Ştefan Boncu – Psihologie socială

Cursul 1
CE ESTE PSIHOLOGIA SOCIALĂ?

1. Definirea psihologiei sociale Psihologia socială a fost definită ca studiul felului în care gîndurile, sentimentele şi comportamentele oamenilor sunt influenţate de prezenţa reală sau imaginată a celorlalţi. Preocuparea fundamentală a psihologilor sociali este aceea de a studia comportamentul uman. În general, ei nu studiază comportamentul animal. Anumite principii ale psihologiei sociale pot fi aplicate în regnul animal, iar cercetările asupra animalelor pot oferi informaţii despre procese ce se întîlnesc şi la om (de pildă, facilitarea socială). Cîteva principii ale comportamentului social sunt suficient de generale pentru a se aplica atît oamenilor cît şi primatelor, dar, ca regulă generală, psihologii sociali cred că cercetarea comportamentului animal nu este foarte utilă pentru făurirea de teorii asupra comportamentului uman. Psihologii sociali studiază comportamentul întrucît acesta poate fi observat. Termenul de comportament se referă nu numai la activităţile motorii mari (de exemplu, a alerga, a sări, a se apleca), ci şi la acţiuni mai subtile, ca zîmbetul ori clipitul din pleoape, precum şi la ceea ce spunem ori scriem. Din acest punct de vedere, comportamentul este verificabil în mod public. Totuşi, se cuvine menţionat că înţelesul acordat termenului de comportament depinde de perspectiva teoretică, de background-ul cultural şi de interpretarea personală a cercetătorului. Psihologii sociali nu se interesează numai de comportamente, ci şi de sentimente, gînduri, credinţe, atitudini, intenţii, scopuri, etc. Toate acestea nu sunt direct observabile, dar pot fi inferate din comportament cu mai multă sau mai puţină certitudine. Astfel de procese non-observabile au o mare importanţă, căci ele pot dirija comportamentul observabil. Cercetarea legăturii dintre atitudini şi comportamente a format obiectul multor demersuri experimentale şi s-a bazat tocmai pe această presupunere. Există, de asemenea, multiple antecedente ori repercusiuni ale comportamentului uman la nivelul proceselor ce se produc în creier. În special în cadrul cogniţiei sociale, psihologii sociali încearcă să pună în relaţie aspecte ale comportamentului social cu structurile şi procesele

1

Ştefan Boncu – Psihologie socială

Cursul 1
cognitive. Ceea ce face ca disciplina aceasta să fie socială este faptul că ea tratează despre felul în care indivizii umani sunt afectaţi de ceilalţi prezenţi fizic (un public într-o sală de spectacole), despre care individul îşi imaginează că ar fi prezenţi (de pildă, anticipînd evoluţia sa în faţa unui public) sau a căror prezenţă este implicată. Ultimul tip de influenţă este deosebit de complexă şi ţine de natura socială a trăirilor noastre ca fiinţe umane. De exemplu, gîndirea se foloseşte de cuvinte, iar cuvintele derivă din limbaj şi comunicare, ce n-ar exista în lipsa interacţiunii sociale. Astfel, gîndirea însăşi, o activitate interiorizată şi intimă, se bazează de fapt pe prezenţa implicată a altora. Cei mai mulţi indivizi nu aruncă hîrtii pe stradă chiar dacă nu există nimeni în preajmă şi chiar dacă ştiu bine că nu există posibilitatea de a fi surprinşi, şi aceasta pentru că în comunitate s-a construit o convenţie foarte puternică sau o normă socială ce condamnă astfel de comportamente. Ea implică existenţa altor persoane şi determină comportamentul chair şi în condiţiile absenţei fizice a acestora. Psihologia socială este o ştiinţă (şi nu un altfel de activitate spirituală: filosofie, artă ori religie) întrucît utilizează metoda ştiinţifică pentru a construi şi testa teorii. La fel cum fizica foloseşte concepte ca electroni, atomi, cuante pentru a explica fenomene fizice, în cîmpul psihologiei sociale au apărut concepte ca atitudine, disonanţă, identitate, stereotip pentru a explica fenomenele psiho-sociale. Potrivit metodei ştiinţifice, nici o teorie nu este adevărată numai pentru că are coerenţă internă şi se susţine din punct de vedere logic. Dimpotrivă, teoria devine validă pe baza corespondenţei cu faptele. Psihologii sociali construiesc teorii din datele despre realitate şi/sau din teoriile anterioare şi apoi efectuează cercetări empirice în cadrul cărora sunt colectate şi analizate date pentru a-şi testa teoriile.

2. Bias-ul privirii retrospective Se poate oare accepta că psihologia socială este simţ comun formulat în cuvinte mai pretenţioase? Ştiinţa aceasta s-a confruntat întotdeauna cu o obiecţie critică dificil de contestat: anume, că nu face decît să demonstreze ceea ce este limpede pentru oricine. Formalizează psihologia socială lucruri pe care orice individ matur le-a intuit? Încercînd să prevină astfel de obiecţii, psihologii sociali au invocat bias-ul privirii retrospective (hindsight bias). Acesta constă în tendinţa individului de a supraestima

2

Ştefan Boncu – Psihologie socială

Cursul 1
cunoaşterea lui anterioară asupra unui eveniment, după ce a aflat că evenimentul respectiv s-a produs. În studii experimentale riguroase închinate acestui fenomen, s-a demonstrat de pildă, că indivizii care înaintea datei alegerilor din 1980 acordau şanse aproximativ egale lui Jimmy Carter şi lui Ronald Reagan, după aflarea rezultatelor declară de bună credinţă că ei au avut de multă vreme convingerea că partizanii lui Reagan sunt majoritari. Urmărind să desemneze tocmai această iluzie a unei cunoaşteri anterioare, psihologii au denumit acest fenomen şi efectul “am ştiut-o întotdeauna”. Adeseori ni se întîmplă să ne reproşăm nouă înşine greşeli copilăreşti; dacă am fi fost mai atenţi, ne spunem, am fi evitat un eveniment neplăcut. De fapt, această culpabilizare se bazează tot pe hindsight bias: luînd cunoştinţă de producerea evenimentului, supraestimăm capacitatea noastră de a-i sesiza cauzele în condiţiile trecute. Într-un articol intitulat Psihologia surprizelor experimentale, publicat în 1977, Paul Slovic şi Baruch Fischoff au demonstrat existenţa acestui efect şi în împrejurarea în care indivizii iau cunoştinţă de rezultatele unui experiment psihologic. Aflînd despre concluziile formulate de cercetători în urma laborioaselor demersuri empirice, mulţi dintre noi au tendinţa de a se declara foarte puţin surprinşi, apreciind că au intuit de mult că lucrurile stau astfel. De fapt, ne supraestimăm abilitatea de a stabili pe cale logică rezultatele. Atentează realemente bias-ul privirii retrospective la statutul ştiinific al psihologiei sociale? Trebuie să menţionăm că în multe studii, psihologia socială este contra-intuitivă, surprinzînd simţul comun. De pildă, o concluzie de genul celei formulate în studiile lui Latané şi Darley, potrivit căreia cu cît sunt mai mulţi indivizi martori la un accident de circulaţie, cu atît există mai puţine şanse ca victima să primească rapid primul ajutor, contrazice intuiţiile simţului comun. Atunci cînd psihologia socială ajunge la concluzii identice cu cele ale simţului comun, ea o face aducînd riguroase argumente statistice, în lipsa cărora fenomenele nu se pot bucura de un tratament ştiinţific. Simţul comun descrie evenimentele mai exact decît le prezice. El este corect după ce evenimentele s-au produs, iar infailibilitatea lui are la bază, de multe ori, iluzii de genul hindsight bias.

3

Ştefan Boncu – Psihologie socială

Cursul 1
3. Psihologia socială şi ştiinţele învecinate Psihologia socială se situează la răscrucea mai multor discipline şi sub-discipline. Ea este, înainte de toate, o ramură a psihologiei şi în această calitate studiază comportamentul uman în termeni de procese psihice. Diferă însă de psihologia socială prin aceea că încearcă să explice comportamentul social. De exemplu, un psiholog generalist se poate interesa din procesele perceptive responsabile de supra-estimarea de către individ a mărimii monezilor, în vreme ce psihologul social, dînd seama de acelaşi fenomen, va invoca faptul că monedele au valoare (un caz de prezenţă implicată) şi că valoarea percepută poate influenţa judecata asupra mărimii. Multe studii de psihologie socială tratează interacţiunea faţă-în-faţă între indivizi sau între membrii aceluiaşi grup, în vreme ce obiectul propriu-zis al psihologiei îl constituie reacţiile indivizilor la stimuli care nu sunt neapărat sociali (forme, culori, sunete, etc.). Tratînd despre grupruri, norme, limbaj, comportament intergrupuri, psihologia socială se află în strînsă legătură cu sociologia şi antropologia socială. În general, sociologia caută răspunsuri la întrebări privind structura, funcţionarea şi modalităţile de schimbare ale grupurilor, organizaţiilor, categoriilor sociale şi ale societăţilor. Pentru sociologie, unitatea de analiză este grupul ca întreg mai degrabă decît indivizii care-l compun. Antropologia socială are apoximativ aceeaşi abordare, dar ea a manifestat întotdeauna interes pentru societăţile “exotice” (societăţi tribale ce există sau au existat în regiuni în care nu a pătruns sistemul capitalist). Pentru psihologia socială unitatea de analiză este individul ce evoluează în grup. Ea caută să explice cum interacţiunile şi cogniţiile sunt influenţate şi influenţează cultura. Psihologia socială contemporană se înrudeşte îndeaprope cu sociolingvistica şi cu studiul limbajului şi al comunicării. Ea oferă suport teoretic şi empiric pentru numeroase ramuri ale psihologiei, precum psihologia sportului sau psihologia organizaţională.

4. Domenii ale psihologiei sociale O manieră simplă de a defini psihologia socială este aceea de a preciza fără echivoc ce anume studiază psihologii sociali. Astfel, sfera psihologiei sociale poate fi conturată menţionînd conţinutul principalelor manuale. O privire rapidă asupra lor ne poate forma o idee despre scopul disciplinei. Psihologii sociali studiază o gamă extrem de

4

discriminarea. Ceea ce face ca psihologia socială să funcţioneze ca o disciplină distinctă este rezultatul a ceea ce ea studiază. 2. Ele sunt foarte diferite din punct de vedere al rigorii. De exemplu. Activitatea cognitivă simplifică percepţia lumii sociale. negocierea. De exemplu. comportamentul altruist. Teoriile sunt construite în aşa fel încît pot genera ipoteze testabile empiric. limbajul. conformismul. atitudinile. luarea deciziilor. testabilităţii şi generalităţii. auto-prezentarea. Aceste relaţii au o esenţă cauzală. comportamentul în condiţii de densitate. căutînd să dea sema de fenomene specifice. puterea. schimbarea socială. în vreme ce altele sunt foarte generale. emoţiile. a defini psihologia socială în funcţie de fenomenele pe care le studiază nu o diferenţiază suficient de alte discipline. comportamentul sexual. etc. precum şi a nivelului de analiză la care o face. relaţiile între grupuri sunt cercetate nu numai în psihologia socială. una din cele mai cunoscute din psihologia socială contemporană. grupurile mici. leadershipul. 5. a manierei în care o face. teoria identităţii sociale. identitatea. categoriile sociale. prejudecata. agresivitatea. Teoriile se bazează pe postulate explicite despre comportamentul social şi conţin un număr de concepte şi de propoziţii formale despre relaţiile dintre concepte. relaţiile intergrupuri. influenţa. obedienţa. comunicarea. stereotipul. 5 . Unele se constituie ca mini-teorii de rang inferior. Teoriile psihologiei sociale Psihologii sociali construiesc şi testează teorii despre comportamentul social uman. formarea impresiei.Ştefan Boncu – Psihologie socială Cursul 1 largă de fenomene: persuasiunea. Ea are la bază patru premise: 1. este o teorie de rang mediu. dragostea. sexismul. atracţia interpersonală. conflictul social. prietenia. îngăduind adaptarea socială a individului. O teorie psiho-socială este un set integrat de propoziţii ce explică determinarea comportamentului social în termeni de procese psiho-sociale. Totuşi. Comportamentul interpersonal şi comportamentul intergrupuri sunt fenomene diferite. rasismul. explicînd clase largi de comportamente. dar şi în sociologie şi politologie.

stereotipizare. În egală măsură. coeziunea de grup. comportamentele asociate cu urmări ori circumstanţe pozitive îşi măresc frecvenţa. Această meta-teorie admite necesitatea invocării unor constructe non-observabile (credinţe. Metateorii în psihologia socială Teoriile psihologiei sociale pot fi reunite în tipuri de teorii. Behaviorismul radical consideră că orice comportament poate fi explcat şi prezis în termeni de întăriri. Teoria identităţii sociale foloseşte un set de concepte definite foarte precis: grup social. sentimente. Indivizii au nevoie de stimă de sine pozitivă. 6. etnicitatea. schimbarea socială. Potrivit acestei paradigme de cercetare. este o astfel de teorie. conformism. Aceste procese produc comportament de grup. Categorizarea este asociată cu simplificarea perceptuală 2. Compararea socială este asociată nevoii de stimă de sine 3. teoria schimbului 6 . fără recursul la vreun alt construct (de exemplu. cognitiv). La fel cum o teorie este un set de concepte şi principii interconexate ce explică un fenomen. Behaviorismul derivă din lucrările lui Pavlov asupra reflexelor condiţionate şi din cele ale lui Skinner asupra condiţionării operante. Societatea este structurată în categorii sociale distincte între care există diferenţe de putere şi status. discriminarea intergrupuri. Modelul întărire . categorizare. cei care-i laudă). Legătura între acestea este asigurată de trei procese cauzale 1. discriminare. Neo-behaviorismul are astăzi mai mulţi adepţi. comportament intergrupuri. precum stereotipizarea. structura de credinţe sociale. Perspectiva behavioristă în psihologia socială a produs teorii ce pun accentul pe rolul factorilor situaţionali şi pe întărirea comportamentului social. Teoria identităţiii sociale generează predicţii testabile despre multe fenomene de grup.Ştefan Boncu – Psihologie socială Cursul 1 3. o metateorie este un set de concepte şi principii interconexate stabilind care teorie este validă şi adecvată. potrivit căruia indivizii îi simpatizează pe cei pe care-i asociază cu experienţe pozitive (de exemplu. comparare socială. limba. 4. distinct de comportamentul interpersonal.afect al atracţiei interpersonale. motive) pentru explicarea comportamentlui social. Credinţele sociale sunt asociate alegerilor indivizilor între diferite strategii comportamentale.

psihologia socială a adoptat foarte devreme principiile cognitiviste. ce relatează despre felul în care reprezentările asupra mediului social produc forţe motivaţionale. Aplecîndu-se asupra felului în care indivizii explică propriile comportamente. În general. În cadrul acestei ştiinţe. tentativele de a găsi explicaţii pentru comportamentul social în termeni de trăsături de personalitate sunt puţine. care tratau despre contradicţiile ce pot apărea în sistemul de cunoştinţe al individului şi despre starea de inconfort ce-l determină pe individ să rezolve conflictul cognitiv. 7. În sfîrşit. de prin 1980. are o esenţă cognitivă. teoriile atribuirii sunt cognitiviste prin excelenţă. cercetătorii din perimetrul psihologiei sociale consideră astăzi personalitatea ca fiind o explicaţie parţială sau chiar o 7 . Teoria cîmpului a lui Lewin. precum şi comportamentele altora. cogniţia socială a devenit perspectiva dominantă în psihologia socială.Ştefan Boncu – Psihologie socială Cursul 1 social (conform căreia ineracţiunea socială depinde de evaluările subiective asupra recompenselor şi costurilor implicate) are o origine behavioristă. Teoriile elaborate în cadrul cogniţiei sociale tratează despre felul în care se desfăşoară procesele cognitive şi despre felul în care ele influenţează comportamentul. prin acţiunile lor. Teoriile cognitiviste îşi au originea în psihologia formei dezvoltată de Koffka şi Kohler în anii ‘30. Există extrem de puţini psihologi sociali care cred că indivizii care se conformează într-o măsură mai mare normelor de grup au personalităţi conformiste sau că succesul marilor lideri are la bază personalitatea lor charismatică. Cognitivismul se opune behaviorismului susţinînd că indivizii interpretează informaţiile din mediu şi schimbă. Personalitate şi situaţie Psihologia socială este prin excelenţă ştiinţa determinării situaţionale a comportamentului. psihologia socială a fost dominată de teoriile consistenţei cognitive. Acţiunile lor sunt mediate de procese cognitive. Anii ‘70 au impus atribuirea cauzală drept temă predilectă în psihologia socială. Criticii behaviorismului au argumentat întotdeauna că acest curent de gîndire exagerează socotindu-i pe indivizi receptori pasivi ai influenţelor exterioare. acest mediu. Faţă de alte ramuri ale psihologiei. În deceniul al 7-lea. Principiul ei fundamental enunţă influenţa covîrşitoare a contextului social asupra comportamentului.

ori de impulsuri nervoase ori în termeni de aderenţă la convenţiile sociale. Izbutesc ei realmente să dea seama despre ceea ce şi-au propus? 8 . Respingerea personalităţii ca principiu explicativ se bazează pe două argumente: 1. procesele interpersonale în termeni de dinamici cognitive. Cum rezistă indivizii influenţelor sociale şi contextuale ce se execită asupra comportamentului lor? Teoriile asupra comportamentului social bazate pe personalitate trebuie văzute ca fiind opuse teoriilor colectiviste. co-întemeietorul oficial al psihologiei sociale îşi exprima convingerea că în grupuri indivizii îşi schimbă felul de a gîndi şi acţiona. ci de normele grupurilor din care face parte. 8. de exemplu. societatea poate fi explicată în termeni de grupuri. ce-şi formulează concluziile făcînd apel la dinamici cognitive.Ştefan Boncu – Psihologie socială Cursul 1 explicaţie total inadecvată pentru fenomenele sociale. 2. merită să reflectăm mai atent asupra activităţii cercetătorilor din domeniul relaţiilor interpersonale. deci consistenţa comportamentală în contexte multiple. Într-un text publicat în 1920. cogniţia în termeni de mecanisme neuropsihologice. Maniera reducţionistă de teoretizare poate lăsa fără răspuns întrebarea iniţială. Acestea se focalizează asupra ideii că individul se constituie la intersecţia nenumăratelor influenţe sociale. faptul de a scoate mîna pe fereastra maşinii pentru a indica intenţia de a întoarce poate fi explicat în termeni de contracţii musculare. De pildă. Nu numai că personalitatea. grupurile în termeni de procese interpersonale. nu poate fi o explicaţie pentru comportamentul social. Indivizii se comportă în modalităţi diferite la momente diferite şi în contexte diferite . Reducţionismul în psihologia socială şi nivelurile explicaţiei Reducţionismul este practica de a explica un fenomen în termenii unui nivel de analiză inferior. în teoria sa asupra spiritului de grup (group mind). etc. Există puţine date care atestă trăsăturile stabile de personalitate. W. Un punct de vedere colectivist a exprimat. Astfel. Comportamentele nu-i sunt determinate de predispoziţii specifice. dar ea însăşi trebuie explicată.ei sunt influenţaţi de situaţie. atunci aceasta din urmă rămîne nerezolvată. Dacă nivelul de explicaţie nu este adecvat nivelului întrebării. McDougall. Din acest punct de vedere. fiind expresia acestora.

II. etc. 9 . După opinia lui Willem Doise. unele cercetări din domeniul identităţii sociale. Lucrurile devin mai grave cînd e vorba de a explica procesele de grup şi relaţiile între grupuri. solidaritate de grup.Ştefan Boncu – Psihologie socială Cursul 1 Psihologia socială a fost criticată în repetate rînduri pentru reducţionismul ei. cercetările asupra balanţei cognitive). Nivelul interpersonal Analiza interacţiunii interpersonale în cadrul unor situaţii specifice. III. Nu se ţine seama de factorii poziţionali sociali emanând din afara situaţiei. Doise a distins patru niveluri la care se elaborează explicaţiile în această ştiinţă: I. psihogii sociali nu oferă întotdeauna explicaţii adecvate pentru discriminare.. Nivelul intrapersonal Analiza proceselor psihologice care privesc felul în care indivizii îţi organizează experienţa pe care o au asupra mediului social (de exemplu. Expunînd aceste fenomene în termeni de procese intrapsihice. conformism. Nivelul ideologic Analiza interacţiunii interindividuale luând în calcul rolul credinţelor şi al relaţiilor dintre grupuri (de ex. cu expresia lui) concepte situate la niveluri diferite. stereotipuri. personalitate ori relaţii interpersonale. IV. unele cercetări din domeniul identităţii sociale). Nivelul poziţional Analiza interacţiunii interindividuale în situaţii specifice luând în calcul rolul poziţiei sociale (al statusului. unele cercetări efectuate în paradigma atribuirii). Obiectul de studiu este dinamica relaţiei stabilită la un anumit moment de anumiţi indivizi într-o anumită situaţie (de exemplu. Pentru Doise. fiind acuzată că încearcă să explice comportamentul social în termeni de procese intrapsihice ori motivaţionale. de la Universitatea din Geneva. psihologii sociali construiesc explicaţii la mai multe niveluri (acestea nu trebuie în nici un caz confundate cu nivelurile realităţii). al reprezentărilor sociale. este important ca teoriile din psihologia socială să integreze (să articuleze. al identităţii) din exteriorul situaţiei considerate (de exemplu. unele studii asupra normelor culturale). al influenţei minoritare.

citesc şi publică în reviste diferite. ea îi conturează identitatea mai exact decît o fac definiţiile. De pildă. istoriile diferite oferă şi menţin identităţ diferite.). de concepţia cercetătorului .) sau chiar în gîndirea pre-socratică (secolul al VII-lea î. Originile gîndirii psihosociale pot fi găsite în opera lui Platon (427 . eşecurile. psihologii sociali de orientare sociologică sunt membri ai departamentelor de sociologie). Campbell. preistoria acestei discipline acoperă un interval mult mai extins. Opţiunea cu asupra individului şi asupra socialului.C. Preistoria psihologiei sociale Dacă istoria propriu-zisă a psihologiei sociale începe în mod oficial în 1908. dominantă şi o psihologie socială sociologică. Pentru psihologii sociali de origine psihologică. Asch. Acesta din urmă.347 î.Ştefan Boncu – Psihologie socială Cursul 2 SCURTĂ ISTORIE A PSIHOLOGIEI SOCIALE 1. de multe ori. Psihologii sociali de orientare psihologică se interesează în mod preponderent de structurile şi procesele cognitive ale indivizilor. fac parte din catedre universitare diferite (în general. Avantajele perspectivei genetice Unul din motivele importante pentru care merită studiată istoria unei discipline este acela că. French.C. spre a deveni realmente o fiinţă socială. Membrii celor două grupuri ţin cursuri de psihologie socială radical diferite. Homans şi Bales. în mod tradiţional. Lewin. Aşadar. Goffman. Schachter. Ceilalţi îi venerează pe Mead. festinger. 2. membrii celor două tabere au versiuni diferite asupra istoriei psihologiei sociale. trebuie educat sub supravegherea autorităţilor. importanţi sunt Floyd Allport. fundăturile. în vreme ce “sociologii” cercetează funcţiile indivizilor în contextul structurilor sociale. Întrucît această diviziune durează de cîteva generaţii. Donald T. Platon a pus accentul pe primatul statului în faţa individului.322 î. Istoria disciplinei nu trebuie pusă în slujba perpetuării vreunui curent de cercetare.C. şi nu numai progresul şi continuitatea. Ea nu este utilă decît atunci cînd pune în evidenţă discontinuităţile. în graniţele psihologiei sociale există o psihologie socială psihologică. privire la începuturile psihologiei sociale depinde însă. îndeobşte.) şi Aristotel (384 .

Pentru Hegel (1770 . familia. a ordinii lor temporale şi spaţiale în termeni de constante şi variaţii.1917). concepţia asupra primatului socialului a luat multe forme. Istoria ştiinţelor sociale a fost influenţată în mod hotărîtor de Auguste Comte (1798 . ci încoronarea spiritului social obiectiv. Totuşi. “reprezentările colective” dezvoltate de o societate dată au o existenţă independentă. Deşi ele pot emerge din asocierea şi interacţiunea indivizilor. de fapt. întemeietorul de drept al sociologiei ştiinţifice este Emile Durkheim (1858 . statul nu este numai forma supremă de societate. pozitivismul este un sistem filosofic ce implică un model al progresului cunoaşterii umane de la un stadiu teologic. În ultimul stadiu. Ideile celor doi filosofi antici au dat naştere la două tradiţii d gîndire: pe de o parte o gîndire de esenţă socială. Relativa independenţă a socialului în raport cu individualul l-a făcut pe Durkheim să pledeze în favoarea unei “psihologii colective”. În istoria gîndirii sociale. deşi la începutul secolului multe concepţii din psihologia socială erau inspirate de psihologia individualistă. în care rolul proceselor individuale este preponderent: socialul emerge. El considera că faptele sociale sunt exterioare faţă de conştiinţa individuală. la care spiritele individuale sunt participante active. Filosoful francez a propus termenul de sociologie şi tot el este socotit părintele pozitivismului. filosoful idealist german. iar cunoaşterea este descrierea acestor fenomene.1832). trecînd printr-un stadiu metafizic. Din opera lui Hegel au derivat concepţiile psiho-sociale despre spiritul de grup (group mind). natura umană este socială prin ea însăşi (el numeşte omul “zoon politikon”) şi pe temelia aceasta se clădesc relaţiile interpersonale. propietăţile lor sunt diferite de cele ale reprezentărilor individuale. . spre un stadiu ştiinţific. Pentru Comte. Sociologia era socotită ştiinţa supremă. Numai în anii ‘60 Moscovici a reluat şi a actualizat ideile lui Durkheim. o gîndire de orientare individualistă. fenomenele sunt considerate reale şi certe. în care se evidenţiază aportul structurilor sociale în ceea ce priveşte experienţa individuală şi conduita şi pe de altă parte. din acestea. comunitatea şi statul.Ştefan Boncu – Psihologie socială Cursul 2 Pentr Aristotel. De aceea. ce ar compara culturile din punctul de vedere al stadiului evoluţiei lor sociale.1857).

iar ca metodă folosesc un amestec curios de observaţie şi interpretare. Pentru Wundt. miturile. în care va favoriza aceeaşi explicaţie bazată pe spiritul de grup. deşi unele au o legătură strînsă cu maniera contemporană de a teoretiza. Völkerpsychologie a fost un studiu istoric comparativ al produselor obiective ale interacţiunii sociale. ideile despre contagiunea mentală.1903). Mai tîrziu.1931). întemeiată de Lazarus şi Steinthal. Termenul e de . considerat unul din întemeietorii psihologiei sociale va publica şi el o carte asupra comportamentului colectiv. precum şi criminologia celei de-a doua jumătăţi a veacului al XIX-lea).1920). deşi există şi alte surse ale acestui curent de gîndire (de exemplu. Ultimul îşi propunea să-l folosească pentru analiza individului în societate: psihologia socială era o psihologie a societăţii. La sfîrşitul veacului al XIX-lea apar în Europa două curente de gîndire ce sunt mai apropiate de psihologia socială ştiinţifică decît oricare din concepţiile anterioare: psihologia popoarelor (Völkerpsychologie) şi psihologia mulţimilor. Psihologia socială modernă Termenul de psihologie socială a fost folosit în 1864 de italianul Carlo Cattaneo şi în 1871 de germanul Lindner.Ştefan Boncu – Psihologie socială Cursul 2 3. Reprezentanţii cei mai de seamă ai Völkerpsychologie au fost Moritz Lazarus (1824 . Ideea spiritului de grup (group mind) a inspirat în bună măsură psihologia mulţimilor dezvoltată de Gustave Le Bon (1841 . ambele sunt astăzi reconsiderate şi recuperate. Ea a fost instituţionalizată în 1860 într-o revistă. Hermannn Steinthal (1823 . Tranziţia la psihologia socială modernă Concepţiile înfăţişate pînă acum nu sunt propriu-zis psiho-sociale. psihologia popoarelor reprezintă complementul psihologiei experimentale individuale. Le Bon a susţinut în 1896 că mulţimile se comportă agresiv pentru că în condiţii de mulţime comportamentul indivizilor este controlat de spiritul de grup. doctrina sugestiei. obiceiurile. 4. psihologul englez W. Zeitschrift fur Völkerpsychologie und Sprachwissenschaft.1899) şi Wilhelm Wundt (1832 . Ambele sunt sociocentrate. ca limbajul. În plus. Ele sunt reprezentative pentru perioada de tranziţie de la filosofia socială la psihologia socială experimentală. McDougall. Ea are sarcina de a analiza natura relaţiei individ comunitate invocînd date culturale la care psihologia experimentală nu are acces.

alcătuindu-se ca o sinteză a . Floyd Allport a publicat un tratat de psihologie socială bazat în princpal pe studii experimentale. Likert. emoţii. psihologia socială alesese drumul experimentării. Murphy şi Mrphy publică un manual intitulat Experimental social psychology. textele reţinute de istoriografia oficială drept texte fondatoare sunt redactate în limba engleză: psihologul englez William McDougall. În 1954 apare cea mai importantă carte de psihologie socială. Thurstone.Ştefan Boncu – Psihologie socială Cursul 2 găsit şi în scrierile lui Gabriel Tarde după 1895. Alte manuale influente sunt acum cele ale lui La Piere şi Farnsworth din 1936. Capitolele volumului lui McDougall. iar italianul Paolo Orano publică în 1901 la Bari un volum intitulat “Psicologia sociale”. Triplett n-a fost un psiholog social. majoritatea istoricilor psihologiei sociale sunt de acord că el a fost efectuat de Norman Triplett în 1898 la Universitatea din Indiana.1910. comportament moral. 1928. Înainte de 1950. Totuşi. emigrat mai tîrziu în Statele Unite şi sociologul american Edward Ross publică în 1908 cărţi ce au în titlu termenul de psihologie socială. sentimente. în 1925. de pildă. Unul din experimentele celebre ale perioadei. realizat de Lewin. dar privite retrospectiv experimentele sale pot fi considerate experimente de psihologie socială. credinţe religioase şi despre structura caracterului. el a creat grupuri experimentale de copii şi le-a cerut să mînuiască mulinete alături de alţii care făceau acelaşi lucru ori singuri. 1932) şi cercetările în domeniul structurii şi funcţiilor grupului social iniţiate de Kurt Lewin. voinţă. În 1924. Tratatul editat de Murchison în 1935 este considerat ultimul text elaborat în tradiţia psihologiei sociale speculative. 31 de univerităţi americane şi-au întemeiat laboratoare de psihologie experimentală. Sub impactul behaviorismului. tratează despre instincte. În privinţa primului experiment de psihologie socială. În 1931. tratatul editat de Gardner Lindzey. Americanul Baldwin se apropie mult de domeniul psihologiei sociale într-o carte din 1897 închinată studiului dezvoltării morale şi sociale a copilului. În perioada 1890 . Observînd că cicliştii aleargă mai repede în grup decît singuri. trebuie consemnate două progrese importante: dezvoltarea scalelor de atitudini (Bogardus. Klineberg din 1940 şi Cretch şi Crutchfield din 1948. Lippitt şi White în 1939 trata despre efectul stilului de leadership asupra comportamentului de grup. Acesta va cunoaşte o a doua ediţie în 1968 şi o a treia ediţie în 1985.

În privinţa ultimelor. în general. dar şi asupra altor ştiinţe. În prezent. După 1965. propusă de Fritz Heider în 1958. Aproximativ din 1980. ci o manieră de abordare specifică. . un grup de psihologi sociali americani pregătesc ediţia a IV-a a tratatului. Cogniţia socială nu reprezintă un domeniu al psihologiei sociale. să impună direcţii de cercetare. Iată cîteva: experimentele lui Sherif asupra formării normelor de grup din 1935. după dispariţia sa în 1947. teorie care se află la originea extrem de multor studii de psihologie socială. experimentele lui Asch asupra conformismului din 1951. schimbarea de atitudine. ele au căutat. Perioada este dominată de teoria atribuirii. Cît despre marile programe de cercetare. Merită. trebuie precizat că există în psihologia socială studii experimentale care au avut o influenţă covîrşitoare nu numai asupra disciplinei. precum şi programul de cercetare a schimbării de atitudine. foarte adecvată în domenii ca percepţia persoanei. experimentul lui Festinger şi Carlsmith asupra disonanţei cognitive din 1959 experimentele lui Milgram asupra obedienţei din 1963. continuat. psihologia socială şi-a afirmat treptat vocaţia sa cognitivistă. Aceasta a apărut ca urmare a recuperării vechilor idei ale lui Fritz Heider şi Solomon Asch asupra percepţiei persoanei şi a transferului unor metode şi concepte ale psihologiei cognitive în psihologia socială. experimentele lui Sherif asupra competiţiei între grupuri din 1953. Istoria psihologiei sociale poate fi trasată nu numai din perspectiva apariţiei şi conţinutului principalelor manuale. dar şi din perspectiva marilor programe de cercetare sau a experimentelor celebre. desfăşurat la Universitatea Yale sub direcţia lui Carl Hovland în deceniul al VI-lea. de asemenea. de unii din studenţii săi. eul. stereotipuile. menţionate studiile complexe asupra personalităţii autoritare realizate de Adorno şi colegi săi (rezultatele au fost publicate în 1950). luarea deciziei.Ştefan Boncu – Psihologie socială Cursul 2 evoluţiei disciplinei şi contribuind decisiv la consolidarea paradigmei de cercetare din psihologia socială. marcînd decisiv istoria disciplinei. abordarea favorită a psihologilor sociali o reprezintă cogniţia socială. Lewin a iniţiat un program foarte vast în domeniul dinamicii grupurilor. experimentele lui Latane şi Darley asupra comportamentului de ajutorare în cazuri de urgenţă din 1968.

care au cea . După război. trebuie menţionat că unele universităţi europene. cu deosebire cele olandeze. cîmp rezultat dintr-o curajoasă reinterpretare a cercetărilor asupra conformismului efectuate de americani. Psihologia socială europeană Se poate uşor observa în paginile anterioare lipsa referinţei la contribuţiile europenilor. Astăzi se poate vorbi din ce în ce mai puţin de diferenţe semnificative între psihologia socială americană şi psihologia socială europeană. specific psihologiei europene. cercetătorii europeni au contribuit la dezvoltarea ei nu numai în perioda de început. Facilitarea comunicării a determinat schimburi ştiinţifice intense. psihologia socială este. eforturile psihologilor sociali europeni s-au concentrat spre instituţionalizarea psihologiei sociale. a dezvoltat o psihologie experimentală a grupului. una din cele mai fertile teorii din psihologia socială contemporană. în bună măsură. În 1966 s-a fondat European Association of Experimental Social Psychology (EAESP). Totuşi. care a devenit nucleul comunităţii ştiinţifice europene în domeniu. în care a actualizat conceptul de reprezentare colectivă a lui Durkheim. Nevoia de independenţă i-a condus pe europeni la teme şi abordări specifice. Henri tajfel de la Universitatea din Bristol a iniţiat un vast program de cercetare asupra relaţiilor intergrupuri. Astfel. Fără îndoială. psihologia socială europeană a fost multă vreme dominată de cea americană. Înainte de cel de-al doilea război mondial. în anii ‘20. este influenţa minoritară. iar în 1971 a apărut primul număr al European Journal of Social Psychology. n-au ţinut niciodată seama de tendinţele psihologiei sociale europene de a se menţine diferită şi independentă şi dimpotrivă. De altminteri. În 1961 Serge Moscovici a publicat o carte ce s-a bucurat de un imens succes. Prezenţa profesorilor şi studenţilor americani în universităţile de pe bătrînul continent şi faptul că europenii publică tot mai frecvent în marile jurnale americane sunt probe elocvente pentru dispariţia dihotomiei istorice ce a marcat istoria disciplinei. o ştiinţă americană. Un al doilea cîmp de cercetare creat de Moscovici. ajungînd să propună teoria identităţii sociale. Treptat ei au impus-o ca disciplină în toate universităţile. dar aportul lor poate fi stabilit pentru fiecare etapă de evoluţie a disciplinei.Ştefan Boncu – Psihologie socială Cursul 2 5. Jean Piaget în domeniul comportamentului moral infantil şi germanul Moede care. contribuţii notabile au avut englezul Bartlett în domeniul memoriei. olandezii. În plan teoretic. cu Lewin sau Heider.

În 1965.Ştefan Boncu – Psihologie socială Cursul 2 mai bună reprezentare în EAESP. izbutind să apară constant în marile reviste. ciclul complet al unui demers de cercetare implică făurirea ipotezelor. JPSP are apariţii lunare. strîngerea datelor. desprins în 1980 din mai vechiul British Journal of Clinical and Social Psychology. În Europa. 1971). prcum şi British Journal of Social Psychology. publicat de Duke University de la sfîrşitul secolului trecut. cealaltă psihologiei sociale. cît mai cu seamă prin publicaţiile periodice. marile reviste au o contribuţie decisivă la evoluţia teoretică şi metodologică a disciplinei. Personality and Social Psychology Bulletin (1975) şi Social Cognition (1982). redactarea şi publicarea raportului de cercetare într-o revistă de specialitate. . pe care l-am menţionat deja. apărut încă de la începutul secolului şi Journal of Personality. După 1960. În perioada clasică. au lucrat pe temele agreate de americani. una închinată psihologiei patologice. Marile reviste de psihologie socială O ştiinţă nu există atît prin cărţile şi manualele universitare pe care le publică cei dedicaţi scrisului. De aceea. În psihologia socială. Aceasta din urmă. numărul mare de cercetători precum şi fondurile mărite disponibile pentru cercetare au impus o diversificare a publicaţiilor. analiza lor. se bucură de multă apreciere European Journal of Social Psychology. un rol însemnat au jucat Journal of Abnormal and Social Psychology. În prezent. 6. Alte reviste importante sunt Journal of Applied Social Psychology (anul primei apariţii. intitulată Journal of Personality and Social Psychology (JPSP) reprezintă astăzi cea mai prestigioasă publicaţie periodică de psihologie socială. Tot din 1965 apare Journal of Experimental Social Psychology. Journal of Abnormal and Social Psychology se divide: se nasc acum două reviste.

1 . Multe din ele au găzduit polemici aprinse între cei ce susţineau că cercetările pot continua în maniera în care fuseseră efectuate şi cei care propuneau schimbări mai mult sau mai puţin radicale. de fapt. Criza a avut trei aspecte. Receptarea intensă a momentului de criză este vizibilă în revistele de psihologie socială din această perioadă. Serge Moscovici. Un cunoscut analist al acestui fenomen scria în 1975: “În ultimii 10 ani. mulţi psihologi sociali şi-au pierdut entuziasmul şi convingerea că disciplina lor se va dezvolta în viitor”. Aceasta a constituit. Sunt practicile de cercetare etice? Protejează ele subiecţii? Este nevoie de metodologii alternative. precum şi rolul experimentatorului. bias-urile pe care le introduce el. acest vid socio-istoric apăruse datorită unei concepţii pozitiviste asupra ştiinţei. Criza şi chestiunile epistemologice Psihologia socială modernă este caracterizată de opţiunea pentru metoda experimentală. William McGuire). mai pure din punct de vedere etic? 2. Henri Tajfel. În această perioadă s-a dezbătut mult rolul subiectului în experiment. în care faptele şi adevărurile erau văzute ca abstracte. generale şi transistorice. Problema presupoziţiilor fundamentale ale domeniului. O obiecţie importantă legată de acest ultim aspect al crizei era aceea că psihologia socială eşuase în a produce cunoştinţe relevante şi utile din punct de vedere social. 1. Potrivit celor ce reproşau aceste lipsuri comunităţii de psihologie socială (între ei: Kenneth Gergen. 3. ideologice şi istorice ale comportamentului social. Un rol extrem de important în disputele din această perioadă privind statutul ştiinţific al psihologiei sociale l-a avut articolul lui Kenneth Gergen din 1973 intitulat Social psychology as history. Problema etică. Totuşi. care este o problemă de filosofie a ştiinţei. Problema limitelor experimentului de laborator. precum şi pe cartea publicată de Gergen în 1982: Toward transformation in social knowledge. nucleul crizei. credinţa în eficienţa şi întemeierea experimentului a fost deseori zdruncinată. În cele ce urmează ne vom sprijini pe acest studiu. Ea a fost formulată astfel: în ce sens poate fi considerată psihologia socială o disciplină ştiinţifică? Criticile metateoretice se refereau la eşecul psihologiei sociale de a trata contextele politice.Ştefan Boncu – Psihologie socială Cursul 3 STATUTUL ŞTIINŢIFIC AL PSIHOLOGIEI SOCIALE 1. Sfârşitul deceniului al 7-lea şi începutul deceniului al 8-lea reprezintă o perioadă de criză în istoria psihologiei sociale în care a fost pusă la îndoială moştenirea experimentală.

întrucât predicţia şi stabilirea unor legi ştiinţifice ale comportamentului social nu sunt posibile. regularitatea poate fi inferată din existenţa unor procese psihologice subiacente. Astfel de procese invariante nu sunt observabile. Nu se pot postula legi de tipul: în orice situaţie în care există frustrare. şi ştiinţele naturale. Sau: de fiecare dată când două cogniţii se contrazic. Gergen vorbeşte de perisabilitatea istorică a cunoştinţelor psiho-sociale. individul se va manifesta agresiv. o ştiinţă socială prin excelenţă. arătând că nu trebuie să căutăm regularităţi ce se manifestă în comportamentul oamenilor în diferite situaţii. Diferenţa dintre ştiinţele naturii şi ştiinţele sociale Criza din psihologia socială a atras atenţia asupra deosebirilor dintre psihologia socială. procesele care controlează comportamentul social pot fi relativ stabile. cunoaşterea ştiinţifică nu se poate acumula ca în alte ştiinţe: o astfel de cunoaştere nu depăşeşte un anumit moment. Potrivit acestui autor. Mai curând. Legi transistorice şi procese invariante În textul din 1973. Manis l-a contrazis pe Gergen într-un articol din 1976. negând posibilitatea unor explicaţii care să permită predicţii. principalul obiectiv al lui Gergen este de a demonstra că în psihologia socială. Gergen compară absenţa legilor transistorice din psihologia socială cu fenomenele stabile din ştiinţele naturale. deşi ele operează într-o varietate nesfârşită de conţinuturi sociale. El identifică psihologia socială cu istoria. înţelegând prin ea faptul că psihologii sociali trebuie să se mulţumească să cerceteze evenimentele prezente. individul va încerca să înlăture disonanţa. Întrucât faptele nu sunt stabile.Ştefan Boncu – Psihologie socială Cursul 3 2. ea este specifică. care operează manifestându-se în diferite forme de comportament în circumstanţe diverse. cercetarea are o esenţă istorică. Legile comportamentului social sunt imposibil de stabilit. 3. Întreaga concepţie a lui Gergen în această privinţă are la bază ideea că faptele studiate de psihologia socială sunt nerepetabile şi fluctuează semnificativ în timp. atunci psihologia socială nu poate presupune regularitatea de care este nevoie pentru confirmarea inductivă. Dacă instabilitatea faptelor compromite posibilitatea legilor sociale transistorice. Dar el depăşeşte această 2 . dar cercetările empirice îşi pot propune studierea consecinţelor lor observabile.

preconcepţiile observatorului din ştiinţele sociale marchează mult mai apăsat rezultatele cercetării decât cele ale observatorului din ştiinţele naturale. în vreme ce în ştiinţele sociale consensul e mult mai dificil de obţinut. şi oamenii sunt obiecte fizice (organisme) şi Gergen admite că studiul proceselor fiziologice în psihologia experimentală se apropie de ştiinţele naturale. consensul între cercetătorii din ştiinţele naturale nu pune probleme. ce se modifică substanţial în timp. cercetătorii din ştiinţele sociale 3 . 4. Gergen mai adaugă un argument: el remarcă existenţa unor valori umane care împiedică constituirea unor generalizări empirice identice celor din ştiinţele naturale. dintr-un anume punct de vedere. ci sensurile sociale ataşate comportamentului (de exemplu. Dar el consideră caracteristicile biologice ale organismului uman ca având o contribuţie minoră în determinarea interacţiunii sociale. calităţi pe seama cărora se poate prezice ce se va întîmpla cu ele în anumite condiţii. De aceea. La acest ultim punct de vedere. Obiectele fizice au calităţi ce reflectă constrângerile legilor naturale. Printre acestea.Ştefan Boncu – Psihologie socială Cursul 3 chestiune a regularităţii. dar arată că în procesul de transmitere a informaţiilor şi concluziilor reieşite din studii. sunt menţionate dorinţa de libertate. identificând alte două diferenţe fundamentale între ştiinţele sociale şi cele naturale: diferenţa în ceea ce priveşte obiectul de studiu (între fiinţele umane şi lucrurile fizice) şi diferenţa privind consecinţele cercetării în cele două grupuri de ştiinţe (între efectele ce rezultă din compararea concluziilor studiilor asupra comportamentului uman şi efectele ce rezultă din raportarea concluziilor studiilor asupra obiectelor fizice). 5. El nu numai că-şi exprimă convingerea că obiectul de studiu din ştiinţele sociale este calitativ diferit de cel din ştiinţele naturale. faptul că cineva a ridicat braţul ca să lovească pe altul). valorizarea imprevizibilităţii. Feed-back-ul către obiectele de studiu Ideea bias-ului introdus în cercetările sociale de feed-back-ul furnizat subiecţilor are un rol important în argumentarea lui Gergen. Comportamentul oamenilor depinde mai curând de dispoziţiile achiziţionate. Omul ca obiect de studiu În ce fel diferă oamenii ca obiecte de studiu de lucruri? Potrivit lui Gergen. Evident. Fenomenele ce prezintă interes pentru ştiinţele sociale nu sunt aspecte fizice ale comportamentului (de exemplu. dorinţa de unicitate. descrierea poziţiei braţului cuiva).

favorizând anumite forme de activitate socială. anumite clase sociale şi anumite valori. 6. unul din psihologii sociali experimentalişti care au purtat o îndelungată polemică cu Gergen. efectele de luminare modelează valorile sociale în mod direct iar metodele menite să introducă obiectivitatea sunt sortite eşecului. Gergen s-a străduit să demonstreze existenţa schimbării sociale. psihologia socială nu poate fi obiectivă şi liberă de influenţele valorilor sociale. Gergen a reliefat efectele de luminare ce apar în stadiul de predicţie. s-a opus acestei argumentări. Acestea se referă la orice modificare în comportamentul social apărută ca urmare a difuzării cunoştinţelor din ştiinţele sociale. fenomenul de facilitare socială pentru a ilustra ideea că psihologia socială a dezvoltat generalizări universale şi transistorice. ei pot fi influenţaţi de aceste expectanţe comunicate de textele ştiinţifice sau de cele de popularizare şi pot să confirme predicţia (fenomenul de auto-îndeplinire a profeţiilor). de exemplu. în vreme ce obiectele fizice rămân nepăsătoare la discursul ştiinţelor naturale despre ele. sleeper effect. arătând că există simlarităţi ori regularităţi transculturale. Barry Schlenker. efectele de luminare se pot manifesta într-o direcţie opusă – predicţiile din ştiinţele sociale pot influenţa indivizii în aşa fel încât aceştia să încerce să infirme aceste predicţii. Teoreticienii sociali au opţiuni ideologice. precum şi imposibilitatea replicării unor efecte puse în evidenţă de cercetările de psihologie socială – de exemplu. 4 . Mai grav încă. în care feed-back-ul cercetărilor este esenţial pentru evoluţia socială. imprevizibilitate. unicitate. Controverse actuale În privinţa instabilităţii fenomenelor sociale. unul din argumentele lui cele mai importante. Deşi esenţială. Potrivit lui Gergen. având în vedere dorinţa oamenilor de autonomie.Ştefan Boncu – Psihologie socială Cursul 3 alterează fenomenele pe care le studiază într-o manieră ce n-are corespondent în ştiinţele naturale. Schelenker citează. Din punctul de vedere al acestor efecte. Odată ce indivizii află despre o secvenţă stimul-răspuns. remarca lui Gergen este extrem de simplă: oamenii pot afla despre concluziile cercetărilor din ştiinţele sociale şi pot fi influenţaţi de ele. Cercetătorii din ştiinţele sociale au chiar datoria să comunice rezultatele demersurilor lor empirice: societatea şi cercetarea socială alcătuiesc un circuit închis.

În ştiinţele sociale. ea nu poate să indice cu precizie ce frunze vor cădea pe gazonul din faţa casei cuiva în condiţiile unui vânt de 47 de km/h. în ciuda preciziei pe care o dovedeşte fizica în studiul obiectelor aflate sub acţiunea forţei de atracţie a pământului. În privinţa predictibilităţii. În privinţa metodelor de conceptualizare. argumentele aduse de el. susţinute ori falsificate prin observaţie. că sistemele fizice şi cele sociale la care se plică presupoziţiile teoretice în cele două ştiinţe au o natură identică. Schelenker a atras atenţia că nici ştiinţele naturale nu pot face întotdeauna predicţii absolut exacte: de exemplu.Ştefan Boncu – Psihologie socială Cursul 3 În privinţa studierii fenomenelor sociale. Pe de altă parte. ca şi în cele naturale. Totuşi. Schlenker a depus multe eforturi pentru a preîntâmpina obiecţiile lui Gergen. * Desigur. Generaţia actuală de cercetători dovedeşte o scrupulozitate deosebită în ceea ce priveşte metoda şi ştie să apere cu argumente întemeiate statutul ştiinţific al psihologiei sociale. El a arătat. La fel. ele sunt deschise (influenţa exterioară) şi numai prin procedurile de laborator se pot aproxima condiţii ideale creând artificial sisteme relativ izolate. Faptul că psihologia socială contemporană rămâne în bună măsură experimentală şi face predicţii dovedeşte că obiecţiile lui n-au avut puterea să schimbe radical natura activităţii de cercetare din această ştiinţă. Observaţiile cercetătorilor din ştiinţele sociale sunt influenţate de înţelesul pe care îl atribuie fenomenelor. Schlenker a sugerat. iar înţelesul este în funcţie de consensul social. ştiinţele naturii nu pot face predicţii exacte cu privire la cutremure. în ciuda argumentelor lui Gergen. în sensul că teoriile lor nu pot fi construite. poziţia lui Gergen este fermă: ştiinţele sociocomportamentale sunt în mod esenţial non-empirice. ca şi toate polemicile din timpul aşa-zisei perioade de criză au ascuţit sensibilitatea metodologică a psihologilor sociali. în ceea ce priveşte conceptualizarea. 5 . că presupoziţiile teoretice în cele două grupuri de ştiinţe sunt identice: abstracte şi condiţionale (au forma clasică dacă… atunci). Gergen nu are dreptate în toate privinţele. susţinând că activitatea de conceptualizare se desfăşoară în ştiinţele sociale la fel ca în cele naturale.

Psihologia socială este singura ştiinţă socială ce . Ca ştiinţă. şi el poate genera alte ipoteze de detaliu. Ipotezele sunt propoziţii formale despre factorii cauzali ai unui eveniment ori comportament şi sunt formulate în aşa fel încît pot fi testate. Totuşi. restricţiile etice. putem face ipoteza că aceasta se întîmplă numai pentru dansurile care au fost îndelung exersate. a arătat că testele empirice pot falsifica ipoteza (făcîndu-l pe cercetător să o respingă. să o revizuiască sau să o testeze într-un alt design). de altminteri. dar nu o pot proba. între care natura ipotezei. Validitatea unei ipoteze se întăreşte dacă ea a fost confirmată de mai multe ori de echipe diferite de cercetare. încrederea cercetătorului în acurateţea ei creşte. se poate face ipoteza că balerinele au o performanţă mai bună în faţa unei audienţe decît atunci cînd se află singure. psihologia socială are la dispoziţie o mare varietate de metode pentru efectuarea testelor empirice. bani. fără nici un drept de îndoială. Alegerea metodei potrivite este determinată de o serie de factori. Ştiinţa presupune formularea de ipoteze (predicţii) pe baza cunoaşterii anterioare şi a observaţiilor întîmplătoare ori sistematice. aplicarea metodei la obiect suscitând numeroase probleme. un cunoscut filosof al ştiinţei. Karl Popper. asocierea dintre metoda şi obiectul psihologiei sociale contemporane nu este un lucru de la sine înţeles.Ştefan Boncu – Psihologie socială Cursul 4 EXPERIMENTUL ÎN PSIHOLOGIA SOCIALĂ 1. De exemplu. 2. Experimentul de laborator Chiar dacă a manifestat ezitări şi reacţii temporare de abandon. Dacă o ipoteză primeşte suport empiric. resursele disponibile (timp. participanţi). Statistici recente relevă că experimentul de laborator a fost utilizat în două treimi din studiile efectuate în graniţele acestei ştiinţe. Pluralismul metodologic este. Astăzi ea poate fi socotită. fiecare cu avantajele şi dezavantajele ei: metodele experimentale şi metodele nonexperimentale. psihologia socială a optat dintru început pentru metoda experimentală. Metoda ştiinţifică Pentru a studia comportamentul social. Se pot distinge două mari tipuri de metode. o ştiinţă experimentală. etc. o caracteristică a psihologiei sociale actuale. utilizînd metode diferite. psihologia socială foloseşte metoda ştiinţifică. Constatînd că balerinele au o evoluţie superioară în faţa publicului.

Oricare ar fi tipul participanţilor . Dacă se confirmă. etnia.vîrsta. trebuie să colectăm date.experimentatorul îi va repartiza în două sau mai multe grupuri. de obicei sub forma unei întrebări. Ea poate fi o soluţie potenţială din punct de vedere logic sau numai o vagă intuiţie. 3. Aceasta se numeşete ipoteză. ea constituie o ipoteză empirică prin aceea că se referă la fenomene observabile. Se . Problema adecvării metodei la obiectul psihologiei sociale constituie una din dificultăţile mari ale epistemologiei ştiinţelor sociale contemporane. . c. singura ştiinţă ce aplică experimentul la sisteme sociale complexe. Pentru a testa ipoteza. ca orice experiment. cu formularea unei probleme. sexul. Natura problemei determină tipul participanţilor. etc. În cadrul demersului experimental. În ambele cazuri însă. Singura cerinţă pe care trebuie să o îndeplinească o astfel de problemă este aceea că ea trebuie să fie solvabilă . ea corespunde soluţiei problemei. Faptul acesta creează dileme epistemologice. aruncâd dubii asupra legitimităţii şi calităţii rezultatelor. Punerea problemei Un experiment în domeniul psihologiei sociale începe. statusul social. sfârşeşte ca o dezbatere asupra obiectului psihologiei sociale. deschisă ca o discuţie asupra metodei.la întrebarea respectivă trebuie să se poată răspunde cu instrumentele pe care le are la îndemînă psihologul. căci datele despre realitate sunt singurul criteriu. Formularea ipotezei Experimentatorul formulează o tentativă de soluţie a problemei ştiinţifice pe care şi-a puso. Trebuie să remarcăm faptul că astăzi există tendinţa de a numi indivizii care colaborează cu experimentatorul la realizarea experimentului mai degrabă participanţi decît subiecţi. Această problemă devine cu atât mai serioasă cu cât.Ştefan Boncu – Psihologie socială Cursul 4 a adoptat experimentul de laborator ca modalitate principală de administrare de probe. psihologul va încerca să stabilească dacă ipoteza este cu probabilitate adevărată sau cu probabilitate falsă. Selecţia participanţilor Unul din primii paşi în colectarea datelor este selecţia participanţilor al căror comportament va fi observat. Etape în realizarea unui experiment de laborator a. b.

cărora li se administrează tratamentul experimental în grade diferite. Repartizarea participanţilor în grupuri Participanţii vor fi incluşi în grupuri în aşa fel încît grupurile să fie aproximativ echivalente la începutul experimentului. Thorndike. teorii sau legi. Grupul căruia nu i se aplică tratamentul experimental se numeşte grup de control. afirma că orice există poate fi considerat variabilă. Variabile independente şi variabile dependente Aspectul mediului care este studiat experimental. Schimbarea în comportament ce rezultă din introducerea variabilei independente se numeşte variabilă dependentă. experimentatorul caută să stabilească relaţii empirice între aspecte ale mediului şi aspecte ale comportamentului. . care depinde direct de experimentator şi care este manipulat de acesta prin intermediul tratamentului experimental se numeşte variabilă independentă.Ştefan Boncu – Psihologie socială Cursul 4 consideră că termenul subiect sugerează folosirea lor de către psiholog şi diferenţa de status.repartizare la întîmplare. Ele statuează că dacă o anumită caracteristică a mediului se schimbă. Definirea variabilelor Studiind comportamentul participanţilor. Se cuvine ca participanţii la cercetările experimentale să aibă un statut de prestigiu. Termenul de variabilă desemnează orice aspect al mediului sau al comportamentului care-şi poate schimba valoarea. căci orice există există într-o anume cantitate. Aceste relaţii pot fi ipoteze. Acest lucru se realizează prin randomizare . Variabila este orice poate asuma diferite valori numerice. e. ci două sau mai multe grupuri experimentale. un clasic al psihologiei americane. Apoi psihologul administrează un tratament experimental unuia sau unora din grupuri. comportamentul se va schimba şi el. Urmările acestui tratament experimental constituie ceea ce experimentatorul doreşte să evalueze sau să măsoare. dată fiind importanţa lor pentru progresul ştiinţei. În multe cazuri nu se foloseşte grupul de control. chiar o relaţie de subordonare între experimentator şi aceşti colaboratori ai săi. d. Tratamentul experimental se aplică grupului experimental sau grupurilor experimentale.

de exemplu. poate fi numărul de repetiţii cerute pentru a învăţa o poezie. experimentatorul administrează o valoare a ei unui grup experimental şi o a doua valoare altui grup experimental. au determinat diferenţe între grupuri. numărul de cuvinte pe care le rosteşte pacientul într-un interviu psihoterapeutic. În mod esenţial. atunci se poate spune că există o relaţie între ele . V. etc.I. Dacă aceasta îşi schimbă valoarea după cum este manipulată V.D.Ştefan Boncu – Psihologie socială Cursul 4 Variabilele psihologice îşi schimbă valoarea în timp pentru orice organism. Valorile obţinute ale V. metoda experimentală diferă de observaţie sau de abordarea corelaţională prin aceea că experimentatorul manipulează una sau mai multe V.D. influenţînd astfel comportamentul subiecţilor. greutatea bărbaţilor. f.în cazul acesta psihologul a descoperit o lege empirică..I. Ea poate fi.I. înălţimea femeilor. în funcţie de condiţiile de mediu. poate fi intensitatea unui şoc electric: experimentatorul poate administra grupului 1 un şoc de o intensitate mare şi grupului 2 un şoc de o intensitate redusă. din care unul să repete poezia de 15 ori şi altul de două ori. Variabila dependentă constituie de obicei un aspect bine definit al comportamentului (un răspuns) ce poate fi măsurat de experimentator. intensitatea luminii. ceea ce constituie scopul principal al demersului experimental. Într-un alt experiment. psihologul variază (manipulează) variabila independentă şi urmăreşte dacă V.D. numărul de versuri pe care indivizii le-au învăţat. Valorile V.I. Aceste două cifre reprezintă de fapt valori ale V. V.I. putem alcătui două grupuri de participanţi. asupra comportamentului.I. frecvenţa cu care ei rostesc un anume cuvînt. Dacă suntem interesaţi de această problemă. trebuie să fie dependente de valorile V. Logica metodei este simplă: dacă două grupuri echivalente sunt . în cadrul demersului experimental. vor arăta dacă valorile diferite ale V. De exemplu. Aşadar.I. etc. se schimbă în mod sistematic. numărul de comportamente ostile la adresa altui grup etnic.. Exemple de variabile: numărul de repetiţii cerute pentru învăţarea unei poezii.I. salariul pe care-l primeşte un angajat. Determinarea influenţei variabilei independente Logica metodei experimentale Variabilă independentă este orice variabilă care este investigată pentru a determina dacă şi în ce măsură influenţează comportamentul Pentru a determina influenţa V. viteza cu care şoarecele aleargă într-un labirint de tablă.

D.D.. Dacă experimentatorul permite unor variabile externe să se manifeste liber în experiment. este foarte dificil de spus dacă valorile V. Controlul variabilelor externe Probabil cel mai important principiu al experimentării se referă la faptul că experimentatorul trebuie să ţină constante toate variabilele ce pot afecta V.I. Dar.Ştefan Boncu – Psihologie socială Cursul 4 tratate identic.I. h. Intervenţia întîmplării se produce întotdeauna. ci mai degrabă diferenţa de performanţă între ele poate fi atribuită numai întîmplării. relaţia cauzală dintre V. putem calcula scoruri medii pentru grupuri şi constata că un grup a învăţat în medie 14 versuri dintr-o poezie. al cărei efect urmează a fi evaluat. Confruntînd valorile variabilei dependente la cele două grupuri. De aceea. şi V. Cît despre grupurile echivalente (înaintea tratamentului experimental). ipoteza prezice felul în care vor arăta datele culese. experimentatorul poate stabili dacă ipoteza se susţine. datele trebuie tranformate în cifre şi analizate cu ajutorul statisticii. ca 100 şi 99? În acest caz. ipoteza poate să prezică faptul că grupul experimental va avea o performanţă mai bună decît a grupului de control. psihologul caută să stabilească dacă diferenţele de performanţă între grupuri se datorează numai întîmplării sau efectului întîmplării combinat cu efectul V. Constituim grupuri echivalente atunci cînd procedurile de selecţie şi repartizare a subiecţilor garantează că orice diferenţă între grupuri se datorează şansei. deşi există o diferenţă între grupuri.I. este foarte mică. De exemplu.D. ele nu sunt echivalente din toate punctele de vedere.I. În general. şi trebuie să ne întrebăm dacă ea . date ce ar trebui să ne indice probabilitatea falsităţii sau adevărului ipotezei. Dar dacă există valori ale V. avînd date neorganizate. Efectuarea testelor statistice Experimentul este realizat spre a colecta date. cu excepţia V. cu excepţia unui singur aspect şi dacă performanţa celor două grupuri diferă. iar celălalt 6. Analizînd rezultatele experimentului.. g.) este cauza diferenţelor de performanţă. De exemplu. rezultă că aspectul în privinţa căruia experimentatorul a lăsat cele două grupuri să difere (V.D. pentru un grup sunt mai mari sau mai mici decît pentru celălalt grup. nu mai este clară şi experimentul este contaminat.

Predicţia se află în legătură cu un alt pas important al metodei ştiinţifice . experimentatorul apelează la un test statistic. pe baza ipotezei. generalizarea trebuie făcută foarte prudent şi în urma mai multor experimente. Se poate conchide că V.D. Care este probabilitatea ca în cazul cînd realizăm experimentul din nou să obţinem rezultate similare? Dacă diferenţa este reală. Dar omul de ştiinţă nu se interesează de adevăr atunci cînd el este valabil numai în condiţii foarte specifice. probabilitatea ca ipoteza să fie adevărată creşte. dimpotrivă. Predicţiile Legate de generalizare. grupul experimental trebuie să obţină un scor mediu mai mare aproape de fiecare dată cînd se repetă experimentul. El încearcă. de exemplu. Explicaţia . cît şi grupul de control) va obţine un scor mai mare în cinci cazuri. Dacă o astfel de predicţie se adevereşte. pentru cele două grupuri este semnificativă din punct de vedere statistic. o ipoteză confirmată devine suport pentru prezicerea faptului că un nou lot de participanţi se va comporta identic cu lotul original. Dacă diferenţa dintre grupuri nu se datorează manipulării. Totuşi. din 10 replici ale experimentului fiecare grup (atît grupul experimental. cu cît generalizează mai mult concluziile obţinute în urma unui experiment specific. Ca atare. Dacă diferenţa dintre valorile V. i. Aceasta se referă la faptul că experimentatorul însuşi sau un alt experimentator realizează un alt experiment în care procedurile din primul experiment sunt repetate întocmai. că un alt grup se va comporta identic cu grupul deja studiat. Ipoteza poate fi utilizată pentru a prezice anumite evenimente în situaţii noi . experimentatorul poate crede că ipoteza este adevărată pentru condiţiile specifice în care a fost testată. să dea cît mai multă generalitate concluziilor sale. Testul va fi ales în funcţie de tipul datelor şi de design-ul cercetării. în mod probabil ea nu se datorează întîmplării.replicarea. cu atît sunt mai mari şansele de eroare.Ştefan Boncu – Psihologie socială Cursul 4 se datorează manipulării noastre sau şansei. j. este cea care a cauzat-o. se pot face predicţii. Pentru a stabili dacă diferenţa a fost determinată de manipulare. De aceea.se poate prezice. mai degrabă decît de întîmplare.I. Generalizarea ipotezei La capătul unui experiment. k.

ar fi viteza cu care pleacă maşina cînd apare culoarea verde. Experimentatorul încearcă să explice ceea ce a găsit făcînd apel la o teorie mai generală. fie din obligativitatea respectării codului etic al cercetării. pe trotuar şi să privească în ochi pe şoferul maşinii care aşteaptă schimbarea culorii. iar reacţia obişnuită este eschivarea. repartizarea subiecţilor în grupuri pune uneori probleme. poate fi formulată într-o lege empirică. căci subiecţii nu au cunoştinţă de desfăşurarea experimentului. mai ales dacă ea a fost confirmată într-o replică a experimentului. 4. ele nu permit concluzii cauzale fundamentate. experimentatorul ar trebui să privească în direcţia opusă. Restricţiile provin fie din dificultatea manipulării. Experimentul de teren Experimentele de psihologie socială pot fi realizate în afara laboratorului. Experimentele de teren sunt caracterizate de obicei de o mare validitate externă. dar la fel de bine pot fi puse pe seama . în mediul natural. a.I. De exemplu. psihologii sociali au la dispoziţie o serie de metode non-xperimentale. şi V.D. V.Ştefan Boncu – Psihologie socială Cursul 4 Etapa finală a metodei experimentale este explicaţia. Totuşi. Într-o altă condiţie. Cercetarea corelaţională Cînd experimentarea nu este cu putinţă sau nu este indicată.nu putem provoca un act de agresiune pentru a măsura efectele lui. poate fi testată printr-un experiment de teren. Ipotezele despre efectele faptului de a fi victima unui act de agresiune asupra stimei de sine nu pot fi uşor verificate experimental . variabilele parazite nu pot fi controlate. 5. De exemplu. Totuşi. există multe circumstanţe în care efectuarea unui experiment pentru testarea unei ipoteze specifice este cu totul imposibilă. Relaţia dintre V.D. Aceasta ar presupune ca experimentatorul să se posteze lîngă un semafor. ipoteza că a fi privit în ochi de un străin este neplăcut. este dificilă. Acestea nu necesită manipularea variabilelor independente şi.D. Metodele non-experimentale Experimentarea sistematică reprezintă metoda dominantă în ştiinţă. Diferenţele constatate pot fi atribuite agresiunii. putem compara stima de sine a unor persoane care au fost agresate cu a altora care nu se află în această situaţie. iar măsurarea V. de aceea.

face ca el să nu aibă un control asupra colectării propriu-zise a datelor. c. Studiul documentelor Studiul documentelor trebuie deosebit de analiza documentelor. Dacă stima de sine a persoanelor din primul grup este mai slabă. de exemplu. Amîndouă variabilele pot fi corelate cu o a treia variabilă. Faptul că datele au fost strînse de alţii şi raportate în documentele la care are acces cercetătorul. foarte utilă pentru investigarea fenomenelor care se desfăşoară pe scară largă. nu putem afirma că a fi victima unei agresiuni cauzează scăderea stimei de sine. Astfel. Janis şi-a construit teoria pe baza unor texte biografice. Dimpotrivă. atunci există o corelaţie între faptul de a fi suferit o agresiune şi nivelul stimei de sine. conduce la scăderea stimei de sine şi la creşterea probabilităţii de a fi implicat într-un act de violenţă. care. Adesea. El presupune asamblarea unor date strînse de alţii. a chestionarului şi a observaţiei. în mod independent. creşterea copiilor. etc. b. studiile de caz presupun folosirea interviului. calitatea de şomer. Ele sunt indicate pentru examinarea fenomenelor rare sau neobişnuite. sănătatea mentală. Irving Janis a făcut apel la această metodă pentru a arăta că grupurile de decizie foarte coezive din jurul unor politicieni pot lua decizii greşite din cauza fenomenului de gîndire de grup. nemanipulate de cercetător. a stenogramelor şedinţelor de consiliu şi a articolelor din presă. De asemenea.în acest caz. cercetătorul nu are nici o garanţie că datele din documente nu reflectă o opţiune a celui care le-a strîns. ce nu pot fi . care este o metodă de analiză a datelor.Ştefan Boncu – Psihologie socială Cursul 4 unor diferenţe necontrolate dintre cele două grupuri. studiul documentelor a fost folosit pentru a face comparaţii între diferite culturi în ceea ce priveşte sinuciderea. Studiul de caz Acesta permite o analiză aprofundată a unui singur caz (o persoană sau un grup) sau a unui eveniment. studiul documentelor este o metodă non-experimentală de colectare a datelor. Dar corelaţia nu desemnează o legătură cauzală . uneori la scara întregii societăţi. Corelaţia se referă la acea relaţie între două variabile în care creşterea sau descreşterea unei variabile poate fi prezisă din schimbările în cea de-a doua variabilă. Multe metode experimentale implică examinarea corelaţiilor dintre variabile care apar în mod natural.

Studiul de teren presupune observarea şi înregistrarea comportamentului aşa cum se produce în mediul natural. dar rezultatele sunt adesea marcate de subiectivitatea cercetătorului şi de faptul că subiecţii ştiu că sunt observaţi. d. De pildă. în care subiecţii consemnează propriile răspunsuri la întrebări scrise. Cel mai adesea.Ştefan Boncu – Psihologie socială Cursul 4 create în laborator. cercetătorul caută să fie “invizibil” şi să nu influenţeze în nici un fel comportamentul celor observaţi. 5. Studiul de teren este indicat pentru explorarea comportamentului social în contexte cotidiene. Ancheta Ancheta se poate realiza prin interviu structurat. psihologii sociali se confruntă cu numeroase probleme etice.el devine un participant. este etic ca un observator non-participant ce studiază comportamentul în condiţii de aglomeraţie să se abţină de la o intervenţie într-o confruntare violentă? . Etica cercetării În activitatea de cercetare. crime în masă. Dacă cercetările sunt importante şi trebuie să continuăm să le facem. prezintă avantajul că se poate aplica foarte multor subiecţi fără eforturi considerabile. sau prin chestionar. trebuie să ne întrebăm dacă este etic să expunem subiecţii la un tratament neplăcut pentru ei sau care poate avea efecte asupra conceptului lor de sine. în special ancheta prin chestionar. În ambele cazuri. etc. în care experimentatorul pune subiecţilor un număr de întrebări alese cu grijă şi notează răspunsurile. problemele de etică apar în studiile experimentale. Cel mai adesea. Cînd invizibilitatea este imposibilă. dar cei ce efectuează cercetări non-experimentale pot la fel de bine să se confrunte cu ele. Studiile de caz sunt foarte utile ca surse de ipoteze. De exemplu. Ancheta. întrebările pot fi închise sau deschise. e. ca sectele religioase bizare.în cadrul lui nu au loc manipulări ale cercetătorului. dar rezultatele lor pot fi cu greu generalizate la alte cazuri sau evenimente. cercetătorul poate adopta o altă strategie . Studiul de teren Studiul de teren nu coincide cu experimentul de teren . atunci se cuvine să ne asumăm nişte obligaţii etice în calitate de cercetători.

naturale şi non-reactive ale variabilei independente. Uneori. Protejarea subiecţilor Desigur. eludarea înşelării. Pe de altă parte. E foarte dificil de stabilit în ce condiţii o cercetare justifică încălcarea acestor drepturi. de exemplu. este dificil de stabilit dacă se provoacă sau nu un rău şi dacă debriefing-ul îl elimină sau nu. Unor subiecţi care au o performanţă foarte slabă într-o sarcină de asociere de cuvinte le poate fi afectată stima de sine. a. cercetările de psihologie socială impun încălcarea dreptului la intimitate al subiectului. Principiile etice pe care le vom discuta mai pe larg sunt în număr de cinci: eludarea vătămării fizice ori psihice. Totuşi. b. este departe de a corespunde eticii cercetării. aceste efecte pot avea un impact cu totul nesemnificativ. li se pot manipula trăirile. În Statele Unite. cercetătorii îşi construiesc planurile de experiment ţinînd cont de aceste principii. Folosirea şocurilor electrice dureroase. Eludarea înşelării subiecţilor Experimentele de laborator presupun manipularea cogniţiilor. Participanţilor li se pot pune întrebări intime.Ştefan Boncu – Psihologie socială Cursul 4 Asociaţia Americană de Psihologie a formulat în 1982 o serie de principii etice care trebuie respectate în cercetările cu subiecţi umani. au obligaţia de a solicita avizul unei comisii de etică ce funcţionează în orice universitate. obţinerea consimţămîntului şi debriefing-ul. c. Respectarea intimităţii Adesea. Întrucît subiecţii nu trebuie în nici un fel să cunoască ipotezele. sentimentelor şi comportamentelor indivizilor pentru a studia efectele spontane. dreptul la intimitate. Respectarea normelor etice în această privinţă presupune asigurarea confidenţialităţii (numai cercetătorul ştie ce spune ori face subiectul) şi a anonimatului (datele nu interesează ca provenind de la un subiect ori altul. de pildă în studierea factorilor de risc în contactarea maladiei SIDA. este absolut necesar să se adreseze întrebări intime. percepţiile ori comportamentele. . în multe cazuri. iar concluziile cercetărilor sunt raportate în termeni de medii ale unor grupuri). nu este deloc etic să se provoace subiecţilor un rău fizic ori o suferinţă morală. ceea ce reprezintă o suferinţă morală. iar înainte de a începe cercetarea propriuzisă. pot fi observaţi fără ca ei să ştie.

unii psihologi sociali. cadrul său teoretic şi aplicativ. Trebuie spus însă că deşi există experimente care au exagerat în ceea ce priveşte înşelarea subiecţilor. Debriefing-ul În limba engleză. ca Herbert Kelman. în cadrul fazei de debriefing se caută să se anuleze orice efecte ale manipulărilor. . de a explica subiecţilor planul experimentului. În context experimental. verbul “to debrief” înseamnă “a asculta raportul cuiva”. Milgram a fost acuzat nu numai că a produs un rău moral subiecţilor. nimeni nu a pus în evidenţă efecte negative pe termen lung ale înşelării experimentale. Se dezvăluie ipotezele şi se justifică inducerea în eroare. dar şi pentru faptul că i-a înşelat prin designul său experimental. iar subiecţii înşişi nu sunt supăraţi ori furioşi. odată experimentul încheiat. Statisticile recente arată că 75% din studiile experimentale publicate au folosit înşelarea.Ştefan Boncu – Psihologie socială Cursul 4 cercetătorii le ascund adevăratul scop al experimentului. au propus utilizarea jocului de rol în locul înşelării. subiecţilor li se poate prezenta un experiment asupra prejudecăţilor rasiale ca unul asupra luării deciziei în grup. obiecţii împotriva ei au existat dintotdeauna. termenul “debriefing” se referă la obligaţia cercetătorului. e.de exemplu. În ciuda faptului că aceasta pare o condiţie sine qua non a demersului experimental. Obţinerea consimţămîntului participanţilor O obligaţie esenţială a cercetătorului este aceea de a informa subiecţii (cel puţin în mare) asupra conţinutului experimentului şi de a obţine consimţămîntul lor pentru participare (eventual în scris). În plus. Ca urmare a protestelor venite din partea multor critici. Un anumit grad de înşelare este adesea indispensabil. în cele mai multe studii înşelarea este inofensivă . ci admiră înşelarea ingenioasă şi o privesc ca fiind de neocolit. De asemenea. Înţelegerea dintre subiect şi experimentator trebuie să prevadă că subiectul are dreptul să părăsească experimentul oricînd doreşte. d.

Pentru a obţine această înţelegere. pe care am enunţat-o mai sus. ca răspuns la poluarea excesivă. atunci cercetarea este fundamentală. ea poate fi realizată şi în teren. ca şi cercetările ce stau la baza lor. Distincţia dintre psihologia socială fundamentală şi cea aplicată Celebra definiţie a lui Allport. 1 . O formă mai puţin directă de aplicare este folosirea informaţiei psiho-sociale de către cei ce iau decizii în diferitele domenii ale vieţii sociale. dacă scopul este acela de a înţelege. s-au făcut mai multe încercări de a folosi cunoştinţele de psihologie socială pentru a determina oamenii să controleze evacuarea deşeurilor de orice fel. Psihologia socială nu face excepţie. Scopul psihologiei sociale fundamentale este acela de a înţelege maniera în care indivizii sunt influenţaţi de alţii. Cele două scopuri şi. pe lângă psihologia socială fundamentală. Dar ştiinţele nu-şi propun numai să înţeleagă. De pildă. Trebuie spus că deşi cercetarea fundamentală se realizează cel mai adesea în laboratoare. aplicaţiile folosesc cunoaşterea psiho-socială pentru a dezvolta intervenţii menite să amelioreze funcţionarea instituţiilor. ci să o şi schimbe.Ştefan Boncu – Psihologie socială Cursul 5 APLICAREA PSIHOLOGIEI SOCIALE 1. decizia Curţii Supreme a Statelor Unite din 1954 privind desegregarea şcolilor s-a bazat în parte pe date din psihologia socială (Oskamp. Intervenţiile sunt proiectate pentru a influenţa în mod direct comportamentul indivizilor. iar rezultatele studiilor sunt integrate în teorii. Teoriile şi principiile. Cel mai adesea. sunt expuse în manualele de psihologie socială. 1984). Dar. se fac cercetări empirice. De pildă. multe aplicaţii psiho-sociale sunt atent testate pe teren pentru a se stabili gradul lor de eficienţă. deci să explice lumea. Distincţia dintre psihologia socială fundamentală şi cea aplicată nu este întotdeauna foarte clară. În acord cu tradiţia ştiinţifică a disciplinei. se referă la aspectul fundamental. Există multe cercetări asupra problemelor din lumea reală. există o psihologie socială aplicată. cele două demersuri sunt diferite: una e să înţelegi ceva şi alta e să foloseşti în practică această înţelegere. corespondent. Aşadar. de cercetare al disciplinei. Psihologia socială aplicată încearcă să folosească teoriile şi principiile disciplinei pentru a rezolva probleme din lumea reală.

dar mulţi cercetători consideră că psihologia socială ştiinţifică începe odată cu Floyd Allport (ce-şi publică lucrările între 1915 şi 1935. 1997). dar care nu indică în mod necesar soluţii. Un studiu de laborator ce pare foarte depărtat de lumea reală poate să pună în evidenţă un principiu de comportament cu ajutorul căruia va fi rezolvată o problemă. istoria psihologiei sociale este foarte scurtă. În măsura în care a înţelege o problemă poate fi primul pas spre descoperirea soluţiilor. Lewin a promovat atât psihologia socială fundamenatlă. Alţii. Ei s-au concentrat aproape 2 . el a insistat pentru iniţierea şi desfăşurarea de cercetări în vederea ameliorării condiţiilor de viaţă. Menţinând un angajament ferm pentru metoda ştiinţifică. Dat fiind că psihologia socială a manifestat la început o puternică înclinaţie către aplicaţii. De pildă. Cercetările lui au fost în egală măsură teoretice şi practice. 2. Cea mai citată frază a lui este: “Nu există nimic mai practic decât o bună teorie”. dimpotrivă. Deşi faptul de a gândi activitatea psihologilor sociali ca fundamentală ori aplicată ne ajută să stabilim cu precizie scopurile demersurilor ştiinţifice. sau chiar cu Kurt Lewin (foarte activ în deceniile al 4-lea şi al 5-lea). Considerând un proiect în mod strict cercetare fundamentală putem rata implicaţiile lui aplicative şi concentrându-ne numai asupra rezolvării problemelor din lumea reală putem trece peste potenţialele contribuţii teoretice. Perspectiva istorică În comparaţie cu istoria altor discipline ştiinţifice. este suprinzător că după moartea lui Lewin în 1947 psihologii sociali au abandonat treptat rezolvarea problemelor din lumea reală. Morton Deutsch a avertizat că focalizarea exclusivă asupra unui aspect al psihologiei sociale şi ignorarea celuilalt sunt contraproductive. iar o cercetare desfăşurată în vederea rezolvării unei probleme poate să facă lumină asupra unei chestiuni teoretice. studiile asupra impactului imaginilor filmate violente asupra agresivităţii copiilor. această distincţie nu trebuie dusă prea departe. unii cercetători sunt înclinaţi să privească astfel de studii ca aparţinând psihologiei sociale aplicate. rezervă termenul de aplicat numai rezolvării propriu-zise a problemelor sociale (Sadava.Ştefan Boncu – Psihologie socială Cursul 5 destinate să consolideze cunoaşterea pe care o avem asupra acestor probleme. cât şi pe cea aplicată. Primul experiment de psihologie socială a avut loc în 1897.

În esenţă.Ştefan Boncu – Psihologie socială Cursul 5 exclusiv asupra cercetării de laborator. În timp ce aplicaţiile presupun muncă de teren şi judecăţi de valoare. La sfârşitul anilor ’60. psihologii sociali critică practicile prin care instituţiile şi reprezentanţii lor în societate încearcă să implementeze aceste obiective. psihologii sociali sunt consultanţi tehnici. iar cea aplicată rămâne în urmă. ci se subordonează în mod inevitabil acesteia în termeni de obiective fezabile. succesul studiilor realizate în mediul social real şi ameliorarea metodelor de cercetare în teren au pregătit dezvoltarea psihologiei sociale aplicate. după Lewin psihologia socială fundamentală se dezvoltă vertiginos. în psihologia socială s-a declanşat o criză puternică. 3. p. deci le acceptă fără să se pronunţe în vreun fel asupra lor şi. 3 . e de la sine înţeles. Totuşi. 1984. tendinţa către cercetarea de teren nu a fost. ca scopurile politice şi sociale să fie explicite şi acceptabile. în virtutea expertizei de care dispun. chestiunea relevanţei sociale a cercetărilor i-a făcut să iasă din laborator şi să realizeze tot mai multe cercetări în mediile sociale reale. Iniţial. Stuart Oskamp (1984) vede psihologia socială aplicată ca o formă de inginerie socială: “Psihologia socială aplicată nu poate uzurpa rolul politicii. o întoarcere la aplicaţii. La sfârşitul anilor ’70. Această subordonare presupune. făcând din ea un joc mai curând decât o ştiinţă. În această perioadă s-a pus la îndoială însuşi statutul ştiinţific al disciplinei. Cu alte cuvinte. În felul acesta. cercetarea fundamentală în laborator permite un control foarte strict asupra variabilelor. Modelul Ştiinţei Naturale (MŞN) Apărând proprietatea psihologiei sociale experimentale de a fi generalizabilă. dezvoltând şi testând teorii. psihologii sociali au ignorat implicaţiile sociale ale muncii lor. psihologia socială ia obiectivele sociale şi politice ca date. Funcţia acestui domeniu este să optimizeze instituţiile şi practicile sociale folosind teoriile psihosociale” (Turner. 31). de fapt. psihologii sociali s-au întrebat dacă fenomenele observate în mediul de laborator au vreo relevanţă pentru lumea reală. Preocuparea aproape exclusivă pentru cercetarea fundamentală se explică prin necesitatea de a câştiga credibilitate pentru tânăra disciplină. Tot acum. Mulţi cercetători se întrebau dacă înclinaţia pentru înşelarea ingenioasă a subiecţilor nu descalifică psihologia socială. Aşadar. ci o modalitate de a testa teoriile din psihologia socială fundamentală în medii sociale reale.

în Statele Unite. În acest caz. infirmierii şi medicii să se supună strict regulilor formale. psihologia socială aplicată este net diferită de cea fundamentală. MŞN este un model la care aderă mulţi psihologi sociali contemporani şi care se află la baza multor cercetări contemporane îndreptate către soluţionarea unor proleme sociale specifice. ce are sensul de spital). de pildă. În modelul ştiinţei naturale. În astfel de cercetări. din care 15000 muriseră. În aceste condiţii Raven şi Haley au redefinit problema. şi nu scopurile însele. psihologul social acţionează ca un consultant al grupurilor. Un astfel de rol are şi aspecte negative: de pildă. pot fi contestate de psihologii sociali ca fiind ineficiente sau inadecvate. un obiectiv (de pildă. 4 . să colaboreze la turnarea filmelor publicitare implicând teoriile din domeniul schimbării de atitudine). Soluţia la problema infecţiilor dobândite în spitale era.Ştefan Boncu – Psihologie socială Cursul 5 Aşadar. Modificările propuse de psihologii sociali pot fi acceptate sau nu. Cei doi au descoperit însă foarte repede că în spitale relaţiile ierarhice nu erau stabilite adecvat: surorile medicale nu erau dispuse să dea curs oricăror comenzi ale medicilor.6 milioane de persoane dobândiseră astfel de infecţii. hotarând că trebuie acţionat asupra relaţiilor de rol în general şi nu asupra calităţilor persuasive ale ofiţerilor de control al infecţiilor. Problema prezentată lui Raven şi Haley era una de obedienţă: cum pot ofiţerii însărcinaţi cu controlul infecţiilor să determine surorile medicale. Canter (1982). modelul ştiinţei naturale afirmă că practicile prin care scopurile instituţionale sunt transpuse în practică. de la cuvântul grecesc nosokomas. personal nou introdus în spitale ce se ocupa cu implementarea neabătută a regulilor de igienă. a face propaganda anti-tabac mai eficientă) este urmărit cerându-se psihologilor sociali să sugereze strategii adecvate (de pildă. a subliniat rolul de consultant tehnic al psihologului social pe lângă arhitecţi. psihologul social aplicat trebuie în mod frecvent să accepte definiţii eronate ale problemelor. o problemă deosebit de gravă: în 1981. schimbarea structurii relaţiilor de rol. Sarcina celor doi psihologi sociali era de a întări eficienţa ofiţerilor de control al infecţiilor. Raven şi Haley (1982) au fost solicitaţi să rezolve problema infecţiilor pe care pacienţii le contractează în spitale (aşa numitele infecţii nosocomice. organizaţiilor şi instituţiilor. se estimase că 1. de fapt.

de aceea. În plus. MŞN nu permite psihologiei sociale să contribuie la analiza problemelor sociale. Aceasta a fost motivaţia ce a stat la baza multora din descoperirile importante ale disciplinei. psihologului social i se cere să lucreze în colaborare cu cercetătorii din alte ştiinţe sociale pentru a asigura o înţelegere complexă asupra funcţionării instituţiilor sociale. manageri. În MŞS. politicieni. psihologia socială apare ca o disciplină ce reacţionează imediat la problemele sociale. limitat la a da sfaturi pentru ca alţii. Rolul psihologiei sociale aplicate nu este. aprecia semnificaţia statisticilor criminalităţii fără a cunoaşte percepţiile actorilor implicaţi – agresori şi victime. Modelul Ştiinţei Sociale (MŞS) Există. medici. prin faptul că nu caută în mod activ probleme ce trebuie rezolvate şi care ar putea să le ghideze interesele teoretice. psihologii sociali nu ajung să consolideze capacitatea societăţii de a face faţă schimbării. de fapt.Ştefan Boncu – Psihologie socială Cursul 5 Aşadar. dezvoltând teorii capabile să pună în evidenţă dimensiuni inedite ale problemelor sociale în cauză. Cei ce adoptă modelul ştiinţei sociale argumentează că psihologia socială oferă o perspectivă indispensabilă pentru înţelegerea societăţii şi a instituţiilor sale. 5 . 4. etc să-şi îndeplinească sarcinile profesionale cu mai multă eficienţă. Mai curând. de pildă. tot mai mulţi psihologi sociali care atribuie aplicaţiilor un rol mai important atât în dezvoltarea teoriei din psihologia socială cât şi în aportul psihologiei sociale la teoria şi cercetarea din alte discipline sociale. ca ostilitatea intergrupuri sau complezenţa la ordinele autorităţii. Nu putem. Psihologii sociali au dreptul să aprecieze critic performanţa instituţiilor – ca cele din domeniul sănătăţii şi justiţiei – şi să stabilească problemele asupra cărora merită să se concentreze.

Într-un experiment bine controlat. un efect sistematic (de pildă. psihologii sociali au perfecţionat metodele de cercetare în vederea dezvoltării ştiinţei fundamentale. încât cercetătorilor le vine foarte greu să controleze variabilele ce pot influenţa variabila dependentă. O altă problemă este că intervenţiile şi cercetările aplicate se desfăşoară în condiţii reale. agresivitatea) în timp ce controlează variabilele parazite (de exemplu. nu se poate afirma că efectul observat ar putea fi doar rezultatul reacţiei subiecţilor la ipoteză (motivaţia de a ajuta experimentatorul să-şi confirme ipoteza). În sfârşit. 2003). experimentatorul manipulează o variabilă independentă (de pildă. În general. conduce la concluzii clare asupra .Ştefan Boncu – Psihologie socială Cursul 6 PSIHOLOGIE SOCIALĂ APLICATĂ ŞI METODOLOGIE 1. subiecţii. dacă în cercetarea fundamentală variabila independentă e simplă şi. Experimentul de laborator desfăşurat cu înşelarea subiecţilor reprezintă un instrument valoros pentru descoperirea principiilor comportamentului (vezi. Avându-se în vedere că subiecţii ignoră adevăratul scop al studiului. controlul experimental devine mult mai dificil în aprecierea eficienţei aplicaţiilor psiho-sociale. 2001. pentru metodologia psihologiei sociale. Explicaţiile alternative pentru acest efect nu pot fi susţinute. Elemente de metodologie a aplicaţiilor În anii ’50 şi ’60. Fără să dezvăluie adevăratul scop al studiului. subiecţii din condiţia “frustrare” se comportă mai agresiv decât cei din condiţia nonfrustrare) poate fi atribuit influenţei cauzale a variabilei independente. temperatura camerei). de aceea. Într-un studiu experimental tipic. frustrare şi non-frustrare) şi măsoară o variabilă dependentă (de pildă. de obicei studenţi. Dacă participanţii la o cercetare de laborator sunt uşor de repartizat în grupurile experimentale. Curelaru. vin la laborator şi sunt repartizaţi la întâmplare în diferitele condiţii experimentale. s-ar putea spune că subiecţii din condiţia “frustrare” sunt mai înclinaţi spre acte violente din naştere). Chelcea. temperatura camerei). unde evenimentele apar spontan. dacă nu s-ar face repartizarea la întâmplare. operaţiile de repartizare în condiţii experimentale şi de manipulare devin mult mai dificile în mediul social real. Scopul acestei proceduri este de a izola influenţa variabilei independente (în măsura în care această influenţă există) asupra variabilei dependente. Repartizarea randomizată a subiecţilor pe condiţii descalifică explicaţiile bazate pe caracteristicile personale ale subiecţilor (de pildă. Controlul asupra variabilelor externe face improbabilă producerea efectului de către un alt factor (de pildă.

p. alcoolism. 1997. ea are o valoare socială deosebită. evaziune fiscală. Altele vizează să consolideze satsifacţia muncii. ce face parte din grupul ştiinţelor sociale. 2001). Totuşi. În funcţie de schimbările pe care şi le propun. schimbarea socială. Evaluarea programelor Evaluarea programelor este o ştiinţă independentă. Ea a apărut în anii ’60. În afara cazurilor când variabilele parazite necontrolate se schimbă în mod sistematic odată cu variabila independentă. Cei ce realizează evaluarea programelor privesc astfel de schimbări ca rezultate ale programelor. corupţie. Pentru acest motiv. sănătăţii. există şi motive de a avea încredere în rezultatele unei cercetări aplicate. ca urmare a înmulţirii programelor sociale în domeniile calităţii vieţii. pot fi folosite în demersurile de teren când nu se poate asigura controlul experimental (Chelcea. bunăstarea. consum de droguri. locuinţei etc. Unele ţintesc să rezolve probleme legate de criminalitate. 49). în cercetarea aplicată variabila independentă este adesea foarte complexă. violenţa în şcoală etc. a demonstra eficienţa unei intervenţii într-un context necontrolat din lumea reală poate să confirme puterea variabilei independente. ele reduc probabilitatea de a demonstra că o variabilă independntă are un efect cauzal asupra variabilei dependente. În primul rând. în Statele Unite. tehnicile cvasi-experimentale.Ştefan Boncu – Psihologie socială Cursul 6 efectului. 2. cele mai multe guvernamentale. accidente rutiere. prin urmare. e greu de spus care parte sau părţi ale ei sunt suficiente pentru a produce efectul. stima de sine etc. De aceea. fumat. asistenţa socială a vârstei a III-a. În plus. Date fiind deficienţele ce apar în controlul experimental când se trece de la cercetarea fundamentală la cea aplicată. programele sunt extrem de diverse. Caracteristica principală a unui program o reprezintă. de pildă. relaţii tensionate între grupurile etnice ori rasiale. Programul poate fi definit ca “un set de activităţi ce au ca principal obiectiv producerea unei schimbări la cei ce vor beneficia de program sau în mediul acestora” (Pancer. putem înţelege ezitările psihologilor sociali de a se implica în demersuri de psihologie socială aplicată. Evaluarea programelor îngăduia agenţiilor finanţatoare. ca şi sociologia sau antropologia. fericirea. . ce permit concluzii cauzale. iar managerilor de programe le îngăduia să dovedească faptul că programele lor îşi atinseseră scopurile la costuri rezonabile. educaţiei. să verifice eficienţa alocării fondurilor.

Cvasiexperimentele au variabile independente şi variabile dependente. 1994. p. un cercetător din domeniul ştiinţelor educaţiei îşi propune să determine dacă recapitularea la finalul fiecărui curs ameliorează performanţa studenţilor. Fiecărui stadiu de dezvoltare a unui program îi corespnde un tip de evaluare. Din păcate. De pildă.Ştefan Boncu – Psihologie socială Cursul 6 Iată o definiţie a evaluării programelor: “Aplicarea unei game largi de metode de cercetare socială pentru a aprecia nevoia de programe sociale. cercetătorul nu poate repartiza . ca activităţile să fie coerente şi bine articulate şi ca argumentarea legăturii cazale dintre activităţi şi scopuri să fie solidă). trebuie să folosim cel puţin două niveluri ale variabilei independente – de exemplu. se compară grupuri non-echivalente şi acestea pot să difere între ele nu numai prin expunerea la valori diferite ale variabilei independente. În primul stadiu se face o evaluare a nevoilor comunităţii (potenţialilor beneficiari). 49). cavsi-experimentul. Cele mai importante evaluări sunt cele ce privesc nevoile comunităţii şi rezultatele. mai cu seamă când facem evaluarea unor programe de intervenţie. cu recapitulare şi fără recapitulare. se fac două tipuri de evaluări: o evaluare a rezultatelor propriu-zise (are programul efectele scontate?) şi o evaluare cost-beneficiu (rezultatele au fost produse la costurile planificate?). dar şi prin alte variabile. se poate face o evaluare a adecvării (se urmăreşte. Cvasi-experimentul În multe contexte de teren. de aceea. dar nu folosesc repartizarea randomizată a participanţilor pe niveluri ale variabilei independente (pe grupuri experimentale). Vom utiliza. În stadiul de proiectare a programului. În cadrul cvasi-experimentului. în etapa finală. 3. nu avem posibilitatea de a repartiza participanţii la întâmplare în grupuri. în acest caz. Ştim că în modelul clasic al experimentului. de multe ori. care însă poate avea o validitate internă îndoielnică. Pentru a realiza ultimul tip de evaluare se foloseşte. un cvasi-experiment. În stadiul de implementare se poate realiza o evaluare a procesului (dacă odată pus în aplicare programul operează aşa cum a fost planificat). În sfârşit. modul în care astfel de programe sunt proiectate şi implementate şi eficienţa lor în a produce schimbările dorite la un cost rezonabil” (Pancer. ca scopurile programului să fie clare. aceea în care programul produce rezultate. specifice şi măsurabile.

Selectăm un grup de subiecţi din mediul rural şi îi comparăm cu grupul expus la tratament. apar alte probleme. S-ar putea produce. e greu de răspuns. Dacă decidem să facem pretestul cu mult timp înainte (de exemplu. Dacă nu avem un pretest sau un alt grup neexpus la emisiune. În exemplul cu Holocaustul. În acest plan. Acest plan este extrem de răspândit în studiile aplicate de teren. descoperim că în mediul rural nu s-a difuzat emisiunea. cu pretest şi posttest. cu atât concluzia este mai validă. c. Cu cât grupurile sunt mai echivalente. apar şi aici factori perturbatori. El reprezintă un progres în raport cu planurile anterioare. Totuşi. Aceeaşi participanţi sunt selectaţi pentru ambele observaţii. Planul cu pretest şi cu grupuri non-echivalente. între membrii celor două grupuri există diferenţe: se pot găsi dimensiuni care să afecteze performanţa independent de tratamentul experimental. a. acest plan se apropie de studiul de caz. astfel. că 76% ştiu ce sa întâmplat în timpul regimului hiterist. va compara o grupă de psihologie din anul III cu o grupă de sociologie din anul III. Dar ne putem pune întrebarea dacă emisiunea a amplificat sau a diminuat conştiinţa populaţiei asupra Holocaustului. Într-un fel. dacă trimitem chestionare înainte de difuzarea emisiunii. b. Planul cu un grup. în acest răstimp. Constatăm. . evenimente parazite care să influenţeze atitudinile populaţiei faţă de Holocaust – prinderea şi judecarea unui criminal de război sau difuzarea de către alt canal a unor emisiuni asemănătoare. Prin non-echivalent. Posttestul ar putea măsura efectul pretestului. Planul cu un singur grup şi cu post-test. Evident. În exemplul cu Holocaustul. Constă în expunerea unui grup la o valoare a variabilei independente şi apoi măsurarea variabilei dependente. înţelegem faptul că al doilea grup a fost ales printr-un mecanism de selecţie diferit în raport cu grupul expus la tratament. dar şi diferenţelor de selecţie între grupuri. ele vor influenţa subiecţii. orice diferenţă dintre grupuri se poate datora tratamentului. Considerăm că difuzarea emisiunii a fost tratamentul experimental şi încercăm să măsurăm impactul variabilei independente: trimitem chestionare unui eşantion de subiecţi. cu un an).Ştefan Boncu – Psihologie socială Cursul 6 studenţii la întâmplare şi va profita de o repartizare deja existentă – de pildă. De exemplu. să presupunem că un canal de televiziune difuzează o emisiune despre Holocaust şi că suntem interesaţi în impactul acesteia asupra populaţiei.

Nu avem. în măsura în care aceasta există. Planul cu observaţii multiple înainte şi după tratament este reprezentativ pentru a doua clasă de planuri cvasi-experimentale. cu pretest şi posttest. relaţia subiecţilor nu introduce distorsiuni. apar probleme ce par insurmontabile. atunci este posibil să nu fi intervenit maturizarea şi evenimentele parazite. căci permite anihilarea unora din factorii ce ameninţă validitatea internă. evaluarea clinică. În acest plan. dacă dorim să introducem o nouă grilă de salarizare şi imediat după introducerea ei observăm o creştere cu 10 % care se menţine. Nici unul din planurile prezentate nu elimină total factorii paraziţi. căci avem de-a face cu acelaşi grup. există posibilitatea ca un eveniment parazit să fi coincis cu intervenţia noastră (introducerea grilei) şi el să producă acest efect. este măsurat la aceleaşi intervale.Ştefan Boncu – Psihologie socială Cursul 6 d. Grupul de control ne ajută să detectăm efectele evenimentelor parazite.şi post-testări. Planul cu un grup de control non-echivalent. Totuşi. înseamnă că grupurile sunt relativ apropiate. De pildă. trebuie să admitem. Dacă pretestul şi posttestul grupului de control sunt echivalente. Desigur. un control deplin. Efectele testării sunt şi ele anihilate. non-echivalent. Dacă există scoruri apropiate la pretest. . Ambelor grupuri li se aplică pre. cvasiexperimentele sunt instrumente indispensabile pentru psihologii interesaţi în chestiunile aplicate. căci ambele grupuri primesc aceleaşi testări. Un astfel de plan surprinde schimbarea permanentă. un singur grup este observat de mai multe ori înainte de aplicarea tratamentului experimental şi de mai multe ori după. e. dar nu i se aplică nici un tratament. În acest caz. O variantă care întăreşte considerabil validitatea internă a acestui plan este introducerea unui grup de control – un al doilea grup. evaluarea programelor educaţionale sau a altor programe de intervenţie în social. Acest plan este extrem de răspândit în studiile de teren din ştiinţele sociale. Grupul de control nu este echivalent şi nu este expus tratamentului. Discuţia asupra cvasi-experimentului este oarecum descurajatoare – atunci când facem cercetări de teren sau când explorăm rezultatele unor aplicaţii. putem avea încredere că această creştere se datorează noii grile.

Fără acest consimţământ în cunoştinţă de cauză.Ştefan Boncu – Psihologie socială Cursul 6 4. subiectul este implicat într-o situaţie pe care el ar fi ocolit-o. Consecinţele aplicaţiilor psihologiei sociale pot fi foarte însemnate şi de aceea preocupările etice în acest domeniu sunt cel puţin la fel de importante ca şi în psihologia socială fundamentală. Totuşi. De pildă. Unii critici sunt de părere că subiecţii ar trebui informaţi complet asupra scopului şi procedurilor experimentului înainte de a-şi da consimţământul pentru participare. scopul principal al aplicaţiilor este acela de a produce schimbări permanente. faptul de a oferi informaţii complete la începutul experimentului are implicaţii drastice asupra rezultatelor – subiecţii nu vor mai reacţiona spontan la manipulările experimentatorului. Există critici ai psihologiei sociale aplicate care privesc aceste influenţe pe termen lung ca manipulări nejustificate şi incorecte ale comportamentului indivizilor. Evident. Etica aplicaţiilor Cercetarea fundamentală din psihologia socială a fost criticată pentru folosirea tehnicilor de înşelare a subiecţilor. e nevoie ca orice demers de aplicare să fie evaluat mai înainte de a demara de o comisie de experţi. Dacă în cercetările de psihologie socială fundamentală se induc schimbări de scurtă durată în comportamentul indivizilor (manipulările nu sunt decât schimbări comportamentale induse de experimentator). a abandona aplicaţiile ar constitui probabil un rău şi mai mare: ar însemna să renunţăm să-i ajutăm pe oameni în condiţiile în care avem toate mijloacele să o facem. E dificil şi uneori periculos de stabilit ce anume e bine pentru alţii. Pentru a se evita reproşurile de încălcare a eticii. . ar fi inutil să determinăm un subiect să se lase de fumat o zi – scopul unui asemenea demers este de obicei mult mai ambiţios.

experimentul de laborator a fost criticat. Psihologia socială a fost identificată cu experimentul şi. iar laboratorul un loc de cercetare. administrarea personalului. management. etc. în baruri. în parcuri. Experimentele de psihologie socială se pot desfăşura în laborator. în comportamentul organizaţional. în locul experimentului de laborator. pe bună dreptate. Preferinţele metodologice ale psihologilor sociali Experimentul de laborator este metoda principală a psihologiei sociale. Şi astăzi există psihologi sociali care propun experimentul de teren sau. 2. Experimentul este considerat “cea mai puternică tehnică folosită în vederea demonstraţiei relaţiilor cauzale între variabile” şi “modalitatea preferată în ştiinţă de a observa natura”. în special în perioada crizei din psihologia socială (1965-1975). fie prin provocarea unor evenimente (făcând ca subiecţilor să li se întâmple ceva). Deşi există şi în alte ştiinţe sociale (psihologia organizaţională. Trebuie reţinut că experimentul este o strategie de cercetare. dar şi în alte locuri: în organizţii. dar nu într-o asemenea măsură ca în psihologia socială. Experimentul presupune manipularea condiţiilor şi controlul surselor de variaţie. Pentru ca experimentatorul să poată interpreta cu precizie efectul manipulării . marketing). Experimentul de laborator Experimentul de laborator este înainte de toate un experiment care se desfăşoară în laborator.Ştefan Boncu – Psihologie socială Cursul 7 EXPERIMENTUL DE TEREN ŞI EXPERIMENTUL DE LABORATOR 1. 83% din articolele publicate în 1972 în JPSP au fost experimentale. De exemplu. această dispută a luat cele mai mari proporţii în psihologia socială. în general. în comportamentul consumatorului). cercetarea de teren. Manipularea experimentală se realizează fie prin instrucţiuni (communicate subiecţilor în scris sau oral). În deceniul al 7-lea au existat voci care au pledat pentru întoarcerea la tradiţia lewiniană . în sociologie. Totuşi.studiul grupurilor naturale. Manipularea se referă la capacitatea experimentatorului de a cauza evenimente în cadrul experimentului. în dormitoare. El este folosit şi în alte ştiinţe sociale (de exemplu. am spune.

poate fi citat ca exemplu. măsurate o dată sau de două ori în cursul experimentului. este mult mai facil de realizat în laborator. se folosesc două sau trei variabile dependente. Întocmirea planului de experiment. subiecţii citesc despre un caz. Experimentul de impact. deşi se pratică şi în cercetarea de teren. Experimentatorul creează condiţii ce afectează subiectul. Experimentul lui Aronson şi Mills (1959) asupra disonanţei cognitive. ei se oferă voluntari pentru o oră sau două de cercetare psihologică. cu studentele iniţiate sever ori non-sever. 3. experimentul-judecată se foloseşte pe scară largă în cogniţia socială. c. De asemenea. b. Această procedură. Experimentul-judecată. etc. subiectului i se cere să recunoască. pregătirea laboratorului şi a experimentului. În general. El are următoarele caracteristici: a. să-şi amintească. să clarifice sau să evalueze materiale-stimul prezentate de către experimentator. aşadar. se folosesc studenţi drept subiecţi. Subiectul joacă. introducerea variabilelor independente. căruia îi sunt măsurate judecăţile. el trebuie să exercite control asupra surselor parazite de variaţie – adică. De exemplu. . pregătirea scenariului de acoperire. O sursă importantă de variaţie necontrolată poate fi repartizarea subiecţilor pe condiţii. Pot fi distinse două tipuri de experimente de laborator: 1. Experimentul de laborator prezintă marele avantaj de a anihila diferenţele introduse de subiecţi. diferenţele preexistente între grupuri sunt controlate prin procedura randomizării – repartizarea subiecţilor pe condiţii în aşa fel încât toţi au aceleaşi şanse de a fi repartizaţi în oricare din grupurile experimentale. în unele experimente asupra deciziei în juriile din procesele americane. se pot distinge patru stadii prezente în toate experimentele de laborator: 1. Într-un astfel de experiment. asupra oricăror aspecte ale contextului experimental sau ale populaţiei ce pot influenţa variabila dependentă.Ştefan Boncu – Psihologie socială Cursul 7 sale. se folosec două sau trei variabile independente. iar efectele sunt măsurate. 2. su urmăresc un film ce prezintă cazul şi li se cere apoi să aprecieze vinovăţia sau nevinovăţia inculpatului sau asprimea sentinţei pronunţate de judecător. rolul unui observator. Deşi experimentele de psihologie socială diferă mult prin conţinutul şi procedurile lor. 2. Experimentul de impact este tipic pentru cercetarea de psihologie socială în laborator. măsurarea variabilelor dependente.

2. variabilele independente pot avea o intensitate mai mare decât în laborator. procedurile post-experimentale (debriefingul. În orice caz. În studiile de teren se păstraeză intacte constrângerile timpului natural. 4. etc.). vom invoca mai multe variante ale unui experiment tipic asupra intervenţiei trecătorului situate pe un continuum: . 3. De aceea. în studiile de teren se studiază unităţile naturale de comportament.) 3. ca şi experimentul de teren. Cercetarea de teren Multe din criticile adresate experimentului de laborator s-au referit mai curând la faptul că se desfăşoară în laborator decât la metoda experimentală. etc. Experimentele de laborator sunt realizate într-o perioadă scurtă şi de aceea frecvenţa şi durata variabilelor sunt limitate. Aceste limitări există mai puţin în teren. observaţia). Pentru a ilustra ambiguitatea acestei distincţii. au fost propuse ca alternative la experimentul de laborator. chestionarul. se respectă structura temporală a evenimentelor.Ştefan Boncu – Psihologie socială Cursul 7 4. În teren. patternurile regulate de comportament ce apar în medii specifice (unităţi eco-comportamentale). 4. 5. În general. în studiile de teren. Distincţia dintre experimentul de teren şi experimentul de laborator Deşi experimentul de teren este invocat de multe ori ca alternativă la experimentul de laborator. În experimentul de laborator se renunţă la toate acestea de dragul controlului experimental. Caracteristicile cercetării de teren 1. De pildă. subiecţii fac ceea ce ar fi făcut şi dacă cercetarea n-ar fi avut loc. în practica actuală de cercetare ele sunt destul de greu de distins. În teren se poate profita de existenţa unor variable care nu pot fi transpuse în laborator (din motive etice. tendinţa de a folosi terenul în locul laboratorului a crescut în acest deceniu în comparaţie cu deceniul precedent. metodele non-experimentale de teren (interviul. De asemenea. stressul pe care-l provoacă muncitorilor ameninţarea concedierii.

Aceeaşi scenă se petrece pe o alee. Totuşi. Mulţi psihologi sociali afirmă. 2. În sfârşit. eterogenitatea în implementarea tratamentului experimental. în campusul universitar. 4. Aceeaşi scenă se petrece după ce tânărul a intrat într-o clădire a universităţii. Conştiinţa subiecţilor că are loc un experiment – în experimentul de laborator subiecţii sunt mai conştienţi de aceasta decât în experimentul de teren. că distincţia dintre experimentul de teren şi experimentul de laborator este ambiguă şi inutilă. unde ştie că va participa la un experiment. dar de data aceasta se petrece în timp ce tânărul aşteaptă în antecamera laboratorului începerea experimentului pentru care credea că a venit. Aceeaşi scenă. ce vine din sens opus. 5. refuzul posibil al subiecţilor de a participa în condiţiile ce presupun tratament experimental. Primele două exemple pot fi considerate experimente de teren. o femeie frumoasă. tânărul se află în laboratorul de psihologie socială al universităţii şi experimentatorul îi cere să-şi imagineze că se plimbă pe o stradă în New York şi că întâlneşte o femeie. Posibilitatea repartizării la întâmplare – în laborator repartizarea randomizată a subiecţilor este mai facilă. iar ultimul un experiment de laborator (în genul joc de rol). 3.Ştefan Boncu – Psihologie socială Cursul 7 1. etc. se enumeră următoarele deficienţe ale experimentului de teren: 1. cât timp rămâne de vorbă cu ea. etc. postat într-o maşină. 3. Tânărului nostru i se cere să indice cum se va comporta. . în consecinţă. Cât priveşte experimentele 3-5. dificultatea de a repartiza subicţii pe condiţii. Un tânăr se plimbă pe o stradă din New York. Manipularea variabilelor independente în laborator este mai precisă. se consideră că cele două metode sunt diferite din trei puncte de vedere: 1. În teren experimentatorul are mai puţin control asupra variabilelor parazite. La un moment dat. împiedicându-se uşor. 2. dar după ce tânărul a participat la un experiment psihologic asupra percepţiei. În general. 6. scapă un teanc de hârtii. Un psiholog social. 3. 2. Aceeaşi scenă. urmăreşte dacă tânărul o ajută pe femeie. asocierea lor în diferite grade cu mediul de laborator face ca statutul lor să fie neclar.

3. Un critic acerb al experimentului de laborator afirma că diferenţele imense dintre situaţiile studiate în laborator şi situaţiile sociale din afara laboratorului fac imposibil transferul descoperirilor de laborator în situaţii din viaţa reală. . 5. în sensul că el conţine toţi factorii care interesează cercetătorul şi numai pe aceştia. Mulţi psihoplogi sociali experimentalişti preocupaţi de chestiunile epistemologice se apără susţinând că atunci când este vorba de cercetarea teoretică. şi nu un defect. ca atare experimentele nu pot conduce decât la concluzii greşite. a arăta că mediul de laborator este nenatural nu are relevanţă. Reproşurile ce privesc artificialitatea experimentului de laborator se referă la incapacitatea experimentatorului de a crea condiţii de laborator care să imite perfect condiţiile din realitate. 2. Contoverse aprinse s-au purtat în jurul a două aspecte ale v. artificialitatea este o calitate a experimentului de laborator.Ştefan Boncu – Psihologie socială Cursul 7 4. Artificialitatea.: artificialitatea mediului de laborator şi reprezentativitatea populaţiilor folosite. Artificialitatea condiţiilor de tratament (artificialitatea variabilelor independente. Astfel de obiecţii au la bază ideea că mediul de laborator trebuie să fie o oglindă fidelă a mediului social real pentru ca rezultatele din laborator să poată fi extrapolate. Cu cât un mediu este mai artificial. Validitatea externă a experimentului de laborator Experimentului de laborator i s-a reproşat adesea lipsa validităţii externe. Aceasta se referă la gradul în care efectele demonstrate într-un studiu pot fi generalizate la alte populaţii. medii sociale. Mediul de laborator nu este natural. precum şi la alte variable de tratament şi alte variabile de măsurat. problemele etice ale măsurării fără ştirea subiecţilor.e. de testarea teoriilor. 5. Pincipalele obiecţii ale acestor critici s-au referit la: 1. mai ales atunci când se manipulează niveluri extreme). contaminarea tratamentelor rezultată din comunicare şi comparaţii sociale între subiecţi. Situaţiile reale sunt cu mult mai complexe decât situaţiile din laborator. cu atât mai precis va fi testată ipoteza. De aceea.

s-a arătat. înseamnă că efectul demonstrat este valid pentru . indiferent dacă aceste variabile dublează sau nu caracteristicile unor medii non-experimentale (indiferent. Din acest punct de vedere. Pentru a testa o teorie. că este de ajuns ca în laborator să se reproducă cinci trăsături ale mediului organizaţional pentru a se capta esenţa feomenelor organizaţionale şi pentru a extrapola în mod legitim concluziile experimentelor: 1. S-a spus că psihologia socială este. ci de crea în laborator o situaţie ce captează esenţa variabilelor teoretice. Reprezentativitatea. mărimea grupului de muncă. pentru experimentul de teren. durata contactelor interpersonale. în mai multe studii. Numeroşi critici şi-au exprimat convingerea că validitatea externă ar creşte dacă experimentatorii ar folosi subiecţi din populaţia la care urmează să se generalizeze efectele. este important ca experimentul să operaţionalizeze variabilele ce prezintă interes teoretic (deci. 5. că orice populaţie este atipică. John Carlsmith. de formţie tehnică sau economică. Un alt apărător al experimentului de laborator. a susţinut întotdeauna că scopul cercetării nu este de a crea şi de a măsura efectele din lumea externă în laborator. De fapt. gradul de interdependenţă în sarcină. s-au folosit ca participanţi în experimentele de teren mai ales bărbaţi cu studii universitare. dar susţine că nu este necesar să existe o similaritate cu privire la toate dimensiunile. Este necesar să introducem numai câteva variabile cheie pentru a creşte corespondenţa dintre mediul organizaţional şi laboratorul în care acesta este studiat. Această cale de argumentare nu contestă faptul că este importnt ca între laborator şi lumea reală să existe asemănări. 2. valorizarea de către individ a performanţei. nu numai studenţii de la psihologie. a propus dintincţia între realismul experimental (efectele tratamentului asupra subiecţilor) şi realismul mundan (gradul în care procedurile experimentale se aseamănă cu elementele din lumea reală). 3. 4. s-a demonstrat că şi experimentele de teren se bazează. Faptul că există diferenţe între grupurile de subiecţi cu privire la un fenomen. Aceeaşi critici au pledat. experimentului de laborator i se reproşează folosirea aproape exclusivă a studenţilor din anul I de psihologie ca subiecţi. de fapt. psihologia socială a studenţilor din anul I de psihologie.de exemplu în domeniul comportamentului organizaţional. Totuşi. să aibă realism experimental). Foarte adesea. de aceea. în marea lor majoritate. deci.Ştefan Boncu – Psihologie socială Cursul 7 Un cunoscut psiholog social. problema fundamentală în această privinţă este aceea a eşantionului reprezentativ: asigură acesta posiilitatea generalizării? S-a arătat. ambiguitatea feed-back-ului în privinţa performanţei. pe eşantioane biasate . de exemplu. dacă studiul are realism mundan). Arie Kruglanski.

fireşte. .Ştefan Boncu – Psihologie socială Cursul 7 populaţia respectivă. studiile de orientare teoretică trebuie să se îngrijească mai mult de validitatea internă (deci de acurateţea operaţionalizărilor) decât de cea externă. Unii psihologi sociali au susţinut că designurile experimentale ar trebui să cuprindă toţi factorii care ţin de diferitele populaţii. Ei nu trebuie incluşi în experimentele efectuate pentru a testa teorii – în acestea sunt prezente numai variabilele care prezintă interes teoretic. Credem că merită reţinută poziţia lui Calder (1971). care argumentează că factorii ce ţin de background trebuie luaţi în calcul numai când este vorba de intervenţii practice. În concluzie. Dar acest lucru este. Numai aşa s-ar putea asigura validitatea externă. chiar dacă se demonstrează numai o interacţiune între fenomenul în cauză şi caracteristicile populaţiei folosite. imposibil. Validitatea externă nu este neapărat necesară pentru testarea unei teorii şi poate fi sacrificată în profitul validităţii interne.

pe lîngă efectele propriu-zise de facilitare socială. În principiu. În anii ‘20 Floyd Allport. “cît de repede sunt în stare”. Într-un articol din 1898. conchizînd asupra influenţei benefice pe care prezenţa altora ce execută o sarcină identică o are asupra individului. psihologul american Norman Triplett a remarcat timpii superiori ai cicliştilor evoluînd în compania altora. au condus la dispariţia interesului pentru acest fenomen.facilitarea socială. În forma sa incipientă. precum şi dificultatea de a defini cu exactitate pasivitatea publicului. cît şi la subiecţi recrutaţi din diferite specii animale. . Cercetările anterioare anului 1940 Faptul primordial al ştiinţei psihosociologice este evoluţia individului în mijlocul semenilor. Acelaşi psiholog a distins între efectele publicului (ceilalţi asistă pasivi la evoluţia subiectului) şi efectele co-acţiunii (ceilalţi prezenţi fac acelaşi lucru ca şi subiectul). semnalîndu-i prezenţa şi în lumea animală. Cercetătorul a constatat o performanţă superioară în al doilea caz. a dat un nume acestui fenomen . Totuşi. făcînd apel atît la subiecţi umani. autorul primului manual de psihologie socială ce-şi întemeia sintezele pe studii experimentale. În perioada dintre cele două războaie mondiale cercetările s-au înmulţit. Lipsa unei explicaţii unificatoare. Este individul afectat de simpla prezenţă a celorlalţi? Constituie co-prezenţa pură o situaţie de influenţă socială? La începutul veacului al XX-lea tînăra disciplină a psihologiei sociale făcea din această întrebare obiectul primelor sale experimente. facilitarea socailă se referă la ameliorarea performanţei subiectului atunci când ceilalţi sunt de faţă în raport cu situaţia în care subiectul se află singur. intitulat “Factori dinamogenetici în competiţie şi în imprimarea ritmului”. cerînd unor copii să acţioneze mulinete. s-a constatat curînd că există situaţii în care prezenţa altora se soldează cu efecte negative asupra performanţei. ca şi în formele cele mai evoluate. El a imaginat apoi un context pe care l-a vrut modelul curselor de biciclete. socialul înseamnă convieţuire.Ştefan Boncu – Psihologie socială Cursul 8 FACILITAREA SOCIALĂ 1. singuri sau avînd alături pe alţii care făceau acelaşi lucru. în comparaţie cu timpii obţinuţi în situaţia de cursă solitară.

Teoria impulsului În 1965. La drept vorbind.Spence. observînd că prezenţa celorlalţi determină creşterea activării – aceasta este ipoteza fundamentalăa modelului său. făcînd ca individul să se depăşească pe sine în sarcinile simple. insectele trebuiau să se întoarcă la dreapta la jumătatea drumului. ca pe o fundătură a cercetării.Ştefan Boncu – Psihologie socială Cursul 8 2. insectele se îndepărtează şi de camera întunecoasă. Pe de altă parte. iar activarea. Prin urmare. Zajonc a aruncat o punte între cele două domenii de cercetare. . răspunsul dominant era adaptativ: fugind în linie dreaptă în sensul opus celui din care venea lumina. duce la o performanţă slabă sau chiar la eşec. facilitarea socială îşi merită numele numai în cazul primului tip de sarcini . de rezolvare de probleme sau de creativitate. iar la cellalt capăt o cameră întunecoasă. aici răspunsul către care există propensiune . Punctul de plecare al psihologului social american a fost un principiu binecunoscut al psihologiei experimentale: ideea că activarea (sau excitarea fiziologică) întăreşte răspunsul dominant. pe care le cunoaşte perfect şi să aibă o evoluţie nemulţumitoare în cele complicate. fie un tub în cruce. Zajonc şi colaboratorii săi au construit un aparat care conţinea fie un tub drept prin care se puteau deplasa insectele. ci era plasată lateral: ca să ajungă la adăpost. camera întunecoasă nu se afla la capătul opus sursei de lumină. cînd Robert Zajonc publică un articol cu un impact deosebit. Dimpotrivă. studiile asupra facilitării sociale căzuseră în desuetudine şi mulţi le priveau ca pe o eroare a debutului. Creşterea activării îmbunătăţeşte performanţa în activităţile simple. răspunsul dominant nu era cel adecvat: îndepărtându-se în linie dreaptă de sursa de lumină. Se ştie că în faţa unei surse de lumină răspunsul dominant al insectelor este fuga. În 1969. gândacii se adăposteau în întuneric.răspunsul dominant . Heingarten şi Herman au realizat un experiment inspirat din studiile interbelice asupra facilitării sociale la animale: ei au folosit drept subiecţi gândaci de bucătărie. bine învăţate. În aceste condiţii. în sarcinile complexe răspunsul dominant nu mai corespunde celui corect. care reprezenta limanul pentru gândacii fotofobi. Zajonc va resuscita preocupările pentru acest domeniu. ei au plasat o sursă de lumină la un capăt. favorizînd emiterea lui. Dacă ele continuau să alerge înainte. tendinţa de a da un răspuns creşte direct proporţional cu puterea obişnuinţei de a-l emite şi cu nivelul impulsului. În cazul tubului drept. dădeau peste o cameră luminoasă. compania celorlalţi provoacă răspunsurile dominante.este cel corect. în cazul tubului în cruce. De data aceasta. Prin simplitatea şi nemaipomenita eleganţă a interpretării sale. Zajonc. Astăzi nici o discuţie despre procesele de grup sau despre influenţa socială nu mai poate ocoli probema dificilă a facilitării sociale. Potrivit ecuaţiei lui Hull .în sarcinile complexe ea se transformă într-un serios blocaj extern.

Această întărire va ameliora performanţa în cazul tubului drept. facilitarea socială. Zajonc a insistat asupra rolului simplei prezenţe în facilitarea socială. insectele din tub puteau percepe această prezenţă socială. prezenţa celorlalţi din aceeaşi speie a făcut ca insectele să ajungă mai repede în camera întunecoasă. Aşadar. deci ameliorarea performanţei subietului în sarcinile simple şi deteriorarea performanţei lui în sarcinile complexe. avansînd ipoteza că celălalt provoacă o creştere a activării (excitării fizilogice) numai dacă este privit ca un potenţial evaluator. Simpla pezenţă implică un public total inactiv. prezenţa celorlaţi a crescut probabilitatea răspunsului dominant. Spre deosebire de publicul dispunînd de posibilitatea urmăririi evoluţiei subiectului. dar neagă faptul că activarea ar fi produsă de simpla prezenţă a celorlalţi. fie în tubul în cruce. evident. Co-acţiunea presupunea ca insectele să alerge câte două. cei lipsiţi de această . indiferent de ceea ce fac membrii publicului. dar va deteriora în cazul tubului în cruce. Rezultatele acestui experiment bizar pentru psihologia socială au confirmat pe deplin teoria impulsului: în aparatul cu tub drept. Cottrell şi colaboratorii săi (1968) au contrastat condiţia de simplă prezenţă cu una în care membrii publicului erau legaţi la ochi. ce nu oferă nici un feed-back. Acesta susţine că publicul ca şi co-actorii înseamnă pentru individ înainte de toate posibilitatea de a fi evaluat. Spre a testa această ipoteză. fie el corect sau incorect. 3. Cottrell acceptă ideile lui Zajonc despre rolul activării în situaţiile de facilitare socială (aceasta stimulează răspunsurile dominante). autorul menţionat propune o modificare a teoriei simplei prezenţe. Prezenţa publiculuui pasiv a fost asigurată prin crearea unor mici cabine de o parte şi de alta a tuburilor din plexiglas. au avut o performanţă mai slabă dacă au fost însoţite sau privite de alte insecte decât dacă au fost singure. Zajonc susţine că fenomenul de facilitare socială are loc.Ştefan Boncu – Psihologie socială Cursul 8 Potrivit ipotezei fundamentale a lui Zajonc. Potrivit acestui autor. elaborată de Nicholas Cottrell (1972). Experimentatorii au creat două condiţii de prezenţă socială: co-acţiune şi public pasiv. are la bază simpla prezenţă a celorlalţi. Dimpotrivă. prezenţa altora din aceeaşi specie va întări răspunsul dominant. prin care patru insecte priveau la cele care se puneau la adăpost în faţa luminii. şi indiferent de ceea ce gîndeşte subiectul despre prezenţa lor. fie în tubul drept. insectele care alergau în tubul în cruce şi care trebuiau să emită un răspuns subrdonat pentru a ajunge în întuneric. Teoria fricii de evaluare Principala rivală a concepţiei lui Zajonc este teoria fricii de evaluare. explicîndu-se subiectului că se pregătesc astfel pentru a participa la o experienţă asupra percepţiei. Ca atare.

Conflictul. Ceilalţi diferă mult între ei în privinţa capacităţii lor percepute de a ne evalua. Provocînd frică. În această teorie. Sanders şi Baron se declară şi ei de acord cu Zajonc în ceea ce priveşte efectele activării fiziologice în situaţiile de facilitare socială. astfel ia naştere un conflict. dar căreia cu greu ne putem sustrage. Ce caracteristici au cei pe care-i în măsură să ne evalueze? S-a demonstrat. . * Facilitarea socială constituie astăzi obiectul unei vii confruntări de idei.Ştefan Boncu – Psihologie socială Cursul 8 posibilitate n-au determinat răspunsuri dominante decît într-o măsură foarte redusă. Ceilalţi. că indivizii cu scoruri înalte la anxietate devin mai anxioşi în situaţia de evaluare de către un public decît cei ce au această trăsătură mai puţin pronunţată. aceste expectanţe produc implicit o creştere a activării. concentrarea atenţiei subiectului joacă rolul central. dar în viziunea lor activarea apare ca urmare a distragerii atenţiei subiectului de către ceilalţi. evaluarea pe care ceilalţi o fac asupra subiectului. încît ambele tipuri de expectanţe sfîrşesc prin a produce efecte de facilitare socială. aparţinînd lui G. ce corespunde unei supraîncărcări a sistemului cognitiv. de asemenea. cauzează activare (excitare fiziologică) iar aceasta la rîndul ei conduce la efectele cunoscute asupra performanţei (îmbunătăţirea perfromanţei în sarcinile simple şi deteriorarea ei în sarcinile complexe). 4. Pe de altă parte. Facilitarea socială are la bază. Cottrell a explicat capacitatea instanţei evaluatoare de a suscita frică prin anticiparea de către actor a rezultatelor negative ale evaluării. expectanţele cu privire la urmările pozitive ale evaluării implică şi ele o activare. încît şi ei pot declanşa activarea. afectînd performanţa. fapt ce confirmă teoria fricii de evaluare. Sanders şi R. Chiar dacă procesele de facilitare au loc la nivelul zero al interacţiunii ele constituie forma radicală de influenţă. şi nu simpla lor prezenţă. subiectul trebuind să decidă dacă îşi va concentra atenţia în continuare pe sarcină sau şi-o va focaliza pe ceilalţi. Teoria distragere-conflict O teorie a facilitării sociale ce ţine seama mai puţin decît oricare alta de caracterul social al acestui fenomen este teoria distragere . cercetătorii au putut conchide că ei n-au influenţat nivelul de activare al subiectului.conflict. în calitate de observatori sau de co-actori distrag atenţia subiectului de la sarcină. Baron. cea mai simplă. Şi stimulii non-sociali dispun de potenţial de distragere a atenţiei. aşadar.

demonstrînd magistral forţa şi subtilitatea metodei experimentale. momentul dispariţiei interesului pentru fenomenele de coprezenţă şi co-acţiune coincide cu cel al naşterii noii paradigme. a cărui credinţă era că normele sociale apar ca să ghideze comportamentul în situaţii ambigue. a fost multă vreme asimilată conformismului. Cel ce s-a încumetat să o facă. adică la un ansamblu de persoane aflate în interacţiune faţă în faţă. Conceptul crucial.dar aceasta presupunea o viziune individualistă asupra grupului şi un imobilism al acestuia . S-a înţeles repede că nici imitaţia (influenţa exercitată de modele superioare). ce va domina influenţa socială mai bine de 30 de ani : conformismul. în multe situaţii. În orice caz. fenomenul pe care intenţionăm să-l tratăm în aceste rînduri. (c) influenţa reciprocă a membrilor grupului. grupul să acţioneze aidoma unui singur individ. Ipoteza din urmă părea cea mai validă şi avea să conducă la constituirea unui domeniu al psihologiei sociale şi mai apoi a unei ştiinţe de sine stătătoare: dinamica grupului. care face ca. Dacă acceptăm o definiţie a . Sursele posibile ale acestei uniformităţi de comportament erau în număr de trei: (a) similaritatea afinităţilor pe care membrii le avuseseră înainte de a se constitui grupul . (b) influenţele similare ce acţionează din exterior asupra fiecăruia din membrii grupului .Ştefan Boncu – Psihologie socială Cursul 9 NORMALIZAREA 1. a fost Muzafer Sherif.o explicaţie ce probează aceleaşi deficienţe . 2. este similaritatea atitudinilor şi conduitelor. exprimînd puterea fiecăruia din membrii asupra celuilalt şi a grupului asupra tuturor fusese de mult inventat : norma de grup. nici facilitarea socială nu pot oferi explicaţii mulţumitoare. Norme şi influenţă socială Ceea ce ne frapează la un grup social. Formarea normelor şi conformismul Într-un fel. Dar pînă atunci nici o cercetare nu-i oferise un fundament experimental. cercetările de pionierat în domeniul fenomenelor de grup şi în cel al influenţei sociale şi-au propus să abordeze acest fenomen al uniformităţii. În mod firesc. Normalizarea. cercetările în domeniul normalizării se situează în continuarea celor efectuate asupra facilitării sociale.

În general. în vreme ce intervenţia sursei în situaţia Asch conduce la conformism public. remarcă totuşi că avem de-a face cu două dinamici diferite. nesiguri pe răspunsurile lor. Lipsa consensului majorităţii cu privire la răspunsul corect face ca membrii. ce întruneşte adeziunea tuturor şi exprimă poziţia grupului faţă de stimulul respectiv. se consideră că normalizarea ilustrează schimbarea profundă a atitudinilor. Moscovici pledează hotărît pentru specificitatea procesului de normalizare. deosebită de fiecare individ în parte şi de adiţionarea lor. ca şi pe mult mai pozitivistul Durkheim. acceptarea privată. una ilustrînd influenţa informaţională. căci ea furnizează criterii utile pentru înţelegerea formării normelor ca proces distinct de influenţă socială. mai mult decît atît. el opunea reprezentărilor colective ale celui din urmă ideea că grupul nu reprezintă nimic mai mult decît suma membrilor săi. pe care grupul ar impune-o indivizilor fără ca el însuşi să fie sensibil la poziţia acestora. După opinia acestui autor (1979). normalizare şi inovaţie. El va arăta că în domeniul perceptiv interacţiunea indivizilor conduce la construirea unor . cei ce ignoră termenul de normalizare şi tratează experimentele lui Sherif în strînsă legătură cu cele ale lui Asch. înţelegem starea de lucruri din epocă. Deşi suntem departe de a socoti taxonomia aceasta completă. Cercetările asupra formării normelor de grup au fost inspirate tocmai de această idee. influenţa socială se poate manifesta sub trei forme : conformism. Să observăm că. dintre cei doi fondatori ai psihologiei sociale experimentale. o acceptăm pentru moment. respingea pe Hegel. Fenomenul fundamental în situaţiile de normalizare constă în inexistenţa unei norme stabilite dinainte. Ea se produce în cazurile în care membrii grupului au competenţă egală şi sunt relativ puţin dispuşi să impună propria poziţie celorlalţi. Dimpotrivă. normalizarea implică în mod necesar influenţa reciprocă a membrilor grupului. cu ideile lui despre spiritul colectiv. Allport.Ştefan Boncu – Psihologie socială Cursul 9 conformismului de tipul “acceptarea de către indivizi a normei de grup”. Sherif va susţine că grupul constituie o entitate unică. Floyd Allport şi Muzafer Sherif a însemnat de fapt ciocnirea dintre individualism şi gestaltism. Am remarcat deja că travaliul lui Sherif intra în concurenţă cu cercetările asupra facilitării sociale. Din acest punct de vedere. iar cealaltă influenţa normativă. Mai mult. într-o epocă în care un demers experimental se mai putea funda pe o filosofie. să exercite influenţă unul asupra altuia şi să sfîrşească prin a adopta o normă comună. disputa dintre cele două linii de cercetare.

În cadrul celor dintîi el cerea subiecţilor să dea estimări succesive ale deplasărilor punctului luminos. ei ajung să stabilească o normă întrunind adeziunea tuturor. se constată că oricît de diferite ar fi percepţiile lor la început. Sherif a ales efectul auto-cinetic. În şedinţele de grup subiectul are de îndeplinit aceeaşi sarcină numai că de data aceasta se află în compania altor doi subiecţi care-şi rostesc şi ei aprecierile cu voce tare. Sherif a ajuns la concluzia că. întrucît apelul la normă se petrece în lipsa presiunii grupului.Ştefan Boncu – Psihologie socială Cursul 9 norme comune. Distanţa pe care se deplasează punctul diferă de la un individ la altul. cunoscut pînă atunci astronomilor şi fizicienilor. îl face să fie constant. neconstrîngătoare. 3. în plus. subiecţii utilizează norma colectivă indiciu convingător al acceptării ei private. Este evident că norma aceasta îl ajută pe subiect să introducă o structură şi un înţeles în situaţia ambiguă şi. îngăduind alegerea unei poziţii. Participînd la o negociere în care ceilalţi au făcut tot . Sherif a arătat că în şedinţele individuale ce urmează şedinţelor de grup. Cît priveşte situaţia în care indivizi cu norme deja construite formează un grup de evaluatori. dar rămîne relativ constantă la acelaşi individ. O a doua consecinţă se referă la întărirea coeziunii grupului (Leyens. percepţia individului asupra deplasărilor. membrii grupului vor susţine ulterior cu tărie norma şi se vor arăta rezistenţi în faţa schimbării. o normă individuală ce guvernează. superioară normelor individuale întrucît instaurează consensul. Demersul experimental al lui Sherif Pentru a reproduce în laborator situaţiile din viaţa cotidiană în care realitatea fizică este ambiguă. fiecare individ îşi formează o manieră de a percepe mişcarea punctului luminos. îndată după ce a fost făurită. Acest fenomen. Una din consecinţele însemnate ale procesului de normalizare o constituie faptul că avînd posibilitatea să participe activ la elaborarea normei comune. în acord cu el însuşi. diferite de standardele individuale şi preluate de indivizii care-şi abandonează propriile norme. Confirmînd o ipoteză foarte îndrăzneaţă. În urma analizei rezultatelor din experimentele individuale. 1979). Cercetătorul a organizat şedinţe individuale şi şedinţe de grup. în decursul mai multor estimări. constă în faptul că în întuneric deplin un punct luminos fix apare ochiului uman ca aflîndu-se în mişcare.

Confuzia cu ceea ce numim în mod curent conformism a prilejuit-o Sherif însuşi. De pildă. factorul fundamental îl constituie lipsa criteriului obiectiv pentru determinarea exactităţii judecăţilor. Deşi efectul de convergenţă descris de Sherif nu presupune neapărat adoptarea valorii centrale ca normă. O explicaţie mai ambiţioasă găsim la Floyd Allport (1924). subiecţii ar fi puţin implicaţi şi de aceea. el arăta că indivizii converg spre o valoare centrală ca să evite dezacordul cu ceilalţi : o judecată moderată are mai multe şanse de a întruni adeziunea celorlalţi. care în şedinţele individuale îşi construise o normă de 3-4 cm. Implicînd conceptul de concesii reciproce. păstrînd aproximativ acelaşi montaj experimental. Ea a inspirat o alta. Alte cercetări asupra normalizării Orice explicaţie ar primi. ca şi în situaţiile de grup este cîştigarea certitudinii prin fixarea unor repere. 1953). care în cercetările asupra efectului publicului constatase şi el o moderare a judecăţilor.. ce va face carieră în sfera influenţei sociale. explicaţia lui Allport merită reţinută. 5. cu un grup de trei complici ai experimentatorului susţinînd în mod consecvent o normă de 15-16 cm. Sherif însuşi n-a oferit prea multe explicaţii. dotat cu prestigiu să menţină o normă extremă în faţa unui subiect naiv (Sherif.Ştefan Boncu – Psihologie socială Cursul 9 atîtea concesii ca şi el. a lui Moscovici şi Ricateau (1972). subiectul va fi într-o măsură mai mare atras de grup. În emiterea judecăţilor cu privire la traiectoria punctului luminos. normalizarea constituie o modalitate specifică de influenţă. 4. care a realizat. a cerut unui complice. reglată de un mecanism specific. studii care duc mai curînd cu gîndul la conformism. În opinia lui. Cum era de . autori ce susţin că principala trăsătură a procesului de normalizare este evitarea conflictului. Mecanismul psihologic ce intervine în situaţiile individuale. Explicaţii ale efectelor de convergenţă În privinţa mecanismelor ce subîntind acest proces. gata la o serie de concesii ce le-ar putea aduce consensul cu ceilalţi. În prezenţa altora subiecţii săi apreciau mirosuri respingătoare ca mai puţin respingătoare şi mirosuri deosebit de plăcute ca mai puţin plăcute. şi constatînd similaritatea dintre propria opinie şi cea a grupului. Ei confruntă subiectul naiv. Un studiu de conformism înlăuntrul paradigmei efectului auto-cinetic au realizat Jacobs şi Campbell (1961).

Lasch şi Ricateau (1971-1972). lăsîndu-se totuşi influenţaţi. ceea ce ne îngăduie să tragem concluzia că ambiguitatea situaţiei şi incertitudinea subiectului constituie condiţia cardinală a obţinerii acceptării private. iar mişcarea punctului luminos este o iluzie. Sampson (1968) a reluat ideea diferenţelor de statut în efectul de convergenţă şi. deşi au existat şi studii ce s-au concentrat asupra normei însăşi . E adevărat că membrii fiecărei perechi (autorul şi-a realizat cercetarea într-o mănăstire. Sperling (1946. a încercat să testeze ipoteza potrivit căreia membrul cu statut înalt impune norma. Într-un studiu bazat pe o ipoteză similară. După cum se poate constata. în afara statutului se deosebeau şi din punct ideologic. După cum se ştie. În cazul complicelui cu opinii complet diferite subiectul. încît diadele erau compuse dintr-un călugăr şi un novice). subiectul se confruntă fie cu un complice despre care deîine informaţii că-i împărtăşeşte opţiunile ideologice. va fi reluat în cercetările de influenţă minoritară. Sherif considerase evident faptul că că indivizii cu statut înalt exercită mai multă influenşăşi deci norma lor se găseşte mai aproape de norma comună decît a oricărui alt membru al grupului. dar nu ştim dacă şi cel al subiecţilor care. El a constatat însă că în perechile cu diferenţă de statut are loc o persistenţă a normelor individuale. lucru acesta nu se întîmplă în situaţia Asch. Desigur. utilizînd tot un dispozitiv autocinetic. spre a se demarca. citat de Sherif şi Sherif. în şedinţa individuală. Fapt foarte interesant. În final se obţine o divergenţă mai mare decît cea iniţială. Un efect interesant a evidenţiat un studiu al lui Lemaine. subiectul cedează în faţa presiunii majoritare declarînd că şi în opinia lui mişcarea măsoară 15-16 cm. Subiectul se apropie de sistemul de răspunsuri al unui complice cu aceleaşi opţiuni mai mult decît de răspunsurile unui complice neutru. Mc. dar subliniase că şi ei aceşti indivizi sunt influenşaşi de ceilalţi. au interiorizat norma. procentajul subiecţilor ce se lasă influenţaţi scade. Fenomenul acesta de disimilare ce presupune un conflict identitar. măreşte diferenţa dintre judecăţile lui şi cele ale partenerului.1956) a dezvăluit subiecţilor că efectul auto-cinetic este în întregime subiectiv.Ştefan Boncu – Psihologie socială Cursul 9 aşteptat.de exemplu. fapt ce ar putea explica lipsa convergenţei. el va aplica această normă şi în estimările pe care le va face ulterior. În cadrul aceluiaşi model experimental ce face apel la efectul auto-cinetic. care a intenţionat să trateze tocmai rolul divergenţei ideologice în normalizare. fie cu unul avînd o orientare opusă.Neil şi Sherif (1976) au demonstrat că o normă non-arbitrară guvernează .

de a se ocupa mai curînd de caracteristicile sociale ale sursei. .cercetarea a avut tendinţa. sunt cel puţin la fel de importante ca şi răspunsul ei. se consideră că trăsăturile sursei de influenţă. în spiritul ideilor moderne din ştiinţa psiho-socială.Ştefan Boncu – Psihologie socială Cursul 9 mai multă vreme comportamentele indivizilor din grup . mai ales cele ce ţin de aparteneţa categorială. La fel ca în domeniul persuasiunii.

Punînd. totul pe seama ambigiutăţii stimulului. Deşi sarcina este cît se poate de simplă şi de clară (în grupul de control se observă 0.această predicţie experimentală. În medie. Cercetările lui Solomon Asch Experimentul lui Asch asupra conformismului este probabil cel mai cunoscut experiment din psihologia socială. Rezultatele au infirmat . Subiectul este introdus într-un grup de complici şi i se cere ca.32 % din răspunsurile acestora se dovedesc eronate. În total au loc 18 încercări. în ciuda evidenţei perceptive. ingeniozitatea montajului experimental. Stimulul se prezintă sub forma a trei linii verticale. limpezimea concluziilor . care afirmase că opiniile indivizilor cu privire la realitatea fizică pot fi numai cu greu influenţate. Unul din motivele .68 % de răspunsuri greşite). eficienţa măsurătorilor. iar complicii furnizează aprecieri eronate începînd cu cea de-a şasea. psihosociologul american considerase că o situaţie bine structurată. cei din grupul de control (în care indivizii emiteau judecăţi fără a fi supuşi influenţei grupului) au comis 0. a provocat incertitudinea şi nesiguranţa subiecţilor. în ceea ce priveşte paradigma Sherif. Dar chiar şi aşa el a năruit construcţia teoretică a lui Festinger (1950). din care una este egală ca lungime cu o linie etalon. făcînd din efectul Asch un bun exemplu a ceea ce Merton a numit “serendipitate”.08 greşeli. îl va ajuta să demonstreze capacitatea indivizilor de a rezista unei norme aberante. cum făcuse şi predecesorul său. faţă de 3. El a lucrat tot cu judecăţi perceptive şi a folosit subiecţi complici.Ştefan Boncu – Psihologie socială Cursul 10 CONFORMISMUL 1. Din chestionarele post-experimentale a rezultat că dezacordul cu ceilalţi. înfăţişînd un stimul absolut neîndoielnic. Alegerea sarcinii. să aprecieze care din cele trei linii corespunde ca mărime segmentului etalon.toate fac din el o cercetare absolut clasică. Asch s-a dovedit extrem de sensibil la sugestiile lui Sherif. şi a rămas cea mai limpede demonstraţie a tendinţei indivizilor de a-şi pune opiniile în acord cu majoritatea.din fericire ? . 1951). grupul izbuteşte să deformeze judecăţile indivizilor . atunci cînd îi vine rîndul.84 greşeli ale celor din grupul experimental (Asch. Trebuie menţionat însă că începuturile au fost şovăielnice : ipotezele de start ale lui Asch anticipau refuzul subiecţilor de a se supune presiunii de grup.

deci.Ştefan Boncu – Psihologie socială Cursul 10 pentru care subiecţii emiteau cu voce tare aceeaşi judecată eronată ca şi ceilalţi l-a constituit evitarea dezaprobării sociale. gradul de conformism al subiecţilor. este marcat de sexul experimentatorului (Eagly şi Carly. 2. referitoare la faptul că subiecţii receptivi la influenţă în primele încercări rămîn. Fireşte. a conformismului. Crutchfield (1955) a rafinat tehnica experimentală. 1971) îl face să manifeste consistenţă în răspunsuri. ei arătîndu-se mai preocupaţi decît femeile să lase o impresie de independenţă. etc Discuţii aprinse a prilejuit relaţia dintre sexul subiecţilor şi măsura conformismului. arătînd că efectul sexului depinde în bună măsură de tipul de itemi utilizaţi în exxperiment. cercetările ulterioare au avut în vedere mai cu seamă. Angajarea subiectului faţă de poziţia pe care a adoptat-o (Kiesler. În plus. bărbaţi sau femei. Tradiţia sociologică. 1968) au pledat în favoarea ideii că bărbaţii ar fi mai puţin conformişti decît femeile. Wood şi Fishbough (1981) arată că atitudinea conformistă a bărbaţilor se accentuează în cazul în care nu sunt supravegheţi de experimentator. precum şi studiile clasice în domeniul influenţei sociale (Gerard. în genere. Endler şi Wiesenthal. Dintre aceştia. Wilhelmy şi Conoley. Blake şi Mouton. de pildă. cînd sunt atraşi de grup (Berkowitz. Concluziile lui Eagly. a dat naştere unei întregi linii de cercetări. 1957). a reieşit că 23% din subiecţi au continuat să dea răspunsuri eronate chiar şi în condiţii de anonimat. s-a demonstrat. cînd se consideră competenţi în sarcină (Geller. Una din pertinentele observaţii ale lui Asch. caracteristicile individuale şi cele ale situaţiei. că indivizii se conformează mai mult cînd nu se simt deplin acceptaţi de grup (Dittes şi Kelley. 1956). şi a contribuit la explotarea factorilor ce modelează conformismul. Deşi s-a obţinut o scădere senificativă a nivelului influenţei. 1995). 1973). 1955). Deutsch şi Gerard (1955) au avansat ipoteza că anonimatul subiectului şi faptul de a nu se afla în nici un fel sub supravegherea grupului va conduce la dispariţia totală a presiunii spre conformism şi. cînd au un statut mai puţin important decît alţi membri ai grupului (Lefkowitz. În aceste condiţii. 1981. şi teoria disonanţei . Factori situaţionali şi personali în conformism În privinţa impactului parametrilor individuali. Sistrunk şi McDavid (1971) s-au situat printre primii care au nuanţat această idee. Vaughan şi Hogg. Femeile se dovedesc mai conformiste numai în sarcinile în care bărbaţii sunt considerăţi experţi. conformişti pe percursul desfăşurării şedinţei.

că norvegienii se conformează într-o măsură mai mare decît francezii. 1957). Aceeaşi concluzie se desprinde şi din modelele integraliste recente ale influenţei sociale. Asia. 1988). Wilder a oferit o explicaţie interesantă referitoare la relaţia dintre numărul membrilor majorităţii şi impactul lor. Ei au remarcat că. Rezultatele lui. ca şi cea a auto-percepţiei (Bem. . America de Sud.3.2. Din teoria aceasta Wilder (1990) a derivat o valoroasă ipoteză cu privire la influenţa mai mare exercitată de in-group în raport cu out-group-ul. el a variat talia grupului. menţinînd unanim o opinie. al apropierii în spaţiu şi timp şi al numărului surselor de influenţă. Smith şi Bond (1993). odată cu numărul surselor.Africa. Multe studii au dovedit rolul matricei culturale în modelarea conformismului. pentru ca apoi să rămînă constante. ca şi rezultatele celor mai multe din studiile ulterioare arată că răspunsurile eronate ale subiecţilor se înmulţesc de la 1 la 4 membri ai grupului ce exercită influenţă. 1972) pot da seama de decizia subiectului de a menţine acelaşi răspuns. Una din primele preocupări ale lui Asch (1951) a fost aceea de a verifica efectul mărimii grupului asupra cuantumului influenţei. Dincolo de acest punct sporirea numărului agenţilor de influenţă rămîne fără efect. pînă la un punct. Astfel. În paradigma Asch o majoritate de 4 exercită aproximativ aceeaşi influenţă ca şi una de 15. de exemplu. ca atare.4. Ea face predicţia că influenţa creşte. O cercetare a lui Milgram (1961) a demonstrat. El a invocat efectul de omogenitate al outgroup-ului (Judd şi Park. Din acest punct de vedere. într-o sinteză de psihologie socială interculturală. De exemplu. Ipoteza lui se axează pe conceptul de independenţă a surselor. un out-group cu acelaşi număr de membri ca şi in-group-ul va fi perceput ca incluzînd mai puţine surse de influenţă şi va avea un impact redus. au consemnatla rîndul lor impactul normelor culturale asupra nivelului conformismului. după care membrii celuilalt grup sunt percepuţi ca asemănători între ei iar cei ai grupului de apartenenţă ca diferiţi. indivizii ce compun un grup obţin mai multă influenţă dacă sunt percepuţi ca surse diferite decît dacă ţinta îi priveşte ca membri ai aceluiaşi grup. teoria impactului social elaborată de Latane şi Wolf descrie influenţa socială ca un rezultat al forţei de constrîngere. subiecţii aparţinînd culturilor individualiste din America de Nord şi Europa apuseană se dovedesc mai independenţi în raport cu normele de grup faţă de subiecţii provenind din culuri axate pe valoarea colectivistă .8 sau 15 complici. făcînd ca subiectul naiv să se confrunte cu 1. în general.Ştefan Boncu – Psihologie socială Cursul 10 cognitive (Festinger.

Această linie de cercetare a fost continuată în special de Vernon Allen. 1968) sau că sunt suficiente în sarcina de tip Asch fie şi răspunsurile unui complice total incompetent purtînd ochelari cu multe dioptrii (Allen şi Levine.5 %) prin introducerea unui complice instruit să dea de fiecare dată răspunsul corect. Rothschild şi Strickland. confirmate prin intermediul unui experiment realizat înlăuntrul paradigmei influenţei minoritare. Ca atare. Astfel. Moscovici (1979) a construit o explicaţie alternativă pentru reducerea impactului în situaţii de suport social. 3. ce demonstrează dependenţa efectului mărimii grupului de tipul de sarcină. un grup ai cărui membri nu susţin unanim aceeaşi opinie reprezintă o sursă de influenţă lipsită de consistenţă. că este de ajuns ca un membru al majorităţii să se abţină pentru ca influenţa să scadă (Shaw. Asch însuşi a determinat o scădere absolut semnificativă a cuantumului influenţei (de la 33 % la 5.Ştefan Boncu – Psihologie socială Cursul 10 În fine. cum s-a numit complicele ce “sparge” consensul majoritar. Bazele influenţei majoritare . de pildă. un astfel de grup este incapabil să determine un conflict în forul interior al ţintei. se referă la faptul că expunerea la opiniile minoritare stimulează non-conformismul şi amplifică aderenţa la propriile puncte de vedere. Unanimitatea grupului reprezintă o condiţie esenţială a succesului demersului ei. Potrivit autorului francez. cum ar fi judecăţile de gust. sunt la fel de eronate ca şi cele ale grupului. “Suportul social”. S-a constatat. efectul mărimii grupului corespunde descrierii lui Asch. O altă explicaţie a efectului de suport social se poate extrage dintr-un studiu al lui Nemeth şi Chiles (1988). 1971). În sarcinile în care există un singur răspuns corect iar ţinta se aşteaptă la un consens deplin (de exemplu. sarcina folosită de Asch). deşi diferite. se dovedeşte eficient chiar şi atunci cînd răspunsurile sale. Răspunsul minoritar “relevă voinţa de a rezista presiunii majorităţii şi oferă indicii despre consecinţele non-conformismului” (p. Asch a pus efectul pe seama dispariţiei fricii de costurile sociale ale devianţei. mai amintim aici un studiu al lui Campbell şi Fairey (1989). Dar în sarcinile în care nimeni nu se aşteaptă la un răspuns unic. 279). influenţa grupului creşte direct proporţional cu numărul membrilor care-l compun. Aceste date au permis concluzia că devianţa în sine conduce la slăbirea presiunii normative şi deci a conformismului. ţinta devine mai curajoasă şi îşi proclamă în mod public dezacordul. Ipotezele acestora.

Prin urmare. În general. membrii “ortodocşi” ai grupului fac o serie de încercări de a reintegra punctul de vedere deviant. Influenţa normativă se bazează pe resimţirea de către subiect a presiunii spre conformism exercitată de grup prin intermediul aşteptărilor pozitive ale celorlalţi membri. indivizii construiesc o normă socială. Schachter (1951) a evidenţiat într-un studiu experimental tendinţa grupului de a ostraciza devianţii. Dacă deviantul manifestă consistenţă. influenţa normativă derivă din dorinţa individului de a fi acceptat de grup şi de nevoia lui de aprobare socială. Influenţa informaţională se naşte din incertitudinea subiecţilor cu privire la răspunsul corect. La apariţia poziţiei neconcordante cu norma comună. în concordanţă . În sarcinile obiective. dar şi normativă. din 1955. Temelia acestei reguli de comportament adecvată în situaţia respectivă o constituie tocmai informaţiile pe care indivizii şi le oferă unii altora. Gerard. Festinger va integra ideea fundării informaţionale a normelor în concepţia sa despre procesele de comunicare informală şi despre compararea socială. ei dobîndesc puterea de a decide . care seamănă cu efectul de convergenţă al autorului “Psihologiei normelor sociale”. În grupurile coezive indivizii manifestă dorinţa de a păstra calitatea de membru şi evită să se identifice cu devianţii.într-o măsură mai mare sau mai mică .Ştefan Boncu – Psihologie socială Cursul 10 Sherif (1935) a arătat cum într-o situaţie ambiguă. M.asupra acţiunilor noastre. Distincţia se fundamentează pe observaţia că membrii unui grup îşi transmit expectanţe cu privire la comportamentul adecvat. şi din nevoia lor de a avea opinii exacte. conformismul se bazează pe incertitudinea individului cu privire la realitatea socială şi pe dorinţa lui de consens. ceilalţi renunţă să-l mai recupereze şi-l consideră ca nemaifăcînd parte din grup. individul dispune de mijloace directe de a stabili adevărul opiniilor sale. dar şi argumente şi dovezi referitoare la natura stimulului. au arătat că dependenţa individului de grup nu este numai informaţională. Procesul de comparare socială. trădează tendinţa de ajustare a credinţelor şi opiniilor şi de aducere a lor cît mai aproape de cele dominante în grup (Festinger. Într-un articol rămas clasic. îndată ce apelăm la alţii pentru a obţine informaţie validă cu privire la realitatea socială. nelăsîndu-se influenţat. care poate fi definitivă sau temporară. Astfel. bizuindu-se unii pe alţii ca surse de informaţie validă cu privire la structura stimulului. Indivizii au nevoie de informaţii furnizate de ceilalţi pentru a-şi făuri şi stabiliza opiniile şi atitudinile despre realitatea socială. Deutsch şi H. totală sau parţială. grupul pedepseşte non-conformismul prin excludere. bazîndu-se pe concluziile lui Asch. referitoare la realitatea fizică. 1954). Aşa cum a arătat Festinger (1950).

Conformismul nu este decît o formă de negociere între individ şi grup. pe care vrea să o impună. Teoria actuală a conformismului păstrează însă conceptele şi definiţiile propuse de Deutsch şi Gerard. sursa izbuteşte. Teoria elaborării conflictului. şi se produce cînd sunt întrunite 3 condiţii: (a) există un singur răspuns corect . Moscovici (1979) aşează la baza oricărei influenţe conflictul. pentru care principiul ce dă seama de dinamicile de influenţă socială este căutarea consensului. În felul acesta atitudinea conformistă reduce conflictul cu preţul abandonării tendinţelor deviante. Spre deosebire de Festinger. care a teoretizat o funcţie normativă şi una comparativă a grupurilor de referinţă. şi de Deutsch şi Gerard. aparţinînd lui Perez şi Mugny (1993. H. în fine. Puterea ei rezidă în argumentele pe care le invocă şi în dovezile pe care le poate prezenta în mod explicit sau implicit . o normă personală pe care să dorească să o afirmeîn ciuda presiunii grupului. o schimbare superficială a atitudinii. Acceptarea normei de grup reprezintă numai una din posibilităţile de rezolvare a divergenţei. Deşi influenţa normativă a constituit. natura şi intensitatea divergenţei hotărăşte asupra profunzimii influenţei. (c) individul nu are o poziţie clară.Ştefan Boncu – Psihologie socială Cursul 10 cu adevărul obiectiv. în vreme ce norma subiectivă reprezintă un determinant normativ al acţiunii. simultan (Insko et al. Acceptarea normei de grup de către individ reflectă supunera publică. cele două tipuri de presiune a grupului se exercită. Se cuvine să observăm că distincţii asemănătoare au fost operate şi de alţi cercetători : H. mai mult sau mai puţin să facă să se clatine sistemul de judecăţi al ţintei. Thibaut şi Strickland (1956) au utilizat conceptele de orientare spre grup şi orientare spre sarcină. O ilustrare modernă a dihotomiei normativ-informaţioanal o constituie teoria acţiunii raţionale elaborată de Fischbein şi Azjen (1975). 1980). în cele mai multe situaţii.căci adesea folosirea celuilalt ca sursă de informaţii se produce prin simpla observare a comportamentelor lui. Kiesler şi Kiesler (1969) au făcut deosebirea între “nevoia de a fi simpatizat” şi “nevoia de a fi corect”. În funcţie de conflictul pe care îl generează. în care atitudinea faţă de propriul comportament trebuie văzută ca o componentă informaţională. fără îndoială. principala cauză a conformismului în situaţia Asch. pentru care acelaşi principiu constă în dependenţa normativă şi informaţională. 1983). 1996) constituie o tentativă curaoasă de integrare a concluziilor cercetărilor vechi ori recente în domeniul influenţei .. O sursă capabilă să exercite influenţă informaţională este o sursă expertă sau care reţine informaţii ce-i lipsesc ţintei. (b) grupul dispune de o normă bine definită. Kelley (1952). negociere ce survine în urma unui conflict cu privire la definirea realităţii (Moscovici.

Într-un caz avem de-a face cu o schimbare de atitudine în plan privat. să emită acelaşi gen de judecăţi perceptive sunt departe de a perpetua norma. în lipsa constrîngerii sursei de influenţă. Elaborarea conflictului se produce în funcţie de tipul de sarcină şi de tipul de sursă. din punctul de vedere al aplicaţiilor. integrat în sistemul său de valori şi reiterat de el însuşi în fiecare situaţie adecvată. Pentru stablirea unor diferenţe între surse se utilizează 3 criterii: numărul (majoritate sau minoritate). . În plus.Ştefan Boncu – Psihologie socială Cursul 10 sociale din unghiul aceluiaşi principiu explicativ. indivizii se folosesc de aceasta pentru a aprecia mişcarea iluzorie a punctului luminos. reprezintă un succes mai mare decît unul însuşit formal. capacitatea de a-l identifica dă nivelul de aptituninii subiectului). ce conduc. Lucrul acesta probează o influenţă profundă şi durabilă. prin declanşarea unui conflict relaţional. fiecare depinzînd de sursa şi de sarcina din situaţia de influenţă. Rezultatul final este o clasificare minuţioasă a modalităţilor specifice de elaborare a conflictului. în paradigma Asch avem de-a face cu o sursă majoritară şi cu o sarcină obiectivă non-ambiguă. Conformism public şi acceptare privată În experimentele lui Sherif am remarcat faptul că în şedinţele individuale ulterioare elaborării normei de grup. Pe de altă parte. (3) sarcinile de opinie (subiectul se aşteaptă la o pluralitate de poziţii). un răspuns preluat de către subiect în mod profund şi durabil. subiecţii din experimentul lui Asch puşi. dar el nu este cunoscut de subiect. fără convingere şi lepădat îndată ce presiunea sursei slăbeşte. în astfel de sarcini conflicyul nu reprezintă mecanismul schimbării). în celălalt cu una în plan manifest. Postulatul ei fundamental este că diferitelor modalităţi de elaboarare a conflictului de persoana ţintă le corespund nveluiri diferite de influenţă. după ce se conformaseră normei stabilite de grupul de complici. Teoria distinge 4 tipuri de sarcini: (1) sarcinile obiective non-ambigue (sarcini simple în care răspunsul este evident iar subiectul se aşreaptă la un consens total). (4) sarcinile non-implicante din punct de vedere social ( aşteptarea consensului nu este pertinentă. la restaurarea manifestă a consensului corespunzînd conformismului public. (2) sarcinile de aptitudini (există un răspuns corect. 4. De exemplu. Această distincţie are o însemnătate uriaşă căci nivelul şi durata influenţei reprezintă de fapt indicii fundamentali ai acesteia. competenţa (expert sau non-expert) şi apartenenţa categorială (sursă in-group sau out-group).

1986). Idenrtificarea reprezintă un gen de influenşă prezentă în contextele în care agentul de influenşă atractiv. Acest tip de impact se obţine ori de cîte ori sursa are mai multă putere decît ţinta. dar neînsoţit de o acceptare privată. conformismul public este însoţit de acceptare privată . 1988. deci pe recompensele şi pedepsele pe care ea este capabilă să le aplice. cele trei procese corespund unor nivele diferite de influenşă. făcîndu-se ecoul unor aprinse dezbateri din epocă. iar complezenţa poate fi apropiată de influenţa normativă. (c) conversiunea . intervenţia unei surse poate duce la patru tipuri de reacţii din partea ţintei: (a) interiorizarea . presiunea grupului se soldează cu acordul declarat public al ţintei.Ştefan Boncu – Psihologie socială Cursul 10 Kelman a teoretizat distincţia aceasta capitală penru influenţa socială.absenţa schimbării în planul public. dar prezenţa privată şi (d) schimbarea nu e de găsit nici în plan public. cît şi de caracteristicile ei sociale. diversitatea procselor de influenţă socială poate fi înţeleasă prin intermediul a trei procese psihologice distincte: complzenţa. Distincţia dintre conformismul public şi acceptarea privată caracterizează cercetările de influenţă socială. Desigur. Potrivit concepţiei sale.shimbarea se produce atît în plan public. În situaţiile în care mecanismul subiacent preluării răspunsului sursei are o natură informaţională.schimbarea apare în plan manifest. complezenţa . cît şi în plan privat. Interiorizarea se fundează pe credibilitatea sursei şi pe convergenşa dintre răspunsul ei ţi sistemul de valori al persoanei ţintă. În măsura în care influenţa are rădăcini normative. teoriile influenţei sociale au avut tendinţa de a înfăţişa acceptarea privată a judecşilor sursei ca o consecinţă a influenţei informaţionale (efectul de convergenţă are la bază acest tip de influenţă). Astfel. simpatic sau există o relaţie satisfăcătoare între el şi ţintă. Ea .subiectul crede realmente în validitatea judecăţilor sursei şi le adoptă caşi cum ar fi propriile judecăţi. întîlnindu-se mai puţin în cadrul celor ce tratează schimbarea de atitudine. identificarea şi interiorizarea. Nail. iar conformismul public ca un rezultat al presiunii normative exercitate de o sursă dispunînd de putere. un nivel superficial în cazul complezenţei şi unul profund în cazul interiorizării. fără un corespondent în plan privat. Este uşor de remarcat că interiorizarea prezintă multe similarităţi cu influenţa informaţională postulată de Deutsch şi Gerard. Kelman a izbutit să demonstreze că influenţa depinde de atît de răspunsul ţintei. Complezenţa se produce în cazul în care preluarea răspunsului se bazează pe mijloacele de control pe care sursa le are asupra ţintei. nici în plan privat (Perez şi Mugny. Într-adevăr.

căci de cele mai multe ori minoritatea nu poate induce decît o schimbare situată dincolo de planul manifest.Ştefan Boncu – Psihologie socială Cursul 10 devine esenţială în influenţa minoritară. .

Pot categoriile sociale. Totuşi. Dacă aceasta se întîmplă. suntem nevoiţi să semnalăm una din scăderile cercetărilor clasice: teoriile clasice din domeniul conformismului nu explică decît influenţa în grupurile mici. Constituirea psihologică a grupului Aidoma lui Tajfel. Iar explicaţiile ce invocă imitaţia sau contagiunea nu numai că se expun obiecţiilor cercetătorilor din ştiinţele sociale. Dar un grup cum este cel naţional nu determină respectarea normelor proprii? Nu există norme pe care le respectăm în calitate de români? S-ar cuveni. nu s-au interesat de marile categorii sociale. Turner a făcut şi el o muncă de fundamentare. Conformismul trebuie văzut ca unul din vectorii principali ai vieţii sociale. Totuşi. John C. Turner însuşi a observat dificultăţile psihologilor sociali de a defini grupul.Ştefan Boncu – Psihologie socială Cursul 11 INFLUENŢA INFORMAŢIONALĂ REFERENŢIALĂ 1. rasiale (în măsura în care se acceptă conceptul de rasă) să funcţioneze ca grupuri? 2. Inadvertenţa semnalată de noi a rămas fără soluţie pînă în anii ‘80. Definiţiile înguste. etnice. dar contrazic în bună măsură simţul comun. religioase. Psihologia socială aduce suficiente argumente în sprijinul ideii că. comportamentul uman se află sub controlul normelor făurite şi promovate de diferitele grupuri. Influenţa în categoriile sociale Nimeni nu pune la îndoială uriaşul impact al influenţei majoritare. precum categoriile sexuale.bunăoară. prin urmare să lămurim următoarele chestiuni: 1. încercînd să distingă condiţiile minimale în . este greu de contestat uniformitatea unor atitudini la nivelul acestora . adeseori. elaborate în hotarele dinamicii de grup. nu numai în grupurile mici. care este vehiculul influenţei în astfel de grupuri? Cercetările din ultimul deceniu şi jumătate ale unuia din marii psihologi sociali contemporani. 2. ne oferă un cadru teoretic generos. Presiunea spre uniformitate se dezvoltă şi în cadrul acestor ansambluri umane. în care aceste întrebări îşi pot găsi răspunsul. Turner. atitudinile patriotice în cazul naţiunii. care a stabilit condiţiile minimale ale apariţiei discriminării out-groupului.

p. apartenenţa psihologică la grup. ce caracterizează atît grupul mic. pentru ca uniformitatea de atitudini şi comportamente să apară. în mod tradiţional.Ştefan Boncu – Psihologie socială Cursul 11 care o colecţie de indivizi devine un grup. în consecinţă. aceasta din urmă e definită de psihologul englez ca “suma identificărilor sociale ale . ce nu mai presupune interacţiunea indivizilor. Psihologul englez consideră că Modelul Coeziunii Sociale. nu este decît o etichetă pentru membrii pe care-i conţine respectivul ansamblu uman. dar cum termenul de grup în perioada clasică. Evident. 1981. observă Turner. cît şi categoriile social extinse. la limită. atracţia pentru activităţile de grup şi atracţia pentru grup ca întreg. În opoziţie cu această viziune emotivistă asupra grupului. ci la grupul psihologic. explică faptul că indivizii se simt şi acţionează ca un grup. o astfel de tentativă revoluţionară trebuia să cuprindă şi o critică a vechii explicaţii. Pentru el. Avem de-a face. Acest model pleacă de la premisa că apartenenţa la grup are o bază afectivă. căci teoria grupului psihologic va pretinde că depăşeşte acest nivel al socialului echivalează cu parametrul numit în mod curent coeziune. ce presupune prezenţa indivizilor în carne şi oase şi interacţiunea lor. “Ceea ce contează în legătură cu apartenenţa la grup.şi e important să reţinem adjectivul “interpersonal”. cu “o dinamică de grup în cap”. Turner face apel la teoriile asupra auto-cunoaşterii. cum s-a spus. pledează pentru o condiţie mai mult decît suficientă a uniformităţii de atitudini. psihologii sociali au considerat coeziunea ca derivînd din trei surse: atracţia pentru membrii grupului. Si Turner nu se gândeşte la grupul biologic. Concepţia criticată de Turner a primit numele de Modelul Coeziunii Sociale pentru că. în sensul că o sumă de indivizi devin un grup atunci cînd între ei se înfiripă şi se dezvoltă legături emoţionale pozitive. atracţia pentru grup este tot atracţie interpersonală. 95). Conceptul de sine are două componente principale. într-adevăr. impunînd criteriul interdependenţei dintre membri. identitatea personală şi identitatea socială. considerînd conceptul de sine cea mai importantă structură cognitivă a persoanei. Dinamica de grup este înlocuită în concepţia lui Turner cu o dinamică de esenţă cognitivă. Este suficient ca grupul să se constituie şi să funcţioneze în capul individului pentru ca el să regleze comportamentele şi. Modelul Identificării Sociale are o esenţă cognitivistă. Formarea grupului psihologic şi funcţionarea individului ca membru al grupului se bazează pe activitatea de categorizare şi auto-categorizare. este ceea ce simt indivizii faţă de grup şi cît de mult se simpatizează unii pe alţii” (Turner. atracţia interpersonală .

este mai curînd o problemă de definiţii de sine împărtăşite decît de relaţii interpersonale coezive” (Turner. Termenul de influenţă socială nu se referă numai la dinamici posibile în grupurile mici ori primare (cum ar fi grupa studenţească). adoptînd concepţii de sine diferite în funcţie de context. Funcţionarea socială a individului. renunţîndu-se pe moment la atributele lui unice. în consecinţă. 113).ce au interiorizat. p. . “Psihologia grupului. internalizate ca aspecte ale conceptului de sine” . pe care noi o considerăm una din cele mai elegante din întreaga psihologie socială contemporană. în anumite contexte de grup se ajunge la o redefinire a eului ca identic celorlalţi membri ai categoriei sociale respective. regla comportamentele membrilor. Auto-stereotipizarea (percepţia de sine în termenii stereotipului de grup) produce depersonalizarea eului. Astfel. procesul cognitiv ce se declanşează în mod automat atunci cînd o identificare socială devin salientă. atît de specifică în diferite contexte devine posibilă graţie variabilităţii conceptului de sine . Uniformitatea de comportament ce le caracterizează se explică. dar vizează să descrie reacţii ce au drept cadru de desfăşurare categoriile sociale. Preluînd o idee vehiculată în unele studii din deceniul al 8-lea. scrie Turner.indivizii au capacitatea de a-şi regla adecvat comportamnetul. Turner afirmă că în mod frecvent această percepţie se aplică şi propriului eu şi membrilor in-group-ului. în aceeaşi măsură ca grupurile mici. deci. Comportamentul de grup (prin grup înţelegîndu-se şi categoriile sociale ce nu presupun interacţiunea faţă-în-faţă) şi formarea grupului psihologic are la bază acest proces cognitiv. Grupul nu este compus din indivizi interdependenţi. aceeaşi apartenenţă socială ca o componentă a conceptului de sine. Expunerea concepţiei lui Turner. Rolul principal în schimbarea episodică a conceptului de sine îl are categorizarea. ci din indivizi ce au aceeaşi identificare socială în acelaşi context . individualizante. Acestea pot. 1981. aceştia fiind priviţi din unghiul caracteristicilor lor comune. şi nu a celor personale. care echivalează cu interşanjabilitatea perceptuală dintre propria persoană şi ceilalţi membri ai grupului. după care stereotipizarea conduce la omogenizarea şi depersonalizarea membrilor out-group-ului. a fost absolut necesară pentru construirea bazelor teoretice ale influenţei informaţionale referenţiale. Rezultatul identificării este percepţia stereotipă a eului şi a altora în termenii categoriei sociale relevante în context. induce sentimentul de apartenenţă şi pot.Ştefan Boncu – Psihologie socială Cursul 11 indivizilor”. prin identificări înţelegîndu-se “categorizări sociale importante sin punct de vedere social.

Influenţa informaţională referenţială. în rând cu facilitarea socială. identificare şi interiorizare) sau French şi Raven (taxonomia tipurilor de putere). 1963. 3. Identitatea socială. simpla categorizare determină favorizarea in-groupului şi discriminarea out-group-ului (Tajfel şi Wilkens. Dimpotrivă. cât şi normalizarea. ce se poate dezvolta şi între indivizi ce nu sunt neapărat membri ai unui grup. Modelul dublului proces al lui Deutsch şi Gerard înfăţişează. obedienţa. urmând concepţia aceluiaşi John Turner. vom arăta că ansamblurile sociale de genul naţiunilor sau al participanţilor la trafic sânt animate de norme ce produc conformism.Ştefan Boncu – Psihologie socială Cursul 11 evident. o dependenţă interpersonală. Influenţa informaţională referenţială trebuie văzută ca o alternativă la explicaţiile furnizate de Deutsch şi Gerard (influenţă informaţională şi influenţă normativă). 1987ş Abrams et al. Brewer.. În rândurile de mai jos. Schimbarea de perspectivă a fost propusă de teoria identităţii sociale (Tajfel şi Turner. 1979) şi de teoria auto-categrizării sociale (Turner et al. ci o manieră specifică de a explica influenţa exercitată de grupul socialasupra membrilor săi. ambele pornind de la ideea că procesul de categorizare socială constituie fundamentul cognitiv al comportamentului social. printr-un proces de influenţă socială. 1979) La originea acestui comportament intergrup se află motivaşia de a dobândi şi menţine o identitate pozitivă. normalizarea. de fapt. întreprinse de psihologii sociali europeni de limbă engleză. conformismul. Auto-categorizarea ca vehicol al influenţei Cecetările asupra comportamentului intergrup şi asupra formării psihologice a grupului. 1987). printre altele. conceptul propus de aceşti psihologi. de Kelman (complezenţă. Principala critică adresată de Turner şi colaboratorii săi acestor concepţii. 1991). polarizarea de grup şi comportamentul colectiv (Turner et al. dependenţa pe care o presupune conformismul apare între indivizi pentru care faptul de face parte din grup reprezintă o caracteristică esenţială.. Conform teoriei identităţii sociale.. nu reprezintă un tip de influenţă aparte. au condus. se referă la neglijarea rolului apartenenţei la grup. la fundamentarea unei concepţii originale asupra influenţei sociale. cu deosebire celei dintâi. etc. aşa cum a fost concepută de Tajfel (1972) se referă la conştiinţa pe care o are un individ despre apartenenţa lui la anumite grupuri sociale şi la valoarea pe care el o ataşează . Mecanismele desemnate prin acest termen subîntind atât conformismul.

Teoria auto-categorizării descrie doi versanţi ai conceptului de sine. fiind favorizat în comparaţiile intergrupuri. Conceptul de sine social funcţionează în dependenţă de context. făcând ca atitudinile şi comportamentele lor să devină conforme acestora.Ştefan Boncu – Psihologie socială Cursul 11 acestei apartenenţe. La nivelul supraordonat el se percepe ca aparţinînd speciei umane. Nivelul intermediar reprezintă suportul comportamentului social: la cest nivel diferenţa pertinentă devine aceea dintre propriul grup şi out-group. individul poate să discrimineze membrii celuilalt grup nu pentru că ar exista un conflict real. Identificarea cu propriul grup duce la acceptarea normelor acestuia şi deci la conformism. încât auto-categorizări diferite sunt activate la momente diferite de stimulii sociali. ci ca să întărească distinctivitatea pozitivă a grupului său. Teoria identităţii sociale s-a preocupat mai mult de condiţiile discriminării intergrup. După cum se observă. Ultimul se constituie prin auto-categorizarea individului ca membru al unui grup social. a împărtăşi aceeaşi identitate cu sursa de influenţă facilitează influenţa acesteia. avansând explicaţii bazate pe mecanisme comportamentale. iar la nivel subordonat axa pe care se constituie identitatea este cea a diferenţelor între sine şi ceilalţi membri ai categoriei de apartenenţă. constituindu-şi astfel o identitate socială pozitivăş (2) ei sesizează normele fiecărei categorii sociale. reprezentând o dezvoltare a teoriei identităţii sociale şi implicit a concepţiei despre influenţa informaţională referenţială. Astfel. Turner (1987) a postulat trei nivele la care individul îşi poate defini identitatea. şi mai ales pe cele caracteristice surseiş (3) indivizii adoptă normele unei categorii. Grupul capătă conotaţii pozitive şi poate conferi o identitate socială satisfăcătoare numai dacă ieseînvingător în “competiţia socială simbolică“. eul individual şi eul social. Teoria auto-categorizării. iar ţelul demersului ştiinţific constă mai curând în a pune în evidenţă resorturile comportamentului de grup. Interesul cercetătorilor se focalizează pe procesul prin care indivizii ajung să se conceapă în termenii unei categorii sociale. printr-un proces de influenţă informaţională referenţială. iar aparteneţele categoriale diferite o inhibă. Hogg şi Turner au distins trei etape ale acestui proces: (1) indivizii se definesc ca membri ai unei categorii sociale.Individul îşi defineşte identitatea socială prin atribuirea de caracteristici pozitive grupului de apartenenţă. Activarea unei categorii implică . comportă accente cognitive.

teoria influenţei informaţionale referenţiale susţine că indivizii se conformează pentru că îşi atribuie calitatea de membru al grupului psihologic. Dezacordul cu membrii out-group-ului este aşteptat. La baza influenţei exercitată de grup. Dezacordul cu membrii in-group-ului duce la incertitudine şi creează condiţiile pentru exercitarea influenţei. în concepţia lui Turner (1987). 1981). Hogg şi Turner. Spre deosebire de concepţia lui Deutsch şi Gerard. Autocategorizarea ca membru al grupului psihologic şi adoptarea normelor acestuia implică o schimbare profundă a atitudinii. ci norma ca atare. Concepţia despre influenţa informaţională referenţială susţine că doar in-grop-urile exercită influenţă. se află categorizarea. informaţională şi referenţială totodată. 1990). şi aceasta prin identificarea membrilor la aceeaşi categorie socială. Studiile experimentale (de exemplu. la nivelul intermediar al categorizării individul se depersonalizează din punct de vedere perceptual şi comportamental în termenii prototipului caracteristic al in-group-ului.Ştefan Boncu – Psihologie socială Cursul 11 dezactivarea alteia. 1987) au demonstrat că răspunsurile subiecţilor sunt structurate de norme de grup.informaţional. şi nu ca să evite dezaprobarea celorlalţi sau să obţină informaţie validă despre realitatea fizică şi socială. Dat fiind că formarea psihologică a grupului este “o dinamică în . Categorizarea eului şi a celorlalţi conduce la formarea stereotipurilor şi la la stabilirea membrului-prototip al grupului.acceptare privată. ce îngăduie percepţia similitudinilor între sursă şi ţintă. Teoria acesta cu alură cognitivistă susţine inconsistenţa distincţiei influenţă normativă influenţă informaţională. Departe de însemna o pierdere a identităţii. căci diferenţa de opinii constituie unul din criteriile categorizării. Originea presiunii psihologice nu sunt ceilalţi. depersonalizarea se referă la schimbarea de identitate socială în contexte sociale şi reprezintă procesul subiacent tuturor fenomenelor de grup. sursele in-group avînd un impact semnificativ mai mare decât cele out-group. Indivizii se aşteaptă să fie de acord cu cu cei pe care îi consideră ca aparţinînd propriului grup. Reducerea incertitudinii corespunde priocesului de influenţă din grup. pledând pentru existenţa unui proces de influenţă unic. Constituirea unei identităţi sociale contextuale se realizează pe baza principiului meta-contrastului:salienţa unei categorii depinde de propietatea ei de a minimiza diferenţele intracategoriale şi a le amplifica simultan pe cele intercategoriale (Hogg şi McGarty. această abordare consideră inutilă şi dihotomia conformism public . Din pricină că refuză distincţia normativ . argumentând pentru sincretism. Membrii grupului reprezintă o sursă de informaţie cu privire la normă (Turner.

conformismul nu apare numai când comportamentul subiectului se află sub supravegherea sursei. chiar fără contact interpersonal. . Ca atare. aderarea la normă se poate produce şi în lipsa presiunii celorlalţi. ci atâta timp cât el se percepe ca membru al grupului.Ştefan Boncu – Psihologie socială Cursul 11 capul individului”. aceasta asigurând o influenţă de durată.

De la modelul funcţionalist la modelul genetic Pînă la sfîrşitul deceniului al 8 . Moscovici a dezvoltat teoria consistenţei. a cărui trăsătură principală o reprezintă consistenţa. În cadrul a ceea ce Moscovici (1979) a numit “paradigma funcţionalistă” s-au studiat mecanismele de reglare socială ce asigură perpetuarea normelor. felul în care indivizii aderă la normele majorităţii.Ştefan Boncu – Psihologie socială Cursul 12 INFLUENŢA MINORITARĂ 1. prin teoria creditului idiosincrasic. Potrivit propoziţiei de bază a modelului genetic. Asch (1951) arătase că un complice dînd răspunsuri eronate în faţa unei majorităţi de subiecţi naivi este luat în derîdere iar impactul său este nul. această nouă paradigmă vizează să cerceteze condiţiile în care o minoritate lipsită de putere. El are mereu cîştig de cauză în faţa individului. provoacă transformarea atitudinilor majorităţii şi deci schimbarea socială.lea influenţa socială a fost în bună măsură confundată cu influenţa exercitată de majoritate. de status. conflictul dintre minoritate şi majoritate. stilul de comportament corespunde organizării intenţionale a . În primele experimente inspirate de aceste idei. Argumentînd că individul sau grupul restrîns de indivizi devianţi în raport cu norma dominantă se află la originea inovaţiei. de competenţă. dar numai după ce s-a conformat normelor. eliminînd orice divergenţă de opinie prin sancţiuni severe (Schachter. Grupul exercită o puternică presiune spre uniformitate. ce are drept axiomă ideea superiorităţii sursei în raport cu ţinta fundează influenţa pe dependenţă normativă sau informaţională. Minoritatea realizează “gestionarea” eficientă a conflictului prin intermediul stilului ei de comportament. Acest tip de abordare. Hollander (1960). Ea se produce lent. El evită acuzaţia de imobilism. de credit idiosincrasic poate obţine influenţă. cîştigîndu-şi astfel poziţia în grup. Din acest punct de vedere indivizii nu numai că îşi adaptează comportamentele la normele de grup dar pot propune ei înşişi norme. făcînd din indivizii cu statut înalt agenţii inovaţiei : liderul are iniţiativa schimbării. ce trebuie să renunţe la adoptarea oricărei poziţii deviante şi să se conformeze normei. Moscovici clădeşte “modelul genetic” sau “interacţionist” pe ideea că conflictul social reprezintă mecanismul general al influenţei. întreţinut de prima. fără a pune în pericol coeziunea acestuia. 1951). este singura voce distonantă în această perioadă. Pentru Moscovici. Schimbarea socială este opera grupului.

în vreme ce influenţa majorităţii este manifestă şi directă. Lage & Naffrechoux.Ştefan Boncu – Psihologie socială Cursul 12 semnelor verbale şi non-verbale. curînd s-a înţeles că propriul influenţei minoritare este de a nu se manifesta direct. Influenţa latentă a minorităţii Dacă primele experimente au avut în vedere numai conformismul indus de minoritate. Împreună cu B. Moscovici (1980) a numit influenţa indirectă a minorităţii conversiune şi a pus-o pe seama conflictului socio-cognitiv provocat de intervenţia sursei minoritare. ce alternase judecăţile false cu cele adevărate se dovedeşte mult mai redus : 1.42 % din răspunsurile majorităţii se modifică (în condiţia de control se obţin numai 0. Într-unul din experimentele de debut (Moscovici. în care se solicita subiecţilor să aprecieze culoarea unui diapozitiv albastru. S-a demonstrat (deşi nu toţi cercetătorii au obţinut rezultate identice) că sursa minoritară. 1969).poate decide cuantumul de influenţă în condiţii echivalente de consistenţă. Minoritatea dă dovadă de o neclintită consistenţă. o majoritate de 4 subiecţi naivi se confruntă cu răspunsurile eronate a 2 complici.25 % răspunsuri “verde”). ce permit comunicarea unei informaţii directe asupra obiectului. 8. Impactul minorităţii neconsistente. În acest studiu modificarea codului perceptiv al subiecţilor corespunde influenţei latente. reiterînd mereu răspunsul “verde”. neţinînd seama de feed-back-ul receptorului. El a demonstrat că stilul de negociere . prin răspunsurile ei . Ideea că mecanismele acestui tip de influenţă sunt diferite de cele ale conformismului a apărut devreme. Mugny (1975) a observat că stilul de comportament consistent este o chestiune mai delicată decît simpla repetare a răspunsului deviant.25 %. dar n-a primit confirmare decît începînd cu 1976. 2. Aşadar. În aceste condiţii. În acest an Moscovici şi Lage au publicat rezultatele unei cercetări ce îngăduiau concluzia că minoritatea obţine o influenţă latentă. demersul unei minorităţi consistente diacronic şi sincronic (cei doi complici manifestaseră un acord total în judecăţile lor) nu rămîne fără rezultat. Personnaz a realizat un experiment deosebit de ingenios pentru a testa această ipoteză.flexibil sau rigid . precum şi a intenţiilor persoanei ce-l adoptă. Într-o paradigmă albastru-verde subiecţii expuşi mesajului minoritar dau mai multe răspunsuri de verde într-un test ulterior de discriminare a culorilor decît cei aflaţi sub influenţa majorităţii.

Spre deosebire de conformismul public. pe care le va aplica mai tîrziu pentru a da răspunsuri aproximativ identice cu cele ale sursei. Analiza minuţioasă a răspunsului sursei face ca ţinta să infereze principiile organizatoare ale poziţiei minoritare. Comparare socială şi validare Dar mai întîi. 3. conduce la “paralizie socio-cognitivă“ (Sanchez . în cazul sursei majoritare. Dimpotrivă. validarea. unul din cei mai cunoscuţi cercetători ai minorităţilor active a fost printre primii în aplicarea ideilor din studiile asupra categorizării sociale şi comportamentului intergrup la influenţa socială. pe care subiectul refuză să şi le auto-atribuie. 1993) şi la conformism public. Mugny.Ştefan Boncu – Psihologie socială Cursul 12 “verzi” în faţa diapozitivului albastru. Compararea socială focalizează atenţia subiectului asupra caracteristicilor sociale ale sursei şi. Întrucît conflictul nu poate fi rezolvat pe plan manifest sau relaţional. de ce nu obţine minoritatea influenţă manifestă ? Explicaţia se axează pe procesul de comparare socială cu sursa. În mai multe experimente cercetătoarea americană a dovedit că în sarcinile de rezolvare de probleme subiecţii expuşi influenţi minoritare dau răspunsuri mai originale. sursa minoritară provoacă un conflict de identificare. influenţa socială manifestă este compromisă ca urmare a caracteristicilor sale conotate negativ. influenţa latentă se bazează pe o activitate sociocognitivă complexă. Preluînd ideea că minoritatea şi majoritatea determină forme diferite de gîndire. probînd o gîndire divergentă. ce are loc în orice situaţie de influenţă. Pentru a o pune în evidenţă ei au studiat impactul minoritar asupra conţinuturilor ce n-au fost explicit abordate de minoritate (influenţă indirectă) sau au măsurat influenţa după un anumit timp (influenţă întîrziată). la care se constată o gîndire mai curînd convergentă. Pornind de la . faţă de cei expuşi influenţei majorităţii. face ca subiecţii să vadă imaginea consecutivă a albastrului ca fiind roşul.. Butera şi colaboratorii (19911992) au analizat impactul celor două tipuri de surse asupra raţionamentului. sau le va folosi în evaluarea unor opinii apropiate de cele ale minorităţii. Acest “constructivism social” a fost ilustrat de Charlan Nemeth (1987).Mazas et al. în cadrul căreia atenţia subiectului se centrează pe obiectul judecăţii minoritare. el va fi interiorizat. Detectarea acestei influenţe “ascunse” a minorităţii a devenit una din preocupările de bază ale cercetătorilor din acest domeniu.

de pildă. în vreme ce minorităţile au succes în situaţiile în care există mai multe răspunsuri corecte posibile. care nu admite posibilitatea influenţei exercitate de out-group. iar minoritatea mai multă influenţă latentă decît manifestă. iar cele ale influenţei majoritare de a alege strategia opusă. Ea constă în a pune discursul minoritar pe seama unor caracteristici .În ultimul caz. Un prim tip de rezistenţă. o constituie aceea a rezistenţelor în faţa influenţei minoritare. Martin (1988) a introdus măsuri indirecte şi a pus în evidenţă o influenţă latentă a minorităţii out-group mai mare decît cea a minorităţii in-group. se înfăţişează ca opusul disocierii. Conform ipotezei descentrării. şi un alt background social).iar adevărata ei natură este aceea de out-group. O astfel de concluzie era în deplin acord cu ideile lui Turner.. cu rezultate spectaculoase. Se cuvine menţionat că studiile foarte recente au infirmat valabilitatea generală a ideii că majoritatea produce mai multă influenţă manifestă decît latentă. iar în altele ea disociază mesajul de sursă. subiectul se poate angaja în activitatea de validare. De altfel. 4. teoria identităţii sociale a oferit un excelent cadru teoretic pentru explicarea mecanismelor influenţei minoritare. majorităţile obţin influenţă în cazul în care ţintele se aşteaptă la consens. după ce a făcut compataţia între sine şi sursa minoritară. Maass şi colaboratorii săi (1982) au distins minorităţile simple (ce diferă de sursa de influenţă numai după opiniile susţinute) de minorităţile duble (ce au.Ştefan Boncu – Psihologie socială Cursul 12 premisa că în verificarea ipotezelor infirmarea constituie o strategie mai eficientă şi mai precisă decît confirmarea. psihologizarea. Postulatul de bază al teoriei disocierii este că în anumite situaţii ţinta percepe mesajul ca pe un atribut intrinsec al sursei. Rezistenţe în faţa minorităţii Un câmp de sudii ce a suscitat mute dispute este cel al efectelor categorizării în influenţa minoritară. În ultimii ani au fost propuse două concepte pentru a articula comparaţia şi validarea ca procese cognitive implicate în influenţa minoritară : descentrarea şi disocierea. În fine. S-a arătat. ajungînd la concluzia că primele obţin mai multă influenţă. că în anumite condiţii. o altă linie de cercetări. intervenţia majoritară de poate solda cu un impact latent (Brandstaetter et al. Minoritatea induce conversiune cînd i se recunoaşte specificitatea . ei au demonstrat că ţintele influenţei minoritare au tendinţa de a alege infirmarea. 1991). pe lîngă opinii diferite. Categorizarea minoritarilor. Totuşi.

Ştefan Boncu – Psihologie socială Cursul 12 psihologice ale sursei. formulate în urma unui studiu asupra cenzurării mesajului minoritar se referă la aceleaşi efecte perverse: intervenţia minoritară cenzurată sau interzisă devine mai eficientă. . negarea sau discreditarea. dar amplificarea influenţei indirecte sau întîrziate. Concluziile lui Clark (1994). Psihologizarea nu are aceleeaşi efecte în cazul influenţei majorităţii. ceea ce o recomandă ca o stategie specifică de a se pune la adăpost în faţa mesajelor minoritare. a prilejuit evidenţierea unor “efecte perverse”: negarea sau diminuarea valorii unei opinii minoritare are ca rezultat blocarea influenţei la nivel direct. Studiul unei alte forme de rezistenţă. Stabilirea acestei corespondenţe de către ţintă face imposibilă conversiunea.

dacă romanul nu va fi apreciat de critică. este una din cele care a dat prilejul psihologiei sociale să contrazică simţul comun. va pierde mai bine de un an şi jumătate fără să cîştige nici un ban. Deciziile riscante ale grupului Câmpul acesta de cercetare . Trebuie spus însă că problema aceasta. Pe de altă parte. la care au participat mai mulţi indivizi cu opinii diferite. ea conduce la presupunerea că grupurile sunt reţinute şi prudente (regresia către medie îi astîmpără pe cei prea curajoşi). psihologii sociali au demonstrat că grupurile sunt mai puţin conservatoare în deciziile pe care le iau decît indivizii. După o discuţie intensă. Întradevăr. De curînd. La vremea aceea. În vederea acestei comparaţii. Stoner a folosit dileme decizionale: subiectului individual ori membrilor grupului li se prezenta un scenariu în care evolua un personaj şi li se cerea să dea un sfat personajului respectiv în privinţa alegerii pe care urma să o facă. a luării deciziei în grup cu privire la chestiuni riscante. El a comparat luarea deciziei în situaţii care implicau riscuri de către indivizi şi de către grupuri. Aplicată în domeniul deciziilor care comportă un anumit grad de risc.Ştefan Boncu – Psihologie socială Cursul 13 POLARIZAREA DE GRUP Concepţia simţului comun asupra influenţei de grup are la bază ideea că interacţiunea de grup dă naştere compromisului. . în ciuda intuiţiilor naive ale fiecăruia din noi. dar care pînă acum n-a făcut decît să-şi asigure un trai confortabil. este probabil ca fiecare să fi cedat mai mult sau mai puţin şi ca fiecare să se afle mult mai aproape de medie decît înaintea discuţiei. Stoner îşi făcea teza de masterat. concepţia aceasta din cunoaşterea comună este similară concluziilor lui Sherif din 1935. un cunoscut critic i-a propus să încerce să publice un roman serios. Iată una din dilemele utilizate de psihologul social american: “Helen este o scriitoare despre care se spune că are un talent deosebit. În fond. 1. s-ar putea ca volumul ei să fie unul de mare succes. Dacă Helen ar izbuti să se apuce de lucru (are cîteva idei grozave). iar indivizii sunt relativ dispuşi să rişte.a fost inaugurat de James Stoner în 1961. scriind western-uri pentru studiouri nu tocmai prestigioase.luarea deciziei de grup . care să-i schimbe cu totul cariera.

f. Fenomenul schimbării riscante apărea în mod constant. 8 din 10. În 1969. Helen ar trebui să înceapă lucrul la roman dacă şansele ca acesta să fie un succes sunt de cel puţin: a. 1 din 10. dar cîţiva ani psihologii sociali nu au putut formula explicaţii plauzibile. 10 din 10. Alegeţi cea mai slabă probabilitate pe care a-ţi considera-o acceptabilă pentru ca Helen să încerce să scrie romanul. 3 din 10. Schimbarea riscantă (risky shift) a fost definită ca tendinţa discuţiilor de grup de a produce decizii de grup mai riscante decît media opiniilor membrilor din faza de pre-discuţie. responsabilitatea pentru eventualul eşec din cauza deciziei riscante se împarte) sau la ideea riscului ca valoare socială (indivizii dispuşi să rişte se bucură de mai mult prestigiu decît cei prudenţi). “ După ce alegeau varianta cea mai convenabilă din punctul lor de vedere în 12 astfel de dileme. Astfel.Ştefan Boncu – Psihologie socială Cursul 13 Imaginaţi-vă că sunteţi puşi în situaţia de a-i da un sfat Helenei. etc. 4 din 10. consiliile de apărare ale statelor. ci mai curînd o calitate a discuţiilor de grup de a întări opiniile iniţiale ale membrilor. 5 din 10. b. h. subiecţii discutau aceleaşi dileme în grupuri de cinci şi luau din nou o decizie. Astfel. aşa cum s-a crezut la început. au fost scoase la iveală situaţii în care grupurile au făcut alegeri mai prudente decît indivizii. s-a ajuns ca psihologia socială să-şi asume cercetarea acestei teme incitante. într-un articol fundamental. Contrar tuturor previziunilor. Stoner a constatat că grupurile iau decizii mai riscante decît indivizii izolaţi. de data aceasta colectivă. j. d. juriile din procesele americane. Treptat. Serge Moscoici şi Marisa Zavalloni au propus termenul de polarizare de grup pentru tendinţa discuţiilor de grup de a produce decizii de grup mai extreme în raport cu media . c. Mai mult. 6 din 10. Miza era foarte mare pentru psihologia socială. În deceniul al 7-lea s-au efectuat multe experimente care au confirmat concluziile lui Stoner. e. căci grupuri de discuţie în care poate apărea schimbarea spre risc sunt. 2 din 10. Cele două explicaţii credibile făceau apel la ideea de difuziune a responsabilităţii (în grup. consiliile de administraţie ale firmelor industriale şi ale băncilor. cercetătorii şi-au dat seama că tendinţa grupurilor de a lua decizii riscante nu apare întotdeauna. Experimentele acestea simple ale lui Stoner au uimit comunitatea ştiinţifică de psihologie socială. 7 din 10. psihologii sociali au realizat că acest fenomen de grup nu este. o schimbare consistentă către opinii mai riscante. 9 din 10. i. de exemplu. g.

utilizînd aceeaşi subiecţi. Polarizarea nu semnifică nicidecum că discuţia de grup ar împărţi membrii în două tabere. ei declarau atitudini şi mai negative. Pe de altă parte. În privinţa acestei atitudini. Capacitatea grupurilor de a intensifica opiniile Ideea polarizării de grup este simplă: grupurile au calitatea de a face mai extreme ori de a intensifica opiniile membrilor în direcţia în care ele înclinau deja înaintea discuţiei de grup. Moscovici şi Zavalloni (1969) au măsurat opiniile unor studenţi francezi faţă de Charles de Gaulle şi au constatat că acestea erau pozitive. autorii au probat că grupurile determină intensificări ale atitudinilor în funcţie de orientarea lor iniţială: pe cele favorabile le face şi mai favorabile. în faza post-interacţiune. Remarcăm că în acest experiment se vorbeşte de atitudini şi nu de opinii şi că variabila dependentă s-a schimbat: subiecţilor nu li se mai cere să se pună de acord în privinţa unei alegeri. şi anume la polul spre care opiniile membrilor tindeau în faza de pre-interacţiune. Două experimente au meritul de a fi lămurit lucrurile. Ei au cerut subiecţilor. Riscul în grupuri devenea astfel un caz particular al polarizării de grup. o discuţie între cîteva feministe are darul de a intensifica atitudinile feministe ale participantelor . Rezultatele au arătat că discuţia de grup a făcut ca subiecţii să aibă atitudini şi mai favorabile faţă de fostul preşedinte al Franţei.ele aveau atitudini moderate înainte de schimbul de opinii. De exemplu. iar pe cei non-rasişti. Autorii au observat astfel că discuţiile de grup au mărit diferenţa de atitudine dintre cele două categorii de subiecţi: în urma . pe baza unor chestionare. Astfel. Moscovici şi Zavalloni au luat o măsură a atitudinii lor faţă de americani în condiţie individuală. să discute 15 minute despre de Gaulle şi apoi le-au măsurat din nou atitudinile. discuţia de grup a avut un efect de sens contrar: dacă în faza de pre-interacţiune subiecţii avuseseră o atitudine negativă. Ea corespunde grupării opiniilor la un pol (la o extremă). i-au pus să discute despre americani între ei şi apoi au cules din nou opiniile. ci se măsoară atitudinea individuală după faza de discuţie de grup.Ştefan Boncu – Psihologie socială Cursul 13 opiniilor membrilor din faza de pre-discuţie. 2. în faza următoare a experimentului. Aceşti cercetători au selecţionat. iar în timpul discuţiei acestea vor fi întărite. şi mai negative. subiecţi rasişti şi subiecţi non-rasişti şi au format grupuri de discuţie după criteriul prezenţei sau absenţei prejudecăţilor: pe cei rasişti i-au pus să stea de vorbă între ei despre negri. la fel. Myers şi Bishop (1970) au repetat aproximativ designul descris anterior. în direcţia favorizată de medie. iar pe cele negative.

apreciind vinovăţia ori inocenţa unui acuzat. în faza de pre-interacţiune. el este un caz de polarizare întrucît grupul ia decizia riscantă în funcţie de atitudinile anterioare ale membrilor. rasiştii au devenit mai rasişti. Potrivit acestor cerctători americani. care aveau deja tendinţa de a risca în chestiunea respectivă. a. juraţii dintr-un proces american îşi fundamentează decizia lor dinaintea deliberării pe argumentele puţine ori numeroase care există şi pe forţa acestora. Cea mai sofisticată teorie construită din această perspectivă este teoria argumentelor persuasive (TAP). Dacă la început. 3. . iar non-rasişti şi mai puţin înclinaţi să-i acuze pe negri. În mare. plarizarea atitudinilor se produce foarte frecvent şi în viaţa cotidiană. Discuţia finală de juriu va determina schimbarea poziţiei unui jurat într-o anumită direcţie în măsura în care în discuţie se vehiculează argumente persuasive în favoarea acelei direcţii. Explicaţii ale fenomenului de polarizare În cei 30 de ani de cercetări asupra polarizării au apărut multe teorii. Evident. adică de a le face să fie mai apropiate de extrema spre care înclinau înainte. propusă şi ameliorată de-a lungul unui deceniu de Amiram Vinokur şi Eugene Burnstein. multe cercetări au încercat să stabilească felul în care procesarea informaţiei relevante poate afecta polarizarea de grup. ele pot fi incluse în două grupuri: teorii ce pun accentul pe influenţa informaţională şi teorii în care accentul cade pe influenţa normativă. Aşadar.Ştefan Boncu – Psihologie socială Cursul 13 discuţiilor. interacţiunile între indivizii cu atitudini apropiate au darul de a întări aceste atitudini. membrii sunt mai degrabă înclinaţi spre prudenţă. De pildă. poziţia unui individ într-o anumită chestiune este determinată de numărul şi capacitatea persuasivă a argumentelor pro şi contra pe care el le actualizeză din memorie atunci cînd îşi formulează poziţia. Revenind la fenomenul schimbării riscante. Teoria argumentelor persuasive În privinţa proceselor de influenţă informaţională. Discuţia de grup amplifică tendinţa anterioară spre risc a membrilor. Această asociere întăreşte atitudinile împărtăşite de membri. discuţia de grup va polariza atitudinea în direcţia prudenţei: după interacţiune membrii vor fi mai prudenţi decît înainte. Oamenii îşi formează grupuri de prieteni care au aceleaşi atitudini ca şi ei.

indivizii sunt motivaţi să se perceapă şi să se prezinte pe ei înşişi într-o lumină favoabilă. într-o discuţie de grup. Validitatea percepută a unui argument se referă la valoarea lui de adevăr. Unele variante ale teoriei comparării sociale arată că mulţi indivizi au dorinţa de a fi percepuţi ca fiind mai buni decît media celorlalţi. poziţia fiecăruia se va întări. indivizii trebuie să observe cum se prezintă ceilalţi şi să-şi ajusteze în consecinţă auto-prezentarea. De pildă un individ care se pronunţă în general în favoarea pedepsei cu moartea. Ei au stabilit doi factori principali ce determină capacitatea persuasivă a unui argument: validitatea şi noutatea. Pe de altă parte. Dacă grupul conţine indivizi cu opinii similare. În consecinţă. la calitatea unui argument de a se integra în concepţiile anterioare ale persoanei. precum şi la calitatea lui de a decurge logic din faptele şi ideile general acceptate. potrivit celor doi autori americani. şi el va oferi altora din grup argumente pe care aceştia nu le cunoşteau. Potrivit teoriei argiumentelor persuasive.Ştefan Boncu – Psihologie socială Cursul 13 Întrucît noţiunea de capacitate persuasivă este fundamentală pentru TAP. Discuţia de grup indică modele de comportament dezirabile social şi astfel indivizii îşi schimbă poziţia în direcţia grupului pentru a cîştiga aprobare şi pentru a eluda . Burnstein şi Vinokur au realizat cîteva studii pentru a determina caracteristicile care fac ca un argument să fie persuasiv. Pe de altă parte. cîteva argumente noi în favoarea poziţiei sale. pe lîngă argumentele familiare. încît. noutatea percepută a unui argument se referă la calitatea lui de a organiza informaţia întrun mod inedit. indivizii fac publice argumentele pe care se bazează poziţia lor. iar poziţia grupului ca întreg se va polariza . putem aprecia că discuţia de grup va reprezenta pentru toţi participanţii un prilej nu numai de confirmare. Alături de validitate. fac apel la cadrul teoretic generos care este teoria comparării sociale.deci va deveni mai extremă. noutatea determină măsura în care un argument cauzează schimbarea poziţiei unui individ. Compararea socială Teoriile care explică polarizarea prin intermediul influenţei normative mai degrabă decît prin influenţa informaţională. atunci este probabil că fiecare individ va auzi. Potrivit acestei pespective. la faptul că sugerează idei noi şi la faptul că îngăduie un acces mai bun al individului la informaţia suplimentară stocată în memorie. va auzi argumente noi în favoarea poziţiei sale dacă va participa la o discuţie cu alţi partizani ai acestei idei şi va ajunge în felul acesta să-şi întărească convingerea. Argumentele noi au. dar de consolidare a opiniei lor. Pentru a reuşi acest lucru. b. mai multă putere de persuasiune.

fără să fie expus la argumentele lor. aflat într-un grup care înclină. Apărătorii explicaţiei bazate pe compararea socială au făcut experimente în care subiectul era expus poziţiei altora. de exemplu. S-a demonstrat că indivizii au tendinţa de a-şi ajusta răspunsurile pentru a menţine o poziţie valorizată social chiar şi în situaţia în care află poziţiile altora. .Ştefan Boncu – Psihologie socială Cursul 13 dezaprobarea. Aşadar. De exemplu. tinzînd să adopte o poziţie mai extremă. Cei mai mulţi psihologi sociali cred că ambele sunt corecte . polarizarea este posibilă şi în lipsa discuţiei. Există chiar experimente care confimă una şi o infirmă pe cealaltă. Dezirabilitatea socială a susţinerii pedepsei capitale va determina memebrii grupului să devină mai extremişti în partizanatul lor. aceasta se întîmpă. e surprinzător că indivizii nu numai că se conformează normei de grup. În viaţa de zi cu zi. Este adevărat că polarizarea rezultată din simpla comparare socială este mai puţin intensă decît cea care se produce în timpul unei discuţii.fiecare explică polarizarea în circumstanţe diferite. de asemenea. să susţină pedeapsa capitală. Dar nu se poate susţine că una din explicaţii ar avea un avantaj empiric asupra celeilalte. un individ care se pronunţă în favoarea pedepsei cu mortea. va aunge la concluzia (nu neapărat validă) că această atitudine este valorizată social. dar chiar o depăşesc. * Fiecare din cele două mari explicaţii asupra polarizării este susţinută cu date experimentale. atunci cînd citim în ziar rezultatele unui sondaj de opinie. Totuşi.

în ciuda avertizărilor serviciilor de informaţii şi ale majorităţii aliaţilor Statelor Unite. Preşedintele Lyndon Johnson obişnuia să ia cina în fiecare joi seara cu un grup de experţi în politică externă şi experţi militari. leadershipul. Consecinţele au fost tragice: de partea vietnamezilor. dar nici atunci membrii consiliului de apărare din jurul amiralului Kimmel nu au luat în seamă rapoartele piloţilor de pe avioanele de recunoaştere. majoritatea civili nevinovaţi. reprezintă uneori rezultatul deliberării în grupuri. Ei aveau sentimente anti-castriste şi . stress-ul şi conflictul în grupuri. subestimîndu-şi adversarii şi supraestimînd propria capacitate defensivă. peste un milion de morţi.Ştefan Boncu – Psihologie socială Cursul 14 GÂNDIREA DE GRUP 1. Ei au ignorat orice informaţie care infirma această credinţă şi au continuat să-l sfătuiască pe preşedinte să trimită trupe în zonă. Dezastrul militar american de la Pearl Harbour. comandanţii din Hawaii primiseră informaţii asupra intenţiei Japoniei de implica Statele Unite în război. Cercetînd istoria politică recentă. Una din hotărîrile absurde emanate de un grup alcătuit din oameni deosebit de competenţi se referă la paraşutarea în 1961 în Golful Porcilor de pe coasta cubaneză a 1400 de exilaţi cubanezi ce fuseseră pregătiţi de serviciile secrete americane. poate fi pus pe seama gîndirii de grup. Janis a dorit să explice cum astfel de decizii stupide. În opinia lui Janis. care a intervievat mai tîrziu pe unii din participanţi. Janis a observat că au existat situaţii în care grupuri alcătuite din politicieni abili şi din experţi au luat decizii ce au condus la eşecuri răsunătoare. Membrii grupurilor au avut toată vremea convingerea că bombardamentele americane şi misiunile de distrugere ale infanteriei vor aduce Vietnamul de Nord la masa tratativelor. care a studiat toată viaţa structura grupului. dar şi schimbarea de atitudine. Decizii colective inadecvate Irving Janis este un specialist respectat în domeniul dinamicii grupului. El s-a impus însă definitiv prin conceptul de gîndire de grup şi prin cercetările realizate în acest domeniu. În săptămînile care au precedat atacul japonez. dorită de japonezi fulgerătoare va avea loc undeva în Pacific. Planurile japonezilor au devenit vizibile cînd navele lor s-au îndreptat spre Pearl Harbour. Spionii precizau în rapoartele lor că acţiunea militară. Rezultatul a fost că alarma a fost dată abia cînd navele americane fără apărare se aflau în bătaia tunurilor japoneze. de exemplu. militare ori financiare. Ca psiholog social. conducînd la catastrofe politice. de partea americanilor 47000 de morţi. acest grup este vinovat de escaladarea războiului din Vietnam în perioada 1964 1967.

Janis s-a folosit de exemple celebre pentru a arăta că acest fenomen poate afecta orice grup. ca atare. conduşi de preşedintele J. la deteriorarea simţului realităţii şi a judecăţii morale. Izolarea grupului. Gîndirea de grup este un gen de gîndire în care se angajează indivizii cînd sunt puternic implicaţi într-un grup coeziv. 2. făcînd să dispară opiniile dizidente. intitulată “Victime ale gîndirii de grup”. Ea poate să apară în orice grup de decizie (de pildă.F. tendinţă care-i face să ocolească orice chestiuni ce ar conduce la dispute. Janis a considerat că termenul de gîndire de grup se referă la situaţii în care presiunile din grup duc la diminuarea eficienţei mentale a indivizilor. silindu-i pe americani să-i răscumpere pe o sumă uriaşă. De aceea. cînd dorinţa lor de a perpetua consensul depăşeşte motivaţia de a cerceta realist celelate alternative. Preşedintele i-a forţat pe membri să ajungă la consens foarte repede şi. ca rezultat al pornirii iraţionale de a menţine unanimitatea şi coeziunea. presiunile spre uniformitate au devenit puternice. dacă membrii anticipează contra-argumente cu privire la o anumită problemă. inclusiv grupuri compuse din indivizi strălucitori sau din experţi în problema în care se ia decizia. Presiunea timpului. din 1972. Kennedy. între care miniştri şi specialişti în strategie militară şi în politică externă. . 4. Dacă cred că nu se poate răspunde la o întrebare. nu o pun. determinînd stress şi convingerea că există puţine şanse să se găsească o soluţie mai bună decît cea favorizată de lider ori de o altă persoană influentă. “Groupthink” se referă la tendinţa membrilor grupului de a ajunge la solidaritate şi coeziune. Coeziune puternică. Într-o carte celebră. Decizia cu privire la această invazie fusese luată de un grup de înalţi funcţionari americani. 5. Janis a considerat că ceea ce s-a întîmplat în aceste situaţii ilustrează exemplar deteriorarea procesului de luare a deciziei pe care el a numit-o gîndire de grup. în grupul familial ori într-un grup de colegi care hotărăsc unde îşi vor petrece vacanţa) atunci cînd sunt întrunite următorele condiţii: 1. deciziile grupului sunt nerealiste şi lipsite de simţ practic. Forţele lui castro au ucis aproape 200. 3. ei evită să ridice problema respectivă.Ştefan Boncu – Psihologie socială Cursul 14 sperau să poată răsturna regimul de la Havana. şi au făcut prizonieri restul. Lipsa unor proceduri temeinice de a căuta şi a evalua alternativele. Leadership directiv. În astfel de cazuri.

reţinerea de a manifesta dezacordul poate compromite total decizia. secretarul de stat n-a făcut însă cunoscut grupului conţinutul acestui memoriu. în grupurile care iau decizii.Presiunea spre uniformitate. Pe de altă parte. fratele preşedintelui. Căutarea prematură a acordului Cercetătorul american a considerat încă de la început că interacţiunile total nonconflictuale într-un grup de decizie pot indica deja apariţia fenomenului de gîndire de grup. În cazul fenomenului de gîndire de grup. Janis a stabilit patru simptome ale acordului prematur datorat presiunii grupului: Presiunile puternice spre conformism . Prezenţa paznicilor minţii (mindguards) . Unanimitatea aparentă . La fel cum un bodyguard protejează o persoană de agresiunea fizică. Paznicul minţii poate controla canalele de informaţie.Deşi se spune că “tăcerea e de aur”. iar presiunea grupului asigura conformismul fiecărui membru în faţa acestei norme. În grupul preşedintelui Kennedy. Grupul dezvoltase o normă cu privire la interzicerea obiecţiilor critice. dar nu le-au exprimat. pierzînd-o. Robert Kennedy şi secretarul de stat au acţionat ca mindguarzi. De pildă. paznicii minţii încearcă să prevină contaminarea cu idei deviante. mulţi membri au avut îndoieli. În grupul lui Kennedy. acţiunea paznicilor minţii conduc la un acord iluzoriu între opinii. Nu există toleranţă pentru devierile de la opinia majoritară şi în unele cazuri se iau măsuri foarte dure împotriva celor ce nesocotesc consensul. ţinînd informaţia dăunătoare consensului departe de grup.Janis a format acest termen prin analogie cu termenul de bodyguard.Presiuni spre uniformitate există în orice grup. aceste presiuni devin evidente şi deosebit de nocive. auto-cenzurarea.Ştefan Boncu – Psihologie socială Cursul 14 2. tot aşa mindguard-ul o protejează de informaţia despre care el crede că ar diminua încrederea persoanei în grup şi ar afecta abilitatea grupului de a formula o soluţie potrivită. trebuie . anticipînd reacţia negativă a grupului. Păstrînd exemplul grupului lui Kennedy. Auto-cenzurarea ideilor deviante . În grupul lui Kennedy. uitînd să o menţionze sau făcînd-o irelevantă şi nedemnă de atenţia grupului. secretarul de stat a primit un memoriu de la un senator ce participase la una din şedinţe şi care se pronunţa astfel împotriva planului. îndepărtîndu-i pe membrii dizidenţi sau silindu-i să păstreze tăcerea. Consensul stabilit fără o dezbatere reală conduce adesea la eşecuri. critica planului de a trimite împotriva lui Castro pe cei 1400 de exilaţi devenise un tabu pe care-l susţinea toată lumea.

Astfel de sentimente de încredere şi forţă sunt de folos echipelor sprtive. Iluzia moralităţii . planul grupului de decizie al lui Kennedy presupunea: atacarea fără declaraţie de război a unei naţiuni mici. Cu toţii preferau o atmosferă liniştită şi prietenească în locul unor discuţii violente şi contradisctorii. Cauza democraţiei le oferea o justificare suficientă. dar în faţa dorinţei grupului de a pune capăt regimului castrist. dar nu grupurilor de decizie. Membrii comisiei împărtăşeau o opinie negativă despre Castro şi politica sa internă. întrunind absolut toate calităţile. Toate aceste aspecte sunt îndoielnice din punct de vedere moral şi este puţin probabil că fiecare membru al grupului luat separat le-ar fi acceptat. iar discuţiile ulterioare n-au fost decît prilejuri de a stabili detaliile. Percepţii eronate în gîndirea de grup Obiectiv vorbind. fiecare din cei prezenţi avînd convingerea că un astfel de grup alcătuit din bărbaţi competenţi şi puternici n-ar putea fi tras la răspundere pentru eventualele decizii eronate. al unei mari puteri asupra unei ţări mici şi lipsite de apărare. O atmosferă bizară de consens asumat a caracterizat întîlnirile. dezinformarea cetăţenilor americani. Membrii simţeau că planul lor este infailibil. un atac prin surprindere. angajarea de mercenari.Ştefan Boncu – Psihologie socială Cursul 14 spus că de la început întregul grup a adoptat soluţia invaziei. 3. Evident. Janis a stabilit că aceste erori de judecată au fost cauzate de patru tipuri de iluzii. Fără îndoială că fiecare membru a invocat în intimitate principiile drepturilor omului şi ale dreptăţii. declanşarea unui război civil. astfel de iluzii apar în orice grup afectat de gîndirea de grup. conflictul între grupuri conduce la/ sau este cauzat de percepţii eronate asupra grupului advers. dezinformarea celorlalte state cu privire la rolul SUA în această invazie. de fapt. Atmosfera era entuziastă şi euforică. un comunist . de acord cu planul. Castro era văzut ca un lider slab. neprovocat. etc.Deşi planul de a invada Cuba reprezenta. în plan intim. Percepţii eronate asupra out-group-ului .La fiecare întîlnire era vădit un sentiment de încredere şi siguranţă. Kennedy reprezenta în ochii tuturor supraomul.În general. Iluzia de invulnerabilitate . căci fiecare membru ajunsese la concluzia grşită că ceilalţi sunt. ei nu dădeau glas acestor remuşcări. produs al unei comisii ce nu putea face greşeli. După ce a studiat stenogramele întîlnirilor. grupul nu şi-a pus niciodată întrebări cu privire la moralitatea planului.

Coeziunea grupului . indivizii încearcă să diminueze conflictul legat de alegere. El a sugerat următoarele cauze ale fenomenului (le-am amintit deja atunci cînd am precizat condiţiile): coeziunea. acţiunea nedreaptă a fost justificată invocîndu-se idealurile democratice şi importanţa libertăţii. În grupul lui Kennedy.În astfel de situaţii un factor facilitator este presiunea exercitată asupra grupului pentru a ajunge la o decizie. Cînd individul face parte dintr-un grup de decizie. O definiţie clasică afirmă că acest termen se referă la măsura în care membrii doresc să rămînă în grup. aceste tactici decizionale defensive pot fi comunicate celorlalţi.Una din caracteristicile evidente ale grupului pe care îl avem în vedere a fost izolarea lui în raport cu alţi experţi. Stilul de leadership . nimeni n-a dorit să părăsească grupul. stilul liderului şi necesitatea imperioasă resimţită de membrii grupului de a lua o decizie. Cauze ale gîndirii de grup Deşi presiunile spre conformism şi percepţiile eronate pot fi socotite cauze ale gîndirii de grup. coeziunea extremă poate avea efecte negative. Izolarea a prevenit pătrunderea ideilor critice din exterior. Preşedintele controla în întregime discuţia. Deşi existau muţi ofiţeri experţi în problemele cubaneze. Membrii au avut toată vremea convingerea că surpriza invaziei este factorul principal al succesului. Totuşi.Ştefan Boncu – Psihologie socială Cursul 14 rău intenţionat şi demagog. 4. Deşi s-ar putea crede că . Membrii grupului de decizie al lui Kennedy s-au simţit foarte bine împreună.Stilul lui Kennedy. Deşi coeziunea joacă în general un rol pozitiv. izolarea grupului. Discuţiile absolut libere au fost posibile numai la sugestia lui. Izolarea . Capacitatea sa militară. ridicînd numai anumite chestiuni şi cerînd să răspundă numai anumitor membri. Presiunea psihică pe care o resimt membrii . atmosfera a fost agreabilă. ca şi controlul său asupra armatei şi asupra cetăţenilor au fost subestimate. n-au fost contactaţi. Janis a preferat să le numească simptome.Odată ce se angajează într-o acţiune.Janis a precizat în repetate rînduri că acest factor este cel mai important. Raţionalizarea colectivă . maniera sa de a conduce şedinţele au repezentat un alt parametru al situaţiei de grup ce a contribuit la apariţia gîndirii de grup. incapabil să înţeleagă că ţara sa va fi atacată. evitînd informaţia ce infirmă alternativa aleasă şi căutînd informaţie care o confirmă. stabilind legături de simpatie şi atracţie între membri. coeziunea a făcut ca gîndirea critică să se prefacă în gîndire de grup.

Ştefan Boncu – Psihologie socială

Cursul 14
problemele foarte importante se bucură de o tratare deosebit de atentă, de multe ori lucrurile nu se petrec deloc aşa. Cu cît importanţa problemei creşte, cu atît membrii grupului de discuţie devin mai preocupaţi să reducă posibilitatea de a greşi şi mai puţin preocupaţi de a procesa informaţia raţional.

5. Abordări cantitative Janis a fost acuzat mereu că a făcut multe afirmaţii nefondate. Într-adevăr, deşi formaţia lui este de psiholog experimentalist, deşi a publicat multe studii riguroase asupra schimbării de atitudine, el nu a căutat argumente cantitative pentru conceptul de groupthink, dînd prilej multora să-l atace. Metoda lui este criticabilă: şi-a strîns datele prin interviuri cu cei ce au participat la evenimente şi cu observatorii avizaţi din epocă şi nu le-a analizat cantitativ, ci a procedat la o reconstrucţie intuitivă a episoadelor istorice. Există, totuşi, studii cantitative care confirmă ideile lui Janis. În cadrul acestora, sunt prezente două abordări: analiza de conţinut şi experimentul. Philip Tetlock, de pildă, a realizat în 1979 analize de conţinut asupra discursurilor politicienilor importanţi implicaţi fie în situaţii în care, potrivit lui Janis, a apărut gîndirea de grup, fie în situaţii de criză rezolvate cu succes, în care nu au existat efecte vizibile ale gîndirii de grup. Tetlock a constatat că primul grup avea o percepţie mai simplistă asupra chestiunilor de politică externă şi folosea constant epitete pozitive cu privire la Statele Unite şi la aliaţii lor, ceea ce indică o percepţie biasată asupra in-group-ului. De asemenea, politicienii afectaţi de gîndirea de grup făceau referiri mai negative la oponenţii lor interni sau externi. Concluziile acestea au oferit o evidenţă empirică analizelor lui Janis. Cît priveşte experimentul ca metodă de explorare a gîndirii de grup, vom cita demersul Mattiei Flowers din 1977. Această cercetătoare a folosit un plan 2x2, manipulînd două premise ale gîndirii de grup: stilul de leadership (în acest caz, complicii care jucau rolul de lider erau instruiţi să încurajeze ori să descurajeze discutarea alternativelor) şi coeziunea (coeziunea slabă a fost obţinută prin alcătuirea unor grupuri de subiecţi care nu se cunoşteau între ei, iar cea înaltă prin utilizarea unor grupuri de prieteni). Rezultatele experimentului au confirmat parţial ipotezele lui Irving Janis. Cercetătoarea americană a constatat că stilul de leadership deschis a determinat

Ştefan Boncu – Psihologie socială

Cursul 14
grupurile să găsească mai multe soluţii şi să utilizeze mai multă informaţie disponibilă. Cît despre efectele coeziunii, ele n-au putut fi puse în evidenţă.

6. Prevenirea gîndirii de grup În principiu, orice încercare de a combate gîndirea de grup trebuie să se bazeze pe evitarea instituirii premature a acordului, fără a compromite coeziunea de grup. Pot fi utilizate următoarele strategii: a. Încurajarea exprimării deschise a ideilor alternative. b. Leadership adecvat şi eficient - liderul trebuie să refuze să-şi exprime opinia la începutul întîlnirii; să ceară o dezaprobare reală; să-i convingă pe ceilaţi că atitudinea critică este binevenită; să permită reunirea grupului de cîteva ori fără ca el să asiste. c. Grupuri multiple de discuţie pe aceeaşi temă. d. Folosirea unui avocat al diavolului - această strategie garantează examinarea dovezilor ce există împotriva deciziei grupului. e. Invitarea unor experţi din afară pentru a evalua decizia de grup. f. Încurajarea membrilor de a discuta cu cei apropiaţi lor despre decizia de grup şi a culege feed-back-uri. g. Informarea membrilor asupra fenomenului de gîndire de grup, asupra cauzelor şi consecinţelor acestuia.

Ştefan Boncu – Psihologie socială

Cursul 15

LENEA SOCIALĂ
1. Efectul Ringelmann Max Ringelmann, un profesor francez de inginerie agricolă a realizat la sfîrşitul veacului trecut un număr de experimente pentru a stabili eficienţa unor grupuri de mărimi diferite în realizarea sarcinilor din agricultură. Rezultatele acestor studii au fost publicate în 1913 iar după 1970 au fost recuperate de psihologii sociali, care au descoperit în cercetările agronomului francez sugestii preţioase cu privire la fenomenele de influenţă din grupuri. Ringelmann a pus un grup de muncitori agricoli să tragă de funie şi a măsurat cu dinamometre forţa dezvoltată de fiecare individ. El a constatat că indivizii trag mai tare de funie cînd li se cere să facă asta singuri şi că forţa exercitată de o persoană descreşte pe măsură ce grupul creşte ca număr de membri. “Efectul Ringelmann” sau “lenea socială“ (social loafing), cum l-au numit mai tîrziu psihologii sociali se referă, aşadar, la reducerea efortului individual ca urmare a creşterii numerice a grupului. Cercetătorii contemporani au reluat această concluzie şi au sugerat că efectul Ringelmann are două expicaţii posibile: 1. Lipsa de coordonare - în condiţia de grup, subiecţii se pot încurca unii pe alţii trăgînd de aceeaşi funie. Ei nu pot, din cauza celorlalţi, să tragă la fel de tare ca atunci cînd realizeză singuri sarcina. 2. Pierderea motivaţiei - evident, explicaţia aceasta implică mecanisme psihologice. Potrivit ei, subiecţii sunt mai puţin motivaţi să tragă cît de tare pot de funie în situaţia de grup pur şi simplu, ei nu încearcă să tragă mai tare. Din cauze care rămîn a fi elucidate, grupul determină o diminuare a motivaţiei.

2. Diminuarea motivaţiei în grup Pentru a stabili validitatea acestor explicaţii, cîţiva cercetători de la Yale University în frunte cu M. Ingham au reluat în 1974 cercetarea lui Ringelmann. Într-una din condiţiile experimentului lor, grupuri de diferite mărimi trăgeau de funie. Într-o altă condiţie, evoluau

Ştefan Boncu – Psihologie socială

Cursul 15
pseudo-grupuri, alcătuite dintr-un subiect naiv şi din complici ai experimentatorilor. Complicii erau instruiţi să se facă numai că depun efort, fără să tragă realmente de funie. Subiectul se afla primul în şir şi nu ştia că ceilalţi nu făceau decît să se prefacă. Rezulatele au indicat o scădere a performanţei individuale în pseudo-grupuri. Întrucît nu se punea problema coordonării, subiectul fiind primul în şir (ideea aceasta ingenioasă a permis operaţionalizarea diferită a lipsei de coordonare şi a pierderii motivaţiei şi disocierea celor două explicaţii), scăderea performanţei nu se datorează lipsei de coordonare între indivizi, ci scăderii motivaţiei. Studiul acesta este cu atît mai merituos, cu cît unul din specialişii de marcă în psihologia grupurilor, Ivan Steiner, şi el profesor la Yale, susţinuse într-o carte de succes publicată în 1972 că performanţa individuală mai redusă în grupuri trebuie pusă pe seama imposibilităţii coordonării perfecte. Ingham a recunoscut că în grupurile reale coordonarea eforturilor pune problme, dar a afirmat că factorul crucial în multe situaţii de grup îl constituie diminuarea motivaţiei. Începînd cu acest experiment, tocmai această scădere a motivaţiei (executînd o sarcină de grup, subiectul nu este interesat să depună tot atît efort ca atunci cînd o realizează singur) a fost numită “lene socială“. Lenea socială ar fi, deci, o reducere a efortului individual atunci cînd se lucrează în grup şi eforturile fiecăruia se confundă cu eforturile celorlalţi, în comparaţie cu situaţia cînd individul lucrează singur. Remarcăm de la început că ea nu apare decît în cazul anumitor sarcini colective (trăsătura principală pare să fie imposibilitatea stabilirii exacte a contribuţiilor individuale). Bibb Latané şi colegii săi au realizat un alt experiment în care sarcina subiecţilor consta de data aceasta în a striga cît pot de tare, singuri sau în grupuri de doi, patru, sau şase. Participanţii aveau căşti la urechi, încît nu auzeau nici zgomotul pe care-l făceau ei înşişi, nici strigătele celorlalţi, pe care îi vedeau numai că ţipă. Grupurile se compuneau dintr-un subiect naiv şi din complici ai experimentatorilor, cărora li se ceruse să se facă numai că strigă. S-a constatat că strigătele fiecărui subiect se reduceau în medie, în comparaţie cu situaţia individuală, cu 29% în grupurile de două persoane, cu 49% în grupurile de patru persoane şi cu 60% în grupurile de şase. La fel ca în experimentul precedent, s-a pus în evidenţă o reducere semnificativă a eforturilor subiecţilor atunci cînd evoluau în grup. În plus, acest studiu are meritul de a fi demonstrat relaţia dintre efortul individual şi talia grupului precum şi pe acela de a fi impus o paradigmă de cercetare (în experimentele ulterioare se va mai folosi această sarcină). Menţionăm că nu există o relaţie de proporţionalitate directă (cum ar putea sugera experimentul

Ştefan Boncu – Psihologie socială

Cursul 15
lui Latané şi al colaboratorilor săi) între lenea socială şi numărul indivizilor din grup. De exemplu, intrarea unei a treia persoane într-un grup de doi are consecinţe însemnate asupra performanţei individuale (contribuie la scăderea ei), dar intrarea unei a 20-a persoane într-un grup de 19 are efecte relativ neînsemnate. În general, se consideră că mărimea grupului afectează performanţa atunci cînd grupul conţine de la 2 la 8 membri. Russell Geen, un cercetător cunoscut din domeniul agresivităţii şi al facilitării sociale, a propus în 1991 trei explicaţii pentru fenomenul de lene socială: echitatea rezultatelor, frica de evaluare şi apropierea de standard.

3. Echitatea rezultatelor Subiecţii îşi ajustează eforturile la ceea ce ei percep a fi nivelul eforturilor altora în grup şi încearcă să atingă un nivel de echitate. Această explicaţie se bazează pe presupunerea că subiecţiii se aşteaptă ca partenerii lor să lenevească şi ca atare lenevesc şi ei mai curînd decît să depună un efort mai mare decît al celorlalţi. Rezultatele unui experiment al lui Jackson şi Harkins (1985) demonstrează acest efect. Subiecţii manifestă lene socială strigînd mai tare singuri decît în grup, cînd nu au informaţii despre nivelul de efort pe care intenţionează să-l atingă partenerul. Cînd sunt informaţi că celălalt intenţionează să depună un efort intens, ei înşişi strigă mai tare. La fel, efortul lor scade în cazul în care deţin informaţii că celălalt va striga mai slab. Rezultatele acestui experiment probează că ne aflăm într-o situaţie de comparaţie socială: partenerul, prin comportamentul lui oferă informaţii depre nivelul de efort normal în acest context marcat de ambiguitate. Pe de altă parte, aceleaşi rezultate atestă existenţa aşa-numitului “efect al fraierului” (sucker effect): subiectul poate să creadă că se păcăleşte depunînd un efort considerabil, în timp ce celălalt “leneveşte”. “Sucker effect” operează în mai toate dilemele sociale şi explică, de exemplu, de ce patronii români nu-şi plătesc impozitele: de obicei, ei cred că ceilalţi nu le achită, iar dacă ei ar face-o, ar fi “fraieri” într-o lume de “deştepţi” care nu-şi plătesc impozitele către stat.

4. Frica de evaluare

Ştefan Boncu – Psihologie socială

Cursul 15
O altă explicaţie a lenei sociale este aceea că dorinţa de a lenevi reprezintă un răspuns în faţa unor sarcini neinteresante, plictisitoare, care nu determină implicarea subiectului. În acest caz, lenea socială va apare dacă nu vor exista constrîngeri sociale. Prezenţa celorlalţi membri ai grupului oferă acoperirea anonimatului pentru individul nemotivat. De aceea, orice tratament ce îndepărtează anonimatul şi face performanţa individului observabilă, reduce lenea socială. Willliams şi colaboratorii săi, într-un experiment din 1981, au testat aceste idei. Ei i-au făcut pe unii subiecţi să creadă că răspunsurile lor, atît cele din condiţia de grup, cît şi cele din condiţia individuală, pot fi măsurate foarte precis. În raport cu cei ce nu aveau această informaţie, subiecţii care se simţeau reperaţi în situaţia de grup au strigat la fel de tare în cele două condiţii. A face răspunsurile subiecţilor identificabile, creează posibilitatea ca aceste răspunsuri să fie evaluate. Identificabilitatea determină evaluarea. Dar sunt ele lucruri diferite? Cu alte cuvinte, subiecţii se tem de a fi dentificaţi ori de a fi evaluaţi? Harkins şi Jackson (1985) au arătat că indivizii lenevesc în grup chiar şi atunci cînd contribuţia lor poate fi stabilită cu precizie, dacă au impresia că nimeni nu le evaluează performanţa. Designul celor doi pshologi sociali este foarte ingenios, căci ei reuşesc să separe identificabilitatea de posibilitatea evaluării. Sarcina a fost o sarcină de creativitate obişnuită: a găsi cît mai multe utilizări pentru un obiect. Subiecţii lucrau fie în grupuri de patru, fie singuri - în felul acesta se manipula faptul de a fi sau nu identificat. În condiţiile experimentale în care se urmărea ca subiecţii să creadă că nu pot fi evaluaţi, obiectul pentru care li se cerea să genereze cît mai multe utilizări era diferit de cel al celorlalţi membri ai grupului. În felul acesta, evaluarea devenea imposibilă, căci subiecţii înţelegeau că nu pot fi comparate liste cu utilizări ale unor obiecte diferite. Dimpotrivă, cînd trebuiau să găsească utilizări posibile pentru acelaşi obiect ca şi ceilaţi, ei simţeau că performanţa lor poate fi nu numai identificată, dar şi comparată cu a celorlaţi. Rezultatele au arătat că subiecţii care lucrau la aceeaşi sarcină ca şi ceilalţi şi a căror performanţă nu putea fi stabilită cu precizie, au furnizat mai multe utilizări decît subiecţii din celelalte condiţii. Aşadar, condiţia în care se provoca teama de evaluare facilita emisia de răspunsuri în contextul de grup.

5. Apropierea de standard Cea mai recentă explicaţie asupra lenei sociale face apel la conceptul de standard: lenea socială intervine cînd standardul de performanţă este necunoscut subiecţilor. Invocarea unui

Chiar şi atunci cînd contribuţia lor nu putea fi distinsă de aceea a grupului în ansamblu. o ipoteză validă ar putea fi aceea că lenea socială dispare cînd indivizii manifestă interes pentru sarcină sunt. Teoria identităţii sociale a lui Tajfel şi Turner arată că grupurile care cîştigă în competiţia socială sibolică. dorinţa de a afla ce rezultat pot obţine (cît de bine pot realiza sarcina). deci grupurile mai bune decît alte grupuri într-o anumită privinţă. Sarcinile de grup pot prezenta interes pentru subiecţi. dar şi în cazurile în care se face salient un standard pentru grup. Brickner şi colaboratorii săi (1986) au găsit suport empiric pentru . Cercetările experimentale au arătat că lenea socială dispare nu numai atunci cînd se stabilesc standarde personale.Ştefan Boncu – Psihologie socială Cursul 15 standard de comparaţie poate elimina acest fenomen. Ei lucrau în grup ori singuri. Indivizii sunt motivaţi să caute informaţii despre performanţa grupului tocmai pentru a stabili dacă grupul lor este superior altor grupuri. motivaţi intrinsec. Este aceasta o concluzie importantă pentru proiectarea strategiilor de combatere a fenomenului ce afectează atît de grav performanţa de grup. superioritate ce le-ar aduce o identitate socială pozitivă. Atractivitatea sarcinii Am arătat că împrejurările în care participanţii cred că performanţa individuală poate fi stabilită cu precizie nu sunt propice pentru devoltarea lenei sociale. ci şi la nivel de grup. subiecţii sunt animaţi de ambele motive. conferă membrilor lor o identitate socială pozitivă. Sarcina acestora era de a găsi cît mai multe utilizări ale unor obiecte. Un alt factor care dizolvă lenea socială este atractivtatea sarcinii pentru individ. comportamentul este declanşat de motivaţia de auto-cunoaştere. subiecţii cărora le fusese adus la cunoştinţă un standard de performanţă nu au “lenevit”. Szymanski şi Harkins (1987) au realizat un experiment ce probează efectele cunoaşterii standardului de către subiecţi. deci. ori pot fi plictisitoare şi descurajatoare. dorinţa de a obţine un rezultat mai bun decît au obţinut alţii în sarcina respectivă . În experimentul citat. Dar comparaţiile şi apropierea de standard se pot produce nu numai la nivel individual. Din acest punct de vedere. formularea explicită a unui standard de performanţă poate elimina lenea socială. 2. 6.acest motiv se numşte autovalidare. Aşadar. furnizînd în medie tot atîtea utilizări cît subiecţii ale căror răspunsuri individuale puteau fi măsurate. în acest caz. Jumătate din subiecţi au fost informaţi asupra numărului mediu de utilizări generate de studenţii dintr-o cercetare anterioară. A furniza indivizilor un standard bazat pe performanţa trecută a altora induce două motivaţii diferite: 1.

fenomenul de lene socială în condiţia în care existau instrucţiuni non-implicante iar răspunsurile individuale nu puteau fi diferenţiate. Designul cuprindea condiţii de grup şi individuale. Subiecţii erau elevi de liceu şi au fost rugaţi să includă într-o listă tot ceea ce gînesc despre un nou sistem de bacalaureat. Alţi subiecţi au fost făcuţi să creadă că sistemul de bacalaureat aflat în proiect va fi implementat peste 10 ani şi numai în licee de un tip diferit în raport cu liceul lor. Lenea socială poate fi eliminată prin introducerea unor sarcini atractive ori implicante. Autorii au constatat. posibiltatea diferenţierii nu introduce diferenţe de performanţă între condiţia de grup şi cea individuală atunci cînd sarcina este implicantă. . aşa cum anticipaseră. subiecţilor li s-a spus că acest sistem va fi implementat la şcoala lor şi că ei înşişi vor susţine astfel bacalaureatul.Ştefan Boncu – Psihologie socială Cursul 15 această concluzie. Dimpotrivă. În condiţia de implicare intensă.

Această definiţie este provizorie pentru că înţelesul termenului de deindividualizare s-a schimbat în timp. 561. Demersul lui Jung priveşte. în debutul acestei expuneri. membrii unei mulţimi renunţă la supra-eurile personale şi împărtăşesc acelaşi eu ideal. individualizarea. apud Dipboye. p. Individualizare şi deindividualizare Propunem. de fapt. în anumite contexte de grup. exercitând control asupra impulsurilor primare ale membrilor.Ştefan Boncu – Psihologie socială Cursul 16 DEINDIVIDUALIZAREA 1. Potrivit autorului francez. Ea este în mod esenţial nocivă. simultan. Cum expunerea noastră va adopta. Prin identificarea cu liderul. Teoriile moderne asupra deindividualizării îşi au originea în opera lui Gustave le Bon. într-o măsură mai mică sau mai mare. Ideile lui Freud (1921) asupra comportamentului colectiv au suferit înrâurirea lui Le Bon. o definiţie provizorie şi globală: deindividualizarea este “starea caracterizată prin scăderea activităţii de auto-evaluare şi diminuarea fricii de evaluare. combinat cu sugestibilitatea şi contagiunea rapidă a ideilor şi a emoţiilor duc la comportamente antisociale. regresând spre o formă inferioară de evoluţie. care acţionează într-o manieră hipnotică. În cele ce urmează. stare psihologică ce produce comportamente antinormative şi dezinhibate” (Postmes şi Spears. în toate concepţiile despre deindividualizare. este firesc să considerăm definiţia cea mai recentă ca fiind cea mai adecvată. cel puţin în parte. Prin opoziţie. violente şi instinctive. 1977). psihologii sociali experimentalişti au preluat termenul de deindividualizare de la Jung (1946). 1991). Definiţia enunţată are. vom împărţi evoluţia experimentală a conceptului de deindividualizare în trei perioade: perioda clasică (proeminente sunt contribuţiile lui Philip . individul îşi pierde sentimentul de responsabilitate socială. Anonimatul. 238). deindividualizarea corespunde procesului de pierdere a distinctivităţii şi individualităţii. Psychologie des foules (1895. înţeleasă ca “un proces de diferenţiere ce are drept scop dezvoltarea personalităţii individuale” (Jung. Deşi i-au schimbat sensul. 1998. Freud a acordat un rol important liderului mulţimii. 1946. cât şi pentru societate. disfuncţională atât pentru individ. p. caracteristica de globalitate pentru că ea reuneşte aspecte ce se regăsesc. o perspectivă istorică.

382). Teoria clasică a deindividualizării Abordarea experimentală a transformărilor pe care le suportă individul deindividualizat a eliminat emoţiile puternice. ce nu se mai simte unic. Primele experimente au considerat ca definitorie pentru starea de deindividualizare sentimentul de pierdere a identităţii. ceea ce descătuşează comportamentele inhibate de normele sociale. săşi definească eul ca unic. În esenţă. 91). în astfel de contexte. desfăşoară comportamente impulsive şi necontrolate. această conceptualizare a făcut posibilă studierea deindividualizării în laborator. Ipoteza principală a studiilor pe care le vom descrie succint este că individul deindividualizat. izvorâte din natura sălbatică a omului. starea de mulţime). reperabil şi responsabil. dar şi “în grupuri de toate mărimile şi de toate tipurile” (p. nu mai pot fi identificaţi” (Chelcea. În contexte sociale specifice. întunericul) sau de natură socială (de exemplu. Ei au cerut subiecţilor-studenţi să discute în grupuri (alcătuite din patru pînă la şapte membri) sentimentele pe care le aveau faţă de părinţi. Festinger şi colaboratorii săi au manipulat deindividualizarea prin intermediul sarcinii. reprezentativă este teoria lui Steven Prentice-Dunn şi Ronald Rogers. Pepitone şi Newcomb (1952) afirmă răspicat existenţa comportamentelor dezinhibate nu numai în mulţimi. p. perioada intermediară (circumscrisă de eforturile lui Edward Diener de a rafina concepţia lui Zimbardo) şi perioada contemporană. Pentru aceasta din urmă. datorită unor factori de natură fizică (de exemplu. Mai apare acum o mutaţie esenţială. Dimpotrivă. precum şi “spiritul colectiv” descrise de Le Bon. individul nu mai doreşte să fie un stimul distinct în câmpul social. în care anonimatul devine posibil. pe baza . el se caracterizează printr-o conştiinţă de sine scăzută. deindividualizarea este produsă de imposibilitatea identificării. Definiţia accesibilă în literatura românească se află în consonanţă cu acest mod de gândire: deindividualizarea este “condiţia psihică a indivizilor care consideră că. Evident. Cercetările perioadei clasice s-au organizat în jurul ideii de identificabilitate. Cei trei autori menţionaţi şi-au propus să arate că fenomenul deindividualizării în grup este însoţit de o reducere a constrângerilor interioare. membrii se simt mai atraşi de grupul care le-a favorizat deindividualizarea. şi că. 1998. în plus. 2.Ştefan Boncu – Psihologie socială Cursul 16 Zimbardo). care conferă specificitate teoriei psihologice a deindividualizării în raport cu teoria mulţimilor: Festinger.

Lawrence este sau nu pornografic. ignorarea viitorului şi trecutului). subiecţii nu puteau reproduce discuţia colectivă decât cu mare greutate. De data aceasta. Brush şi Lublin (1965) au folosit o procedură experimentală simplificată în raport cu studiul anterior. într-o discuţie de grup. Fiecare din aceste condiţii prealabile pot determina comportamente deindividualizate: impulsive. Singer. implicarea fizică în act. stări modificate de conştiinţă (prin alcool. Pentru psihologul . etc. scăpate de sub controlul stimulilor externi. Cel care a marcat decisiv cercetările asupra deindividualizării a fost Philip Zimbardo. perspectiva temporală modificată (accent exagerat pe prezent. asolut identice. iraţionale. el a publicat un articol vast. În 1969. Autorii au constatat că în grupurile în care părinţii au fost vehement criticaţi. activitatea în grup. Incapacitatea subiecţilor de a-şi aminti a fost pusă pe seama deindividualizării – în această stare ei şi-au focalizat atenţia pe grup ca întreg şi nu pe indivizi. droguri.Ştefan Boncu – Psihologie socială Cursul 16 rezultatelor unui sondaj care arătau că respingerea şi ostilitatea faţă de părinţi sunt cele mai răspândite sentimente în rândul tinerilor. precum şi comportamentele determinate de deindividualizare. grupul deţine un rol esenţial: deindividualizarea apare din pricină că grupul captează întreaga atenţie a membrilor. menţionând variabilele care produc deindividualizarea. deci acolo unde au dispărut constrângerile interioare. Subiecţii non-identificabili au utilizat întro mai mare măsură expresii obscene în cursul discuţiei. muzică intensă). Ei intervin în mod direct asupra deindividualizării: subiecţii sunt invitaţi să îmbrace halate largi de laborator. mărimea grupului.). În această viziune. scăderea responsabilităţii. ceea ce l-a încurajat să exteriorizeze sentimente pe care în mod obişnuit le ascundea. Printre variabilele de input sunt enumerate: anonimatul. excitarea fiziologică. Deindividualizarea. principalele caracteristici ale stării psihologice. de o rară calitate intelectuală. Măsura dependentă o reprezenta capacitatea membrilor grupului de a-şi aminti ce a spus fiecare din ceilalţi în timpul discuţiei. Experimentatorii le ofereau o definiţie a literaturii pornografice statuată de Curtea Supremă a Statelor Unite şi îi anunţau că sarcina lor era aceea de a aprecia. în care a propus un cadru teoretic relativ precis. fiecare participant a simţit că nu formează obiectul atenţiei ceorlalţi. emoţionale. obţinută prin manipularea identificabilităţii. este inferată din comportamentul indezirabil al subiecţilor. input-ul senzorial supradimensionat (de pildă.H. grupul nu constituie decât un mediu în care evoluează indivizii anonimi. Singer şi colegii săi au atribuit acest rezultat pierderii conştiinţei de sine în starea de deindividualizare. dacă un anumit pasaj din romanul Amantul doamnei Chatterley de D. În acelaşi timp. regresive.

explicate prin alţi factori. distanţa fizică (cel ce vrea să se arunce de etajul 40 nu poate auzi strigătele celor de jos). ce reflectă degradarea valorii vieţii înşăşi: încurajarea de către mulţime a celui ce vrea să se sinucidă. Singurul care s-a apropiat de ea a fost un trecător ce i-a coborât capota fiindcă începuse să plouă! Evident. temperatura înaltă. înţeles ca rezultat al deindividualizării.Ştefan Boncu – Psihologie socială Cursul 16 social american. După trei zile şi 23 de astfel de contacte. 200 de studenţi de la Universitatea din Oklahoma au îndemnat să sară dintr-un turn pe unul din colegii lor care ameninţa că se va arunca în gol. 251). deindividualizare este “un proces ipotetic complex în care o serie de condiţii sociale duc la schimbări în percepţia eului şi a altora şi la comportamente altminteri reprimate” (Zimbardo. în orăşelul Palo Alto din California. Brian Mullen (1986) a formulat aceeaşi concluzie. la fel de bine. În articolul său. În 1967. După ce a studiat mulţimile care au ucis fără judecată indivizi acuzaţi de a fi comis acte antisociale. a raportat un experiment de teren asupra vandalismului. în zece din ele s-a petrecut fenomenul semnalat de Zimbardo. De pildă. Zimbardo relatează că primul atac vandalic asupra maşinii din New York a avut loc după zece minute: doi adulţi şi un copil au luat bateria şi radiatorul. Zimbardo a descris un caz interesant de violenţă colectivă. Autorul apreciază că astfel de mulţimi asigură anonimatul indivizilor. Mullen a analizat 60 de cazuri de linşare. maşina abandonată în Palo Alto a rămas neatinsă. petrecute între 1899 şi 1946. 1969. identică. Zimbardo a abandonat o maşină veche de zece ani pe o stradă aproape de New York University şi o alta. O caracteristică importantă pare să fi fost mărimea grupului: numai mulţimile cu mai mult de 300 de membri l-au ironizat pe sinucigaş şi iau cerut să-şi ducă gestul până la capăt. Prin constrast. Diferenţele constatate între cele două grupuri (oraşe) de mărimi diferite pot fi. Ideile lui Zimbardo au dat un nou impuls cercetărilor. p. în privinţa mărimii grupului. El însuşi s-a preocupat în special de condiţiile ce favorizează apariţia stării de deindividualizare. din maşină nu mai rămăsese decât caroseria. Ipoteza acestui studiu a fost că oraşele mari constituie medii propice pentru deindividualizare. Leon Mann (1981) a cercetat colecţia New York Times pentru perioada 1964-1979 şi a descoperit 21 de cazuri de sinucidere publică. favorizând deindividualizarea. studiul acesta nu străluceşte prin controlul experimental. Mann distinge câţiva factori care au determinat reacţia agresivă a mulţimilor: întunericul. El defineşte deindividualizarea ca lipsa atenţiei concentrate . El a luat plăcile de înmatriculare ale vehiculelor şi le-a ridicat capotele.

În cazul execuţiei populare. Cu cât mulţimea a fost mai numeroasă (Mullen a calculat o medie de 1492 de membri). cu atât membrii sunt mai puţin concentraţi asupra lor înşile. el a făcut apel la subiecţi de sex feminin. Mai mult. anonimatul. experimentatorul nu făcea nici un efort să-i . fie încrezută şi egoistă. relaţia esenţială în deindividualizare o reprezintă aceea dintre anonimat şi comportamentul antisocial. fie în grup. Copiii ce umblau să facă urări erau aşteptaţi de către experimentatori în 27 de case. Autorul a măsurat şocurile pe care subiecţii le-au aplicat acestei “victime” şi a constatat că subiecţii anonimi au dat dovadă într-o mai mare măsură de agresivitate. etc. Experimentatorul a demonstrat. Beaman şi Kelem (1976) au organizat un experiment de teren care s-a desfăşurat de Halloween. La intrarea în laborator. Erau primiţi în camera de zi şi invitaţi să ia câte o bomboană dintr-un vas aflat pe masă. iar în condiţia “anonimat”. se inducea astfel sentimentul de anonimat. Festinger et al. Diener. mărimea grupului a influenţat atrocitatea. Rolul anonimatului în declanşarea comportamentelor antisociale a fost confirmat şi de alţi cercetători. că stimulii exteriori (trăsătăturile victimei) nu controlează comportamentul indivizilor deindividualizaţi. (1952) au demonstrat că astfel de comportanmente corelează cu sentimentul de anonimat. În cel mai important experiment expus în articolul din 1969. Apoi adultul care-i întâmpinase se retrăgea. studentelor li se cerea să îmbrace halate albe foarte largi şi să-şi pună o glugă pe cap. scuzându-se că are de lucru. dacă subiecţii din condiţia de individualizare au făcut distincţia între studenta simpatică şi cea antipatică (tratatând-o ceva mai agresiv pe ultima). dar şi arsă. în felul acesta. care era fie onestă şi sinceră. Variabila dependentă era numărul de bomboane pe care copiii le luau în plus. Unui alt grup de subiecţi i se aplica un tratament de “individualizare” – aceştia purtau pe piept insigne cu propriul nume. dar a instituit ca variabilă dependentă comportamentul agresiv. fără îndoială. Fraser. Pentru el. Variabila de input care s-a bucurat de cea mai mare atenţie din partea lui Zimbardo a fost. (1965) au pus în evidenţă înclinaţia subiecţilor anonimi (îmbrăcaţi la fel) de a desfăşura comportamente antisociale. Ei veneau fie singuri. Înainte de a se lua măsurile dependente. iar Singer et al. cu atât a crescut probabilitatea atrocităţilor: victima a fost nu numai asasinată. dezmembrată. Zimbardo a continuat această linie de cercetare. studente la New York University. subiecţii anonimi aplică şocuri electrice prelungite în ambele cazuri.Ştefan Boncu – Psihologie socială Cursul 16 pe sine şi asumă o relaţie de proporţionalitate inversă între mărimea grupului şi atenţia autofocalizată: cu cât grupul este mai mare. Copiii purtau costume şi măşti. subiecţii ascultu un interviu cu o studentă.

Ştefan Boncu – Psihologie socială Cursul 16 identifice. Deindividualizarea s-a indus la fel. Datele aestui experiment inedit au confirmat ipoteza lui Zimbardo: anonimatul a favorizat comportamentele antisociale. . Subiecţii urmau să defileze prin restaurantul universitar purtând o pancartă cu inscripţia “Masturbation is fun”. Anonimatul are efecte de deindividualizare pronunţate atunci când se produce în grup – cele mai multe bomboane au fost sustrase de către membrii grupurilor care nu fuseseră chestionaţi asupra identităţii lor. copiii erau întrebaţi cum se numesc şi unde locuiesc. ce produce la rândul ei o dezinhibare a comportamentelor inhibate anterior. În urma acestui experiment simplu. singuri şi deghizaţi. Copiii non-identificaţi au luat mai multe bomboane în lipsa adultului. Potrivit lui Zimbardo. Încercând să dea un sens datelor. Analiza răspunsurilor a relevat că subiecţilor le este mai uşor să acţioneze împotriva normelor sociale când sunt în grup decât atunci când sunt singuri şi când sunt deghizaţi decât atunci când nu sunt. De asemenea. 1976. (b) apartenenţa la un grup induce anonimat. autorul a explicat că tratamentul de deindividualizare a fost. Cu timpul. cercetătorii au început să-şi dea seama că lipsa unei concepţii coerente cu privire la deindividualizare ca stare psihologică mediatoare îi împiedica să facă predicţii acurate cu privire la comportamentul de output. după ce li se lăudau costumele. subiecţii deindividualizaţi s-au arătat mai puţin agresivi decât cei individualizaţi. comportamentul antisocial a fost influenţat de prezenţa grupului: copiii aflaţi în grup au luat mai multe bomboane decât cei ce umblau singuri. anonimatul şi alte variabile dau naştere deindividualizării. autorii au formulat trei concluzii: "(a) calitatea de membru al unui grup favorizează comportamentul antisocial. Dimpotrivă. p. în condiţia “non-anonimat”. Zimbardo însuşi raportează în textul din 1969 un experiment aproximativ identic celui cu studentele deindividualizate. Subiecţii erau deja deindividualizaţi în uniformele lor militare. Mathes şi Guest (1976) au demonstrat şi ei că anonimatul constituie o cauză a comportamentului antisocial de grup. De data aceasta însă. Ei erau întrebaţi cum preferă să facă acest lucru: singuri şi nedeghizaţi. prin halate largi şi măşti. (c) anonimatul facilitează comportamentul antisocial” (Mathes şi Guest. iar participarea la experiment i-a făcut să se simtă identificabili. nu în orice situaţie anonimatul determină agresivitatea şi comportamentul antisocial. dar în care participaseră soldaţi belgieni. Totuşi. unul de individualizare. 261). nedeghizaţi în grup sau deghizaţi în grup. de fapt.

De pildă. Zimbardo a susţinut nu numai că deindividualizarea stimulează comportamentele îndeobşte inhibate. Zimbardo nu a iniţiat demersuri empirice în acestă direcţie. El era introdus într-o cameră slab luminată în care se afla un complice al experimentatorului aşezat pe podea. Ei au bănuit că dezinhibarea pusă în evidenţă în studiile anterioare s-ar putea datora unei variabile parazite şi nu neapărat tratamentelor experimentale. pe care Zimbardo l-a neglijat. El s-a mulţumit să vorbească despre schimbări subiective inferate – scăderea auto-observării.Ştefan Boncu – Psihologie socială Cursul 16 Diener (1976) a obţinut. de asemenea. a auto-evaluării şi a grijii pentru evaluarea celorlalţi. În aceste condiţii. sugerează comportamente agresive şi antinomative. Acest cercetător a imaginat o paradigmă mai realistă pentru studierea agresivităţii. Rezultatele nu au evidenţiat diferenţe în ceea ce priveşte agresivitatea subiecţilor anonimi şi a celor individualizaţi. cât şi cu experimentatorul. Cercetările ulterioare au nuanţat această idee. Johnson şi Downing (1979) au atacat această idee într-un experiment foarte convingător. Subiectului i se spunea că experimentul poartă asupra activităţii fizice şi a rapidităţii cu care pot fi îndeplinite anumite sarcini. à la Ku Klux Klan. Dacă Festinger. dar că acest lucru se produce indiferent de stimulii din mediu. altminteri asemănătoare cu cea imaginată de Zimbardo. subiecţii deindividualizaţi au manifestat o agresivitate mai redusă decât cei individualizaţi. Johnson şi Downing au probat astfel că indicii din situaţie influenţează comportamntul subiecţilor şi că anonimatul are un impact mai slab decât se credea. ele au îmbogăţit tabloul deindividualizării ca stare subiectivă. Ca atare. Zimbardo a considerat non-identificabilitatea ca fiind condiţia cea mai însemnată a deindividualizării. rezultate ce infirmă ipoteza că anonimatul stimulează agresivitatea în orice împrejurări. Subiectului i se dădeau bastoane dintr-un material foarte puţin dur pentru a-l lovi pe complice şi ghemotoce din hârtie de ziar pentru a le arunca în acesta. halatele şi glugile folosite de Zimbardo. . Ca şi predecesorii săi. ca şi costumele copiilor de Halloween. subiecţilor li se asigura anonimatul atât în raport cu cel pe care-l loveau. Într-una din condiţii. Pepitone şi Newcomb (1952) au măsurat un aspect al deindividualizării (capacitatea subiecţilor de a-şi aminti afirmaţiile proprii şi ale celorlalţi membri ai grupului). De asemenea. cei doi autori au introdus în situaţia experimentală. indici care făceau aluzie la comportamente prosociale: subiecţii lor au îmbrăcat uniforme de soră medicală.

Autorii au introdus un standard care interzicea agresivitatea – victima era femeie. Ideea aceasta a fost aplicată în studierea comportamentului agresiv. din punctul de vedere al dispariţiei totale a auto-reglării. Fără a ignora sugestiile preţioase ale lui Zimbardo. regresiv. apropiată de aceea a lui Le Bon. cercetările de după 1975 au manifestat tendinţa de a conceptualiza deindividualizarea în această manieră. În ceea ce priveşte starea psihologică propriu-zisă de deindividualizare. Subiecţii. Wicklund (1975) a atras atenţia asupra posibilei implicări a acestei teorii în explicarea deindividualizării. Deindividualizare şi conştiinţă de sine Zimbardo a conceput deindividualizarea ca un proces psihic ieşit din comun. Festinger. Individul aflat în starea de conştiinţă de sine obiectivă dă dovadă de o aderenţă crescută la norme. Comportamentul individului deindividualizat are caracteristici extraordinare: iraţional. ceea ce ar putea da seama de faptul că ea se angajează în comportamente antisociale. Astfel. persoana conştientă de sine îşi va raporta comportamentul la standardele saliente din situaţie. fie în prezenţa unui public. Pepitone şi Newcomb (1952) au descris un proces de grup mai obişnuit şi mai frecvent.Ştefan Boncu – Psihologie socială Cursul 16 3. a fost pus în evidenţă efectul inhibitor al conştiinţei de sine asupra agresivităţii: subiecţii care se . ceea ce motivează persoana să-şi pună sau să-şi repună comportamentul în acord cu normele. o soluţie care s-a impus cu timpul a fost aceea a teoriei conştiinţei de sine obiective (Duval şi Wicklund. Persoana deindividualizată este prin definiţie non-conştientă de sine. Fenigstein şi Buss (1974) au manipulat conştiinţa de sine în paradigma clasică de cercetare a agresivităţii propusă de Arnold Buss. Scheier. În esenţă. Perceperea discrepanţelor echivalează cu o experienţă afectivă negativă. fără nici o legătură cu stimulii din situaţie. ceea ce a înlesnit stabilirea legăturilor dintre cele două câmpuri teoretice: deindividualizarea şi conştiinţa de sine obiectivă. 1972). Ipoteza principală prevedea că. în care persoana se transformă radical. Deindividualizarea este o stare modificată de conştiinţă extremă. Concepţia psihologului social american este. O modalitate de a preveni starea neplăcută de conştiinţă de sine o reprezintă tocmai deindividualizarea. cu toţii de sex masculin. cei doi autori susţin că focalizarea atenţiei asupra propriului eu face mai probabilă detectarea discrepanţelor dintre comportamente şi standardele normative. oferindu-i-se prilejul să se manifeste agresiv. trebuiau să aplice şocuri electrice unui complice al experimentatorilor fie în faţa unei oglinzi. Am mai avut prilejul să expunem principalele aspecte ale acestei teorii (vezi capitolul despre facilitarea socială).

cât şi la Zimbardo (1969). aşezaţi în faţa oglinzii. Cu alte cuvinte. Aceste două experimente au furnizat probe empirice în sprijinul ipotezei potrivit căreia conştiinţa de sine determină adoptarea standardelor normative din situaţie. creînd premise pentru o descriere fenomenologică a deindividualizării. repartizaţi în condiţia “non-conştiinţă de sine”. de data aceasta complicele era bărbat. Layden şi Barnes (1978) au oferit un argument valoros în favoarea construirii unei concepţii asupra acestei stări din punctul de vedere al conştiinţei de sine. Ei au căutat să pună în evidenţă o relaţie între starea internă (conştiinţă de sine sau deindividualizare) şi comportamentul antinormativ. Remarcăm că manipularea deindividualizării nu s-a realizat prin factori de grup. deşi sugerează o idee fundamentală: starea de conştiinţă de sine ar putea fi opusul stării de deindividualizare. Ceilalţi. Cei doi autori au remarcat rolul important al conştiinţei de sine atât la Duval şi Wicklund (1972).Ştefan Boncu – Psihologie socială Cursul 16 priveau în oglindă. în vreme ce procentajul “trişorilor” a fost mult mai ridicat în grupul al doilea – 71%. au aplicat şocuri electrice foarte slabe. Diminuarea conştiinţei de sine poate. Ickes. aşadar. Ele nu probează nimic cu privire la deindividualizare. Demersul lor este important pentru că surprinde corelatele subiective ale stării de conştiinţă de sine obiectivă. Rezultatele au îndeplinit aşteptările autorului: subiecţii confruntaţi cu propria imagine în oglindă au aplicat şocuri mai intense. indiferent de tipul şi orientarea acestuia. ca şi cei a căror atenţie era focalizată către ei înşişi din cauza publicului. Carver a făcut salient un standard agresiv: subiecţilor li s-a spus că şocurile puternice vor ajuta victima să înveţe mai uşor lista de cuvinte. conştiinţa de sine inhibă comportamentul antisocial. erau expuşi la o voce străină. Ei au variat conştiinţa de sine a subiecţilor cu ajutorul unei . Autorii au conchis că. să se producă chiar şi atunci când persoana nu devine anonimă într-o mulţime. ascultau o înregistrare cu propria voce. Carver (1974) şi-a realizat experimentul cu intenţia de a demonstra posibilitatea stimulării comportamentului agresiv la indivizii conştienţi de ei înşişi printr-un standard care încurajează agresivitatea. menită să le distragă atenţia. Numai 7% din subiecţii din primul grup au trişat în sarcina de rezolvare de anagrame atunci când li s-a oferit prilejul. atenţia focalizată pe sine facilitează alinierea comportamentului la standard. adesea. Desigur. O pledoarie în favoarea integrării celor două teorii o găsim în articolul lui Diener şi Wallbom (1976). Unii subiecţi. dat fiind că ea inhibă comportamentele antisociale. Chiar dacă nu au manipulat deindividualizarea.

p. Diener (1980) a propus următoarea definiţie a deindividualizării: “Persoana deindividualizată este împiedicată de factorii situaţionali din grup să devină conştientă de sine. la indicii . pe factorii care diminuează conştiinţa de sine: coeziunea grupului. 1980. căci acesta nu contribuie la reducerea conştiinţei de sine. Potrivit lui Diener. sarcina subiecţilor era de a completa de 15 ori propoziţia “Eu sunt…”. asemenea celor purtate de spărgători. se deosebeşte de aceste stări prin aceea că auto-reglarea este blocată: individul se dovedeşte imun la stimulii care în mod normal evocă auto-reglarea. Diener s-a concentrat. ca atare. o persoană poate să-şi piardă temporar conştiinţa de sine privind un film pasionant. acestea nu există pentru indivizi care nu sunt conştienţi de ei înşişi ca indivizi” (Diener. fie în faţa camerei de luat vederi. Planificarea acţiunilor şi autoreglarea devin imposibile din cauză că persoana nu mai decide pentru sine. şi nu asupra mediului exterior. ci lasă grupul să o facă. dar ea revine uşor la condiţia de auto-reglare în prezenţa indicilor adecvaţi. Ea nu este preocupată de urmările actelor sale. 1978. este însoţită de o scădere corespunzătoare a auto-reglării. Deindividualizarea. Individul deindividualizat este deosebit de reactiv la emoţii. o mască. fie în lipsa acesteia. delegarea deciziei personale către grup. Variabila dependentă a studiului au constituit-o răspunsurile subiecţilor la chestionarul lui Kuhn şi McPartland (1954). Ei s-au conceput pe ei înşişi mai curând în termenii identificării la anumite grupuri. 148). Diener acceptă că în viaţa de zi cu zi există numeroase contexte în care indivizii nu-şi concentrează atenţia asupra lor înşile. Dimpotrivă. căci “din punct de vedere psihologic. iar idenităţile lor de persoane unice nu sunt saliente. p. conceperea grupului ca un întreg. activitatea în comun. Pornind de la aceste eforturi de integrare şi de la aceste rezultate. Ei îi sunt blocate conştiinţa de sine ca individ separat şi monitorizarea propriului comportament” (p. ci numai la reducerea fricii de pedeapsă. 210). Subiecţii din condiţia “conştiinţă de sine accentuată” au folosit într-o mai mare măsură în auto-descriere termeni care exprimau unicitatea. El nu include între aceştia anonimatul. dezvăluind concepţii de sine mai individualizate. Deindividualizarea. ca implicare în activitatea de grup până la diminuarea conştiinţei de sine.. centrarea atenţiei asupra simulilor externi. cei din condiţia “conştiinţă de sine redusă” au dat mai multe răspunsuri ce reflectau deindividualizarea.Ştefan Boncu – Psihologie socială Cursul 16 camere de luat vederi. Mai precis. focalizează atenţia asupra eului. socotit “o măsură cvasi-proiectivă a concepţiei despre sine” ( Ickes et al. care se instalează în prezenţa unor factori de grup ce previn conştiinţa de sine. De exemplu. 229).

susţine Diener. De regulă însă. el a contrastat trei condiţii: conştiinţă de sine. Diener a înmânat subiecţilor o . a stărilor modificate de conştiinţă. să apese o pedală în mod ritmic. 230).Ştefan Boncu – Psihologie socială Cursul 16 externi şi la întăririle externe imediate. Măsurătorile dependente au avut în vedere dezinhibarea comportamentală. au ascultat muzică şi au trebuit să spună dacă aceasta se potriveşte caracteristicilor lor de personalitate etc. în care erau introduşi şase complici. dezinhibarea discursului. de asemenea. Conduita persoanei deindividualizate depinde de motivaţiile ei de moment şi de stimulii situaţionali. Li s-a cerut să asculte muzică şi să o aprecieze. să scrie un text despre cum vor arăta universităţile peste 100 de ani. Experimentatorul a cerut fiecărui grup să-şi aleagă un nume. capacitatea subiecţilor de a-şi aminti în detaliu ce s-a întâmplat în cursul inducţiilor experimentale. au acţionat mai spontan (deci le-a lipsit planificarea conştientă) şi le-a păsat mai puţin de evaluarea celorlalţi. comportamentele rezultate din starea de deindividualizare sunt comportamente inhibate. Au redactat un text despre propria pesoană. În condiţia “conştiinţă de sine”. 1979). 1980. subiecţii au fost expuşi la activităţi de grup menite să-i facă să se simtă individualizaţi şi conştienţi de ei înşişi. Subiecţii completau. Pentru evidenţierea tendinţei spre comportamente antinormative. În condiţia de “deindividualizare”. Ei au fost mai puţin conştienţi. un chestionar asupra atracţiei faţă de grup. fiind “similar organismului stimul-răspuns din behaviorismul timpuriu şi având o mediere conştientă redusă” (Diener. etc. au acultat muzică africană bătând din palme. au dansat în cerc ţinându-se de mână. exuberantă. a conştiinţei de sine. Autorul american îşi completează teoria apreciind că deindividualizarea nu induce în mod necesar comportament antisocial. Diener şi-a testat în mod riguros teoria. chiar dacă ele înseamnă a săruta sau a îmbrăţişa pe cineva. În fiecare condiţie au evoluat grupuri de opt subiecţi. complicii încercau să creeze o atmosferă caldă. Participanţii deindividualizaţi au perceput grupul din care făceau parte ca fiind unit şi au declarat sentimente de atracţie faţă de grup mai pronunţate decât subiecţii din celelalte condiţii. Tratamentul experimental a produs excitare şi coeziune de grup. Subiecţii au cântat în cor. Principala lui preocupare a fost aceea de a descrie schimbările subiective legate de deindividualizare şi de a arăta că ele diferă în raport cu simpla non-conştiinţă de sine. Manipulările din condiţia “non-conştiiţă de sine” încercau să îndrepte atenţia subiecţilor spre exterior. El “şi-a pierdut eul în grup”. Într-un experiment deosebit de complex (Diener. ea poate avea drept urmare chiar comportamente prosociale. non-conştiinţă de sine şi deindividualizare. etc. p.

slăbind constrângerile interne cu privire la desfăşurarea anumitor comportamente indezirabile. dar şi pentru domenii ca auto-reglarea. Zimbardo (1969) şi Diener (1980). Ei au preluat concluziile cercetărilor din domeniul eului. Într-un studiu publicat în 1980. cu atât se înmulţesc comportamentele dezinhibate. DeFour şi Flax. (1952). cu cât grupul este mai mare. Pentru Diener. 4. Diener (1979) a demonstrat rolul fundamental al reducerii conştiinţei de sine în deindividualizare. Cei doi autori înfăptuiesc o schimbare de paradigmă.s-au contrazis. ale căror rezultate . deindividualizarea este. rezultatele acestui studiu au confirmat existenţa legăturii dintre lipsa conştiinţei de sine şi deindividualizare. Astfel de concluzii reprezintă contribuţii preţioase nu numai pentru teoria deindividualizării. dar au nuanţat înţelegerea atenţiei. Teoria contemporană a deindividualizării Concepţia elaborată de Prentice-Dunn şi Rogers se deosebeşte în mod radical de teoriile lui Festinger et al. el a demonstrat că variind caracteristici ale grupului ca mărimea şi omogenitatea.nu o dată . subiecţii deindividualizaţi au preferat activităţi dezinhibate. Prentice-Dunn şi Rogers au admis acest rol. a-şi picta simboluri pe faţă. a citi despre dezarmare) şi le-a cerut subiecţilor să aleagă două pe care ar dori să le desfăşoare. Deindividualizarea este procesul în care condiţiile sociale induc conştiinţa de sine şi frica de evaluarea celorlalţi. Lusk. 1980). Ei au. şi cu cât este mai omogen (de pildă. alcătuit numai din indivizi de sex masculin). Principala contribuţie a lui Edward Diener se situează la nivelul descrierii stării de deindividualizare.Ştefan Boncu – Psihologie socială Cursul 16 listă cuprinzând activităţi dezinhibate sau riscante (a bea lichide cu biberonul. potrivit cărora atenţia îndreptată spre eu . Mai precis. el dovedind astfel validitatea constructului. a rezolva cuvinte încrucişate. în mod esenţial. Aşa cum se aşteptase autorul. conştiinţa de sine şi comportamentul de grup. Ea nu mai păstrează din acestea decât ideea că deindividualizarea produce comportament dezinhibat. a scrie cuvinte obscene. o teorie a grupului. meritul de a da o interpretare unificatoare cercetărilor mai vechi. se obţin variaţii în conştiinţa de sine şi în comportamentele dezinhibate ale membrilor. a se juca în noroi) şi activităţi inhibate (a găsi soluţii pentru dileme morale. în plus. În ansamblu. iar conştiinţa de sine este mai redusă (Diener. precum şi a legăturii dintre lipsa conştiinţei de sine şi comportamentul dezinhibat.

Cei ce obţin scoruri mari pe această subscală. au efecte foarte diferite: oglinzile amplifică focalizarea atenţiei individului asupra eului privat (fac saliente emoţiile. mă concentrez asupra sentimentelor mele”. se cuvine să menţionăm concluziile formulate de Froming. Fenigstein (1979) a descoperit că femeile cu o conştiinţă de sine publică înaltă reacţionează mai negativ la respingerea de către grup decât cele cu o slabă conştiinţă de sine publică. autorii citează un studiu asupra disonanţei . Fenigstein şi colegii săi au înţeles conştiinţa de sine ca trăsătura de personalitate referitoare la concentrarea atenţiei asupra propriului eu. figurează itemi de tipul: “Când lucrez la o problemă. Walker şi Lopyan (1982). Fenigstein. Cu ajutorul itemilor din subscala de conştiinţă de sine publică se poate surprinde tendinţa indivizilor de a fi conştienţi de propriul eu ca un obiect al atenţiei şi acţiunilor celorlalţi. Indivizii cu scoruri mari la această subscală sunt înclinaţi să-şi concentreze atenţia pe aspectele interne ale eului. sunt conştient de felul în care îmi funcţionează mintea”. Înainte de a descrie implicaţiile acestor rezultate asupra deindividualizării. Iată câţiva din aceşti itemi: “Mă străduiesc de obicei să fac o impresie bună”. Pentru a-şi întări argumentarea. Într-un studiu asupra relaţiilor dintre atenţia focalizată asupra eului şi interacţiunea socială. atitudinile). “De obiecei sunt conştient de înfăţişarea mea”.Ştefan Boncu – Psihologie socială Cursul 16 are aspecte publice şi aspecte private şi au susţinut că cele două tipuri de atenţie focalizată spre interiorul persoanei marchează în mod diferit starea de deindividualizare. Fiind mai conştiente de felul în care le percep ceilaţi. atitudinile şi gândurile ei intime. oglinzile şi publicul. au tendinţa de a-şi controla minuţios comportamentul public. Într-un studiu deosebit de important. În prima subscală. “Mă preocupă ce gândesc ceilalţi despre mine”. precum şi între conştiinţa de sine privată şi conştiinţa de sine publică. Eul public cuprinde aspecte ale eului ce pot fi observate şi cunoscute de către ceilalţi. Elementele lui motivează auto-prezentarea. Scheier şi Buss (1975) au pornit de la premisa unui eu cu multiple faţete şi au făcut distincţia între eul privat şi eul public. “În general. în vreme ce publicul centrează atenţia asupra aspectelor publice ale eului (îl determină pe individ să se perceapă pe sine din punctul de vedere al celorlalţi). “Îmi examinez în mod constant motivele”. subscala de conştiinţă de sine publică şi subscala de anxietate. Eul privat este alcătuit din aspecte ale eului ce nu sunt cunoscute celorlalţi: sentimentele persoanei. Scala construită de ei pentru măsurarea acestei trăsături include trei subscale: subscala de conştiinţă de sine privată. Demersul acestora a probat că cele două maniere folosite mai frecvent pentru manipularea conştiinţei de sine. ele sunt mai sensibile la evaluările şi la reacţiile acestora. etc.

Pentru ei. Prentice-Dunn şi Rogers susţin că numai conştiinţa de sine privată este implicată în apariţia stării de deindividualizare. Diminuarea conştiinţei de sine publice nu are impact asupra deindividualizării. gânduri. Dimpotrivă.Ştefan Boncu – Psihologie socială Cursul 16 cognitive efectuat de Scheier şi Carver (1980). din care a reieşit că oglinda i-a făcut pe subiecţi mai conştienţi de atitudinile lor iniţiale. Prentice-Dunn şi Rogers observă că multe experimente anterioare asupra deindividualizării au manipulat. ci pentru că ştiau că ceea ce fac nu va avea efecte negative asupra lor. ca şi în altele (Singer et al. Ei devin deindividualizaţi numai atunci când anumiţi stimuli din grup îi împiedică să se concentreze asupra aspectelor private ale eului: sentimente. Subiecţii s-au comportat agresiv nu pentru că ar fi fost deindividualizaţi (în realitate. Ei oferă informaţii persoanei asupra măsurii în care ea poate fi trasă la răspundere pentru actele ei. erau cât se poate de conştienţi – manipularea indicilor de justificabilitate nu conduce la scăderea conştiinţei de sine private).. în condiţii de anonimat sau de difuziune a responsabilităţii). pe baza cărora persoana inferează că este reperabilă şi că asupra ei apasă o responsabilitate. Zimbardo (1969). În experimentul lui Zimbardo. percepţii. Indicii de justificabilitate acţionează asupra conştiinţei de sine publice şi amplifică preocuparea individului de a-şi pune comportamentul de acord cu standardele sociale. aceea dintre conştiinţa de sine privată şi conştiinţa de sine publică. numai o parte din aceste variabile pot iniţia deindividualizarea. augmentează conştiinţa de sine publică. O altă distincţie funciară a celor doi autori se referă la variabilele care determină scăderea conştiinţei de sine în general. indicii de justificabilitate. Indivizii nu se deindividualizează atunci când nuşi mai concentrează atenţia asupra felului în care îi privesc ceilalţi. iar o cameră de luat vederi (ca manipulare a conştiinţei de sine publice) i-a făcut mai conştienţi de comportamentul lor contra-atitudinal. Indicii situaţonali. Cu privire la distincţia analizată în rândurile anterioare. de pildă.. indivizii se conformează expectanţelor celorlalţi. îmbrăcându-şi subiecţii în robe lungi şi cerându-le să poarte măşti. atunci când astfel de indici lipsesc (de pildă. 1976) nu există nici un fel de garanţii că subiecţii s-ar fi aflat în starea de . Diener et al. În astfel de situaţii. i-a făcut să fie mai puţin conştienţi de comportamentul lor public şi să înţeleagă că nu vor fi pedepsiţi pentru actele lor. 1965. de fapt. conştiinţa de sine publică este redusă şi individul este predispus spre comportamente antinormative. Ei postulează două categorii: indici de justificabilitate (neimplicaţi în declanşarea deindividualizării) şi indici atenţionali (cu o contribuţie decisivă la apariţia stării de deindividualizare).

“Prin umare. Diminuarea conştiinţei de sine private a creat starea de deindividualizare. Un experiment realizat de cei doi psihologi sociali a dovedit existenţa a două tipuri de agresivitate colectivă: agresivitatea care rezultă din deindividualizare şi cea care rezultă din sentimentul indivizilor că nu vor fi pedepsiţi pentru actele lor. în care autorii includ coeziunea grupului şi excitarea. contribuie la reducrea conştiinţei de sine private. se produc distorsiuni ale proceselor emoţionale. dar. S-a măsurat agresivitatea printr-un aparat tip Buss. precum şi deindividualizarea şi conştiiinţa de sine publică şi privată cu ajutorul unor chestionare. Rezultatele au permis autorilor să formuleze concluzia că excitarea fiziologică şi coeziunea înaltă a grupului reduc conştiinţa de sine privată şi amplifică agresivitatea. Indicii atenţionali au fost introduşi ori retraşi variindu-se coeziunea grupului (prezenţa sau absenţa jocurilor cooperative) şi excitarea fiziologică (prezenţa sau absenţa muzicii rock intense). Excitarea fiziologică şi “imersiunea perceptuală în grup” au drept rezultat o alterare a percepţiilor şi a capacităţii de raţionare. în timp ce comportamentul agresiv datorat justificabilităţii scăzute este produsul cântăririi conştiente de către persoană a beneficiilor acţiunilor dezinhibate şi a posibilelor sancţiuni negative” (Prentice-Dunn şi Rogers. Cealaltă categorie de indici situţionali. dar nu prin intermediul deindividualizării. Standardele sociale şi personale se şterg (în orice caz.Ştefan Boncu – Psihologie socială Cursul 16 deindividualizare. apare. deindividualizarea. spre deosebire de indicii de justificabilitate. S-a folosit un design 2x2 şi s-au manipulat indicii atenţionali şi indicii de justificabilitate. el nu se mai poate regla în mod adecvat. Indicii atenţionali pot favoriza comportamentele inhibate. . 1982. îşi pierd salienţa). fie că experimentatorul nu-i supraveghează şi că nu vor întâlni victima. 505). Diminuând conştiinţa de sine publică. subiecţilor li se dădea sau nu de înţeles că sunt indentificabili şi responsabili pentru acţiunile lor – li se spunea fie că experimentatorul îi supraveghează atent şi că la sfârşitul experimentului se vor întâlni cu victima. ci prin inducerea expectanţei că nu vor exista consecinţe negative. indicii de justificabilitate pot produce comportament dezinhibat şi antinormativ. categoria indicilor atenţionali. ei fac aceasta prin intermediul deindividualizării şi al reducerii conştiinţei de sine private. de emoţiile şi de stările sale interne. Cât priveşte indicii de justificabilitate. astfel. p. precum şi dezinhibarea comportamentală. scriu Prentice-Dunn şi Rogers. comportamentul agresiv deindividualizat rezultă dintr-o mediere cognitivă redusă a comportamentului. În condiţiile în care individul nu mai este conştient de gândurile.

cel puţin pentru moment. Individul nonidentificabil. Studiile lor au pus în evidenţă confuzia pe care au făcut-o toţi cercetătorii anteriori. * Deindividualizarea reprezintă unul din cele mai explorate efecte de grup. deşi non-identificarea şi non-responsabilizarea produc agresivitate. că identificarea şi responsabilizarea individului nu au impact asupra conştiinţei de sine private. deosebit de convingătoare. Explicaţiile celor doi autori sunt pertinente. Până la începutul anilor ’80. “Consensul cu privire la acest aspect. deindividualizarea a fost asociată cu sentimentul lipsei de responsabilitate conferit de apartenenţa la un grup coeziv sau de anonimat. au contribuit decisiv la schimbarea paradigmei de cercetare a deindividualizării. în acord cu teoriile actuale din psihologia socială şi. ca şi cele anterioare. Prentice-Dunn şi Rogers au separat cele două stări şi au arătat că a doua nu o presupune pe prima. Teoria elaborată de Prentice-Dunn şi Rogers rămâne o teorie de grup. p. 144). 1988. . Dezvoltările contemporane din psihologia socială. Deindividualizarea este legată de reducerea conştiinţei de sine private. remarcă doi psihologi sociali care au contribuit ei înşişi la construirea unui punct de vedere original asupra deindividualizării. încât ai fi îndemnat să crezi că un spirit colectiv a purtat stilourile diferiţilor teoreticieni” (Hogg şi Abrams.Ştefan Boncu – Psihologie socială Cursul 16 S-a demonstrat. Teoriile bazate pe demersurile experimentale. mai ales cele din domeniile conştiinţei de sine şi auto-reglării. speculative. de la Le Bon la Zimbardo şi Diener: aceea dintre starea de deindividualizare şi starea de non-identificabilitate. Celor doi autori trebuie să li se recunoască meritul de a fi declanşat o revoluţie în acest domeniu. de asemenea. ideea că non-identificabilitatea şi dispariţia fricii de sancţiuni sociale nu afectează în nici un fel deindividualizarea este admisă de întreaga comunitate ştiinţifică. au asumat o relaţie de cauzalitate între comportamentul antinormativ şi deindividualizare. s-a dezvoltat cu aşa rapiditate. deşi predispus la comportamente dezinhibate şi antisociale. nu este deindividualizat – el are numai o conştiinţă de sine publică scăzută. Astăzi.

figura autoritară este reprezentată de experimentator. Situaţiile de obedienţă sunt situaţii în care schimbarea în comportamentul ţintei survine ca urmare a unui ordin venit din partea unei surse de influenţă înzestrate cu autoritate legitimă. în obedienţă nu regăsim această similaritate. Majorităţii cantitative din situaţiile de conformism îi ia locul o majoritate calitativă. ca. de altminteri. 2. Anunţul preciza că fiecare participant va primi 4 dolari (ceea ce reprezenta plata îndestuătoare pentru o oră de lucru) şi 50 de cenţi pentru transport. prin mecanismele subiacente. în raport cu facilitarea socială. şi-a criticat magistrul. În studiile sale. opinînd că tipul de sarcină imaginată de acesta pentru studiul conformismului nu are consecinţe pentru conduita cotidiană a subiectului. Cercetările lui Stanley Milgram asupra obedienţei au avut un ecou cu totul neobişnuit în lumea ştiinţifică. De aceea. diferenţa de statut dintre cele două entităţi devine un factor ce afectează în mod decisiv cuantumul de influenţă obţinut. de la muncitori la funcţionari şi de la vânzători la oameni de afaceri. Experimentul lui Milgram Subiecţii primului experiment al lui Milgram. resimţită ca atare de aceasta din urmă. Ca atare. Mai mult. Se menţiona că e necesar ca subiecţii să fie bărbaţi şi să aibă vârsta cuprinsă între 20 şi 50 de ani (numai în experimentul 8 s-au folosit femei în rolul profesorului). însă. au fost recrutaţi printr-un anunţ în ziarul local din New Haven. subiecţii tuturor experimentelor.Ştefan Boncu – Psihologie socială Cursul 17 OBEDIENŢA 1. el a preferat. De timpuriu. un comportament motor . Milgram şi-a făcut ucenicia pe lîngă Asch. În relaţia de obedienţă dorinţa sursei de a influenţa comportamentul ţintei este evidentă. Profesiunile subiecţilor au fost din cele mai diverse.administrarea de şocuri electrice unui partener. normalizarea sau conformismul. în comparaţie cu situaţiile de conformism. În fine. personajul autoritar supraveghează de obicei îndeplinirea ordinului. în locul judecăţilor perceptive. Obedienţa – influenţa autorităţilor Obedienţa reprezintă un gen de influenţă socială diferit. cel puţin nu sub privirile acestuia. în care membrii grupului şi individul influenţat au acelaşi comportament. . autoritatea pretinde ca individul să desfăşoare un comportament pe care ea însăşi nu-l face. reînnoindu-l atunci cînd persoana ţintă dă semne de independenţă şi făcînd astfel ca situaţia să pară şi mai constrîngătoare.

Potrivit instrucţiunilor. Cu o înfăţişare întrucâtva severă. Amândoi sunt întâmpinaţi de experimentator – Milgram a preferat să observe totul din spatele pereţilor oglindă. Elevul era aşezat într-un scaun electric într-o încăpere alăturată. subiectul naiv ajungea întotdeauna să joace rolul profesorului. care-i mărturiseşte că şi el a venit pentru a lua parte la experiment. unul din cei doI trebuia să joace rolul profesorului. cu cele 30 de comutatoare. Le explica apoi că cercetarea sa poartă asupra influenţei pedepsei asupra învăţării. iar ceălalt al elevului. nu vă vor provoca răni grave”. Fiecare comutator era etichtat cu un voltaj de la 15 la 450 de volţi. precizându-le că orice s-ar întâmpla în experiment. încât rolul experimentatorului l-a jucat un profesor de bilogie de 31 de ani. Aflat în camera alăturată şi neputând comunica verbal. acesta a păstrat mereu o atitudine impasibilă. Pentru buna desfăşurare a experimentului. şoc foarte puternic. Experimentatorul le plătea celor doi. de la stânga la dreapta. Experimentatorul îl linişteşte.Ştefan Boncu – Psihologie socială Cursul 17 Sosind la laborator. subiectul întâlneşte un bărbat corpolent de 50 de ani. spunându-I: “Deşi şocurile pot fi foarte dureroase. şoc puternic. banii le aparţin. un complice). după care rostea primul termen al unei perechi. În afară de aceste etichete. Elevul trebuia să înveţe perechi de cuvinte. Ultimele două comutatoare erau marcate fiecare cu însemnul XXX. Întors în laborator împreună cu experimentaorul. şoc moderat. În timp ce I se legau electrozii sub privirile subiectului. arătând vag spre un teanc de cărţi de pe birou. şoc intens. urmat de alte patru cuvinte. Sracina elevului era de a stabili care din cele patru cuvinte era perechea termenului enunţat. Prin acţionarea acestor butoane. prfesorul urma să aplice un şoc electric superior ca intensitate. subiecţii nu puteau bănui că . din care primele şapte priveau grupuri de câte patru comutatoare: şoc uşor. existau alte nouă. pentru a mări credibilitatea montajului experimental. subiectului naiv I se aplica un şoc electric de 45 de volţiAstfel. îmbrct într-un halat gri şi purtând cravată. se apindeau becuri corespunzătoare deasupra generatorului de curent. pericol: şoc sever. şoc extrem de intens. cu o creştere de 15 volţi de la un comutator la altul. Subiectul naiv sau profesorul citea o listă de cuvinte-perechi. elevul îşi transmitea răspunsul prin apăsarea unuia din cele patru butoane de pe pupitrul din faţa sa. I se prezenta generatorul de şocuri electrice. “profesorul” primea instrucţiunile pentru conduita sa din timpul experimentului de învăţare. cu o înfăţişare de funcţionar de nivel mediu (de fapt. pe care subiectul putea zări titluri legate de învăţare. Prin trucarea unei tragerri la sorţi. la fiecare nouă greşeală a elevului. bărbatul corpolent măsrturişeşte că n-a mai primit niciodată şocuri electrice. încât profesorul lua cunoştinţă de răspunsul elevului. Înainte ca şedinţa de învăţare să înceapă.

Tonul persoanei înzestratpă cu autoritate era ferm. Atunci când subiectul manifesta prima dată dorinţa de a renunţa. subiectul nu are posibilitatea să audă nici un protest al victimei. acesta furnizează aproxinmativ trei răspunsuir greşite la unul corect. cum ne asigură Milgram. răspunsul corect dacă elevul a comis o eroare. Milgram a practicat măsuri dependente extrem de simple. După aceste incidente. aceasta constituind o caracteristică esenţială a tuturor demersurilor lui empirice. măsura dependentă principală a constituit-o intensitatea şocului la care subiectul refuză să mai asculte de ordinele autorităţii. În experimentele asupra obedienţei. operaţionalizarea autorităţii”. E uluitor cum nişte fraze atât de banale pot induce obedienţa. cum vom vedea. “nu nepoliticos”. Să remarcăm. în experimentul 1 primii subiecţi (cinci la număr) se opresc la şcoul de 300 de volţi. de pildă. după cum nu aude răspunsurile ei. aplică şocul electric (de fiecare dată cu 15 volţi mai puternic decât precedentul. examinate în afara contextului.Ştefan Boncu – Psihologie socială Cursul 17 maşina din faţa lor era doar o simulare a generatorului de şocuri. Întregul montaj experimental trebuie înţeles ca un cadru optim în care poate fi studiat conflictul dintre comenzile experimentatorului de a continua şi cererile victimei de a opri administrarea şocurilor. anunţă într-un microfon rezultatul fiecărei încercări. Cele patru replici reprezintă. Experimentatorul cere subiectului să considere absenţa răspunsului drept răspuns greşit. precum şi intensitatea şocului electric pe care urmează să-l administreze. că subiectul este o persoană foarte ocupată: el administrează testul de cuvinte perechi. În privinţa feedbackului elevului. În acest experiment. Milgram s-a îngrijit să standardizeze intervenţiile experimentatorului. victima loveşte în perete. Atunci când se aplică şocul de 300 de vlţi. trebuie să continuaţi”. iar subiectul aude izbitura. elevul nu se mai face în nici un fel auzit şi nu mai dă nici un răspuns. Reacţiile de abandon ale subiectului se pot produce la oricare intensitate a şocului. însă. analizează răspunsurile elevului şi decide dacă sunt sau nu corecte. Cineva observa că ultimele două sunt absurde şi că. Zgomotul se repetă după şocul de 315 volţi. “Este esenţial să continuaţi”. Replicile următoare sunau astfel: “Experimentul cere să contunuaţi”. subiecţii care se opresc la 150 de volţi şi cei care se opresc la 420 de volţi. de fapt. Milgram însuşi a admis că acest şir de acţiuni desfăşurate într-un timp scurt constituie un factor reklativ însemnat în determinarea comportamentului subiectului. Totuşi. numindu-I pe toţi cei care părăsec experimentul înainte de administrarea şocului maxim . Milgram n-a stăruit asupra diferenţelor dintre. I se spunea: “Vă rog să continuaţi”. “Nu aveţi de ales. dar. ar putea părea că ruinează credibilitatea autorităţii.

în completarea acestor măsuri dependente. notând tpoate comportament6ele neobişnuite. 1963. p. discrepanţa dintre expectanţele psihologilor şi realitate a fost colosală: am cosntatat deja că rata obedienţei s-a ridicat la 65%. Evoluţia fiecărui subiect a fost înregistrată pe bandă audio. câte unul la 345. media celor 40 de subiecţi a fost de 375. 376). media numărului de şocuri aplicate de şocuri adminstrate de un subict ar valoarea 27 (din 30. Ordinul transmis prin . 3. accesul de râs nervos a fost atât de violent şi convulsiv. Milgram a raportat. nervozitatea extremă a subiecţilor: “Subiecţii transpirau. Din punctul de vedere al intensităţii şocurilor aplicate. ceea ce reprezintă 65%. tremurau. încât a trebuit oprit experimentul” (Milgram. elevul loveşte cu piciorul în perete). gemeau şi îşi înfingeau unghiile în carne […] Un semn de tesniune l-a constituit apariţia repettă a unor accese de râs nervos.2%. Astfel. autorul a explorat într-o serie de 18 experimente factorii susceptibili să contribuie la diminuarea obedienţei. Rezultatele cele mai cunoscute ale experimentului standard prvesc proporţia de subiecţi obedienţi: 26 din 40. Media acestor estimări a fost de 1. Râsul părea complet deplasat […] Într-unul din cazuri. 360 şi 375. Psihologii au dezvăluit expectanţe cu totul eronate în legătură cu felul în care ara reacţina subiecţii: cei mai psimişti au apreciat că doar trei subiecţi (din 100) vor aplica şocul de 450 de volţi. În afara urmăririi acestei variabile. furnizându-le detalii cu privre la situaţia experimentală şi cerându-le să facă predicţii asupra comportării a 100 de subiecţi. O primă categorie de factori căreia i-a acordat atenţie sunt cei legaţi de percepţia autorităţii. denumirea de “subiecţi obedienţi” rezervând-o pentru cei ce au aplicat absolut toate şocurile. Ca atare.Ştefan Boncu – Psihologie socială Cursul 17 “subiecţi neobedienţi”. cât ar fi fost maximum posibil). 4 la 315 volţi. S-au făcut şi fotografii. Milgram relatează că a contactat 14 psihologi cu diplomă de Yale. îşi muşcau buzele. a reieşit importanţa prezenţei fizice a autorităţii pe timpul îndeplinirii ordinului de către subiect. Un episod cunoscut legat de experimentul 1 este subestimarea accentuată a ratei obedienţei de către specialiştii cărora le este descris designul experimental. numai prin peretele oglindă. Cei 14 subiecţi neobedienţi şi-au întrerupt participarea astfel: 5 la 300 de volţi (la acest nivel. Factori situaţionali ai obedienţei După obţinerea primelor date. se bâlbâiau. autorul a făcut observţii sistematice. Autorul a măsurat latenţa şi durata şocurilor. 2 la 330.

deşi nu atît de semnificativă. în condiţiile supravegherii nemijlocite (obedienţa scade la 20. se constată o cifră a obedienţei de 48 %. Diferitele condiţii experimentale pe care le-a imaginat n-au făcut decît să probeze că unele situaţii dau naştere la . El a insistat asupra efectelor structurii sociale şi a presiunilor situaţionale. se aşează pe locul acestuia.o autoritate reprezentată de doi experimentatori.Ştefan Boncu – Psihologie socială Cursul 17 telefon se dovedeşte mult mai puţin eficient decît cel comunicat prin viu grai. şi unui experimentator ce încalcă promisiunea făcută “victimei” de a opri experimentul în momentul în care ea va solicita acest lucru. 18 abandonează în chiar momentul în care discursul autorităţii devine contradictoriu. se observă şi cu prilejul schimbării cadrului în care evoluează figura autoritară a experimentului : dacă în loc de a se desfăşura în incinta Universităţii Yale. dintre care unul susţine că experimentul trebuie oprit la 150 de volţi. care susţineau că ascultarea subiecţiloe se datorează personalităţii lor înclinate spre sadism. 4. subiecţii abandonează foarte repede. amintim că în condiţiile “standard” ale experimentului procentajul obţinut de Milgram însuşi ca şi de majoritatea celor ce-au reluat experimentul a fost de 65 %). O scădere a influenţei. Interpretarea teoretică a obedienţei Milgram a respins de fiecare dată explicaţiile psihologizante ale obedienţei. Autorul a variat. în mai multe studii (1974). din pricină că “elevul” a renunţat brusc să mai participe. apropierea de victimă. chiar dacă mai puţin (40 %). în condiţia experimentală în care experimentatorul însuşi. constatînd că pe măsură ce distanţa fizică scade iar relaţia devine tot mai directă. nu induce ascultare: din 20 de subiecţi testaţi în această condiţie. În fine. O persoană imorală dar avînd toate însemnele autorităţii este capabilă să inducă ascultarea: subiecţii se supun. Unul din factorii decisivi în situaţia Milgram îl constituie relaţia spaţială dintre elev (victimă) şi cel ce aplică şocurile. iar celălalt îi porunceşte subiectului să continue.5 %. Agresiunea are loc cînd victima este impersonală. experimentul se organizează într-un mic birou dintr-un orăşel de provincie. Milgram a demonstrat că ordinele contradictorii ale autorităţii stimulează independenţa subiectului . neîndrăznind să agreseze autoritatea ştiinţifică. refuzul de a da curs cererilor imperioase ale autorităţii se produce tot mai frecvent.

Explicaţiile avansate de Milgram s-au centrat pe noţiunea de “stare agentică“. tot ceea ce face sub îndrumarea autorităţii este în numele ei iar răspunderea pentru consecinţele actelor lui n-o poate purta decît tot autoritatea. . disputa aceasta îndelungată în jurul problemei etice pare să fi avut două urmări : a întărit preocupările comunităţii ştiinţifice pentru protejarea participanţilor în experimentele psihologice. faptul că la început ascultarea ordinelor autorităţii nu cere un efort deosebit. dacă îndrăzneţul scenariu al lui Milgram se justifică. În plus. cercetările în domeniul obedienţei. se consideră pe sine un instrument în mîinile ei. El a invocat şi declaraţiile subiecţilor din chestionarele post-experimentale. 118) se datorează fenomenului de difuziune a responsabilităţii sau. li se dezvăluie o trăsătură a lor pe care poate n-ar fi trebuit s-o cunoască. Aşadar. dar a şi descurajat. 1974. Unul din factorii ce fac ca individului să-i fie extrem de greu să se desprindă din această situaţie este natura secvenţială a sarcinii. p. Oricum. În aceste condiţii. Aceasta este o stare psihologică în care individul acceptă “definiţiile realităţii furnizate de autoritate”. prin valoarea ştiinţifică a concluziilor sale. mai degrabă. Milgram a scris multe articole încercînd să se apere. acest “scurt-circuit al sistemului ruşine-vinovăţie al personalităţii” (Milgram. Dacă subiecţilor li se dau instrucţiuni care-i fac să creadă că responsabilitatea le aparţine în întregime. din care reiese că majoritatea acestora n-a regretat participarea la experiment. invocîndu-se încălcarea flagrantă a regulilor de etică a cercetării psihologice. cel puţin în opinia unora. Etica cercetării şi obedienţa distructivă Experimentele lui Milgram au fost aspru criticate. Dorinţa de a părea consistent în comportament îl face să amâne mereu momentul abandonului. transferului responsabilităţii către agentul de influenţă. într-o oarecare măsură.Ştefan Boncu – Psihologie socială Cursul 17 o supunere mai mare în raport cu ordinele autorităţii decît altele şi să excludă ipoteza motivelor personale. Mai apoi individul se consideră angajat în raport cu decizia de a se arăta obedient. se supune indicaţiilor ce-i ghidează conduita. 5. obedienţa diminuează semnificativ. subiecţii săi trăiesc o stare de stress pe care cercetătorul n-avea dreptul să o inducă. Fără îndoială.

aşa cum se constituie şi se perpetuează ea în viaţa cotidiană. complezenţa se referă la răspunsurile comportamentale ale ţintei influenţei ca urmare a unei cereri formulate de sursă. autorul unui volum provocator şi incitant. o informaţie sau un serviciu să li se dea curs. după exemplul literaturii de limbă franceză (soumission). Dacă în conformism presiunea grupului provoacă schimbarea în comportamente şi în atitudinile exteriorizate. În cele ce urmează vom trata succint tocmai strategiile folosite de indivizi în viaţa de zi cu zi pentru a face ca rugăminţilor sau cererilor lor de a obţine un obiect. Inducerea complezenţei În multe studii asupra infuenţei sociale conceptul de complezenţă apare ca echivalentul celui de conformism public. dată fiind însemnătatea deosebită pe care o dobîndeşte contextul interacţional. Unul din liderii acestui domeniu de cercetare este Robert Cialdini. complezenţa implică o influenţă strict interpersonală. temporară şi lipsită de profunzime. Aceste condiţii se referă la contextul în care evoluează cei doi protagonişti. Să observăm că nu suntem foarte departe de primul înţeles. cererile şi rugăminţile celorlalţi trebuie să fie formulate într-un anumit fel şi mai ales în condiţii speciale. ci o secvenţă mai largă de interacţiune. un demers de influenţă nu conţine numai transmiterea mesajului. Spre deosebire de obedienţă. ea conceptualizează situaţiile în care individul se confruntă cu tentativele de influenţare ale prietenilor.Ştefan Boncu – Psihologie socială Cursul 18 TEHNICI DE INFLUENŢĂ INTERPERSONALĂ 1. dar şi observaţia participativă. Noi socotim că ea ţine mai curînd de influenţa socială. Dacă experimentul de laborator permite un control riguros al variabilelor şi testarea unor ipoteze precise. cunoştinţelor întîmplătoare ca şi ale unor profesionişti ai influenţei ca politicienii sau vînzătorii. Pentru a studia aceste tehnici autorul american a utilizat experimentul. ce a stîrnit un imens interes. întrucît astfel definită complezenţa presupune o schimbare manifestă. el nu poate reconstitui relaţia interpersonală. în care vehiculul influenţei este autoritatea legitimă de care dispune sursa şi diferenţa de statut dintre cele două entităţi. Într-adevăr. Majoritatea studiilor şi manualelor includ complezenţa în domeniul persuasiunii şi schimbării de atitudine. Pentru a avea succes. Pentru sensul acesta ar trebui poate să adoptăm termenul de supunere. . Dacă sursa nu dispune de putere simpla adresare a cererii poate să rămînă fără răspuns. Pentru noi. desemnînd un nivel superficial al receptării influenţei de către ţintă. rudelor. Şansele de succes sporesc mult dacă ea foloseşte o tehnică sau o strategie de inducere a complezenţei. în mod obişnuit. colegilor.

mesajul cuprinde informaţii cu privire la aceste modele care s-au conformat deja. ce poate fi pus de asemenea în slujba inducerii complezenţei. care înainte de a solicita o donaţie oferă trecătorului o floare sau o carte. Cialdini et al. 1971). comentîndu-le sumar: (1) Principiul angajamentului. Potrivit acestuia. (4) Principiul autorităţii. Desigur. o strategie eficientă constă în a-i oferi ceva înainte de a formula cererea. 1966). (6) Principiul atractivităţii. Cea mai cunoscută tehnică respectînd acest principiu este tehnica “piciorului în uşă“ (Freedman şi Fraser. Cialdini (1987) citează exemplul activiştilor sectei Hare Krishna. similari cu ea. Urmînd acest principiu. Freedman şi colaboratorii săi (1967) au studiat cu ajutorul metodei experimentale o strategie eficientă. Ca atare. (3) Principiul validării sociale. Cialdini a hotărît să-şi concentreze cercetările asupra sursei de influenţă şi mai ales asupra acelor indivizi a căror meserie constă în a-i face pe alţii să accepte cererile lor. Din acest punct de vedere. persoana devine mai complezentă dacă ajunge să creadă că acceptă cererea ca răspuns la un comportament binevoitor al partenerului. În încercarea de a distinge mecanismele subiacente şi de a alcătui o taxonomie a strategiilor de influenţare. Milgram a demonstrat cît se poate de convingător capacitatea uriaşă a personajelor dispunînd de autoritate de a induce obedienţă. cîştigul agentului influenţei rezultă din diferenţa mare dintre cele două obiecte sau servicii schimbate. În virtutea acestui principiu agentul de influenţă încearcă să facă ţinta să creadă că alţii. (5) Principiul rarităţii.Ştefan Boncu – Psihologie socială Cursul 18 De asemenea. Ceea ce e rar e mai greu de obţinut. profesioniştii complezenţei caută să treacă drept autorităţi infailibile în ochii ţintei. norma concesiilor reciproce. apropiată de cele bazate pe principiul reciprocităţii: provocarea sentimentului de vinovăţie înainte de formularea cererii. formulînd apoi cereri consistente cu această poziţie. Strategiile bazate pe acest principiu urmăresc să determine ţinta să ia o atitudine. În virtutea normei reciprocităţii ea va răspunde unui serviciu printr-un serviciu şi mai mare (Regan. Ca atare. pe care le vom aminti ţi noi. În domeniul persuasiunii este binecunosct faptul că o sursă atractivă obţine mai multă influenţă. pentru că percep îndeplinirea cererii ca pe o conduită ce compensează şi şterge vinovăţia. (2) Principiul reciprocitţii. ar da curs cererii. Cei ce se îndeletnicesc cu peruasiunea şi complezenţa în . el a stabilit şase principii. ţinta influenţei trebuie convinsă că produsul ce i se oferă reprezintă o raritate sau că este din ce în ce mai greu accesibil. Indivizii ce trăiesc acest sentiment sunt mai înclinaţi să cedeze. (1975) au postulat un corolar al legii reciprocităţii.

aceea de a primi şase persoane să le facă inventarul ustensilelor de bucătărie. iar influenţa obţinută prin intermediul lor a numit-o influenţă automată sau influenţă instantanee. 1971). ca nucleu ideea că dacă faci pe cineva să fie de acord cu o cerere mică. studiată de Jones şi Wortman în 1973. Mecanismele comportamentale pe care le pun în mişcare aceste scenarii permit declanşarea actului de complezenţă fără exercitarea de presiuni şi. Cialdini le-a asemănat tehnicilor de jujitsu. aşadar. persoana va fi mai dispusă apoi să curs unei cereri mai mari. ea funcţionează ca un motiv pentru persoană. ajungînd să fie simpatizată. Consistenţa comportamentelor este valorizată pozitiv de către ceilalţi şi. au consimţit într-o mai mare măsură în faţa unei cereri mult mai mari. la fel cu oricine solicită un serviciu. Acordul subiecţilor se bazează în principal pe angajamentul lor faţă de decizia luată la început (Kiesler. Cele mai eficiente tehnici de inducere a complezenţei se bazează pe cererile multiple. De Jong (1979) a observat că ţinta îşi construieşte cu prilejul primei cereri recepţionate o imagine de . În loc de adresa direct o singură cerere. le vine foarte greu să abdice de la acest principiu. Aceste principii . de exemplu. 2. odată ce au decis să se arate amabili şi să răspundă pozitiv solicitărilor formulate de sursă. Politicienii. ce nu implică un mare efort din partea ţintei. urmată de solicitarea obiectului sau serviciului pe care sursa l-a urmărit de la început are. încearcă să se facă acceptaţi şi simpatizaţi.Ştefan Boncu – Psihologie socială Cursul 18 viaţa cotidiană ştiu foarte bine lucrul acesta. se perpetuează prin ele însele. fără ca manipularea să devină evidentă. 1972). de multe ori. Prin linguşire şi laudă sursa de influenţă se declară de acord cu ţinta. O strategie subordonată acestui principiu o reprezintă linguşirea. În experimentul lui Freedman ci Fraser din 1966. Tehnica piciorului în uşă Aceasta constă în a formula o cerere mică. persoana adăugînd noi argumente ce justifică persistenţa angajamentului. subiecţii care au fost mai înainte contactaţi pentru a răspunde la cîteva întrebări simple privitoare la tipul de săpun pe care-l utilizează. chiar cele greşite.fundează strategii ce urmăresc construirea unui cadru al interacţiunii în interiorul căruia formularea cererii de către sursă capătă o eficienţă uluitoare. Explicaţia aceasta a fost completată făcîndu-se apel la conceptele teoriei auto-percepţiei (Bem.în mod special primele două . de aceea. în astfel de tehnici prima cerere are rolul de a pregăti terenul şi a facilita acceptarea de către ţinta influenţei a celei de-a doua cereri. Deciziile de implicare.

această strategie nu ar trebui să funcţioneze. Cialdini a demonstrat experimental eficienţa low-balling cerînd unui grup de subiecţi să se prezinte la un experiment asupra memoriei la ora şapte dimineaţa. în plus.Ştefan Boncu – Psihologie socială Cursul 18 sine ca persoană amabilă şi binevoitoare. Al doilea grup a fost mult mai complezent (56% faţă de 31%). 3. clienţii se conformează. În mod surprinzător. subiecţii din acest grup şi-au ţinut într-o măsură mai mare promisiunea de a fi punctuali la experiment. Aparent. 4. mai mare. şi strategia aceasta se dovedeşte eficientă în inducerea complezenţei. Diferenţa în raport cu piciorul în uşă constă în faptul că ambele solicitări se referă la acelaşi obiect. După ce cade la învoială asupra unui preţ. i se dezvăluie un preţ mai mare al obiectului tranzacţionat. . în care după ce ţinta s-a declarat de acord cu o primă cerere. Lowballing se prezintă ca un scenariu în două acte. În condiţia de lowballing a cerut acelaşi lucru. la care refuzul celei de-a doua cereri ar obliga-o să renunţe. căci ea nu se mai bazează pe principiul startului mic. mai puţin însemnată. în tehnica uşii în faţă. Low-balling este mai primitivă şi mai puţin onestă. dar care l-a interesat pe agentul influenţei de la bun început. Low-balling O altă tehnică deosebit de ingenioasă ce foloseşte de asemenea procedeul “startului mic” este tehnica “aruncării mingii joase” (low-balling. de pildă. i-a informat că acesta va începe la şapte dimineaţa. Dinamica psihologică implicată este aceeaşi angajare în decizie care apare în piciorul în uşă. Cialdini arată că această tehnică apare în mod obişnuit în arsenalul vînzătorilor americani de maşini uzate. că a uitat să ia în calcul o piesă şi avansează un nou preţ. sursa pretinde. dar numai după ce ei se angajaseră să participe la experiment. Uşa în faţă Uşa în faţă se deosebeşte de piciorul în uşă prin ordinea inversată a celor două cereri. Ce se întîmplă cînd cererea mare este prezentată prima? În mod surprinzător. un termen preluat din baseball). întrucît agentul de influenţă denunţă înţelegerea şi procedează la un soi deşantaj. persoaneiţintă i se solicită mai întîi un serviciu foarte dificil de îndeplinit şi numai după aceea i se înmînează adevărata cerere.

Aproape nimeni nu a răspuns afirmativ. apoi. Ea constă în a prezenta produsul. el a ajuns să propună tehnica “asta nu-i tot” (that’s not all technique). vînzătorul revine şi fie spune că la preţul anunţat se oferă în plus. arătînd că aceasta se întîmplă “numai pentru dvs. 50% dintre ei acceptă. Totuşi. se anunţă o majorare de 300%. Astfel. Asta nu-i tot Jerry Burger este un cercetător care l-a ascultat pe Cialdini şi a studiat tehnicile concrete pe care le utilizează profesioniştii complezenţei. Potrivit acestui autor. a doua cerere produce o complezenţă de numai 17%. în a-i enunţa preţul. Cialdini şi colaboratorii săi (1975) au cerut studenţilor întîlniţi pe aleile din jurul universităţii să participe. Resortul influenţei constă în acest caz în iluzia ce se creează persoanei ţintă că solicitatorul a abandonat o cerere relativ importantă pentru a-i solicita un lucru de mai mică însemnătate. încă un produs. într-un program de asistenţă a tinerilor delicvenţi.Ştefan Boncu – Psihologie socială Cursul 18 Mai cu seamă politicienii sunt maeştri ai acestei tehnici. populaţia acceptă uşor o creştere a preţului care este şi ea foarte însemnată. Experimentele lui Burger au demonstrat că procedînd astfel vînzările sunt mai mari decît dacă se prezintă de la început cele două produse ca vînzîndu-se împreună ori se prezintă de la început preţul mai mic.” sau “doar astăzi”. fie micşorează preţul. după ce a fost confruntată cu ameninţarea unei scumpiri catastrofale. 5. inenţionată de la început. Pentru a testa eficienţa acestei tehnici. Potrivit cercetătorului american. a declara că “asta nu-i tot”: după declararea iniţială a reţului. Cialdini a precizat o condiţie sine qua non a funcţionării acestei tehnici: cele două solicitări să fie adresate de aceeaşi persoană. După ce lumea protestează. se revine şi se procedează la o majorare de 75%. ca voluntari. ca să se obţină acceptul populaţiei cu privire la creşterea preţului lptelui cu 75%. “asta nu-i tot” are la bază aceeaşi . Burger arată că aceasta este o tehnică larg folosită în domeniul vînzării de produse ieftine. De pildă. aceea de a însoţi un grup de copii delicvenţi într-o seară la grădina zoologică. vînzătorul avea de la început intenţia de a vinde cele două produse împreună ori de a vinde primul produs la preţul mai mic. cerut în secvenţa a doua. este că prezentată singură. Concesia pe care se simte obligată să o facă la rîndul ei nu reprezintă altceva decît îndeplinirea serviciului dorit de sursă. Foarte relevant. Desigur. fără a-l lăsa pe client să răspundă. atunci cînd aceloraşi subiecţi li se adresează o cerere mai puţin însemnată. pe lîngă produsul respectiv. mecanismul uşii-în-faţă este pus în mişcare de norma concesiilor reciproce. În felul acesta. vreme de doi ani.

Aceasta. este recomandată celor ce adresează pe stradă trecătorilor cereri de a dona bani în folosul unei cauze sau a unei instituţii. autorii raportează patru studii de teren şi un experiment de laborator. din două secvenţe: în prima. “excelent”. Tehnica se compune. Or. subiecţii nu se vor arăta complezenţi decît dacă răspunsul din prima fază este de genul: “foarte bine”. Piciorul-în-gură se bazează pe ideea că ţinta se va comporta în concordanţă cu starea sufletească declarată. multe studii de psihologie socială au pus în evidenţă tendinţa indivizilor de a menţine o consistenţă comportamentală. “extraordinar”. Dariusz Dolinski şi Richard Nawrat propun o nouă tehnică de inducere a complezenţei. Altminteri. etc. cererea sursei. În timpul traversării. subiecţii sunt pietoni care traversează neregulamentar o stradă dintr-un oraş polonez. în secvenţa următoare. se înaintează cererea propiru-zisă. declararea publică a unei dispoziţii excelente îl obligă pe subiect să accepte. acceptînd a doua ofertă. Aici constată că nu există nici un pericol. în cazul acesta. Înfricoşare. Evident. Ideea lor fundamentală este de o cuceritoare simplitate: indivizii care trăiesc un sentiment de frică. ca şi piciorul în uşă. ar însemna să anuleze declaraţia anterioară. a cărui sursă este mai apoi brusc eleiminată. 6. apoi eliberare” (fear-then-relief). În articolul menţionat. Bănuind că a fost fluierul unui poliţist. privesc în jur şi se grăbesc să ajungă pe celălalt trotuar. au tendinţa de a răspunde pozitiv cererilor ce le sunt adresate. care le cere . care ar avea o eficienţă egală cu tehnicile clasice: “Înfricoşare.Ştefan Boncu – Psihologie socială Cursul 18 normă a concesiilor reciproce din “uşa în faţă“: clientul crede că vînzătorul este dispus să negocieze. Piciorul în gură Howard a descris în 1990 o tehnică de inducere a complezenţei care ilustrează în manieră elocventă nevoia de consistenţă comportamentală a indivizilor: tehnica piciorului în gură (foot-in-the-mouth techique). argumentează autorul american. 7. crede că acesta a făcut o concesie oferindu-i în plus un produs sau reducînd preţul şi se simte dator să lase impresia de reciprocitate. sunt abordaţi de un experimentator. Iată rezumatele primelor două studii prezentate: În primul studiu de teren. În acelaşi moment. ţintei i se adresează o întrebare simplă şi care pare formală: este întrebată ce face ori cum se simte. ei aud brusc un fluierat. În a doua secvenţă. Într-adevăr. apoi eliberare În primul număr pe 1998 al prestigiosului Journal of Experimental Social Psychology.

Experimentatorii au plasat foi de hîrtie sub ştergătoarele maşinilor parcate neregulamentar şi au aşteptat ca propietarul să se întoarcă. Rezultatele au arăta că. Subiecţii care găsesc îndemnul scris la comportament prosocial sunt mai complezenţi. se sperie şi răsuflă uşurat cînd descoperă că e altceva. cu atît ea este mai folosită în raţionamente şi în acţiunile persoanei. Capacitatea unui scenariu (o serie de evenimente legate la un loc într-o formă narativă) de a influenţa probabilitatea judecăţilor poate avea importante consecinţe pentru compleznţa . Evident. 8. Aproximativ acelaşi design se repetă şi în al doilea studiu. complezenţa se accentuează în această ultimă condiţie. sarcină ce le-ar consuma 10 minute. subiecţii abordaţi în acel moment au fost mai înclinaţi să dea curs cererii experimentatorului decît subiecţii care-şi lăsaseră maşina într-o parcare cu plată. experimentatorii au profitat de tendinţa locuitorilor unui oraş de a-şi parca maşinile într-o zonă centrală. ca atare. în care parcarea era interzisă. Autorii au încercat să explice aceste rezultate amintind o concluzie din domeniul cercetărilor asupra comportamentelor de ajutorare: indivizii aflaţi într-o stare de bună dispoziţie acordă ajutor într-o măsură mai mare decît cei în dispoziţie proastă sau neutră. Autorul a explicat acest rezultat invocînd euristica disponibilităţii (availaility heuristic) descrisă de Tversky şi Kahneman (1973): cu cît o idee este mai disponibilă din punct de vedere cognitiv (ne vine în minte repede). Tehnica scenariului Un studiu al lui Carroll (1978) a arătat că subiecţii cărora li se cere să-şi imagineze producerea unui eveniment social (de exemplu. În acest studiu. Cerîndu-le subiecţilor să-şi imagineze producerea unui eveniment. succesul în alegeri al unui candidat) prin intermediul unui scenariu structurat ajung să creadă într-o mai mare măsură că evenimentul se va produce. de data aceasta. cei ce-au scăpat brusc de frica de a fi amendaţi s-au dovedit mai disponibili. fie un apel la donarea de sînge. frica este manipulată fie cu hîrtia de pe parbriz. facem de fapt imaginile acestui eveniment mai disponibile în mintea lor şi. De asemenea. îi facem să aprecieze că este profitabil ca evenimentul să se producă. În conformitate cu ipotezele. Acesta bănuieşte că hîrtia de pe parbriz este o amendă a poliţiei. în comparaţie cu pietonii care nu au auzit flueirul. mai există două variabile independente interesante: hîrtia de pe parbriz este fie o reclamă pentru un medicament. fie cu hîrtia plus o bandă roşie vizibilă lipită în aşa fel încît părea un sigiliu al poliţiei pe portiera maşinii.Ştefan Boncu – Psihologie socială Cursul 18 să completeze un chestionar.

Schimbarea atitudinii faţă de comportament va determina realizarea lui. să creadă că e probabil să efectueze un anumit comportament. Într-un articol în care fac legătura între capacitatea scenariilor de a spori probabilitatea subiectivă a unui eveniment şi complezenţă. La sfîrşit. Experimentul asupra complezenţei se desfăşura astfel: experimentatorii abordau subiecţii în apartamentele acestora. Vom prezenta succint experimentul prin care autorii verifică efectele scenariului asupra judecăţilor de probabilitate ale subiecţilor. Variabila dependentă era răspunsul suubiecţilor la întrebarea “În ce măsură credeţi că este probabil ca într-o zi să fiţi arestaţi pentru o spargere?”. iar oamenilor nu le place să-şi abandoneze ori să-şi infirme expectanţele. subiecţii care şi-au imaginat că au fost arestaţi au apreciat că este probabil să treacă prin această experienţă cîndva. Cialdini şi Carpenter (1982) prezintă patru experimente.Ştefan Boncu – Psihologie socială Cursul 18 comportamentală: sursa se poate bucura de mai mult succes dacă. cerîndu-le să completeze un chestionar asupra utilităţii televiziunii prin cablu. convinge ţinta să-şi imagineze un scenariu în care realizează comportamentul pe care sursa îi va cere să-l efectueze. Aşadar. În comparaţie cu un lot de subiecţi cărora nu le fusese aplicată tehnica scenariului. pentru a menţine o auto-percepţie consistentă. Pe de altă parte. de fapt. precum şi experimentul care probează direct eficienţa scenariilor în a produce complezenţa. să te lipeşti de maşină. expectanţele stimulează comportamentele consistente. Conform ipotezelor. Scenariul creează expectanţa că evenimentul imaginat se va produce. înainte de a adresa cererea. subiecţii ce completaseră chestionarul solicitau într-o mai mare măsură serviciile companiei. În primul experiment. chestionarul îl punea pe subiect în situaţia de a-şi imagina că este utilizator de televiziune prin cablu. experimentatorul lăsa subiecţilor o carte poştală cu adresa companiei de televiziune prin cablu. prin intermediul scenariului. Grupul de control completa numai chestionarul în care era inclusă această întrebare.). să ridici mîinile. Eficienţa scenariului în amplificarea complezenţei se bazează pe două mecanisme: 1. Gregory. în comparaţie cu cei din condiţia de control. . dacă subiecţii sunt făcuţi. 2. subiecţilor li se cere să-şi imagineze că au comis o spargere şi că au fost arestaţi. Activitatea imaginară era ghidată de instrucţiuni furnizate prin intermediul unei benzi magnetice (“imaginează-ţi că ţi se cere să te întorci cu spatele. etc. ei vor dezvolta o atitudine favorabilă faţă de comportamentul respectiv. prin care aceştia puteau cere informaţii suplimentare ori instalarea cablului. imaginează-ţi că un poliţist verifică dacă eşti înarmat.

ca şi cercetătorii din domeniul comunicării au studiat efectele atingerii. experimentatorii fie atingeau uşor subiecţii pe braţ. Începînd de prin 1980. În cele două Condiţii. Atingerea se poate dovedi. subiecţii pentru care mesajul persuasiv fusese însoţit de atingere au căzut de acord într-o măsură mai mare să semneze. fie le adresau numai cererea de a semna petiţia. creşterea atractivtăţii iniţiatorului atingerii ori conştientizarea de către ţintă a necesităţii de a sări în ajutor (atingerea s-a dovedit un factor important în declanşarea comportamentului de ajutorare faţă de indivizi pe care donatorul nu-i cunoaşte). O tratăm în rînd cu celelalte tehnici de complezenţă întrucît şi ea presupune amenajarea contextului în care este lansat mesajul persuasiv. în continuare. Subiecţii lor erau invitaţi pe stradă să guste bucăţi de pizza de diferite sortimente oferite gratis. Într-un context medical. 10. în care au fost cîntărite atent argumentele împotrivă şi pentru. acest efect depinde de caracteristicile sociale şi personale ale sursei. Evident. creşterea implicării ţintei. etc. Într-un experiment al lui Willis şi Hamm din 1980. dorinţa de intiitate. Atingerea oferă informaţii sociale despre putere. Totuşi. mai cu seamă. subiecţilor li se cerea pe stradă să semneze o petiţie. Ea amplifică în mod semnificativ gradul de atractivitate al celui care o iniţiază. sentimentele prieteneşti. chiar dacă în acest caz este vorba de un simplu gest al sursei. Explicaţiile psihologice ale acestor efecte se bazează pe creşterea activării fiziologice a ţintei. În unele situaţii decizia noastră de a ne arăta complezenţi poate fi o alegere raţională. Atingerea ţintei de către sursă pare să aibă un efect deosebit de pronunţat asupra complezenţei.Ştefan Boncu – Psihologie socială Cursul 18 9. Complezenţa se accentuează în special în cazul subiecţiLor bărbaţi care au fost atinşi de o femeie-experimentator. Complezenţă şi atingere fizică Menţionăm. agresivitate. de felul în care se produce atingerea. Conform ipotezelor. dominanţă. o manieră simplă de a induce complezenţa. O explicaţie a complezenţei bazată pe conceptul de mindlessness Studiile citate au arătat circumstanţele în care poate să apară complezenţa. de partea corpului ţintei atinsă de sursă. atingerea poate avea chiar efecte terapeutice. persuasivă. Smith şi colaboratorii săi (1982) au obţinut diferenţe extrem de pronunţate între condiţia “contact fizic” şi condiţia “mesaj persuasiv simplu”. psihologii sociali interesaţi de complezenţă ori de puterea socială. adesea acţionăm fără să gîndim prea . Într-un experiment la fel de ecologic.

fiindcă trebuie să fac cinci copii.Justificare credibilă. Scuză-mă. Experimentatorul spunea. complezenţa se produce într-o măsură mult mai redusă. Scuză-mă. 3. 3. o persoană ce folosea un copiator public era întreruptă de un experimentator. aş vrea să fac şi eu cinci copii. peste rînd. Dimpotrivă. Cele trei condiţii pot fi schematizate astfel: 1. Într-unul din aceste experimente. ce-i cerea să facă şi el. . Rezultatele au arătat că atîta vreme cît cererea nu implică prea mult efort. cererea trebuie însoţită de o justificare. Cerere . subiecţii îi dau curs. Ellen Langer şi colaboratorii săi au realizat experimente în care subiecţii au fost confruntaţi cu cereri care erau sau nu completate cu justificări. fiindcă mă grăbesc să prind autobuzul. Cerere .o stare în care gîndirea nu e centrată pe realitatea imediată. Cerere fără Justificare. aş vrea să fac şi eu cinci copii. atunci cînd nu se invocă nici un motiv. Ei constată că cererea a fost justificată. chiar dacă motivul invocat nu are nici o relevanţă.Justificare absurdă (non-credibilă). Psihologii sociali au demonstrat că multe din răspunsurile noastre din situaţiile de complezenţă apar într-o stare de mindlessness (slabă tensiune cognitivă) . aflîndu-se într-o stare de mindlessness. în funcţie de condiţia experimentală: 1. 2. dar nu analizează justificarea. Pentru ca subiecţii să se arate complezenţi. acest experiment demonstrează că nu există nici o diferenţă între condiţiile 2 şi 3 în ceea ce priveşte complezenţa subiecţilor în faţa cererii.Ştefan Boncu – Psihologie socială Cursul 18 mult. nişte copii. 2. aş vrea să fac şi eu cinci copii. Scuză-mă. Cu alte cuvinte.

Pentru fiecare din noi. Caracteristicile sursei de influenţă şi impactul lor Ştim din viaţa de zi cu zi că unor indivizi le vine foarte uşor să-i influenţeze pe alţii sunt. ea trebuie să aibă două calităţi: să fie competentă şi demnă de încredere (Boza. Credibiliatatea Cercetările asupra credibilităţii încep cu experimentul lui Carl Hovland din 1951 în cadrul căruia două grupuri de subiecţi americani citeau un articol de ziar care pleda pentru fabricarea de submarine nuclare. Atunci cînd dorim să schimbăm atitudinea cuiva în legătură cu un obiect. mesajul şi ţinta . În cazul unuia din grupuri. 2003). Competenţa sau expertiza se referă la numărul 1 . articolul era semnat de un foarte cunoscut fizician american. interacţiunile sunt prilejuri de a-l influenţa pe celălalt. încearcă să-i influenţeze pe cei aflaţi în interacţiune cu el.Ştefan Boncu – Psihologie socială Cursul 19 SCHIMBAREA DE ATITUDINE 1. punînd în evidenţă condiţiile în care mesajul poate să aibă impact.şi explică succesul persuasiunii în funcţie de caracteristicile fiecăreia. 2. De aceea. După 1970. Comunicare şi persuasiune În viaţa cotidiană individul este foarte frecvent ţinta unor mesaje persuasive din partea celorlalţi şi. schimbarea de atitudine a devenit unul din domeniile în care au fost repede adoptate modelele şi metodologia curentului cognitivist. subiecţilor din celălalt grup li se spunea că el provine din ziarul sovietic “Pravda”. surse eficiente. căci sursa era foarte credibilă. Pentru ca o sursă să fie credibilă.sursa. comunicăm cu el. deci. Bineînţeles. subiecţii din primul grup au manifestat un acord mai mare cu mesajul. Teoriile elaborate de psihologii sociali din acest domeniu disting trei componente ale situaţiei de influenţă . Dar ce anume face ca o sursă să fie eficientă? a. Producătorii care-şi laudă produsele ori politicienii care-şi expun opţiunile nu fac decît să încerce să ne schimbe atitudinile. de a-l determina să-şi schimbe gîndurile şi sentimentele în speranţa că aceste modificări vor conduce la comportamente favorabile nouă. Cercetările vizează cu precădere procesele cognitive ale individului-ţintă a influenţei. la rîndul său. psihologia socială studiază schimbarea de atitudine din punctul de vedere al comunicării persuasive.

La fel. Atractivitatea Cu cît o sursă este mai simpatică. să invoce multe fapte şi să expună multe argumente sau. ea nu mai acordă sursei încredere. De obicei. în vreme ce impactul sursei mai puţin credibile a crescut. Caracteristicile mesajului a. Marea majoritate a reclamelor TV fac apel la fete frumoase. în temeiul ideii că frumuseţea are putere persuasivă. vorbesc repede şi coerent. Dacă ţinta crede că sursa competentă are ceva de cîştigat obţinînd influenţă. competenţa nu este suficientă. 2. mai atractivă. Totuşi. de a face ţinta să nutrească sentimente pozitive faţă de persoana lui. laconic. 2 . cercetătorii au făcut de multă vreme o observaţie interesantă: dacă se măsoară schimbarea de atitudine imediat după trasmiterea mesajului. În privinţa caracteristicilor sursei. cu atît va obţine mai multă influenţă. Explicaţia ar consta în aceea că. obţin influenţă în virtutea competenţei. b. are mai mult farmec personal. dar uită sursa lui. dimpotrivă. cînd ne contarzic în privinţa unor chestiuni foarte importante pentru noi. Dar dacă se măsoară influenţa după cîteva săptămîni. dau dovadă de inteligenţă. deci cunoaşte foarte bine problema. Indivizii sunt atraşi de cei care le sunt similari sau care sunt atractivi fizic .ei îşi amintesc mesajul. mesajele lungi şi care par bine informate conving auditoriul care nu este foarte atent şi care poate să-şi spună: “Cel ce vorbeşte a spus multe lucruri. Ei s-au întrebat. în timp. se constată că sursele avînd caracteristici pozitive (credibilitate) sunt mai eficiente. În afara situaţiilor deosebite. Cantitatea de informaţie Cecetările asupra mesajului persuasiv au interesat întodeauna pe cei ce lucrează în domeniul reclamei comerciale. oamenii sunt puternic impresionaţi de sursele care par să argumenteze împotriva propriilor interese. ei sunt mai uşor influenţaţi cînd cred că au auzit întîmplător un mesaj persuasiv. De aceea.Ştefan Boncu – Psihologie socială Cursul 19 cunoştinţelor teoretice şi practice în domeniu. expertul trebuie să fie şi demn de încredere. Cei ce par să ştie foarte multe. dacă mesajul trebuie să fie lung. oamenii tind să despartă ceea ce s-a spus de cine a spus . se poate constata că impactul sursei credibile a scăzut. Acest efect paradoxal s-a numit efectul întîrziat (sleeper effect). adică dornic cu adevărat să spună ceea ce ştie. intenţia firească a oricui vrea să influenţeze este de a se face simpatizat. de exemplu. De aceea. tindem să acceptăm opiniile experţilor. Pentru a fi credibil.iar aceste caracteristici ale sursei pot contribui şi la succesul mesajului persuasiv.

ţinta 3 . de exemplu. Atunci cînd ţinta este foarte atentă la ce se spune. dar este important să se menţioneze şi felul în care fumatul poate fi abandonat. Ei au construit o scală care măsoară ceea ce au numit nevoia de efort cognitiv (need for cognition). psihologii au ajuns la concluzia că există foarte puţini indivizi care să fie în mod constant foarte uşor sau foarte greu de influenţat. b. Dar dacă se vorbeşte mult fără să se spună mare lucru. de faptul că sursa este foarte simpatică. Mesajul patetic Mesajele patetice sunt cele care fac apel la sentimentele celui ce urmează să fie influenţat. Încît. atunci încercarea de influenţare poate să se soldeze cu eşec. De aceea. Astăzi se consideră că astfel de mesaje sunt eficiente. S-a demonstrat că astfel de subiecţi pot recepta un mesaj care conţine multă informaţie. Caracteristicile ţintei Este de la sine înţeles că succesul unui demers de influenţare depinde de caracteristicile de personalitate ale ţintei. se consideră că anumite caracteristici ale persoanei ţintă conjugate cu anumite caracteristici ale situaţiei conduc la o influenţă mai mare sau mai mică. dar numai dacă conţin şi instrucţiuni pentru eludarea pericolului. Principalul avantaj al mesajelor scurte este că pot fi uşor reţinute de către ţintă. de exemplu. subiecţii care nu au o nevoie mare de efort cognitiv. Invers. S-a studiat. Celor care înregistrează scoruri mari la un astfel de test le place să rezolve probleme dificile şi să analizeze atent situaţiile. mesajele lungi au succes cu condiţia ca informaţia să fie reală şi de bună calitate. mesajele care provoacă emoţii pozitive pot fi eficiente. filmele ce militează împotriva fumatului sunt mai eficiente aunci cînd prezintă cazuri de cancer decît atunci cînd expun satistici. nu vor analiza atent mesajul. De exemplu. 3.Ştefan Boncu – Psihologie socială Cursul 19 deci are dreptate”. În afara caracteristicilor de personalitate. Dar aceasta nu este o dependenţă simplă. impactul mesajelor care utilizează ameninţări şi provoacă frica. Totuşi. pentru că ei se vor concentra asupra conţinutului mesajului într-o situaţie de persuasiune. dar ei pot fi influenţaţi. Dacă. Nu mai puţin. doi psihologi sociali americani au stabilit că oamenii diferă între ei după cum agrează sau nu să se angajeze în activităţi cognitive care presupun efort şi concentrare. într-o situaţie de influenţă devin foarte importante expectanţele ţintei . de exemplu. De exemplu. întrucît impactul ţine şi de situaţia în care se află persoana. ele pun problema rolului emoţiei în procesul de persuasiune.ceea ce ţinta se aşteapă să se întîmple.

în cazul acesta. considerînd ţinta influenţei un activ prelucrător de informaţie. atunci va rezista activ acestei încercări. folosim nişte reguli implicite care ne ajută să analizăm mesajul şi sursa superficial şi să decidem dacă acceptăm sau nu opinia celui ce comunică. De pildă.Ştefan Boncu – Psihologie socială Cursul 19 se aşteaptă ca cineva să încerce să-i schimbe atitudinile. această ţintă a ales calea centrală. ci impactul influenţei se va hotărî în funcţie de caracteristcile periferice ale mesajului. au distins două posibilităţi: indivizii pot analiza foarte atent conţinutul mesajului (pot elabora mesajul) sau pot fi mai puţin atenţi. 4. Cele două căi ale persuasiunii Abordările contemporane au în centrul atenţiei procesele cognitive implicate în schimbarea de atitudine. naşte o reacţie de împotrivire. Ei ascultau un mesaj ce pleda împotriva eliberării de carnete de conducere pentru adolescenţi. Richard Petty şi John Cacioppo. Dar nu în toate situaţiile procesarea informaţiei se produce la fel. Potrivit teoriei reactanţei pshologice. Unul din grupurile experimentale a fost avertizat cu 10 minute înainte asupra încercării de persuasiune şi asupra conţinutului mesajului. Cînd le este ameninţată. De exemplu. În felul acesta. cîntărind fiecare argument. Ea recepţionează mesajul şi-l elaborează. atitudinile s-au schimbat mai puţin decît în al doilea. Dar simplul fapt de a cunoaşte intenţia cuiva de a ne schimba atitudinea. În cazul în care într-o situaţie de influenţă ţinta analizează conţinutul mesajului şi este influenţată de puterea argumentelor incluse. Într-un experiment. ale sursei sau ale mesajului. are loc tocmai o astfel de reacţie. putem fi influenţaţi de o persoană bine îmbrăcată pentru că ne putem spune că îmbrăcămintea aleasă denotă un statut înalt. Opusă căii centrale este calea periferică . persoana nu se concentrează asupra argumentelor logice. O explicaţie posibilă ar consta în aceea că subiecţii din primul grup au avut mai mult timp la dispoziţie pentru a construi contra-argumente. celălalt grup numai cu două minute înainte de transmiterea mesajului. În cazul avertizării asupra încercării de persuasiune. Rezultatele au dovedit că în primul grup. tindem să considerăm că sursa are dreptate atunci cînd vorbeşte 4 . intitulate teoria probabilităţii de elaborare. aceasta se întîmplă deoarece oamenii încearcă să-şi menţină libertatea de gîndire şi de acţiune. În cadrul unei teorii foarte cunoscute. s-au folosit ca subiecţi adolescenţi. devin motivaţi să o restabilească. iar oamenii cu statut înalt au de obicei dreptate. urmărind mai puţin coţinutul mesajului şi luînd în seamă alte caracteristici ale situaţiei.

şi nu argumentele mesajului. deci faptul de a vorbi repede determină schimbarea de atitudine. atunci vom analiza atent argumentele. De obicei. deci. gradul în care suntem interesaţi de ceea ce se discută hotărăşte calea pe care o alegem (determină. calea centrală este mai eficientă şi ea conduce la o schimbare mai profundă a atitudinii în raport cu cea periferică.Ştefan Boncu – Psihologie socială Cursul 19 repede. probabilitatea elaborării): dacă mesajul vorbeşte despre lucruri care ne interesează. deci vom alege calea centrală. Desigur. 5 .

Dimpotrivă. etc. precum şi la fericirea lui. o a treia categorie corespunde identităţilor personale. eului aşa cum este definit de anumite criterii cconsensuale sau normative). sunt atributele fizice: “Sunt înalt”. etc. eul reflectă percepţiile subiectve ale individului. Eul Tremenul de “eu” se referă la o structură cognitivă ce încorporează toate modalităţile în care o persoană răspunde la întrebarea “Cine sunt eu?”. departe de a submina sănătatea. “Sunt frizer”. multe studii recente n-au putut furniza suport empiric ideii că fericirea înseamnă absenţa totală a distorsiunilor în auto-cunoaştere. Cu alte cuvinte. caracteristicile fizice. şi cu deosebire cei ce au scoruri mari la măsurile de adaptare psihologică. ca pe o condiţie sine qua non a sănătăţii psihologice. Acest lucru este valabil mai . Mai întâi. conceptul de “eu” şi în sensul de eu cunoscător. 1. Totuşi. Definit în această manieră. Vom folosi uneori. astăzi există numeroase studii care arată că aproape toţi indivizii. A doua categorie este aceea a identităţilor sociale. Aceste percepţii nu coincid întotdeauna cu măsuri obiective. “Sunt brunet”. În rândul acestora trebuie socotite: 1. identităţile sociale şi identităţile personale alcătuiesc conţinutul eului sau conceptul de sine. Acestea sunt date de grpurile sociale cărora individul le aparţine: “Sunt student”. Împreună. imaginea unei persoane despre propriul eu (conceptul de sine) poate sau nu să corespundă eului real (adică. în cadrul acestui curs. Răspunsurile unui indivd la întrebarea “Cine sunt eu?” pot fi incluse în trei categorii. valorile şi interesele: “sunt de stânga din punct de vedere politic”.Ştefan Boncu – Psihologie socială Cursul 20 ACURATEŢE ŞI DISTORSIUNE ÎN AUTO-CUNOAŞTERE Mulţi cercetători au privit capacitatea de a-şi cunoaşte propriul eu şi capacitatea de a cunoaşte lumea în mod acurat. de eu care se implică activ în procesarea informaţiei despre persoană. aceste iluzii contribuie la buna funcţionare socială a individului. “sunt un iubitor de muzică clasică”. Acest sens este identic cu ceea ce William James numea “eul cunoscut”. “Sunt patron de magazin”. manifestă tendinţa de a vedea propriul eu şi lumea într-o lumină mai pozitivă decât sunt ele în realitate. În fine. atitudinile. deci lipsit de deformări subiective. 3. etc. 2. Mai mult. abilităţile şi talentele percepute ale persoanei: “sunt un excelent tenisman”. oricât de venerabilă ar fi această tradiţie în psihologie şi în ştiinţele spiritului în general. trăsăturile percepute ale persoanei: “sunt nerăbdător”.

E de înţeles de ce psihiatrii şi pshologii cu orientare clinică au dezvoltat astfel de teze. percepţii care să nu fie afectate de distorsiuni subiective. fără ca percepţiile să-i fie deformate de aspiraţii şi dorinţe. Filosofii-teologi din Evul mediu. Filosofii. Fromm) au sugerat că fericirea şi acurateţea auto-percepţiei merg mână în mână. Erikson. Date fiind aceste posibilităţi. Un individ care se concepe pe sine ca fiind amabil şi rafinat. Jahoda (1958). Înţelegerea lumii şi o bună evoluţie socială depind de gradul în care individul a izbutit să se cunoască pe sine. Allport. E firesc. indivizii sănătoşi sunt cei în stare să se accepte aşa cum sunt. Sartre) au afirmat că oamenii au obligaţia de a se cunoaşte pe ei înşişi. începând cu filosofii Greciei antice i-au îndemnat întotdeauna pe oameni să încerce să se cunoască pe ei înşişi. Acurateţe şi auto-cunoaştere Majoritatea perspectivelor teoretice asupra cuoaşterii de sine elaborate în decursul timpului susţin că indivizii trebuie să aibă percepţii acurate despre ei înşişi. Şi alţi psihologi cunoscuţi (G. Multe din terapiile care s-au dezvoltat după 1950 se bazează pe principiul că schimbarea terapeutică adevărată nu se poate produce decât atunci când indivizii ajung să se perceapă aşa cum sunt ei în realitate. Dar auto-cunoaşterea nu este numai un imperativ moral: ea are şi o valoare funcţională. Oare indivizii bine adaptaţi. Cei ce nu reuşesc acest lucru sunt priviţi ca slabi şi ca ducând o existenţă inutilă. trebuie să ne întrebăm care este cea mai de dorit relaţie între eul perceput şi eul real.Ştefan Boncu – Psihologie socială Cursul 20 cu seamă cu privire la identităţile personale. Un student cu note excelente se poate vedea pe sine ca lipsit de inteligenţă. ca şi filosofii existenţialişti (Kierkegaard. de a-şi cunoaşte propria natură. Acestea se pretează într-o mai mare măsură la interpretare decât identităţile sociale sau decât caracteristicile fizice ale persoanei. poate fi văzut de ceilalţi ca lipsit de amabilitate şi grosolan. de exemplu. a definit persoana sănătoasă mental ca una care este capabilă să-şi prceapă eul aşa cum este în mod real. Potrivit lui Maslow. în acest caz. indiferent de discrepanţele dintre eul ideal şi eul real. În secolul nostru. Ei intră adesea n contact cu patologia psihică şi înţeleg repede că percepţiile distorsionate asupra eului (un bolnav poate crede că are puterea unui monarh absolutist ori farmecul lui Mastroiani) sunt nesănătoase şi non-adaptative. să tragi concluzia că percepţiile corecte asupra eului sunt necesare pentru o . credinţa că auto-cunoaşterea acurată este esenţială pentru funcţionarea socială optimă a persoanei a fost îmbrăţişată de psihiatri ca şi de psihologii clinicieni. sănătoşi din punct de vedere emoţional au percepţii despre propriul eu care se apropie foarte mult de eul real? 2.

Studiul comportamentului anormal nu poate să ne ajute întotdeauna în înţelegerea comportamentului normal. cât şi de aspectele lui negative. acceptându-le pe unele ca şi pe celelalte. Aproape toţi indivizii cred că posedă cu mult mai multe trăsături pozitive decât trăsături negative. indivizii sunt exagerat de optimişti. 1986). În ultimele trei decenii. În contrast cu aceste idei. prietenii şi membrii propriului grup cu trăsături mai pozitive decât îi apreciază pe alţii. Maniera pozitivă în care indivizii îşi văd propriul eu se extinde şi asupra rudelor şi prietenilor lor: prietenii şi rudele sunt “mai bune” decât ceilalţi pe care nu-i cunosc. În plus. 2. psihologia socială a arătat că în domeniul auto-percepţiilor acurateţea absolută nu este nici pe departe norma. cercetările contemporane au evidenţiat faptul că majoritatea indivizilor îşi concep eul în termeni preponderent pozitivi. Percepţia pe care cei mai mulţi indivizi o au despre eu nu corespunde deloc cu cea pe care o postulau modelele tradiţionale ale sănătăţii mentale. Din acest punct de vedere. s-ar putea ca acest raţionament să conţină erori: faptul că boala mentală se caracterizează uneori prin distorsiuni grave ale eului nu implică în mod necesar că sănătatea mentală înseamnă absenţa oricăror distorsiuni. Indivizii normali îşi deformează autopercepţiile în sensul auto-înălţării (self-enhancing). oamenii sunt înclinaţi să-şi aprecieze familia. indivizii au concepţii nerealist de pozitive despre ei înşişi. inclusiv pe cele în mod obiectiv non-controlabile. indivizii îşi supraapreciază capacitatea lor de a controla evenimentele din mediu. indivizii normali îşi cunosc foarte bine părţile bune dar sunt mult mai ignoranţi cu privire la părţile lor slabe. Aşadar. Totuşi.Ştefan Boncu – Psihologie socială Cursul 20 funcţionare normală. . Iluziile de auto-înălţare a. credinţele lor despre propriul viitor sunt mai pozitive decât s-ar putea justifica în mod pozitiv. 3. Ei cred că atributele pozitive sunt mai descriptive pentru eul lor decât pentru individul mediu şi că atributele negative sunt mai puţin descriptive pentru ei decât pentru persoana medie. Departe de a fi atenţi la aspectele favorabile şi la cele nefavorabile ale eului. 3. relevante sunt trei tendinţe: 1. Concepţii nerealist de pozitive despre eu Concepţiile tradiţionale despre sănătatea mentală susţin că indivizii adaptaţi sunt conştienţi atât de aspectele pozitive ale eului. Aproape toţi indivizii văd propriul eu “mai bun” decât eurile celorlalţi. indivizii cred că grupul lor e mai bun în comparaţie cu grupurile cărora ei nu le aparţin (Tajfel şi Turner.

o corelaţie negativă între iluziile pozitive şi depresie. Iluzia controlului Credinţele iluzorii cu privire la pozitivitatea eului sunt însoţite de o credinţă exagerată în propria capacitate de a controla mediul. Optimismul nerealist Credinţa că avem calităţi pozitive şi credinţa că putem controla evenimentele dau naştere unei a treia iluzii de auto-înălţare: optimismul exagerat. 4. există statistici care arată că 75% din internările în instituţiile psihiatrice se datorează acestei afecţiuni. Deşi cunoaşterea acurată a relaţiei dintre acţiunile proprii şi rezultatele în mediu ale acestor acţiuni pare esenţială pentru o funcţionare eficientă. să fie concediaţi. indivizii supraestimează măsura în care acţiunile lor produc evenimente în mediu. dacă li se cere să estimeze şansele ca ceva rău să se întâmple (să fie implicaţi într-un accident de automobil. Subiecţii din primul grup se comportă în mod evident ca şi cum ar putea controla evenimentele. Dacă iluziile de auto-înălţare sunt dăunătoare pentru sănătatea psihică. de a avea un copil supradotat. În cazul Statelor Unite. ca fiind foarte ridicată. un preţ de patru ori mai mare decât cei al căror număr a fost ales de experimentator. însă. să contacteze o boală foarte gravă). atunci când li se propune să-şi vândă biletul de loterie. majoritatea subiecţilor îşi exprimă convingerea că ei au mult mai puţine şanse ca ceilalţi să fie afectaţi de astfel de evenimente. la capacitatea de a controla evenimentele şi la viitorul lor. Oamenii supraestimează probabilitatea evenimentelor pozitive în viaţa lor: apreciază probabilitatea de a avea o soţie frumoasă. în cele ce urmează. Ea a constatat. S-a spus chiar că 15% din populaţia adultă a planetei suferă de depresie. de pildă. ele ar trebui să coreleze pozitiv cu depresia. felul în care aceste iluzii pozitive pot sta la baza adaptării. a. de a avea un salariu ridicat. Iluziile de auto-înălţare şi adaptarea psihologică Am constatat că mulţi indivizi au concepţii nerealist de pozitive cu privire la eu. Vom examina. Foarte multe cercetări subsumate “realismului depresiv” au stablit că iluziile . Datele indică. în medie. Ellen Langer (1977) a pus în evidenţă această iluzie de control în câteva experimente asupra comportamentului în jocurile de noroc. că subiecţii care au ales pentru ei înşişi un număr de loterie cer. etc. c. Iluziile pozitive şi depresia Depresia constituie cea mai răspândită formă de psihopatologie. Majoritatea oamenilor cred că vor avea un viitor mai roz decât pot avea în mod obiectiv.Ştefan Boncu – Psihologie socială Cursul 20 b. Invers.

cei depresivi 1. de asemenea. etc). putem spune că. ascunse pentru ceilalţi ale eului (Fenigstein. depresivii au percepţii mult mai acurate decât indivizii non-depresivi cu privire la eu. Depresivii au într-o măsură mult mai redusă iluzia controlului. în cazul lor există o congruenţă mai mare între auto-aprecieri şi aprecierile altora asupra lor. Mai multe studii au demonstrat că indivizii care abordează sarcini creative sau intelectuale cu o credinţă fermă în capacitatea lor de le rezolva şi cu o expectanţă de succes au performanţe mai bune decât cei ce nu au astfel de atitudini. dacă atenţia celor încrezători în forţele lor rămâne fixată pe sarcină.Ştefan Boncu – Psihologie socială Cursul 20 pozitive lipsesc în cazul indivizilor depresivi. S-a arătat. atenţia celorlalţi stăruie asupra unor cogniţii nerelevante pentru sarcină. de ideile expuse mai sus. Relaţia pozitivă dintre iluzii şi performanţă este mai evidentă pentru sarcinile de dificultate moderată ori ridicată. ceea ce subminează performanţa. Pe scurt. Studiile din domeniul conştiinţei de sine private se apropie. la controlul pe care l-ar putea exercita şi la viitorul care-i aşteaptă. Conştiinţa de sine privată se referă la gradul în care o persoană este atentă la aspectele private. În al doilea rând. b. concepţia tradiţională potrivit căreia cunoaşterea de sine acurată se află la baza sănătăţii psihologice. 1983). sunt mai atenţi la trăsăturile pozitive şi negative ale eului. indivizii cu percepţii pozitive asupra propriei abilităţi adoptă strategii de rezolvare mai eficiente decât cei ce se îndoiesc de propria lor capacitate. lor le lipseşte optimismul nerealist cu privire la viitor. O astfel de concluzie contrazice. că conştiinţa de sine privată corelează pozitiv cu depresia (Smith şi Greenberg. de asemenea. 1981). cei ce cred în propria capacitate de a rezolva sarcina încearcă de mai multe ori şi persistă mai mult în aceste . în mod evident. 1975). Ca atare. 2. S-a arătat că cei ce au scoruri mari pe scala conştiinţei de sine posedă o cunoaştere detaliată şi acurată despre propriul eu (Franzoi. Scheier şi Buss. Iluziile şi succesul în sarcină Deşi stările emoţionale pozitive constituie o componentă importantă a sănătăţii mentale. ei oferă auto-aprecieri care concordă cu observaţiile obiective (teste. cei ce se cunosc foarte bine pe ei înşişi au scoruri mari pe scale care măsoară depresia. credinţa în succes e un predictor mai bun al succesului decât nivelul real al abilităţii. în anumite condiţii. Cu alte cuvinte. Ea este mediată de câţiva factori. 3. În al treilea rând. Mai precis. Mai întâi. ele nu sunt singurul element al adaptării psihologice. O altă componentă importantă a adaptării e capacitatea de a desfăşura o muncă creativă şi productivă. Iluziile pozitive se află în legătură cu succesul în domeniile în care individul vrea să se realizeze. în comparaţie cu indivizii nondepresivi.

depinde de felul în care definim realitatea. iluziile pe care le-am amintit până acum ţin de o realitate interpretativă. În bună parte. credinţa în posibilitatea lor de a controla evenimentele şi o concepţie poztivă despre viitor sunt mai puţin expuşi depresiei decât cei ce nu au astfel de credinţe. şi nu de una perceptivă. din această cauză. această diferenţă devine mai evidentă mai ales după un eşec. 5. ne putem verifica uşor percepţiile asupra mediului fizic. E adevărat că supraestimarea grosolană a propriilor abilităţi duce la eşec. Aşadar. dimpotrivă. Asocierea dintre iluzii şi performanţă este foarte interesantă întrucât ea contrazice credinţa larg răspândită potrivit căreia indivizii trebuie să-şi cunoască adevăratul nivel al capacităţii pentru a reuşi. Indivizii care posedă concepţii pozitive despre propriul eu. dacă el a făcut sau nu un referat excepţional e. Faptul că suntem generoşi. Menţinerea iluziilor Este evident că trebuie să ne întrebăm cum pot indivizii menţine astfel de iluzii pozitive. Paul Watzlawick (1976) a distins două aspecte ale realităţii şi distincţia lui s-ar putea dovedi extrem de utilă în acest context. Ea depinde în bună măsură şi de alţi factori: de strategiile specifice pe care le utilizează individul şi de persisitenţa lui în a obţine succesul. Dacă indivizii sunt constrânşi în percepţiile lor să respecte realitatea fizică. Dar există şi o realitate interpretativă. mai multe şanse de a reuşi în sarcini dificile. Dacă un student a făcut sau nu un referat e simplu de stabilit. Totuşi. chiar dacă nu cel mai limpede. de asemenea. Iar credinţa în propria capacitate corelează pozitiv cu aceşti factori. departe de a submina sănătatea psihologică. Mai precis. o chestiune deschisă oricăror interpretări. amabili sau curajoşi se poate cu greu . Există. Între cele două tipuri de realitate există o diferenţă de verificabilitate: în general. dar interpretările noastre sunt subiective şi. desigur. performanţa nu depinde numai de abilitate. sunt foarte greu de infirmat.Ştefan Boncu – Psihologie socială Cursul 20 încercări în comparaţie cu cei ce au percepţii negative asupra capacităţilor lor. realitate care se referă la înţelesurile subective pe care indivizii le atribuie obiectelor şi evenimentelor. Ce rezultate are această confruntare? Răspunsul cel mai potrivit la această întrebare. iluziile de auto-înălţare corelează pozitiv cu fericirea şi adaptarea. o realitate perceptivă: acest aspect al realităţii se referă la percepţia senzorială a propietăţilor obiective şi tangibile ale obiectelor şi evenimentelor. Ei au. ei sunt relativ liberi să-şi construiască propria realitate interpretativă. Mai devreme sau mai târziu ei vor fi nevoiţi să-şi confrunte credinţele cu realitatea. este “depinde”.

Un individ care rămâne complet ignorant cu privire la lipsa lui de abilitate într-un domeniu e condamnat să aibă mereu eşecuri în acel domeniu. arată limpede că majoritatea indivizilor nu poate depăşi media. 6. demersuri pentru a face ambigue cauzele rezultatelor negative ale individului. atunci când nu poate fi evitat. în cazul în care se ia cunoştinţă de el. deşi testele de inteligenţă. Totuşi. testele standardizate de amabilitate aşteaptă încă să fie realizate. Studiile de psihologie socială au arătat că indivizii sunt capabili să menţină iluzii pozitive dacă folosesc unul din următoarele tipuri de strategii: a. tocmai pentru că nu există un standard absolut pentru măsurarea curajului. Desigur. strategii “de control al pagubelor”. ce reduc şansele ca feedback-ul negativ. Nu există măsuri obiective ale generozităţii. iar pentru alţii ele sunt stupide şi constituie o probă clară de imaturitate. Totuşi.Ştefan Boncu – Psihologie socială Cursul 20 verifica. Într-un fel. natura nedeterminată a realităţii sociale încurajează folosirea iluziilor pozitive. nici una din aceste interpretări asupra curajului nu opoate fi cosiderată corectă. Expunerea selectivă la feedback-ul favorabil O modalitate de a asigura perpetuarea iluziilor pozitive ar fi ca indiviul să facă în aşa fel încât feedback-ul negativ să nu fie întâlnit niciodată. c. Din analiza precedentă putem face poteza că iluziile de auto-înălţare se vor dezvolta mai curând în privinţa atributelor ambigue decât în privinţa atributelor care pot fi uşor verificate. indivizii dezvoltă iluzii pozitive şi pe dimensiuni ce se pretează la verificare obiectivă. să fie perceput ca implicând eul. strategii comportamentale ce reduc posibilitatea ca individul să ia cunoştinţă de feedback-ul negativ. De aceea. strategii cognitive ce reduc posibilitatea ca feedback-ul negativ. expunere selectivă la feedback-ul pozitiv. Acest scop poate fi realizat prin: 1. a se izola complet de feedback-ul negativ nu este adaptativ. b. Cât despre curaj. De pildă. Stategii comportamentale de evitare a feedback-ului negativ Prima categorie de strategii include demersuri comportamentale ce asigură o expunere minimă la feedback-ul negativ. o strategie mai eficientă constă în a acorda mult mai multă atenţie informaţiei pozitive . să aibă impact asupra sentimentului general de mulţumire de sine (asupra auto-evaluării pozitive a persoanei). indivizii sunt relativ liberi să-şi definească cum vor propriile atribute. Dată fiind natura subiectivă a unor astfel de trăsături. 2. ca măsuri obiective. să ne gândim că pentru unii cursele de formula 1 sunt esenţa însăşi a curajului. cei mai mulţi indivizi cred că în privinţa inteligenţei ei se situează deasupra mediei.

acordă atenţie. însă va întâlni din când în când şi feedback negativ (deşi nu-l va căuta în mod activ). În acest fel. Deşi în astfel de situaţii pot apărea rezultate negative. Dar uneori acest tip de feedback. Indivizii caută rareori informaţie diagnostică despre propriul eu (informaţie care să le arate cum este eul în mod real). în plus dorinţa de a–şi mbunătăţi lucrarea. Ca atare. reuşind să atenueze impactul acestuia asupra eului. potrivit lui Berglas şi Jones (1978) angajându-se în strategia de auto-handicapare. De pildă. Strategia de auto-handicapare Indivizii nu pot întotdeauna să ocolească situaţiile diagnostice. dar e puţin probabil că-i vom întreba dacă cred că posedăm capacitatea de a aduce contribuţii în domeniul nostru. dar are. Această strategie presupune ridicarea de către individul însuşi a unor obstacole în calea succesului în scopul de a face ambigue cauzele rezultatelor negative anticipate. individul va primi în mod preponderent feedback pozitiv. Aceste strategii presupun selectivitate în felul în care interpretează . ei caută un feedback diagnostic în privinţa unor aspecte ale eului ce sunt modificabile. capacitatea în sine e oarecum imuabilă. Un cercetător care îşi trimite manuscrisul unui coleg pentru ca acesta să-i facă observaţii critice aşteaptă. Un student. Ei fac aceasta. În timp ce produsele capacităţii se pot ameliora. indivizii pot controla gradul în care aceste rezultate implică aspecte centrale ale eului. ca atunci când individul se aşteaptă la o victorie şi suferă o înfrângere. survine în mod neaşteptat. de pildă. un feedback pozitiv.Ştefan Boncu – Psihologie socială Cursul 20 auto-relevante decât informaţiei negative auto-relevante. îşi amintesc sau explică feedback-ul evaluativ. În aceste condiţii indivizii se resemnează să primească feedback-ul pozitiv? În nici un caz! Ei folosesc o serie de strategii cognitive pentru a modifica feedback-ul negativ pe care-l primesc. desigur. nu poate evita examenele. . putem să ne întrebăm colegii ce cred despre lucrarea pe care am făcut-o. Însă a căuta feedback cu privire la produsele unei anumite capacităţi ale noastre nu e totuna cu a căuta feedback cu privire la capacitatea în sine. ce poate ruina iluziile pozitive. 7. Stategii cognitive de a face faţă feedback-ului negativ Evitarea feedback-ului negativ şi strategia de auto-handicapare sunt demersuri adoptate de individ atunci când aticipează feedback-ul negativ.

că la despărţire băiatul îndrăzneşte să sărute fata şi că fata îi spune: “Trebuie să recunosc că nimeni nu m-a mai sărutat aşa”. foarte multe cercetări ce atestă că oamenii. există în general un amestec de veşti bune şi veşti proaste. unor aspecte mai puţin stabile/centrale ale eului (Am picat examenul pentru că n-am citit cursurile pe care ar fi trebuit să le citesc). atunci când o revistă respinge un manuscris refuzând să-l publice. Concentrându-şi atenţia în mod selectiv asupra aspectelor pozitive. o altă strategie de a limita impactul feedback-ului negativ este aceea de a recunoaşte existenţa sa dar de a-i nega implicaţiile. Atenţia selectivă Chiar în situaţiile în care feedback-ul pe care-l primeşte indiviul e lipsit de ambiguităţi. mai ales cei non-depresivi şi cei cu stimă de sine ridicată. băiatul poate interpreta feedback-ul ambiguu într-o manieră favorabilă dacă e înclinat să facă lucrul acesta. au o memorie mai bună pentru feedback-urile pozitive decât pentru cele negative. indivizii admit în general . dar foarte puţine critici. De pildă. Ca atare. Există. dar se fac şi remarci pozitive. centrale ale eului (Am luat 10 la examen pentru că sunt inteligent). Memoria selectivă Indivizii pot influenţa impactul feedback-ului pe care-l primesc amintindu-şi în mod diferenţiat reacţiile celorlalţi la performanţa lor. În acest caz. dacă după ce a ţinut o conferinţă un profesor îşi aminteşte toate complimentele pe care le-a primit. iar autorul e îndemnat să încerce la o altă revistă. autorului i se expun neajunsurile. Prin urmare. Remarcăm în treacăt că există studii care au pus în evidenţă incapacitatea depresivilor de a interpreta feedback-ul ambiguu ca feedback pozitiv. iar rezultatele negative unor factori externi (Am picat examenul pentru că profesorul a fost extrem de sever) sau. nu e clar deloc dacă acesta este un compliment sau o apreciere negatuivă la adresa capacităţii băiatului de a săruta. Să ne imaginăm că doi tineri ies în oraş la prima lor întâlnire. Mai precis. Atribuirile selective În sfârşit. În câmpul atribuirii cauzale s-a pus în evidenţă tendinţa indivizilor de a accepta într-o mai mare măsură responsabilitatea pentru succes decât pentru eşec. el poate trăi cu impresia că conferinţa sa a fost un succes răsunător. din aceste punct de vedere. rezultatele pozitive sunt atribuite unor aspecte stabile. De pildă. în cel mai rău caz. feedback-ul pe care-l primeşte persoana e ambiguu. autorul poate transforma înfrângerea într-o victorie.Ştefan Boncu – Psihologie socială Cursul 20 Interpretarea selectivă În multe situaţii de evaluare.

De pildă. altora scoruri foarte scăzute (rezultatele erau pur fictive). cuptorul aragazului. Medicul din exemplul de mai sus nu va recunoaşte nepriceperea sa în repararea obiectelor casnice decât după ce va stabili pentru sine că acesta este un domeniu complet lipsit de importanţă. Rosenberg (1979) a arătat că indivizii au convingerea că atributele pe care le posedă ei sunt foarte importante. 1988). iar cele pe care nu le posedă sunt lipsite de importanţă. Strategii de reducere a impactului feedback-ului negativ Prin strategiile pe care le-am menţionat deja.Ştefan Boncu – Psihologie socială Cursul 20 că numai rezultatele pozitive se datorează trăsăturilor. După test. indivizii pot să dezvolte “insule recunoscute de incompetenţă” (Taylor şi Brown. 8. Dacă va continua să nege lucrul acesta. pot chiar să exagereze gradul lor de incompetenţă în domeniul respectiv. nu va face decât să înregistreze noi eşecuri. În anumite condiţii. în care se descurcă numai cei care n-au nici pe departe calităţile lui intelectuale. capacităţilor sau dispoziţiilor lor şi astfel ei sunt capabili să-şi menţină credinţele de auto-înălţare chiar când se confruntă cu un eşec. Importanţa selectivă Indivizii pot reduce impactul unei incompetenţe recunoscute minimalizându-i importanţa. Mulţi sunt capabili să facă lucrul acesta într-o manieră care asigură o pagubă minimă asupra evaluării lor pozitive de ansamblu. etc. un medic poate să recunoască faptul că e complet lipsit de abilităţi în acest domeniu. cei ce primiseră rezultate pozitive au apreciat că . Subiecţilor li s-a aplicat apoi un test despre care li s-a spus că ar capta această capacitate. robineţii de apă. printre altele. unora li sau comunicat scoruri ridicate. Vom enumera cinci strategii de “control al pagubelor” asupra stimei de sine. subiecţii completau un chestionar în care erau întrebaţi.). În acord cu ipoteza că indivizii diminuează importanţa trăsăturilor la care sunt deficienţi. indivizii nu reuşesc întotdeauna să se pună la adăpost de feedback-ul negativ. Ei pot admite că nu se pricep într-un domeniu. după 30 de ani în care a încercat să repare ceea ce se strica în casă (întrerupătoarele electrice. Cei ce cred că sunt foarte inteligenţi dar relativ stângaci în relaţiile sociale cred că inteligenţa e mult mai importantă decât capacitatea de a repurta succese sociale. care ar măsura flexibilitatea în trasformările mentale. cum apreciază importanţa capacităţii în cauză. La urmă. Galagher şi Brown (1989) au furnizat subiecţilor informaţii despre o nouă capacitate stabilită de psihologi.

reuşim să facem ca situaţia noastră să pară mai bună decât este în realitate. Brown. Într-un studiu asupra pacientelor cu cancer la sân. Îndreptându-ne atenţia către cei care stau mai rău ca noi. Consensul selectiv O strategie înrudită cu precedenta este tendinţa indivizilor de a exagera procentajul celor ce au incompetenţa pe care ei o recunosc în cazul lor înşile. Wood. în orice caz. Astfel de rezultate sugerează că compararea socială în jos poate fi o strategie extrem de eficientă în menţinerea stimei de sine după evenimente negative. Un tânăr care a fost refuzat de fata pe care o iubeşte poate să contracareze acestă lovitură grea pentru stima de sine spunându-şi că. Această tendinţă devenea mai evidentă după ce subiecţii suferiseră un eşec personal. Cele care adoptaseră această tactică aveau scoruri mai bune pe o scală ce măsura adaptarea psihologică. Desigur.Ştefan Boncu – Psihologie socială Cursul 20 flexibilitatea în trasformările mentale este foarte importantă. iar cei cu scoruri mici au apreciat această capacitate ca fiind lipsită de importanţă. a crede că incompetenţele proprii sunt larg împărtăşite diminuează considerabil impactul feedback-ului negativ. Un student care primeşte 5 la examen se poate consola comparându-se cu cei care au picat. e cel mai bun şahist din oraş. Taylor şi Lichtman (1985) au găsit că majoritatea femeilor îşi comparau situaţia cu aceea a altora care stăteau mai rău. Compararea socială în jos Această strategie presupune compararea cu cei ce sunt dezavantajaţi pe o anumită dimensiune. Auto-înălţarea compensatorie Această ultimă strategie constă în a admite (parţial) îndreptăţirea feedback-ului negativ şi a exagera valoarea personală în ce priveşte alte aspecte ale eului. Reflectarea în gloria altora O altă strategie de a face faţă feedback-uli negativ este. Campbell (1986) a arătat că indivizii subestimează consensul pentru capacităţile lor percepute (exemplu: puţini oameni pot rezolva jocurile de cuvinte încrucişate atât de repede ca mine) şi supraestimează consensul pentru deficienţele lor percepute (exemplu: ca şi mine. Smart şi Gallagher . inversa comparării sociale în jos: în loc să se compare cu cei ce sunt relativ dezavantajaţi pe o anumită dimensiune. într-un fel. Cialdini şi colegii săi (1976) au observat că studenţii era mai înclinaţi să folosească pronumele “noi” cu referire la echipa de fotbal a universităţii după ce aceasta câştigase un meci decât după ce pierduse. există enorm de mulţi oameni care au avut probleme cu matematica în liceu). individul poate încerca să-şi augmenteze propria valoare punând accentul pe asocierea lui cu alţii care sunt avantajaţi pe o anumită dimensiune.

Jumătate din adjective se refereau la calităţi intelectuale (deştept. prin urmare. relaţia cea mai potrivită între imaginea individului despre eu şi eul real? Deşi mulţi teoreticieni din discipline foarte diferite au susţinut că indivizii au nevoie de percepţii acurate şi realiste. etc) iar cealaltă jumătate aveau o natură interpersonală (sincer. într-un experiment despre care subiecţii credeau că nu are legătură cu primul. Apoi.Ştefan Boncu – Psihologie socială Cursul 20 (1990) au furnizat subiecţilor feedback pozitiv sau negativ la un test de abilitate intelectuală. Aşa cum anticipaseră autorii. subiecţii încearcă să compenseze un eşec în domeniul intelectual exagerând competenţa lor în domeniul afiliativ. Astfel de iluzii pozitive contribuie la menţinerea sănătăţii mentale. . cele enumerate mai sus sugerează că mulţi indivizi au concepţii despre eu mai pozitive decât s-ar putea justifica în mod realist. etc). iar cele din grupa a doua foarte descriptive. amabil. subiecţii care primiseră feedback negativ la testul de inteligenţă au apreciat că adjectivele din prima grupă sunt mai puţin auto-descriptive. loial. inteligent. isteţ. * Care este. la adaptarea socială şi la fericirea individuală. Aşadar. ei au trebuit să aprecieze măsura în care o serie de adjective sunt auto-descriptive.

Totuşi. privindu-i însă pe ceilalţi care evită să . Floyd Allport este cel care a introdus termenul de ignoranţă pluralistă în psihologia socială în deceniul al III-lea. avînd convingerea că toţi ceilalţi le acceptă.Ştefan Boncu – Psihologie socială Cursul 21 IGNORANŢA PLURALISTĂ 1. nimeni nu adresează întrebări profesorului. Acest aspect al dinamicii psihosociale pe care o avem în vedere nu este surprinzător: nu-i putem acuza pe studenţi că nu se fac de rîs în faţa profesorului şi a colegilor lor. nu e vorba de dăinuirea unei norme de grup care ar rezulta din percepţiile asupra devianţei personale. O altă ilustrare foarte cunoscută a ignoranţei pluraliste o constituie intervenţia trecătorului în situaţiile de urgenţă. Norme lipsite de sprijin la nivel privat Mulţi dintre noi au participat sau măcar au fost martori la următoarea dinamică psihosocială defăşurată în clasă. Crutchfield şi Ballachey. După Allport. aceasta este numai o faţetă a ignoranţei pluraliste. Allport a propus acest concept pentru a da seama de faptul că în multe cazuri există conformism manifest la normele de grup în absenţa aderării în plan intim la aceste norme. ci de o scădere a stimei de sine a fiecărui student. În acest moment. în condiţiile în care fiecare crede că ceilalţi cred (Kretch. pentru a descrie situaţia în care toţi membrii unui grup resping la nivel latent normele de grup. Perpetuarea stării de fapt poate să aibă loc chiar dacă nimeni nu crede în ea. Totul începe cu o pauză a profesorului în timpul unei expuneri foarte complexe: profesorul se opreşte şi cere studenţilor care-l ascultă să-i pună întrebări dacă au nelămuriri. în condiţiile în care comportamentul public este identic. cercetătorii au legat ignoranţa pluralistă de perpetuarea în cadru public a normelor lipsite de sprijin la nivel privat. În ciuda dificultăţii problemelor expuse şi a confuziei cvasi-generale. 1962). Potrivit celor doi cercetători. În situaţia de ignoranţă pluralistă din clasă pe care am amintit-o. Studenţii din acest scenariu atît de frecvent în activitatea universitară cotidiană trăiesc ignoranţa pluralistă. Ceea ce poate frapa în această dinamică este faptul că fiecare student interpretează greşit tăcerea şi reţinerea colegilor. sentimentele şi comportamentele sale în cadru privat sunt diferite de ale celorlalţi. o stare caracterizată de convingerea individului că gîndurile. ajungînd la concluzia că ceilalţi au înţeles perfect explicaţiile complexe ale profesorului şi că el singur nu s-a concentrat suficient sau nu este capabil să priceapă un curs atît de dificil. care a fost examinată de Latané şi Darley (1970). fiecare student încearcă să ghicească reacţiile celorlalţi. în astfel de contexte subiectul este nesigur cu privire la gradul de gravitate al situaţiei.

deşi această nevoie de unicitate poate să deformeze percepţiile individului asupra similarităţii dintre el însuşi şi ceilalţi. fiecare din cei prezenţi interpretează situaţia după comportamentul manifest al celorlalţi. Există contexte în care devianţa implică superioritate. 1977). de exemplu. cel mai cunoscut fenomen de subestimare a similarităţii dintre eu şi ceilalţi este efectul de falsă unicitate. cu atît mai lăudabil devine un astfel de comportament. Din acest punct de vedere. Astfel. întrebarea la care cercetările asupra ignoranţei pluraliste ar trebui să găsească răspuns este următoarea: care sunt caracteristicile situaţiilor în care apare ignoranţa pluralistă şi nu falsul consens? Există relativ numeroase studii care au raportat absenţa efectului de fals consens. Cu cît sunt mai puţini cei ce se angajează într-un act dezirabil social. de pildă. Fenomenul de ignoranţă pluralistă prezintă un mare interes pentru psihologii sociali. Şi este greu de acceptat că generează această iluzie de devianţă pentru a-şi cîştiga comfortul psihic. a cerut subiecţilor săi să spună dacă s-ar oferi voluntari pentru a dona sînge şi apoi să aprecieze pocentajul studenţilor care ar face acelaşi lucru. . ci se percep pe ei înşişi ca devianţi.Ştefan Boncu – Psihologie socială Cursul 21 intervină. oamenii subestimează în mod sistematic similaritatea lor cu ceilalţi. iar efectul de falsă unicitate este uşor de înţeles. dar ei înşişi se credeau în minoritate (apreciind că numai 40% din colegii lor ar accepta să doneze sînge). Green şi House. din cauza rezistenţei sale în faţa explicaţiilor facile. care are la bază factori motivaţionali. au studiat pe larg această nevoie a individului de a fi unic. Totuşi. Snyder şi Fromkin (1980). cu tendinţa oamenilor de a supraestima similaritatea lor cu alţii – efectul de fals consens (Ross. Goethals a presupus că această percepţie a studenţilor-voluntari a fost motivată de dorinţa lor de a-şi întări stima de sine. găsim foarte puţine elemente în efectul de falsă unicitate care să ne sprijine în înţelegerea ignoranţei pluraliste. Aceştia au supraestimat procentajul celor care ar acţiona ca ei cu 25%: un act nevalorizat social dar foarte răspîndit nu marchează identitatea autorului şi nu-i diminuează stima de sine. Subiecţii care trăiesc ignoranţă pluralistă în situaţiile pe care le-am descris nu se simt numai diferiţi de ceilalţi. El se află în flagrantă contradicţie. cel puţin la prima vedere. Cei ce s-au oferit voluntari reprezentau majoritatea (60%). Plauzibilitatea explicaţiei autorului este întărită de estimările subiecţilor care au refuzat să se ofere voluntari (ceea ce reprezintă un act indezirabil din punct de vedere social). socotind că el reflectă atitudinea lor intimă. Goethals (1986). el poate să tragă concluzia că situaţia nu reprezintă o urgenţă. Ei au arătat că pentru a-şi satisface motivaţia de a se simţi unici.

Pe scurt. Într-o analiză celebră a fenomenului de ignoranţă pluralistă. în intervenţia într-o situaţie de urgenţă. ci în procesul de comparare ce se declanşează în prezenţa stimulului. deşi ambele reprezintă stări în care percepţia disimilarităţii dintre eu şi ceilalţi este salientă. chiar dacă ar avea mai puţină încredere în această interpretare. De exemplu. în contextul de ignoranţă pluralistă de la cursurile universitare. Activitatea de observare reciprocă în contextele de ignoranţă pluralistă este. concluzia noastră este că ignoranţă pluralistă nu are multe elemente comune cu efectul de falsă unicitate. subiectul resimte situaţia ca ambiguă şi trăieşte o stare de anxietate: îi lipseşte claritatea cognitivă (expresia aparţine lui Schachter. Dacă indivizii n-ar avea posibilitatea să se compare cu alţii în astfel de situaţii. Dar în contextele de ignoranţă pluralistă. De fapt. foarte intensă. Ignoranţa pluralistă şi compararea socială În toate situaţiile de ignoranţă pluralistă apare procesul de comparare socială. . la o interpretare corectă a situaţiei. sursa ignoranţei pluraliste nu stă în natura stimulului (victima accidentului de circulaţie în intervenţia în situaţiile de urgenţă). Întrucît nu găseşte criteriile obiective pentru a ajunge la aceste evaluări. 1959) necesară pentru a face evaluări stabile asupra lui însuşi şi asupra situaţiei. informaţia socială obţinută pe această cale este deformată. dimpotrivă. Ca atare. el trebuie să se sprijine pe informaţia despre realitatea socială oferită de reacţiile celorlalţi. ignoranţa pluralistă apare tocmai din cauza observabilităţi reciproce. subiectul îşi compară reacţia cu reacţiile celorlalţi şi capătă încredere în evaluarea lui revizuită asupra situaţiei. facîndul să-şi amîne intervenţia. putem aprecia că în astfel de contexte procesul de comparare socială nu serveşte indivizilor la adecvarea comportamentului lor la situaţie. foarte probabil.Ştefan Boncu – Psihologie socială Cursul 21 Pentru moment. în intervenţia în situaţiile de urgenţă. dar evaluarea este cu totul distorsionată (nu există urgenţă) şi-i va afecta în mod hotărîtor comportamentul. Din punctul de vedere al cercetărilor actuale. remarca ui Merton este total eronată. încît observaţiile pe care le fac membrii unii asupra altora sunt puţin numeroase şi superficiale”. 2. un singur trecător va crede că percepţiile şi îngrijorarea sa vor fi împărtăşite de alţii. ei ar ajunge. De pildă. Merton (1957) făcea următoarea apreciere: “Aceste lucruri se întîmplă într-un grup care este atît de organizat. De exemplu.

constatăm că ea nu produce numai incertitudine şi anxietate.Ştefan Boncu – Psihologie socială Cursul 21 3. el are convingerea că nepăsarea celorlalţi este reală. Trecătorul îşi maschează confuzia şi incertitudinea atunci cînd priveşte la reacţiile celorlalţi. Exprimarea aprobării politicoase faţă de opiniile unei persoane venerate în grup nu este. Deşi subiectul recunoaşte că nepăsarea sa în această situaţie este rezultatul managementului impresiei. fiica fostului pastor. Interviurile lui Schank au scos în evidenţă faptul că fiecare din cei ce frecventau biserica baptistă credeau că ceilalţi au atitudini mai apropiate de cele ale d-rei Salt decît aveau ei înşişi. Faţada şi atitudinile private Dacă examinăm din nou situaţia de intervenţie în accidentul de circulaţie. căci se teme că exteriorizarea stării reale pe care o trăieşte l-ar face ridicol în ochii celorlalţi. în plus. poziţie ce nu corespunde celei private. Biserica baptistă era foarte puternică în această comunitate. Dar această dinamică devine foarte interesantă dacă ne interesăm de consecinţele acestui acord public. în sine. un fenomen care să merite o analiză psihologică minuţioasă. oferă ei înşişi astfel de informaţii. Atunci cînd căutarea informaţiei sociale este însoţită de disimulare. 1. Aceste măşti pe care indivizii le prezintă unii altora sunt atît de convingătoare. D-ra Salt se bucura de multă influenţă în orăşel şi puţini îndrăzneau să-i iasă din cuvînt. Cînd nesinceritatea pare convingere O altă clasă de situaţii în care poate să apară ignoranţa pluralistă este aceea în care indivizii adoptă o poziţie publică asupra unei chestiuni sociale. El îşi construieşte o “faţadă”. chiar dacă opiniilor lor private (şi comportamentele din cadru privat) erau extrem de diferite. Una din aceste situaţii este descrisă de Schanck (1932) în studiul său asupra atitudinilor sociale din orăşelul Elm Hollow. iar membrul cel mai activ al congregaţiei era Domnişoara Salt. Aparenţa devine realitate. dar. încît fiecare crede în autenticitatea faţadei celorlalţi. În procesul de comparare socială. . 4. pot apărea distorsiuni colective – cum este ignoranţa pluralistă. determină participanţii să simuleze şi să acţioneze în discordanţă cu atitudinile lor intime. indivizii care caută informaţie despre realitatea socială. Majoritatea membrilor îşi declarau în public acordul.

Schanck a descoperit că fiecare avea convingerea că distanţa dintre declaraţiile publice şi acţiunile private era mai mică în cazul celorlalţi decît în cazul lui însuşi. dar numai 44% din ei au declarat că au convingerea că oricare din colegii lor gîndeşte la fel. crezînd că se află în minoritate. se conformează poziţiei pe care în mod eronat o percep ca fiind majoritară. Ignoranţa pluralistă apare în acest context pentru că fiecare gardian interpretează duritatea de faţadă a celorlalţi ca o duritate practicată din convingere. în public ei se opuneau jocurilor de cărţi. Astfel de contexte se caracterizează prin activitatea intensă a unei minorităţi vocale. Astfel. 3. ajunse să fie înţeles ca voinţa întregului popor”. De pildă. Membrii majorităţii tăcute. Kauffman (1981) a pus în evidenţă o astfel de situaţie de ignoranţă pluralistă în închisorile din Statele Unite. de exemplu. ce crează impresia că reprezintă majoritatea. dar jucau cărţi seara în familie în mod frecvent. Atît gardienii. Astfel că. fiecare gardian crede că el îi simpatizează mai mult pe prizonieri decît ceilalţi gardieni. El a constatat că membrii bisericii baptiste apărau principiile doctrinei lor mult mai convingător în public decît în cadru privat. Kauffman a arătat a arătat că atitudinile private ale gardienilor faţă de prizonieri sunt mai pozitive decît cele pe care ei le atribuiau colegilor lor. Al doilea tip de situaţii în care indivizii adoptă poziţii publice care nu corespund opiniilor lor private sunt acelea în care astfel de poziţii presupun valori esenţiale pentru grup sau pentru o instituţie. De pildă. ca şi prizonierii. majoritatea gardienilor (78%) s-au declarat de acord ca un gardian să apere un prizonier în faţa unei comisii disciplinare din închisoare. O teorie a ignoranţei pluraliste .Ştefan Boncu – Psihologie socială Cursul 21 2. îi percep pe colegii lor ca adepţi mai convişi ai valorilor subculturii caracteristice decît sunt ei înşişi. ceea ce era în realitate numai opinia unei părţi neînsemnate a naţiunii. temîndu-se de izolare mai mult decît de eroare. Gardienii. Alexis de Tocqueville se referă la această situaţie atunci cînd descrie declinul bisericii catolice în Franţa veacului al XVIII-lea: “Cei mai mulţi îşi reprimau tendinţa de a-şi declara credinţa în Hristos de teamă că ar fi fost singuri. cît prizonierii subestimează similaritatea atitudinilor lor faţă de cele ale colegilor lor. Există şi un al treilea tip de situaţii în care indivizii afişeză alte opinii decît cele la care aderă în plan intim. 5. se prefăceau că au aceleşi sentimente ca toţi ceilalţi. iluzia devianţei personale se perpetuează prin interpretarea greşită a conformismului celorlalţi. Schank a pus în evidenţă şi astfel de situaţii. Ignoranţa pluralistă apare pentru că membrii majorităţii reale cred că ceilalţi ce fac parte din majoritate acţionează în concordanţă cu convingerile lor intime.

Pe . Pentru a risipi misterul ce învăluie ignoranţa pluralistă. Ea nu prezice că un comportament similar al subiectului şi al altuia duce automat la inferenţe cu privire la abilităţi ori opinii similare. scorul unui individ la un test poate reflecta o abilitate mare sau redusă. chiar dacă au afişat aceeaşi nervozitate ca şi ceilalţi pasageri. De pildă. Mai precis. dacă ei cred că sunt caracterizaţi într-o măsură diferită de un atribut cu relevanţă pentru domeniul de performanţă. percepţii) sunt diferite de cele ale celorlalţi. trebuie să explicăm de ce indivizii care sunt conştienţi că propriul lor comportament este o faţadă. dar şi similaritatea ori disimilaritatea atributelor relevante pentru un anume comportament sau un anume domeniu de performanţă. după cum este mai mare sau mai mic decît scorurile altor indivizi care sunt similari cu subiectul pe atributele predictive pentru performanţă. nu acceptă că lucrul acesta este valabil şi pentru ceilalţi. se află de asemenea la baza comportamentului celorlalţi. Ea apare atunci cînd indivizii se compară cu alţii care acţionează în mod similar şi cînd ei trag concluzia că stările lor interne (credinţe.Ştefan Boncu – Psihologie socială Cursul 21 Ignoranţa pluralistă trebuie definită ca un fenomen de grup. comportamentul celorlalţi ca o faţadă? Dacă victimele ignoranţei pluraliste ar observa pur şi simplu comportamentul grupului. Oamenii îşi maschează stările reale pentru că se tem că ar deveni ridicoli în ochii celorlalţi. indivizii se pot vedea pe ei înşişi devianţi chiar dacă acţionează exact ca ceilalţi. inferenţele lor nu ar fi. De exemplu. Ca atare. atunci cînd indivizii exteriorizează alte sentimente şi credinţe decît sentimentele şi credinţele lor intime. Dar ele participă activ în dinamica de grup. Urmînd această linie de raţionament. ele ştiu că propriul lor comportament maschează ceea ce gîndesc cu adevărat. Dimensiunea pe care se centrează indivizii în contextele de ignoranţă pluralistă este inhibiţia socială. de obicei. putem face ipoteza că ignoranţa pluralistă apare atunci cînd indivizii cred în mod greşit că ei diferă de alţii pe o dimensiune legată cauzal de acţiunile pe care le fac. trebuie să explicăm de ce ei nu acceptă că aceleaşi cauze care se află la baza comportamentului lor. Teoria comparării sociale oferă un cadru în care aceste întrebări îşi pot găsi răspunsuri. Nu numai similaritatea comportamentelor şi a performanţelor este utilă pentru auto-evaluare. De ce nu este înţeles. sentimente. Dacă ei cred că frica de a se face de rîs este un determinant mai puternic al comportamentului lor decît al compotamentului celorlalţi. eronate. indivizii care se percep pe ei înşişi ca temîndu-se de zborul cu avionul pot crede că au demonstrat mult curaj în timpul traversării unei zone cu turbulenţe. atunci comportamentul altora determinat de frica de situaţii penibile va fi atribuit altor factori. Ignoranţa pluralistă apare. în astfel de situaţii. probabl.

ignoranţa pluralistă apare în situaţia din clasă. Astfel. De exemplu.Ştefan Boncu – Psihologie socială Cursul 21 scurt. nici unul din cei 22 de subiecţi n-a cerut ajutorul experimentatorului. în ce măsură au înţeles articolul? c). în ce măsură ceilalţi au înţeles articolul? Aşa cum anticipaseră autorii. subiecţii primesc un articol despre eu scris extrem de tehnic. Un experiment al lui Miller şi McFarland (1991) a testat ipoteza potrivit căreia indivizii vor subestima procentajul celor care vor încerca să evite ridicolul într-o situaţie similară celei pe care am descris-o (profesorul invită studenţii să-i pună întrebări după o expunere complexă şi toată lumea tace). Li se spune că se intenţionează să se studieze teoriile naive despre conceptul de sine şi că vor participa la o discuţie cu alţi studenţi care se află deocamdată în alte încăperi. Subiecţii (în număr de 22) participă la experiment în mod individual. şi li se cere să-l citească pentru a putea lua parte la discuţie. ei ajung la concluzia greşită că ceilalţi au înţeles mai bine expunerea. Din cauza fricii de ridicol. În mod curios. în care sunt întrebaţi: a). atunci ei se vor aştepta să constate diferenţe între comportamentul lor şi acela al altora în situaţii ce solicită trăsătura respectivă. La sfîrşit. Faţada pe care o construieşte fiecare din ceilalţi nu este luată drept faţadă. şi studenţii îşi spun că ceilalţi nu pot să fi înţeles atît de puţin pe cît au înţeles ei. în ciuda faptului că toţi colegii lor răspund asemenea lor: păstrează tăcerea. Sunt lăsaţi singuri. În continuare. cînd profesorul solicită să i se pună întrebări pentru că fiecare student crede că frica de ridicol influenţează comportamentul lor mai mult decît comportamentul colegilor lor. cît la sută din ceilalţi participanţi au cerut lămuriri experimentatorului în legătură cu articolul? b). Ignoranţa pluralistă se naşte din tendinţa studenţilor de a-şi analiza comportamentul în lumina compotamentului celorlalţi. ignoranţa pluralistă izvorăşte dintr-o divergenţă atribuţională ce-şi are la rîndul ei originea în diferenţele de percepţie dintre trăsăturile proprii şi cele ale altora. aproape incomprehensibil pentru un student de anul I. 6. sunt rugaţi să completeze un chestionar. Prezicerea comportamentului altora în situaţiile penibile Dacă indivizii cred că posedă într-o mai mare măsură decît alţii o anumită trăsătură. Credinţa studenţilor că frica de ridicol este o explicaţie insuficientă pentru comportamentul colegilor lor îi determină să caute explicaţii alternative. potrivit analizei teoretice expuse mai sus. subiecţii au supraestimat numărul celorlalţi care au declarat că nu au înţeles articolul şi care au cerut explicaţii . în această situaţie studenţii inferează că ceilalţi au priceput cele spuse de profesor. dar sunt invitaţi să se adreseze experimentatorului pentru orice dificultate ce ar apărea în lecturarea articolului.

Nu se vor constata diferenţe în aprecierile subiecţilor asupra gradului în care ceilalţi şi ei înşişi au înţeles textul dacă subiecţii vor putea să atribuie propriul comportament unui factor care îi afectează şi pe ceilalţi în egală măsură . cît de bine cunosc problematica eului şi a conceptului de sine în comparaţie cu ceilalţi? (c).de exemplu. au încercat să verifice aceste ipoteze. deşi aceasta i-ar fi pus într-o situaţie penibilă (experimentatorul le spunea că-l pot căuta într-un birou care se afla pe alt culoar al clădirii). 7.Ştefan Boncu – Psihologie socială Cursul 21 experimentatorului: ei au apreciat în medie că 37% din ceilalţi participanţi au făcut lucrul acesta. ce notă ar obţine în comparaţie cu ceilalţi dacă ar trebui să scrie o lucrare despre conceptul de sine? Experimentatorii s-au aşteptat ca aprecierile performanţelor proprii în comparaţie cu ale altora să fie mai negative în condiţia de constrîngere decît în cea de non-constrîngere. Interpretarea comportamentului celorlalţi în situaţiile care presupun frica de ridicol Subiecţii din experimentul anterior au mărturisit că ei s-au aşteptat ca mulţi din ceilalţi participanţi să ceară experimentatorului să le clarifice textul dificil al articolului. ar fi ca ei să-şi revizuiască opinia despre cît de bine au înţeles ceilalţi textul. Procedura a fost aproximativ aceeaşi ca şi în studiul citat mai sus. ei pot infera din inactivitatea celorlalţi că aceştia au înţeles articolul mai bine decît l-au înţeles ei înşişi. Cum vor răspunde cînd îşi vor compara comportamentul cu al altora şi vor descoperi că ceilalţi au acţionat ca şi ei? O posibilitate ar fi ca subiecţii să-şi revizuiască opinia despre teama celorlalţi de situaţiile penibile. subiecţii puteau să o facă. Chestionarul pe care-l completau subiecţii la sfîrşit cuprindea întrebări de felul: (a). chiar dacă ei înşişi n-au făcut-o. cu deosebirea că subiecţii luau parte la experiment în prezenţa altor subiecţi (în grupuri de trei). nici unul din participanţi nu a adresat întrebări experimentatorului în legătură cu articolul. instrucţiunile experimentale. sugerată de analiza de pînă acum. cum am menţionat deja. Aceasta pentru că subiecţii din condiţia în care lipsea constrîngerea atribuiau faptul că nu au mers să . Mai precis. Miller şi McFarland. cît de bine au înţeles ideile din articol în comparaţie cu ceilalţi? (b). În condiţia de constrîngere. într-un experiment din 1987. O a doua posibilitate. În nici una din condiţii subiecţii n-au căutat experimentatorul pentru explicaţii. Subiecţii vor face această inferenţă numai atunci cînd vor pune faptul că ei înşişi nu au cerut explicaţii suplimentare experimentatorului pe seama inhibiţiei sociale. În condiţia de non-constrîngere. în realitate. experimentatorul anunţa subiecţii că nu puteau solicita lămuriri în legătură cu articolul.

Ştefan Boncu – Psihologie socială

Cursul 21
caute experimentatorul fricii lor de ridicol, în vreme ce subiecţii din condiţia de constrîngere atribuiau atît comportamentul lor cît şi comportamentul celorlalţi instrucţiunilor

experimentale. Rezultatele au confirmat aceste predicţii: subiecţii din condiţia de nonconstrîngere s-au apreciat pe ei înşişi mai negativ decît cei din condiţia de constrîngere.

8. Perceperea diferenţelor dintre sine însuşi şi alţii pe dimensiunea inhibiţiei sociale Postulatul fundamental al cercetărilor de psihologie socială în legătură cu ignoranţa pluralistă este că oamenii cred că ei posedă într-o măsură mai mare decît alţii trăsături care produc inhibiţie socială. O posibilă explicaţie pentru această iluzie trebuie să plece de la evidenţa comportamentală sau de altă natură pentru trăsăturile asociate cu inhibiţia socială. Prezenţa acestor trăsături este inferată din criterii interne, ca gîndurile sau sentimentele (Funder, 1980). Din aceasta putem deriva două concluzii: mai întîi, dovezile în favoarea existenţei trăsăturilor asociate inhibiţiei sociale vor fi mai accesibile individului decît

celorlalţi. Apoi, cu cît indivizii vor avea un acces mai larg la evidenţa care atestă aceste trăsături, cu atît se vor considera pe ei înşişi ca fiind caracterizaţi de inhibiţie socială. Pentru a verifica aceste ipoteze, Miller şi McFarland (1987) au folosit două liste cu cîte 10 adjective denumind trăsături de personalitate. Adjectivele de pe prima listă reprezentau trăsături definite prin referenţi interni: auto-critic, simpatetic, sensibil, ezitant, timid, nehotărît, preocupat, inhibat, etc.; adjectivele cuprinse în lista cealaltă denumeau trăsături definite prin referenţi externi: argumentativ, agresiv, supus, sarcastic, vorbăreţ, obraznic, ordonat, etc. Listele fuseseră create în aşa fel încît mediile dezirabilităţii sociale pentru cele două tipuri de trăsături erau echivalente. Subiecţilor (în număr de 116) li s-a cerut să indice pe scale în nouă puncte (1 = deloc, 9 = foarte mult) în ce măsură aceste trăsături îi descriu pe ei şi pe ceilalţi studenţi. Subiecţii au apreciat că ei sunt mai bine descrişi de trăsăturile interne (M = 5,83) decît ceilalţi (M = 5,20), dar că nu diferă de ceilalţi în ceea ce priveşte trăsăturile externe (M = 5,16 faţă de M = 5,14). Rezultatele acestui experiment sprijină ideea că indivizii cred că ei posedă într-o măsură mai mare decît ceilalţi trăsături ce produc inhibiţia socială. Această credinţă derivă, probabil, din accesul mai mare pe care îl avem la propriile stări interne. Teoria pe care am expus-o susţine că credinţa indivizilor potrivit căreia ei sunt mai timizi, mai conştienţi de ei

Ştefan Boncu – Psihologie socială

Cursul 21
înşişi decît ceilalţi îi face să infereze diferenţele situaţionale dntre ei înşişi şi ceilalţi ce constituie ignoranţa pluralistă. * Concepţia asupra ignoranţei pluraliste expusă mai sus aşează la baza acesteia procesul de comparare socială. Compararea socială poate îndeplini două funcţii. Mai întîi, ea poate facilita auto-evaluarea: ceilalţi ne ajută să ne evaluăm nivelul abilităţilor şi îndreptăţirea opiniilor (Festinger, 1954). Apoi, ea ne oferă claritate cognitivă cu privire la mediu (Schachter, 1959): ceilalţi ne ajută să decidem dacă o situaţie este periculoasă, dacă un examen este uşor sau greu, etc. Desigur, cele două funcţii se află într-o strînsă legătură: de exemplu, dacă individul află că ceilalţi consideră un examen mult mai uşor decît el însuşi, el poate trage concluzia că examenul este uşor, dar şi concluzia că este mai ignorant decît colegii săi. În contextele în care apare ignoranţa pluralistă, nici una din cele două funcţii ale comparării sociale nu sunt îndeplinite. Interpretările situţionale ale indivizilor sunt deformate, ca şi auto-evaluările lor. Circumstanţele care produc ignoranţa pluralistă au două caracteristici fundamentale: 1. Comportamentul public al indivizilor maschează atitudinile lor reale; 2. Motivul pentru care se construieşte această faţadă este teama că revelarea eului adevărat i–ar face ridicoli.

9. Consecinţe ale ignoranţei pluraliste Ignoranţa pluralistă are consecinţe la nivel de grup şi la nivel individual. La nivelul grupului, ea poate să conducă la perpetuarea unor norme sociale faţă de care majoritatea are atitudini negative la nivel latent. Oamenii vor suporta o dictatură dacă vor crede că ceilalţi nu sunt de acord cu ei şi că dezvăluirea propriilor convingeri n-ar face decît să le atragă dezaprobarea. Ignoranţa pluralistă poate să determine acţiuni colective care nu reflectă atitudinile private ale grupului. Matza (1964), un cercetător foarte repectat în domeniul sociologiei devianţei, a explicat comportamentul tinerilor delicvenţi invocînd conceptul de ignoranţa pluralistă. El a arătat cum grupurile de delicvenţi se pot angaja în acţiuni pe care membrii le dezaprobă la nivel latent; fiecare din cei implicaţi crede însă că ceilalţi valorizează pozitiv acţiunea. Adolescenţii se pot arăta foarte sensibili la presiunea celor de o vîrstă cu ei dacă

Ştefan Boncu – Psihologie socială

Cursul 21
apare fenomenul de ignoranţa pluralistă. Leventhal, Glynn şi Fleming (1987) au arătat că, în cazul adolescenţilor, practica de a fuma are la bază tocmai acest fenomen. Ignoranţa pluralistă provoacă, adeseori, schimbări în comportamentele publice, dar şi în atitudinile private. În situaţiile de urgenţă, trecătorul nu se preface că a adoptat atitudinea celorlalţi: el chiar o interiorizează. Acelaşi fenomen poate facilita schimbarea socială prin inducerea unei acceptări private a unei poziţii, şi numai prin determinarea conformismului faţă de aceasta. De aceea, ignoranţa pluralistă este uneori dificil de detectat: ea conduce foarte repede la revizuirea atitudinilor private. În exemplul împrumutat din opera lui de Tocqueville, victimele ignoranţei pluraliste au devenit necredincioase, persuadate fiind de sentimentele antireligioase ale celor din jur, dar şi de propriile sentimente. Dacă această conversiune se petrece într-un timp scurt, nu mai putem pune în evidenţă ignoranţa pluralistă. Iluzia a devenit deja realitate. Ignoranţa pluralistă poate juca, în mod frecvent, rolul de catalizator în procesul de formare şi de schimbare a credinţelor şi atitudinilor. Constituirea identităţii sexuale şi dezvoltarea atitudinilor legate de apartenenţa sexuală este un proces în care operează ignoranţa pluralistă. La început, băieţii pot acţiona sau vorbi într-o manieră sexistă numai pentru că se tem ca prietenii lor nu-i vor considera destul de “masculini”. Ei pot să nu înţeleagă de ce un băiat nu are voie să se joace cu păpuşile, dar vor renunţa la păpuşi pentru a nu părea devianţi. În timp, ei interiorizează retorica legată de apartenenţa sexuală (pe care o adoptaseră numai la nivel superficial) pentru că au convingerea că toţi cei din grupul lor sexual cred în ea. Pe lîngă aceste consecinţe sociale sau de grup, ignoranţa pluralistă are consecinţe intrapersonale şi interpersonale. Cei ce trăiesc această stare se simt adesea devianţi şi înstrăinaţi de ceilalţi. Sentimentele de alienare pot duce la slăbirea coeziunii de grup. Ele se pot intensifica pe măsură ce creşte numărul celorlalţi socotiţi de individ disimilari. Vinovăţia poate însoţi aceste sentimente de alienare şi devianţă. Oamenii se pot simţi vinovaţi pentru că nu au credinţele şi valorile pe care mediul social le arată ca fiind cele adecvate. De asemenea, vinovăţia poate să apară din cauza lipsei curajului de a acţiona în acord cu atitudinile intime. Un alt domeniu în care ignoranţa pluralistă are consecinţe însemnate este acela al reacţiilor la evenimentele de viaţă negative. Numeroase studii au arătat că starea de depresie este mai intensă la cei care cred că reacţiile lor la aceste evenimente diferă de reacţiile majorităţii. Dacă acestor indivizi li se oferă informaţii care le arată că problemele lor sunt relativ comune, capacitatea lor de adaptare se va ameliora. Falsa lor percepţie de unicitate

Ştefan Boncu – Psihologie socială

Cursul 21
poate să vină din teama de a părea ridicoli dacă şi-ar mărturisi conflictele interioare şi anxietatea. Eşecul în auto-dezvăluire, împreună cu credinţa că frica de ridicol are o forţă de inhibare mai mare în cazul lor decît în cazul celorlalţi, îi pot face să creadă că problemele lor emoţionale sunt mai serioase decît ale altora. Această percepţie amplifică starea negativă pe care o trăiesc.

10. Prevenirea ignoranţei pluraliste Am putut constata că ignoranţa pluralistă are o serie de consecinţe negative, ceea ce a îndemnat cercetătorii să propună modalităţi pentru prevenirea sau anihilarea ei. Trebuie precizat că în unele situaţii ignoranţa pluralistă dispare cu timpul din cauza dificultăţii de a menţine faţada. Totuşi, nu întotdeauna se întîmplă lucrul acesta, încît intervenţia este adeseori binevenită. Din punctul de vedere al concepţiei pe care am expus-o, strategiile de intervenţie trebuie să se bazeze pe facilitarea procesului de comparare socială. O primă strategie presupune încurajarea subiecţior să acţioneze în concordanţă cu credinţele lor private şi să-şi exprime public adevăratele sentimente. Cu cît oamenii sunt mai expuşi la comportamentul privat al celorlalţi, cu atît este mai probabil că ignoranţa pluralistă va dispărea. O altă tehnică de a risipi ignoranţa pluralistă constă în modificarea procedurilor formale de comunicare în grup. Janis (1982) a propus cîteva modalităţi de a reduce ignoranţa pluralistă în discuţiile de grup: alegerea unui lider non-directiv, încurajarea membrilor

grupului să-şi asume rolul de avocat al diavolului, invitarea unor experţi care să critice punctele de vedere ale membrilor grupului. În sfîrşit, unii cercetători consideră popularizarea rezultatelor anchetelor de opinie o modalitate de a diminua proporţiile ignoranţei pluraliste. În manualul lor publicat în 1938, Katz şi Schanck au atras atenţia asupra impactului sondajelor de opinie asupra diminuării susţinerii prohibiţiei în Statele Unite. Ei au arătat că prohibiţia s-a perpetuat pentru că oamenii au ezitat mult timp să-şi exprime deschis atitudinile negative. Odată ce măsurătorile obiective ale atitudinilor private au fost făcute publice, prohibiţia a dispărut. Cunoaşterea rezultatelor sondajelor facilitează tocmai procesul de comparare socială. Concluzia este extrem de simplă: comunicarea contribuie decisiv la diminuarea ignoranţei pluraliste. Totuşi, este important să precizăm că numai comunicarea sinceră, deschisă, dezinhibată îndeplineşte această funcţie. Dacă nu are aceste calităţi, comunicarea poate, dimpotrivă, facilita dezvoltarea ignoranţei pluraliste.

Ştefan Boncu – Psihologie socială

Cursul 22 EMOŢII COMPLEXE: INVIDIA ŞI GELOZIA
Invidia şi gelozia sunt emoţii ce se regăsesc în toate culturile şi în toate epocile istorice. În Vechiul Testament, de pildă, gelozia are un rol important în definirea relaţiei dintre oameni şi Dumnezeu. În Geneza, Dumnezeu se declară gelos (“Sunt un zeu gelos”), arătînd astfel că nu va tolera ca poporul său să venereze alt zeu. Cain l-a ucis pe Abel, în bună măsură, din invidie. Sfîntul Toma din Aquino socotea invidia printre cele şapte păcate capitale. Să remarcăm faptul că invidia ar putea fi singurul păcat grav care nu presupune plăcere.

1. Rădăcini semantice Cuvîntul gelos derivă din aceeaşi rădăcină ca şi zelos – din cuvîntul grecesc zelos. Zelul era înţeles de greci ca un ataşament adînc pntru o persoană sau pentru un obiect. Gelozia se referă la credinţa sau suspiciunea persoanei că poate pierde ceea ce a avut. Termenul invidie derivă din latinul invidere, care însemna “a-l privi pe altul cu răutate sau duşmănie”. În acest sens, invidia reprezintă dorinţa de a dobîndi atributul sau lucrul pe care le posedă o altă persoană, dorinţă simultană cu nemulţumirea că celălalt posedă lucrul sau atributul respectiv. În DEX, invidia este definită ca “sentiment egoist de părere de rău, de necaz, de ciudă, provocat de succesele sau de situaţia bună a altuia” şi este echivalaă cu pizma. Pe de altă parte, gelozia primeşte următoarea definiţie: “sentiment chinuitor şi obsedant pe care îl provoacă în sufletul cuiva bănuiala sau certitudinea că fiinţa iubită îi este necredincioasă”. Dicţionarul admite că în unele cazuri, cei doi termeni care ne interesează sunt sinonimi. Citarea definiţiilor pune în evidenţă faptul că invidia şi gelozia pot fi distinse după posesia unui atribut dorit sau a unei relaţii. Cînd cineva posedă acest atribut sau această relaţie şi este îngrijorat că posesiunea lui ar putea fi ameninţată de altul, poate să apară gelozia. Termenul de invidie se foloseşte pentru a desemna emoţia pe care o declanşează faptul că dorim să posedăm ceea ce în momentul de faţă posedă altul. Adesea, însă, limbajul comun ignoră această distincţie: termenul de gelozie este folosit pentru a descrie ambele situaţii. Expunerea noastră va arăta că multe situaţii interpersonale ce provoacă gelozie, provoacă şi invidie; vom justifica, astfel, confuzia din folosinţa cotidiană.

Ştefan Boncu – Psihologie socială

Cursul 22
2. Invidia şi gelozia ca dispoziţii, sentimente şi situaţii Cercetarea invidiei şi geloziei ca emoţii complexe s-a realizat din mai multe perspective teoretice. Abordarea dispoziţională a pus accentul pe diferenţele individuale în ceea ce priveşte tendinţa de a trăi astfel de stări. Abordarea fenomenologică presupune izolarea variabilelor care definesc ceea ce un individ etichetează şi resimte ca invidie sau gelozie. Cît despre perspectiva situaţională, ea reliefează acele aspecte din mediul social care produc sentimente etichetate ca invidie şi gelozie de majoritatea indivizilor. În această expunere, vom ţine seama mai ales de cea din urmă manieră de abordare. Pentru psihologia socială, care tratează cele două emoţii complexe în strînsă legătură cu procesele de comparare socială, ea este cea mai validă.

a. Conceptualizări dispoziţionale Abordarea dispoziţională asupra invidiei şi geloziei arată că indivizii diferă în sensibilitatea lor faţă de situaţiile care provoacă invidia sau gelozia şi în tendinţa de a trăi sau încerca astfel de emoţii. Au fost construite mai multe scale pentru a măsura diferenţele individuale în ceea ce priveşte gelozia, dar s-au depus puţine eforturi pentru a descoperi diferenţe individuale stabile în tendinţa de a manifesta invidie sau în sensibilitatea faţă de situaţiile de comparare socială sau de competiţie.

b. Conceptualizări fenomenologice Pentru abordarea fenmenologică, este important să se identifice gîndurile şi sentimentele ce caracterizează experienţele individuale de invidie sau de gelozie. Cercetătorii ce au lucrat în cadrul acestei paradigme au încercat să stabilească diferenţe între sentimentele asociate invidiei şi cele asociate geloziei. Din păcate, rezultatele s-au dovedit oarecum inconsistente, mai cu seamă că psihologii au fost obligaţi să folosească rapoartele verbale ale subiecţilor asupra stărilor interne. De exemplu, s-a arătat că invidia şi glozia sunt distinse mai uor de către indivizii cu abilitate verbală decît de cei mai puţin capabili să articuleze conţinuturile introspecţiei. Teza fundamentală a abordării fenomenologice este, aşadar, că invidia şi gelozia sunt trăite diferit. Spielman (1971), de exemplu, a argumentat că gelozia este un sentiment mai puternic, dat fiind că presupune mai multă ură. Invidia corespunde unei stări de disconfort şi nemulţumire cauzată de sentimentul de inferioritate ce apare pentru că individul vrea să aibă

neîncerdere. tristeţea. Diferenţele dintre invidie şi gelozie pot fi surpinse mai uşor prin compararea intensităţii reacţiilor emoţionale. Gelozia este generată de pierderea sau numai de pierderea posibilă a unei posesiuni la care individul ţine şi este resimţită ca teamă şi suspiciune. furia. Gellert (1976) a încercat să demonstreze că gelozia se poate reduce la o combinaţie de furie şi frică de a fi abandonat. dar aceste sentimente sunt mai intense în cazul geloziei decît în cazul invidiei. Alte clase au inclus termenii: a. tristeţe. Peter Salovey şi Jane Rodin au evidenţiat în cadrul studiului menţionat anterior că subiecţii pot distinge uşor cele două stări pe baza condiţiilor de mediu care le provoacă (pe de o parte. în vreme ce în invidie proeminente sunt sentimentele de inferioritate şi vinovăţie. privarea. rivalitatea. o comparare socială ce relevă inferioritatea subiectului). ura. O concluzie valoroasă a acestui sudiu este aceea că gelozia poate fi trăită de subiect odată cu invidia. Potrivit lui Salovey şi Rodin (1989). ameninţări la adresa unei relaţii sociale valorizate. În prezenţa stimulilor ce provoacă gelozia sau invidia. O este o altă persoană.Ştefan Boncu – Psihologie socială Cursul 22 posesiunile sau atributele altei persoane. o a treia persoană sau un obiect dorit. Parrott şi Smith (1987) au făcut ipoteza că tocmi această diferenţă în intensitate ne împiedică să detectăm diferenţele calitative dintre sentimentele asociate invidiei şi cele asociate geloziei. pe de altă parte. . subiecţii raportează furie. Salovey şi Rodin (1986) au cerut subiecţilor (cu toţii studenţi) să găsească sinonime pentr cuvîntul gelozie. diferenţele individuale mari în trăirea geloziei. din care cel mai frecvent a fost invidia. posesia. anxietate. ambele tipuri de situaţii generează reacţii afective similare. anxietate. insecuritatea. b. iar X. Au fost generaţi 27 de termeni. ce presupun furie. îndoială. tristeţe şi anxietate. d. tristeţea şi un sentiment de compasiune faţă de sine însuşi. Totuşi. Numărul mare de sinonime furnizate reflectă probabil. stima de sine coborîtă. Conceptualizări situaţionale Abordarea situaţională asupra invidiei şi a geloziei susţine că aceşti termeni trebuie înţeleşi ca etichete pentru situaţii specifice în care se găsesc indivizii şi nu ca sentimente specifice. c. în care P este individul ce trăieşte starea emoţională. Aceşti cercetători nu au identificat sentimente specifice care să deosebească cele două emoţii complexe. în vreme ce constituenţii invidiei sunt frica. Ei au căutat să aducă la acelaşi nivel intensitatea răspunsurilor subiecţilor la experienţele presupunînd invidie sau gelozie şi au constatat că în aceste condiţii gelozia este caracterizată de un amestec de frică. c. caracteristicile situaţionale ale invidiei şi ale geloziei pot fi surprinse cu ajutorul unei analize de tipul P-O-X.

1981). 1954).Ştefan Boncu – Psihologie socială Cursul 22 În cele ce urmează. vom folosi rivalitatea pentru a facilita înţelegerea deosebirilor dintre invidie şi gelozie. Invidia. un atribut personal). De pildă. unul din modelele cunoscute ale geloziei în relaţiile de iubire romantică. 3. sau. nici O nu au o relaţie emoţională anterioară cu X. teoria comparării sociale s-a interesat de situaţiile în care indivizii caută în mod deliberat informaţie rezultată din comparări ca o sursă de auto-cunoaştere (Festinger. în temeiul faptului că astfel de comparaţii nefavorabile. un obiect. Situaţiile ce provacă astfel de emoţii complexe presupun adesea comparaţii sociale ce ameninţă stima de sine a individului. încercarea lui P de a-l înlocui pe O în această relaţie cu X şi de a distruge relaţia O-X poate fi coniderată invidie. Ea poate fi implicată în dezvăluirea mecanismelor invidiei şi geloziei. Reconcilierea conceptualizărilor alternative Lipsa de consistenţă a rezultatelor studiilor asupra corelatelor dispoziţionale ale invidiei şi ale geloziei sau asupra sentimentelor asociate cu ele s-ar putea datora faptului că . În mod tradiţional. Cînd O are o relaţie anterioară cu X (X poate fi o persoană. dar amîndoi doresc să aibă o astfel de relaţie. antecedentele situaţionale ale invidiei şi geloziei pot interacţiona cu variabilele intrapersonale. cel al lui White (1981). gelozia şi rivalitatea pot fi discriminate în funcţie de existenţa unui sentiment anterior sau a unei relaţii anterioare. presupune două tipuri de pierdere. pe care le presupun cele două emoţii complexe. Într-adevăr. Dar teoria ar trebui să fie utilă şi în explicarea situaţiilor în care comparaţia nu este căutată în mod deliberat. ea corespunde situaţiei în care nici P. au consecinţe însemnate asupra evaluării de sine. Desigur. în versiunea mai recentă a teoriei. Cît despre rivalitate. iar indivizii cu scoruri mari la scalele de gelozie sunt cu deosebire sensibili la ele. Eleganţa acestor definiţii ale invidiei şi geloziei bazate pe triada P-O-X arată că este mai util să definim invidia şi gelozia în termeni de situaţii care declanşează aceste sentimente decît să încercăm explorări fenomenologice ale lor. ca o sursă de sporire de sine (self-enhancement) (Wills. ambele necesare pentru ca gelozia să apară: pierderea unor recompense anticipate în cadrul unei relaţii (o variabilă situaţională) şi pierderea stimei de sine (variabilă intrapersonală). gelozia este declanşată de ambele ameninţări. Teoria comparării sociale ar putea oferi un cadru foarte adecvat pentru o abordare situaţională a invidiei şi geloziei. Gelozia este consecinţa convingerii lui P că relaţia lui specială cu X este ameninţată de încercările lui O de a forma o relaţie echivalentă cu X.

1982. feed-back-ul negativ. Invidia şi gelozia apar atunci cînd evaluarea de sine este afectată negativ de compararea socială. invidios pe el dacă faptul că mi-a sedus iubita mă face să-mi dau seama de calităţile mele inferioare în raport cu ale lui” (Sabini şi Silver. dar apare şi invidia. p. 4. Feed-back-ul negativ Putem dori ceea ce are o altă persoană sau putem deveni anxioşi cînd există ameninţări la adresa unei relaţii la care ţinem. dar în contextul în care individul crede că pierde o relaţie importantă pentru el. a. În invidie. Potrivit acestor autori. invidia este trăită ca o parte a multor situaţii ce provoacă gelozia. dar trăim invidia sau gelozia numai dacă caracteristicile sau comportamentul altuia ne ameninţă evaluarea de sine. Această relaţie de la parte la întreg dintre invidie şi gelozie scoate în evidenţă procesele comune de comparare socială din cele două stări. autori a mai multor texte remarcabile asupra celor două emoţii.Ştefan Boncu – Psihologie socială Cursul 22 situaţiile care provoacă gelozia. Feed-back-ul respectiv se află în legătură cu o altă peroană care este similară subiectului. . căci el pune ceea ce se întîmplă pe seama superiorităţii rivalului său. Cînd un individ se compară cu altul şi ajunge la concluzia că este inferior. Datorită acestor legături dintre invidie şi gelozie. este necesar ca feed-back-ul să fie relevant pentru individ. ele pot fi discutate împreună. evaluarea de sine este ameninţată prin comparaţiile sociale negative. domeniul relevant pentru definirea de sine şi c. vom descrie cele trei condiţii necesare ale acestor situaţii de comparare: a. În acest sens. În gelozie regăsim aceeaşi ameninţare. 1984) au propus un model al invidiei şi al geloziei bazat pe compararea socială. pentru ca sentimentul de invidie sau cel de gelozie să apară. de asemenea. trăieşte sentimentul de invidie. voi fi gelos pe acesta. scriu: “Dacă iubita mea fuge cu un alt bărbat. invidia este partea. Gelozia este întregul. Altminteri. În plus. pe o dimnsiune a definirii de sine. b. consecinţa firească a unei asemenea situaţii este invidia. tipul de situaţie de comparare socială care provoacă invidia sau gelozia este acela în care individul primeşte un feed-back ce-i ameninţă stima de sine. apare gelozia. În rîndurile de mai jos. căci individul anticipează pierderea relaţiei. Pot fi. 15). Comparare socială şi definire de sine: antecedentele invidiei şi ale geloziei Salovey şi Rodin (1983. compararea cu un altul similar. provoacă şi invidia. apare gelozia. Sabini şi Silver. Cînd o astfel de situaţie complexă de comparare ameninţă o relaţie stabilă. Cînd un rival ameninţă relaţia pe care individul o are cu o altă persoană.

92% din subiecţi fac o astfel de apreciere. Cînd actorul aflat în situaţie de eşec plînge. încercînd să-l facă să pară mai puţin important. 2. atunci ea este percepută ca invidioasă. Comparaţiile pe dimensiuni ce structurează identitatea persoanei sunt mult mai edificatoare . răspunzînd la întrebări cu privire la sentimentele actorilor unul faţă de celălalt. În toate condiţiile. iar cînd actorul care eşuase îşi exprimă admiraţia faţă de cel care avusese succes. Sabini şi Silver au arătat că individul încearcă invidia atunci cînd simte că poziţia sa socială se erodează. cerînd subiecţilor să urmărească înregistrări video cu diade de actori ce-şi descriu sccesul sau eşecul la admiterea la facltatea de medicină. ponderea subiecţilor care percep invidia coboară la 36%. numai 55% din subiecţi percep invidia. a nega calităţile rivalului) pot avea la bază motivaţia de a preveni pierderea unui anume status. b. După ce urmăreau filmul. iar celălalt eşec. Y acţionează nepotrivit. Autorii au interpretat aceste rezultate arătînd că percepţia invidiei înseamnă a recunoaşte doi factori ai comparării sociale: 1. Silver şi Sabini (1978) au testat astfel de ipoteze. Cînd diferenţa dintre performanţele celor doi scade. subiecţii trebuiau să completeze un chestionar. Comportamentele pe care le asociem cu invidia (de exemplu. Cînd ambii actori au aceeaşi performanţă. Cîteva versiuni ale scenariului au fost construite în aşa fel încît unul din actori are succes. dacă persoana care este pe cale să piardă statusul critică succesul altei persoane. X are mai mult succes decît Y. procentajul subiecţilor care fac atribuire de invidie este de 59%. încercînd să ignore sau să diminueze succesul lui X pentru a-şi apăra stima de sine ameninţată. deşi apariţia invidiei sau a geloziei devine în acest caz probabilă. dar unul din ei se laudă. De pildă. subiecţii au apreciat că actorul care eşuase îl va invidia pe cel care reuşise. Din nefericire.Ştefan Boncu – Psihologie socială Cursul 22 Foarte periculoase par să fie ameninţările la adresa stimei de sine rezultate din pierderea statusului social în comparaţie cu altă persoană. sau chiar îl subminează. această apreciere se schimbă. Întrucît o atribuire de invidie presupune că eul persoanei a avut de suferit. reacţiile comportanmentale declanşate de resimţirea invidiei îi fac mai rău persoanei. Relevanţa pentru eul persoanei a domeniului de feed-back Indivizii preferă comparaţii cu alţii pe dimensiuni relevante sau centrale pentru definiţia lor de sine. Este foarte probabil ca unui individ să i se atribuie sentimente de invidie cînd el întreprinde acţiuni antisociale pentru a opri diminuarea evaluării de sine: Într-o astfel de situaţie. în versiunea standard a scenariului. a fi perceput ca invidios nu poate aduce nimic bun: persoana se simte inferioară în faţa alteia şi în plus lasă să se vadă că este apăsată de lucrul acesta.

Suntem atraşi de alţii care au succes atîta vreme cît performanţele lor superioare se produc pe dimensiuni nerelevante pentru definirea noastră de sine. Pe de altă parte. din acest punct de vedere. relaţii apropiate. În anumite condiţii însă. Efectul lor combinat este foarte puternic pe dimensiunile importante pentru auto- . 3. atribute). reducerea interacţiunilor şi deci diminuarea importanţei relaţiei. 1976). Variabila cardinală. schimbarea definiţiei de sine pentru a reduce relevanţa performanţei altuia. Discrepanţele mari dintre real şi ideal sunt în legătură cu o evaluare de sine slabă. Ea este de obicei realizată prin două procese: reflectarea şi compararea. Tesser şi Campbell. precum: 1. Reflectarea se produce cînd performanţa lui are loc într-un domeniu non-relevant pentru conceptul nostru de sine. 2. Un factor important al invidiei şi al geloziei. Festinger (1954) a observat că dimensiunile de comparaţie pot pot varia după importanţa lor pentru individ şi că dorinţa de a obţine autoevaluări precise va fi resimţită mai acut pe dimensiuni importante. 1983)..Ştefan Boncu – Psihologie socială Cursul 22 decît cele pe dimensiuni arbitrare sau secundare. Atît mărimea discrepanţei. cît şi evaluarea de sine negativă facilitează apariţia invidiei şi a geloziei. căci invidia apare cînd evaluarea de sine este ameninţată de performanţa altuia. ne menţinem evaluarea de sine pozitivă. 1986. performanţele lor înalte pot ameninţa evaluările noastre de sine. din gelozie încercăm să protejăm acele aspecte ale personalităţii noastre care sunt foarte importante pentru menţinerea definiţiei de sine şi a evaluării de sine (de exemplu. De asemenea. Reflectarea apare atunci cînd succesele celor apropiaţi ne fac să ne simţim bine: “ne reflectăm în gloria lor” (Cialdini et al. El a dezvoltat un model în care evaluarea de sine pozitivă este văzută ca o motivaţie fundamentală a individului. Cînd relevanţa personală este mare. îl percepem pe altul ca fiind invidios ori gelos atunci cînd neagă sau caută să diminueze meritele unei a treia persoane pentru a-şi menţne stima de sine pozitivă. Îi invidiem însă pe cei ce au perfomanţe excelente în domeniile noastre de definire de sine. ce determină dacă succesul rudelor şi prietenilor ne produce o stare de satisfacţie (reflectare) sau are un efect opus (comparare) este relevanţa succesului sau calităţilor personale ale celuilalt pentru definirea noastră de sine. Tesser consideră că astfel de situaţii presupun compararea socială. angajîndune în alte comportamente. Abraham Tesser este psihologul social care a acorat cea mai mare atenţie consecinţelor comparării pe dimesiunile definiţiei de sine (Tesser. Astfel de cogniţii şi comportamente descrise de Tesser şi colaboratorii săi se potrivesc cu reacţiile din situaţiile ce provoacă invidia sau gelozia. reevaluarea performanţei celuilalt sau subminarea ei. îl constituie discrepanţa dintre aprecierile actuale şi cele ideale ale persoanei pe atributele esenţiale pentru definirea de sine.

iar P pierde” (Dakin şi Arrowood. 105). un subiect cu o discrepanţă foarte mare în ceea ce priveşte bunăstarea reală şi cea ideală. Competiţia a fost mai intensă între subiecţii apropiaţi ca nivel al capacităţii. Cercetările din domeniul comparării sociale au căutat să stabilească dacă compararea este motivată de dorinţa de a fi similar altora sau de a-i întrece. în aceeaşi măsură. c. Oarecum în legătură cu aceasta. De asemenea. a apărut o tendinţă spre competiţie cînd subiecţii s-au comparat cu alţii ce le erau superiori. prin comparaţii. Ei au făcut ipoteza că situaţia de competiţie (şi. utilitatea comparaţiei pentru subiect creşte cînd celălalt similar este luat drept termen de comparaţie şi este foarte redusă cînd există o disimilaritate extremă. Subiecţilor li se cerea să evolueze cîte doi într-o sarcină în care se măsura timpul de reacţie şi în care se ofereau feed-back-uri false privind succesul sau eşecul participanţilor. p. 1981. care consideră bunăstarea foarte importantă pentru definirea de sine. Am menţionat deja că Tesser (1986) consideră că relaţiile apropiate cu ceilaţi cu care ne comparăm sunt o condiţie importantă pentru ca feed-back-ul relevant pentru eu să aibă un impact asupra evaluării de sine. Pizma este dorinţa intensă de a avea . Potrivit lui Festinger (1954). De exemplu. toreticienii din sfera emoţiilor fac distincţia dintre pizmă (coveting) şi invidie. Cel mai bun predictor al invidiei într-un domeniu este importanţa domeniului pentru eul individului. iar ceilalţi ne devin apropiaţi tocmai pentru că ne sunt similari. să se auto-evalueze. în culturile occidentale indivizii nu numai că încearcă. invidia) apare atunci cînd indivizii sunt aproximativ similari în ceea ce priveşte abilitatea şi cînd unul din ei are mai mult succes în sarcină decît celălalt. în general. el se va arăta foarte gelos dacă soţia sa va flirta cu un bărbat bogat la o petrecere (mai gelos decît dacă soţia sa ar fi acordat atenţie unui bărbat frumos sau unuia foarte spiritual). comparaţiile cu celălalt devin mai probabile cînd celălalt este similar cu subiectul în termeni de abilităţi sau atitudini. Oricum. “Competiţia este mai mare cînd P şi O sunt similari. probail. Festinger (1954) a arătat că.Ştefan Boncu – Psihologie socială Cursul 22 definire. va fi foarte invidios dacă vecinul său se va îmbogăţi peste noapte. tendinţele competitive au fost legate de similaritatea percepută a abilităţii. dar caută să-i depăşească pe alţii. Similaritatea celuilalt Similaritatea a preocupat cu deosebire pe teoreticienii comparării sociale. Aşa cum se anticipase. precum competiţia sau colaborarea. Indivizii sunt sensibili la comparaţiile cu alţii ale căror caracteristici similare sunt relevante pentru domeniile lor de definire. Dakin şi Arrowood (1981) au examinat condiţiile situaţionale în care indivizii se angajează în tipuri diferite de comparare socială.

3. pe care psihologii îl creditau cu mari şanse de a reuşi în profesiunea aleasă. În aceste condiţii subiecţii vor resimţi o ameninţare la evaluarea de sine pozitivă şi se vor angaja în comportamente destinate să apere şi să menţină evaluarea de sine pozitivă. Într-un experiment realizat pentru a examina aceste antecedente ale invidiei.Ştefan Boncu – Psihologie socială Cursul 22 ceea ce au alţii similari. relevanţa acestei informaţii pentru autodefinire. feed-back-ul negativ privea aptitudini care erau sau nu relevante pentru definirea de sine. profesiunea aleasă de acesta era aceeaşi cu cea aleasă de subiect ori diferită. ca el să nu mai fie atît de inteligent. Rezultatele au arătat că indivizii manifestă mai multă invidie cînd primesc feed-backul negativ relavant pentru ei şi apoi cred că vor interacţiona cu un altul similar cu ei (student ce tinde spre aceeaşi carieră). Subiecţii aşteaptă întîlnirea cu celălalt cu sentimente de anxietate şi depresie. Aşadar. După ce au completat un inventar de personalitate. dar în acelaşi timp. Salovey şi Rodin (1984) au făcut ipoteza că invidia va apare în situaţiile în care sunt întrunite trei condiţii: 1. vrea ca celălat să aibă mai puţin. informaţia negativă despre sine. S-a demonstrat că cei ce trăiesc invidia pot simula mental mai bine pierderea de către celălalt a atributului sau a lucrului dorit. Ca măsuri dependente. după ce citiseră un eseu redactat de acesta. Invidia este legată de această tendinţă de a-l priva pe celălalt de ceea ce are. subiecţilor li se cerea să îl aprecieze pe celălalt pe mai multe dimensiuni. întrucît similaritatea poate fi înţeleasă ca mediocritate. dar în acelaşi timp. 2. Dacă îl invidiem pe colegul nostru care este strălucit ca student. subiecţii au fost făcuţi să creadă că cercetătorii sunt interesaţi de opţiunile lor profesionale şi de personlitatea lor. similaritatea cu persoana ce serveşte ca termen de comparaţie. Apoi subiecţii erau făcuţi să creadă că vor întîlni un alt student. În funcţie de condiţia experimentală. aceasta înseamnă că dorim să fim la fel de inteligenţi ca el. * Pornind de la o analiză asemănătoare celei rezumate în paginile anterioare. dar care este mult mai înzestrat pentru profesiunea aleasă. li s-a oferit un feed-back fals cu privire la şansele lor în profesiunea pentru care manifestau interes sau în alta. astfel încît ei pot să-şi imagineze transferul acestui atribut sau lucru către ei însişi. nu numai de tendinţa de a dobîndi calităţi perfecte sau lucruri rîvnite. resentimentul că altul are ceea ce are se combină cu dorinţa de a avea lucrul sau adjectivul respectiv pentru sine şi cu dorinţa ca celălalt să piardă ceea ce are. În invidie. Un scop important al persoanei invidioase ar putea fi acela de a fi distinct şi nu similar cu ceilalţi. Situaţia aceasta are un impact puternic asupra comportamentului: ei nu ar vrea în nici un caz să fie prieteni cu . Individul vrea să aibă mai mult.

Astfel de comportamente servesc de fapt la negarea meritelor persoanei de comparaţie. 5. 2.Ştefan Boncu – Psihologie socială Cursul 22 această persoană şi o discriminează în chestionarulcu privire la trăsăturile ei apreciate pe baza eseului. 5. se numără: 1. Schimbarea definiţiei de sine O modalitate în care indivizii pot reduce invidia şi gelozia rezultate din comparaţii implicite sau explicite în care sunt depăşiţi de un rival într-un domeniu de auto-definire este aceea de a reduce relevanţa domeniului de comparaţie. subiecţii au apreciat dimensiunile pe care erau întrecuţi (judecată estetică. schimbarea relaţiei cu persoana de comparaţie. Printre acţiunile pe care le pot întreprinde. negarea meritelor acesteia. 3. Salovey şi Rodin (1988) au demonstrat că un stil de adaptare specific. Această strategie sa dovedit mut mai eficientă în reducerea discomfortului provocat de comparaţii decît strategia care constă în întîrirea auto-evaluării prin invocarea calităţilor proprii pozitive. la contestarea statusului ei şi la reducerea poibilităţii ca ea să fie văzută ca o sursă relevantă de feed-back în comparaţia socială. a. este eficace în prevenirea invidiei sau geloziei. abilitate socială) ca fiind mai puţin importante pentru ei. Consecinţele sociale ale invidiei şi ale geloziei Cînd se confruntă cu situaţii ce declanşează invidia sau gelozia. dar erau totuşi depăşiţi de altă persoană. Situaţiile care declanşează invidia sau gelozia fac atributele pe care individul este inferior foarte saliente. schimbarea de sine pentru a reduce feed-back-ul de comparare. 4. Faţă de dimensiunile pe care ei aveau performanţe egale cu ale altora. pe care ei l-au numit ignorare selectivă şi care presupune reducerea importanţei domeniului de comparare. indivizii încearcă să reducă posibilitatea comparării sociale sau să-şi apere evaluarea de sine pozitivă ameninţată. reevaluarea performanţei ei. Tesser şi Campbell (1988) au cerut subiecţilor să aprecieze importanţa unui domeniu de performanţă în care ei aveau succes. . acţiunea violentă îndreptată împotriva sursei feed-back-ului de comparare. de aceea strategia care se bazează pe focalizarea atenţiei asupra propriei persoane nu poate da rezultate. Este foarte puţin probabil ca feedbackul de comparare să producă invidie sau gelozie dacă atributul sau relaţia în chestiune nu sunt înţelese ca fiind importante.

După ce au fost depăşiţi pe o dimensiune. Din acest punct de vedere. există multe studii care arată că atunci cînd sunt ameninţaţi de comparaţii defavorabile. invidia are o funcţie de auto-protecţie. Astăzi. Silver şi Sabini (1978) consideră negarea meritelor rivalilor caracteristica fundamentală a invidiei. îi contestă ca termeni în comparaţia socială. etc. indivizii îi selectează pe alţii care le sunt inferiori pentru comparaţii ulterioare. La sfîrşitul experimentului. Cînd sunt întrecuţi de un frate apropiat ca vîrstă. Salovey şi Rodin (1984) au arătat că indivizii care primesc feed-back negativ pe o dimensiune relvantă îşi exprimă într-o mult mai redusă măsură dorinţa de a avea o relaţie cu persoana care-i întrece decît subiecţii care primesc alte tipuri de feed-back.Ştefan Boncu – Psihologie socială Cursul 22 Schimbarea în auto-definire determinată de comparaţiile ce provoacă invidie poate facilita angajarea în comparaţii cu cei inferiori. De asemenea. Într-o excelentă analiză a strategiilor de negare a adversrului în situaţia de gelozie romantică (gelozie în dragoste). c. Negarea meritelor rivalilor O consecinţă obişnuită a comparaţiilor sociale negative este negarea meritelor rivalilor care au succes. Schmitt (1988) a arătat că adversarul serveşte ca o ţintă ideală pentru denigrare: . b. Reducerea relevanţei persoanei de comparaţie Într-un studiu pe care l-am mai citat. O modalitate în care se poate suprima trăirea invidiei este aceea de a reduce contactul cu rivalii lor. Încercăm să stăvilim scăderea stimei de sine contestînd performanţele sau atributele celorlalţi care au succes. Mai mult. muzică rock. indivizii pot decide că ei nu-i simpatizează deloc pe rivalii lor sau că aceştia nu le sunt similari – astfel. Tesser (1980) a arătat că efectul acesta se regăşeşte şi în relaţiile dintre fraţi.). Sîntem înclinaţi să subestimăm calitatea performanţei sau caracteristicile celorlalţi mai cu seamă atunci cînd dimensiunea de comparaţie este foarte relevantă pentru noi. subiecţii au apreciat persoana care i-a depăşit ca fiind mai puţin similară cu ei cînd performanţa a fost într-un domeniu relevant. Pleban şi Tesser (1981) au variat feed-back-ul cu privire la performanţa subiecţilor în diferite domenii (fotbal. subiecţii declară relaţii mai puţin apropiate cu acel frate. indivizii invidioşi pot decide că este mai relevant pentru definirea lor de sine să se compare cu alţii inferiori sau dezavantajaţi.

căci doreşte continuarea relaţiei. în măsura în care aceasta le stă în putinţă. ei refuză să ajute un prieten să rezolve o problemă cînd domeniul performanţei este relevant pentru auto-definirea lor. De pildă. d. Reatribuirea sursei succesului celuilalt Adesea. e. În contextul unei relaţii de dragoste. ca şi evaluarea de sine a individului. atunci rivalul trebuie să posede caracteristici pozitive. Există cercetări care demonstrează că pe măsură ce o relaţie de dragoste se maturizează. Totuşi. caracteristicile persoanei ce sunt importante pentru partener devin foarte relevante pentru persoana însăşi. şi nu calităţilor lui. perturbatoare. indivizii pot sabota chiar performanţa celuilalt. O strategie eficientă de a întări stima de sine în situaţii de invidie ori gelozie este aceea de a ne convinge pe noi înşine că succesul celuilalt se datorează unui avantaj pe care şi l-a creat în mod necinstit sau şansei. sunt totodată cele pe care le valorizează partenerul şi probabil cele care l-au atras pe partener de la bun nceput. ei neagă în mod selectiv atributele rivalilor. ] b. Mai mult. Schmitt a observat că individul gelos se află într-o situaţie paradoxală. Aşadar. Rivalul ameninţă o relaţie importantă. dar apreciază că rivalii sunt la fel de atractivi ca şi ei pe dimensiunile pe care le socotesc mai puţin valorizate de partenerii lor. conchidem că celălalt este gelos sau invidios cînd observăm că el contestă sau caută să diminueze importanţa performanţelor sau atributelor altei persoane. d. de obicei. persoana geloasă ştie foarte puţine lucruri despre rival şi îi vine uşor să-şi construiască o imagine negativă despre el. caracteristicile individului gelos care sunt cele mai importante pentru auto-definirea lui. este văzut ca un intrus într-o relaţie stabilizată şi reciproc satisfăcătoare. el ameninţă în mod direct stima de sine a persoanei geloase. ca o forţă c.Ştefan Boncu – Psihologie socială Cursul 22 a. persoana geloasă preferă să nege meritele rivalului. şi nu pe cele ale persoanei iubite. Indivizii ce trăiesc gelozia îşi evaluază rivalii negativ pe dimensiunile pe care ei le consideră importante pentru partenerii lor. dacă persoana iubită de gelos se simte atrasă de rival. Violenţa . Schmitt (1988) a demonstrat că persoana geloasă îl contestă pe rival tocmai pe aceste atribute.

. Invidia şi gelozia pot fi concepute ca rezultate ale comparaţiilor ce implică un feed-back ameninţător pentru auto-evaluare într-un domeniu relevant în raport cu auto-definirea individului. Din punctul de vedere al abordării situaţionale. În literatura psihiatrică se găsesc expuse cazuri de crime pasionale. Resentimentele cresc cînd indivizii nu posedă ceva dezirabil. Invidia poate conduce şi ea la violenţă cînd indivizii percep eşecul de a dobîndi anumite posesiuni sau atribute ca rezultat al unor forţe discriminatoare sau arbitrare. Consecinţele intrapersonale şi sociale ale invidiei şi geloziei constau în încercări ale individului de a întări evaluarea de sine ameninţată. Violenţa pare mai probabilă pe măsură ce posesiunile sau calităţile dezirabile sunt dobîndite.Ştefan Boncu – Psihologie socială Cursul 22 Uneori ameninţarea unei relaţii la care ţinem de către altul duce la reacţii violente din partea noastră. a căror motivaţe principală a fost gelozia. Relaţia dintre gelozie şi violenţă a fost mult studiată. rolul proceselor de comparare socială în aceste emoţii complexe este foarte important. dar alţii percepuţi ca similari posedă lucrul respectiv. Teoreticienii din domeniul privării relative au arătat că revoltele nu se produc atunci cînd un grup este extrem de privat de resurse. * Invidia şi gelozia sunt stări pe care omul comun le încearcă adeseori. ci atunci cînd condiţiile s-au îmbunătăţit într-atît încît distanţa economică şi socială dintre grupul privilegiat şi cel privat sa redus considerabil.

încearcă să construiască un mediu mai puţin ameninţător. ideea că oamenii nu reacţionează pasiv la stimulii din mediu a devenit o axiomă. controlul informaţiei despre identitatea participanţilor. ei încearcă să structureze şi să modeleze mediul în care trăiesc. Goffman (1959) a îmbogăţit această concepţie. anticiparea reacţiilor altora la diferitele comportamente şi selectarea conduitei celei mai adecvate în funcţie de reacţia presupusă a lor. asupra informaţiei pe care o prezintă audienţei. El a arătat că “ori de cîte ori un individ se găseşte în prezenţa altora. alteori fără intenţie. managementul impresiei. ea a propus o viziune tot mai dinamică şi mai complexă asupra comportamentului uman. să influenţeze atitudinile şi comportamentele celor cu care interacţionează. În prezent. Sociologul american a înţeles evoluţia cotidiană a individului ca un joc de rol. de pildă. subiecţii trăiesc frica de . cu deosebire asupra informaţiei despre ei înşişi. psihologii sociali au privit auto-prezentarea şi managementul impresiei ca pe nişte concepte marginale. a locurilor de loisir. Concepte ca reglarea impresiei. Inteligenţa socială este considerată astăzi un constituent foarte important al inteligenţei şi se află într-o relaţie strînsă cu statusul şi succesul individului în viaţa de fiecare zi. prin alegerea prietenilor. locurilor de muncă. va avea motive să manipuleze impresia pe care ceilalţi şi-o fac despre el în aşa fel încît aceasta să servească propriile lui interese”. Originile cercetărilor aupra reglării informaţiei sociale sunt de găsit în opera interacţioniştilor clasici: Cooley şi Mead. Oamenii încearcă. despre activităţile desfăşurate împreună şi despre relaţia în sine. Înainte de 1980. uneori intenţionat. auto-prezentarea se referă tocmai la controlul pe care indivizii îl exercită. Ei au arătat că auto-reglarea implică transpunerea în rolul altuia. Oamenii se plasează pe ei înşişi în situaţii agreabile şi avantajoase. colegilor. efectuînd o genială analiză dramaturgică a comportamentului social.Ştefan Boncu – Psihologie socială Cursul 23 AUTO-PREZENTAREA 1. după unii cercetători. Indivizii nu transmit celorlalţi informaţii despre propria persoană la întîmplare: scopurile pe care şi le propun influenţează felul în care ei preferă să interpreteze evenimentele şi felul în care transmit informaţii audienţei. Auto-prezentarea desemna fie o distorsiune a procesului de cercetare psihologică (în experimentul psihologic. Miezul proceselor interpersonale din viaţa cotidiană îl constituie. Furnizarea informaţiilor despre identitate Pe măsură ce psihologia socială s-a maturizat ca disciplină. amenajează în aşa fel circustanţele în care evoluează încît acestea să le faciliteze atingerea scopurilor.

psihologii sociali au aplicat ideile despre auto-prezentare în studiul unei game largi de fenomene sociale. comportamentele nonverbale. Ea presupune trasmiterea informaţiei în aşa fel încît audienţa să ajungă la o anumită concluzie. de exemplu. anxietatea socială. el a privito ca pe o condiţie esenţială a interacţiunii. fiecare participant are obligaţia de a se purta în concordanţa cu identitatea pe care şi-a ales-o şi de a accepta şi respecta identitatea aleasă de celălalt. auto-prezentarea nu contravine regulilor morale şi nu este superficială. Rareori. Deşi Goffman a recunoscut că auto-prezentarea ajută la cîştigarea aprobării celorlalţi şi la atingerea scopurilor. schimbarea de atitudine.Ştefan Boncu – Psihologie socială Cursul 23 evaluare şi de aceea îşi construiesc o faţadă potrivit criteriilor de dezirabilitate socială). Potrivit acestei concepţii mai largi. în această perioadă. Pentru a intercţiona. dar ea trebuie adecvată la circumstanţe (adică la scopurile contextuale ale actorului şi la expectanţele şi valorile . ca facilitarea socială. ea face ca interacţiunile să se desfăşoare uşor. etc. consistenţa comportamentală. Cu privire la scopul managementului impresie şi al auto-prezentării există încă o dispusă aprinsă între două poziţii. reactanţa psihologică. Odată ce identităţile sunt stabilite. de care se interesau mai cu seamă cei ce lucrau în publicitate (s-a demonstrat. În acelaşi timp. fluent. De obicei. polarizarea de grup. comportamentul de ajutorare. auto-handicaparea. Majoritatea analizelor din aceste domenii au ca idee comună tendinţa indivizilor de a controla informaţia pentru a-şi facilita atingerea scopurilor. Auto-prezentarea are menirea de a comunica planurile şi definiţiile pe care fiecare personă le dă identităţii sale. cu dorinţa de a exercita influeneţă asupra altora sau cu dorinţa de a obţine aprobare socială). fie un domeniu al psihologiei aplicate. Unii cercetători înţeleg prin auto-prezentare un comportament care apare numai în condiţii specifice sau care este utilizat numai de anumite categorii de persoane. indivizii trebuie să definească situaţia şi rolurile pe care le vor juca. depresia. În anii ‘80 au apărut numeroase articole care au schimbat radical statutul ştiinţific al acestui concept. descriind-o ca pe un aspect universal al comportamentului social. informaţia prezetată este advărată. comportamentul almentar. că indivizii preocupaţi de impresia pe care o creează celorlalţi sunt mai sensibili la mesajele din reclamele comerciale) sau în relaţiile publice. comportamentul agresiv. sugerînd că ea presupune premeditare şi înşelare. Această concepţie restrictivă asociază de obicei auto-prezentarea cu anumite motive interpersonale (de pildă. Auto-prezentarea permite participanţilor să definească ce va fi fiecare. auto-prezentarea a fost înţeleasă ca un proces interpersonal fundamental. Alţi analşti ai vieţii sociale susţin o concepţie mult mai largă despre auto-prezentare.

Tot aşa cum un autor de manual organizează informaţia de manieră concisă şi comprehensibilă. 2. Audienţa căreia îi este prezentată informaţia. Auto-prezentarea desemnează activitatea de reglare a identităţii pentru ceilalţi reali sau imaginari. consistenţa de sine (validarea eului prin credinţe confirmatorii despre sine) şi auto-autentificarea (încercarea de a afla adevărul despre propriul eu pe baza informaţiei diagnostice). Efortul cognitiv depus de actor pentru a prezenta informaţia. în viaţa cotidiană. vom face apel la termenul de auto-identificare. 3. individul “editează” informaţia despre sine pentru a oferi cea mai bună descriere a sa. motivele considerate ca aflîndu-se la baza ei sunt extrem de numeroase – le-am putea uşor invoca pentru a explica orice comportament social. la fel. eforturile publicitare de a influenţa percepţiile asupra unei orgnizaţii sau asupra unui produs). deşi trebuie să avertizăm asupra confuziei posibile cu sensul pe care teoria identăţii sociale şi teoria auto-categorizării îl atribuie acestui termen. Deşi.Ştefan Boncu – Psihologie socială Cursul 23 audienţei). este oportun să observăm că indivizii pot căuta să controleze informaţia despre obiecte şi evenimente care sunt numai indirect legate de eu (de exemplu. Schlenker înţelege prin auto-identificare procesul prin care se stabileşte identitatea unui individ pentru el însuşi şi pentru alţii. De aceea. Motivaţia auto-prezentării Înainte de 1980. inclusiv despre propriul eu. termenii de management al impresiei şi auto-prezentare sunt consideraţi echivalenţi. ne vom referi numai la motivele responsabile pentru reglarea informaţiei despre propriul eu şi le vom împărţi în trei categorii: auto-glorificarea (menţinerea şi întărirea stimei de sine). 4. În expunerea de faţă. managementul impresiei se referă la actvitatea indivizilor desfăşurată cu scopul de a controla informaţia despre un obiect sau un eveniment. adesea. În cele ce urmează. a întreba cînd se vor angaja oamenii în auto-prezentare e ca şi cum am întreba cînd se vor angaja în cogniţie în timpul interacţiunii sociale. Măsura în care actorul este conştient că încearcă să creeze o anume impresie. dar depinde de scopurile actorului şi de caracteristicile situaţiei. 2. a. Măsura în care comportamentul este perceput ca fals ori autentic. Auto-prezentarea are loc toată vremea. Auto-glorificarea . Din această perspectivă. În cercetările contemporane. Ea variază în funcţie de: 1. auto-prezentarea a fost asociată cu încercarea de a maximiza aprobarea socială şi foloasele materiale ale individului. propus de Schlenker (1985).

De obicei. dar determină adaptarea psihologică şi sănătatea mentală. Discrepanţele dintre imaginile asupra eului real şi cele asupra eului ideal produc afecte negative (Baumeister şi Tice. în vreme ce discrepnţele dintre eul actual şi eul cuvenit generează emoţii ce produc tulburare (frică. Atribuirile care glorifică eul generează afecte pozitive. Iluziile de auto-glorificare nu numai că facilitează buna-dispoziţie şi comfortul psihic al indivizilor. ought selves. De aceea. . Discrepanţele dintre eul actual şi eul ideal generează emoţii ce produc deprimare (tristeţe. Potrivit acestei teorii. atribute despre care indivizii cred că ar trebui să le posede). 1991). situaţiile în care ei îşi asumă responsabilitatea pentru eşec şi caută informaţie diagnostică. menţinerea stimei de sine şi reglarea afectelor trebuie înţelese ca procese aflate într-o strînsă legătură. Ea a fost în mod frecvent citată ca un motiv fundamental ce marchează conţinutul auto-prezentării. Ideea că indivizii încearcă să prezinte partenerilor de interacţiune eurile lor ideale sau eurile posibile preferate se află în legătură cu teoriile ce consideră menţinerea şi întărirea stimei de sine ca principală motivaţie pentru auto-prezentare. astfel de tendinţe sunt explicate arătîndu-se că există cazuri în care auto-evaluările pozitive nu sunt adaptative întrucît produc decizii de proastă calitate. indivizii sunt motivaţi să acţioneze pentru adecvarea conceptului de sine la criteriile relevante pentru dezvoltarea eului. Adepţii acestei concepţii susţin că eurile ideale acţionează ca ghiduri pentru activităţile de auto-prezentare. specificînd în fiecare context ce trebuie şi ce nu trebuie făcut. în 1989. anxietate). 1987). iar consecinţele costisitoare ale acestor decizii antrenează scăderea stimei de sine (Fiske şi Taylor. chiar dacă aceasta le confirmă cele mai rele temeri.Ştefan Boncu – Psihologie socială Cursul 23 Ideea că indivizii caută să-şi amplifice stima de sine este inclusă în multe teorii asupra comportamentului social. 1986). iar cele care dezavantajează (diminuează) eul generează afecte negative (Baumgarten şi Arkin. Baumgarten şi colaboratorii săi (1989) au găsit suport empiric pentru ipoteza că indivizii încearcă să-şi regleze stările afective prin auto-prezentare. o problemă serioasă pentru aceste modele teoretice a fost aceea de a explica situaţiile în care indivizii nu preferă auto-glorificarea – de exemplu. Higgins a propus. dezamăgire). În ciuda evidenţei copleşitoare pentru activităţile destinate protejării şi întăririi eului. Acestea din urmă sunt reprezentate de eurile ideale (atribute pe care indivizii ar vrea să le aibă) şi eurile cuvenite (în limba engleză. o foarte influentă teorie a discrepanţelor dintre euri (self-discrepancy theory).

şi nu unei impresii globale. De aceea. o persoană cu credinţe negative despre sine se simte bine dacă primeşte o evaluare favorabilă. actualizarea informaţiei confirmatorii. avantaje de ordin adaptativ dacă individul caută să-şi evalueze în mod acurat abilităţile. afilierea selectivă cu alţii care oferă feed-back confirmatoriu. Swann a sugerat trei puncte în care această teorie nu intră în conflict cu teoriile asupra stimei de sine.Ştefan Boncu – Psihologie socială Cursul 23 S-a demonstrat că indivizii sunt motivaţi să compenseze scăderile pe care constată că le au pe anumite dimensiuni. întărirea stimei de sine. o fac cu o certitudine redusă. chiar dacă acestea sunt negative. Trope (1986) a realizat cercetări cu scopul de a demonstra că indivizii sunt motivaţi să caute informaţie diagnostică care să le permită o cunoatere de sine exactă. dar din punct de vedere cognitiv respinge această evaluare ca incorectă. Ca atare. întărind anumite aspecte ale eului. Cei mai mulţi oameni au credinţe pozitive despre ei înşişi. guvernate de principiile auto-glorificării. fără îndoială. Chiar şi indivizii cu o stimă de sine foarte scăzută doresc să primescă un feed-back favorabil pe dimensiunile pe care au credinţe pozitive despre ei înşişi. . b. Swann a distins între reacţiile afective. Unul din aspectele foarte controversate ale teoriei auto-verificării este ideea că indiviii cu credinţe negative despre ei înşişi vor căuta să confirme astfel de credinţe. gvernate de principiile auto-verificării. Mai întîi. auto-prezentarea menită să determine răspunsuri confirmatorii ale celorlalţi. şi reacţiile afective. Compensarea poate să se producă pe dimensiunea ameninţată (adolescentul a cărui înfăţişare fizică a fost ridiculizată devine un halterofil recunoscut) sau pe altă dimensiune (acelaşi adolescent studiază cu îndărătnicie şi devine un om de ştiinţă faimos). În al treilea rînd. care să le verifice concepţiile pe care le au despre ei înşişi. Auto-autentificarea Există. c. pozitive sau negative. în plan public dar şi în plan privat. iar dacă întreţin totuşi o credinţă negativă. Consistenţa de sine Concepţiile expuse mai sus susţin că iindivizii preferă să-şi construiască identităţi care să le amplifice stima de sine. auto-verificarea se aplică unor caracteristici specifice. În al doilea rînd. în loc să încerce să-şi întărească stima de sine sau să-şi confirme credinţele despre sine. Ei fac lucrul acesta servindu-se de o gamă întreagă de strategii: procesarea selectivă a informaţiei. chiar şi prin auto-verificare se urmăreşte. Swann (1987) a încercat să demonstreze că ei creează condiţii. de fapt. auto-verificarea apare numai atunci cînd indivizii sunt siguri de credinţele lor.

Multe calităţi sociale (amabilitatea. există numeroşi cercetători care se îndoiesc de existenţa acestei motivaţii. În plus.Ştefan Boncu – Psihologie socială Cursul 23 Psihologul american a arătat că preferinţa pentru informaţia diagnostică este mai mare cînd există posibilitatea ca credinţele despre sine greşite să aibă consecinţe grave pentru individ. care a studiat linguşirea ca tactică de influenţare a şefilor de către subalterni. 3. dar şi de interesele şi valorile sale). a arătat că este foarte probabil ca auto-prezentarea să se conformeze aşteptărilor audienţei cînd actorul depinde întrun fel sau altul de audienţă. de audienţă (expectanţele acesteia) sau de situaţie (rolurile sociale relevante). Caracteristici ale identităţii dezirabile Auto-identificările pot fi văzute ca activităţi ghidate de un scop. Fiske şi Taylor (1991) apreciază că nu există destule dovezi empirice care să ateste existenţa auto-autentificării. generozitatea) sunt extrem de greu de apreciat. audienţă şi situaţie. Edward Jones. Potrivit acestei concepţii. Brown (1990) a opinat că în cea mai mare parte a timpului. alegerea unei cariere artistice depinde de talentul individului. În general. Ca atare. În tratatul lor de cogniţie socială. Cînd este o auto-identificare dezirabilă? În principiu. 4. ele nu sunt simple expresii ale conceptului de sine sau simple actualizări ale informaţiei din memorie. oamenii nu au nevoie de informaţii exacte despre ei înşişi. ea are această calitate cînd întruneşte două condiţii: este credibilă (actorul o percepe ca putînd fi acceptată de audienţă datorită faptului că este conformă realităţii empirice) şi este benefică (actorul o percepe ca facilitîndu-i atingerea unor scopuri). Forma şi conţinutul lor depind de factori ce ţin de actor (conceptul de sine. Caracterul benefic al identificării Există enorm de multe studii care demonstrează că oamenii se prezintă celorlalţi în aşa fel încît să poată obţine rezultatele dorite de pe urma interacţiunii. managementul impresiei este pus în slujba amplificării . ce apar într-un context social specific şi au anumite consecinţe pentru actor şi pentru ceilalţi. auto-identificările sunt construite în situaţie şi reprezintă o tranzacţie între actor. Teoria auto-identificării (Schlenker. indivizii sunt mai puţin motivaţi decît am putea crede să obţină informaţie diagnostică despre ei înşişi. Totuşi. multe din deciziile individului se bazeză mai mult pe valorile şi gusturile lui şi mai puţin pe capacităţi (de exemplu. adaugă Brown. 1985) susţine că aceşti factori afectează auto-identificările pentru că ei afectează dezirabilitatea imaginilor pertinente ale identităţii. valorile).

5. Nu există o singură imagine care ar trebui cultivată pentru a obţine putere sau pentru a-şi atinge scopurile. prezentînd informaţie despre propriile lor calităţi sau realizări. neajutorat. 3. ele sunt folosite de persoanele cu o stimă de sine coborîtă.de pildă. Consistenţa empirică. se distanţeză de persoanee care nu au calităţi dezirabile. Cercetările au arătat că indivizii se prezintă pe ei înşişi negativ dacă lucrul acesta serveşte scopurilor lor . sau indirect. Ei au menţionat următorii factori ca fiind determinanţi pentru credibilitate: 1. actorul temîndu-se că nu va putea menţine multă vreme o astfel de faţadă. denigrează şi subevaluează realizările rivalilor şi caută să amelioreze aprecierile lor publice asupra unor persoane lipsite de calităţi şi de realizări. sau dacă cred că audienţa se va simţi complexată de declararea unor calităţi pozitive. 2. Aceste tactici indirecte de auto-prezentare sunt folosite mai frecvent după ce persoana a suferit un eşec. competent. exagerat de pozitivă creează multe probleme interpersonale şi personale. de asemenea. iar uneori aceste scopuri impun auto-prezentări modeste sau chiar negative. făcînd ca participarea lui la viaţa socială să fie mai profitabilă (sau mai puţin costisitoare). Pentru acestea din urmă.Ştefan Boncu – Psihologie socială Cursul 23 puterii actorului în relaţiile sociale. modalităţile indirecte de auto-prezentare au avantajul că ele nu presupun aserţiuni moderate. dar de care sunt deja legaţi. evitînd declararea unor calităţi personale ce ar putea fi contestate de ceilalţi. diferitele tipuri de auto-prezentare pot fi eficiente în funcţie de resursele actorului şi de contextul social. . dacă ei cred că o persoană adaptată. prezentînd informaţie despre calităţile şi realizările rudelor sau prietenilor. Actorul poate încerca să pară generos. Ea poate genera expectanţe foarte înalte cu privire la performanţele actorului. Încă Goffman (1959) a arătat că auto-prezentarea produce obligaţia pentru actor de a fi ceea ce declară că este. după cum poate genera anxietate. Indivizii pot revendica atribute dezirabile în mod direct. avînd calităţi pozitive va fi repartizată să realizeze o sarcină dificilă şi neplăcută. Cialdini şi colaboratorii săi (1990) au arătat că indivizii se folosesc de succesele celor ce le sunt apropiaţi pentru a-şi întări stima de sine. Într-un program de studii foarte complex. etc. Aceste consecinţe pot afecta reputaţia actorului şi-i pot aduce sancţiuni din partea celolalţi. Oamenii nu vor pur şi simplu să se prezinte celorlalţi într-o lumină pozitivă. puternic. Caracterul credibil Auto-prezentarea nerealistă. Schlenker şi Weigold (1989) au asemănat criteriile unei bune teorii ştinţifice cu cele folosite pentru evaluarea credibilităţii auto-idenificărlor. Consistenţa internă. ei vor să atingă anumite scopuri. amabil.

habituale.Ştefan Boncu – Psihologie socială Cursul 23 Simplitatea şi calitatea de a putea fi coomunicată. lipsa depresiei. în vreme ce stilul protectiv are în vedere ocolirea unor rezultate neplăcute pentru actor. cei care sunt anxioşi social. conştientă. 5. O bună parte din activităţile de auto-prezentare sunt rezultatul unor patternuri de comportament declanşate în mod automat de indicii situaţionali. Stiul asertiv se referă la tendinţa de a valoriza prompt oportunităţle de a obţine rezultatele dorite şi respectul celorlalţi. subiecţii se prezintă mai puţin pozitiv cînd există o informaţie publică ce le poate invalida o auto-prezentare exagerat de pozitivă. Validarea consensuală. sentimentul de control. se disting două stiluiri importante de auto-prezentare: stilul asertiv şi stilul protectiv (Arkin. că nu este unic. Autoprezentarea este prudentă. modestă. De pildă. Ambele stiluri pot fi induse situaţional. destinată să îndepărteze atenţia (individul declară că este mediu. Stilul proteciv este asociat unor acţiuni ce reduc participarea la interacţiunile sociale şi cu o slabă auto-dezvăluire. Stilul asertiv este caracterizat de o participare intensă la interacţiunile sociale (a iniţia discuţii. lipsa anxietăţii sociale. Stiluri de auto-prezentare În general. Indivizii folosesc acest stil atunci cînd cred că este improbabil să reuşească să creeze impresia pe care ar dori să o lase. 1981). încrederea în sine. Cei care au o stimă de sine slabă. depresivi sunt cei care folosesc cu precădere acest stil. Cercetătorii au distins de mult între activităţile reglatoare selectate în mod conştient şi cele automate. Auto-reglarea automată şi cea controlată Managmentul impreiei poate fi o activitate controlată. Consitenţa cu normele culturale. cărora le este teamă de evaluările negative. 6. . stilul protectiv este caracterizat de comportamente defensive. sau dimpotrivă. Reputaţia şi calităţile persuasive ale actorului. etc). 4. Prin contrast. 6. Cercetările au arătat că aceşti factori facilitează acceptarea de către audienţă a informaţiei prezentate de actor. timizi. poate fi o activitate automată. discrepanţa dintre descrierile actorului şi faptele lui determină răsunsuri negative din partea audienţei. Acest stil corelează cu stima de sine ridicată. un cmportament calculat. 7. menite să prevină deteriorarea identităţii. dar pot reprezenta şi dispoziii cronice ale unor persoane. a vorbi mult) şi de prezentarea unor calităţi distinctive şi pozitive.

Anxietatea socială este asociată cu răspunsuri nervoase. dar se îndoieşte că poate s-o facă. Cei ce sunt foarte preocupaţi de felul în care sunt evaluaţi de alţii au o foarte slabă participare la interacţiunile sociale. ei încearcă să creeze impresii mai pozitive decît cele pe care le au despre ei înşişi la nivel privat. atunci cînd se teme de criticile altora). dar are sentimentul inferiorităţii. concentrarea asupra impresiei pe care o produc va contribui la deteriorarea performanţei. dificultăţi de comunicare. Controlul auto-prezentării Au indivizii o performanţă mai bună atunci cînd încearcă să controleze autoprezentarea? Studiile realizate pînă acum arată că atenţia îndreptată spre tipul de impresie pe care o creează persoana ameliorează uneori performanţa. Răspunsurile egocentrate sunt în mod frecvent automate. dar alteori o deteriorează. un stil de auto-prezentare protectiv. persoana devine conştientă de sine: ea acţionează depunînd mult efort. Cînd indivizii se aşteaptă să aibă o performanţă bună. concentratrea asupra auto-prezentării îmbunătăţeşte performanţa. Dar studiile lui Paulhus au arătat că instituirea deliberată a controlului îi face pe indivizi mai prudenţi: ei reflectează mai mult asupra credibilităţii informaţiilor despre ei înşişi pe care le furnizează celorlalţi şi asupra consecinţelor neplăcute ale invalidării acestor informaţii. în mod foarte elaborat. Indivizii încrezători în propriile forţe reuşesc să facă o impresie foarte bună atunci cînd îşi propun aceasta. 8. că atunci cînd oamenii acţionează în mod cotrolat. Cînd subiecţii se concentrează asupra altei sarcini. Paulhus şi colaboratorii săi (1988) au arătat că auto-prezentarea automată. tendinţa de a ocoli participarea socială. În aceste condiţii. Performanţa indivizilor anxioşi este slabă din cauza preocupării excesive de a face o impresie bună. . furnizează o informaţie mai pozitivă decît autoprezentarea controlată. Cercetătorii au crezut mult vreme. ca şi psihologul naiv. Toate acestea creează o impresie proastă şi determină respingerea persoanei. Dimpotrivă. atunci cînd indivizii se aşteaptă la o performanţă slabă. auto-descrierile lor sunt mai pozitive decît atunci cînd se concentrează exclusiv asupra acestor auto-descrieri.Ştefan Boncu – Psihologie socială Cursul 23 Auto-reglarea controlată apare cu precădere atunci cînd performanţa este foarte importantă pentru actor (ea implică cîştiguri sau pierderi potenţiale foarte mari) sau cînd actorul întîmpină sau anticipează piedici în calea identificărilor dezirabile (de pldă. Schlenker şi Leary (1982) au sugerat că anxietatea socială apare atunci cînd persona este motivată să creeze o anumită impresie celorlalţi. realizată fără un control cognitiv al individului.

iar cei lipsiţi de abilităţi sociale vor obţine o performanţă mai bună dacă se vor concentra pe activităţile specifice care duc la crearea unei impresii bune. iar eşecurile la nivele inferioare. atunci cînd unui virtuos al pianului i se cere să se concentreze pe mişcarea fiecărui deget. Vallacher şi Wegner (1987) au arătat că acţiunile pot fi identificate (clasificate şi descrise) la diferite niveluri într-o ierarhie a abstracţiei. stima de sine. 9. orientarea spre identitate. Indivizii caracterizaţi într-o mare măsură de acest parametru au o sensibilitate crescută la indicii din situaţie care semnalează oportunitatea unui comportament şi au abilitatea de a folosi aceşti indici pentru a-şi regla auto-prezentarea. dar care dau dovadă de inconsistenţă comportamentală trans-situaţională. Cei doi autori au demonstrat că sarcinile dificile sunt mai bine realizate atunci cînd sunt identificate la un nivel inferior de abstracţie. în timp ce sarcinile uşoare sunt realizate mai repede şi mai precis cînd sunt identificate la un nivel superior. care ştiu să-şi adapteze comportmentul la expectanţele sociale. la care se precizează comportamentele specifice (actorul concepe sarcina ca “a zîmbi. Există însă şi alte variabile legate de auto-prezentare pentru care s-au construit scale: conştiinţa de sine. Potrivit lui Snyder. . a da din cap aprobator”). În teoria lor a identificării acţiunii. Potrivit acestei analize. astfel de indivizi sunt participanţi sociali foarte eficienţi. Snyder a construit o scală pentru a măsura diferenţele individuale în managementul impresiei. a încerca să pari atent la ce spune celălalt. Acţiunile identificatde obicei la un nivel înalt de abstracţie sunt perturbate dacă sunt reinterpretate la un nivel inferior – de exemplu. activitatea de conversaţie cu altă persoană poate fi identificată la un nivel înalt de abstracţie (actorul vede sarcina ca pe “o încercare de a face o impresie bună”) sau la un nivel inferior de abstracţie. De exemplu. Self-monitoring Conceptul de self-monitoring a fost introdus de Mark Snyder şi a devenit cel mai cunoscut concept din domeniul diferenţelor individuale în ceea ce priveşte managementul impresiei. dar şi de felul în care se concentrează individul şi de aspectele comportmentului pe care le are în vedere. dezirabilitatea socială.Ştefan Boncu – Psihologie socială Cursul 23 Eficienţa auto-prezentării depinde nu numai de concentrarea atenţiei asupra eului. anxietatea socială. indivizii care au abilităţi sociale vor avea o performanţă mai bună în auto-prezentare dacă se vor concentra asupra tipului de impresie pe care vor să o creeze. Activităţile încheiate cu succes sunt identificate la nivele superioare de abstracţie. el va avea o performanţă mai slabă.

căci implică în aceeaşi măsură. la adăpost de privirile audienţei. Este o sursă importantă pentru definirea realiăţii sociale căci oferă date pentru valdarea consensuală a opiniilor şi abilităţilor. şi. Puterea audienţelor reale sau imaginare de a modela credinţele şi comportamentele indivizilor a fost probată în numeroase studii. căci îl obligă să se poarte în manieră consistentă. În general. căci actorul trebuie să fie capabil să dovedească şi să apere calităţile pe care a declarat sau a dat de înţeles că le are. a. au rezultat următoarele caracteristici ale comportamentuui public: 1. Analizele clasice s-au interesat de impactul audienţelor imediate. 2. atunci cînd comportamentul public a fost comparat cu cel privat. căci influenţeză evaluările şi expectanţele altora. Psihologii sociali au încercat să capteze aspectele importante ale acestei distincţii pe dimensiunea public-privat.Ştefan Boncu – Psihologie socială Cursul 23 10. atractive. cercetătorii au remarcat că audienţele au impact asupra comportamentului ca ţinte ale comnicării şi ca factori ce fac salientă informaţia despre identitate. etc. căci este privit de o audienţă. 5. observare. Această dihotomie reflectă gradul în care comportamentul poate fi observat şi evalut de alţii sau poate fi ascund vederii lor. Efectele audienţelor La fel de importantă pentru auto-prezentare ca şi caracterul public sau privat al comportamentului este audienţa salientă pentru actor. mai cu seamă de felul în care acestea afectează excitarea fiziologică a actorului şi posibilitatea lui de a obţine rezultatele dorite. audienţele au un impact mai mare asupra excitării fiziologice a actorului şi asupra auto-identificărilor lui cînd sunt semnificative (au status superior. b. În general. Este constrîngător. unde individul se poate relaxa. Audienţele ca ţinte ale comunicării . Totuşi. sunt puternice. ca atare. Îl angajează pe actor. 3. procesul de apreciere este similar pentru audienţa care sunt ceilalţi şi pentru eul ca audienţă. experte. rezultatele interacţiunilor şi identitatea actorului. Este mai important.) şi cînd sunt numeroase. locul unde individul trebuie să-şi regleze comportamentul. Audienţele şi comportamentul public Goffman (1959) a distins între “scenă”. Produce într-o măură mai mare excitaţie fiziologică. şi “culise”. După 1980. evaluare şi sancţionare a comportamentului după un set de prescripţii şi standarde. 4. Unii cercetători au studiat eul ca o audienţă pentru propriul comportment: Eul oferă o oirentare evaluativă distinctă de orientarea evaluativă a altora.

Acest proces necesită abilitatea de a prelua imaginar rolul celuilalt pentru a anticipa reacţiile audinţei şi abilitatea de a ajuta conţinutul şi forma mesajului pentru a obţine efectul dorit. Ele pot activa schemele de sine relevante şi rolurile (de exemplu. unui străin ce nu vorbea bine engleza şi unui adult american normal. Comunicarea eficientă impune ca informaţia să fie organizată în aşa fel încît să se potrivească sistemului de cunoştinţe şi valori al receptorului. Indivizii sunt foarte sensibili la tipul de audienţă cu care se confruntă. Baldwin a studiat capacitatea diferitelor tipuri de audienţă de a face priming cu diferitele experienţe ale individului. Audienţele pot fi văzute. Baldwin şi colaboratorii săi (1990) au cerut studenţilor să se evalueze pe ei înşişi şi ideile lor după expunerea inconştientă la diapozitive ce-i prezentau pe alţii semnificativi într-o postură aprobatoare sau dezaprobatoare. scopuri ce pot fi satisfăcute şi scripţi ce pot fi urmaţi (de exemplu vederea unui membru atractiv al sexului opus face să devină peregnant în mintea noastră script-ul unei întîlniri de dragoste). c. mai simple. Pe aceeaşi linie de cercetări. actorii ţin sema de ea în auto-prezentare. 11.Ştefan Boncu – Psihologie socială Cursul 23 Pentru a comunica. Într-un experiment al lui Baldwin şi Holmes (1987). Justificările – explicaţii selective pentru realitatea socială . eau mai clare. Odată activată această informaţie. DePaulo şi Coleman (1986) au găsit diferenţe semnificative între tipurile de discurs pe care subiecţii le adresează unui copil. unei mame vederea copilului îi activează un set de imagini de sine şi de roluri relevante pentru rolul de mamă). fiecare cu un pattern diferit de valori şi cunoştinţe. Audienţele ca indici pentru informaţia despre identitate Audienţele pot face salientă (pot face priming cu) informaţia despre identitatea actorului. conştient sau nconştient. de exemplu. ca nişte şabloane. vorbitorii şi ascultătorii (emiţătorii şi receptorii) trebuie să stabilească o bază comună – adică credinţele. cu pauze mai lungi. presupoziţiile şi cunoştinţele pe care le împărtăşesc. Doi cercetători americani. de aceea. Evaluările au fost mai negative după expunerea subiecţilor la imaginea celorlalţi semnificativi care îi dezaprobau. Mesajele adresate copiilor. unui adult bolnav mintal. studentele apreciază un text literar cu aluzii sexuale mai negativ după ce au văzut fotografia unuia din părinţii lor decît după ce au fost expuse la fotografia unei prietene.

Să folosească o scuză care să reducă legătura sa cu evenimentul. reduc anxietatea şi depresia. Să-şi exprime regretul. necontrolabile şi neintenţionate. cresc şi urmările negative pentru identitatea actorului. întăresc stima de sine. precum şi afectele negative. eşecuri în sarcini mai mult sau mai puţin importante. Ele sunt strategii extrem de eficiente de auto-prezentare în situaţii specifice. în dorinţa lor de a-şi construi identităţi contextuale dezirabile. În astfel de cazuri. Pe de altă parte. Explicaţiile se impun ori de cîte ori indivizii violează prescripţii sociale. ameliorează sănătatea fizică şi îmbunătăţesc performanţa. De obicei. ci benefice. Astfel de explicaţii pentru comportmente sunt recomandabile dacă sunt eficiente (reduc consecinţele negative) şi dacă sunt credibile (sunt acceptate ca atare de ceilalţi). sancţiunile. etc. Legătura dintre actor şi eveniment. subiectul declară o responsabilitate redusă ori schimbă arribuirile cauzale de la elementele centrale ale identităţii la cele periferice sau la elemente externe. actorul poate: 1. indivizii îşi mobilizează eforturile pentru a face faţă problemei. 2. Importanţa prescripţiilor violate (includem aici şi răul produs celorlalţi). iar o manieră eficientă de a rezolva problema este aceea de a construi explicaţii pentru dificultatea întîmpinată declarate apoi public. scuzele pot genera probleme dacă sunt folosite prea des şi nu sunt crezute de . 2. adică una care oferă protecţie deplină actorului atribuie transgresiunile şi eşecurile sale unor cauze externe. Pentru a anula sau măcar a micşora urmările neplăcute ale unui comportament. reconciliind conduita cu prescrpţiile violate. Scuzele Scuzele sunt încercări de a anula sau de a reduce legătura actorului cu evenimentul. Snyder şi Higgins (1988) au arătat că avantajele scuzelor merg dincolo de reducerea sancţiunilor sociale negative. Mărimea repercusiunilor negative este în funcţie de: 1. care indică responsabiitatea actorului. făcînd să pară că răul este mai mic sau chiar că urmărle comportamentului nu sunt nocive. Scuzele amplifică afectele şi emoţiile pozitive. o explicaţie este eficientă în măsura în care reduce repercusiunile negative – sancţiunile aplicate de ceilalţi şi efectele negative aszupra identităţii. iar aceste transgresiuni le ameninţă identitatea. 3. a. Din punctul de vedere al auto-prezentării actorului. indivizii se confruntă cu obstacole şi dificultăţi – incidente şi greşeli. Scuzîndu-se.Ştefan Boncu – Psihologie socială Cursul 23 În cursul interacţiunilor cotidiene. Pe măsură ce creşte importanţa evenimentului şi legătura cu actorul. astfel de explicaţii protejează stima de sine a indivizilor. feed-back nedorit de la alţii. O scuză “bună”. Să folosească o justificare.

etc. Cei doi autori citaţi susţin că asumarea vinovăţiei. o să-mi mulţumească într-o zi). boala. Astfel. poate avea efecte pozitive în planul adaptării persoanei. văd furia agresorului ca o reacţie exagerată. îşi aşează un obstacol în cale pentru a atenua implicaţiile evaluative ale performanţei sale (Jones şi Berglas. reducînd răul făcut (şocurile pe care i le-am administrat n-au fost foarte dureroase) sau făcînd apel la un set alternativ de prescripţii (l-am pedepsit pentru binele lui. Tennen şi Affleck (1990) au probat relaţia dintre acuzarea altora şi slaba adaptare psihologică. S-au studiat multe obstacole utilizate ca auto-handicapuri: alcoolul. Indivizii folosesc această strategie atunci cînd nu sunt siguri de succesul într-o sarcină care are relevanţă pentru concepţia lor de sine. lipsa de somn. căci s-a produs în condiţiile în care individul a avut de înfruntat un obstacol. reducînd importanţa pescripţiilor violate (legea care prevede viteza maximă legală de 50 km/h în localităţi este o absurditate). c. victimele percep consecinţe negative pe durată îndelungată. eventualul eşec poate fi scuzat dînd vina pe obstacol. agresorii şi victimele au interpretări diferite ale evenimentului în care au fost implicaţi. comportamentul său ca arbitrar. intensificînd astfel conflictul. imoral şi lipsit de sens. Auto-handicaparea poate fi socotită un fel de scuză anticipativă. care protejează identitatea creînd impresia că şansele de a eşua sunt foarte mari. Soţii cu probleme sunt ce mai bun exemplu în acest sens – ei se auză adeseori unul pe altul. starea de indispoziţie. Justificările Justificările îşi propun să modifice interpretarea celorlalţi asupra evenimentului. declară că furia a fost potrivită în circumstanţele date şi consideră că totul sa încheiat cu bine. Auto-handicaparea reprezintă un concept foarte folosit în cercetările de psihologie socială şi de psihologie clinică din ultimul timp. iar eventualul succes este încă mai răsunător. Apărările . Potrivit lui Baumeister. Ea se referă la situaţiile în care individul îşi creează singur un handicap. 1978). în măsura în care înseamnă reala reununţare la acuzarea celorlalţi. şi nu pe componentele centrale ale identităţii. Agresorii au tendinţa de a reduce răul făcut. b. Stillwell şi Wotman (1990). drogurile. anxietatea. conflicte recente. inconsistent. Cel puţin o formă de scuză – acuzarea altora – se soldează cu urmări negative. Pe de altă parte.Ştefan Boncu – Psihologie socială Cursul 23 ceilalţi semnificativi.

Ştefan Boncu – Psihologie socială Cursul 23 Apărarea înseamnă recunoşterea şi exprimrea regretului pentru evnimentele indezirabile. ele reduc consecinţele negative pentru actor. în primele întîlniri. Auto-prezentarea apare în toate stadiile unei relaţii. se reafirmă valoarea prescripţiilor şi se recunosc obligaţiile interpersonale. ca şi în relaţiile de lungă durată. indivizii trebuie să selecteze o cantitate imensă de informaţie despre ei înşişi. Conceptualizările recente descriu auto-prezentarea ca pe o componentă fundamentală a interacţiunii sociale. . sintetizînd-o şi transmiţînd celorlalţi numai ceea ce impune situaţie şi relaţia. Ea presupune activităţi automate ori controlate şi cuprinde aserţiuni auto-descriptive mai mult sau mai puţin adevărate. Ele îndeplinesc o funcţie socială foarte importantă: se amite că prescrpţiile au fost violate. * Domeniul teoretic al auto-prezentării devenit foarte bogat şi variat în ultimii 20 de ani. Această prezentare a informaţiei despre sine însuşi este influenţată de scopurile individului şi de tipul audienţei. La nivel personal. Pentru a comunica. Apărările pot merge de la simpla recunoaştere a violării normei la exprimrea pe larg a regretului. însoţită de oferte de compensaţii şi promisiuni de conduită mai bună pe viitor.

“Profetul” va invoca fapte prezente ca să dovedească faptul că a avut dreptate de la început. “Sugestie şi hipnoză“. Psihologia socială cognitivistă a arătat că aşteptările pot conduce la distorsiuni perceptuale. Credinţele şi expectanţele pot crea realitatea socială. Cercetătorii din ştiinţele comportamentale au depus mari eforturi pentru a pune în evidenţă calitatea credinţelor şi expectanţelor de a se auto-realiza. De exemplu. interacţiunea dintre indivizi. chiar neadevărate. Efectele interpersonale ale expectanţelor Auto-îndeplinirea profeţiilor sau confirmarea comportamentală reprezintă un fascinant complex de dinamici psiho-sociale ce subîntinde. Indivizii manifestă în unele cazuri tendinţa de a interpreta. explica şi de a-şi aminti actele celorlalţi în aşa fel încît ele să fie consistente cu aşteptările lor. va acţiona în aşa fel în baza acestor expectanţe încît va determina actorul să i le confirme prin comportamentele sale. percepe. Ei s-au preocupat mai cu seamă de modalităţile în care preconcepţiile influenţează evoluţia şi rezultatele interacţiunii. Potrivit lui Robert Merton. ea are o importanţă deosebită în organizarea cîmpului cognitiv al subiectului. în multe cazuri. la rîndul său. “autorealizarea profeţiilor este la început o definiţie falsă a situaţiei ce produce un nou comportament. privind apariţia unui rezultat.Ştefan Boncu – Psihologie socială Cursul 24 AUTO-ÎNDEPLINIREA PROFEŢIILOR ÎN INTERACŢIUNILE INTERPERSONALE 1. ca urmare a unui anume comportament. În interacţiunile cotidiene. iar acesta. Acţiunile lor pot face ca partenerii să se comporte în aşa fel încît să confirme expectanţele iniţiale. Logica socială poate avea astfel de efecte perverse”. ele sfîrşesc prin a se adeveri. 1996. reprezintă “probabilitatea subiectivă sau ipoteza implicită sau explicită. oamenii utilizează adesea credinţe şi expectanţe (sau aşteptări) despre ceilalţi ca să-şi ghideze conduitele. Psihologia socială a făcut din acest fenomen una din temele ei cele mai incitante. voluntar sau nu. determină concepţia iniţial falsă să devină adevărată. . p. în procesul de structurare a situaţiei în care se găseşte şi în alegerea comportamentului ce va fi actualizat din repertoriul comportamentelor sale potenţiale” (Ion Dafinoiu. 59). unul din elementele fundamentale în aceste dinamici. Aparenta validitate a unei astfel de profeţii perpetuează eroarea. Expectanţa. demonstrînd că un observator ce a manifestat iniţial expectanţe greşite despre o altă persoană (actorul). pot influenţa cursul evenimentelor în aşa fel încît.

Ştefan Boncu – Psihologie socială Cursul 24 dacă A crede că B este prietenos şi sociabil din fire. băieţii din acest experiment au iniţiat ei înşişi un lanţ de evenimente ce au produs confirmarea comprtamentală a credinţelor lor” (Snyder. amabilă. 664). ar fi adoptat un stil de interacţiune distant şi rezervat. cealaltă o fată mai puţin atrăgătoare. fetele despre care partenerii lor credeau că sînt mai puţin atrăgătoare. În convorbirile propriu-zise. 2. cu umor. Word. acră şi rigidă. Tanke şi Berscheid. A. în general. Ipoteza lor punea acest fapt pe seama expectanţelor scăzute ale evaluatorilor. Ceilalţi anticipau o întîlnire cu o fată puţin sociabilă. apreciază autorii. primii au tratat pe conlocutoarea lor plini de căldură. Cei cărora li s-a prezentat fotografia fetei frumoase îşi imaginau că vor sta de vorbă cu o fiinţă sociabilă. Tanke şi Berscheid au înmînat unor studenţi fotografii cu fetele pe care urmau să le cunoască prin intermediul telefonului. candidaţii negri au performanţe mult mai slabe în astfel de interviuri în comparaţie cu albii. tratament pe care A l-ar fi interpretat ca o validare a expectanţelor sale. în cadrul cărora efectele expectanţelor celui ce conduce interviul pot fi vizibile. au fost deranjate de maniera în care le-au tratat băieţii şi au adopatat şi ele o atitudine rezervată în timpul conversaţiei. generoasă. complex şi foarte ecologic. Fără îndoială. Demersuri experimentale Într-un experiment din 1977. Cu siguranţă că nu-şi va da seama că dacă ar fi crezut că B este rece şi distant. A nu este conştient că propria lui conduită generează o realitate care nu face decît să-i confirme aşteptările. În oricare din cele două situaţii. 1977. la rîndul său. Una din fotografii înfăţişa o fată foarte frumoasă. În prima fază a cercetării. va trage concluzia că felul lui B de a se comporta confirmă părerea lui iniţială. . Dimpotrivă. Comportamentul băieţilor l-a determinat pe cel al fetelor. Snyder. Probabil că în cazul acesta B l-ar fi tratat. Înainte ca subiecţii să înceapă realizarea sarcinii propriu-zise. Într-un studiu din 1973. probabil. B va răspunde la fel. Zanna şi Cooper au plecat de la observaţia că. Cei ce credeau că la capătul firului se află o fată puţin atrăgătoare au fost distanţi şi reţinuţi. se va comporta îndatoritor şi amabil ori de cîte ori se află împreună. Candidaţii. fiind mai curînd exuberanţi. subiecţii albi jucau rolul evaluatorului (al celui ce ia interviul). “În mod clar. plină de umor. rece. Interviurile la care participă candidaţii la un post constituie intreracţiuni specifice. p. au ieşit la iveală expectanţele lor legate de înfăţişarea fizică. care au oferit confirmarea comportamentală pentru expectanţele iniţiale ale băieţilor. Fetele despre care subiecţii au crezut că sînt frumoase s-au arătat foarte prietenoase.

Complicii fuseseră special antrenaţi să ofere unora din subiecţi exact feed-back-ul pe care-l avuseseră candidaţii negri din prima fază a cercetării . 3. Evoluţia tuturor subiecţilor era apreciată de judecători obiectivi.Ştefan Boncu – Psihologie socială Cursul 24 albi şi negri. nu-i încurajau să vorbească mult. S-a constatat că cei ce fuseseră trataţi precum candidaţii negri au avut performanţe foarte slabe. evaluatorii nu aveau cunoştinţă de acest lucru. nu-i aprobau. 4. Evident. aveau faţă de aceştia reacţii asociate interacţiunilor pozitive. în chestionarele post-experimentale aceşti subiecţi mărturiseau că s-au simţit foarte prost în timpul interviului şi apreciau că ar fi avut foarte puţine şanse să obţină postul. etc. Analiza comportamentului lor a scos la iveală că ei îi priveau mai mult timp în ochi pe candidaţii albi. iar complicii pe cel al evaluatorilor. erau complici ai experimentatorilor şi fuseseră îndelung antrenaţi în aşa fel încît nu existau diferenţe semnificative între ei din punctul de vedere al performanţelor verbale şi non-verbale. observatorul acţionează ca şi cum aceste expectanţe ar fi adevărate. observatorul dezvoltă anumite expectanţe eronate despre actor. nu repetau întrebările. se aplecau mai mult spre ei (în tendinţa de a micşora distanţa interpersonală) şi. după cum nu aveau cunştinţă că ei înşişi erau atent observaţi. nu le zîmbeau decît formal. Aşadar. subiecţii albi (alţii decît cei din prima fază) jucau rolul candidaţilor. interviurile cu albii au durat în medie mai mult decît interviurile candidaţilor de culoare. performanţa slabă a candidaţilor negri se datorează în parte faptului că evaluatorii albi încep interviul cu anumite aşteptări dspre felul în care se vor comporta candidaţii. * Psihologii sociali ce au lucrat în acest domeniu au descris astfel mecanismul ce generează auto-realizarea profeţiilor: 1. Astfel. şi îl tratează pe actor în consecinţă. În a doua fază a cercetării. observatorul interpretează comportamentul actorului ca o confirmare a credinţelor sale iniţiale. 2. 3. Mai mult. opiniile observatorului schimbă conceptul de sine al actorului. evaluatorii îi priveau în ochi rareori. Dimpotrivă. alţi subiecţi se bucurau de cu totul alt tratament: lor le era oferit feed-back-ul candidaţilor albi din prima fază. Procese psihologice care subîntind auto-îndeplinirea profeţiilor .mai precis. În plus. în general. actorul îşi adaptează comportamentul la atitudinile şi opiniile pe care le exteriorizează actorul.

ca şi tendinţa de a vedea comportamentele actorului care confirmă aşteptările ca foarte tipice pentru actor. Vom vedea că pentru ca observatorul să se comporte astfel. Nu numai că observatorul (profetul) ignoră comportamentele actorului care-i contrazic aşteptările. atunci expectanţele vor deforma judecăţile observatorului asupra comportamentelor actorului care nu denotă generozitate. El include tendinţa de a vedea comportamentele ambigue ale actorului ca adeverind expectanţele. dar le interpretează în lumina dispoziţiilor (a trăsăturilor de personalitate) pe care le-a dedus. Dacă un observator se aşteaptă ca actorul să fie generos. tendinţa de a nu ţine seama de comportamentele care nu se potrivesc cu aşteptările. nu numai că el vede comportamentele ambigue ca probîndu-i aşteptările. de la ceea ce crede “profetul” la conduita reală a ţintei (actorului) a dat multă bătaie de cap psihologilor sociali. Miezul fenomenului de auto-îndeplinire a profeţiilor în interacţiunile interpersonale este confirmarea comportamentală. el trebuie să se înşele cu privire la sursa comportamentului actorului: să considere că sursa acestor comportamente corespunde trăsăturilor actorului. Expectanţele ghidează aceste interpretări. Pentru a o pune în evidenţă trebuie să ne referim la “eroarea fundamentală de atribuire” teoretizată de Lee Ross sau la bias-ul de corespondenţă. Una din verigile lipsă ar putea fi aceasta: eroarea observatorului în legătură cu ceea ce determină de fapt comportamentul actorului.Ştefan Boncu – Psihologie socială Cursul 24 Probabil că lucrul cel mai nimerit în descifrarea mecanismelor psihologice implicate în auto-îndeplinirea profeţiilor în situaţile interpersonale este să pornim încă o dată de la textul lui Merton. Aceată influenţă a expectanţelor se numeşte efectul de confirmare perceptuală. ar trebui să existe o modificare în comportamentul observatorului care să provoace o modificare în comportamentul actorului. Pentru ca aceasta să apară. Adevărată pentru cine? Şi în ce sens? Într-un studiu de sinteză din 1980. avem obligaţia ştiinţifică de a descrie şi explica maniera în care percepţiile şi impresiile unui individ determină schimbări în comportamentul altui individ. dar actorul ajunge să se poarte în conformitate cu expectanţele iniţiale. Marele sociolog american aprecia cu pătrundere că esenţa fenomenului este prefacerea profeţiei din falsă în adevărată. cercetat de Edward Jones şi Daniel Gilbert. Acest salt. Ambele denumiri se referă la . John Darley şi Russell Fazio au distins şi ei patru faze ale autoîndeplinirii profeţiilor în interacţiunile interpersonale: 1. În mod logic. Mulţi au simţit că aici lipsesc nişte verigi în lanţul teoretic. Totuşi. 2. este necesar ca expectanţele să conducă la noi comportamente care confirmă aceste expectanţe. Din teoriile percepţiei sociale şi din teoria atribuirii ştim că percepătorul (observatorul) observă acţiunile actorului.

Oferind confirmarea comportamentală. uitînd faptul că aceste răspunsuri au fost influenţate în bună măsură de ei înşişi. observatorul va acţiona în viitor în modaităţi concordante cu această expectanţă. Zanna şi Cooper). Să remarcăm că în situaţia interpersonală care include interacţiunea celor doi. Toate aceste procese cognitive îl determină pe observator să se comporte faţă de actor într-o manieră care provoacă din partea acestuia comportamente ce confirmă aşteptările observatorului. mai degrabă decît să pună un anumit comportament al lui pe seama factorilor situaţionali. provocînd răspunsuri ostile şi îndeplinind propria profeţie. 3. Tanke şi Berscheid şi Word. Am văzut deja cum. în procesul de autoîndeplinire a profeţiilor observatorul pune comportamentul actorului pe seama personalităţii acestuia. În felul acesta. unor comportamente vizibile ale “profetului”. Gilbert şi Jones au numit această tendinţă a indivizilor de a interpreta comportamentele celorlalţi fără să ia în calcul propria influenţă asupra acestor comportamente bias-ul constrîngerii induse de observator. neglijînd influenţa propriilor acţiuni asupra comportamentului actorului. De exemplu. Un efect posibil. care depăşeşete confirmarea comportamentală contextuală este schimbarea în comportamentul actorului ori de cîte ori interacţionează cu observatorul.Ştefan Boncu – Psihologie socială Cursul 24 acelaşi fenomen: tendinţa observatorului de a pune comportamentul actorului pe seama unei trăsături a acestuia şi de a neglija influenţa situaţiei asupra acestui comportament. prăpastia dintre impresiile observatorului şi comportamentele actorului pare să se umple. actorul îşi schimbă comportamentul (studiile deja expuse ale lui Snyder. răspunzînd expectanţelor observatorului. Numeroase studii indică tendinţa individului de a supraestima gradul în care comportamentele actorilor sunt generate de trăsăturile lor şi de a neglija constrîngerile situaţionale ce se exercită asupra actorului. mai ales. neglijînd factorii situaţionali şi. Între . Or. Pentru a înţelege confirmarea comportamentală. actorul răspunde. de fapt. ei atribuie actorilor opţiunile politice care reieşeau din răspunsurile acestora. Astfel. văzînd în actor o persoană agresivă. observatorii pun întrebări ale căror răspunsuri presupun opţiuni conservatoare ori liberale şi direcţionează actorii să răspundă întrun anumit fel. În chestionarul aplicat după această fază a experimentului. observatorul consideră că actorul are trăsătura de agresivitate. un factor important situaţional care poate acţiona asupra comportamentului actorului este comportamentul observatorului. Un studiu memorabil al lui Gilbert şi Jones din 1986 probează că oamenii pot face această eroare. În acest experiment. trebuie să aprofundăm însă analiza asupra atribuirii greşite pe care o face observatorul.

El va intra în acest rol de fiecare dată cînd interacţionează cu observatorul. Într-un experiment realizat în 1978. Evident. ce reprezenta una din variabilele dependente ale experimentului. 4. De pildă. clipitul din ochi. Aşadar. Studiul lui Snyder şi Swann are meritul de a pune în evidenţă dăinuirea în timp a efectelor expectanţelor interpersonale. Actorul poate să tragă concluzia că actele pe care le-a efectuat sub influenţa directă a expectanţlor observatorlui reflectă o trăsătură de personalitate a lui. În sfîrşit. experimentatorii au putut constata că subiecţii B din diadele anteriore agresive se comportau mai agresiv în comparaţie cu subiecţii B din diadele amicale din prima fază a experimentului. schimbările în tonul vocii. individul care a oferit o confirmare comportamentală într-o interacţiune poate. în diadele în care A fusese informat că B este ostil. după aceasta. Aceşti oameni devin realmente aşa cum şi-i imaginează observatorul. Expectanţa a devenit pentru actor un rol bine definit. În măsura în care actorii interacţionează regulat cu cei ce le aplică constant aceeaşi etichetă. procesul de confirmare a aşteptărilor observatorului va fi o sursă de regularitate şi consistenţă în comportamentul lor social. care merită reţinut este cel propus de Rosenthal în 1989. Partea interesantă a experimentului efectuat de Snyder şi Swann este însă partea a doua. considerîndu-le capabile să transmită altora informaţii despre stările noastre interne. indivizilor B li se cerea să poarte o conversaţie cu un nou partener. Un model simplu şi elegant. cu expresia lui Goffman. Snyder şi Swann au manipulat expectanţele unuia din membrii diadelor care urmau să interacţioneze. chiar dacă nimeni nu se mai aşteaptă să se comporte astfel. iar comportamentul lor va reflecta consistenţa trassituaţională şi stabilitatea temporală definitorii ce caracterizează trăsăturile de personalitate. de semnalele spontane şi adesea involuntare. care nu avea expectanţe speciale despre B. prin care ei cad de acord să joace anumite roluri unul faţă de celălalt. să se comporte la fel în alte contexte. subiecţii ce jucau rolul lui A vorbeau mai tare decît indivizii A din celelalte diade. care sunt zîmbetele. Rosenthal s-a interesat întotdeauna de mecanismele de comunicare non-verbală. Comportamentul lui A. aceste trăsături nu-l caracterizau neapărat pe B. De fapt. a fost în concordanţă cu eticheta ce-i fusese comunicată. un “contract social implicit”. El a încercat să probeze că aceste canale de comunicare non-verbală mediază . care fusese ales la întîmplare. Astfel. membrul A a fost făcut să creadă că B este fie agresiv. fie amical. comportamenul lui A îl determina pe B să se poarte la rîndul lui agresiv.Ştefan Boncu – Psihologie socială Cursul 24 cei doi a intervenit. În această fază. o consecinţă extrem de puternică a expectanţelor observatorului poate fi schimbarea produsă în personalitatea atorului. În fiecare diadă. încruntarea frunţii.

Subiecţilor li s-a cerut să aprecieze o serie de portrete (fotografii) din punct de vedere al succesului în viaţă. efectul expectanţelor experimentatorului sunt din cele mai periculoase. Potrivit acestei teorii.Ştefan Boncu – Psihologie socială Cursul 24 efectele aşteptărilor interpersonale. experimentatorii.. Dar adevăraţii subiecţi ai experimentului erau. Auto-îndeplinirea profeţiilor în experimentul psihologic Ipotezele privind efectele aşteptărilor în cadrul interacţiunilor interpersonale au fost testate mai întîi în chiar domeniul experimentului psihologic. 4. iar altui grup i s-a sugerat că este foarte probabil ca media aprecierilor subiecţilor să fie -5. care valorifică cercetările sale anterioare în domeniul comunicării non-verbale. pline de căldură şi petrecînd mai mult timp şi depunînd mai mult efort pentru a le explica chestiunile dificile. trecînd prin 0. la +10 (succes deplin). de la -10 (eşec total). a propus teoria afect . Deşi aprecierile n-au corespuns întru totul expectanţelor experimentatorilor. cu titlul “Experimenter effects in behavioral . introducînd aşa-numitele efecte de experimentator. Fenomenul acesta introduce o distorsiune serioasă în cercetarea psihologică. Rosenthal şi Fode au demonstrat acest efect într-un experiment din 1963. profesorii trasmit expectanţe înalte elevilor pe care-i consideră buni prin replici prietenoase.. Un grup de experimentatori a fost făcut să creadă că aprecierile subiecţilor se vor situa în medie la +5. într-un context didactic. mecanismele răspunzătoare de transferul expectanţelor de la observator la ţintă pot fi descrise folosind două dimensiuni: afectul şi efortul. dat fiind că experimentatorii urmăresc în general confirmarea ipotezelor. în timp ce efortul este comunicat prin mijloace verbale. Concluziilor multiplelor studii efectuate de Robert Rosenhal asupra tendinţei experimentatorilor din ştiinţele comportamentale de a obţine rezultatele pe care le aşteaptă au fost sintetizate într-o carte publicată în 1966. arătîndu-se că subiecţii ce participă la un experiment au tendinţa de a se comporta aşa cum se aşteaptă experimentatorii. între subiecţii asistaţi de primul grup de experimentatori şi subiecţii asistaţi de al doilea grup a existat o diferenţă absolut semnificativă. Experimentatorul poate influenţa involuntar rezultatele experimentului. De exemplu. Scala folosită era în 21 de puncte. S-a petrecut în acest experiment un fenomen de telepatie? Am văzut că există explicaţii raţionale pentru efectele expectanţelor experimentatorilor. Afectul este trasmis mai ales prin intermediul canalelor non-verbale.efort a auto-îndeplinirii profeţiilor. Astfel. Între acestea. care-i asistau pe subiecţi în timp ce aceştia efectuau sarcina.

s-a considerat în epocă . explicînd profesorilor că aceste teste pot prezice care elevi vor face progrese intelectuale vizibile în următoarele opt luni. expectanţele negative ale profesorilor conduc la performenţe slabe. . Întrebările la care au încercat să răspundă studiile ulterioare au fost în număr de două: 1. . elevii de pe listă fuseseră aleşi la întîmplare. liderii negrilor din Statele Unite au susţinut că tinerii negri ar putea fi victime ale aşteptărilor negative pe care profesorii albi din clasa din mijloc le au despre ei.Ştefan Boncu – Psihologie socială Cursul 24 research”. Examinaţi opt luni mai tîrziu. În şcolile noastre. efectele aşteptărilor profesorilor sînt mai puternice în cazul fetelor. Cercetarea a avut un ecou nemaipomenit. Din acest volum s-au desprins cîteva principii metodologice respectate de toate demersurile de cercetare ulterioare: . ca şi subiecţii. ignoră ipotezele. 5.a folosi experimentatori antrenaţi cu grijă.a reduce pe cît posibil contactul experimentatorului cu subiecţii (de exemplu. copiii ţigani să fie victime ale expectanţelor profesorilor. Fiecărui profesor i-a fost apoi înmînată o listă cu nume de elevi din propria clasă (cam 20%) identificaţi ca avînd un potenţial intelectual deosebit. În fapt. Cum sînt comunicate aceste aşteptări? Unul din modelele avansate conceptualizează procesul de transmitere a expectaţiilor în termeni de comportamente observabile (Cooper. Pygmalion în clasă Ideea auto-realizării profeţiilor şi-a găsit o aplicare imediată în mediul şcolar. la elevii respectivi s-a constatat o creştere spectaculoasă. Studiul fundamental în această privinţă a fost realizat de Robert Rosenthal şi Lenore Jacobson şi publicat în 1968 sub titlul “Pygmalion în clasă“. Evident. Încă la începutul anlor ’60. prin înregistrarea pe bandă magnetică a instrucţiunilor). căci. Autorii au administrat unor elevi dintr-o şcoală primară teste de inteligenţă.în perpetuarea inegalităţilor sociale.a face în aşa fel încît experimentatorii care intră în contact cu subiecţii să nu cunoască ipotezele reale . Ce factori influenţează aşteptările profesorilor? şi 2.acest principiu se numeşte dublu orb (double blind). într-adevăr. întrucît experimentatorii. copiilor provenind din minorităţile etnice sau rasiale sau celor din familii sărace. dar şi . 1984): . este posibil ca în afara elevilor cu status socio-eonomic inferior. dar neimplicaţi afectiv în mod exagerat în cercetare. Ea demonstra rolul foarte însemnat al profesorilor în modelarea participării elevilor.

elevii . profesorul se comportă diferit faţă de fiecare elev. input-ul (intrările) şi feed-back-ul. de a acorda mai multă atenţie răspunsurilor lor şi de a repeta întrebările. profesorii au tendinţa de a preungi discuţia cu cei despre care au aşteptări pozitive după ce aceştia au răspuns greşit la întrebări. Mead a arătat în ce măsură observatorul poate influenţa conceptul de sine al actorului. Cele două elemente fundamentale ale situaţiilor de confirmare comportamentală sînt. În ce priveşte frecvenţa interacţiunilor. accentuînd anumite părţi ale lor ce pot sugera răspunsul. potrivit acestui model. Ei lasă acestor elevi mai mult timp de gîndire înainte de a adresa întrebările rămase fără răspuns restului clasei. Potrivit lui Rosenthal. Încă G.H. Din punctul de vedere al factorului input. output-ul (ieşirile).ţintă ai expectanţelor pozitive ale . Rosenthal a stabilit patru factori determinanţi pentru confirmarea comportamentală: atmosfera. ce are la bază expectanţe pozitive. Rosenthal arată că elevilor slabi li se oferă mai puţine ocazii de a învăţa chestiuni noi şi li se explică mai puţin chestiunile dificile. În general. Profesorul dezvoltă aşteptări ce prezic comportamente specifice şi eşecul sau succesul fiecărui elev. performanţa elevului va ajunge să corespundă credinţei profesorului. iar elevul este înclinat să adere la normele şcolii şi să interiorizeze aprecierile profesorului. Tratamentul profesorului furnizează informaţii elevului asupra nivelului performanţei aşteptate de la el. Un alt model. 4. registrul non-verbal este acela care exprimă atitudinea binevoitoare. Al treilea factor. le acordă mai multă încredere şi le zîmbesc mai mult decît elevilor pe care-i cred slabi. fără să-i influenţeze mai întîi comportamentul. output-ul verbal se referă la două comportamente ale profesorilor: insistenţa lor de a urmări schimbul de replici pînă se ajunge la concluzii satisfăcătoare şi frecvenţa cu care se angajează în interacţiunile legate de sarcinile didactice. Rosenthal însuşi indică dimensiunile sociale ale comportamentului profesorului ce sînt implicate în acest proces.Ştefan Boncu – Psihologie socială Cursul 24 1. făurit de R. Atunci cînd îşi imaginează că au de-a face cu elevi buni. profesorii creează un climat socio-afectiv mai cald pentru elevii pe care-i apreciază. În cazul în care profesorul arată constanţă în maniera sa de relaţionare. 3. De exemplu. Această interiorizare a opiniei celuilalt pare să fie veriga principală în procesul de auto-îndeplinire a profeţiilor. constanţa conduitei profesorului şi tendinţa elevului de a include în conceptul de sine evaluările profesorului. Ghidat de aceste aşteptări. 2.

Frank Bernieri şi Robert Rosenthal au cerut unor profesori de liceu să vorbească timp de cîteva minute ca şi cum s-ar afla în faţa unui elev despre care se aşteaptă să aibă performanţe foarte bune la materia lor (în altă condiţie. În comparaţie cu elevii din alte clase. Rezultatele au arătat că evaluatorii nu numai că apeciază exact pe baza mini-clipului de 10 secunde. În relaţia profesor elev. În plus. chiar dacă diferenţa de statut. O echipă de cercetători canadieni sub conducerea lui David Jamieson a profitat de faptul că la un liceu se aflau mai mulţi profesori nou angajaţi şi a testat ipoteza influenţei expectanţelor elevilor. Toate discursurile subiecţilor au fost filmate şi din fiecare s-a ales. Elisha Babad. secvenţe de 10 secunde. elevii cărora le fuseseră sugerate aşteptări pozitive au fost mai atenţi la ore. absolut la întîmplare. chiar cînd dau răspunsuri inexacte. decît elevii de la care profesorul nu aşteaptă prea mult. Feed-back-ul se referă. Aceste clipuri au fost apoi vizionate de copii şi adulţi care aveau drept sarcină să aprecieze cît de bun este elevul despre care (sau în faţa căruia) vorbeşte profesorul şi care sunt sentimentele profesorului pentru el. considerabilă. se pare că lucrurile nu stau deloc aşa. iar la sfîrşitul anului şcolar au avut note mai mari şi au apreciat că explicaţiile profesorului au fost foarte clare. în principal. ce nu suportaseră tratamentul experimental. la utilizarea de către profesor a laudei şi a criticii. Elevii sunt extrem de sensibili la expresia facială şi la mişcările corporale ale profesorilor. elevilor li s-a spus că profesorul are atitudini pozitive faţă de noua şcoală şi de clasa din care făcea parte elevul. ne împiedică să-l privim pe elev ca sursă de influenţă. Într-un studiu realizat în 1991.Ştefan Boncu – Psihologie socială Cursul 24 profesorului caută mai des contactele cu acesta. ci şi expectanţele elevilor pot modela. altor profesori li s-a cerut să vorbească despre un elev în legătură cu care se aşteaptă să fie foarte bun ori foarte slab. în anumite limite. dar o pot face chiar şi în condiţiile în care filmul rulează fără sonor. evoluţia profesorilor în faţa clasei. Deşi profesorii au convingerea că-şi pot ascunde sentimentele pe care le au faţă de elevii lor. cercetătorii au manipulat aşteptările elevilor. influenţele trebuie văzute ca bidirecţionale. elevul imaginar era presupus a avea o performanţă foarte slabă). informîndu-i că noul profesor a fost apreciat ca extrem de competent şi de empatic atît de elevii şcolii la care lucrase înainte. şi de a critica răspunsurile celorlalţi. Tendinţa profesorilor este de a lăuda pe cei despre care cred că pot obţine performanţe înalte. chiar în afara cadrului clasei. . Nu numai expectanţele profesorilor au efect asupra comportamentului elevilor. De aemenea. chiar cînd sînt corecte. În cadrul unor interviuri individuale. cît şi de o echipă de experţi.

Lee Jussim. Explicaţia autorilor experimentului ce a pus în evidenţă acest efect are drept element principal presiunea socială prea mare exercitată asupra elevului. nu pentru că le-ar determina prin mecanismul auto-îndeplinirii profeţiilor. se întîmplă adesea în situaţiile reale. expectanţele pozitive ale profesorului cu privire la performanţa unui elev se dezvoltă şi se manifestă odată cu expectanţele acestuia din urmă cu privire la propria sa performanţă. desigur. 1975). determinînd anxietate şi scăderea performanţei. impactul unui eşec. aşa cum. nimeni nu merge pînă la a nega acest efect. Cooper şi Shaw.Ştefan Boncu – Psihologie socială Cursul 24 În sfîrşit. . mai semnalăm că un efect deosebit de interesant apare atunci cînd. un cercetător ce s-a afirmat în acest domeniu. În ultimul timp s-au publicat mai multe studii care pledează pentru o înţelegere mai nuanţată a efectului expectanţelor profesorului. se amplifică. Totuşi. Această interacţiune se poate solda cu un rezultat neaşteptat: cele două expectanţe pozitive acţionînd deodată duc la deteriorarea performanţei (Zanna. Sheras. oricît de neînsemnat. susţine că percepţiile profesorilor sînt mai exacte decît s-a considerat pînă acum şi că expectanţele lor prezic performanţele elvilor pentru că sunt întemeiate. În condiţiile în care elevul se află sub apăsarea propriei expectanţe şi sub aceea a profesorului.

Ştefan Boncu – Psihologie socială Cursul 25 AUTO-DEZVĂLUIREA 1. că ne-am născut la Deva şi că . p. validitatea predictivă a JSDQ nu este foarte ridicată. momentul potrivit pentru a o face. Parametri ai auto-dezvăluirii Auto-dezvăluirea poate varia în multe privinţe. Cozby o defineşte ca “dezvăluirea verbală intenţionată a materialului auto-descriptiv în faţa unuia sau a mai multor parteneri” (Cozby. De pildă. 2. personalitate şi corp. Cel mai folosit instrument pentru stabilirea diferenţelor individuale în ceea ce priveşte auto-dezvăluirea este Jourard Self-Disclosure Questionnaire (JSDQ). Din păcate. Transmiterea verbală a informaţiilor despre propria persoană Auto-dezvăluirea corespunde procesului prin care individul comunică altora informaţii despre el. persoaneleţintă. persoana în faţa căreia ne confesăm) au repercusiuni însemnate asupra participării noastre sociale. Scorurile aveau valori de la 0 la 2: 0 = lipsa dezvăluirii faţă de persoana ţintă. că ne place la nebunie să mâncăm pizza şi hamburgeri. mai precis cîte 10 itemi pentru fiecare din următoarele domenii: atitudini şi opinii. natura itemilor. 2 = dezvăluire completă privind o anumită chestiune. descris în articolul lui Jourard şi Lasakow (1958). cuprindea 60 de itemi. nivelul de intimitate al acestor dezvăluiri. că ne place tenisul. cel mai bun prieten de acelaşi sex. bani. 88). unele cercetări au folosit variante ale JSDQ. Ele determină numărul şi calitatea relaţiilor noastre sociale. Caracteristicile autodezvăluirilor (dacă transmitem gînduri. sentimente sau experienţe altor persoane. un individ poate releva altuia informaţii despre foarte multe aspecte ale vieţii sale şi totuşi să-i furnizeze numai informaţii superficiale. Auto-dezvăluirea este o parte desosebit de importantă a interacţiunilor noastre cu ceilalţi. Instrumentul original. 1973. În afara acestui chestionar standard. gusturi sau interese. diferite de chestionarul iniţial în ceea ce priveşte lungimea. tata. cel mai bn prieten de sex opus. Subiecţii răspundeau la fiecare item indicînd gradul în care au dezvăluit informaţii faţă de patru persoane-ţintă: mama. 1 = dezvăluire în termeni generali. Putem să spunem altei persoane că suntem studenţi la psihologie. Cercetătorii n-au putut evidenţia întotdeauna o relaţie solidă între scorurile subiecţilor la acest chestionar şi dezvăluirea în situaţii reale. muncă (sau studii).

o încercare de sinucidere. Slujindu-se de această distincţie. Individul poate fi foarte intim cu celălalt. Cozby (1973) consideră că auto-dezvăluirea este caracterizată de următorii parametri: a. etc). 73). cele ale soţilor sunt mai bogate pe dimensiunea “descriere”. în raport cu dezvăluirile simplelor cunoştinţe. Ea concepe dezvăluirea ca bidimensională: descriere şi evaluare. dar să se refere la un singur aspect al existenţei celui ce se dezvăluie – de exemplu.42 între cele două variabile. Morton a arătat. o conversiune religioasă. caracterul intim şi durata dezvăluirii sunt independente – s-a stabilit o corelaţie de 0. rezumându-se la relatarea unor fapte. Cît despre relaţia între cantitatea de informaţie şi caracterul intim. scrie autoarea. din punctul de vedere al acestei dihotomii. aspiraţiile şi temerile noastre. judecăţi şi opinii ale lui care au fost generate de un fapt sau altul. “Să remarcăm. despre ce ne face să fim o persoană unică. dar nu de profunzime. cantitatea de informaţie dezvăluită (lărgimea auto-dezvăluirii). O astfel de dezvăluire este caracterizată de lărgime. dezvăluirile pot să cuprindă evaluări ale subiectului. 1978. făcînd apel la clişee şi informaţie abstractă. . Pe de altă parte. că. dar nu şi pe dimensiunea “evaluare”. detalii despre viaţa sexuală. adică mărturisirea unor emoţii. că o persoană poate să trivializeze un subiect de discuţie foarte intim (ca viaţa sexuală) folosind exclusiv descrieri. caracterul intim al informaţiei dezvăluite (profunzimea dezvăluirii). la experienţele lui sexuale. b. Morton (1978) face distincţia între două caracteristici ale dezvăluirii ce par să aibă un rol foarte important în actele cotidiene de comunicare. p. Putem fi foarte intimi cu cineva mărturisindu-i sentimentele de ruşine pe care le-am încercat într-o anumită situaţie. există şi situaţii în care indivizii personalizează puternic chestiuni banale atunci cînd se auto-dezvăluie (ca spălatul pe dinţi sau drumul de la birou spre casă).Ştefan Boncu – Psihologie socială Cursul 25 avem doi fraţi mai mari. durata dezvăluirii. dezvăluindu-i fapte foarte intime despre el (de pildă. dimpotrivă. În situaţiile concrete de auto-dezvăluire. de pildă. Pe de o parte. Cele două dimensiuni sunt relativ independente: o descriere factuală a unei încercări de sinucidere poate sau nu să fie îmbogăţită cu intimitate evaluativă – confesiuni despre trăirile care au însoţit această tentativă. ea este de dependenţă inversă: indivizii au tendinţa de a dezvălui foarte puţin despre chestiunile intime. dezvăluirea poate fi foarte intimă şi personală. Toată această poveste îl face pe celălalt să cunoască multe faţete ale vieţii noastre. dezvăluirea se poate prezenta ca o descriere. introducînd informaţie factuală privată şi mărturisind emoţii foarte intime” (Morton. c. dar el nu va şti nimic despre speranţele. În alte cazuri.

Auto-dezvăluirea reprezintă o parte a procesului de penetrare socială. Psihologul a explicat acest pattern de evoluţie a relaţiei apreciind că. “lărgimea” dezvăluirii descreşte în funcţie de adîncimea sau intimitatea conversaţiei. în măsura în care partenerii sunt capabili să comunice despre starea legăturii lor. ca schimbul de informaţii.Ştefan Boncu – Psihologie socială Cursul 25 În cercetările asupra relaţiilor interpersonale se bucură de atenţie o altă distincţie: aceea dintre auto-dezvăluirea personală (dezvăluiri despre propria persoană) şi autodezvăluirea relaţională (dezvăluiri despre relaţia cu o altă persoană sau despre interacţiunile individului cu alţii). dezvăluirea capătă dimensiuni tot mai mari atît în lărgime. El a constatat că. ei vor dezvălui mai multă informaţii şi la niveluri tot mai intime: vor comunica informaţii despre tot mai multe domenii şi în fiecare domeniu vor schimba tot mai multe informaţii. Potrivit acestei teorii. relaţiile interpersonale presupun comportamente reciproce. Altman şi Taylor susţin că raportul dintre costuri şi beneficii influenţează dezvoltarea relaţiei. Experienţele iniţiale pozitive creează posibilitatea evoluţiei acendente. Ea a fost propusă de Irving Altman şi Dalmas Taylor în 1973 şi afirmă. 3. cât şi în adâncime. Aşadar. la cunoştinţe şi la prieteni. Taylor (1968) a făcut descoperiri interesante aplicând teoria penetrării sociale în studiul diadelor de studenţi ce locuiau în aceeaşi cameră. Stadiile penetrării pot fi reprezentate ca o serie de “despicături” în personalitatea fiecăruia dintre parteneri. în esenţă. “Despicătura” se lărgeşte şi se adânceşte. un tip fundamental de schimb social. În oricare stadiu. Doi prieteni foarte buni sau un cuplu tînăr armonios schimbă foarte multă informaţie şi de foarte bună calitate – informaţii superficiale. Auto-dezvăluirea relaţională poate dobândi un rol important în menţinerea şi întărirea unei relaţii. Pe măsură ce relaţia progresează. au ajuns să-l antipatizeze pe acesta. ce evoluează odată cu relaţia interpersonală. de la străini. în timp. Teoria penetrării sociale Teoria penetrării sociale este o teorie asupra dezvoltării relaţiilor intime. studenţii care au comunicat multe informaţii intime despre ei colegului de cameră. că relaţiile evoluează de la schimburi superficiale la schimburi intime. dar şi informaţii intime. precum şi rolul autodezvăluirii în evoluţia relaţiilor. Pe măsură ce relaţia dintre doi indivizi se dezvoltă. care pune în evidenţă amplificarea progresivă a schimburilor dintre parteneri. se dezvăluie mai multă informaţie la nivelurile superficiale decît la cele intime. schimbul de afecte pozitive sau negative. .

şi au măsurat efectele auto-dezvăluirii asupra capacităţii lor de a-şi duce misiunea la bun sfârşit. Taylor. Tolstedt şi Stokes (1984) au remarcat că Altman şi Taylor s-au ocupat foarte puţin de procesul de dizolvare a relaţiei şi şi-au propus să verifice temeinicia ipotezelor acestora cu privire la depenetrarea socială. ei le-au cerut să reprezinte relaţia de cuplu printr-un grafic (având ca axe timpul şi gradul de satisfacţie) şi să alcătuiască o listă cu aspectele pozitive ale relaţiei. În mod firesc. În astfel de cazuri. 46). Printre subiecţi se aflau atât indivizi cu scoruri mari la un chestionar de auto-dezvăluire. definită ca pozitivitatea sau negativitatea faptelor şi sentimentelor dezvăluite. deteriorarea relaţiei corespunde scăderii treptate a adâncimii şi a lărgimii auto-dezvăluirii. procesul de penetrare socială a fost modificat de starea de izolare. fie subiecţi cu scoruri reduse la chestionarul de auto-dezvăluire care s-au dezvăluit mai mult decât ar fi făcut-o în condiţii normale. De asemenea. Auto-dezvăluirea în astfel de grupuri afectează îndeplinirea sarcinii şi adaptarea individului. p. Tolstedt şi Stokes au constatat că odată cu scăderea intimităţii se produce o diminuare a lărgimii auto- . de pildă. ca atare. cât şi din aceia cu scoruri mici. în prieteniile pe cale să se destrame sau în cuplurile aflate în prag de divorţ. studenţii supraestimează la început caracterul pozitiv şi favorabil al relaţiei. Acesta poate să apară. de concluziile formulate de Altman şi Taylor. valenţa comunicării. Autorii formulează următoarea concluzie: “Nivelurile de dezvăluire ce deviază de la nivelul individual obişnuit sunt incompatibile cu formarea grupului şi. Membrii grupurilor izolate ating destul de repede un grad de intimitate comparabil cu acela al prietenilor apropiaţi. Ei au luat în calcul şi o a treia dimensiune a auto-dezvăluirii. condiţiile de izolare socială încurajează explorarea interpersonală şi grăbesc penetrarea.Ştefan Boncu – Psihologie socială Cursul 25 din cauza dorinţei de compatibilitate cu celălalt locatar al camerei. Altman şi Haythorn (1965) au confirmat ipoteza potrivit căreia subiecţii izolaţi se auto-dezvăluie într-o măsură mai mare partenerilor lor decât cei non-izolaţi. costurile interacţiunii devin tot mai mari sau/şi recompensele tot mai reduse. pentru opt zile. Autorii au constatat că subiecţii care au abandonat înainte de a se scurge cele opt zile au fost fie subiecţi înclinaţi spre auto-dezvăluire care s-au dezvăluit foarte puţin. 1973. non-adaptative” (Taylor et al. Aşadar. Tolstedt şi Stokes au aplicat subiecţilor (membri ai unor cupluri cu probleme) chestionare pentru măsurarea intimităţii şi a auto-dezvăluirii (JSDQ). Altman şi Taylor au pus în evidenţă şi un proces de depenetrare.. Cercetarea grupurilor izolate a beneficiat. Analiza acestor date a confirmat numai parţial concepţia lui Altman şi Taylor asupra depenetrării. de asemenea. Wheeler şi Altman (1973) au izolat diade de militari în camere de 3m x 3m. Potrivit celor doi autori.

cantitatea de informaţie pe care şi-o comunică indivizii este foarte redusă. Cei trei cercetători au demonstrat că receptarea informaţiei foarte intime duce la o dezvăluire din partea ţintei chiar şi atunci cînd dezvăluirea persoanei care a iniţiat conversaţia face ţinta să o antipatizeze. apar expectanţe cu privire la comportamentul . O astfel de normă se află la baza multora din comportamentele noastre sociale. în general. Harris şi Chaikin (1973). iar reciprocitatea determină atracţia. Pentru a explica fectul diadic. iniţiate de Jourard. afirmă ei. 4. 96). “Durerea şi furia asociate cu pierderea unei relaţii intime. împărtăşindu-şi judecăţi şi sentimente. din cauză că reciprocitatea dezvăluirii între străini într-un experiment de psihologie poate fi văzută ca un model al formării unei relaţii de prietenie. Cercetările asupra reciprocităţii au evoluat de la ipoteza atracţiei interpersonale ca mecanism subiacent la ipoteza mai simplă a normei de reciprocitate. În virtutea ei. susţinând că efectul diadic poate să apară şi în absenţa atracţiei interpersonale. p.Ştefan Boncu – Psihologie socială Cursul 25 dezvăluirii. Atracţia determină reciprocitatea în dezvăluire. uneori cu brutalitate. Descreşterea ataşamentului conduce la descreşterea numărului temelor abordate în auto-dezvăluire. pot da naştere unor auto-dezvăluiri deosebit de profunde” (Tolstedt şi Stokes. Mulţi cercetători au susţinut că dezvăluirea reciprocă este esenţială pentru dezvoltarea unei relaţii apropiate: dacă nu există reciprocitate în stadiile de început.W. au sugerat că receptarea informaţiei intime conduce la simpatie şi la o dezvăluire echivalentă. Reciprocitatea dezvăluirii Unul din fenomenele cele mai studiate din cîmpul teoretic al auto-dezvălurii este reciprocitatea. Împotriva acestei poziţii au argumentat Derlega. dar informţiile sunt extrem de intime. Rezultatul neşteptat raportat de aceşti autori a fost creşterea adâncimii autodezvăluirii pe măsura răcirii relaţiei. Cu cât intimitatea dintre doi soţi este mai redusă. 1984. negative. relaţia nu va evolua. Adîncimea auto-dezvăluirii poate să crească din cauza sentimentelor negative pe care şi le mărturisesc. Simpatia pentru partenerul de interacţiune aduce cu sine egalizarea nivelurilor de intimitate ale dezvăluirilor. Primele demersuri. Acestea sunt. cu atât ei discută chestiuni foarte personale. ei au făcut apel la norma de reciprocitate teoretizată de sociologul american A. Gouldner în 1960. În timpul conflictului. pe care Jourard a numit-o “efectul diadic”. Această temă a fost intens studiată în laborator.

Dimensiunea temporală a auto-dezvăluirii Corelaţia dintre dezvăluire şi atracţie este. Studentul dezvăluia fie un eveniment negativ. Subiecţii care au urmărit un film cu o interacţiune diadică au apreciat dezvăluirea nereciprocă mai nepotrivită şi mai neobişnuită decît dezvăluirea reciprocă. studiile demonstrează că dezvăluirea unei informaţii importante după ce relaţia s-a stabilizat este mai indicată decît dezvăluirea ei în stadiul de început al relaţiei. Dacă receptarea unei dezvăluiri constituie o recompensă socială. solidă şi documentată din punct de vedere empiric. Momentul dezvăluirii unei astfel de informaţii poate. În privinţa dezvăluirilor. fără îndoială. întradevăr. În general. avem convingerea că o relaţie interpersonală în care partenerii nu se dezvăluie este şubredă. afecta atracţia interpersonală. Chaikin şi Derlega (1976) au arătat că norma de reciprocitate operează într-adevăr în aceste situaţii. Jones şi Gordon au obţinut rezultate care indicau o simpatie mai mare manifestată de subiecţi pentru . Am fost puşi. studentul făcea mărturisirea la începutul conversaţiei. Dar oare dezvăluirea unui fapt negativ despre sine nu poate compromite o relaţie? Avem cu toţii experienţa aceasta. fie nu avea nici o responsabilitate. cu siguranţă. altminteri avem tendinţa de a percepe relaţia ca dezechilibrată. am constatat că indivizii reacţionează pozitiv în faţa celor care le fac dezvăluiri şi că tocmai în faţa acestora ei devin dispuşi să mărturisească informaţii personale despre ei înşişi. în situaţia de a ne întreba când anume trebuie să comunicăm celuilalt o informaţie negativă despre despre noi în aşa fel încât el să nu înceteze să ne simpatizeze. a treia variabilă independentă era momentul ales pentru auto-dezvăluire: în unele condiţii.Ştefan Boncu – Psihologie socială Cursul 25 unui individ căruia i s-a făcut un serviciu: ne aşteptăm ca el să exteriorizeze o atitudine pozitivă faţă de cel care l-a ajutat şi să-i întoarcă acestuia serviciul. În general. ne aşteptăm ca cel căruia i s-a făcut o dezvăluire intimă să răspundă la fel. fie un eveniment pozitiv din trecutul său. 5. Jones şi Gordon (1972) au cerut subiecţilor să asculte un interviu între un consilier şi un student. A doua variabilă independentă era manipulată astfel: studentul era fie responsabil pentru acest eveniment. interviu înregistrat pe bandă de magnetofon. Cercetând problematica reciprocităţii în autodezvăluire. cel căruia i se adresează dezvăluirea ar trebui să reacţioneze în conformitate cu principiile care guvernează schimburile sociale în general. din proprie iniţiativă. Intuitiv. în vreme ce în altele el furniza informaţia ca urmare a unei întrebări a consilierului în partea a doua a conversaţiei. În sfîrşit.

dezvăluirea a fost apreciată de observatori neimplicaţi. s-a adeverit.Ştefan Boncu – Psihologie socială Cursul 25 studentul care dezvăluie informaţia la urmă. Subiecţii expuşi la o dezvăluire târzie au interpretat comportamntul complicelui spunându-şi că el a aşteptat ca interacţiunea să devină personalizată. fie la sfârşitul perioadei de conversaţie. p. experienţele personale a fost examinată în funcţie de caracteristicile demografice. 6. de sănătatea mintală. 1976. Acesta le făcea o mărturisire foarte intimă – faptul că prietena lui este însărcinată – fie imediat după iniţierea interacţiunii. 189). Ei au atribuit complicelui intenţia de a continua şi adânci relaţia. Wortman şi colaboratorii ei (1976) şi-au propus să examineze factorii care afectează reacţia receptorului dezvăluirii. Jourard (1971. Wortman şi colegii săi au folosit atribuirile pentru a explica acest efect. fals. apud Derlega et al. Adoptând o perspectivă atribuţională. subiecţii care au ascultat confesiunea în debutul interacţiunii au considerat că celălalt nu face distincţii între persoanele cărora trebuie să li se confeseze şi persoanele în faţa cărora trebuie să se abţină de la confesiuni. Individul care a dezvăluit un lucru foarte intim despre sine la începutul relaţiei a fost văzut ca imatur. neadaptat. Influenţa apartenenţei sexuale Dorinţa de a dezvălui informaţie despre gîndurile. . Dimpotrivă. 1993) a sugerat că expectanţele de rol îi impun bărbatului să se arate dur. să câştige în complexitate. gestul studentului a fost interpretat ca un act de curaj. trebuie să se abţină cel puţin opt sau zece minute. de trăsăturile de personalitate şi de situaţia socială. potrivit căreia subiecţii îl vor simpatiza mai mult pe complice în al doilea caz. Numai procedându-se astfel creşte probabilitatea ca celălalt să răspundă favorabil” (Wortman et al. Subiecţii l-au perceput pe complicele care s-a confesat mai târziu ca fiind mai deschis şi şi-au exprimat dorinţa de a-l cunoaşte... În acest caz. Dar în condiţiile în care studentul dezvăluia un eveniment negativ pentru care era responsabil. ca dorinţă de a aşeza relaţia cu celălalt pe baze solide. Un rezultat consistent în cîmpul acestor cercetări este dependenţa auto-dezvăluirii de aparteneţa sexuală a individului: femeile se dezăluie mai mult decît bărbaţii şi valorizează mai mult auto-dezvăluirea. În studiul rezumat mai sus. el s-a bucurat de mai multă simpatie atunci cînd a făcut-o la începutul interviului. Ipoteza autorilor. Iată sfatul autorilor cu privire la momentul potrivit al mărturisirii: “Dacă cineva vrea să dezvăluie o informaţie personală unei noi cunoştinţe. Subiecţii lor conversau timp de aproximativ zece minute cu un complice al experimentatorilor. ca asumare a responsabilităţii. sentimentele.

“femeia exprimă şi bărbatul reprimă”. 1976). a atractivităţii. Mai remarcăm un rezultat interesant al acestui studiu: femeile care s-au dezvăluit au fost simpatizate mai mult decât femeile care nu s-au dezvăluit. Mai precis. că femeile sunt mai înclinate să dezvăluie lucruri foarte intime încă de la începutul relaţiei sau că soţii sunt mai fericiţi decît soţiile în căsătorii în care auto-dezvăluirea este foarte slabă. S-a arătat. Soţiile sunt mai dispuse decît soţii să discute despre sursele conflictelor din familie (Derlega şi Chaikin. Autorii au înmânat subiecţilor un text în care se relata despre interacţiunea dintre două persoane ce călătoreau cu avionul. judecăţile asupra sănătăţii mintale se pot baza pe gradul de devianţă de la rolul de sex. Comportamentul expresiv al femeilor trebuie pus pe seama recompenselor şi aprobărilor pe care le primesc pentru faptul de a se purta astfel. N-am zburat de prea multe ori.Ştefan Boncu – Psihologie socială Cursul 25 obiectiv. Una din ele întreba la un moment dat: “Vă face rău zborul?”. studiile anterioare au avut în vedere numai . ceea ce îi inhibă tendinţele spre auto-dezvăluire. soldat cu aproximativ aceleaşi rezultate.”). Nepotrivirile dintre comportamentul persoanei şi situaţie. Pe scurt. subiecţii trebuiau să aprecieze cea de-a doua persoană în privinţa adaptării psihologice. Potrivit lui Shaffer şi Ogden (1986). fie povestea pe larg călătoriile sale anterioare. expectanţele legate de rolul feminin încurajează auto-dezvăluirea. ce reprezintă violări ale expectanţelor sunt utilizate pentru a diagnostica dezordinile psihologice. Din acest punct de vedere. Pe de altă parte. inexpresiv din punct de vedere emoţional. Doi psihologi cu orientare clinică au încercat să probeze ideea că relaţia dintre sexul persoanei şi auto-dezvăluire nu rămâne neschimbată în condiţiile variaţiei factorilor situaţionali. Judecăţile asupra gradului de adaptare a unei persoane se fac pe baza adecvării comportamentului său la situaţii specifice. de exemplu. Derlega şi Chaikin (1976) au demonstrat că o atribuire de maladie mintală poate să ţină seama de gradul în care individul deviază de la normele de auto-dezvăluire ce reglează comportamentul în grupul său sexual. oferind detalii intime despre sine. motivat să reuşească. Derlega şi Chaikin au pus în evidenţă un dublu standard folosit de subiecţi pentru judecarea comportamentelor de auto-dezvăluire: femeile non-expresive şi bărbaţii expresivi au fost percepuţi ca non-adaptaţi. Mai aproape de ceea ce ne interesează. Menţionăm că Gordon Chelune (1976) a întreprins un demers asemănător. în vreme ce bărbaţii care s-au dezvăluit şi bărbaţii care nu s-au dezvăluit au fost simpatizaţi în aceeaşi măsură. iar femeile dacă practică auto-dezvăluirea. etc. bărbaţii sunt apreciaţi ca adaptaţi psihologic dacă nu se dezvăluie. iar cealaltă răspundea fie scurt (“Cred că da. După ce lecturau textul. a masculinităţii-feminităţii. iar femeile expresive şi bărbaţii non-expresivi ca adaptaţi.

“Oamenii se simt relaxaţi în preajma mea”). Influenţa contextului social asupra dezvăluirilor femeilor şi bărbaţilor a fost pusă în evidenţă şi de Davis (1978). Primele au fost numite de Miller. “Pot să-i fac pe oameni să vorbească despre ei înşişi”). Tot ei aleg temele de conversţie şi stabilesc nivelul de intimitate al dezvăluirilor. “care a făcut saliente motivele social-expresive” (p. care ştiu să asculte. Spre a demonstra utilitatea constructului. 7. 2. Berg şi Archer au măsurat la 110 studente tendinţa spre auto-dezvăluire cu . Autorii au demonstrat că “Opener Scale” este un instrument unifactorial. Subiecţii au dedus că scopul întâlnirii lor este de a sta de vorbă şi de a se cunoaşte. Itemi ce se referă la interesul de a-i asculta pe ceilalţi (“Îmi place să-i ascult pe ceilalţi). lansează invitaţii. Cantitatea şi calitatea auto-dezvăluirii unei persoane este determinată. şi de partenerul acesteia. ea influenţează lărgimea şi adâncimea autodezvăluirii. iniţiază contactul fizic. vor participa la o sarcină în care vor putea colabora. dar că este totuşi distinctă. care oferă un feed-back adecvat celui care li se dezvăluie şi altele lipsite de oricare din aceste calităţi.auto-dezvăluirea sau refuzul de a se auto-dezvălui al unui individ într-o situaţie nu depinde numai de factorii de personalitate. băieţii se dezvăluie mai mult decât fetele la primele întâlniri. De data aceasta. o stimulează să comunice informaţie despre ea însăşi. Itemi ce se referă la reacţiile percepute ale celorlalţi (de exemplu. Miller. Dar .Ştefan Boncu – Psihologie socială Cursul 25 un gen de context. bărbaţii s-au dezvăluit mai mult decât femeile. Davis a pus aceste comportamente pe seama nevoii lor de a controla situaţia. Într-o interacţiune. 93). “Deschizătorii” Scalele de auto-dezvăluire măsoară diferenţele individuale pe această dimensiune. Scala lor cuprinde trei categorii de itemi: 1.este evident . afectuoase. în bună măsură. transformându-l într-unul instrumental: participanţii au fost informaţi că după ce vor discuta câteva minute. Itemi ce se referă la abilităţi interpersonale (de exemplu. cei trei autori menţionaţi au construit o scală pentru măsurarea acestei “vocaţii”. 3. Putem intui că există persoane calde. în astfel de contexte. într-un studiu asupra întâlnirilor de dragoste efectuat pe o populaţie de studenţi. Conform datelor lui Davis. femeile se dezvăluie mai mult unui partener de acelaşi sex decât o fac bărbaţii. Shaffer şi Ogden au manipulat scopul întâlnirii subiecţilor. Ei sunt mai asertivi şi au mai multe iniţiative: încep conversaţiile. Berg şi Archer (1983) deschizători – ele “deschid” persoana care vorbeşte. Ei susţin că trăsătura de personalitate măsurată cu ajutorul acestei scale este apropiată de sociabilitate şi empatie.

ei au filmat evoluţia subiecţilor şi au analizat atent expresiile lor faciale. ca şi cea catolică. Înfăţişarea lor în timpul conversaţiei este aceea a unor oameni relaxaţi. modalitatea optimă de vindecarea a multor maladii mentale constă tocmai în conştientizarea unor gânduri îndelung expulzate din conştiinţă. Potrivit întemeietorului psihanalizei. pe baza acestor date. deschizătorii se caracterizează prin emiterea unor fraze scurte aprobatoare în timp ce vorbeşte partenerul şi prin completarea spuselor acestuia. direcţia privirii. Ca atare. contactul vizual direct cu partenerul (îl privesc în ochi mai frecvent şi mai îndelung). au propovduit ideea că mărturisirea păcatelor aduce izbăvirea. etc. că astfel de indivizi influenţează în mod activ contribuţia partenerului în conversaţie. încă înainte de sfârşitul veacului trecut. confesiunea reprezintă o practică ce-l ajută pe individ să se elibereze. Au constatat. astfel. Potrivit aceloraşi autori. cât printr-un comportament nonverbal şi un stil de conversaţie specifice. Freud are marele merit de a fi semnalat faptul că inhibarea gândurilor şi a . Biserica ortodoxă. atenţi la ce spune celălalt. În unele religii. într-o mai mare măsură decât non-deschizătorii. că deshizătorii folosesc un set de comportamente ce întăreşte tendinţa partenerilor de aşi expune propriul eu. Purvis. Dabbs şi Hopper (1984) şi-au propus să studieze în detaliu comportamentul deschizătorilor pentru a înţelege felul în care ei reuşesc să stimuleze participarea partenerului. Putem conchide. Psihofiziologia confesiunii Mărturisirea unor experienţe semnificative a fost întotdeauna considerată benefică din punct de vedere psihologic.Ştefan Boncu – Psihologie socială Cursul 25 ajutorul JSDQ şi tendinţa spre deschiderea partenerului cu ajutorul scalei propuse de ei. Interacţiunea acestor tinere în diade a relevat că cele puţin înclinate să se dezvăluie s-au dezvăluit mai mult în prezenţa unei partenere cu scor mare pe “Opener Scale” decât în prezenţa unei non-deschizătoare. indivizii deschizători sunt mai simpatizaţi de partenerii lor în contextul unei relaţii de lungă durată. Ei păstrează. 8. Cura psihanalitică constituie un set de tehnici prin care psihoterapeutul determină pacientul să renunţe la refulare. Cât priveşte psihoterapia. În privinţa participării la schimbul verbal. pattern-ul de vorbire. Ipoteza celor trei psihologi a fost că deschizătorii înzestraţi cu o mare dexteritate nu se caracterizează atât printr-un conţinut deosebit al mesajelor. Expresia chipului lor arată interes pentru discursul celuilalt. savurând schimbul de informaţii. Freud a arătat că gândurile refulate produc nevroze ori psihoze.

. de cap. Iată câţiva dintre aceştia: “Am un secret important pe care nu l-am împărtăşit nimănui”. S-a arătat. am tendinţa de a ţine acest lucru pentru mine”. Larson şi Chastain au aplicat această scală unor subiecţi. Fowles (1980) a oferit un solid suport empiric ideii că inhibarea comportamentală este direct proporţională cu un parametru fiziologic important. Autorii acestei scale. “Când mi se întâmplă ceva. Non-confesiunea presupune o inhibare voluntară. apud Derlega et al. în general. Există un instrument psihologic care poate măsura tendinţa indivizilor de a tăinui informaţia considerată negativă ori ameninţătoare. Nedezvăluirea gândurilor şi sentimentelor de-a lungul unei perioade îndelungate corelează cu boala şi mortalitatea ridicată. Efectuând măsurători fiziologice. “Secretele mele m-ar pune în situaţii penibile dacă ar fi aflate de alţii”. de exemplu. El nu s-a ocupat însă de mecanismele fiziologice adiacente. “Adesea. 1993) au confirmat ipoteza potrivit căreia maladia fizică se află în legătură cu parametrul pe care ei îl numesc “auto-ascundere”. etc. activitatea electrodermală creşte. În ultimii ani. Waid şi Orne (1982) au identificat subiecţi slab socializaţi şi foarte socializaţi folosind scala de socializare din California Psychological Inventory. Larson şi Chastain (1990. mai multe boli. atunci inhibarea activă a comportamentului pe o perioadă mai îndelungată ar putea determina apariţia bolilor legate de stress. odată cu un chestionar asupra anxietăţii. Într-un studiu fundamental. Unele cercetări au indicat faptul că subiecţii caracterizaţi ca represivi sau inhibitori sunt mai predispuşi să se înbolnăvească de cancer. conductibilitatea electrică a pielii. Scala de auto-ascundere (SelfConcealment Scale) cuprinde zece itemi. că femeile care trăiesc mai mult după diagnosticul de cancer la sân sunt cele care-şi manifestă deschis depresia. Rezultatele au evidenţiat o corelaţie strânsă între răspunsurile subiecţilor la cele două . Ei au ajuns la concluzia că efectele refuzului de a se confesa altora în legătură cu un eveniment apar nu numai în plan psihologic. mulţi cercetători şi-au îndreptat atenţia către relaţia dintre nondezvăluire şi stress. ei au ajuns la concluzia că subiecţii foarte bine socializaţi (deci. Cînd individul îşi înfrânează un anumit comportament sau îşi reprimă un anumit gând în viaţa de zi cu zi. mi-e teamă să nu mărturisesc un lucru pe care nu vreau să-l dezvălui”.Ştefan Boncu – Psihologie socială Cursul 25 comportamentelor necesită investiţii de energie din partea individului. dar şi în planul sănătăţii fizice a individului. depresiei şi simptomelor fizice (frecvenţa durerilor de spate. Dacă este adevărat că inhibarea pe termen scurt a comportamentului determină creşterea conductiblităţii pielii. au o tensiune arterială mai mare şi contractează. inhibaţi) au o conductibilitate mai mare a pielii decît cei slab socializaţi.).

scrie autorul american. deşi neplăcută pentru individ în momentul confesiunii. Deşi cei doi autori n-au probat o relaţie cauzală. După fiecare din cele patru şedinţe. Ei au cerut unor studenţi (în număr de 46) sănătoşi din punct de vedere fizic să scrie despre experienţele cele mai traumatizante pe care le-au trăit sau despre lucruri cotidiene. Experimentatorii au măsurat. James Pennebaker şi colaboratorii săi au costruit în deceniul al 9-lea o teorie generală a inhibării comportamentelor şi a proceselor maladive psihosomatice (Pennebaker. este important ca persoana să relateze şi emoţiile pe care le-au declanşat evenimentele traumtizante. Subiecţii s-a auto-dezvăluit în patru zile consecutive. în sfîrşit. A vorbi sau a scrie despre dificultăţile majore din viaţă reduce riscul înbolnăvirilor. Acest studiu demonstrează că dezvăluirea în scris a experienţelor traumatizante. 1989. alţii au scris despre fapte şi emoţii (condiţia “fapte + emoţii”). iar inhibarea pe termen lung produce boli şi stress. alţii au descris emoţiile pe care le-au trăit legate de întîmplarea traumatizantă (condiţia “emoţii”) şi. . Pentru ca aceste beneficii pe termen lung să apară. Din cei cărora li se ceruse să scrie despre evenimente stressante s-au alcătuit trei grupuri experimentale: unii au descris fapte brute. Inhibarea pe termen scurt este asociată cu auto-control accentuat. inhibarea sau restrîngerea voluntară a comportamentelor. gîndurilor sau sentimentelor presupune o activitate fiziologică intensă. Pennebaker şi Beall au încercat să stabilească aspectele dezvăluirii care pot influenţa sănătatea pe termen lung. 231). 1989). conduce la perceperea unei stări ameliorate de sănătate. într-o măsură mai redusă. p. Dacă refuzul de a discuta evenimentele traumatizante sau stressante este nociv din punct de vedere fiziologic. trebuie văzută ca unul din stresorii ce afectează mintea şi corpul. fără să pomenească nimic despre sentimentele lor (condiţia “fapte”). dezvăluirea acestora este benefică. Într-un articol din 1986. ordinare.Ştefan Boncu – Psihologie socială Cursul 25 instrumente: persoanele cu scoruri mari la scala de auto-ascundere au raportat mai multe simptome fizice şi s-au dovedit mai anxioase şi mai depresive. Un chestionar aplicat după şase luni a pus în evidenţă că subiecţii din acest grup şi. Potrivit acestei teorii. frecvenţa cu care subiecţii s-au adresat medicului pentru orice problemă de sănătate şi au constatat că cei din condiţia “fapte + emoţii” au făcut-o cel mai puţin. subiecţii din ultimele două condiţii au declarat cel mai mare inconfort psihic. nu numai faptele brute. timp de şase luni după confesiunile subiecţilor. “Inhibarea activă. datele lor sunt argumente preţioase în sprijinul ideii că inhibarea are serioase repercusiuni în plan somatic. cei din grupul “emoţii” raportau o stare de sănătate mai bună decît cei cărora li se ceruse să scrie despre chestiuni anodine. cu atât stressul este mai mare” (Pennebaker. Cu cât individul depune mai multe eforturi pentru a se inhiba.

Acest efect paradoxal a fost numit hiperaccesibilitatea informaţiei refulate. diminuând stima de sine şi încrederea în forţele proprii. subiecţii au fost clasificaţi în indivizi predispuşi să se auto-dezvăluie şi indivizi predispuşi să evite auto-dezvăluirea. Nu numai că evităm să ne mărturisim secretele. tensiunea arterială şi pulsul. Indivizii care încearcă să elimine o informaţie din sfera conştientă pot ajunge mai târziu să fie preocupaţi de informaţia pe care o eludează. legătura dintre procesele inhibitorii şi cele psihosomatice. ei încearcă să nu se mai gândească la întâmplările neplăcute care i-au afectat. 1995) au construit un model al mecanismului ce subîntinde fenomenul. Subiecţilor li s-a cerut să vorbească despre evenimentele stressante din viaţa lor şi despre ce vor face după experiment. Şi acest studiu oferă date suficiente pentru a ne determina să admitem că auto-dezvăluirea este benefică pentru starea generală de sănătate fizică. Pe baza aprecierilor unor judecători care au studiat materialul înregistrat. Pentru a-şi asigura confortul psihic. A ţine un secret este un proces activ. reacţia obişnuită este suprimarea conştientă a acestor gânduri. cît şi în plan somatic. investigînd efectele pe termen scurt ale dezvăluirii experienţelor neplăcute. numit modelul preocupării. Secretele şi efectele suprimării gândurilor Adesea. Lana şi Wegner. emoţiile şi comportamentele. Daniel Wegner şi colaboratorii săi (de exemplu.Ştefan Boncu – Psihologie socială Cursul 25 Pennebaker şi colaboratorii săi (1987) au relevat. Acesta . Fiecare subiect se afla singur şi vorbea la microfonul unui magnetofon. refularea nu reuşeşte decât să facă informaţia şi mai accesibilă. De aceea. Indivizii predispuşi la auto-dezvăluire îşi inhibă mai puţin gîndurile. într-un alt studiu. Cercetările din domeniul controlului mental au arătat că manevrele cognitive necesare pentru a păstra un secret nu au întotdeauna succes. Rezultatele au arătat că mărturisirile despre evenimentele traumatizante au fost însoţite de descreşterea inhibării comportamentale evidenţiată de decreşterea activităţii electrodermale. În plus. resimţit în plan emoţional ca o sarcină dificilă şi neplăcută. dar le alungăm ori de câte ori ele încearcă să pătrundă în conştiinţă. 9. În unele cazuri. oamenii îşi reprimă amintirile neplăcute. Experimentatorii au măsurat tot timpul confesiunii conductibilitatea pielii. ceea ce se soldează cu efecte pozitive atît în plan psihologic. Gândurile despre evenimentele negative din trecut pot arunca îndoieli asupra competenţei ori a ţinutei morale a individului. dezvăluirea a determinat o activitate cardiovasculară mai intensă.

. Lor le trebuie mai mult timp să pronunţe numele culorii decât participanţilor cărora li s-a cerut să se gândească la acest cuvânt. Acest rezultat în sarcina Stroop a fost considerat un argument în favoarea accesibilităţii cognitive crescute a gândurilor refulate. Argumente împotriva dezvăluirii secretelor Am luat cunoştinţă despre argumentele psihologiei sociale contemporane în favoarea auto-dezvăluirii: 1. aceste gînduri inoportune provoacă noi eforturi de refulare. dezvăluirea reduce riscul îmbolnăvirilor psihice şi fizice. mai ales în condiţiile în care efectuăm o sarcină cognitivă dificilă. munte) au timpi de reacţie mai mari. şi White. fazele b şi c continuă într-o repetiţie ciclică. Reprezentarea potrivit căreia mintea noastră este un loc unde suntem stăpâni s-ar putea dovedi falsă. c. gîndurile cu privire la ursul polar sunt foarte numeroase (Wegner. Controlul gîndurilor secrete nu este deloc facil. iar consecinţele cognitive ale faptului de a suprima un gând sunt din cele mai surprinzătoare pentru individ. dat fiind că fiecare apare ca reacţie la apariţia celeilalte. În acelaşi timp.Ştefan Boncu – Psihologie socială Cursul 25 presupune patru faze ale procesului cognitiv al cărui rezultat este preocuparea obsesivă pentru gîndul secret: a. Rezultatele au indicat că ei nu se pot înfrîna să se gîndească la ursul polar: se gândesc la el cel puţin odată pe minut. dificil de refulat. Studiul iniţial care a demonstrat că refularea gîndurilor produce gînduri intruse a fost realizat de o echipă de cercetători condusă de Daniel Wegner. Cercetările ulterioare asupra hiperaccesibilităţii gîndurilor refulate au arătat că astfel de gînduri ne vin în minte cu încăpăţânare. deranjante. chiar mai repede decît gândurile asupra cărora încercăm să ne concentrăm. refularea determină apariţia gîndurilor intruse. 1987). făcând accesibile gândurile ce trebuie refulate. 2. Carter. d. Schneider. dorinţa de a păstra secret un fapt duce la refularea gîndului. 10. Subiecţilor li s-a cerut să verbalizeze fiecare gînd care le trece prin minte vreme de cinci minute. Subiecţii se aflau singuri în încăpere şi tot ceea ce verbalizau se înregistra pe bandă de magnetofon. Wegner şi Erber (1992) au pus în evidenţă faptul că participanţii la o sarcină de tip Stroop ce-şi refulează gîndul la un anume cuvînt (de pildă. b. după această sarcină. prin dezvăluire se evită crearea unor secrete hiperaccesibile. Efectul pare să rezulte dintr-un proces automat de căutare ce însoţeşte refularea. ei trebuiau să se abţină să se gîndească la un urs polar. În plus.

că au secrete faţă de psihoterapeuţii lor (Kelly şi McKillop. anxietate. afecte pozitive şi activitatea socială. de asemenea. Pentru ei. Cum să explicăm altfel faptul că aproape jumătate din persoanele care urmau o terapie de lungă durată. Berry şi Hansen (1996). Cercetările de psihologie socială din domeniul depresiei au arătat că indivizii care-şi mărtuisesc necazurile sunt mai respinşi decît cei ce mărturisesc în faţa celorlaţi că se descurcă forte bine în viaţă. Strack şi Coyne (1983) au arătat că indivizii afişând depresie provoacă altora depresie. nici măcar autodezvăluirea nu reprezintă o şansă de sporire a participării sociale.Ştefan Boncu – Psihologie socială Cursul 25 Totuşi. au mărturisit. temători. Deducem din toate acestea o relaţie strânsă între autodezvăluire. plătind sume imense pentru tratamentul pe care-l primeau. Analizele lui au relevat că indivizii cu afecte pozitive au contacte sociale prelungi şi frecvente. este la fel de adevărat că această auto-dezvăluire poate să ne izoleze. Cei ce raportează experienţe implicând mai degrabă afecte pozitive se descriu ca fiind entuziaşti şi încrezători. Unele secrete sunt atît de hidoase. contextele sociale nu-i avantajează pe depresivi şi pe cei cu afecte predominant negative. subiecţii înclinaţi să raporteze în mod preponderent afecte negative au tendinţa de a percepe interacţiunile lor ca implicând un grad înalt de auto-dezvăluire. Avem tendinţa de a răspunde negativ în interacţiunile cu cei afectaţi de depresie. Pe de altă parte. în chestionare anonime. ostilitate şi sunt respinşi de aceştia într-o interacţiune care durează numai 15 minute. Stilul de auto-dezvăluire al individului influenţează decisiv contactele lui sociale. Întrun experiment impresionant prin concluziile lui. Watson (1988) a cerut subiecţilor săi să estimeze numărul de ore pe care-l petrec în fiecare zi cu prietenii şi a măsurat. Această concluzie se confirmă şi dacă luăm în seamă o distincţie importantă din psihologia contemporană: aceea dintre indivizii cu afecte pozitive şi indivizii cu afecte negative. nivelul lor de afecte pozitive ori negative. O corelaţie între afectele pozitive şi activitatea socială au găsit. Ceilalţi se caracterizează pe ei înşişi ca fiind nervoşi. vinovaţi. 1996)? Dacă este adevărat că exprimarea deschisă a discomfortului psihic ne sporeşte şansele de adaptare. Din nefericire. încît individul s-ar compromite definitiv în ochii celui căruia i se confesează. evoluţia unui individ cu afecte pozitive în cadrul unei interacţiuni diadice este apreciată de către partener şi de către un observator mai pozitiv decât evoluţia unui subiect cu afecte negative. în acelaşi timp. . există situaţii în care persoana este mai câştigată dacă nu-şi dezvăluie secretele. Potrivit acestor cercetătoare.

Studiul său are un titlu incitant: “Alphabet and attraction”. Festinger. În multe astfel de comportamente şi chiar în multe crime sunt implicaţi oameni care trăiesc aproape unul de celălalt. Cercetările lor s-au desfăşurat în căminele studenţeşti ale celebrului Massachussets Institute of Technology şi au scos la iveală. Totodată. statisticile americane arată că este mai probabil ca armele cumpărate în vederea auto-apărării să fie îndreptate împotriva membrilor familiei (deci a celor ce se află în imediata proximitate) decît împotriva spărgătorilor sau a altor agresori. etc. aşezarea casei scărilor) influenţează procesele de atracţie interpersonală.91) între iniţiala numelui de familie a subiectului şi iniţialele numelor de familie ale prietenilor săi. El a constatat o corelaţie extrem de înaltă (0. de asemenea. Explicaţia pentru acest fenomen curios era simplă: camerele de cămin şi locurile în clasă . Totuşi. Segal (1974) a pus în evidenţă efectul proximităţii într-o manieră mai spectaculoasă. la baza actelor de agresiune. De exemplu. că majoritatea locatarilor îşi alegeau prietenii dintre cei ce locuiau pe acelaşi etaj. Sociologii au constatat de multă vreme că majoritatea căsătoriilor leagă vecini. de pildă. Este opusul termenului de respingere (dorinţa de a nu iniţia o relaţie sau de a pune capăt unei relaţii) şi diferit de indiferenţă. Termenul de atracţie interpersonală denumeşte dorinţa unui individ de a întreţine relaţii pozitive cu alt individ. mult mai frecvent.Ştefan Boncu – Psihologie socială Cursul 26 ATRACŢIA INTERPERSONALĂ Termenul de atracţie se referă la o stare motivaţională: dorinţa de a interacţiona. de o clădire. de un peisaj. Schachter şi Back (1950) au fost printre primii cercetători care au demonstrat impactul proximităţii asupra atracţiei. Proximitatea poate să se afle. proximitatea se constituie într-un factor al atracţiei. de a avea relaţii cu o anumită persoană. Psihologul american a cerut studenţilor de la Academia de Poliţie a statului Maryland să numească trei dintre colegii lor care le erau cei mai apropiaţi prieteni. 1. studiul din 1950 a probat ideea că arhitectura (de pildă. Oamenii pot fi atraşi de multe lucruri: de o melodie. Proximitatea ca factor al atracţiei Unul din predictorii cei mai puternici ai atracţiei interpersonale este apropierea în spaţiu a celor doi parteneri – proximitatea. colegi de serviciu sau colegi de clasă.

a. căci permit interacţiuni frecvente şi agreabile. Într-un studiu al lui Theodore Newcomb din 1961. studentele erau anunţate că vor întîlni în scurt timp fata descrisă. Aceşti cercetători îşi invitau subiecţii (masculi) să privească o înregistrare cu . De obicei. este foarte greu să ajungem să cunoaştem bine o persoană care locuieşte în alt oraş sau învaţă la o altă şcoală. Dar simpla anticipare a interacţiunii conduce şi ea la atracţie pentru celălalt. Rezultatele au indicat că sudentele care anticipau interacţiunea manifestau mai multă simpatie pentru fata din textul informativ decît studentele din grupul al doilea. Graziano. Frecvenţa mare a interacţiunilor le-a permis să-şi descopere trăsăturile şi atitudinile similare. psihologii recomandă celor ce vor să-şi facă prieteni să-şi ia o cameră lîngă aceea în care se distribuie corespondenţa pentru întregul cămin sau un birou lîngă automatul de cafea. Astfel de poziţii strategice sunt foarte importante. Nenumărate cercetări şi-au propus să găsească explicaţii pentru efectele proximităţii. Din perspectiva conceptului de distanţă funcţională. Autorul a putut constata că cei ce împărţeau aceeaşi cameră au devenit apropiaţi.Ştefan Boncu – Psihologie socială Cursul 26 fuseseră atribuite după criteriul alfabetic. ci “distanţa funcţională” – frecvenţa interacţiunilor. acelaşi lift. Monson şi Dermer (1976). Indivizii se împrietenesc cu cei ce folosesc aceeaşi intrare în clădire. studenţii de la un colegiu american au fost repartizaţi la întîmplare în camere de doi. interacţiunile cu ei presupun eforturi reduse. nu distanţa geografică este importantă. Evident. Anticiparea interacţiunii Proximitatea îngăduie indivizilor să-şi descopere preocupări comune şi să schimbe recompense. b. John Darley şi Ellen Berscheid (1967) au descoperit lucrul acesta furnizînd unor studente ce le serveau drept subiecţi informaţii ambigue despre o tînără. ceea ce întărea probabilitatea ca studenţii să-i aibă mereu în imediata apropiere pe cei ce aveau aceeaşi iniţială a numelui ca şi ei. cu cei pe care-i întîlnesc în staţia de autobuz în fiecare dimineaţă. Cei ce locuiesc sau lucrează aproape de noi sunt mai accesibili. În aceeaşi categorie de studii trebuie inclus experimentul lui Berscheid. manualele expun trei explicaţii: accesibilitatea. Frecvenţa interacţiunilor înseamnă de fapt accesibilitatea partenerului. în cealaltă condiţie nu se făcea un astfel de anunţ. anticiparea interacţiunii şi simpla expunere. Accesibilitatea De fapt. Într-una din condiţii. să se perceapă ca o unitate socială.

Fiecare din noi intră în relaţie cu parteneri pe care nu i-a ales el însuşi. în 1968. ca nansoma. saricik. etc. contribuind astfel la resimţirea de către individ a unei stări de satisfacţie generală. care apare foarte rar în franceză. Psihologii au demonstrat însă că lucrurile nu stau deloc aşa. 1985). Zajonc a prezentat unor grupuri de subiecţi. Întrebate care imagine le place mai mult. că simpla anticipare a interacţiunii ne face să-l percepem pe celălalt ca fiind simpatic şi compatibil. etc. . Robert Zajonc este cel care a realizat. iktitaf. majoritatea tinerelor au indicat imaginea în oglindă. ca e sau a sunt apreciate pozitiv de studenţii francezi. afworbu. Simpla expunere În mod obişnuit considerăm că expunerea repetată la un obiect ne plictiseşte şi ne face în cele din urmă să-l detestăm. subiecţii din primul grup erau atraşi într-o măsură mai mare de fata filmată. dar cu care are nevoie să interacţioneze: colegii de clasă. literele frecvent folosite în limbaj. studenţi la Universitatea din Michigan. folosind idiograme chinezeşti. sporindu-ne şansele de a întreţine o relaţie recompensatoare. Pe de altă parte. precum şi imaginea în oglindă a ei. Acest fenomen are o valoare adaptativă. primul astfel de experiment. cea pe care se obişnuiseră să o vadă. În 1970.. Într-un experiment incitant. pshologul social american a repetat acest studiu. Simpatia arătată acestora ameliorează relaţiile cu ei. Dermer şi Knight (1977) au fotografiat studente de la o unversitate americană (fotografie-bust) şi au prezentat apoi fiecăreia propria fotografie. c. Mita. de asemenea. Un alt grup de subiecţi ce urmăreau acelaşi scurt metraj era făcut să creadă că nu va întîlni niciodată persoana din film. colegii de birou. cu atît erau mai înclinaţi să considere că ea semnifică ceva pozitiv. presupuse cuvinte turceşti. În acord cu ipoteza anticipării interacţiunii.Ştefan Boncu – Psihologie socială Cursul 26 o fată despre care li spunea că urmează să-i întîlnească. S-a demonstrat. bunicii. profesorii. S-a demonstrat că avem tendinţa de a-i simpatiza mai mult pe cei ce ne sunt familiari. ultima literă în ordinea preferinţelor acestor subiecţi este w. Cu cît subiecţii săi vedeau mai des o anume idiogramă. Aceeaşi simplă expunere este responsabilă pentru faptul că indivizii au tendinţa de a prefera iniţiala umelui lor altor litere ale alfabetului (Nuttin. De asemenea. şi a constatat că subiecţii manifestau preferinţă pentru cuvintele la care fuseseră expuşi cel mai frecvent. Astăzi există peste 200 de experimente care dovedesc propietatea simplei expuneri de a amplifica atracţia. biwojni.

ne-am putea înşela asupra termenilor ei: similaritatea determină atracţia ori invers? Pentru a discerne între cauză şi efect. Ea descoperă că are foarte multe opinii comune cu Dan şi foarte puţine cu Eugen. care confirmă ipoteza simplei expuneri. .Prefer Patidul Democrat. cel din urmă a explicat simplu: “Din păcate. total necunoscut. apar anumiţi factori care hotărăsc dacă relaţia lor se va transforma sau nu în prietenie. Dar dacă avem cunoştinţă despre relaţia cauzală. credinţe şi valori comune.Sunt un susţinător înfocat al Partidului Democrat. Puşi în situaţia de a alege între doi necunoscuţi. fata se gîndeşte: “Dan e într-adevăr inteligent. au atitudini. 1961). Unul din aceşti factori este similaritatea. Keith Callow. Partide politice (alegeţi o afirmaţie). cu atît ei se declară mai fericiţi şi cu atît este mai puţin probabil să divorţeze. ce pare bine informat asupra rolului similarităţii. 2. trebuie să realizăm experimente. Totuşi. perechile de îndrăgostiţi. Astfel de studii corelaţionale formulează concluzii deosebit de clare. În cazul cuplurilor căsătorite. soţii.Ştefan Boncu – Psihologie socială Cursul 26 prietenele apropiate ale fetelor au preferat imaginea fotografică normală . Şi e atît de simpatic! Sper săl mai întîlnesc”. el a aplicat subiecţilor un chestionar. “Cine se aseamănă se adună” – spune psihologul naiv. Johnson (echivalentul românesc ar fi Ionescu) era un avocat mediocru. Donn Byrne (1971) a captat în experimentele sale esenţa trăirilor Laurei. cerîndu-le să aleagă pentru fiecare item un răspuns din şase posibile. o fată de 20 de ani. Un caz interesant.cea la care erau expuse frecvent. care discută la o petrecere cu Dan şi Eugen despre religie şi politică. . Chestionarul cuprindea 26 de itemi de felul celui de mai jos: 23. Să ne-o imaginăm pe Laura. Întrunul din primele sale studii (Byrne. este alegerea unui oarecare Charles Johnson ca judecător la Curtea Supremă a Statelor Unite. . există incomparabil mai mulţi oameni care se numesc Johnson decît Callow”. La urmă. După aflarea rezultatului. cu cît este mai mare similaritatea dintre cei doi parteneri. Prietenii. Într-adevăr. cei mai mulţi electori au preferat numele familiar. el l-a învins uşor în alegeri pe un reputat procuror. cărţile telefonice ale metropolelor americane indică existenţa a mii de Charles Johnson. Rolul similarităţii Pe măsură ce indivizii se cunosc unii pe alţii.

La aceşti patru itemi se mai adăugau doi. moralitatea şi capacitatea sa de adaptare. Newcomb a constatat că în primele săptămîni atracţia a depins de proximitate. toate studiile realizate în această paradigmă au evidenţiat o relaţie de dependenţă directă. atracţia interpersonală nu mai putea fi prezisă cu exacttate decît pe baza similarităţii atitudinilor. Un experiment rămas celebru în domeniul atracţiei interpersonale a fost cel realizat de Griffitt şi Veitch (1974). cu scopul de a controla riguros gradul de similaritate sau disimilaritate al opiniilor. . Fiecare subiect primea o copie a unui chestionar completat cu cîteva săptămîni în urmă de o persoană pe care nu o cunoştea. Theodore Newcomb a publicat în acelaşi an (1961) o carte în care descria o cercetare de teren confirmnd ipotezele lui Byrne. subiecţii-studenţi erau invitaţi să participe la un experiment despre care li se spunea că era destinat să determine gradul în care oamenii îşi pot forma impresii valide despre o persoană cunoscînd numai cîteva din atitudinile acesteia. Rezultatele acestui studiu sunt foarte clare: cea mai slabă apreciere asupra persoanei similare este mai bună decît cea mai înaltă apreciere a persoanei disimilare. cu ajutorul unor scale în şase puncte. Studiul lor se remarcă prin aceea că pune subiecţii într-o situaţie .Am o preferinţă slabă pentru Partidul Democrat. cunoaşterea pe care aceasta o avea asupra evenimentelor curente. pentru cealaltă jumătate era disimilară. . . chestionarul era completat de experimentator. După cîteva săptămîni.Prefer Partidul Republican. inteligenţa persoanei în cauză. Totuşi. În cursul primului semestru au fost măsurate atracţia interpersonală şi schimbarea de atitudine.Sunt un susţinător înfocat al Partidului Republican. Măsurile dependente erau luate pe patru itemi: subiecţilor li se cerea să aprecieze. Subiecţii simpatizează semnificativ mai mult pe cei similari decît pe cei disimilari. Pentru jumătate din subiecţi persoana care completase chestionarul era similară. studenţi în anul I la University of Michigan. pe măsură ce trecea timpul. Donn Byrne a condus un program de cercetări extrem de vast asupra legăturii dintre similaritate şi atracţie. au completat mai multe chestionare privitoare la atitudinile şi valorile lor.Am o preferinţă slabă pentru Partidul Republican.Ştefan Boncu – Psihologie socială Cursul 26 . De fapt. Primele chestionare au fost completate chiar înainte ca subiecţii să ajungă la universitate. Subiecţii. care măsurau atracţia interpersonală: subiectul era întrebat dacă îl simpatizează sau nu pe cel ale cărui atitudini îi fuseseră aduse la cunoştinţă şi dacă i-ar place să-l aibă drept partener într-un viitor experiment.

deşi nu corelează cu nevoilelor psihologice generale. Fiecare indica pe trei din colegii săi cu care ar fi vrut să rămînă în adăpost şi trei cu care n-ar fi vrut. a cincea şi a noua. Lipetz şi colaboratorii săi (1970) au arătat că satisfacţia maritală este legată de complementaritatea nevoilor cotidiene ale soţilor. inteligenţa. Cercetătorii au analizat datele. iar hrana şi apa le erau Departamentului Apărării Civile. ei au completat teste sociometrice în ziua întîia. înălţimea. există cercetători care afirmă că studiile de psihologie înţeleg greşit conceptul de complementaritate într-o diadă.). furnizate subiecţilor după normele 3. Complementaritatea nu apare în ceea ce priveşte măsurile globale ale caracteristicilor de personalitate (ca inteligenţa. opusă teoriei similarităţii. similaritatea opiniilor anterioare izolării s-a constituit într-un factor important al atracţiei în timpul celor 240 de ore petrecute în adăpostul anti-atomic. Mai mult. dar şi vîrsta lor. înfăţişarea fizică. S-au comparat nu numai atitudinile şi credinţele partenerilor din relaţiile de dragoste şi prietenie. rasa. De asemenea. Winch susţinea că oamenii sunt atraşi de cei care le pot satisface nevoile – de pildă. Cu o zi înainte de a fi astfel izolaţi. Cercetările ulterioare nu au confirmat această teorie decît într-o măsură extrem de redusă. Nevoia de complementaritate Sociologul american Robert Winch a formulat în 1958 teoria nevoii de complementaritate în relaţiile interpersonale. În privinţa tuturor acestor aspecte. etc.Ştefan Boncu – Psihologie socială Cursul 26 excepţională: 13 tineri sunt plătiţi să rămînă 10 zile într-un adăpost anti-atomic. persoana preferată în cel mai înalt grad de un subiect era mai similară acestuia decît cei situaţi pe locurile II şi III în ordinea preferinţelor. educaţia. Concluzia suportată de date a fost că subiecţii erau similari cu cei pe care îi preferau şi disimilari cu cei pe care-i respingeau. cele care sunt relevante pentru o relaţie. încercînd să stabilească în ce măsură subiecţii au atitudini asemănătoare celor pe care îi aleg. similaritatea este mai importantă decît complementaritatea. ci ea adaptează nevoile specifice ale partenerilor. o persoană dominantă îşi va alege un partener înclinat spre supunere. subiecţii au fost examinaţi medical şi au completat un chestionar cu 44 de itemi. nivelul economic. Camera avea dimensiunile de 4x8 metri. etc. Totuşi. Aşadar. opţiunea pro-tabac sau anti-tabac. onestitatea. .

Putem explica astfel de ce tinerii se îndrăgostesc foarte repede după ce au fost respinşi de cineva. cei doi autori îi fac pe subiecţi. ele atrag într-o măsură mai mare atenţia. căci ele aveau nevoie de aprobare socială. printre persoanele ce urmau a fi evaluate se găsea şi un complice al experimentatoarei. să creadă că ceilalţi membri ai grupului îi simpatizează ori îi antipatizează. Bercheid şi Walster (1978) au demonstrat că sentimentul de iubire este stimulat de aflarea faptului că celălalt nutreşte sentimente pozitive faţă de noi. Apoi le-a cerut să evalueze cîteva din cunoştinţele lor. atestă aceste observaţii. căci informaţiile negative atîrnă mult mai mult decît cele pozitive. cei cu o slabă stimă de sine se simt foarte atraşi de grup cînd grupul îi acceptă şi urăsc grupul din tot sufletul cînd acesta îi respinge. Aşa cum se prezisese. Psihologul american a realizat experimente în care a folosit subiecţi cu diverse grade de stimă . atracţia interpersonală urmează principiul reciprocităţii: îi simpatizăm pe cei care ne simpatizează şi îi antipatizăm pe cei care ne antipatizează. prin intermediul unor evaluări scrise. nu numai în relaţiile individului cu grupul. Reciprocitatea în relaţiile de atracţie este influenţată de o variabilă însemnată: stima de sine. realizat în cîmpul teoretic al conformismului. El a găsit că în cazul indivizilor cu stimă de sine ridicată atracţia pentru ceilalţi nu este afectată de acceptare sau respingere. Subiecţii cărora li se spune că altă persoană îi admiră. Psihologii sociali au evidenţiat că în multe cazuri comportamentul electoral este marcat de impresiile negative despre candidaţi şi mult mai puţin de cele pozitive. Berscheid şi colaboratorii săi (1969) au arătat chiar că indivizii îi plac mai mult pe cei care fac opt afirmaţii pozitive despre ei decît pe cei care fac şapte afirmaţii pozitive şi una negativă. Fetele care primiseră caracterizarea negativă l-au apreciat pe complice mult mai pozitiv. principiul acesta al reciprocităţii operează şi în relaţiile interpersonale. resimt afecţiune pentru acea persoană. acest rezultat este normal. fiind mai puţin obişnuite. un băiat frumos şi spiritual. De altminteri. Reciprocitatea Adesea. Elaine Walster (1965) a evidenţiat această dependenţă pornind de la ideea că aprobarea celorlalţi este recompensatoare mai ales cînd individul a fost privat de aprobare socială. Dittes (1959) a obţinut date interesante cu privire la legătura dintre atracţie şi stima de sine. Dimpotrivă. care purtase cu fiecare fată înaintea experimentului o conversaţie agreabilă şi ceruse fiecăreia o întîlnire. cei ce aveau convingerea că sunt agreaţi de grup se simţeau mai atraşi de acesta decît cei ce se ştiau respinşi. Evident. Un experiment al lui Dittes şi Kelley (1956). Ea a furnizat unor studente analize favorabile ori defavorabile efectuate după aplicarea unui test de personalitate.Ştefan Boncu – Psihologie socială Cursul 26 4. În cadrul unor discuţii de grup.

dar mai apoi i–au respins. Elaine Hatfield (Walster) şi colaboratorii ei (1966) au organizat o serată pentru studenţii din anul I. atractivitatea fizică a unei femei este un predictor mulţumitor pentru succesul ei în relaţiile cu sexul opus. Aronson şi Linder au sugerat două explicaţii pentru acest fenomen. dar care apoi au manifestat simpatie pentru ei. în vreme ce sentimentele celor cu o stimă de sine ridicată faţă de grup nu erau marcate de comportamentul grupului. cei ce încep prin a ne antipatiza pentru ca apoi. şi de a-i antipatiza cel mai mult pe cei care le-au arătat mai întîi simpatie. în timp ce atractivitatea fizică a bărbatului marcheză într-o măsură mai redusă relaţiile lui cu femeile. că suntem cu toţii extrem de sensibili la înfăţişarea fizică a celorlalţi.). Pe de altă parte. căci contrazice modelul întăririi: ne simţim mai puţin atraşi de cei care au manifestat în mod constant sentimente pozitive faţă de noi decît de cei care ni s-au arătat la început ostili pentru ca apoi să ne accepte. Efectele reciprocităţii pot interacţiona cu natura situaţiei. să ne reevalueze. Pentru subiecţii cu o stimă de sine coborîtă. Respingerea provoacă anxietate. anxietatea se reduce şi trăim plăcerea de a fi aprobaţi social. este posibil să-i privim pe cei care ne simpatizează în mod constant ca nefiind capabili să facă deosebirea dintre ceea ce este merituos şi ceea ce nu este. în care comportamentul grupului faţă de ei era pozitiv şi în condiţii frustrante. pe măsură ce ajung să ne cunoască. Prima dintre acestea are la bază ideea de reducere a anxietăţii. Mai înainte. iar aceasta micşorează valoarea consideraţiei pe care ne-o arată. oamenii au tendinţa de a-i simpatiza cel mai mult pe cei care i-au respins la început. Acest fenomen este curios. Aronson şi Linder.Ştefan Boncu – Psihologie socială Cursul 26 de stimă de sine. În general. 5. Dimpotrivă. Atracţia fizică Ce anume caută oamenii la partenerii lor într-o relaţie de dragoste? Cercetările de psihologie socială arată. atracţia faţă de grup depindea de maniera în care se purta grupul. în care aprecierea grupului era vădit negativă. etc. care nu se cunoşteau între ei. 1965) reliefează importanţa succesiunii secvenţelor de atracţie şi respingere: potrivit acestei ipoteze. El îşi plasa subiecţii în condiţii agreabile. iar cînd ea se prechimbă în acceptare. Într-un studiu foarte complex. . caracterul. Ipoteza cîştig – pierdere (gain – loss hypothesis. sunt oameni care înţeleg meritul şi aprecierea lor valorează mai mult. Femeile valorizează şi alte calităţi ale bărbaţilor decît înfăţişarea (în special statusul socio-economic. în ciuda ideii că “frumuseţea trece”.

mass-media sugerează că numai indivizii foarte frumoşi sunt potriviţi ca parteneri într-o relaţie de dragoste. Unul din experimentele lor se desfăşura în sufrageriile căminelor sudenţeşti de la Montana State University. La serată. Douglas Kenrick şi Sara Gutierres (1980) au pus în evidenţă maniera în care standardele personale de apreciere a atractivităţii fizice pot fi influenţate de mass-media. jumătate băieţi) au trecut teste de personalitate şi de aptitudini. ca înălţimea. Studii foarte minuţioase au demonstrat că măsurile medii sunt realmente atractive. de pildă. În general. cu atît era apreciată mai pozitiv de partenerul ei şi cu atît mai mult acesta dorea să o întîlnească din nou. 6. Studenţii priveau la televizor un serial foarte popular. De aceea. Percepem nasurile ori picioarele care nu sunt exagerat de mari ori exagerat de mici ca atractive. Într-un articol intitulat “Cînd frumuseţea devine o problemă socială”. apare un raport de proporţionalitate inversă între expunerea la mass-media şi măsura în care standardele de apreciere a atractivitţii partenerului din viaţa de zi cu zi sunt realiste”. De aceea. Au mai mult succes extravertiţii sau cei cu o stimă de sine ridicată sau cei foarte puţin anxioşi? Autorii studiului n-au putut pune în evidenţă decît un factor ce a marcat în mod constant aprecierile pe care fiecare membru al unei perechi le făcea asupra celuilalt membru: atractivitatea fizică. jumătate fete. căci nu ştiu dacă fata e destul de frumoasă. La sfîrşit. Aprecierea atractiviăţii depinde în bună măsură de standardul de comparaţie. cu următoarele explicaţii: “Un prieten de-al meu vine săptămîna aceasta în oraş şi aş vrea să-i fac cunoştinţă cu o fată. Aceeaşi observaţie a fost valabilă şi în cazul băieţilor. trăsăturile feţei şi măsurile corpului considerate atractive nu se depărtează foarte mult de medie. standardele de apreciere a atractivităţii cunosc o largă variaţie. Totuşi. Ezit totuşi. Cine este atractiv? Atractivitatea fizică nu este o calitate obiectivă. există într-o anumită măsură un acord universal. M-am hotărît să fac o mică anchetă. ei au completat un chestionar. Un complice al experimentatorului îi aborda. într-o pauză de publicitate. tinerii au dansat şi au stat de vorbă timp de două ore şi jumătate. atractivitatea este ceea ce indivizii dintr-o anume epocă şi dintr-un anume loc găsesc atractiv. “În multe cazuri. Cu cît o fată era mai frumoasă. De fapt. scriu aceşti autori. Cercetătorii au alcătuit cupluri la întîmplare.Ştefan Boncu – Psihologie socială Cursul 26 subiecţii (în număr de 752. aşa că . în care apăreau ca personaje principale trei actriţe extrem de frumoase. prin intermediul căruia cercetătorii încercau să afle în ce măsură un anumit tip de personalitate ori anumite aptitudini pot prezice atracţia.

7. Şi experimentele de laborator au confirmat acest efect. Pe de altă parte. nu toţi bărbaţii pot avea drept prietene femei frumoase. indivizii foarte atractivi din punct de vedere fizic reprezintă numai un segment al populaţiei. Autorii au numit acest efect de contrast “factorul Farrah” după actriţa Farrah Fawcett-Majors. Complicele le arăta studenţilor fotografia unei fete de o frumuseţe medie. că cei apropiaţi ca atractivitate erau mai îndrăgostiţi decît înainte. Bărbaţii care privesc prezentări de modă feminină îşi evaluează soţiile ca fiind mai puţin atractive. Rezultatele indică faptul că cei expuşi la modelele foarte atractive evaluau fata din fotografie ca fiind mai puţin frumoasă decît cei ce priveau un film fără actriţe frumoase. Experimentele realizate asupra fenomenului potrivirii au demonstrat tendinţa subiecţilor de a alege parteneri care li se potrivesc din punctul de vedere al atractivităţii. echilibrul se perpetuează prin faptul că partenerul mai puţin atractiv fizic poate compensa aceasta cu alte calităţi. şi care sunt totuşi fericite. Fenomenul potrivirii Conform distribuţiei normale. În astfel de cazuri. Dolf Zillmann a arătat că expunerea repetată la filme pornografice determină scăderea satisfacţiei maritale. după cum numai puţine femei se întîlnesc cu bărbaţi foarte atractivi fizic. Ne simţim atraşi şi ne căsătorim cu cei ce au acelaşi nivel de inteligenţă şi de atractivitate fizică. Autopercepţiile ascultă şi ele de efectul de constrast: după ce au fost expuşi la o persoană foarte atractivă de acelaşi sex. un psiholog cunoscut în domeniul atracţiei interpersonale şi al dragostei a cercetat fenomenul potrivirii.Ştefan Boncu – Psihologie socială Cursul 26 vă rog pe voi să-mi spuneţi cum o găsiţi”. De aceea. există cupluri care nu sunt foarte potrivite din punctul de vedere al înfăţişării. . Bernard Murstein. arătînd că indivizii îşi caută parteneri la fel de atractivi ca şi ei înşişi. Gregory White (1980) a arătat că o bună potrivire garantează de obicei calitatea şi durata relaţiei. Există numeroase studii care pun în evidenţă corespondenţa dintre atractivitatea soţului şi aceea a soţiei sau dintre atractivitatea partenerilor într-o relaţie amoroasă premaritală. El a constatat după nouă luni de la ancheta sa. indivizii se evaluează pe ei înşişi ca fiind mai puţin atrăgători decît după expunerea la o persoană medie din punctul de vedere al atractivităţii. Desigur.

drumul de la atracţia interpersonală la dragoste este foarte lung. În 1967. Ea este percepută ca o emoţie intensă. pe care nu-l putem pătrunde raţional. Se pot stabili distincţii între aceste sentimente? Din pricina ambiguităţii terminologice. Putem extrapola principiile din domeniul atracţiei interpersonale la dragoste? Ce este. iubit sau iubită. că îndrăgostiţii se gîndesc în mod constant la persoana iubită. cel puţin pentru socieatea americană. Psihologii sociali nu s-au lăsat impresionaţi de muţimea definiţiilor dragostei. De la atracţia interpersonală la dragoste Puşi să răspundă la o întrebare cu privire la cel mai important lucru din viaţa lor. căruia nu ne putem sustrage. frate. Dragostea înseamnă dorinţa de izolare cu persoana iubită şi excluderea altor prieteni. folosim în limbajul comn o mulţime de termeni: iubire. asupra căreia individul nu are control. Din punct de vedere psihologic. . creşterea importanţei iubirii. au răspuns că nu s-ar căsători cu cineva de care nu sunt îndrăgostiţi. fiu. atît bărbaţi cît şi femei. în psihologia socială s-a dezvoltat domeniul relaţiilor intime. etc. cei mai mulţi oameni vor menţiona o relaţie cu cineva apropiat: părinte. acest fenomen n-a putut fi studiat în laborator decît cu mari dificultăţi. Multe cercetări au folosit chestionarul şi interviul. dragostea? Este ea calitativ diferită de atracţie? Pentru a desemna dragostea. doresc să petreacă cît mai mult timp cu ea şi adesea îi supraestimază calităţile. soţ sau soţie. ca şi din pricina faptului că dragostea a fost privită întotdeaun ca ceva miraculos. pasiune. atracţie sexuală. Începînd din anii ’70. Femeile au dat acest tip de răspuns în proporţie de numai 24%.Ştefan Boncu – Psihologie socială Cursul 27 PSIHOLOGIA SOCIALĂ A DRAGOSTEI 1. prietenie. la întrebarea “V-aţi căsători cu cineva care are toate calităţile. În 1980. de fapt. în care sunt abordate în special relaţiile apropiate dintre doi adulţi ce implică ataşament emoţional şi dependenţă reciprocă. 80% din subiecţi. dar pe care nu-l iubiţi?”. Simpson şi colaboratorii săi (1986) au publicat date care indică. pe care le oferă literatura sau cinematografia şi au căutat să stabilească tendinţele comportamentale şi cognitive proprii stării de a fi îndrăgostit. dragoste platonică. 65% din bărbaţii chestionaţi au răspuns negativ. S-a arătat astfel.

6. ce s-a făcut cunoscut prin cercetările sale asupra inteligenţei. 5. ale cărui vîrfuri sunt tocmai aceste trei componente: 1. propunînd o teorie foarte influentă. Am mare încredere în puterea de judecată a acestei persoane. 1986). El a argumentat această poziţie şi experimental. pe baza chestionarelor. Cred că pot să am încredere în această persoană cu privire la absolut orice. teoria pe care o vom expune mai jos distinge între diferitele tipuri de dragoste. 3. din dosul unui perete-oglindă. Concluziile lui Rubin arată că diadele îndrăgostite petrec mai mult timp privindu-se în ochi. Aş face orice pentru această persoană. Astfel. iar pe ultimii trei se înregistrează scoruri mari cînd se evaluează partenerul ori partenera. Pasiunea – reprezintă componenta motivaţională. avem tendinţa de a descrie pe cei de care suntem îndrăgostiţi în termenii itemilor 4-6. avînd în minte un bun prieten ori partenerul lor într-o relaţie de dragoste. Această persoană e genul care mi-ar place mie însumi să fiu. 2. Rubin a dezvoltat o scală a atracţiei şi una a dragostei. Această persoană e una din cele mai simpatice persoane pe care le cunosc. În timp ce cuplurile aşteptau să intre în laborator. a invitat în laborator cupluri de sudenţi ale căror relaţii fuseseră idenificate. S-a putut demonstra astfel. El a realizat însă şi studii solide în domeniul dragostei. Aşadar. Teoria triangulară a dragostei Dacă Rubin a distins între dragoste şi atracţie. susţinînd că acestea sunt relaţii de tip diferit. I-aş ierta acestei persoane absolut orice. 4. eperimentatorul măsura atent. Rubin le cerea subiecţilor săi să răspundă pe scale de la 1 la 10. Robert Sternberg este un psiholog foarte respectat. ca fiind foarte slabe sau foarte puternice. dragostea are trei componente de bază – ea poate fi văzută ca un triunghi.Ştefan Boncu – Psihologie socială Cursul 27 În 1970. stabilind diferenţe comportamentale între atracţie şi dragoste. ce reflactă în principal atracţia sexuală. 2. timpul cît se priveau în ochi. că pe primii trei itemi scorurile sunt mai mari atunci cînd subiecţii se gîndesc la un prieten. . Pe baza acestor răspunsuri. Potrivit concepţiei aesteia (Sternberg. Zick Rubin a construit chestionare în încercarea de a demonstra că dragostea e diferită de prietenie ori de simpla atracţie interpersonală. Iată cîţiva itemi folosiţi de cercetătorul american: 1.

el apreciază că un astfel de sentiment leagă unele vedete de la Hollywood. fără pasiune (vom avea prilejul să ne convingem de importanţa acestor două tipuri de dragoste în paragrafele următoare). Ele se referă la aşteptările copiilor privind accesibilitatea şi disponibilitatea mamei de a le răspunde: stilul securizant. iar dragostea prietenească are drept componente intimitatea şi angajamentul. ataşamentul manifestat de individ faţă de părinţi în vremea copilăriei este foarte asemănător aceluia pe care-l manifestă faţă de partenerul dintr-o relaţie de dragoste. reafirmată chiar şi în momentele de criză. studiu bazat pe observarea interacţiunilor copiilor cu mamele lor. Ei s-au inspirat din studiile pe animale şi din cele asupra relaţiei părinte – copil. în care urmăreau să testeze următoarele ipoteze: 1. De pildă. decizia de a continua relaţia. de a-i împărtăşi experienţele fericite. Include decizia de a fi împreună cu celălalt. 3. În sfîrşit. Ainsworth şi colaboratorii săi (1978) au distins trei astfel de stiluri. . Hazan şi Shaver (1988) au realizat o cercetare bazată pe anchetă.Ştefan Boncu – Psihologie socială Cursul 27 2. În studiul lor asupra stilurilor de ataşament. În lipsa intimităţii. Dragostea şi stilurile de ataşament Philip Shaver şi Cindy Hazan au testat în mai multe studii ipoteze extrem de interesante cu privire la dragoste. ca atare. fără intimitate şi fără angajament dă dragostea nebună. Marele merit al teoriei lui Sternberg este flexibilitatea: psihologul afirmă că relaţiile de iubire din orice cuplu pot fi descrise combinînd cele trei ingrediente principale. stilul evitant şi stilul anxios/ambivalent. Angajamentul – reprezintă componenta cognitivă. pentru el dragostea pasională înseamnă pasiune şi intimitate lipsite de angajament. Distribuţia stilurilor de ataşament la adulţi este similară cu cea observată la copii. Ideea centrală a demersurilor lor de cercetare este că stilul de ataşament al unei pesoane (modalitatea în care persoana interacţionează cu alţii semnificativi) rămîne constant de-a lungul vieţii. ca şi cele neplăcute. Pasiunea singură. toate trei componentele se regăsesc în ceea ce Sternberg numeşte dragoste desăvîrşită (consummate love) 3. Intimitatea – corespunde componentei emoţionale şi se referă la dorinţa de a fi împreună cu celălalt. Autorii menţionaţi au arătat că aceste expectanţe sunt incluse în modelul mental pe care copii îl construiesc despre ei înşişi şi despre partenerii lor importanţi de interacţiune. combinaţa pasiune + angajament e numită de autor dragoste stupidă.

4. Experienţele de dragoste pe care le trăiesc indivizii cu stiluri diferite de ataşament sunt diferite. Tipul A este stilul securizant. Găsesc că alţii au reţineri în a se apropia de mine atît de mult cît aş dori eu. Mă gîndesc adesea că partenerul meu nu mă iubeşte sau nu vrea să stea cu mine. Cercetătorii le înmînau subiecţilor scurte descrieri ale celor trei stiluri de ataşament şi le cereau să aprecieze care din ele se potriveşte cel mai exact cu experienţele şi sentimentele lor. Găsesc că este destul de uşor să mă apropii de alţii. De asemenea. Îmi doresc legături foarte profunde cu unele persoane. tipul B este stilul evitant. prietenie şi încredere. Găsesc că este dificil să ai înredere în ei şi îmi vine greu să depind de ei. 3. subiecţii răspundeau la multiple întrebări despre natura şi calitatea relaţiilor lor de dragoste. B. C. 56% din adulţii care au participat la cercetarea lui Hazan şi Shaver au declarat că stilul securizant exprimă cel mai exact trăirile lor. Principala trăsătură a celor cu stil evitant este frica de intimitate cu celălalt. Modelele mentale ale eului şi ale relaţiilor diferă în funcţie de stilul de ataşament. iar această dorinţă îi sperie pe unii. Devin nervos cînd cineva doreşte o relaţie foarte apropiată cu mine. Nu mă simt în largul meu atunci cînd am legături foarte strînse cu ceilaţi.Ştefan Boncu – Psihologie socială Cursul 27 2. Adesea. din interviurile cu subiecţii cu stil anxios/ambivalent a reieşit că relaţiile lor de dragoste sunt caracterizate de extreme . partenerii mei din relaţiile de dragoste mi-au cerut să fiu mai intim decît mă simt eu bine. ipoteza fundamentală a celor doi cercetători. Indivizii cu stiluri de ataşament diferite sunt vulnerabili în grade diferite la singurătate. iar cei cu stil securizant sunt cei mai puin vulnerabili. Indivizii adulţi care raportează un stil de ataşament securizant descriu relaţiile lor de dragoste ca fiind caracterizate de fericire. Astfel. Aproximativ 25% din subiecţi au identificat stilul evitant ca auto-decriptiv şi aproximativ 20% au ales stilul anxios/ambivalent. Iată descrierile stilurilor de ataşament pe care le primeau subiecţii: A. iar stilul C este stilul anxios/ambivalent. Cei cu stil anxios/ambivalent sunt cei mai vulnerabili. Nu-mi fac griji că voi fi abandonat sau că cineva se va apropia prea mult de mine. Mă simt bine să ştiu că depind de alţii şi că alţii depind de mine. În sfîrşit. anume aceea a continuităţii s-a confirmat: distribuţia menţionată a stilurilor de ataşament se regăseşte şi la copii.

Această dihotomie este fundamentală pentru cercetările de psihologie socială asupra iubirii. La fel ca în multe alte contexte. Reacţiile noastre fiziologice nu sunt diferenţiate . preocupări obsesive. Dar înaintea teoriei celor trei factori. Excitarea fiziologică difuză şi 2.Ştefan Boncu – Psihologie socială Cursul 27 emoţionale. Tesser şi Paulhus (1976) au arătat. Pentru a ne îndrăgosti avem nevoie de conceptul de dragoste promovat de cultura din care facem parte. ea se regăseşte. în plus. Cercetările au pus în evidenţă faptul că dragostea variază în funcţie de cultură. există trei variabile răspunzătore pentru experienţa dragostei: 1. iar refuzul duce la agonie. Soţii Walster (Elaine Hatfield şi George Walster. atracţie sexuală şi frica de a nu fi respins: faptul de a fi iubit provoacă extazul. înţelegere. atracţie sexuală. credinţele noastre (despre ce înseamnă a te îndrăgosti) determină ceea ce ni se întîmplă. Dragostea prietenească. 1981) au propus o teorie a dragostei pasionale utilizînd ideea de concept cultural. Deşi ideea de etichetare a excitării este admisă numai cu greutate de simţul comun. încredere şi grija pentru persoana celuilalt. O persoană potrivită ca obiect al dragostei. 2. Conceptul cultural specific de dragoste. Excitarea emoţională etichetată dragoste. în clasificări mai sofisticate. individul trebuie să fi fost educat într-o cultură care crede în conceptul de dragoste şi îl transmite generaţiei tinere. Elaine Hatfield şi Ellen Berscheid (1974) susţinuseră că dragostea poate fi analizată ca oricare emoţie. că focalizarea gîndirii aspra dragostei face probabilă îndrăgostirea. dorinţă de contopire cu partenerul şi dorinţă de reciprocitate. de obicei. este caracterizată de prietenie. sau chiar numai cînd se gîndeşte la ea. care este resimţită cînd individul interacţionează cu persoana iubită. Credinţa că aeastă excitare este echvalentă cu reacţia în faţa persoanei iubite. cele două cercetătoare sugerau că dragostea pasională înseamnă: 1. Pentru a se îndrăgosti. ea are o bază solidă în cercetările de psihologie. 4. cum am constatat. Dragostea pasională este o stare caracterizată de excitaţie internă. în situaţia în cere ne îndrăgostim. pe de altă parte. Sprijinindu-se pe cercetările lui Schachter. Abordarea ştiinţifică a dragostei pasionale Hatfield şi Walster (1981) au propus o distincţie deosebit de utilă între dragostea pasională (sau romantică) şi dragostea prietenească (companionate love). Potrivit acestei teorii. dar şi concepţia lui Schachter şi Singer (1962) despre emoţii. un individ de sex opus şi de vîrstă apopiată. 3.

iar excitarea combinată rezultată este atribuită în întregime celui de-al doilea stimul. bucuroşi sau excitaţi sexual. Excitarea poate fi uşor atribuită de individ unei surse care n-a provocat-o. dacă resimţim excitare fiziologică după ce am fost insultaţi. legătura dintre excitrea fiziologică şi dragoste este limpede. deci. subiecţii apreciau fotografiile la care îşi auziseră inima bătînd mai repede ca fiind mai atrăgătoare. Marea ingeniozitate a experimentului lui Valins constă în faptul că pentru unii subiecţi bătăile inimii pe care le auzeau fuseseră înregistrate dinainte. Subiecţii săi erau studenţi de sex masculin. De pildă. La sfîrşit. În multe cazuri. Întreaga construcţie teoretică a lui Schachter are la bază ideea că indivizii au tendinţa de a interpreta şi înţelege informaţiile care le vin din interiorul corpului. În opinia acesui psiholog. Valins prezenta fiecărui subiect în parte 10 fotografii cu nuduri feminine luate din revista Playboy. Hatfield şi Bersheid au făcut apel la ideile lui Dolf Zillmann despre transferul excitării. înfricoşaţi. căutăm în mediul extern indici pentru a descoperi cauza excitării. În aceeaşi măsură. Schachter şi Singer (1962) au arătat că atunci cînd anumite evenimente ne provoacă o excitare fiziologică. El foloseşte un aparat cu ajutorul căruia nu numai că pate măsura bătăile inimii subiecţilor.Ştefan Boncu – Psihologie socială Cursul 27 în funcţie de tipul emoţiei – reacţii fiziologice similare apar atunci cînd ne descriem ca furioşi. Aşa cum anticipase cercetătorul. dar poate face ca subiecţii înşişi să le audă foarte clar. Ele se intensificau cînd subiecţii priveau anumite nuduri şi aveau un ritm normal cînd priveau alte nuduri. că indivizii ţin cont de reacţiile lor fiziologice în evaluarea sentimentelor pe care le au faţă de persoanele de sex opus. Dar analiza dragostei propusă de cele două cercetătoare americane merge dincolo de ceea ce este evident. o vom eticheta ca furie. Ţinînd cont de lucrul acesta. Ştim că sunem excitaţi şi ştim de ce suntem excitaţi. Stuart Valins a realizat în 1966 o demonstraţie spectaculoasă a acestei idei fundamentale. o vom considera excitaţie sexuală sau dragoste. dacă o resimţim în timp ce interacţionăm cu un individ atrăgător de sex opus. Ajungem astfel să etichetăm excitarea ca o emoţie potrivită cu ceea ce vedem ca stimuli posibili. Subiecţii îşi auzeau bătăile inimii cu un minut înainte de a prvi prima fotografie şi continuu să le audă pe tot parcursul prezentării fotografiilor. transferul excitării este un proces cognitiv prin care excitarea cauzată de un stimul este adăugată celei cauzate de un alt stimul. Valins demonstrează. În prezeţa partenerului pecare l-am visat întotdeauna simţim o dorinţă sexuală irepresibilă. Fotografiile erau expuse 15 secunde la intervale de un minut. Uneori. indivizii îşi interpretează greşit excitarea punînd-o pe seama sentimentului de . li se cerea să aprecieze fiecare fotografie din punctul de vedere al atractivităţii şi chiar să aleagă cîteva din ele ca recompensă pentru participarea la experiment.

Cînd terminau. Experimentatorii au postat la mijcolul punţii o femeie foarte frumoasă. “pentru a se obţine informaţii asupra sentimentelor şi reacţiilor lor. Fiecare subiect avea drept partener în experiment o fată frumoasă. indiferent de ceea ce face ca inima să bată mai repede. cînd ea a fost declanşată de alţi stimuli din situaţie. Donald Dutton şi Arthur Aron (1974) au invitat studenţi de sex masculin să participe într-un experiment asupra învăţării. Puntea avea lungimea de 150 de metri şi atîrna deasupra unei prăpastii de 100 de metri. spunîndu-le că o pot suna dacă doresc informaţii suplimentare . ci pentru că ea este mereu alături. conform acestei interpretări. întrucît acestea influenţează performanţa în sarcina de învăţare”. femeia le dădea numele ei şi numrul de telefon. dragostea se amplifică. excitarea provocată de orice sursă intensifică sentimenele de dragoste. Cu siguranţă. N-a văzut niciodată lucruri atît de frumoase. oferind minţii noastre posibilitatea de a atribui excitarea unui stimul legat de persoana care ne-a stîrnit interesul. ajungem uşor la concluzia că avem de-a face cu o atribuire greşită a excitării. Prin trasferul excitării. sentimentele pe care le nutreşte acum pentru soţia colegului său. Dacă aplicăm la acest caz teoriile pe care le-am expus. spunînduli-se că vor fi supuşi unor şocuri electrice “destul de dureroase”. Orice stimul care intensifică excitarea fiziologică contribuie la creşterea pasiunii. Ei a ales ca loc de desfăşurare a cercetării o punte suspendată în munţi. Doi psihologi canadieni. Înţelegem acum de ce experienţele dureroase legate de persoana iubită ne fac să o iubim şi mai mult. unora dintre ei li se provoca emoţia de frică. Eroul nostru vizitează oraşul în compania prietenilor săi şi este extaziat.Ştefan Boncu – Psihologie socială Cursul 27 dragoste. proaspete cunoştinţe. 5. Înainte ca experimentul să ia sfîrşit. Îl însoţesc un alt tînăr şi soţia acestuia. fără ca el să-şi dea seama. excitarea fiziologică provocată de contactul cu locul la care tînărul a visat din copilărie a influenţat. Dispute şi atestări experimentale Aşadar. Se simte minunat nu pentru că se află la Paris. Cei doi autori au încercat să-şi verifice ipoteza şi într-un experiment de teren. care cerea bărbaţilor singuri să completeze un scurt chestionar. încît oricine o traversa încerca un seniment de frică. Întrebaţi cît de mult o plac pe fată şi în ce măsură ar vrea să o mai întlnească. În starea aceasta îşi dă seama că s-a îndrăgostit de şoţia prietenului său. subiecţii care credeau că vor primi şocuri electrice au manifestat mai multă atracţie faţă de ea. Să ne imaginăm un student român care are prilejul să petreacă un week-end la Paris. subiecţii completau un chestionar. Întotdeauna şi-a dorit să cunoască Parisul. După ce o întîlneau pe fată.

Un alt experiment al lui White demonstrează importanţa clarităţii emoţionale (White şi Knight. Cu toate cestea. Apoi le-au arătat fotografia unei femei despre care li s-a spus că le va fi parteneră în experiment. cel ce se îndrăgosteşte de soţia prietenului său la Paris este conştient că starea de surescitare se datorează faptului că se află în oraşul pe care a dorit atît să-l vadă. încît exlicaţia sugerată de Kenrick şi Cialdini (1977) nu poate fi valabilă. nu au telefonat decît într-o măsură foarte redusă. care insufla sentimentul de siguranţă. că excitarea produsă de exerciţiul fizic intensifică reacţia emoţională iniţială a subiecţilor. Dimpotrivă. Transferul excitării fiziologice de la o experienţă la alta nu se produce întotdeauna. Cei ce au alergat timp de două minute apreciază femeia frumoasă ca fiind mai frumoasă şi femeia puţin atrăgtoare ca fiind mai puţin atrăgătoare decît cei ce au alergat numai 15 secunde. Ipoteza lui Kenrick şi Cialdini nu e nefondată. Autorii demonstrează. Ei au cerut subiecţilor. faţă de un membru al sexului opus. Trebuie să ţinem seama că în acest studiu subiecţii bărbaţi nu încearcă nici un sntiment de frică. bărbaţii care întîlneau aceeaşi fată pe un pod foarte solid. Experimentatorii au putut concluziona că excitarea cauzată de trecerea punţii fragile a fost atribuită greşit. excitarea întăreşte răspunsurile emoţionale ale subiecţilor. iar în alta foarte puţin atrăgătoare. Ei au profitat de faptul că Dutton şi Aron au utilizat în ambele experimente. 1984). . Alături de monitor.Ştefan Boncu – Psihologie socială Cursul 27 despre studiu. Apoi ei au posibilitatea să urmărească pe un monitor imaginea unei femei frumoase despre care li se spune că o vor întîlni în cadrul experimentului. Kenrick şi Cialdini (1977) s-au opus acestei interpretări. Jumătate din subiecţi privesc aceste imagini în camera în care au făcut exerciţiul fizic. mecanismul de transfer al excitării funcţionează în relaţiile de dragoste pasională. Dacă. să alerge pe loc fie două minute. iar recompensa asociată cu altă persoană amplifică atractivitatea ei. De pildă. cu toţii de sex masculin. se cere subiecţilor să alerge în loc două minute sau 15 secunde. neliniştea. atracţia faţă de femeie nu va fi amplificată de excitarea produsă de admiraţia pentru Paris. fie 15 secunde. Gregory White şi colaboratorii săi (1981) au oferit o demonstraţie mai clară în acest sens. Explicaţia lor pentru faptul că frica intensifică atracţia interpersonală e mult mai simplă: cei ce se află cu noi atunci cînd anticipăm că ni s-ar putea întîmpla ceva rău ne reduc. Femeia era machiată în aşa fel încît într-o poză arăta foarte atrăgtoare. aşadar. ca primă sursă de excitare frica. prin însăşi prezenţa lor. de exemplu. Din nou. Totuşi. pozitivă sau negativă. Jumătate din subiecţi au sunat-o. nu are loc atunci cînd atribuirea este clară. Prezenţa lor este recompensatoare. cînd suntem foarte siguri în legătură cu ceea ce ne-a cauzat excitarea.

Ceilalţi subiecţi sunt puşi să urmărească imaginile în altă cameră. este dragostea prietenescă. excitarea este în mod constant redeclanşată. Încrederea ar putea fi cea mai importantă din toate. p. În aceste condiţii. experimentatorii au lăsat un aparat pentru măsurarea tensiunii şi o coardă. Dacă acceptăm ideea că transferul excitării este cheia înţelegerii dragostei pasionale. Dragostea psională intensă poate dura ani în şir sau chiar toată viaţa. experienţe foarte dificil de perpetuat în timp. o ipoteză bazată pe ideea de incertitudine. Dragostea prietenească are la bază respectul. pasiunea nu se stinge decît cu mare dificultate. cauza excitării iniţiale nu este clară. dar este mai stabilă şi de multe ori mai profundă. Campbell şi Berscheid. Interesul sexual pentru partenerul marital poate să dispară treptat. cu privire la aceasta. ne rămîne să explicăm dăinuirea în timp a dragostei. Aşa cum anticipaseră autorii. Dragostea prietenească presupune două tipuri de încredere: încrederea propriu-zisă (faptul de a crede că celălalt va face ceea ce a promis) şi încrederea emoţională (faptul de a crede că celuilalt îi pasă de ceea ce ni se întîmplă şi de sentimentele noastre şi că el va acţiona pentru binele nostru). de creşterea importanţei experienţelor emoţionale pozitive intense în viaţa cotidiană. . Dragostea prietenească Dragostea pasională nu durează o veşnicie. nici pierdut. încît se produce transferul excitării. nu întodeauna dragostea pasională se transformă în dragoste prietenească. mai ales în cazul celor ce gîndesc că atracţia sexuală reciprocă este esenţială pentru căsătorie. Sharon Brehm (1988) a emis. 6. admiraţia şi încrederea. Desigur. Apare între soţi. dar există în egală măsură şi între prieteni de aceeaşi vîrstă care se cunosc de multă vreme. unde lipseşte şi coarda şi tensiometrul. dacă angajamentul persoanei iubite rămîne întotdeauna nesigur.Ştefan Boncu – Psihologie socială Cursul 27 la vedere. avansată de trei psihologi americani: “Rata foarte înaltă a divorţurilor din ultimii 20 de ani ar putea fi provocată.” (Simpson. exerciţiul fizic mai îndelungat amplifică atracţia în cazul subiecţilor din grupul al II-lea: pentru ei. Se poate întîmpla. nici cîştigat pe deplin. Ceea ce continuă să ţină legate multe cupluri cînd se întîmplă aceasta. Iată. Ipoteza ei valorifică şi cercetările asupra excitării fiziologice: potrivit cercetătorei americane. ca dispariţia pasiunii să ducă la ruperea relaţiei. în legătură cu aceasta o ipoteză foarte credibilă. cel puţin parţial. la fel de bine. 371). Ea este mai puţin intensă emoţional. Ideile lui Zillmann şi teoria lui Hatfield şi Berscheid nu dau seama satisfăcător de dimensiuna temporală. 1986.

Ştefan Boncu – Psihologie socială Cursul 27 .

Ca şi negocierea. au stabilit cinci trăsături esenţiale ale situaţiilor de negociere: 1. Partea este o persoană sau un grup de persoane cu interese comune ce acţionează în concordanţă cu preferinţele ei. Ele pot fi contexte formale (negocieri între grupuri. organizaţii. Există două sau mai multe părţi cu interese divergente. Ea apare ori de câte ori există un conflict între două sau mai multe părţi care nu doresc să recurgă la o confruntare violentă. avansează argumente încercând să-şi convingă oponentul să cedeze. Medierea constituie o formă de negociere în care părţile sunt asistate de o a treia parte. Ofertele provizorii nu stabilesc rezultatul final până ce una din oferte nu este acceptată de toate părţile. într-un text de sinteză des citat. Negociatorii înclinaţi să coopereze fac concesii. De obicei. care satisfac în proporţii diferite interesele părţilor. o modalitate de a rezolva un conflict sau o divergenţă de interese prin intermediul comunicării.Ştefan Boncu – Psihologie socială Cursul 28 NEGOCIEREA 1. Contextele sociale în care negocierea devine necesară sunt extrem de numeroase. 2. Rezultatul negocierii statuează o situaţie mai acceptabilă pentru fiecare parte decât dacă nu s-ar fi ajuns la un acord. Compromisul este posibil. Decizia finală aparţine părţilor implicate. Chertkoff şi Esser (1976). se străduiesc să afle pereferinţele şi priorităţile partenerului. Părţile pot comunica. mediatorul asumându-şi rolul de a facilita atingerea acordului. în esenţă. 3. negociatorii înaintează cereri foarte mari sau fac oferte dificil de acceptat de către partener. 5. există mai multe acorduri posibile. la care părţile aderă în mod benevol. fac apel la ameninţări etc. Negocierea presupune comunicare între părţi cu scopul de a apropia opţiunile diferite ori opuse. furnizează acestuia informaţii despre propriile preferinţe şi priorităţi etc . Fiecare parte poate face oferte provizorii. Pentru a-şi promova interesele. declară că nu vor părăsi sub nici o formă o anumită poziţie. ţări) dar şi contexte informale (negocieri între prieteni sau în interiorul familiei). pentru a se ajunge la un acord reciproc avantajos. Aspecte fundamentale ale negocierii Negocierea reprezintă o formă importantă de interacţiune socială. 4. cooperarea reprezintă singura cale. Negocierea este. medierea presupune o decizie comună. Dimpotrivă.

este cel mai mic preţ acceptat de vânzător şi cel mai mare preţ pe care cumpărătorul îşi poate îngădui să-l achite. ar vinde-o în pierdere. În plus. declarând că nu va mai scădea nici un dolar. iar Natalia ar vrea să o vândă cu 11000 de dolari. În cazul vânzării-cumpărării. că maşina îi place foarte mult lui Iorgu şi că el este dispus să plătească mai mult pentru a o obţine. Iorgu n-ar plăti mai mult de 10500. apoi una de 10000. Diferenţa dintre ceea ce oferă cumpărătorul şi ceea ce pretinde vânzătorul este mare şi din pricina aceasta acordul pare improbabil. Un cercetător cunoscut definea negocierea ca “o secvenţă de cereri descrescătoare”. Pe de altă parte. reciprocitatea concesiilor reprezintă nucleul negocierii. Iorgu. Iorgu acceptă şi afacerea se încheie. dar el îşi propune să plătească 10300.Ştefan Boncu – Psihologie socială Cursul 28 2. ambele respinse. Orice acord sub limită reprezintă un rezultat mai slab decât non-acordul. De altminteri. Aceste preţuri se numesc limite sau puncte de retragere. Iorgu n-ar putea oferi însă mai mult de 10500 de dolari. indicând imposibilitatea stabilirii acordului. ar vrea să achiziţioneze maşina cu 9000 de dolari. ar vrea să păstreze măcar 200 de dolari. Natalia are convingerea că dacă ar ceda maşina la mai puţin de 10200. Natalia pretinde 11000 de dolari pentru maşină. Cererile negociatorilor se situează însă deasupra scopurilor. Ei cer la începutul interacţiunii foarte mult pentru ca apoi să avanseze cereri tot mai apropiate de scop. Evident. Această distanţă a primit numele de marjă de negociere sau zonă de acorduri posibile. iar Natalia n-ar vinde mai jos de 10300. Să ne imaginăm. scopuri şi marje de negociere Pentru a ilustra câteva trăsături fundamentale ale situaţiilor de negociere. Cursul negocierilor este influenţat nu numai de limitele participanţilor. Ea poate fi pozitivă. sau negativă. dar face aceasta anticipând că va fi nevoită să procedeze la concesii. Să remarcăm că pentru fiecare din cele două părţi există preţuri dincolo de care ar refuza să negocieze. limita lui Iorgu este 10500. să ne imaginăm tranzacţionarea unui automobil. Limita este cel mai slab acord pe care negociatorul este dispus să-l accepte. Cât despre Natalia. În exemplu nostru. scopurile sunt superioare limitelor. făcând înţelegerea cu putinţă. scopul ei este să vândă cu câteva sute de dolari peste 10200. Ea formulează cereri mai reduse pe măsură ce Iorgu adoptă şi el un comportament concesiv. totuşi. Distanţa dintre limitele celor două părţi constituie un parametru esenţial al negocierii. cumpărătorul. Limite. Natalia avansează preţul de 10300. Iorgu face o ofertă de 9500. Marja de negociere din exemplul nostru este pozitivă (diferenţa dintre limita lui . dar şi de scopurile lor. care reprezintă limita ei. pentru simplul motiv că la atât se cifrează contul lui din bancă.

John Levine şi Richard Moreland (1990) o descriu în termeni foarte potriviţi: “Există o gamă foarte largă de situaţii de negociere. Pentru testarea ipotezelor. disciplina aceasta este mai experimentală decât oricare altă ştiinţă socială. subiecţii primesc o listă cu profiturile personajului pe care-l reprezintă pentru fiecare acord posibil. de la cele simple. Reacţiile. Am dat deja seama. Metodologia studiilor psihologice asupra negocierii Demersurile empirice ale cercetătorilor ţinând de abordarea descriptivă au luat forma experimentelor de laborator. însă relativ restrânsă. Laboratorul prezintă marele avantaj al acurateţei controlului experimental – cercetătorul poate izola variabilele care-l interesează. 608). de exemplu. de exemplu. fiecare din acestea corespunzând unei valori a variabilei independente. Acordurile posibile din interiorul unei marje de negociere pozitive sunt opţiuni viabile. tranzacţionarea unei maşini). pe chestionare aplicate acestora ori pe studii de caz. participanţilor li se îngăduie să comunice liber. Este necesar. Chelcea. Cât despre experimentele de laborator.Ştefan Boncu – Psihologie socială Cursul 28 Iorgu. şi li se cere să schimbe oferte. Subiecţilor li se sugerează o situaţie de negociere (de pildă. Există o continuitate evidentă între jocurile experimentale şi studiul experimental al negocierii. un astfel de experiment presupune o negociere între subiecţi sau între un subiect naiv şi un complice al experimentatorului sau un computer. două persoane se află în imposibilitatea de a comunica una cu cealaltă şi primesc profituri pe baza alegerilor lor independente de a coopera sau de a iniţia competiţia. Comunicarea se desfăşoară fie prin bileţele (pe care experimentatorul le poate intercepta). S-au publicat. dar şi a studiilor de teren. ofertele. de configuraţia acestui domeniu. ele au încercat să simuleze negocierile din viaţa reală. articole bazate pe interviuri cu negociatori mai mult sau mai puţin experimentaţi. 10200 de dolari). atribuinduli-se profituri în funcţie de deciziile lor comune” (p. În cazurile complexe. De fapt. la cele desebit de complexe. cu atât probabilitatea acordului creşte. 10500 de dolari şi limita Nataliei. eliminând ori neutralizând variabilele . în linii mari. în laborator se compară grupuri experimentale. De obicei. Cu cât marja de negociere este mai mare. În cazurile simple. în care s-au folosit jocurile experimentale. concesiile şi rezultatele lor sunt înregistrate cu grijă şi apoi supuse unor analize statistice. Experimentul de laborator reprezintă o metodă larg utilizată în cercetarea de psihologie socială (vezi. 2000). fie faţă în faţă. De regulă. 3. să facem legătura cu cercetarea empirică a conflictelor cu motive mixte. în acest punct.

Walton şi McKersie (1965) au numit-o “distributivă” pentru că fiecare negociator caută să obţină o distribuire avantajoasă pentru sine a resurselor disputate. Angajând demersuri experimentale. Avem în mod obişnuit tendinţa de a ne imagina negocierea ca pe o dispută pentru împărţirea unor resurse. Comercializarea unui automobil pune faţă în faţă un cumpărător care vrea să plătească cât mai puţin şi un vânzător . Aceasta este însă numai un tip de negociere. experimentul de laborator îngăduie clarificarea mecanismelor cauzale ale comportamentului negociatorilor. Negocierea distributivă şi negocierea integrativă Negocierea corespunde unui efort al părţilor de a lua o decizie comună într-o chestiune în care preferinţele lor sunt la început opuse din cauza diferenţei dintre scopuri. Charles Miller şi Rick Crandall (1980) enumeră câteva din aceste întrebări: Care este cea mai bună strategie în negociere? Este recomendabilă duritatea ori. psihologii sociali interesaţi de negociere au izbutit să găsească răspunsuri la întrebări complexe. Tranzacţionarea unui obiect constituie o negociere distributivă. de studiul de caz şi de cercetarea documentelor. În astfel de cazuri. Negociatorii sunt siliţi să abordeze o singură temă.Ştefan Boncu – Psihologie socială Cursul 28 parazite. strategia concesivă? Ameninţările proferate de unul din negociatori întârzie stabilirea acordului? Ce se întâmplă atunci când negociatorii au aspiraţii foarte mari? Cum se comportă negociatorii când sunt obligaţi să ajungă repede la un acord? Relaţia de prietenie dintre negociatori afectează acordul? Care sunt factorii acordului victorie – victorie? Care sunt consecinţele intervenţiei unui mediator? Soluţia medierii este preferabilă arbitrajului? Dacă am continua înşiruirea aceasta. ca pe o încercare de rezolvare a unui conflict de sumă zero. 4. la toate aceste întrebări şi la multe altele vom încerca să răspundem pe parcursul cărţii de faţă. Negocierea distributivă reglează. . Negocierea distributivă se întâlneşte în situaţiile în care o sumă fixă de bunuri ori resurse trebuie alocată între părţi. Avantajele unuia devin în mod automat dezavantajele celuilalt. cel mai puţin productiv. un conflict de sumă zero. interesele părţilor sunt negativ corelate. Spre deosebire de anchetele prin chestionar sau interviu. iar aceasta instituie o interdependenţă negativă între ei. am circumscrie foarte exact domeniul negocierii aşa cum este perceput el de psihologii sociali. mai dagrabă. În orice caz. într-adevăr.

Soluţia din urmă ar fi fost un compromis. Hayslip şi Pamin (1976) au simulat o interacţiune între un cumpărător şi un vânzător pentru două produse neprecizate. Interesele ambilor vor fi satisfăcute într-o măsură mai mare decât dacă ar fi ales pentru câteva zile un hotel scump de pe litoral şi apoi alte câteva zile o cabană la munte.) pentru a obţine concesii unilaterale din partea oponentului. Ea înseamnă cooperare pentru descoperirea şi crearea avantajelor mutuale. dar nici în întregime compatibile. Bărbatul îşi doreşte mai presus de orice să meargă la munte. . iar pentru vânzător ierarhia era inversată. de luptă. Totuşi. negocierile integrative nu sunt posibile decât atunci când există mai multe teme de la începutul interacţiunii sau când negociatorii creează teme pe măsură ce schimbă informaţii între ei. în mod frecvent. Soţul preferă o cabană la munte. disponibilitatea pentru coordonarea acţiunilor şi încredere în celălalt. Interesele părţilor nu sunt complet opuse. Cele două părţi trebuie să manifeste disponibilitatea de a identifica interesele specifice fiecăruia şi interesele comune. Walton şi McKersie (1965) au folosit epitetul “integrativ” pentru a desemna calitatea anumitor soluţii de a integra interesele ambelor părţi. Pentru cumpărător produsul Y era mai important decât produsul X. iar soţia un hotel luxos la mare. numite doar X şi Y. Astfel de situaţii se rezolvă prin negociere integrativă. Strategia reprezentativă pentru negocierea integrativă o constituie rezolvarea de probleme. Fiecare subiect primea o tabelă de profituri din care afla câte puncte câştiga pentru acordurile încheiate la diferitele preţuri ale produselor. Astfel de tactici conferă interacţiunii un aspect de confruntare. Să ne imaginăm un cuplu aflat în conflict cu privire la locul unde îşi va petrece vacanţa. Competiţia dintre ei este inevitabilă.Ştefan Boncu – Psihologie socială Cursul 28 care vrea să obţină cât mai mult. Negociatorii apelează la tactici distributive (folosirea argumentelor. Negocierea integrativă presupune creativitate. fiecare poate face concesii pe temele mai puţin importante pentru el. Aşadar. de foarte multe ori conflictele sociale sunt conflicte de sumă non-zero. în situaţiile cu motive mixte. femeia este preocupată de confort. Să remarcăm faptul că. Lucrul acesta diminuează considerabil conflictul dintre ei şi face posibilă integrarea intereselor într-o soluţie mulţumitoare pentru ambii participanţi. Odată parcursă această etapă. Yukl. negociatorii valorizează în mod diferit temele de negociere. Malone. produsul X căpătând o importanţă mai mare decât Y. iar deznodământul un acord victorie – victorie. Cei doi vor atinge un acord integrativ dacă se vor înţelege să meargă la munte şi să locuiască într-un hotel de lux. angajamente poziţionale etc.

deci să se comporte într-un mod irelevat ori minimal. soluţiile integrative se bazează pe complementaritatea negociatorilor în privinţa anumitor teme. produc satisfacţie ambilor negociatori. fie să-şi mascheze poziţia . Acordurile integrative sunt cu mult mai avantajoase: ele folosesc în mod optim toate resursele disponibile. negociatorii au metode de a provoca apariţia unor astfel de indici. Potrivit lui London (1995). subiecţii abordau ambele teme deodată. El poate fie să rămână de nepătruns. întăresc relaţia dintre aceştia. ei sunt nevoiţi să-şi folosească toată subtilitatea pentru a interpreta diverşi indici referitori la aspiraţiile şi punctele de rezistenţă ale oponenţilor. a mima nerăbdarea îl poate determina pe oponent să-şi deconspire poziţia reală. negociatorii profesionişti ştiu foarte bine să disimuleze informaţia referitoare la propria poziţie. privind ambele produse. Walton şi McKersie au analizat şi ei aceasta dificilă gestionare informaţiei: “Dacă pornim de la premisa că toate comportamentele verbale şi nonverbale ale subiectului sunt atent observate de partenerul său cu intenţia de a-i ghici poziţia. Chiar dacă nu este destructivă.Ştefan Boncu – Psihologie socială Cursul 28 Tratamentul experimental se realiza prin instrucţiuni date subiecţilor. diminuează probabilitatea unui conflict ulterior între ei şi contribuie la bunăstarea întregii comunităţi. subiecţii erau obligaţi să încheie un acord pentru produsul X înainte de a discuta produsul Y. Adesea. iar toate ofertele erau complexe. Este foarte probabil ca doi negociatori să aibă priorităţi diferite. În condiţia “rezolvare simultană”. Ascunderea limitei Negociatorii au rareori informaţii complete despre scopurile şi limitele partenerilor lor. Echipa condusă de Gary Yukl a găsit o diferenţă semnificativă între prima condiţie şi cea secundă – participanţii din primul grup au obţinut profituri cumulate pe diadă mai reduse decât în celălalt grup experimental. În condiţia “rezolvare secvenţială”. Pe de altă parte. să valorizeze resursele disputate în mod diferit şi să fie în grade diferite înclinaţi să-şi asume riscuri. Or. Bunăoară. Ei învaţă treptat să intervină activ în percepţiile partenerului asupra scopurilor şi limitelor lor. Diferenţele acestea facilitează detectarea temelor compatibile. indici care se găsesc în ofertele acestora dar şi în comportamentele lor nonverbale. 5. negocierea distributivă se încheie cu rezultate incomparabil mai slabe decât dacă părţile ar fi ales rezolvarea de probleme. atunci constatăm că subiectul are la dispoziţie două răspunsuri. Ideea că cele mai multe situaţii de negociere au potenţial integrativ este îmbrăţişată de toţi cercetătorii.

trebuiau să-şi împartă nouă puncte. De pildă. cu atât se bucură de mai mult succes în negociere” (Chertkoff şi Baird. vom face în aşa fel încât partenerul nostru de negociere să creadă că ne este peste putinţă să oferim mai mult de 21000. p. din pricină că s-a focalizat chiar pe strategia escamotării limitei este demersul întreprins de Jerome Chertkoff şi de Suzanne Baird (1971). Harold Kelley şi colaboratorii săi au notat că subiecţii cu limite reduse minţeau mai mult decât cei cu limite înalte reuşind să-şi însuşească şi profituri mai consistente. 1971. fie 50) şi frecvenţa frazelor despre . la 23000 sau chiar la 22000 este inacceptabil pentru noi? Simplu: trişând. Subiecţii lor. de pildă. negociatorul caută să controleze prin feed-back-uri false inferenţele pe care oponentul le face în încercarea de a detecta limitele şi scopurile lui. Autorii recunosc că procedura lor a fost inspirată de articolul semnat de Kelley şi colegii săi. Cum izbutim să creăm impresia că un acord la 25000. Dar design-ul are meritul originalităţii. chiar dacă dispunem de 25000 de euro şi chiar dacă noi înşine evaluăm bunul imobiliar la 24000 sau 25000 de euro. Din studiul lui Kelley. Am constatat că paradigma de cercetare interzice în general alt tip de comunicare decât ofertele şi contraofertele. grupaţi în diade. 1971) au subliniat avantajele acestei acţiuni de manipulare. p. suma de 90 de dolari.Ştefan Boncu – Psihologie socială Cursul 28 prezentând partenerului una falsă” (Walton şi McKersie. Subiecţii lor îşi dispută în diade. el era nevoit să-l convingă pe partenerul său să-i cedeze măcar 4 din cele 9 puncte puse în joc pentru a avea un profit de un punct. Practic. ce fusese atribuită de experimentator. Iată formularea ipotezei lor: “Cu cât negociatorul exagerează limita concesiilor lui şi cu cât reiterează mai des aserţiuni asupra falsei limite. apud Chertkoff şi Baird. Ascunderea limitei prin fraze sau indici comportamentali ce induc în eroare partenerul s-ar putea dovedi o strategie de succes în negociere. la achiziţionarea unui apartament pentru care vânzătorul pretinde 25000 de euro. 67). Profitul fiecăruia consta în diferenţa dintre numrul de puncte obţinute prin negociere şi limita personală. 1965. fie 40. Mai detaliat şi mai lămuritor. Beckman şi Fischer (1967) putem desprinde totuşi concluzii edificatoare cu privire la chestiunea de care ne ocupăm. subiectul avea limita 3. Experimentele asupra felului în care negociatorii mint cu privire la limitele lor (cea mai puţin favorabilă ofertă pe care o pot accepta) nu sunt numeroase. fiind conceput sub forma 3x2 şi incluzând ca variabile independente mărimea limitei declarate de complice (fie 30 de dolari. Dacă. negociind fiecare cu un complice. Este important să ne convingem adversarul că suma la care noi preferăm să nu încheiem acordul este alta decât cea la care s-a aşteptat el. la 24000. Ikle şi Leites (1962. 299). Minţind.

Claritatea instrucţiunilor nu lăsa subiecţilor loc de îndoieli: “Punctul vostru de retragere este suma pe care trebuie să o depăşiţi pentru a obţine un profit. subiectul a cedat mai mult. şase astfel de aserţiuni la zece oferte). Din nefericire. întrucât lucrul acesta ar însemna să înregistraţi pierderi" (Chertkoff şi Baird. cu atât ultima ofertă a subiectului l-a favorizat într-o măsură mai mare. De fapt. Angajamentele poziţionale . cu atât profitul vostru va fi mai mare. ca şi în studiul efectuat de Kelley. în condiţia în care complicele susţinea că limita lui se cifrează la 50 de dolari. Strategia falsificării limitei îşi are locul ei în arsenalul negociatorilor. A modifica estimarea pe care oponentul o face asupra punctului nostru de rezistenţă înseamnă uneori a câştiga partida pe jumătate. Rezultatele au confirmat parţial ipoteza. frecvenţa mare a frazelor referitoare la punctul de reziestenţă ar fi trebut nu numai să convingă subiectul de adevărul mesajelor complicelui. Credem că autorii ar fi izbutit să demonstreze ce-şi propuseseră dacă ar fi utilizat un nivel mai ridicat al frecvenţei aserţiunilor despre limită (de exemplu. Chertkoff şi Baird au explicat acest efect invocând conceptul de nivel de aspiraţie propus de Siegel şi Fouraker (1960). în sensul că au atestat numai impactul primei variabile independente.Ştefan Boncu – Psihologie socială Cursul 28 limită (complicele menţiona punctul lui de rezietenţă fie o dată la zece oferte. Chertkoff şi Baird n-au putut proba influenţa numărului de aserţiuni privitoare la limita înaltă a partenerului asupra concesiilor subiectului. subiecţii trăgeau bileţele dintr-o urnă – întotdeauna însă pe aceste bileţele era înscrisă suma de 30 de dolari. Profitul subiecţilor se calcula. Beckman şi Fischer prin scăderea limitei (deci a sumei de 30 de dolari) din partea cedată de complice în procesul de negociere. p. De aceea. Aşadar. 299). silindu-l să adopte o conduită conciliantă. ci să creeze o presiune asupra subiectului. 6. 1971. Cu cât complicele a declarat limite mai mari. Nu veţi accepta să încheiaţi un acord sub punctul de retragere. făcându-l să se mulţumească cu un rezultat modest. putem apela la această strategie numai dacă avem suficiente resurse de inventivitate pentru a-i îndepărta suspiciunea. Limita înaltă a partenerului a diminuat aspiraţiile subiectului. deşi rolul repetiţiei în persuasiune a fost demult dovedit. Partenerul se aşteaptă să-i furnizăm informaţii false cu privire la punctul în care non-acordul ar deveni mai convenabil pentru noi. Pentru a afla limita proprie. Cu cât depăşiţi mai mult acest punct. fie de trei ori la zece oferte). eficienţa acestei strategii este drastic redusă de folosirea ei în exces.

afirmând că nu va mai scădea nici un dolar. Dimpotrivă. se mai numeşte şi angajament irevocabil. la un exemplu expus mai sus. angajamentele poziţionale o apropie de aşa-numitul “joc al fricosului” (în limba engleză. Astfel de fraze sunt de obicei însoţite de un limbaj non-verbal menit să întărească impresia de fermitate. presupunând decizii ale fiecăruia de a transforma vehiculul într-un proiectil care să-l ucidă pe celălalt. foarte asemănător cu dilema prizonierului. game of chicken). un angajament poziţional. Ea corespunde declaraţiei uneia din părţi de încetare a concesiilor. numai că presupune nişte pierderi foarte consistente pentru ambele părţi în cazul opţiunilor simultane în favoarea non-cooperării. că dispune de bani şi că ar fi dispus ca în anumite condiţii să plătească mai mult decât sumele avansate până atunci. Iorgu negociază cu Natalia preţul unui automobil. fiecare la volanul automobiliului său. Acesta se înrudeşte cu arhicunoscuta dilemă a prizonierului. Cooperarea ambilor participanţi nu aduce nimic nici unuia din ei – cel mult. schimbând direcţia letală a maşinii pierde jocul. o cerere sau o ofertă specifice. Dacă jucătorul A izbuteşte să-l convingă pe B că nu va coopera. Partenerul de negociere protestează. Dacă negocierea este.Ştefan Boncu – Psihologie socială Cursul 28 Revenim. atunci B va alege foarte probabil cooperarea (va renunţa să-şi demonstreze sângele rece şi se va înscrie pe o traiectorie sigură). relativ frecventă în ngocieri. Natalia se decide să joace totul pe o carte. dându-i un caracter ultimativ: dacă Iorgu nu acceptă acest preţ. Natalia s-a angajat faţă de o anumită poziţie (preţul de 10300 de dolari) – a făcut. pentru a înţelege expresia din titlu. Noncooperarea simultană. ele sunt acompaniate de ameninţarea cu întreruperea negocierii (Pruitt şi Smith. un conflict de sumă non-zero. Remarcăm faptul că nu pot exista doi câştigători: victoria avantajează net un jucător şi-l dezavantajează net pe celălalt. deci. stârneşte dezaprobarea şi ironiile prietenilor care asistă pe margine. non-cooperarea pe fondul cooperării celuilalt face din participant un învingător. Metoda aleasă de ea. Intuind că Iorgu ezită. ea va opri orice discuţie şi va căuta un alt cumpărător. Ea propune preţul de 10300. Potrivit lui Dean Pruitt şi lui Peter Carnevale (1993). deoarece cooperarea unilaterală este de departe profitabilă non-cooperării . Ea nu poate vinde maşina sub 10200 de dolari. Jucătorul care cedează primul. cea mai cunoscută formă a jocului fricosului este aceea în care doi tineri. însă ea îşi menţine cererea. Primul face câteva oferte. Angajamentul poziţional este o frază ce insistă asupra imobilităţii şi intransigenţei negociatorului. De asemenea. până la sfârşitul interacţiunii. rulează cu viteză unul spre celălalt. generează pierderi considerabile pentru ambele părţi. în general. 1981). pe care însă Natalia le refuză. asupra determinării sale de a păstra.

Schelling (1960. Negociatorii . însă câştigă cel ce va şti să afişeze un grad de angajament mai ridicat. ci celui care izbuteşte să pară mai hotărât. drept urmare. Ca şi în cazul ameninţărilor. Bunăoară. Fiecare din cei doi participanţi se angajează la începutul jocului să păstreze o anumită poziţie. deplina concodanţă dintre vorbe şi fapte. a nu putea proceda mai departe la concesii e de înţeles. În mod analog. De asemenea. Angajamentele poziţionale sunt eficiente dacă non-acordul implică pierderi sau costuri mari pentru partener.Ştefan Boncu – Psihologie socială Cursul 28 sincrone. atunci angajamentul poziţional nu va avea efectul scontat. este total ineficient. apud Fischer. Natalia. O sursă importantă de credibilitate o reprezintă reputaţia negociatorului de a-şi îndeplini angajamentele. Un angajament poziţional non-credibil nu are propietatea de irevocabilitate şi. Angajamentul poziţional capătă credibilitate dacă negociatorul reuşeşte să pună în evidenţă costurile pe care i le-ar provoca efectuarea în continuare a concesiilor. Sub aparenţa de cursă a auto-distrugerii. Ury şi Patton. Victoria aparţine nu neapărat celui ce pune curajul şi onoarea mai presus de propria viaţă. Negociatorii îşi asigură credibilitatea angajamentelor poziţionale şi prin invocarea unor alternative la acordul negociat cu partenerul. problema cea mai importantă pe care o pun angajamentele poziţionale constă în credibilitate. Un angajament poziţional întemeiat pe absenţa dorinţei negociatorului de a mai face concesii nu va stimula în nici un caz partenerul să se arate conciliant. în aşa fel încât celălalt să observe acest gest. încă de la începutul sesiunii de negocieri. îşi poate consolida angajamentul arătându-i lui Iorgu anunţuri din ziare ce atestă că alţi dealeri vând aceeaşi marcă de automobil la preţuri cuprinse între 10700 şi 11200 de dolari. negociatorii profesionişti îşi construiesc o imagine de consistenţă. întrucât Natalia părea convinsă că va găsi cumpărători care să ofere mai mult de 10000 pentru maşină. în negocieri angajamentul convingător şi irevocabil îl sileşte pe partener să aleagă între a accepta oferta negociatorului şi a accepta eşecul tentativelor de a ajunge la un consens. de pildă. angajamentele poziţionale au eficienţă dacă negociatorul care alege această metodă îşi persuadează oponentul că nu poate să conceadă mai mult. Dacă partenerul suspectează lipsa de bunăvoinţă a negociatorului. La limită. CMBAN-ul (cea mai bună alternativă a negocierii) dovedit conferă greutate propunerilor negociatorului. De aceea. care să garanteze partenerului. jocul fricosului concentrează o luptă acerbă între două caractere. Iorgu n-ar fi putut face un angajament poziţional la 9500 de dolari. 1995) relata despre angajamentul suprem într-o astfel de situaţie: cazul jucătorului care smulge volanul şi-l aruncă pe geam. a nu vrea însă denotă un refuz arbitrar de a coopera.

partenerul va prefera non-acordul iar negociatrul nu va putea reveni asupra angajamentului său fără să-şi piardă credibilitatea. Concesiile devin astfel o chestiune care nu mai ţine de ei. Aceste neajunsuri sunt dificil de evitat. invocând principiul egalităţii profiturilor. creându-şi posibilitatea de a-l nuanţa sau chiar de a-l denunţa în cazul în care constată ezitările partenerului de a proceda la concesii. Faimosul psiholog social de la University of California at Los Angeles a obţinut probe empirice atestând faptul că pe măsură ce câştigă experienţă în negociere. negociatorul inabil se poate decide pentru o poziţie care se află dincolo de limita partenerului său.Ştefan Boncu – Psihologie socială Cursul 28 reprezentanţi îşi justifică adesea angajamentele arătând că cei pe care-i reprezintă ar suferi pierderi importante dacă ei ar concede mai departe. Iată un exemplu folosit de Pruitt şi Carnevale (1993) pentru a ilustra această modalitate: un comerciant care a plătit 5000 pe o maşină uzată şi care o vinde altuia din aceeaşi branşă ce are deja un client dispus să plătească 6000 de dolari. când eventuala intransigenţă a partenerului nu-l mai poate surprinde pe negociator. Din păcate. subiecţii îşi amână angajamentele poziţionale pentru sfârşitul sesiunii de negociere. iar angajamentul poziţional unica lor alternativă. Angajamentele poziţionale reprezintă. Harold Kelley. va face un angajament poziţional la 5500 de dolari. apud Pruitt şi Smith. dar aplicarea acestei strategii cere multă prudenţă şi multă experienţă. într-un text fundamental (1966. o strategie ce poate decide rezultatul negocierii. negociatorul nu trebuie să-şi taie toate punţile. Druckman şi Zechmeister (1970) au sugerat că şi natura intransigentă a rolului de reprezentant poate fi utilizată ca principiu pentru a convinge de imposibilitatea părăsirii poziţiei declarate. afectează credibilitatea negociatorului. într-adevăr. . perceput ca atare de partener. El poate face un angajament echivoc. 1981) recomanda efectuarea angajamentelor poziţionale spre sfârşitul negocierii. augmentarea credibilităţii se obţine în unele cazuri prin apelul la un principiu. De aceea. El amplifică antagonismul dintre cele două părţi după ce fiecare făcuse o serie de concesii şi gradul de conflictualitate al situaţiei scăzuse. Angajamentul poziţional constituie o metodă de negociere ce trebuie mânuită cu multă precauţie. În plus. În sfârşit. caracterul echivoc al angajamentului. Pentru a diminua riscurile unui angajament poziţional nepotrivit. Dacă se face o astfel de alegere nefericită.

comportamentele altruiste sunt o subcategorie a comportamentelor de ajutorare. de pildă. trei termeni: comportament prosocial. caracterul altruist al unui comportament este dificil de demonstrat. iar anchetatorii au constatat că 38 de persoane asistaseră din dosul perdelelor fără să intervină. etc. Cercetările ulterioare au fost mult stimulate de un eveniment trist petrecut în 1964 la New York: o tînără. atracţia interpersonală. Kitty Genovese. Ele se referă la acte motivate de dorinţa de a-i face un bine celuilalt şi efectuate fără a aştepta cîştiguri personale. Explicaţii ale comportamentului de ajutorare . încrederea. nu înseamnă deloc că am efectuat un comportament de ajutorare a persoanei respective. cooperarea. ca a se simţi virtuos. a fost ucisă bestial într-o seară pe stradă. Comportamentul de ajutorare reprezintă o subcategorie în cadrul comportamentului prosocial. a avea convingerea că merită aprecierea celorlalţi. sacrificiul. 2. altruismul. simpatia. comportament prosocial şi comportament altruist Pentru a desemna comportamentele efectuate în folosul altor persoane se utilizează.Ştefan Boncu – Psihologie socială Cursul 29 COMPORTAMENTUL DE AJUTORARE 1. dar dacă este valorizată de societate (ca atunci cînd individul trebuie să lupte pentru a-şi apăra ţara). în literatura de specialitate. ea devine comportament prosocial. comportament de ajutorare şi comportament altruist. este considerată de obicei un comportament antisocial. Primele cercetări psiho-sociale asupra comportamentului de ajutorare au apărut la sfîrşitul anilor ‘50. prietenia. Comportamentul prosocial desemnează o categorie foarte vastă de comportamente şi se referă la acte valorizate pozitiv de societate. intervenţia trecătorului. Această categorie include: ajutorarea. întrucît pot exista recompense cunoscute numai de subiect. Factorul determinant rămîne criteriul social: agresiunea. Comportamentele prosociale au consecinţe sociale pozitive şi contribuie la binele fizic şi psihologic al altor persoane. El poate fi definit ca un act intenţionat efectuat în folosul altei persoane. Comportament de ajutorare. La rîndul lor. caritatea. Intenţia deţine rolul fundamental: dacă pierdem nişte bani şi cineva îi găseşte. etc. Evident.

În ultimele două decenii s-a dezvoltat o a treia abordare. este foarte probabil că o vor face din nou în alte situaţii. S-a demonstrat experimental că observarea unui model adult care se comportă în manieră altruistă îi face pe copii să se comporte identic. copiii sunt recompensaţi pntru faptul de a fi oferit ajutor. Abordarea biologică Sociobiologii cred că multe comportamente umane îşi au originea în zestrea genetică ele sunt înnăscute şi nu învăţate.copilăria fiind socotită o perioadă foarte importantă pentru învăţarea acestor comportamente. Totuşi.deci este învăţat. de aceea. ideea că nevoia de a-i ajuta pe ceilalţi explică succesul speciei umane pe drumul evoluţiei. care vedea o corespondenţă strînsă între selecţia naturală şi egoism. Ei încearcă să demonstreze că acest comportament social îşi are originile în procesul de socializare . O metodă mai eficientă de învăţare a comportamentelor de ajutorare o constituie folosirea recompenselor (întăririlor). Aşa cum există tendinţe înnăscute de a mînca sau a respira. În ceea ce priveşte comportamentul de ajutorare. Individul analizează atent comportamentul şi urmările comportamentului . ei susţin că finţele umane au o predispoziţie biologică de a-i ajuta pe alţii care suferă. Albert Bandura a arătat în numeroase studii că observarea şi repetarea comportamentului modelului nu înseamnă o imitare mecanică. Această concluzie contrazice vechea teorie evoluţionistă. Cele mai multe cercetări realizate din această perspectivă au folosit copii drept subiecţi . de asemenea. într-o situaţie din viaţa cotidiană. Filmele cu mesaj prosocial au. Indivizii pot învăţa. ce combină elemente din primele două. Cerînd pur şi simplu copiilor să se comporte în manieră altruistă. Există şanse mari ca un comportament recompensat să fie repetat. a. Faptul de a indica unui copil care este comportamentul adecvat stabileşte o expectanţă şi poate să-i ghideze conduita ulterioară. tot aşa există tendinţa de a-i ajuta pe semeni. se bucură de tot mai mult interes. creşte probabilitatea comportamentului de ajutorare.a privi la televizor comportamente de ajutorare întăreşte atitudinile pozitive ale copiilor faţă de comportamentele de acest gen. eficienţă . Învăţarea socială a comportamentului de ajutorare Majoritatea psihologilor sociali resping ideea că ajutarea celuilalt ar deriva din ceva înnăscut. b. să acorde ajutor urmărind o altă persoană efectuînd un comportament de ajutorare. Dacă.Ştefan Boncu – Psihologie socială Cursul 29 Explicaţiile pentru comportamentul de ajutorare au fost elaborate de pe două poziţii teoretice: abordarea biologică şi abordarea învăţării sociale.

Ştefan Boncu – Psihologie socială

Cursul 29
modelului şi se comportă în consecinţă. Într-un experiment din 1970, Hornstein a prezentat subiecţilor un film cu un individ care înapoia propietarului un portofel găsit. În cele trei condiţii, cel ce găsise banii era fie foarte bucuros, fie supărat şi reţinut, fie indiferent. La ieşirea din sala de proiecţie, subiecţii găseau ei înşişi un portofel. Rezultatele au arătat că cei ce au văzut filmul în care erau prezentate consecinţe plăcute ale acordării ajutorului restituiau în mai mare măsură banii decît cei cărora le fuseseră prezentate consecinţe neplăcute.

c. Perspectiva normativă Un factor impotant al comportamentului prosocial îl constituie normele sociale. Evident, acestea sunt învăţate de individ, şi nu înnăscute. O normă este un standard de acţiune care specifică ce comportament este “aşteptat” sau “normal” şi ce comportament este “anormal” (nu corespunde prescripţiilor normei). Normele sunt, aşadar, expectanţe sociale ce prescriu comportamentul social adecvat. În comportamentul de ajutorare sunt implicate, în principal, două norme: 1. Norma de reciprocitate, potrivit căreia trebuie să-i ajutăm pe cei ce ne ajută. Sociologul american Gouldner, care a publicat un articol celebru în 1960 despre acestă normă, arăta că ea este universală, asemenea interdicţiei privind incestul, de exemplu. În virtutea normei de reciprocitate, ne simţim datori să întoarcem serviciul cuiva care ne-a ajutat. 2. Norma de reciprocitate socială precizează că trebuie să-i ajutăm pe cei ce au nevoie, fără să ne gîndim la interacţiunile noastre viitoare cu ei. Membrii unei comunităţi, de exemplu, se simt adesea datori să-i ajute pe cei nevoiaşi din comunitatea lor chiar atunci cînd rămîn anonimi şi nu au aşteptări cu privire la o recompensă socială viitoare. d. Empatie şi excitare La fel ca în cazul altor comportamente, în comportamentele de ajutorare sunt implicaţi atît factorii genetici, cît şi factorii de mediu. De aceea, au apărut teorii care încearcă să găsească un compromis între abordarea sociobiologică şi cea a învăţării sociale. Mecanismele biologice pot predispune o persoană să acţioneze, dar felul în care ea răspunde depinde de experienţele ei trecute şi de circumstanţele imediate. Mulţi cercetători au convingerea că o precondiţie a conduitei de ajutorare este o stare de activare (de excitare fiziologică). Aceasta ar putea fi empatia, care în multe cazuri reprezintă principala motivaţie a comportamentului de ajutorare. Empatia corespunde abilităţii de a sesiza trăirile altuia, de a ne identifica emoţional şi cognitiv cu o altă persoană. Ea poate

Ştefan Boncu – Psihologie socială

Cursul 29
fi înţeleasă ca un răspuns emoţional la suferinţa altuia. Studiile care au arătat că adulţii, ca şi copiii, răspund în mod empatic la suferinţa altuia sunt extrem de numeroase. Majoritatea acestor studii arată că pentru fiinţele umane este neplăcut să-l vadă pe altul suferind. Din acest punct de vedere, atunci cînd acordăm ajutor, încercăm să facem să dispară sentimentul neplăcut pe care ni-l provoacă durerea altuia. Unul din modelele cele mai cunoscute ale comportamentului de ajutorare se bazează pe această idee: indivizii intervin într-o situaţie de urgenţă pentru că aceasta declanşează o stare neplăcută de care ei încearcă să scape. Ca urmare, un astfel de comportament nu este deloc altruist, fiind declanşat mai curînd de interesul personal. Individul ajută din dorinţa de a scăpa de o emoţie neplăcută, comportamentul de ajutoare fiind un comportament ce reduce prompt starea de inconfort psihic. Empatia este mediată, în bună măsură de similaritate: empatizăm mai uşor cu o persoană pe care o percepem ca fiindu-ne similară. S-a demonstrat, de pildă, că la subiecţii ce asistă la aplicarea de şocuri electrice unor persoane similare (în privinţa vîrstei, aspectului fizic, îmbrăcăminţii) apare o stare de excitare fiziologică, direct proporţională cu similaritatea percepută.

3. Un model situaţional al comportamentului de ajutorare Asasinarea tinerei din New York în 1964 în prezenţa atîtor spectatori pasivi a stimulat cercetările asupra intrvenţiei trecătorului, ce încercau să stabilească în ce condiţii individul acordă ajutor într-o situaţie de urgenţă. La început s-a pus accentul pe studierea ajutorului în aceste situaţii. Astăzi cercetătorii se interesează în general de comportamentul de ajutorare, explicînd intervenţiile indivizilor şi în situaţii de non-urgenţă. În cadrul studiilor asupra situaţiilor de urgenţă, factorul care s-a bucurat de cea mai mare atenţie a fost prezenţa celorlalţi - mai precis, dacă potenţialul donator (de ajutor) este singur sau în compania altora. Cercetătorii au pus repede în evidenţă efectul de trecător (bystander effect): este mult mai puţin probabil ca indivizii să acorde ajutor într-o situaţie de urgenţă atunci cînd se află împreună cu alţii decît atunci cînd sunt singuri: cu cît numărul celor prezenţi este mai mare, cu atît mai puţin probabil este că cineva va interveni în timp util. Dintre modelele ce şi-au propus să explice influenţele situaţionale asupra intervenţiei trecătorului, cel mai cuoscut este cel elaborat de Latané şi Darley în 1970.

Ştefan Boncu – Psihologie socială

Cursul 29
Înainte de a cerceta factorii situaţionali ai intervenţiei, cei doi psihologi sociali au încercat să distingă elementele caracteristice ale situaţiilor de urgenţă: 1. O situaţie de urgenţă poate implica pericol pentru o persoană sau pentru bunurile din propietatea ei. 2. Este un eveniment neobişnuit, trăit rareori de persoanele obişnuite. 3. Situaţiile de urgenţă sunt foarte diferite, de la o clădire în flăcări la agresarea unei femei pe stradă şi de la un accident de automobil la alunecarea unei persoane pe gheaţă. 4. Nu pot fi prevăzute, încît nu se poate face dinainte o planificare a acţiunilor. 5. Impun acţiuni imediate; cîntărirea pe îndelete a alternativelor nu este posibilă. Se poate sesiza uşor similaritatea dintre astfel de situaţii şi situaţia de formare a normelor de grup studiată de Sherif: ambele tipuri de contexte sociale implică nesiguranţă, ambiguitate, lipsa unui fundament pentru judecată şi acţiune. În aceste condiţii, creşte probabilitatea ca individul să facă apel la ceilalţi pentru a afla cum trebuie evaluaţi stimulii şi cum trebuie acţionat. De aceea, o predicţie care s-a impus imediat pentru situaţiile de urgenţă a fost aceea că individul reacţionează diferit în funcţie de prezenţa sau absenţa altora. Bibb Latané şi John Darley şi-au dat seama de la început că nu pot invoca drept explicaţie simpla apatie a spectatorilor din situaţiile de urgenţă. Ei au pus în evidenţă dependenţa intervenţiei de numărul celor prezenţi. În plus, au construit un model cognitiv al intervenţiei trecătorului, arătînd că intervenţia depinde de o serie de decizii. În fiecare din cele cinci etape dscrise în modelul lor, trecătorul ia decizii, iar ajutorul depinde de decizia luată în fiecare etapă. a. Trecătorul (donatorul) trebuie să observe evenimentul. El poate, foarte simplu, să ignore o situaţie care necesită intervenţie. b. Definirea situaţiei ca urgenţă. Este foarte probabil ca donatorul să definească situaţia ca urgenţă (şi, foarte probabil, să ajute) cînd crede că situaţia victimei este gravă şi că se deteriorează repede. Apatia trecătorului se reduce în mod semnificativ odată ce interpretează situaţia ca situaţie de urgenţă. c. Asumarea responsabilităţii. În această etapă se ia decizia cu privire la asumarea responsabiltăţii personale de a ajuta. Ca şi în etapa precedentă, influenţa celorlalţi constituie un factor hotărîtor. Uneori persoana care asistă la o situaţie de urgenţă ştie că mai există şi alţi spectatori, dar nu poate vedea reacţiile acestora - aşa s-a întîmplat, de exemplu, în cazul fetei ucise pe străzile NewYork-ului. Adesea, decizia de a-şi asuma răspunderea este determinată de cît de competent se simte trecătorul într-o situaţie specifică.

Ştefan Boncu – Psihologie socială

Cursul 29
d. Decizia cu privire la ceea ce trebuie făcut efectiv. e. Acordarea propriu-zisă a ajutorului.

4. Argumente experimentale Într-un experiment din 1970, Latané şi Darley au invitat studenţi la un interviu despre viaţa în campusul universitar. În timp ce subiecţii completau un chestionar, experimentatorii au introdus fum în cameră printr-un orificiu special. După cîteva minute, încăperea în care se aflau subiecţii era plină de fum. În funcţie de condiţia experimentală, subiecţii se aflau fie singuri, fie cu alţi doi subiecţi pe care nu-i cunoşteau, fie cu doi complici ai experimentatorului care primiseră instrucţiuni să ignore total fumul. Variabila dependentă era reacţia subiecţilor şi timpul scurs pînă ce reacţionau. Autorii făcuseră ipoteza că într-o astfel de situaţie, indivizii se lasă influenţaţi de ceilalţi pentru a decide ce vor face. Rezultatele au confirmat această idee. Subiecţii care se aflau singuri au anunţat mult mai repede experimentatorului existenţa fumului decît cei ce se aflau în grup: 75% din subiecţii singuri au acţionat imediat, în vreme ce numai 38% din subiecţii aflaţi împreună cu alţi subiecţi reali au intervenit. Influenţa complicilor ce se arătau pasivi a fost covîrşitoare: numai 10% din subiecţii din această condiţie au luat atitudine. Latané şi Darley au interpretat aceste rezultate apreciind că prezenţa altora poate inhiba răspunsul indivizilor într-o situaţie de urgenţă: cu cît se află mai multe persoane în jur, cu atît reacţia întîrzie. Mai grav încă, mulţi din subiecţii care n-au reacţionat, fiind influenţaţi de pasivitatea celorlalţi, nu au evaluat situaţia ca fiind o situaţie de urgenţă. Într-un articol celebru din 1969, intitulat “O doamnă la ananghie” (“A lady in distress”), Bibb Latané şi Jane Rodin au arătat că indivizii pot rămîne pasivi chiar atunci cînd celălalt este în pericol. Subiecţii masculi completau un chestionar, singuri sau alături de alţii. În vremea aceasta, una din funcţionare lua o scară din încăperea în care se aflau subiecţii, motivînd că are nevoie de un dosar de pe raftul de sus al bibliotecii. După un minut, subiecţii auzeau cum femeia cade cu zgomot în biroul vecin. Dintre cei ce se aflau singuri, 70% au sărit în ajutorul femeii, iar dintre cei ce se aflau împreună cu un alt subiect real, numai 40%. În condiţia în care s-a manipulat percepţia situaţiei ca non-urgenţă, introducîndu-se un complice pasiv, numai 7% din subiecţi au acordat ajutor. Primul experiment al lui Darley şi Latané, realizat în 1968, a fost inspirat direct de moartea lui Kitty Genovese şi a testat influenţa prezenţei fizice ori numai presupuse a

Ştefan Boncu – Psihologie socială

Cursul 29
celorlalţi asupra comportamentului de ajutorare. Subiecţii se aflau în cabine individuale şi puteau comunica între ei. În funcţie de condiţie, în cabine se află doi subiecţi (subiectul real şi un complice), patru (subiectul real şi trei complici) sau şase (subiectul real şi cinci complici). În toate condiţiile, unul din complici mărturiseşte că este epileptic şi, după puţin timp, din cabina lui se aud gemete şi trosnituri, ca şi cum s-ar fi declanşat o criză. Experimentatorii urmăreau să pună în evidenţă relaţia dintre numărul presupus al celorlalţi care au cunoştinţă de criză şi timpul care se scurge pînă la intervenţia subiectului. Rezultatele au confirmat ipoteza lor: cu cît numărul presupus al celorlalţi este mai mare, cu atît reacţia subiectului întîrzie. Înainte de sfîrşitul crizei, 85% din subiecţii care ştiau că sunt singuri cu victima au acţionat, 62% din cei ce ştiau că mai sunt alţi doi prezenţi şi 31% din cei ce aveau cunoştinţă de prezenţa altor patru subiecţi. După şase minute, procentajele erau: 100%, 81% şi 61%. Pentru a răspunde adecvat într-o situaţie de urgenţă, indivizii trebuie să-şi înceteze activitatea curentă şi să se angajeze într-un comportament neobişnuit. Individul izolat o face, adesea fără să ezite. De ce însă grupurile inhibă comportamentul de ajutorare în astfel de situaţii? Latané şi Darley au oferit trei explicaţii: a. Difuziunea responsabilităţii - în situaţia de urgenţă, prezenţa celorlalţi oferă individului posibilitatea de a transfera responsabilitatea de a acţiona sau de a nu acţiona. Pentru ca aceasta să se producă, nu este necesară prezenţa fizică a celorlalţi, ci este suficient ca individul să ştie că ei asistă, chiar dacă nu-i vede. Individul singur intervine pentru că lui îi revine întreaga responsabilitate. b. Inhibarea produsă de public - ceilalţi spectatori pot să-l facă pe individ conştient de acţiunea pe care o desfăşoară. În aceste condiţii, poate să apară teama de a nu face o gafă: nimeni nu vrea să pară stupid, acţionînd nepotrivit. Din acest punct de vedere, o reacţie exagerată, de exemplu, poate constitui o greşeală ridicolă, la care ceilalţi sunt martori. c. Influenţa socială - celelalte persoane care asistă la o situaţie de urgenţă oferă individului un model de acţiune. Dacă ele nu se arată îngrijorate şi afişează pasivitate, situaţia poate să pară mult mai puţin gravă decît este în realitate.

5. Personalitate şi comportament de ajutorare Foarte multe cercetări din acest domeniu s-au aplecat asupra factorilor situaţionali. Totuşi, comportamentul este determinat atît de mediu, cît şi de personalitatea indivizilor. În

Ştefan Boncu – Psihologie socială

Cursul 29
privinţa influenţei acesteia din urmă, comportamentul de ajutorare a fost raportat la trăsăturile de personalitate, cît şi la stările psihologice tranzitorii.

a. Stările psihologice tranzitorii Cu toţii avem zile în care totul pare să meargă perfect ori zile în care totul iese prost şi ştim foarte bine că astfel de dispoziţii influenţează maniera noastră de a interacţiona cu alţii. Cercetările asupra comportamentului de ajutorare au arătat că indivizii aflaţi în dispoziţie bună sunt mult mai înclinaţi să acorde ajutor decît cei aflaţi în dispoziţie proastă. În privinţa influenţei bunei dispoziţii, abordarea experimentală tipică presupune modalităţi de a-i face pe subiecţi să creadă că au avut succes ori că au eşuat într-o sarcină specifică. În majoritatea studiilor, cei ce cred că au avut succes acordă ajutor într-o mai mare măsură decît cei cu eşec. Alice Isen, o cercetătoare recunoscută în domeniul emoţiilor, a procedat în felul acesta cu profesori de gimnaziu. Cei ce s-au dovedit competenţi în sarcină şi au avut scoruri mari au contribuit ulterior semnificativ mai mult într-o campanie de strîngere de fonduri pentru şcoală. Cînd oamenii se simt bine, ei sunt mai puţin procupaţi de ei înşişi şi mai sensibili la nevoile şi problemele altora. A fi într-o dispoziţie bună echivalează cu focalizarea atenţiei pe aspecte pozitive. Cunningham, în 1979, a demonstrat chiar că vremea frumoasă, însorită induce o stare de bună dispoziţie, care-i determină pe indivizi să-i ajute pe ceilalţi, iar vremea mohorîtă, cu cer acoperit provoacă proastă dispoziţie şi inhibă comportamentul de ajutorare. Indivizii ce se simt trişti ori indispuşi se concentrează mai mult asupra lor înşile, asupra grijilor şi problemelor lor, sunt mai puţin preocupaţi de binele altora şi sunt mai puţin înclinaţi să-i ajute pe alţii. b. Caracteristici şi atribute ale persoanei Tendinţa generală a psihologilor sociali este aceea de a pune multe comportamente pe seama factorilor situaţionali. Totuşi, există caracteristici stabile de personalitate ce marchează maniera individului de a interacţiona cu ceilalţi. În domeniul comportamentului de ajutorare, psihologii sociali au încercat să contureze un portret-tip al “samariteanului milos”, deci al personalităţii înclinate să efectueze acte altruiste. În privinţa variabilelor demografice, de exemplu, Latané şi Darley au arătat că nu există decît o corelaţie extrem de slabă, total nesemnificativă, între ocupaţia tatălui ori mărimea familiei (numărul de fraţi şi surori) şi comportamentul de ajutorare. În mod

Relaţii pozitive. A deţine poziţia de lider într-un grup sau într-o organizaţie reprezintă un atribut de personalitate (chiar dacă nu definitiv) şi totodată presupune competenţă. În sfîrşit. stima de sine. Printre puţinele atribute de personalitate acceptate de psihologi ca fiind predictive pentru comportamentul de ajutorare este competenţa percepută specifică. mărimea oraşului de origine al subiectului are oarecare influenţă asupra acestui tip de comportament: subiecţii care au copilărit în oraşe mici au o tendinţă mai pronunţată de a ajuta în raport cu cei originari din metropole. Femeile au un succes mult mai mare decît bărbaţii în această situaţie: cei ce . discuţia asupra relaţiei dintre atributele de personalitate şi comportamentul de ajutorare ar trebui să facă referiri şi la efectele apartenenţei sexuale a indivizilor. Sentimentul capacităţii de a stăpîni situaţia afectează probabilitatea acordării ajutorului. Baumeister şi colaboratorii săi (1988) au pus în evidenţă o caracteristică a rolului de lider ce depăşeşte explicaţia de tipul “cine are competenţă. doi cercetători americani au manipulat competenţa percepută a subiecţilor în ceea ce priveşte suportarea de şocuri electrice . În plus. tendinţa de a-şi asuma responsabilitatea pentru binele altora. cu tendinţele altruiste au judecata morală matură. autorii au arătat că într-o situaţie de urgenţă liderul nu resimte difuziunea responsabilităţii la fel ca toţi ceilalţi membri ai grupului. nevoia de aprobare socială.pe unii i-au făcut să creadă că au o toleranţă ridicată la şocuri electrice. or. s-a demonstrat că acestea constituie un factor esenţial al acordării ajutorului. Experimentele tipice în această privinţă presupun un scenariu în care o femeie sau un bărbat rămîn în pană cu maşina pe autostradă şi sunt nevoiţi să apeleze la ceilalţi şoferi. Indivizii care se simt competenţi cred că pot reduce costurile potenţiale ale comportamentului de ajutorare. Totuşi aceste corelaţii nu sunt suficient de puternice pentru a distinge “samariteanul milos” de restul indivizilor. Multe studii au pus în evidenţă faptul că bărbaţii sunt mai înclinaţi să le ajute pe femei decît sunt femeile să-i ajute pe bărbaţi. Comportamentul de ajutorare pare să fie rezultatul interacţiunii caracteristicilor situaţiei şi ale celui ce are nevoie de ajutor cu trăsăturile de personalitate ale donatorului. Astfel. s-a arătat că există posibilitatea ca indivizii să-şi extindă competenţa specifică. deşi slabe.Ştefan Boncu – Psihologie socială Cursul 29 surprinzător. De exemplu. ajută“: tendinţa de a-şi asuma în general responsabilitatea. fiind înclinaţi să ajute şi în situaţii despre care nu cred că le stăpînesc. inclusiv acordarea ajutorului în cazuri de urgenţă. Ne putem gîndi că un lider este prin definiţie mai competent decît alţi membri ai grupului şi mai înclinat să iniţieze acţiuni. Aceşti subiecţi s-au oferit să ajute la aşezarea în rafturi a unor obiecte încărcate electric într-o măsură mai mare decît subiecţii care nu fuseseră informaţi asupra capacităţiilor de a suporta şocurile.

În rezultatele acestui experiment mai apare un contrast frapant: cu cît bărbaţii se simt mai excitaţi sexual. cu cît femeile resimt mai mult starea de excitaţie. De aceea. unii cercetători au presupus că o variabilă importantă în aceste situaţii este motivaţia sexuală a bărbaţilor. care scăpa pe jos un teanc de hîrtii. Subiecţilor li se prezenta. se acordă ajutor într-o măsură mai mare decît în celelalte condiţii ale experimentului. bărbaţi ori femei. cu atît petrec mai puţin timp ajutînd un bărbat. un film cu scene sexuale sau un film non-erotic. Astfel de rezultate contrazic în oarecare măsură concluziile multor studii care arată că femeile au o capacitate empatică mai mare decît a bărbaţilor. Un experiment efectuat pentru a testa această ipoteză a manipulat starea de excitare sexuală a subiecţilor. . trebuie pusă pe seama experienţelor de socializare specifice: ele au învăţat că nu tebuie să rămînă prea mult timp cu bărbaţi pe care nu-i cunosc. Mai mult. în funcţie de condiţie. După ce părăseau laboratorul. dimpotrivă.Ştefan Boncu – Psihologie socială Cursul 29 opresc sunt de obicei bărbaţi singuri. bărbaţii din această condiţie petrec în medie şase minute ajutînd femeia. subiecţii. în vreme ce bărbaţii care ajută un complice bărbat rămîn cu acesta în medie 30 de secunde. Cît despre reacţia femeilor. Autorii au tras concluzia că bărbaţii confundă altruismul faţă de femei cu dorinţa de a se arăta curtenitori. cu atît ei rămîn mai mult timp ajutînd femeia. întîlneau un complice al experimentatorului. Rezultatele au arătat că în condiţia în care un bărbat ce a privit filmul erotic întîlneşte un complice-femeie. bărbat ori femeie.

fie socială.a apăsa un buton prin intermediul căruia se aplică un şoc electric cuiva. acesta a fost operaţionalizat astfel: . ceea ce este considerat a fi agresiv depinde de standardele sociale şi culturale ale percepătorului. Aceasta este cea mai folosită măsură şi a fost propusă de Arnold Buss în 1961. Reţinem. . În experimentele de laborator asupra comportamentului agresiv. . care este motivată să se eschiveze de la un astfel de tratament. Totuşi. În plus. Definiţiile operaţionale ale conceptelor sunt adesea de o importanţă covîrşitoare pentru succesul cercetării. intenţia de a face rău.un comportament desfăşurat cu intenţia de a face rău altuia din aceeaşi specie.un comportament ce are drept scop de a face rău ori de a vătăma o altă persoană. Iată cîteva definiţii: . Înţelesul acordat de un cercetător sau altul depinde de perspectiva teoretică adoptată.a lovi o păpuşă de plastic (în experimentele lui Bandura) . . Există culturi care privesc violenţa ca pe ceva firesc. Psihologii sociali se interesează în mod prioritar de factorii sociali ai agresiunii. Teorii asupra comportamentului agresiv Explicaţiile privind comportamentul agresiv fac parte din două mari clase: sunt fie de factură biologică. ca numitor comun ala acestor definiţii.un comportament care determină vătămarea unei persoane sau distrugerea unui bun al ei.aprecierea cu ajutorul unei scale a nivelului agresivităţii cuiva. 2.exprimarea de către subiect a intenţiei de a folosi violenţa în cadrul experimentului. . Definiţii şi măsurare Agresiunea reprezintă unul din comportamentele sociale extrem de greu de definit. efectuată de cei ce-l cunosc. . chiar neceesar. .un comportament care presupune a face rău altora. deci construiesc teorii bazate pe învăţarea acestui comportament.Ştefan Boncu – Psihologie socială Cursul 30 COMPORTAMENTUL AGRESIV 1.

Ştefan Boncu – Psihologie socială Cursul 30 teoriile biologice nu pot fi ignorate. Potrivit psihologului englez. . Agresivitatea este un instinct . Ca medic. Abordarea psihanalitică .se dezvoltă pe măsură ce individul se maturizează.este prezent la toţi membrii speciei (deşi manifestarea poate să difere de la individ la individ). acesta din urmă contrazice existenţa unui instinct de conservare. deci comportamente agresive. În anumite condiţii. inclusiv cele agresive se află sub controlul a 18 instincte diferite. Orice instinct are următoarele caracteristici: . Potrivit etologilor. sfîrşeşte într-o consecinţă specifică. ameninţînd orice teorie socială. Eros şi instinctul morţii. Freud a dezvoltat o concepţie bizară despre conduita umană. . instinctul vieţii. ale cărui manifestări sunt atît de uşor de observat în viaţa cotidiană.nu este învăţat pe baza experienţelor individuale. comportamentul animal trebuie cercetat atît în . toate comportamentele umane.un pattern predeterminat de răspunsuri ce sunt controlate genetic. Thanatos. El a postulat că acest proces este dirijat de o forţă psihică. de instinctul morţii. exprimată chiar în cartea din 1908.este adaptat la mediul normal.După 1920. . avînd la bază două instincte fundamentale. În fond. Una din poziţiile biologice cunoscute este cea a lui McDougall. În plus. Teoria lui Freud este uni-factorială: agresivitatea apare în mod natural. Aparent. . Explicaţii biologice Teoriile biologice consideră agresivitatea o tendinţă înnăscută de acţiune. violenţa este o reacţie care ţine mai mult de corp decît de psihic. unele teorii biologice sunt exclusiviste.este îndreptat spre un scop. Criticii acestei poziţii teoretice au replicat că a pune totul pe seama unui instinct de agresivitate nu explică declanşarea comportamentului agresiv. . A.etologia este o ramură a biologiei care studiază instinctele sau modelele fixe de acţiune. Teoria etologică . indreptat spre autodistrugere (prin auto-distrugere trebuie înţeles în acest context pur şi simplu deteriorarea treptată a celulelor organismului). acest instinct determină comportamente îndreptate spre distrugerea altora. Freud a cercetat procesul lent de degradare a organismului uman odată cu trecerea anilor.este benefic pentru individ şi pentru specie. din tensiunile fiziologice şi trebuie să se manifeste pentru ca individul să se detensioneze.

argumentînd că: . Potrivit lui Lorenz. Ea şi-a propus să pună în evidenţă baza biologică a comportamentelor sociale. În cazul speciei umane. altruismul şi alte comportamente sociale au funcţia de a facilita supravieţuirea genelor individului. Postulatul fundamental al sociobiologiei este că agresivitatea.astfel de explicaţii nu sunt sprijinite de date empirice suficiente. încît cei mai puternici nu pot vedea posturile de supunere ale învinşilor. Instinctul agresiv se află la baza unor funcţii vitale. Inspiraţi de teoria darwiniană. normele sociale reprimă orice formă de agresiune. . De aceea. impulsul este refulat pînă ce răbufneşte puternic şi deosebit de nociv. . iar sănătatea şi capacitatea de reproducere a individului depind de acestea. ca protejarea teritoriului împotriva invaziilor. Comportamentul este determinat genetic şi controlat de selecţia naturală. apărarea progeniturilor şi competiţia sexuală în care se selectează cele mai puternice exemplare pentru reproducere. De multe ori oamenii luptă la distanţă de inamicii lor. sociobiologii demonstrează că multe comportamente au apărut pentru că ele înlesnesc existenţa genelor ce permit individului să trăiască cel puţin atît cît e necesar pentru a transmite genele sale generaţiei următoare. . agresivitatea facilitează accesul la resurse. În general. De exemplu.Ştefan Boncu – Psihologie socială Cursul 30 mediul fizic în care evoluează specia. În multe culturi. Sociobiologia . La multe specii animale.ele se bazează pe o logică circulară.este şi ea o ramură a ştiinţelor biologice. această inhibiţie s-a pierdut. Agresivitatea este adaptativă pentru că îl ajută pe individ să trăiască cel puţin pînă la vîrsta cînd poate procrea. Explicaţii sociale şi bio-sociale ale comportamentului agresiv . propunînd legături cauzale nedemonstrate empiric. manifestarea acestui instinct la om este defectuoasă. cercetătorii din ştiinţele sociale resping explicaţiile agresivităţii fondate exclusiv pe instinct.instinctul depinde de o energie necunoscută şi care nu poate fi măsurată.ele au o utilitate redusă în prevenirea şi controlul agresivităţii. funcţionale ale agresivităţii. cît şi în mediul social. B. agresivitatea este limitată de anumite semnale de capitulare şi supunere din partea învinsului. ceea ce face ca învingătorul să renunţe să-şi ucidă inamicul. Etologii au evidenţiat aspectele pozitive. Konrad Lorenz este cunoscut pentru analiza comportamentului agresiv uman din perspectiva etologiei.

Frustrarea nu evocă imediat agresivitate. Doob. a cărei manifestare e declanşată de cicumstanţe sociale specifice. o stare în care individul este pregătit să se arate agresiv. strigătul de neputinţă. Frustrare şi agresivitate Teoria frustrare – agresiune a fost una din cele mai influente din acest domeniu. dar manifestarea propriu-zisă a agresivităţii în comportamente depinde de condiţiile specifice.Ştefan Boncu – Psihologie socială Cursul 30 Psihologii sociali nu preţuiesc prea mult teoriile biologice. În plus. orice obiect ori persoană pot deveni un indice de agresivitate de acest fel. Stimulii ajung să funcţioneze ca indici de agresiviatate prin condiţionare clasică: în principiu. b. ele sunt teorii bio-sociale. un asasin plătit nu a fost în nici un fel frustrat de victimă.indici asociaţi cu furia. ci generează în individ o stare de excitaţie (activare) emoţională: furia. preferînd teorii care pun accentul pe procesul de învăţare şi pe anumiţi factori dn contextul social legaţi de agresivitate. Teoria indice-excitaţie (cue-arousal theory) În urma obiecţiilor formulate de mulţi din colegii lor. există cercetători care acceptă că agresivitatea trebuie privită ca o tendinţă învăţată ori înnăscută. frustrarea nu este prezentă ca factor cauzal în toate cazurile de agresiune: de exemplu. a. Chiar dacă ideea instinctului este respinsă. Este important să remarcăm că ea a apărut ca o reacţie la teoria freudiană. Berkowitz a introdus o verigă intermediară: condiţiile de mediu adecvate pentru agresiune. Întrucît o astfel de abordare include un element biologic. înşişi autorii teoriei frustrareagresiune au acceptat că frustrarea crează un set. imediat după publicarea volumului celor cinci psihologi s-au găsit critici care să observe că frustrarea nu duce întotdeauna la agresiune. Mowrer şi Sears). . Miller. De altminteri. Între frustrare şi comportamentul agresiv. Psihologii de după război au arătat că există şi alţi factori în afara frustrării care pot determina comportamentul agresiv. Ea a fost propusă în 1939 de un grup de psihologi de la Yale University (Dollard. Dar comportamentul agresiv va fi efectuat numai dacă în contextul social respectiv există stimuli cu o conotaţie agresivă . Aceasta produce la rîndul ei o stare de pregătire (readiness) pentru comportamentul agresiv. probabil psihologul social cu cele mai valoroase contribuţii în domeniul agresivităţii. că există şi alte reacţii posibile: apatia. Această idee a fost preluată şi dezvoltată de Leonard Berkowitz. În esenţa ei. etc. este teribil de simplă: se afirmă că orice frustrare duce la agresiune şi orice comportament agresiv are la bază o frustrare.

În primul rînd trebuie notat că subiecţii furioşi aplică semnificativ mai multe şocuri electrice în comparaţie cu cei foarte puţin furioşi. Evaluarea. în vreme ce subiecţii furioşi pentru care e vizibilă arma aplică mai multe şocuri decît cei la fel de furioşi. în funcţie de condiţie. ce consta în aplicarea unor şocuri electrice. ele capătă o valoare de indici de agresivitate. Cel mai cunoscut expriment efectuat de psihologul social american pentru a-şi argumenta poziţia teoretică a fost realizat în 1967 şi a demonstrat aşa-numitul efect al armelor (weapons effect). un act agresiv are două surse: 1. într-o condiţie suplimentară de control. subiecţii furioşi se arată mai agresivi în prezenţa armei decît în prezenţa rachetelor de badminton. ca obiecte avînd o conotaţie agresivă ar trebui. a reieşit clar că în cazul celei de-a doua categorii prezenţa armei nu are nici un efect. prin învăţare socială. Potrivit lui Berkowitz. subiecţilor (cu toţii studenţi) li se cerea să execute o sarcină iar performanţa le era evaluată de un complice al experimentatorilor. Apoi. starea de excitare emoţională (furia) şi 2. se afla un pistol. . În experimentul din 1967. În această etapă a experimentului. arma era asociată cu oponentul. cu deosebire pistoalele. În sfîrşit. Faţă de cuţite. Efectul armelor a fost confirmat de Leyens şi Parke în 1975. un obiect neutru din punct de vedere al agresivităţii. sunt exemplele cele mai evidente.jucărie în locul pistoalelor reale. grăitor este faptul că aceşti cercetători nu au folosit pistoale reale. ci diapozitive care înfăţişau pistoale. Subiecţii care primeau pe nerept multe şocuri deveneau mai furioşi decît cei ce primeau un singur şoc. În fine. dar care nu au văzut arma. numai pentru subiecţii foarte furioşi s-a pus la vedere o rachetă de badminton . prin urmare. pe o masă. O confirmare îngrijorătoare a venit din partea unor psihologi care au folosit copii drept subiecţi şi arme . alături de subiect. dar nu mai era asociată cu celălalt. pistoalele au o întrebuinţare foarte precisă. aceşti subiecţi (atît cei furioşi cît şi cei foarte puţin furioşi) ajungeau să evalueze la rîndul lor (în aceeaşi manieră) performanţa complicelui. să fie asociate cu agresiunea. realizat în colaborare cu Le Page. să declanşeze o agresiune mai intensă decît prezenţa altor obiecte conotate neutru. Rezultatele au fost relevante. Armele. Toate aceste rezultate sprijină ipoteza despre rolul indicilor de agresivitate în declanşarea agresiunii. Într-una din condiţii. nu ţinea seama de performanţa reală a subiecţilor şi avea menirea să provoace grade diferite de furie. potrivit lui Berkowitz.deci. aceeaşi armă era vizibilă.Ştefan Boncu – Psihologie socială Cursul 30 Ca atare. se introduceau indici de agresivitate ori obiecte conotate neutru. În a doua fază a experimentului. anumite obiecte ajung. indicii din situaţie. Astfel. Prezenţa pistoalelor. A treia condiţie funcţiona ca o condiţie de control: nu se prezenta nici un obiect. iar subiectului i se spunea că el aparţine complicelui şi că nu trebuie să-l ia în seamă. Într-o a doua condiţie.

Deşi o astfel de întîmplare nu are consecinţe extrem de grave. Confirmînd ipotezele experimentatorilor. fie unui . de exemplu. Furia etichetată ca furie creşte probabilitatea răspunsului agresiv. atribuind-o unei alte surse de excitaţie. este probabil că omul nostru va reacţiona în exces. Aşadar. Zillmann şi colaboratorii săi au furnizat un suport empiric acestei idei într-un experiment din 1972. excitaţia rămasă dintr-o situaţie trecută poate fi adăugată excitaţiei produse într-o nouă situaţie. Johnson şi Day. ne simţim pulsul crescut şi ne înroşim la faţă. Contribuţia excitaţiei anterioare la intensificarea comportamentului agresiv depinde de felul în care individul interpretează excitaţia. în 1974) a testat o ipoteză mai subtilă printr-un montaj mai ingenios. rezultatele au arătat că subiecţii care au fost provocaţi şi care au făcut exerciţiul fizic au fost cei mai agresivi: excitaţia trasferată a amplificat gradul de violenţă al celor ce aveau deja tendinţa de a se comporta agresiv. Dacă. În parcare. Teoria trasferului excitaţiei Influenţat de teoria celor doi factori ai emoţiei a lui Schachter. vom interpreta această stare de excitaţie drept furie. cînd un individ este deja pregătit să acţioneze agresiv (altercaţiile dintre conducătorii auto sunt la ordinea zilei). Zillmann a explorat minuţios condiţiile în care transferul excitaţiei poate amplifica agresivitatea. indivizii pot transfera excitaţia (activarea) fiziologică reziduală produsă de o sursă. În a doua parte a experimentului li se oferea prilejul să aplice complicelui şocuri electrice. Johnson şi Day au creat condiţii experimentale care i-au făcut pe subiecţi să atribuie cauza activării fie unui stimul cu înţeles agresiv. în funcţie de condiţie. că trasferul excitaţiei reziduale la o nouă situaţie creşte agresivitatea numai cînd comportamentul agresiv este răspunsul dominant în noua situaţie. El a demonstrat. de exemplu.Ştefan Boncu – Psihologie socială Cursul 30 c. ca răspuns la o acuzaţie nejustificată. O parte din subiecţii lor erau provocaţi de un complice. Dar aceleaşi semne de activare fiziologică pot să apară atunci cînd sîntem înştiinţaţi că trebuie să vorbim peste cîteva minute în faţa unui public. subiecţii astfel provocaţi. pedalau trei minute la o bicicletă de cameră ori priveau o serie de diapozitive neutre. Aşadar. Să ne imaginăm un individ care a petrecut o oră în sala de forţă. ca şi cei neprovocaţi. transferul excitaţiei reziduale va creşte probabilitatea răspunsului agresiv. Apoi. Zillmann. În cazul din urmă interpretarea corectă este frica şi răspunsul agresiv devine foarte improbabil. constată că un alt şofer i-a blocat maşina. Dolf Zillmann a dezvoltat printr-un program vast de cercetări. Potrivit acestei teorii. Un al doilea experiment efectuat de Zillmann şi colaboratorii săi (Zillmann. teoria trasferului excitaţiei. manifestînd violenţă verbală exagerată.

se demonstrează că circumstanţle care favorizează trasferul excitaţiei sunt: exerciţiu urmat de o perioadă suficient de lungă pentru ca semnele evidente ale exerciţiului să dispară şi apoi expunerea la un stimul emoţional. La fel ca în studiul prezentat antrior. subiecţii (studenţi) au fost provocaţi de un complice şi mai tîrziu au avut posibilitatea să-i aplice şocuri electrice. Forţa demonstraţiei autorilor americani devine mai evidentă dacă ne gîndim că între cele două grupuri experimentale apar diferenţe clare în comportamentul agresiv. Între cele două faze. Zillmann şi colegii săi au arătat că dacă situaţia conţine factori ce-l determină pe subiect să atribuie corect excitaţia unei surse. Ipoteza lor era că numai în primul caz trasferul excitaţiei reziduale va intensifica agresiunea. teoria lui Zillmann este extrem de simplă şi corespunde cunoştinţelor noastre din viaţa cotidiană: ştim foarte bine că avem o tendinţă mai accentuată . Deşi pare foarte sofisticată. în cazul grupului I.Exerciţiu .Exerciţiu . iar pentru cealaltă jumătate după exerciţiul fizic. Aşadar. căci perioada de odihnă a oferit posibilitatea dispariţiei semnelor activării provocate de exerciţiul fizic. În plus.Reacţie Zillmann. Experimentul acesta presupune o sursă non-emoţională a excitaţiei (exerciţiul fizic) şi o sursă emoţională (provocarea). Johnson şi Day au făcut predicţia că în cazul grupului II excitaţia reziduală resimţită în faza de reacţie (aceasta corespunde secvenţei de experiment în care se aplică şocuri complicelui) va fi interpretată ca furie. li s-a cerut să pedaleze timp de două minute.Relaxare . Rezultatele au confirmat aceste predicţii: subiecţii din grupul II s-au manifestat mai agrsiv faţă de complice. transferul nu mai are loc.Reacţie Grupul II: Provocare . Dimpotrivă. ci filmului. succesiunea secvenţelor de experiment e următoarea: Grupul I: Provocare . pedalăm cîteva minute şi apoi urmărim un film erotic. excitaţia resimţită de subiecţi cînd sunt puşi în situaţia de a aplica şocuri complicelui poate fi pusă uşor pe seama exerciţiului şi nu ne putem aştepta la o creştere a agresivităţii. Un astfel de factor este timpul: dacă. deşi toţi subiecţii au fost provocaţi la fel şi toţi au fost excitaţi fiziologic în aceeaşi măsură. Dar dacă vizionăm filmul după 20 de minute de la încheierea exerciţiului fizic. există puţine şanse să atribuim excitaţia produsă de exerciţiu filmului. El are meritul de a stabili limitele trasferului excitaţiei. În experiment. pentru cele două grupuri experimentale.Ştefan Boncu – Psihologie socială Cursul 30 stimul neutru. pentru a se obţine o stare de excitaţie fiziologică.Relaxare . care pentru jumătate din subiecţi a fost aşezată înaintea exerciţiului fizic. experimentul mai cuprinde o etapă de 6 minute de odihnă. excitaţia provocată de exerciţiu este mai puţin resimţită şi nu va mai fi atribuită exerciţiului. de exemplu.

experienţele trecute ale persoanei asupra acţiunilor violente. Dacă. care a aplicat toria învăţării sociale şi în studierea agresivităţii. prima este recompensată pentru conduita agresivă. sociali şi de mediu din situaţie. d. el echivala cu reprezentant sau locţiitor). se menţin patternurile de comportament. dar şi adulţii .comportamentele de pe ecranul televizorului. Prin socializare. se achiziţionează un comportament sau o secvenţă de comportament. referindu-se la achizionarea unui comportament. 2). . 3). În plus. desemnînd un rang în ierarhia eclesistică. comportamentul social nu este înnăscut. ce explică procesele prin care: 1). ea reprezintă o contribuţie a teoreticienilor învăţării sociale. Ei îl inovează în oarecare măsură.gradul de succes al comportamentelor agresive efectuate ori observate la alţii. Teoria învăţării sociale Teoria învăţării sociale reprezintă o abordare foarte influentă în psihologie. . Potrivit lui Bandura. de exemplu. comportamentul agresiv al unei persoane într-o situaţie specifică depinde de: . Ideea învăţării din experienţă directă se bazează pe principiile întăririi operante formulate de Skinner. achiziţionare ce urmează observaţiei că un act făcut de altul conduce la o recompensă. Cît despre învăţarea prin experienţă vicariantă (termenul de vicar există şi în limba română. care pot fi directe sau indirecte (vicariante). o fetiţă îi ia alteia biscuitul şi nimeni nu intervine. . Conceptul de imitaţie n-a fost introdus în ştiinţele sociale de aceşti teoreticieni. ci învăţat de la modele adecvate. pe colegii lor de la grădiniţă ori de la şcoală. se iniţiază comportamentele. Accentul cade pe experienţele de învăţare ale individului. incluzînd propriile conduite agresive şi cele observate la alţii. copilul învaţă comportamentul agresiv întrucît este recompensat direct ori observă că ceilalţi sunt recompensaţi pentru conduite agresive. la origine. . ei imită .Ştefan Boncu – Psihologie socială Cursul 30 de a răspunde agresiv cuiva cînd altcineva (cu sau fără legătură cu cealaltă persoană) ne-a supărat deja. arătînd că nu imităm decît comportamente ce au fost recompensate. căci are acum biscuitul. pe fraţi. Potrivit lui Bandura.şi nu numai ei.probabilitatea actuală ca agresivitatea să fie recompensată sau pedepsită. Cel mai cunoscut psiholog din acest perimetru teoretic este Albert Bandura. Zillmann numeşte mecanismul psihofiziologic ce funcţionează în această situaţie transferul excitaţiei. Copiii au tendinţa de a-i imita pe părinţi.factorii cognitivi.

totuşi. dat fiind că sunt percepuţi ca responsabili şi autoritari. Indivizii de tip A preferă să lucreze singuri cînd sunt stresaţi. se pot arăta adesea agresive cu cei care intră în comptiţie cu ele. Persoanele din această categorie sunt foarte active şi extrem de dispuse să intre în competiţie cu alţii. tipul A şi tipul B. legătura cauzală dintre emancipare şi delicvenţă feminină rămîne îndoielnică. Totuşi. 3. Primul tip este predispus la boli coronariene. implicit. nu trebuie uitat că întotdeauna comportamentul este rezultatul interacţiunii dintre personalitate şi mediu. Adulţii sunt modele agresive prin excelenţă pentru copii. Mărimea diferenţei de agresivitate dintre cele două sexe variază în funcţie de tipul de agresivitate: bărbaţii manifestă incomparabil mai multă violenţă fizică şi au atitudini mai agresive. în vreme ce fetele sunt constant descurajate. atitudini şi răspunsuri emoţionale ale unor modele reale ori simbolice). pentru a evita conflictul cu ceilaţi din cauza incompetenţei acestora şi pentru a controla situaţia. băieţii sunt încurajaţi pe căi directe ori subtile să se arate agresivi. Redefinirea rolurilor de sex a condus. Cercetările din ultimii 25 de ani au atestat existenţa a două tipuri fundamentale de personalitate. apreciind că unii sunt foarte agresivi sau că alţii sunt foarte puţin agresivi. Totuşi.Ştefan Boncu – Psihologie socială Cursul 30 Bandura a efectuat multe experimente asupra modelării (tendinţa persoanelor de a reproduce acţiuni. se pare. Sexul – Sexul reprezintă o sursă importantă de diferenţe de agresivitate între indivizi. reliefînd uşurinţa cu care copiii repetă actele agresive ale altora. cum această tendinţă este mult mai pronunţată în rîndul femeilor cu status soco-economic inferior şi cum mişcarea feministă a avut un impact scăzut tocmai în rândurile acestei categorii. O idee interesantă. care a cîştigat mulţi adepţi în ultimul timp este aceea că emanciparea femeii a contribuit la înmulţirea actelor de violenţă comise de femei. În cursul procesului de socializare. la desfiinţarea constrîngerilor care afectau asertivitatea şi agresivitatea femeilor şi.Este foarte simplu să explicăm conduita agresivă prin personalitatea agresivă. la o rată a delicvenţei crescută în rîndul acestora. . Factori personali ai agresivităţii Personalitatea . Pentru fiecare din noi este facil să stabilim diferenţe între cei pe care-i cunoaştem din punctul de vedere al agresivităţii. femeile sunt la fel de dispuse ca şi bărbaţii să folosească un atac verbal într-un context similar.

Ipoteza legăturii cauzale dintre căldură şi agresivitate a fost testată în multe studii experimentale. studiile corelaţionale demonstrează o relaţie directă între agresivitate şi densitate. De pildă. studiile corelaţionale arată că agresivitatea creşte pe măsură ce creşte temperatura.În ceea ce priveşte influenţa temperaturii asupra agresivităţii. Zgomotul . În acelaşi timp. Factori situaţionali În privinţa factorilor de mediu.Ştefan Boncu – Psihologie socială Cursul 30 4. subiecţii. ce cuprindea două faze. cercetătorii s-au aplecat cu deosebire asupra influenţei zgomotului. Trebuie precizat că în această fază subiecţii purtau căşti prin intermediul cărora erau trasmise zgomote variind ca intensitate. Aglomeraţia . atît cei ce fuseseră provocaţi cît şi ceilaţi. Numărul şi intensitatea acestor şocuri reprezentau variabilele dependente.Cel puţin la prima vedere. studiile asupra influenţei aglomeraţiei nu sunt consistente. potrivit statisticilor din oricare ţară occidentală. ca şi în cazul altor factori ai agresivităţii. căldurii şi aglomeraţiei. că trebuie ţinut seama de starea de pregătire a individului de a se comporta agresiv. S-a arătat că în condiţii de aglomeraţie. Donnerstein şi Wilson au realizat un experiment.Pentru a explora impactul zomotului. la o oră de vîrf) sau deosebit de plăcută (la discotecă). în zilele călduroase se comit mai multe crime. Totuşi. acest efect dispare de îndată ce se ia în calcul statusul socioeconomic sau nivelul de educaţie.aglomeraţia poate fi cu totul neplăcută (în tramvai. Cînd aglomeraţia blocheză îndeplinirea planurilor persoanei. Concluzia experimentatorilor a fost că zgomotul amplifică agresivitatea numai pentru indivizii care au deja tendinţa de a acţiona agresiv. jumătate din subiecţi au fost provocaţi de un complice. Căldura . tendinţele agresive se accentuează. tendinţa de a părăsi situaţia constituie o alternativă viabilă. De pildă. În faza a doua. aveau posibilitatea să aplice şocuri electrice complicelui. un factor crucial îl constituie percepţia subiectivă . Concluziile precizează. . În prima fază.

conformismul. Liderul grupului a devenit John Turner. Margaret Wetherell. 2. mai toţi ucenicii lui Tajfel au emigrat în Australia. etc. coeziunea ingroup-ului. de o parte. Teoria identităţii sociale susţine că acele categorii care includ eul (categorii de aparteneţă: naţionalitatea. care-l deosebesc de comportamentul interpersonal. . Această dimensiune comportamentală este completată de o schimbare în concepţia de sine de la identitatea personală (concepţia individului despre propriul eu ca unic şi distinct de ceilalţi indivizi) la identitatea socială (concepţia individului despre propriul eu în termeni de trasături caracteristice ale categoriei sociale de apartenenţă. conflictului intergrupruri şi schimbării sociale. Michael Hogg. John C. ce face eul său interşanjabil cu eul altor membri ai ingroup-ului şi distinct din punctul de vedere al stereotipurilor de eul membrilor outgroup-ului). discriminarea. Penelope Oakes). de exemplu) iar de cealaltă parte comportamentul de grup stereotipic şi etnocentric. stereotipizarea.Ştefan Boncu – Psihologie socială Cursul 31 IDENTITATEA SOCIALĂ 1. Aceste aspecte includ: etnocentrismul. Grupuri şi indivizi Teoria identităţii sociale se bazează pe o distincţie fundamentală între procesele de grup şi procesele interpersonale. Teoria identităţii sociale Teoria identităţii sociale s-a dezvoltat din travaliul lui Henri Tajfel asupra efectelor de accentuare în percepţie (anii ‘60). primele nu pot fi în nici un fel explicate prin intermediul celor secunde. specifică în raport cu cea americană. Turner. din interesul lui de o viaţă pentru psihologia socială a prejudecăţii. discriminării. Comportamentul social şi relaţiile dintre indivizi variază pe un continuum ale cărui extreme sunt. După 1985. care a propus teoria auto-categorizării şi o concepţie extrem de valoroasă asupra constituirii psihologice a grupului. Teoria a fost concepută iniţial de Tajfel şi dezvoltată în perioada 1970-1984 (anul dispariţiei lui Tajfel) cu ajutorul colaboratorilor săi de la Universitatea din Bristol (printre aceştia: Michael Billig. relaţiile strict personale (prietenia dintre doi vechi colegi de liceu. uniformitatea comportamentală. şi din dorinţa lui de a crea şi a face să progreseze o psihologie socială europeană. prejudecata. bias-ul de favorizare a ingroup-ului. competiţia intergrupuri. Dominic Abrams. Comportamentul de grup are anumite aspecte specifice.

Mai precis. în funcţie de istoria relaţiilor dintre grupuri – propietăţi competitive şi discriminatorii. că procesul de categorizare accentuează similarităţile dintre stimulii aparţinînd aceleiaşi categorii şi diferenţele dintre stimulii aparţinînd unor categorii diferite. Identităţile sociale au consecinţe foarte importante pentru evaluarea de sine a indivizilor. familia) oferă indivizilor definiţii de sine congruente cu categoria. Ele ne aşează în reţeaua complexă a relaţiilor sociale dintr-o comunitate.Ştefan Boncu – Psihologie socială Cursul 31 religia. ca atare. Efectul de accentuare al categorizării se manifestă şi în perceperea membrilor ingroup-ului şi a eului propriu. Mulţimea de categorii ai căror membri suntem ne furnizează un repertoriu de apartenenţe sau de identităţi sociale. credinţele şi comportamentele subiectului şi cele ale altora. Teoria identităţii sociale susţine că nici un adevăr nu este evident prin sine însuşi şi că întreaga cunoaştere socială derivă din comparaţii sociale. definiţii care se integrează ca elemente în conceptul de sine al fiecăruia. acest efect de accentuare dă seama de omogenizarea membrilor outgroup-ului pe dimensiunile stereotipului. contextele care fac salientă o categorizare socială produc percepţii sereotipice asupra ingroup-ului. Cînd categorizarea priveşte subiecţi umani. afilirea politică. Tajfel şi Wilkes au arătat. grupul de muncă. Cu ajutorul acestor identităţi sociale construim sensul a ceea ce suntem. Categorizare şi comparare socială Procesele ce subîntind comportamentul de grup sunt categorizarea şi compararea socială. auto-percepţia şi comportamentul devin adecvate stereotipului ingroup-ului şi normelor acestuia. iar comportamentul intregrupuri dobîndeşte – în diferite grade. 3. ceea ce motivează grupurile şi pe membrii lor să adopte strategii pentru a realiza şi menţine comparaţii favorizînd ingroup-ul şi. ougroup-ului şi eului. Apartenenţele categoriale sunt reprezentate în mintea individului ca identităţi sociale care descriu şi prescriu atributele individului ca membru al grupului. percepţia membrilor relevanţi ai outgroup-ului devine adecvată stereotipului outgrup-ului. echipa sportivă. Compararea socială se referă la comparaţiile dintre atitudinile. comportament ingroup normativ (uniformitate comportamentală şi diferenţiere şi discriminare intergrupuri). Diferitele . care variază ca importanţă contextuală în conceptul de sine. Festinger (1954) a arătat că recurgem la compararea socială numai atunci cînd raportarea directă la realitate nu poate să confirme adevărul credinţelor noastre. cînd o identitate socială specifică este baza salientă a unei concepţii de sine. într-un experiment celebru din 1963. pe individul însuşi. Cu alte cuvinte.

de relaţiile sale cu alte grupuri şi contextul social imediat în care grupul evoluează. pentru a măsura identitatea socială trebuie să înţelegem contextul social specific în care evoluează grupul studiat. prin urmare nu au stereotipuri unul despre celălalt. Atunci cînd facem comparaţii sociale intergrupuri – adică. De aceea. diferenţiere intergrupuri. De exemplu. avem tendinţa de a face comparaţii intergrupuri pe dimensiuni ce favorizează grupul nostru. dar încercăm să asigurăm grupului nostru un avantaj evaluativ. .Ştefan Boncu – Psihologie socială Cursul 31 grupuri au viziuni diferite asupra lumii tocmai pentru că grupurile se definesc prin consensul pe care îl instituie fiecare. ţinînd seama de efectele categorizării. favorizarea ingroup-ului. Întrucît categoriile sociale contribuie la constituirea conceptului de sine şi. de istoria sa socială. etc. prin aceasta. de natura grupului. în funcţie de circumstanţele socioistorice particulare ale grupului. Măsurarea identificării sociale trebuie abordată într-o manieră constructivă. normele contextuale. În concluzie. Totuşi. procesul subiacent de autocategorizare produce efecte generale ce pot fi măsurate: percepţia depersonalizată a eului şi a altora în termenii prototipului de grup. Pe de altă prte. între eu ca membru al ingroup-ului şi altul ca membru al outgroup-ului. strategiile inergrupuri. scalele de identificare socială generală au o folosire foarte restrînsă. Maniera în care aceste efecte se manifestă este influenţată de un număr de factori ce ţin de credinţele sociale generale. servesc la definirea şi evaluarea eului. comportament normativ (deci conformism). Potrivit teoriei identităţii sociale. etnocentrism. atracţie pentru grupul de apartenenţă. relaţiile de status intergrupuri. identificarea socială în grupurile etnice va fi exprimată în extrem de multe feluri. 4. Aceste grupuri nu au o istorie. Încercăm să obţinem o identitate socială pozitivă prin distinctivitatea pozitivă a ingroup-ului. Măsurarea identităţii sociale Identitatea socială nu poate fi măsurată direct. aceasta este o strategie importantă de întărire şi menţinere a stimei de sine. sau între ingroup şi outgrup ca entităţi de sine stătătoare – nu numai că încercăm să maximizăm diferenţele intergrupuri. identificarea socială în grupurile minimale este măsurată prin intermediul strategiilor folosite de subiecţi pentru a obţine diferenţierea intergrupuri. scopurile de autoprezentare.

cu ajutorul ei se poate explica şi schimbarea socială. Identitate. mobilitatea socială – graniţele dintre grupuri sunt văzute ca permeabile şi deschise. schimbarea socială – graniţele intergrupuri sunt înţelese ca impermeabile şi închise – migrarea este foarte dificilă. Alternativele cognitive se referă la credinţa că există o alternativă viabilă la status quo – mai precis. etnicitate. şi că schimbarea socială reală este posibilă.Ştefan Boncu – Psihologie socială Cursul 31 5. Cînd credinţele cu privire la schimbarea socială sunt completate cu aternative cognitive. limbaj . să inverseze implicaţiile evaluative ale poziţiei lor pe o dimensiune. din acest punct de vedere. cum sunt reaţiile între grupurile etnolingvistice. În competiţia pentru distinctivitate pozitivă. caracterizate de dezavantaje economice şi evaluative) încearcă să se disocieze de propriul grup şi să devină membri cu drepturi depline în grupurile dominante. 2. două clase importante de credinţe sociale: 1. Mobilitatea socială este asociată cu strategii individualiste. adică de structurile de credinţe sociale privind stabilitatea şi legitimitatea status quo-ului (stării de fapt) şi permeabilitatea graniţelor dintre grupuri. în funcţie de existenţa sau inexistenţa alternativelor cognitive. întrucît membrii grupurilor subordonate (grupuri cu status relativ inferior. Indivizii pot migra uşor din grupurile subordonate în cele dominante. Aceste apecte macrosociale ale teoriei idenităţii sociale s-au dovedit extrem de utile în explicarea unor comportamente de grup la scară mare. sau pot încerca să se compare cu alte grupuri inferioare. că poziţia subordonată a grupului nu este nici legitimă. strategiile aflate la dispoziţia grupurilor sunt marcate de natura percepută a relaţiilor intergrupuri. cu intenţia de a pune capăt dominaţiei grupului superior. Schimbarea socială este asociată cu două stategii. membrii grupurilor subordonate se angajează în competiţii intergrupuri directe. membrii grupurilor subordonate fac apel la strategiile de creativitate socială – ei pot încerca să schimbe dimensiunea de comparaţie intergrupuri. 6. Există. nici stabilă. Dimensiuni macrosociale Motivaţia de menţinere şi întărire a stimei de sine este o componentă importantă a teoriei identităţii sociale. Cînd o structură de credinţe cu privire la schimbarea socială nu este însoţită de alternative cognitive.

Cel care a extrapolat principiile teoriei identităţii sociale în acest domeniu şi a dezvoltat o perspectivă intergrupuri în psihologia socială a limbajului a fost Howard Giles. stilul de vorbire este o propietate normativă sau stereotipică foarte importantă a apartenenţei la un grup – unul din mijloacele cele mai eficace de a arăta că eşti maghiar este să vorbeşti limba maghiară. în ultimă instanţă. Limbajul sau stilul de vorbire indică identitatea etnică. stimă de sine.Ştefan Boncu – Psihologie socială Cursul 31 Multe studii au arătat că felul în care vorbeşte un individ poate afecta evaluările pe care alţii le fac asupra lui. universităţi. aproape toate societăţile sunt multicuturale. respect internaţional pentru limba grupului). teoria propusă de el se numeşte teoria identităţii etnolingvistice. De aceea. conţinînd un singur grup dominant. un vechi colaborator al lui Tajfel. cu status înalt. Dacă cineva va folosi un stil de vorbire aparţinînd unui grup social cu status inferior. a cărui limbă este limba oficială şi mai multe grupuri etnice ale căror limbaje sunt subordonate. au o mare vitalitate . supravieţuirea sau dispariţia unui grup etnolingvistc. tocmai limbajul este cel mai clar indicator al identităţii etnice – identitatea socială ca membru al unui grup etnolingvistic. Giles. De pildă. Aşadar. Această observaţie sugerează că ceea ce numim comportament lingvistic poate fi influenţat de procesele asociate cu relaţiile intergrupuri şi cu apartenenţa la un anumit grup. mass-media. şcoli. frecvenţă joasă a căsătoriilor ingroup-outgroup) şi instituţional (o bună reprezentare a limbii în instituţiile din teritoriu – administraţie. Grupurile etnice pot să difere unul de altul după felul în care se îmbracă. proporţie favorabilă ingroup-outgroup. Bourhis şi Taylor (1977) au introdus termenul de vitalitate etnolingvistică pentru a descrie acele aspecte obiective ale unui context interetnic ce influnţează comportamentul lingvistic şi. Adeseori. faptul că un individ accentuează sau ascunde limbajul lui etnic arată în ce măsură vede identitatea lui etnică drept o sursă de mîndrie şi repect. după practicile culturale. Grupurile etnice care au un status înalt (control economic. suport demografic (numeroşi indivizi concentraţi pe teritoriul în care a evoluat grupul. va fi privit de ceilaţi prin prisma evaluărilor pe care le au asupra grupului în cauză. maghiarii şi românii se deosebesc în mod fundamental după limbă. Astăzi. rată înaltă a naşterilor. Întrucît analiza sa s-a focalizat asupra grupurilor etnice care diferă după stilul de vorbire. rată scăzută a emigrării. după credinţele religioase dar şi după limbajul pe care-l folosesc sau stilul de vorbire. biserică). ci pentru că diferitele stiluri de vorbire sunt asociate cu grupuri sociale ce sunt evaluate pozitiv sau negativ în societate. dialecte) sunt mai agreabile decît altele. mîndrie cu privire la trecutul grupului. Aceasta nu se întîmplă pentru că unele stiluri de vorbire (limbi. în România.

precum şi pentru coeziunea de grup. Pentru teoria auto-categorizării. dispariţia grupului etnolingvistic. De asemenea. diferenţiat de toţi ceilaţi membri ai ingroup-ului pînă la eul în întregime depersonalizat.Ştefan Boncu – Psihologie socială Cursul 31 etnolingvistică. . eaare în vedere mai curînd procesele intragrup decît relaţiile intergrupuri macrosociale. teoria auto-categorizării face extrem de puţine referiri la conceptul motivaţional de stimă de sine şi la strategiile macrosociale de schimbare socială. o explicaţie pentru fenomenele de influenţă socială. de exemplu. un grup dominant poate să încurajeze o minoritate etnică să-şi subestimeze vitalitatea limbajului. Acest proces face ca experienţa subiectivă a lumii să aibă sens şi detectează acele aspecte relevante pentru acţiune într-un context particular. În anumite circumstanţe. Giles (1978) a propus termenul de vitalitate subiectivă prin care desemnează percepţia subiectivă a indivizilor asupra vitalităţii grupului lor – iar acest factor influenţează în mod direct utilizarea limbajului. Teoria auto-categorizării formalizează şi sistematizează multe din aspectele imprecise ale teoriei identităţii sociale. după cum asigură supravieţuirea grupului etnolingvistic ca o entitate distinctă în societate. 1985. Categorizarea clarifică graniţele intergrupuri producînd percepţii şi acţiuni stereotipice şi normative şi repartizează indivizii în categoriile relevante în context. există o corespondenţă între vitalitatea obiectivă şi cea subiectivă. dar cele două nu sunt neapărat identice – minorităţile etnice îşi pot considera limba ca avînd o vitalitate mai mare sau mai mică decît o indică statisticile obiective. mecanismul de bază al fenomenelor de grup este procesul cognitiv de categorizare. În general. oferind o tratare ştiinţifică completă şi riguroasă a grupului social. 1987) reprezintă o devoltare a conceptului de identitate socială. pentru a preveni mişcările etnice care pot ameninţa status quo-ul. identic tuturor eurilor celorlaţi indivizi din ingroup şi deosebit de membrii outgroup-ului. 7. Turner et al. Ea descrie mai detaliat procesul de categorizare socială ca bază cognitivă a comportamentului de grup. Toate acestea încurajează folosirea continuă a limbajului şi-i asigură supravieţuirea. dispariţia lui treptată şi. Teoria auto-categorizării Teoria auto-categorizării (Turner. Ca atare. Dihotomia dintre identitatea personală şi cea de grup este înlocuită de ideea că concepţia de sine variază ca nivel de abstracţie de la eul unic. adesea. Vitalitatea slabă este asociată cu folosirea tot mai restrînsă a libajului etnic. Ea oferă. ea diferă de teoria identităţii sociale mai mult în accente decît în conţinut.

nivelul interpersonal (nivel subordonat.Ştefan Boncu – Psihologie socială Cursul 31 În anii ’70. el se referă pur şi simplu la o schimbare contextuală de identitate (o schimbare a nivelului la care se construieşte identitatea): depersonalizarea nu desemnează o pierdere sau o denaturare a identităţii. conformismul. etc). iar cele cu un grad redus. cooperarea şi altruismul. cel la care se desfăşoară cea mai mare parte a ativităţii perceptive se află la mijlocul ierarhiei incluziunii – în exemplul nostru. Dalmaţian. iar eul este conceput ca o persoană unică). la care se construieşte identitatea personală. cîine este nivelul de bază (nivele de bază reprezintă şi categoriile de scaun. De exemplu. copac. Turner a distins trei niveluri de abstracţie ale categoriilor în care se poate auto-include individul: 1. cîine. De pildă. iar eul e văzut ca membru al unui grup). o categorie ca om de ştiinţă este mai abstractă decît aceea de biolog. stereotipicalitatea şi normativitatea indivizilor. 3. Conceptul de prototip a fost propus de tot de Rosch. şi nu are nici una din consecinţele acestora. în ciuda a ceea ce se . Potrivit lui Turner. dalmaţian. pasăre. contagiunea emoţională şi empatia. Nivelul interspecii (nivelul supraordonat. Categoriile cu un grad mare de incluziune sunt categorii supraodonate.). categorii subordonate. El nu este nici pe departe echivalent cu termeni ca dezumanizare sau deindividualizare. care are meritul de a fi revoluţionat concepţia despre structura categoriilor. este o categorie subordonată în raport cu fiinţă. categoriile în care se include eul există la diferite nivele de abstracţie. Individul este depersonalizat din punct de vedere perceptul şi comportamental în termenii prototipului relevant al ingroup-ului. casă. coeziunea de grup. Categorizarea eului şi a altora la acest nivel accentuează prototipicalitatea grupului. Teoria auto-categorizării a preluat aceste idei ale lui Rosch şi le-a aplicat la percepţia socială. Ideea centrală a teoriei auto-categorizării este că majoritatea categorizărilor pe care le face individul se situează la nivelul intermediar (cel la care se defineşte identitatea socială): comportamentul de grup devine posibil prin funcţionarea conceptului de sine la nivelul categorizărilor ingroupoutgroup. în funcţie de gradul lor de incluziune. Eleanor Rosch a atras atenţia asupra faptului că gradul de cuprindere (caracterul de incluziune) al diferitelor categorii este extrem de variabil. depersonalizarea auto-percepţiei constituie procesul de bază ce subîntinde fenomenele de grup (stereotipizarea socială. Nivelul intergrupuri (nivel intermediar de abstracţie. Nivelul de bază. animal şi fiinţă sunt categorii cu grade diferite de incluziune. 2. comportamentul colectiv. de exemplu. Teoria pleacă de la ideea potrivit căreia conceptul de sine reflectă auto-categorizarea. Termenul de depersonalizare nu implică nimic negativ. etc. Pentru teoria auto-categorizării. etnocentrismul. la care se construiesc identităţile sociale. la care eul este înţeles ca fiinţă umană). Rosch a dovedit.

Această concepţie. De aceea. În interiorul categoriilor. Ca atare. Totuşi. prin definiţie. împărtăşite între toţi membrii grupului. Tocmai aceasta se înţelege. deşi atăt vrabiile cît şi struţii sunt membri ai categoriei păsări. ci ca întrupări ale prototipului. vrăbiile sunt văzute ca fiind mai tipice pentru categoria de pasări decît struţii. sau de indivizi care nu fac parte din grup. Rosch a susţinut că majoritatea categoriilor au o structură gradată – membrii nu posedă în aceeaşi măsură atributele definitorii ale categoriei. Aceste constatări au determinat-o pe autoarea americană să propună conceptul de prototip al categoriei (membrul reprezentativ al categoriei) şi să sugereze că aparteneţa la categorie ar trebui să fie definită prin gradul de similaritate al individului cu prototipul. membrii unei categorii nu împărtăşesc cu toţii atributele definitorii. o consecinţă a procesului de depersonalizare este uniformitatea relativă în interiorul grupului a percepţiilor. care ia în calcul accesibilitatea categorizărilor şi adecvarea stimulilor la categorii a fost inspirată de lucrările lui Bruner (1957) şi ajută la . membrii sunt foarte diferiţi ca grad de tipicalitate – de pildă. există tendinţa de a înţelege prototipurile nu ca pe nişte liste abstracte de trăsături izolate . Este un set de propietăţi depre care membrul individual al grupului crede că definesc categoria. dar sunt legaţi între ei prin similaritatea lor (mai mult sau mai puţin aproximativă) cu prototipul. de fapt. Cu alte cuvinte. Căutînd să dea un sens unui context specific. atitudinilor şi comportamentelor.Ştefan Boncu – Psihologie socială Cursul 31 crezuse pînă atunci. categorizarea accentuează similarităţile percepute între eu sau membrii grupului şi prototip. Accesibilitatea este influenţată de intenţiile curente ale individului şi de experienţele sale trecute. prototipul este o reprezentare cognitivă a caracteristicilor definitorii ale categoriei sociale. Prototipul posedă toate calităţile care definesc grupul şi îl diferenţiază de outgroupurile relevante.ele se “întrupează” ca imagini reificate ale celui mai prototipic membru de grup – membrul ideal sau reprezentativ al categoriei. încît auto-categorizări specifice sunt declanşate (devin baza percepţiei şi a comportamentului) de indicii din mediu. procesul de categorizare dă seama de conformismul la normele de grup. prin depersonalizare: eul şi ceilalţi membri ai grupului nu mai sunt percepuţi ca persoane unice. Pentru teoria auto-categorizării. existenţa unei largi variabilităţi în structura categoriilor. Dat fiind că prototipurile sunt. Prototipul poate fi considerat reprezentarea cognitivă a normei de grup sau a stereotipului de grup. Astfel. sistemul cognitiv foloseşte orice categorizare se potriveşte mai bine cu similarităţile şi diferenţele dintre stimuli: acest proces este ghidat de accesibilitatea diferitelor categorizări şi de gradul în care propietăţile stimulilor se potrivesc categorizării. Conceptul de sine social este dependent de context.

Pentru Turner. . a căutat condiţiile minime pentru ca o colecţie de indivizi să constituie un grup psihologic – şi nu unul sociologic. 3. categoriile sunt folosite ca bază pentru accentuarea acestor similarităţi şi diferenţe. validarea consensuală a atitudinilor şi valorilor. O altă modalitate de a explica salienţa diferitelor auto-categorizări este aceea care se bazează pe principiul metacontrastului. Categorizarea salientă contextual este aceea care minimizează diferenţele percepute din interiorul categoriei şi simultan maximizează diferenţele percepute între categorii. în care există o acceptare psihologică a calităţii de membru al grupului. 8. organizată şi reglată de un sistem de roluri.Ştefan Boncu – Psihologie socială Cursul 31 explicarea salienţei contextuale a diferitelor auto-categorizări ce guvernează percepţia. ei trebuie să aibă o percepţie colectivă despre ei înşişi ca entitate socială distinctă. grupul este o “stare” în care indivizii se simt şi acţionează ca un grup. Odată formate pe baza similarităţilor şi difereţelor percepute între simuli. etc. Psihologul britanico-autralian a trecut în revistă criteriile psihologiei sociale clasice pe baza cărora se putea stabili calitatea de grup a unui ansamblu uman şi a constatat că niciunul din acestea nu poate servi drept condiţie minimă pentru existenţa grupului psihologic. statusuri. Criteriul structurii sociale: interacţiunea socială între indivizi trebuie să fie stabilizată. căci atracţia faţă de alţii se bazează pe recompensele pe care ei le mediază. Turner şi-a propus un scop foarte ambiţios prin teoria auto-categorizării: să construiască o altă concepţie asupra grupului social. Cele trei criterii examinate de Turner au fost: 1. biologic. Formarea psihologică a grupului De la început. grupuri ai căror membri au posibilitatea de a interacţiona direct. Criteriul perceptual sau criteriul identităţii: o colecţie de indivizi trebuie să se definească pe ei înşişi şi trebuie să fie definiţi de alţii ca grup. Criteriul interdependenţei: între ei trebuie să existe o interdependenţă pozitivă pentru satisfacerea nevoilor. Turner a remarcat de la încept că astfel de criterii nu sunt valabile decît pentru grupurile faţă în faţă. cogniţia şi conduita. politic. De aceea. norme şi valori. etc. El a pornit de la observaţia că la sfîrşitul anilor ‘70 psihologia socială nu avea o viziune coerentă despre grup ca realitate psihologică. 2. ele amplifică claritatea mediului perceput. Criteriul acesta este foarte apropiat de ipoteza că cerinţa esenţială pentru formarea grupului este un grad minim de atracţie (coeziune) între membri. atingerea scopurilor.

fie că ne satisfac sau nu nevoile. El selectează şi controlează informaţia provenind din mediu. Pentru el. În acest caz. Concluzia lui Turner este că atitudinile interpersonale pozitive nu sunt necesare pentru formarea grupului. De exemplu. Turner s-a străduit să arate că simpla desemnare externă a indivizilor ca membri ai unui grup poate produce acceptarea privată a apartenenţei. apartenenţa la grupurile mari. deci. Argumentarea lui pare convingătoare dacă mai precizăm că există un experiment al lui Allen şi Wilder din 1975 în care. clasa socială. de asemenea. Turner pare îndreptăţit să susţină că formarea psihologică a grupului poate să se producă în urma simplei desemnări externe (de pildă. Ipoteza fundamentală a lui Turner este că comportamentul de grup depinde de efectele cognitive ale categorizării asupra conceptului de sine şi asupra auto-percepţiei. Apartenenţa la aceste grupuri ne influnţează interacţiunea cu ceilalţi. profesiunea. nutresc aceleaşi atitudini şi acţionează aproximativ similar (exempul cel mai folosit pentru a ilustra aceste lucruri este meciul de fotbal al echipei naţionale).Ştefan Boncu – Psihologie socială Cursul 31 nemijlocit. . rasa. Şi totuşi. trăiesc aceleaşi emoţii. El a invocat celebrul experiment al lui Tajfel şi al colegilor săi din 1971 în care adolescenţii îi discriminează pe cei din outgroup după ce fuseseră repartizaţi la întîmplare în două grupuri. conceptul de sine este o structură cognitivă ipotetică ce mediază între situaţiile sociale şi comportament. Membrii unei naţiuni sunt rareori uniţi pentru atingerea unui singur scop. naţionalitatea. experimentatorul care alcătuieşte în laborator grupuri minimale). Membrii nu interacţionează în mod nemijlocit decît cu o minoritate redusă de indivizi din cadrul naţiunii. pare să funcţioneze numai criteriul identităţii. etc. naţiunile pot funcţiona ca grupuri psihologice: membrii se definesc pe ei înşişi şi sunt definiţi de alţii ca o naţiune şi. categorizările impuse şi emergente par suficiente pentru comportamentul de grup şi pentru apariţia unor atitudini împărtăşite de toţi membrii (cum este atitudinea negativă faţă de outgroup). afilierea politică. În cîteva din articolele sale care au marcat concepţia contemporană despre grup. grupuri minimale. Dar el căuta să explice. deşi în cadrul lor nu se pot dezvolta relaţii inerpersonale coezive. subiecţii favorizează membri ai ingroup-ului disimilari şi discriminează membri ai outgroup-ului care le sunt similari în multe privinţe. religia. după ce au fost repartizaţi la întîmplare în grupuri (se alcătuiesc. semnificative psihologic pentru fiecare din noi: sexul. naţiunile nu izvorăsc din prietenia între indivizi: ele sunt daturi istorice şi culturale care ne sunt impuse prin socializare şi prin consens social. fără istorie şi fără structură de roluri). în anumite condiţii. procesează datele prin operaţii cognitive specifice şi produce un output cognitiv ce reglează comportamentul. majoritatea lor covîrşitoare se simt implicaţi psihologic de apartenenţa la acest grup.

Ştefan Boncu – Psihologie socială

Cursul 31
Conceptul de sine poate fi considerat un sistem organizat de scheme despre sine. Totuşi, el funcţionează diferenţiat în funcţie de fiecare situaţie. Imaginile subiective despre noi înşine pe care le asumăm reprezintă output-ul cognitiv al conceptului de sine şi sunt variabile şi dependente de situaţiile specifice. Diferitele părţi ale conceptului de sine pot funcţiona relativ independent, producînd astfel nesfîrşita diversitate a experienţelor subiective în situaţii din cele mai diverse. Sistemul conceptului de sine cuprinde două componente majore: identitatea socială şi identitatea personală. Prima se referă la auto-descrierile legate de apartenenţele formale şi informale ale individului, ca sexul, naţionalitatea, profesia, religia, etc. Identitatea socială poate fi definită ca suma identificărilor sociale ale persoanei - identificările sociale sunt categorizări sociale semnificative interiorizate ca aspecte ale conceptului de sine. Identitatea personală se referă la auto-descrierile ce reflectă trăsăturile de personalitate şi alte diferenţe individuale, atribute caracteristice ale individului ca sentimentul de competenţă, caracteristici corporale, preocupări intelectuale, gusturi şi interese, etc. Specificitatea situaţională a imaginilor de sine implică faptul că indivizii au capacitatea de a-şi regla comportamentul în termenii diferitelor concepţii de sine în diferitele situaţii. Diferitele situaţii par să activeze diferite scheme de sine, în aşa fel încît stimulii sociali să poată fi percepuţi şi comportamentul social controlat în maniere adaptative. Care este funcţia identităţii sociale în aceste condiţii? Turner susţine că este aceea de a produce comportament şi atitudini de grup; ea este, aşadar, mecanismul cognitiv care face posibil comportamentul de grup. Ea face aceasta prin intermediul procesului de categorizare, procesul cognitiv relativ automat care se declanşează ori de cîte ori o identificare socială devine salientă în percepţia socială. Procesul de categorizare se referă la percepţia stimulilor în termenii atributelor comune ce definesc clasa lor; el are ca urmare amplificarea similarităţii amembrilor aceleiaşi clase şi a disimilarităţii între membrii unor clase diferite. Cînd indivizii sunt percepuţi exclusiv în termenii apartenenţei lor categoriale, li se asociază de către percepător atribute stereotipice care ţin de stereotipul grupului lor şi ei devin astfel interşanjabili perceptual cu ceilalţi membri ai grupului lor şi distinctivi perceptual de membrii altor grupuri. Stereotipizarea mambrilor outgroup-ului conduce la depersonalizarea şi omogenizarea lor, la perceperea lor ca fiind identici, întrucît sunt priviţi în lumina caracteristicilor comune ale grupului lor – iar în această lumină, ei sunt interşanjabili, şi nu unici şi diferenţiaţi.

Ştefan Boncu – Psihologie socială

Cursul 31
Ipoteza subtilă a lui Turner este că procesul de categorizare produce aceleaşi efecte şi în auto-percepţie. Rezultatul cognitiv al unei identificări sociale saliente este percepţia stereotipică a elui propriu şi a altora în termenii categorizării sociale relevante. Autostereotipizarea (percepţia stereotipică a propriului eu) produce depersonalizarea eului – adică interşanjabilitatea perceptuală (identitatea perceptuală) a propriei persoane şi a altora din acelaşi grup pe dimensiuni relevante. Tocmai această redefinire cognitivă contextuală a eului – de la atributele lui unice şi diferenţele individuale ce-l caracterizează la apartenenţa socială împărtăşită şi de alţii şi la stereotipul asociat – mediază comportamentul de grup. Turner a arătat că identitatea percepută dintre eu şi ceilalţi în cadrul aceluiaşi grup produce coeziune de grup, că identificările sociale comune induc o formă de cooperare între membrii grupului, că aceleaşi identificări sociale produc atracţie reciprocă între membri şi că mecanismul bazat pe identificare pe care l-a descris stă la baza conformismului la normele de grup. Turner defineşte, aşadar, grupul psihologic ca pe o colecţie de indivizi ce împărtăşesc aceeaşi identificare socială sau care se definesc pe ei înşişi în termenii apartenenţei la aceeaşi categorie. În măsura în care această identificare devine salientă într-o situaţie, se produce o depersonalizare a eurilor individuale ale membrilor ce are ca rezultat identitatea dintre eul subiectului şi eurile celorlalţi, coeziunea, cooperarea, unitatea de atitudini şi de acţiune. Pentru autorul menţionat, grupul este înainte de toate o realitate psihologică. Grupul ca identificare socială este un sistem social-cognitiiv în conceptul de sine, un proces psihologic ce are efecte comportamentale specifice şi o funcţie adaptatvă de necontestat: numai categorizîndu-se, în funcţie de context, ca membru al diferitelor grupuri sociale individul poate evolua optim în mediul social.

9. Atracţie socială şi coeziune În studiile clasice de psihologie socială, conceptul de coeziune se referă la forţele ce acţionează asupra membrilor de grup pentru a menţine asocierea lor. În mod tradiţional, s-a considerat că parametrul grupului numit coeziune derivă din trei surse: atracţia faţă de membrii individuali ai grupului, atracţia faţă de grup ca întreg şi atracţia faţă de activităţile grupului (Festinger, 1950). În mod curent însă, prin coeziune s-a înţeles atracţia interpersonală (atracţia dintre membrii individuali). Pentru Lott şi Lott (1965), autori reprezentativi în deceniul al 7-lea, coeziunea este propietatea de grup inferată din numărul şi tăria atitudinilor pozitive reciproce dintre membrii unui grup. În măsura în care activităţile de grup sunt

Ştefan Boncu – Psihologie socială

Cursul 31
recompensatoare, ele trebuie să contribuie la atracţia dintre membri. În această perioadă era foarte influentă o concepţie asupra atracţiei interpersonale ce avea la bază întărirea: “atracţia va apărea dacă un individ oferă altuia o recompensă sau satisfacerea unei nevoi, sau dacă este perceput capabil să ofere o recompensă”. Ajungem, aşadar să ne simţim atraşi de grup pentru că membrii grupului ne recompensează prin similaritatea trăsăturilor sau a atitudinilor lor cu ale noastre. Teoria identităţii sociale şi cea a auto-categorizării recunosc atracţia interindividuală ca un aspect important al solidarităţii de grup. Avem tendinţa de a dezvolta sentimente pozitive complexe faţă de cei ce fac parte din acelaşi grup cu noi, iar aceste sentimente se consolidează în situaţiile în care se întăreşte sentimentul apartenenţei la grup (de pildă, după o absenţă îndelungată din oraş, ne simţim încă mai atraşi de vecinii de stradă). La fel, ne putem simţi atraşi de alţii care aclamă ca şi noi echipa favorită pe stadion. Dar trebuie să observăm că acest gen de atracţie, sau de atitudine interpersonală, este un fenomen de grup, şi nu unul interpersonal. Mai precis, este produsul unui proces de grup, şi nu a unui proces interpersonal. De aceea, el trebuie distins de atracţia interpersonală. Teoriile amintite, ce au în vederea identificarea, fac o distincţie clară între atracţia socială şi atracţia personală. Fenomenologia amîndurora este un sentiment pozitiv nutrit de o persoană pentru alta. Totuşi, procesele ce generează cele două forme de atracţie sunt diferite. Atracţia socială, atracţia între membrii unui grup social este diferită de atracţia interpersonală prin aceea că este o simpatie depersonalizată bazată pe prototipicalitate şi generată de autocategorizare. Ea este atracţia pentru grup, în măsura în care grupul este întrupat de diferiţi indivizi: obiectul acestei atitudini nu este membrul individual, ci prototipul pe care el îl reprezintă. Cei faţă de care se simte atras subiectul sunt relativ interşanjabili, ei sunt depersonalizaţi. Victor nu este simpatizat pentru că este Victor, ci pentru că este, într-o măsură mai mare sau mai mică, încarnarea propietăţilor prototipice ale grupului. Măsura în care sunt simpatizaţi membrii grupului depinde de prototipicalitatea lor percepută şi de gradul în care subiectul are o atitudine pozitivă faţă de grup aşa cum este el reprezentat în mod prototipic. Cît despre atracţia personală, ea îşi are rădăcinile în relaţiile specifice interpersonale. Ea este o atitudine sau un sentiment interpersonal şi se bazează pe perceperea şi aprecierea persoanei ca entitate biografică şi fiinţă unică. Atracţia personală este nutrită pentru o persoană specifică, non-interşanjabilă. Măsura în care o persoană este simpatizată este în funcţie de percepţiile subiectului asupra unicităţii ei şi de istoria relaţiilor dintre ea şi subiect.

Ştefan Boncu – Psihologie socială

Cursul 31
Atracţia socială este asociată proceselor de grup, iar atracţia personală proceselor interpersonale. Cele două forme de atracţie sunt, deci, distincte la nivelul fenomenelor pe care le generează. Deşi ambele reprezintă o atitudine pozitivă faţă de o altă persoană, atracţia socială este strîns legată de alte fenomene de grup (conformismul, streotipizarea, diferenţierea intergrupuri), în timp ce atracţia personală nu are decît legături slabe cu acestea. La fel cum contextele interactive variază după gradul în care categorizările sociale sau personale sunt saliente, tot aşa atitudinile interpersonale sunt mai mult sau mai puţin depersonalizate. Cînd interacţiunea se bazează aproape în întregime pe apartenenţa comună, prevalentă va fi atracţia socială; dimpotrivă, în contextele în care interacţiunea are la bază o relaţie interpersonală, sentimentul pozitiv dominant va fi atracţia personală personalizată. Un caz interesant este acela al grupurilor mici, în care categoria este definită în termenii unui număr redus de indivizi prezenţi fizic care interacţionează în mod repetat (comitete, grupa de studenţi, echipa sportivă, grupul de cercetare, etc.). Circumstanţele specifice din aceste grupuri (apropiere în spaţiu, interacţiune faţă în faţă, credinţe comune, etc) încurajează dezvoltarea unor relaţii interpersonale, încît atracţia socială şi cea personală pot coexista. Totuşi, este foarte imoportant să nu uităm că cele două tipuri de atracţie sunt net distincte: oamenii pot să se simpatizeze unul pe celălalt ca membri ai aceluiaşi grup şi, pe de altă parte, ca prieteni (membri într-o relaţie interpersonală), dar fundamentele acestor sentimente sunt deosebite. Aşadar, din perspectiva auto-categorizării, aspectul de atracţie intragrup al coeziunii este simpatie depersonalizată, ce nu presupune atracţie personală.

10. Influenţa socială în grupuri: conformism şi comportament normativ Perspectiva asupra identităţii sociale deschisă de Tajfel şi Turner este deosebit de utilă în explicarea proceselor de grup. Într-adevăr, cu ajutorul ei se poate da seama de cel mai cunoscut fenomen de grup - uniformitatea comportamentală sau conformismul. Turner a dezvoltat o teorie originală asupra influenţei sociale. Noi vom arăta în cele ce urmează numai modul în care poate deriva respectul normei de grup din activitatea de auto-categorizare. În literatura clasică, conformismul a fost descris ca o tendinţă spre medie, ca o convergenţă atitudinală a membrilor grupului spre normă. Procesele considerate responsabile au fost testarea realităţii de către indivizi (nevoia de informaţii veridice despre mediu, pe care uneori indivizii le iau de la alţii) şi auto-prezentarea (nevoia de a crea cel puţin aparenţa

Ştefan Boncu – Psihologie socială

Cursul 31
respectului normei, de teama sancţiunilor aplicate de ceilalţi). Totuşi, conformismul poate să apară şi în condiţii ce nu pot fi explicate cu ajutorul nici unuia din cele două procese. Teoria identităţii sociale a sugerat ideea că la baza conformismului se află procesul de identificare socială: 1. Indivizii se categorizează şi se definesc pe ei înşişi ca membri ai unei categorii sociale distincte (îşi asumă o identitate socială). 2. Ei iau cunoştinţă despre normele categoriei. 3. Ei îşi asumă aceste norme; ca atare, comportmentul lor devine mai normativ pe măsură ce aparteneţa lor categorială devine mai salientă. Există numeroase cercetări care demonstrează că indivizii manifestă într-o mai mare măsură conformism la normele de grup în condiţiile în care identitatea lor socială este făcută salientă (ca, de exemplu, o categorizare explicită intergrupuri). Teoria auto-categorizării a dezvoltat această analiză, descriind procesul de identificare socială ca pe unul de auto-categorizare.

Ştefan Boncu – Psihologie socială

Cursul 32 DILEMELE SOCIALE

1. Interes personal şi interes colectiv Interdependenţa indivizilor reprezintă, probabil, trăsătura fundamentală a socialului. În multe împrejurări, actele fiecăruia din noi nu depind numai de propriile eforturi, dar şi de acţiunile celorlalţi. Thomas Hobbes, în cartea sa publicată în 1651, a invocat această interdependenţă pentru a funda ideea de stat: în lipsa statului, interesele indivizilor se ciocnesc violent. Fiecare urmăreşte scopuri personale şi e oricând dispus să-şi clădească bunăstarea pe nefericirea celorlalţi. Statul constituie, potrivit ilustrului filosof, singura instanţă care poate armoniza în oarecare măsură interesele divergente, asigurând o stare de pace socială. Un secol mai târziu, un alt englez l-a contrazis pe Hobbes, arătând că societatea nu poate prospera decât dacă fiecare îşi urmăreşte cu tenacitate interesul propriu. Nimeni nu lucrează în folosul altuia decât dacă, făcând lucrul acesta, îşi atinge scopurile lui. Pentru Adam Smith, societatea nu pune stavilă realizării intereselor individuale: complementaritatea acestora îngăduie indivizilor să fie egoişti fiind, totodată, prin aceasta chiar, altruişti. Problema interdependenţei va intra devreme în ştiinţele sociale – după 1950, atât economiştii, cât şi sociologii şi psihologii o tratează cu atenţia cuvenită. În psihologia socială se dezvoltă, în deceniul al 6-lea, studiul jocurilor experimentale (gen dilema pizonierului) ca paradigmă de cercetare a contradicţiilor din interesele colective. Psihologii sociali au înţeles, dându-i dreptate lui Smith, că există situaţii de pură cooperare, în care interesul grupului şi cel al individului coincid, după cum există situaţii de competiţie pură, în care ceea ce câştigă un participant pierde celălalt – acestea din urmă mai apropiate, desigur, de logica hobbesiană. Au înţeles, de asemenea, că foarte frecvente sunt aşa-numitele situaţii cu motive mixte, în care individul poate alege între comportamente subîntinse de motive diverse - interesul personal, interesul altuia sau al grupului ca întreg. Articolul publicat de Garrett Hardin în 1968 are meritul de a fi evidenţiat importanţa socială a ultimului tip de situaţii. Autorul a descris “tragedia comunelor”: un sat din New England are o păşune care se află la dispoziţia tuturor ţăranilor. Aceştia cad la învoială să trimită câte o vită pe această păşune. Fiecare are interes să mai trimită încă o vită, mărindu-şi astfel profitul de pe urma bunului comun. Totuşi, păşunea nu este foarte întinsă şi nici foarte bogată, şi dacă toţi fac lucrul acesta, iarba se termină şi toţi ţăranii pierd. Dilema constă în

energie. p. 169). oamenii nu numai că-i prejudiciază pe ceilalţi. indivizii au de câştigat mai mult dacă toţi cooperează decât dacă toţi evită să coopereze” (Dawes. De formaţie behavioristă. dacă foloseşte toată energia disponibilă. La nivel strict individual (acestea ar fi capcane personale). 1992).). 1980. deşi terminologia lui nu s-a impus. costurile vor fi împărţite de întreaga comunitate. efectele imediate plăcute se transformă în efecte cu totul neplăcute după un timp. El trebuie să aleagă între comportamente de care va beneficia grupul şi comportamente de pe urma cărora va trage numai el foloase. 1995. În studiul său de sinteză sunt amintite problemele grave pe care le pomenise şi Hardin: suprapopularea. 1983. În cazul ambelor conduite. cel puţin în viitorul imediat. Messick şi Brewer. Liebrand. dacă poluează) decât dacă face o alegere cooperativă. fiecare individ are un profit mai mare dacă face o alegere non-cooperativă (de exemplu. 2. 2. Orbell şi Dawes. acest psiholog a analizat “capcanele sociale”. Foarte influent a fost şi studiul lui John Platt (1973). realmente. ca şi consumul în exces de alimente. 1981. epuizarea resurselor (de minereuri. chiar dacă ţăranii anticipează deteriorarea completă a păşunii. cum numeşte el contextele de interdependenţă. El arată că o astfel de capcană apare ori de câte ori un comportament ce se soldează cu recompense imediate are consecinţe negative pe termen lung. individul are de făcut o alegere cu privire la propriul comportament. epuizarea resursei. Alegeri cooperative şi alegeri competitive În orice dilemă. în termeni de întăriri aplicate comportamentelor. Platt a fost şi el impresionat. Hardin a atras atenţia că societatea nu poate nicidecum funcţiona în stilul laissez-faire a cărui apologie o face Adam Smith. strategia de a exploata mai intens decât ceilalţi resursa comună rămâne cea mai raţională. van Lange. vezi şi Komorita şi Parks. dar. Sunt precizate două propietăţi ale dilemelor sociale: “1. Psihologul care a propus termenul de dileme sociale a fost Robyn Dawes (1980. Messick şi Wilke. etc. În cazul în care se produce. dar îşi fac rău lor înşile. de cazul Kitty Genovese (uciderea tinerei femei sub privirile unui public pasiv a . Ghidaţi de interesul personal. În dilemele sociale alegerea non-cooperativă conduce la foloase personale evidente. ca mulţi cercetători din ştiinţele sociale la vremea aceea.Ştefan Boncu – Psihologie socială Cursul 32 faptul că urmărirea interesului personal de către membrii comunităţii conduce la un dezastru ce-i afectează pe toţi. Să observăm că. fumatul este un excelent exemplu. a doua cea noncooperativă. poluarea. Prima alternativă este cea cooperativă.

Pe de altă parte. a-şi reprima tendinţa de a trimite o vită în plus pe pajiştea comunităţii sau de a rupe pagini dintr-o carte împrumutată de la biblioteca publică). În sfârşit. raţionalitatea colectivistă indică drept soluţie adecvată cooperarea. 1973. Platt descrie capcanele colective. 645). conceptualizează situaţiile în care membrii nu mai cooperează în mod direct pentru realizarea scopului de grup. de felul tragediei comunelor. cu două tipuri de raţionalitate aflate în conflict. Cei doi autori au argumentat că multe din dilemele sociale conţin ambele tipuri de opoziţie. întrucât aceasta duce la beneficii mai consistente decât cooperarea. Pe de o parte. în care “rezultatele negative apar din cauza numărului prea mare a celor care profită” (Platt. când îşi urmăreşte interesul sau când cooperează? Kahan (1974) a făcut lumină în această privinţă. Cel de-al doilea termen. dat fiind că beneficiile individuale pentru fiecare participant vor fi mai mari dacă toţi cooperează decât dacă nici unul nu cooperează. Decizia de a profita de fondul colectiv.Ştefan Boncu – Psihologie socială Cursul 32 stimulat studiile asupra comportamentului de ajutorare). Ca şi în cazul Genovese. p. cooperarea instrumentală. Primul tip de cooperare se referă la actele cooperative propriu-zise ale membrilor grupului (de exemplu. este o decizie raţională. nu poate rezolva problema – eforturile unui singur individ sunt cu totul insuficiente. instituirea de pedepse pentru non-cooperatori sau instaurarea unei autorităţi. argumentând că în dilemele sociale avem de-a face. Distincţia aceasta l-a ajutat pe Yamagishi să descopere câteva . ea serveşte intereselor personale. o saltea cade în mijlocul şoselei de pe o maşină. aceasta are implicaţii sociale – foarte plastic. de exemplu. în tragedia comunelor. chiar dacă apare. într-o duminică seara. Messick şi McClelland (1983) au reluat conceptele lui Platt ca să aducă o rectificare: ei au distins între capcanele sociale (necorespondenţa dintre rezultatele individuale şi cele ale grupului) şi capcanele temporale (necorespondenţa dintre consecinţele pe termen scurt şi cele pe termen lung asupra unui individ). El oferă. Când este individul raţional. În capcanele colective. raţionalitatea individualistă prescrie non-cooperarea. Spre deosebire de capcanele personale. Autorul pe care-l urmărim a văzut în neintervenţia celor care au asistat o capcană socială. eroul lipseşte şi aici: nimeni nu coboară din maşină să degajeze şoseaua. pe când oamenii se întorc în oraş din locurile unde şi-au petrecut sfârşitul de săptămână. de asemenea. exemplul unei situaţii în care. Cel puţin pe termen scurt. indiferent de ceea ce fac ceilalţi. Yamagishi (1986a) a propus una din cele mai interesante distincţii din câmpul teoretic al dilemelor sociale: distincţia dintre cooperarea elementară şi cooperarea instrumentală. care să faciliteze cooperarea. de fapt. eroul salvator. autorul o numeşte “eroul lipsă”. dar cooperează pentru a produce o schimbare stucturală în grup. fiecare preferând să încetinească şi să ocolească obstacolul.

Alegerea cooperativă: a avea puţini copii.dilema soldatului: soldatul rămâne în viaţă dacă se ascunde în tranşee pe timpul bătăliei. Alegerea cooperativă: a înfrunta primejdia în luptă. dar dacă toţi soldaţii fac lucrul acesta. un element esenţial în situaţiile dilematice) şi cooperarea instrumentală: cei ce nu au încredere în partenerii lor se angajează într-o măsură mai mare decât cei ce au încredere în cooperare instrumentală (Yamagishi. indivizii cu intenţii de cooperare au tendinţa de a se angaja în cooperarea intrumentală. Alte dileme sociale cunoscute sunt (le prezentăm după Baron.dilema OPEC: oricare mare producător de petrol ar dori să extragă cît mai mult pentru a-şi maximiza profitul. Am menţionat dilema semnalată de Hardin. . 1992): . A relevat. 1986b). o relaţie între încrederea în ceilalţi (pentru acest autor. Alegerea cooperativă: a permite accesul pe piaţa proprie. . alegerea non-cooperativă: a interzice total accesul pe piaţa naţională. de asemenea.dilema controlului populaţiei: familia numeroasă aduce tihnă şi fericire. dar cînd fiecare extrage şi vinde cît de mult poate. alegerea non-cooperativă: a se eschiva de la participarea la bătălie. Alegerea cooperativă: a achita cotizaţia. alegerea non-cooperativă: a avea mulţi copii. sindicatul încetează să funcţioneze.dilema sindicalistului: fiecare câştigă neplătindu-şi cotizaţia. . . dar dacă toată lumea face astfel. bătălia va fi pierdută şi ei şi ai lor pot pieri. Exemple de dileme sociale Dilemele sociale sunt extrem de frecvente şi au consecinţe din cele mai importante pentru existenţa noastră cotidiană. cu atât cooperarea elementară este mai probabilă. economiile naţionale şi economia mondială regresează. Kerr şi Miller. dar suprapopularea poate determina declinul economic. dar dacă toate ţările îşi închid pieţele. 3.Ştefan Boncu – Psihologie socială Cursul 32 aspecte interesante ale dilemelor sociale. în grupurile mari.dilema barierelor vamale: fiecare ţară profită dacă celelalte ţări nu pot pătrunde pe piaţa naţională. alegerea non-cooperativă: a nu plăti cotizaţia. El a pus în evidenţă o relaţie între mărimea grupului şi cele două genuri de cooperare: cu cât grupul este mai mic. . preţurile scad şi toţi producătorii pierd. una din cele mai discutate.

Fiecare membru al familiei are convingerea că el poate să mănânce prăjituri înainte de sosirea musafirilor. Tom şi Mike. de fapt. iar a nu coopera cu neplata impozitelor.Ştefan Boncu – Psihologie socială Cursul 32 . Ea a fost introdusă în ştiinţele sociale de Luce şi Raiffa. Jocurile experimentale Teoria jocurilor reprezintă o analiză strategică a conflictelor de interese. Toate alegerile au consecinţe atît pentru actor. Cel mai cunoscut joc experimental este dilema prizonierului pentru două persoane. cît şi pentru ceilalţi jucători implicaţi. Se poate uşor constata că multe din problemele politice sau sociale sunt. procurorul le propune un tîrg. curăţirea camerei studenţeşti de cămin poate fi o dilemă socială. situaţia în care mama face prăjituri pentru musafirii ce vor veni seara se poate transforma întro dilemă socială.dilema bugetului: fiecare individ are interes să nu-şi plătească impozitele.dilema televiziunii publice: fiecare telespectator este interesat să nu plătească taxa. De pildă. care au publicat în 1957 o carte cu un impact uriaş. Alegerea cooperativă: a plăti taxa. dar dacă toţi cei ce locuiesc în cameră se eschivează. dar dacă toţi procedează astfel. . Un joc experimental este o situaţie în care fiecare din participanţi (sau jucători) are de ales una din mai multe alternative bine definite. alegerea non-cooperativă: a nu plăti taxa lunară. La fel. dar neplata generalizată duce la desfiinţarea instituţiei. În acest caz. fiecare se eschivează. Fiecare prizonier poate alege între a mărturisi (alegerea non- . bugetul este deficitar şi statul nu mai poate funcţiona ca organism. dar dacă toţi procedează astfel. a coopera echivalează cu a achita impozitele. Cît timp există şanse ca un alt coleg să facă curăţenie. Incapabil să le dovedească vinovăţia. expus întîia dată în volumul lui Luce şi Raiffa pe care l-am amintit. Dar dilemele sociale nu apar numai la scara unor grupuri foarte mari ca naţiunile sau comunităţile locale: ele sunt prezente şi în viaţa grupurilor mici. economisind astfel timp şi eforturi. familia nu va mai avea ce oferi invitaţilor. Doi bărbaţi. atunci camera nu va fi niciodată curăţată. Teoria aceasta şi jocurile experimentale au oferit cercetătorilor din ştiinţele sociale o nouă metodologie pentru explorarea comportamentului uman în situaţii de interdependenţă şi conflict. 4. sunt arestaţi şi închişi în celule separate. dileme sociale. Jocurile experimentale trebuie văzute ca nişte instrumente utile pentru testarea predicţiilor teoriei formale a jocurilor. acuzaţi de a fi jefuit o bancă. iar actorii sunt conştienţi de aceste consecinţe.

ce au culori diferite. dacă Mike nu mărturiseşte. Propunerea procurorului îi face interdependenţi: soarta lui Tom depinde nu numai de decizia sa. Pentru fiecare din ei ar fi avantajos să aleagă varianta non-cooperativă (să mărturisească totul poliţiei). Tom ar face bine să mărturisească şi el (5 ani de închisoare) decît să nu mărturisească (10 ani de închisoare). Tom şi Mike sunt prinşi într-o dilemă socială (putem constata. oricum ar sta lucrurile. dacă. Pe de altă parte. în cealaltă celulă. consemnul face o distincţie importantă între cartonaşe: ridicarea unuia din ele aduce un câştig mare. Dacă Mike refuză să mărturisească.Ştefan Boncu – Psihologie socială Cursul 32 cooperativă în raport cu celălalt prizonier. Aceşti psihologi au folosit grupuri de 10-15 persoane. sau a nu mărturisi (alegerea cooperativă). procurorul. câtă dreptate a avut Platt să numească aceste situaţii “capcane sociale”). care ar fi astfel denunţat). de fapt. Mike ajunge la aceeaşi concluzie şi se hotărăşte să mărturisească. Scopul participării lor este. Aşadar. vor suporta consecinţe extrem de neplăcute Este limpede însă că în situaţiile sociale reale sunt implicaţi de obicei mai mult decît doi actori. Lui Mike i se oferă aceeaşi oportunitate. ceea ce ar fi mult mai rău decît dacă nici unul din ei nu ar mărturisi (un an de închisoare). Un astfel de joc experimental extins (dilemă cu n persoane) captează structura decizională a problemelor din viaţa reală. în condiţiile în care se află în imposibilitate de a comunica şi de a se pune de acord? Dacă Mike mărturiseşte. în acest caz. acum. dacă nu mărturiseşte. oferind probele necesare pentru ca tribunalul să-l poată condamna pe Mike. la semnalul experimentatorului. alternativa cea mai bună a lui Tom rămîne tot aceea de a mărturisi (libertatea). de altfel. acela de a câştiga cât mai mulţi bani. fiecare va primi o pedeapsă de 5 ani de închisoare. dar Tom o face. dacă amîndoi recunosc de a fi jefuit banca. poliţia şi procurorul nu au dovezi decît pentru o condamnare de un an. Tom se alege cu un an de închisoare. Mike va primi maximum de pedeapsă. dar dacă amîndoi aleg varianta care le satisface cel mai bine interesele personale. imaginat de Kelley şi Grzelak (1972). Li se spune că pot câştiga bani ridicând. în timp ce Tom va fi liber. În sfîrşit. Dacă nici unul nu mărturiseşte. atunci şi el şi Tom vor petrece 5 ani în închisoare. dar şi de ceea ce hotărăşte să facă Mike. Totuşi. unul din cartonaşe. Cum vor reacţiona cei doi bărbaţi. 10 ani de închisoare. alegerea cea mai inteligentă a lui Tom este aceea de a mărturisi – ceea ce a urmărit. Subiecţii sunt invitaţi să se aşeze în jurul unei mese rotunde. În continuare. Fiecare primeşte câte doă cartonaşe de mărimea cărţilor de joc. Dilema prizonierului cu două persoane poate fi extinsă. spre a ne convinge. imediat (acesta este cartonaşul interesului personal sau al alegerii non-cooperative) în vreme ce ridicarea celuilalt cartonaş . Iată. unul din cele mai cunoscute jocuri de acest gen.

subiecţii sunt liberi să înainteze oferta . ne putem imagina o condiţie experimentală în care cartonaşul “non-cooperativ” înseamnă un câştig de opt puncte. Pentru a simula propietăţile esenţiale ale unei astfel de situaţii. subiecţii pot face fie o “ofertă complexă”. devenind un model de cercetare. Totuşi. Pe de altă parte. Jocul lui Kelley şi Grzelak este astfel conceput încât urmărirea interesului colectiv de către toţi participanţii este mult mai profitabilă decât opţiunile egoiste. Ea le aduce subiecţilor un profit redus. odată cu amortizarea investiţiilor. în care fiecare membru al unui grup ia o serie de decizii cu privire la cît trebuie consumat din resursă. iar cel “cooperativ” un câştig de două puncte. Prima implică un cost mai mare. în acelaşi timp. un profit de două puncte. în cazul alegerii non-cooperative fiecare îşi va trece în cont opt puncte. acesta din urmă aducând. în vreme ce cooperarea tuturor ar aduce fiecăruia 30 de puncte. Dilema resurselor este inspirată de dilema descrisă de Hardin: o situaţie în care o comunitate exploatează nechibzuit o resursă pe cale să se epuizeze – nici unul din participanţi nu vrea să se gîndească la consecinţele pe termen lung ale modalităţii actuale de folosire a resursei comune. pentru că ţine seama de cheltuielile de control al calităţii. fie o “ofertă simplă”. Paradigma resurselor În cîmpul extrem de vast al studiilor asupra dilemelor sociale. Într-un grup de 15 membri. mai cu seamă dacă partenerii lor. În orice caz. aceasta constituind principalul aspect al situaţiilor de interdependenţă colectivă care-i interesa. fiecăruia din ceilalţi participanţi. nu fac acelaşi tip de ofertă. dar creşte câştigurile celorlalţi jucători (cartonaşul interesului comun sau al alegerii cooperative). Designul lor a fost reluat de mulţi psihologi sociali. În astfel de situaţii. 5. această ofertă aduce tuturor profituri mulţumitoare. Li se spune din start că ţelul lor este de a spori profitul firmei căreia îi aparţin. asigurând. Ei au cerut subiecţilor să-şi imagineze că sunt reprezentanţii unor firme şi că licitează pentru contracte de producţie. Kelley şi Grzelak au variat structura de profituri individuale şi colective. oamenii acţionează în temeiul interesului personal imediat. conservare a resurselor naturale. care reprezintă alte firme. pe termen lung.Ştefan Boncu – Psihologie socială Cursul 32 aduce un câştig mai puţin consistent persoanei. Din păcate. La fiecare şedinţă de licitare. există astăzi două paradigme de cercetare dominante: paradigma dilemelor resurselor şi paradigma dilemelor bunurilor publice. rezultatele lor indică un nivel relativ coborât al cooperării. anti-poluare. Jerdee şi Rosen (1974) au dezvoltat o paradigmă a managementului resurselor. în plus. prestigiul industriaşilor. ceea ce pe termen lung duce la pierderi sociale considerabile.

şi în cazul acestei paradigme. deşi sintetizează atât de exact reţeaua interdependenţelor din grup şi dimensiunea temporală a dilemei. subutilizată. Consemnul i-a informat că trebuie să se străduiască să adune cât mai mulţi bani. Subiecţii primesc. Evident. care nu include cheltuielile adiţionale: ei propun astfel preţuri mici şi pot avea profituri imediate însemnate. Acest joc al deciziilor de afaceri modelează cu destulă fidelitate dilemele cotidiene. fără însă a epuiza fondul comun. fondul comun devine tot mai sărăcăcios. individul are motive să ia decizii noncooperative. resursele comune sunt regenerabile. fără însă a depăşi vreodată cantitatea iniţială – 40 de cenţi. va câştiga numai 20 de dolari. Să observăm că resursa comună poate fi. dacă toate firmele hotărăsc să lucreze în felul acesta. în vreme ce dacă subiectul este singurul care face oferta complexă. foarte apropiată. în cadrul cărora fiecare din cei patru membri ai grupului pot cere între 0 şi 4 cenţi. dar nu şi despre numărul maxim de încercări la care vor lua parte. iar reîmprospătarea nu va mai ajuta la nimic. cu atât comunitatea fabricanţilor câştigă mai mult şi cu cât sunt mai mulţi cei cu oferte simple. Paradigma lui Jerdee şi Rosen. cu atât industria pe ansamblu câştigă mai puţin. fiecare câştigă câte 40 de dolari. Această paradigmă prezintă multe similarităţi cu dilemele din viaţa de zi cu zi privind. suma rămasă se dublează. Ca atare. Jorgenson şi Papciak (1981) au construit o altă simulare. Subiecţii lor au avut sarcina de a lua pentru folosinţă proprie părţi dintr-o resursă comună: un fond de 40 de cenţi. economia de energie. într-adevăr. fondul comun se împrospătează: mai precis. Dar dacă toţi cer în mod repetat sume mari. o listă de profituri. de tragedia comunelor. Lista cu profituri indică un beneficiu de 45 de dolari în cazul acesta. Jocul ia sfârşit după cele 50 de încercări sau în momentul în care fondul comun s-a epuizat. . profiturile tuturor vor scădea treptat. Subiecţii au cunoştinţă despre regula de regenerare a resursei comune. Cu cât sunt mai mulţi cei ce prezintă oferte complexe. fiecare câştigă câte 25 de dolari. dacă fiecare ia mai puţin decît cantitatea suficientă pentru ca resursa să se refacă după un interval de timp. Totuşi. non-cooperarea colectivă duce la compromiterea profiturilor viitoare. Este clar că fiecare subiect este avantajat dacă el singur izbuteşte să vândă produse ce nu au incluse în preţ cheltuieli adiţionale. de exemplu.Ştefan Boncu – Psihologie socială Cursul 32 simplă. din care înţeleg că dacă toţi fac oferta complexă. în plus. de asemenea. iar dacă toţi fac oferta simplă. Experimentatorii au organizat 50 de şedinţe de aprovizionare. Totuşi. Variabila nouă introdusă de cei doi autori constă în faptul că după fiecare două încercări. nu conţine ideea de refacere a resursei – adeseori. în viaţa de zi cu zi.

Ambii autori citaţi au arătat că problema principală a bunurilor publice constă în aceea că dacă producerea lor este lăsată în seama iniţiativelor personale ale membrilor grupului. 1982). în principiu. Bunurile publice Paradigma bunului public este întrucâtva diferită de dilema resurselor. sunt accesibile tuturor membrilor unei comunităţi. Mai precis. Ei s-au interesat mai cu seamă de raţiunile pentru care cei ce au contribuit la constituirea bunului public nu-i pot exclude de la consum pe cei ce n-au contribuit (Stroebe şi Frey. De aceea. Un articol publicat de van de Kragt. radioul şi televiziunea publice. În raport cu bunurile private. demersul lor priveşte un anumit tip . specificul acestui tip de dileme sociale constă în faptul că bunurile publice nu pot funcţiona fără efortul iniţial al indivizilor. Aşadar. etc. Olson (1965) a atras atenţia asupra unei a doua propietăţi importante a bunurilor publice: folosirea lor de către o persoană nu reduce partea disponibilă pentru consumul celorlalţi. Economiştii au fost primii care au remarcat apariţia dilemei acţiunii colective în situaţiile în care o comunitate încearcă să se doteze cu un bun public. bibliotecile publice. chiar dacă comunitatea are o nevoie stringentă de un anumit bun public. bunurile publice. indivizii nu vor face eforturile necesare pentru a-l produce. Multă vreme. Până să poată beneficia de o astfel de resursă comună. odată produse. aerul curat. de a beneficia de bunul public. atunci bunurile publice ori nu vor fi produse în cantitatea de care are nevoie comunitatea. Exemple de bunuri publice sunt parcurile publice. ca în dilemele resurselor. accesul liber la această resursă şi cooperarea voluntară a membrilor grupului în vederea perpetuării resursei comune. decizia iniţială a individului nu priveşte menţinerea fondului comun. este. sunt numeroase împrejurările în care.Ştefan Boncu – Psihologie socială Cursul 32 6. ci înfiinţarea acestuia prin renunţarea la un beneficiu personal imediat în favoarea interesului colectivităţii. imposibilă. problemele legate de bunurile publice au fost studiate de economişti şi de sociologi. Existenţa lor este condiţionată de contribuţiile personale. Orbell şi Dawes în 1983 a câştigat interesul psihologilor sociali pentru acest tip de dileme. Excluderea de la consum. ori chiar nu vor fi produse deloc. În dilema bunurilor publice. pe un criteriu sau altul. deşi ambele tipuri de dileme presupun existenţa unei resurse comune. deci împiedicarea unor indivizi. Creatorii teoriei moderne a bunurilor publice sunt Samuelson (1954) şi Olson (1965). membrii comunităţii (toţi sau măcar o parte din ei) trebuie să coopereze pentru constituirea acesteia. Cei trei autori menţionaţi propuneau o paradigmă extrem de simplă şi elegantă pentru studierea constituirii bunurilor publice.

Este evident că structura acestei situaţii creează posibilitatea pentru unii de a beneficia de funcţionarea bunului public fără a face sacrificii prealabile. bunul public nu se va putea constitui. au stabilit că trişorul analizează patru efecte posibile ale comportamentului său: 1. “to free-ride” din limba engleză. întrucât ele aduc profituri sigure şi imediate. Stroebe şi Frey (1982) care au examinat cu minuţiozitate faptul de a trişa1 în acest context. Efectul asupra statusului său în grup – în conflict cu normele grupului. Dar dacă cel puţin trei (care reprezintă. 3. De bunul public vor beneficia toţi membrii grupului dacă se vor aduce un anumit număr minim de contribuţii (m). step-level public goods). 1 . pragul minim al contribuţiilor) nu iau decizii în folosul comunităţii. pentru formarea resursei comune nu este necesar aportul tuturor membrilor grupului. Vom vedea că astfel de comportamente sunt relativ greu de schimbat. 4.Ştefan Boncu – Psihologie socială Cursul 32 de resurse comune: cele care se pot forma prin contribuţia unei părţi din membrii comunităţii (în limba engleză. Efectul direct al lipsei contribuţiei sale asupra constituirii bunului public. aşa cum. în lipsa unei echivalenţe mai adecvate. bunul public se va constitui şi atunci când mai mult de trei indivizi vor accepta să coopereze. ci a unei părţi din ei. fără deosebire. Van de Kragt şi colegii săi au variat comunicarea între subiecţi în etapa care a precedat luarea deciziilor şi au urmărit criteriile pe baza cărora grupul stabileşte cine urmează să contribuie. după cum traducem “free-rider” prin “trişor”. în acest caz. Dacă aceste contribuţii nu vor fi cedate în folosul grupului. în vreme ce m a luat valoarea 3 – aşadar. trişarea poate conduce la marginalizarea trişorului de către membrii contributori. ar putea funcţiona ca un model social. 2. dar de el vor profita toţi. Majoritatea grupurilor studiate au convins trei membri să se sacrifice (atingând astfel un nivel optim al contribuţiilor) şi numai două grupuri au contribuit în exces (mai mult de trei membri au cedat din resursele lor private în profitul fondului comun). Experimentatorii au utilizat grupuri de şapte indivizi. adesea. Subiecţii primesc iniţial o sumă de bani şi li se cere să decidă dacă vor contribui la un bun public (fiecare ar putea primi un premiu de 10 dolari). se întâmplă în viaţa cotidiană. Traducem astfel. Desigur. Efectul comportamentului asupra stimei de sine – trişarea generează sentimente de vinovăţie. Un bun public se poate constitui prin aportul unei părţi din membrii grupului. Efectul indirect al comportamentului său – în cazul în care acesta este vizibil pentru ceilalţi. aceasta va fi lipsită de beneficiile bunului public. comportamentele de acest gen sunt numeroase. În ciuda neajunsurilor psihice şi sociale ale faptului de a beneficia de bunul public fără a contribui la constituirea şi menţinerea lui.

Avem de-a face. de asemenea. 1995): de pildă. implicând participanţi foarte diferiţi între ei ca nivel al resurselor disponibile şi ca nivel al beneficiilor. Dileme simetrice şi dileme asimetrice Odată cu evoluţia tehnicii experimentale în domeniul interdependenţei sociale. Cercetătorii au manifestat însă interes cu precădere pentru asimetria din bunurile publice. În domeniul jocurilor experimentale. a fost studiat dezechilibrul dintre partenerii din diade. arătând că indivizii cu profituri consistente sunt toleranţi în faţa actelor de non-cooperare ale partenerilor lor cu profituri reduse.Ştefan Boncu – Psihologie socială Cursul 32 7. Messick. devreme ce oricum se va putea bucura de bunul public. Distincţia dintre dilemele simetrice şi dilemele asimetrice şi abordarea experimentală a ultimelor se înscriu în această tendinţă. cât şi între profiturile lor.) decât alţii şi. Rapoport (1988. caracterizată de simetrie sau de echivalenţa absolută atât între resursele particpanţilor. Bunăoară. care implică divergenţa dintre interesele personale şi cele colective: pentru oricare din membrii comunităţii. cercetătorii au luat în calcul tot mai multe variabile. Wilke şi Oppenwal. Plecând de la astfel de rezultate. unii membri au foloase mai mari de pe urma constituirii bunului public decât alţii (unii au copii. sunt extrem de rare situaţiile în care membrii grupului prins într-o dilemă socială dispun de aceleaşi resurse şi au acelaşi profit de pe urma realizării interesului comun. Autorul israeliano- . evident. încercând să se apropie de complexitatea vieţii cotidiene. cu un bun public. în dilema descrisă de Hardin (1968). În studiul său. dar ştiu că vor avea profituri absolut egale de pe urma funcţionării bunului public. Dimpotrivă. etc. În viaţa de zi cu zi. timp. alţii nu). Wit. Wilke şi Oppewal (1992) oferă următorul exemplu pentru a ilustra frecvenţa dilemelor asimetrice: o comunitate restrânsă dintr-o zonă urbană hotărăşte să amenajeze un loc de joacă pentru copii. este mai profitabil să nu contribuie cu nimic. Dilema aceasta este asimetrică în sensul că unii membri au mai multe resurse (bani. Aceasta este o situaţie ideală. ceea ce putem întâlni în cotidian sunt dilemele asimetrice. 1992) s-a interesat mai cu seamă de primul aspect: subiecţii săi dispun de cantităţi diferite de resurse. unii ţărani au nevoie de cantităţi mai mari din fondul comun (posedă mai multe vite) decât alţii. Dilemele resurselor pot avea şi ele propietatea de asimetrie (van Dijk şi Wilke. apud Wit. McClintock. cercetătorii interesaţi de dilemele sociale asimetrice au încercat să descrie intenţiile indivizilor de a contribui la constituirea bunului public în funcţie de resursele şi de profitul lor. Kuhlman şi Campos (1973) au pus în evidenţă un aspect interesant al situaţiilor de acest gen.

ei pot considera onest faptul ca cei dispunând de multe resurse să contribuie mai mult decât cei cu puţine resurse. soluţiile structurale implică eforturile coordonate ale grupului în vederea schimbării patternului de recompense sau a structurii de luare a deciziei (Samuelson şi Messick. dat fiind că bogaţii profită mai puţin de pe urma acestuia. a-i obliga pe toţi angajaţii să se afilieze la sindicat este o soluţie structurală pentru dilema sindicalistului – în felul acesta. Studiile americane au arătat încă din anii ‘60 că măsurarea consumului de apă aduce economii de 35%. Astfel. 1972): cei ce au profituri mai mari din exploatarea bunului public au tendinţa de a aduce contribuţii mai însemnate la constituirea lui. mai precis au explorat comportamentele considerate oneste în funcţie de contribuţii şi profituri. Autorii trag concluzia că în dilemele asimetrice aportul participanţilor este reglat de o normă de onestitate: cei cu resurse mari şi/sau profituri mari contribuie mai mult. întrucât contribuţiile lor sunt mai importante pentru alcătuirea bunului public. variind resursele participanţilor şi profitul acestora. este validă prima ipoteză: bogaţii ţin seama de faptul că ei au costuri mai reduse şi. în privinţa contribuţiei. În domeniul bunurilor publice. Pe de altă parte. ei au demonstrat că. Wit şi colegii săi (1992) au pus accentul pe rolul onestităţii în dilemele asimetrice. atunci ei vor considera onest ca bogaţii să contribuie la bunul public într-o măsură mai redusă decât săracii.Ştefan Boncu – Psihologie socială Cursul 32 american a constatat că subiecţii “bogaţi” au un aport mai însemnat şi a explicat acest rezultat argumentând că “bogaţii” se simt “desemnaţi” să contribuie. instalarea apometrelor în apartamente este o soluţie structurală la dilema consumului de apă casnică – această intervenţie transformă radical patternul stimulilor în raport cu situaţia în care întregul imobil plăteşte o factură unică. Kelley şi Grzelak. 1986) De pildă. experimentul a confirmat o idee mai veche (de pildă. contribuie mai mult. Aceşti psihologi au realizat un experiment după un plan 3x3. dacă pentru participanţi devin saliente diferenţele dintre beneficii. ca atare. 8. Dacă soluţiile individuale depind de iniţiativele personale şi de modificarea independentă a comportmentului individual. Ei au făcut ipoteza că în cazul în care atenţia se focalizează pe costurile relative (participanţii realizează comparaţii între costurile diverşilor membri ai grupului). Rezolvarea dilemelor sociale prin schimbări structurale Schimbările structurale sunt cele care modifică natura dilemei. În plus. Şi creşterea costului apei ar fi o soluţie structurală în dilema consumului de apă. cei ce nu se alătură sindicatului nu se mai pot bucura nemeritat de drepturile sociale şi salariale obţinute de .

Aşadar. 1983). b. delimitate de garduri. a. Privatizarea În dilema expusă de Hardin (1968) o soluţie simplă este împărţirea păşunii în loturi personale. În fond. De pildă. Reducerea mărimii grupului Cu cît grupul celor implicaţi într-o dilemă socială este mai mare. Stabilirea unei autorităţi supraordonate În câmpul teoretic al dilemelor sociale. o literatură imensă este consacrată felului în care pot funcţiona structurile de autoritate instituite pentru a regla accesul la resursele comune . Schimbarea structurii de costuri-beneficii Însăşi definiţia soluţiilor structurale se referă la această manieră de intervenţie. cu atît ea este mai dificil de rezolvat. de aceea. Există două căi sigure de a influenţa cooperarea în situaţiile de dilemă socială: a micşora beneficiile pe care indivizii le obţin de pe urma noncooperării şi a creşte beneficiile de pe urma cooperării (Kelley şi Grzelak. transformarea resurselor deţinute în comun în resurse private reprezintă o soluţie viabilă în dilemele sociale. dacă ţăranii nu ştiu să-şi exploateze loturile. Ideea aceasta. să utilizeze resursa pe care o posedă în mod responsabil. De asemenea. grupul sau o autoritate cu putere de a edicta norme valabile în grup pot decide sancţiuni negative pentru non-cooperare. multe sindicate condiţionează însăşi încadrarea de afliliere. Fiecare va fi motivat. profesorii neafiliaţi sindicatului plătesc o taxă de neafiliere (Messick şi Brewer. d. privatizarea înseamnă reducerea grupului participanţilor la un singur membru. mărind astfel costurile acesteia. Multe experimente au arătat că tendinţa membrilor de a-şi controla egoismul şi tendinţa spre cooperare cresc odată cu diminuarea taliei grupului. Din păcate.Ştefan Boncu – Psihologie socială Cursul 32 sindicat. În acest caz. Autorii au folosit o sarcină de management al resursei şi au probat că indivizii menţin mai uşor şi mai eficient o resursă care se regenerează decât grupurile. În Statele Unite. c. a administrării superioare a resursei individuale a fost testată de Messick şi McClleland (1983). 1972). Această influenţă se poate exercita facil pe cale formală. în multe şcoli americane. multe resurse deţinute în comun nu se pot diviza pentru a se atribui indivizilor părţi spre folosinţă privată. vor suferi fiecare în parte consecinţele.

3. la factorii situaţionali sau de personalitate care marchează comportamentul de cooperare. Ele au furnizat concluzii valoroase cu privire la comportamentele egocentrate şi cele altruiste. de tendinţele egoiste ale indivizilor. Legitimitatea se referă la credinţa membrilor comunităţii că autoritatea este cea mai potrivită instanţă de decizie într-o anumită problemă. voinţa indivizilor de a accepta deciziile autorităţii. de pildă. Perpetuarea unui mediu înconjurător murdar şi nesănătos. crearea legăturilor între comunitate şi autoritate.Ştefan Boncu – Psihologie socială Cursul 32 restrânse. În acelaşi timp. sentimentul de obligaţie pe care-l resimt indivizii de a respecta regulile edictate de autoritate. susţin cei doi psihologi sociali. Tyler şi Degoey (1995) disting trei aspecte ale legitimităţii: 1. S-au studiat. alegerea şi instalarea autorităţilor supraordonate. . de exemplu. Cercetările din domeniul dilemelor sociale s-au concentrat asupra situaţiilor în care indivizii se comportă mai curând egocentric. încrederea membrilor în autoritate (convingerea lor intimă că autoritatea este onestă şi competentă). se datorează reţinerii indivizilor de a renunţa la comportamente care le aduc foloase imediate minore. Multe studii insistă asupra ideii de legitimitate a autorităţii. Studiind o situaţie în care s-a impus restrângerea consumului de apă menajeră. o autoritate democratică nu se poate impune şi nu poate avea eficienţă decât într-o comunitate în care procesele de identificare sunt intense. aceeaşi autori au arătat că onestitatea procedurilor de luare a deciziilor folosite de autoritate îi asigură acesteia un impact considerabil. Astfel de cercetări au arătat că multe probleme ale societăţii sunt determinate. 2. * Natura socială a deciziilor în dilemele sociale este foarte limpede: actele fiecărui individ influenţează bunăstarea celorlalţi. instituirea şi menţinerea sistemului de sancţiuni. cel puţin în parte.

2. adesea. ideea de teritoriu desemnează în mod obişnuit personalizarea locului cu ajutorul unor marcatori şi a unor elemente care indică cine îl ocupă la un moment dat. Un teritoriu corespunde. în general. Omul atribuie sensuri spaţiilor fizice. Teritoriul secundar nu este la fel de central pentru viaţa indivizilor ca şi teritoriile primare. ca atare teritoriul uman este prin excelenţă social. Ocupantul este întotdeauna cunoscut şi controlează teritoriul. căci propietăţile fizice ale spaţiului nu determină comportamentul animal în aceeaşi manieră ca şi comportamentul uman. El are o configuraţie particulară după funcţiile pe care le îndeplineşte şi impune un stil de ocupare a spaţiului pentru cei ce-l folosesc. el este amenajat pentru o activitate definită şi pentru a primi o persoană sau un grup. Teritoriul primar este ocupat în mod constant de aceeaşi persoană sau de acelaşi grup de persoane. De aceea. COMPORTAMENTUL UMAN ÎN CONDIŢII DE AGLOMERAŢIE A. teritoriul a fost definit ca un cîmp topologic. În plus. Conceptul de teritoriu se referă la maniera în care folosim locurile sau spaţiile potrivit semnificaţiilor psihologice şi culturale pe care le-o conferă cadrele sociale. TERITORIUL UMAN 1. Tipuri de teritorii Conceptul de teritorialitate s-a dezvoltat în studiile asupra comportamentului animal. Un astfel de teritoriu asigură intimitatea. Adesea. Exemplul cel mai utilizat de teritoriu primar este locuinţa. un număr relativ mare de . Teritoriul nu există în sine. aşadar. De obicei.Ştefan Boncu – Psihologie socială Cursul 33 TERITORIALITATEA ŞI SPAŢIUL PERSONAL. Termenul de proxemică al lui Hall (1966) desemnează tocmai felul în care utilizările spaţiului depind de calitatea lui de teritoriu şi de componentele lui culturale. Teritoriul reprezintă. o decupare a spaţiului fizic în zone delimitate în mod subiectiv prin calitatea relaţiilor stabilite cu el. nu este foarte clar cui aparţine. el nu are realitate decît prin cel ce-l foloseşte şi face din el obiect de cunoaştere. nu-l putem utiliza în psihologia socială fără anumite precauţii. unui spaţiu fizic precis delimitat. Din acest punct de vedere. un loc socializat în măsura în care caracteristicile sale fizice şi aspectele culturale ce-i sunt atribuite se combină într-un singur sistem. De aceea. El poate fi personalizat şi orice intruziune este resimţită ca o violare. Altman (1975) a distins trei tipuri de teritorii: 1.

Cuplurile căsătorite au un coportament teritorial mai pregnant decît cele care locuiec temporar la un loc. teritorialitatea constituie un factor important în perpetuarea exemplarelor cu potenţial reproductiv. pe care parte a patului doarme fiecare. Pentru ele. etc. lucrul acesta ne va deranja. Teritorialitatea serveşte la reglarea intimităţii. Pentru a-l controla. Teritoriul public este “deschis publicului” şi nici un individ nu crede că are drepturi asupra acestor teritorii atunci cînd nu le ocupă. încît se ştie exact ce loc ocupă la masă fiecare individ. Grupurile care funcţionează cel mai bine în izolare sunt cele care au stabilit delimitări teritoriale clare de la începutul cohabitării.Ştefan Boncu – Psihologie socială Cursul 33 persoane au acces la un teritoriu secundar. 2. Ca atare. Şi în cazul speciei umane teritorialitatea are numeroase funcţii. Un bun exemplu de teritoriu secundar îl constituie locul unui student într-un amfiteatru. Altman a arătat că mulţi indivizi derivă o parte din identitatea lor din aceste teritorii. Funcţii ale teritorialităţii Studiile asupra comportamentului animal au indicat numeroase funcţii ale controlului asupra teritoriului. dat fiind că cei doi membri nu-şi vor disputa de fiecare dată patul în care să doarmă ori scaunul pe care să se aşaze. Dacă o altă persoană se aşează pe “locul nostru”. Fiecare din noi are obiceiul de a sta pe un anume loc atunci cînd participă la un curs într-o anume sală. Edney (1975) a arătat că teritorialitatea constituie baza organizării sociale stabile. De pildă. Astfel. animalul trebuie să aibă puterea să-i alunge pe invadatori. Cabina telefonică sau scaunul din tramvai constituie exemple de teritorii publice. În general. Aceasta le ajută să evite conflictele. numai exemplarele bine adaptate controlează teritorii şi numai ele se împreunează cu femelele. Oamenii sunt extrem de ataşaţi faţă de teritoriile primare. Individul se poate retrage în teritoriul primar şi poate rămîne singur. În felul acesta el “închide” lumea exterioară pentru el şi reglează interacţiunile cu ea. însă nu vom putea să o alungăm de acolo – tot ce vom putea face va fi să sosim mai repede la curs săptămîna următoare pentru a ocupa locul. 3. Delimitarea teritoriului ajută la reglarea densităţii speciei. . organizarea socială are mai multă importanţă. diadele izolate îşi împart camera pe care o ocupă în teritorii distincte. orice mascul revendică un teritoriu. Distincţia dintre tipurile de teritorii este importantă pentru că ne ajută să înţelegem sentimentele cu care indivizii se raportează la teritoriu şi să prezicem cum va reacţiona un individ cînd un anume teritoriu este invadat.

Autorul a putut nota faptul că cel ce locuia în camera în care se purta discuţia vorbea mai mult şi aducea mai multe argumente. Stabilirea şi protejarea teritoriului Atît animalele. scaunul a fost ocupat de alţi indivizi. Rezultatele au indicat că eficienţa marcatorilor depinde de numărul lor şi de caracterul lor personal. Marcatorii sunt obiecte care indică posesiunea teritoriului de către un anumit individ. nimeni nu a îndrăznit să se aşaze.Ştefan Boncu – Psihologie socială Cursul 33 O a treia funcţie a teritorialităţii la oameni prezintă analogii cu protejarea teritoriului în lumea animală. Subiecţii erau cu toţii studenţi. cel mai adesea cel care pierde este invadatorul. Desigur. experimentatorii au plasat marcatori şi au observat reacţiile celor ce aveau intenţia să ocupe scaunul. cît şi oamenii utilizează marcatori pentru a-şi defini teritoriul. deşi se produc acte de invazie. Haina singură este un marcator eficient. Există studii care atestă faptul că indivizii încearcă să protejeze teritorii secundare sau chiar publice prin intermediul marcatorilor. Sommer şi Becker (1969) au examinat eficienţa diferiţilor marcatori în protejarea teritoriului. Ofiţerii de carieră ştiu că soldaţii luptă cu mult mai multă tragere de inimă “acasă” decît într-un teritoriu străin. Pe un scaun dintr-o sală de lectură relativ aglomerată a unei biblioteci. Unele animale. În general. Cei ce studiză comportamentul animal au observat că atunci cînd animalele luptă pentru teritoriu. Cîinele domestic urinează în jurul teritoriului pe care-l revendică. În fotbal. precum cerbul. 3. Oamenii înalţă garduri pentru a delimita teritoriile care le aparţin în exclusivitate. Cu privire la marcarea teritoriilor . Cînd se află pe propriul teritoriu. Martindale (1971) a efectuat un experiment în care subiecţilor li se cerea să discute cazul unui criminal ce urma a fi executat. marcatorii utilizaţi pentru a defini şi a proteja teritoriul sunt vizibili şi recunoscuţi de toată lumea. De pildă. avem de-a face cu o “surpriză” atunci cînd se întîmplă să cîştige echipa-oaspete. convorbirile aveau loc în diade şi se desfăşurau în camera de cămin a unuia din membrii diadei. indivizii se simt mai bine şi acţionează cu mai multă autoritate. familiaritatea cu teritoriul propriu joacă un rol însemnat în cadrul acestui fenomen. Cînd s-au folosit ca marcatori reviste din rafturile bibliotecii. îşi trasează graniţele teritoriului zgîriind coaja copacilor. Oamenii par să aibă un avantaj limpede al “terenului propriu”: ei au performanţe mai bune cînd se află pe teritoriu care le aparţine. atunci cînd pe scaun au fost lăsate o haină şi un caiet.

Spaţiul personal şi distanţele interpersonale Conceptul de teritorialitate presupune comportamente centrate pe un teritoriu fix. un antropolog. Numai rareori indivizii intră în conflict pentru a proteja un teritoriu secundar sau public. De asemenea. Există însă şi un alt tip de comportament teritorial. ele nu variază foate mult în funcţie de context. Animalele se retrag sau reacţionează agresiv de îndată ce spaţiul invizibil din jurul lor este invadat. legat de un teritoriu mobil. Pentru el. Totuşi. Hediger (1950) a arătat că animalele au tendinţa de a păstra o anume distanţă între ele atunci cînd interacţionează. Existenţa acestui teritoriu mobil a fost mai întîi semnalată în studiile asupra comportamentului animal. Şi oamenii fac acelaşi lucru cînd este vorba de teritoriul primar. Hall (1959). SPAŢIUL PERSONAL 4. . el a folosit termenul de spaţiu personal pentru spaţiul din imediata apropire a persoanei. El a propus termenul de proxemică pentru a desemna studiul folosirii spaţiului de către om. iar individul nutreşte sentimente de propietate pentru această sferă mobilă în care se include. un bun exemplu îl reprezintă situaţia din tramvai în care cineva îşi lasă geanta pe un scaun pînă îşi cumpărără bilet. individul uman este o fiinţă înconjurată de cîmpuri care se contractă şi se dilată. Animalele adoptă lupta deschisă pentru a-şi apăra teritoriul. spaţiul personal ia forma unei sfere. iar fluctuaţia acestor cîmpuri oferă informaţii preţioase despre persoană şi despre interacţiune. Antroplogul american a realizat cercetări interculturale şi a constatat că în orice cultură există norme privind distanţa pe care indivizii trebuie să o păstreze între ei atunci cînd interacţionează. Mărimea acestor distanţe de interacţiune este determinată de cultură şi de natura interacţiunii. Potrivit lui Hall. B. a fost fascinat de felul în care animalele utilizează spaţiul şi s-a întrebat în ce măsură aceste patternuri de comportament se regăsesc la om. Hediger a numit această distanţă distanţă personală. Aceste distanţe rămîn constante înăuntrul speciilor.Ştefan Boncu – Psihologie socială Cursul 33 secundare. adeseori teritoriul pe care-l revendică un individ este invadat de altul.

Studiul lui Little a demonstrat că oamenii au norme precise pentru reglarea distanţelor de interacţiune. mamă şi copil. Astfel. Alte două descoperiri au completat cunoştinţele noastre despre spaţiul personal. în funcţie de presupusa lor relaţie cu el. un studiu al lui Knowles (1973) a evidenţiat faptul că grupurile. El a cerut subiecţilor să joace rolul unui prieten. Distanţa personală – apare în interacţiunile dintre prieteni. au spaţii personale. 4. Cu cît grupul era mai mare. etc. soţ şi soţie. Distanţa personală înseamnă în general o lungime de braţ şi constituie distanţa obişnuită în interacţiunile cotidiene dintre prieteni şi cunoştinţe care discută chestiuni de interes personal dar nu se angajează în contacte fizice. Little a constatat că subiecţii se plasau la diferite distanţe în raport cu complicele. soţi. Ea presupune o distanţă fizică de 3-8 metri. Ea presupune contactul fizic sau interacţiuni de felul comunicării în şoaptă. Pe de altă parte. cei mai mulţi trecători ocoleau grupul. şi mai redus în spate şi pe părţi. etc. al unei cunoştinţe sau al unui străin şi să interacţioneze de pe aceste poziţii cu un complice al experimentatorului într-un birou. înzestrate cu putere sau devenite celebre. Knowles a plasat grupuri de două sau patru persoane în centrul sălii de aşteptare a unui aeroport şi a constatat că rareori existau “invadatori” care treceau prin grup. Little (1965) a căutat să testeze în laborator observaţiile lui Hall. Aceste distanţe au corespuns destul de exact cu cele descrise de Hall. Distanţa publică – caracterizează interacţiunile deosebit de formale.Ştefan Boncu – Psihologie socială Cursul 33 Hall (1966) a identificat patru tipuri de distanţă ce caracterizează interacţiunile indivizilor din societăţile vestice: 1. ca şi indivizii. Duff şi Stratton (1964). Dezvoltarea spaţiului personal . Potrivit lui Horwitz. 5. Este distanţa pe care o păstrăm faţă de personajele foarte importante. Distanţa socială – aceasta este utilizată atît în interacţiunile cu cei pe care-i cunoaştem superficial. pe un hol sau în stradă. spaţiul personal nu are o formă perfect circulară: el este mai mare în faţa individului. 2. 3. Distanţa intimă – caracterizează interacţiunile dintre îndrăgostiţi. cît şi în interacţiunile formale – de pildă. atunci cînd ne adresăm unui funcţionar sau unui vînzător. cu atît era mai puţin probabil ca spaţiul său să fie violat.

Fry şi Willis (1971) au arătat că adulţii acţionează ca şi cum copiii n-ar avea dreptul la spaţiu personal. ei nu reacţionează atunci cînd copiii le violează spaţiul personal. Există cercetări care atestă că numai la vîrsta de patru sau cinci ani copii încep să arate comportamente spaţiale consistente. Pentru a testa această ipteză. indivizii respectă drepturile spaţiale ale celorlalţi. Apropierea copiilor de opt ani nu provoca nici o reacţie deosebită. Fischer şi Byrne (1975) au mai stabilit o diferenţă între comportamentul spaţial al femeilor şi cel al bărbaţilor: bărbaţii răspund mai negativ la invaziile frontale ale spaţiului lor. ferindu-se să le violeze spaţiul personal. dar faţă de cei de zece ani adulţii se comportau de parcă le-ar fi stat prea aproape un alt adult: dădeau semne că se simt deranjaţi şi făceau un pas înapoi. dar resimt ca pe o violare a apaţiului personal apropierea copiilor mai mari. Cei doi autori au instruit nişte copii de 5. În mod firesc. Factori care afectează spaţiul personal Spaţiul personal depinde de sexul persoanei. ci învăţate. Un aspect interesant al comportamentului spaţial îl constituie relaţia dintre copii şi adulţi. Un argument suplimentar în această privinţă îl constituie faptul că normele ce reglează spaţiul personal se dezvoltă la vîrsta pubertăţii. pe de altă parte. în general. adulţii tolerează sau chiar agreează invadarea spaţiului lor personal de către copiii mici. 8 şi 10 ani să se aşeze cît de aporape pot de adulţii care aşteptau în holul unui cinemtograf. un spaţiu personal mai redus decît acela al bărbaţilor. Totuşi. Indivizii de sex opus menţin o distanţă personală mai mare între ei decît indivizii aparţinînd aceluiaşi grup sexual. 6. O explicaţie posibilă pentru acest fenomen ar putea face apel la tabu-urile privind homosexualitatea. în vreme ce femeile reacţionează mai negativ la invaziile laterale.Ştefan Boncu – Psihologie socială Cursul 33 Comportamentele spaţiale pe care le-am descris nu sunt înnăscute. în vreme ce femeile îşi vor apăra mai curînd spaţiul lateral. comportamentul sexual al copiilor ar putea rezulta din normele asupra comportamentului sexual permis. Pe de altă parte. Adulţii au reacţionat cu zîmbete şi mîngîieri pe creştet la invazia spaţiului lor personal de către copiii de cinci ani. Copiii sunt adesea pedepsiţi de părinţii lor dacă ating sau mîngîie un copil de acelaşi sex. La 12-13 ani normele spaţiale ale preadolescentului sunt foarte asemănătoare cu cele ale adultului. De aceea. Cercetările au relevat că femeile au. fără însă să-i atingă. cei doi psihologi au observat . ei află că preferinţele heterosexuale sunt acceptate. Ca atare. Fischer şi Byrne au făcut predicţia că bărbaţii vor fi mai preocupaţi să-şi apere spaţiul frontal.

reducînd posibilitatea unei invazii din acea direcţie. tipul relaţiei îşi pune amprenta asupra spaţiului personal. Autorul a putut nota că subiecţii care încercau să se facă acceptaţi de către complice se aşezau mai aproape de acesta decît ceilalţi. el a arătat subiecţilor fotografii cu diade ce interacţionau la diferite distanţe şi a cerut subiecţilor să aprecieze în ce măsură membrii diadei se simpatizează unul pe celălalt. Rosenfeld (1965) a realizat un experiment în care a cerut subiecţilor să încerce să se facă simpatizaţi de un complice sau. Sommer (1959) a descoperit că persoanele schizofrene stau fie foarte aproape. . Ei au constatat că studenţii îşi puneau lucrurile în faţa lor. Willis (1966) a arătat că indivizii interacţionează la distanţe mai mici cu cei aparţinînd aceleiaşi culturi decît cu cei dintr-o cultură străină. că indivizii consideraţi a fi violenţi au spaţii personale de trei ori mai mari. Într-un alt tip de studiu. de pildă. în funcţie de rolul pe care-l jucau. Proximitatea determină atracţia. în vreme ce studentele le puneau pe scaunul de lîngă ele. încercînd astfel să-i împiedice pe alţii să se aşeze de cealaltă parte a mesei. Într-unul din studii. francezii şi arabii interacţionează la distanţe mai mici decît o fac cei din Statele Unite. Ei trebuiau să se poziţioneze la distanţe comfortabile. cu atît distanţele interpersonale dintre ei sunt mai mici. Potrivit unei cercetări a lui Heshka şi Nelson (1972). Mehrabian le-a cerut subiecţilor să joace rolul cuiva care simpatizează sau antipatizează o altă persoană. Cu cît membrii grupului se simpatizează mai mult unul pe altul. dimpotrivă să facă în aşa fel încît acţiunile lor să fie dezaprobate de aceştia. dar la rîndul ei este determinată de aceasta. cu atît subiecţii au inferat relaţii mai apropiate între ele. Şi caracteristicile personale afectează mărimea spaţiului personal. S-a arătat. În sfîrşit. Complicele stătea aşezat într-o încăpere relativ goală. Locuitorii Americii latine. în vreme ce indivizii normali aleg distanţe intermediare. Cu cît distanţa care separă personajele din fotografie era mai mică.Ştefan Boncu – Psihologie socială Cursul 33 comportamentul studenţilor şi studentelor într-o bibliotecă. Subiecţii se plasau cu atît mai aproape de cealaltă persoană cu cît trebuiau să arate celuilalt mai multă simpatie. femeile sunt mai înclinate decît bărbaţii să comunice atracţia prin variaţii în distanţa interpersonală. fie foarte departe de o altă persoană. englezii sau suedezii. Cultura reprezintă un factor important al spaţiului personal. subiectul primea un scaun şi era îndemnat să-şi plaseze scaunul în ce poziţie doreşte. Mehrabian (1968) a folosit două metode pentru a demonstra că indivizii comunică sentimentele de simpatie prin intermediul distanţei interpersonale.

au constatat că la bărbaţii care aveau un complice foarte aproape. Asfel. 3. în viaţa cotidiană apar multe împrejurări în care se produc astfel de violări. McBride. care încalcă în mod grosolan dreptul la intimitate al subiecţilor. cu ajutorul căruia puteau examina comportamentul subiectului. dar mult criticat pentru încălcarea reglementărilor de etică a cercetării. Sunt celebre experimentele lui Sommer în care se observă astfel de gesturi ale subiecţilor.Ştefan Boncu – Psihologie socială Cursul 33 7. Astfel. pe un scaun în spatele acesteia. Sommer a instruit complici de sex feminin să se aşeze. mişcîndu-se pentru a restabili distanţa pe care o consideră potrivită sau părăsind situaţia. faţă în faţă cu studenta. chiar dacă neobişnuită. indivizii reacţionează la violarea spaţiului lor personal retrăgîndu-se. Indivizii evită. Cercetarea aceasta bizară. alcătuit din subiecţi al căror spaţiu personal nu era invadat. jetul urinar era întîrziat. furnizează o dovadă peremptorie pentru ideea că invadarea spaţiului personal amplifică excitarea fiziologică. Ei foloseau un fel de periscop. în bibliotecă. la masa ocupată de o studentă. Cercetătorii aşezau complici la diferite distanţe de subiecţii care urinau. pe scaunul de lîngă studentă şi îl trăgea mai aproape de aceasta. pe acelaşi scaun fără să-l mişte. Reacţii la invadarea spaţiului personal Există foarte multe studii care atestă că oamenii au spaţii personale clar definite. Middlemist şi colegii săi (1976) au studiat maniera în care violarea spaţiului personal influenţează urinarea subiecţilor bărbaţi în toaletele publice. Totuşi. se justifică prin faptul că jetul urinar întîrziat este recunoscut ca una din cele mai bune măsuri ale excitării fiziologice ce însoţeşte stressul. pe cît posibil. această procedură simplă. Complicele se aşeza 1. deşi mărimea acestor spaţii depinde de un număr de variabile. King şi James (1965) au pus în evidenţă creşterea conductibilităţii electrice a pielii în cazul subiecţilor care resimt violarea spaţiului personal. Astfel de sentimente sunt însoţite de excitare fiziologică. De asemenea. 2. să invadeze spaţiul personal al altora. Autorul a constatat că în prima condiţie 70% din subiecţi părăseau masa după 30 de minute – în grupul . S-a folosit un grup de control. 4. Cum reacţionează indivizii în aceste situaţii şi ce efecte au astfel de intruziuni? Una din reacţiile obişnuite la violarea spaţiului personal este stresul. Acest răspuns fiziologic al subiecţilor este mai accentuat cînd invadarea spaţiului personal se produce frontal. Într-un studiu foarte elegant. Subiecţii raporteză că nu se simt în largul lor şi că au o senzaţie de incomfort.

Se ştie de pildă că lemingii. numai trei au protestat verbal. Christian şi colegii săi au ucis cinci căprioare şi. cît numărără în prezent. în . Christian. numai 10% din subiecţi făceau lucrul acesta. C. încît în 1955 număra peste 300 de exemplare. există mult mai puţin spaţiu disponibil pentru fiecare persoană decît acum 50 de ani sau decît acum 10 ani. Densitatea este o măsură spaţială simplă. populaţia globului era de 500. La 1850 a atins un miliard – a fost nevoie. cerînd complicelui să păstreze distanţa cuvenită. Aceste statistici au îndemnat cercetătorii din domeniul ştiinţelor sociale să se ocupe de efectele densităţii asupra comportamentului uman. că din cei 149 de subiecţi “agresaţi” astfel. Un mic grup de căprioare fuseseră aduse în 1916 pe insulă. au conchis că erau perfect sănătoase. se va dubla în mult mai puţin de 80 de ani.000. Sommer a remarcat că subiecţii încercau să-şi apere teritoriul înainte de a pleca – îşi mutau scaunul. Populaţia de căprioare a crescut rapid. Totuşi. Este foarte probabil că de la şase miliarde. unde aveau hrană din belşug şi unde nu exista nici un duşman natural serios al lor. de asemenea. dublîndu-se în 80 de ani. ridicau bariere între ei şi invadatori. care se referă la numărul de metri pătraţi disponibili pentru o persoană. Flyger şi Davis (1960) au studiat comportamentul căprioarelor sika pe insula James din golful Chesapeake. 200 de ani să se dubleze. deci. nişte animale mici care trăiesc în munţii Scandinaviei. se aruncă uneori în masă în mare. Mii de animale mor în această sinucidere colectivă care pare să se datoreze stresului produs de densitatea prea mare. după o examinare atentă a tuturor organelor. DENSITATEA În anul 1650. În 1930 a atins 2 miliarde. Psihologul american a notat. o insulă care avea o suprafaţă de numai 280 de pogoane. Studiile pe animale Rezultatele cîtorva studii asupra comportamentului animal au grăbit studierea efectelor densităţii la om.Ştefan Boncu – Psihologie socială Cursul 33 de control.000 de oameni. 8. îşi schimbau poziţia. Datele demografice arată o creştere rapidă a densităţii în ultimele decenii: astăzi.

Calhoun a presupus că astfel de fenomene apar la foarte multe specii în cazul în care densitatea creşte peste limite normale. Ei au identificat această sursă ca fiind densitatea crescută a căprioarelor pe insulă: densitatea a făcut ca glandele adrenale să funcţioneze foarte intens o lungă perioadă de timp. ca şi neglijenţa părinţilor faţă de progenituri. care aveau complicaţii de sarcină şi tumori ale organelor sexuale şi ale glandelor mamare. iar agresiunea atingea cote foarte înalte. Cercetări demografice asupra densităţii . El a construit cuşti în care 40-50 de şoreci se simţeau în largul lor. pînă ce populaţia s-a stabilizat la 80. Totuşi. întrucît exista hrană pentru cel puţin 500 de căprioare. Calhoun a calculat că cele cinci femele ar fi putut să dea naştere la 50.Ştefan Boncu – Psihologie socială Cursul 33 primele trei luni ale anului 1958 au murit mai bine de jumătate din căprioarele de pe insulă (161). Întrucît aceste glande sunt foarte active în periodele de stress. cercetătorul a decis să continue. cercetătorii au tras concluzia că animalele s-au aflat sub influenţa unei surse de stress în a doua jumătate a deceniului al 6-lea. de asemenea. Intrigat de această descoperire. Puii erau abandonaţi. Nu apăruseră animale de pradă pe insulă şi nu fusese depistată nici o epidemie. Mortalitatea era foarte mare în rîndul femelelor. Animalele aveau hrană şi apă suficiente. animalele au continuat să moară în anul 1959. Calhoun (1962) a realizat un alt studiu foarte cunoscut asupra efectelor densităţii în lumea animală. Cercetătorii au procedat la un examen histologic al animalelor moarte şi au constatat că glandele adrenale erau mai mari şi cîntăreau mai mult decît cele ale căprioarelor examinate în 1955. Totuşi. dispuneau. Căprioarele moarte se aflau într-o condiţie fizică excelentă. Masculii manifestau comportamente homosexuale. populaţia de şoareci s-a stabilizat foarte repede la 150 de indivizi şi a rămas aproape de această cifră de-a lungul întregului experiment. Calhoun a constatat distorsiuni importante în toate sferele comportamentale. distorsiuni cauzate de densitatea prea mare.000 de pui în intervalul în care au fost studiate – 28 de luni. nu erau bolnave ori subnutrite. Privarea de hrană nu putea constitui o explicaţie. Cînd pragul de 150 era depăşit. Şoarecii renunţau să-şi termine cuibul. El a plasat cinci perechi de şoareci într-o încăpere restrînsă ca suprafaţă şi le-a oferit hrană şi apă. apărea agresivitatea. de materiale pentru construirea cuibului. dar în care avea grijă să se găsească întotdeauna 80 de şoareci. 9.

Deşi aceste rezultate sugerează o relaţie între densitate şi comportamentul uman. Freedman. Levy. 10. precum şi rapoartele lor asupra stării de stress pe care au resimţit-o.Ştefan Boncu – Psihologie socială Cursul 33 Primele cercetări asupra efectului densităţii la oameni nu au conturat un tablou foarte limpede. ca rata deceselor infantile. au mărturisit că s-au simţit stressaţi în condiţii de densitate mare (cameră mică) şi mai puţin stressaţi în condiţii de densitate redusă (cameră mare). boala mentală. realizat de Freedman şi . tuberculoză. ele sunt corelaţionale şi nu disting între cauză şi efect. densitatea mare nu a avut efecte negative. spitalizarea pentru maladii mentale de 10 ori mai redusă. Totuşi. Într-un alt studiu. Subiecţii lui Evans şi Howard (1973). Galle. rezultatele expuse ar putea să fie determinate şi de alţi factori pe lîngă densitate. pe de o parte. Buchanan şi Price (1972) au cerut unor subiecţi să realizeze o sarcină simplă în grupuri de patru în camere foarte mici sau în camere suficient de mari pentru ca ei să nu resimtă stress. subiecţii au fost plasaţi în încăperi caracterizate de densităţi diferite şi au fost examinate performanţele lor. În general. În experimentul acesta. Aceşti autori au cercetat datele demografice ale oraşului Chicago şi au constatat că densitatea internă corela cu delicvenţa juvenilă şi mortalitatea. în 1963 Hong Kong-ul avea o densitate de aproape cinci ori mai mare decît a New York-ului. cu un nivel scăzut de educaţie. De exemplu. dar că densitatea exernă nu se afla în legătură cu aceste variabile. Gove şi McPherson (1972) au făcut distincţia între densitatea externă (numărul de locuitori pe km2) şi densitatea internă (numărul de persoane dintr-o locuinţă). Din păcate. rata criminalităţii de 6 ori mai redusă. Au existat. din nou au apărut discrepanţe între rezultatele diferitelor studii. Studii de laborator asupra densităţii Studiile de laborator pot distinge în mod precis între cauză şi efect. Ca atare. Alte studii au arătat că subiecţii au performanţe mai slabe şi manifestă mai multă agresivitate în condiţii de densitate mare. dar rata mortalităţii era de două ori mai mică. ariile cu densitate mare sunt locuite de grupuri cu status socio-economic inferior. Pe de altă parte. de pildă. În încercarea de a da un sens acestor date demografice. unele studii nu găseau decît o relaţie slabă între densitate şi patologie. Ca paradigmă generală de cercetare. delicvenţă juvenilă. Freedman a realizat în anii ‘70 o serie de studii în care se demonstra că densitatea nu are efecte negative. studii care au pus în evidenţă o corelaţie între densitate şi măsuri ale patologiei. etc.

situaţia presupune densitate spaţială şi socială. să ne gîndim la un concert rock şi la o bibliotecă. Pentru a ilustra această ditincţie. Cel din urmă desemnează o stare motivaţională care apare prin interacţiunea unor factori spaţiali. De pildă. Pentru Stokols. subiecţii nu au raportat un stress mai mare în condiţii de densitate înaltă decît în condiţii de densitate redusă.Ştefan Boncu – Psihologie socială Cursul 33 Staff (1975). Pentru a pune de acord rezultatele contradictorii. D. AGLOMERAŢIA 11. o densitate de 10 m2 pe persoană poate însemna 10 indivizi într-o încăpere de 100m2 sau 100 de indivizi într-o încăpere de 1000m2. Loo a identificat două tipuri: densitatea spaţială şi densitatea socială. Loo (1973) a relevat confuzii în însăşi definiţia densităţii. zeci de mii de oameni pot fi îngrămădiţi pe un spaţiu relativ restrîns. un individ poate să perceapă aglomeraţie dacă alţi trei stau la masa lui în bibliotecă. În mod evident. Potrivit acestei autoare. care fusese trecută cu vederea de studiile din anii ’50 şi ’60. în vreme ce aglomeraţia este unul psihologic. densitatea este un concept spaţial. El a insistat asupra distincţiei dintre densitate şi aglomeraţie. Loo a sugerat că discrepanţele între rezultatele studiilor de laborator asupra densităţii s-ar putea datora ignorării acestei distincţii. nu este suficient de edificator dacă declarăm că înţelegem prin densitate spaţiul de care dispune fiecare individ dintr-o populaţie. dar fanii rock nu resimt neplăcut aglomeraţia. Pe de altă parte. Aglomeraţia este o stare psihologică de stress. sociali şi personali. Pentru a clarifica noţiunea de densitate. care poate sau nu să se afle în legătură cu densitatea. Cele două situaţii nu sunt deloc identice pentru indivizii implicaţi. La un concert de muzică rock. Distincţia dintre densitate şi aglomeraţie Stokols (1972) s-a arătat şi el preocupat să limpezească neconcordanţele din cercetările asupra densităţii. Cercetările care au avut în vedere primul tip au comparat comportamentul unor grupuri cu aceeaşi talie în încăperi diferite. Densitatea în bibliotecă este mult mai coborîtă decît cea . Dimpotrivă. cercetările asupra densităţii sociale au menţinut constantă mărimea încăperii şi au variat mărimea grupului.

El hotărăşte direcţia pe care o urmează vasul. Prea multă activitate. situaţionali. . Din acest punct de vedere. personali. Distincţia dintre densitate şi aglomeraţe este deosebit de importantă. pot supraîncărca sistemul cognitiv al individlui şi pot conduce la stress. iar în celelalte nu. cu alte cuvinte. Conceptualizarea lui Altman este foarte interesantă. navigatorul nostru pierde bună parte din controlul pe care îl exercita asupra evenimentelor din viaţa sa. 13. în unele subiecţii au resimţit aglomeraţia. stăpîn pe soarta sa. Potrivit lui Stokols. În cazul în care individul percepe faptul că intimitatea obţinută nu este egală cu cea dorită. tot ceea ce face depinde de alţii şi de tot felul de instituţii. Teoriile suprasarcinii Mulţi psihologi au probat ideea că stimularea îl excită pe individ. etc. Acum. şi totuşi indivizii din bibliotecă vor resimţi într-o mai mare măsură aglomeraţia. hotărăşte cînd face plajă şi cînd citeşte. Aglomeraţia apare atunci cînd intimitatea obţinută este mai redusă decît cea dorită. în vreme ce altele au ajuns la concluzii opuse. se poate explica de ce unele studii asupra densităţii au evidenţiat răspunsuri negative ale indivizilor. Stressul cauzat de stimularea excesivă poate fi resimţit ca aglomeraţie. şi a sugerat că aglomeraţia apare atunci cînd “mecanismele intimităţii” nu funcţionează eficient şi cînd individul este obligat să accepte contacte sociale multiple. Teoriile controlului Să ne imaginăm un navigator solitar care şi-a propus să traverseze Atlanticul. căci nu leagă aglomeraţia de o măsură spaţială particulară. El a pus accentul pe reglarea intimităţii. Odată debarcat. sociali determină gradul de intimitate pe care-l doreşte individul la un moment dat.Ştefan Boncu – Psihologie socială Cursul 33 de pe stadionul pe care se desfăşoară concertul rock. va utiliza comportamente verbale şi nonverbale pentru a ajunge la nivelul rîvnit de intimitate. atunci el va deveni stressat şi va resimţi aglomeraţia. Altman (1975) a dezvoltat un model al aglomeraţiei bazat pe aceste teorii ale suprasarcinii. întrucît oamenii par să fie afectaţi mai curînd de aglomeraţie decît de variaţiile în densitate. 12. Dacă prin aceste comportamente nu va obţine intimitatea dorită. orele la care ia masa. Altman a arătat că numeroşi factori. Este. prea mulţi oameni în jur.

folosindu-se stimuli neplăcuţi şi pe care subiecţii îi cred de neocolit – şocuri electrice sau zgomote puternice. pe care nu le pot evita. pentru că animalele învaţă că nu există nici o relaţie între ceea ce fac şi ceea ce li se întîmplă. ca atare. În a doua parte a studiului. Starea de neajutorare învăţată a fost indusă în mod experimental şi oamenilor. Cînd ascensorul ajungea la etajul de destinaţie al subiectului. de pildă. deşi experimentul impunea ca ei să rămînă în încăperea în care se aflau împreună cu alţii. a cerut unor grupuri de opt subiecţi să realizeze o sarcină în condiţii de densitate înaltă (încăpere mică) sau în condiţii de densitate redusă (încăpere mare). Experienţa incontrolabiliţii îi face pe subiecţi să renunţe să răspundă şi să adopte o stare de pasivitate foarte apropiată de depresie. Ei intrau odată cu subiectul în ascensor. Potrivit acestor autori. În altă condiţie. Rezultatele chstionarului au arătat că subiecţii din a . complicii se aşezau în aşa fel. Rodin şi Baum (1978) au aplicat ideea de pierdere a controlului la aglomeraţie. Ei au sugerat că anumite situaţii cu densitate înaltă îi fac pe indivizi să piardă controlul asura interacţiunii sociale. indivizii sunt obligaţi să interacţioneze unul cu altul şi nu au mijloace de a regla interacţiunile. cu o manipulare deosebit de elegantă.Ştefan Boncu – Psihologie socială Cursul 33 În anii ’70 s-au dezvoltat cercetările asupra efectelor exercitării controlului de către individ. Densitatea înaltă care nu presupune pierderea controlului nu generează starea de aglomeraţie. Unii subiecţi au fost făcuţi să creadă că pot controla densitatea: li s-a spus că pot părăsi încăperea şi pot lucra singuri într-o altă sală. unul din complici. încît subiectul se găsea departe de tabloul de comandă al ascensorului. Cîinii din experimentele sale sunt expuşi la şocuri electrice dureroase. Într-una din condiţii. subiectul naiv. Această manipulare simplă a controlului a făcut ca subiecţii din încăperile cu densitate mare să resimtă mai puţin aglomeraţia. pur şi simplu îndură pasivi şocurile electrice. pierderea controlului conduce atît la resimţirea aglomerării. ele nu mai răspund în nici un fel. subiectul avea posibilitatea să apese pe butoane cînd dorea. Sherrod (1974). li se oferă posibilitatea să scape de şocuri. Seligman a numit această stare “self-learned helplessness” (auto-învăţarea neajutorării). În aceste condiţii. Patru complici ai experimentatorilor aşteptau la ascensorul bibliotecii Universităţii Yale pînă venea o a cincea persoană. dar ei nu mai încearcă aceasta. recomandîndu-se ca student la arhitectură. Rodin. Martin Seligman a făcut experimente pe animale şi a ajuns la concluzia că lipsa controlului afectează profund comportamentul. Solomon şi Metcalf (1977) au studiat alomeraţia în ascesor. oricîte eforturi ar face. Într-un alt studiu. Există mai multe demonstraţii experimentale ale ideii că aglomeraţia este cauzată de pierderea controlului. cît şi la sentimente de neajutorare. îl ruga pe subiect să completeze un chestionar.

în plus. ei au estimat o suprafaţă mai mare a ascensorului decît subiecţii din prima condiţie. pentru a construi o teorie adecvată asupra aglomeraţiei. păreau afectaţi de auto-învăţarea neajutorării. Baum şi Valins (1977) au examinat relaţia dintre densitate. rămîn încă multe aspecte nelămurite în ceea ce priveşte experienţa aglomerării. În comparaţie cu studenţii care locuiau în cămine cu apartamente (cîteva camere dispuse în jurul unei sufragerii). ei nu au căutat să afle informaţii suplimentare despre un experiment la care au participat – pe scurt. Teoriile atribuirii Deşi teoriile suprasarcinii şi cele ale controlului ne ajută să identificăm unii din factorii care produc aglomeraţia. atunci cînd indivizii constată că intimitatea de care dispun este mai redusă decît cea pe care ar dori-o. Baum şi Valins au presupus că lucrul acesta se datorează faptului că în astfel de cămine. De pildă. percepţia controlului influenţează experienţa aglomerării. Ei şi-au exprimat credinţa că încercarea de a schimba ceva în cămin este inutilă. de ce resimt aglomeraţia şi nu frustrarea sau reactanţa? Pentru a răspunde acestei întrebări. celelalte au patru sau cinci încăperi individuale dispuse în jurul living-ului comun. studenţii din căminele avînd coridoare lungi au raportat într-o măsură mai mare aglomeraţia. control şi comportamentul uman în căminele studenţeşti. Worchel şi Teddlie (1976) au sugerat că prima fază a experienţei aglomeraţiei o constituie violarea . cu atît se vor produce mai multe interacţiuni sociale nedorite şi cu atît le va fi mai greu locatarilor să controleze interacţiunile. Ca atare. Cu cît numărul celor ce utilizează toaletele şi camera de zi comune este mai mare. Chestionaţi de cei doi cercetători. Una din neconcordanţe este aceea că deşi foarte mulţi cercetători admit că experienţa aglomeraţiei este stressantă şi produce excitare. nu există nici o dovadă în sprijinul ideii că densitatea înaltă creează această excitare. spaţiile comune sunt folosite de mai mulţi indivizi. Locatarii primului tip de cămine declarau că resimt aglomeraţia. Aşadar. Stephen Worchel şi colaboratorii săi au dezvoltat un model atribuţional al aglomeraţiei. În Statele Unite există două tipuri de cămine studenţeşti: unele au un coridor lung.Ştefan Boncu – Psihologie socială Cursul 33 doua condiţie nu au resimţit starea de aglomeraţie. cu multe încăperi individuale de o parte şi de alta şi cu o cameră de zi comună în capăt. 14. trebuie identificaţi factorii care determină excitarea fiziologică. Scopul acestei construcţii teoretice a fost de a preciza în ce condiţii oamenii trăiesc sentimentul de aglomeraţie şi de a explica unele neconcordanţe din literatura asupra aglomeraţiei.

Pentru a da seama de aceste observaţii. Potrivit lui Worchel. distanţele la care femeile se simt bine interacţionînd sunt mai mici decît distanţele de interacţiune care garantează comfortul bărbaţilor. Ca atare. Aglomeraţia apare dacă. de pildă. Middlemist et al. individul poate deveni ostil . femeile nu reacţionează la fel. şi numai dacă. pe stadion. este limpede că pentru ca femeile să resimtă violarea spaţiului personal şi aglomeraţia. 1976) care demonstrează că violarea spaţiului personal produce excitare – manipulările densităţii n-au reuşit să probeze acest lucru. Aceasta îl face pe individ să se simtă stressat şi excitat.. dar nu resimt aglomeraţia. Individul poate să perceapă invadarea spaţiului său pesonal chiar în condiţii de densitate redusă. Worchel a făcut apel la procesul de atribuire. după ce individul face o atribuire de aglomeraţie. pe care-l percepe ca foarte pasionant. la un meci de fotbal sau la un concert rock. indivizii sunt îngrămădiţi unii în alţii. 2. dar poate să atribuie excitarea meciului. Cercetările asupra spaţiului personal au arătat că distanţa de interacţiune optimă este mai mică la femei decît la bărbaţi. În comparaţie cu densitatea. Există dovezi empirice suficiente (de exemplu. De asemenea. Eticheta specifică aplicată este determinată adesea de indicii pregnanţi din mediu. Worchel şi Tedllie (1976) au făcut ipoteza că violarea spaţiului personal îl excită pe individ şi îl motivează să caute în mediu un indice pentru a explica excitarea. Mai multe studii au ajuns la concluzia că dacă bărbaţii declară un sentiment de incomfort şi devin ostili în situaţiile de densitate înaltă. el nu resimte aglomeraţia. Accentul pus pe spaţiul personal permite o explicaţie satisfăcătoare pentru problema diferenţelor dintre sexe din cercetările asupra densităţii. spectatorul poate fi excitat de violările repetate ale spaţiului său personal. individul decide că excitarea este cauzată de faptul că alţii sunt prea aproape.Ştefan Boncu – Psihologie socială Cursul 33 spaţiului personal. Aşadar. Totuşi. Un rezultat al acestei redirecţionări a atenţiei este slaba performanţă în realizarea sarcinii. În cazul meciului de fotbal. Dacă acceptăm punctul de vedere al spaţiului personal asupra aglomeraţiei. Violările spaţiului personal pot sau nu să apară în situaţiile de densitate înaltă. conceptul de spaţiu personal prezintă două avantaje: 1. este nevoie de o densitate mai mare decît în cazul bărbaţilor. Schachter şi Singer (1962) au arătat că excitarea îl face pe individ să caute în mediu un factor care să-l ajute să explice şi să eticheteze această stare. el îşi focalizează atenţia pe reducerea acestei stări negative. Dacă individul atribuie excitarea altui factor. Există situaţii în care ne face plăcere să aparţinem unei mulţimi. el nu trăieşte experienţa aglomeraţiei. nu întotdeauna violarea spaţiului personal determină experienţa aglomeraţiei. De pildă. ci este absorbit de ce se întîmplă pe teren. chiar dacă aceasta presupune invadarea spaţiului nostru personal.

S-au realizat mai multe testări ale teoriei acesteia. în ciuda faptului că li s-a spus că zgomotul îi va calma. chiar dacă nu-l pot auzi (condiţia stress). sugerarea relaxării nu va anula sentimentul de aglomeraţie pentru subiecţii al căror spaţiu personal a fost violat. se spunea că zgomotul îi va excita pe subiecţi şi le va provoca stress. Prin urmare. ei au resimţit stressul şi aglomeraţia. După ce subiecţii terminau sarcina. În condiţia relaxare.Ştefan Boncu – Psihologie socială Cursul 33 faţă de cei din jur pentru că înţelege că din cauza acestora trăieşte starea de aglomeraţie şi pentru că uneori aceştia se opun eforturilor lui de a reduce aglomeraţia. singură densitatea mare nu a produs întotdeauna stress sau deteriorarea performanţei. Întrucît nu vor explica propria stare de excitare prin faptul că ceilalţi stau prea aproape de ei. nu vor resimţi aglomeraţia. iar performanţa lor a avut de suferit atunci cînd spaţiul personal le-a fost violat. Autorii au observat că subiecţii erau mai sensibili la violările spaţiului personal decît la densitatea înaltă. Pe de altă parte. Grupuri de cinci indivizi realizau o sarcină într-o cameră. fie într-o încăpere mică (densitate mare). erau rugaţi să completeze un chestionar. subiecţii erau informaţi că zgomotul va avea un efect calmant şi relaxant asupra lor (condiţia relaxare). În unele condiţii se producea violarea spaţiului personal. Ca atare. Unii subiecţi au fost informaţi că. experimentatorii îi anunţau că intenţionează să cerceteze efectele stimulării subliminale asupra performanţei. experimentatorii nu au produs nici un fel de zgomot subliminal în cameră. În unele grupuri subiecţilor li s-a cerut să stea atît de aproape unul de altul încît spaţiul lor personal era violat. subiecţii se vor simţi excitaţi. De fapt. Indiferent de mărimea camerei. în altele nu. în cameră va fi produs un zgomot subliminal (care nu putea fi auzit fără aparate speciale). Manipulările cu zgomotul subliminal nu vor avea efect asupra . iar în alte grupuri subiecţii se aşezau departe unul de celălalt. Grupului de control nu i s-a spus nimic cu privire la efectele zgomotului. Grupuri de opt subiecţi lucrau fie într-o încăpere mare (densitate mică). Autorii au făcut predicţia că explicaţia bazată pe excitare va reduce sentimentul de aglomeraţie la subiecţii al căror spaţiu personal a fost violat. Înainte ca subiecţii să înceapă îndeplinirea sarcinii. Aceşti subiecţi pot să pună excitarea lor pe seama zgomotului subliminal. în timp ce ei vor lucra. Ipoteza a fost că aglomeraţia n-ar trebui să apară după violarea spaţiului personal dacă subiecţii atribuie greşit sursa excitării. studiul acesta demontrează că aglomeraţia este legată mai curînd de violarea spaţiului personal decît de simpla manipulare a densităţii. Într-una din condiţii. Într-un experiment al lui Worchel şi Yohai (1979) s-a testat efectul atribuirii asupra aglomeraţiei. în altă condiţie. Worchel şi Teddlie (1976) au manipulat în mod independent densitatea şi spaţiul personal.

* Concluziile cercetărilor atestă că. relaţiile interpersonale şi sănătatea.Ştefan Boncu – Psihologie socială Cursul 33 subiecţilor al căror spaţiu personal nu a fost violat: ei nu trebuie să explice o stare de excitare. Mai trebuie adăugat că subiecţii din condiţia excitare au avut o performanţă mai bună în sarcină şi s-au simţit într-o mai mare măsură atraşi de ceilalţi membri ai grupului lor. cînd ea este asociată cu factori ca stimularea în exces. . pierderea controlului sau violarea spaţiului personal. densitatea înaltă nu este neplăcută sau nesănătoasă. atunci putem reduce aglomeraţia şi efectele negative pe care le produce. distincţia dintre densitate şi aglomeraţie poate oferi motive de optimism. Dacă putem structura mediul astfel încît indivizii să dispună de spaţii în care să se poată bucura de intimitate sau să simtă că au control asupra evenimentelor din viaţa cotidiană. Aglomeraţia este o stare neplăcută care afectează negativ performanţa în sarcină. Totuşi. prin ea însăşi. Totuşi. Populaţia planetei creşte foarte repede şi odată cu ea densitatea. Pentru psihologii cu interese aplicative. acesta nu înseamnă că aglomeraţia creşte în aceeaşi proporţie. apare sentimentul de aglomeraţie.

identitatea socială. psihologia evoluţionită foloseşte principiile evoluţioniste pentru a face legătura între funcţia originală a unui comportament anume şi mecanismele psihologice curente. etc.Ştefan Boncu – Psihologie socială Cursul 34 PSIHOLOGIA SOCIALĂ EVOLUŢIONISTĂ 1. care le îngăduie să construiască o teorie a naturii umane. Perspectiva evoluţionistă în psihologie Psiholologia socială evoluţionistă reprezintă o tentativă de a da sens comportamentului uman. Psihologii evoluţionişti încep cu principiile selecţiei naturale. Psihologii sociali se ocupă cu procese şi teorii derivate din fenomne specifice. Sociobiologia. cu toată flexibilitatea şi complexitatea lui. Ea presupune mai degrabă transferarea principiilor biologiei evoluţioniste la obiectul psihologiei sociale. de exemplu. Dimpotrivă. Psiholologia socială evoluţionistă nu este un domeniu de cercetare în psiholologia socială. În natură. se concentrează asupra originilor comportamentului şi susţine ideea unui control genetic rigid. Din aceasta sunt deduse şi testate teorii şi ipoteze specifice. Ea ne permite să elaboram explicaţii asupra naturii umane pe care psihologia socială tradiţională nu le poate oferi. disonanţa cognitivă. Selecţie naturală şi comportament În Originea speciilor. Gospodarul poate să aleagă anumite trăsături individuale pentru a fi rerezentate în generaţia următoare. Modelul ştiinţei sociale standard. Indivizii care produc urmaşi mai viabili şi mai adaptaţi decît . clădit pe ideea că dispoziţiile şi comportamentele indivizilor sunt în funcţie de rolurile sociale şi de socializare. 2. iar flexibilitatea este o caracteristică esenţială a acestor mecanisme. în limitele unor reguli derivate din selecţia naturală. deci o concepţie generală despre cum se comportă fiinţele umane. deşi membră a aceleiaşi familii teoretice. ca atribuirea. este tot mai mult contestat astăzi de adepţii teoriei evoluţioniste moderne. selecţia survine deoarece anumite varietăţi sunt mai capabile decît altele să supravieţuiască şi să se reproducă într-un mediu anumit. Darwin a făcut o analogie între selecţia naturală şi selecţia animalelor domestice şi a plantelor de grădină de către om.

Prin anii ‘60 biologii au început să privească adaptările ca fiind în folosul grupului sau al speciei. penurie de hrana şi prezenţă a duşmanilor naturali au potenţial reproductiv (fitness). Din acest punct de vedere. gaiţele mexicane hrănesc adesea puii altora. Aceste gene reprezintă unităţile reale ale selecţiei. Fără ea supravieţuirea puilor n-ar fi posibilă. ea o înţelege ca un rezultat al faptului că în trecut această tndinţă a contribuit la obţinerea de resurse şi status şi la facilitarea accesului la femeile rîvnite. reconcilierea selecţiei naturale cu astfel de comportamente este dificilă. Darwin s-a interesat de evoluţia structurilor fizice. explicarea comportamentului altruist devine facilă. raportul costuri-beneficii asupra luării deciziei de a acorda ajutor. Ei nu definesc comportamentul prosocial în termeni de potenţial de reproducere. acelaşi principiu general al adaptării se aplică oricărui comportament cu o bază ereditară. Psihologii sociali au studiat condiţiile în care indivizii umani se angajează în comportamente altruiste. În lumea animală există multiple exemple de comportamente altruiste: un babuin mascul poate sări în ajutorul celui ce luptă cu un babuin din alt grup. Darwiniştii moderni sunt mai curînd interesaţi de evoluţia comportamentului. etc. De . Totuşi. în loc de a privi tendinţa spre violenţă a bărbaţilor tineri ca o urmare a învăţării sociale sau a frustrării. Acest exemplu din biologia evoluţionistă ilustrează o manieră de a înţelege comportamentul animal în termeni de contribuţii trecute la supravieţuire şi reproducere. Psiholologia socială evoluţionistă are o abordare similară. ci în termeni de intenţie de a face ca altă persoană să aibă un beneficiu. Darwin a înţeles selecţia naturală ca presupunînd adaptări în folosul individului. Comportamentul altruist şi teoria potenţialului de reproducere inclusiv Biologii evoluţionişti utilizează termenul de comportament altruist pentru a se referi la comportamnte ce amplifică potenţialul de reproducere al altui individ. Cercetările din această sferă teoretică au luat în calcul impactul unor variabile ca personalitatea. normele sociale. 3. cîinii sălbatici vînează în colaborare şi împart hrana cu cei ce n-au vînat. La prima vedere. Darwinismul modern presupune ca esenţial pentru procesul de reproducere trasnferul genelor către generaţia următoare.Ştefan Boncu – Psihologie socială Cursul 34 ai altora în condiţii de climat ostil. în ciuda unui cost (în termeni de potenţial de reproducere) suportat de donator. De exemplu. Tendinţa multor mamifere şi păsări de a manifesta ataşament emoţional pentru puii lor reprezintă o adaptare.

îngrijirea propriilor copii (investiţia parentală) nu este decît un caz special de protejare a rudelor care ne poartă genele. Subiecţilor li se prezentau situaţii ipotetice şi li se cerea să aleagă între trei persoane cărora le-ar fi putut acorda ajutorul. Totuşi. Concluziile autorilor arată că subiecţii ţin cont în bună măsură de rudenie. legăturile de rudenie joacă un rol esenţial în conduita altruistă. indiferent dacă persoana respectivă este un strămoş direct.puţine manuale o menţionează. W. Dacă ne ajutăm fratele. sora sau nepotul de frate să devină strămoşi. în cursul evoluţiei s-a dezvoltat o modalitate de a selecta comportamentele efectuate în folosul altora. persoane diferite ca grad de rudenie. În teza sa de doctorat susţinută în 1964 la Oxford.. de viaţă şi de moarte. vîrstă şi stare de sănătate. Astfel. selecţia naturală va favoriza caracteristicile ce determină trasmiterea genelor unei persoane. facilităm trasmiterea genelor lor. etc.Ştefan Boncu – Psihologie socială Cursul 34 aceea. Totuşi.succesul său ca strămoş în a trasmite genele spre generaţia următoare. fie cînd e vorba numai de un serviciu insignifiant. Potrivit lui Hamilton. Din acest punct de vedere. criminologice şi etnografice. După părerea lui. doi autori americani au examinat cazuri de cooperare în omucideri. două treimi din .D. noţiunea clasică de potenţial de reproducere este prea îngustă pentru a explica o serie de conduite animale concrete. Hamilton a revoluţionat biologia popunînd teoria potenţialului de reproducere inclusiv. autorii au avansat ipoteza (derivată din principiul potenţialului de reproducere inclusiv) că ucigaşii sunt mai apropiaţi între ei decît fiecare din ei cu victima. Ideea potenţialului de reproducere inclusiv constituie astăzi principiul explicativ al comportamentului altruist în ştiinţele evoluţioniste. oferindu-le resurse. dar şi ca sex. Într-un studiu din 1994. mai cu seamă în scenariile în care era în joc viaţa cuiva. Utilizarea străinilor în experimentele de psihologie socială a făcut să fie neglijată rudenia . genele cu efecte asupra structurilor de comportament puse în slujba adaptării vor apărea tot mai frecvent în generaţiile următoare. Potenţialul de reproducere clasic este o măsură a succesului reproductiv al unui individ . Crandall şi Kitayama au verificat dacă indivizii respectă predicţiile teoriei potenţialului de reproducere inclusiv cînd se comportă altruist. Burnstein. Pornind de la ideea că asasinatul constituie un rezultat extrem al competiţiei şi că a colabora la uciderea cuiva este o aventură deosebit de riscantă. protecţie. în Anglia secolului al XIII-lea. fie în cazuri extreme. De exemplu. Într-un alt studiu. n-ar trebui să existe un mecanism care să perpetueze genele ce determină comportamente altruiste. Se poate astfel da seama de faptul că legăturile de rudenie sunt atît de importante în toate societăţile umane. Ipoteza aceasta a fost confirmată utilizîndu-se date istorice.

În cazul celor mai multe specii. ca şi specializarea lor pentru luptă. ele se vor arăta foarte selective în alegerea partenerilor. Dimpotrivă. Trivers a intuit în mod genial că acestea nu reprezintă simple consecinţe ale sexului animalului. lucrul acesta este limitat de competiţia dintre masculi şi de posibilitatea femelelor de a alege. În practică. 4. preferîndu-i pe cei cu potenţial reproductiv ridicat. Genele sale au fost în largă măsură prezente în generaţia următoare. pe femelă ar costa-o mai mult să reinceapă ciclul reproductiv. masculul nu trebuie decît să producă mai multă spermă pentru a reîncepe din nou.Ştefan Boncu – Psihologie socială Cursul 34 omucideri au implicat doi sau mai mulţi ucigaşi. în vreme ce genele oricăruia din eunucii ce păzeau haremul său nu au . în general. iar lucrul acesta se aplică şi la specia umană. Abia în 1972. de o varietate mai mare în succesul reproductiv al masculilor decît al femelelor. unii masculi abandonează mulţi pui. ca şi pentru incubarea. Femelele aleg masculi cu anumite caracterisici. selecţia sexuală a condus la evoluţia multor diferenţe caracteristice pe care le regăsim în regnul animal. Se poate vorbi. ci apar ca urmare a dezechilibrului în contribuţia parentală asociată celor două sexe. selecţia sexuală ia forma competiţiei între masculi şi a posibilităţii femelelor de a alege. Masculii pot. ca nişte consecinţe ale competiţiei lor pentru femele. Întrucît femelele au mult mai mult de pierdut dacă sunt nevoite să reînceapă ciclul reproductiv. iar alţii nici unul. investiţia femelei este mai mare decît cea a masculului. care a avut mai mult de 1000 de copii. De aceea. Trivers a postulat că acest dezechilibru conduce la strategii reproductive diferite în cazul celor două sexe. În opinia lui. Studiile de sociobiologie citează adesea exemplul împăratului Moulay Ismail al Marocului (1672-1727). De pildă. să fertilizeze multe ouă şi să părăsească mulţi pui. în cazul unor specii (de exemplu. Selecţia sexuală şi investiţia parentală Darwin a înţeles că selecţia partenerilor sexuali şi accesul diferit la partenerii sexuali este o formă a selecţiei naturale. astfel. marele biolog englez a privit faptul că masculii sunt mai mari. iar lucrul acesta. în principiu. iar probabilitatea ca ucigaşii să fie rude a fost de şase ori mai mare decît probabilitatea ca victima să fie legată prin legături de rudenie de unul din ucigaşi. ca atare. păunul) a determinat afişarea unor însemne masculine foarte elaborate. El a utilizat termenul de investiţie parentală pentru a se referi la eforturile depuse şi la timpul petrecut spre a produce hrană petru celulele-ou. Trivers a putut explica de ce. hrănirea şi protejarea puilor.

nu există indici absolut credibili cu privire la paternitate. În aceeaşi măsură. În unele societăţi contemporane. Totuşi. confirmînd teoria investiţiei parentale: in veacul al XIX-lea. Atunci cînd bărbaţii puternici. iar competiţia inter-masculi se reduce. maternitatea fiind întotdeauna certă. in general. rudele apropiate ale omului. staruri de cinema sau staruri rock) pentru legături de scurtă durată. Cînd amîndoi părinţii sînt absolut necesari pentru supravieţuirea puilor. o durata mai indelungata. investiţia parentală a mascului devine egală cu aceea a femelei.mai mulţi fraţi împart o soţie. De aceea. deci o tendinţă spre poliginie (formă de parteneriat sexual în care un bărbat are relaţii cu mai multe femele). Recordul feminin este mult mai modest. Posibilitatea acesta nu există pentru femelă. . o femeie din Rusia a născut 69 de copii. apare poliginia extremă. În aceste condiţii. clocind ouăle. avem de-a face cu aranjamente sexuale mai promiscue. relaţiile între partenerii umani au. dar masculii ce cîştigă competiţia cu ceilalţi au mai mulţi descendenţi. care sugerează că în cursul evoluţiei a existat o competiţie inter-masculi. şi în multe cazuri ucid puiul femelei rezultat dintr-un parteneriat sexual anterior înainte de a se împreuna cu ea. lucrul acesta ia forma monogamiei . copilul este îngrijit de ambii părinţi. un sistem de parteneriat sexual în care o femelă se împreunează cu mai mulţi masculi. rămîne valabil faptul că femelele au mai puţini descendenţi decît masculii. În cazul cîtorva specii de păsări. În foarte multe culturi. Comportamentul reproductiv uman Spre deosebire de cimpanzei. La aceste specii se observă o inversare a diferenţelor obişnuite în comportament dintre cele două sexe. Atunci cînd fertilizarea are loc în corpul femelei şi partenerii colaborează la creşterea copilului. ca de exemplu conducătorii autocraţi. pot controla sau atrage femei. masculul riscă să crească descendentul altui mascul. Cînd femeile aleg bărbaţi celebri (de exemplu. Diversitatea formelor de parteneriat sexual uman este ilustrată şi de faptul că există societăţi foarte sărace în care este permisă poliandria . masculii îşi iau măsuri de prevedere pentru a nu fi încornoraţi: ei păzesc femela în perioada împerecherii. masculul este cel ce are o contribuţie parentală considerabil mai mare. există o diferenţă de mărime între bărbat şi femeie. În plus. În regnul animal nu este de obicei posibil ca un mascul să obţină asemenea resurse şi să aibă un astfel de output reproductiv.Ştefan Boncu – Psihologie socială Cursul 34 fost deloc prezente.perechi stabile de mascul şi femelă. bărbatul se poate căsători oficial cu mai multe femei. În aceste condiţii apare poliandria. 5.

Mai curînd. manifestînd fie tendinţa spre poliginie (cînd costurile sunt reduse). Femeile au o tendinţă constantă spre monogamie. derivate predicţii cu privire la criteriile utilizate de cele două sexe în alegerea partenerului. Masculii din comunităţile gay din Statele Unite aveau numeroşi parteneri sexuali înainte de apariţia maladiei SIDA. S-a demonstrat că preferinţa pentru strategii sexuale diferite se regăseşte şi în relaţiile homosexuale.Ştefan Boncu – Psihologie socială Cursul 34 Explicaţia invocată în mod obişnuit pentru această varietate constă în aceea că bărbaţii caută pe cît posibil diversitate sexuală. Aceste fapte confirmă ipoteza că activităţile sexuale ale bărbaţilor sunt limitate de alegerile femeilor. încercîndu-se să se găsească suport empiric pentru aceste idei. Studiile interculturale au evidenţiat că bărbaţii caută femei tinere şi frumoase. Bărbaţii valorizează tinereţea şi înfăţişarea fizică atractivă. femeile îşi bazează alegerile pe pe statutul bărbaţilor şi pe resursele pe care aceştia le deţin. Întrucît contribuţia bărbaţilor la reproducere este mai puţin legată de vîrstă şi de atributele fizice.?” Dimpotrivă. Pentru a dovedi diferenţele între strategiile sexuale ale bărbaţilor şi femeilor. Bărbaţii manifestă opţiunea pentru parteneri multipli şi n cazul cînd au drept parteneri sexuali alţi bărbaţi. poliandria. dar dacă opţiunea lor este blocată de alegerile femeilor. . multe studii au folosit chestionare. că tinerii americani folosesc criterii diferite pentru alegerea partenerilor de scurtă durată şi a celor de lungă durată. în care se adresau întrebări cu privire la opţiunea subiecţilor în diferite contexte sociale.în situaţia din urmă ele acceptă poligamia. Din teoria lui Trivers pot fi. Bărbaţii fac compromisuri în relaţiile heterosexuale. cu excepţia cazurilor cînd există diferenţe mari în ceea ce priveşte potenţialul de reproducere şi resursele între masculii disponibili . fie tendinţa de a forma relaţii durabile. aceste două caracteristici sunt legate de starea de sănătate şi de potenţialul reproductiv. 80% din studentele chestionate au răspuns negativ la această întrebare. de asemenea. aceste caracteristici nu reprezintă în mod necesar priorităţi pentru femei. ei acceptă relaţii nmonogame şi în cazuri extrem de rare. în vreme ce legăturile sexuale ale lesbienelor seamănă mult cu cele ale cuplurilor heterosexuale. De pildă. majoritatea studenţilor americani cooptaţi într-o cercetare au răspuns afirmativ la întrebarea “Aţi accepta să aveţi relaţii sexuale cu o fată pe care nu o cunoaşteţi şi care este la fel de atrăgătoare ca şi prietena dvs. deci atunci cînd nu formează obiectul alegerii femeilor. S-a arătat. iar femeile caută parteneri maturi şi bogaţi.

În toate societătile studiate pînă acum. În toate culturile. de exemplu. cît de tendinţa de a încălca regulile de circulaţie şi a risca. pentru colegii de generaţie sau pentru cei în vîrstă din grupul lor. Cu cît beneficiile potenţiale în ceea ce priveşte reproducerea sunt mai mari. În studiul din 1972. că excesul de viteză la volan este asociat cu faptul de a fi bărbat şi a fi tînăr. Ei o fac fie din gelozie. cu atît bărbaţii îşi riscă viaţa într-o măsură mai mare pentru a le obţine. Trivers a făcut predicţia că bărbaţii geloşi sunt preocupaţi să restrîngă accesul sexual la partenera lor. Înşelarea partenerului (încornorarea) şi gelozia Folosim termenul de încornorare pentru a ne referi la cazul bărbatului adus în situaţia de a creşte fără să ştie copilul altuia. adulterul femeii este văzut ca o violare a drepturilor de propietate ale soţului. Aceştia au identificat o tendinţă a rudelor de a aprecia că noul născut seamănă într-o măsură mai mare cu tatăl decît cu mama. Din punctul de vedere al psihologiei sociale evoluţioniste. în vreme ce gelozia femeilor se accentuează dacă există posibilitatea transferului resurselor deţinute de bărbat (investiţia lui parentală potenţială) spre o rivală. Numai societăţile occidentale moderne au impus un singur standard pentru aprecierea adulterului bărbatului şi femeii. Competiţia în interiorul grupului sexual şi omuciderea În rîndul bărbaţilor găsim nu numai o mai mare variaţie în succesul reproductiv.Ştefan Boncu – Psihologie socială Cursul 34 6. Bărbaţii care-şi ucid nevestele acţionează fiindcă le-a fost lezat simţul propietăţii. 7. În folclor. crimele în interiorul grupului sexual sunt cele mai numeroase în cazul bărbaţilor tineri. aceasta din urmă constituie rezultatul competiţiei masculine. De asemenea. pentru a se asigura de paternitatea lor asupra copilului. Întotdeauna s-a admis că adulterul este deosebit de periculos prin emoţiile pe care le declanşează. Majoritatea femeilor ce-şi ucid soţii o fac din cauza maltatării şi a abuzurilor repetate şi severe. Nevoia de a asigura presupusul tată de paternitatea sa a fost pusă în evidenţă de antropologii sociali. majoritatea sentinţelor cu închisoarea pe viaţă se pronunţa împotriva bărbaţilor tineri. fie ca răspuns la intenţia femeilor de a-i părăsi. S-a arătat. Rata accidentelor nu este legată atît de neatenţie şi de erori. bărbaţii tineri sunt recunoscuţi pentru înclinaţia de a-şi risca integritatea corporală în vederea obţinerii stimei şi a statusului pentru ei înşişi. dar şi o durată medie mai scurtă a vieţii. David Buss şi colaboratorii săi (1992) au avansat ipoteza că bărbaţii sunt deranjaţi de infidelitatea sexuală .

Pentru fiecare subiect s-au măsurat reacţiile la imagini neutre. iar teoria selecţiei naturale indică de ce se întîmplă aceasta. a reieşit că 60% din bărbaţi suportă mai greu scenariul sexual decît scenariul ce presupune infidelitatea emoţională. Potrivit psihologilor evoluţionişti. confirmînd rezultatele reieşite din răspunsurile subiecţilor la chestionare. În urma aplicării unor chestionare. psihologia socială evoluţionistă ar trebui să ne permită să obţinem ceea ce lipseşte din psihologia socială convenţională .căci. Ne putem. selecţia naturală produce indivizi care se comportă respectînd strict nişte principii generale. fie că fac dragoste cu o alt persoană. Din perspectiva principiilor generale. Experimentatorii au efectuat şi măsurători fiziologice. să-şi abandoneze copiii şi să creasca progeniturile altora. nu ne aşteptăm ca femeile şi bărbaţii să abordeze relaţiile sexuale în acelaşi fel şi nici ca bărbaţii tineri să se comporte într-o manieră prudentă.Ştefan Boncu – Psihologie socială Cursul 34 mai mult decît femeile. dar care pot dovedi şi o flexibilitate adecvată circumstanţelor. cercetătorii au cerut subiecţilor. Rezultatele au reliefat că bărbaţii resping într-o măsură mai mare posibilitatea infidelităţii sexuale decît femeile. în vreme ce peste 80% din femei apreciază ca fiind mai gravă situaţia în care partenerul lor a făcut o pasiune pentru altă persoană. spre a fi efectuate. Concluzii În mod ideal. să se gîndească la o relaţie de dragoste pe care au avut-o sau pe care o au şi să-şi imagineze. iar femeile suferă mai mult atunci cînd există o infidelitate emoţională (deci posibilitatea ca partenerii lor să aibă o legătură emotională profundă cu o altă femeie). pulsul şi activitatea electromiografică (mişcările muşchilor feţei). precum şi la cele două scenarii de infidelitate. desigur. imagina împrejurări în care oamenii desfăşoară astfel de comportamente.o viziune coerentă asupra naturii umane. Notă . în general. în funcţie de condiţie. Într-unul din experimente. nu ne aşteptăm ca oamenii să ajute pe oricine. conduita lor este cu totul diferită. Ei au măsurat activitatea electrodermală. fie că partenerii lor s-au îndrăgostit de o altă persoană. Toate aceste comportamente sunt posibile în cazul fiinţelor umane . nu necesită aripi ori un QI de 300. studenţi. 8. Este important să observăm însă că.

redactat exclusiv pentru nevoile studenţilor Textul a reprezentat suportul pentru cursul de psihologie socialăţinut între anii 1998-2004 la Universitatea “Al.Ştefan Boncu – Psihologie socială Cursul 34 Textul acesta este un curs universitar. fraze. Se cuvine să avertizăm asupra faptului că expresii. autorul nu revendică decât dreptul de a le fi tradus. . Cuza” din Iaşi şi la Universitatea de vest din Timişoara. I. Asupra acestora. chiar paragrafe au fost preluate din manuale americane de psihologie socială sau din marile reviste ale disciplinei fără a fi menţionată sursă.

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful