Un mesaj din lumea cealaltă

Aceasta e o întâmplare reală, istorică, care a avut loc în urmă cu mulţi ani şi pe care Autoritatea competentă a decis să o facă publică. De aceea a ajuns să fie cunoscută în toată lumea. Totuşi, mai sunt încă persoane care nu o cunosc şi de aceea am dorit să o expunem din nou în această ediţie, preluată dintr-o traducere din germană care poartă acordul (imprimatur) Vicarului de atunci de Roma, Arhiepiscopului Aloysius Traglia şi aprobarea superiorului Manuel Romero, cenzorul religios catolic de Catania, motiv pentru care textul pe care vi-l vom prezenta s-a bucurat şi continuă să aibă licenţa ecleziastică. Jeremias Lopez CU LICENŢELE TREBUINCIOASE IMPRIMATUR E Vicariatu Urbis (Roma), 9. IV. 1952 + Aloisius Traglia, Arquiepiscopus Caesarinsis Vicesgerens Aprobare ulterioară Cenzorul: P. Manuel Romero Catania, 5. XII.1963 N.B. În numeroasele episcopii s-au atentificat aceste licenţe ecleziastice.

1

O VOCE DE DINCOLO DE MORMÂNT

Protagonistii intamplarii
Tinerele Clara şi Anita lucrau împreună într-o întreprindere comercială din… (Germania). Ceea ce le unea nu era o prietenie intimă, ci un simplu sentiment de colegialitate. Lucrau în acelaşi birou, foarte aproape una de cealaltă, astfel încât nu putea să lipsească un schimb de idei. Clara recunoştea deschis că este catolică şi simţea nevoia de-a o sfătui şi instrui pe Anita, deoarece aceasta se manifesta superficială şi dezinteresată de cele religioase. Petrecură ceva timp împreună, apoi Anita se căsători şi plecă de acolo. În toamna acelui an, 1937, Clara îşi petrecu vacanţa pe malul lacului Garda, la poalele Alpilor Tirolezi. Spre jumătatea lunii septembrie, mama ei îi trimise o scrisoare din satul unde locuia spunându-i: “Anita N. a murit, …, victimă a unui accident de maşină. A fost înmormântată ieri , la Wadfriedhof, în cimitirul din pădure.” Vestea o impresiona pe Clara, care ştia că prietena ei nu fusese foarte religioasă…Oare a fost pregătită pentru marea trecere? Murind aşa de neaşteptat, cum s-a prezentat oare, în faţa lui Dumnezeu?... În dimineaţa următoare participa la Sfânta Liturghie, se cuminecă şi se rugă din toată inima pentru sufletul prietenei sale. După ceva timp, la ora douăsprezece şi zece minute noaptea, avu loc ceea ce putu să audă şi să vadă, provenind din cealaltă lume…

Ceea ce îi aduse la cunoştinţă defuncta
Clara, nu te mai ruga pentru mine! Sunt condamnată…în iad! Dacă îţi vorbesc despre aceste lucruri să nu crezi că este datorită prieteniei noastre. Nu, noi nu mai iubim pe nimeni. Sunt obligată să o fac.. şi îţi mărturisesc că aş vrea să te văd şi pe tine în acest loc, unde eu voi rămâne pentru totdeauna. Nu te supăra că îţi doresc răul. Aici toţi gândim la fel; voinţa noastră este pietrificată în ceea ce voi numiţi “rău”. De asemenea, când facem ceva “bun”, cum fac eu acum deschizându-ţi ochii asupra a ceea ce se petrece în infern…, trebuie să ştii că nu o facem cu bune intenţii. Îţi aminteşti? Acum patru ani ne-am văzut pentru prima dată şi ne-am cunoscut…Tu aveai 23 de ani, şi erai deja de o jumătate de an acolo, înainte de-a veni eu.

2

M-ai scos din anumite dificultăţi - deoarece eu eram la început – şi mi-ai dat întotdeauna sfaturi bune. Însă, între noi fie vorba, ce crezi că înseamnă “bune”? Pe atunci eu lăudam dragostea ta pentru aproapele. Acum, judecându-te de aici, spun: “Ce ridicol! Ajutorul pe care îl dădeai era pură cochetărie…aşa cum bănuiam eu în timpul vieţii.” Căci noi aici nu gândim nimic bun despre nimeni. Zburdălniciile copilăriei mele şi cele din tinereţe tu le cunoşti, deoarece ţi le-am povestit deja. Acum voi completa ceea ce am omis să-ţi spun. După planurile, părinţilor mei, eu nu ar fi trebuit să mă nasc…Am apărut ca o nenorocire, la un moment nepotrivit…În ziua naşterii mele, cele două surori aveau deja 14, repectiv 15 ani… Ce bine ar fi fost să nu mă fi născut niciodată, pentru a nu trebui să sufăr aceste chinuri!...Cât de bucuroasă aş renunţa la existenţa mea, ca la o haină de cenuşă pe care vântul o împrăştie peste tot până nu mai rămâne nimic din ea! Dar nu se poate. Eu trebuie să să exist aşa. În situaţia în care mă găsesc acum…cu o existenţă eşuată. Când tatăl şi mama mea, încă tineri, s-au mutat de la ţară la oraş, ambii au pierdut contactul cu biserica şi au început să aibă legături cu persoane care nu practicau religia, cu necredincioşi şi cu atei. S-au cunoscut într-un salon de dans. După o jumătate de an au “trebuit” să se căsătorească… Dar stropirea cu apă sfinţită, primită în Sfânta Taină a Căsătoriei, nu le-a servit la nimic; mama nu mergea la biserică decât vreo două duminici pe an. Nu m-a învăţat niciodată să mă rog. Se pierdea în treburile casnice de fiecare zi, deşi situaţia noastră economică nu era rea. Cuvinte ca şi “rugăciune”, “Liturghie”, “educaţie religioasă”, “biserică”, le pomenesc cu mare dezgust. Mi-e silă de toate acestea, la fel cum îi urăsc pe toţi cei care merg la biserică şi, în general, pe orice om sau orice lucru. Suntem chinuiţi din toate părţile. Tot ceea ce ne-a îndemnat să ne întoarcem înainte de-a muri, orice amintire a lucrurilor trăite sau cunoscute, este pentru noi un chin. Ne face să suferim foarte tare faptul că am refuzat harul lui Dumnezeu. Ce chinuri de nedescris!...Nu mâncăm, nu dormim, nu ne mişcăm! Suntem înlănţuiţi din punct de vedere spiritual…”Viaţa” noastră constă din plânsete şi scrâşnit din dinţi. Suntem cuprinşi de fum, urâm în mijlocul chinurilor! Auzi? Înghiţim ura cum ai înghiţi apa; ne urâm între noi. Dar cel mai mult Îl urâm pe Dumnezeu. Vreau să înţelegi. Cei fericiţi din Cer Îl iubesc…Deoarece ei Îl pot vedea faţă în faţă, în frumuseţea Sa strălucitoare, ceea ce îi face peste măsură de fericiţi, fericire care nu se poate descrie. Noi ştim asta, iar acest fapt ne înfurie peste măsură… 3

Oamenii de pe pământ nu-L văd pe Dumnezeu, dar Îl pot cunoaşte prin intermediul creaţiei şi revelaţiei şi astfel Îl pot iubi. Cel credincios – iar asta o spun strângând din dinţi – care meditează şi Îl contemplă pe Cristos, cu braţele pironite pe cruce, nu poate să nu-L iubească…Însă cel pe care Dumnezeu îl pedepseşte cu dreptate, din cauza ofenselor pe care I le-a adus…aşa cum este cazul nostru… acesta nu poate decât să-L urască din toate puterile şi cu toată voinţa sa răutăcioasă, dorind să fie “veşnic” departe de El. Hotărârea de ură luată pe pământ, înainte de-a muri, se perpetuează în veşnicie şi niciodată nu vom reveni asupra ei. Poţi înţelege, astfel, de ce Infernul este veşnic: pentru că încăpăţânarea noastră, îndărătnicia de care dăm dovadă, niciodată nu ne părăseşte. (Nota autorului: în ciuda bunătăţii
infinite a lui Dumnezeu)1

Trebuie să recunosc că Dumnezeu e îndurător până şi cu noi. Am spus că “trebuie” deoarece aş vrea să mint, însă nu pot. Multe lucruri ţi le spun împotriva voinţei mele. De asemenea, înjurăturile pe care aş vrea să le spun, trebuie să le păstrez pentru mine. Dumnezeu a fost îndurător cu noi; deoarece nu ne-a permis să fim în viaţă atât de răi cum am fi vrut noi, ceea ce ar fi mărit vina noastră, şi, în consecinţă, suferinţele noastre actuale. El ne-a făcut să murim înainte de vreme…cum a fost cazul meu, intervenind cu alte circumstanţe, după marea Sa îndurare. Chiar şi acum se poartă cu milă cu noi, deoarece nu ne “obligă” să ne apropiem de El. Fiecare pas pe care l-aş face spre El ar mări suferinţele mele, aşa cum focul te arde cu cât te apropii mai mult de el. Te-ai îngrozit când ţi-am spus că, odată, puţin înainte de prima mea Sfânta Împărtăşanie, tatăl meu îmi spuse: “Anita, străduieşte-te să meriţi o rochiţă frumoasă cu această ocazie; restul sunt poveşti…” Tresărirea ta m-a impresionat, însă acum mi-ar provoca doar râsul. Pe atunci eram acceptaţi la Prima Împărtăşanie doar de la vârsta de doisprezece ani, însă la acea vârstă eu eram deja cuprinsă de mentalitatea şi distracţiile lumii…aşa că acest eveniment n-a lăsat nici o urmă în inima mea. Nu i-am acordat nici o importanţă. Faptul că mulţi copii sunt primiţi la Prima Împărtăşanie la şapte ani ne înfurie peste măsură. Facem tot posibilil pentru a convinge lumea că la această vârstă copiilor le lipseşte pregătirea necesară. Ne “bucurăm” dacă înainte au comis un păcat de moarte…

1

Dumnezeu i-a arătat Sfintei Brigitta o scenă în care Isus vorbea cu Lucifer şi îl întreba: “De ce nu ceri îndurare?” Satana răspunse: “Prefer să sufăr chiar mai mult decât să-ţi cer îndurare; niciodată nu voi îngenunchea înaintea Ta”. De aici încăpăţânarea celor din iad, din cauza veşniciei pedepselor pe care trebuie să le îndure. (Viaţa Sfintei Brigitta, pag. 66, Ed. Cuesta, 1913, Valladoid)

4

Astfel, Ostia ce albă nu le va folosi la nimic; în schimb, acum, credinţa, speranţa, inocenţa botezului sunt forţe vii pentru ei. Îţi aminteşti că acestea erau ideile mele încă de pe când trăiam. Ţi-am amintit despre tatăl meu. De multe ori se certa cu mama. Atunci nu îţi spuneam aceste lucruri, doarece îmi era ruşine. Acum această ruşine mi se pare ridicolă…Pentru că aici, între noi, ne mândrim cu păcatele noastre… Părinţii mei nu dormeau de mult în aceeaşi cameră. Eu dormeam cu mama, iar tata în camera de alături, pentru a putea fi liber să vină la ce oră voia. Bea mult, risipind astfel banii familiei. Surorile mele lucrau, dar aveau nevoie de ceea ce câştigau. Mama începuse să lucreze şi ea, pentru a câştiga ceva. În ultimul an al vieţii, tata o bătea pe mama foarte mult, mai ales când nu-i dădea bani pentru băutură…Cu mine, în schimb, a fost întotdeauna foarte amabil. Într-o zi - deja ţi-am povestit asta şi atunci te-ai supărat pe mine şi capriciile mele – într-o zi, de două ori, mi-a făcut pe plac, schimbându-mi pantofii, deoarece forma şi tocul nu erau după ultima modă. În noaptea în care tata avu atacul de apoplexie mortal, se întâmplă un lucru pe care, de teama unei interpretări neplăcute, ţi l-am ascuns. Acum însă mă simt obligată să ţi-l spun…este foarte important, pentru că atunci, pentru prima dată, am fost asaltată de spiritul suferinţelor care acum mă chinuie. Dormeam în camera mamei, iar respiraţia ei regulată îmi spunea că somnul ei era profund; deodată o voce mă chemă pe nume şi mă întrebă: “Ce vei face dacă tatăl tău moare?” Eu deja nu-l mai iubeam pe tata, din cauza purtării faţă de mama…iar de atunci nu am mai iubit pe nimeni! Aveam doar respect pentru cei care îmi făceau pe plac, căci a iubi (= fără egoism şi cu iertare), este caracteristic doar pentru cei care trăiesc în harul lui Dumnezeu!...Am răspuns, deci, acelei voci, fără a şti de unde vine, spunându-i: “Nu, tata nu va muri!” După câteva minute am auzit din nou aceeaşi voce spunându-mi: “Ce va fi dacă moare tatăl tău?” Atunci mi-am amintit cum de multe ori tată venea beat acasă…striga şi o maltrata pe mama…cum ne umilise în faţa lumii…aşa că am strigat supărată: “Ar fi bine!” (Astfel cel rău a obţinut din partea mea o dorinţă rea) După aceasta, vicleanul ispititor nu a mai insistat. În ziua următoare, mama a vrut să intre pentru a aranja camera tatălui meu, dar o găsi închisă cu cheia. Tatăl meu nu ieşise încă. Bănuind că ar fi bolnav, am forţat usa, şi l-am găsit întins pe pat, pe jumătate îmbrăcat, deja mort. S-a constatat că murise din cauza apoplexiei, datorită alcoolismului.2
2

Observaţie. Poate că Dumnezeu a condiţionat mântuirea tatălui de o faptă buna a fiicei…pe care dintotdeauna a iubit-o…Ce responsabilitate pentru toţi! A lăsa să treacă ocaziile pentru a face bine aproapelui!...Căci, spune Sfânta

5

Sufletul condamnat îşi continuă relatarea
Marta K. şi tu aţi reuşit să faceţi să fiu primită în Asociaţia Tinerilor…Instrucţiunile Directoarelor, domnele F. şi G., mi s-au părut adaptate modei parohiale…Jocurile erau distractive şi după puţin timp m-am integrat. Îmi plăcea, mai ales excursiile. De câteva ori chiar m-am spovedit, superficial însă. Nu am găsit “nimic” ce m-ar putea acuza…Conversaţiile şi gândurile rele nu aveau pentru mine nici o importanţă…Iar pentru fapte grave nu eram încă destul de coruptă. În câteva rânduri tu mi-ai spus: “Anita, dacă nu te rogi, te vei osândi!”…Căci într-adevăr mă rugam foarte puţin şi fără nici un chef. Aveai dreptate… Toţi care ard în iad nu s-au rugat niciodată sau nu s-au rugat destul… Rugăciunea este primul pas spre Dumnezeu, este pasul decisiv. În special rugăciunea către Maica lui Cristos, al cărei nume noi nu îl pronunţăm niciodată. Aceasta devoţiune îi smulge diavolului o mulţime de suflete pe care el le crede ale sale. Continui cu povestirea mea, fiind cuprinsă tot mai mult de mânie…pentru că sunt obligată la aceasta…Rugăciunea este cel mai uşor lucru pentru oamenii de pe pământ; şi acest lucru, atât de simplu, condiţionează mântuirea fiecăruia. Cel care se roagă cu perseverenţă primeşte atâta lumină…este întărit într-o aşa măsură, încât chiar şi cel mai mare păcătos se poate schimba. În ultimii ani ai vieţii, eu nu mă mai rugam şi din această cauză am pierdut Harul, fără de care nimeni nu se poate mântui… Aici unde sunt acum, nu mai primim nici un har…şi chiar dacă ne-ar fi trimis, l-am respinge cu mânie şi ură. Toate fluctuaţiile existenţei de pe pământ s-au terminat în această viaţă. Pe pământ, omul se poate ridica din starea de păcat la cea de Har…şi din Har poate cădea în păcat, uneori din cauza slăbiciunii, alteori din cauza răutăţii. După moarte, aceste fluctuaţii dispar, deoarece se datorează imperfecţiunii omului de pe pământ, liber, însă aici noi am ajuns la stadiul final. Chiar şi între voi, odată cu trecerea anilor, aceste schimbări au loc tot mai rar. Totuşi, până în clipa morţii, oricine are posibilitatea de a se întoarce la Dumnezeu sau de-a-L respinge. În general, ca şi cum ar fi dus de un curent, omul se comportă în faţa morţii aşa cum a fost obişnuit să o facă şi în timpul vieţii.

Biblie: “Celui care cinsteşte pe tatăl său i se iartă păcatele…Îi va fi ascultată rugăciunea…Va avea viaţă lungă…În ziua pericolului acestea vor fi amintite” (Ecl 3, 1-10), pentru a fi salvat, pentru a ajunge la fericirea veşnică…

6

Obiceiurile rele sau bune sunt cele care îl duc în Cer sau în Iad. Aşa s-a întâmplat şi cu mine. De mulţi ani trăiam departe de Dumnezeu. De aceea, chiar şi în ultima clipă, am ales să fiu contra lui Dumnezeu. Lucrul fatal pentru mine nu a fost acela de-a fi comis multe păcate, ci faptul de-a nu fi dorit să mă întorc la Dumnezeu…De multe ori mă rugai să ascult predicile şi să fac lecturi spirituale. “Nu am timp”, era de fiecare dată răspunsul meu…De aceea, voinţa mea a început să fie tot mai leneşă, mai slabă. Din cauza acestei situaţii, încă înainte de ieşirea mea din Asociaţia Tinerilor, mi s-a părut foarte greu să mă întorc de pe acest drum…Eram mereu tristă şi descurajată, pentru că erau atâtea lucruri care se opuneau convertirii mele. Mă simţeam cuprinsă de laşitate…Sunt sigură că tu nu ţi-ai dat seama de nimic. Pentru tine părea lucrul cel mai simplu. Într-o zi mi-ai spus: “Anita, fă o spovadă bună…şi totul va fi reparat”. Eu eram de accord…dar diavolul, lumea şi trupul erau mai puternice decât mine. Niciodată nu am crezut în ispitele diavolului; acum trebuie să-ţi spun că el are o putere foarte mare asupra persoanelor care i se dăruiesc…iar eu eram una dintre ele. Doar multe rugăciuni, personale şi ale altora, multe sacrificii şi suferinţe, ar fi putut să mă smulgă din ghearele lui. Iar aceasta doar treptat. Dacă în ziua de azi sunt mai puţini posedaţi exterior, cei posedaţi din punt de vedere intelectual sunt mulţi. Eu îl urăsc pe diavol. Dar îmi place viclenia sa, pentru că totul e cu scopul de-a vă pierde şi pe voi; aceasta este plăcerea să şi a spiritelor rele care îl însoţesc de la începutul veacurilor. Ispitele vin nu de la noi, cei condamnaţi, ci de la aceste spirite căzute. (Ef 6:12) De fiecare dată când reuşesc să mai condamne un suflet, cresc şi chinurile, pentru că aici ne urâm reciproc şi astfel va fi încă un suflet care îi va urî pe ceilalţi. Iar acum să continui cu povestirea mea…Deşi mergeam pe cărări străine de Dumnezeu, El îmi urmărea paşii. Făceam şi acte de caritate naturale, din impuls, datorită temperamentului meu altruist. Uneori intram în biserici şi doream să mă convertesc. Când o îngrijeam pe mama mea bolnavă, în ciuda lucrului mult de la birou, nu mi-a lipsit mângâierea din partea lui Dumnezeu. Îţi aminteşti? Odată m-ai dus la capela spitalului la ora dupăsprezece. Atunci am simţit ceva în interiorul fiinţei mele şi am fost la un pas de-a mă converti! Chiar am plâns!...Însă imediat distracţiile lumii au reapărut cu o şi mai mare forţă, luptând cu Harul; iar bobul de grâu s-a sufocat între spini.3

3

Nota autorului: Mt.13, 22

7

La birou mi se spunea întotdeauna că religia este doar un sentiment şi asta a făcut să îndepărtez Harul din viaţa mea…Uneori m-ai certat pentru că în loc să îngenunchez am făcut doar o mică înclinaţie. Spuneai că e o dovadă de lene…dar nu ţi-ai dat seama că încă de pe atunci eu nu mai credeam în prezenţa lui Cristos în Sfântul Sacrament. Acum cred că există, aşa cum crezi că există furtuna după urmele pe care le lasă în urma sa. Astfel mi-am creeat o religie după propriul meu gust. Susţineam părerea comună între persoanele de la birou, cum că, după moarte, sufletul migrează (prin reîncarnare) spre o altă fiinţă…De aceea, problema vieţii de dincolo nu mă prea interesa. Aceasta eroare mi-ai arătat-o cu pilda bogatului Epulon şi a săracului Lazăr, în care Cristos ne-a arătat că, după moarte, unul a mers în iad iar altul în sânul lui Avraam. (= locul celor drepţi, care, după moartea lui Isus, este Cerul)4 Toate aceste adevăruri de credinţă mie mi se păreau poveşti din Evul Mediu. De aceea mi-am inventat un dumnezeu fals…destul de idealizat pentru a putea fi numit dumnezeu, destul de îndepărtat de mine, pentru a nu putea avea nici o relaţie cu el, nedeterminat, pentru a-l putea părăsi în ziua în care nu mi-ar mai fi fost pe plac… asemănător unui zeu panteistic al lumii, pur teoretic sau mitic…Acest dumnezeu nu avea nici un cer pe care să mi-l ofere şi nici un iad unde să mă alunge. Eu îl lăsăm în pace şi la fel făcea el cu mine. În asta consta “religia” mea. Ştii deja că ceea ce îţi face plăcere creezi imdeiat. De-a lungul anilor am fost convinsă de aceste idealuri, care, deşi înşelătoare, îmi permiteau să trăiesc liniştită. Doar un singur lucru ar fi îngenuncheat mândria mea: o durere mare şi profundă, căci este scris că “Dumnezeu îi pedepseşte pe cei pe care îi iubeşte” (Evr.12,6), adică pe cei care acceptă suferinţa, lucru pe care nu l-am primit.5

Explică alte circumstanţe agravante
Într-o duminică de iulie, Asociaţia Tinerilor a organizat un pelerinaj. Mi-ar fi plăcut să merg…dar o imagine diferită de cea a Fecioarei Maria era pe altarul inimii mele: cea a lui Max N., patronul magazinului de lângă biroul nostru. Cu câteva zile înainte am glumit şi am râs…şi chiar în acea duminică m-a invitat într-o călătorie de plăcere, deoarece persoana cu care ieşea de obicei era în spital. Îşi dăduse şi el seama că eu îl priveam cu plăcere…
4

Sf. Pavel a condamnat învăţăturile despre reîncarnare, spunând: “Se ştie ca oamenii mor o singura dată, şi după aceea este judecata”. (Evr. 9, 27) 5 Precizare: Venerabila Soră Benigna Consolata (1885-1916) spunea că Domnul i-a transmis că suferinţele, crucea, sunt cel mai mare dar pe care i-l poate da unui suflet, după cel al harului. Sfântului Gabriel de la Dolorosa (18381862) i-a fost destul să sufere cu resemnare şi multă dragoste faţă de Maica Domnului o boală gravă timp de un an şi jumătate, pentru a ajunge la sfinţenie la vârsta de 24 de ani.

8

În timpul acestei plimbări, Max se întrecu în galanterii. Poţi fi sigură că discuţiile noastre din acea zi nu au fost la fel de edificatoare ca ale voastre. În ziua următoare m-ai mustrat la birou că nu am fost la pelerinaj. Eu ţi-am vorbit despre orele plăcute petrecute împreună cu domnul Max. Prima ta întrebare a fost: “Ai fost la Sfânta Liturghie?” Ţi-am răspuns râzând: “Cum aş fi putut să merg dacă întâlnirea fusese planificată la ora şase dimineaţa?” Şi am adăugat: “Dumnezeu nu are o mentalitate aşa de strâmtă ca a preoţilor săi”. Acum însă trebuie să îţi spun că Dumnezeu – în ciuda bunătăţii Sale infinite – cântăreşte lucrurile cu mai mare precizie decât preoţii. După acea plimbare cu domnul Max am mai trecut doar o singură dată pe la Asociaţia Tinerilor. Aceasta a avut loc în noaptea de Crăciun, pentru că acel moment avea ceva care mă atrăgea, dar în interiorul meu deja mă simţeam îndepărtată de voi. Serate, baluri, excursii, au început să se perinde fără întrerupere. Max şi cu mine ne certam din când în când, dar el a ştiut întotdeauna să mă împace. După ieşirea din spital a “celailalte amante”, aceasta a fost foarte supărată. Spre norocul meu…pentru că starea de calm arătată îl fascină pe Max…A ajuns să mă prefere pe mine celeilalte din cauza calmului şi a răcelii exterioare, dar el nu ştia ce se petrece în interiorul meu. Aceste sentimente m-au pregătit excelent pentru…infern; căci erau de inspiraţie diabolică, în sensul cle mai strict al cuvântului. Mă întrebi de ce îţi vorbesc despre aceste lucruri? Pentru ca să ştii care a fost drumul care m-a îndepărtat de Dumnezeu. Trebuie să ştii că între mine şi Max nu s-a ajuns niciodată la gradul de familiaritate la care ajung azi tinerii. Ştiam că aş fi scăzut în ochii lui dacă m-aş fi dăruit lui înainte de vreme şi de aceea am reuşit să mă abţin. Totuşi eram dispusă la orice, în momentul în care aş fi crezut că ar fi potrivit. Trebuia să-l cuceresc pe Max… şi pentru acest scop nici un preţ nu mi se părea prea scump. Dragostea noastră creştea cu fiecare zi. Eu eram destul de cultă, deschisă, pentru a reuşi să-l atrag de partea mea. În ultimele luni înainte de căsătorie am reuşit să-l câştig doar pentru mine. Însă acesta a fost şi sfârşitul religiozităţii mele. N-am ştiut să armonizez stima pentru el cu dragostea pentru Dumnezeu din cauza pasiunilor, care sunt ca o otravă, astfel încât m-am dedicat exclusiv lui Max, pe care am ajuns să-l “idolatrizez”, în timp ce mă idolatrizam şi pe mine însămi, căutând satisfacerea tuturor dorinţelor şi plăcerilor mele, supărându-l, astfel, de atâtea ori pe Domnul. De asemenea, la birou, îi criticam pe preoţi, pe bunii catolici, indulgenţele… Tu încercai să aperi toate acestea, fără a bănui că în interiorul meu, eu căutam de fapt o scuză care să îmi lase conştiinţa liniştită, căutam o motivare a lipsei mele de credinţă.

9

În sufletul meu, mă ridicasem împotriva lui Dumnezeu. Tu nu puteai să înţelegi…Mă vedeai ca pe o catolică, încă, iar eu mă străduiam să par astfel, îndeplinind toate obligaţiile mele ecleziastice exterioare. Chiar îmi făcea plăcere această simulare, aceasta ipocrizie. Sfaturile tale la problemele mele erau bune… dar nu aveau nici un ecou în fiinţa mea. Astfel am început să ne separăm din ce în ce mai mult, dar acest lucru nu mi-a produs nici o durere, mai ales că eu mă căsătorisem. Înainte de nuntă m-am spovedit rău, după care m-am împărtăşit. Trebuia să respect aparenţele. Referitor la aceste aspecte, soţul meu şi cu mine gândeam la fel. Era vorba despre o formalitate…şi am îndeplinit-o. Voi condamnaţi o astfel de cuminecare. Oricum a fost şi ultima… Viaţa noastră de căsătoriţi a început să curgă normal, favorabil. Nu aveam divergenţe de opinii. Mai ales, evitam apariţia copiilor, care ar fi presupus o greutate în plus. Soţul meu dorea un urmaş…unul singur. Dar puţin câte puţin am reuşit să-l fac să renunţe la aceasta. Haine după ultima modă, mobile de lux, întâlniri la o cafea, plimbări şi călătorii cu automobilul, multe distracţii…asta era ceeea ce doream eu cel mai mult. Am petrecut o lună de miere care a durat un an întreg, plin de distracţii, din momentul nunţii până la moartea mea neaşteaptată. În fiecare duminică făceam o altă excursie cu maşina sau mergeam în vizită la rudele soţului meu. De mama mea nu vroiam să îmi amintesc…îmi era ruşine cu ea. Râdeam mult, dar nu eram fericită în sufletul meu. Simţeam în interiorul meu un gol inexplicabil, “ceva” care mă neliniştea; ideea că într-o zi aceste clipe plăcute se vor sfârşi. Îmi aminteam adesea ceea ce auzisem într-o predică din anii tinereţii: că Dumnezeu răsplăteşte orice faptă bună, iar când nu o poate face în viaţa viitoare o face în cea prezentă. În plus, am moştenit o avere din partea mătuşii Lotte, iar soţul meu a reuşit să adune şi mai mult, astfel încât am putut să transformăm casa noastră după moda cea mai elegantă. Lumina credinţei şi a religiei ajungea la noi din ce în ce mai decolorată, mai ştearsă, devenea tot mai îndepărtată. Barurile şi hotelurile în care ne petreceam excursiile ne îndepărtau tot mai mult de Dumnezeu. Dacă de-a lungul călătoriilor noastre am vizitat şi vreo biserică, a fost pentru a vedea partea artistică a acestora, operele de artă pe care le adăposteau. Atmosfera religioasă a catedralelor se pierdea în criticile amănuntelor: un călugăr tăcut, îmbrăcat în straiele sale, sau cât de ciudat era că aceştia să fabrice băuturi, ecoul clopotelor…Această dorinţă de-a critica orice ma îndepărtat şi mai mult de Harul care, din când în când, bătea şi la poarta mea.

10

Încercam să acopăr neliniştea care caracteriza starea mea de spirit, râzând de scenele medievale, de picturile care reprezentau infernul, cu diavoli cu coada lungă, care îi torturau groaznic pe cei condamnaţi şi îi introduceau în nişte vase enorme, pline cu foc… Clara! Acum îţi pot spune că realitatea este mai teribilă decât ceea ce se vede în acele picturi! Râdeam de acel foc şi odată chiar am aprins un chibrit pe care ţi l-am apropiat de nas, întrebându-te dacă mirosea a iad. Tu l-ai stins…Aici nimeni nu poate stinge flăcările focului. Te asigur că focul despre care se vorbeşte în Biblie nu înseamnă chinul conştiinţei, nu… focul este foc…şi trebuie înţeles la propriu, după cum spune Evanghelia: “Îndepărtaţi-vă de la Mine, blestemaţilor, mergeţi în focul cel veşnic”… trebuie înţeles în sens literal. Veţi spune: Cum poate sufletul (spiritual) să ardă în focul material?...Te întreb şi eu: Cum poate să simtă sufletul tău focul, atunci când pui degetul deasupra unei flăcări?...Sufletul nu se arde, dar suferinţa e resimţită de întreaga persoană. Aici ne aflăm în mijlocul flăcărilor. Sufletele noastre sunt lipsite de spontaneitatea naturală şi liberă; aici noi nu putem gândi ceea ce vrem… nici cum vrem. Nu te mira de aceste cuvinte ale mele. Această “stare” în care mă aflu, care vouă nu va spune nimic, pe mine mă arde fără a mă consuma. Chinul nostru cel mai mare constă în a şti cu siguranţă faptul că niciodată nu Îl vom mai vedea pe Dumnezeu…Ne chinuie acest gând, cu atât mai mult cu cât pe pământ ne lăsa indiferenţi. Cât timp cuţitul este pe masă, eşti liniştit…se vede că este ascuţit, dar nu te răneşte… Încearcă să te tai şi vei vedea cum eşti cuprins de durere. Acum ne chinuie pierderea lui Dumnezeu, în timp ce pământ doar ne gândeam la asta. Nu toate sufletele suferă la fel. Cu cât răutatea este mai mare, cu atât păcatele sunt mai mari şi mai grave, cu atât chinurile sunt mai insuportabile! Condamnaţii catolici suferă mai mult decât ceilalţi, din alte religii, deoarece au primit mai multe haruri, mai multă lumină…, dar nu au ştiut să le folosească. Cel care a avut o inteligenţă mai mare suferă mai puţin decât cel mai puţin înzestrat. Cel care a păcătuit din răutate suferă mai puţin decât cel care a păcătuit din slăbiciune. Pedeapsa fiecăruia este proporţională cu vina sa; dacă nu ar fi aşa, ura mea ar fi nemăsurată. Îmi amintesc că într-o zi mi-ai spus că nimeni nu merge în iad fără consimţământul său, după cum i-a fost revelat unei sfinte. Atunci am râs, dar ulterior m-am gândit că totdeauna este timp pentru a te schimba. Totuşi, aveai dreptate. Înainte de moartea mea neaşteptată, nu mi-am imaginat iadul aşa cum este. Nimeni nu poate înţelege ce este aici, cât timp este în viaţă. Eu aveam presimţirea că, dacă mor, voi merge în lumea celalată repede, ca o săgeată, iar acolo voi suferi consecinţele atitudinii mele faţă de Dumnezeu. 11

Cum îţi spuneam, n-am vrut să mă schimb, fiind prea cuprinsă de mediul lumesc cu relele lui obiceiuri.

Moartea neaşteptată
Moartea mea neaşteptată avu loc astfel: Acum o săptămână (şi vorbesc după modul vostru de a calcula şi măsura, deoarece, din cauza suferinţelor pe care le îndur, mi se pare că sunt aici de mii de ani), soţul meu şi cu mine am făcut ultima noastră excursie. Ziua era superbă şi mă simţeam foarte fericită, sentiment care a durat toată ziua. La întoarcere, fiind deja seară, soţul meu fu orbit de luminile unei maşini care venea cu mare viteză din faţă. Pierdu controlul volanului, şi, în momentul şocului, am exclamat: Jesses! (Isus), dar nu ca pe o rugăciune, ci din cauza disperării. Am murit în urma unei dureri acute, ceea ce nu reprezintă nimic în comparaţie cu pedepsele actuale. Nu mi-am dat seama de altceva! Îţi voi spune ceva ce mi s-a întâmplat în acea dimineaţă, ceva ce ar fi schimbat cursul evenimentelor. Trecând cu maşina în faţa unei biserici, mi s-a părut că aud o voce care-mi spunea: “Ai putea să mergi să asculţi Sfânta Liturghie!” Era o voce slabă… Răspunsul meu decisiv “Nu” a întrerupt acea voce. Eu am continuat: “Trebuie să termin odată cu aceste lucruri. Îmi asum orice consecinţă!”… Iar acum, într-adevăr, sufăr consecinţele!... Ştiu ce s-a întâmplat după moartea mea, cu soţul meu, cu mama mea, la fel cum ştiu şi ce s-a întâmplat cu cadavrul meu şi cu slujba de înmormântare, deoarece aici posedăm cunoaşterea preternaturală. Despre restul lucrurilor care au loc pe pământ, ştim doar confuz. Ne bazăm pe intuiţie, în legătură cu ceea ce ne interesează direct. De aceea văd foarte clar unde eşti tu acum. Când m-am trezit din întuneric, după impact, m-am văzut cuprinsă de o lumină orbitoare. Locul era chiar cel în care căzusem, iar cadavrul meu era acolo! Aveam impresia că sunt într-un teatru, când în sală, deodată se sting luminile…, cortina se mişcă încet şi se deschide o scenă apocaliptică: Scena vieţii mele!...Sufletul meu se văzu pe sine însuşi…că într-o oglindă. Am văzut harurile pe care le-am călcat în picioare, din copilărie şi până la ultimul “Nu” adresat lui Dumnezeu. Mă simţeam ca un asasin care participă la proces, fiind de faţă şi victima sa. Să mă căiesc? ... Niciodată! Să-mi fie ruşine? ...Nu aveam nici un motiv!...Fără a vedea pe nimeni, simţeam privirea lui Dumnezeu aţintită supra mea…. Ce să fac? Singurul lucru care îmi trecu prin cap a fost “să fug”. La fel ca şi Cain, fugind de la locul unde zăcea cadavrul fratelui său Abel…astfel sufletul meu fugi din acel loc fatidic.

12

Aceasta a fost judecata mea particulară…Am auzit vocea Judecătorului divin şi sentinţa sa nemiloasă: “Îndepărtează-te de la mine…” Atunci sufletul meu a coborât în locul chinurilor veşnice.

Concluzia Clarei
În acea dimineaţă, când trăgeau clopotele pentru Angelus, tremurând încă din cauza nopţii trecute, m-am sculat şi am fugit în capelă. Inima îmi bătea foarte tare. Puţinele persoane pioase, care la acea oră se aflau acolo, mă priveau mirate...se gândeau că starea mea se datorează fugii spre capelă. O doamnă din Budapesta, surâzând, mi-a spus: „Domnişoară, Isus vrea să fie slujit cu inima, nu în grabă”. Dar imediat îşi dădu seama că altul era motivul stării mele…şi încercă să mă consoleze, în timp ce îmi spunea: „Doar Dumnezeu îmi este suficient!”. Da, El singur îmi ajunge în această viaţă şi în cealaltă. Vreau să mă pot bucura, într-o zi, în Cer, chiar dacă pe pământ voi avea parte doar de sacrificii…Nu vreau să merg în iad! Concluzie – Dumnezeu a ascultat-o pe această tânără, căci a intrat într-un Convent, de unde, la puţin timp, sufletul ei se înălţă spre Ierusalimul Ceresc.

(extras din cartea lui Juan C. Sanchez Venturra- Ferrer – “Există infernul?”)

13

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful