolut necesare tratării unui astfel de subiect. diminuare şi intervenţie eficientă în domeniu. sărăcia relativă. 10 . factorii favorizaţi şi semnificaţiile individuale şi sociale ale conduitelor delincvente. incluzând aici familia. ci ca o problemă strâns legată de modul în care funcţionează societatea în ansamblul ei. lipsa de resurse. antropologică.

realizate în şcoală şi influenţele grupului asupra constituirii eului social. sociologi.criminologică. plecând de la premisa că delincvenţa juvenilă este. Capitolul al doilea prezintă sintetic principalele teorii etiologice şi comprehensive asupra delincvenţei juvenile. variabile ale socializării primare. 11 . pentru încrederea acordată şi colegilor Conf. pentru încurajările generoase şi sugestiile utile pe parcursul elaborării lucrării. Anca Dragu. ţin să aduc mulţumiri Prof. univ. prezentând succint diverse paradigmele teoretice. mediul social. în egală măsură. în primul rând. univ. desfăşurate în familie. univ. Capitolul final este dedicat prezentării unor metode şi mijloace de evaluare şi predicţie a delincvenţei juvenile şi a unor posibile programe sociale de prevenţie şi intervenţie eficace în domeniu. dar în egală măsură şi altor specialişti a căror activitate are tangenţe cu fenomenul supus analizei. ale socializării secundare. Capitolele III. Prin această tematică. Filaret Sîntion şi Conf. poliţişti sau asistenţi sociali. decanul Facultăţii de Psihologie şi Ştiinţele Educaţiei a Universităţii Ovidius Constanţa. Ediţia de faţă actualizează datele statistice ale volumului precedent. introduce prevederile Noului Cod Penal şi realizează unele îndreptări minimale în raport cu vechea ediţie (2007). celelalte perspective urmând a fi detaliate în capitolele următoare. dr. În încheierea acestui cuvânt introductiv. dr. dr. un concept juridic şi criminologic. IV şi V urmăresc identificarea mecanismelor socializării. urmând traseul individ. societate. de erorilor generatoare de conduite deviante şi delincvente. responsabile de instituirea conformităţii şi. jurişti. Nicolae Martin. criminologi. profesori. lucrarea se adresează în mod special studenţilor Facultăţii de Psihologie şi Ştiinţele Educaţiei.

Constanţa. 2009 Autorul 12 . noiembrie.

Introducere în problematica delincvenţei juvenile. conceptuale Devianţă şi delincvenţă .delimitări Titlul lucrării. DELINCVENŢA JUVENILĂ – FORMĂ A DEVIANŢEI PENALE ADOLESCENTINE Structura temei: 1.Criminologia şi aspectul juridic Specificul abordării criminologice a delincvenţei juvenile Formele criminalităţii Răspunderea penală a minorilor Sistemul sancţionator al minorilor Evoluţia delincvenţei juvenile în România 1. dar nu şi 13 .delimitări conceptuale 2.I. Devianţă şi delincvenţă . indică obiectul studiului – delincvenţa juvenilă.Multidisciplinaritatea domeniului delincvenţei juvenile 4.Noţiunea de delincvenţă juvenilă 3.

Integrarea în sistem implică – alături de definirea termenului – realizarea unei clasificări şi/sau diviziuni. iar în situaţia în care se operează cu un alt tip de definiţie conotativă. Vom încerca să respectăm aceste exigenţe în cele ce urmează. identificată ca atare şi sancţionată. Este cazul multora dintre termenii cu care vom opera în acest curs. care să permită integrarea lui precisă în sistemul conceptual al disciplinei respective. Tot de la cursul de logică ne amintim şi faptul că majoritatea definiţiilor ştiinţifice se realizează prin gen (proxim) şi diferenţă specifică. de ce mor oamenii?” Profesorul răspunde: „Cărţile vorbesc despre neputinţa oamenilor de a răspunde la această întrebare”. intenţie motivată de complexitatea obiectului. posesiunea comprehensivă a unui termen presupune o definire corectă. prima parte a definitorului va indica o noţiune reprezentativă pentru clasa definitului.a.perspectiva ştiinţifică din care este abordat obiectul. 78) la termenul delincvenţă suntem trimişi la crimă şi devianţă. La fel şi cu dicţionarele… 14 . pentru a sugera intenţia de abordare multidisciplinară. dar pentru început vom urmări ce spun dicţionarele3. Această omisiune este deliberată. definiţia trebuie contextualizată. a normelor în vigoare într-un sistem social dat”. iar la devianţă „transgresiune. În primul caz se vorbeşte de încălcarea legii – ceea ce sugerează un aspect juridic al problemei.. (1996. La crimă găsim definiţia lui Durkheim „comportament pe care legea este autorizată să-l sancţioneze”. În Dicţionarul de sociologie coordonat de R Boudon ş. Amintindu-ne de o exigenţă ridicată la cursul de logică. p. stabilirea relaţiilor cu ceilalţi termeni ai aceluiaşi univers de discurs. Dacă termenul este utilizat în mai multe discipline. iar 3 Zorba grecul îl întrebă pe profesor: „Ce spun cărţile.

în care ni se sugerează ideea că devianţa este rezultatul reacţiei fireşti la o situaţie anormală. defineşte delincvenţa ca fiind „ansamblul infracţiunilor penale”. Ursula Şchiopu). La infracţiune găsim „conduită ce atentează la prevederile restrictive ale legii sau ale opiniei publice”. comportamentul mediu este în relaţie cu cel considerat normal. prezentă în primul caz. 1997. Bucureşti. În cazul acesta. 15 . care considera devianţa drept „o reacţie normală a oamenilor normali în condiţii anormale” (apud Rădulescu. şi definiţia persuasivă. Cele mai frecvente definiţii ale devianţei se realizează în raport cu criteriul normei sau în raport cu criteriul mediei statistice. având. dacă există şi alt gen de infracţiuni. În consecinţă. Babel. actul delincvent este definit prin crimă. sau ale unui grup social particular. aşadar situaţia este vinovată. trei clase: crima. Ed.în cel de-al doilea se vorbeşte de normă – ceea ce sugerează un aspect social. prezentă în al doilea caz. iar aceasta este o specie a devianţei4. în ultimă instanţă. orice atentat la opinia publică este o infracţiune. După criteriul normativ. Termenul de devianţă a fost utilizat pentru prima dată în anul 1938 de către sociologii americani T. după natura gravităţii. Aşadar. Cele două definiţii diferite ne amintesc de o altă distincţie impusă la cursul de logică. delictul şi contravenţia. (coord. devianţa reprezintă o conduită care încalcă normele scrise sau nescrise ale societăţii. p. Ar rămâne de văzut ce se înţelege prin infracţiune şi apoi prin infracţiune penală. Sellin ca „ansamblul comportamentelor îndreptate împotriva normelor de conduită sau a ordinii instituţionale” şi de către R. Merton. pentru a înţelege natura delincvenţei este utilă analiza prealabilă a genului proxim – devianţa. Nota caracteristică pentru actul deviant este 4 Dicţionarul de psihologie. definiţia neutră. Vom înţelege mai târziu semnificaţia acestei definiţii mertoniene. şi anume. iar crima nu este un delict. 9). 1994.

riscă să trezească din partea lor reprobare şi sancţiuni” (M. după care devianţii sunt persoane care. Privită istoric. ci ochiul” spunea Dostoievski. devianţa este o abatere semnificativă de la media comportamentelor membrilor grupului sau ai societăţii. ceea ce numim deviant depinde de contextul normativ care reglementează comportamentele considerate ca fiind normale într-o societate dată. ilustrativă în acest sens fiind definiţia lui M. putem vorbi de o devianţă tolerată. p. p.440). normal. Am putea spune că nu condamnăm 5 De precizat totuşi că aceste criterii nu sunt singurele utilizate în definiţia delincvenţei. 105)5. după care devianţa un proces definiţional (vezi teoria etichetării). căci „tipul normal se confundă cu tipul mediu” (Durkheim. în consecinţă. 6 „Nu obiectul este important. Când actul nu mai este dezaprobat de către comunitate. Prin urmare. boala apare astfel ca singură devianţă legitimă şi criteriul reacţiei sociale. convenţional sau conformist. După criteriul statistic.încălcarea normei şi consecinţa este dezaprobarea socială. având un statut similar frumuseţii: există numai în ochii celui ce o priveşte6. Menţionăm aici încă două criterii pe care le vom dezvolta ulterior: criteriu medical. nu posedă capacitatea de a respecta normele sociale. în sensul că societatea nu consideră că aceea abatere este atât de periculoasă încât să o sancţioneze prin lege. Cusson. o astfel de devianţă are o mare relativitate şi variabilitate. 16 . prin încălcarea unor norme scrise sau nescrise ale societăţii. datorită unor deficienţe fizice sau psihice. 1997. Media sugerează „omul mediu”. Cusson: „Devianţa este ansamblul conduitelor şi stărilor pe care membrii unui grup le judecă drept neconforme cu aşteptările. Atunci când este vorba de încălcarea unei norme nescrise. 1974. Combinând cele două accepţiuni am putea spune că devianţa reprezintă un tip de comportament care se opune celui mediu. în Jurnal de scriitor. normele sau valorile lor şi care. el încetează a mai fi deviant. Cu o astfel de accepţiune operează în general sociologii.

cum sunt incestul. fie ea şi aproximativă. . .după tipul normei încălcate: . Pe lângă delictele grave.autoagresivă.gravă.neutră (excentricităţi).după forma de manifestare : . omorul sau furtul. Ceea ce este considerat devianţă în sensul legal variază istoric şi geografic.un comportament pentru că este deviant. Prin urmare. în raport cu dinamica legislativă. .după gravitatea actului: . .negativă (infracţiune). .ascunsă (corupţia). Acţiunile care sunt prohibite prin coduri legale formale şi în cazul cărora există pedepse pentru cei care le comit sunt considerate deviante din punct de vedere legal. 17 .religioasă. ci este deviant pentru că îl condamnăm. devianţa legală reprezintă delincvenţa.individuală. . a devianţei: . (vizibilitate) . răpirea. .tolerată (ţinuta indecentă). .grupală. sancţionată penal. constituind clasa delictelor.pozitivă (inovativă). Autorul unui delict este un delincvent. putem realiza o tipologie.politică.după natura devianţei: .familială.sexuală.penală.după actor: . . În baza acestor observaţii preliminare. violul. . delictele minore diferă de la societate la societate. . universal reprimate. (efectul) . .deschisă (transparentă).relativ tolerată sau contravenientă. .

infracţiuni şi delicte.bolile mentale. în care autorul include diverse categorii de dependenţă.după vârstă: . Maurice Cusson (1997) alcătuieşte o listă cu următoarele şapte categorii ale devianţei în accepţiunea sociologilor: .sinuciderea. inclusiv alcoolismul. 18 . . pornografia.patologică.. vrăjitorie. Utilizând ca singur criteriu forma de manifestare sau regimul normalităţii transgresate. Desigur că este cel puţin discutabilă introducerea bolilor mentale şi a handicapurilor fizice printre categoriile devianţei. .transgresiunile sexuale. de la cele mai uşoare până la cele mai grave.consumul de droguri şi toxicomania. prostituţia.handicapurile fizice. sectarism.după criteriul medical: . clasificarea este cerută de exigenţa unei minime rigori.adultă. . Deşi clasele sunt insuficient de precise. . care se întreabă în legătură cu oportunitatea includerii în categoria devianţei a lucrurilor atât de diferite cum sunt omuciderea şi surditatea. cât şi pentru a realiza o imagine de ansamblu asupra fenomenului devianţei. homosexualitatea. categorie în care intră toate tipurile de încălcări ale legii. . . . erezii. fapt datorat în mare măsură aglutinării fenomenului şi vaguităţii determinărilor conceptuale.devianţele religioase. .juvenilă.normală. lucru conştientizat şi de către autor. . Cusson sugerează ideea că în universul devianţei există o gradaţie de la perfect voluntar la involuntar.

p. consumul de băuturi alcoolice. Majoritatea conduitelor delincvente în cazul minorilor pot fi încadrate în patru mari categorii: .. Rădulescu S. „chiulul de la şcoală”. Noţiunea de delincvenţă juvenilă Am constatat ambiguitatea noţiunilor devianţă şi delincvenţă.. în categoria actelor delincvente (a infracţiunilor în limbajul juridic) intră pe lângă prima clasă a taxonomiei de mai sus şi următoarele trei. De aici şi dificultatea unei definiţii necontestabile. 1999. vorbim de delincvenţa juvenilă.. 2. Prin urmare. Atunci când delictul vizează minorii. vagabondajul. 202). „orice act care încalcă exigenţele de conformism impuse de către adulţi minorilor şi tinerilor” (Rădulescu M. M. în parte cel puţin. acte pentru care adultul nu este sancţionat. în clasa delincvenţei juvenile intră pe lângă acte care definesc delicte în general şi altele care sunt specific legate de vârstă. fumatul ş. cum ar fi „starea de neascultare”. care nu au reuşit să ajungă la o definiţie lipsită de echivoc a termenului de delincvenţă (Grecu F.încălcarea legilor de statut. diverselor perspective din care este abordată problema.a.În raport cu legislaţia actuală din România. în anumite condiţii.S. conform unor autori. În cazul noţiunii de delincvenţă juvenilă imprecizia definiţională este şi mai mare. datorată. 2003). dat fiind faptul că în conotaţia termenului ar intra. fapt relevat şi de participanţii la primul Congres al Naţiunilor Unite pentru Prevenţia Criminalităţii şi Tratamentul Delincvenţilor (1955).. fuga de acasă. 19 .

consumul frecvent de alcool. celor care au fugit de la domiciliu sau din mediul şcolar. dar care sunt indicatori ai unei posibile evoluţii spre conflictul cu legea penală. 7 Banciu. violente.g. cum sunt conduitele de evaziune ale adolescenţilor (hoinăreala. 2002) propun utilizarea conceptului de predelincvenţă juvenilă. atitudini agresive sau indecente. 20 . indiferenţa faţă de şcoală şi educatori etc. . termenul de delincvenţă juvenilă desemnează conduite inadecvate ale tinerilor care n-au împlinit vârsta majoratului. pentru a desemna acele abateri nesancţionate penal. având un comportamentul de evaziune. După cum putem sesiza din cele de mai sus. fuga de acasă sau de la şcoală). Raporturile dintre termenii discutaţi. fiind aplicat celor care transgresează legea.. Rădulescu.comportamentul de bandă. vagabondând. din punctul de vedere al extensiunii lor. Punctul de vedere legal reduce delincvenţa la raportul cu norma penală şi urmările vătămătoare ale acţiunilor care sunt sancţionate juridic. Pentru a exclude ambiguităţile generate de utilizarea prea largă a conceptului de delincvenţă juvenilă. celor care au tulburări de comportament. abrevierea latină e. .furtul (principala cauză a proceselor penale în cazul minorilor). pentru economie în exprimare. arată astfel: A B 7 - A= devianţă socială (sens larg)8 B= devianţă penală = delincvenţă Vom utiliza. receptat de către ceilalţi ca fiind periculos. dar şi celor care se integrează în anturaje potenţial delincvente. (exempli gratia) pentru „de exemplu”. unii autori (e.comportamente agresive.g.

C C= devianţă penală adolescentină = delincvenţă juvenilă Figura 1. care nu încalcă şi legea juridică. Universul de discurs al devianţei Făcând distincţie între predelincvenţă şi delincvenţă juvenilă. D. prin care desemnează ceea ce noi am numit devianţă tolerată. 21 . Rădulescu propun următoarea schemă a criteriilor normative de definire a delincvenţei juvenile: Criterii de definire a delincvenţei juvenile Vârsta majoratului penal Sistemul de tratament şi sancţiuni Predelincvenţa juvenilă Delincvenţa juvenilă Impulsivitat e Fugă de acas ă Consum Furt Vagabondaj Agresiuni Tâlhărie de alcool Sancţiuni şi tratament 8 Sancţiuni şi tratament Unii autori utilizează termenul de devianţă socială într-un sens restrâns. Banciu şi Sorin M.

care defineşte „ansamblul conduitelor aflate în conflict cu valorile ocrotite de norma penală” (Banciu D. 80). 3. Prin încălcarea normei sociale. incluzând aici manifestări neurosomatice. Rădulescu S. delincvenţa ţine de abordarea sociologică. conceptul de tulburare de comportament a fost înlocuit treptat cu cel de problemă de comportament. După anii 1980. psihopatice şi psihotice... 22 .Măsuri de protecţie Măsuri medicale Măsuri educative Pedepse Figura nr. dar simplifică poate prea mult complexitatea fenomenului. M. 2002. caracteriale. Multidisciplinaritatea domeniului delincvenţei juvenile Ca formă distinctă de devianţă (de natură penaladolescentină). delincvenţa juvenilă constituie un fenomen complex. Rădulescu S. 2002. M.. 77) Ca alternativă psihologică pentru a desemna fenomene cuprinse în conceptul sociologic de devianţă. p. 3.. D. p. În denotaţia conceptului problemă de comportament sunt incluse toate tipurile de devianţe. concept care desemnează orice deviere de la normele psihomorale.. Criterii normative de definire a delincvenţei juvenile (Apud Banciu. în anul 1950 s-a introdus conceptul de tulburare de comportament. prin faptul că presupune încălcarea legii penale. pentru a sugera diminuarea încărcăturii psihopatologice. Această accepţiune de tip juridic este utilă întrucât ne permite evitarea echivocului altor definiţii.

. delincvenţa juvenilă ţine de domeniul juridic şi criminologic. Analiza multidimensională a delincvenţei creează posibilitatea înţelegerii fenomenului la diferite nivele: . devianţa şcolară şi delincvenţa juvenilă. Referindu-se la persoane aflate într-o etapă de vârstă încadrată în mod normal în regimul şcolarităţii. Accentele analizelor cad divers. iresponsabilitate).fiind o subclasă a criminalităţii sau a infracţionalităţii. deferirea justiţiei şi în prevenţie. sociali. tipurile de sancţiuni aplicate şi modalităţile de resocializare.dimensiunea sociologică pune delincvenţa în raport cu multiplele fenomene de dezorganizare socială. delincvenţa juvenilă este şi o problemă psihopedagogică. al unei personalităţi. gravitatea prejudiciilor aduse. . în funcţie de specificul unghiului de abordare. . mobilurile comiterii delictului.dimensiunea statistică evidenţiază amploarea şi evoluţia fenomenului (în procente.dimensiunea juridică evidenţiază tipuri de norme încălcate.dimensiunea psihologică evidenţiază structura personalităţii delincvente. Actul delincvent fiind în ultimă instanţă produsul acţiunii unui individ. geografici etc). . motivaţiile. culturali.dimensiunea pedagogică vizează analiza relaţiei dintre insuccesul şcolar. de inadaptare şi marginalizare. 23 . medii. analize factoriale) în corelaţie cu diverşi indicatori sociali (economici. periculozitatea lor socială. atitudinea delincventului în raport cu fapta comisă (discernământ. implicate în depistarea. fenomenul cere o abordare ce ţine de psihologie sau chiar de psihiatrie. fiind şi alte organe ale statului de drept.

indică prezenţa unei discipline ştiinţifice care are ca obiect de studiu crima.40). Criminologia şi aspectul juridic 4. raţionalitate. O viziune holistă. preluat în limba latină sub forma crimen.apoi acuzaţia. prin extindere. 4. este încă un deziderat. criminologia” (Durkheim. a separa. cu sensul originar de a judeca. „Punem numele de crimă – afirma Durkheim – oricărui act pedepsit şi facem din crima astfel definită obiectul unei ştiinţe speciale. pe de o parte. p. teorie. desemnând cuvânt. În ceea ce ne priveşte. Specificul abordării criminologice a delincvenţei juvenile Termenul criminologie provine de la grecescul krimein. a alege. urmărind cunoaşterea complexă a - 24 . prin evidenţierea consecinţelor directe şi indirecte ale diferitelor infracţiuni. Asocierea termenului grecesc logos.dimensiunea economică poate indica aşa-zisul cost al delictului. ştiinţă. perspectiva psihologică. Obiectul criminologiei îl reprezintă astăzi ansamblul cercetărilor cu caracter ştiinţific ce se ocupă. Durkheim. vom prezenta în subpunctul următor câteva aspecte legate de perspectiva juridică. însemnând decizia judiciară . cu studierea fenomenului criminal. Bazele criminologiei au fost puse de către E. 2002.1. care formulează următorul postulat: este de tip criminal orice act care provoacă sancţiunea. integratoare a tuturor acestor dimensiuni. sociologică şi pedagogică vor fi dezvoltate în capitolele următoare. actul de a judeca un comportament. .dimensiunea prospectivă angajează viziunea dinamicii în viitor a fenomenului şi propensiunea spre delincvenţă a anumitor indivizi sau grupuri sociale.

crime. În noul Cod Penal. 1998. explicativă. Olanda (1886) şi Italia (1889) trec la o împărţire bipartită a infracţiunilor: . 25 .delicte. În România. în raport cu celelalte infracţiuni (Cioclei V. predictivă şi profilactică.acestuia. . . crima desemnează o infracţiune gravă. Cel care comite o infracţiune este un infractor sau un delincvent. care desemnează toate faptele prevăzute de legea penală. infracţiunea este definită drept „fapta prevăzută de legea penală. pedepse diferite şi proceduri penale speciale. SanMarino şi Grecia. referindu-se la infracţiune în general.contravenţii şi . 1998. p. p. împărţirea tripartită (din codul de la 1865 şi din cel de la 1936) este înlocuită în anul 1969 cu o concepţie unitară despre infracţiune. Belgia. cu evaluarea practicii anti-criminale. În consecinţă. În limbaj juridic.1). Într-un prim sens. pentru care legiuitorul stabileşte. nejustificată şi imputabilă persoanei care a săvârşit-o” (CP. 57). art. de regulă. termenul crimă este definit diferit în funcţie de codurile de legi adoptate. fiind sancţionată penal. Luxemburg.delicte. iar pe de altă parte. noţiunea de crimă are sensul larg. contravenţiile ieşind din sfera de reglementare a justiţiei penale.contravenţii. 15. Această poziţie va fi preluată în Codul Napoleon (1810) şi menţinută în codurile penale din Franţa.6). în scopul optimizării acesteia (Cioclei V. Criminologia are o funcţie descriptivă. definită prin violarea unui articol de lege în vigoare.. Acest sens este reflexul împărţirii tripartite a infracţiunii în codul penal al Revoluţiei Franceze în: ..

cât şi delincvenţa ascunsă. raportul dintre aceste concepte se prezintă astfel: Acte vizibile Acte invizibile 1 2 3 4 Legendă: 26 . invizibilă sau aşa-numita „cifră neagră” a criminalităţii. eventual.g. Alte studii longitudinale americane au constatat că mai puţin de 2% din actele ilicite comise de minori au devenit cazuri de delincvenţă juvenilă (apud Banciu D. sociologul pe cel de delincvenţă. criminologul pe cel de criminalitate. Schematic. numai unul singur este trimis în judecată. din patru cazuri de minori identificaţi de organele de poliţie. în marea lor majoritate cei din mediile sociale defavorizate. identificată. în legislaţia noastră termenii crimă. 2002).. psihologul pe cel de tulburare de comportament. doar o parte dintre ei sunt sancţionaţi.. judecată şi. În extensiunea sa. canadianul Marc Le Blanc) estimează că delincvenţa ascunsă este de douăzeci de ori mai mare decât cea cunoscută. Unii specialişti (e. sancţionată. Din estimările făcute de criminologi.M. chiar dacă în conotaţia lor. conceptul delincvenţă cuprinde atât delincvenţa oficială. pot fi sesizate diferenţe de nuanţe: poliţistul preferă termenul infracţionalitate. infracţiune. delict au aceeaşi denotaţie.În consecinţă. în „haloul” semnificant. desemnează aceleaşi „obiecte logice”. Rădulescu S. dintre cei judecaţi.

Infracţiuni contra autorităţii (ultraj. delincvenţa ascunsă (invizibilă sau neidentificată).. după cum urmează: Titlul I. 1998): 9 În noul Cod Penal infracţiunile sunt grupate în 12 «titluri». delincvenţa sancţionată prin măsuri administrative sau corecţionale. Titlul IV. contra sănătăţii publice). delincvenţa identificată de către organele de poliţie. 4. Infracţiuni contra patrimoniului (furt. drumuri. Infracţiuni de corupţie şi de serviciu (mita. înşelăciune. vieţii private etc). Figura 2. domiciliului. ajungându-se la un sistem de categorii relativ unitar şi coerent. a integrităţii corporale. tâlhărie. libertăţii religioase şi respectului datorat morţilor). Infracţiuni ce aduc atingere unei relaţii privind convieţuirea socială (traficul şi exploatarea persoanelor vulnerabile. moralei. infracţiuni contra ordinii şi liniştii publice. 2. traficul de influenţă. Infracţiuni contra înfăptuirii justiţiei (nedenunţarea. Titlul III. integrităţii sexuale. Infracţiuni de fals. Infracţiuni electorale. omisiunea sesizării. asupra familiei.2. Clasele delincvenţei reale 4. Titlul V. 3. contra familiei. fătului. delapidarea). Titlul X. Formele criminalităţii Criminalitatea cuprinde o mare diversitate de fapte. Infracţiuni contra 27 . Titlul V. Titlul VII. în criminologie sunt analizate următoarele forme ale 9 criminalităţii (Oancea I. Având ca punct de reper valorile sociale periclitate. Titlul VIII.1. tulburare de posesie etc). Titlul IX. libertăţii persoanei. tăinuirea. Titlu II. Infracţiuni contra persoanei (contra vieţii. spălarea de bani). după anumite criterii obiective şi subiective. Infracţiuni contra siguranţei publice (pe căi ferate. delincvenţa judecată de către instanţele judecătoreşti. primirea de foloase necuvenite. care pot fi repartizate în anumite grupe. uzurpare de calităţi oficiale).

uciderea din culpă). Criminalitatea contra persoanei. Titlul XI. Criminalitatea contra autorităţii. subminarea puterii de stat. atentatul). 3. vătămare corporală. Infracţiuni de genocid. Infracţiuni contra capacităţii de apărare a României (dezertarea. 2. şi anume: crime contra vieţii (omor. 4. Criminalitatea contra siguranţei statului. calomnie). cu un număr de 15 specii de infracţiuni ca: furtul. 28 . complotul.1. ruperea de sigilii şi trecerea frauduloasă a frontierei. violare de domiciliu. dintre care amintim: trădarea. fals în înscrisuri sub semnătură privată etc. şantaj). securităţii naţionale (trădarea. atentatul contra statului. Criminalitatea de fals cuprinde un număr de 12 infracţiuni. ce cuprinde un număr de 10 infracţiuni. crime (infracţiuni) contra libertăţii persoanei (lipsire de libertate. omor deosebit de grav. care cuprinde un număr de 17 tipuri de crime. cum sunt: falsificarea de monedă. spionajul etc. spionajul. omor calificat. încălcarea consemnului etc) şi Titlul XII. înşelăciunea etc. raport sexual cu o minoră) şi infracţiuni sau crime contra demnităţii (insultă. crime contra integrităţii corporale sau sănătăţii (lovituri. pruncucidere. tâlhăria. crime cu privire la viaţa sexuală (viol. 5. care cuprinde un număr de 31 de specii de crime. repartizate în mai multe subgrupe. contra umanităţii şi de război. abuzul de încredere. dintre care putem aminti: defăimarea unei organizaţii. uzurparea de calităţi oficiale. ultrajul. lovituri cauzatoare de moarte). sabotajul. sustragerea sau distrugerea de înscrisuri. Criminalitatea contra proprietăţii publice sau personale.

a tinerilor majori. se pot distinge alte patru forme ale criminalităţii. în timp ce minorii între 14-18 ani ajung să comită infracţiuni din ce în ce mai grave. sustragerii de la serviciul militar. 29 . luării de mită. îndeosebi omoruri. infracţiuni contra asistenţei celor aflaţi în primejdie. prostituţie). Criminalitatea economică. încorporare sau concentrare. Luând drept punct de referinţă vârsta infractorilor. în care se înscriu 29 de infracţiuni. unele dintre ele fiind dezincriminate.6. infracţiuni contra ordinii şi liniştii publice. etc. infracţiuni contra sănătăţii publice (traficul de stupefiante). infracţiuni de parazitism social (cerşetorie. şi anume: criminalitatea minorilor. Criminalitatea contra convieţuirii sociale. a majorilor şi a vârstnicilor. vagabondaj. ca de exemplu vagabondajul. de tipul dezertării. Este evident faptul că dinamica legislativă reaşează categoriile infracţiunii. infracţiuni care aduc atingere convieţuirii sociale. Minorii cu vârsta până la 14 ani comit mai frecvent infracţiuni ce privesc disciplina familială şi şcolară. sustragerii de la recrutare. ce cuprinde infracţiuni de tipul concurenţei neloiale. 7. organizaţii publice şi alte organizaţii cuprinzând 32 de infracţiuni de tipul abuzului în serviciu. divulgării secretului economic. falsificării de mărfuri. Criminalitatea minorilor este o parte importantă a criminalităţii generale şi cuprinde totalitatea delictelor săvârşite de persoanele care nu au împlinit vârsta de 18 ani. mărturiei mincinoase. 1. Această formă de criminalitate include 29 de infracţiuni specifice activităţii militare. Criminalitatea contra capacităţii de apărare a ţării. 8. 9. ca: infracţiuni contra familiei (bigamia). Criminalitatea contra activităţii unor organizaţii de stat.

).44% tineri între 18 şi 20 de ani. 1999). 2. Dintre învinuirile minorilor. 10 Conform datelor Poliţiei. la un total de 100 infracţiuni săvârşite. contra bunurilor şi infracţiuni cu privire la legea circulaţiei pe drumurile publice.6% pentru prostituţie. Criminalitatea adulţilor sau majorilor este cea care ocupă locul cel mai important în spaţiul criminalităţii. Conform unor opinii avizate.188 au fost infracţiuni cu violenţă. tinerii cu vârsta între 18 şi 21 de ani comit delicte de tipul infracţiunilor contra persoanei. La un total de 100 infracţiuni de omor şi tentativă de omor au participat 33. aceştia ocupă ponderea cea mai mare.07%. infracţiuni contra avutului şi contra normelor de convieţuire socială10. la nivelul anului 2005. Din punct de vedere statistic. (Oancea. 30 . 80% au fost pentru furt. din cele 59. 3. 12% pentru tâlhărie. ci pe subgrupe de vârstă (18-21 ani.59% pentru vătămare corporală şi 0.105 învinuiri. 25-30 ani etc. iar în totalul populaţiei. 21-25 ani.400 au fost aduse minorilor. au participat tineri între 18-26 ani într-un procentaj de 37. Criminalitatea tinerilor majori este acea formă a criminalităţii ce cuprinde infracţiunile comise de indivizi cu vârsta cuprinsă între 18 şi 21 de ani11. Această formă a criminalităţii nu este examinată în bloc. 11. în categoria “tineri” sunt incluse persoanele cuprinse între 18 – 30 ani.violuri. dintre care 2. 3. 11 De remarcat faptul că în statisticile recente ale MAI. contra bunelor moravuri. datorită faptului că perioada de vârstă a adulţilor este mai extinsă (18-60 de ani). în România. Adulţii tineri sunt cei care participă mult mai mult la infracţionalitate în comparaţie cu adulţii “confirmaţi” sau infractorii cu vârsta între 35-55 ani. într-o perioadă de 5 ani.

formulate de Beccaria. îmbrăcând forme deosebite. considerat fondator al dreptului penal modern. Funcţia justiţiei este de a proteja libertăţile individuale.4. Pedeapsa ar avea scopul de a provoca frica de sancţiune. Cele trei principii raţionale ale pedepsei. sub aspectul cauzelor şi formelor de manifestare. ceremonie. paternitatea fiindu-i atribuită juristului italian Cesario Beccaria 12 (1738-1794). sancţiunile prevăzute pentru a repara greşeala conţineau o dimensiune mântuitoare (reintegrarea în colectivitate printr-un act ritualic: magie. stau şi 12 Cesare Bonesana. Tradiţional. elementul determinant reprezentându-l totuşi sancţionarea delincvenţilor. 4. publică în anul 1764 la Milano (când nu împlinise 27 de ani) lucrarea Despre delicte şi pedepse. pentru cât mai mulţi oameni. cititor al lui Montesquieu şi Rousseau. tăierea nasului celor neospitalieri. tinerilor majori şi majorilor. cum ordonă Carol cel Mare).3. care aplică principiile Iluminismului în sistemul penal. Răspunderea penală a minorilor Societatea se protejează împotriva crimei printr-un sistem complex de acţiuni. Criminalitatea vârstnicilor – a celor peste 60 de ani – există într-un procent mult mai redus. marchiz de Beccaria. legea fiind instrumentul organizat după principiul utilitarist: cât mai multă fericire posibilă. mărturisire) sau exemplară (legea talionului. în comparaţie cu criminalitatea minorilor. 31 . O perspectivă raţionalistă asupra crimei şi pedepsei consecvente se conturează la sfârşitul secolului al XVIII-lea.

Poziţia lui Beccaria este în acord cu poziţia fondatorului utilitarismului Jeremy Bentham (1748–1838)13. Rationale of Punishment) şi mai ales pentru ideea unui panopticon. care solicită comportamente responsabile şi trag la răspundere. că motivaţiile comportamentelor umane sunt reprezentate de imperativul trăirii plăcerii şi evitării durerii. Prin urmare. Responsabilitatea exprimă actul de angajare a individului în procesul interacţiunii sociale. Pe aceste baze teoretice s-au constituit codurile juridice moderne. ca proiect de arhitectură a închisorilor pentru facilitarea maximei supravegheri a deţinuţilor. iar în cazul delicventului. 32 . sancţionând. pedepsele trebuie să fie suficient de mari pentru prevenirea recidivei şi descurajarea crimei. În teoria şi practica penală. Aspectul intelectiv presupune capacitatea individului de a înţelege pericolul faptei comise şi urmările ei. Răspunderea este obligaţia exterioară sau sancţiunea impusă.astăzi la baza dreptului penal: certitudinea crimei. comportamentele ce intră în conflict cu legea. An Introduction to the Principels of Moral and Legislation. conform acestei paradigme. În absenţa acestor două elemente ne aflăm în prezenţa iresponsabilităţii penale. care poate fi stabilită în urma expertizei medico-psihiatrice care trebuie să stabilească discernământul. cel care consideră. Responsabilitatea unei conduite presupune un aspect intelectiv şi unul volitiv. prin asumarea consecinţelor faptelor sale. caracterul infracţional al unei fapte include în mod cumulativ trei componente: 13 J. proporţionalitatea pedepsei cu gravitatea infracţiunii şi originea legislativă a regimului de penalitate. forma modernă a hedonismului. plăcerea asociată actului criminal este superioară durerii aşteptate privind posibila pedeapsă. iar aspectul volitiv exprimă capacitatea individului de a voi comiterea faptelor în vederea unor scopuri. Bentham este cunoscut pentru textele sale de filosofie juridică (The Theory of Legislation.

cauză de neimputabilitate).fapta să fie prevăzută de legea penală. p. pe cale de consecinţă. Banciu D. la excluderea caracterului penal al faptei.art.. Dacă în Olanda minorii sunt sancţionaţi în cadrul unui regim juridic special încă de la vârsta de 12 ani. Grecu F.1. Franţa şi Polonia (stabilită la 13 ani)(Cf.. excepţie făcând ţările scandinave (stabilită la 15 ani). Germania. Noul Cod Penal român (C.. constrângerea fizică şi morală. Vinovăţia . Austria şi Ungaria (fixată la 14 ani). Lipsa oricăreia dintre aceste trei componente conduce.M. variind între 16 şi 18 ani. vârsta responsabilităţii penale este de 18 ani (cf. p. Pericolul social . juridic. cu dispensă la 33 .U. fixată la 18 ani. 2003. 2002. Documentele O. Rădulescu S. 15 De remarcat faptul că maturitatea este interpretată diferit din punct de vedere sexual.P.M. Aşadar.28).114) stabileşte trei categorii 15 de minori : 14 Vinovăţia este definită în noul Cod Penal drept “fapta comisă cu intenţie. Incriminarea . eroarea de fapt. iresponsabilitatea şi minoritatea făptuitorului (art 27 al noului Cod Penal.. beţia completă involuntară. cea a majoratului penal este sensibil coborâtă. 3. cazul fortuit. în Belgia. consideră ca fiind tânăr orice persoană sub 25 de ani.N. iar delincventul juvenil un copil sau tânăr vinovat de a fi comis un delict. Prin degrevare de la acest principiu există situaţii care pot conduce la înlăturarea caracterului penal al faptei (excluzând implicit infracţiunea şi răspunderea penală): legitima apărare. orice persoană sub 18 ani.fapta să prezinte pericol social. 2. starea de necesitate. din culpă sau cu intenţie depăşită”. Rădulescu S. iresponsabilitatea şi minoritatea făptuitorului înlătură caracterul penal al faptei. pentru majoritatea sistemelor legislative europene. 78).fapta să fie comisă cu vinovăţie14. Dacă vârsta majoratului civil este. copil. Femeia se poate căsători la 16 ani. social şi politic.

34 . sarcina dovedirii discernământului revine acuzării. când prezumţia legală este cea a existenţei absolute a acestuia. care nu este obligat să accepte concluziile expertizei. care au răspundere penală numai dacă se dovedeşte că au săvârşit fapta cu discernământ. într-un institut de specialitate la cererea judecătorului. după cum există situaţii de lipsă a discernământului după 16 ani. cu unele excepţii.minori sub 13 ani care nu răspund pentru faptele antisociale comise întrucât în favoarea lor există o prezumţie absolută de lipsă de discernământ. moral şi civic. cu permisul şi interzisul. bărbatul după 18 ani. psihologic. are drept la muncă de la 16 ani. a posteriori. absenţa sau prezenţa acestuia putând duce la exonerarea sau sancţiunea penală. după un anumit timp de la comiterea faptei. susceptibil de a avea discernământ reprezintă o convenţie. deşi. în opinia noastră. el este. deşi prezumţia legală este cea de inexistenţă absolută a lui. adică în raport cu binele şi răul. din punct de vedere juridic. post factum. . de fapt. Stabilirea discernământului se face. căci în realitate putem constata existenţa discernământului faptei antisociale la minori sub 13 ani. Stabilirea lipsei de discernământ se face pe baza expertizei medicolegale psihiatrice. Rezultă că noţiunea de discernământ este exclusiv un concept psihiatric şi judecătoresc.minori care au împlinit 13 ani dar nu depăşesc 16 ani. Simplu spus. .. peste 18 ani se bucură de toate drepturile civile. Limitele de vârstă în care minorul este. Vinovăţia este legată de noţiunea de discernământ.minori care au împlinit 16 ani şi răspund penal. discernământul reprezintă capacitatea persoanei de a conştientiza consecinţele acţiunilor sale într-un context axiologic. peste 14 ani poate alege locuinţa în funcţie de interesele sale. ceea 15 ani. minorul sub 10 ani poate fi ascultat separat privind opţiunea de a rămâne cu unul dintre părinţi.

. atunci când minorul se află în una dintre următoarele situaţii: .4. pentru care i s-a aplicat o măsură educativă ce a fost executată înainte de comiterea infracţiunii pentru care este judecat16.ce relativizează precizia stabilirii acestuia. Sistemul sancţionator al minorilor Conform art. De menţionat că lipsa de discernământ a minorului înlătură sancţiunea penală asupra lui. . căci de multe ori. cu consecinţe nefaste pentru funcţionarea justiţiei. 4.este judecat pentru săvârşirea a două sau mai multe infracţiuni concurente care. ori dacă s-a produs decesul unei persoane.a comis infracţiunea prin exercitarea de ameninţări sau violenţe. gravitatea. prin natura. dar nu exclude răspunderea civilă a persoanelor care aveau minorul în supraveghere. 115 C. Totuşi.a mai săvârşit o infracţiune. pentru minorii care la data săvârşiri infracţiunii aveau vârsta cuprinsă între 13 şi 18 ani se ia o măsură educativă neprivativă de libertate. 16 Iată un exemplu tipic de ambiguitate de limbaj. tocmai ancheta asupra minorului îl face pe acesta să conştientizeze consecinţele acţiunilor sale.. Ne întrebăm ce se întâmplă dacă măsura educativă aplicată pentru infracţiunea anterioară nu a fost executată integral „înainte de comiterea infracţiunii pentru care este judecat”? 35 . . evidenţiază periculozitatea infractorului.dacă pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea comisă este închisoare de 10 ani sau mai mulţi (ori detenţia pe viaţă – precizare inutilă în opinia noastră). există unele situaţii în care se poate lua o măsură educativă privativă de libertate. numărul sau frecvenţa acestora.P.

organizarea. starea minorului (psihică. c) consemnarea la sfârşit de săptămână. condiţiile sociale ş. asigurarea participării şi supravegherea minorului pe durata cursului de formare civică căzând în sarcina serviciului de probaţiune17.Alegerea tipului de sancţiune ţine de instanţa de judecată. pentru promovarea alternativelor la detenţie. Vom clarifica în cele ce urmează fiecare dintre aceste măsuri. d) asistarea zilnică. întocmirea referatelor de evaluare a persoanelor atât în faza de urmărire penală cât şi în cea de judecată. fizică. b) supravegherea. a) Stagiul de formare civică „constă în obligaţia minorului de a participa la un program cu o durată de cel mult două luni. în esenţă. b) Supravegherea „constă în controlarea şi îndrumarea minorului în cadrul programului său zilnic. În primele şase luni ale anului 2009 se aflau în supravegherea serviciilor de probaţiune un număr de 1. morală). Măsurile educative neprivative de libertate sunt: a) stagiul de formare civică. pentru a asigura participarea la cursuri şcolare sau de formare profesională şi prevenirea 17 Serviciul de probaţiune este alcătuit din consilieri care intervin în procesul penal. 36 .206 de minori. O altă competenţă a serviciilor de probaţiune este aceea a consilierii psihologice şi acordării altor forme de asistenţă victimelor unor infracţiuni. pe o durată cuprinsă între două şi 4 luni. fără a afecta programul şcolar sau profesional al minorului. de către serviciul de probaţiune.a. ce are în vedere gravitatea faptei. pentru a-l ajuta să conştientizeze consecinţele legale şi sociale la care se expune în cazul săvârşirii de infracţiuni şi pentru a-l responsabiliza cu privire la comportamentul său viitor”.

37 .desfăşurării unor activităţi sau intrarea în legătură cu anumite persoane care ar putea afecta procesul de îndreptare al acestuia”. a unor consecinţe asemănătoare cu cele produse de minor prin infracţiunea săvârşită. e) să nu se afle în anumite locuri sau la anumite manifestări sportive. afară de cazul în care în această perioadă are obligaţia de a participa la anumite programe ori de a desfăşura anumite activităţi impuse de instanţă”. instanţă. în condiţiile stabilite de instanţă. Pe durata executării măsurilor educative neprivative de libertate instanţa impune minorului respectarea uneia sau mai multora dintre următoarele obligaţii: a) să urmeze un curs de pregătire şcolară sau formare profesională. care conţine orarul şi condiţiile de desfăşurare a activităţilor zilnice precum şi interdicţiile impuse minorului”. Aceste activităţi pot fi desfăşurate şi în favoarea persoanei vătămate cu acordul acesteia. c) să participe la activităţi care au drept scop înlăturarea sau diminuarea consecinţelor unor infracţiuni şi. culturale ori la alte adunări publice. 118121 CP). stabilite de instanţă. pe o durată cuprinsă între 4 şi 12 săptămâni. c) Consemnarea la sfârşit de săptămână „constă în obligaţia minorului de a nu părăsi locuinţa în zilele de sâmbătă şi duminică. pe o durată între 3 şi 6 luni (art. pe cât posibil. d) să nu depăşească limita teritorială stabilită de instanţă fără acordul serviciului de probaţiune. d) Asistarea zilnică „constă în obligaţia minorului de a respecta un program zilnic. b) să frecventeze un program de consiliere psihologică sau alte programe de reintegrare socială organizate sau coordonate de serviciul de probaţiune. stabilit în sarcina sa de serviciul de probaţiune.

se pot dispune măsuri privative de libertate. Măsurile educative privative de libertate sunt: a) internarea într-un centru educativ. unde va urma programe intensive de reintegrare socială. cu regim de pază şi supraveghere. b) Internarea într-un centru de detenţie „constă în internarea minorului într-o instituţie specializată în recuperarea minorilor. precum şi programe de pregătire şcolară şi formare profesională potrivit aptitudinilor sale”. În raport cu comportamentul. tratament sau îngrijire medicală. atunci când nu este posibil. g) să se prezinte la judecătorul pentru minori care a luat măsura educativă sau. măsura poate fi înlocuită cu una neprivativă de libertate. a) Internarea într-un centru educativ „constă în internarea minorului într-o instituţie specializată în recuperarea minorilor. la un alt judecător pentru minori. cu persoanele cu care a săvârşit infracţiunea ori cu alte persoane.f) să nu se apropie şi să nu comunice cu victima sau cu membri de familie ai acesteia. sau cu internarea într-un centru de detenţie (art. precum şi programe de reintegrare socială”. minorul poate fi premiat cu 38 . Dacă minorul nu respectă obligaţiile ce-i revin. situaţie în care internarea e cuprinsă între 5 şi 15 ani). stabilite de instanţă. unde va urma un program de pregătire şcolară şi formare profesională potrivit aptitudinilor sale. pe o perioadă cuprinsă între 2 şi 5 ani (excepţie făcând cazul în care pedeapsa pentru infracţiune este de 20 de ani sau mai mare. 125 CP). ori de câte ori este chemat. h) să se supună măsurilor de control. În funcţie de comportamentul minorului în această perioadă. b) internarea într-un centru de detenţie. pe o perioadă cuprinsă între unu şi 3 ani.

). în general) vizând dinamica infracţionalităţii.18 18 Referitor la cifrele (statistici. este potrivit să avem mai multe rezerve.5. conform legii (art. faptul că în anul curent sunt raportate cu 50% mai multe spargeri decât în anul 1960 spune ceva despre dinamica fenomenului sau despre dinamica raportării (prin accesul la telefon)? 39 . căci modalităţile de recoltare. operaţionalizarea conceptelor. situaţie în care cifrele în expresie absolută ale delincvenţei juvenile nu mai sunt foarte relevante. specifică postmodernităţii. atât în ceea ce priveşte rata minorilor implicaţi în activităţi delincvente. Măsurile educative neprivative de libertate se prescriu într-un termen de 2 ani de la data rămânerii definitive a hotărârii prin care au fost luate. iar cele privative. sunt diferite.„asistarea zilnică” sau pedepsit cu prelungirea internării. dar nu mai puţin de 2 ani. Măsurile educative. 126 CP. în cazul României se adaugă elementele legate de dificultăţile economice ale tranziţiei. se prescriu într-un termen egal cu durata măsurii educative luate. Evoluţia delincvenţei juvenile în România în perioada de după anul 1989 La nivel mondial. cât şi în privinţa gravităţii faptelor comise de către aceştia. fenomenul delincvenţei juvenile a cunoscut în ultimele decenii o creştere îngrijorătoare. Sub acest aspect România se înscrie în tendinţa generală. La cauzalitatea generală. nu atrag interdicţii. de criza autorităţii şi anomia socială şi altele legate de dinamica demografică şi rata natalităţii. decăderi sau incapacităţi. se precizează în cod. contextele etc. 4. spre exemplu. de sărăcie şi percepţia inechităţii sociale.

637 208.239 232.234 22.560 20.605 65.010 2.398 15. statistica delincvenţei juvenile după anul 1989 se prezintă astfel: Minori sub 14 ani Minori 14-18 ani Total minori 4.783 14.111 16.Conform datelor publicate de Poliţia Română.831 67.331 163.204 276.401 27.238 80.961 15.457 289. Evoluţiei delincvenţei juvenile în perioada 1989-2006 40 .281 3.659 281.388 721 464 378 410 616 491 637 634 428 14.698 14.279 17.310 13.831 7.142 312.502 73.583 14.841 231.527 62.637 14.947 13.292 14.504 16.727 82.054 46.253 14.678 Tineri 18 – 30 ani Total infracţiuni Anul 1989 1993 1995 1997 1999 2002 2003 2004 2005 2006 2007 2008 2009 / primele 6 luni Tabelul 1.670 13.167 5.206 13.197 7.539 83.119 15.116 15.108 15.

19 Pentru anii 2002 – 2006 am utilizat http://www. 6 penitenciare spital. A. 20 Cf. pentru spaţiile libere nu am dispus de date.P.politiaromana. pe un fond general de sensibilă reduce în expresie absolută a infracţionalităţii în categoria minorilor. site-ul A.htm. Dinamica efectivelor.M. Rădulescu. Această situaţie explică şi scăderea vârstei de sancţionare a minorului la 13 ani în noul Cod Penal.122 în penitenciarele pentru minori şi tineri (42 în P.N.ro/. Craiova şi 262 în P. creşterea sensibilă a infracţiunilor comise de tineri prin violenţă şi agresivitate.456 de minori în sistemul penitenciarelor din România.P. iar pentru anii anteriori.anp-just.T. 2003. consultat în data de 20 oct. 41 . un penitenciar pentru femei. ceea ce putem sesiza ca dinamică 2002-2006 este creşterea numărului de delincvenţi minori sub 14 ani.. din care: . sau am avut îndoieli în legătură cu corectitudinea lor. apud Grecu. 2 penitenciare pentru minori şi tineri (Tichileşti şi Craiova) şi trei centre de reeducare (Buziaş.(Sursa: Ministerul Administraţiei şi Internelor19) Chiar dacă nu putem extrage concluzii evidente din aceste date.181 de minori se aflau în penitenciare pentru adulţi. fapt ce m-a determinat să nu le includ în tabel. http://www.ro/ statistici. Tichileşti).T.M. Pe ansamblu.N. 2009. potrivit Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor20. Găieşti şi Târgu Ocna). . intensificarea gravităţii faptelor comise de minori şi scăderea nivelului de vârstă la care minorii îşi încep cariera infracţională. deţine 30 de penitenciare pentru adulţi. statisticile şi rapoartele poliţiei vorbesc despre creşterea procentului de minori aflaţi în conflict cu legea penală. La data de 13 octombrie 2009. existau: .

ridică probleme speciale. Pe de altă parte. sancţiunile şi pedepsele sunt considerate „măsuri de constrângere” şi totodată „mijloace de reeducare”. 118 în penitenciarele pentru minori şi tineri.P. 160 pp. 22 Vezi în acest sens Maurice Cusson. lipsa unor abilităţi sociale.R. 21 Situaţia nu diferă semnificativ de cea din data de 15 iulie 2008. în scopul „prevenirii săvârşirii de noi infracţiuni”. Buziaş. potrivit unor studii desfăşurate de A. în fapt. Toate acestea înclină balanţa spre utilitatea înlocuirii măsurilor privative cu cele neprivative de libertate.. care permit menţinerea legăturilor cu familia. dintre care 117 în penitenciarele pentru adulţi.N. Găieşti din care 38 băieţi şi 9 fete) şi . mai degrabă şcoli de specializare în infracţiune decât instituţii de reeducare.151 în centrele de reeducare (50 de băieţi la C. de comunicare şi relaţionare. Potrivit Codului Penal.R. ştiut fiind că penitenciarele sunt. 42 . Reeducarea delincventului22 în condiţii de recluziune. când erau privaţi de libertate 425 de minori. şcoala şi comunitatea. 54 băieţi la C. neîncredere în forţele proprii şi traume datorate absenţei relaţiilor cu familia. s-au constatat carenţe grave în educaţie. asupra copiilor aflaţi în detenţie.2 minori internaţi în spitale penitenciar21.R. pentru reintegrarea socială a delincventului. deficit în rezolvarea de probleme. Târgu Ocna şi 47 minori la C. La resocialisation du jeune délinquant. în condiţiile unei supravegheri atente a evoluţiei minorului. 1974. 184 se aflau în centrele de reeducare şi şase în spitalele penitenciar. Montréal : Les Presses de l'Université de Montréal. mai mult sau mai puţin severe. aşa se explică şi faptul că minorii deţinuţi prezintă o rată de recidivă mult mai mare decât cei care au fost sancţionaţi cu măsuri neprivative de libertate.

semideschis. vom preciza totuşi faptul că intervenţia educativă este susceptibilă de a da rezultate atunci când sunt aplicate diverse tehnici şi procedee terapeutice. Succesul activităţilor de reeducare este condiţionat şi de existenţa unui sistem de asistenţă post-penală. Prin urmare. După faza agresivă. noul Cod Penal ar trebui însoţit şi de o reformă 43 . în forme specifice. pe fondul căreia să se provoace restructurarea de personalitate.Nu este mai puţin adevărat şi faptul că centre de reeducare vor trebui să devină. delincventul ajunge la o anume acomodare cu sine şi cu soarta. şansele de recidivă sunt mult mai mari. a obişnuinţelor cotidiene din condiţiile de libertate. de la determinarea şocului. terapia prin realitate pleacă invers. a şocului traumatic suferit de pe urma schimbării mediului de viaţă. la reeducarea delincventului. Fără a intra în detalii. cum ar fi psihoterapia. datorită agresivităţii iniţiale a delincventului. care trăieşte acut frustrări. altfel. menită să obţină liniştirea şi resemnarea delincventului. violentă. fără nici un menajament a delincventului. aşa cum se pretinde. cu acces la toate resursele educaţionale. din punct de vedere psihologic este cunoscut faptul că reeducarea începe în condiţii total defavorabile. terapia în grup şi terapia de comportament pot contribui. adevărate comunităţi educaţionale ce acţionează specializat pentru protecţia şi recuperarea minorului într-un mediu securizant. a proceselor de redefinire a identităţii. factori care se conjugă în nevroza de detenţie. prin acuza dură. pentru ca treptat să se lase loc de speranţă în omenescul potenţial şi reconstructiv al delincventului. permiţând intervenţia educativă sau/şi terapeutică. Făcând abstracţie de vârstă. care să faciliteze reinserţia socială a tânărului.

instituţională, care să permită realizarea în fapt a dezideratului de reeducare şi integrare socială a tânărului delincvent23. Reeducarea sau resocializarea adolescentului sau tânărului are ca premisă implicită asumarea ideii că actul delictual se datorează deficitului de socializare sau socializării negative la care a fost expus delincventul. Etiologia delincvenţei este însă mult mai complexă.
23

Paşi în acest sens au fost iniţiaţi prin Ordonanţa nr. 92 din 29 august 2000 privind organizarea şi funcţionarea serviciilor de reintegrare socială a infractorilor şi de supraveghere a executării sancţiunilor neprivative de libertate, care în articolul 11 prevedea, printre altele, şi următoarele atribuţii: „g) iniţiază şi derulează programe speciale de protecţie, asistenţă socială şi juridică a minorilor şi tinerilor care au săvârşit infracţiuni; h) iniţiază şi derulează, împreună cu voluntarii şi reprezentanţii societăţii civile, precum şi cu organizaţii guvernamentale şi neguvernamentale române şi străine, programe de resocializare a persoanelor prevăzute în art. 1 şi în art. 3 alin. (2) care au solicitat să participe la aceste programe, pentru sprijinirea acestora în respectarea condiţiilor impuse de instanţa de judecată şi pentru reintegrarea lor socială; i) colaborează cu instituţiile publice şi private, precum şi cu persoanele fizice şi juridice din raza lor de competenţă, în vederea identificării, după caz, a locurilor de muncă disponibile, a cursurilor şcolare, precum şi a celor de calificare sau recalificare profesională”; Această instituţie va deveni serviciu de probaţiune (vezi Legea nr. 123 din 4 mai 2006 privind statutul personalului din serviciile de probaţiune, în care se spune la art. 6: „Scopul exercitării funcţiei de consilier de probaţiune îl constituie creşterea gradului de siguranţă publică prin informarea şi consilierea victimelor infracţiunilor, promovarea alternativelor la detenţie, prevenirea infracţionalităţii, reducerea riscului de recidivă şi reintegrarea în comunitate a persoanelor care au încălcat legea penală”). Tot în acest sens putem semnala şi Protocolul de colaborare încheiat între Administraţia Naţională a Penitenciarelor şi Colegiul Naţional al Asistenţilor Sociali în data de 7 octombrie 2009, care prevede, printre altele, şi „Colaborarea şi atragerea de parteneri şi colaboratori în vederea dezvoltării unor proiecte de interes local, regional şi strategic în domeniul asistenţei sociale a persoanelor private de libertate, precum

44

Despre teoriile etiologice ale comportamentelor delincvente vom vorbi în capitolul ce urmează.

II. SCENARII EPISTEMOLOGICE ASUPRA DELINCVENŢEI JUVENILE

Structura temei: 1. Semnificaţia teoriei în abordarea delincvenţei juvenile 2. Teorii şi modele etiologice în domeniul delincvenţei juvenile 2.1. Scenariul biologic al constituţiei criminogene 2.1.1. Teoriile somatotipului 2.1.2. Teoriile genetice 2.1.3. Teorii neurofiziologice 2.2. Scenarii psihologice 2.2.1. Teoriile personalităţii criminale 2.2.2. Teorii psihanalitice
şi a persoanelor eliberate condiţionat sau aflate în perioada de post-detenţie”.

45

2.3. Scenariul psihosocial 2.3.1. Teoriile învăţării sociale 2.3.2. Teorii ale controlului 2.4. Scenariul sociologic. Anomie, excludere, dezorganizare şi conflict social 3. Caracteristicile sociologice ale tânărului delincvent şi portretul său statistic 4. Evaluarea teoriilor privind delincvenţa juvenilă 5. Un posibil model etiologic al delincvenţei în România

1. Semnificaţia teoriei în abordarea delincvenţei juvenile Eficienţa acţiunii profesioniste este condiţionată de înţelegerea fenomenelor care constituie obiectul intervenţiei. Faptele, privite empiric şi separat, oferă informaţii limitate, uneori contradictorii, teoria fiind cea care le înglobează într-un întreg coerent, construind o imagine cuprinzătoare. În cazul particular al delincvenţei juvenile, o singură teorie nu poate acoperii complexitatea domeniului; teoriile oferă explicaţii specifice unui anumit nivel de abordare, fără a epuiza posibilităţile explicative. Este necesară considerarea teoriilor drept ipoteze plauzibile şi alternative de explorare a fenomenului, aflate într-o posibilă completare sau complementaritate.

46

Manifestă prin transgresarea normativităţii sociale, delincvenţa juvenilă are o cauzalitatea şi o condiţionare multiplă, care impune analiza complementară a factorilor de natură individuală, ce ţin de personalitate, în strânsă relaţie cu cei legaţi de mediul socializant al familiei, şcolii, grupului de egali şi a factorilor ce ţin de societate în ansamblul ei. O rută multinivelară de abordare a fenomenului delincvenţional, începând cu nivelul macrosocial (societate), trecând prin palierul microsocial (grup, familie) şi ajungând la unicitatea structurii individuale de personalitate, propune şi A. Walsh (1988, apud Bocancea; Neamţu, 1991), într-o schemă de analiză sugestivă:

Societate, cultură, mediu

ANOMIE valori, norme, structură socială oportunităţi legitime ASOCIEREA DIFERENŢIATĂ bande, presiunea prietenilor, valori şi credinţe opuse comportamentului legal CONTROL SOCIAL experienţe individuale unice din mediul familial, afectivitate,

Subsisteme (subculturi)

Mediul familial

47

materială (conţinutul). consum de droguri. ci doar infirmarea ei. individul în acţiunea lui nu poate fi considerat doar un mijlocitor. printr-o utilizare „lejeră” a conceptului de cauză 24. pentru a contribui la eradicarea ei. finală (scopul). 2002). în care antecedentul determină secventul. prin 24 Aristotel distinge mai multe categorii de cauze: formală (mobilul). teorii cauzale şi teorii comprehensive. Ogien A. „atitudini negative” Figura 4. prin care se produc efectele. Ruta cunoaşterii fenomenului delincvent După unii analişti (e. interpretările devianţei. Atunci când este vorba de acţiuni umane. teoriile delincvenţei. adică la descoperirea legilor. DEPRIVARE AFECTIVA caracteristici moştenite şi dobândite CONDUITE DELINCVENTE alcoolism. şi a subclasei acesteia. pot fi grupate în două mari clase. Posedând 48 . la modul general. o astfel de schemă logică nu permite inferarea cu certitudine a unei concluzii. limitându-se la stabilirea raporturilor constante între fenomene. Aşa-numitele „teorii cauzale” încearcă să identifice factorii care generează acte de tip delincvent. probleme personale.implicare. angajare Caracteristici individuale Delincvent PSIHOPATIE. eficientă (agentul). în general. Prin cauză se înţelege. Teoriile cauzale iau act de existenţa criminalităţii şi încearcă să explice etiologia. plecând chiar de la noţiunea de infracţiune şi precizând locul pe care îl deţine reacţia socială în definirea actului delincvent.g. Ştiinţa de după Descartes (îndeosebi prin pozitivism) renunţă la efortul (speculativ) de a căuta aceste cauze. Epistemologic. Prin structura sa. cauzalitatea se exprimă într-o implicaţie. în timp ce teoriile comprehensive încearcă să descifreze motivaţiile conduitei deviante. fenomenul care precede şi determină un efect..

2003). Vom menţine această semnificaţie generală a conceptului. c) teorii mixte. Prima categorie ar aparţine genului de explicaţie biologică. psihologice. există condiţii. 49 . M. „lejer” spuneam. vom prezenta succint principalele teorii asupra etiologiei delincvenţei juvenile. În rest.. alteori motiv sau mobil al acţiunii. scopuri.. cât şi psihosocială şi sociologică. condiţie favorizantă. prin conceptul de „cauză”. 2. datorându-se unor factori cu caracter genetic-ereditar. pornind dinspre individ spre societate. Rădulescu S. Alţi autori (Grecu. intenţii. factori care predispun. în următoarea succesiunea a scenariilor epistemologice: teorii biologice. Ansamblul acestora este desemnat. omul este întotdeauna cauza (eficientă) a acţiunilor sale. clasifică teoriile în trei mari categorii: a) teorii care susţin că delincvenţa juvenilă este o condiţie moştenită.care se înţelege uneori factor predispozant. a doua ar aparţine atât genului de explicaţie psihologică. Asumându-ne relativa acurateţe a clasificărilor cu care operăm.. F. Teorii şi modele etiologice în domeniul delincvenţei juvenile grade de libertate. care îmbină cele două explicaţii. b) teorii care apreciază că delincvenţa este o conduită dobândită socio-cultural. psihosociale şi sociologice. motive. iar cea de-a treia ar aparţine unei explicaţii eclectice.

[1876].1. Conform acestor teorii. fie în codul genetic. cauzele comportamentului delincvent erau considerate a fi forţele supranaturale. Începând cu secolul al XIX-lea. 2. caracteristicile înnăscute ale individului explică.1. degenerat (Omul delincvent. Astfel de „explicaţii” mai persistă marginal în medii subculturale şi în timpurile noastre. direct sau indirect. în relaţie cu „spiritul fabulos”.Vreme îndelungată. La originea cercetărilor sale s-a aflat descoperirea unui craniu de criminal. incluzând aici toate acele teorii care consideră că delincvenţa este o caracteristică înnăscută. Oamenii acţionau în moduri iraţionale pentru că erau posedaţi de „diavol” sau de „spirite rele”. explică în parte această inerţie. avându-şi sursa fie într-un gen aparte de constituţie somatică. dezvoltarea ştiinţei duce la înlocuirea treptată a superstiţiilor cu explicaţii bazate pe faptele de observaţie. tarat genetic.1. 2. violente şi criminogene. comportamentele agresive. 1992). Ignoranţa şi teama. Teoriile somatotipului Una dintre primele explicaţii pozitive ale delincvenţei a fost susţinută de către profesorul de psihiatrie italian Cesare Lombroso (1836 – 1909). Scenariul biologic Primele tentative de explicare a conduitelor delincvente pornind de la faptele de observaţie pot fi subsumate scenariului biologic. care va formula teza criminalului înnăscut. care 50 . fie în caracteristici neurofiziologice.

omul sălbatic. trăsătură ce se regăsea la unele cranii primitive. lungimea excesivă a bărbiei. sau de tipul de „criminalul imperfect” (3 – 4) trăsături specifice. prin nasul turtit. prognatismul.907 de cranii ale unor delincvenţi în viaţă. pomeţii obrazului proeminenţi etc. În funcţie de numărul stigmatelor. sinusurile frontale foarte dezvoltate. uşor de recunoscut după atribute fizice transmise ereditar: „…capacitate craniană mică. marea grosime a oaselor craniene. dezvoltarea enormă a maxilarelor şi a zigomelor. fruntea teşită. ucigaşul se evidenţiază prin volumul mai mic al craniului. prin lungimea maxilarelor. îngrijoraţi şi în permanentă mişcare. hoţul se distinge printr-o remarcabilă mobilitate a feţei şi a mâinilor. (…) ieşire în evidenţă a liniei oblice a temporalului. prin ochii săi mici. p. fiind purtători ai unor stigmate tipice. Trăsăturile atavice ar fi specifice diverselor tipuri de delincvenţe: cel cu înclinaţii spre viol se caracterizează prin lungimea urechilor. copii sau bolnavi psihic.21).prezenta în zona occipitală medie o adâncitură. oblicitatea orbitelor. urechi voluminoase…” (1992. Lombroso conchide că delincvenţii au trăsături fizice distincte. ei ar fi subdezvoltaţi din punct de vedere biologic. ci cu predispoziţii la agresivitate şi violenţă. pielea mai pigmentată. craniul turtit. Lombroso vorbeşte de tipul de „criminalul perfect” (5 – 6 trăsături). barba rară. frunte teşită. sub trei trăsături nu am avea de-a face cu un tip criminal. În urma numeroaselor critici. ipoteza a fost verificată prin studierea a 393 de cranii de criminali decedaţi şi a 5. ochii oblici şi foarte apropiaţi. Lombroso sfârşeşte prin a considera că din totalul celor care comit delicte numai 35 – 40% 51 . simplicitatea articulaţiilor. ceea ce i-a sugerat ipoteza atavismului. părul mai des şi creţ. prin sprâncenele sale dese şi lăsate pe ochi. extinzând cercetarea asupra diverselor „stigmate” la organisme inferioare.

În concluzie. criminali de ocazie şi criminali din pasiune (apud Ogien. factor cheie în etiologia delincvenţei. Cu toate acestea. remuşcării şi milei. cercetările lombrosiene au constituit punctul de plecare al unor numeroase investigaţii cu caracter ştiinţific. ce cuprinde indivizi corpolenţi. un alt medic de închisoare. fiecare categorie având o înclinaţie mai puternică spre comiterea anumitor specii de infracţiuni: 1) tipul picnicomorf. Cu toate limitele pe care le incumbă un astfel de scenariu predestinal. scunzi. În ultima etapă a cercetărilor sale. se 52 . Analiza minuţioasă a trăsăturilor criminalului face din Lombroso un precursor al biotipologiei. după caracterul relativ înnăscut al înclinaţiilor criminale. şi alte caracteristici fiziologice (insensibilitatea la durere. care consideră că în funcţie de constituţia corporală se pot distinge patru tipuri de indivizi. cicatrizarea rapidă a rănilor) şi morale (lipsa ruşinii. rezultând faptul că nu există diferenţe fizice esenţiale între criminali şi necriminali (cf. Unul dintre aceştia este psihiatru german Ernest Kretschmer (1942). cu faţă rotundă. vanitatea). conform teoriei lombrosiene. Într-o cercetare ulterioară. Goodman N. comparând 3000 de criminali cu 1000 de studenţi de la Cambridge a constatat că trăsăturile pe care Lombroso le-a atribuit criminalilor erau prezente şi la necriminali. 1992).aparţin acestei categorii de atavici. criminalistul italian adaugă epilepsia. alături de atavism. calviţie. criminalitatea reprezintă o anormalitate biologică bazată pe atavism organic şi psihic şi pe o patologie epileptică. adeseori inteligenţi şi expansivi. în criminaloizi. onoarei. „nucleu al tuturor degenerescenţelor”. ceilalţi fiind încadraţi. ideea potrivit căreia criminalii constituie un biotip distinct a continuat să aibă adepţi. 2002). ca „una din psihozele cele mai atavice”. psihiatrul britanic Charles Goring (1913).

conform 53 . dotate divers din punct de vedere intelectual. cu tendinţă spre viaţă uşoară. Propunerea lui pentru a pune capăt crimei era eugenia socială. infracţiunile comise. sunt patrimoniale (furt. îşi încep cariera criminală de regulă după 18 ani şi sunt expuşi recidivei (apud Cioclei. sociabil şi petrecăreţ. energic. 3) tipul atletomorf. cel mai adesea foarte slabi. cu chip prelung.caracterizează printr-o criminalitate tardivă şi vicleană (înşelăciune. interiorizate. Această ipoteză a legăturii criminalităţii de „tipul anatomic” (somatotipul) este reluată de către medicul american William Sheldon (1949). caracterizat printr-un sistem osteo-muscular puternic. insensibil şi impulsiv. mereu agitat. 1999). slab şi fragil. care oscilează între sensibilitate şi brutalitate. psiho-medical regăsim în această categorie debilii mintal şi schizofrenicii. tâlhării) şi o tendinţă de recidivă indiferent de vârstă. sensibil şi nervos. cu deficienţe ale caracterelor sexuale ori malformaţii corporale. un mezomorf (musculos şi atletic. predispus la psihoze maniaco-depresive). cuprinde indivizii înapoiaţi în plan psihic şi morfologic. dominat de puternice componente heboide. care a descris criminalul ca fiind. abuz de încredere). de regulă. eliminarea celor care. îndeosebi. sau un endomorf (scund şi gras. cu corespondent clinic în schizofrenia heboide). fraudă). printr-o criminalitate brutală (omoruri. introspectiv. ei comit de regulă delicte sexuale. ce se caracterizează printr-o criminalitate precoce şi o tendinţă spre recidivă. slabe. alteori sălbatic). 4) tipul displastic. mai degrabă. operează neaşteptat (uneori stupid. predispus la tulburări delirante de natură paranoidă). decât ectomorf (înalt. cu adaptare socială precară. se remarcă. 2) tipul leptomorf (sau astenic): defineşte persoanele înalte. caracterizat prin tulburări şi deprivări afective.

Cercetarea lor din anii 1930 atestă extrema precocitate25 a conduitelor delincvente. lovind cu pumnii şi picioarele. care au examinat comparativ un eşantion de 500 de minori delincvenţi şi un eşantion similar de copii nedelincvenţi. aşadar. sunt mai răzbunători. 54 . În rezumat. ostili şi suspicioşi. se întăreşte în şcoală. eşecul şcolar fiind puternic corelat cu delincvenţa. Sheldon au fost susţinute şi de criminologii americani S. Tipul anatomic. neîncredere şi antisociabilitate) care i-ar putea împinge la acte criminale. În opinia lor. mediată de anumite trăsături de personalitate. Relaţia între caracteristicile fizice şi criminalitate ar fi. ambivalenţi faţă de autoritate. Concluzia lor a fost că. mezomorfii au un tip de personalitate (caracterizată prin extravertire. atitudini de ostilitate. mai extrovertiţi. O constituţie bio-psihologică i-ar predispune la delincvenţă pe cei care au parte de o 25 M. Educaţia ar presupune tocmai exersarea controlulului impulsurilor şi regresiunea comportamentelor agresive. când copilul reacţionează violent. nu vor reuşi niciodată adaptarea la exigenţele vieţii sociale. delincvenţii sunt mai neîncrezători. Glueek (1934. se tem mai mult de eşec şi de respingere. Glueek şi E. spre deosebire de adolescenţii nedelincvenţi. Cusson (2006-b) subliniază faptul că cercetările recente stabilesc că unele comportamente agresive ating un vârf de frecvenţă foarte devreme în cursul copilăriei. pentru a descoperi diferenţele semnificative la nivel de personalitate. muşcând şi ţipând.7% înainte de 10 ani (apud Ogien. insensibilitate faţă de alţii. smulgând jucăria râvnită din mâinile altor copii.predicţiei ştiinţifice. afirmă ei. 44% dintre delicvenţi comiţând fapte reprobabile înainte de vârsta de 7 ani şi 87. nu este o cauză directă a criminalităţii. 2002). Principiile generale ale poziţiei lui W. către 2 ani. manifestă mai multe comportamente defensive. 1950). cercetătorii americani susţin existenţa unui potenţial delincvent ce se constituie în prima copilărie. una indirectă. comportament agresiv.

Somatotipul este luat în considerare mai ales sub aspectul unor afecţiuni sau disfuncţii organice. Asupra tabelelor Glueek vom reveni în ultimul capitol. cel masculin fiind 46 XY. respectiv de existenţa suplimentară a unui cromozom X. ce nu au ca itemi somatotipul. Subiecţii cu această anomalie sunt înalţi şi slabi. în contextul prezentării metodelor de predicţie a delincvenţei juvenile 2. barba rară sau absentă. După cum se ştie.socializare primară defectuoasă. ci caracteristici de factură psihologică. Legătura între prezenţa deficienţei şi delincvenţă s-a dovedit a fi însă slabă. au o pilozitate pubiană de tip feminin. sentimente care incită la comportamente compensatorii. Faptele comise de aceste persoane sunt 55 . Teorii genetice În categoria teoriilor constituţiei criminogene intră şi teorii de factură genetică. Pe această bază teoretică ei realizează „tabele sociale predictive”. tendinţe spre ipohondrie şi depresie. potenţate prin dispreţul tacit sau exprimat al celor din jur. unele dintre ele fiind de tip delincvent.1. iar cel feminin 46 XX. De aici şi ipoteza unei componente genetice a delincvenţei. Justificarea unor astfel de teorii provine din faptul că geneticienii au constatat că în cazul delincvenţilor abaterile de la cariotipul normal sunt mai frecvente. iar din punct de vedere psihic se evidenţiază prin timiditate. frecvenţa anomaliei printre criminali este de 5 până la 10 ori mai mare decât în rândul populaţiei generale.2. sexul este condiţionat genetic de modelul cariotipic. După unele cercetări. anomalie denumită sindromul Klinefelter. factorii biologici individuali fiind mediaţi de cei sociali. Una dintre anomaliile modelului cariotipic este reprezentată de formula 47 XXY. care pot genera sentimente de inferioritate.

dar că au o inteligenţă relativ mai redusă27 şi o anumită imaturitate emoţională. în cazul băieţilor cu această structură cromozomială s-a constatat o mai pronunţată tendinţă spre delincvenţă.diverse.25). 1997.. dar fără prezenţa violenţei. 197626 sau Radcliffe S. 19. Se pare că excesul de cromozomi X are drept consecinţă o personalitate deseori anormală psihiatric. pedofilie. calviţie şi miopie. apud Mitrofan. 27 Unele studii (Wilson şi Hernstein. A. În acest caz. O altă anomalie este constituită de prezenţa suplimentară a unui cromozom masculin. 1965).. deci cu 8 puncte sub media populaţiei generale. frecvenţa acestei anomalii printre criminali ar fi de 10 ori mai mare decât în populaţia generală. dar se poate observa o tendinţă spre tematica sexuală: homosexualitate. G. 1984. 1997) indică un QI de 92 pentru criminali. cu o înclinaţie generală spre crimă mai evidentă decât în sindromul Klinefelter. rezultă faptul că rolul lor este eventual acela de predispoziţie spre devianţă şi nu de determinare cauzală. Se apreciază că existenţa acestei anomalii predispune spre violenţă şi omucideri. din care 3 (19%) infractori. furt din raţiuni fetişiste. cel mai bun indicator al verificării ipotezei caracteristicilor moştenite ale delincvenţei este analiza comparativă a conduitei copiilor adoptaţi în raport cu taţii biologici şi a gemenilor 26 Witkin şi colegii săi au identificat într-un eşantion de 4. Alte studii (Witkin et. Science. p. indivizii sunt înalţi. şi Paul N. 56 . în formula 47 XYY (P. exhibiţionism. 1986) au dovedit că aceştia nu sunt mai agresivi decât alţii. „XYY and XXY men: Criminality and aggresion”. apud Mitrofan. În general. După unele studii. al. Jacobs.. din 389 infractori s-au găsit 5 cazuri de tipul XYY (Witkin et al. supermasculinizaţi. 1976. uneori cu o anomalie în conformaţia urechilor.139 de bărbaţi : 12 cazuri XYY din care 5 (42%) infractori şi 16 cazuri XXY. voaierism etc. Cum ambele anomalii există şi la indivizi perfect integraţi.

Verdeaux. Mednick (1994). care au cuprins statisticile cu privire la adopţii pentru întreaga populaţie daneză. Silverman. 57 . fie datorită unor proceduri de prelucrare şi interpretare. spre furt. alţii al unei întârzieri de câţiva ani în maturizare (G. 1964). este înnăscută. între ei şi cu taţii lor biologici. într-o perioadă lungă de timp. În privinţa semnificaţiei anomaliilor bioelectrice unii autori le consideră ca fiind indiciul unei potologii cerebrale (M. fără a exclude posibilitatea unor predispoziţii moştenite. Verdeau şi J. A. selectând 14.000 de copii adoptaţi.3.înfiaţi de familii diferite. Ceea ce putem accepta astăzi în urma unor astfel de studii. Semnificative în acest sens sunt cercetările desfăşurate în Danemarca de către S. 2003). Rădulescu. dar numai în privinţa infracţiunilor contra proprietăţii. Kimura şi Y. 1963) iar unii drept mărturia unor situaţii tensionat conflictuale (D. dar nu şi violenţa (apud Grecu. Rezultatele majorităţii cercetărilor ce relevă dependenţa delincvenţei de factorul ereditar au fost contestate. Concluzia ar fi aceea că tendinţa spre tâlhărie. Teorii neurofiziologice În urmă cu aproape 50 de ani cercetătorii au descoperit în cazul multor delincvenţi existenţa unor disfuncţii cerebrale relevate prin EEG. 2. fie datorită nereprezentativităţii eşantioanelor. Nakazawa.1. 1963). Cercetarea relevă existenţa unei corelaţii pozitive semnificative între infracţionalitatea tatălui biologic şi cea a fiului adoptiv. este concluzia moderată conform căreia factorul ereditar nu constituie un element determinant în constelaţia multiplă şi diversă a etiologiei conduitei de tip delincvent.

În raport cu viteza instalării inhibiţiei corticale pot fi distinse două categorii de subiecţi: a) tipul CIR (cortical inhibition rapidly). alcoolism. iar la 24 de minori s-au evidenţiat şi prezenţa unor anomalii de tip epileptic. În urma cercetărilor efectuate pe 111 minori cu conduite deviante. b) tipul CIS (cortical inhibition slowly). 1983). stările depresive. cu vârsta între 12 şi 17 ani. impulsivitate şi omucidere (Virkunnen M. asociat introversiei. subiecţii de acest tip văd mediul ca fiind deficient pe linia stimulării. dintre acestea. a relaţiei directe între nivelul crescut de testosteron (hormon masculin) şi agresivitate. aceştia evită stimulul. Rădulescu. la 36 de cazuri sau înregistrat anomalii ce relevă o retardare neuropsihică. apud Grecu. cuprinde subiecţi la care inhibiţia apare mai încet şi resimt mai mult stimulul. se plictisesc repede şi caută mereu noi surse de excitare. pp. 1989. O altă serie de cercetări este reprezentată de cele privind existenţa. 26-27) referitoare la inhibiţia corticală. iar pe de altă parte. dacă celălalt tip caută stimulul. Tot în această mare grupă putem introduce şi teoria lui H. s-a constatat prezenţa unor anomalii EEG la 91 de cazuri (82%). 1997. la 31 dintre cazuri anomaliile sugerează disfuncţii în dinamica cerebrală. Dragomirescu prezentate în Psihopatologia comportamentului deviant (1976). relaţia inversă între nivelul de serotonină (neurotransmiţător) şi agresivitate (Linnoila. Nivelul scăzut de metabolizant al serotoninei în fluidul cerebrospinal ar fi în legătură cu tendinţele de suicid.. se caracterizează printr-o mare rapiditate a instalării inhibiţiei şi prin resimţirea mai slabă a stimulării. pe de o parte. ar 58 .Toate aceste ipoteze au fost confirmate de cercetările lui V. nivel crescut de testosteron şi scăzut de serotonină. Eysenck (apud Mitrofan. 2003). ei sunt mai dificil de socializat şi mai predispuşi la conduite delincvente. asociat cu extroversia. Cumularea celor doi factori.

în cazul şoarecilor sau pisicilor. Scenarii psihologice Abordarea psihologică. dar se pot constitui în circumstanţe atenuante pentru actul violent. 2005).. în unele cazuri. se concentrează 59 . Stimularea electrică a nucleului amigdalian sau a hipocampului generează. Analiza etiologică a delincvenţei este dominată astăzi de două orientări complementare. R.2. cea psihologică şi cea sociologică. agresivitate. între ele intercalându-se orientarea psihosociologică. fără a ignora influenţele condiţiilor de mediu în determinarea tendinţelor spre delincvenţă. Aceste determinante psihofiziologice nu exonerează subiectul de responsabilitate. 2. înregistrându-se o incapacitate a pacientului de a mai relaţiona afectiv cu semenii. Intervenţiile chirurgicale de extirpare a unor tumori din aceste părţi ale creierului nu s-au dovedit semnificative asupra violenţei pacienţilor. În fine. aceleaşi proceduri au produs senzaţii de teamă şi agresivitate. cercetătorii sunt de acord asupra faptului că factorii ereditari şi cei neurofiziologici au un eventual rol de element predispozant pentru criminalitate şi nu unul cauzal. introducem aici şi cercetări care au pus în relaţie stările emoţionale şi sexuale cu sistemul limbic (Bandler. în cazul oamenilor. factorii de personalitate şi cei din mediul social jucând un rol important în promovarea sau inhibarea oricărei influenţe pe care caracteristicile biologice le pot avea asupra unui comportament.genera o reacţie agresivă incontrolabilă de către subiect. 1985). În general. „creier emoţional” (Goleman. astăzi. considerat sediu al vieţii emoţionale.

Richard Dugdale. 1895. ce oferă posibilitatea manipulării celorlalţi prin simulare.1.mai ales pe analiza particularităţilor psihice. înnăscute sau dobândite. indiferenţă manifestată faţă de consecinţele negative ale faptelor comise. Hervey Clecklei (1976) formula următoarele criterii în baza cărora se poate identifica o personalitate antisocială (apud Grecu. Chiar dacă astăzi nu se mai pune accentul pe moştenirea tarelor. 100): farmec superficial şi inteligenţă emoţională. delincventul este un psihopat. 60 . incapacitate de a învăţa din experienţele trecute şi absenţa temerilor. psihologii realizând portrete tipice ale personalităţii criminale. p. centrarea asupra propriului eu şi incapacitate de ataşament afectiv. ideea „psihopatului” sau a „sociopatului” continuă să rămână actuală. absenţa conştientizării greşelilor şi lipsa remuşcărilor. un „degenerat” mintal. de cele mai multe ori nemotivate. acţiuni dificil de înţeles sau anticipat. 1801. conduite impulsive. În Masca sănătăţii mentale. care a moştenit anumite tare psihice ce îl determină la o conduită antisocială. sentimente lipsite de profunzime şi de empatie. 2003. Henry Goddard. Rădulescu. ale personalităţii delincvente. Teoria personalităţii criminale Cele mai vechi tentative de explicare psihologică a delincvenţei atribuie criminalului o personalitate aparte. 1913). sau „sociopat”. Conform acestora (Philipe Pinel.2. 2. egocentrism patologic.

Bocancea. profilul psihopatic al delincventului s-ar caracteriza prin: . . H. 164). ultimii rezistând tentaţie. . Să însemne aceasta faptul că delincventul are un tip de personalitate aparte. Ceea ce îi deosebeşte pe infractori de neinfractori este trecerea la act.atitudini de neîncredere. 1971). ca element de modificare a comportamentului (apud. în timp ce primii nu. care consideră că diferenţa dintre delincvent şi nedelincvent este graduală şi că orice om.neputinţa de a profita de experienţa altora. C.un control deficitar sau chiar absenţa controlului asupra unor impulsuri.lipsa de semnificaţie a pedepsei. . Neamţu.simţ moral puternic diminuat sau chiar absent. Conform acestora. Gray. 1964). prin extensie.purtare pregnant antisocială şi distructivă. G. iresponsabilitate şi rea-credinţă. Componentele nucleului personalităţii criminale care determină trecerea la act sunt în opinia lui: 61 . p. . diferită net de cea a nedelincventului? La această întrebare ne răspunde criminologul francez Jean Pinatel. După cum se poate sesiza. Un inventar complex al trăsăturilor de personalitate care ar corespunde profilului psihopatului şi. caracteristicile atribuite criminalului în cele două teorii (şi în multe altele pe care nu le mai evidenţiem) sunt aproape identice. al delincventului de mare periculozitate este realizat de un grup de psihiatri canadieni (K. . în circumstanţe excepţionale poate deveni un delincvent. relaţii sociale instabile şi de scurtă durată.imaturitate emoţională. nesinceritate. 1999. Hutchinson. .egocentrism puternic.lipsa sentimentului de responsabilitate. (La société criminogéne. .imposibilitatea de a relaţiona cu semnificaţie şi de durată. .

având în vedere un eşantion reprezentativ pentru băieţii cu conduite delincvente. cu ostilitate disproporţionată în raport cu situaţia. suspiciunea. atentând la persoana sau bunurile acestuia. impulsivi. Un studiu realizat în statul american Colorado în anul 1956 (J. Obstacolele materiale susceptibile să împiedice executarea crimei sunt învinse prin agresivitate. . Băieţii cu conduite delincvente au fost caracterizaţi ca instabili emoţional. precum şi semnificaţia corelaţiilor dintre acestea. nefericiţi şi nesatisfăcuţi de experienţa lor de viaţă. fluctuaţie. suspicioşi.indiferenţa afectivă. impulsivitatea. dau un caracter particular personalităţii în ansamblul ei. când subiectul ajunge în situaţia de a comite o crimă. reliefează că până la vârsta de 15 ani delincvenţii pot fi diferenţiaţi de nondelincvenţi atât prin intermediul testelor psihologice. egocentrismul sau ostilitatea.C. W. Numai reunirea tuturor componentelor. Cele patru componente nu trebuie considerate în mod individual.labilitatea (instabilitate.egocentrismul (tendinţa subiectului de a raporta totul la sine însuşi). - 62 . Acest proces de “autolegitimare subiectivă” este asigurat de egocentrism. cât şi prin evaluările făcute de profesori. anxioşi. Pentru ca un subiect să treacă la act este necesar ca el să nu fie reţinut de oprobriul social care este asociat răufăcătorului.J. În ultimă instanţă. Conger. Miller). improvizaţie).agresivitatea (de la simpla afirmare a eului şi dinamism combativ până la ostilitate): . este necesar ca el să nu fie reţinut de sentimentul că produce rău aproapelui său. în funcţie de indicatori cum ar fi: stabilitatea emoţională. Faptul că subiectul nu va fi reţinut de ameninţarea pedepsei este explicat prin labilitate. Indiferenţa afectivă asigură această ultimă etapă a trecerii la act. egocentrici. .

. Ceea ce este evident este faptul că printre minorii delincvenţi găsim un număr relativ mare de cazuri ce prezintă carenţe în dezvoltarea lor psiho-intelectuală.autocontrol insuficient.subestimarea greşelilor şi actelor antisociale comise. suntem îndreptăţiţi să ne întrebăm dacă delincvenţii au comis delictul pentru că au o capacitate intelectuală redusă. a trebuinţelor inferioare.opoziţie şi respingere a normelor social-juridice şi morale. imaturitatea caracterială se caracterizează (cf. în acelaşi timp.indolenţă. . În majoritatea cazurilor. cei mai inteligenţi fiind „oameni cinstiţi”? Pe 63 . 1994) prin: . indiferenţă.Majoritatea cercetătorilor vorbesc în cazul delincvenţei juvenile de prezenţa unei imaturităţi afective sau a uneia caracteriale. Imaturitatea afectivă se traduce prin inconsistenţa stărilor afective. În legătură cu imaturitatea intelectuală sau cu inteligenţa delincvenţilor lucrurile nu sunt la fel de clare. să evalueze raţional raportul dintre câştiguri şi pierderi. Răşcanu.impulsivitate şi agresivitate.absenţa sau insuficienta dezvoltare a unor motive superioare. de ordin social şi a sentimentelor morale. dispreţ faţă de muncă: . sau au fost prinşi din această cauză. îndeosebi a celor morale. cronicizânduse ulterior şi caracterizând „copilul problemă”. afirmă psihologii. mai ales pe termen lung şi. Totuşi. tulburările caracteriale pot fi descifrate încă din copilăria timpurie. indiferenţă. . . Asemănător. ambivalenţă afectivă. instabilitate.dorinţa unei vieţi uşoare.exacerbarea unor motive personale egoiste. . Capacităţile intelectuale reduse îi împiedică pe mulţi dintre ei în anticiparea consecinţelor şi implicaţiilor acţiunilor. slaba dezvoltare a emoţiilor şi sentimentelor superioare. .

La finalul acestor consideraţii. respectiv cu contextul socializării. Şi în al treilea rând. se cuvine să facem câteva observaţii. în fond. care prin mijloace „subtile” prejudiciază statul de sume imense şi un consumator de droguri. şi consolidaţi ulterior prin experienţele particulare de viaţă. Suntem ceea ce suntem ca rezultat al combinării factorilor moşteniţi cu cei dobândiţi în prima copilărie. că personalitatea delincventului ar fi aceeaşi. plecând de la premisa simplistă şi. În al doilea rând. cu toate limitele asociate unei astfel de simplificări. nelipsit de semnificaţie. sau dintre un criminal în serie şi femeia părăsită care se prostituează. ca orice altă dimensiune a umanului. furtul cireşelor şi alte năzbâtii ale copilăriei sale ar fi intrat într-o schemă ce prefigurau comportamentul criminal. În primul rând nu trebuie să uităm că trăsăturile de personalitate se înscriu. Pare mai plauzibil să conchidem că nivelul mintal scăzut poate prezenta o premisă a infracţionalităţii. sunt categorii de delicte ce solicită capacităţi deosebite şi sunt comise de către persoane cu o inteligenţă superioară. eronată. sau mai târziu. Putem însă ignora diferenţele dintre un violator înrăit şi un adolescent care fură dintr-un magazin. dar numai un model. Dacă Ion Creangă ar fi fost etichetat ca delincvent. profilul psihologic al criminalului ignoră categoriile de infracţiuni. între cel care conduce sub influenţa băuturilor alcoolice şi funcţionarul care primeşte mită? Evident că întrebarea este doar retorică. atunci când este asociat cu perturbări de ordin emotiv-afectiv şi cu alte elemente ce ţin de valorile şi atitudinile subiectului. între înaltul demnitar. biografiile criminalilor sunt întotdeauna reconstrucţii consecvente unei etichetări retrospective. în anumite 64 . pe un continuum şi numai modalitatea specifică de analiză raţională face ca acest continuum să fie secţionat în categorii distincte.de altă parte. Profilul personalităţii delincventului este un model abstract.

manifestă prin conflicte intra. Comportamentul delincvent este înţeles ca produs al compensării frustrărilor şi al proiecţiei agresivităţii.condiţii ale mediului social. guvernată de principiul plăcerii. Despre rolul factorilor din prima copilărie vorbesc. în raport cu puterea 65 . Teoria psihanalitică asupra delincvenţei juvenile Conform teoriei psihanalitice. Analizele de orientare psihanalitică atribuie tânărului delincvent o structură nevrotică. Carenţele afectivităţii materne. situaţia de fapt etc). cu Erosul. originată în pulsiunea morţii.2. căruia i se vor opune treptat exigenţe ale principiului realităţii. generate de momentele constituirii supraeului şi de eşecul rezolvării complexului Oedip. aici intervin în discuţie şi elemente ale contextul situaţional (legate de starea subiectului. îndeosebi. sau absenţa identificării cu tatăl. Comportamentul delincvent este determinat de prezenţa unor conflicte infrapsihice ale copilăriei.2. starea victimei. 2.şi interpersonale. teoriile psihanalitice. Agresivitatea este. Iar dacă este să ne referim la un act (criminal) anume. care caracterizează adaptarea socială. traumele acestei vârste vor avea consecinţe pe întreaga durată a vieţii. în Thanatos. generatoare de acte impulsive şi agresive proiectate asupra celor din jur. copilul vine pe lume ca o fiinţă pur instinctivă. în opinia lui Freud. ar genera traumatisme care reapar la vârsta adolescenţei sub forma crizei de identitate. Ea poate fi introiectată sau proiectată asupra obiectelor exterioare. care face un cuplu indisolubil cu pulsiunea vieţii. în urma unui proces lent de reprimare şi sublimare a pulsiunilor. o tendinţă psihică înnăscută.

. pedeapsa apare ca o justificare morală a crimei comise. . am putea distinge următoarele accente explicative: . Sadismul nu este decât o proiectare externă a agresivităţii. agresivitatea va fi direcţionată spre acte criminale.un tânăr având sentimentul culpabilităţii indus de supraeul puternic va avea o dorinţă incontrolabilă de a se autopedepsi şi va căuta cu obstinaţie satisfacerea acestei nevoi. . în timp ce masochismul poate fi gândit ca orientare a pulsiunii agresive asupra propriului eu.complexul oedipian.absenţa sublimării. . Dacă ar fi să sistematizăm teoriile susţinute de către adepţii lui Freud. . cu suprimarea simbolică a părintelui de acelaşi sex.supraeului. de a simţi vina sau 66 . ducând la conduite inexplicabile prin cruzime. Freud. a substituirii pulsiunilor inconştiente cu activităţi socialmente acceptate. Erikson şi J. Plecând de la concepţia originară a lui S. Lacan completează această perspectivă cu una culturalistă asupra genezei personalităţii şi dependenţei sale de mediul social şi cultural. dacă ostilitatea faţă de tată este reprimată. generează tensiuni ce pot lua forma unor conduite antisociale. poate genera un complex de vinovăţie.un supraeu deficitar va genera incapacitatea de a de inhiba impulsurile orientate spre căutarea plăcerii. care acumulând tensiune psihică ar exploda în acte violente în adolescenţă. deseori cu mutilarea victimelor.ura faţă de tată ar determina proiecţia acesteia asupra figurii autorităţii.un supraeu foarte puternic dezvoltat în prima copilărie ar putea determina reprimarea pulsiunilor şi emoţiilor negative. . E.comportamentul delincvent este rezultatul evoluţiei nevrotice a personalităţii.

indivizii care posedă predispoziţii identice nu urmează cu necesitate acelaşi itinerariu. activitate excitantă. apud Oigen. sau sadici.o proporţie mică de delincvenţi. putând deveni alcoolici pentru a-şi satisface pulsiunile orale. 2002) formulează următoarele concluzii: . resimţite ca stări de devalorizare. însingurare. cu cruzimea faţă de animale. 67 . . printre indicii de diagnoză sau prognoză pentru conduita delincventă.unele manifestări delincvente pot apărea ca modalităţi de supracompensare a unor crize narcisice. unii cercetători adaugă privarea de dragoste în copilărie. . ca semn al unui sistem nervos autonom hipo-reactiv. corelând elementele unui triunghi compus din lipsă de afectivitate – psihopatie – violenţă. adică nu devin automat delincvenţi.indivizii deprivaţi în prima copilărie de obiecte ale dorinţei lor ar dezvolta o reacţie compensatorie. indicând lipsa de simpatie faţă de victime.factorii etiologici nu operează niciodată în mod uniform. . de unde şi un comportament agresiv şi antisocial. iar alţii adaugă enurezisul. probaţi oficial. . Briar şi Piliavin (1965. * Evaluând teoriile care pun criminalitatea pe seama caracteristicilor individuale.compasiune faţă de ceilalţi. . La acestea. nesiguranţă.majoritatea delincvenţilor adolescenţi renunţă la aceste obişnuinţe la vârsta adultă. cu incendierea sau plăcerea privirii focului. pentru a-şi compensa pulsiunile anale. posedă trăsăturile psihologice care compun modelul criminalului.

ce are loc în situaţii în care eul este ameninţat iminent. p. în anumite contexte de învăţare socială şi experienţă.Explicaţiile psihanalitice par a fi adecvate mai ales comportamentului compulsiv al nevroticului sau psihoticului. . fantezii sau acte ratate. 197) recunoaşte meritul teoriilor biologice şi psihologice. care transpare în vise. care acţionează în funcţie de mobiluri inconştiente. Distincţii între diverse tipuri de criminalitate găsim la Alexander şi H.criminalii nevrotici. Butoi. îi predispun pe anumiţi indivizi să-şi îndrepte 68 . Zdrenghea. dar care sunt taraţi din punct de vedere social. Despre criminalitatea acestora din urmă. sănătoşi din punct de vedere psihic. care cuprinde trei tipuri de criminali: . .criminalitate obişnuită. care realizează următoarea clasificare: .criminalii organici. cu o personalitate ce ţine de psihiatria clasică (bolnavi cu alterări mintale). .criminalitatea ocazională. Giddens (2001. Scenariul psihosocial Teoriile care se înscriu în acest scenariu pun în relaţie caracteristicile biologice şi psihice ale copilului şi tânărului cu mediul în care este el socializat.criminalii normali.3. sănătoşi psihic dar taraţi din punct de vedere social. vorbesc teoriile psihosociale şi cele sociologice. 1992). care „pot identifica anumite caracteristici de personalitate care. care comit delictul ca urmare a unor presiuni iraţionale irepresibile şi mai puţin situaţiei delincventului raţional şi calculat. Staub (apud Mitrofan. 2. .criminalitate imaginară.

Analiza psihologică se extinde asupra factorilor generatori de tensiuni şi conflicte. Dintr-o astfel de perspectivă. cu cei sociali. Carenţele funcţiilor principale ale familiei (subzistenţă. dintre care cei legaţi de familia tânărului sunt consideraţi a fi cei mai importanţi. În anul 1970. . împiedică dezvoltarea autonomiei morale. comportamentale şi sexuale.. în primul rând. M.. datorită. 69 . care generează eşecul asimilării şi internalizării normelor de conduită.atenţia supra actelor delictuale”. dobândind tulburări psihomotorii. numai în anumite condiţii de mediu. Copilul receptează ca o cutie de rezonanţă conflictele şi tensiunile intrafamiliale. sistemul defectuos de sancţiuni.egocentrism.autocontrol deficitar. Eysenck. modele negative etc. caracteristicile individuale reprezintă doar potenţialităţi ce se pun în valoare. J. socializare) explică de ce peste jumătate dintre delincvenţi provin din familii dezorganizate. se actualizează. mecanismelor specifice proceselor de învăţare socială. Eşecul socializării se manifestă ca un deficit al maturizării sociale şi implicit ca un deficit al dezvoltării personalităţii. Skinner) subliniază erorile educaţiei şi ale socializării morale. întărind motivaţiile negative ale conduitelor. interdicţiile severe. bio-psihici. . ai mediului în care copilul creşte şi se dezvoltă. B.toleranţă scăzută la frustrare. Ignorarea motivaţiilor personale ale tânărului. unii cercetători (H. impulsivitate şi agresivitate. Premisa de la care pleacă aceste teorii este aceea că orice conduită de tip delincvent este rezultanta interacţiunii factorilor individuali. cercetătorul italian Giacomo Canepa (apud Petcu. afecţiune. p. protecţie.147) enumeră ca trăsături ale imaturităţii psihosociale următoarele caracteristici: .

la 68% dintre ei. . R. dorinţa realizării uşoare. Mucchielli (1965) vorbeşte de o disocialitate a delincventului. a motivelor superioare de ordin social (învăţare. morale etc28.falsa percepţie socială a celor din jur.scepticism. la 50% (cf. Markerii „sindromului personalităţi antisociale”. datorii neplătite. 56-57). 28 Rezultatele investigaţiilor sale arată că delincvenţii se caracterizează prin: . la 72% .. fără muncă. Aceste caracteristici ale delincventului s-ar datora conjuncţiei trăsăturilor de personalitate cu mediul în care trăieşte şi se formează copilul. opoziţie faţă de normele juridice.tendinţe de opoziţie. .agresivitate. respingerea rolului social jucat înainte de a deveni delincvent.indiferenţă afectivă. la 27% . .egocentrism. la 46%. frecventarea cazinourilor. manifestă prin divergenţa faţă de mediu social exprimată prin: . .lipsa aprofundării şi evaluării adecvate a consecinţelor actelor comise. .000 de recruţi din armata elveţiană identifică 371 de violatori şi agresori ce se disting printr-o puternică „tendinţă de disocialitate” ar fi participare la prostituţie. al. Având în vedere polivalenţa delincvenţilor recidivişti.neacceptarea colectivului. . comportament sexual de risc.evitarea efortului voluntar. 70 . la 41% .subestimarea gravităţii actelor antisociale comise. 1997. tendinţa spre plictideală. .. Mitrofan et.subdezvoltarea sentimentelor morale.impulsivitate mărită. pp. conform Henriette Hass (2001) care din 20. Cu un sens apropiat celui de imaturitate psihosocială. . . muncă).

2. 2. prin relevarea importanţei agenţilor sociali ca sursă de pattern-uri comportamentale. Teorii ale imitaţiei. Potrivit acestuia. care sunt expuşi unor modele comportamentale agresive sau 71 . parţial discreditată o vreme. „o virtualitate difuză susceptibilă de a se actualiza într-un mare număr de comportamente condamnate”. Tarde (La criminalité comparée) considera delincvenţa un produs al imitaţiei rezultată din contactul repetat cu alţi delincvenţi. prin intermediul socializării. observându-i pe ceilalţi. copilul. care îi redă nobleţea pierdută.3.1. Teoriile învăţării sociale Teoriile învăţării sociale acordă importanţă deosebită socializării. considerând că un comportament delincvent se învaţă aşa cum se învaţă şi comportamentul conformist. 450 – 451) conchide asupra existenţei la anumiţi indivizi a unei predispoziţii spre devianţă. prin interiorizarea modelelor. Teoria imitaţiei. pp. valorilor şi tehnicilor de comportament. este reluată şi actualizată de către Albert Bandura. sinucidere şi toxicomanie.1. a normelor.legăturile foarte strânse dintre devianţa şcolară şi delincvenţa juvenilă şi corelaţiile dintre furt.3. manifestă prin transgresiuni polimorfe.1. Aceste predispoziţii sunt moştenite şi dobândite într-un raport niciodată precizabil. agresiune. iar actualizarea acestei virtualităţi depinde de nişa existenţială. Maurice Cusson (1997. Experimentele realizate de Bandura în colaborare cu Dorothea Ross şi Sheila Ross (1961) se desfăşoară pe copiii de la grădiniţă. de specificul proceselor de învăţare socială şi de mecanismele de control şi autocontrol. Încă G. codează informaţia despre comportament şi o foloseşte apoi drept ghid pentru acţiunile sale ulterioare.

prin interacţiune şi 29 Într-unul dintre experimente. După aşteptări.3. criminalitatea nu este nici înnăscută şi nici nu rezultă din dispoziţiile psihice dobândite.nonagresive. dar adultul îşi făcea de lucru cu nişte jucării. expunerea la modelul violent dura 10 minute. grupul al doilea avea aceeaşi sarcină. cea a lui E. unul dintre foştii lui studenţi). Copiii din grupul agresiv erau aşezaţi într-un colţ al laboratorului. ignorând păpuşa. După expunere. Variantele experimentelor sale sunt diferite29. sancţiune sau recompensă pentru conduita agresivă. copiii fiind expuşi unor modele agresive situate pe un continuum realfictiv. dar toate converg la acelaşi rezultat: simpla expunere la modele agresive amplifică tendinţele agresive ale observatorului. Cressey. 72 . confirmânduse ipoteza conform căreia există o relaţie directă între gradul de realitate al modelului şi tendinţa subiectului de a-i imita comportamentul. la expunere de film şi desene animate. reprezentant al Şcolii de la Chicago (completată de teoria transmiterii culturale formulată împreună cu D. concluziile lor fiind identice: conduita de tip delincvent este învăţată. printre care şi păpuşa cu pricina. de modelul adecvat statusului sexual (tendinţa băieţilor de a imita conduita modelelor masculine şi a fetiţelor de a imita modele feminine). Teoria asocierilor diferenţiale. prin expunerea la modele agresive recompensate. ci este învăţată în cursul socializării. cu diverse jucării. dar cu posibilitatea urmăririi unui adult ce se comporta violent cu o păpuşă. Bandura utilizează trei grupuri de copii. primul expus unui model agresiv. respectiv la modele agresive pedepsite. În alte experimente sunt vizate consecinţele tipurilor de întăriri consecvente conduitei agresive. Imitarea modelului depinde în bună măsură de mecanismele de întărire. apoi introduşi pentru 20 de minute într-o cameră. al doilea unui model nonagresiv şi un grup de control. subiecţii erau uşor frustraţi. Dacă teoria lui Bandura vine din psihologie. de la personaje reale. Sutherland provine din sociologie. Experimentele se complică ulterior. 2. având o sarcină simplă.2. Conform acestei teorii propuse de Edwin Sutherland (1939). copiii expuşi la modelul agresiv îl reproduceau.1.

Toţi oamenii pot învăţa valori şi norme care ar putea fi numite antisociale. Prin interacţiunea cu „alţii semnificativi”. sunt mai vulnerabili la influenţele care conduc spre un comportament delicvent. Teoria asocierii diferenţiale poate fi sintetizată în următoarele opt enunţuri: a) comportamentul criminal se învaţă. Ataşarea sau asocierea de grupuri care respectă legea reduce riscul unei cariere delincvente. devianţa este rezultatul prezenţei unei subculturi deviante. durata. aşa cum asocierea cu modele criminale va determina o conduită de tip delincvent. impulsurilor. aşa cum este învăţată şi respectarea legilor. 73 . intensitatea lor şi vârsta la care au loc aceste contacte. d) procesul de învăţare presupune asimilarea tehnicilor de comitere a crimei. raţionalizărilor şi atitudinilor asociate acestui comportament. În teoria asocierii diferenţiale. Copiii şi tinerii. b) învăţarea comportamentului se realizează în interacţiunea cu alte persoane prin intermediul comunicării. c) principalul conţinut al învăţării este rezultatul influenţelor exercitate de către grupurile cu caracter intim şi personal. e) învăţarea presupune apropierea unor definiţii favorabile sau nefavorabile a codurilor legale. având o mai redusă experienţă. a direcţiilor specifice ale motivelor.comunicare. în care se învaţă norme şi comportamente antisociale. indivizii îşi dezvoltă atitudini şi valori care îi fac mai mult sau mai puţin dispuşi să se conformeze normelor sociale. Atât tinerii cât şi adulţii se confruntă cu modele pozitive (de conformare la normă) şi cu modele negative (nonconformiste) de comportament. ceea ce contează este frecvenţa contactelor cu aceste valori şi norme.

şi recompensarea conduitelor delincvente în interiorul comunităţii. care arată că majoritatea tinerilor aflaţi în derivă recunosc normele şi valorile convenţionale. ca justificări subalterne. reprezintă o expresie a aceloraşi trebuinţe şi valori generale (aceeaşi nevoie de bani îl face să fure pe hoţ. Întărirea unor astfel de conduite. g) asocierile diferenţiale pot varia din punct de vedere al frecvenţei. a sancţiunilor. Ei ajung să comită delicte numai atunci când sunt capabili să stăpânească tehnicile de neutralizare. Printre tehnicile de neutralizare autorii menţionează: a) negarea responsabilităţii.3. motivând acţiunea prin influenţa unor presiuni externe. 2. în care valorile subculturii şi comportamentele aferente sunt replicate de la o generaţie la alta prin socializare.1. cât şi cel noncriminal.3. a unor stări inexplicabile. mahalale. Această teorie explică persistenţa criminalităţii în anumite comunităţi marginale. h) atât comportamentul criminal. prin absenţa controlului social. duratei. comunităţile respective devenind adevărate pepiniere pentru comportamentul criminal. la sporirea criminalităţii (teoria reîntăririi diferenţiale). împotriva propriei voinţe. fără a se deosebi din punct de vedere moral de alţi tineri. O explicaţie pertinentă privind relaţia dintre valori şi delincvenţa juvenilă formulează Gresham Sykes în colaborare cu David Matza (1961). conduce.f) persoana devine delincventă din cauza expunerii excesive la definiţii favorabile violării normelor. 74 . priorităţii şi intensităţii expunerii la modele criminale sau noncriminale. sau să muncească pe cel cinstit). cartiere periferice. Teoria neutralizării.

b) negarea prejudiciului provocat. frustrarea este considerată a fi starea 75 . 1981). la neîmplinirea unor aşteptări şi speranţe. considerat un fleac. Invocarea tehnicilor de neutralizare a sentimentului de culpabilitate consecvent crimei constituie pentru Matza indiciul acceptării principiale a codului moral convenţional de către delincvenţi.2. T. ci ca unele condiţionale. „îşi merită soarta”)..1. e) apelul la loialitate (invocarea spiritului de camaraderie. ci „se împrumută”). a codului de onoare). 2. lipsit de importanţă pentru victimă (cei care au făcut armata ştiu că acolo nu se fură. d) condamnarea acuzatorilor (poliţişti corupţi. cu excepţia războiului sau legitimei apărări. Într-o accepţie apropiată. c) negarea victimei (blamarea sau acuzarea ei. violenţi şi stupizi). ori ca efect al nesatisfacerii unor trebuinţe” (Tucicov. Teoria „rezistenţei la frustrare” combină perspectiva psihologică cu cea sociologică. B. Frustrarea este definită ca fiind o „stare emoţională negativă. Teorii ale controlului În această categorie includem acele teorii care consideră că un comportament delincvent este datorat absenţei controlului exterior şi a autocontrolului subiectului.2. ce apare la privarea individului sau a grupului de drepturile cuvenite. Aceste alternative sunt învăţate în procesul socializării. când devine scuzabil). ce permit multe excepţii (nu e bine să omori. alături sau împreună cu valorile convenţionale.3. 2..3. tehnicile de neutralizare sunt posibile întrucât normele morale nu acţionează ca imperative categorice.

Clinard toleranţă la frustrare. care oferă posibilitatea dobândirii unui status şi sentimentul identificării cu grupul. 76 . Frustrarea nu generează automat un comportament agresiv. 127). 1967. şi din lipsa unui control extern. Răspunsul lui este acela că în faţa diverselor frustrări indivizii acţionează diferit. comportamentul delictual aparţine celor cu o slabă rezistenţă la frustrare. Rezistenţa exterioară este alcătuită din grupurile socializatoare (familie. care s-a întrebat de ce. a fost numită de către Marshall B. Reckless (1961). unii tineri nu ajung delicvenţi. Aceste elemente pot fi cunoscute prin teste de personalitate.. Capacitatea individului de a se adapta situaţiilor frustrante. trebuie să subliniem totuşi că situaţia care generează frustrarea nu trebuie înţeleasă ca fiind încălcarea unor „drepturi cuvenite” sau „privarea de o satisfacţie legitimă”. în forma ei cea mai rudimentară.unei persoane care „este privată de o satisfacţie legitimă şi care este înşelată în aspiraţiile sale” (Sillamy N. efectiv şi adecvat. chiar şi în zonele cu criminalitate ridicată. prieteni). Rezistenţa interioară este matricea care asigură tânărului conştiinţa identităţii de sine şi a imaginii de sine în raport cu alţii. Comportamentul criminal rezultă din lipsa unui control intern. efectuat de societate. ci ca percepţie subiectivă a individului în legătură cu aşteptările sale. Deşi nu ne propunem o discuţie asupra conceptului. efectuat de individ. ci determină stări de tensiuni psihice ce pot declanşa acte agresive sau pot fi inhibate. O teorie mai complexă a fost elaborată de Walter C. orientarea spre scopuri dezirabile şi toleranţă la frustrare. găsind soluţii alternative de compensare. vecinătate. p. Conform teoriei rezistenţei la frustrare. de a nu reacţiona prin violenţă. în raport cu rezistenţa internă şi cea externă.

Grecu. Integrarea este definită de calitatea şi frecvenţa relaţiilor interpresonale ale unei persoane cu membrii grupului din care face parte şi prin participarea la proiecte comune. la închisoare?” b) „Dacă descoperi că un prieten te bagă într-un bucluc. dinamică. p.. asumarea unor roluri sociale semnificative. 77 .3. ?” Convingerea cercetătorilor americani este că aceşti itemi pot constitui un puternic predictor al conduitelor delincvente. Dacă Reckless a pus accentul pe factorii interni ai controlului. dezvoltarea unei imagini bune despre sine. continui să mai fii prieten cu el?” c) „Sunt adulţii.2. autodisciplina.. împotriva ta?” d) „Există printre prietenii tăi. Hirschi afirmă că integrarea şi legăturile sociale puternice îi fac pe oameni să accepte normele şi valorile comunităţii lor şi să se conformeze acestora. crezi că eşti o persoană calmă. orizont moral consistent. Plecând de la teoria lui Durkheim asupra controlului social. 2003. normală. orientarea spre scopuri pozitive... unii care au încălcat legea?” e) „Ai încredere în tatăl tău?” f) „Părinţii tăi te pedepsesc?” g) „Personal. Travis Hirschi (1969) construieşte o teorie ce subliniază rolul factorilor externi ai controlului social în geneza conduitelor.Pentru Reckless. să ajungi. Rădulescu. 115) au utilizat pentru studiul autocontrolului tinerilor din ariile criminogene următorii itemi: a) „Ai vrea. probabil. Teoria controlului social. de obicei. 2. un eu puternic. simţul accentuat al legăturilor de familie.2. cândva.. Cel mai important factor este controlul intern sau autocontrolul. Reckless şi Dinitz (cf. toleranţa la frustrare servesc ca izolatori faţă de subcultura delicventă înconjurătoare şi ca mecanisme de protecţie în calea reacţiei la frustrare prin agresiune.

sau investiţia tinerilor în construirea unei cariere sociale legale. 1989 sau Cusson. atunci riscurile delincvenţei sunt minime. în consecinţă. Dintr-o astfel de perspectivă. să acţioneze în moduri responsabile. Braithwaite. în primul rând. dacă familia este deficitară sub acest aspect (dezorganizată. care îi proiectează pe tineri spre cariere nondelincvente30. Dacă investiţia este una semnificativă sub aspectul duratei.ataşamentul implică legăturile puternice ale tânărului cu anumite persoane semnificative din comunitate şi. 30 În anii ’60. poziţii sociale. Numeroase studii (de la Durkheim. afirmă Goodman (1992). ataşamentul faţă de şcoală şi faţă de locul de muncă. locuri de muncă sigure. făcându-i. cu părinţii. . la Hirschi. delincvenţa juvenilă apare ca fiind determinată în mod esenţial de un deficit al socializării. 2006) demonstrează faptul că tendinţa spre delincvenţă variază invers proporţional cu calitatea relaţiilor de familie. 1969. Ideea fundamentală a acestui slogan era aceea că oamenii peste vârsta de treizeci de ani erau puternic angajaţi social. eforturilor depuse. le temperează comportamentul.angajamentul. ceea ce îi făceau mai puţin dispuşi să se angajeze în acţiuni 78 . puteau avea familii. un strigăt mobilizator al celor care susţineau schimbarea socială era “nu aveţi încredere în nimeni peste treizeci de ani”. Angajamentul corespunde unei socializări anticipative. căci pierderile ar fi mai mari decât beneficiile. care reprezintă tot atâtea forme de control social: . după toate probabilităţile. 1923. au câteva caracteristici definitorii. care îi fac pe oameni să respecte normele. Figurile simbol şi grupurile de referinţă se fixează în etapa copilăriei la nivelul grupului familial. Legăturile sociale puternice. fără ataşament).Integrarea este generatoare de conformitate. şcolii şi comunităţii de a impune conformitatea. atunci riscul socializării ratate este mult mai mare. energiei. Relaţia cu alţii semnificativi oneşti îi determină pe copii şi tineri să ia în considerare sentimentele şi preocupările acestora. manifest prin incapacitatea familiei.

În urma verificării teoriei prin intermediul unei cercetări asupra unui lot de 4. în aceste situaţii. Situaţia lor îi condiţiona să se conformeze valorilor şi normelor sociale existente. riscul delincvenţional este mai ridicat.tinerii profund ataşaţi de părinţi sunt mai puţin înclinaţi să comită acte delincvente. cu cât lipsesc aceste constrângeri. ale cărui angajamente sociale nu s-au consolidat. . Hirschi (apud Grecu. şi reciproc. afirma Hirschi.sistemele de credinţe în valori legitime împărtăşite leagă laolaltă membrii comunităţii.angajarea în activităţi convenţionale. asociindu-se în grupuri pentru a trăi mai intens bucuria clipei prezente. 119-120) ajunge la următoarele concluzii: . . Cu cât sunt mai puternice cele patru elemente. pp. sporindu-le rezistenţa la tentaţiile unor comportamente deviante. tinerii au tendinţa unor conduite hedoniste. cu atât este mai facilă transgresarea normelor convenţionale. 79 . societatea nu reuşeşte realizarea controlului prin intermediul celor patru legături sociale menţionate. 2003. Mult mai expus este tânărul.tinerii delincvenţi au legături slabe şi distante cu persoanele semnificative. În cazul delincvenţilor. ca frecventarea şcolii şi refuzul de a chiuli sau consuma alcool sunt indicatori ai comportamentului nondelincvent. . . lasă mai puţin timp pentru comportament delincvent. iar asumarea riscului reprezintă o tentaţie.000 de elevi californieni. cu atât este mai puţin probabil un comportament delincvent.În absenţa angajării în proiecte de durată ce au ca scop realizarea de sine şi atingerea unui anumit statut social. în urma cărora puteau pierde totul.implicarea în activităţi nedeviante şi cu oameni nedevianţi.

Dincolo de limitele posibile ale unor astfel de teorii. pofta. Cusson (1983) defineşte controlul social ca reprezentând toate mijloacele utilizate în mod expres de societate pentru a preveni sau reduce criminalitatea. plăcerile. poliţie şi justiţie. de pildă.tratamentul. ci şi explicit. care urmăreşte reabilitarea şi resocializarea infractorilor. p. relevând. Într-o abordare mai largă. ambiţia etc. Cusson (1997. „În condiţii altminteri egale. 446). variaţia criminalităţii este invers proporţională cu probabilitatea încarcerării”. M. care structurează astfel relaţiile interpersonale încât pe termen lung respectarea normei să fie mai profitabilă decât încălcarea ei. mânia. al înfrânării tentaţiilor narcisiste. criminalistul canadian introduce patru categorii: . ceea ce este evident este faptul că lipsa autocontrolului individual. Trangresarea legii este pur şi simplu un mijloc pentru a-ţi satisface poftele. dorinţele. de factură sociologică. Crima se poate face pentru a servi multiplelor pasiuni: lăcomia. Ea este o ispită general umană. În tipologia acestora. resentimentul. - 80 .convingerile despre societate sunt similare tinerilor delincvenţi şi nondelincvenţi. Controlul nu este doar implicit. Majoritatea oamenilor rezistă ispitei de a încălca normele datorită mecanismelor de control social. faptul că prieteniile unor tineri delincvenţi pot fi mai puternice decât cele între nedelincvenţi. fiecare om fiind un potenţial infractor. aşa cum am văzut la Hirschi. afirmă M. plecând de la premisa că acesta are o tulburare de personalitate de care trebuie tratat. Cercetări ulterioare au evidenţiat inconsistenţa unor dintre presupoziţiile lui Hirschi. gelozia. ca şi diminuarea controlului societal favorizează conduitele delincvente. realizat de către societate prin instituţiile specializate în controlul social. sau că ataşamentul faţă de părinţii delincvenţi poate spori riscul delincvenţei juvenile.

moralitatea. . - 2. Aceste teorii de nivel mediu permit trecerea spre scenariile sociologice. ce ţin de controlul intern şi extern. prin distribuirea echitabilă a beneficiilor.descurajarea.justiţia. punând în dependenţă tendinţele spre delincvenţă de mediul sociocultural mai larg al deficienţelor. teoriile psihosociale explică delincvenţa juvenilă prin caracteristici ale nişei proximei dezvoltări: imitaţia modelelor.4. Plasat într-un mediu defavorizat. Scenariul sociologic. prin legislaţie punitivă şi încarcerarea infractorilor. conflictelor şi disfuncţiilor sistemului social. Delincvenţa apare drept un conflict al tânărului cu valorile societăţii în ansamblul 81 . . prin condamnarea crimei. plecând de la convingerea că tendinţa spre delincvenţă este ţinută în frâu de convingeri morale solide. fără a nega rolul posibil al unor predispoziţii înnăscute. convinge indivizii că este în interesul lor să trăiască într-o societate unde persoana şi proprietatea sunt respectate. Anomie. Cusson a constituit o bună prefaţă. Teoria controlului social în abordarea lui M. Situaţia din România postrevoluţionară oferă dovezi evidente asupra relaţiei ce există între criza valorilor. excludere şi conflict social Abordarea sociologică completează perspectiva psihosocială. dezorganizare. injustiţia socială şi delincvenţa juvenilă. În concluzie. criza autorităţii. adolescentul nu are mijloace legitime de a-şi atinge scopurile şi adoptă mijloace ilicite. în care accentele explicative cad pe cadrele societale. asocierile diferenţiale şi întăririle în absenţa unor factori frenatori. învăţarea socială.

4. Aspectul acesta este cu atât mai evident în postmodernitate. prin procesele de industrializare şi urbanizare. ca normă ideală. E. sau forma în care aceasta se regăseşte în mod concret în sistemul axiologic al unui subiect. Preluând acest concept. care reduce funcţia de socializare şi control exercitată de comunitate şi vecinătate din satele tradiţionale. este tot mai dificilă menţinerea coeziunii sociale. dezorganizarea socială răsfrângându-se la nivelul dezorganizării personalităţii. pe măsură ce societatea devine tot mai complexă. un protest la adresa inegalităţilor şi barierelor sociale ale societăţii adulţilor. În parte. în care acţiunea regulatorie a grupului social nu se mai poate exercita. Absenţa standardelor clare pentru a ghida comportamentul face ca oamenii să fie dezorientaţi. anxioşi. prin care desemna discrepanţa sau distanţa care există între o anumită normă morală sau religioasă. şi norma interiorizată. Această insuficienţă normativ-reglatorie într-o societate este caracteristică crizelor de creştere sau de recesiune. caracterizată prin relaxare 82 . 2. Teoria anomiei. normele tipice care ghidează comportamentul ne mai fiind adecvate sau eficiente.1. La această caracteristică generală se adaugă şi dezorganizarea socială determinată de marile crize sau depresiuni. Guyau este cel care introduce termenul de anomie. M. Starea de derută normativă şi slăbirea controlului exercitat de societate îi restrânge acesteia posibilitatea de a mai structura un comportament adecvat. J.ei. în care comunitatea nu mai reuşeşte integrarea membrilor şi controlul normativ al conduitelor. şi anume. bazată pe o solidaritate de tip organic. acela de situaţie disfuncţională a societăţii. cu un grad redus de integrare socială. o astfel de situaţie este o caracteristică a modernităţii târzii. Reducerea sau absenţa controlului exterior induce conduite de tip delincvent. Durkheim îi atribuie un înţeles uşor diferit.

prin diferite bariere structurale.2. Pe această bază teoretică. Această situaţie duce la un sentiment de inadecvare la structurile societale. faptul că Statele Unite au cea mai înaltă rată a infracţiunilor violente. Devianţii sunt incapabili să atingă scopurile aflate sub presiunea pentru succes31. de pildă. în opinia lui Merton. armele de foc sunt foarte accesibile. (după unele statistici de nouă ori mai mare decât media ţărilor europene (A. următoarele: . Modalităţile de adaptare a individului la situaţia la care ia parte sunt. care rezultă din lipsa unei relaţii de adecvare între scopurile susţinute cultural şi mijloacele oferite de societate pentru atingerea acelor scopuri. cel mai răspândit mod. care îi blochează posibilităţile de utilizare a mijloacelor legale. cel care asigură stabilitatea obişnuită a societăţilor. dar ratele violenţei sunt extrem de mici. Teoria tensiunii structurale. R. sunt alese alternative delincvente. care statuează consumatorismul şi hedonismul ca forme normale de existenţă. 83 . Când scopurile nu pot fi atinse prin mijloacele conformismului social. p. 2. nu poate fi o explicaţie. cu o populaţie de 58 de milioane de locuitori.Conformitatea. din cauza lipsei de mijloace adecvate. 203) afirmă că în Detroit. în parte. conformistul acceptă atât scopurile 31 Poate această presiune pentru succes. liturghia austeră a datoriei fiind înlocuită cu elogiul drepturilor şi libertăţilor individuale. accesibilitatea armelor de foc. Încălcarea normelor apare astfel ca un răspuns „normal” al persoanei care acţionează în cadrul unui anumit sistem de organizare a societăţii. arătând că devianţa se naşte dintr-o tensiune structurală. Merton (1938) reformulează şi dezvoltă teoria.morală. 2001. Giddens. în condiţiile unei mari inegalităţi a veniturilor şi a unei politici publice insensibile faţă de cei dezavantajaţi explică. au loc mai multe crime raportate decât în întreaga Marea Britanie. în opinia autorului citat. K. Anumitor grupuri de indivizi li se refuză sistematic accesul către scopurile culturale recunoscute. căci în Elveţia. cu o populaţie de un milion şi jumătate de locuitori.4.

culturale cât şi mijloacele instituţionalizate pentru atingerea acestor scopuri. crt.Evaziunea descrie situaţia persoanei care a abandonat viziunea competitivă. revoluţionarul sau cel care protestează pentru drepturi civile). rătăcitori.Inovaţia. acţionează totuşi în moduri aprobate de societate (e. . 186). . 2001) este individul care se află în societate fără să fie: „bolnavi mintal. Următorul tabel surprinde relaţia scop-mijloc ca modalităţi specifice de adaptare.Ritualismul se referă la situaţii în care persoanele care nu acceptă sau par să nu înţeleagă scopul cultural. . când o persoană acceptă scopurile culturale standard. cerşetori. dar nu acceptă mijloacele consacrate social pentru atingere a acestor scopuri.g. renunţând atât la scopurile. beţivi cronici..Rebeliunea este un mod de adaptare prin care persoana respinge scopurile şi mijloacele aprobate cultural şi le înlocuieşte cu alte scopuri şi mijloace alternative (e. 1 2 3 4 5 Moduri de adaptare Conformitate Inovaţie Ritualism Evaziune Rebeliune Scopuri + + ± Mijloace + + ± 84 . 1965. p. redând cu + acceptarea şi cu .g. care este mai atent la a se asigura că toate formularele sunt completate decât la atingerea scopului acestor formulare). cât şi mijloacele aprobate cultural. exilaţi. drogaţi etc. . birocratul stereotipic.” (Merton.respingerea: Nr. vagabonzi. lunatici. paria. „retrasul” (Giddens.

locul de domiciliu este un bun indicator al destinului probabil al individului. teoreticienii şcolii de la Chicago.4. în cartierele sărace delincvenţa prezentându-se ca o tradiţie socială. De pe poziţiile fundamentale ale tensiunii structurale au fost elaborate teorii ce accentuează dimensiunea ideologică. F. indezirabile social. Prin urmare.Tabelul 2. corelând dosarele delincvenţilor minori judecaţi de tribunal cu cartierele din care provin. Teoria dezorganizării sociale. sursa devianţei se regăseşte în societate. comunităţile eterogene. 2. desenând hărţi ale criminalităţii. în structura socială şi în cultură. Znaniecki). cu un control social deficitar şi ineficace se caracterizează printr-o rată ridicată a criminalităţii. Modalităţi de adaptare Potrivit teoriei tensiunii structurale. 2. unei dezorganizări de personalitate. Teoria excluderii sociale.Thomas. Dezorganizarea socială se asociază. Argumentul forte care susţine o astfel de teorie este acela că devianţa este mult mai frecventă în clasa de jos.4.4. Clifford Shaw şi Henry Mac Kay (1942) realizează o anchetă în Chicago şi apoi în alte douăzeci de oraşe americane.I. Soluţia pentru diminuarea fenomenului ar viza remodelarea mediului social. în cazul căreia căile legitime pentru succes sunt mai puţin accesibile. Operaţionalizând teoria lui Merton.3. după unii autori (W. cu grad scăzut de structurare şi coeziune. mai curând decât în individ. inseparabilă de viaţa comunităţii. care funcţionează 85 . considerând că excluderea socială generează modele alternative de conduită. Rezultatele cercetării îi determină să conchidă că în marile metropole americane rata delincvenţei este mult mai ridicată decât în celelalte oraşe.

cuprinzând indivizi care au sentimentul că le sunt blocate căile de supravieţuire şi ascensiune socială. Rădulescu. 2003) avertizează asupra riscului deprivării relative generate de amestecarea populaţiei sărace cu populaţia bogată. consideră autorii. apud Grecu. în raport cu principiile subculturii sale.ca mecanisme de protecţie socială pentru acele categorii sociale excluse. să adopte conduite deviante: „… diferite modele de socializare sunt asociate diferitelor clase sociale. Proximitatea vecinătăţii dintre săraci şi bogaţi acutizează procesele de comparare socială şi. tocmai pentru că ea este anormală după normele culturii globale” (1955.6. Cohen. Whyte) susţin că „subcultura” apare ca reacţie de protest faţă de normele şi valorile societăţii. Gordon în teoria subculturilor deviante (apropiată teoriei grupurilor de la marginea străzii – W. dar le inversează sensul. iar socializarea în clasa mijlocie se arată a fi mult mai eficace pentru a-i pregăti pe copii pentru reuşita socială decât 86 .4. şi P. Teoria subculturilor deviante. îşi extrage normele proprii din cultura globală. ca o reacţie funcţională. afirmă criminologul american A. Teoria „ecologiei sociale” elaborată de J. situaţie care se regăseşte şi în România. De aceea. subcultura include un set de valori şi norme diferite de cele ale modelului cultural dominant. cele ale valorilor dominante vehiculate în mediul şcolar şi în mijloacele de comunicare şi cele ale mediului lor înconjurător.F. A. se constituie într-un predictor puternic al unei rate înalte de criminalitate. decalajul celor două structuri normative conducându-i pe unii dintre ei. uneori chiar în opoziţie cu acestea. p. Blau (1982.26). Conduita delincventului este normală. 2.5. „Subcultura delincventă. 2. Cohen şi M.4. Copiii mediilor populare sunt prinşi între două registre de prescripţii.

forţa sau ameninţarea cu forţa în rezolvarea oricăror probleme. prin care subcultura se reproduce. versatilitate. ce cuprind în total aproximativ 1000 de membri. exteriorizând frustrarea şi asociindu-se în „bande” cu conduită delincventă (Banciu. care are ca normă de bază violenţa. p. Conform autorilor amintiţi. jumătate dintre ei fiind consumatori de droguri. prin nonutilitarism. numai în Bucureşti există peste 200 găşti de cartier. există trei tipuri dominante de subcultură delincventă. furt. care se bazează pe valori de tip delincvent. 87 . 32 Conform datelor organelor de poliţie.modelul delincvent. în sensul că tinerii participă cel mai adesea la comiterea delictelor din solidaritate şi nu necesar din raţiuni de câştig.socializarea la clasele inferioare. ei fiind perdanţi.modelul evazionist sau de izolare. prin care tânărul se retrage într-un univers propriu. bandele de 32 tineri caracterizându-se. negativism. copiii din clasele inferioare au mai multe şanse să cunoască eşecul şi umilinţa. Mecanismul interiorizării „noilor jocuri” este cel al socializării în grup. . mai ales în rândul adolescenţilor din zonele urbane: . comiţând acte delincvente ca o sfidare la adresa celorlalţi. în general. Pe scurt. neclasaţi. maliţiozitate. Din acest motiv şi din altele. guvernat de senzaţiile aduse de narcotice. 134). . 1971. Un mijloc prin care pot rezolva această problemă constă în repudierea şi retragerea din joc. ei sunt antrenaţi într-un joc în care alţii sunt tipic învingători. şantaj să obţină câştiguri materiale. implicând generaţii succesive de copii ce reacţionează într-un mod asemănător nevrozei. reguli prin care ei se pot realiza în mod satisfăcător” (Cohen. tinerii încercând prin fraudă. Aceste modele apar deseori în forme combinate. 2002). în refuzul de a recunoaşte autoritatea regulilor şi în născocirea de noi jocuri cu propriile lor reguli sau criterii de statut.modelul conflictual.

Goodman. Quinney (1974. De pe o astfel de poziţie încărcată ideologic. armată). fie ca să obţină ceea ce ei cred că ar trebui să aibă (muncitorul “exploatat”). mizerie. societăţii globale. legitimitatea provenind din monopolul puterii şi din utilizarea forţei (poliţie. justiţie. băutura.4. Fundamentul teoretic al conflictualismului se găseşte în teoria marxistă. Reunind tineri care se confruntă cu probleme asemănătoare (sărăcie. şi în incapacitatea muncitorilor de a realiza venitul necesar. societatea îi face pe oameni să se angajeze în comportament criminal. Acest conflict îşi are originea în competitivitatea inerentă capitalismului.autonomie. conform căreia societatea este constituită din raporturi de dominaţie. şomaj.g. jocurile de noroc. Normele sunt mijloace de reproducere a dominaţiei. în baza unor coduri de drepturi şi obligaţii. 2. Teoriile conflictului.. a unui sistem de norme şi valori opuse. Menţinerea ordinii sociale nu vizează atât asigurarea coeziunii sociale. cf. angajarea în legături sexuale ilicite) sunt considerate că ameninţă valorile muncii intense şi sobrietăţii pe care se bazează structura capitalistă. 88 .7. în mare parte. Din această perspectivă. bandele se structurează şi funcţionează pe baza unui consens intim al membrilor. cât a privilegiilor celor ce asigură funcţia de conducere. Întrucât controlul asupra resurselor necesare nu este repartizat în mod egal. 1991) afirmă că proprietarii mijloacelor de producţie controlează sistemul legal. orientat spre maximizarea profitului. fie să păstreze sau să dezvolte ceea ce au dobândit (capitalistul). ei definesc ca fiind delict sau crimă orice faptă ce le-ar ameninţa privilegiile şi proprietăţile pe care le-au acumulat. chiar acele crime care par neînsemnate (e. pentru a se putea menţine cel puţin la un nivel minimal de existenţă. lipsa afectivităţii familiale).

În mod similar. 2. fiind rezultatul unei reacţii sociale. 89 . capitaliştii îi definesc drept devianţi din punct de vedere social pe cei care nu vor să efectueze munca necesară pentru a face să funcţioneze maşinăria capitalistă. dreptul penal ar avea ca mandatul unic reprimarea supuşilor pentru perenitatea puterii. delincvenţa apare. Rolul etichetei va fi dezvoltat de teoria reacţiei sociale de marcaj sau teoria etichetării. prin care grupurile care deţin puterea elaborează şi aplică norme ce califică unele acte ca fiind deviante. Devianţa reclamă o definiţie. Spitzer (1980) evidenţiază modul în care autoritatea controlează aparatul legal pentru a condamna tot ceea ce ameninţă funcţionarea sistemului. Teza principală a teoreticienilor reacţiei sociale (Edwin Lemert. De pildă. Becker. Fiind o încălcare a regulilor. Erwing Goffman) este aceea că nici un comportament nu este prin el însuşi deviant sau conformist. Din această perspectivă critică.8. Kai Erikson. acest comportament este definit delictual. o cerinţă importantă în organizaţiile ierarhice capitaliste. Mai mult. ci controlul social produce devianţa. sau pe cei care nu arată respectul cuvenit faţă de autoritate.4. Teoria etichetării. întrucât cei care fură ameninţă proprietatea celor bogaţi. p. 2001. el afirmă că. În consecinţă. Teoria reacţiei sociale de marcaj sau teoria etichetării (labeling theory) este construită de către reprezentaţii etnometodologiei şi interacţionismului simbolic. iar pe de altă parte. ale celor elaborate de către cei bogaţi. ca o etichetă pe care cei puternici o aplică unor conduite. nu devianţa produce controlul social. ca răspuns adaptativ al claselor defavorizate de o societate nedreaptă. pentru a fi respectate de către cei săraci (Giddens. pe de o parte. teoreticienii conflictului se întrebă „ale cui reguli?”. susţine Edwin Lemert. În opinia lor. Howard S. 195).

adică etichetarea publică. afirmând că „devianţa nu este o calitate a actului comis.Teoria reacţiei sociale leagă. iar Becker întăreşte. Aceasta este numită devianţă primară (faptul de a încălca o normă). ele sunt considerate comportamente tranzitorii (e. p. Delincventul devine delincvent pentru că este etichetat astfel. care schimbă în mod substanţial atât 90 . în mod direct sau indirect. producând o degradare de statut. Ceea ce este important pentru teoria etichetării nu este actul însuşi. conduita deviantă este o conduită pe care ceilalţi o etichetează ca atare” (Becker. o expresie a nonconformismului adolescentin). modurile micro şi macro de abordare a devianţei. dacă sunt observate. le observă”. ci devianţa secundară. mai degrabă. în felul acesta.g. „Devianţa. Definiţiile devianţei sunt realizate de către „antreprenorii morali”. Eticheta alterează sentimentul de identitate al persoanei. furtul dintr-un magazin al unui tânăr dintr-o familie avută. 9). nu este o proprietate inerentă anumitor forme de conduită: e o proprietate conferită acestor forme de către publicuri care. iar aplicaţiile acestor definiţii au loc prin interacţiunea personală cu alţii şi joacă un rol semnificativ în dinamica identitară a individului. consecinţa aplicării de către ceilalţi a unor reguli şi sancţiuni împotriva unui contravenient. în construcţia şi reconstrucţia imaginii de sine. ci. recunoaşterea oficială a acestei încălcări de către o instanţă desemnată în acest scop. p. Traiectul discursului argumentativ al teoreticienilor etichetării poate fi sintetizat astfel: deşi din când în când toţi oamenii se angajează în acte care sunt definite de societatea (sau grupul) lor ca fiind deviante. Acceptarea identităţii deviante de către persoana care a comis actul poate fi considerată ca un stigmat. considerat o joacă inofensivă. afirmă Erikson (1967. Deviantul este un individ căruia i s-a aplicat această etichetare. 1973. aceste acte nu sunt totdeauna observate sau. sistemul justiţiei criminale producând mult din ceea ce intenţionează să corecteze. 296).

Devianţii etichetaţi sau excluşi caută soluţii pentru a supravieţui şi sunt nevoiţi să frecventeze mediul marginal deviant. generează ca efect pervers o mişcare centrifugă. care face din individ o fiinţă discreditată. Reacţia socială în faţa deviantului. suntem în prezenţa unui efect pervers: reacţia socială creşte probabilitatea perpetuării unui comportament delincvent în loc să îl resoarbă. O identitate virtuală este întotdeauna susceptibilă să cuprindă caracteristici care să contamineze identitate reală. în care presiunile pentru conformitate nu se mai exercită. la o etichetare retrospectivă a identităţii trecute a unei persoane. atribuită pe baza unor expectanţe şi una reală. Contactul cu justiţia îl face pe tânăr să accentueze tehnicile de neutralizare folosite. Orice atribut care suscită o îndoială privind adecvarea între cele două identităţi este un stigmat. Un act de devianţă secundară poate duce. constată Cusson (1997).identitatea interpersonală. ci puncte de vedere. reacţia socială împotriva criminalităţii este o operaţiune de etichetare prin care cei care au avut ghinionul de a fi prinşi sunt stigmatizaţi ca delincvenţi. punându-li-se o etichetă negativă. de 91 . efectele ei putând fi reversibile. cea virtuală. Pe scurt. Normalul şi stigmatizatul nu sunt persoane. să-şi reconsidere identitatea şi să se solidarizeze cu alţii aflaţi în situaţia lui. Marginalizarea şi devianţa sunt indisociabile. cât şi conştiinţa de sine a persoanei etichetate şi o conduce spre o “carieră deviantă” (Goffman. Vom putea obiecta. ci indivizi puşi în situaţia de a purta un stigmat. Purtătorul unui astfel de stigmat nu va mai fi capabil să reintre în circuitul social. Pentru E. dar. arătând că etichetarea nu este un marcaj irevocabil pentru un destin. astfel încât. cu îndepărtarea de normalitate. 1963). nu există delincvenţi ca atare. Goffman. fiind obligat la noi infracţiuni. pentru a o face să se conformeze identităţii prezente deviante. de asemenea. care atestă adevăratele caracteristici ale persoanei. identitatea socială are două dimensiuni.

Odată ce ne-am însuşit eticheta intrăm pe drumul unei progresii ireversibile. faptul de a fi etichetat ca deviant este un stimulent puternic de a-şi schimba mai degrabă comportamentul decât de a-l continua. 2. Din această perspectivă. îndrăzneala. 59). după frecvenţa şi după combinaţiile lor. cu atât mai mult.4. spiritul aventurii. consumul ostentativ. în cazul adolescenţilor. Aceste modele diferă după numărul diferitelor infracţiuni comise. nonconformismul. dar ne deosebim între noi după modelele în care se încadrează infracţiunile noastre. Distincţia propusă de sociologul „dramaturgiei sociale” ne face să înţelegem afirmaţia lui Cohen: „pe scurt. Pentru unii.cele mai multe ori. O astfel de poziţie ne atenţionează asupra riscului etichetării în general şi. 1986. nu se întâmplă astfel. Teoria situaţională. p. curajului şi durităţii pot fi uşor etichetate ca fiind conduite delincvente. există oameni în închisori (e. deoarece comportamentul lor este o ameninţare pentru ei înşişi sau pentru alţii şi nu pentru că acţiunile lor au fost arbitrar definite de către cei care au autoritate ca fiind deviante. violatori. ucigaşi plătiţi) şi în diverse tipuri de instituţii pentru boli psihice. conform unei progresii caracteristice” (Cohen. O serie de cercetători consideră că analiza situaţiilor oferă un răspuns adecvat problemelor legate de geneza devianţei. Desigur că se pot aduce şi critici la adresa teoriei: unii criminali se angajează în practici criminale chiar dacă nu sunt prinşi şi niciodată expuşi unei identităţi bazate pe devianţă secundară.g.. aprecierea bărbăţiei. În final.9. situaţia reprezintă ansamblul circumstanţelor externe care precedă şi însoţesc comiterea unui act deviant şi care fac ca acest act să fie mai mult sau mai puţin 92 . pentru care valorile subalterne asociate vârstei. noi suntem cu toţii nişte contravenienţi. în care unele pot conduce la altele.

nesupraveghere). oferind numeroase date interesante pentru analiza şi. Norman Goodman (1998). Asupra impactului mass-media asupra delincvenţei juvenile vom reveni. genul. g. 3. diverse emisiuni TV. sunt corelaţi şi factorii care contribuie la stimularea iniţiativei sau reuşitei delictuale (e. clasa socială. proximitate. pentru predicţia şi prevenţia fenomenului deviant. De asemenea. Delincvenţii procedează la o „selecţie situaţională” după care îşi orientează acţiunea în fiecare dintre etapele realizării infracţiunii şi în funcţie de evenimentele care se produc. Cultura deviantă însuşită constituie o posibilitate care se actualizează atunci când există circumstanţe favorabile. având în analiză mai ales criminalitatea din Statele Unite. mai ales. sociologii stabilesc caracteristici ale delincventului.realizabil. atât în ceea ce priveşte starea deviantului. un interes aparte în sociologia devianţei îl prezintă mass-media („devianţa observată” în producţii de film. constată că majoritatea delictelor sunt 93 . descreşterea sinuciderilor în Marea Britanie în momentul reducerii componentelor toxice ale gazului metan. În acest sens. luând în discuţie vârsta. Cusson (1990. sau ale reducerii monoxidului de carbon eliberat de arderile motoarelor cu combustie internă). respectiv vulnerabilitatea ţintelor (expunere. accesul la tehnica necesară etc. atracţie. Caracteristicile sociologice ale tânărului delincvent şi portretul său statistic Prin prelucrări statistice ale datelor.. cât şi a obiectului. rasa etc. care pot stimula imaginaţia şi imitaţia).86) enumeră 19 măsuri utile pentru reducerea criminalităţii printr-o mai bună protejare a obiectelor care pot atrage delictul. p.

Această situaţie este explicată prin specificul socializării. se apreciază că agenţii care aplică legea sunt deseori mai şovăielnici în a eticheta femeile drept criminale decât în a eticheta bărbaţii. De asemenea. dominante în categoria delictelor la nivelul anului 1993 fiind frauda şi falsul (22.comise de tineri cuprinşi între 14 şi 24 de ani. 33% 33 Situaţia actuală din România este elocventă pentru a susţine această afirmaţie. care sunt legate automat de gen (violul este o infracţiune preponderent masculină. După acelaşi autor. iar prostituţia o infracţiune preponderent feminină). cea mare parte dintre delicvenţi sunt din clasa de jos. bărbaţii comit delicte împotriva proprietăţii de aproximativ patru ori mai mult decât femeile şi cam de nouă ori mai multe crime violente. Furturile. în Marea Britanie femeile reprezintă 3% din populaţia britanică din închisori. În ceea ce priveşte clasa socială. Americanii africani sunt mult mai frecvent arestaţi decât proporţia lor din populaţie. uneori amânând succesiv procesele până la prescrierea faptei. Este tot atât de adevărat şi faptul că probabilitatea de a fi arestaţi şi condamnaţi e mai mare pentru oamenii din clasa de jos33. rasa este implicată în infracţiune întrun mod copleşitor. toxicomania. ei formau cam 28% din arestări pentru crime grave. În 1986. 94 . numeroase fiind cazurile în care cei din clasa bogată găsesc diferite portiţe juridice de a scăpa de pedeapsă. a presiunii pentru succes în raport cu genul dar şi prin specificul unor acte delictuale. omuciderile şi sinuciderile sunt preponderente la această categorie de vârstă.3%) şi furtul şi comerţul cu bunuri furate (18. Conform lui Giddens. acest grup de vârstă explicând mai mult de 40% din crimele violente şi aproximativ jumătate din toate delictele împotriva proprietăţii. când aceştia constituiau 12% din populaţie. (2001). Conform lui Goodman.2%). la fel şi victimele lor.

instrucţie şcolară. categoria socio-profesional.este în relaţii bune cu delincvenţii Tinerii ar fi mai puţin angajaţi în delincvenţă dacă: . Totuşi. Alături de vârstă. 1987). alcoolism. În final. originea etnică.individ de sex masculin . 95 . să spunem că delincvenţă este comisă în cea mai mare parte a cazurilor de către un: .cu reşedinţa într-un oraş mare . De asemenea.are rezultate şcolare mediocre .pentru crime împotriva proprietăţii şi 45% pentru crime împotriva persoanei (cf. clasă sau rasă. există o relaţie între clasa socială şi rasă. dar probabilitatea de a comite delicte ale gulerelor albe este mai mică pentru americanii africani decât pentru albi. tipul infracţiunii.ar avea aspiraţii profesionale înalte . Americanii africani sunt mai frecvent arestaţi decât sunt albii. de menţionat tendinţa de aglutinare a diverselor devianţe: furt. gen. Biroul Federal de Investigaţii al Statelor Unite.ar fi puternic ataşaţi de activităţi şcolare . familie.ar fi foarte legaţi de părinţii 34 Pentru mai multe date statistice vezi A. după John Braithwaite (1989). toxicomanie. status social. omucidere şi sinucidere. profil psihologic.care a cunoscut o mare mobilitate rezidenţială . ducând spre realizarea unui portret statistic al delincventului. 2001. Giddens. analizele cantitative ale fenomenului delincvent iau în calcul numeroase alte variabile ca rezidenţa. între care există legături foarte strânse34. majoritatea criminalilor sunt albi.celibatar . violenţă. Acumularea datelor statistice permit.între 15-25 de ani . care afectează rata criminalităţii.

Având ambiţii nerealiste.ar crede în respectarea legii. dar nu i-a dezvoltat suficient dragostea de muncă. Mai mulţi ani supravieţuieşte de pe o zi pe alta. Abandonează şcoala şi îşi caută un loc de muncă. el abia ştie să scrie şi să citească. 2002. 71) realizează următorul portret-tip al delincventului juvenil: „Este un băiat crescut de o mamă singură destul de ocupată. Nu sărăcia determină criminalitatea. a cedat capriciilor sale. Centre international de Criminologie comparée. 96 . p. M. p. ajutoarelor sociale şi puţinilor bani obţinuţi ocazional. Cusson 35 (1990. Poziţia lui Cusson ţine mai curând de o abordare comprehensivă şi fenomenologică decât de una determinist-cauzală. Université de Montréal. în care îşi pierde timpul. Având în vedere astfel de caracteristici. 42). specialistul canadian încercând să înţeleagă fenomenul delincvenţional pornind de la descrierea vieţii delincventului. dispreţuieşte muncile de jos care îi sunt oferite. Întrebările la care răspunde Cusson (2006) sunt: „Care este stilul de viaţă al delincventului?” „Ce-l atrage într-o astfel de viaţă? „De ce acest stil de viaţă determină la trecerea la actul delincvent?” Răspunsul la aceste întrebări îl determină pe Cusson la o regândire a fundamentelor tradiţionale ale criminalităţii. Învaţă într-o şcoală profesională în care profesori fără prea multă experienţă îi facilitează mai mult eşecul şcolar. subzistând datorită ajutorului mamei.. La mijlocul ciclului şcolar. ci mai curând criminalitatea determină 35 Maurice Cusson. Este orientat atunci spre un program minimal. se iniţiază în furt şi începe să fumeze marijuana. Capătă obişnuinţa de a lenevi. Professeur à l’École de Criminologie. Chercheur. care l-a răsfăţat. Prin furt ajunge să trăiască destul de precar şi să-şi procure uneori droguri” (apud Oigen.

000 $. intensitate şi exces. un dispreţ suveran faţă de muncă. „Erotismul în căutarea continuităţii pierdute. dacă avem în vedere stilul de viaţă. Omul şi sacru. agresivitatea. ca o petrecere fără de sfârşit. obscenitate. femei uşoare şi droguri. este regula la delincvent. Gallimard. de aici furtul. 1976. Bataille”. jaful. fiinţe ale nopţii. medicamente psihotrope şi adrenalină. sau G. 2010. frauda. Ed.. violul. Nu. în Œuvres complètes. dacă avem în vedere conturile goale şi datoriile. Avem tendinţa să uităm faptul că criminalitatea poate fi o modalitate uşoară de a-ţi promova interesele şi de a-ţi satisface toate pasiunile fără efort. cap. La Part maudite. O viaţă extravagantă. G. prostituate şi cazinouri. 4. Deasupra tutror acestora. Evaluarea teoriilor privind delincvenţa juvenilă Considerate separat. Delincventul adoptă un stil de viaţă pe care omul comun şi-l permite doar în sărbătoare. În mod tradiţional. în sărbătoare tabu-urile sunt ridicate şi toate excesele sunt permise. cheltuieli ostentative şi jocuri de noroc. 36 97 . Beţie şi orgie. VII. M. prin transgresiunea rituală a interdictelor. 37 Sondajele efectuate în închisorile canadiene relevă un câştig (penal) mediu anual al deţinuţilor intervievaţi de 52. Sărăcie? 37 Da. Delincvenţii sunt sclavii distracţiei.36 Ceea ce este pentru omul mediu o excepţie.sărăcia. 1997. Essai d’économie générale. O astfel de viaţă costă. fără truda muncii şi fără sacrificii. fiecare dintre teoriile enunţate sunt susceptibile de a fi criticate pentru faptul că neglijează anumite aspecte Vezi în acest sens Roger Caillois. Bataille. O sinteză a acestora în Marica. Pentru el viaţa e o sărbătoare continuă: „Life as a party”. Nemira. Traiectoria acestora începe încă din adolescenţă sau chiar din copilărie.

pentru a reda o imagine particulară a aceleaşi lumi. cu figurine specifice (concepte şi instrumente). aprecieri pe care le prezentăm sintetic în Tabelul nr. şi nu imaginea lui absolută. în conformitate cu care teoriile ştiinţifice sunt paradigme asemeni jocurilor puzzle.ale realităţii. Rădulescu. alte jocuri operează cu alte figurine. Probabil cea mai potrivită atitudine în raport cu aceste teorii este cea sugerată de epistemologia lui Thomas S. Aşa procedează J. 1982). L. care realizează o evaluare a punctelor forte şi a celor vulnerabile din cadrul teoriilor sociologice asupra delincvenţei. pp. Siegel (1989. ambiţii de a surprinde în imagini holiste lumea delincvenţei în întregul ei. 3. 98 . aceste teorii nici nu-şi propun să prezinte o explicaţie exhaustivă asupra etiologiei posibile a delincvenţei. În opinia noastră. Vom urmării în paragraful următor astfel de încercări. dar nici una dintre ele nu reuşeşte să surprindă lumea în ansamblul ei. Meritul lor principal constă în faptul că ne oferă o anume imagine asupra fenomenului. Kuhn ( 1976. 2003. desigur. apud Grecu. eludând anumite categorii de delicte şi actori ai acestora. 175-176). diversele jocuri ne întregesc imaginea despre lume. o anume imagine a realităţii. Nu lipsesc. care compun.

expusă excesiv influenţei lor?. 99 Explică geneza criminalităţii şi prezenţa ei în toate elementele Nu explică: a) unde se formează definiţii antisociale?. comit şi ei sociologice. fără a se ale oraşului. Se limitează la criminalitatea urbană. infracţiuni?. cei recompensaţi pentru conduite diferenţiale”. Explică de ce anumite persoane din ariile cu măsura aceste definiţii sau cum se poate dovedi că o persoană a fost criminalitate înaltă nu ajung delincvenţi sau infractori. b) cum se pot structurii sociale. c) ce determină actele iraţionale de violenţă?. Pune în legătură explicaţiile psihologice cu cele convenţionale. deşi au fost recompensaţi pentru comiterea unor acte deviante? . b) de ce unii tineri delincvenţi nu ajung infractori adulţi. Nu oferă indicii asupra modului de testare a teoriei. Explică ratele ridicate de criminalitate în ariile dezorganizate Nu ţine seama de persoanele care trăiesc în arii urbane. Ignoră deosebirile între indivizi. totuşi.Puncte forte Puncte vulnerabile Stabileşte de ce ratele de criminalitate sunt mai ridicate în Nu explică: a) de ce există şi infracţiuni comise de clasa mijlocie? b) ariile slums-urilor. aşa cum sunt membrii clasei mijlocii. Evaluează ratele şi tendinţele criminalităţii angaja în cariere infracţionale. urbane. Adaugă principiilor teoriei învăţării pe cele ale „asocierilor Nu explică: a) de ce. Evidenţiază factorii care produc de ce anumiţi tineri nu adoptă o conduită delincventă? c) cât de criminalitatea. Sugerează programe de reducere a adecvate sunt statisticile oficiale? criminalităţii.

Identifică conflictele dintre reprezentanţii claselor defavorizate şi cei ai claselorTeoria asocierilor diferenţiale Oamenii învaţă să comită crime prin expunerea la mijlocii. criminală. creată de incapacitatea de a realiza viaţă ale claselor defavorizate produc testată empiric. 100 Teoria culturii claselor defavorizate Indivizii care se supun regulilor de stradă ale vieţii claselor defavorizate se găsesc în conflict cu cultura dominantă. Conflictele şi problemele vieţii Teoria subculturilor delincvente Frustrarea de status caracteristică băieţilor din clasele Explică modul în care condiţiile de Ignoră infracţiunile comise de reprezentanţii clasei mijlocii. cât şi cele favorizate au valori similare. conflictuale şi evazioniste. care manifestă pattern-urilor comportamentului criminal. Nu oferă evidenţă empirică în sprijinul existenţei unei „culturi” a claselor defavorizate. de exemplu. tinerii delincvenţi pot adopta şi nu?. Evidenţiază conduitele convenţionale şi sancţiunile pentru criminale. . Explică actele de vandalism şi faptul că delincvenţa este un act raţional şi chiar profitabil. iar eforturile de cercetare sunt neconcluzive. succesul dobândit de reprezentanţii claselor mijlocii. Presupune că atât clasele persoanei în ceea ce priveşte recompensele pentru tinerii din clasele defavorizate să se alăture bandelor structurate diferit în cadrul societăţii. Ignoră crimei. Ignoră influenţele exercitate de cultura clasei mijlocii. dezorganizare socială şi conflicte de aşa conduite convenţionale. Explică de ce explică de ce unii tineri „alunecă” înspre o carieră delincventă şi alţii vecinătate aflate în tranziţie. Teoria reîntăririi diferenţiale Comportamentul criminal depinde de experienţele Teoria oportunităţilor diferenţiale Blocarea oportunităţilor convenţionale îi determină pe Arată că oportunităţile ilegale sunt Ignoră criminalitatea claselor favorizate. cum este. valori. Nu poate explica motivaţia anumitor acte autodistructive.Teoria Premisa majoră Puncte forte Teoria Puncte vulnerabile Premisa majoră Teoria neutralizării Tinerii învaţă căile de neutralizare a constrângerilor Explică de ce numeroşi delincvenţi nu Nu indică dacă „neutralizările” apar este un sau după violarea legii. consumul şi dependenţa de heroină. Nu explică infracţiunile comise de membrii claselor favorizate. defavorizate. Teoria ecologiei sociale Crima apare atunci când săracii şi bogaţii trăiesc în imediata apropiere. conduce la crimă. îi crima. Nu Teoria ecologică Crima înainte produs al comunităţilor de morale şi alunecă periodic în interiorul şi în afara devin infractori adulţi. Recompensa pentru devianţă implică într-un anumit tip de activitate infracţiune. Indică motivul pentru care indivizii se faptul că bandele de tineri nu sunt specializate într-un anume tip de conduitele deviante. Nu a fost sociale urbane au un rol important în apariţia defavorizate. determină să se alăture bandelor cele violente. definiţii antisociale Identifică în mod coerent elementele culturii claselor defavorizate care îi determină pe reprezentanţii lor să comită infracţiuni.

cum ar fi creşterea aglomerărilor urbane. apariţia unor subculturi. scăderea controlului parental. mişcările masive de populaţie. La nivel individual regăsim rezonanţe ale tuturor acestor fenomene în structura psihică unică şi irepetabilă a fiecăruia dintre noi. Şcoala. şcoală. multiplicarea dificultăţilor economice. cu aspecte de anomie şi patologie socială. La acestea se adaugă inegalităţile uriaşe. creşterea numărului copiilor problemă. şomajul. Gilles Ferreol (1988. proliferează evaziunea şi abandonul şcolar. creşterea permisivităţii şi a toleranţei sociale. p. disoluţia controlului comunitar tradiţional. incapabilă să facă faţă multiplelor probleme care sunt lăsate pe seama ei de către ceilalţi factori demisionari. putem aminti insuficienţele şi disfuncţiile instanţelor cu rol socializator. sfidarea şi ignorarea problemelor reale. Fenomenul delincvenţei juvenile este favorizat de procese ce se petrec la nivel macrosocial. nejustificate legal şi moral.5. familie. inflaţia. dezorganizarea sau disoluţia familiei.55) sintetizează aceşti factori în felul următor: 101 . diversificarea proceselor de aculturaţie. procesele dizarmonice şi disfuncţionale. creşterea ratei divorţialităţii şi instabilităţii cuplului familial. corupţia şi dispreţul guvernanţilor şi parlamentarilor. instabilitatea economică. La nivel mezosocial. decăderea moravurilor şi obiceiurilor tradiţionale. este rezultatul unei sinteze originale şi irepetabile între potenţialităţile dobândite şi achiziţiile din mediul socio-cultural. indisciplina şi mediocritatea. grup de muncă. putem afirma că omul. ca fiinţă bio-psihosocio-culturală. Un posibil model etiologic al delincvenţei în România Având în vedere ansamblul teoriilor privind geneza şi semnificaţia delincvenţei. criza de autoritate.

Eşec şcolar .Situaţii favorizante Tabelul 4.Contracultură criminală . Rădulescu ( 2002.Grup de prieteni . reţinând ca dimensiuni şi variabile: 102 .Biologică .Familie . selectarea şi ordonarea principalelor variabile explicative în raport cu locul şi importanţa lor în lanţul cauzal. 126 – 135) au încercat proiectarea unui model de analiză etiologică a delincvenţei juvenile în România.Conflicte .Dificultăţi de integrare socială . Factori implicaţi în geneza conduitelor delincvente Dan Banciu şi Sorin M.Conflicte culturale sau între generaţii .Alcoolism .Cultură . imaturitate afectivă Sociali .Tulburări senzo-motorii .Toxicomanie .Factori Individuali Componente .Extinderea urbanizării .Microgrupuri socializatoare: .Egocentrism.Rolul mass-media .Fenomenul bandelor .Permisivitate mai mare .Schimbări sociale . pp.Psihologică Tipuri de probleme .Şcoală . prin identificarea.

103 . fluctuaţie potenţială). performanţele şcolare ale tinerilor.nivelul de interdependenţă a disfuncţiilor activităţilor educative şi eşecurilor socializării.a) structura şi funcţionalitatea familiei (caracterizată prin status socioeconomic. relaţii intrafamiliale. . b) influenţa formativă a şcolii (evidenţiată de rezultatele obţinute în munca educativă. . abandon şcolar). „gaşcă”) şi modalităţi de petrecere a timpului liber.gradul scăzut de pregătire şi adaptare şcolară (eşec. indisciplină. . model de autoritate etc).nivelul scăzut de integrare profesională sau integrarea profesională „negativă” (absenteism. c) rolul socializării profesionale exercitate de către grupul profesional: d) efecte exercitate de către grupul de apartenenţă (prieteni. colegi. tipurile specifice de control exercitate de către factorii educativi.nivelul situaţiei social-economice şi culturale a tânărului deviant şi a familiei acestuia.eşecul socializării sau socializarea discordantă şi negativă în familie. grad de coeziune. natura şi intensitatea unor acte predelincvente comise în şcoală şi în afara ei etc.nivelul de intensitate şi forma abaterilor de la normele de convieţuire socială şi a actelor de încălcare a legii de către minori şi tineri. Dintre factorii sociali cu influenţe criminogene. modelul evidenţiază ca fiind mai importanţi: . Aceste variabile au fost grupate şi ierarhizate în funcţie de trei niveluri explicative intermediare: .). stil educativ.absenţa unor modalităţi adecvate de petrecere a timpului liber. . .

INTEGRARE ŞI CONTROL SOCIAL .situaţie infracţională . norme. 104 .Rezultatele cercetării pot fi redate succint în următorul model de analiză: NIVELUL DE DEZVOLTARE SOCIAL-ECONOMICĂ ŞI CULTURALĂ – indicatori statistici şi demografici . Un posibil model de analiză etiologică a delincvenţei juvenile Ca urmare.tip de infracţiune Figura 6. începând cu cele din familie şi continuând cu cele din şcoală şi grupul de egali.valori. scopuri ale diferitelor instituţii şi organizaţii SOCIALIZARE SOCIALIZARE SOCIALIZARE ÎN FAMILIE ŞCOLARĂ ÎN GRUP FORME NEGATIVE FORME POZITIVE DE SOCIALIZARE DE SOCIALIZARE MANIFESTĂRI PREDELINCVENTE . În cele ce urmează vom analiza aceste mecanisme. orice proiect de reducere a delincvenţei juvenile trebuie să aibă ca punct de plecare înţelegerea mecanismelor socializării. modele.indicatori statistici şi demografici MODALITĂŢI DE PETRECERE A TIMPULUI LIBER INSTANŢE CU ROL DE SOCIALIZARE.factori de personalitate MANIFESTĂRI PREDELINCVENTE COMPORTAMENT NORMAL DELINCVENŢĂ .ocazie .

SOCIALIZARE ŞI DELINCVENŢĂ Structura temei: 1. Nevoia socială de conformitate 105 .III.

Modelul dramaturgic 1.2. permit funcţionarea 106 .5. Locul socializării în ansamblul sistemului social 5. Accentele structuralismului 5. Ele generează sistemul de drepturi şi obligaţii. Normele sunt prescripţii de comportament. Reţelele socializării şi agenţii ei 4. ce reglează comportamentele şi asigură stabilitatea societăţii respective. Existenţa şi funcţionarea oricărei societăţi este dependentă de consensul şi conformitatea indivizilor şi grupurilor sociale ce o compun la un anumit model normativ. Delincvenţa din perspectiva paradigmelor socializării 5. Nevoia de conformitate Pentru a înţelege delincvenţa. Menirea lor este aceea de a asigura organizarea. convieţuirea şi interacţiunea membrilor comunităţii.4. resimţite deopotrivă ca obligaţii ale fiecărui individ şi. ca resurse pentru acţiunea socială. Acest model normativ este compus dintr-un ansamblu ierarhizat de valori.2. coeziunea şi solidaritatea grupurilor şi instituţiilor. Paradigma interacţionistă 5.1. în acelaşi timp. Educaţia şi socializarea ca modalităţi de impunere a conformităţii 3. ca abatere semnificativă de la normele de comportament acceptate de comunitate. este necesar să înţelegem mai întâi mecanismele interiorizării normelor care generează comportamentul conformist.Paradigma funcţionalistă 5.3. Paradigma psihanalitică 5. norme şi îndatoriri. Valorile reprezintă dezirabilul comun în raport cu care se structurează normele de comportament.

obligatorii pentru toţi membrii unei comunităţi. de la raportul de identitate. socializare şi educaţie. a nomelor ce asigură consensul social. epuizează gama raporturile de concordanţă între termeni. 2. Exercitarea corectă. cu alte cuvinte. Normele apar astfel ca obligaţii specifice rolurilor sociale ale modelului normativ. perspectivelor diferite din care este abordat subiectul. Abaterea de la modelul normativ apare ca disfuncţie şi este sancţionată social în raport cu gravitatea abaterii. Exigenţele sau aşteptările societăţii de la un individ ce ocupă un anumit status definesc rolul social. altele sunt specifice.organizaţiilor şi grupurilor. adresându-se diverselor rol-statusuri. instituirea conformităţii este sarcina prioritară a socializării. iar pe de altă parte. complexităţii raporturilor existente între cele două procese sau fapte sociale. stabilesc reguli de conduită şi acţiune pentru indivizi. normală şi performantă a rolurilor este răsplătită social cu recunoaşterea unui anumit status social. identitatea lui recunoscută social printr-un set de drepturi şi îndatoriri. 107 . Diversitatea accepţiunilor este datorată. Ce se înţelege prin socializare şi care este raportul dintre socializare şi educaţie urmează să analizăm în paragraful următor. Unele dintre ele sunt generale. la cel de încrucişare şi cel de ordonare în ambele sensuri. pe de o parte. Poziţia pe care un individ o ocupă într-o dimensiune a sistemului social defineşte statusul individului. Educaţia şi socializarea ca modalităţi de impunere a conformităţii În literatura de specialitate accepţiunile acordate celor doi termeni. Învăţarea şi interiorizarea rolurilor sociale.

1996. Socializarea nu se identifică nici cu procesul adaptării sociale (care presupune ajustarea conduitelor la anumite situaţii de interacţiune socială). integrată în tipul de cultură în care s-a născut. cu intensităţi diferite. 647 şi următoarele la termenul sociabilitate şi Dicţionarul de psihosociologie. simţire. Acest proces presupune educaţia. 532). 1997. acţionare” (Cherkaoui. p. privită ca un atribut al copilăriei. socializarea începe odată cu intrarea individului în societate şi continuă. Neculau (1983. 248). Şchiopu. 108 . Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică. Bucureşti. conducând la obţinerea statutului de membru al unei colectivităţi sociale de către individ”. sens prin care noi vom desemna socializarea primară. Psihologul ieşean A.. p.38 Definită astfel. Adaptarea şi integrarea socială sunt componente ale socializării.. 38 Vezi şi Marshall (2003. Babel. coord. p. la termenul socializare. Ed. inculcându-i moduri de gândire. care pun accent pe iniţiativa individului. vezi şi Dicţionar de psihologie. proces realizat prin interiorizarea valorilor. având ca agenţi familia. perioadă esenţială în formarea eului nostru social. termenul socializare are o conotaţie restrânsă la transformarea unui individ „dintr-o fiinţă asocială într-o fiinţă socială.În accepţiunea noastră. atitudinilor şi modelelor de comportament specifice grupului sau comunităţii din care face parte39. nici cu cel al integrării sociale (definit prin aderarea liber consimţită a individului la un set de norme şi atitudini specifice unui grup social). p. 55) defineşte socializarea ca „un complex proces psihosociologic de interiorizare a unor norme şi modele sociale de comportament. În alte accepţiuni. U.227 şi urm. M. Prin socializarea primară copilul devine treptat o fiinţă conştientă de sine. p. socializarea desemnează procesul prin care învăţăm să devenim membri ai unei societăţi. prin interiorizarea normelor şi valorilor societăţii respective şi prin deprinderea anumitor roluri sociale. până la ieşirea acestuia din ea. Bucureşti. 39 Pentru diferenţierea accepţiunilor sociologice de cele psihologice. 1981.

desemnăm acea componentă a personalităţii constituită din trăsăturile originale. asumându-ne toate limitele inevitabile unui astfel de schematism. 109 . realizată nu doar intenţionat şi explicit. 41 Prin eu social desemnăm acea componentă dobândită a personalităţii. particularizare. exprimând ceea ce este identic între indivizii unei colectivităţi.orientarea sociocentrică. ci şi difuz şi fără intenţie (influenţa pe care o are grupul de egali asupra unui tânăr. în vederea dezvoltării unor însuşiri fizice. individualizare. socializarea vizează influenţa societală globală asupra individului. intelectuale în conformitate cu un scop urmărit. concept corelativ eului social. implicând în mod necesar o relativă standardizare şi uniformizare a individului. comune majorităţii membrilor unei colectivităţi. 42 Prin eu individual. dar. educaţia înseamnă şi diferenţiere. Termenul educaţie e mai complex.Prin educaţie40 desemnăm ansamblul de măsuri aplicate mai mult sau mai puţin intenţionat şi sistematic asupra individului. în acelaşi timp. Conform accepţiunilor propuse. şi ca unul de personalizare a fiinţei umane. care să-i permită integrarea şi adaptarea socială). sau influenţa mijloacelor de informare în masă). morale. Raportul acesta dintre socializare şi individualizare a conturat două tipuri distincte de orientări pedagogice: . iar ca finalitate. dar din considerente didactice suntem constrânşi să operăm cu o anumită convenţie. unică şi irepetabilă (constituirea eului său individual42). Educaţia apare conform accepţiunilor noastre ca un proces de socializare. care acordă prioritate socialului şi stabileşte ca finalitate a educaţiei integrarea optimă a individului în 40 Nu dorim să ne substituim pedagogilor cu această definiţie. Dacă socializare presupune absorbţia socialului la sine. cât şi individualizarea sau diferenţierea subiectului ca personalitate distinctă. constituită din trăsături relativ coerente şi stabile. care îl individualizează pe subiect în raport cu ceilalţi membri ai colectivităţii. atât socializarea individului (constituirea eului său social41. presupunând pe lângă dimensiunea formativă şi pe cea informativă.

atunci 110 . scopul educaţiei îl reprezintă realizarea conformităţii. În practică. Rousseau. 1982. putem spune că socializarea presupune atât ceea ce pedagogii numesc educaţie formală. de la Platon şi Aristotel şi până în modernitate. Dacă introducem în discuţie termenul socializare. 80). care în accepţiunea noastră nu este propriu-zis educaţie. în acelaşi timp. ce acordă prioritate omului individual. fie pe cea individuală a fiinţei umane. prin urmare. cât şi ceea ce ei numesc educaţie informală sau nonformală. ale devenirii sociale a fiinţei umane şi. copilul trebuie să-şi consolideze natura bună. În concluzie. . printr-o dezvoltare liberă. cele două orientări nu există în formă pură. În prelungirea unei astfel de orientări se situează abordările de tip interacţionist şi reprezentanţii „noiilor educaţii”. Din această perspectivă. Dacă nu folosim termenul de socializare.mecanismul social. o astfel de orientare „se refuză unor scopuri prestabilite ce ar violenta şi perverti natura copilului” (Păun. scop unic şi suficient sieşi.orientarea antropocentrică. p. orientare ce domină cultura europeană din antichitatea greacă. în absenţa constrângerilor sociale. J. pentru ca acesta să-şi poată găsi fericirea. iniţiatorul acestei orientări este considerat a fi J. determinarea acceptării şi supunerii faţă de exigenţele normative ale grupului şi societăţii în ansamblul ei. Majoritatea teoriilor contemporane înţeleg educaţia deopotrivă ca una dintre cele mai importante mecanisme ale socializării. educaţia vizând actualizarea posibilităţilor latente ale copilului. dar societatea îl corupe. atunci putem să vorbim de educaţie formală şi informală. ci influenţă socializatoare. este poziţia specifică orientărilor funcţionaliste sau structuralfuncţionaliste. cu ideea conform căreia omul este bun de la natură. drept mijlocul cel mai important al actualizării posibilităţilor latente ale naturii umane individuale. fiind vorba de accente puse fie pe dimensiunea socială.

cu atât individul este mai bine integrat în universul valoric al spaţiului social în care trăieşte. Socializarea primară este primul tip de socializare la care este expus nou-născutul. generează dificultăţi de adaptare şi integrare socială. ci că se constituie într-un mediu de rezonanţă a influenţelor socializatoare întreaga viaţă. insatisfacţie personală şi expunere la riscul ratării sociale. adică. secundară şi terţiară sau continuă. dar nu că este educat cât trăieşte. ce vin din partea diverselor medii cu care subiectul intră în contact. despre caracteristicile ereditare şi cele dobândite din diverse medii şi experienţe de viaţă. intenţiile urmărite prin educaţie fiind prejudiciate de presiuni contrare. Oricum am privi lucrurile. 3. este atins prin educaţie. de a determina conformitatea. acela de integrare a individului în colectivitate. În consonanţă cu aceste consideraţii. Cu cât educaţia este mai eficace. artificialitatea acesteia. putem distinge între socializarea primară. 111 .ceea ce numeam educaţie informală poate fi considerată influenţă socializatoare. Între acţiunea educativă şi influenţele socializatoare diverse pot exista şi disonanţe sau chiar conflicte. putem spune că scopul socializării. se poate vorbi apoi despre cauzele acestui eşec. Cu toate acestea. Ineficacitatea educaţiei. Reţelele socializării şi agenţii ei Nişele existenţiale în raport cu care omul modern realizează procese de socializare fiind extrem de diverse. putem vorbi de mai multe tipuri de socializări: În raport cu mediul în care se realizează. delincvenţa juvenilă este expresia eşecului educaţiei şi socializării în a impune copilului şi tânărului modelele dezirabile de comportament. prin prisma oricărei teorii etiologice. vom putea spune că „omul învaţă cât trăieşte”.

Socializarea în familie are mai multe componente: afective. să se îmbrace singur. a făcut progrese mult mai mari. Importanţa mediului social în devenirea omului ca om este relevată de cazurile nefericite în care copiii şi-au petrecut primii ani departe de un contact uman normal43. Imensul ei avantaj. Ambele fete aveau în jur de 6 ani când au fost descoperite. constă. prezentat de Kingsley Davis. care îi explică şi durabilitatea peste timp. prima sa identitate socială. izolată între 2 şi 13 ani. care a fost izolată cu mama surdomută. Toate aceste cazuri demonstrează importanţa contactului uman în prima copilărie. 1996. în vârstă probabilă de unsprezece sau doisprezece ani. neputând vorbi. în faptul că se realizează întotdeauna într-un climat impregnat de afectivitate. care părea mai degrabă animal decât om. nu avea simţul igienei. în doi ani ajungând la o dezvoltare aparent normală şi reuşind să meargă la şcoală. creative. pe 9 ianuarie 1800. mângâiere şi dragoste. să poarte haine.putând fi definită ca „procesul prin care un individ biologic. care nu a mai reuşit progrese semnificative. în care copilul să se bucure de îngrijire. urla. fără a repurta progrese semnificative: câteva cuvinte şi expresii. asocial în raport cu oricare dintre colectivităţile umane. pe de o parte. socializarea primară echivalează cu umanizarea individului” (Stănciulescu. este de asemenea cunoscut cazul fetiţei Genie. normative. cognitive. nu se putea recunoaşte în oglindă. A făcut mici progrese şi a murit în vârstă de aproximativ 40 de ani. descoperit în pădurile de lângă satul Saint-Serin din sudul Franţei. A fost învăţat să meargă la toaletă. merge sau îngriji. 204). îşi sfâşia hainele. dobândeşte primul său eu social. Analizând efectele izolării. care facilitează 43 Literatura de specialitate aminteşte în acest sens cazul copilului sălbatic din Aveyron. Isabelle. 112 . dar n-a reuşit niciodată să stăpânească mai mult de câteva cuvinte. copilul îşi pierde multe dintre disponibilităţile de tip uman. aspecte rudimentare ale grijii de sine. atenţie. un alt caz devenit celebru este cel al celor două fete ţinute în izolare de către bunici. cercetătorii indică drept primă condiţie a devenirii normale a personalităţii prezenţa unui mediu social. p. În absenţa mediului uman în primii ani de viaţă. Anna moare la 10 ani bolnavă fiind de hepatită.

unii autori (e. p. 204. cum ar fi biserica. se referă la influenţele pe care le generează contactul cu alte medii. că se desfăşoară în momentele de maximă plasticitate a sistemului psihic. Succesul socializării secundare depinde de continuitatea sau concordanţa valorilor în virtutea cărora se exercită cele două tipuri de socializări. manifest în incapacitatea de integrare în regimul şcolar sau în devianţa de tip şcolar. D. este determinat de existenţa unor presiuni socializatoare contradictorii în cele două medii. drept cea prin care individul dobândeşte o pluralitate de euri sau identităţi sociale. 113 .însuşirea valorilor şi normelor. desemnată în limbajul uzual prin „cei şapte ani de-acasă” şi 44 Utilizând drept criteriu al clasificării eul social sau identitatea socială. în afara familiei şi şcolii. astfel de instituţii preiau şi sarcina socializării primare. armata. în acest sens este nu mai putem vorbi de o socializare terţiară. E. respectiv în creşă. Socializarea terţiară44 sau continuă. 169) consideră primară socializarea ce constituie primul eu social sau prima identitate socială. Pentru o perioadă de timp socializarea primară însoţită de socializarea secundară. Popovici 2003. p. grădiniţă şi şcoală. iar socializare secundară. partidele politice. instituţii care suplinesc parţial şi completează socializarea primară. Socializarea terţiară continuă toată viaţa. Succesul ei depinde de calitatea interacţiunilor din familie şi de congruenţa ei cu celelalte forme de socializare. iar pe de altă parte. de a se integra în diverse grupuri sau instituţii. Fundamentală rămâne însă socializarea primară. grupul (de egali. În absenţa familiei. Stănciulescu. de muncă) etc. cămin. g. Socializarea secundară este realizată în instituţiile din afara familiei. 1996. omul aflându-se frecvent în situaţia de a-şi interioriza noi roluri. în bună măsură eşecul socializării secundare. sau de demisia explicită sau implicită a unuia dintre agenţii socializării.

şcolară. cu rare 45 L. desocializarea se poate asocia izolării fizice şi sociale a unei persoane. prin interiorizarea valorilor dezirabile comunitar. ce anticipează viaţa de familie. Desocializarea este procesul de renunţare la normele şi valorile asociate socializării anterioare. socializarea pentru viaţa privată. procese ce vor constitui suportul oricărei socializări ulterioare. normele şi modelele de comportament. distinge între socializarea pentru viaţa privată şi socializarea pentru viaţa publică. aşa cum este cazul cuplurilor de tineri îndrăgostiţi.a. Culda (2000. socializarea ocupaţională sau profesională. prin interiorizarea unor norme ce ţin de subculturi sau contraculturi de tip deviant. În raport cu timpul pentru care se desfăşoară socializarea. îndepărtării ei de contextele sau persoanele care i-au satisfăcut necesităţile de interacţiune. vom putea distinge între: . Alături de cele trei clase ale socializării. 114 . socializarea pentru viaţa publică ş.socializare adaptativă – realizată în interiorul unei colectivităţi. care anticipează grupul de muncă. socializarea politică. sau practica de specialitate a studenţilor. specialiştii disting şi alte tipuri. 58-66). în raport cu diverse criterii utilizate.cea secundară. În raport cu domeniul vizat se vorbeşte de socializarea muncii.socializare anticipativă – realizată ca pregătire pentru integrare într-un alt grup viitor. secunda fiind divizată în socializare publică profesională şi socializare publică cetăţenească. pp. 45 În raport cu normele interiorizate se poate realiza o distincţie între socializare pozitivă. sau de o socializare negativă. Pentru integrarea socială a persoanei care este victima unei socializări negative este nevoie de multe ori de desocializare şi resocializare. căreia îi sunt interiorizate valorile. utilizând drept criteriu contextul social al realizării ei. .

de aptitudinea lui pentru muncă.excepţii (cazul sihăstriei. poate) desocializarea presupune concomitent resocializare. Bucureşti. ([1961]. 46 Erving Goffman. într-o măsură mult mai mare decât şcoala. spitalele de boli psihice. alături de închisori 46. dezinfectat. tuns. 2004. anonimat. (sau Editura Paralela 45. Naşterea închisorii. 115 . A supraveghea şi a pedepsi. Goffman. Iaşi. care „trebuie să fie un aparat disciplinar exhaustiv. sociologul american include lagărele de concentrare. închisoarea. de modelarea lui fizică. La începutul anilor `70 Foucault înfiinţează. spălat. În mai multe sensuri: trebuie să se ocupe de toate aspectele individului. În aceste instituţii. 322). jurnalişti. rearanjarea priorităţilor şi a rolurilor. alături de alţi filosofi. de care este „prelucrat”. este „omni-disciplinară” (p. avocaţi. medici. procedurile de „ajustare” sau „programare” prin transformarea individului într-un obiect al mecanismului administrativ. testele de supunere etc). amprentat. De văzut schimbările radicale în cariera morală a instituţionalizatului. cum le numeşte E. 1997. activitatea acestora având un rol esenţial în reformarea penitenciarelor şi în orientarea tribunalelor pentru minori în favoarea soluţiilor alternative încarcerării. În cazul unora dintre aceştia. fiecare. care consideră închisoarea ca „imagine concentrată şi austeră a tuturor formelor de disciplină” (p. Group d´information sur les prisons (Grup de informare cu privire la închisori). Editura Humanitas. de înclinaţiile lui. în acelaşi sens vezi şi Michel Foucault. 297). Resocializarea se impune şi în cazul delincvenţilor. Resocializarea este procesul complementar desocializării. aşa-numitul GIP. de comportarea zilnică. dezbrăcat. ritualurile de ştergere a eului (deposedarea de roluri. care implică. Aziluri. proces realizat de instituţii totale. înregistrat numeric. de exemplu. 2000. atelierul sau armata. istorici şi scriitori. Bucureşti sau Editura Polirom. prin care se abandonează vechile norme şi valori şi se învaţă altele noi (un nou rol. cântărit. 2005). o anumită specializare. (2004)). de atitudinea morală. resocializarea presupune redefinirea radicală a sinelui. plecând de la premisa că ei au fost victime ale unei socializări negative. sociologi. de soţ. presupune abandonarea vechiului rol de celibatar). Editura Humanitas.

şcoală. familie. atitudini şi comportamente specifice vechii societăţi colectiviste. 4. întârzierile în ţările estice în raport cu cele occidentale nu sunt datorate doar tehnologicului. specialiştii identifică dintr-o perspectivă sistemică următoarele structuri aflate într-o interacţiune: a) structurile de socializare. În astfel de aşezăminte. mănăstirile. legitimând comportamentele acceptabile sau dezirabile pentru comunitate. marginal. act ce impune o recodificare integrală a existenţei individului. în cazul altora desocializarea s-a făcut doar superficial. care transmit membrilor unei comunităţi o anumită cultură. care ar putea fi relativ repede recuperat prin import. ci ţin în principal de mecanismele de resocializare în raport cu noile valori al antreprenoriatului. sau aproape deloc. anumite valori morale. în cazul unora procesul a fost mai rapid şi mai puţin dureros. în perioadele postrevoluţionare se produce o masivă resocializare la nivelul întregii societăţi. este şi cazul nostru. al celor care după anul 1989 am fost în situaţia de a abandona norme. religioase. valori. concurenţei. asociaţii culturale. biserica. de succesul acesteia depinzând performanţele noii noii lumi. întreaga viaţă a individului este controlată de către instituţia care urmăreşte în mod deliberat anihilarea socializării anterioare şi resocializarea în raport cu noi norme şi valori. mass-media. 116 . alteori. Locul socializării în ansamblul sistemului social Pentru a înţelege locul pe care îl ocupă socializarea în ansamblul mecanismelor prin care societatea îşi reproduce şi dezvoltă condiţiile propriei existenţe. libertăţii responsabile etc.unităţile militare. politice. ştiinţifice. partidele.

d) structurile normative. care deţine monopolul coerciţiei legitime. ce ţine de maturizarea personalităţii. presiune socială. ce presupune deprinderea rolurilor sociale conform unor norme şi reguli specifice şi elaborarea unor comportamente corespunzătoare acestora. fiind responsabil de calitatea omului ce acţionează în toate subsistemele. una culturologică. influenţă socială. ansamblul de instituţii. ca având rolul fundamental de a reproduce condiţiile culturale ale existenţei sociale. c) structurile politice. Bernstein). Prin diverse mecanisme (învăţare socială. 117 . care definesc obiectivele colective şi acţionează pentru îndeplinirea lor. reglementând funcţionarea celorlalte subsisteme. scris. mijloace legitime şi ilegitime. scopuri dezirabile şi indezirabile social şi una sociologică. codurile de comunicare simbolice. a serviciilor şi forţei de muncă. reguli. socializarea are în conţinutul său o dimensiune psihologică. ce presupune internalizarea normelor şi valorilor sociale pentru a putea distinge între conduite permise şi prohibite. expresive (nonverbale). instrumentul specific al subsistemului fiind puterea politică instituţionalizată (statul). control social – premiere şi sancţiune) socializarea transmite şi se structurează: • modalităţi de comunicare: limbajul oral. aşadar. norme. care au ca funcţii producţia şi circulaţia bunurilor. mijlocul de reglementare fiind banul. prin persuasiune sau constrângere. legi care au drept funcţie stabilirea şi menţinerea solidarităţii sociale. Ca „proces prin care o fiinţă biologică se transformă întrun subiect al unei culturi specifice” (B. Sistemul de socializare este înţeles.b) structurile economice.

• 5. Copilăria şi adolescenţa prezintă ritmurile cele mai intense. strategii acţionale. C. pe baza unor norme funcţionale considerate valori într-o anumită cultură: conduite domestice şi roluri ale sexelor.modele sociale de comportament. 64-65). Din raţiuni de concizie. Delincvenţa din perspectiva paradigmelor socializării Socializarea este un proces progresiv. şi una de factură psihosociologică. cu extinderea lui dramaturgică.. cu ritmuri şi intensităţi variabile. una de factură sociologică – funcţionalismul. • norme de internalitate (de interpretare a acţiunilor celorlalţi şi a conduitelor personale) şi modelare afectiv-atitudinală a individului (Neamţu. 118 . de învăţare. cu extensiunea sa structuralistă. cunoştinţe. interacţionismul. 2003. întemeiate pe alocare unui status social. care poartă amprenta specifică paradigmei de care aparţin. cu faze de maximă intensitate urmate de ritmuri mai lente. • seturi instrumentale: modalităţi de cunoaştere. forme de relaţionare interpersonale. pp. abilităţi profesionale. Pe cele mai importante dintre acestea le vom prezenta în cele ce urmează. fapt pentru care teoriile socializării se concentrează asupra acestor etape de vârstă. am selectat din multitudinea teoriilor una de factură psihologică – psihanaliza. În legătură cu mecanismele prin care se structurează astfel de abilităţi s-au formulat teorii diverse.

5.1. Paradigma psihanalitică Noutatea psihanalizei o constituie răsturnarea raportului tradiţional dintre conştient şi inconştient în favoarea celui din urmă; inconştientul va deveni responsabil de echilibrul şi dezechilibrul vieţii noastre psihice. Freud analizează mecanismelor inconştiente sub aspect structural, funcţional şi dinamic. Din punct de vedere structural, zona cea mai adâncă a psihicului ar constitui-o Sinele, reprezentând natura din noi, cu pulsiunile ei tăinuite, forţă oarbă care, asemeni unui fluviu, trebuie săşi croiască o albie, iar această albie este cea a plăcerii. În interacţiune cu lumea exterioară, o parte a sinelui se dezvoltă devenind Eu. Acesta este sediul satisfacţiilor şi insatisfacţiilor noastre conştiente, instanţă organizată, coerentă, lucidă a personalităţii. El este hubloul care dă înspre realitate. Ca excrescenţă a Sinelui, Eu-l are rolul de a media interesele proprii în faţa lumii exterioare. Această lume exterioară este pentru om o realitate socială, iar ca efect al presiunilor acesteia ia naştere o altă entitate psihică numită Supraeu. Acesta se cristalizează până în jurul vârstei de 6 ani şi îşi are originea în interdicţiile preluate din mediul educativ, interiorizate sub formă de cenzuri inconştiente. Supraeul poate fi gândit ca produs al socializării primare a fiinţei umane, al interiorizării normativităţii constrângătoare. Restricţiile exterioare impuse de părinţi şi alţi agenţi educativi devin, prin interiorizare, o a doua natură din noi. Acest Supraeu determină introiecţia imaginii idealizate a părinţilor noştri, în special a părintelui de acelaşi sex. Astfel, sub efectul înşelător al dependenţei afective originare, autoritatea parentală, aproape divină, se transferă chiar în interiorul copilului, unde îşi va stabili sediul şi va trona în viitorul adult, cu toată omniscienţa, infailibilitatea şi omnipotenţa pe care

119

mentalitatea puerilă i le atribuie. Această putere, supraveghindu-ne din interior, ne va spiona, ne va suspecta şi ne va culpabiliza pentru totdeauna. Din acest moment, Eul, „înainte de a trece la satisfacerea instinctelor, are de luat în seamă nu numai ameninţările venite din afară, ci şi protestele supraeului, având astfel şi mai multe motive de a se abţine de la satisfacerea vieţii instinctuale” (Freud S., 1991, p. 270). Supraeul ia locul părinţilor şi impune „renunţarea la satisfacerea instinctelor, datorită presiunii autorităţii care îl înlocuieşte şi îl continuă pe tată” (Ibidem, p. 273). El va acţiona ca instanţă de interdicţie pentru pulsiunile sinelui, la fel de inconştient ca şi acesta, prin mecanismele de refulare. Refularea este „o reprezentare ireconciliabilă cu eul”, o dorinţă imperioasă care a intrat într-o acută opoziţie cu alte aspiraţii ale individului şi care este incompatibilă cu exigenţele etice şi estetice ale persoanei. Dinamica personalităţii apare astfel ca rezultanta interacţiunii celor trei instanţe psihice: Sine, Eu, Supraeu. Din punct de vedere funcţional, individul fiinţează simultan în două dimensiuni diferite, caracterizate prin procese şi principii psihice specifice: inconştientul, guvernat de principiul plăcerii care include „procese mai vechi, primare, reziduurile unei faze de dezvoltare în care ele erau singurele tipuri de procese psihice”. Aceste procese nu caută altceva decât să obţină plăcerea şi să evite neplăcerea; nestăpânit, principiul plăcerii intră în conflict cu mediul natural şi uman. Individul ajunge treptat să înţeleagă faptul traumatic că satisfacerea deplină şi fără durere a nevoilor sale este imposibilă. După această experienţă dezamăgitoare un nou principiu de funcţionare psihică va câştiga supremaţia, principiul realităţii, care determină renunţări la satisfacţia imediată, efemeră, nesigură şi distructivă în favoarea plăcerii amânate.

120

Eul apare astfel ca zona tampon între pulsiunile instinctuale ale Sinelui, guvernat de principiul plăcerii, şi exigenţele morale ale Supraeului, guvernat de principiul realităţii; el devine astfel un mijlocitor între natură şi cultură în fiinţa noastră, cu funcţia de reprimare, amânare sau deviere a impulsurilor incompatibile cu exigenţele Supraeului, compensând prin sublimare sau angoasă acele pulsiuni ale căror reprezentări sunt reprimate. Din punct de vedere dinamic, fundamentul energiilor pulsionale ale sinelui îl reprezintă libido-ul47, ansamblul tendinţelor spre plăcere, în miezul cărora se află instinctul sexual, rădăcina naturală a pulsiunilor instinctuale. Tot ceea ce realizează fiecare dintre noi se datorează libidoului sublimat. Sublimările sunt mecanisme de apărare împotriva angoasei, adică a suferinţei morale, iar diferenţa dintre acestea şi angoasă este doar de valoare practică, vizând aspectul social al fenomenului; în timp ce nevroza izolează, sublimarea uneşte, fiind creat ceva nou pentru grup sau în folosul lui. Fondată în libido, sexualitatea propriu-zisă nu mai apare, pentru psihanalist, la vârsta pubertăţii, ex-nihilo, ci este rezultatul unei metamorfoze complexe şi îndelungate. Copilul aduce pe lume germenii vieţii sexuale, care vor străbate succesiv mai multe stadii, în conformitate cu zona erogenă caracteristică etapei de vârstă, până la maturizarea deplină a organismului. Conţinutul primar al sexualităţii îl reprezintă „funcţia de obţinere a plăcerii din diferite zone ale corpului”. În tipul primei copilării, instinctul sexual nu este încă centrat, fiind la început fără obiect, autoerotic. În primul stadiu, cel pregenital, este preponderent un erotism oral, care vizează ca obiect privilegiat sânul mamei, în al doilea este un autoerotismul zonei anale, în cursul căreia copilul cunoaşte constrângerile impuse de curăţenie, de toaleta
47

Libido, termen latinesc ce desemnează etimologic dorinţă.

121

anală şi stăpânirea de sine, pentru ca în a treia fază, cea genitală, în viaţă sexuală să devină predominantă zona genitală propriu-zisă, în care copilul trăieşte conflictul alegerilor sexuale (complexul lui Oedip48) şi realizează identitatea în diferenţierea sexelor. La capătul acestei evoluţii, copilul desexualizează raporturile cu părinţii săi, prin intermediul sublimării, proces care face posibilă apariţia de noi obiecte în care libidoul se va investi. Din această perspectivă sunt atenuate deosebirile radicale dintre „iubirea firească” şi cea „nefirească”, întrucât tiparele „iubirii contra firii” sunt croite încă din copilărie. Sexualitatea infantilă parcurge, aşadar, drumul de la autoerotism la alegerea obiectului exterior, cu perioade de latenţă (6-13 ani)49 în care energia este, în mare parte, deturnată spre alte scopuri decât cele sexuale, contribuind prin diversele baraje sexuale (dezgustul, pudoarea, aspiraţiile morale şi estetice) la formarea sentimentelor sociale, înainte de a se ajunge la stadiul genital propriuzis, cu maximă înflorire la vârsta de 17 –18 ani (Freud, 1991). Ulterior, între autoerotism şi alegerea obiectului exterior Freud intercalează o etapă intermediară, în care tendinţele sexuale care erau independente una de cealaltă se reunesc într-una singură şi sunt dirijate spre propriul eu, numind acest stadiu narcisism.
48

Fenomenele reprezentate de complexul Oedip sunt considerate de către psihanaliză ca fiind cruciale în istoria dezvoltării individuale şi în etiologia simptomelor fizice funcţionale şi a tulburărilor de comportament. Vezi în acest sens lucrarea unei fidele psihanaliste franceze Françoise Dolto, 1993, Psihanaliza şi copilul, trad. Cristina şi Costin Popescu, Ed. Humanitas, Bucureşti. 49 În Moise şi monoteismul, p.233, Freud lansează ipoteza că, din moment ce dezvoltarea pretimpurie a sexualităţii se încheie în jurul vârstei de 5 ani - urmată de latenţă până la pubertate, omul ar putea deriva dintr-o specie de animal care era matur din punct de vedere sexual la vârsta de 5 ani; începerea de două ori consecutiv a vieţii sexuale ar avea de-a face cu procesul de transformare a animalului în om.

122

O astfel de analiză este anunţată încă din 1913. prin care renunţau la posesiunea femeilor râvnite. Această ambivalenţa a complexului patern. Noua deschiderea filosofică îi permite lui Freud să facă trecerea de la o psihanaliză a individului la o psihanaliză a societăţii. 123 . în stadiul final ea se centrează pe conflictul dintre instinctul vieţii. 1991. p. lupta dintre aceste necesităţi umane fundamentale. care explică nevoia oamenilor de a stabili legături între ei şi de a-şi manifesta afecţiunea şi „Thanatos”. moralei şi artei. instincte fundamentale desprinse din trunchiul comun al vieţii instinctuale.Dacă în stadiul iniţial al dezvoltării sale. Ambivalenţa afectivă în raport cu tatăl. îl admirau şi îl iubeau. Eros şi instinctul morţii. Singura cale pentru a nu ruina noua organizare a fost instituirea interdicţiei incestului. operând cu acelaşi demers de tip „anamnezic”. adică acel amestec de iubire şi ură. (libidinale) şi cele de conservare (ale eului). sau pulsiunea morţii. opoziţia dintre „Eros” sau instinctul vieţii. Fraţii uniţi împotriva duşmanului comun. religiei. Thanatos50. au devenit rivali de îndată ce şi-au omorât tatăl şi s-au aflat înaintea femeilor. sau „pulsiuni”. adică la scopul principal pentru care îşi uciseră tatăl. ceea ce tatăl le interzicea 50 De precizat totuşi faptul că Freud nu foloseşte termenul Thanatos. se află la rădăcina structurilor socio-culturale. considerată baza înclinaţiei noastre agresive. dar. prin care fiii îşi urau tatăl care stătea în calea nevoilor lor de putere şi a pretenţiilor sexuale. întorcându-se spre copilăria umanităţii. De aici înainte.29). Freud regăseşte în complexul Oedip începuturile simultane ale societăţii. în studiile reunite sub titlul „Totem şi tabu”. teoria psihanalitică se centrează pe antagonismul dintre instinctele sexuale. Prin „aplicarea metodei psihanalitice la faptele oferite de psihologia popoarelor” (Freud S. în acelaşi timp. În consecinţă.. spre populaţiile primitive. explică întreaga drama a vieţii noastre. generează conştiinţa vinovăţiei.

De aici acea mobilizare de metode care îi incită pe oameni la identificări şi la relaţii de iubire inhibate în ceea ce priveşte scopul. o fiinţă care include în datele sale instinctuale o puternică 51 Despre interdicte şi mecanismele de transgresiune. morala pe necesităţile acestei societăţi. Aşadar.153). pe de altă parte (Totem şi tabu. 124 .odinioară. şi pe trebuinţa de ispăşire generată de conştiinţa vinovăţiei. de aici restricţii ale vieţii sexuale şi idealul iubirii aproapelui. Prin actul consumării corpului tatălui.. p. exogamiei şi totemismului. „După instituirea clanului fratern. Hoarda paternă a fost înlocuită cu clanul fratern. Această conştiinţă a culpabilităţii fiului ar fi generat două tabu-uri fundamentale ale totemismului. iubirea şi agresivitatea sunt pulsiuni umane fundamentale. religia pe conştiinţa vinovăţiei şi pe căinţa subsecventă. act aflat la începutul organizării sociale. 1991. (1998). vezi Bataille G. a început dezvoltarea a ceea ce poate fi descrisă ca o lentă reîntoarcere a elementelor refulate (Freud. fraţii paricizi realizau o identificare cu puterea tatălui. întemeiat pe legăturile de sânge. care concordă cu cele două dorinţe reprimate ale complexului lui Oedip. p. a matriarhatului. pe de o parte. dar nu înainte de a-i vedea spânzuraţi. 1991. Ca urmare a ostilităţii primare. Societatea se bazează acum pe complicitatea la o crimă săvârşită în comun. Bucureşti. fiii îşi refuză acum. Heine: „desigur că trebuie să le iertăm duşmanilor noştri.” Omul nu este făptura blajină. Este ceea ce se numeşte supunere retrospectivă. Editura Nemira. omorul şi incestul51. ci mai curând homini lupus. 284). societatea – mereu ameninţată cu ruina – limitează agresivitatea cu ajutorul reacţiilor psihice de ordin cultural. Freud îl citează pe H. Ceea ce se poate spera este doar devierea instinctelor agresive pentru a nu-şi găsi exprimarea în război. a îngrădirilor morale şi a religiei. Erotismul. În ceea ce priveşte iubirea aproapelui sau duşmanului.

fiind tentat să-şi satisfacă trebuinţa de agresiune pe seama aproapelui. dată fiind diseminarea sa peste tot. această agresivitate să fie reprimată. prin ignorarea agresivităţii la care copiii sunt destinaţi să-i facă faţă. p. „agresivitatea constituie o dispoziţie instinctivă primitivă şi autonomă a fiinţei umane (…) pentru civilizaţie ea constituie obstacolul cel mai redutabil” (Ibidem. care tinde să unească indivizii izolaţi în familii. Este posibil să uneşti o masă de oameni prin legăturile iubirii. 336). englezii şi scoţienii. Civilizaţia este opera Erosului. între instinctul vieţii şi instinctul distrugerii. va conchide Freud. triburi. civilizaţia popoarelor care l-au găzduit. Este o modalitate comodă şi relativ inofensivă de satisfacere a înclinaţiei spre agresiune. Poporul evreu. p. Educaţia păcătuieşte. germanii de Nord şi de Sud. la rândul ei. Când apostolul Pavel. progresul civilizaţiei trebuie plătit printr-o pierdere a fericirii. umanitate. naţiuni. fără uniunea libidinală nu ar da coeziunea dorită. cu demnitate. agresivitatea se transformă ea însăşi în sentiment de 125 . singura condiţie fiind ca alţii să rămână în afară spre a primi lovituri: spaniolii şi portughezii.înclinaţie spre agresiune. popoare. a slujit. 342). Odată reprimată şi transferată asupra supraeului. Ca urmare. a făcut din iubirea universală de oameni substanţa creştinismului. Pulsiunea agresivă se opune însă acestui program al civilizaţiei. consecinţa a fost intoleranţa faţă de neconvertiţi. Ca urmare. Avantajele muncii în comun. din acest punct de vedere. comunităţi vecine şi chiar înrudite se ridiculizează reciproc ca urmare a acestui „narcisism al micilor deosebiri” (Ibidem. crede Freud. Evoluţia civilizaţiei se explică prin această luptă între Eros şi Thanatos. Împiedicarea satisfacţiei erotice antrenează o anumită agresivitate împotriva persoanei care împiedică această satisfacere şi trebuie ca. Ea este descendenta şi reprezentanta principală a instinctului morţii. cu care Erosul îşi împarte dominaţia lumii.

au făcut să fim.culpabilitate. 5. Echilibrul.2. Funcţionalismul sociologic pleacă de la premisa că societatea reprezintă un ansamblu de elemente solidare. Explicaţia delincvenţei juvenile trebuie căutată în perioada constituirii acestor mecanisme intime. care contaminează toate alegerile noastre ulterioare. la rândul lor. provin din această instanţă infiltrată adânc şi irezonabil în structura abisală a psihicului. istoria prezentă. Suntem iremediabil ceea ce părinţi. identificările. Dintr-o astfel de 126 . Din această perspectivă delincventul apare ca un individ ce suferă de o mare nevoie compulsivă de a fi pedepsit. în prima copilărie. Aşa se explică angoasa în civilizaţia noastră. putem afirma ideea existenţei unui determinism abisal al eului social. fericirea şi nefericirea. În concluzie la perspectiva psihanalitică. în sociologie paradigma dominantă a aceleiaşi perioade a fost funcţionalismul. umanitatea în întregul ei a devenit nevrotică sub influenţa civilizaţiei însăşi. dependent de contextele particulare ale dezvoltării şi soluţionării complexului oedipean. în care părţile sale constitutive îndeplinesc funcţii dependente de nevoile întregului. mecanismele de apărare ale eului sunt condiţionate de istoria noastră timpurie şi condiţionează. satisfacţiile şi frustrările noastre. Supraeul este instanţa ce reprezintă socialul condensat în psihismul nostru de adâncime. Paradigma funcţionalistă Dacă în psihologie paradigma ce a dominat problematica socializării primele două treimi ale secolului trecut a fost psihanaliza. cu întregirea lui structuralistă. analiza privilegiind acest aspect funcţional. măsura sublimărilor compensatorii. Robusteţea Supraeului. Mai mult. un întreg organic. nivelul reprimărilor. fără voia lor. introiecţiile şi proiecţiile.

1974. Educaţie şi sociologie. ca un fapt social53. sau nou-venit. Ansamblul acestor presiuni. desemna prin termenul socializare totalitatea influenţelor pe care societatea le exercită asupra individului pentru a-l integra funcţional în substanţa sa. Educaţia morală. constrângându-l să-i accepte propriile reguli. Ed. 52 Emile Durkheim (1858-1917). în cursul cărora are loc procesul de interiorizare (încorporare) a conştiinţei colective în conştiinţa individuală. 127 . [1897]. Polirom. deosebindu-se de faptele individual. trad. [1927]. Ştiinţifică. constituită anterior oricărui individ. nevoii sale de reproducere a condiţiilor de funcţionare. 1972.perspectivă generală este înţeles şi sistemul de socializare. [1923]. rom. Didactică şi Pedagogică. rom. 1995. 53 Faptele sociale constituie unitatea elementară de analiză. Ed. Determinarea faptului moral [1906]. Bucureşti. a scris un număr impresionant de lucrări fundamentale în domeniul educaţiei şi al sociologiei. realitate ce se impune constrângător oricărui nou-născut. între societate şi individ. 1930. o realitate exterioară. Institutul European. 1993. fondator al funcţionalismului. Evoluţia pedagogiei în Franţa. Bucureşti. capabil să exercite individului o constrângere exterioară”. un astfel de fapt social este şi educaţia. Formele elementare ale vieţii religioase [1912]. Societatea exercită presiuni integratoare asupra fiecărui candidat la condiţia de membru al ei. Sociologul francez Emile Durkheim52. dintre care amintim: Regulile metodei sociologice. fixat sau nu. [1938]. Societatea este privită de către sociologul francez. Iaşi. şi anume. Lecţii de sociologie [1950]. Termenul care mediază între constrângerea exterioară şi cea interioară. Iaşi. poartă numele de socializare. trad. rom. rom.[1895]. trad. ce ţin de voinţa individului prin constrângerea exterioară prin care acţionează asupra individului: „este fapt social orice fel de a face. trad rom. trad.. sau un „lucru”. este educaţia. un dat „sui generis”. ce răspunde unei nevoi a întregului. Despre sinucidere. prin interiorizarea constrângerilor exterioare.

p. explică sociologul. sentimente. calm. Prin aceasta se naşte în noi fiinţa socială. Această interiorizare a normativităţii sociale prin intermediul educaţiei este echivalentă cu o a doua naştere. obedienţă. Aceste constrângeri nu trebuie considerate a fi limitări ale libertăţii copilului. fapt ce presupune a crea în noi un sistem de obişnuinţe. pe care le reclamă de la el atât societatea politică în ansamblul ei. 39). are drept scop „socializarea metodică a tinerei generaţii”. Individul nu este decât produsul acestui proces. să muncească. Încă din primele zile de viaţă. în viziunea lui Durkheim. pe calea educaţiei. cea a omul social. Efortul educativ este orientat către a impune copilului moduri de a vedea. 41). „căci fiinţa nouă.Educaţia are rolul. inseparabilă de fiinţa individuală. permiţând actualizarea sau realizarea naturii umane. idei ce exprimă grupul din care facem parte. ceea ce este cu deosebire omenesc în noi” (Ibidem. aceasta se întâmplă pentru că ea dă naştere treptat unor obişnuinţe şi trebuinţe interioare. Crearea fiinţei sociale este rezultatul acţiunii educative exercitate de generaţia adultă asupra generaţiei tinere. Dacă în timp constrângerea exterioară nu mai este resimţită. intelectuale şi morale. să bea. de a orienta şi stimula potenţialul genetic cu care copilul se naşte. Educaţia „are ca obiect să provoace şi să dezvolte la copil un număr oarecare de stări fizice. p. Educaţia. mai târziu îl constrâng să ţină cont de celălalt. simţii şi acţiona specifice comunităţii. la curăţenie. să doarmă la ore regulate. pe care acţiunea colectivă o clădeşte în fiecare din noi. căci ele acţionează tocmai în interesul lui. să respecte uzanţele. convenienţele. cât şi mediul special căruia îi este cu deosebire destinat” (Durkheim. 1980. care acţionează inconştient. părinţii îl constrâng pe copil să mănânce. la care individul n-ar fi putut ajunge spontan. reprezintă ceea ce este mai bun. ci numai prin intermediul constrângerilor. Dacă fiinţa individuală este 128 . expresie a cerinţelor integratoare ale sistemului social.

Raportul dintre fiinţa individuală şi cea socială este dependent de nivelul de integrare pe care sistemul îl impune. ci grupul sau grupurile diferite din care facem parte. societatea modernă generează individualism şi egoism. încărcată de afectivitate şi particularism. Conţinutul central al educaţiei îl constituie domeniul moral. opiniile colective de tot felul” (Ibidem. 68). impersonal şi neutru. al normelor şi datoriei. Educaţia apare drept „mijlocul prin care societatea îşi reînnoieşte condiţiile propriei existenţe”. Datorită nivelului redus de integrare. el reproducând toate particularităţile ei. iar prima dintre aceste condiţii o constituie integrarea membrilor săi prin realizarea unei anumite omogenităţi („asemănări existente pe care le presupune viaţa colectivă”). Eterogenitatea societăţii actuale impune educaţia de tip şcolar. lumea modernă se caracterizează prin eterogenitate şi solidaritate organică şi realizează un grad de integrare mult mai redus. Într-o astfel de societate. tradiţiile naţionale sau profesionale. Elementele constitutive ale moralităţii sunt. care exprimă în noi. Dacă familia face din copil un bun personal. fiindcă societatea însăşi era o mare familie. Societăţile premoderne. în aceste societăţi educaţia în familie era suficientă. fiinţa socială reprezintă „un sistem de idei. p. Şcoala apare astfel ca un instrument al realizării acestei solidarităţi organice. educaţia familială. ca: credinţele religioase şi practicile morale. se caracterizau prin omogenitate şi solidaritate mecanică. sentimente şi obişnuinţe. consideră sociologul francez. fiind atât de puternic integrate încât subordonau total individul. nu personalitatea noastră. prin şcoală copilul devine un bun naţional.reprezentată „din toate stările psihice care nu se raportează decât la noi înşine şi la evenimentele vieţii noastre personale”. în 129 . permiţând individului o mare libertate de mişcare. nu mai este suficientă. până şi ticurile fizionomice ale părinţilor.

Aşadar. Reuşita acestui proces de socializare este dependentă de nivelul de integrare. slăbesc controlul. Sociologul francez omite faptul că socializare nu înseamnă doar presiunea mediului asupra individului. 130 . manifestându-se deviant sau delincvent. Educaţia este văzută mai ales prin prisma funcţiei sale de omogenizare. prin viaţa în colectivitate şi prin participarea la practicile ei. care transmite algoritmul social individului. creative. Sunt minimalizate sau neglijate aspectele active.opinia sociologului francez. asigurând interiorizarea comportamentelor fixate ca normale pentru colectivitatea respectivă. educaţia socializează. cunoaşterea societăţii. ataşamentul faţă de grupul social şi autonomia voinţei. explicabilă istoric. Este meritul sociologului francez de a fi subliniat rolul deosebit de important al educaţiei şi. în mod deosebit. generează ataşamentul faţă de grupul social şi dezvoltarea autonomiei personale. care este tratat ca un simplu receptacol pasiv. ci şi influenţe ale actorului social asupra mediului. Limita sistemului său. cu caracteristicile cele mai frecvente. de personalizare a individului. este analiza exclusivă a factorului de presiune dinspre societate spre individ. normele devin disfuncţionale. generate de schimbări societale rapide sau de convulsii şi crize. incapabil de discernământ şi decizie. Educatorul este redus la condiţia unui mediator. respectiv de controlul pe care îl exercită societatea asupra individului. spiritul de disciplină. prin aceasta individul se înscrie în limitele tipului mediu. al educaţiei şcolare în dinamica unei societăţi. Acest tip mediu este cerut de structura societăţii respective. iar conduitele se abat tot mai mult de la standardele anterioare. Tendinţa de a imita conduitele la care este martor şi sugestibilitatea copilului sunt premisele educării spiritului de disciplină. de individualizare şi diferenţiere. Situaţiile anomice.

a conduitelor delincvente. pentru contemporanul nostru. dar educaţia o poate face mai repede. Un astfel de eşec poate fi favorizat de contextele anomice pe care le traversează societatea. de a impune mecanismele conformităţii. Trăim însă excesul invers. este 131 . În opinia lui Durkheim. având rolul ei în organizarea şi coeziunea socială. Precedentele unei astfel de poziţii le putem identifica încă în antichitatea greacă. el îşi găseşte justificarea numai în şi pentru societate. numai excesul fiind de natură morbidă. o astfel de poziţie nu mai are prea mare aderenţă. Dacă atunci cultul cetăţii era justificat. crima este normală. care a fost martorul constrângerilor totalitare. implicit. timpul va restabili buna măsura a lucrurilor. Aşa se explică faptul că.Fără a-i nega virtuţi explicative. În astfel de momente creşte probabilitatea conduitelor ce se abat de la medie şi. un semn al patologiei sociale. Criminalitatea. situaţii caracterizate de disfuncţii integratoare. Existenţa unor astfel de conduite nu este. o astfel de paradigmă în înţelegerea raportului dintre individ şi societate are un viciu de fond: individul îşi are ca singură raţiune de a fi societatea. în anumite limite. în primul rând al familiei şi şcolii. ea este factor al „sănătăţii publice”. eşec determinat de incapacitatea actorilor. în opinia sociologului francez. al individualismului iresponsabil. desigur. deşi „normală” în anumite limite. căci normalitate este pur şi simplu o problemă de regularitate a conduitelor. greşelile ce par de nimic omului de rând ar provoca acelaşi scandal pe care îl declanşează delictul uzual în conştiinţele obişnuite (1974). într-o societate de sfinţi. nu numai ea. nici o societate nu poate impune conformarea totală a tuturor membrilor ei la valorile şi normele pe care le promovează. ca element al sistemului. Delincvenţa apare din această perspectivă ca eşec al socializării individului. în filosofia unui Platon (Republica) sau Aristotel (Politica).

constată sociologul francez. Accentele structuralismului Structura generală a funcţionalismului durkheimian este preluată şi prelucrată în cadrele structuralismului54 de către sociologul american Talcott Parsons55. În filosofie Michel Foucault proclamă „moartea omului” şi victoria structurilor. 5. 54 Structuralismul. Totuşi.disfuncţională. prin elaborarea unui funcţionalism structural (Structura acţiunii sociale. de Saussure) şi antropologie (Claude Lévi-Strauss). 55 Talcott Parsons (1902–1979) a reprezentat în primele decenii postbelice personalitatea teoretică cea mai importantă a sociologiei anglofone. a cărui funcţionare este condiţionată de integrarea şi conformitatea indivizilor la un anumit model normativ. Sistemul social. ca perspectivă teoretică. comportamentul fiind predictat de către epistemă (Cuvintele şi lucrurile). trasând şi retrasând contururi între ceea ce este permis şi ceea ce este interzis. diferite calitativ şi organizate ierarhic. psihanaliză (Jacques Lacan). consideră sociologul american. este un sistem constituit dintr-o pluralitate de subsisteme. marxism (Louis Althusser). Societatea.3. [1937]. iar în această mobilizare permanentă de energii societatea îşi modernizează principiile de organizare. [1951]). criminalul punând sub semnul întrebării obiceiurile şi regulile tradiţiei obligă colectivitatea să reacţioneze solidar. a debutat în lingvistică (F. 132 . conducând la diminuarea motivaţiei spre conformitate. ce răspunde cerinţelor sistemului. care accentuează importanţa structurilor sociale instituţionalizate pentru modelarea indivizilor. la subminarea încrederii în ordinea socială.

Iată. compus din elemente simbolice (cunoştinţe. care se plasează în vârful ierarhiei. Personalitatea este un sistem de control al organismului biologic. valori.Elementul privilegiat al analizei lui Parsons îl constituie acţiunea socială. superior instituţiilor de control. reconstruind-o permanent. societatea controlează sistemul de personalitate. ci sisteme de roluri complementare. propunând individului modele culturale şi scopuri colective. în opinia lui Parsons. dintre subsistemele sistemului social. în opinia lui Parsons. Pentru a supravieţui. fiecare sistem trebuie să îndeplinească. simplificat. apoi de sistemul personalităţii şi la bază. ca subsistem mai bogat în energie. prin informaţia pe care le-o procură şi le-o difuzează. personalitatea condiţionează societatea. 133 . individul nu interiorizează roluri izolate. sistemului politic şi celui economic. care este explicată prin funcţia ei într-o structură dată. care funcţionează ca modele de interacţiune asociate structurii. Din această perspectivă. Funcţia acestui sistem este aceea de dezvoltare la indivizi a spiritului de angajare şi a capacităţilor care sunt cerinţe preliminare esenţiale ale viitoarei lor performanţe de rol (Parsons. ideologii). Socializarea este primul. Sistemul superior exercită control asupra sistemelor aflate mai jos. 1964). în ordine ierarhică. din patru sisteme suprapuse: sistemul cultural. în condiţiile evitării frustrării şi optimizării gratificaţiilor. Ca sistem mai bogat în informaţie. urmat de cel social. Sistemul general al acţiunii este compus. iar sistemul cultural este un sistem de control al sistemului social. atingerea scopurilor (organizând resursele în vederea obţinerii recompensei). esenţa explicaţiei lui Parsons: individul (ego) este motivat pentru acţiune de imperativul satisfacerii nevoilor şi intereselor. de sistemul biologic. patru condiţii fundamentale: adaptarea (la mediu). integrarea (coordonare internă) şi stabilitatea (sau păstrarea formei structurale).

43). „Nu este necesar şi. a învăţa să fi complementul cuiva într-o anumită relaţie reglementată structural. ci presupun. participă la procesul de construcţie a socialului. Rolul complementar este rolul celuilalt. T.Pentru aceasta. afirmă Parsons. cât şi educatul. A învăţa roluri sociale înseamnă. 40 – 41). Fără stabilitate şi. De aceea ei sunt obligaţi să se conformeze unei ordini normative care reglementează viaţa comunitară. în primul rând. care sunt esenţa ordinii. nici probabil. 2001.. Acest lucru presupune existenţa unei tendinţe spre conformitate cu un set de norme.” (Parsons. pp.” (Ibidem. rolul lui alter. desigur. ca toate aspectele unei situaţii ce trebuie confruntate în sens practic să fie tratate de actor în conformitate cu toate canoanele unui sistem de valori dat. Shils. previzibilitate. individual sau colectiv. ci doar de un eu situat adică de o identitatea de rol folosită într-o situaţie anume. el este nevoit să interacţioneze cu altul (alter) şi va încerca să-i procure acestuia o reacţie pozitivă. Fiecare participant la acţiunea socială este la rândul lui un altul pentru celălalt. Imperativele funcţionale ale sistemelor normative nu sunt însă absolute. atât educatorul. De aceea. prin elemente de creativitate. ordine legitimată de ansamblul de valori împărtăşite de membri şi concretizată în sistemul de roluri complementare. În procesul educaţiei. care nu sunt altceva decât abateri de la 134 . E. interpretări şi transformări creative în evenimentele situaţionale. iar „premisa acestei reciprocităţi sau complementarităţi este comunicarea printr-un sistem de simboluri. de standarde pentru acţiune (un pattern normativ). în anumite limite. pp. nu putem vorbi de un eu în sine. care poate fi. la rândul său. În situaţii de conflict de rol stabilim ierarhii de accentuare a identităţii prin selecţia rolului care asigură o mai înaltă autoapreciere. Aici îşi are sursa devianţa şi delincvenţa. prin urmare. Această orientare spre aşteptările celuilalt este reciprocă sau complementară. individul nu pot reacţiona satisfăcător la ceea ce celălalt aşteaptă de la el.

societatea reacţionează prin mecanisme coercitive. [1907] (Cf. Chicago. Erving 56 În România. Editura Eminescu. (coord). Teorii contemporane. C. este autorul lucrării fundamentale. termenul este introdus de către Herbet Blumer în anul 1937. James. [1904] şi Puterea sufletească. Interacţionismul simbolic. Radu Baltasiu. Jh. Istoria sociologiei. Motru prin lucrările Cultura română şi politicianismul. Sub această ameninţare la adresa sistemului. 57 George Herbert Mead (1863-1931). Self and Society. interacţionismul 56 deplasează accentele pe rolul creativ al subiectului. profesor la Universitatea din Chicago. Bucureşti. R. Ralph Linton. Plecând de la ideile lui Durkheim despre socializare şi anomie şi de la structuralismul lui Parsons. în măsură să restabilească echilibrul funcţional. Mind.repertoriul rolurilor şi statusurilor sociale. orientarea interacţionistă este inaugurată de către C. From the Standpoint of a Social Behaviorist. The University of Chicago Press.4. 5. (1996). mecanismele instituţionale de control şi presiunile interne ale constrângerilor interiorizate prin intermediul procesului de socializare nu sunt suficient de eficiente. dezvoltat de către George Herbert Mead57 şi continuat de către Herbert Blumer. [1934]. Dewey. 135 . R. iniţiat de către pragmatiştii americani W. care se autocreează pe sine ca fiinţă socială în exerciţiul dramaturgic asistat al jocurilor de rol. sociolog şi filosof pragmatist american. Ilie Bădescu Dan Dungaciu. constrâns de imperativele acţiunii la conformitate. Merton va ajunge la formularea teoriei tensiunii structurale. Paradigma interacţionismul simbolic Dacă funcţionalismul structuralist vede socializarea ca rezultat al unei presiuni realizate de sistem asupra unui individ inert. editată după notele de curs ale studenţilor. este considerat unul dintre cei mai importanţi fondatori ai unei tradiţiei sociologice ce va fi denumită după moartea sa interacţionism simbolic. publicată postum. Cooley.

afirmă Mead. prin intermediul mecanismelor comunicării simbolice. p. în încercarea de a descifra sensul acţiunii. 41). Interacţionistul priveşte în spatele acestor simboluri. ca rezultat al relaţiei sale cu acest proces considerat ca întreg” (1934. ci dimpotrivă. este ceva supus dezvoltării. sau sinele individual. adică se dezvoltă înlăuntrul unui individ anume. cunoaşterea şi acţiunea lui fiind mediate de simboluri. are ca punct de plecare comunicarea prin gesturi simbolice în procesul de interacţiune subiect-obiect. apud Bădescu. conştiinţa este cea care îşi află originea în comunicare. argumentează George Herbert Mead. „În experienţa noastră.Goffman. presupune comunicare. nu comunicarea este produs al conştiinţei. cât de simplu ar fi el. 40. Aceasta bază biologică creează premisele socializării. în contextul experienţei sociale.a. comportamentul social al speciei umane are o bază biologică. interiorizarea conversaţiilor prin gesturi purtate cu ceilalţi în procesul social este esenţa însăşi a gândirii” (Ibidem. Teza fundamentală a interacţionismului afirmă că sinele ia naştere şi se dezvoltă în procesul social al interacţiunii: „Sinele. cel al semnificaţiilor. În opinia autorului american. Dacă un act reflex este înscris în limitele codului genetic. 338). el nu este de la naştere acolo. Eul nostru nu există „decât în măsura în care eul celorlalţi există şi intră ca atare în experienţa 136 . explică procesualitatea constituirii personalităţii. Conştiinţa. un gest simbolic are o anumită semnificaţie.. Orice act social. Pentru Mead. proces în care rolul fundamental îl deţine comunicarea. sub aspectul concentratului de viaţă colectivă sedimentat în ea. p. constând din impulsul sexual. 1996. Presupoziţia pe care se situează interacţionismul este aceea că omul există într-un registru ontologic distinct. ci se naşte în procesul experienţei sociale şi al activităţii. p. impulsul parental şi impulsul de solidaritate. Edwin Lemert ş.

Eu-l social. care în linii generale. conştiinţa este o ficţiune. de trecere de la asumarea de roluri izolate. Conduitele de rol devin treptat o a doua natură a individului. Joaca independentă. 69). preluând fără întrerupere atitudini din anturajul său. bunicul). 58 Mildred Parten defineşte. La început copilul se va juca singur. Activităţile ludice. tata. ca de altfel întreaga organizare socială. Gândirea poate fi înţeleasă. ca o conversaţie interioară. prin care ne construim facultăţile intelectuale. dar treptat va solicita tot mai mult prezenţa unui partener. A. ilustrează modul în care copilul este pus în situaţia de a interioriza atitudinea celuilalt. Această experienţă este baza învăţării. începută de la vârsta de un an. 38–39). prin interiorizarea atitudinilor sau rolurilor celorlalţi. Giddens. jocul58. ca produs al comunicării prin gesturi simbolice în procesul interacţiunii indivizilor. p. în jurul vârstei de trei ani.noastră” (Ibidem. op. la asumarea unor unităţi de roluri şi interiorizarea unui altul colectiv din ce în ce mai complex. conştiinţa de sine se constituie progresiv. va fi urmată de activitatea paralelă prin imitaţie şi apoi. solitară. pp. într-un studiu din 1932. 137 . în cadrul procesului de comunicare prin gesturi simbolice semnificative. la rândul ei. Cel mai important gest simbolic este limbajul. în special ale persoanelor de care depinde sau cu care intră în interacţiune (membrii familiei). câteva categorii ale dezvoltării jocului. continuă să fie acceptate şi astăzi. printrun proces stadial. Conform acestei paradigme. cit. preluând roluri. după modelul altului semnificativ (mama. De aici şi numele de interacţionism simbolic. Procesul constituirii sinelui social are la bază asumarea de roluri ale celuilalt. în afara construcţiei sale dintr-un material lingvistic. La patru ani copiii încep joaca cooperativă (cf. apare. copilul se inserează în câmpul relaţiilor sociale. de joaca asociativă. când observă şi răspunde la ce fac ceilalţi. astfel.

de-a învăţătorul. predominante fiind jocurile ficţionale. rezultatul unei experienţe imaginare.Într-o primă etapă. Copilul practică jocul liber. adresându-se sieşi cu personajul pe care îl joacă. Persoana semnificativă este importantă nu doar prin prisma calităţii modelului oferit. Ea reprezintă totodată şi o ieşire din egocentrism şi acomodarea la cerinţele celuilalt. ale subculturilor delincvente. Procesul prin care învăţăm să ne vedem pe noi înşine aşa cum credem că ne văd ceilalţi a fost analizat încă de către Cooley 59. copilul îşi asumă roluri prin imitarea adulţilor semnificativi pentru mediul în care trăieşte. desigur. ci şi creaţie. căci acesta se va vedea pe sine însuşi în raport cu percepţia raportării celuilalt la el. ci şi prin felul în care se raportează la copil. 59 Charles Horton Cooley (1864 – 1929). jocul dobândeşte puternice valenţe socializatoare. p. de-a tata. căci „fiecare-i pentru fiecare o oglindă” (Cooley. de-a poliţistul. Constatăm aici fundamentele justificative pentru teoriile învăţării sociale. Asumarea de rol nu înseamnă doar imitaţie. Identificarea cu modelul este prilej de cunoaştere atât a celuilalt. De la patru la şase ani. Rolul jucat are. referenţi reali. considerat a fi unul dintre precursorii interacţionismului. Un copil se joacă de-a mama. Filosoful pragmatist remarca faptul că întotdeauna copilul tinde să se vadă pe sine aşa cum îl văd adulţii. 138 . profesor la Universitatea din Michigan. care l-a numit sinele-oglindă (looking-glass self). în ultimă instanţă. căci acestea se vor constitui în grile de lectură prin care va fi decodificată realitatea socială. până spre patru ani. imaginându-şi coparticipanţi cu rol de modele. Privirea celuilalt apare ca o nevoie imperioasă de etalon al sinelui. cât şi a sinelui propriu în contextul relaţional. filosof pragmatist. ale imitaţiei. sau joaca (play). De aici importanţa esenţială a calităţii modelelor oferite pentru astfel de jocuri. adică el intră în diverse roluri. dar este. 1902.

de percepţie a percepţiei celuilalt. 86). iar apoi începem să avem sentimentele şi reacţiile ce decurg din aceste judecăţi. cu atât mai mult în cazul copiilor. la care reacţionăm ca eu psihologic. sinele fiind o realitate oglindită. prin interacţiunea cu grupul. Dobândirea conştiinţei de sine implică pentru Mead. un fapt imaginar. privirea dură a celuilalt este pentru el semnul insuficienţei sale. Paradigma sineluioglindă este aceea că societatea este o construcţie mentală. Eul nostru nu este. aşadar. admirativă sau acuzatoare mă confirmă sau mă infirmă ca fiinţă cu valoare. ce există mai întâi în mintea celor ce o compun. de aici complexul de vinovăţie. considerând-o răutăcioasă. 139 . Ca adult. apud Bădescu. noi suntem ceea ce ne imaginăm că alţii cred despre noi.183. Cu alte cuvinte. eu posed mecanisme exersate de a respinge privirea acuzatoare a celuilalt. În constituirea imaginii de sine intervin trei momente: ne imaginăm cum le apărem celorlalţi. Copilul este însă descoperit. eul psihologic sau eu-l ca subiect generat de reacţia organismului la atitudinile celorlalţi. Atitudinile şi comportamentele indivizilor sunt determinate de imaginea pe care o au despre ei înşişi. ele au consecinţe reale chiar dacă sunt eronate. care reprezintă oglinda ce serveşte ca sistem de referinţă pentru individ întreaga viaţă. 1996. neîncrederea în sine. Eul social reprezintă „ansamblul organizat de atitudini ale celorlalţi pe care ni le asumăm”. p. Privirea celuilalt. Deşi sunt doar interpretări şi reacţii personale la aceste interpretări. 326). Ca urmare „persoanele şi societatea trebuie să fie mai întâi studiate în imaginaţie” (Ibidem. Dacă „eul” reprezintă componenta personală. ne imaginăm cum ne judecă ceilalţi. de inferioritate. p. „pe mine” reprezintă componenta sociologică. o „substanţă”. distincţia între „eu” şi „pe mine”. eul ca obiect sau eul social al copilului care reuşeşte să se vadă pe sine aşa cum îl văd ceilalţi.

Numai interiorizarea unui proces social în integralitatea sa permite construirea sinelui complet. ca lume a sa. Copilul reacţionează acum într-un spaţiu de reglementări complexe. Copilul nu mai este însă un simplu receptor de mesaje. este scopul educaţiei. în jurul vârstei de cinci ani. prin încorporarea normelor jocului social. oferind copilului alte modele pe care familia şi şcoala nu le poate oferi. Conştiinţa socială se realizează plenar prin interiorizarea multiplelor roluri care reflectă atitudinile comune ale grupului. Constituirea acestuia are loc. Altul generalizat desemnează ansamblul de aşteptări pe care individul crede că ceilalţi le au de la el. toate mesajele se pliază pe sensibilitatea sa. mediile socializatoare se multiplică o dată cu intrarea copilului în şcoală. asumarea de rol presupune o selecţie şi o resemnificare a experienţei. achiziţiile devin parte integrantă a sinelui individual. O dată interiorizate. în raport cu rolul pe care acesta îl exercită. onestitate şi participare egală. un rezultat al interacţiunii dintre eul psihologic. şi cel social. care se constituie într-un altul colectiv. Implantarea acestor atitudini comune. iar răspunsul. Astfel. conformist. De la şase-şapte ani. Grupul de egali permite o tranziţie securizantă între familie şi societate. ca la Durkheim. dobândind o semnificaţie particulară. funcţionând ca instanţe interioare de control. 140 . a acestor reacţii sociale în individ. în opinia lui Mead. impunând cunoaşterea şi acceptarea rolului tuturor celorlalţi. El posedă un sine cu lentile proprii în decodificarea lumii. În această perioadă copiii încep să înţeleagă valorile şi moralitatea prezente în cultura în care ei se dezvoltă. Jocul de echipă ilustrează situaţia care dă naştere unei personalităţi. ţinând seama de partiturile dinamice ale celorlalţi coechipieri sociali.ci un proces. Acum începe să practice jocuri sociale reglementate (games) prin reguli care trebuie înţelese. creator.

în câmpul acestora. ale altului colectiv (după modelul jocului de echipă) şi în final ale altului generalizat (interiorizarea sentimentului 141 . În concluzie. Mesajul se recreează prin permanente negocieri şi compromisuri. prin care individul interiorizează rolurile altului semnificativ (mama. tata. ca efect reproducerea structurilor sociale în subiect în scopul integrării sale. Conceptul de eu negociat sugerează faptul că eul social este rezultatul selecţiilor pe care noi le facem pentru diverse oglinzi şi diverşi alţi semnificativi. o dată cu construirea sinelui propriu. ci rezultatul complex al acestei relaţii. formarea personalităţii este un proces care are la bază comunicarea. este elaborat în funcţie de această semnificare. copilul participă el însuşi la construcţia socialului. Educaţia nu are. o personalitate multiplă. Pe de altă parte. Ca urmare a interiorizării rolurilor diferite în situaţii distincte. Personalitatea matură este. Părintele nu este deţinătorul unic al puterii suverane. în raport cu diverşi interlocutori şi situaţii. în care rolul activ îl are copilul. copiii sunt capabili să-şi mobilizeze resursele emoţionale pentru a influenţa la rândul lor deciziile şi atitudinile părinţilor. ca urmare a interacţiunilor. sinele este subdivizat într-o multitudine de sineităţi. Discutăm politică cu unii. interacţiunea prin gesturi simbolice.comportamentul. religie cu alţii. diferenţiată în raport cu multitudinea relaţiilor sociale. existând multiple diferenţieri ale sinelui. prin urmare. Selecţia vizează protejarea imaginii de sine şi sporirea autoaprecierii. ce-şi interiorizează sublumile sociale în jocul său social. aşadar. corespunzătoare diferitelor situaţii sociale. doctoriţa). ci reconstrucţia intergeneraţională a acestor structuri. Divizarea sinelui unitar în sineităţi componente este rezultatul rolurilor sociale diferite pe care individul le joacă pe scena vieţii. poliţistul. construcţia eului social nu este rezultatul unei acţiuni exercitate exclusiv de generaţia adultă asupra generaţiei tinere.

imediate. înţelegem impactul asupra noastră a datului cultural. modelelor şi normelor. continuând cu învăţătorii şi profesorii. dinspre societate spre individ. abilitată să surprindă caracterul intenţional al activităţilor şi produselor noastre 142 . introiecţie (asimilarea celuilalt în eu) şi proiecţie (introducerea eului în ceilalţi). ca nucleu al idealului cultural al personalităţii. iar la confluenţa tuturor acestora se structurează modelul personal. dinspre individ spre comunitate. ci şi influenţa actorului social asupra mediului său. iar metoda adecvată de cunoaştere este cea fenomenologică. lumea socială este o scenă a intersubiectivităţii. Studiile de psihanaliză culturalistă nuanţează modalităţile prin care se constituie eul social. La acestea se adaugă modelele ficţionale ale literaturii. 1968) numesc personalitate de bază. Tot mai importante în timpul din urmă devin modelele mediatice.responsabil de membru al colectivităţii). Socializare nu înseamnă. a întâlnirii dintre experienţe şi semnificaţii. ce comportă trăsăturile considerate normale într-o cultură. cu medicii sau poliţiştii. Prin identificare (a te pune în locul celuilalt). cu care subiectul nu se află în contact imediat. a rolurilor. aducând în atenţie importanţa factorului cultural în constituirea a cea ce Kardiner şi Linton (1945. aşadar doar absorbţia. Din această perspectivă. Socializarea apare din această perspectivă ca o reconstrucţie permanentă a socialului. rezultă importanţa pe care o au modelele în viaţa noastră. ci intermediat de mijloacele moderne de informare în masă. în baza selecţiilor şi reinterpretării mesajelor. sub presiunea mediului extern. ca tip mediu de personalitate. Influenţa nu este unidirecţională. Modelele reale. ci şi inversă. Din faptul că formarea personalităţii are loc prin acest joc de roluri. sunt reprezentate de persoanele aflate în proximitatea noastră încă din primii ani de viaţă.

Obiectul predilect al analizei nu-l mai constituie de această dată formele instituţionale organizate şi ordinea normativă. 5. la cozi. gestionând impresii pentru a face credibile anumite personaje. cum ar fi interacţiunile faţă în faţă în întâlnirile întâmplătoare. ci într-un proces ce se desfăşoară continuu. ci reprezentările individuale şi ordinea interacţională a vieţii cotidiene. oamenii îşi joacă rolurile. la adunări. Deconstrucţia postmodernă a atins. la petreceri. 143 . Modelul dramaturgic al socializării Sociologia dramaturgică iniţiată de sociologul american Erving Goffman60 se instituie în prelungirea „sociologiei comprehensive” sau „interpretative” iniţiate de Max Weber şi a curentului interacţionist (în special cel din creaţia lui Everett Hughes şi Herbert Blumer). într-un fel de sociologie a circumstanţelor. „faţă în faţă”.5. ce implică o permanentă construcţie şi reconstrucţie a ordinii sociale. Analiza lumii ca spectacol este instrumentul sociologiei dramaturgice. acordând atenţie simbolurilor şi ritualurilor prin care în interacţiunile cotidiene.comunicative. mai târziu. ca un efect dramaturgic. e 60 Erving Goffman (1922–1982) este creatorul perspectivei dramaturgice în sociologie. Producerea eului social nu se va mai constitui într-un produs finit.

2003. „politic”. 13). p. adică de socialul individualizat.adevărat. obiceiuri. În fiecare întâlnire faţă în faţă. 265).prin raportare la diviziunile de statut orizontale şi verticale şi la relaţiile care le leagă şi „cultural” . le respectă sau le încalcă.prin raportare la valorile care influenţează activitatea. p. 2000. la tipurile de privaţiuni sau recompense ce pot fi distribuite. Abordarea dramaturgică se instituie într-o a cincea perspectivă. 27). în funcţie de modul în care definesc contextul interacţional în care se desfăşoară acţiunea lor. valori ce ţin de tradiţii. care formulează o teoremă ce îi poartă numele: „Atunci când oamenii consideră o situaţie ca fiind reală. totodată. medii. ci şi eschiva. „structural” . identitatea şi interrelaţiile echipelor care performează în instituţia respectivă (Goffman. sau „socialul în forma lui şifonată” (Lahire. cotidiană. a sinelui în conformitate 61 Importanţa definirii situaţiei este evidenţiată de către sociologul american William Isaac Thomaas (1899–1977). şi sociologia. mode.în termeni de eficienţă. p. Actorii ce se prezintă „sub învelişul unui personaj” (Ibidem. la tipurile de control social care coordonează exercitarea autorităţii. instituţiile erau analizate din punct de vedere „tehnic”.prin raportare la acţiunile pe care fiecare participant le poate pretinde de la alţii. de cazuri sau indivizi. care a început să se abată de la regula durkheimiană a studierii comportamentelor generale. normale. ea devine reală 144 . Modelele de adaptare includ nu doar conformarea. ce urmăreşte descrierea tehnicilor de gestionare a impresiei în instituţie. contravenţiile scuzabile sau infracţiunile şi violările flagrante. interesându-se tot mai ades de minorităţi. etichetă etc. în „pliurile” căruia se găseşte concentratul social din individ. Tradiţional. individul este constrâns să formuleze o definiţie a situaţiei61 şi. Premisa de la care pleacă Goffman este aceea că valorile şi normele prind viaţă numai în experienţa zilnică.

obiecte şi faţada personală (faţa sau masca) . rom. p. manierele62. partitura sau rutina este „modul de acţiune prestabilit care se desfăşoară în cursul unei performări şi care poate fi prezentat sau preluat şi în alte ocazii” (ibidem. vorbirea. ce cuprinde elementele scenice. Prin reprezentaţie se înţelege totalitatea activităţilor unei persoane într-o împrejurarea dată. iar culisele ascund elemente intime. statura. Editura Univers. cele mai importante fiind decorul. Diana Bolcu. Scena se compune din faţadă şi culise. îşi lustruieşte armele. femeia se află în spatele decorului. 1998) afirmând: „Lângă celelalte femei. în aşteptarea luptei. Prestaţia subiectului într-o întâlnire faţă în faţă este analizată în termenii unei reprezentaţii teatrale. Bucureşti. El se află într-o situaţie similară actorului care interpretează o partitură. în realitate totul fiind interpretare. vârsta. în care faţada este întotdeauna bine decorată. aflate în neorânduială. expresiile faciale. în care intră sexul. De aici Randall Collins va conchide ideea că „Puterea provine din abilitatea de a controla definirea situaţiilor”. îşi combină toaleta. înainte de a urca pe scenă. spectacol şi gestiune de impresii. gesturile. Delia Verdeş.cu acea situaţie şi să propună o partitură partenerilor săi într-o manieră suficient de convingătoare pentru a fi credibil. netedă. la rândul ei. pentru a convinge publicul de veridicitatea definiţiei situaţiei pe care jocul său o propune. inventează un nou machiaj. vestimentaţia. are mai multe componente. 43). 62 Despre secretele strategice ale femeilor vorbeşte S. dând expresie unui personaj. curată. Relaţia dintre faţadă şi culise este înţeleasă prin analogie cu spaţiul arhitectural. îşi pregăteşte vicleniile: lâncezeşte în papuci şi halat prin culise.” 145 . O condiţie a dramaturgiei sociale. Faţada. este dobândirea exerciţiului de a-ţi construi o faţă prin consecinţele ei” (teorema lui Thomas) (The Child in America).înfăţişarea compusă pentru interpretarea rolului. a relaţionării sau comunicării sociale. de Beauvoir în Al doilea sex (trad. mobilier.

Adulţi admit tacit să nu fie indiscreţi cu problemele importante pentru celălalt. În ultima instanţă. Dacă faţa sau chipul este întâmpinare. Sunt actualizate întotdeauna acele părţi ale eului social care corespund exigenţelor întâlnirii. A întoarce spatele celui ce-ţi vorbeşte este gest de dispreţ. Interpretările zilnice devin rutiniere. Editura All. pp. prin compunerea unei măşti. individul trebuie să se supună unor constrângeri şi să protejeze faţa partenerilor. Altfel se pierde faţa şi personajul este distrus. transmiţând celorlalţi numai ceea ce aceştia pot accepta. în care conceptul central este cel de chip sau faţă.sau o mască63 socială şi de a accepta tacit faţa sau masca celorlalţi. reprimându-şi primele impulsuri şi sentimente. 47–48). copiii intră prin spatele ei. Aceste rutine sociale prind carne în structura intimă a fiinţei noastre şi compun ceea ce numim identitate personală. dezvoltă francezul Emmanuel Levinas (vezi Între noi. 2000). actorul va căuta să-şi mobilizeze resursele astfel încât să transmită celorlalţi acel tip de impresie capabilă să provoace în ei răspunsul pe care el doreşte să-l obţină. Tendinţa actorului este aceea de a răspunde aşteptărilor normative ale publicului pe care le estimează pornind de la experienţa reprezentărilor sale anterioare. el îşi prezintă doar o viziune idealizată asupra lui şi asupra produselor sale. personalul. adulţii sociali intră prin faţa unei clădiri. demnitate. 146 . respect şi responsabilitatea (suntem chip şi asemănare cu divinul). Pentru a-şi păstra propria faţă. Încercare de a-l gândi pe celălalt. spatele este asociat ruşinii. 64 O filosofie a întâlnirii. aplicând stereotip aceleaşi moduri de a reacţiona. De aceea. culpabilităţii şi fugii64. Poate face acest lucru 63 Goffman face trimitere la înţelesul etimologic al termenului persoană – persona = masca actorului (2003. În jocul să. cei social neîmpliniţi. faţa sau masca socială este sinele mai bun pe care l-am vrea pentru noi.

un croitor. purtându-şi tava cu un fel de cutezanţă de dansator pe sârmă. Are gestul viu şi apăsat. cu o 147 . prin care ei se străduiesc să-şi convingă clientela că nu sunt altceva nimic decât un băcan. iată-l în sfârşit revenind. un pic prea rapid. există jocul băcanului. al croitorului. El nu caută înfăţişările care îl individualizează. Pentru a înţelege ceea ce vrea să spună Goffman ne ajută Sartre: „Să-l privim cu atenţie pe acest picolo. Copilul se joacă cu corpul său pentru a-l explora.prezentându-se în conformitate cu trăsăturile categoriale ale tipului ideal. Un băcan care visează este ofensator pentru cumpărător. Această obligaţie nu diferă de cea care li se impune tuturor comercianţilor: condiţia lor este în întregime cea de curtoazie. încercând să imite în mersul său rigoarea inflexibilă a nu se ştie cărui automat. mimica şi vocea sa chiar par mecanisme. un evaluator. aşa cum soldatul în poziţie de drepţi se face lucru-soldat. El nu vrea să semene cu cineva anume. publicul cere de la ei s-o realizeze ca pe o curtoazie. ochii îi exprimă un interes puţin prea plin de solicitudine pentru comanda clientului. El se străduieşte să-şi înlănţuie mişcările ca şi cum ele ar fi mecanisme care se comandă unele pe altele. vocea sa. se înclină cu puţin prea mare grabă. vine către consumatori cu un pas puţin prea viu. punând-o într-un echilibru continuu instabil şi continuu rupt. ci cu categoria generică a actelor sale. Nu există nimic aici care să ne poată surprinde: jocul este un fel de reperare şi de investigare. se amuză. pentru a-i întocmi inventarul. un pic prea precis. Întreaga sa conduită ni se pare un joc. ci mai ales pe cele care îl apropie de genul proxim. Politeţea cere ca el să se menţină în funcţia sa de băcan. picoloul se joacă cu condiţia sa pentru a o realiza. Dar de-a ce se joacă el? Nu trebuie să-l observi prea mult pentru a-ţi da seama: se joacă de-a picoloul. pe care îl restabileşte mereu cu o mişcare uşoară a braţului sau a mâinii. el îşi conferă sprinteneala şi rapiditatea nemiloasă a lucrurilor. al evaluatorului în licitaţii. fiindcă nu mai este în întregime băcan. Se joacă.

ca primă exigenţă. loialitatea dramaturgică între coechipieri. „ne pică faţa”. căci familiaritatea naşte dispreţ. Dacă suntem surprinşi performând o reprezentare denaturată. 148 . Ei nu trebuie să supraliciteze prezenţa în regiunile expuse. Mecanisme similare sunt puse în act şi în contextele ce vizează identitatea instituţională. dar „marea problemă este să împiedici publicul să afle acest lucru” (Ibidem. Acest lucru presupune existenţa unei imagini identitare a echipei.privire directă. îşi pun reputaţia în joc de fiecare dată când un individ îşi performează rutina. Deseori. trebuie conservat misterul. Operaţia greşită a chirurgului discreditează atât omul. cu fiecare performare. Se cere o disciplină dramaturgică. trebuie să evite legăturile afective cu publicul. Pentru protecţia spectacolului dramaturgic se cere. circumspecţie. ne simţim profund umiliţi. evitarea nervozităţii. 108–109). dar care nu vede. Între performeri şi public există un pact tacit pentru a susţine spectacolul. a publicului şi o serie de postulate privind etosul care trebuie menţinut prin reguli de politeţe şi etichetă. În interiorul oricărei instituţii sociale există o echipă de performeri care cooperează pentru a oferi publicului o anumită definiţie a situaţiei. prevederea şi planificarea punerilor în scenă. adevăratul secret din spatele misterului nu există. legitimitatea acestor unităţi este testată. care nu mai este făcută pentru a vedea. reputaţia fiindu-le pusă permanent în joc. Unităţile sociale mari (echipe. Iată numeroase precauţii pentru a închide omul în ceea ce este” (Jean-Paul Sartre. 94). 2004. interacţiunea şi structura socială. cât şi spitalul. afirmă Goffman. În raport cu publicul trebuie menţinută o anumită distanţă socială. pp. Disfuncţionalităţile de ordin dramaturgic au consecinţe la trei nivele: personalitatea. de vreme ce regulamentul şi nu interesul de moment este cel care determină punctul pe care privirea trebuie să-l fixeze (privirea „fixată la zece paşi”). instituţii).

persoana respectivă expunându-se la două categorii de riscuri: pe de o parte. reglându-şi conduita prin îmbinarea şireteniei cu prefăcătoria admisă tacit de toţi. conştientizând iluzia. între cinism şi sinceritate. care gestionează impresii . cinicul. între mascaradă şi banală iluzie. Goffman afirmă că realitatea socială este cuprinsă între doi poli. costume. un ciclu de mişcare înainte-înapoi. iar cele pe care le posedă ca atare îi definesc identitatea reală. Inocentul este victima iluziei create în jocul social. Atributele pe care se presupune că le posedă un individ în baza performării sale îi definesc identitatea virtuală. cel al omului inocent. al conspiratorului intenţionat. ea singură se condamnă unei anxietăţii asociate sentimentului unei permanente neîmplinirii (broasca ce se umflă pentru a părea un elefant sfârşeşte prin a plesni). Imaginea omului ca fiinţă socială este imaginea actorului perpetuu. Reducerea societăţii la un act de spectacol şi a omului la un actor care joacă roluri.face 149 . evoluând pe scena vieţii nu atât pentru a trăi pentru sine cât pentru a-i convinge pe alţii de veridicitatea realităţii propuse şi compuse în jocul său. manipulează personaje. gesturi şi cuvinte. deconspirarea imposturii se soldează cu discreditarea şi stigmatizarea actorului trişor. într-o nouă întâlnire faţă în faţă. condamnat să confunde realul cu rutina şi cel al omului cinic. un spaţiu de acoperit prin propria strădanie între cel ce sunt şi cel ce doresc să fiu. Este firesc să existe între cele două identităţi o anume distanţă. Orice individ parcurge într-o situaţie nouă. Omul obişnuit mânuieşte spontan arta camuflării. care conspiră cu toată arta: consensul de faţadă şi asasinatul de culise. prin instalarea în persoana care nu-i este proprie. o manipulează în interes personal. Arta conspiraţiei face parte din natura şi specificul interacţiunii umane. iar pe de altă parte. Nefirescul se naşte atunci când distanţa între ele este prea mare. se expune riscului im-personalizării.Revenind la calitatea performării individuale. spectacular.

fiind produs şi nu cauză a ei. Din această perspectivă şi delincvenţa apare ca rezultat sau efect dramaturgic al spectacolului social. Viaţa socială apare ca o sursă de imagini pe care le proiectăm pentru alţii şi pe care alţii le proiectează pentru noi. în care unii actori posedă puterea de a impune definiţii asupra altora. El nu provine din posesorul său. ci o imagine. un efect dramatic iradiat difuz din performarea unei scene. ci din întreaga scenă a acţiunii sale. iar din om o fiinţă amorală. A se vedea voinţa definitorie a puterii actuale de a eticheta homosexualitate şi prostituţia ca acte deviante sau normale.din sociologie o ştiinţă cinică. Sinele pus în scenă nu este o entitate organică. Delincventul este tocmai persoana ce suportă procesul de etichetare negativă. 150 .

Este motivul pentru care vom face câteva consideraţii şi asupra copilăriei. în etiologia delincvenţei am constatat cauze. distingându-se. factori şi condiţii favorizante ce ţin de o etapă de vârstă mai mică. Maltratarea şi efectele ei 1. VARIABILE ALE SOCIALIZĂRII ÎN FAMILIE ŞI DELINCVENŢA JUVENILĂ Structura temei: 1. Cele mai multe dintre lucrările consacrate acestui subiect analizează caracteristicile adolescenţei. cu accent pe criza juvenilă. adolescenţa. având 151 . spre sfârşitul perioadei.Funcţiile socializatoare ale familiei contemporane 3.Tipul de disciplină parentală 5.Caracteristicile socializării în copilărie şi adolescenţă 2.IV. Totuşi. ca actor şi membru într-un sistem interactiv. Debutul existenţei copilului este marcat de dependenţa totală faţă de adult. În perioada primei copilării (0-3 ani) copilul se diferenţiază progresiv de mamă.Tipul de familie 4. mergând până spre prima copilărie. Caracteristicile socializării în copilărie şi adolescenţă Vorbind despre delincvenţa juvenilă avem în vedere o anumită categorie de vârstă. fiziologic şi afectiv.

apud Păun. Lahire (2000) afirmă că ordinea domestică şi ordinea cognitivă cerută mai târziu de activitatea şcolară sunt indisolubile. Toţi copiii zâmbesc. B. predispuse să funcţioneze ca structuri de ordonare a lumii. după o lună sau şase săptămâni. Controlul sfincterelor are pentru Parsons semnificaţia de prim rol autonom al copilului. ordinii. chiar şi cei născuţi orbi. Această fază se caracterizează prin absenţa diferenţierilor eu-lume. dezvoltarea personalităţii fiind influenţată de experienţa toaletei anale. Din punct de vedere psihanalitic. Se acordă importanţă curăţeniei. 107). punctualităţii. Zâmbetul este primul semn al sociabilităţii. Dacă psihanaliza evidenţiază efectele grave pe care le poate genera separarea de mamă asupra dezvoltării armonioase a copilului. impactul cel mai semnificativ sub raport socializator avându-l mama. Copilul care trăieşte întrun univers domestic ordonat dobândeşte implicit metode de organizare a structurilor cognitive ordonate. Momentul acesta se produce în jurul vârstei de 21 –25 de 152 . 1982.stadiul anal. un „instrument de organizare a relaţiilor şi contactelor sociale primare” (Osterrieth. La 2-3 ani sursa plăcerii devine regiunea anală . a despărţirii de copil. Este semnul interiorizării unei relaţii. considerându-se că însăşi familia este modelată de evoluţia copilului. perioada poate fi subîmpărţită în stadiul psihosexual oral (0-2 ani) în care gura (suptul. Comunicarea se desfăşoară pe o bază accentuat afectivă. alte teorii semnalează efectele negative asupra mamei şi asupra familiei în întregul ei. prin narcisism primar şi prin dependenţă faţă de mamă. Prima „reuşită socială” a copilului este consimţământul de a-şi lăsa mama să se îndepărteze fără să manifeste angoasă. muşcatul) este sursa principală a plăcerii. ce permite prima diferenţiere a sinelui ca obiect.un nivel elementar al conştiinţei de sine. cu care realizează „contagiunea afectivă”. p.

consideră Cusson. ucenicia non-violenţe trebuie să înceapă foarte devreme. Spre 4 ani egoul se maturizează. manifestă în atracţia faţă de părintele de sex opus şi rivalitatea faţă de 153 . De aceea. Rolurile sociale se învaţă în procesul comunicării în care obiceiurile lingvistice ale grupului au o importanţă deosebită pentru evoluţiile ulterioare. Criminologii acordă atenţie deosebită dinamicii violenţei. 2006-b). frecvenţa comportamentelor violente (ţipete. când 53% dintre băieţi şi 41% dintre fete lovesc şi muşcă. Cusson. lumea „reală” a fiecăruia fiind într-o mare măsură o construcţie inconştientă bazată pe obiceiurile lingvistice ale grupului (Bernstein. purtător al „genelor sociale”. Nu ne naștem răi. dar se descoperă „străinul intim”. de a acţiona pe cont propriu. producând diferenţieri şi chiar handicapuri cu repercusiuni asupra succesului şcolar. Unul dintre cele mai importante evenimente socializatoare al perioadei este achiziţia limbajului. dragostea rămâne centrată pe mamă. pentru a face față unui mediu ostil. Criza de independenţă este un salt în autonomia comportamentală. dat din picioare) atinge un maxim între 27 şi 29 de luni. În momentul acestei „descoperiri” se declanşează criza oedipiană. ca premise ale judecăţii morale.luni. tatăl. dar suntem echipați pentru apărare și atac. cu care trebuie să o împartă. Limbajul va fi mediatorul culturii şcolare. 1978). copiii învăţând progresiv să se controleze (cf. accese de furie. când copilul ajunge să se recunoască pe sine. muşcat. Perioada 3–6 ani debutează cu prima criză de independenţă faţă de adult. Apoi. manifestă în dorinţa de a face totul singur.831 de copii între 0 şi 11 ani. iar sursa plăcerii se transferă treptat către regiunea genitală. Tot acum apar tandreţea şi ruşinea. lovit. Conform unei anchete longitudinale canadiene asupra a 22. sub presiunea educaţiei aceste comportamente regresează.

agresive. Discriminările sexuale de mai târziu îşi au o parte din origini aici. conştientizarea identităţii sexuale şi incorporarea dispoziţiilor asociate unei definiţii sociale determinate a funcţiilor sociale ce le revin bărbaţilor şi femeilor merg mână în mână cu adoptarea unei concepţii socialmente definite despre diviziunea sexuală a muncii” (2000. Actele ca şi judecăţile lor sunt absoluturi.-P. Petrişor. Sartre. manifestând faţă de ei o mai mare exigenţă. legea. Potrivit unor studii americane (citate de Stănciulescu. în acelaşi timp când îşi construieşte reprezentarea despre diviziunea muncii între sexe. biologici şi sociali. pornind de la acelaşi ansamblu socialmente definit de indici ce sunt.65 securizanţi.părintele acelaşi sex. în timp ce băieţilor le impun o disciplină instrumentală mai riguroasă. E. Rezolvarea crizei se realizează prin identificarea cu părintele de acelaşi sex. 1969. Cu alte cuvinte. în momentul în care se 65 J. „Copilul îşi construieşte identitatea sexuală. Imaginea parentală interiorizată este contradictorie. în acelaşi timp. dar.125). element capital al identităţii sociale. acordând fetelor mai multă atenţie şi afecţiune. trad. M. perfecţi. Interiorizarea imaginii parentale face ca prezenţa efectivă a părinţilor să nu mai fie necesară pentru respectarea normelor şi consemnelor impuse.. bărbaţii sunt mai implicaţi în cultivarea rolurilor de sex.L. afirmă Pierre Bourdieu. Aceasta îi determină pe copii şi să respecte normele. 154 . ei încarnează raţiunea universală.-P. inseparabil. Interiorizarea normelor se produce paralel cu accelerarea diferenţierii sexuale şi rapida învăţare a rolului de sex. Baudelaire. p. 1997). pe de o parte. pe de altă parte. p. Se constituie o conştiinţă morală primară (supraeul în limbaj freudian). dar şi să le încalce. sensul şi scopul lumii” (J. Bucureşti. Sartre: „Copilul îşi consideră părinţii drept zei. şi ca fiinţe frustrante. şi un sentiment al securităţii. asigurând reglarea conduitelor. E.. care acţionează ca un fel de voce interioară a părinţilor. părinţii fiind concepuţi deopotrivă ca adulţi generoşi. 45).U.

pregătindu-l pe copil. când copilul îi tratează pe cei din jur ca pe nişte obiecte. Socializarea primeşte noi dimensiuni prin integrarea copilului în grădiniţă. Socializarea secundară. pentru depăşirea limitelor sistemului familiei. Este etapa în care activitatea solitară de până la trei ani. Raportul dependenţă – autonomie evoluează către o rebeliune a copilului împotriva autorităţii parentale sesizabilă mai ales în relaţia tată-fiu. cea cu covârstnicii este concurenţială şi consensuală. unde cadrul lui de referinţă se diversifică. Elevul este constrâns în şcoală să accepte condiţia neutralităţii afective şi a diferenţierilor pe axa performanţei şcolare. 112). se deschide spre ceilalţi. printr-o activitate paralelă (3–4 ani).internalizează rolul de sex. caracterizat prin particularism şi afectivitate. şi intrarea în alte subsisteme sociale. mai întâi. excesiv de sensibil. Intrarea în şcoală face ca vechea identitate cu familia să se destrame. iar apoi asociativă (5–6 ani) şi colectivă (6–7 ani) (Osterrieth. caracterizat prin neutralitate afectivă şi universalism. cu achiziţii culturale rezultate din contactul cu alte grupuri decât familia. copilul devenind impulsiv. importantă fiind consonanţa valorilor internalizate în familie cu cele internalizate în şcoală. Perioada soluţionării complexului Oedip este considerată crucială de către psihanaliză. ce cu cei de aceeaşi vârstă. asumarea solului de elev este aspectul esenţial al acestei faze. 1982. Grupul şcolar. Dacă relaţia cu vârstnicii este prioritar afectivă şi constrângătoare. relaţia cu părinţii fiind concurată de o nouă relaţie. p. şcolară. cu tendinţă de a dramatiza. dezvoltă capacitatea de achiziţie de noi roluri sociale. apud Păun. Perioada post-oedipiană (6–11 ani) este o perioadă de stabilitate sexuală. Exaltarea succesului sau a 155 . cu întreaga constelaţie atitudinală asociată acestuia. provoacă interiorizarea valorilor şi normelor societale.

Adolescenţa este deschisă de preadolescenţă sau pubertate (11–15 ani). ceea ce a fost important în perioada anterioară nu mai este actual. pregătindu-se noi criterii de evaluare şi clasificare a indivizilor. Se produce o deplasarea de interes dinspre mediul securizant al familiei spre cel al grupurilor de egali. în care găsesc compensare prin respectul şi aprecierea profesorilor şi colegilor. urmată de adolescenţa propriu-zisă (15 –18 ani). un loc al satisfacţiilor de multe ori neconştientizate. succesul şcolar îi poate face dependenţi de instituţie. când moştenirea culturală este desacralizată. la 11 ani. iar noile opţiuni sunt încă în faza de tatonare. Debutul adolescenţei. unele contestate. depresii. Ieşirea din conformismul infantil face ca autoevaluarea să nu mai găsească suport. Dar evoluția nu este liniară. doar 14% dintre băieți și 8% dintre fete mai manifestă violență fizică. p. sunt tot mai des criticate astăzi pentru caracterul lor artificial în raport cu viaţa socială. cum este considerată perioada pubertară. este marcat de o scădere a stimei de sine. Societatea adulţilor îi apare 156 . axate aproape exclusiv pe axa performanţei de tip şcolar. În cazul copiilor care trăiesc insatisfacţii în familie. tânărul situându-se deseori într-un spaţiu al unor valori încă nedefinite. anxietate. Confuzia identitară este agravată şi de înclinaţia adolescentului spre autochestionare. Conform studiului canadian citat anterior. a crizei sau revoluţiei adolescenţilor. 1997. Este perioada vârstei critice. Dependenţa de instituţia şcolară generează dificultăţi în integrarea socială de după şcoală. Aceste noi tipuri de diferenţieri. care ar fi “liberă de sancţiunea directă a realului” (Bourdieu. datorită simţului său critic deosebit de ascuţit. 29). Rolurile sexuale se întreţes cu diferenţieri calitative ale tipurilor de performanţă.insuccesului poate provoca ruperea punţilor cu familia. ceea ce face să apară uneori nelinişti. altele abia intuite. Bourdieu vorbeşte despre “lipsa de gravitaţie socială” a învăţării şcolare.

judecându-i poate. Acest neant de care vorbeşte existenţialistul francez poate fi umplut cu înţelegere. riturile. decad la rangul de păreri şi dispoziţii. în societăţile 157 . Tatăl şi mama au descrescut. Totul trebuie luat de la început: el ţâşneşte în singurătate şi neant” (J. Pe loc lumea trebuie refăcută. nejustificabili şi nejustificaţi.-P. dominatoare şi manipulatoare. rezultând din atitudinea societăţii faţă de adolescent. care reflectau universul. consideraţie şi iubire. el face experienţa propriei sale transcendenţe.46). capacitatea părinţilor de a accepta frământările şi dorinţa de independenţă. toate treptele şi ordonanţa însăşi a lucrurilor sunt contestate şi. respectul şi consideraţia acordată adolescentului sunt factori ce contribuie la depăşirea silenţioasă a perioadei. în spatele lor nu este nimic: depăşindu-şi părinţii. obligaţiile precise şi limitate au dispărut deodată. dat fiind că o raţiune divină nu le mai gândeşte. Flexibilitatea atitudinii parentale. Sartre caracterizează inspirat situaţia oricărui tânăr: „Drama începe – afirma filosoful francez – când copilul. Datoriile. Nejustificat. dispoziţiile vagi. Sartre. copilul îşi pierde esenţa şi adevărul. criza juvenilă are semnificaţii eminamente sociale. astfel încât momentul tensional din existenţa adolescentului să fie depăşit fără dramă şi fără dramatism. Or. nejustificabil. Referindu-se la adolescenţa lui Baudelaire. el face brusc experienţa teribilei sale libertăţi. gândurile confuze care-i păreau altădată reflexele frânte ale realităţii sale metafizice devin dintr-o dată unicul său mod de a exista. majestoasele gânduri. crescând.deseori adolescentului ca fiind o societate represivă. iată-i pirpirii şi mediocri. în virtutea criteriului vârstei şi al unor valori ce nu mai au relevanţă pentru el. J. p. De altfel. îşi depăşeşte părinţii cu un cap şi priveşte peste umerii lor. dat fiind că privirea care le fixa nu mai este decât o lumină neînsemnată printre atâtea altele.-P. 1969.

fie prin coborâre a vârstei adulte. maturizarea biologică a coborât la 11 ani. nici copil şi nici adult. ambele putând provoca revolta adolescentului. căci cât de puţin l-ar strica. greu va mai ajunge 158 . un rol tranzitoriu. derutat. în general. relaţiile adolescenţilor cu familiile lor sunt armonioase. 1991) constată că. sau păianjenul să-l învăluie cu pânza. Marcuse) sau de „generaţia evaziunii” (J. Dimitrie Cantemir. de aceea trebuie să fie bine păzit şi nevătămat păzită. ca nu cumva să se întâmple să vină gândacul să-l strice. O problemă dificilă în această perioadă o constituie concilierea impulsurilor sexuale deosebit de puternice cu modelele de comportament deja instalate în stadiile precedente şi cu sistemul de constrângeri şi presiuni culturale datorate distanţării în timp a maturizării biologice de cea socială. care este doar consumator de buget şi nu producător. Suspendat între paradisul pierdut al copilăriei şi vârsta adultă refuzată. 66 Iată ce spune despre această etapă de vârstă prinţul moldav. schimbările socioeconomice rapide.primare ea nefiind prezentă. tânărul este ezitant. iar cea socială întârzie mult după 18 ani. Această perioadă se caracterizează prin absenţa funcţiei sociale a adolescentului. care este ca un fruct a cărui calitate ca dulceaţă sau amăreală nu s-a stabilit încă. în Divanul sau Gâlceava înţeleptului cu lumea: „A patra vârstă sau rodul de curând legat al vieţii omeneşti este tinereţea. Berry. vorbind de „tineretul revoltat” (H. se pendulează între originalitate şi conformism66. Coleman). Alte cercetări accentuează dimensiunea conflictuală. Se produc acum destructurări şi restructurări. cu ambiguitate de statut social. Datorită condiţiilor de nutriţie şi nu numai. Atitudinile sociale tipice ale adulţilor sunt contradictorii. iar individualismul şi realizarea personală sunt valori culturale centrale. Unele studii comparativ-culturale (Schlegel. întins pe o perioadă foarte lungă. fie prin extindere a copilăriei. conflictele apărând în special în societăţile în care rezidenţa este nelocală.

care este oarecum rătăcită şi neaşezată. prin radicalism al opiniilor. iubiţi. prin teribilisme de tot felul. constă în a-l considera pe adolescentul ce se vrea original ca pe un copil neştiutor. la dulceaţa şi gustul ce urma să aibă când se coace. ce va să fie. 311). El se caută fără a se regăsi. În fapt n-are cum să se regăsească fiindcă încă n-a fost. fiind mai numeroase şi mai puternice decât la celelalte vârste.Originalitatea. În al doilea rând. tânărul la toate trebuie să ia seama. Tot aşa. Comportamentul adolescentului trebuie îndrumat spre depăşirea conformismului anost înspre o creativitate în acord cu aspiraţiile individuale şi sociale. prin episoade violente şi spectaculoase. pârghie fundamentală în educaţie. urmarea fiind rezistenţa la actul educaţional şi la comunicare. dorinţă de a fi acceptaţi. Una dintre erorile frecvente ale educaţiei. De aici instabilitatea afectivă. protestul. Ed. indisciplina. adică poftele sporesc cu prisosinţă. preţuiţi. El este doar un proiect. Este vârsta la care tânărul se află în căutarea identităţii. atitudini ce exprimă aspiraţia la independenţă. Astfel de atitudini port fi uşor etichetate de către educatori grăbiţi drept tendinţe spre devianţă. agresivitatea. se manifestă acut la 14–16 ani. dar se opun tendinţei de a fi acaparaţi. Tânărul este dispus să-l urmeze pe adultul care-l respectă. p. oscilând între egocentrism şi altruism. Mai întâi. autonomie şi libertate şi vor sfârşi prin realizarea unui nou echilibru al personalităţii. 1990. Există la adolescenţi o mare nevoie afectivă. de care trebuie să ne păzim foarte mult” (Dimitrie Cantemir. ostilitatea la intruziunea în spaţiul intimităţii confuze. pentru că această vârstă este însăşi vârsta tinereţii. Bucureşti. manifestând tendinţe contradictorii. Minerva. Divanul sau Gâlceava înţeleptului cu lumea. deoarece are duşmani mai mulţi la această vârstă decât la alta. la această vârstă sângele este mai abundent. solitudine şi socialitate. deoportivă ale părinţilor şi profesorilor. nonconformismul. 159 .

Adolescenţa este marcată de tendinţe aparent contradictorii: nevoia de afiliere şi nevoia de intimitate. care permit tânărului o anumită independenţă şi evitarea rigorilor convenţiei moralei adulte. în căutare şi nevoie a confirmării de sine. devenind 160 . iar „adolescentul are viitorul în sânge” (Tofler). actele deviante nu sunt decât manifestări ale creativităţii de protecţie. Adultul este situat inconştient pe dimensiunea timpului prezent. Criza adolescenţilor sau conflictul dintre generaţii este datorat şi situării în timpi psihologici diferiţi. Criteriul respectului necondiţionat al regulilor sau al strictei moralităţi este inaplicabil. La această vârstă. trebuie să respecte aceste nevoi. părinţii. Presiunea necondiţionată şi indiscutabilă spre conformism nu mai are aderenţă. o importanţă deosebită în constituirea personalităţii o au identificările cu modelul. modalităţi de supravieţuire. dar şi profesorii. Cei apropiaţi. alteori. aventuri eliberatoare sau. Uneori. imaginea de sine. eroul. cerşetoria pot reprezenta forme de evaziune. astfel de conduite pot fi expresia capriciilor vârstei. părinte sau profesor. Educatorul. Controlul social exterior se interiorizează. dar nu de singurătate – stare subiectivă generată de insatisfacţia relaţionării sociale. este rezultatul privirii celuilalt semnificativ. Descifrarea sensului autentic al moralităţii adolescentine presupune un act hermeneutic de stăpânire a codului şi a tehnicilor de decodificare. Identitatea psihosocială. chiulul. Fuga.Menţionăm aici şi faptul că mediul social acţionează (şi acest fapt e vabil nu doar pentru adolescent) ca o oglindă. trebuie să practice un stil mai puţin directiv. până la un anumit punct. compus din clipe egale. cu asocierea ideii de responsabilitate libertăţii şi încrederii reciproce. prietenul. vagabondajul. De aici prieteniile durabile şi nevoia de a le îndruma cu tact. Pentru adolescent privirea celuilalt semnificativ are o importanţă capitală fiindcă el se află într-o criză identitară.

model şi libertate. reglată exterior.autocontrol. scad formele primitive și inofensive de violență. În ceea ce privește evoluția violenței. dar apar forme mai elaborate și mai primejdioase. un studiu american (Dobrin et al. a cărei armonie sau dizarmonie are rezonanţă în structura personalităţii morale a adolescenţilor. permiţând integrarea în colectivitatea adultă. reglată interior. conduite structurate defectuos. Conform Centrului canadian de statistică juridică frecvența omuciderilor atinge un maxim la 18 ani. Cu vârsta. crize prelungite. un gen de „personalitate colectivă”.. motivaţiile comportamentului trecând de la dominanta normativă. 1996) citat de M. tendinţe conflictuale sau frustrante. Valorile şi atitudinile. pentru a se reduce apoi cu regularitate la vârstele următoare. care-şi propune învăţarea necondiţionată a consemnelor şi conformităţii. O astfel de pedagogie a conformismului social riscă înscrierea adolescentului mai curând pe panta alunecoasă a devianţei. Soluţionarea crizei adolescenţei conduce la maturizarea deplină. cu reprimarea oricăror opoziţii prin care tânărul îşi rezervă dreptul la autonomie morală. Cusson (2006-b) arată că la 12 ani 59% dintre respondenți recunosc că s-au bătut în ultimul an. toate aceste aspecte ale vieţii de familie influenţează puternic socializarea morală a tinerilor. la dominanta normală. relaţii intrafamiliale. sistemul ocupaţional şi comunitatea locală prezintă 161 . modelul comportamental. Majoritatea anomaliilor de socializare provin din absenţa realizării adecvate a funcţiilor familiei. Stilul de educaţie autoritar şi represiv. cu tendinţe spre evaziune. printr-o dialectică subtilă între constrângere. în care familia de procreare. climatul conjugal. generează insecuritate afectivă. pentru ca după 13 ani procentajul să scadă constant. acte de violenţă şi agresivitate. gradul de organizare şi coeziune. comportamente marginale sau deviante. decât pe cea a integrării şi realizării de sine.

rolul de cetăţean.extensiunea simţului eului. toleranţă la frustrare. soţie. Procesul de socializare se desfăşoară de această dată cu anticipaţie. prin depăşirea egocentrismului infantil. prin închegarea unei viziuni unificatoare asupra existenţei. suntem zguduiţi de această 162 . libertate care implică „condamnarea la responsabilitate” despre care vorbeşte Sartre. capacitatea de intuiţie şi umor. Conform lui Allport (1991) personalitatea matură se distinge prin următoarele caracteristici: . asumarea raţională a riscurilor.obiectivarea eului. adică încorporarea în personalitate a unor noi rol-statusuri. asumarea sarcinilor şi disponibilitatea rezolvării lor.raportarea caldă a eului la ceilalţi. ci continuă pe întreg parcursul vieţii. . Din păcate. în colectivităţile ce prefigurează structurile societăţii adulte: cuplurile de adolescenţi funcţionează ca proto-familii de procreare. toleranţei. relaţii profesionale. existând tranziţii de realizat. . de enoriaş. .importanţă deosebită. Tânărul are libertatea de a crea legături sexuale sau maritale. . Integrarea în aceste noi colectivităţi impune interiorizarea de roluri inaccesibile până acum: rolul de soţ. * Socializarea nu se încheie aici. crize de depăşit. iar sistemul şcolar dobândeşte caracteristicile unui protosistem ocupaţional. compasiunii. respectului.securitatea emoţională. rolul profesional.percepţie realistă. manifestări ale intimităţii.o anume filosofie a vieţii. în adolescenţă. .

este considerat crucial pentru cristalizarea identităţii de sine. mult prea devreme. Stadiul al cincilea. ca punct final al unei existenţei.condamnare la libertatea alegerii în raport cu propria viaţă uneori prea târziu. valorile şi fundamentele acestora. peste ani. care aminteşte următoarea succesiune: negarea.). iniţiativă – vinovăţie. E condamnare. Cea mai complexă stadialitate este realizată de E. Erikson (1950). Pentru primele patru stadii un rol important în criza psihosocială îl au familia şi şcoala. depresia şi. uneori. atunci când încă nu e prea târziu. Căderea în această conştiinţă a temporalităţii fiinţării noastre poate repune în discuţie opţiunile anterioare. acceptarea. pentru că suntem singuri şi nu avem nici o scuză în faţa conştiinţei noastre în privinţa alegrilor pe care le facem. Vârsta pensionării răstoarnă canoanele unei existenţe de o viaţă de om. Aşa se face că uneori alegerile nu sunt dintre cele mai fericite. în care persoana se va situa în apropierea uneia dintre valorile dominante (încredere – neîncredere. Şi mai dureros este orizontul morţii. Acomodarea la inutilitate şi dispreţul social pot fi destul de dureroase. Dar târziul vine întotdeauna prea devreme. criza vârstei de mijloc. Redăm aceste stadii în următorul tabel: 163 . mânia. fiecare dintre ele caracterizându-se printr-o situaţie de „criză psihosocială”. tocmeala. Despre stadiile procesului comprimat de socializare şi adaptare la iminenţa morţii vorbeşte Elisabeth Kübler-Ross (1987). generată de sentimentul irosirii şi conştiinţa irepetabilităţii clipei. hărnicie – inferioritate etc. care desemnează adolescenţa („vârsta metafizică”). Crizei adolescenţei îi poate urma. autonomie – ruşine. care a distins opt stadii principale ale parcursului vieţii. deşi nu deţinem toate datele necesare unor astfel de alegeri în cunoştinţă de cauză. în raport cu experienţa particulară de viaţă. Uneori o putem lua de la capăt.

în viitoare şi societatea prietenie şi sex 7. Copilăria timpurie (2-3 ani) 3. sentimentul „pierderii unuia în celălalt”. ca premise pentru o viaţă afectivă ulterioară echilibrată Dezvoltarea ceea ce altor priveşte preocupări generaţiile de dincolo de familia apropiată. Pruncia (primul an) 2. Perioada de la 6 ani până la instalarea pubertăţii 5.Stadiul de dezvoltare 1. Bătrâneţe (după 60 de ani) Sârguinţă spre disperare Generativitate spre stagnare Noua familie. Perioada de la 4 la 5 ani 4. Adolescenţă (10-20 ani) 6. Perioada adultă (40-50 ani) 8. munca Pensionare şi moarte iminentă Dobândirea sentimentului satisfacţie cu privire la realizările vieţii individuale 164 . Prematuritate (20-30 ani) Crize sociale Încredere spre neîncredere Autonomie spre ruşine. îndoială Iniţiativă spre vinovăţie Sârguinţă spre inferioritate Identitatea spre confuzia identitară Intimitate spre izolare Amplasare socială Familie Produs favorabil Dezvoltarea încrederii în sine. autostimei simţului fără de pierderea Familie Învăţarea direcţiei şi scopului activităţilor Vecini. şcoală Dobândirea simţului iscusinţei şi competenţei Grup prieteni Parteneri de de Dezvoltarea identităţii eului ca simţ coerent al sinelui Autentică intimitate. în părinţi şi în lume Familie Dezvoltarea autocontrol.

De aici şi importanţa socializării primare. căci orice disfuncţie a familiei este susceptibilă să inducă tulburări în personalitatea copilului. Funcţiile socializatoare ale familiei contemporane Familia este factorul primordial al formării şi socializării copilului.cea de producere a personalităţii sociale şi 165 .Tabelul nr. Rezistenţa socializării în familie derivă din faptul că acţiunea ei se desfăşoară într-un cadru informal. 166 – 167) Aceste stadii şi caracteristicile asociate lor trebuie privite în relativitatea şi convenţionalitatea lor. reprezentând în viziunea structural-funcţionalistă „cureaua de transmisie a normelor culturale din generaţie în generaţie” (Merton). Socializarea primară este decisivă pentru viitoarea personalitate a copilului. 2. 5. 2003. Intuiţia simţului comun vorbeşte de „cei şapte ani de acasă”. Socializarea secundară nu va avea eficienţa şi profunzimea celei primare. în care suportul afectiv joacă rolul primordial. pp. Aceasta face ca structurile dobândite în familie să fie fundamentul tuturor celorlalte influenţe. Celelalte influenţele socializatoare se vor plia pe schemele socializării primare. oferind matricea în interiorul căreia se vor structura cele mai importante trăsături morale şi caracteriale. copilul rămânând timp îndelungat prizonierul lumii definite de către părinţi. Rădulescu. Stadiile de dezvoltare psiho-socială după Erikson (prelucrare după Grecu. dezvoltarea personalităţii fiind un proces continuu şi singular. care îl vor marca ireversibil pentru întreaga viaţă. Majoritatea cercetătorilor identifică două funcţii fundamentale ale educaţiei familiale: .

de bună purtare sau de performanţă.prezenţa iubirii părinteşti. la rândul ei. Securitatea presupune: . cu posibilitatea opţiunii între anumite limite ale libertăţii. 2003.satisfacerea trebuinţelor elementare. Aceasta mediază. Cele două funcţii nu pot fi decât artificial disociate. O personalitate puternică şi echilibrată a copilului se pare că este rodul acceptării lui necondiţionate de către părinţi (Neamţu. distincţia lor vizând mai mult referentul. O mamă care acceptă necondiţionat personalitatea copilului va fi mai capabilă să îl înveţe pe acesta să tolereze frustrarea. . conştiinţa de sine a copilului. În ordine cronologică. pentru prima accentul căzând pe individ (personalitate). care îi permite construcţia echilibrată a personalităţii. .. . iar pentru cea de a doua.protecţia împotriva factorilor externi. cele două funcţii se presupun reciproc. în care adulţii respingeau anumite aspecte ale personalităţii lor.asigurarea sentimentul de a fi acceptat necondiţionat ca membru al familiei. Cercetările evidenţiază faptul că majoritatea copiilor cu perturbări emoţionale şi conduite deviante au primit din partea părinţilor o acceptare condiţionată.coerenţa şi stabilitatea cadrului de dezvoltare. personalitatea socială presupunând achiziţiile culturale.cea de transmitere intergeneraţională a modelelor culturale şi a statutelor sociale. Aspectele criticate ale personalităţii vor fi ulterior negate de copil şi proiectate asupra altor persoane sau exprimate în moduri inacceptabile. pe societate (reproducere culturală). .consolidarea sentimentului unei personalităţi distincte. . În realitatea lor concretă. funcţia elementară a familiei este cea de factor al securităţii. ostilitatea sau - 166 . p. oferind copilului sentimentul siguranţei. C. iar aceste achiziţii asigură reproducţia culturală. 66).

va genera restaurarea sentimentului de frustrare şi neîncredere în alţii. . am putea spune că dimensiunea afectivă este mediul socializării în această perioadă a copilăriei. Părinţii.abilitatea de a oferi copilului experienţe noi. . Explicit sau implicit. și asumarea de responsabilități sunt dimensiuni vitale. Kari Killen (1998) identifică şapte funcţii parentale pe care părinţii le exercită diferenţiat. . cât şi modelele şi climatul. Atât educaţia directă. au rol important în maturizarea copilului. dar educaţia familială presupune şi dimensiunea normativă. respectul pentru celălalt. oferind primele modele de identificare într-un anumit climat afectiv. conţinutul socializării primare nu se reduce doar la dimensiunea afectivă.abilitatea de a da prioritate satisfacerii nevoilor de bază ale copilului. Pierderea acceptării de către mamă determină încercări de stabilirea a relaţiei cu alt adult.capacitatea de a avea aşteptări realiste faţă de copil. . de cele mai multe ori inevitabil. disciplina. Alături de aceste dimensiuni. socialiyarea în familie presupune și o dimensiune cognitivă. dar şi în sine. în calitatea lor de primi adulţi semnificativi.aspectele negative ale personalităţii sale. 167 . în raport cu care educația parentală este răspunzătoare. . Acceptarea necondiționată nu înseamnă tolerarea comportamentelor negative ale copilului.abilitatea de a avea o relaţie empatică cu copilul.capacitatea de a percepe copilul în mod realist. în raport cu abilităţile lor: . iar eşecul. Desigur.abilitatea de a-şi înfrâna propriile frustrări şi porniri agresive fără a le răsfrânge asupra copilului. Controlul impulsivității. familia reprezintă filtrul hermeneutic prin care copilul îşi apropie lumea făcând-o o lume a sa. exercită direct şi indirect influenţe educaţional formative. de a-l stimula cognitiv şi afectiv.

cu atât mai mare este accentul pus pe conformitate şi obedienţă. - 168 . de apartenenţa socio-profesională. şi o dimensiune pragmatică sau comportamentală. Constatările inductive ale sociologilor nu constituie o noutate ideatică. dimpotrivă. dar nu trebuie absolutizată. în clasele de jos accentul este pus pe ordine şi curăţenie. cu distincţia între „morala sclavilor” şi „morala aristocrată”. Desigur că această dependenţă a valorilor educative de statutul socio-economic are relevanţă statistică. o dimensiune afectivă. Dacă în clasele mijlocii şi superioare sunt valorizate superior autonomia şi stăpânirea de sine. La fel se prezintă lucrurile şi în raport cu profesiile părinţilor: că cât statutul ocupaţional este mai înalt. care făceau distincţie între morala celor mulţi şi morala stăpânilor şi până la Nietzsche. cu cât statutul este mai scăzut. familia este cea care transmite valorile şi atitudinile specifice unui anumit model cultural. intervenind cumulat o multitudine de alţi factori. teza susţinută de ei o regăsim în filosofie încă de la sofiştii greci. Văzută dinspre societate. implicând un ataşament diferenţiat în raport cu diversele valori. cu atât este mai apreciată autonomia copilului. Numeroase studii de sociologie a educaţiei (enumerate de Stănciulescu. obedienţă şi respect al vârstei. 1997. Valorile educative au o dimensiune cognitiv . Valorile celor două morale sunt mijloacele specifice de conservare a existenţei.abilitatea de a răsplăti şi de a valoriza copilul. 61) argumentează teza conform căreia părinţii aparţinând unor categorii socio-economice diferite transmit copiilor valori diferite. p. de mediul de rezidenţă şi de alţi factori. constituindu-se într-un ghid pentru acţiune. Seturile valorice pe care familiile le transmit sunt dependente de structura socială. de nivelul de instrucţie. Vom discuta în cele ce urmează câteva dintre variabilele familiale cu implicaţii semnificative în evoluţia copilului şi tânărului. imaginaţia şi creativitatea.evaluativă (ce e „bine” şi ce e „rău”).

sistemul atitudinilor parentale în raport cu valorile preţuite. cât funcţionalitatea acesteia. Climatul familial este conceptul de maximă generalitate ce caracterizează atmosfera sau cadrul general de relaţionare interpersonală. dragoste. înţelegere şi sprijin reciproc. creşterea numărului de copii născuţi în afara familiei. se structurau pe distincţia tranşantă dintre familia organizată şi cea dezorganizată. sau dimpotrivă).dinamica şi modul de soluţionare a stărilor tensionale sau a conflictelor. argumentând ideea că ceea ce este important pentru dezvoltarea copilului nu este atât forma sau tipul familiei („organizată” sau „dezorganizată”). . performanţa sau eşecul şcolar al copilului. acord în legătură cu problemele majore. Dinamica familiei contemporane. pp.modul în care este perceput şi tratat copilul. .3. complementaritate de sarcini. pentru a sublinia existenţa relaţiei parentale independent de relaţia conjugală. Este şi motivul pentru care conceptul de familie „dezorganizată” tinde să fie înlocuit cu cel de familie monoparentală. 169 . comportamentul conformist sau delincvent. a repus în discuţie disjuncţia tradiţională. atmosfera sau climatul ei. respect. . Tipul familiei O bună perioadă de timp.modul de raportare interpersonală a părinţilor (apropiere. multiplicarea coabitărilor. 137 şi urm. 1997.). putând fi surprins prin intermediul mai multor indicatori. marcată de diminuarea natalităţii. studiile privind eficienţa socializării. comunicare. explozia ratei divorţialităţii (Stănciulescu. cum sunt: .

nu există o diferenţă semnificativă între impactul dezorganizării familiei asupra fetelor şi. .satisfacţia resimţită de fiecare membru pentru viaţa de familie. Neamţu 2003. .gradul de deschidere şi sinceritate a copilului în raport cu părinţii. 67).corelaţia dintre familia dezorganizată şi delincvenţa juvenilă este mai puternică pentru formele minore de abateri şi mai slabă pentru formele grave de comportament infracţional. . . comparativ cu cele dezorganizate prin deces. respectiv. - 170 .nu există o evidenţă asupra rolului părinţilor vitregi în delincvenţa juvenilă.gradul de acceptare şi tolerare a comportamentelor variate ale copilului. conflictuale contribuind în mod semnificativ la geneza conduitelor deviante ale copiilor. arată că: .modul de aplicare a sancţiunilor şi recompenselor. Studiile recente argumentează importanţa deosebită pe care o are climatul familial pentru dezvoltarea copilului. . climatele tensionale. p. . asupra băieţilor. Concluziile unei meta-analize a peste 50 de studii privind relaţia dintre dezorganizarea familiei şi delincvenţă (rezumate de C. . .prevalenţa delincvenţei în familiile dezorganizate este cu 10–15% mai mare decât în familiile organizate.asocierea cu delincvenţa este mai puternică în cazul familiilor dezorganizate prin divorţ sau separare. .modalităţile de manifestare a autorităţii părinteşti (unitar sau diferenţiat).nu s-a scos în evidenţă rolul vârstei la care survine dezorganizarea familiei asupra delincvenţei juvenile.

Fără a intra în distincţii tipologice complexe asupra familiei şi particularităţilor sale. coeziunea familială poate fi măsurată prin diverse variabile: angajare emoţională. chip şi asemănare a ei. modelelor şi exigenţelor explicite. petrec cea mai mare parte a timpului în afara familiei şi nu participă decât rareori la activităţi comune. opiniile şi conduitele individuale în favoarea familiei ca întreg. Coeziunea familiei este indicată şi de o altă caracteristică a grupului familial pe care o putem numi identitatea familială. întâlnirile membrilor se transformă deseori în teatrul unor tensiuni şi conflicte. frontiere. luarea deciziilor. Identitatea familială este rodul sedimentării inconştiente a rolurilor. interese. nu ne propunem să vorbim aici. O serie de studii psihosociologice evidenţiază existenţa unei corelaţii între incidenţa conduitelor delincvente şi nivelul scăzut al coeziunii familiale. adaptabilitatea. variabile considerate a fi factori cheie în socializarea copilului. partenerii cuplului au o conduită centrată pe nevoile şi aspiraţiile personale. Coeziunea exprimă măsura în care membrii familiei sunt dispuşi să renunţe la o parte din gratificaţiile. generoase. În familiile cu o coeziune scăzută. din considerente legate de concizie. Copilul este întotdeauna un mediu de rezonanţă al familiei. În raport cu fiecare dintre aceste variabile se pot realiza tipologii diverse. asupra cărora. a atmosferei ce se respiră în interiorul familiei. spaţiu. timp. Manifestă prin intensitatea legăturii emoţionale dintre membrii familiei. talia şi tipul de autoritate exercitat. modeste. loisir. flexibilitatea. independenţă. Coeziunea este una dintre cele mai importante caracteristici ale familiei privite ca microgrup social. leneşe. 171 . în aceste condiţii. arogante) şi dispoziţia de fond ce caracterizează familia (stenice. agresive etc). prieteni. Indicatori identităţii sunt similitudinea atitudinii generale a membrilor ei faţă de viaţă (familii harnice. vom lua în discuţie în acest paragraf câteva variabilele precum coeziunea.

Disfuncţiile familiei legate de starea socio-economică (şomaj. schimbând structurile de roluri. Prin apariţia copilului. 172 . schimbări ce solicită autoreglări. stil de negociere. tată-copil). Adaptabilitatea unei familii este caracterizată prin următoarele variabile: disciplină. Naşterea primului copil poate constitui momentul unor schimbări esenţiale în relaţia de cuplu. în ultimă instanţă. Dacă pentru schimbările generate de apariţia copilului soţii sunt oarecum pregătiţi şi adaptarea se realizează mai uşor. la destrămarea cuplului. precum şi altele. posibilităţi de afirmare a sinelui. iar soţul preia unele dintre activităţile menajere ce reveneau anterior soţiei. control.Capacitatea de autoreglare. ce ţin de particularităţile de personalitate ale membrilor îşi pun amprenta asupra relaţiilor dintre părinţi şi dintre aceştia şi copii. spaţiu de locuit. O astfel de situaţie ce necesită adaptabilitate poate fi generată de apariţia primului copil. modificările neanticipate în funcţionalitatea familiei pot genera adevărate şocuri. ca răspuns la un stres emoţional generat de o disfuncţie în raport cu obişnuinţele funcţionale ale sistemului. Cercetările în acest domeniu relevă faptul că dacă în familiile fără copii soţul are o autoritate mai mare decât soţia. constituindu-se noi relaţii diadice (mamă-copil. reguli relaţionale şi mecanisme de autoreglare. sau de ritmul trepidant al existenţei (angajarea în activităţile legate de serviciu şi timpul redus de comunicare şi activitate comună). de putere şi reguli. soţia participă într-o măsură mai mare la luarea deciziilor. după apariţia copilului. în scopul menţinerii integrităţii şi identităţii sale. sau adaptabilitatea. Studiile evidenţiază faptul că implicarea soţului în diferite sarcini educative corelează pozitiv cu nivelul studiilor acestuia. sărăcie). este definită prin măsura în care sistemul familial se poare restructura. complementaritate de roluri. relaţia afectivă diadică (soţ-soţie) se transformă în triadă (soţie-copil-soţ). Incapacitatea de autoreglare duce la tensiuni şi.

retard în dezvoltarea psiho-afectivă asupra acestora din urmă. cu atât este mai mare probabilitatea ca băieţii între cinci şi zece ani să sufere de tulburări comportamentale. ce preia o parte din afectivitatea reciprocă a soţilor. Cu toate acestea. urmată de părăsirea familiei de către copil. tulburările de comportament. abandon/eşec şcolar ori chiar delincvenţă este mai mare în această categorie de populaţie” (Stănciulescu. cu urmări majore în devenirea copilului. Talia familiei şi poziţia copilului în seria fraternă are implicaţii asupra constituirii eu-lui social al copilului. Absenţa posibilităţii de identificare. Dezacordul marital poate fi mult mai nociv pentru copil decât separarea părinţilor. când întreaga afectivitate este absorbită în relaţia de cuplu. unele cercetători consideră că cu cât este mai mare gradul de dezacord marital. autoculpabilizarea.Separarea părinţilor are implicaţii şi asupra copiilor. Studiile asupra familiei monoparentale conchid asupra faptului că „probabilitatea de a identifica naşteri ilegitime. momente ce presupun restructurări şi redefiniri atât ale eu-lui individual cât şi ale celui familial. amploarea acestora fiind condiţionată de vârsta copilului şi de posibilităţile ulterioare de susţinere. este flexibilitatea ei în diversele etape ale dinamicii sale: trecerea de la familie fără copii. o serie de cercetări din ultima perioadă demonstrează că pentru dezvoltarea psihosocială normală a copilului. trecerea de la statutul de părinte de preşcolar la cel de părinte de copil şcolar şi de aici la cel de părinte de student. pp. abandonuri ale copiilor. deci structura completă sau incompletă a familiei. la situaţia în care apare copilul. anxietatea. sunt doar câteva dintre consecinţele separării. 140-141). aflată în relaţie cu autoreglarea. Numeroase 173 . O altă caracteristică a familiei. tipul de interacţiune familială şi comportamentul fiecărui membru al familiei contează mai mult decât prezenţa sau absenţa unuia dintre părinţi.

cunosc experienţa rivalităţii şi a competiţiei. În absenţa unor astfel de experienţe. având şanse crescute să devină mai echilibraţi şi mai responsabili. relaţia familială poate genera sentimente de afecţiune reciprocă. fugă de acasă. Trăind într-un mediu lipsit de diversitate relaţională şi de dimensiunea rivalitate – solidaritate. mai variate. mama în special67. Dacă părinţii. dar este inabil în relaţiile umane. familial. copilul unic are o probabilitate mai mare să creeze situaţii problematice. copiii mai mari în seria fraternă pot deveni modele de identificare. şcolar. prin violenţă. 174 . el poate obţine succese şcolare şi apoi profesionale. copilul unic se poate considera. Pe de altă parte. nu îl 67 Cu toate schimbările care afectează astăzi relaţiile dintre soţi. ataşament şi solidaritate durabilă între fraţi. care declanşează reacţia de gelozie a primului născut. dar poate antrena şi rivalitate şi gelozie. De obicei. dar şi pe cea a raporturilor de cooperare-solidaritate. deoarece el polarizează afectivitatea adulţilor şi va fi superprotejat. atunci când apare în familie un frate nou. insatisfacţiile generate de eşecuri îi generează frustrări cărora nu este obişnuit să le facă faţă şi îl determină să reacţioneze discordant. Rivalitatea fraternă se constituie iniţial în raport cu mama. va fi mai dependent de adulţi şi mai puţin realist comparativ cu copilul care provine dintr-o familie numeroasă. cercetările arată că bărbaţii alocă educaţiei durate de timp mult mai mici comparativ cu soţiile. nu rareori prin conduite de tip predelincvent. datorită relaţiilor umane mai bogate. furturi. contribuind la formarea unor structuri atitudinal-relaţionale ce intervin ulterior în adaptarea în mediul social. Psihosociologii afirmă că relaţia fraternă are un rol important în dezvoltarea personalităţii. Nucleu al familiei. În funcţie de atitudinile şi valorile părinţilor. competiţie şi conflict. adesea. centrul lumii. demonstrând vulnerabilitatea sa psihologică.studii au abordat problema specifică a copilului unic.

Compararea cu fratele mai vârstnic din familie catalizează procesul de autocunoaştere şi accelerează maturizarea afectivă. Studii recente (Stănciulescu. cercetările din acest domeniu arată că în familiile intervenţiile lor în reglarea comportamentului copiilor sunt de două ori mai puţine decât cele ale mamelor şi. concurenţă ce se va ilustra ca punere în valoare prin conduite compensatorii. de tip normativ (permisiuni. 1997) arată că primul născut pare mai dispus să accepte modelul parental de identificare şi să împlinească dorinţele părinţilor. iar părinţii. Sentimentul de frustrare generat de apariţia unui frăţior se atenuează pe măsură ce seria fraternă se lărgeşte. Mijlociul din familie are poziţia în care conflictele dintre identificări ating apogeul. rivalitatea se va manifesta numai în legătură cu monopolul atenţiei părinţilor. sunt mai disponibili (primul născut. interdicţii.ignoră. intervenind foarte curând după căsătorie. ci îl valorizează în continuare pe primul născut. cea care îi susţine şi emoţional. de educare a frăţiorului. de statutul de subordonat pe care îl are în raport cu acesta. care vor avea o contribuţie importantă în adaptarea la mediul competitiv. şi copiii au tendinţa de a se îndrepta în comunicare preponderent spre mamă. fiind mai tineri. deoarece el nu poate deveni nici cel mai mare şi mai puternic. 175 . dar se simte frustrat de lipsa de putere. ca urmare. Deşi solidaritatea fraternă poate fi un factor de succes în integrarea şcolară şi socială. nici cel mai mic pentru a se bucura de centrul atenţiei. de cele mai multe ori. este implicat în construcţia conjugalităţii). Dificultăţi sunt însă şi în cazul unei familii prea numeroase. Al doilea născut beneficiază de experienţa fratelui mai mare. îi încredinţează mici sarcini de supraveghere. explicaţia fiind aceea că primilor născuţi li se acordă o atenţie mai mare (în absenţa concurenţei celorlalţi). Ultimul născut pare avantajat de faptul că monopolizează atenţia şi afecţiunea tuturor membrilor familiei. recomandări).

000. căutând loc de muncă sau muncind în orare neregulate. de către fraţi. Părinţii cu mai mulţi copii au dificultăţi mai mari în disciplinarea şi supravegherea copiilor comparativ cu familiile restrânse.numeroase legătura copilului cu părinţii tinde să slăbească. părinţii fiind substituiţi. unii dintre ei având statutul de marginalizaţi. case de copii şi alte centre de plasament instituţional era în anul 2007 de aproximativ 100. numărul copiilor abandonaţi în maternităţi. 148). se fac şi se desfac alianţe. 2004. Studiile pe această problemă atestă faptul că familiile numeroase corelează cu delincvenţa juvenilă mai puternic decât familiile restrânse. sarcină pe care aceştia nu sunt pregătiţi să o realizeze eficient. Climatul educativ în astfel de familii este expus riscului de a cunoaşte două extreme: una a atmosferei cvasimilitare (Diaconu. ci şi la riscul sărăciei şi alegerea mijloacelor ilegitime de supravieţuire. Cele mai mari costuri ale reformei au fost plătite de familiile cu mai mulţi copii. Între fraţi au loc procese concurenţiale. Confruntaţi cu dificultăţi economice numeroşi părinţi îşi neglijează copiii. Tensiunile intrafamiliale cresc şi atmosfera familiei degenerează în agresivitate şi violenţă. demisionând din familie. unii părinţi au obiceiul de a-i delega pe copiii mai mari să se ocupe de disciplinarea şi educarea fraţilor mai mici. leagăne. Sărăcia cronică a familiei este unul dintre factorii cei mai importanţi în amplificarea fenomenului delincvenţei juvenile. simţindu-se părăsiţi. sau se angajează în activităţi delincvente. Din aceste familii 68 Conform estimărilor organizaţiei „Salvaţi Copiii”. familie organizată dar cu puţină afecţiune. Explicaţiile acestui fenomen trimit nu doar la eficienţa disciplinei familiale. sau a climatului anarhic. se refugiază în alcool. 176 . Sărăcia a determinat o creştere dramatică a numărului de pruncucideri şi de copii abandonaţi68. ce scapă controlului părinţilor prea ocupaţi pentru a mai putea face faţă solicitărilor de părinte. în mare parte din sarcinile lor. excluşi.

Când educă majoritatea părinţilor reacţionează într-o manieră emoţională. În toate acestea. jumătate din numărul copiilor delincvenţi. părinţii pot retrăi anumite conflicte nerezolvate ale propriei lor copilării. Iaşi având un număr ce variază între 100 şi 200 de copii. oraşele mari. care constituie. sau vor să se realizeze compensatoriu prin ei. Timişoara. conform organizaţiei “Salvaţi Copiii”. prin intermediul copiilor. 71% fiind băieţi.000. 177 . dar că o pot recupera substitutiv. indiferent – circumscriu atitudinea părinţilor faţă de copii. Tipurile de disciplină parentală – permisiv. autoritar. mai mult de jumătate dintre ei se află în stradă de circa 3 ani. 52% dintre aceşti copii au vârsta de 7–15 ani. Constanţa. indirect. simţindu-se ofensaţi atunci când copilul nu ascultă de regulile impuse şi acţionează în funcţie de propriile sale pulsiuni şi dorinţe. De aici rezultă că sărăcia este. de interiorizarea valorilor de întrajutorare. sentimentul că şi-au ratat viaţa. un indicator relevant al delincvenţei juvenile. 4. jumătate dintre ei aflându-se în Bucureşti. având. cooperare. nu de puţine ori. Tipul de disciplină parentală Integrarea socială a copilului este condiţionată de dobândirea conduitei civilizate în grup. conform statisticilor Poliţie. 25% au vârsta de 16–18 ani.sărace provin şi marea majoritate a copiilor străzii 69.000–3. Principala dificultate a părinţilor în acţiunea de disciplinare a 69 Oficial se estimează că la nivel de ţară numărul copiilor străzii este de circa 2. modelul de comportament oferit de părinte este esenţial. Psihanaliştii arată că această atitudinea faţă de copii este determinată de o multitudine de sentimente inconştiente: prin copii. solidaritate.

Copilul va putea deveni responsabil şi integrat social eficient numai dacă părinţii echilibrează cele două tendinţe. în absenţa cenzurilor necesare. În general. Prin urmare. fără durabilitate în timp. pp. cu sentimentul autodeterminării: „Îmi face plăcere”. cu dificultăţi ale afirmării de sine. apud Monteil. .tolerează sau nu supraveghează acest gen de manifestări. practicile parentale permisive favorizează dobândirea normei de internalitate.le reprimă cu o mare severitate. considerându-le maladive sau semn de răutate. caracterizată de paralizia vieţii afective în domeniul social şi sexual. cea mai profitabilă condiţie pentru copil dovedindu-se a fi cea a echilibrului dintre autoritate şi toleranţă. Dubois (1987. sunt indicatori importanţi ai predicţiei eşecului şcolar şi. cit. permisivitatea necritică şi indiferenţa – ca stiluri de disciplină parentală.. rezultatul acestor măsuri fiind o dezvoltare într-o manieră patologică. Spre exemplu. Educaţia autoritară produce o determinare exterioară. iar educaţia liberală favorizează interiorizarea interdicţiei. făcând din ea o valoare proprie. Experimente numeroase confirmă aceste teze. caz în care ele se vor dezvolta. 178 . în corelaţie. acţionând compulsiv impun copilului frustrări inutile. pretenţiile vor deveni insuportabile. iar cel crescut în mod liberal va opta pentru a doua variantă. op. Reacţiile extreme – autoritarismul. psihologul francez N. adulţii reacţionează în faţa manifestărilor pulsionale ale copilului în două moduri: . fiind guvernate mai ales de principiul plăcerii.copilului provine din faptul că ei uită că acţiunile copilului se supun altor legi decât cele ale adulţilor. 136–137) cere copiilor să aleagă între două explicaţii posibile ale unei conduite generoase (împrumutul jucăriei preferate): „Au făcut-o pentru că părinţii lor vor să-i facă să-şi împrumute lucrurile sau pentru că le place să facă mici bucurii colegilor?” Copilul cu educaţie autoritară va alege primul răspuns. ai delincvenţei juvenile.

Pourtois. compensate de o mai intensă comunicare cu mama. Cu toate schimbările legate de emanciparea femeii şi de dinamica familiei contemporane.furnizează copilului standarde de performanţă. Mamele copiilor cu bună integrare practică un stil educativ caracterizat prin orientarea şi ghidarea copiilor în sarcini de explorare sau rezolvare de probleme. .-P.pretinde şi oferă justificări. prin ajutor în evaluarea acţiunilor şi consecinţelor.exprimă puţine sentimente de anxietate. Conform unor cercetări recente (J. . . studiile de sociologia educaţiei evidenţiază predominanţa feminină şi rolul secundar al tatălui în educaţia copiilor. Desmet.adaptează exigenţele la posibilităţile copilului.între susţinere parentală. un stil educativ favorabil îl are mama care: .lasă iniţiativa copilului în învăţare.stimulează gândirea copilului. . de regulă. Dacă taţii comunică mai puţin cu copiii. 1991). în special în faţa eşecului. .recompensează.arată rareori stări ostile faţă de copil. încurajare. recompensă şi exigenţă în controlul conduitei. formulează ele însele soluţiile şi nu oferă posibilităţi de opţiune copiilor. . anxioase. Mamele copiilor inadaptaţi dirijează acţiunile acestora. . .manifestă stimă faţă de copil. sunt autoritare. H. carenţele acestei comunicări sunt. 179 .facilitează învăţarea atunci când copilul se confruntă cu dificultăţi. . prin aport informaţional şi feed-back. .oferă puţine feed-back-uri corective.

furios şi îşi va canaliza aceste emoţii împotriva celorlalţi70. ostil. stil educativ). trăsături de personalitate. violente de manifestare a autorităţii faţă de copil. Teoria ataşamentului elaborată de Bowlby (1951) argumentează teza conform căreia afectivitatea constituie forţa care determină natura vieţii individuale. Separarea de mamă în primii cinci ani dezvoltă un potenţial caracter delincvent. Mamele copiilor delincvenţi manifestă mai frecvent atitudini de ostilitate sau de respingere faţă de copil. Impactul deprivării emoţionale asupra copilului este susţinut şi prin analiza orfelinatelor din România. la fel de importantă pentru sănătatea mentală. ca vitaminele şi proteinele pentru sănătatea fizică. J. (2003). 70 Vezi o analiză amănunţită în Şoitu. concluziile acestor cercetări susţinând că: . cu forme brutale. În condiţii de insecuritate emoţională copiii au mai puţină încredere în sine decât ceilalţi.. căci el se exercită şi indirect (cf.63% din variaţia în dezvoltarea intelectuală a copilului de 7 ani şi de 13. pe care îl percep drept ostil. Cercetările din domeniul delincvenţei juvenile evidenţiază faptul că fenomenul inadaptării se corelează cu nivelul scăzut al aşteptărilor familiale. au dificultăţi în a-şi face prieteni. deoarece privarea de afectivitate duce la tulburări emoţionale ireversibile. impactul asupra performanţelor şcolare este mult mai mare.I.Evaluând diferite caracteristici ale mamei (Q. Dragostea mamei este. Pourtois afirmă că familia (mama) este responsabilă direct de 70.63% din variaţia achiziţiilor şcolare. nesigur. p. pentru Bowlby. .deprivarea afectivă este sursă de „infecţie socială”. 1997. Pentru eficienţa educaţiei se cere acordul şi consecvenţa ambilor părinţi.afecţiunea maternă este importantă pentru sănătatea mintală. dezacordurilor între stilurile educative parentale ducând spre eşecul şcolar. Stănciulescu. Copilul devine anxios.-P. 105 – 106). 180 . se simt incapabili de a face faţă solicitărilor mediului.

Atitudinea autoritară a tatălui (tatăl autoritar în tipologia lui R. apatie sau instabilitate psihomotrice. conchide Fromm. Deprivarea afectivă şi carenţa afectivă cronică sunt responsabile de „sindromul dezorganizării structurale”. Totuşi. care operează compensatoriu. se dezvoltă mai mult 181 . comportamente fără conţinut.. generează copii timizi. în realitate o fiinţă slabă. exigentă. retard psihosomatic. în timp ce tatăl tiran. Vincent. Nevroza obsesională. dar prea indulgentă sau dominatoare şi tatăl slab sau lipsit de interes pentru copil. retard în dezvoltarea conştiinţei de sine şi în dezvoltarea identităţii sexuale. puterea de a fi propriul stăpân. stereotipe. instabilitate şi dezechilibru afectiv. afecţiunea maternă conducând mai degrabă la insuccese. nu trebuie să ignorăm atitudinea tatălui faţă de copil. independenţa. Dacă accentul în analizele psihologice cade pe relaţia mamă – copil.deprivarea maternă precoce duce la dezvoltarea psihopatiei şi a caracterului instabil. disciplina. relaţia afecţiune-reuşită şcolară nu este mecanică. generează inhibiţie şi frică. inhibaţi sau rebeli şi autoritari. Printre cauzele evoluţiei nevrotice Erich Fromm (1995) indică mama iubitoare. Părinţii afectuoşi şi autoritari în acelaşi timp au în general copii mai bine socializaţi moral. repetitive. lipsindu-i trăsăturile paterne. 1972). decât cei afectuoşi dar mai puţin autoritari. căutând „mame” în toţi cei din jur. pe fundamentul afectiv. la rândul lor. importantă fiind constituirea motivaţiei interioare pentru conduita socialmente dezirabilă şi pentru succesul şcolar. dar mai puţin independenţi şi creativi. care rămâne fixat de un ataşament matern. atunci când este dublată de o permisivitate necritică în raport cu conduita şcolară a elevului. ce pretinde ascultare. manifestat prin apariţia de tulburări în aproape toate sectoarele dezvoltării psihice. care are o personalitate puternică.

. au consecinţe negative pe termen mediu şi lung. frică. Sintetizând o bogată literatură de specialitate produsă de psihologi.respectul reciproc părinţi-copii.fără pedepse fizice. alcoolismul. care se va reproduce şi în viaţa adultă.constanţă şi claritate în atitudini şi preocuparea de a-i învăţa pe copii importanţa consecinţelor logice ale acţiunii prin aplicarea regulii celor trei R: soluţie Relaţională. care să implice Respectul şi nu umilinţa şi care să fie Rezonabilă. în asigurarea căruia rolul conducător revine părinţilor. De la violentarea copiilor mulţi părinţi trec imediat la tandreţe. 182 . incapacitatea de afirmare sau stările depresive derivă din centrarea pe mamă. care. intrându-se într-un stil de ataşament ambivalent-anxios. mânie. necăjiţi. atât pentru copii (generând resentimente.comunicare deschisă presupunând ascultarea activă a celor spuse de copil şi încercarea de a înţelege mesajul real pe care doreşte să-l comunice. cât şi pentru părinţi. iar isteria. .pe baza unui ataşament unilateral faţă de tată. sociologi. Petru Iluţ (2005. . având scopul de a învăţa din ea şi nu de a produce suferinţă. căldura şi drăgălăşenia cu fermitatea. antropologi şi alţi specialişti. suferind alături de copii. confuzi. ură). 213–215) enumeră ca principii orientative în educaţia copiilor următoarele: . lipsa de realism. care îmbină blândeţea. chiar dacă rezolvă pe termen scurt un comportament nedorit. pedepsele fizice induc un comportament violent. cum ar fi retragerea gratificaţiilor pentru un timp. În locul pedepselor fizice ar trebui practicate alte principii ale modificării comportamentului. care se simt ulterior vinovaţi. pentru a lua decizia cuvenită. pp. care suplimentează efectele negative asupra copiilor.

este util să distingem între: a) maltratarea de criză. Din perspectiva consecinţelor actului. situaţie în care abuzul este interiorizat. este tot mai mult criticată de către adepţii liberalismului educaţional. Maltratarea şi consecinţele ei Maltratarea este definită ca „expunere de către părinţi a copiilor la comportamente abuzive din punct de vedere fizic. chiar şi atunci când este mai mult simbolică. frustrarea materială. Neamţu. insecuritatea socială prelungită. p. impactul asupra copiilor poate fi redus). îi determină pe părinţi să reacţioneze violent faţă de copii (dacă asemenea situaţii sunt rare. specifică familiilor a căror mod de viaţă este haotic.Pedeapsa fizică. 183 . confruntate cu o anumită situaţie de stres. sexual. apud C. Specialiştii problemei consideră că maltratarea este rezultatul interacţiunii a patru categorii de factori stresori (Killen. naturalizat. emoţională şi dezvoltarea le sunt periclitate” ( K. b) maltratarea transgeneraţională. 1998. perceput ca modalitate oarecum normală de relaţionare şi reprodus ulterior cu diverse prilejuri. care poate apărea în familiile cu o funcţionare normală. şomajul. 2003. 5. izolarea socială sau marginalizarea). p.15). iar relaţiile dintre părinţi şi copii sunt dezorganizate. dar care. emoţional. fără o distribuţie clară şi stabilă a rol-statusurilor. Killen. sau neglijarea lor astfel încât sănătatea fizică.76): .factori de stres exteriori familiei (sărăcia.

Figura următoare sintetizează aceşti factori de risc de abuz asupra copilului: Variabile socioculturale sărăcie loc aglomerat izolare mutări frecvente . . cunoaşterea şi comunicarea în cuplu). afectivitate. educator) . Combinarea acestor elemente ce ţin de statusul social al familiei (sărăcia şi insecuritatea socială).. tutore. creativitatea conjugală.stres Variabile legate de îngrijitorul copilului (părinte. autocontrol).consum exagerat de substanţe nocive (alcool. de caracteristicile familiei (climatul familial) cu caracteristicile fiecărui membru se constituie în factori de risc asupra copilului.caracteristici ale copilului.) .tehnici de disciplină neadecvate Variabile legate de copil hipe racti v imp ulsiv neas cultă tor neat ent Risc de abuz asupra copilului Figura nr.părinte/tutore prea tânăr şi singur . Modelul integrativ al răului tratament al copilului 184 .nevoia de control asupra copilului .caracteristici individuale de personalitate ale părinţilor (maturitate şi stabilitate afectivă. 7.dereglare emoţională . empatie.abuz în copilărie .factori maritali sau familiali (balanţa motivaţional-afectivă. aptitudinile maritale. . droguri etc.

Efectele abuzului fizic depind de vârsta.(Brehm.În raporturile cu copiii se practică un stil confuz.În familie se practică violenţa între soţi. frecvenţa şi percepţia lui ca legitim sau ilegitim de către copil. abuzul sexual şi neglijarea. 2004. astfel încât agresivitatea părintelui se transmite asupra copilului. apud Iluţ.Consideră că cea mai eficientă metodă de educaţie e pedeapsa corporală.133) Conceptul de maltratare include trei forme: abuzul fizic. Cu efecte psihice asemănătoare.Provin dintr-un mediu în care s-a practicat violenţa. Pedeapsa corporală poate duce la sechele fizice. ameninţarea şi înjosirea sau umilirea copilului. . în care se foloseşte pe scară largă pedeapsa fizică şi violenţa verbală. se soldează şi violenţa verbală şi atitudinală. . contradictoriu. violenţa întreţine şi perpetuează violenţa. . au aşteptări 185 . Pe de altă parte. bărbatul impunându-şi astfel „autoritatea”. Printre cele mai importante caracteristici ale părinţilor care-şi abuzează copiii P. cu atât ea se devalorizează şi părintele este tentat să fie şi mai violent. ţipetele. intensitatea. dezaprobarea permanentă. Iluţ (2004) enumeră: . constituirea unei imagini de sine deformate şi strategii de supravieţuire prin retragerea în lumea interioară sau prin agresarea compensatorie a altor copii. chiar dacă nu implică lovire: iritarea şi cicăleala. iar în plan psihic generează spaimă. Copiii agresivi trăiesc în familii agresive. uneori mai grave sub aspect psihic. p. Există un adevărat cerc vicios al violenţei: cu cât violenţa este utilizată mai des. derutant (ambivalent/anxios). anxietate. iar agresivitatea copilului este unul dintre cei mai puternici predictori ai violenţei adulte.

abuz de alcool. plânset disperat sau absenţa plânsului. comportament autodistructiv. stare de alertă permanentă. stomac. alergii). 4. care au urmărit biografiile unor persoane începând de la vârsta de cinci ani pe perioade de zeci de ani. 8. 2003. 12. După cercetători ai domeniului ( cf. Rădulescu. poluţii. severitatea şi duritatea pedepselor. guturai cronic. indisciplină. conduite evazioniste şi deviante persistente (vagabondaj. 9. prin succesele copiilor vor să-şi satisfacă orgolii şi nevoi personale. gradul de nervozitate a părinţilor şi dizarmonia cuplului sunt printre cei mai reprezentativi predictori ai carierei delincvente. Numeroasele studii longitudinale. prostituţie. absenteism. agitaţie în timpul somnului. p. inversarea rolului: copilul tutelează adultul: 5. pasivitate. conduite agresive ale copilului. 10. principalii indicatori care arată prezenţa unui mediu familial caracterizat de violenţă ar fi următorii: 1. tulburări nocturne: insomnii.209). 6. teamă de contactul fizic iniţiat de părinţi sau alţi adulţi. dificultăţi şcolare: performanţe scăzute. înclinat spre accidente. ajung invariabil la concluzia că abuzurile comise de părinţi asupra propriilor copii. 3.Nu sunt îngrijoraţi de rănile fizice şi psihice produse copiilor („aşa cresc mari!”). 2. avantajelor. emotivitate. 186 . 7. urmărirea siguranţei. căutare permanentă a hranei. serviciilor. Grecu. 11. . dureri somatice (de cap. vătămări inexplicabile sau incompatibile cu istoria accidentului. droguri.nerealiste de la ei. 13. izolare. coşmaruri.

copiii cu tată vitreg (cf. abuzul sexual se petrece în toate clasele sociale. Un studiu desfăşurat în SUA 71 Datele asupra agresiunilor de tip sexual sunt. între 10 şi 20% dintre copii au suferit o formă sau alta de abuz sexual. supraveghere. care tind să devină preponderent violenţi Abuzul emoţional este haloul tuturor formelor de maltratare. incestul şi întreţinerea de relaţii sexuale ilegale cu minorul. incluzând în această categorie violul71. îngrijire medicală. Conform unor cercetători ( e. sodomia. Neglijarea apare în toate situaţiile în care părinţii nu satisfac trebuinţele fundamentale ale copilului: îngrijire. confort. p. constând în insultă. o cercetare din Marea Britanie relevă faptul că o femeie din şase a fost violată (Giddens. dar poate fi considerat şi ca o formă deosebită de celelalte. igienă. J. aceşti copii tind să devină hoţi de profesie într-o proporţie mai mare decât cei abuzaţi. În SUA. pederastia. R. etnia sau statutul socio-economic. îmbrăcăminte. cele mai multe victime fiind fetele. 2005). 187 . 217). denigrare. degradare. aproximativ 13% din totalul abuzurilor faţă de copii sunt de natură sexuală. copiii cu un singur părinte. ce corelează puternic cu gradul de sărăcie a familiilor. alimentaţie. în general. iar majoritatea autorilor sunt bărbaţi. umilire. Efectele maltratării se cumulează. preadolescenţii (8-10 ani). fiind mai expuşi abuzului fetele. Iluţ. cel sexual nu e asociat cu rasa. 2001. datorită faptului că o mare parte dintre victime nu raportează delictul. Conform estimărilor.g. se cristalizează şi stabilizează în personalităţi tarate. fetele fiind de trei ori mai expuse acestui risc decât băieţii. Spre deosebire de alte forme de abuz. izolare. foarte aproximative. Bowlby. Spre deosebire de abuzul fizic. G.Abuzul sexual este considerat a fi cel mai traumatizant din punct de vedere psihologic. prin consecinţele sale devastatoare asupra personalităţii. Patterson).

6. dintre copiii maltrataţi. relevă corelaţiile care există între diversele acte de abuz pe care aceştia le-au suferit în copilărie: Acte de abuz în copilărie Abuz fizic Neglijare Abuz fizic şi neglijare Abuz sexual şi alte abuzuri Numai abuz sexual Control sever fără maltratare Condamnaţi pentru infracţiuni violente 15. 212-213) pe condamnaţii pentru infracţiuni violente. S. exprimarea emoţiilor.1% 5. asupra însuşirii limbajului şi structurării capacităţilor de abstractizare.9% Tabelul nr. 1989. la rândul lor.8% 12. iar cei maltrataţi fizic exprimă mai mult sentimente negative. care ating uneori regiuni ale creierului ce răspund de memorie. 2003. Dacă avem în vedere şi faptul că peste 50% dintre părinţii abuzatori provin.6% 7. C. deprivarea afectivă are efecte negative asupra dezvoltării cognitive. 30 – 37) şi marea majoritate a delincvenţilor fac parte din această categorie. incapacitate de cooperare şi agresivitate.5% 7.(Widom. Copiii neglijaţi manifestă o mai redusă afectivitate. abuzul fizic poate determina efecte neurologice... 1997.1% 7. Relaţia abuz – infracţiune În general. putem să ne aşteptăm la reproducerea mecanismului. pp. apud. Studiile arată că peste 50% dintre copiii maltrataţi nu frecventează şcoala (cf. Ionescu. pp. Grecu. învăţare. Rădulescu. Copiii maltrataţi au toate şansele să 188 . dezvoltând neîncredere în ceilalţi.

dar continuă. la aceste fenomene ce ţin de tendinţele dinamicii familiei sau cuplului postmodern se adaugă. fenomene care explică în bună măsură rata de creştere a delincvenţei juvenile în majoritatea statelor lumii dezvoltate. semnalăm procesul de eroziune structurală la care este expusă familia contemporană. cu întreg cortegiu de consecinţe nefavorabile pentru educarea şi formarea tinerelor generaţii. * În finalul acestui capitol. cu degradarea lentă. iar ca adulţi. Despre socializarea şcolară vom discuta în capitolul următor. mizeria existenţială. părinţi ce-şi maltratează copiii. ca tineri să devină delincvenţi. fenomene legate de dificultăţile tranziţiei. „exodul economic” spre ţările vestice. pentru ţările estice ale Europei. sărăcia. în ansamblul ei. şi în special pentru România. cu demisia parţială de la funcţiile ei tradiţionale. are propriile ei dificultăţi şi limite.eşueze şcolar. a autorităţii şi calităţii performării sale. 189 . iar şcoala. nu a fost pregătită pentru o astfel de evoluţie. care ar putea suplini parţial funcţiile familiei. Societatea.

reprezintă un agent important al socializării tinerei generaţii.V. pp. Diminuarea devianţei şcolare 1. Relaţia dintre devianţa şcolară şi delincvenţa juvenilă Şcoala. Variabile ale vieţii de grup şi delincvenţa 5. Primele cercetări care au încercat să înţeleagă rolul şcolii în incidenţa delincvenţei juvenile au avut loc în Marea Britanie la sfârşitul anilor ’60 (Cf. prin aceasta. facilitând învăţarea şi interiorizarea modelelor normative recunoscute de societate. Concluziile unor astfel de cercetări reliefează faptul că un control mai puţin rigid în şcoală. Neamţu. o relaţie mai apropiată între 190 .82–83) şi au avut un design metodologic asemănător. 2003. Scenariul segregar al insuccesului şcolar 3. cooptarea elevilor în organizarea vieţii şcolare. Disfuncţiile manifeste în funcţionalitatea ei contribuie într-o măsură semnificativă la geneza devianţei şcolare şi. corelând rata delincvenţei juvenile din diverse şcoli cu aspectele organizatorice şi funcţionale ale respectivelor instituţii educative. Abandonul şcolar şi delincvenţa juvenilă 6. Relaţia dintre devianţa şcolară şi delincvenţa juvenilă 2. alături de familie. DEVIANŢA ŞCOLARĂ ŞI DELINCVENŢA JUVENILĂ Structura temei: 1. la favorizarea conduitelor delincvente în rândul copiilor şi tinerilor. Variabile ale procesului educaţional şi delincvenţa juvenilă 4.

afirmă Maurice Cusson (1997. de regulă. p. dependenţa de finanţarea publică. merge mână în mână cu delincvenţa juvenilă. 448). Formele iniţial uşoare de devianţă şcolară se agravează şi se cronicizează. Copiii inadaptaţi şcolar intră în categoria „copiilor problemă”. sistemul de recompense subdimensionat. în timp ce politica şcolară incoerentă. O parte dintre ele se subsumează conceptului general de devianţă. lipsa de prestigiu a şcolii sunt caracteristici ale organizării vieţii şcolare asociate comportamentului deviant.şcoală şi părinţi sunt factori criminoinhibitivi puternici. devianţa şcolară putând fi un indicator semnificativ al unei evoluţii spre devianţa penală. lipsită de fermitate şi discriminatorie. delincvenţii având. un nivel de pregătire şcolară redus. Majoritatea specialiştilor în problematica delincvenţei juvenile subliniază strânsa corelaţie dintre delincvenţă şi nivelul pregătirii şcolare. Devianţa Delincvenţa Delincvenţa juvenilă Devianţa şcolară Figura 8 Relaţia între devianţa şcolară şi delincvenţa juvenilă 191 . ce se înscriu tendenţial pe linia delincvenţei. corelaţiile dintre aceste două variabile fiind atât de puternice încât cu greu pot fi disociate”. Prin devianţă şcolară desemnăm toate tipurile de abateri de la normele şi valorile ce reglementează rol-statusul de şcolar. „Devianţa şcolară. conducere incoerentă şi ineficientă. iar altele intră sub incidenţa comportamentului delincvent.

p. când sunt prezenţi. O astfel de situaţie este pusă de unii analişti pe seama distanţei care există între cultura şcolară şi realitatea extraşcolară. Ceea ce se poate afirma este faptul că toţi delincvenţii a fost devianţi şcolari. în cele din urmă. atitudinea rebelă faţă de autorităţile şcolare. Deşi devianţa şcolară este „cel mai important indicator predictiv către o carieră delincventă” (Neamţu. se refugiază în reverii compensatorii. minciunile. nu trebuie să tragem concluzia că deviantul şcolar va fi un delincvent. 2003. Studiile privind inadaptarea şcolară confirmă forţa predictivă a devianţei şcolare pentru conduita delincventă. indiferenţa faţă de învăţătură. 192 . p. chiar înainte de 9 ani.Evoluţiile recente semnalează contextul anomic al educaţiei formale. „În această situaţie. furturile frecvente. abandonează şcoala”. subliniind existenţa unei puternice corelaţii între nivelul scăzut al instrucţiei şi delincvenţa juvenilă. la eşec. 42). preocupările sexuale precoce ş. validitatea etichetei. dar numeroşi devianţi şcolari nu ajung să fie delincvenţi. ori. elevii pot avea două tipuri de reacţii: fie contestă legitimitatea.9). tendinţa de a se asocia cu elemente delincvente. întreţinute sau nu de consumul substanţelor psihoactive. Relaţia dintre devianţa şcolară şi delincvenţa juvenilă a fost pusă în evidenţă de numeroase cercetări sociologice. fie recurg la conduite evazioniste: fug de la şcoală. care consideră drept constante ale comportamentului delincvent: absenteismul şcolar. utilizarea precoce şi frecventă a limbajului obscen.a. angajându-se în conduite ofensive faţă de reprezentanţii/simbolurile şcolii. şi. care se confruntă tot mai îngrijorător cu fenomene de inadaptare şi abandon şcolar. etichetare şi marginalizare. consideră Cristina Neamţu (2003. reacţiile disproporţionate şi violente faţă de colegi. care duce la pierderea motivaţiei.

apud Neamţu. rezistenţă. calomnie.Devianţa şcolară constituie. un mecanism de apărare a elevului în faţa constrângerilor lumii adulte şi. mânie. Mecanisme de apărare la care recurg elevii Printre cele mai semnificative forme de manifestare ale devianţei şcolare. apatie Încăpăţânare. angoasă. rivalitate Mecanisme de apărare Revoltă. printre motivaţiile unei astfel de conduite 193 . bârfă Fraudă. copiat Ameninţare. Psihologul american Th. stânjeneală Ruşine. umilinţă Teamă. intimidare. nelinişte Tristeţe. disimulare Blamarea altora. „perierea” Refuzul riscurilor. înşelătorie. bravadă Dorinţa de a câştiga totul. conformare Curtarea adultului. o formă de rezistenţă la adresa instituţiei şcolare. aversiune Jenă. 2003) schiţează următorul tablou al mecanismelor de apărare la care recurg elevii în funcţie de coloratura afectivă a situaţiilor şcolare: Sentimente Ranchiună. neîncredere Răzbunare (principiul „ochi pentru ochi”) Minciună. tolerată şi uneori chiar încurajată de unele cadre didactice. uneori. obstinaţie Emulaţie. ostilitate Frustrare Ură. în particular. Gordon (1981. ca formă specifică şi relativ generalizată de înşelăciune manifestă în şcoala românească. respingerea pierderilor Supunere. Cristina Neamţu (2003) analizează următoarele: • copiatul. plagiat. asigurarea şanselor de reuşită înainte de a acţiona Tabelul 7. deprimare Neputinţă.

bâte şi arme de foc. rolul mass-media. Am discutat în capitolul al doilea etiologia violenţei. care arată că majoritatea profesorilor apreciază că în şcoli vandalismul şi violenţa nu mai pot fi controlate. profitabilitatea unui astfel de comportament. de mediul şcolar perceput ca ostil. moda etc. • suicidul. conduite de tip evazionist cu un mare potenţial delincvenţional. a violenţei tinerilor în şcoală şi în afara ei este subliniată de către Eliot Sorel. în special al televizorului şi al jocurilor pe computer. • violenţa şi vandalismul. şi anume. presiunea examenelor. • absenteismul şcolar şi abandonul şcolar. p. dinamită. putem regăsi presiunea părinţilor în raport cu notele elevilor. revolta la adresa volumului de cunoştinţe solicitat. în special. Spre aceeaşi idee converg şi rezultatele unui studiu efectuat în 1980 pe un eşantion de 575 de profesori din Los Angeles (apud Neamţu. • toxicomania. caracterul exterior al normei constrângătoare. cuţite. 1999). Preşedintele Asociaţiei Internaţionale de Psihiatrie Socială. • fuga de la şcoală / de acasă. muniţie. de dorinţa de libertate etc.. strategie de supravieţuire a copiilor într-un mediu marcat de dominaţia adulţilor. 194 . cauzele pot fi legate de mediul familial conflictual.deviante. E. aici vrem doar să subliniem un aspect pe care nu l-am discutat. ci violenţa (Sorel. cauza principală a morţii tinerilor între 15 şi 24 de ani nu este cancerul sau alte maladii. fenomene cu o escaladare spectaculoasă în ultima perioadă. care corelează pozitiv cu sărăcia. care argumentează ideea că la sfârşitul secolului XX. 2003. 239). stilete. C.. iar la percheziţia dulapurilor elevilor s-au găsit droguri. Importanţa devianţei şcolare şi.

a.în geneza comportamentelor agresive. Efectele mass-media asupra agresivităţii (apud Iluţ. sugestie agresională ş. mijloacele de comunicare contribuie în mod semnificativ la geneza şi exacerbarea comportamentelor delincvente. săgeata puntată (catharsisul) indicând reducerea agresivităţii: Dezinhibiţie Învăţarea de tehnici de agresiune Expunerea la violenţa mass-media Afectează operaţionalitatea sistemului cognitiv Desensibilizare faţă de victimă Catharsis Figura nr. Conform specialiştilor. În schema de mai jos este redată relaţia dintre expunere la violenţă şi agresivitate. 195 Agresivitate . provoacă şi o dezinhibare a conduitelor agresive. desensibilizare emoţională. 2004. pe lângă faptul că oferă modele de imitaţie şi învăţare prin identificarea cu personajele agresive. p. dar nici nu putem omite faptul că pe lângă rolul benefic indiscutabil. 9. 120) Desigur că nu putem imputa mass-mediei toate relele socialului. vizionarea programelor violente. Numeroase studii sociologice scot în evidenţă legătura indubitabilă între violenţa mass-media şi comportamentul agresiv. o impregnare sau orientare a gândirii şi memoriei spre actele de tip agresiv.

În finalul acestui subpunct. 2. tâlhăria. violenţa verbală. următoarele conduite deviante la elevi: lenea. fără pretenţia unei ierarhii precise. abandonul şcolar. nesupunerea. Pentru o analiză detaliată a fiecărora dintre acestea recomand lucrarea Cristinei Neamţu. aflate în concurenţă. ce transformă avantajele sociale în avantaje culturale şi pe acestea. masa. diferite atitudini nonconformiste. care argumentează ideea că sistemul de învăţământ este un factor al reproducţiei inegalităţilor şi dominaţiei. consumul de droguri. În societate. norme pe care le prezintă ca indiscutabile şi universale. vom enumera. există grupuri sociale diferite. iar altele constituie forme ale delincvenţei juvenile. minciuna. Unele dintre aceste forme ale devianţei şcolare pot fi considerate conduite predelincvente. prin diplome. fumatul ostentativ. difuzând idei. obrăznicia. şcoala 196 . manifestări perverse. principii.Scenariul segregar al insuccesului şcolar Numeroase teorii leagă insuccesul şcolar de apartenenţa clasială a elevului. Grupurile îşi dispută publicul. chiulul. Reproducând acest arbitrariu cultural. Devianţa şcolară. într-o ordine relativă a gravităţii abaterii. vandalismul. în avantaje sociale. căutând fiecare să-şi apere interesele. prostituţia. egoismul. copiatul. absenteismul. din rândul cărora şcoala joacă un rol primordial. Aceste valori specifice diverselor grupuri aflate în competiţie socială compun ceea ce Bourdieu numeşte „arbitrariu cultural”. furtul. clientela. vagabondajul. valori. suicidul. iar cele mai puternice îşi impun arbitrarul cultural ca fiind singurul legitim prin intermediul diverselor instrumente ale puterii. consumul curent de alcool. violenţa fizică. Cel mai reprezentativ dintre aceşti autori este sociologul francez Pierre Bourdieu. afirmă Bourdieu.

reproduce raporturile de forţă legitimându-le. Cultura legitimă nu este în fond decât un arbitrariu cultural dominant. În felul acesta, prin şcoală, aristocraţia ia forma meritocraţiei. Este în fapt o nouă formă de violenţă, prin care puterea impune semnificaţii ca legitime, disimulând raporturile de forţă, procedură numită violenţă simbolică. Şcoala este instituţia care impune arbitrarul cultural al clasei dominante prin violenţă simbolică. Rolul şcolii în acest proces este argumentat astfel: puterea nu se mai impune prin violenţa brută, materială, ci prin violenţa simbolică, prin sistemul de semnificaţii; nici un sistem ideologic însă nu poate impune agenţilor semnificaţii dacă acestea nu găsesc predispoziţiile în personalitatea lor. De aceea, pentru a fi eficientă, violenţa simbolică începe prin a construi în agent aceste predispoziţii prin constituirea unui habitus. Habitusul este structura de profunzime, inconştientă a personalităţii, ce cuprinde scheme de percepţie, de gândire, de evaluare, de limbaj, în baza cărora individul decodifică şi interpretează realitatea. Fiecare habitus individual este o variaţiune a habitusului de clasă, stilul personal particularizând stilul clasei, grupului căruia îi aparţine; el este cel ce asigură coeziunea şi identitatea socială, conservând sensul comun al realităţii. Habitusul este produsul unor acţiuni pedagogice de inculcare efectuate de colectivitate implicit, prin influenţe anonime, sau explicit, prin agenţi specializaţi ai şcolii. Familia inculcă un habitus primar, al grupului, care constituie principiul constituirii ulterioare a oricărui habitus; schemele de percepţie şi gândire vor funcţiona ca principii de selecţie pentru experienţele ulterioare. Conţinuturile pe care ea le inculcă sunt deosebit de durabile şi constituie baza pentru habitusul secundar. Orice proces de educaţie, producând habitusuri, funcţionează ca putere ce impune ca legitime semnificaţii şi funcţionează prin

197

violenţă simbolică. Şcoala este instanţa acţiunii pedagogice ce concurează familia. Reuşita şcolară este determinată de distanţa dintre habitusul încorporat în familie şi habitusul secundar, pe care şcoala urmăreşte să-l inculce drept cultură legitimă, în fond, arbitrarul cultural dominant. Acţiunea pedagogică nu constă în transmiterea neutră a unei culturi neutre de la o generaţie la alta, ci într-un proces de inculcare a unui arbitrariu cultural. Instituţia şcolară dispune de autoritatea pedagogică în calitate de mandatar al unor grupuri dominante, ca deţinătoare prin delegaţie a dreptului de exercitare a violenţei simbolice. Copiii familiilor favorizate social beneficiază de un avantaj imens; ei au acces la mijloacele multimedia, călătoresc, îşi însuşesc de mici un limbaj mai bine adaptat cerinţelor şcolii, o imagine despre lume, un habitus care le permite o mai bună adaptare la exigenţele cotidiene şi şcolare. Copiii claselor defavorizate sunt constrânşi să convertească habitusul anterior într-un habitus nou, ceea ce echivalează cu o a doua naştere necesară ascensiunii sociale. Cei ce se prezintă la start se află în poziţii inegale datorită habitusului. Prin urmare, şcoala funcţionează ca o maşină cognitivă care recunoaşte ca dotaţi şcolar pe cei dotaţi social şi operează clasamente care reproduc în forme specifice poziţii iniţiale cu o aparenţă de neutralitate. Clasamentele sociale sunt transformate îi clasamente şcolare şi invers. În felul acesta şcoala îndeplineşte funcţia de reproducere structurală a societăţii mascând raporturile de forţă, întărind şi legitimând dominaţia. „Sistemul de învăţământ – afirmă Bourdieu – contribuie la furnizarea de către clasa dominantă a unei teodicee a propriului său privilegiu nu atât prin ideologiile pe care le produce sau pe care le inculcă, ci mai degrabă prin justificarea practică a ordinii stabilite pe care o procură ascunzând relaţia evidentă, pe care o garantează, între titluri şi posturi, relaţia pe care o înregistrează în

198

secret, sub aparenţa egalităţii formale, între titlurile obţinute şi capitalul cultural moştenit, adică prin legitimarea pe care o aduce ca şi prin transmiterea acestei forme de moştenire” (Bourdieu, 2000, p.219). Copiii din mediile populare, afirmă în urma unor studii şi B. Lahire (2000), ajung uneori să trăiască situaţii atât de derutante încât asimilarea/acomodarea lor devine problematică. Ei pot oscila între mai multe variante: 1) reduc situaţiile şcolare la propria lor logică, dar primesc sancţiuni negative; 2) încearcă stângaci, noua logică şi suportă, şi de această dată, sancţiuni mai curând negative; 3) o parte dintre ei ajung, într-o manieră mai mult sau mai puţin precară, la a construi scheme culturale specifice şcolii, care se află, total sau parţial, în disonanţă cu schemele dobândite anterior în sânul universului familial şi încep să dea sens unei vieţi duble. Din această perspectivă, delincvenţa apare ca reacţie de protest la adresa unei societăţi nedrepte, ca singură modalitate a tânărului exclus de a accede la poziţia socială refuzată de un sistem ce conservă şi reproduce privilegii prin violenţă simbolică. * În aceeaşi ordine de idei, sociologul englez B. Bernstein a elaborat teoria codurilor lingvistice, conform căreia, în societate funcţionează două coduri lingvistice, unul restrâns, celălalt elaborat, aflate în opoziţie. Această opoziţie dintre cele două tipuri de limbaje are ca efect două modalităţi diferite de structurare a experienţei despre lume, două moduri diferite de situare în lume. Codul restrâns se caracterizează printr-o formă condensată, rigidă de exprimare, cu utilizare limitată a adjectivelor, adverbelor,

199

prin rigiditatea sintaxei, supleţe redusă în structurarea frazei, tendinţa de a face asimilări, noi devenind mai puternic decât eu. Codul elaborat se caracterizează prin complexitatea enunţurilor, precizia construcţiilor, alegerea subtilă a adjectivelor, utilizarea simbolismului expresiv ce permite diferenţieri de nuanţe, subînţelesuri. Copilul aparţinând claselor populare poate înţelege codul elaborat al celor din clasele superioare numai după traducerea acestuia. Diferenţele de limbaj determină diferenţieri de stil cognitiv în definirea lumii şi a eului. De aici diferenţe de atitudini culturale şi de valori; pe de o parte, pasivitate, fatalism, resemnare, iresponsabilitate, de cealaltă, raţionalism, voluntarism, spirit competitiv. Clasele inferioare valorizează mai puţin instrucţia, preferând o calificare rapidă, salariu şi avantaje imediate. Clasele superioare sunt înclinate spre ascetism, meritocraţie corelate pozitiv cu reuşita socială. Etica interiorizării şi stăpânirii de sine, părinţi permisivi şi deschişi exigenţelor şcolii, climatul familial, toate predispun la reuşita şcolară. Prin impunerea codului elaborat ca singur legitim, şcoala operează o selecţie arbitrară a elevilor, selecţie bazată pe apartenenţa clasială şi se face astfel răspunzătoare de menţinerea inegalităţilor şi, prin aceasta, de excluderea şi marginalizarea unor categorii de copii şi tineri. Ca reacţie de răspuns se naşte delincvenţa. În concluzie, din această perspectivă se poate spune că şcoala, în exerciţiul legitimării arbitrariului, impune excluziuni sociale, generând indirect, prin condamnarea la insucces a unor categorii de tineri, delincvenţa juvenilă. Injustiţia socială, sărăcia, şomajul, promiscuitatea, sunt, în mare parte, efecte ale violenţei simbolice, în exercitarea căreia şcoala joacă un rol important. 3. Variabile ale procesului educaţional şi delincvenţa juvenilă

200

Lansată spre sfârşitul anilor '60 şi amplificată în anii '70. Sfidarea educaţiei (1973). Gourevitch. 1968. În următorii a apărut un număr impresionant de studii şi publicaţii cu acest subiect (Hannah Arendt. A învăţa să fii (1973). J. Paris. din următoarele: . R. . semnalează existenţa unor disproporţii între cererea şi oferta de educaţie.incapacitatea sistemului educaţional de a pregăti tânărul contemporan pentru soluţionarea problemelor cu care se confruntă. datorate lipsei de motivaţie şi autoeliminării grupurilor defavorizate. între educaţia şcolară şi cea non-şcolară. 72 Sintagma „criză educaţională” a fost lansată de către Philip Coombs în lucrarea La crise mondiale de l’éducation apărută la Presses Universitaires de France. Philip H. Ivan Ilitch sau şcoala fără societate (1973).G. Edgar Faure. Coombs.Numeroasele disfuncţii ale educaţiei şcolare au impus în opinia specialiştilor ideea unei crize a învăţământului. Corwin.incapacitatea învăţământului de a oferi o autentică egalitate a şanselor. cel care lansează sintagma „criză a educaţiei” în anul 1968. A schimba şcoala (1970). între resursele alocate şi cele necesare educaţiei. caracterul învechit al planurilor şi programelor. al metodelor şi structurilor organizatorice din învăţământ. 201 . nemulţumirile legate de învăţământul actual derivă. Sintetizând.a. ş. În anii ce au urmat s-au desfăşurat numeroase studii ce relevă şi alte limite ale învăţământului.pierderile semnificative înregistrate pe parcursul procesului de învăţământ. ideea crizei educaţiei72 semnifică existenţa unei inadecvări fundamentale între educaţie şi societate. Hubert Hannouon. . Ivan Ilitch. ce solicită acţiuni pentru transformări de amploare în domeniul educaţional. O societate fără şcoală (1971). în principal. Educaţia în criză (1973).P.

unii autori denunţă şcoala ca o instituţie a prizonieratului (M.costurile tot mai ridicate. 202 . care plecând de la limitele reale ale şcolii contemporane realizează o critică nedreaptă şi uneori distructivă la adresa şcolii. în condiţiile penuriei de resurse alocate învăţământului. prin intermediul predării şi organizării şcolare. ajungând să vorbească de o „şcoală fără societate” (Ivan Illich73) într-un puternic curent antipedagogic. obedienţa faţă de autoritate. . sub coordonarea lui A. .desincronizarea între cererea de educaţie şi oferta învăţământului.caracterul artificial şi ritualic al şcolii. . .explozia demografică şi afluxul progresiv de elevi care a surprins nepregătite sistemele tradiţionale de învăţământ. În lucrarea Învăţământul românesc azi.inadecvarea structurilor şi conţinuturilor la dinamica schimbărilor şi la finalităţi. Date fiind aceste limite. . înlocuite prin conformism şi acceptare rigidă. ca urmare a exploziei cunoştinţelor şi a marelui stoc informaţional ce se vrea a fi transmis. De aici şi pedagogia nondirectivă care încearcă să umanizeze actul educaţional. pentru familie şi pentru stat. care produce o dependenţă de instituţie cu mecanismul ei de suprimare a spontaneităţii şi creativităţii. Se impută şcolii curriculum ascuns ce cultivă. mediocru şi tolerant.centralismul excesiv al sistemului care afectează capacitatea lui de adaptare. Foucault).supradimensionarea programelor şi supraîncărcarea elevului. sunt inventariate supoziţiile tacite ale învăţământului 73 - Pedagog mexican. Miroiu (1998). depăşind caracterul ritualic şi artificial al instituţiei şcolare. amânarea satisfacţiei şi alte atitudini ce sunt menite să facă din viitorul cetăţean un ins conformist. .

supoziţii care. cultura şcolii. Variabile ale vieţii de grup şi delincvenţa Şcoala este „un creuzet privilegiat al dinamicii sociale” (Jean-Marc Monteil. p. 2002. formele de organizare a învăţării şi până la conduita şi tactul profesorului în relaţiile cu elevii74. hiperierarhizarea şi hipercentralizarea. 1997. d) autoritarismul. începând cu elementele legate de proiectarea şi dezvoltarea curriculumului. tendinţe de rezistenţă şi evaziune. f) conservatorismul şi inegalitatea de şanse. Specialiştii din domeniul educaţiei identifică disfuncţii generatoare de inadaptare şcolară la nivelul tuturor componentelor procesului educaţional. b) elitismul. care funcţionează ca o 74 Vezi o analiză dezvoltată în Neamţu. excepţionalismul şi intelectualismul. obiectivele şi conţinuturile învăţământului. 4. au rămas actuale: a) autocentrarea şi autosuficienţa. Toate aceste limite ale educaţiei şcolare au drept consecinţă creşterea insatisfacţiei în raport cu activitatea şcolară.românesc din perioada de după revoluţie. în marea lor majoritate. e) depersonalizarea şi antihedonismul. forme diverse de devianţă. metodele de predare-învăţare şi evaluare. abandon şi delincvenţă juvenilă. c) segregarea şi asocialitatea.71). eşec şcolar. 203 .

loc de tranziţie. Este motivul pentru care vom analiza câteva caracteristici ale vieţii de grup. Ca orice grup. cu interacţiuni preponderent „faţă în faţă”. clasa îndeplineşte mai multe funcţii.microsocietate. situat între viaţa interioară şi realitatea exterioară. p.). având ca referent în primul rând grupul formal. nevoilor de apartenenţă. Unitatea centrală a şcolii este clasa de elevi. compus dintr-un număr de membri egali între ei (elevii) şi dintr-un animator (profesorul). 1983. mijloc de reproducţie a valorilor şi normelor comunităţii. 2000. cu valori şi norme proprii. în care pot fi regăsite toate caracteristicile grupurilor sociale. El se constituie în mediu al socializării şi integrării sociale. 105). clasa de elevi poate fi considerată drept un „grup de muncă specific. al învăţării rolurilor sociale. recunoscându-şi dependenţa mutuală. cu grupuri şi subgrupuri. În felul acesta vom înţelege mai bine acele teorii care pun accentul în explicarea delincvenţei pe grup (teoria subculturilor delincvente. recipient şi cadru al fiinţei individualizate” (Rouchy. clasa de elevi. 52). Din perspectiva analizei grupurilor. de egali. Nevoia 204 . şi în al doilea rând grupul informal. Una dintre cele mai importante funcţii este cea de integrare socială. în cadrul căruia se operează metabolizarea realităţii dinăuntru şi dinafară”. cu ierarhii specifice. un „spaţiu intermediar. sau prieteni din cartier. teoria grupului de la marginea străzii etc. teoria asocierilor diferenţiale. Grupul oferă individului securitate şi mediu de afirmare. Grupul poate fi definit ca un ansamblu de persoane care interacţionează pe baza unor valori şi norme comune. formalizat şi ierarhizat. reprezentând „un câmp de experienţă intermediar. p. pentru realizarea anumitor obiective specifice. cu relaţii concomitent de comunicare şi afective. care poate fi compus din colegii de clasă. răspunde nevoilor asociative. din şcoală. Este vorba de un grup relativ mic. ale căror raporturi sunt reglementate oficial de tipul sarcinii şi de normele de funcţionare” (Neculau.

ea este totodată un criteriu de evaluare a conduitelor individuale. Normele şcolare postulează conduite standardizate de a căror acceptare depinde primirea şi rămânerea în grupul şi instituţia şcolara. în grupurile informale. contraperformanţă şi tendinţe spre devianţă. Existenţa unui sistem de norme este premisa oricărui grup. norme implicite. grupul exercitând presiuni asupra indivizilor pentru a-i determina la conformism. În strânsă legătură cu integrarea se află şi sentimentul de securitate pe care îl oferă grupul membrilor săi. elastice. Procesul prin care apare norma de grup este numit normalizare. ostilitate. la ridicarea nivelului de aspiraţie. iar izolarea generează anxietate. negociate. oferind previzibilitate conduitelor. în timp ce altele sunt rezultatul interacţiunii membrilor. 205 . de integrare în grup este în relaţie cu confortul sau disconfortul pe care elevul îl resimte în interiorul grupului. se poate vorbi şi de funcţia de reglementare a relaţiilor intraindividuale şi intergrupale şi de cea de constituire a identităţii de sine proprie grupului. este generată de nevoia de a păstra statutul. la acceptarea normei de grup. în cele din urmă.de apartenenţă. de a menţine o anume consistenţă comportamentală. unele dintre norme sunt prescrise (regulamente şcolare. normele rezultă dintr-un proces cumulativ al interacţiunii în cadrul grupului şi prescriu modele de comportament comune. Relaţiile armonioase cu membrii grupului conduc la creşterea stimei de sine. determinând unitatea şi coeziunea grupului. agresivitate şi. Tendinţa spre conformism. Normele joacă rolul de ghid pentru comportamentul fiecărui membru al grupului şi reduc ambiguitatea. ca dorinţă de a fi în acord cu ceilalţi membri ai grupului. de a căror acceptare este condiţionată apartenenţa la grup. la dorinţa de a coopera. Norma este o regulă de conduită recunoscută şi acceptată de membrii grupului. ea are rol reglator. regulamente de ordine interioară).

Pe de altă parte. cu atât schimbarea de atitudine este mai semnificativă. În cazul în care presiunea spre conformitate nu vine din partea grupului.conflictul normativ intrinsec. ca în situaţia absurdă. sau cum dorim să îl numim. Cercetătorii arată că cu cât coeziunea este mai mare. Solomon Asch. Allport. Experimentele lui Muzafer Sherif. „grupul stradal”. promovează norme ce pot fi considerate ca aparţinând unei contraculturi. a interdicţie permise (nesancţionată. „grupul de cartier”. în situaţii în care există norme contradictorii în interiorul sistemul normativ sau în atitudinea autorităţii în raport cu norma. datorită dorinţei de a menţine relaţia cu ceilalţi membrii ai grupului. De aici şi importanţa normelor de grup pentru înţelegerea comportamentelor copiilor şi tinerilor. pentru a evita situaţiile dezagreabile care pot rezulta din nonconformismul lor. dar din păcate destul de frecventă. evidenţiază puternica presiune spre conformism exercitată de grup.de a fi acceptat de grup. vorbim de obedienţă (vezi cercetările lui Stanley Milgram). grupul sancţionând deviantul de la normă cu excluderea. care încurajează sau determină comportament duplicitar şi o 206 . tendinţa spre conformism în raport cu grupul înseamnă devianţă în raport cu normele culturii globale. cu cât individul este mai atras de grup. Ca urmare a unor astfel de evidenţe. ci din partea autorităţii. cu atât presiunea spre uniformitate este mai mare şi creşte tendinţa de a-l exclude pe deviant. trecută cu vederea). Devianţa şcolară constă în abaterea de la normele prescrise şi este favorizată de disfuncţionalităţile normative ce ţin în general de: . de nevoia de aprobare socială. Dacă grupul de egali. putem afirma că membrii unui grup manifestă tendinţă spre conformism pentru a câştiga sau menţine aprobarea grupului pe care îl consideră atractiv.

respectă consemnul. Odată lăsaţi singuri. Explicaţia este aceea că ameninţarea slabă a creat senzaţia renunţării de bună voie la jucărie. inadecvarea lor la lumea în care trăim. printre care şi faimosul roboţel. observaţi printr-o oglindă falsă.conflictul normativ extrinsec. . Determinarea exterioară se va transforma astfel în autodeterminare. generat de situaţia în care normele interne (ale şcolii) intră în dezacord cu alte norme externe (ale grupului de apartenenţă). spre susţinerea acestei idei merg şi experimentele realizate de Fredman (1965. Experimentatorul constată că acei copii care în faza precedentă a experimentului au fost supuşi unei ameninţări puternice se joacă ulterior cu robotul într-o proporţie de două ori mai mare decât ceilalţi. oferind sentimentul libertăţii opţiunii.133-134). . care argumentează ideea conform căreia o normă are durabilitate mai mare dacă este impusă cu o constrângere mai puţin severă decât sub o ameninţare puternică.artificialitatea normelor în raport cu realitatea. indiferent de tipul ameninţării la care au fost supuşi. Experimentul constă în a-i face pe copii să renunţe la a se juca cu jucăria preferată. operând cu două tipuri de ameninţări. Rezultă de aici ideea că pedagogia ordinului prescriptiv trebuie să facă loc unei pedagogii a angajamentului. una uşoară şi alta foarte puternică. Alte cercetări (Osfield şi Katz) nuanţează aceste concluzii arătând că 207 . 1997. apud Monteil. „merge şi aşa” etc). timp de cinci minute.inculcarea inadecvată a normei.atitudine generală dispreţuitoare faţă de normă („există pentru a fi încălcate”. care este tocmai semnul socializării reuşite. . bazată pe sentimentul de libertate. un robot foarte atractiv. cu accent exclusiv pe prescriptiv şi absenţa negocierii. care pare să favorizeze interiorizarea normelor de comportament. li se oferă acestor copii ocazia de a se juca cu mai multe obiecte. pp. copiii. După câteva săptămâni.

dar slab coezive şi performante). . prin atmosfera prietenoasă. Analiza coezivităţii grupului este un indicator şi pentru satisfacţia de sine înregistrată de fiecare membru în interiorul grupului. încurajarea iniţiativei elevilor este benefică (clasele apatice sunt disciplinate. în particular. dar nu şi în cazul copiilor de origine socială defavorizată. care reprezintă măsura în care grupul dispune de unitate. .existenţa unor perspective ale grupului. Interacţiunea optimă a acestor parametrii duce la coeziune. în general. prin constituirea 208 . dorinţele. şi a clasei.nivelul de reuşită în acţiunile comune. Totuşi. Respectarea sau abaterea de la normă este mediată de coeziunea grupului. p. concluzia cercetătorilor afirmă că „este posibil ca ameninţarea cu o pedeapsă mai degrabă uşoară decât gravă să fie un mijloc eficace de asigurare a formării unui sistem de valori la copii” (Doise. 1999.conştientizarea şi asumarea scopurile comune.gradul de satisfacţie generat de viaţa de grup.efectele ameninţării slabe („mă voi supăra dacă ai folosi jucăria interzisă”) sunt eficace în cazul copiilor din clasele medii. Coeziunea grupului de elevi exprimă măsura în care elevii sunt dispuşi să renunţe în favoarea grupului la o parte din gratificaţii. . poate exista în raport cu valorile instituţionale sau în raport cu valori aflate în opoziţie. ea variază de la un minim (grupuri slab coezive) la un maxim (grupuri puternic coezive). Coeziunea unui grup.cunoaşterea reciprocă. cooperantă şi rezistentă la destructurare. Aprecierile pentru grup menţin solidaritatea şi accentuează cooperarea. prin tendinţa lor de a rămâne împreună. 210). . Încercăm să menţinem sau să mărim stima de sine prin afilierea la grupuri care contribuie la satisfacerea acestei nevoi. atitudinile şi opiniile personale. La baza ei stau: .

dar indică în acelaşi timp şi incapacitatea şcolii de a se adapta la cerinţele şi nevoile tânărului. 5. Despre rolul grupurilor informale în etiologia delincvenţei vorbesc teoriile asocierilor diferenţiale.unei identităţi sociale de apartenenţă. manifeste în fuga de la şcoală.. Studiile care încearcă surprinderea relaţiei dintre abandonul şcolar şi delincvenţă au ca fundament teoretic teoria tensiunii psihice. dimpotrivă. care au urmărit evoluţia unor eşantioane reprezentative pe durata a patru ani. la polul opus. Voss. când această nevoie nu este satisfăcută. în abandon şcolar. apud Neamţu. C. p. grupurilor de la marginea străzii. vom părăsi grupul căutând satisfacţia în alte grupuri. Abandonul şcolar este expresia inadaptării elevului la cerinţele vieţii şcolare. constatând că: 209 . care le satisfac nevoile legate de recunoaştere socială. absenteism şi. Aşa se explică faptul că elevii care înregistrează eşec şcolar şi insatisfacţie în grupul clasă au tendinţa de a evada în alte medii. care consideră că. ceea ce ar avea ca efect scăderea frecvenţei conduitelor delincvente şi. o intensificare a conduitelor delincvente. 206). Unele cercetări longitudinale (D. Elliot şi H. prin scăderea controlului social. validează teoria tensiunii sociale. cum sunt grupurile de la marginea străzii. teoria controlului social. Abandonul şcolar şi delincvenţa juvenilă Cumularea insatisfacţiilor generate de viaţa şcolară generează atitudini evazioniste. în conformitate cu care abandonul şcolar ar implica o scădere a tensiunii. 2003. abandonul determină. subculturilor delincvente. în ultimă instanţă. stimă de sine etc.

. reducând controlul social asupra individului. Concluziile unor astfel de cercetări converg în a susţine ideea că abandonul şcolar.indicele de delincvenţă al celor care abandonează şcoala descreşte în perioada imediat următoare plecării din şcoală. . determină pe termen lung o creştere a activităţii infracţionale. Vulnerabilitatea la abandon şcolar poate fi identificată relativ uşor. perioadele mai lungi de şomaj. Cei care abandonează şcoala au şanse de reuşită pe piaţa muncii şi posibilitatea unor câştiguri obţinute prin mijloacele recunoscute social mult mai reduse în comparaţie cu cei care îşi termină studiile. reprezintă principalul indicator predictiv al orientării indivizilor către o carieră delincventă. al abandonului în mod special. şansele ridicate de divorţ şi infracţionalitatea sporită pe care o constată cercetările desfăşurate asupra celor care au abandonat şcoala. La astfel de concluzii s-a putut ajunge prin cercetări pe termen scurt.natura experienţelor şcolare este motivul cel mai frecvent al conduitelor de devianţă şcolară.indicele delincvenţei este considerabil mai ridicat la tinerii care au abandonat şcoala. alături de formele grave de violenţă. Aşa se explică dificultăţile economice. s-ar reduce motivaţia pentru delincvenţă. Explicaţia cercetătorilor ar fi aceea că părăsirea şcolii ar reduce frustrarea şi alienarea şi. Analizele desfăşurate pe o perioadă mai mare de timp. cum ar fi - 210 . tendinţa de scădere rămânând constantă. prin estimarea unor factori semnificativi. comparativ cu cei care şi-au continuat studiile. astfel. în timp ce delincvenţa tinerilor care nu au abandonat şcoala creşte constant în perioada celor patru ani de studiu. reliefează faptul că abandonul şcolar.

combinarea agresivităţii cu eşecul şcolar şi vârsta cronologică mai ridicată a elevului în raport cu cea a colegilor de clasă. La aceste elemente ce vizează elevul, dacă se adaugă familia conflictuală sau dezorganizată, sărăcia şi promiscuitatea, obţinem indici de certitudine în privinţa traseului delictogen al copilului. În astfel de situaţii, şcoala este lipsită de mijloace, cazul trebuind a fi preluat de structurile de asistenţă socială.

6. Diminuarea devianţei şcolare Diminuarea devianţei şcolare nu se poate realiza printr-un efort izolat al şcolii, chiar dacă aceasta ar funcţiona perfect. Şcoala nu reprezintă decât un subsistem al sistemului social global, care poartă amprenta întregului. În privinţa fenomenului deviant, între şcoală şi comunitate relaţia de cauzalitate este de natură circulară, modelele de conduită deviantă din afara şcolii sunt aduse în şcoală şi se manifestă atât în spaţiul şcolii, cât şi în afara lor. Ca urmare, orice măsură eficace de prevenţie a devianţei vizează legătura complexă dintre şcoală şi societate. Aceasta nu înseamnă că şcoala nu produce sau nu contribuie prin disfuncţiile sale la geneza sau influenţa comportamentelor deviante. Reflectând sistemul social care îl înglobează, sistemul şcolar discriminează, ierarhizează, selecţionează, recompensează. La o astfel de competiţie nu toţi elevi au aceeaşi şansă. Unii, inevitabil, vor fi expuşi eşecului în competiţia şcolară, situaţie în care vor aborda strategii de compensare a imaginii de sine. În situaţia în care percepem inferioritatea în competiţie, avem la îndemână mai multe posibilităţi de reacţie: tentativa de a-i ajunge şi depăşi pe ceilalţi cu care ne aflăm în competiţie, abandonarea concursului, renunţarea la comparaţie,

211

introducerea altor criterii de evaluare pentru a deveni incomparabili. Dacă vom constata că nu putem câştiga, reacţionăm pentru a nu pierde, introducând noi criterii de evaluare. Cine se angajează într-o competiţie când jocurile sunt dinainte făcute? Aşa procedează elevul pentru a scăpa de consecinţele psihologice ale insuccesului şcolar, înlocuind criteriile reuşitei cu altele, prin care se obţine o remediere a stimei de sine. Noile criterii sunt cele pe care le etichetăm drept deviante. Într-un anume fel, şcoala, cu criteriile ei de evaluare şi selecţie, generează devianţă şi chiar delincvenţă. Pentru a evita astfel de situaţii trebuie să-i creăm elevului condiţiile necesare pentru o comparaţie în măsură să îi asigure o imagine de sine psihosociologic acceptabilă. Altfel, afirmă Monteil, „străin printre ai săi, elevul nu va înceta să ceară un paşaport pentru a părăsi teritoriul. Fără bagaje, având drept sprijin o reprezentare dihotomică a universului şcolar şi, de aici, a societăţii, un anume număr de copii intră astfel pe drumul care duce, în cele din urmă, la centrele de asistenţă socială. Instituţiile educative le cer acestora să rezolve de urgenţă probleme pe care ele însele le-au creat în timp” (Monteil, 1997, pp. 96–97). Eşecul şcolar este urmat de abandonul şcolar, unul dintre cei mai importanţi factori criminogeni; abandonul şcolar este însoţit de ancorarea în grupuri delincvente, bande sau găşti de cartier, ce comit acte de vandalism şi alte delicte grave. Dată fiind corelaţia foarte strânsă între devianţa şcolară şi delincvenţă, rezultă că cel mai important factor al reducerii delincvenţei este diminuarea devianţei şcolare. Aşa se face că şcoala devine nucleul activităţilor de prevenţie a delincvenţei. Investiţia în calitatea activităţilor şcolare este o investiţie nu doar în performanţele intelectuale şi profesionale ale viitoarelor generaţii adulte, ci, poate în primul rând, în calitatea lor umană.

212

* Încheiem acest capitol rezumând semnele ce anunță o predispoziție la delincvență conform M. Cusson (2006-b, p. 80): Factori de risc Familie: Raporturi copii-părinți în care măsurile coercitive domină relațiile pozitive; Măsuri disciplinare aplicate în mod inconsecvent sau excesiv de dur; Părinți neatenți sau indiferenți: nu cunosc bine faptele și gesturile copiilor. Comportamente: Agresiune; Comportament de împotrivire; Impulsivitate și hiperactivitate; Rare raporturi de cooperare. Dezvoltare cognitivă: QI slab; Eșec sau/și retardare școlară; Dificultate de concentrare; Dificultăți în a anticipa, planifica și gândi înainte de a acționa, neprevedere; Dificultate în a adopta punctul de vedere al celuilalt (egocentrism). Amici: Frecventare a unor amici devianți;

213

Respingere din partea unor colegi prosociali. Acești factori ne oferă indicii privind țintele unor acțiuni preventive.

VI. EVALUAREA, PREDICŢIA ŞI PREVENIREA DELINCVENŢEI JUVENILE Structura temei: 1. Modalităţi de evaluare şi predicţie a delincvenţei juvenile 2. Programe speciale de prevenire a delincvenţei juvenile

214

aşa cum sunt experimentele psihologice. de influenţele din partea anturajului. fără a uita că avem de-a face cu minori ce se află în derivă. sociogramele. De aceea este necesară nu doar constatarea prezenţei unei conduite ce poate fi etichetată ca fiind delincventă. datorită caracteristicilor vârstei ale cărei manifestări glisează permanent între normalitate şi devianţă. 215 . testele psihologice. cercetarea ştiinţifică a fenomenului delincvenţei juvenile se poate realiza printr-un ansamblu complex de tehnici psihologice. este necesară realizarea unei distincţii între caracterul obiectiv al infracţiunii şi caracterul ei subiectiv. în cazul tinerilor se cere maximă prudenţă profesională. caz în care intervenţia socială corectivă este absolut obligatorie. predelincvenţa constituie o anticameră a delincvenţei.1. maturizarea determină eliminarea conduitelor indezirabile şi integrarea firească în societatea adultă. Cu aceste asumpţii. Modalităţi de evaluare şi predicţie a delincvenţei juvenile Evaluarea şi predicţia fenomenului de predelincvenţă şi delincvenţă juvenilă este o condiţie esenţială a instituirii programelor de prevenire şi diminuare a actelor infracţionale în rândul tinerilor. În cazul unora dintre ei. de prezenţa discernământului. a grupului de egali etc. ţinând de particularităţile de dezvoltare. Spre deosebire de evaluarea delincvenţei adulte. Ţinând seama de influenţa negativă a etichetării. între conformism şi nonconformism. sociologice. criminalistice.. iar societatea în întregul ei este responsabilă de o astfel de stare de lucruri. în cazul altora. ei înşişi victime la rândul lor. de conţinutul socializării morale primite în familie. ci şi decriptarea semnificaţiilor personale şi decelarea ansamblului de factori care au determinat sau favorizat respectiva conduită.

Primele instrumente ştiinţifice de predicţie în domeniul delincvenţei juvenile au fost construite de către Sheldon şi Eleanor Glueck (1967) în perioada interbelică. Rădulescu. . Specialiştii în domeniu (Banciu.M.. studiile de caz. o afecţiunea mamei. psihiatri. teste de măsurare a propensiunii spre delincvenţă. Prin compararea loturilor au rezultat 402 caracteristici. similar ca structură. alcătuit din copii nedelincvenţi. 2002) inventariază următoarele metode şi tehnici de cercetare a tendinţelor spre delincvenţă: tabelele de predicţie Glueck.tabelul I cuprinde factori psihosociali predictivi: o disciplinarea minorului de către tată. expertizele psihiatrice. analizele statistice. o afecţiunea tatălui. o sfidare. anchetele cu subiecţi minori.biografiile. . S. Cercetarea s-a făcut de către o echipă multidisciplinară. Tabelele de predicţie Glueck. o supravegherea minorului de către mamă. dintre care cele mai semnificative au fost grupate câte cinci în patru tabele de predicţie. tehnica scalării centroide a variaţiei. care pot aduce multiple clarificări fenomenului. care au valoare predictivă numai dacă sunt considerate împreună: . Le vom prezenta succint. alcătuită din antropologi. tehnica bazată pe principiul „extrapolării”. psihologi. o coeziunea familiei. sociologi şi investigatori sociali. evaluările dosarelor penale. D. o suspiciune.tabelul II este bazat pe cinci trăsături predictive ale structurii caracteriale: o afirmare socială. prin compararea unui lot de 500 de minori delincvenţi cu altul. scale de măsurare a atitudinii faţă de delincvenţa juvenilă. 216 . cazuisticile.

o abatere de la scor. .o tendinţe distructive. o încăpăţânare.preocupări sexuale precoce. 217 . intitulată The Kwaraceus Delinquency Pronennes Scale and Check List.minciună şi furturi frecvente. 2002).atitudine indiferentă faţă de învăţătură. . .tendinţa de asociere cu elemente depravate.absenţe frecvente de la şcoală.atitudine rebelă faţă de autorităţile şcolare. . o instabilitate afectivă. o coeficient de lectură. .utilizarea limbajului obscen. Tabelele s-au dovedit utile pentru estimarea şanselor unui minor de a ajunge delincvent. Kwarceus (1966). Un alt instrument de predicţie este scala dezvoltată de W. ..M. Banciu.reacţii disproporţionate şi violente. . cu toate că ulterior s-au dovedit a nu avea eficienţa predictivă scontată (cf.. D. .tabelul III inventariază trăsături de personalitate: o aventurism. o labilitate emoţională. o coeficient aritmetic. o scorul calcului aritmetic al vârstei în luni. care utilizează indicatori precum: .tabelul IV este bazat pe cinci factori predictivi ai testului psihologic: o scor de informaţie. . o sugestibilitate. S. o extravertit în acţiune. Rădulescu. .

I. părinţii şi alţi actori semnificativi pentru adolescent.consum de literatură pornografică etc (cf. Testul Szondi identifică tendinţele fundamentale şi caracteristicile antisociale ale personalităţii tânărului. 1999). echilibru. educatori.C.şi interpersonale şi asupra mobilurilor specifice unor conduite antisociale.T. Tehnica scalării centroide a variaţiei pleacă de la premisa că delictele care caracterizează o carieră delincventă se leagă între ele într-o anume succesiune. ceea ce dă posibilitatea schiţării traiectoriei predictibile a comportamentului delincvent. Testul Rosenzweig evidenţiază anumite tendinţe agresive sau masochiste care pot caracteriza tânărul cu tendinţe antisociale.). asupra conflictelor intra. „The Jesness Inventory” (pentru a măsura convingerile. Mitrofan. Inventarul lui Jesness.A.) este considerat util pentru evidenţierea unor sentimente şi atitudini faţă de anumite persoane (părinţi. testele de personalitate şi testele sociometrice. Testul de percepţie tematică (T. atitudinile şi opiniile subiecţilor). N. ca şi pentru descifrarea unor motivaţii şi tendinţe ale conduitei (impulsivitate. Scala concepţiei despre sine a lui - 218 . Mitrofan (1999) subliniază şi importanţa Scalei de socializare „SO” din The California Psychological Inventory (CPI). inerţie etc. prieteni) şi situaţii sociale frustrante. agresivitate. Testul Rorschach oferă informaţii semnificative asupra unor componente ale personalităţii. Inventarul multifazic de personalitate Minnesota (MMPI) este util în evidenţierea unor trăsături care caracterizează morala adolescentină şi raporturile tânărului cu educatorii. Inventarul de personalitate pentru copii (P. Pentru predicţie se dovedesc de a fi de o utilitate deosebită şi testele proiective.). Printre cele mai utilizate teste în domeniul cunoaşterii fenomenului delincvenţei se numără cele de inteligenţă.

pentru 9–10 ani). Grant și J. .F. Maher în 1958. . elaborată de W E. W. Gough. astfel de instrumente se pot dovedi utile în cunoaşterea fenomenului delincvent.R. Kratz în 1931. Programe speciale de prevenire a delincvenţei juvenile 219 . 2. Dintre scalele de măsurare a atitudinilor. scalele de maturizare socială M. dezvoltată de N. Alături de acestea. Kohlberg (1968). . Grant (1957). elaborată de E. dezvoltată de M.A. B.atitudinea faţă de lege şi morală. elaborată de A. Sletto. Rundquist şi R.H.atitudinea faţă de justiţie. autocontrol și socializare din CPI.A. Tratate cu prudenţă. O normă elementară de deontologie ne obligă să tratăm rezultatele obţinute prin astfel de teste cu multă precauţie.atitudinea faţă de delincventul minor. în baza căreia se pot stabili apoi programe speciale de prevenţie.atitudinea faţă de organismele juridice.T. scalele de adaptabilitate. fără a le absolutiza valoarea diagnostică sau prognostică şi fără ca în baza lor să recurgem la etichetări. Kay (1970). Scala lui Mulligan („The Mulligan Scale” – inadaptare şi agresivitate pentru 13 –15 ani) şi Scala lui Rutter („The Rutter Scale”.Q.atitudinea faţă de lege şi justiţie.Reckless şi Dinitz („The Self-Concept Scale”). Watt şi B. Alberts. Palmer (1969). Chapman în 1960. în anul 1936. . Banciu şi Rădulescu (2002) amintesc: . W. L. sunt utile Scara de socializare SO a lui G. cu 54 de itemi.

ca poliţia şi justiţia. declanşate de o anumită instituţie într-un anumit interval de timp. Pentru a avea eficacitate. familia. diferite instituţii. o prevenţia situaţională sau contextuală. şcoala. prin antrenarea instituţiilor cu rol de socializare şi control social în acţiunile de identificare şi combatere a surselor potenţiale de criminalitate.Faptul că este mult mai eficient să previi decât să tratezi este o aserţiune de domeniul evidenţei. într-un efort conjugat. tendinţele de intensificare manifeste în ultimul timp impun o mai intensă şi coerentă activitate preventivă. îndreptată spre combaterea şi neutralizarea delincvenţilor. de tip campanie. continuând cu cele de asistenţă socială şi cu cele sancţionatoare. şi sectoriale. Chiar dacă nivelul delincvenţei juvenile în ţara noastră este încă departe de a-l egala pe cel din alte ţări. unii autori (Rădulescu. ce nu se poate realiza prin activităţi sporadice. începând cu cele educative. 1996) disting între: o prevenţia primară. O astfel de activitate cere coroborarea autorităţilor publice cu comunitatea şi organismele non-guvernamentale. în accepţiunea lui Cusson (2006-b. prevenţia delincvenţei juvenile trebuie să fie parte componentă a politicii sociale. prin atragerea comunităţii şi publicului în acţiunea de prevenire şi 220 . o prevenţia secundară. comunitatea. restabilirea ordinii şi sancţionarea delincvenţilor. Banciu. care să implice într-o acţiune coerentă. 8) „într-un ansamblu de acţiuni necoercitive asupra cauzelor delictelor în scopul specific de a le reduce probabilitatea sau gravitatea”. Cazul particular al delincvenţei juvenile reclamă o activitate complexă. p. Prevenirea delincvenţei constă. coerent şi realist. În funcţie de instituţiile care participă la realizarea prevenirii. susţinută şi pe termen lung. diminuarea prejudiciilor sociale produse în urma delictului.

care să implice efortul conjugat al diverselor structuri şi specialişti. jurişti. Desigur că toate aceste acţiuni. psihologi. existenţa unor factori de risc în anumite zone etc. dar adevărata prevenţie este cea realizată în scopul de a preîntâmpina producerea delictului (ante delictum). de pe poziţii multidisciplinare. Punctul de plecare al unei astfel de planificări trebuie să fie cunoaşterea situaţiilor de fapt. . în baza cercetărilor de teren. procuratură.măsuri adoptate în timpul producerii delictului. Componentele programelor trebuie 221 . O planificare a unei astfel de activităţi presupune formularea raţională. plecând de la premisa că o astfel de întreprindere nu poate avea succes dacă se desfăşoară haotic şi conjunctural. în relaţie cu nevoile şi resursele comunităţii. întreprinse de organismele de poliţie.neutralizare a delictelor şi delincvenţilor. utilizându-se în acest scop o serie de măsuri ce vizează informarea publicului şi a indivizilor din arii şi zone criminogene despre pericolele posibile ale comiterii unor delicte.măsuri aplicate după comiterea delictului (măsuri sancţionatorii şi corective). ai comunităţilor locale etc. inclusiv sancţiunea şi încarcerarea au şi un rol preventiv. În raport cu momentul desfăşurării acţiunilor preventive. putem distinge între: . concretă şi realistă a obiectivelor. Majoritatea criminologilor contemporani relevă necesitatea planificării acţiunilor de prevenire a delincvenţei juvenile. . justiţie (pe care le putem numi măsuri de intervenţie). sociologi.măsuri adoptate înainte de producerea delictului (singurele măsuri care pot fi numite la propriu prevenţie). cuprinzând criminologi. reprezentanţi ai administraţiei. asistenţi sociali.

care a reunit tineri predelincvenţi şi delincvenţă între 13 şi 14 ani în grupuri de discuţie ce urmăresc dezvoltarea abilităţilor de a rezolva probleme interpersonale.Programe clinice de orientare şi ghidare a minorilor care ridică probleme speciale. M. În absenţa unor programe coerente pe plan naţional. nu orice terapie se dovedeşte eficientă. şcolii şi al aplicării programelor de probaţiune de către specialişti anume instruiţi. 2001). . utilizând ca metode principale psihodrama şi sociodrama75. prezentată de Florentina Grecu şi Sorin M. susține că nu s-au obținut ameliorări în raport cu grupul martor. autorii citaţi enumeră: a) Programe bazate pe mobilizarea eforturilor comunităţii. asistenţi sociali. fără a copia necritic modele străine. Cusson (2006-b) relatează cazul echipei de psihologi din Oregon. Printre componentele programelor de prevenire a delincvenţei juvenile. psihiatri.terapia şi consilierea individuală.terapia de grup. ofiţeri de probaţiune. În categoria acestora sunt intră: . Cusson (2006-b) include terapia individuală la categoria procedeelor ineficiente. cât şi în cadrul familiei. bazat pe conseling individual (Gotffredson. psihologi. Spusele lăudăroase în legătură cu faptele comise ale unora erau 222 . în care sunt incluse: . atât în cadrul instituţional.adaptate specificului naţional şi local. Studiu comparativ între Statele Unite şi România (2003). care porneşte de la principiile schiţate de Moreno. Cusson consideră terapia de grup chiar nocivă. Acest fapt nu trebuie însă să ne facă să ignorăm experienţa altor ţări care au o bogată tradiţie în acest domeniu. 75 În legătură cu terapia de grup nu trebuie să fim prea optimişti. Citând un proiect american cu o durată de doi ani. vom sintetiza în cele ce urmează experienţa în domeniu a SUA. Rădulescu în Delincvenţa juvenilă în societatea contemporană. cu ignorarea condiţiilor particulare.

se urmărește destigmatizarea lor. care viza mobilizarea comunităţii pentru rezolvarea propriilor probleme sociale. educaţionale. iniţiat de C. . . Interacţiunea din sânul grupului de adolescenţi devianţi riscă să devină ea însăşi criminogenă.conferințe și expuneri asupra respectării legii care nici ele nu sunt mai eficiente. câţiva ani mai târziu. 223 . în care poliția a organizat 17 cursuri privind mijloacele de ˶ a spune nu drogurilorˮ . Gottfredson (2001) constată ineficiența programelor de acest tip. Un program asemănător (dar derulat de către profesori instruiți și adresat simultan și părinților) a rulat și în Europa. pe bază de chestionar de cunoștințe și de satisfacție a cursanților. S-a constatat. ca formă complementară a terapiei de grup. (La acestea Cusson adaugă .Asociaţii formate din tineri şi adulţi ca modalitate de prevenire. denumit „Asocierea între tineri şi adulţi”. sanitare. formată din delincvenţi şi foşti delincvenţi. primite cu admiraţie de ceilalţi. care nici ele nu au nici o legătură cu delincvența).Programe zonale de prevenire a delincvenţei juvenile ce au ca model „Proiectul Zonei Chicago”. program încheiat cu un eșec. cei din grupul de discuţie comiţând mai multe delicte decât cei din grupul martor. plecând de la premisa stigmatizării adolescenților predelincvenți. .programe având ca scop dezvoltarea respectului de sine a adolescenților predelincvenți. Shaw. dar evaluarea a fost strict formală.comunitatea terapeutică. economice.. ci accentuează predispoziţia la delincvenţă. morale. inclusiv în România prin 19 școli din câteva județe (Programul Necenzurat). Relevant pentru această categoriei este proiectul iniţiat de Lewis Yablonsky în 1953. . Este citat programul american DARE.activitățile pur recreative. că sesiunile de discuţii în grup nu doar că sunt ineficace.

se organizau astfel încât să fie prezenţi în taberele din perioada verii. programe şi orare de antrenament şi competiţii. nu s-a constatat diferenţe în privinţa activităţii delictuale. prin mobilizarea voluntarilor adulţi. luând fiinţă ligi şi cluburi sportive. nici astfel de măsuri nu au rezultate spectaculoase. intervenţia ar fi avut ca efect pe termen lung fragilizarea subiecţilor. utilizarea facilităţilor comunităţii şi obţinerea sprijinului moral şi financiar din partea comunităţii locale. Proiectul Cambridge-Somerville Youth Study desfăşurat într-o zonă cu criminalitate ridicată din Massachusetts pe o perioadă de cinci ani şi jumătate nu a avut rezultatele scontate. În grupul experimental. un rol important era acordat acţiunilor sportive. Ca şi cum. alături de activităţi sportive se acorda importanţă dezvoltării activităţilor recreative. mentorii specializaţi aveau în medie 30 de întâlniri pe an cu copiii. Nici peste 30 de ani. Plecând de la premisa că factorii principali 224 . cu acţiuni şi reguli. afirmă Cusson (2006-b). în mod curios. se întâlneau cu ei în diverse locuri. minimalizând influenţa nocivă exercitată de bande asupra tinerilor. La sfârşitul experimentului cercetătorii n-au descoperit nicio diferenţă semnificativă între cele două grupuri în privinţa delincvenţei. b) Programe de intervenţie în sprijinul familiilor care au copii aflaţi în situaţie de risc. Totuşi. Cercetătorii au recrutat 650 de băieţi de 12 ani şi mai puţin. subiecţii trataţi sufereau mai adesea de probleme de alcoolism şi de tulburări mentale decât ceilalţi. proveniţi din familii în care tatăl era absent sau oferea modele negative. doar că.prin care se urmărea realizarea unei interacţiuni naturale şi constructive între tinerii delincvenţi. întreţineau o relaţie amicală şi călduroasă cu ei. aparţinând unor bande sau grupuri stradale. cu adulţi responsabili. îi sfătuiau şi îi ajutau când aceştia se confruntau cu dificultăţi la şcoală sau acasă. din care au compus sub control riguros 325 pentru grupul experimental şi 325 pentru grupul martor. când subiecţii avea în jur de 40 de ani.

au fost implementate programe ce vizează asistenţa pentru reducerea dificultăţilor financiare. fără locuinţă educare a copiilor Avocaţi desemnaţi special de Tribunal Educaţia vieţii de familie pentru adolescenţi şi părinţi INFLUENŢE ŞCOLARE Instrucţie profesională Prevenirea consumului de alcool şi droguri Prevenirea violenţei Instrucţie juridică Reducerea absenteismului şcolar Programe orientate către instruire (alfabetizare) INFLUENŢELE ANTURAJULUI Prevenirea şi intervenţia în cazul Servicii comunitare pe bază de fenomenelor bandelor de tineri voluntariat Rezolvarea conflictelor – medierea în Participarea la echipe sportive cadrul anturajului Consilierea şi supravegherea anturajului Adolescenţi. Principalele repere ale planului pentru justiţia şi prevenirea delincvenţei juvenile elaborat de Departamentul de Justiţie al SUA cuprinde o reţea complexă de actori şi acţiuni desfăşurate la nivelul individului. familiei. şcolii. terapii familiale pentru ameliorarea comunicării. reducerea absenteismului şi a eşecului şcolar prin intervenţii cu caracter specific în şcoală. infracţiuni şi comunitate PROGRAME COMUNITARE ŞI ALE GRUPURILOR DE VECINĂTATE Politică comunitară Mobilizarea grupului de vecinătate Îndrumare 225 . familia monoparentală şi abuzul parental. grupurilor şi comunităţii în ansamblul ei: INFLUENŢE INDIVIDUALE Formarea tinerilor pentru o carieră profesională Cluburi sportive Dezvoltare şi conducere personală Cluburi de băieţi şi fete Activităţi recreative Sănătate fizică şi mentală Incapacităţi în domeniul instrucţiei şi învăţării INFLUENŢE FAMILIALE Grupuri de sprijin pentru părinţi Prevenirea consumului de alcool/ al sarcinii Intervenţia în situaţii de criză familială Educarea capacităţilor părinţilor şi familiei Servicii pentru fuga tinerilor de acasă/ Planificarea modului de creştere şi pentru cei de pe străzi.asociaţi cu riscul conduitelor delincvente sunt sărăcia.

pe loisir. dar jucând mai mult base-ball. îndrumare. box). fotbal. care a lansat în anii ˈ30 Chicago Area Project . (cf. Cu resursele materiale şi mijloacele logistice limitate de care dispun autorităţile române. Cusson. costul unor astfel de programe aplicate în SUA ajunge la o sumă anuală cuprinsă între 2.000 dolari pe copil. securitatea rutieră) şi „counseling” pentru membrii bandelor. program ce urma trei categorii de acţiuni: organizarea loisirului pentru tinerii din sector cu trimiterea lor în tabere de vară. 7. copiii familiilor dezorganizate continuând să stea pe stradă. mai mult. cu infiinţarea de cluburi pentru tineri. recreere şi activităţi culturale pentru securitatea comunităţii Bunici luaţi sub îngrijire Zone şcolare eliberate de droguri Instrucţia şi ucenicia profesională a tinerilor Tabelul nr. au fost întreprinse în ultima perioadă 76 Astfel de programe îşi au originea concepţia sociologică a Şcolii de la Chicago.000 şi 3. 2006-b). Verdictul evaluării a fost acela că proiectul n-a reuşit să reducă delincvenţa. Repere ale planului pentru prevenirea delincvenţei juvenile în SUA76 Conform estimărilor experţilor. activităţi sportive. baschet. renovarea urbană (ameliorarea serviciilor publice. 226 . criminalitatea scăzând în zonele de implementare. Cusson (2006-b) afirmă că rezultatele au fost îndoielince. în anumite arii ea a crescut. birouri pentru căutarea locurilor de muncă şi o mai bună supraveghere. femei pândite de brutalitatea conjugală etc. dar a scăzut şi acolo unde nu se intervenise. Insuccesul este pus de Cusson pe seama concentrării pe acţiunile recreative. înfiinţarea de echipe sportive (base-ball. elevi în pericolul de a fi victimele racketului.Refugii sigure pentru tineri Programe în sprijinul victimelor Supravegherea grupului de vecinătate Programe extraşcolare finanţate de comunitate pentru supraveghere. Evident că astfel de sume încă nu pot fi suportate de autorităţile române77. 77 În anul 2000 Centru naţional canadian de prevenire a crimei a distribuit în Québec aproape 6 milioane de dolari pentru a sprijini finanţarea a 134 de proiecte care vizau tinerii susceptibili să alunece în delincvenţă. Un alt mare proiect american a fost Neighborhood Anti-Crime Self Help Program lansat în anul 1982. a şcolilor.

începând cu revizuirea legislaţiei şi continuând cu constituirea diverselor organisme guvernamentale şi neguvernamentale de intervenţie. sprijinind reintegrarea lor socială şi profesională.măsuri de prevenire a delincvenţei. Pentru a opera la acest nivel. Cum familia este. incluzând aici serviciul de probaţiune. totuşi. o zonă a intereselor private. unde autorităţile şi comunitatea sunt obligate să intervină. 227 . Printre aceste măsuri aflate în derulare amintim reforma sistemului penitenciar. De remarcat în acest context şi activitatea unor organisme nonguvernamentale. Toate aceste măsuri „de prevenire”. cum ar fi organizaţia „Salvaţi Copiii”. după cum lesne se poate sesiza. munca în folosul comunităţii. eliberarea de probă. în centre de plasament şi în alte instituţii de ocrotire. prin plasarea lor în familii de adopţie. ca efect imediat a fost lansat programul naţional de protecţie a copilului denumit „Integrarea socială a copiilor străzii”. şcoala este o instituţie publică. În anul 1993 a fost iniţiat de către Ministerul de Interne în colaborare cu Ministerul Educaţiei Programul Naţional de Prevenire a Delincvenţei Juvenile. au în vedere mai ales ameliorarea unor efecte şi nu operează în domeniul cauzalităţii. instituirea tribunalelor speciale pentru minori. de remediu sau substituţionale în cazul încălcărilor de drepturi. dezinstituţionalizarea sancţionatorie a minorilor delincvenţi prin înlocuirea pedepsei cu închisoare cu măsuri alternative. În prezent se desfăşoară un amplu program de dezinstituţionalizare a copiilor. acţiunile ar trebui să vizeze mai ales familia şi şcoala. iar în anul 2000 a fost creată Autoritatea Naţională pentru Protecţia Drepturilor Copiilor. care a desfăşurat un amplu proiect de recuperare socială a copiilor străzii. unde autoritatea nu poate interveni decât prin măsuri de protecţie. cu fonduri nerambursabile sub monitorizarea Uniunii Europene.

34). şi mult mai puţine activităţi de prevenirea socială. un rol important îl are psihologul şi consilierul şcolar. 2003). supraveghetori. sisteme electronice. atât pentru societate. Premisa de la care se pleacă este aceea că dacă se acţionează în sensul însănătoşirii morale a mediului educativ. intervenţia juridică trecând în plan secundar faţă de intervenţia educativă. Este mult mai preferabilă. asociaţiile comunităţii în jurul unui pivot central.suprevegherile şi verificările (poliţişti. care ţin de educaţie şi formare. gardieni. serviciile administrative. detectoare) menite să ducă la creşterea riscului delictului. 79 Se recomandă parcarea autovehicolelor în zone bine luminate. Printre măsurile de prevenire situaţională M. investiţia în educaţie în comparaţie cu investiţia în constrângere şi corecţie. 35-36) include: . politicile de prevenţie implică un parteneriat care reuneşte poliţia. jandarmi. Din păcate. Cusson (2006-b. prin pliante ce amintesc utilitatea alarmei. începând cu anii ̀ 80 şcoala a devenit nodul central al activităţilor de prevenţie. la noi domină activităţile de prevenire situaţională78. Aşa se face că astăzi. ca spargeri din locuinţe şi autovehicole. încuietorilor79 etc. camere de luat vederi. de protecţie. serviciile sociale. ci şi criminalitatea viitoare (Neamţu. portari. se poate preveni nu doar comiterea delictului în prezent. cât şi pentru individ. riscante sau neinteresante pentru cei care ar fi tentaţi să le comită” (Cusson. care au funcţia de a proteja persoanele şi bunurile împotriva unor ameninţări precise. p. astfel încât ele să pară dificile. patrule. pp.Dată fiind legătura dintre devianţa şcolară şi delincvenţa juvenilă. dispozitivele de ajutor (guvernamentale şi neguvernamentale). 78 Prin prevenire situaţională se înţelege „modificările circumstanţelor speciale în care delictele ar putea fi comise. 2006-b. În activitatea acesteia. care este şcoala. în timp ce nici în oraşe turistice nu funcţionează iluminatul public fiindcă primăriile nu au fonduri! 228 .

împrejmuiri. În condiţiile în care celelalte modele de prevenire şi-au dovedit ineficienţa. dispozitive antifurt. asumarea responsabilităţilor etc. separarea adversarilor. case de fier. substanţe şi unelte care facilitează trecerea la act. controale la accese şi la ieşiri (bariere. pistele false). sporind riscurile şi dificultăţile şi reducând beneficiile. alarme. care vizează „civilizarea micului barbar”. intrfoane). Aceste măsuri au scopul diminuării opţiunilor delincvenţilor potenţiali. în a respecta regulile. gratii. deturnările (modificarea traseelor. ştergerea rapidă a graffiti-urilor pentru a împiedica satisfacţia oferită de admirarea operei). diminuarea folosului scontat (coduri funcţionale. care urmăreşte restaurarea condiţiilor educative normale. controlarea violenţei lui. înclinarea în a-şi face prieteni. percheziţii) controlul factorilor favorizanţi (limitarea accesului la arme. pentru ca evoluţia intelectuală. buna iluminare stradală). Pentru aceasta părinţii trebuie iniţiaţi în „arta de a fi părinţi”. marcarea pieselor. deprinderea de a-l face să ceară fără să ţipe. ziduri. socială. 229 . Cusson (2006-b) propune prevenirea prin dezvoltare. Prevenirea situaţională trebuie însă completată cu prevenirea socială. orarelor.- - - protecţii fizice (uşi solide. morală a copilului să-şi urmeze cursul firesc.

(1999). Editura Didactică şi Pedagogică. Baechiler. Iaşi. Editura IRI. D. Ph.BIBLIOGRAFIE Allport. Bucureşti. Parquet. Bucureşti. (1991).J.. „Grupurile şi sociabilitatea”. în Raymond Boudon. Psihologia copilului greu educabil.W. 230 . Bailly. (1992). Toxicomania.. Editura Institutul European.. Adler. G. J. Editura Humanitas.. Structura şi dezvoltarea personalităţii.. Bucureşti. Tratat de sociologie. (1998). A.

Bucureşti. Bandura. 67 (6). Bucureşti. Ross S. Bădescu I. 67 (3). (1990). Rădulescu S..R. (1996). D. Ross. (1963). D. Bandura. „Social learning through imitation”. D. Editura Eminescu. A. pp. Ed. Lumina Lex. în M. „Imitation of film mediated aggressive models”... (1962). Bucureşti. (1963b).teorii contemporane. în Journal of Abnormal and Social Psychology.Banciu. 601-607. (1963a). Elemente de sociologie juridică. de.. pp.. (2000). A. Ross S. Rădulescu. S.J. Editura Lumina Lex.. „Transmission of aggression through imitation of aggressive models”.. Bucureşti. (2002). Editura Medicală.. 63 (5). (1998).. (1985).. M. în Journal of Abnormal and Social Psychology..A. Ross S. „Vicarious reinforcement and imitative learning”. M. Bucureşti. Banciu. D. Bandura. Al doilea sex...A. Beauvoir. în Journal of Personality and Social Psychology. A. Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică. Bucureşti. 231 . Cercetare şi prevenire socială. Editura Univers. D. pp. 66 (1). Banciu. (col) Istoria sociologiei . D. Ross. „Influence of social reinforcement and the behavior of models in shaping children’s moral judgments”. Banciu.A. Nebraska Symposium on Motivation. în Journal of Abnormal and Social Psychology. F. A. Bandura.). 3-11. Jones (ed. (1961). University of Nebraska Press. 575-582. Bandura. Lincoln. Ross. D.. McDonald. S. 274-281. Introducere în sociologia delincvenţei juvenile. A. Introducere în sociologia delincvenţei juvenile. M. Voicu. Evoluţii ale delincvenţei juvenile în România.

Probleme de psihologie judiciară. 106. Editura Humanitas. New York. Boncu. Bucureşti. (1993).Becker.. Bucureşti. USA. Editura Polirom. P. Editura All. Şt. University of Chicago Press. J. Berkowitz. (1999).. Devianţa tolerată. Berkovitz. (1998). (1997). Simţul practic. (1997)..Free Press. Editura Polirom. Raţiuni practice. Mc Graw Hill Inc.. „Frustration-aggression hypothesis”. I. Bogdan. Editura Eurosong & Book. Luckmann. 232 .. L. (1973). Bucureşti. (1964). L. Geneva. (2000). Neamţu. Capitalul uman. Ştiinţifică.. Bocancea. Vol. C. OMS. O analiză teoretică şi empirică cu referire specială la educaţie. Iaşi.. Editura Didactică şi Pedagogică. L. Bucureşti. Outsiders. Maternal Care and Mintal Health. Boudon. în Psychological Bulletin. Bourdieu. Studii de sociologia educaţiei. Cuza”. T.. (1972). T. Iaşi. Gary S. Efecte perverse şi ordinea socială. Editura Universităţii „Al. R. B. consequences and control.. Editura Meridiane. Ed. Bernstein. R. (1978). Chicago. P. Berger. (1999). Construirea socială a realităţii. P. S.. (1951). Elemente de asistenţă socială. Boudon. Becker. în Review of Child Development Research.. Bourdieu. Agression: its causes.. Bucureşti. Bucureşti. Editura Univers. Tratat de sociologie. Berkowitz. (1973).H. New York. (1999).. (2000). Bowlby. III. „Control of aggression”. University of Wisconsin Madison. G. Bucureşti. Iaşi. O teorie a acţiunii..

. (1997). Situational Crime Prevention. New York. Bucureşti.) (1997). S. (1995). K. R. J.: Jill Dando Institute of Crime Science. V. Become a Problem-Solving Crime Analyst. Montmartre du plaisir et du crime. Bucureşti.. Butoi. (2004). 233 . Duculot. Ciupercă. The Sociology of Deviant Behaviour. Rinehart and Winston. Manual de criminologie. Drogue et criminalité.. Robert Laffont. Clinard. (1955).. Bucureşti. Editura Universul Juridic. G. R. Paris. (coord. Editura Polirom. (2002). Holt.I: Attachment. Cohen.V. Hogarth Press. Presses Universitaires de France et Le Monde. Bucureşti. Une question complexe. Cherkaoui.. Un secol de cercetări psihosociale: 1897-1997. (1971). Montréal. Editura All Beck. Cohen. Clarke. Instituţia pentru minori. Chelcea... Brochu.. The Free Press of Glencoe. (1957). J. M. Par delà les murs.. (2004). Successful Case Studies. Guilderland. New York. 2ième edition. Editura Univers Enciclopedic.Bowlby.. Cioclei. C. (1969)... A. Delinquent Boys.. Chevalier. A. (col). Dicţionar de sociologie. Illinois. La Déviance. T. Attachmentand Loss. Crima sub lupa detectorului de minciuni. S. Presses de l’Université de Montréal. M. (2002). Paris. L. Londra.V. vol. Cuplul modern între emancipare şi disoluţie. Iaşi. Clarke. Bucureşti. (1996).. M. Editura Tipoalex. Editura Press Mihaela. Chantraine. Eck. Coca-Cozma. B.. (1980). Gembloux. Londra. Harrow and Heston. (1998). Ed. (2000).

avril-juin 2006. 4° éd.. 1997). “La délinquance. Paris. şi Colab. (2005). J. (1976). Dahrendorf. Editura Humanitas. (1902). Cristea. consultată în Les Classiques des sciences sociales. E.. M. Iaşi. Presses Universitaires de France. F. Croissance et décroissance du crime. une vie choisie”. în Revue internationale de criminologie et de police technique et scientifique. G. 131-148. S. Paris.. Dollard. V. Prentice Hall. Frustration and Agression. Cusson.. Presses Universitaires de France. Cusson. C.. (1986). Dragu. Genève. M. 234 . vol 54. Pourquoi punir ?. Presses Universitaires de France. New York. Constanţa. Paris. Paris. Cooley.Cohen. J. Devianţa. Cusson. Presses Universitaires de France.. (1996). Editura Humanitas.. Psihologie socială experimentală. Deschamps. Cusson. Doise. Dalloz. (1999). Hachette. A. Le Contrôle social du crime. Bucureşti. Conflictul social modern. (2003). (1939). La Criminologie. R. Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică. Editura Polirom. Editura Ovidius University Press. New-Jersey. Cusson. (1990).. New Haven: Yale University. W.. (1983). (1923). Deviance and control. Human Nature and the Social Order. (2006-a).-Cl. Dragomirescu. Prevenirea delincvenţei. (1998). Psihosociologia comportamentului deviant. M.. Cusson. (2006-b). Paris. M. Cusson. pp.. Durkheim. Cusson. Criminologie actuelle. (1997).. (1993). (1987). M. Editura Gramer. Dolto. Psihologie educaţională.. Psihanaliza şi copilul. M. în Boudon... R. Englewood Cliffs. Bucureşti. M. Mugny.. Bucureşti. Bucureşti. L'éducation morale. M. Paris. A. (ed.

Harper and Rows. Iaşi.. (1998). E. Editura Paralela 45. Editura Trei. Ferréol. Festinger. New York. Ed.Durkheim. (2000). Iaşi. Piteşti. Physique and delinquency. A supraveghea şi a pedepsi. Studii despre societate şi religie... (1980). Iubire şi ură. Bucureşti. Sociologie.. Bucureşti. La gravité de la délinquance : mesure. évolution et prédiction. Fillieule. Arta de a iubi.). Glueck. G. Faculté des études supérieures. Adolescenţii şi toxicomania. (2000).. S. L. 235 . Fromm. G. Mémoire de maîtrise. (2001). Université de Montréal. Editura Trei. Giddens. Editura Didactică şi Pedagogică.. Sociologie de la délinquance. (1956). École de criminologie. (coord. Iaşi. (2004). S. Paris. Educaţie şi sociologie. Măiastra. Ferréol. Editura Anima. Ferri. R. Bucureşti. (2005). Editura Trei. Agresivitatea umană. Polirom. (1995). Durkheim. Foucault. Stanfort University Press. Opere 4. Paris. A Theory of Cognitive Dissonance. Eibl-Eibesfeldt I. Eibl-Eibesfeldt I. F. La sociologie criminelle.. PUF. Freud. Editura Polirom. (1993). Editura BIC ALL. Felix Alcan.. Ed. E. Despre sinucidere. Glueck E. în Trei eseuri privind sexualitatea. (1957). A. (1998). M. Bucureşti. Editura Institutul European. Dicţionar de sociologie.. É. Bucureşti.. (1995).. Bucureşti. S... (2001). (1991). (1905). Sexualitatea infantilă.. Bucureşti. Freud. Gagnon. E.

New York. F.. Iaşi. Québec... 236 . Stanford. Bucureşti. A. (1969). E. M. (1967). B. E.. (2001). Goffman. Toronto. New York. Studiu comparativ între Statele Unite şi România. M. University of California Press. Editura Polirom. Ed.Editura Lumina Lex. D. London. Gordon. John Wiley & Sons Inc. The Concept of the Subculture. Robbing Drug Dealers. şcoala. (2000). Viaţa cotidiană ca spectacol. Goleman.. . Predicting Delinquency and Crime. (1990). A.. Inteligenţa emoţională. S. A General Theory of Crime. Bucureşti. Haas. în The Sociology of Crime and Delinquency... a II-a. Massachusetts. Th. Causes of Delinquency. T.. (2001). Jacobs. (2004). Hirschi. Sydney. Cambridge. (1981).. Suisse : Sauerländer. (2005). Delincvenţa juvenilă în societatea contemporană. Berkley. Rădulescu S. Aarau. Ibiş. Hirschi. Eseuri despre situaţia socială a pacienţilor psihiatrici şi a altor categorii de persoane instituţionalizate. Gottfredson. (2003). Bucureşti..ro. Grecu. Bucureşti.R.. Cal. T. Goffman. (2005). California.. Gordon.Glueck. H. grupul de referinţă) asupra comportamentelor predelincvente ale elevilor. Le Jour Éditeur. Stanford University Press. Harvard University Press. Editura Curtea Veche Publishing.. Aziluri. (1962). Editura Comunicare.D. Enseignans efficaces. Agressions et victimisations : une enquête sur les délinquants violents et sexuels non détectés. Pansofia. Glueck E. Influenţa agenţilor socializării (familia. Walter de Gruyter..

(2000). Lorenz.S. Lahire. Timişoara. (1994). Teme actuale de psihosociologie. Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică.. S..). Linton. Către o sociologie psihologică. (1998). Introducere în sociologia educaţională. Bucureşti. Kuhn. Dicţionar de sociologie. (1976). Popa. Editura Ştiinţifică. Iaşi.. (2005). (1942). (1998). Springer Verlag. K. Aşa-zisul rău. Kretschmer. (1992). (1995).. Sociopsihologia şi antropologia familiei... A. Ioana Constantin. Tensiunea esenţială. Luminosu D. Bucureşti. P. Marica. (2004). C. Iaşi. Kübler. (1987). (1982).. B. Bucureşti. Sociologie Juridică.. Constanţa.. Omul delicvent. (1961). Matza D.. Editura Ovidius University Press. Marshall. Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică. Iluţ. G.. Kuhn.. S. Lombroso. G. Editura Polirom. K. Editura Univers Enciclopedic. E. V. Editura Măiastra. Ed. Killen. Studii despre tradiţie şi schimbare în ştiinţă. în „American Sociological Review”.. Copilul maltratat. Bucureşti.Ross E. Humanitas. Eurobit. Timişoara. Körporbau und Character. atitudini şi comportamente sociale. Living with Death and Dying.. Juvenile Delinquency and Subterranean Values. T. Souvenir Press. nr.. T. Editura Helicon. Petru. trad. Editura Polirom. Iaşi.. 26. 237 . Bucureşti. Berlin. Valori. (ed. (2003). Structura revoluţiilor ştiinţifice. Polirom. R. London. Despre istoria naturală a agresiunii. M.Iluţ. Bucureşti. M. Fundamentul cultural al personalităţii. (2007). Sykes. Omul plural..

Mitrofan N. Situaţia copilului şi a familiei în România. Un deceniu de tranziţie. Le Cherche midi et Gallimard. Mind.. . T. A. Mihăilescu. M. Miroiu. Rutter.. (1998). (1934).... P. Bucureşti.-M. (2001). T. PUF. Butoi. Învăţământul românesc azi. Iaşi... University of Chicago. (2003). E. Caspi. J. Merton. Bucureşti. Bucureşti. Bucureşti. Delinquency. Mitrofan. R. Psihologie judiciară. Casa de editură şi presă „Şansa”. M. Editura Politică. N. Paris. Eléments de théorie et de méthode sociologique. în Teorie şi metodă în ştiinţele sociale. (ed. Paris.. Mic dicţionar al vieţii de familie. Educaţie şi formare. Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică. Sociologie generală.. (1996). Armonie şi dizarmonie. I. G. and Violence in the Dunedin Longitudinal Study. Chestionarele de personalitate în evaluarea psihologică. De la haine à la vie. Mitrofan. Editura Ştiinţifică. P. Editura Garell Publishing House. (2001). Bucureşti. Mihăilescu. (1965).. N. Paris.. L' Esprit. Concepte fundamentale şi studiu de caz.... le soi et la société. Editura Universităţii din Bucureşti. fr. Minulescu. Plon. K. A. „Influenţa cercetării empirice asupra teoriei sociologice”. . . I. (1991). H. (coord. Cuplul conjugal. Mead. Cambridge University.A. Iaşi. (2001). Cambridge . Editura Polirom. (1989). I. Self and Society. vol. Familia de la A … la Z. R. (1997).Maurice. Zdrenghea. I. Iaşi. Editura Polirom. VIII. (1997). Editura Polirom. Mitrofan. Sex Differences in Antisocial Behaviour : Conduct Disorder. Mihăilescu.. Merton. (1972). 2000).). Monteil. Bucureşti. 238 . UNICEF. Familia în societăţile europene. Moffitt. Silva. 1963.. trad. V.

. T. Probleme de criminologie. La Société Criminogène. Parsons. Petcu. (coord. Bucureşti. (2002). Mahler.Moscovici. Iaşi. Editura Didactică şi Pedagogică.. Cluj-Napoca. Cuj-Napoca. (1998). Sociologia devianţei. Ferreol. (2001).. Psihologia schimbării. Iaşi. în Sociologia educaţiei şi învăţământului Antologie de texte contemporane de peste hotare. G. Editura Polirom. în Alexander Seidman. Editura Cartier. Păun. (1992). C. Judecata morală la copil.. Păunescu. Coordonatele metodologice ale recuperării minorului inadaptat. „Clasa şcolară ca sistem social”. J. „Valori şi sisteme sociale”. A. (1997). Editura Didactică şi Pedagogică. Bucureşti. A. Iaşi. Editura Polirom. Petcu. The Free Press. Calmann-Levy. Neculau. M.. Delincvenţa.. Shils.. Collier MacMillan Ltd. S. Pinatel. Parsons. Repere psihosociale. F. (2006)..) (1977). (2001).. Ogien.. Editura Didactică şi Pedagogică. Neamţu. (1999). (2003). A. T. Editura Argonaut.. J. Editura Polirom.. Ed. Sociopedagogie şcolară. Social structure and Personality. Editura All Educational. Iaşi. Neculau. (1964). (1994). (1971). E. Psihologie juridică. Păun.. Editura Polirom.. Piaget. (coord). Editura Polirom. Paris. (2003). Psihologia socială a relaţiilor cu celălalt. Manual de Psihologie Socială. T. E. E. I. London. Iaşi. Bucureşti. (1999). Bucureşti.. Devianţa şcolară. Bucureşti.. 239 . (1984). Iaşi. C. Parsons. M.. Iaşi. (1999). Institutul European. Şcoala – abordare sociopedagogică. Oancea. Cultură şi societate. Editura Polirom. Editura Dacia.

(1994). (1994). Rădulescu.. Preda. S. Teorii sociologice în domeniul devianţei şi al problemelor sociale. Bucureşti. Bucureşti. (1999). R. Rădulescu. criminalitate şi patologie socială. S.. D. Bucureşti. Ed. Porot. D.. O abordare multidisciplinară. Răşcanu. Rădulescu. Porot. M. Dependenţă şi drog: aspecte teoretice şi clinic ameliorative. Quinney.. Banciu. Editura Universităţii din Bucureşti. devianţă şi patologie socială.. Anomie. M.Pingeot. 240 . M. Bucureşti. Toxicomaniile.. Rădulescu. Editura Universităţii ClujNapoca. Răşcanu. M. Bucureşti. Universite de Geneve. R. (1998). (1999). Critique of Legal Order: Crime Control in Capitalist Society. Editura Victor. (1994). Editura Lumina Lex. Rădulescu. (1998). Editura Medicală. Casa de Editură şi Presă „Şansa”. Introducere în sociologia delincvenţei juvenile. Delincvenţa juvenilă. M. Preda V. (1974). Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică.. Editura Ştiinţifică. (1995).. Preda V. Psihologia comportamentului deviant. (1981). B. S. S. (1990). S. La délinquance juvenile comme alternative a la represion. Bucureşti. S. (1996). Computer Publishing Center. M. Adolescenţa – între normalitate şi devianţă. Boston.. Rădulescu. (1991). Sociologia devianţei. M. Sociologia crimei şi criminalităţii. Bucureşti. Devianţă. Banciu.... A.. (2008). Editura Universitatea. Delincvenţa juvenilă. V. Bucureşti. Cluj-Napoca. Bucureşti. Little Brown.. Editura Hyperion.... Profilaxia delincvenţei şi reintegrarea socială. R. Presa Universitară Clujeană.

(2003). Philadelphia. T. E. Principles of Criminology. (1939). Nr. Prentice-Hall. F.. Hart E. The Crime Problem. (1973). II. Iaşi. Editura Didactică şi Pedagogică. (coord)... Crime et folie. (1996). McGrawHill.. 1998). Cambridge. M.. Roché. Harper.R. în Neamţu. (1949). Constanţa. Bucureşti. G. Şelaru. (1981). McKay. M.. Violenţa la sfârşitul secolului XX (extrase din conferinţă). Suicid şi agresivitate. . (1999). 1/1999. „Copilul instituţionalizat– perspective psihosociale”. H.. Sociologia educaţiei familiale. McDermott E. Fayard. New-York. University of Chicago Press. Cambridge University Press. Iaşi.. Scripcariu.. Editura Institutul European.. Stănciulescu. Giller. (1996). Cressey.. (1961). Papari. (2003).. Hârnoveanu. . L. L. Iaşi. Hagell. Drogurile. (1998).. Renneville. le Seuil. C. E. Şoitu.. (2002). W. Chicago. M.. Sutherland.. Iaşi. Lippincott. (1997. Smith. Revista de Criminologie şi de Criminalistică. vol. D. Editura Fundaţia Andrei Şaguna. I. Editura Semne. La Délinquance des jeunes. A. S. C. C. Iaşi. Agresivitatea în şcoală.. H. New York. Stănciulescu E. Familia în faţa conduitelor greşite ale copilului. (2001). Polirom. Rutter. Şoitu. Sorel. Paris. Reckless. W.D. Paris. C. Polirom. E. Sîntion. (1999). Sheldon W. Tratat de asistenţă socială. Iaşi. Editura Psihomnia.. Varieties of Delinquent Youth. Antisocial Behavior by Young People. Psihologie organizaţională.H. (1942). 241 . New York. Juvenile delinquency.. Shaw. (2001).. Juvenile Delinquency and Urban Arteas. Polirom. (2003). A...R. Teorii sociologice ale educaţiei.Reckless. M. Rudică.

Inc.. 242 . Tucicov. A. (1988). Yablonski. (2003). Cunoaşterea copilului.. Smith.. Zlate. M. Assesing and Counselung the Criminal Justice Client. Lizotte A.. R. (1981). . Brooks-Cole Publishing Co. D. M. T. Vincent. (1972). . Editura Didactică şi Pedagogică. Walsh. . B.A. Editura Politică. Cambridge University Press. Harper Collins Publishers. L. Gangs and Delinquency in Developmental Perspective. Bucureşti.. Krohn. P. Dicţionar de psihologie socială. Psihosociologia socială a grupurilor şcolare.. (1972). Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică. A.Thornberry. 1999. California. Criminology: Crime and Criminality. T.. C. Understanding. Bucureşti. Cambridge. Bucureşti.

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful