DREPT ADMINISTRATIV Lect.univ.dr. Mihaela V.

Cărăuşan

CAPITOLUL I PERMANENŢA DINAMISMULUI STATULUI ____________________ 3 § 1. Noţiunea de societate, de stat şi de putere executivă _____________________________ 3 § 2. Geneza şi evoluţia ideii de separare a puterilor în stat____________________________ 7 2.1. Antichitatea şi evul mediu _______________________________________________ 7 2.1.1. Grecia şi Roma antică_________________________________________________ 8 2.1.2. Evul mediu ________________________________________________________ 13 2.2. Zece curente de gândire ale epocii moderne şi contemporane __________________ 14 2.2.1. Şcoala dreptului natural ______________________________________________ 14 2.2.2. Şcoala „raţionalistă” _________________________________________________ 17 2.2.3. Şcoala „contractului social” ___________________________________________ 20 2.2.4. Şcoala kantiană şi neokantiană _________________________________________ 25 2.2.5. Şcoala hegeliană şi istorică____________________________________________ 26 2.2.6. Teorii privind structuralismul şi utilitarismul______________________________ 28 2.2.7. Teorii privind pozitivismul, normativismul şi sociologismul _________________ 30 2.2.8. Teorii privind liberalismul ____________________________________________ 35 2.2.9. Teorii ale statului totalitar_____________________________________________ 39 2.2.10. Teorii ale statului de drept ___________________________________________ 43 § 3. Mirajul separaţiei şi echilibrului puterilor ____________________________________ 47 § 4. Noţiunea de administraţie publică __________________________________________ 49 CAPITOLUL II TEORIA GENERALĂ A DREPTULUI ADMINISTRATIV_________ § 1. Normele juridice de drept administrativ _____________________________________ 1.1. Structura normei juridice de drept administrativ ____________________________ 1.1.1. Structura logico-juridică a normei de drept administrativ ____________________ 1.1.2. Structura tehnico-legislativă a normei de drept administrativ _________________ 1.2. Clasificarea normelor juridice de drept administrativ ________________________ 1.3. Acţiunea normei juridice de drept administrativ_____________________________ 1.3.1. Acţiunea în timp a normei de drept administrativ __________________________ 1.3.2. Acţiunea în spaţiu a normei de drept administrativ _________________________ 1.3.3. Acţiunea asupra persoanelor a normei de drept administrativ _________________ § 2. Izvoarele dreptului administrativ ___________________________________________ 2.1. Izvoarele materiale ale dreptului administrativ _____________________________ 2.2. Izvoarele formale ale dreptului administrativ _______________________________ 2.2.1. Izvoarele scrise ale dreptului administrativ _______________________________ 2.2.2. Izvoarele nescrise ale dreptului administrativ _____________________________ § 3. Codificarea dreptului administrativ _________________________________________ 3.1. Codul administrativ ___________________________________________________ 3.2. Codul de procedură administrativă_______________________________________ 3.3. Codul de conduită a funcţionarilor publici _________________________________ 3.4. Codul bunei administrări_______________________________________________ 3.5. Codurile administraţiilor sectoriale ______________________________________ § 4. Raportul de drept administrativ ____________________________________________ 4.1. Caracterele raportului de drept administrativ ______________________________ 4.2. Subiectele raportului de drept administrativ________________________________ 4.3. Conţinutul raportului de drept administrativ _______________________________ 4.4. Obiectul raportului de drept administrativ _________________________________ 4.5. Faptul juridic de drept administrativ _____________________________________ 53 54 55 55 57 58 60 60 63 64 64 65 65 66 73 76 76 77 77 78 79 81 82 82 83 84 84

4.6. Începerea şi stingerea raporturilor de drept administrativ_____________________ 85 CAPITOLUL III ORGANIZAREA ADMINISTRAŢIEI PUBLICE _________________ 86 § 1. Structura şi criteriile de constituire în sistem a administraţiei publice ______________ 86 1.1. Structura administraţiei publice _________________________________________ 88 1.2. Criteriile de constituire în sistem ________________________________________ 88 § 2. Misiunile, atribuţiile, competenţele şi capacitatea juridică a autorităţilor administraţiei publice în gândirea şi practica juridic-administrativă_______________________________ 97 2.1. Misiunile şi atribuţiile autorităţilor administraţiei publice ____________________ 97 2.2. Progresul formelor de competenţă a autorităţilor administraţiei publice ________ 102 2.3. Capacitatea juridică a autorităţilor administraţiei publice ___________________ 106 § 3. Adaptarea modelelor de organizare a administraţiei publice la cerinţele spaţiului european ________________________________________________________________ 106 3.1. Centralizarea administrativă___________________________________________ 106 3.2. Deconcentrarea administrativ-teritorială _________________________________ 108 3.3. Descentralizarea administrativ-teritorială pe baza autonomiei locale __________ 110 3.4. Despre regionalizare şi regionalism în spaţiul juridic european _______________ 117 3.4.1. Regiunea _________________________________________________________ 118 3.4.2. Regionalizare şi regionalism _________________________________________ 121 §4. Serviciile publice ______________________________________________________ 123 4.1. Regimul juridic al serviciilor publice ____________________________________ 123 4.2. Clasificarea serviciilor publice _________________________________________ 133 4.3. Articularea legală a formelor de gestiune a serviciilor publice ________________ 134

2

CAPITOLUL I PERMANENŢA DINAMISMULUI STATULUI § 1. Noţiunea de societate, de stat şi de putere executivă Societatea românească, statul şi mai ales administraţia publică sunt în faţa unor provocări dificile, esenţiale, generate de evoluţia lumii contemporane; provocări la care va trebui să răspundem. Dintre toate aceste provocări, globalizarea, mai exact inevitabila globalizare, a declanşat deja o serie de procese în plan politic, economic, administrativ şi juridic. Integrarea, mai exact necesitatea obiectivă a integrării, este pentru România, consecinţa imediată a fenomenului globalizării. Trebuie în mod necesar să ne punem întrebarea: In ce măsură este pregătită elita politică, administrativă, juridică sau marea masă a funcţionarilor publici să răspundă, să facă faţă rigorilor destul de aspre ale apartenenţei la U.E.? Prima condiţie în orice demers pe care-l facem pentru a intra în tainele unei activităţi umane este însuşirea sensurilor pe care le au noţiunile, conceptele, cuvintele cheie folosite în limbajul specific domeniului pe care dorim să-l cunoaştem. Dacă nu vorbim aceeaşi limbă nu ne putem înţelege, iar demersul constructiv devine imposibil. Aşadar să învăţăm acest limbaj, să încercăm să ne însuşim acest “esperando” (cum îl numea prof. Masimo Balducci de la Universitatea din Florenţa) al administraţiei publice. Oare ştim sensul exact al unor cuvinte sau sintagme cum ar fi: societate, sistem social, stat, putere executivă, administraţie publică, structuri, relaţii, sisteme de relaţii, cuvinte al căror sens trebuie să-l cunoaştem exact pentru a putea înţelege în final ce înseamnă STAT DE DREPT şi de ce numai într-un stat de drept se poate asigura o bună guvernare? Foarte pe scurt să ne referim la toate aceste noţiuni, concepte, cuvinte cheie care prin ele însele dau dimensiunea statului de drept. Societate - Sistem social Intr-un sens larg, termenul de societate semnifică un mod organizat de existenţă în sfera fenomenelor vieţii, ceea ce presupune existenţa în comun a unor indivizi grupaţi în ansambluri mai mult ori mai puţin permanente, ceea ce înseamnă că termenul este propriu nu numai lumii umane dar, în grade diferite, şi multor specii din lumea animală. Etologia şi sociologia au confirmat că, într-adevăr, chiar şi la nivelul unor specii inferioare, acestea îşi organizează comportamentul în forme care amintesc de ceea ce în sfera umanului se numeşte familie, proprietate, ierarhie, teritoriu comun, întrajutorare, altruism1. Nucleul unei societăţi este ordinea normativă comportamentală prin care viaţa unei populaţii este organizată în mod colectiv. O problemă importantă ce poate fi pusă în discuţie în acest context este aceea a legitimării ordinii normative a societăţii. Astfel îndeobşte este recunoscut faptul că sistemele de legitimare definesc cadrul pentru drepturile membrilor şi pentru prohibiţiile bazate pe ele. Mai presus de orice, folosirea puterii cere legitimare2.
1 2

S. Mennell, Sociological Theory. Uses and Unities, New York, Washington Praeger Publishers, 1974. S. Mennell, op. cit., pg.124

3

1997. Reflections on the Place of Force in Social problems. mai general. 1966 5 Talcott Parsons.Putere executivă Statul este privit în doctrina de specialitate dintr-un întreit punct de vedere: juridic. pornind de la obiecte. 4 . mai există nevoia unui mecanism de constrângere.în care sistemul este studiat ca ansamblu de subsisteme strâns legate între ele (studiul microscopic al lumii fizice). exercită ansambluri de activităţi sociale.Este de observat. Palierul intermediar reprezintă aparatul administrativ al statului (făcând abstracţie de colectivităţi publice). Rezultatele intermediare nu sunt cunoscute cu certitudine (modelul cutiei negre). nevoie legată de necesitatea unei interpretări autoritare a obligaţiilor normative instituţionalizate3. adică ansamblul structurilor. între putere şi cetăţenii consideraţi în calitate de administraţi. 21 şi urm. analiza rezultatului final . Soluţia intermediară nu poate fi unică. Societies. Guvern. vom face abstracţie de relaţiile dintre naţiune şi restul lumii şi vom începe analiza modelului prin palierul de bază. de asemenea. Poate fi imposibil a stabili modul în care sunt unite pentru a forma sistemul total. Englewood Cliffs. Analizând societatea prin prisma unui model cibernetic al societăţii globale. pe de altă parte. este atunci închis în el însuşi5. Bucureşti. Editura Sylvi. reglarea activităţilor sociale. grupuri sau indivizi) care produc. că menţinerea unei ordini normative presupune existenţa unui conformism. Prentice Hall. mecanismelor şi instituţiilor (întreprinderi. care reprezintă executorul social. politic şi social-economic6. schimbă şi consumă legături şi servicii materiale şi nemateriale sau. reliefează legăturile între scopuri. Sistemul este tratat ca ansamblu.dă o perspectivă macroscopică. Prentice Hall. Cu ajutorul lui se pot explica relaţiile şi situaţiile multiple care se stabilesc între Stat (persoană juridică) subiect activ şi 3 4 Talcott Parsons. sub autoritatea puterii politice. Stat . New York. The Political Aspect of Social Structure. Se definesc rezultatele intermediare furnizate de sistem. pe de o parte şi societatea civilă. excluzând serviciile producătoare de bunuri şi servicii care sunt înglobate în palierul de bază. Conceptul juridic al statului are o importanţă de necontestat. atribute şi relaţii ce se combină şi permit funcţionarea optimă. Scopul final al oricărui studiu ce priveşte administraţia este de a construi un model al sistemului administrativ. Analiza societăţii prin prisma unui model cibernetic şi care ne-a condus la conceptul de sistem social-global are avantajul că: pune în lumină legăturile între concepte. Primul palier reprezintă autorităţile publice de vârf. Fluxul reprezentativ al acestor activităţi. superioare (Parlament. Evolutionary and Comparative Perspectives. Ocupându-ne succint de termenul de sistem social trebuie să amintim că studiul sistemelor poate lua una din următoarele forme4: analiza procesului . pg. care constau în prestaţii succesive şi reciproce. Introducere în teoria administraţiei publice. pe baza căruia administraţia ca sistem să fie înţeleasă ca un proces evolutiv. Dincolo de consens şi de întrepătrunderea intereselor. 1964 Talcott Parsons. operaţii şi structuri şi pune în evidenţă interacţiunile şi interdependenţele interne sistemului complex. Acest tip de analiză este asociat cu sistemele materiale şi cu problemele concrete. cu excepţia celor din palierul superior. Ea asigură. Preşedinţie) iar administraţia publică apare deci ca o structură intermediară între autorităţile politice. procesul fiind studiat ca înlănţuire de procese secvenţionale. 1976 6 Ioan Alexandru.

conform deciziilor care se degajă din jocul instituţiilor publice. mai ales. care îi permite să comande şi să acţioneze. un aparat de instituţii. El afirma că libertăţile politice nu se pot exercita decât într-o guvernare unde puterea este limitată: “Tout homme qui a du pouvoir est porté à en abuser … Il faut que le pouvoir arrête le pouvoir”. Drept constituţional şi instituţii politice contemporane. XIII. subiect de drepturi şi obligaţii şi celelalte grupări sociale. Herrschaft . contractând. In tot cazul. inspirat atât din anticul Aristotel. Aşadar. se evidenţiază capacitatea lui de a face acte juridice ca orice particular. desigur. prin asigurarea separaţiunii puterilor şi a libertăţilor politice. ideea de comandă. 5 . Drept constituţional şi instituţii politice. 1991. Paul Negulescu. mai întâi ale naţiunii şi apoi ale ansamblului umanităţii. îşi fixează lui însuşi norme de conduită. ideilor personale ale diferiţilor autori asupra originii şi evoluţiei Statului7. de asemenea. Să ne amintim. C. care îl menţin şi care îl conduc în viitor. acesta îşi reglementează activitatea. Curs de drept constituţional român.pasiv. este un alt aspect important. element dominant în organizarea de Stat. Conceptul politic asupra Statului îl întâlnim în formulările unor gânditori cu privire la originea şi formarea Statului. cât şi de filozoful englez Locke. Una preocupată de a face din Stat o fiinţă a lumii juridice. ca atare. un subiect activ şi pasiv de drepturi.dreptul de constrângere. dar. un solid sistem de organizare a nestabilei subordonări şi supraordonări a indivizilor şi grupelor sociale din el. drepturi şi obligaţii: se lămuresc şi se interpretează atribuţiile Statului. în funcţie de realităţile politice. este un aspect de reţinut în acest cadru al conceptului juridic asupra Statului: de asemenea. ca o trăsătură esenţială. După cum vom vedea. Termenul de putere executivă face. Bucureşti. situată pe un teritoriu şi supusă unei autorităţi suverane. Bucureşti. “imperium”. 1992. Sub instituţiile politice există instituţii administrative. înfăţişat în conceptul juridic al Statului. atât de complicată şi mult discutată. Drept constituţional. de asemenea. în scop de a stabili un echilibru de interese între nevoile personale legitime ale particularilor şi interesele obşti. Dissescu. El desemnează. care a cunoscut separaţiunea puterilor încă din sec. Montesquieu realiza un tip de regim politic în care se punea în valoare o guvernare moderată. care sunt din ce în ce mai complexe. Din punctul nostru de vedere. alta realistă. el a avut modelul regimului englez. 1993. se poate analiza conţinutul propriu al regulilor juridice ale Statului. Genoveva Vrabie. în primul rând. Ioan Muraru. instituţiile administrative sunt cele care fac faţă sarcinilor. Iaşi. Problema personalităţii juridice a Statului. termenul de Stat desemnează o colectivitate umană. în mare măsură. necesităţilor de fiecare zi. alta de a cerceta realităţile care au format Statul. conceptul Statului de drept: adică pe ideea de autolimitare a drepturilor statului. Mai exact. Conceptul social-economic. ele permit sistemului să funcţioneze şi să satisfacă nevoile comune ale grupului. asupra Statului ideal. Cu ajutorul conceptului abstract-juridic al Statului se lămuresc structurile în care se poate găsi Statul-deţinător al unui domeniu public sau al unui domeniu privat. se multiplică şi se complică. Editura Actami. aceste definiţii date Statului învederează două tendinţe fundamentale: una abstractă. faţă de persoanele particulare. Bucureşti. organele administrative se dezvoltă. Vede în stat. sau între Stat şi persoanele fizice (indivizii). Editura”Chemarea”. Drept constituţional şi instituţii politice. In lucrarea sa “De l’esprit des lois”. Acest principiu al separaţiunii puterilor este indispensabil legat de regimul parlamentar. există o diversitate de concepţii asupra Statului datorită. îşi stăvileşte excesul şi arbitrarul. parte din terminologia specifică studiilor privind administraţia publică. 1915. In toată lumea. Se formulează astfel. că Montesquieu a fost cel care a formulat clar principiul separaţiunii puterilor în stat. 7 A se vedea şi Ion Deleanu. evoluţia lui şi înţelesul său actual.

In conţinutul acestei funcţii se regăsesc anumite atribuţii care constituie obiectul activităţii unor autorităţi publice distincte. administraţia reprezintă acţiunea puterii executive. In concepţia constituţională clasică. întreprinderea unor măsuri de executare materială. 1988.Debbasch.U. şi sensul real al noţiunii care se revendică din spectrul autorităţii pe care o exercită. înlocuind-o cu cea de funcţie administrativă. ridica alte probleme în configurarea conceptuală a puterii executive. P. datorită complexităţii fenomenului la care se raportează. în viziunea aceluiaşi autor. Paris.Traité de Droit Administratif. alături de funcţia legislativă şi de funcţia jurisdicţională11. Droit Constitutionnel et Institutions Politiques. Aceste atribuţii se exercită.G. où le même corps des principaux.D. bazată pe procedee de putere publică.materiale şi organice precum şi datorită concepţiilor diferite care o reflectă. două categorii de organe: şeful statului şi guvernul. In rândul acestor atribuţii. intitulată “Puterea executivă şi administraţia publică”8 Foarte pe scurt. vol. indiferent că acestea coexistă sau nu.229 12 G. a dublei sale accepţiuni . unii autori de drept administrativ exclud ideea de “executiv”. In înţelesul acestora.J. In argumentarea acestei susţineri se arată că executivul are o serie de sarcini extra-administrative.de Laubadère. atunci când coexistă având funcţii partajate şi responsabilităţi diferite10. Paris. putem reţine că puterea executivă se defineşte ca o funcţie distinctă a statului.Ponter. où du peuple exerçaient ces trois pouvoirs: législatives qui don lois. cu privire la problematica puterii executive şi a administraţiei publice. 1990. Paris. Puterea executivă şi administraţia publică.Cadart.342 10 Ch.I. Intr-o altă opinie. de către diverse organe care formează fie un executiv monocratic. Bucureşti.Ricci. Jean Rivero admite ideea unei diferenţieri între guvern şi administraţie.Vedel. celui d’exécuter des résolutions publiques et celui de juger les crimes où les différends de particuliers”. unele fiind legate de autonomia noţiunii de executiv. pg. administraţia nu este singura sarcină a executivului.Montesquieu distingea trei tipuri de putere: legislativă. dispunerea teritorială a forţelor armate şi a celor de poliţie. Economica. In doctrina de specialitate din România.110 11 A.F. deşi delimitarea celor două noţiuni nu este uşor de efectuat. în materie de ordine publică. pg. din punct de vedere al definirii conceptelor. 10e édition. executivul cuprinde. J. alături de cea legislativă şi de funcţia judecătorească.C. administraţia este sarcina exclusivă a executivului. ori reprezintă o combinaţie a acestora9. fie un executiv colegial. ea neputând fi exercitată nici de puterea judecătorească. 6 . Institutions Politiques et Droit Constitutionnel. Droit Administratif. J.56 şi urm. Jacques Cadart nominalizează: definirea politicii generale a ţării. pg.Bourdon. noţiunea de putere executivă sau executiv este o noţiune vagă. 1990. nici de cea legislativă. 3e édition. în mod tradiţional. funcţia administrativă este considerată în mod tradiţional ca una din cele trei funcţii ale statului. a guverna 8 9 Ioan Vida. executivă şi judecătorească: “Tout serait perdu si le même homme.. elaborarea proiectelor de legi necesare înfăptuirii acestei politici. exercitate în raporturile constituţionale cu Parlamentul sau în relaţiile internaţionale. dar este o sarcină exclusivă a acestuia. Cu toate acestea.Delvolvé. Elementele contradictorii existente între sensul etimologic al cuvântului executiv. care presupune ideea de subordonare.L. J. Spre deosebire de majoritatea reprezentanţilor dreptului constituţional. pg. Economica. 1980. în virtutea principiului separaţiei puterilor în stat12. Intr-o altă opinie.. In această optică. 1994 J. Regia Autonomă Monitorul Oficial. P. se remarcă mai ales lucrarea domnului profesor dr. où des nobles.M. adoptarea actelor normative şi individuale necesare aplicării legilor. luarea deciziilor necesare funcţionării serviciilor publice. Paris. de execuţie a legii. Ioan Vida. In acelaşi timp. In această opinie. precum şi conducerea relaţiilor internaţionale.

la ceea ce numim rădăcinile intelectualităţii juridice. 1987. în acest sens. executivul sau puterea executivă desemnează acea funcţie a statului care asigură executarea legii. 12e édition. funcţia executivă a statului nu se confundă cu autorităţile care exercită puterea executivă. 2. Geneza şi evoluţia ideii de separare a puterilor în stat Orice referire la administraţia publică. pg. De aceea orice studiu în domeniul dreptului constituie prilej de revenire la sursele antice. Drept administrativ. 13 14 J. Dalloz. este faptul că puterea executivă sau executivul îndeplinesc funcţii administrative. § 2. principiile întemeietoare. Tratat elementar. In sensul cel mai general al termenului. administraţia de stat şi executivul reprezintă o unitate structurală unică.Iorgovan. Paris. Droit Administratif.1. să începem cu studiul antichităţii pentru că aici îşi are sursa întreaga dezvoltare europeană. 7 . este necesar. In opinia primilor. Ceea ce se poate desprinde din aceste opinii. desfăşurarea unor acţiuni directe de aplicare a legii sau de organizare a aplicării legii. In rândul celei de a doua categorii. ceea ce duce la concluzia că distincţia dintre cele două categorii de organe nu se poate face pe plan juridic. în ale cărei sarcini intră întregul conţinut al funcţiei executive. ea ţinând de elemente extrajuridice13. fără ca prin aceasta să se confunde cu administraţia publică sau să se limiteze la conducerea acesteia. Antichitatea şi evul mediu Când este vorba despre stat. chiar dacă instituţiile ce ne guvernează sunt total diferite. Din aceste opinii se poate trage concluzia că între specialiştii în drept constituţional şi specialiştii în drept administrativ nu există întotdeauna puncte de vedere convergente14. 1993. şi nu numai (şi despre drept). Statul de drept nu a existat dintotdeauna în forma sa actuală. In rândul acestora intră exercitarea funcţiei de şef al statului. Totodată. la structurile guvernamentale şi administrative implică recursul la stat.înseamnă a lua decizii esenţiale care angajează viitorul naţional. doctrinarii au dezvoltat diverse teorii care l-au întemeiat şi l-au consolidat ca fiind cea mai viabilă formă a organizării politice a societăţii omeneşti. Editura”Hercules”. în timp ce administraţia este o sarcină cotidiană care nu are proporţiile misiunii de a guverna. Această funcţie statală înglobează astăzi activităţi extrem de diverse. acţiunea guvernamentală şi conducerea administraţiei publice revin aceloraşi organe şi se realizează prin acte de aceeaşi natură.15 A. la cel fără de care nu putem concepe existenţa actuală a umanităţii. noţiunea de stat a evoluat dealungul timpului. executivul se subsumează autorităţilor publice care exercită funcţia executivă şi nu se confundă cu administraţia publică. ideile universal valabile ce ne conduc existenţa în prezent îşi găsesc izvor în ceea ce filosofii vremurilor respective susţineau. pg. Chiar dacă societatea în care trăim nu se mai aseamănă cu cea de atunci. în pofida contradictorialităţii lor. exercitarea unor atribuţii care privesc impulsionarea procesului legislativ.Rivero. coordonarea acţiunii administraţiei publice pentru punerea în aplicare a legii. Din punct de vedere structural.9 şi urm. I. ca şi conducerea generală a statului.

Drîmba. p. avea un caracter democratic cert17”. Solon „este un mare legiuitor în ochii unora. Aristotel. Se poate afirma că regii Spartei aveau mai mult un rol decorativ. aristocratice prin 15 16 Aristotel. ea putea fi limitată prin subordonarea ei faţă de Senat în tot ceea ce priveşte guvernarea.n. care nu mai este conceput ca fiind strâns legat de cetate. Adevăratele revoluţii care s-au produs pentru trecerea la o mai mare libertate individuală au subminat pas cu pas statul-cetate în numele libertăţii individuale. după cum menţionează Aristotel. Filosofia dreptului. nu puteau exercita această competenţă fără avizul Senatului. 17 O. Se face astfel. prin reforma pe care a promovat-o în perioada lui Charilaos. Din această prezentare se poate deduce că reformele lui Lycurg au avut mai mult menirea de a întări cetatea şi nu libertatea individuală aşa cum este ea percepută în zilele noastre ca antiteză a statului. este cert că aceştia au urmat o cale cu un singur sens. Nicolae Popa. factorul religios având un rol important în producerea schimbărilor. 7. aceea a trecerii de la atotputernicia statului (cetăţii) la libertatea individuală.n când a apărut prima „Constituţie adevărată a Atenei – cea dată de Solon în 594 î.2. consideră că evoluţia sa are drept cauză transformarea inteligenţei umane de la o epocă la alta. Originile sistemului democratic grecesc trebuie căutate în formele de guvernare colectivă ale polis-ului. Platon. 1996. Studiul evoluţiei societăţii greceşti nu poate fi conceput fără studiul operelor marilor filosofi: Lycurg. Gorgias. puterea fiind în mâna Eforii-lor în toate domeniile care nu ţineau de religie. Ceea ce a realizat Lycurg are valoarea unei revoluţii ţinând cont de faptul că reforma sa cuprinde întreg secretul vieţii sociale şi nu numai pe cel al vieţii politice16. 2002. 589. Grecia şi Roma antică A. Gheorghe Dănişor. Editura AllBeck. Solon. Protagoras. au constat în acordarea dreptului lor de a împărţi dreptatea în materie civilă Eforii-lor şi în materie penală Senatului. 568. Editura Didot.e. „când monarhia a cedat locul aristocraţiei15”. Istoria culturii şi civilizaţiei. Physis. alţii însă. care a fost cauza schimbărilor în societatea antică. Ion Dogaru. Politica. Dan Claudiu Dănişor. Observăm astfel că prin înfiinţarea Senatului drept contrapondere a regalităţii şi a puterii poporului apare pentru prima dată conceptul de echilibru al puterilor. însă. spunând că a pus capăt sclaviei poporului şi a constituit democraţia naţională. Lycurg a fost cel care a dat o lovitură decisivă regalităţii. Lycurg însărcinat cu calitatea de legislator în timpul unei răscole. de reducere a atribuţiilor acestora doar la cele de tip religios. când Charilaos a trebuit să se refugieze într-un templu. considerând că regalitatea este inviolabilă. conform lui Lycurg. – şi care a rămas în vigoare 86 de ani.1. I. care îi atribuie distrugerea atotputerniciei oligarhiei. Bucureşti. în acordarea dreptului de a hotărâ relaţiile exterioare ale statului şi comanda operaţiunilor militare Eforii-lor care. creând o serie de instituţii just echilibrate: oligarhice prin Senatul Areopagului. în care se face trecerea de la omul cetăţii la omul lumii. Grecia antică Evoluţia societăţii greceşti este considerată de unii autori ca având drept izvor dezvoltarea materială. Socrates. p. Regalitatea nu putea fi suprimată dar în schimb. Marile curente. Bucureşti. vol. forme care s-au consolidat în decursul secolului al VI-lea î. 8 . 1984. V. a avut posibilitatea de a suprima regalitatea. de asemenea. Modalităţile concrete de limitare a puterilor regilor Spartei. De la statul-cetate se ajunge la imperiul lui Alexandru Macedon. Indiferent. trecerea de la modelul societăţii închise la cel al societăţii deschise care aducea cu sine o mai mare libertate de mişcare în spaţiu. Nomos.3. realizându-se astfel schimbul raportului de autoritate între Eforii şi Rege. 10. Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică. însă. p. dar nu a făcut-o.e.1. deci aproape de-a lungul întregului secol.

măsuri concretizate în instituirea dreptului de vot pentru toţi cetăţenii în Adunarea poporului şi în participarea activă a cetăţenilor în Tribunalul heliaştilor.. Drept administrativ. M. 49. renumitul mit al peşterii25 are menirea de a arăta că omul trebuie învăţat să privească adevărul care este tot una cu binele. În dialogul său Republica. Bucureşti. au fost „ . p. concepte pe care Platon le vede la baza organizării statului. p.C. op. Aşa cum fusese şi filosofia lui Socrate. În secolul V î.22 În acest sens. formele de guvernământ au fost caracterizate de acesta în funcţie de disponibilitatea lor în raport cu Binele. Gheorghe Dănişor. Ion Dogaru. „a câstigat teren concepţia potrivit căreia legea nu este decât o instituţie omenească destinată să întâmpine necesităţile specifice şi nu are nimic permanent sau sacru. Guthrie. statul este ca o fiinţă omenească ale cărei facultăţi trebuie armonizate şi ierarhizate. 26 Platon. La fel şi în societatea politică. 25 A se vedea Nicolae Popa. aşa după cum a şi afirmat.cit. p.49. Pentru a provoca această opoziţie. Platon va trece la formele de guvernământ abia după ce va lămuri bine locul individului în raportul său cu ceea ce este real şi îl va îndepărta de ceea ce este doar aparent. Ion Dogaru. 213. Editura Humanitas.. Aceasta este o perioadă în care îşi fac loc ideile hedoniste sau utilitariste. 23 W. Editura Lumina Lex. Relativitatea perceptelor stabileşte parametrii libertăţii individuale. el face analiza puterii considerând funcţiile statului doar prin comparaţie cu cele care se regăsesc în funcţionarea omului (ca organism). p. Gheorghe Dănişor. Cărăuşan. şi arta retoricii care vizează câştigarea convingerii21”. 20 J. În acest sens. 34. 114. omul echilibrat este acela care subordonează raţiunii sale „inima” şi „poftele” sale26. Adept al unei perspective organiciste.. se spune de obicei că actul de legiferare este rezultatul unei înţelegeri sau a unui pact între membrii unei comunităţi care au pus cap la cap. 24 Nicolae Popa. Dan Claudiu Dănişor. Reforma realizată de Solon a fost dintre cele mai profunde datorită măsurilor care au consolidat puterea poporului şi odată cu aceasta democraţia. 18. O astfel de afirmaţie vine să clatine credinţa în provenienţa divină a autorităţii statului.cit. în Opere vol. p. Gheorghe Dănişor. mare parte din filosofia lui Platon este o reacţie la afirmaţiile sofiştilor24. În viziunea sa. au compus ori au căzut de acord asupra unor anumite articole23”. op. au fost posibile datorită atenţiei deosebite acordată educării celor care vor conduce destinele cetăţii şi orientării lor spre cunoaşterea adevărului ca premisă a realizării Binelui.alegerea magistraţilor şi democratice ca organizare a tribunalelor18”. Aşadar. 9 . Bucureşti. 20. Ion Dogaru. Dan Claudiu Dănişor. Vieţi paralele. 2005. în centrul acţiunii umane ca şi în cel al acţiunii statului stă „raţiunea”. “capul” statului. De aceea se consideră că sofiştii au fost iniţiatorii iluminismului grec. Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică. ghidată până la urmă de avantaje şi de interese.. citat de I. Republica. Bucureşti. p. Histoire de la philosophie du Droit. Contribuţiile extrem de moderne ale lui Platon.e. 2001. Bucureşti. p. op. Editura Ştiinţifică. în gândirea sa.cit. Aglaé Marzioli. Solon a promovat reforme politice moderate care au susţinut şi consolidat democraţia. Legea este o creaţie umană şi se poate schimba. S. p.cit.. Dan Claudiu Dănişor. din contribuţia tuturor facultăţilor umane. ceea ce înseamnă că forma de guvernământ este la rândul său trecătoare. Sofiştii. 27. Armand Collin.K. Guvernarea raţiunii rezultă în mod natural. astfel legile pe care le-a scris. Grecia după cum s-a afirmat „a cunoscut emergenţa a două fenomene noi: democraţia şi sofistica20” care se presupun reciproc pentru că „regimul de orientare democratică presupune recunoaşterea puterii cuvântului în dezbaterea politică. fiind de o importanţă covârşitoare pentru evoluţia filosofiei greceşti. p. 1960. Billier. în realizarea clasificării regimurilor politice. 68.n. 21 Idem. Astfel. Funcţiunea de gândire şi direcţionare revine filosofilor care sunt consideraţi. 309 şi urm. 18 19 Aristotel. Alexandru. p. op. V. Paris. 1986. 1999. Plutarh. 22 Nicolae Popa. fiecare element trebuie să conducă la armonia întregului. cele mai bune pe care le-ar fi putut primi19” poporul atenian. Bucur.

31 Aristotel. Omul democratic îşi orânduieşte propriul fel de viaţă. Politica. şi va fi nevoie de o frână impersonală. căci legea este înscrisă în sufletul fiecăruia. este că „trebuie deci preferată suveranitatea legii31” într-un stat. şi de raţiune. care-l sprijină şi îi dă puterii din ce în ce mai mari. Baza organizării statale este Constituţia care izvorăşte din natura socială a omului. dar cel mai important pentru Platon. violenţa şi nedreptatea la care. 29 Idem. 266..războinicii constituie “inima”. 110. p. el se crede liber dar libertatea sa oferă posibilitatea declanşării tiraniei. 27 28 Idem. Platon. a căzut în focul despoţiei sclavilor. atribuirea suveranităţii într-un cuvânt.27 Schimbarea unui regim politic cu altul se datorează exceselor manifestate de către cei care preiau puterea. se baza pe faptul că statul este totul iar individul nu este nimic. Aristotel adesea s-a întrebat cine trebuie să deţină suveranitatea în stat. însă nevoie de o normă în cel de al doilea stat. promovată de Platon. care îşi dezvoltă abilităţi de profitori fiind dornici de a ocupa funcţii politice. 1996.. Dacă pentru Platon omul politic este întruchipat de filosof. Democraţia lui Platon nu este altceva decât o orânduire plăcută fără stăpân în care egalitatea este distribuită tuturor cetăţenilor. unde nu mai sunt filosofi desăvârşiţi la cârmă. dorinţa de a învinge şi gloria. el a schimbat acea libertate prea mare şi rău venită. Omul oligarhic este lipsit de educaţie şi este subjugat ideii de înavuţire. cei chemaţi să conducă un întreg social sunt. 381. Timocraţia are ca principiu ordonator înflăcărarea pusă de dominaţie.30” Această a doua formă a statului. descrisă de Platon în Republica. în care supremă este legea. observăm că este bazată pe virtuţi al căror unic fundament este educaţia. stat care nu are nevoie de legi. care în concepţia lui Platon sunt: timocraţia sau timarhia – constituţia amatoare de onoruri. Trecerea de la oligarhie la democraţie are drept cauză lăcomia magistraţilor. omul tiran apare întotdeauna dintr-un astfel de conducător. După timocraţie. urmează regimul politic al oligarhiei „unde magistraturile ţin de venit. IV-XIV. Dreptatea socială. Orice exces determină o schimbare în direcţia unui exces contrar „Fugind poporul de fumul robiei oamenilor liberi. concepţie rezultat al unor idei speculative conform cărora „partea există în vederea întregului. op. 30 Idem. va fi. vol. aşa de adesea înclinaţi. el socoteşte mărimea averii drept temei al existenţei societăţii.. p. Democraţiile sunt conduse în marea lor majoritate de un conducător ales de un popor. Forma ideală de stat. necumpătarea. îndepărtarea puterilor. iar agricultorii şi comercianţii constituie “pântecele”. p.cit. caracterul acestora din urmă fiind factorul determinant al stabilirii formei de guvernământ. care se întemeiază şi întemeiază la rândul ei dreptate. Concluzia la care ajunge acesta. din păcate. prin firea lor. Cu toate acestea în lucrarea sa Legile. 10 . p. singurul capabil să conducă cetatea. Editura Antet. pe cea mai grea şi mai amară robie adusă de către robi29”. poate duce la o concordie socială. omul timocratic este lipsit de virtute. Platon nu a depăşit acest organicism şi a acordat şi miturilor un loc preponderent. remarcabilă prin actualitatea sa. oligarhia sau omul oligarhic. iar nu întregul în vederea părţii . democraţia sau omul democratic şi tirania sau sufletul tiranic. În studiile sale asupra diferitelor moduri de guvernare. Platon conchide „Dacă în statul ideal nu-i nevoie de lege. 355. tu eşti creat de dragul întregului şi nu întregul de dragul tău”. Legile trebuie să fie elaborate în conformitate cu principiile constituţionale „Constituţia în stat este organizarea magistraturilor. în care cei bogaţi cârmuiesc iar cei săraci nu participă la putere28” şi unde liniştea cetăţii este menţinută prin forţă. identificată de Platon. la Aristotel filosoful este destinat contemplaţiei şi nu trebuie să se preocupe de grijile cetăţii. egală pentru toţi ca să stăvilească şi să împiedice abuzul.

. ea este acolo unde legea este suverană iar cei mai respectaţi şi liberi cetăţeni au conducerea afacerilor. 197. Idem.. Comandamentul este încredinţat magistraţilor civili ( a fi titularul unei magistraturi civile înseamnă a fi învestit cu autoritate 32 33 Idem. astfel.32” În concepţia sa atât din Etica Nicomahică cât şi din Politica legea nu poate fi dusă la îndeplinire decât dacă are la bază relaţii de prietenie între cetăţeni.34” Tot în Politica. adică să adopte legislaţia. baza naturală a acestuia. p. una care hotărăşte în privinţa treburilor comune.35” Aceste trei funcţiuni (hotărârea. 35 Idem.. aristocraţia şi republica. 11 .. decât pe timp. Aristocraţia este forma de guvernământ în care aristocraţii sunt aleşi în aceeaşi măsură după merit şi după avuţie. Plecând de la aceasta afirmaţie autorul împarte Constituţia în trei specii pure cărora le corespund tot atâtea forme de guvernământ: regalitatea. însă.hotărârea scopului special al fiecărei societăţi politice.. se pot remarca trei deviaţii: tirania pentru regalitate. De la acestea. sunt norma magistratului în exerciţiul puterii şi în reprimarea delictelor care înfrâng aceste legi. trebuie conduse de trei organe distincte. Observăm că. calităţi care se găsesc mai lesne ca oriunde în clasa mijlocie. filosoful diferenţiază trei misiuni ale puterii. a doua care stabileşte magistraturile (câte trebuie să fie. “Toate constituţiile au trei părţi. iar aceasta la rândul său este singura care consfinţeşte justiţia. 29. iar statul este în mod necesar mai bine guvernat când se compune din aceste elemente care formează după noi. atât legalitatea cât şi egalitatea trebuie să fie coloana vertebrală a cetăţii pentru că ele au ca scop realizarea de oameni virtuoşi şi astfel virtutea devine „prima grijă a unui stat care merită calitatea aceasta şi care nu este un stat numai cu numele33”.. însărcinaţi să discute şi să voteze politica Cetăţii. Trecând de la problematica originii statului. Legile din contră . Aristotel în Politica identifică Constituţia ca fiind cea care determină organizarea sistemică a puterilor în stat şi care se confundă cu Guvernul. iar a treia parte este cea care împarte justiţia (dreptatea). accentul se pune pe om care este în mijlocul cetăţii şi care din cauza insuficienţei de sine a dus la apariţia statului. compusă din reprezentanţi ai poporului. pentru că prietenia este singura care poate asigura egalitatea. iar dacă balanţa se înclină în favoarea aceasteia din urmă atunci se naşte oligarhia. în opera filosofului. şi anume: Hotărârea (deliberarea) aparţine Adunării cetăţenilor. iar dacă acesta conduce despotic o transformă în tiranie.. la Aristotel concepţia modernă despre democraţie conform căreia „Ceea ce trebuie mai ales cetăţii sunt fiinţe egale şi asemănătoare. Regalitatea este forma de guvernământ ce se bazează pe superioritatea absolută a individului care domneşte.. comandamentul şi justiţia) ce se regăseau în structura instituţională a cetăţii Atena. având în vedere concepţia lui conform căreia întregul este anterior părţii suntem nevoiţi să conchidem că statul a fost anterior individului şi nu invers. Întâlnim. Chiar dacă statul vine în ordinea naturală a lucrurilor fiind doar un rezultat al unei evoluţii. 34 Idem. p. care trebuie să se regăsească în orice constituire a unei cetăţi. După Aristotel. p. Însă. la Aristotel nu se poate afirma acest lucru pentru că statul său este mai mult unul bazat pe relaţiile interumane. 177.. Republica are la bază democraţia care nu este acolo unde minoritatea comandă majorităţii sau unde suveranitatea aparţine bogaţilor.. oligarhia pentru aristocraţie şi demagogia pentru republică.. asupra căror domenii se întinde suveranitatea lor şi în ce mod trebuie stabilit pentru a fi aleşi titularii).

în acelaşi timp. 39 36 37 A se vedea şi I. pedeapsa cu exilul sau confiscarea averii. p. ci o mulţime unită într-un sistem juridic întemeiat printr-un acord comun în vederea utilităţii comune37”. Indiferent de forma de guvernământ. de justiţie penală şi de administraţie. Astfel. Dan Claudiu Dănişor. în perioada Imperiului Roman. de asemenea. exercitate de organele Cetăţii greceşti. Dar. Editura Lumina Lex. administrarea justiţiei se realizează prin corpul judiciar compus din magistraţi judiciari . se pot identifica trei forme de guvernământ: monarhia. legea este văzută ca elementul de coeziune al comunităţii. M. ca înţelept al cetăţii trebuie să se implice în politică şi chiar să conducă pentru că el este liantul între clasele superiore. iar legalitatea se asigură printr-o juridicioasă distribuire a funcţiilor în stat. p. subordonarea individului faţă de stat este o lege naturală. prin subordonarea propriului folos celui general. Drept administrativ. După cum vom vedea. 258. 73. fie unei elite. Cu toate acestea Cicero se pronunţă că şi monarhia este bună cu condiţia ca regele să fie virtuos. Cărăuşan. Alexandru. 12 . Ion Dogaru. Bucureşti. inferioare şi medii. Această distincţie a funcţiilor. iar cetatea trebuie să fie organizată având ca fundament dreptul public şi principiile morale. fie tututor cetăţenilor38”. pronunţă pedeapsa capitală. iar consulul să dea sfaturi bazate pe perceptul „Bunăstarea poporului să fie legea supremă pentru toţi”. dar poporul nu este orice ceată de oameni adunaţi la întâmplare. Credem că aceasta este sorgintea funcţiunii de comandă (a executivului) care a permis (şi permite) magistraţilor civili să conducă cetatea.judecătorii propriu-zişi. Cicero. decizia privind războiul sau pacea aparţinând însă Adunării. Distingem din cele de mai sus că justiţia este temeiul statului şi nu se confundă cu utilul la care se ajunge prin dragostea nemăsurată a omului faţă de ceilalţi. p. asemeni lui Platon dar contrar lui Aristotel. 38 Idem. judecătorul să judece. Astfel. pentru a rezista statul. În ceea ce priveşte operaţiunile militare. o parte din concepţiile sale au fost reluate. cel mai important lucru era să descrie diferitele modalităţi de acţiune ale organelor statului şi nu să apere o anumită separaţiune a puterilor. Aristotel acceptă ca. op.cit. se întemeiază pe conceptul de bine suprem fără de care un stat nu poate dura. şi chiar să aibă „un scaun la tribunal”. funcţiune ce nu poate fi strict separată de prerogativele Adunării. Se remarcă. concluzie la care ajunge pornind de la ideea că aşa cum universul este condus de o divinitate aşa şi statul trebuie să respecte şi să se bazeze pe principiul conducerii unice întrunit cel mai bine de rege. constituie primul efort pentru a descifra elementele puterii. Bucur. Adunarea deliberează şi hotărăşte pacea şi războiul. statul condus de un grup restrâns de oameni. Pornind de la morală. aceeaşi persoană să poată aparţine Adunării deliberante şi să exercite şi o magistratură civilă. Statul văzut ca res publica „este lucrul poporului. p.politică sau administrativă care contribuie la conducerea Cetăţii). pretorul trebuie să fie în frunte. 39 A se vedea Nicolae Popa.. putând. Editura Ştiinţifică. ceea de a patra formă rezultată din combinarea optimă a celor trei originare ar fi cea mai bună. 1983. Despre stat. De aceea. S. Mai mult. numiţi optimaţi şi statul în care totul depinde de popor. Roma antică Gândirea social-politică şi juridică a lui Marcus Tullius Cicero. 21. acestea sunt încredinţate Comandamentului.36 B. Gheorghe Dănişor. Cicero susţine că filosoful. deoarece ea depăşeşte cu mult simpla „fabricare a legilor”. 260. Statul trebuie guvernat. de asemenea. 2005. Pentru Aristotel. Bucureşti. că Aristotel stabileşte o ierarhie a componentelor puterii atunci când apreciază că deliberarea constituie funcţia esenţială. deci. să ceară socoteală magistraţilor. Observăm că „deliberarea” amestecă atribuţiile legislative cu cele de poliţie. de finanţe. iar „puterea trebuie să fie încredinţată fie unei singure persoane.

distrugătoare. dar Dumnezeu nu a intervenit în alegerea reprezentantului său pe pământ – de aceea Sfântul Augustin nu legitimează prin voinţă divină pe orice deţinător al puterii. Se observă. acordată unei persoane înzestrată cu virtuţi superioare care îl îndepărtează de vulg. De aceea.1.Implicat direct în activitatea politică a Romei antice Seneca a promovat întocmai perceptele şcolii stoice conform cărora oamenii înţelepţi trebuie să conducă de la vârf treburile publice. de prevedere. el nu poate conduce decât prin voinţa superioară a lui Dumnezeu. Evul mediu Dacă antichitatea greco-latină avea la bază noţiunea de Constituţie. nu este decât un locţiitor al lui Dumnezeu. în concepţia Sfântului Augustin. fie că este sau nu rege. Autoritatea. Comanda. aristocraţia. un fel de comunitate a celor condamnaţi. Dezechilibrele sunt rezultatul lipsei de hotărâre a celui sau celor care conduc. Noţiunea de creaţie divină dă posibilitate filosofului să evalueze toate regimurile politice – monarhia. Dumnezeu este cel care a creat lumea odată cu timpul. acesta. Ca educator al lui Nero.2. Legea divină este superioară oricărei constituţii umane. ori să fie sfătuitori ai celor ce le conduc. Principele devine spiritul statului.” Cetatea lui Dumnezeu poate fi înţeleasă ca o comunitate a celor aleşi. de asemenea. de devotament faţă de interesul general sau faţă de natura regimului. Seneca este adeptul principatului pentru că el vede în monarhie o formă de stat conformă cu natura. Toma d’Aquino a urmat în concepţiile sale despre stat ideile politice avansate de Aristotel statuând alături de acesta că „Omul este înclinat natural să trăiască în societate. că deşi este adeptul imperiului încearcă să statueze principiul autonomiei individuale mai presus de activitatea politică pe care o consideră o alegere personală pentru realizarea binelui în societate. principiile creştine pornesc de la ideea unei înţelegeri încheiate între Dumnezeu şi poporul ales. Cel care conduce. dragostea faţă de Dumnezeu dusă până la dispreţul de sine: cetatea lui Dumnezeu. în concepţia acestuia. lipsei de virtute. trebuie să ajute şi să sprijine poporul. Prevederea înseamnă a afla ceea ce este bun pentru popor. eternă care coexistă cu cetatea terestră. care există deja. Înţelepciunea se alătură acestei previziuni a conducătorului în baza căreia. clemenţa este cea mai bună artă a guvernării. este imaginea ordinii universale. Acestea sunt definite detaliat în Cartea XIV. este în realitate o dublă cetate. al cărui corp sunt cetăţenii. democraţia – cu condiţia ca deţinătorul puterii să fie drept. trebuie să îndeplinească trei funcţii: de comandă. singura capabilă să oprească unele libertăţi exagerate. prin maximele de guvernare. capitolul 23: „Două feluri de iubiri au construit cele două cetăţi. şi a-l îndepărtă de ceea ce este rău. 2. limitată temporal. a-l îndepărta de viciu spre calea virtuţii. dar nu e vizibilă pe pământ şi se suprapune până la coincidenţă cu cetatea terestră sau a satanei. dragostea de sine dusă până la dispreţul faţă de Dumnezeu: cetatea terestră. a cărei analiză defineşte doctrina politică a regimului iudaic. pentru că orice atingere adusă comunităţii se răsfrânge asupra principelui. Chiar dacă este ales din rândul oamenilor. încă de la început lumea a avut nevoie de asistenţă divină. de înţelepciune. el trebuie să fie prezent în cele mai îndepărtate colţuri ale imperiului. dă posibilitatea expunerii şi luării de decizii. Afirmaţiile lui Seneca prevesteau ruperea echilibrului între stat şi individ în favoarea celui din urmă. îi creea acestuia un discurs de filosofie a monarhiei considerând că regalitatea este o formă a virtuţii înţeleptului. Cetatea lui Dumnezeu. 13 .

necesară faţă de cei care deţin autoritatea. republica – forme pure care pot fi degenerate în tiranie. care este de o moralitate ideală. Les grands courants de la philosophie du droit et de l’Etat. omul perfect care are cunoştinţe perfecte despre toate nevoile societăţii. prin formele sale. 40 Antonio Brimo. Considerată drept conservatoare. 14 . Doctrina tomistă conferă astfel o dublă origine puterii. cu condiţia ca principele să deţină virtuţiile necesare pentru a ocupa această funcţie. Zece curente de gândire ale epocii moderne şi contemporane 2. el fiind un dat al raţiuni impus drept cadru social de care suntem legaţi printr-o istorie. însă. ci introduce elemente caracteristice modernismului: participarea cetăţenilor şi nu supunerea lor necondiţionată. legea raţională. ca fiind: monarhia. Şcoala dreptului natural La sfârşitul evului mediu şi la începutul timpurilor moderne. op. p. care are la bază legea naturală. el beneficiază şi de o anumită libertate de acţiune la fel cum şi statul are o anumită autonomie faţă de cei care-l compun. aşadar. cea mai bună formă de guvernare a lui Aristotel în care fiecare participă la exercitarea puterii. Editura A. formele de guvernământ sunt definite. Se poate observa că d’Aquino este unul din adepţii democraţiei. deci aparţine domeniului umanului. oligarhie şi democraţie. Statul asigură astfel ordinea în societate şi cu toate că omul trebuie să se supună acestei ordini. aristocraţia. pe Sfântul Augustin afirmă că deţinătorul puterii trebuie să urmărească dreptatea. De aceea. filosofia tomistă nu se limitează doar la menţinerea supunerii.2. p. 2. Prin urmare. ceea ce îi va aduce reproşurile aristotelicienilor şi augustinienilor. va face un compromis între raţiune şi credinţă. punând autoritatea mai presus decât voinţa indivizilor. individul uman nu trebuie să se supună numai ordinii legale a statului ci şi ordinii divine „care limitează în mod obiectiv întreaga putere eventuală a statului41”. în deplină concordanţă cu cele ale lui Aristotel. de la principe până la cetăţenii ce deţin dreptul de a alege şi de a fi aleşi.. omul devenind un mijloc şi nu un scop în sine. însă. Cu toate acestea. Dar cel care asigură cadrul de organizare al statului trebuie să rămână dreptul. Pedone. Urmându-l.Societatea este o mulţime organizată sub o lege a justiţiei în consens cu un interes comun40” şi de aceea statul ocupă în cadrul societăţii un loc aparte pentru că el asigură la cel mai înalt grad desăvârşirea individului uman. să se dezvolte într-o strânsă legătură cu desăvârşirea membrilor societăţii. 41 Idem. 1978.2. 94. Ţinând cont de acest scop. Dan Claudiu Dănişor. opera lui Toma d’Aquino are ca ţel mărturisit întărirea rolului bisericii în conducerea politică a societăţii. Paris.cit. primii reproşând trădarea raţiunii. căutarea binelui. Tot atunci s-a întemeiat şi concepţia dreptului public în baza concepţiei abstracte a unui „homo politicus”. În analiza asupra puterilor şi în propunerea sa de instituire a unui regim mixt. s-a întemeiat ştiinţa modernă ca o reacţie la ideologia teologică medievală. Ion Dogaru. nu contra lor. ceilalţi sacrificarea credinţei în avantajul raţiuni. elitele şi poporul trebuie să participe în egală măsură la guvernarea binelui public. Dumnezeu este unicul şi ultimul fundament al puterii. Statul trebuie. Gheorghe Dănişor.1. este deţinătorul dreptului şi care trebuie să ia parte la conducerea efectivă a statului. Această afirmaţie ne face să concluzionăm că fundamentul legalităţii este legitimitatea şi nu legalitatea constituie legitimitatea. Se reia. 61 citat de Nicolae Popa. aceasta este organizată de către popor. în acest sens.

are ca obiect salvarea intereselor comune. esenţa analizei celei de-a doua noţiuni porneşte de la calităţile principelui. Editura Antet. şi anume un contract de supunere.. să fie capabil să-şi adapteze politica la nevoile momentului. pe dubla idee a stării naturale şi a contractului social. singurul în măsură să realizeze unitatea Italiei. conform tradiţiei Romei imperiale. religie. „Toate statele care au avut. Machiavelli nu are în vedere un stat stabil. acesta trebuie să îndeplinească. În baza acestuia statul poate să interzică dreptul oricui de a se împotrivi. conform lui. în mod ideal. Contractul are ca obiect constituirea unei comunităţi paşnice. astfel constituit. Dacă principele şi statul sunt noţiuni inseparabile. Se poate afirma în aceste condiţii că unii au dreptul de a comanda şi alţi îndatorirea de a se supune. creând statul. defineşte noţiunea de stat încă de la începutul celei mai cunoscute lucrări Principele. Mircea Djuvara. Un prinţ puternic este echivalent cu un stat puternic şi o parte din această putere se exercită în folosul poporului. 15 . op. economie. trebuie să fie bogat. p. pentru că altfel nu şi-ar atinge scopul propus. Marile Doctrine – Politică. Dan Claudiu Dănişor. asupra suveranităţii care. al cetăţenilor săi.cit. influenţată de viaţa la curtea regelui Franţei. liber şi egal şi a descris această stare naturală ca fiind contrară dreptului istoric. Din postulatul său de bază: în numele statului nimic nu trebuie să împiedice acţiunea principelui. trebuie să fie îndemânatic. 34. Cu toate 42 43 Florence Braunstein-Silvestre. de a asculta. Această putere supremă a statului este ceea care formează suveranitatea. Şcoala dreptului natural a conceput un om natural.42” El va renunţa în întregime la studiul regimului republican pentru a se preocupa de Prinţ.. sau au putere asupra oamenilor au fost sau sunt fie republici. Statul. Ion Dogaru. el are un drept şi asupra persoanelor şi asupra bunurilor cetăţenilor săi. rezidă în rege care chiar detronat are dreptul de a domni deoarece părţile sunt ţinute să respecte contractul convenit. Cu toate acestea.Iniţiatorul unui nou mod de a privi politica. în aceste condiţii. expres sau tacit. aşadar.44 Filosofia promonarhistă a lui Grotius. Jean Francois Pepin. 105. Pe lângă contractul de liberă asociere. oamenii mai încheie un al doilea contract. 327. devine un scop al naturii fără de care omul nu poate subsista. în conformitate cu natura omului. fără de care statul nu poate exista. întruchiparea statului. fie principate. p. cinci calităţi esenţiale: • • • • • trebuie să fie un şef militar. însă.43 Adevăratul întemeietor al şcolii dreptului natural este Thomas de Groot. în vederea asigurării liniştii şi ordinii publice. ce are la bază un contract. trebuie să fie iubit de popor. deoarece sărăcia propăvăduită de Evanghelie este un viciu. aptitudinile principelui determinând măreţia statului. pentru că odată cu încheierea lui oamenii cedează dreptul de a dispune de ei însăşi odată pentru totodeauna. trebuie să fie realist. pentru că a fi doar virtuos este o practică sinucigaşă. Din această stare omul a ieşit prin contractul social. Gheorghe Dănişor. Mijloacele puse în aplicare pentru păstrarea conducerii statului urmăresc succesul care trebuie să ducă la instaurarea bunăstării generale. Statul. De aceea.cit. ceea ce depinde numai de el. mult mai cunoscut sub numele său latinizat Hugo Grotius. dar pentru a guverna mult mai uşor în lipsa acestei afecţiuni trebuie să inspire teamă. Nicolo Machiavelli. op. 44 A se vedea Nicolae Popa. apărat de tensiuni externe şi interne. a cărei filosofie juridică precizează că dreptul natural se constituie complet independent de religie fiind întemeiat numai pe raţiune. care e sociabilă şi morală. p.

în cel de-al doilea ea este încredinţată unui grup. Montesquieu analizează principiile lor de bază şi apoi clauzele degenerării lor. nu numai ca mecanism al guvernării dar şi ca un întreg. despotismul. incluzând în egală măsură fenomenele fizico-geografice şi constituţiile. După ce a prezentat cele trei regimuri politice – republica. În acest sens. pe simţul măsurii şi dreptate în aristocraţie. care ar trebui să fie asigurarea libertăţii. regele. cel ce conduce un popor trebuie să aibă în vedere binele celor guvernaţi. deci. filosoful se plaseză la polul opus al idealului machiavelic. cu atât despotismul are mai multe şanse.45 Monarhia britanică. specificul statelor moderne este regimul monarhic. adică exercitarea puterii este moderată printr-un echilibru ce decurge dintr-o repartizare echitabilă a puterii. fenomenele fizico-geografice s-au constituit în obiect de studiu alături de formele de guvernare. stapâni pe ei înşişi. prin ansamblul contractelor – legile – care trebuie respectate. 52 şi urm. Dacă în primul caz suveranitatea este deţinută în întregime de către popor. defineşte un nou mod de a concepe statul. op. pe sacrificiul cetăţeanului pentru binele tuturor în democraţie. aceste două variante sunt posibile în Antichitate sau în perioada cetaţilor-stat cu un teritoriu restrâns. Această teorie a climatelor este stabilită de asemenea şi în funcţie de suprafaţa teritoriului. 16 . La Grotius este enunţat pentru prima dată principiul conform căruia Statul ca expresie a suveranităţii sociale există prin el însuşi. Acest fapt elimină de la bun început despotismul. Inspirat iniţial de Aristotel atunci când realizează clasificarea regimurilor politice în republică.Silvestre. bazat pe teamă şi nu pe raţiune. el descompune puterea statului în trei puteri încredinţate unor autorităţi distincte. Avatarul de temut al monarhiei este despotismul. Montesquieu abandonează această împărţire tripartită când se opreşte asupra conţinutului fiecărui termen. a cărei inegalitate trebuie păstrată cu grijă. cu cât acesta este mai extins. şi pentru a stăvili această violenţă. Jean Francois Pepin. intermediare între acesta şi popor. 45 Florence Braunstein. Regimul republican se prezintă sub două forme: republica democratică şi republica aristocratică. oamenii sunt mai calmi. După ce a examinat natura regimurilor politice.că este învestit cu putere absolută. Charles de Secondat. prin teoria climatelor Montesquieu deosebeşte trei mari varietăţi climatice. este limitată de către ordinele privilegiate. respectiv rece. conducerea unei singure persoane care-şi urmăreşte propriile dorinţe. Conducerea unei singure persoane. Suveranitatea trebuie să se bazeze pe principiul moralităţii. dimpotrivă. corespunzătoare unor regimuri politice. va fi posibil un regim politic bazat pe raţiune. Montesquieu se îndreaptă asupra scopului acestor regimuri politice. În cartea sa De l’esprit des lois. prin disocierea Principelui de Stat.cit. Aşa cum am menţionat. simţurile dezlănţuite îl fac pe om să urmeze înclinaţiile propriilor pasiuni. regimul va fi despotic. Unul dintre cele mai importante principii cu privire la guvernământ este acela al separaţiei puterilor în stat. este ideală deoarece este temperată. obligaţiile sale morale depăşind persoana reprezentantului său. p. monarhie şi despotism.. Pentru Montesquieu. În ţările unde predomină climatul cald. monarhia şi nu republica care înainte de toate. sunt mai puţin sclavii pasiunilor şi în aceste condiţii. clerul şi nobilimea. pentru Montesquieu. monarhia. cald. baron de Montesquieu. promite egalitatea şi de-abia apoi libertatea. Astfel. Regimul politic cel mai în măsură să asigure libertatea cetăţeanului este. Monarhia se bazeaza pe o societate inegalitară. Acolo unde predomină climatul rece şi chiar temperat. temperat.

De l’Esprit des Lois.cit. Manuel élémentaire de droit administratif. care va pune bazele modernităţii. pentru modernitate. Waline. 49 Yves Guchet. Montesquieu preferă uneori.)48”. pedepseşte crimele sau judecă diferenţele între particulari.133. Drept administrativ. ireductibilitatea individului şi socialului se constituie în raţiunea tăcerii lui Déscartes asupra politicului49. Waline este „un analist care se ignoră. omul se pune pe sine ca subiect. pentru că filosofia sa elimină orice posibilitate a unei realităţi date care să se impună ca atare. Tome I. începe cu Déscartes. 341. Prin a doua.47 Montesquieu aşa cum susţine M. Cu toate acestea. iar pe cealaltă simplu. puterea executorie a statului46”. omul nefiind decât un mijloc pentru atingerea scopurilor acesteia... previne invaziile. p. pentru ca diverse părţi ale autorităţii supreme să nu fie reunite în aceleaşi mâini. XI. Prin cea de-a treia. O vom numi pe aceasta puterea de a judeca. p. 2eme édition.2. 2005. Paris. el face pacea sau războiul. Acestor trei puteri trebuie să le corespundă trei categorii de organe. trei feluri de puteri: puterea legiuitoare. Dacă antichitatea acordă o atenţie deosebită colectivităţii. Ion Dogaru. Editura Armand Collin. 48 M. op. Pentru Montesquieu. Şcoala „raţionalistă” Réné Déscartes.8. Acea întemeiere ca subiect.„eram plin de entuziasm şi descopeream fundamentele unei ştiinţe admirabile”.50 46 47 Montesquieu. Odată cu Déscartes se instaurează formalismul juridic. puterea executoare a lucrurilor care depinde de dreptul oamenilor şi puterea executoare a acelor lucruri care depind de dreptul civil. ştiinţă ce are în centrul preocupărilor ştiinţifice şi filosofice omul. Gheorghe Dănişor. p. ca mai sus. aşa cum spunea chiar el . deşi le acordă acelaşi sens. Dan Claudiu Dănişor. şi interioritatea umană care se relevă a fi străină de orice înglobare socială. El nu visează decât la salvarea libertăţii indivizilor contra guvernămintelor (.2. Prin prima. conţine în sine doi termeni care par incociliabili: individualitatea şi universalitatea. 17 . Ioan Alexandru. trimite sau primeşte ambasadele. scopul este omul. Histoire des idées politique. compuse din oameni diferiţi. 1995. 1939. prin acea maximă celebră „cogito ergo sum” (gândesc deci exist) care vizează raţiunea umană şi are menirea de a-l aşeza pe acesta ca centru al întregului univers. Filosofia carteziană pune în evidenţă gândirea care îşi dă propriul obiect şi legitimitatea sa. 28. 2. p. Observăm astfel că separarea şi echilibrul puterii reprezintă garantul cel mai sigur al libertăţii. concepţie din care rezultă că omul se poate afirma în autonomia sa numai în măsura în care se afirmă ca fiinţă universală. dacă aceeaşi persoană sau acelaşi corp (de persoane) ar deţine şi puterea legislativă şi puterea executivă şi puterea judecătorească. Cap. se poate observa în opera sa cum combate tirania şi susţine monarhia legitimă în sensul ei absolutist. asigură siguranţa. prinţul sau magistratul face legile pentru un timp sau pentru totdeauna şi corectează sau abrogă pe cele care sunt deja făcute. Cogito-ul lui Déscartes este deci expresia existenţei unei fortăreţe imposibil de invadat de colectivitate. expresia „putere executorie” celei de „putere executivă”. executivă şi judecătorească. Cert este că în capitolul VI al cărţii “Despre spiritul legilor” se referă în mod incontestabil la puterile legislativă. În concepţia lui Déscartes. Orientarea adevărată către cunoaşterea de sine. Altfel spus. Mihaela Carausan.. Sorin Bucur. Editura Lumina Lex. Cartea a X-a. obstacol major în faţa unei conduceri fără control şi fără limite.„Există în fiecare stat. 50 Nicolae Popa. n-ar mai exista libertate.

p. p. conchide Spinoza. ci doreşte să trăiască în siguranţă. în contemplaţie. p. În Etica se realizează o libertate fără limite. 18 . Spinoza o descoperă în forma de stat democratică dar numai atunci când oamenii înţeleg să lucreze şi nu să judece şi să raţioneze printr-o hotărâre comună. total diferită de cea pe care o trăim noi acum. şi nu de voinţă. Acesta creează o altă imagine asupra lumii.52” Dreptul natural pentru Spinoza este dat de „regulile naturii fiecărui individ. că vor apăra dreptul altuia ca pe al lor propriu56”.. 56 Idem. să lucreze. Este cert că nimeni nu vrea să trăiască în ură şi înşelăciune. fie pe faţă. Filosofia lui Spinoza se încadrează în curentul raţionalist care consideră raţiunea ca esenţă a lucrurilor. 303. 53 Idem. el descrie deci o libertate bazată pe cunoaşterea cauzelor. Spinoza explică în opera sa politică că libertatea ţine de cunoaştere. Punctul său de vedere este unul pur intelectual. 55 Idem. oamenii au fost nevoiţi să se înţeleagă între ei şi să facă în aşa fel încât dreptul pe care-l avea fiecare de la natură asupra tuturor lucrurilor să-l deţină în colectiv şi să nu mai fie determinaţi de puterea şi de dorinţa fiecăruia în parte. să facă aşa.Benedict Spinoza. care au cu adevărat în vedere folosul lor. lucrare în care şi-a expus ideile politice. Editura Ştiinţifică. care dezvoltat în mod riguros ajunge să excludă orice element împrumutat de la voinţă. libertatea este limitată de puterea supremă în stat căreia oamenii trebuie să i se supună necondiţionat. 236. adică tot dreptul lor51”. aşa cum am arătat. „puterea supremă nu este îngrădită de nici o lege. în consecinţă. Fiecare individ poate deci să facă totul pentru a-şi conserva propria existenţă şi. acest lucru îl face. rezervându-şi însă dreptul de a o schimba atunci când vor vedea că e mai bine altfel. „De fapt. între perfecţionarea individuală de sine şi viaţa în colectiv caracterizată de supunere. Din acest punct de vedere. atunci când au trecut asupra societăţii toată puterea lor de a se apăra. Dacă nu ascultă de legile raţiunii. cu cât li se îngădui mai puţină libertate de gândire. ci de puterea şi voinţa tuturor55”. „oamenii au trebuit să se hotărască şi să se lege printr-un legământ foarte puternic. p. Bucureşti. nu se poate face nici o deosebire între cei înzestraţi cu raţiune şi cei care nu au aşa ceva. Conform acestei concepţii. Prin urmare. oamenii sunt expuşi răului. 54 Idem. 230. Cu toate acestea. adică întrucât oamenii nu pot avea cu toţi exact aceleaşi păreri. fie în mod tacit. rezultă deci că oamenii trăiesc numai după legile poftei. dar opera sa de referinţă rămâne Etica. fără teamă. în statul democratic – care se apropie cel mai mult de starea naturală – toţi se leagă. în sfârşit. 232. potrivit legilor naturii sale. iar nu să judece şi să raţioneze printr-o hotărâre comună. Tratatul teologico-politic. este mai bine pentru oameni să trăiască după legile şi poruncile raţiunii lor. 51 52 Spinoza. reguli după care concepem că este determinat în chip firesc să existe şi să lucreze într-un anumit fel53”. Idem. Din acest motiv. este de părere Spinoza. susţine Spinoza. cu atât guvernarea devine mai violentă. când omul şi societatea au ales producerea. p. căreia nimeni nu îndrăzneşte să i se împotrivească pe faţă şi că-şi vor înfrâna pofta atunci când îi va îndemna la ceva în dauna altuia. căci lucrează aşa cum este determinat de natură şi nu poate fi altfel54”. în Tratat. îl săvârşeşte potrivit celui mai desăvârşit drept. între proşti şi demenţi etc. că se vor conduce în toate numai după pornirea raţiunii. pentru că aşa a fost determinat de la natură. Apropierea dintre cunoaştere şi normare. Se poate vedea că „pentru a trăi fără grijă şi în foarte bune condiţii. cu atât ne îndepărtăm mai mult de starea naturală şi. p. în consecinţă între libertate şi supunere. după studii aprofundate ale operei lui Déscartes. şi nu activitatea în sine. 1960. va scrie Tratatus theologico-politicus (1670). 230. de raţiune. că nu vor face nimănui ceea ce n-ar vrea să li se facă lor. căci toţi au trebuit să se lege. ci toţi trebuie să i se supună în toate. pentru că „cel ce săvârşeşte un lucru oarecare. au făcut legământ ca să aibă putere de lege acea părere care întruneşte mai multe aprobări. 232.

în democraţie oamenii sunt lăsaţi să gândească liber. (. care trebuie să dea posibilitatea de a urma căile raţiuni. această formă de guvernământ este cea mai apropiată de exercitarea drepturilor naturale. Concluzionăm astfel. iar schimbările din interiorul monadei – „multiplicitate în unitate” sunt percepţii. Plecând de la această independenţă. simplă. „monada – arată Leibniz – nu este altceva decât o substanţă simplă. în consecinţă. O monadă este independentă în mod absolut de alte monade.. raţiune şi voinţă. În felul acesta „Universul este oarecum multiplicat de atâtea ori câte substanţe există62”. atunci când ele sunt dotate cu conştiinţă. lipsită de orice control. 61 Idem. iar. Editura Humanitas. 1996. autodezvoltarea propriei determinări. Gottfried Wilhelm Leibniz.. în loc ca voinţa să fie cea care afirmă această 57 58 Idem.F. care intră în tot ceea ce e compus. şi de aceea. Poziţia sa individualistă este fundamentată în Monadologie. a legii constitutive a fiinţei sale. 1998.Observăm că Spinoza acordă atenţie aşa zisului contract în care cedarea drepturilor naturale nu este totală.W. o autonomie. 56. de a contesta puterea de stat. Punerea în mişcare a interiorului monadei se datorează dorinţei. Bucureşti. 46. Diferenţierea între gândire şi fapte. apetiţiune. lumea în care singurele deţinătoare ale realităţi sunt substanţele simple. „individul este liber doar în măsura în care poate fi independent în viaţa sa particulară59”. 19 . ea nu ia fiinţă în chip natural. Editura Institutului European. dar nu are nimic de alienat din dreptul său de a raţiona. 25. p. distincţie care stă la baza întregii opere a raţionalistului Spinoza. Bucureşti. Filosoful susţine că cedarea totală nu se poate realiza decât la nivel teoretic deoarece practica nu oferă niciodată această posibilitate. între teorie şi practică. pentru Spinoza. 2000. şi. Disertaţie metafizică. p. poate renunţa la dreptul său de a acţiona după propria sa voinţă. Eliminarea intoleranţei este pentru Spinoza sinonimă cu democraţia. că în opera sa politică Spinoza acordă primordialitate individului în raport cu comunitatea politică. legea care organizează realul precede orice decizie. La modernité politique.. Păstrarea drepturilor naturale are menirea. ca şi din întelepciune. pentru a elida posibilităţile de a fi înlăturat cerând imposibilul. M. de către fiecare monadă. deloc. „În acest sens – libertatea lui Leibniz – nu este. în aşa fel încât să înceteze de a mai fi om. Renault. supunere la o lege pe care ne-o dăm singuri. nici de a judeca”. Barbier. 62 G. pentru că în ultimă instanţă. Leibniz. în rest totul este doar aparenţă. libertatea individuală de gândire asigură pacea socială. 60 Gottfried Wilhelm Leibniz. de a exclude pericolele pasiunii. 59 A. p. susţine Spinoza. De aceea pentru a se atinge acest scop accentuează rolul educaţiei. adică fără părţi60”.. p. orientat după raţiune în propriul interes. 55.. în timp ce dreptul de a acţiona se referă la societate şi el este transferabil. se întemeiază lumea reală. numită de Leibniz. Era individului. pentru că ea „nu se poate forma prin compunere (.) ceea ce este compus începe sau sfârşeşte prin părţi61”. Percepţiile şi apetiţiunile fac parte din natura internă a monadelor care pot fi numite suflete. p. p.U. „Facultatea de gândire relevă persoana singură care este inalienabilă. este un gânditor a cărui filosofie pleacă de la premisele individualiste bazate pe valoarea supremă – independenţă. În democraţie. dacă ea vine în contradicţie cu obligaţia sa de a veghea la siguranţa şi libertatea cetăţenilor. deci. 1994. după Spinoza.58 Suveranul este. „niciodată cineva nu va putea să treacă altuia puterea sa. libertatea de gândire şi de expresie se constituie într-o limită absolută pentru stat şi pentru puterea politică. Monadologia. atât a poporului cât şi a suveranului. nu este altceva decât distincţia între gândire şi acţiune. După părerea sa. 91. şi niciodată nu va exista o putere care să poată face totul aşa cum vrea57”. P. 246. Editura Humanitas. ci este doar împlinirea. iar nu autodeterminare.) Fiecare individ. raţiunea temperând excesele ce ar putea apare în exercitarea unei puteri fără limite. indivizii păstrându-şi o parte din drepturile naturale. nici dreptul său.

Leibniz. 1997. după căderea Imperiului Roman. înainte de toate. Oamenii nu-şi păstrează nici un drept pentru ei. Chiar reprezentarea Leviathanului de pe frontispiciul lucrării lui Hobbes. nu are nici o obligaţie faţă de oameni. concretizarea idealului său contractual. contractul încheiat între ei pentru a i se supune nu-l afectează. Ca şi la Grotius. de la începuturi. de la Leviathan sive de materia forma et protestate curtails ecclesiasticae et civilis. în acest sens. oamenii în mod firesc se organizează în familii.2. încredinţate Statului odată pentru totdeauna. deţin bunuri personale şi trăiesc în armonia asigurată de legea naturală. între suveran şi oameni nu există nici un contract. Şcoala „contractului social” Thomas Hobbes va expune modelul de organizare a societăţii în lucrarea sa cunoscută sub titlul prescurtat Leviathan. interesele. În acelaşi timp. ci pentru a asigura pacea permanentă. considerentele etice sau religioase sunt înlăturate. recunoscută şi acceptată. numai a unei părţi din drepturile omului. nu pentru a se lupta. Aflaţi sub dominaţia raţiunii.lege. oamenii se afla în conflict. la analiza limitelor ce i se impun în urma contractului încheiat în mod liber. acest prim stadiu al societăţii pierde teren în faţa progresului. Statul. nici o voinţă proprie. acceptată. stabilit un nou contract care să-i oblige pe oameni faţă de Stat. este un uriaş care ţine într-o mână cârja papală. legea imanentă realului este cea care se actualizează prin apariţia unei monade şi a voinţelor acesteia”63. Puterea Statului este nelimitată. fenomen caracteristic stării naturale. un om liber preferă să devină sclav în schimbul protecţiei stăpânului.3. Societatea ia naştere şi se dezvoltă prin constrângere. Nu poate exista deci dreptul natural. G. mai ales.W. 2. precizează concepţia sa asupra Statului: Leviathan. Locke deosebeşte trei tipuri de puteri. Analiza puterilor civile revine în majoritatea cazurilor.Leviathan. primii renunţând la drepturile lor naturale în favoarea Statului care îi protejează. afirmă Hobbes. poate fi considerată expresia instituţionalizată a gândirii lui John Locke. Declaraţia drepturilor (The Bill of Rights -1689). se bazează pe contractul care leagă toţi oamenii între ei şi îi supune în totalitate. omul renunţă pentru totdeauna la toate drepturile sale. înainte de toate paşnică. punctul de plecare îl constituie omul. Statul . Este vorba de un transfer de drept privat în favoarea sferei dreptului public aşa cum. Fiecare işi apară. Iaşi. Locke consideră că dreptul natural se bazează pe raţiune şi pe o stare naturală. şi al cărui corp este alcătuit din omuleţi aglutinaţi. portretizat astfel. Editura Polirom. reprezentat de către suveran. apare războiul. în cealaltă sabia. pentru a se hrăni şi apăra. În momentul în care interesele se opun. fără a fi nevoie de constrângere şi. Acest pact este acceptat în mod liber. Eseuri de teodicee. din moment ce numai Statul stabileşte normele binelui şi răului. ceea ce măreşte complexitatea raporturilor dintre oameni şi îi determină să semneze un pact social pentru a se proteja. la Hobbes. Acolo unde. Locke substituie o delegaţie provizorie a unei părţi de suveranitate de care Statul are foarte mare nevoie pentru a asigura securitatea tuturor. Oamenii trăiesc în societate. totalitatea intereselor individuale nu are nici o legătură cu interesul general. pe care nu le 63 Vezi. aceasta constituie un mediu natural al omului care devine sociabil din necesitate. el nu reprezintă în forma delegării suveranităţii decât o renunţare de moment. care cuprinde drepturile imprescriptibile ale poporului şi limitele clare ale puterii regale. nume luat din cartea lui Iov. 20 . modificabilă. reunind spiritualul cu temporalul. Omul trăieşte în societate pentru a-şi satisface necesităţile şi a-şi atinge interesele. Pentru a-1 evita trebuie. la fel şi societatea în întregime îşi încredinţează suveranitatea Statului. fară a oferi vreo garanţie de respectare a unui eventual contract. ca urmare a renunţării definitive la exercitarea suveranităţii.

Această lege. prin care omul a renunţat la starea naturală. conform legii stabilite”. iar triunghiul devine: puterea legislativă. Este singurul moment când precizează ideea de putere federativă. poporul îşi ia înapoi puterea sa atunci când consideră că scopurile încredinţate. În această analiză. Puterea judiciară rămâne criteriul determinant al oricărei societăţi politice. El continuă să reamintească în cartea sa Al doilea tratat de guvernare civilă. Legislativul este puterea care stabileşte procedurile prin care forţa societăţii politice este dirijată pentru conservarea comunităţii şi a membrilor săi. El nu numeşte aceste puteri decât pentru a constata absenţa lor în statele reale. federativă) este. al puterii legislative şi al celei executive. aristocraţia. judiciarul (puterea judecătorească). că el consideră. puterea executivă. Locke sfârşeşte prin a propune două clasificări ale puterilor. dar nu trebuie să deducem din această cauză că Locke a renunţat să o conceapă ca putere. (când oamenii trăiau izolaţi) şi s-au grupat în societatea politică. puterea federativă. În acest fel. este adoptarea legilor. puterea executivă. op. adică protecţia vieţii. Ea se referă la conducerea afacerilor externe. transferând conducerea poporului. că „trebuie un judecător cunoscut de toţi. executivul. dar nu singura. şi în sfârşit. mai târziu. A doua clasificare este evidenţiată atunci când Locke analizează funcţionarea societăţii politice. Locke a definit cu precizie această trilogie a puterii politice. exprimată de termenul political trusteeship. regelui sau a unui grup. puterea judiciară dispare din această diferenţiere. executivă. Puterea federativă este puterea de a face pacea sau războiul. judecătorul. 64 Ioan Alexandru.64 Noţiunea fundamentală care leagă conducerea de popor este cea de încredere. în exteriorul teritoriului naţional. Trilogia puterii (legislativă. a prosperităţii nu sunt îndeplinite. Studiul atent al acestei opere relevă. El face o distincţie subtilă între puteri. Jean Jacques Rousseau este adevăratul teoretician al suveranităţii poporului care. poate fi dezvoltată la iniţiativa poporului. fundamentul juridic iniţial. unica expresie constituţională valabilă a puterii în societatea politică. După cum se vede. care îşi retrage încrederea acordată conducerii. puterea federativă.separa însă atât de clar ca Montesquieu. ambele noţiuni realizează o adevărată revoluţie. jus legationis (puterea de a numi şi de a avea ambasador.cit. Deţinător al suveranităţii. dar şi de a primi ambasade pe teritoriul naţional) şi jus ad bellum (puterea de a face război). Executivul este puterea de a executa legile şi de a decide ceea ce este convenabil pentru concilierea între protecţia interesului public şi a intereselor particularilor. că există cinci puteri: mai întâi. imparţial. care să aibă competenţa să judece în privinţa tuturor diferendelor. Sorin Bucur. nu trebuie pusă sub semnul îndoielii. a libertărţii. puterea federativă combină jus tractum (puterea de a semna tratate). pe care Şcoala dreptului natural o plasa mai degrabă în funcţia legislativă. în detrimentul individului. În acelaşi timp. al XVIIIlea şi al XIX-lea: legislativul (legiuitorul). 24 şi urm. 21 . Ea rămâne într-o anumită măsură subordonată existenţei puterii constituante (cea care dă Constituţia) prin care indivizii au creat respectiva societate. indispensabil. Prima apare atunci când el analizează insuficienţele care au justificat adoptarea contractului social. pentru filosof. inclusiv funcţia de reprezentare colectivă a poporului şi a statului. Mihaela Carausan. devine suveranitatea naţională înţeleasă ca totalitate a cetăţenilor. legitimează revoluţia şi acordă un spaţiu larg individului punând astfel bazele unui contract social de liberă asociere. şi prin permanenta necesitate a existenţei puterii judecătoreşti care. legiuitorul. conducerii. precum şi o delimitare precisă a puterii executive. de misiune primită. de fapt. ca şi al guvernărilor şi al societăţilor. Nu trebuie totuşi să conchidem că filosoful ar consfinţi o separare strictă între puteri. Originalitatea lui Locke constă în faptul că include aici jus tractum care constituie o funcţie de normare. în caz de rupere a contractului. constituantul. care va deveni fundamentul teoreticienilor politicii din sec. însă. Acest lucru face să se întărească executivul. Sistemul întocmit de Locke legalizează dreptul la revoltă. Misiunea sa principală. p. Locke foloseşte implicit schema tripartită.. care a permis crearea statului.

criteriu realizat prin voinţa generală. el le arată drept ceea ce sunt. Florence Braunstein-Silvestre.65 După ce a definit criteriile conform cărora raţiunea trebuie să întemeieze contractul social. Recunoscându-le necesitatea conjuncturală. De asemenea. Bucureşti. liber şi egal cu ceilalţi oameni. p. Este inalienabilă pentru că fiecare individ reprezintă o parte din popor. A dori să acţionezi în afara legii înseamnă alienare deoarece legea exprimă voinţa generală. să nu mai existe societăţi parţiale în stat şi fiecare cetăţean să-şi exprime numai părerea sa67”. şi nu la conducere în sine. op.J. Omul. structurile sociale: „Este de mare importanţă. o depravare. oamenii fiind încă mult prea corupţi66. în care conducătorii sunt aleşi în număr restrâns. îndrumat de raţiune. face parte din poporul suveran şi îşi manifestă voinţa. este o fiinţă premorală.122. în loc să suporte puterea statului. Expresia „voinţă generală” este legea. el este perfectibil şi această perfectibilitate îi dă posibilitatea de a se reîntoarce în istorie. este indivizibilă. definită în întregime de fiecare cetăţean care formează poporul.J. op. Acest om. în stare naturală. p. ci la libertate. adică totalitatea voinţelor cetăţenilor. printr-un contract care să garanteze libertatea fiecăruia. Rousseau. „Oricine ar refuza să se supună voinţei generale – zice Rousseau – va fi constrâns de corpul întreg. Omul. fără a se folosi de un sistem electiv sau de mandate. Rousseau examinează formele posibile de regim politic. poporul neputând fi reunit tot timpul. votată de către popor. pentru a lua o decizie este nevoie de voinţa tuturor. părăsind starea naturală. p. îşi creează legi. prin însăşi natura sa. Rousseau deschide astfel calea neîncrederii absolute în structurile sociale şi mai apoi în stat. fapt care creează coeziunea statului. Datorită acestei libertăţi. din moment ce se referă la suveranitate. dar nu la ascultarea oarbă. 67 Jean Jacques Rousseau. Rousseau o consideră imposibilă. unanimă şi universală. stări provenite dintr-o decădere a individualităţii.cit. înţeleasă ca un stat democratic. dar refuzându-le în principiu necesitatea. lipsită de voinţă. Editura Ştiinţifică. dar. Voinţa generală. repulsie îi stârnesc şi 65 66 J. ceea ce nu înseamnă altceva decât că va fi forţat să fie liber”. expresie a voinţei generale şi se supune acestora. exclusă din cadrul voinţei generale nu are dreptate. egalitatea. 106. care a renunţat de bună voie la starea sa naturală. pentru a evita ca executivul să rămână diferit de legislativ. deci deţine un mic segment de suveranitate. Minoritatea. Rousseau este Contractul social. Observăm astfel că Rousseau respinge corpurile intermediare. Dacă el intră într-o societate alienată. atât pe plan civil cât şi pe plan etic. atunci devine un om nou. spune el. Prin contractul social. Legea este aceeaşi pentru toţi şi trebuie să fie respectată de toţi. 1957. în care autorul realizează o analiză politică plecând de la starea naturală. căci ea este un război al fiecăruia împotriva tuturor. pentru că libertatea sa nu poate exista fără acceptarea legii. din motive practice. J. Nu avem nici o contradicţie cu voinţa generală care nu poate fi transmisă. dacă vrem să avem într-adevăr enunţarea voinţei generale. Contractul social. Voinţa generală prezintă anumite caracteristici deosebite: este inalienabilă. 22 . şi politice. Este infailibilă. principele fiind ales de către popor. cu condiţia să fie electivă. Contractul social. şi trebuie să o exercite în mod direct. omul.. îşi pierde libertatea şi egalitatea. ca individ se conformează voinţei generale. Idealul ar fi democraţia directă. Dacă la Hobbes starea naturală este lipsită de orice libertate. căutând legile pentru asigurarea binelui tuturor. dând posibilitatea formării unei majorităţi. Voinţa generală poate sili. Jean Francois Pepin. 51.. Această libertate va fi cedată pentru a constitui corpul social. El preferă însă o conducere aristocratică. dacă. infailibilă şi indivizibilă. în afara oricărei noţiuni de bine sau de rău. dar.cit. dar starea de societate este un rău. i se asigură acestuia cadrul legislativ corespunzător.Opera politica principala a lui J. Admite monarhia. în scopul realizării binelui comunităţii. pentru că.J. pentru Rousseau aceasta este starea libertăţii absolute. Regimul democratic rămâne însă apanajul poporului zeilor. se corupe.

adică puterea legislativă să aparţină cetăţenilor. Totuşi paradoxul este doar aparent. legitimitate. guvernământul ar fi inutil. Oeuvres complètes. are nevoie de o altă putere care execută. Aici intervine instituţia guvernământului? Este un corp intermediar între supuşi şi suveran creat pentru a asigura corespondenţa lor mutuală. nu şi voinţa. căci aceasta implică automat imposibilitatea guvernământului direct.69 În virtutea suveranităţii teoria reprezentării voinţei populare este exclusă. De aceea. Rousseau. III. care este suveranul.cit. El spune că din „momentul în care un popor îşi alege reprezentanţi nu mai este liber68”. Rousseau susţine astfel. p. VIe Lettre de la Montagne. ce se diferenţiază de autoritatea supremă. mai întâi. corpul social însuşi al naţiuni. 225. p. Suveranul şi Guvernământul ar fi atât de slabe încât s-ar instaura anarhia. „Suveranitatea nu poate fi reprezentată din aceeaşi raţiune că ea nu poate fi înstrăinată. III. 70 J. În toate cazurile se păstrează însă distincţia între Suveran şi Guvernământ. Acesta este sensul profund al contractului. este în mâinile unui singur magistrat. care adesea se confundă cu statul. dar acesta nu are decât funcţii executive. dacă însă guvernământul ar dori să legifereze puterea sa abuzivă l-ar face prea puternic în raport cu Suveranul. Rousseau scria în acest sens: „Puterea legislativă. 808. Pentru a evita aceste două tendiţe extreme.prezentă atunci când Suveranul conferă guvernământul întregului popor sau celei mai mari părţi a lui. fără exercitarea de către popor a dreptului său suveran. Acest raport de identitate ar conduce la o democraţie directă. Guvernământul execută: el are forţa. Contractul social. când guvernământul. nu sunt legi”. În aceste condiţii poporul poate transmite doar puterea. Idem. Această a doua putere trebuie stabilită de o asemenea manieră încât să execute întotdeauna legile şi doar legile. distincţia dintre cele două constă în deţinerea de către Suvern a dreptului legislativ. 23 . şi puterea executivă deţinută de guvernământ care poate obliga numai particularii. Suveranul vrea. într-o a doua fază.J.instituţiile guvernamentale. că suvernul poate coincide cu statul. În ambele cazuri s-ar instala despotismul. el nu beneficiază de o delegare a voinţei generale. numită suveranitate. Gândită astfel.J. abilitat cu executarea legilor şi cu menţinerea libertăţii civile şi politice70”. chiar dacă sunt alese. nu există putere legitimă. Rousseau susţine. să fie bine constituită are nevoie de un guvernământ care stabileşte o mediere între generalitatea legilor Suveranului şi particularitatea comportamentelor supuşilor. În tradiţia tipologiei clasice.. în mod logic. care subsumează afacerile private regulilor publice. adică care reduce legea la actele particulare. că dacă suveranul ar vrea să guverneze el ar fi prea puternic în raport cu guvernământul. p. Este cert faptul că Rousseau nu face confuzie între Suveran şi Guvernământ. Ea consistă esenţial în voinţa generală şi voinţa generală nu poate reprezenta. Rousseau găseşte că Guvernământul poate îmbrăca trei forme diferite în funcţie de numărul celor care îl compun71: democraţia . aristocraţia prezentă atunci când guvernământul este conferit unui număr mic de magistraţi şi monarhia. căci aceasta este inalienabilă. voinţa populară nu poate fi reprezentată. nu este un instrument al voinţei generale care nu poate face decât acte particulare. Dacă supuşii nu se mai supun legilor. niciodată generale. în anumite cazuri. Guvernământul trebuie să fie exercitat în mod direct. Rousseau. Tomes III. drept care poate obliga. În concepţia lui Rousseau. cel din urmă fiind înţeles drept autoritate publică. 71 J. în care. supunerea cetăţenilor faţă de lege trebuie să fie compensată de autoritatea cetăţenilor asupra guvernământului. Pare oarecum uimitor ca Rousseau să vrea să distingă Suveranul de Guvernământ. Există deci un guvern. op. 129. admite că pentru ca o republică a oamenilor nu a zeilor. Toate legile pe care poporul în persoană nu le-a ratificat. nu 68 69 Idem.

aşa cum susţine Hume. fapt ce rezultă şi din conducerea oamenilor de magistraţi care nu au nici un fel de autoritate sau putere. partea a II-a. Cu toate acestea. Trecerea de la legea naturală a promisiunii la stat s-a făcut în mod firesc. p. Gheorghe Dănişor.74 David Hume afirmă. fără Nicolae Popa. Socaciu. Gheorghe Dănişor. Monarhia este condamnată. 85. transferul ei prin consimţământ şi îndeplinirea promisiunilor. create de oameni şi care au ca rol menţinerea stabilităţii în relaţiile dintre ei. coordonatori A. 1999.cit.cit. Ion Dogaru. Dacă oamenii pot păstra o societate fără cârmuire. ei se vor uni în mod natural.cit. aceasta fiind rezultată din consimţământul oamenilor de a trece la societatea civilă condusă de stat. vor stabili care este puterea acestora şi le vor promite supunerea. teoria contractului social este incorectă bazându-se pe faptul că.. Iliescu şi E. morala şi dreptul îşi au izvorul în raţiunea umană şi nu în acte spontane ale acţiunii umane bazate pe sentimente. şi sentimentul este tot o constantă naturală a omului în funcţie de care se asigură coeziunea socială. temeiul fiind interesul uman . 75 David Hume. 77 Idem. El are o părere diferită faţă de cei care susţin că statul a apărut în urma unui contract. op. că „starea societăţii lipsită de cârmuire este una dintre cele mai naturale stări în care se pot găsi oamenii. David Hume a formulat cea mai importantă obiecţie cu privire la fundamentarea politicului şi moralei pe ideea de lege naturală. „Tocmai aceste regularităţi fac posibilă teoria politică.M.76” Teoria lui Hume stabileşte că supunerea faţă de stat a oamenilor presupune o obligaţie inexistentă în starea naturală. Ion Dogaru. în volumul Fundamentele gândirii politice moderne.P. Hume susţine că oamenii sunt capabili să trăiască în societate în lipsa oricărei cârmuiri. nu invocă niciodată faptul că între ei există un contract. Din contră. op. Editura Polirom.. Hume susţine că atât în starea de natură cât şi în cea civilă. care în mod obişnuit succede la putere77”. şi din acea ramură. Dan Claudiu Dănişor. Omul se angajează în aceste situaţii să întemeieze societăţi politice.75” Toate aceste legi sunt anterioare apariţiei statului şi presupun realizarea unor obligaţii care nu au nevoie de o supunere faţă de o magistratură specială. pare că înlocuieşte absolutismul monarhic prin absolutismul democratic.”73 Cu toate acestea. 73 72 24 . manifestat prin dominaţia majorităţii asupra minorităţii. op. Teoriile contractualiste au la bază ideea consimţământului ca punct de plecare în formarea statului. astfel încât fiecare să aibă exact atât cât îi trebuie. „cu scopul de a administra justiţia. 84. Dan Claudiu Dănişor. Rousseau. nici siguranţă şi nici raporturi reciproce78”. 76 Idem. p. 191.voinţa. îşi vor alege magistraţii.. A. natural. Afirmând supremaţia sentimentului faţă de raţiune. Socaciu. aşa cum este ea susţinută de J. p. 198. 72 Observăm că teoria contractului social.J. funcţionează aceleaşi legi. Aparatul de stat în acest sens nu este altceva decât distribuitorul dreptăţii. Tratat despre natura umană. Şi pentru ca forţa să fie legitimă „orice guvernământ trebuie să fie republican”. 74 Nicolae Popa. în acest sens. Iliescu şi E. „Odată ce oamenii sesizează necesitatea cârmuirii pentru a păstra pacea şi pentru a aplica dreptatea. Acesta demonstrează astfel că.M. a cărei primă axiomă este aceea că orice încercare de a modifica natura umană pe calea intervenţiilor operate de puterea politică este pur iluzorie. p. fără a fi nevoie de un contract. teoria lui Hume diferă de teoriile dreptului natural care se întemeiază pe raţiunea umană. Pentru acestea din urmă. Fundamentele gândirii politice moderne. 74. p. fără de care nu poate fi pace între oameni.coeziunea socială.P. p. 78 Idem. „ei provin din aceea spiţă care a condus înainte. 84. ei sunt conştienţi că supunerea lor faţă de stat este o problemă moştenită şi o acceptă ca atare. este imposibil ca ei să păstreze o societate în lipsa oricărei dreptăţi şi fără respectarea celor trei legi fundamentale privind stabilitatea proprietăţii. Acest lucru este posibil atunci când oamenii se limitează la strictul necesar. atât oamenii de stat cât şi cetăţenii. Iaşi.

să aibă drept mobil ideea de datorie pe care o prescrie legea”79. nu pare să vină de la oameni. al guvernării îngrădite de legi.2. este suficient ca ea să fie conformă legii. Observând această concepţie despre stat se poate afirma că. nu mai este nici raţionalist. pentru asigurarea stabilităţii sociale. 2. acest act devine astfel presupoziţia ideală a statului. şi tocmai aceasta este ceea ce semnifică maxima «orice autoritate vine de la Dumnezeu». legea fundamentală în baza căreia să se poată institui un stat. dar pentru ca ea să fie morală. care nu poate cunoaşte decât fenomenul. „Pentru ca o acţiune să fie ceea ce se numeşte legală. el nu este principiul fundamental. 18. Kant realizează mai întâi distincţie între ceea ce aparţine moralităţii şi ce aparţine dreptului. care sunt superioare celor dinainte. neglijându-le pe cele care asigură stabilitate socială. Kant vede în Stat dreptul afirmat şi realizat. şi asociate printr-un contract”. Supunerea devine astfel o datorie pe care se sprijină justiţia. şi prin urmare. actul în virtutea căruia toţi renunţă la libertatea lor exterioară pentru a o relua imediat ca membrii ai unei Republici. ci acela al administrării Statului”. ci de la un legislator suprem şi infailibil. şi numai faptul de a o pune la îndoială din punct de vedere practic. p. 25 . În orice stat. aşa cum susţine Kant. Libertatea. Kant. ca o condiţie a tuturor voinţelor particulare şi private ale unui popor în vederea unei voinţe comune şi publice. el nu poate să-şi extindă sfera asupra actelor pur interioare. nici empirist.. Idem. aşa cum este ea văzută de Kant. nu este deloc necesar să-l presupunem ca un fapt ca şi cum era nevoie înainte de toate să dovedim istoric cum un popor (. Contractul a devenit. trebuie sacrificată o bună parte din libertate concomitent cu contractul care să înlăture abuzul autorităţii. atingând culmea unei concepţii sintetice care este numai a lui. contractul social chiar dacă are un caracter ipotetic şi ideal „este regula şi nu originea constituirii Statului. Editura Antaios. 1999. în acest sens. Aceasta din urmă este icognoscibilă pentru intelectul uman. actul prin care poporul s-a constituit prin el însuşi în Stat. La această lume omul se poate înălţa prin moralitate. de a-i suspenda un moment efectul. Din teoria kantiană rezultă că „O lege atât de sacră încât este deja o crimă. dar pe el şi numai pe el se poate fonda o constituţie civilă. Distincţia între ceea ce se raportează la exterioritate şi ceea ce e un principiu intern ce se poate extinde şi la exterioritate dar niciodată invers. p. acestea rămânând în afara reglementărilor juridice. ci le depăşeşte pe amândouă.„De mundi sensibilis atque intelligibilis forma et principiis” a cursului de filosofie din 1770 nu mai este tributarul altora. trebuie în afară de aceasta. chiar dacă dreptul este întemeiat pe raţiune. Şcoala kantiană şi neokantiană Immanuel Kant după formularea disertaţiei inaugurale . al cărei concept cheie este conceptul de libertate.) ne-a lăsat oral sau scris un aviz sigur sau un document care ne permite să ne credem legaţi de o constituţie civilă – deja existentă80”. se întemeiază pe actele morale. Dreptul nu acţionează în aceste condiţii decât asupra actelor exterioare ale oamenilor.acesta justiţia nu este posibilă pentru că oamenii. de cele mai multe ori nu-şi văd decât propriile interese. 362. Prin teoria sa David Hume a fundamentat ideologia politică liberală conform căreia politicul trebuie să garanteze libertatea prin intermediul legii. Contractul nu doar că este bază a statului. Promovând o concepţie dualistă acesta consideră că există o lume fenomenală şi una pur inteligibilă (noumenală). Concepând astfel dreptul. Introducere în teoria dreptului în volumul Metafizica moravurilor. oricare ar fi mobilul său. Pentru a defini conceptul de drept. „Dar acest contract (contractus originarius sau pactum sociale). legea trebuind gândită ca un mijloc de apărare împotriva abuzurilor personale..4. Ea nu mai indică 79 80 I. Statul este ca „o multitudine de oameni trăind după legile dreptului. cele ale interiorităţii umane sunt purtate de actele morale.

În conformitate cu acelaşi concept. Dorind să stabilescă deosebirea dintre stat şi societate filosoful continuă. Schimbarea acesteia trebuie să vină pe calea reformelor şi nu a revoluţiei. vizează universalitatea.2. Şcoala hegeliană şi istorică A. În fapt. 83 Idem. p. constituţia este legitimă. ci ea exprimă o idee sau un principiu practic al raţiunii (…)81” În ceea ce priveşte autoritatea. Puterea legislativă trebuie separată de puterea executivă. se poate observa că dezvoltarea juridică a unei societăţi este întotdeauna variată. p. 26 . Porneşte astfel. în România de Mircea Djuvara şi Eugeniu Speranţia. al cărei centru este reprezentat de sufletul uman. să se instituie relaţiile interumane. iar. A priori-ul. Editura Europa Nova. Giorgio del Vechio în Italia. Dacă la Kant practicul îşi găsea temeiul în morală. a dat naştere în final la o orientare critică numită neokantianism. Giorgio del Vechio în opera sa încearcă să fundamenteze o filosofie a dreptului pornind de la un principiu a priori.cit. iar. pentru că numai în felul acesta. lui del Vechio. Acest principiu fundamental este justiţia. Cât priveşte concepţia sa asupra statului. osatura în jurul căreia se dispun diversele ţesuturi sociale. singura cale de urmat este supunerea. determinată de însăşi condiţiile conştiinţei juridice. pe el se bazează raporturile complexe care alcătuiesc comunitatea de viaţă a unui popor. p. în care se realizează comunitatea de voinţă a unui popor82”. Rolul statului fiind acela al asigurării protecţiei dreptului. către sfârşitul secolului al XIX-lea şi va domina începutul secolului al XX-lea. Lecţii de filosofie juridică. principiu care se constituie ca limită ultimă şi pe care se sprijină întreg edificiul juridic. toate animate de dorinţa de a aduce clarificări. au dat naştere la mai multe orientări. de la ideea că orice fiinţă raţională posedă sămânţa eternă „a justului”. acesta din urmă fiind însuşi raţiunea 81 82 Idem. Neokantianismul juridic este reprezentat de Stammler în Germania. având o mare influenţă nu numai în filosofie. el trebuie în mod necesar să se gândească şi ca obiect posibil faţă de un alt subiect. ca apoi.5. 84 Mircea Djuvara. precizând că: „Aceasta consistă în mod esenţial în ordinea juridică şi este. este că „Statul e subiectul voinţei care stabileşte o ordine juridică. Acest curent de gândire şi-a făcut apariţia. 178. Statul a mai fost definit pe scurt «expresia potenţială a societăţii»83”. op. Concepţia kantiană constituindu-se ca bază pentru studiu filosofic al numeroşilor doctrinari. 401. el nu poate să nu se conceapă pe sine şi obiectiv ca un conţinut posibil de gândire pentru alţii.. pentru a spune altfel. dar ea presupune o logică internă unitară a instituţiilor. Hobbes şi Hegel. plecând de la ea. după un studiu al definiţiilor date de Kant. Tot acest conservatorism izvorăşte la Kant din contradicţia revoluţiei cu sacrul autorităţii statului. care se constituie în forma logică pe care se sprijină orice raport juridic. p. Şcoala hegeliană Georg Wilhelm Friedrich Hegel prin filosofia sa a dominat secolele XIX şi XX. coloana vertebrală a societăţii. la Hegel temeiul este în drept. Montesquieu şi Rousseau l-au conceput trebuie să se bazeze pe diviziunea puterilor. sau statul este subiectul ordinei juridice. Statul aşa cum Locke. din hegelianism desprinzându-se curente de gândire fundamentale în plan juridic. Complexitatea sistemului kantian şi modalităţile diferite de abordare a acestuia.84 2. pe care le consideră insuficiente. aceasta are o origine sacră. 274. Când subiectul „se gândeşte” pe sine. ci şi asupra oamenilor politici din acea vreme. Giorgio del Vechio.fundamentul istoric al constituţiei civile. 274.

B. op. 1969. În aceste condiţii dreptul este produsul lent şi foarte complex al unei lungi desfăşurări istorice. duhul acestei evoluţii86. p. Se poate spune. iar suprema comunitate este în fapt suprema libertate. se realizează în evoluţia omenirii treptat. cel din urmă devenind o abstracţie goală care nu se mai regăseşte în omul concret. ceea ce echivalează cu o absorbţie a individului în structura de stat şi nu cu o identitate având în vedere faptul că relaţia stat = individ etatic. la fel şi reglementările de natură juridică. 277. ştiindu-se că demagogia într-un stat totalitar poate atinge sfere aberante atunci când promovează totul pentru om. obligaţia izvorâtă din normele de drept este o obligaţie faţă de celălalt. în spiritul ei. A 85 86 Georg Wilhelm Friedrich Hegel. dar consideră că el revine la sine atunci când dreptul atinge sfera statului. Dacă obligaţia morală este văzută ca o obligaţie faţă de mine însumi. 27 . ci doar fragmente ale acesteia. Editura Academiei. societate civilă. ci printr-o creştere spontană. Mircea Djuvara. Se susţine astfel că. p. ci prin intermediul altcuiva. idee logică. În studiul operei filosofului. singurele care se obiectivizează. ceea ce creează un dezechilibru în favoarea statului. pe care el o posedă în conştiinţa de sine particulară înălţată la universalitatea sa este raţionalul în şi pentru sine. Primatul dreptului. este legat de marile transformări ce au loc la sfârşitul secolului al XVIII-lea. punând în relief necesitatea de a studia în mod evolutiv fenomenele sociale. aşa cum apare el la Hegel. societăţile se schimbă diferit în funcţie de spaţiu şi timp. tot aşa şi dreptul se naşte nu prin efortul de gândire al legislatorilor. conform căreia dreptul este bazat pe persoana liberă. este o relaţie de tipul subiect = obiect subiectiv care are loc în sfera statului. Recunoaşterea însemnătăţii şcolii istorice pentru drept nu se datorează doar acestui curent de gândire – hegelian. comportamentul uman însă este acelaşi indiferent de spaţiu şi timp. iar în cel de a al doilea. Avem de-a face cu relaţie de identitate între individ şi stat. Concepţia hegeliană a imprimat o pecete puternică asupra întregii gândiri din timpul său şi asupra găndirii ulterioare. sau a altceva. Principiile filosofie dreptului. Şcoala istorică Şcoala istorică a apărut în Germania. Statul se constituie nu ca rezultat al manifestărilor de voinţă particulare ci ca urmare a unei raţiuni imanente care se autorealizează ca istorie. că organizările sociale sunt încercări nereuşite de a surprinde esenţa individului uman. Aşa cum remarca Hegel. accepţiune conform căreia persoana şi comunitatea sunt intim legate pentru că ele sunt inseparabile.cit. ea este transcedentă. secol în care se produce o ruptură profundă în episteme-ul european. însuşi Cicero proclama „historia magistra vitae” şi chiar Montesquieu afirma că „les lois sont les rapports necessaires qui dérivent de la nature de choses”.de a fi a omului în individualitatea sa. trebuie să ţinem cont de viziunea acestuia.85” Relaţia pe care o instituie filosoful între individ şi stat este de maniera stat = individ etatic. de a le pune în legătură cu trecutul. creând „statul”. Aceasta se întâmplă pentru că organizările sociale nu surprind niciodată esenţa umană. stat. adică în calitate de drept abstract în care indivizii participă inconştient la autorealizarea ideii de familie. de a găsi „den Geist”. „Statul – spunea Hegel – ca realitate a voinţei substanţiale. Aşa cum limbajul nu se creează printr-un efort de reflexie. omul nu se mai afirmă prin el însuşi şi din el însuşi. până în ziua de astăzi. Observăm în primul caz că obligaţia este imanentă.. ci printr-un efort raţional. Bucureşti. germenele ei fiind regăsit în filosofia lui Hegel conform căreia o anume idee de moralitate. 334. Dar această accepţiune nu trebuie să ne facă să afirmăm că Hegel nu este gânditorul unui stat totalitar care ridiculizează drepturile individului. ca răspuns la şcoala dreptului natural. Hegel recunoaşte că în drept omul este o fiinţă înstrăinată.

nu este altceva decât. O democraţie însă. tratate din acest punct de vedere. Această modalitate de abordare inversează ordinea priorităţilor. locul ei fiind luat de statul totalitar care are propria sa raţiune de a fi. iar apoi printr-un calcul. structuralismul este o metodă care nu poate fi confundată cu relaţiile constituite în societate. dar. şi altele care valorează mai mult. În cadrul doctrinelor utilitariste se trece de la analiza justiţiei la analiza utilului care conferă statului şi dreptului. şi care trăieşte în prezent. ceea ce în opinia teoreticienilor naţional-socialişti. prin intermediul acesteia.vorbi de instituţiile juridice fără a cunoaşte desfăşurarea lor istorică. nu se poate întemeia numai pe interese egoiste pentru că libertatea. constituindu-se astfel o adevărată democraţie fondată pe interconexiunea indivizilor ce îşi urmăresc fiecare interesul. Instituţiile sunt organisme vii care poartă în sine tot trecutul. Claude Lévis-Strauss menţiona că. 2. Pentru Bentham sunt interese care valorează mai puţin. cunoscut ca filosof al dreptului şi eticii. gândită de Savigny. un stat bazat pe ideea de spirit al naţiunii. pentru o bună perioadă de timp. Bazat pe noţiunea de spirit al poporului. drepturile sunt sisteme de semne care ordonează prin structuri de comunicare şi de schimb un anumit fel de raporturi sociale. ca model. în opoziţie totală cu dreptul.2. Bentham consideră că utilul este cel care poate aduce fericirea unui număr cât mai mare de oameni. Relaţie.6. Dreptul în fond. asemănătoare cu coerenţa structurilor logico-matematice. rolul de a asigura echlibrul între interesele particulare şi interesul comunităţii. un metalimbaj. Într-un mod succint. Oamenii se înscriu vrând nevrând în această structură preconstituită. cu dispariţia individului din sfera politicului. egalitatea devin concepte goale. Teorii privind structuralismul şi utilitarismul Structuralismul este văzut ca fiind o revoluţie coperniciană în domeniul ştiinţelor sociale. făcând ca subiectul să depindă de fasciculele de relaţii care se ţes în jurul lui. care nu acoperă întreg spectrul vieţii sociale. Modelul structuralist prin definirea structurii la nivel teoretic vizează în fapt relaţia de comunicare. un model care nu trebuie confundat cu realul: structura socială. asigurată de estomparea unor tendinţe centrifuge din partea elementelor înglobate în structură. concretizată prin coerenţă. 28 . degajată de asemenea din concepţia lui Hegel. rezultă că naţional-socialismul nu reţine decât raţiunea de stat pe care Führerul este singurul chemat să-l conducă şi să-l judece. În felul acesta dispare. Negarea dreptului se datorează şi folosirii abuzive a concepţiei hegeliene. Lévis-Strauss vede astfel în structură. în sensul că. Sistemul dreptului este un sistem de comunicare a cărui structură este preconstituită pe relaţia autoritate-subordonare şi pe relaţia de reciprocitate. a identităţii contrariilor. naţional-socialismul adoptă o doctrină a acţiunii întemeiată pe iraţional şi pe mistica politică. Elementele individuale (oamenii) sunt reduse la structură. se descoperă comunicarea ca schimb de informaţie. poate duce la identificarea dreptului cu forţa. prin urmare acestea trebuie cântărite între ele. se bucură de o structură stabilă. să se arate care interese trebuie preferate altora. negând orice adevăr al dreptului. iar. este în fapt surpinderea formei fără a se cunoaşte fondul. Fondatorul curentului utilitarist a fost desemnat ca fiind Jeremy Bentham. raţiunea de drept. În plan politic această disoluţie a dreptului a echivalat cu disoluţia oricărei idei democratice şi. pune la dispoziţia acestora instrumentul preciziei ştiinţifice pe baze matematice. nu trebuie confundată cu relaţiile sociale în obiectivitatea lor. fără a înţelege sensul. Fiecare sistem juridic. implicit. O doctrină desprinsă din şcoala istorică germană este cea naţional-socialistă. numit aritmetica morală.

fiecare e obligat să trăiască în aceşti termeni cu unii semeni ai săi. apologia liberalismului. p. Este vorba de un echilibru dirijat. p.. Pentru Bentham se poate constata că. prin organizaţia pe care o dă societăţii. se poate afirma că aşa cum vede Mill utilitarismul. 83. 89 John Stuart Mill. Utilitarismul.. concepţie asemănătoare cu cea a unora dintre pozitivişti. p. Deosebirea este fundamentală pentru că la Bentham societatea şi regulile acesteia. înseamnă pentru Mill. Şi cum în toate stadiile civilizaţiei.cit. Legea. Mill. comunitatea este un corp artificial compus din persoane individuale. elementul esenţial al dreptului.Bentham însuşi a sesizat că sunt probleme în ceea ce priveşte funcţionarea intereselor particulare în cadrul societăţii.. numai că el se rezumă la un realism limitat. Theory of legislation. cu titlu de principiu. el poate executa prin forţă scopurile urmărite. teoria lu Jhering combate individualismul. Doctrina lui Rudolf von Jhering se deosebeşte de cea a lui Bentham. interesele particulare sunt egale între ele pentru că numai aşa putem convieţui într-o societate în care este promovată. 1994. l-a condus la concepţia că „statul este singura sursă a dreptului”. precum cel de a fi tratat în mod egal cu ceilalţi. Ion Dogaru. 365 şi urm. Relaţia constrângere-putere. Utilitarismul lui Bentham a avut un rol important. p. op. „a avea ceva a cărui posesiune. să prevină orice rău şi să facă astfel ca într-adevăr în sufletul fiecăruia interesul colectiv să răsune mai adânc decât interesul individual. p. 345.88 Dacă teoria lui Bentham duce la individualism. Promovând nu doar liberalismul ci şi utilitarismul John Stuart Mill în lucrarea sa „Utilitarismul” precizează că „O societate a oamenilor egali poate exista numai dacă se înţelege că interesele tuturor trebuie tratate ca egale. egalitatea tuturor în faţa tuturor. că omul trebuie să caute înainte de toate un profit personal în relaţiile sale cu altul. pentru că el a pus în evidenţă excesele naturalismului şi raţionalismului. pe când la Jhering echilibrul este urmare a intervenţiei statului. „Dreptul – susţine Jhering – este suma condiţiilor vieţii sociale. Se poate susţine astfel. Editura Alternative. caracteristic pentru doctrinele germane. Dar pentru a avea un drept. Interesele individuale sunt singurele reale. 88 Nicolae Popa.cit. iar cel de al-doilea. op. şi cum statul este dotat cu putere. Ion Dogaru. regulă înţeleasă a fi dreptul. regulile de drept. în opinia sa. Betham susţinea în acest sens că „ceea ce este conform cu utilul sau cu interesul individului este ceea ce tinde să crească suma totală a fericirii sale.. Gheorghe Dănişor. asigurată prin puterea de stat. op. în sensul larg al termenului. prin mijloace de constrângere exterioare. 358. atât pentru Mill cât şi pentru Bentham. trebuie în aceste condiţii. orice persoană. Ceea ce este conform cu utilul sau cu interesele comunităţii este ceea ce tinde să crească suma totală a fericirii indivizilor care o compun87”. 29 . ideologic etc. iar pentru aceasta el a promovat o regulă care subordonează interesele particulare unuia general. 2. el va pleda pentru supunerea indivizilor faţă de regulile sociale. ci trebuie lărgită spre domeniul idealist. societatea trebuie să ţi-o protejeze90” cu scopul asigurării utilităţii generale. rezultă din jocul liber al intereselor individuale.89” În aceste condiţii. 52. are egali. exceptându-l pe monarhul absolut. susţinută de Jhering. 91 Mircea Djuvara. op. 90 J. S.cit. pentru că nu cercetează dreptul în toată complexitatea sa care nu poate fi limitată la consideraţii de natură pur materială. Dan Claudiu Dănişor. p. nu este decât un mijloc de a face această legătură între interesele individuale şi interesele obiective. Dan Claudiu Dănişor.” Constrângerea este. statul având ca unică misiune coordonarea care asigură fericirea tuturor. Combătând excesul de libertate legat de dreptul de proprietate. pentru că altfel s-ar produce un lanţ întreg de nenorociri.91 87 Jeremy Bentham. Gheorghe Dănişor. Dreptul. pentru că primul face apologia statului.cit. citat de Nicolae Popa. şi în toate epocile se face câte un pas în direcţia unei stări de lucruri în care va fi imposibil să trăieşti în alţi termeni cu ceilalţi oameni.

12. constă. Auguste Comte pune sub semnul întrebării doctrina liberală. ceea de-a treia în curs de apariţie.2. 30 . primele fiind deja depăşite. organizată în mod ştiinţific. De aceea. drepturi naturale şi morale. care se vor ocupa de afacerile publice şi vor reprezenta puterea executivă. regimul definitiv al raţiuni umane93”. Auguste Comte. societatea va fi partajată în trei clase. Pozitivismul reprezintă o tentativă de reorganizare a societăţii pe temeiuri practice. p. numite „drepturile omului”. singura pe deplin normală. în toate metodele. El respinge democraţia ca pe un pericol. sub semnul sociologiei. prin intermediul sociologiei.În ierarhia ştiinţelor de altfel ele se întemeiază unele pe altele şi 92 93 Florence Braunstein-Silvestre. O altă clasă este aceea a proletarilor. Ultima perioadă. a doua. Ţinta filosofiei pozitive. care contestă ordinea divină şi încearcă înlocuirea acesteia printr-o societate întemeiată pe raţiune. sociocraţia. inalienabile. În acest scop trebuie. Observăm astfel. adică al celor a căror existenţă este recunoscută şi nu doar presupusă. 66. decât acelea din timpul său. Simplul cetăţean în aceste condiţii este redus la pasivitate. întemeiază o societate riguroasă. o ruptură faţă de organizarea socială din Evul Mediu şi chiar din perioada modernităţii. Guvernanţii vor fi recrutaţi dintre bancheri. Discurs asupra spiritului pozitiv. societatea reflectă voinţa lui Dumnezeu. Toată analiza teoretică. este aceea a reorganizării sociale. numită pozitivă. care se va concentra pe educaţie. Se resping deci. nu are decât o simplă destinaţie tranzitorie. cu scopul de a-l face să înţeleagă şi să fie de acord cu binele asigurat de organizarea sociocratică. Urmează apoi cea de-a doua perioadă. dominată de teologie. Tendinţa iniţială cu care Comte a plecat în filozofia lui a fost de a construi legile sociale după care societatea să fie aşezată pe alte baze mai folositoare tuturor membrilor ei. urmând progresul realizat de matematici. cei din urmă fiind cei care delimitează cadrul general. dar care vor avea numai un rol consultativ în cea ce priveşte relaţia cu guvernanţii. care vor exercita puterea legislativă. şi. Prima perioadă. denunţând ideea de contract între guvernaţi şi guvernanţi. realizată. apare după Revoluţia franceză. sistemul politic este monarhia de drept divin. aceea de a conduce treptat la starea a treia. Jean Francois Pepin. op. pentru că încredinţează puterea oricui şi nu celor în măsură să şi-o asume. nu speculative. Savanţii. înfăptuită o reformă morală care să fie urmată de o reformă politică a instituţiilor pentru a avea drept rezultat reorganizarea societăţii. Urmând această separare. normativismul şi sociologismul În numele ştiinţei. Individul fiind doar un titular de drepturi pe care i le conferă societatea. lui revenindu-i doar datoria de a se supune unei educaţii pozitiviste. care în numele ştiinţei transformă politica în dogmă. că.92 De asemenea.7. Comte. consideră că societatea a evoluat de-a lungul a trei stări sau periode. care nu constituie în realitate decât o modificare dizolvantă a celei dintâi. Bucureşti. expune principiul societăţii pozitive.. este acela al separaţiei între autoritatea temporală şi autoritatea spirituală. o face numai pentru a ajunge la o construcţie politică întemeiată pe date sociologice. după cum am văzut. care gândesc principiul politic. Principiul politic de bază. numai.2. tocmai în aceasta. autorul afirma că „prima stare trebuie de acum încolo să fie concepută ca pur provizorie şi pregătitoare. se bazează pe ideea de divinitate. ideile revoluţionare promovate până la el. Teorii privind pozitivismul. care vor fi supuşi şefilor industriei fără ca ei să fie lezaţi în demnitatea şi interesele lor. în opinia filosofului. p. al faptelor pozitive. cea metafizică. doctrina pozitivistă promovată de Comte se limitează la instaurarea unui stat totalitar în care puterea este acaparată de un grup de savanţi. Comte. 1999.cit. Editura Ştiinţifică. trebuie selecţionaţi cei mai buni din domeniul industriei şi finanţelor care vor pune în aplicare principiile politici alături de savanţi.

ci contestă teoriile care susţin „persoana-naţiune” învestită cu conştiinţă şi voinţă. 96 Mircea Djuvara. de când ţin în mână un condei filosofic. care le presupune pe toate celelalte. personificându-se ideea de naţiune. în care cei din urmă sunt dotaţi cu voinţă. şi. datele concrete. există numai puterea societăţii de a ne constrânge să facem anumite lucruri. În materie de drept public se personifică naţiunea. aşa cum susţine concepţia clasică. dacă ne uităm spre societatea în care trăim şi spre organizarea ei politică. în afară de aceasta nu mai există o alta. Aşa cum am descris mai sus. într-o societate în care oamenii sunt legaţi printr-o interdependenţă. în aceste condiţii. deci metafizică. Teoriile politice sunt cele care împart societatea în guvernanţi şi guvernaţi. Toate aceste fapte sunt concrete. Legea intervine cu constrângerea efectivă socială. aşa cum le observăm. op. nu există decât unul: acela de a-ţi face datoria. Experienţa. Iată cum pentru concepţia juridică a lui Comte ideea de drept se evaporă cu desăvârşire şi este înlocuită cu idee de datorie. că tirania unei adunări. să trăiască într-un anumit fel. pentru Comte. op. Duguit preciza. spunea Comte. Duguit. Auguste Comte citat de Mircea Djuvara. la concluzia că nu există nici un drept. Naţiunea nu are nici un fel de personalitate. poate fi mult mai rea decât tirania unui singur om. zice Comte. vom vedea într-adevăr că societatea în ultimă analiză se reduce numai la indivizi. în atare condiţii. Dacă ideea de drept subiectiv presupune ideea de personalitate. „De mai bine de 30 de ani.cit. relaţii care-i constituie pe oameni într-un tot. ea este o pură construcţie a minţii noastre. este doar o abstracţiune. Drept subiectiv. p. Şi.cit. şi nici statul. o trece naţiunii.. p. ca şi tirania mulţimii (în această situaţie a poporului deţinător al suveranităţii).94 Revoluţia franceză. care îşi manifestă voinţa în anumite momente din viaţa lor practică şi o manifestă cu anumite efecte. Personificarea suveranităţii sub forma statului este o idee inutilă şi primejdioasă. Dar prevederea se bazează pe acţiune. 31 . în loc de a atribui suveranitatea regelui. Fiecare din aceşti indivizi este titular de personalitate. nu confirmă existenţa unei personalităţi colective care să fie de sine stătătoare. Prin urmare ideea de personalitate a statului este o simplă construcţie logică. s-a înlăturat doar ideea de dumnezeire şi. În aceste condiţii nu poate fi vorba de drepturi.. În realitate nu s-a schimbat nimic. o datorie în înţelesul că el este constrâns de mediul social în care trăieşte. iar Societatea.. ele cad sub simţurile noastre. pe care el îl numeşte metafizic. ştiinţa astfel constituită ţine cont numai de prevederi. care trebuie înlăturată pentru că promovează aservirea faţă de o suveranitate arbitrară. nu există decât indivizi în carne şi oase. ea devine un titular al unui drept de suveranitate. p. Voinţa însă atunci când se manifestă în exterior nu are un caracter propriu – aşa după 94 95 Mircea Djuvara. Revoluţia a crezut că prin aceasta a dat explicaţia care lipsea concepţiei de stat. dar există o datorie pentru fiecare individ. 353. op. asupra relaţiilor dintre oameni. care nu răspunde unei observaţii concrete. după el Leon Duguit. care considera că trebuie înainte de toate să se facă abstracţie de orice concept. nu contestă că naţiunea este o realitate în zilele noastre. aşa cum le observăm. Această serie de fapte concrete duc. i s-a atribuit naţiunii pur şi simplu dreptul care se recunoştea înainte regelui.cit.cea mai complexă dintre toate este sociologia. 355. Duguit alături de Comte şi Herbert Spencer observă. nu a făcut decât să schimbe un cuvânt. o solidaritate foarte activă între ei. nici măcar a statului. întotdeauna mi-am închipuit suveranitatea poporului ca o mistificare opresivă şi egalitatea ca o minciună ignobilă95”. 354 şi urm. şi să pornim de la datele concrete. Prin urmare tot punctul de greutate al concepţiei lui Comte cade asupra faptelor omeneşti. Concret nu există societate.96 Cel mai de seamă reprezentant al şcolii pozitiviste din Franţa a fost Léon Duguit. Promovând observarea.

de pildă. care de obicei. Jèze observă înainte de toate. cu atât multiplicitatea relaţiilor dintre indivizi devine mai mare. în aceste condiţii. Pornind cu metoda pozitivă de observaţiune. pentru ca aceasta să existe trebuie să fie cât mai mulţi. Dacă de exemplu – spunea Jèze – parlamentul formulează legi.cum afirma Duguit – ea nu poate fi decât a majorităţii care se manifestă ca voinţă generală. cu atât dispoziţiile de drept public trebuie să devină mai complexe. presupune posibilitatea juridică dată de dreptul individului de a face actul. 14. Legiferarea este un mijloc tehnic pentru a se ajunge la scopul determinat. mai multe şi mai complicate. În constituţie. căci nu aparţin 97 98 Leon Duguit. un singur individ nu poate crea societatea juridică. Ideea de suveranitate este socotită şi de Jèze ca o abstracţiune metafizică. anumite drepturi. Parlamentul este compus din indivizi. nu una de politică juridică. cum o numeşte el. întrucât observaţia concretă nu o arată ca existând în realitate. adică un respect al limitelor reciproce. Este evident că într-o societate primitivă numărul relaţiilor este foarte restrâns. cu cât există o multiplicitate mai mare a raporturilor dintre elementele componente. A se vedea în acest sens Mircea Djuvara. Pentru Durkheim individul este înainte de toate o fiinţă socială care nu poate să trăiască fără interdependenţa socială. fără valoare ştiinţifică. sunt de două feluri. este deci o pură ficţiune. cum nu poate fi vorba de un stat personificat. legea. care îşi exprimă voinţa într-un sens sau altul. până la aceea dată erau opuşi. politice. 32 . chiar şi atunci când se consultă populaţia printr-un sufragiu universal numai o parte a populaţie se constituie în voinţă majoritară. iar societatea prezintă un pol al unei realităţi care are la celălalt pol individul. numite „pouvoirs juridiques”. Cu cât societatea se desfăşoară în evoluţia ei spre progres. Din concepţia juridică a lui Durkheim se desprinde ideea că drepturile particularilor nu sunt decât funcţii sociale. care produc anume efecte pe care le numim „juridice”. fără solidaritatea cu ceilalţi indivizi. a suveranităţii naţionale şi personalităţii statului vom regăsi un palid reflex al analizei făcute de Emile Durkheim. Ceea ce există sunt numai voinţele individuale. dispoziţiile (relaţiile guvernate de drept) generale care leagă individul de societate se înmulţesc. p. individul şi societatea. Politica dreptului cuprinde tot complexul de consideraţii sociale. Prin urmare actul juridic. deci ei nu pot fi desprinşi unul de altul pentru că există o interdependenţă între ele.. Când zicem că parlamentul are competenţa de a face legi. că în drept trebuie să facem o deosebire esenţială între politica dreptului şi tehnica lui. şi prin aceasta suveranitatea naţională. înseamnă că parlamentul are acest drept. la ideea că nu se poate vorbi de o suveranitate a statului. cu atât personalitatea fiecăruia este mai desăvârşită. titular al dreptului de suveranitate. op. Societatea juridică este. Ea reprezintă o datorie de abstenţiune a unuia faţă de altul. De exemplu. este în fapt o putinţă juridică. ramura publică a dreputului. O singură persoană. Cât priveşte ramura administrativă şi constituţională. Acestea sunt generale. 357 şi urm. 1928. care determină la un moment dat voinţa legiuitorului. Putinţele juridice. Cei doi poli. o coexistenţă a libertăţilor. Aceasta este o operă de tehnică juridică. economice. intră într-o componentă armonică. „Voinţa naţională. şi o construcţie juridică pozitivă care nu va putea fi edificată pe aceasta. morale. generale şi individuale. IIeme tome.cit. p. Această posibilitate numită de Jèze „pouvoir”. în voinţa indivizilor care constituie majoritatea populaţiei consultate.98 Gaston Jèze ajunge. ca şi Duguit. ci ea arată numai indivizi cu anumite voinţe. faţă de cele pe care le regăsim într-o societate civilizată şi dezvoltată. înseamnă că are o competenţă consfinţită pentru aceasta.” 97 În pledoaria negativă. Ancienne Librairie Fotmeing. a lui Duguit. se atribuie Regelui anumite prerogative. Ea vine şi determină care vor fi părţile cărora se aplică legea. Traite de droit constitutionnel. suntem deci în prezenţa unor acte individuale de voinţă. care constituie pentru rege o serie de putinţe juridice.

)100”. este pozitivismul etatic în care se pune accentul pe puterea de stat. sesizată în mişcarea sa. iar aceste drepturi trebuie să fie izvorâte din sursele juridice etatice. cu a celor care susţin că statul este un organism natural şi spontan. Principalul reprezentant al pozitivismului etatic este Carré de Malberg. op. p. Paris. Autolimitarea puterii este necesară pentru că „dacă absolutizăm puterea de stat. politicul. p. ci aparţin oricărei persoane care ar fi în situaţia de suveran. 85. L. Deosebit de interesantă este teoria autolimitări statului ca singurul corectiv posibil al întregii puteri de Stat. ştiindu-se că Kelsen promovează o concepţie statică cu privire la drept. Gheorghe Dănişor. „Statul este o instituţie umană. „Identificarea formei politice cu Constituţia răspunde perfect prejudecăţii care reduce tot dreptul numai la legi103”. şcoală rezultată din raţionalismul de sorginte kantiană. 100 33 . Din punctul de vedere al dreptului. 102 A se vedea mai pe larg Nicolae Popa. Contribution à la théorie générale de l’État. Gândirea kelsiană cu privire la stat porneşte de la concepţia dinamică a dreptului. dreptul se naşte din voinţe exterioare individului şi reglementează condiţia exterioară a acestuia.102 Hans Kelsen este unul din cei mai importanţi reprezentanţi ai şcolii de la Viena. Astfel. nu poate să fundamenteze puterea de stat. Legea aşadar organizează anumite drepturi pe cale generală. cât şi cele ale dreptului privat. conform căreia structura ierarhică a ordinii juridice. p. având cauza sa generatoare în voinţa oamenilor101”.G. În aceste condiţii discutăm de „două domenii juridice 99 René Carré de Malberg. Idem. pentru că astfel el se distruge pe el însuşi99”. Prin opera sa încearcă să concilieze două concepţii contrare: aceea a voluntarismului care susţine că statul este o creaţie pur umană.D. O doctrină desprinsă din şcoala pozitivistă. Statul este limitat de ordinea juridică a cărei expresie supremă este ordinea constituţională „pentru că Constituţia determină formele sau condiţiile de exercitare a puterii publice. p. Formele de guvernământ sau formele politice nu sunt altceva decât un caz particular al formei dreptului în general. 382 şi urm. Carré de Malberg.J. 101 Idem. Argumentele ce au stat la baza constituirii acestui nou curent. care începe să se afirme în Germania secolului al XIX-lea şi ţine până la inceputul secolului XX. Belgique.. 232. pe care le atribuie tuturor acelora care ar fi în situaţia respectivă. provenind din propriile lor instincte de sociabilitate. Librairie du Recuil Sirey.persoanei care este rege la un momemnt dat. în concepţia lui Malberg. 229. ca putere juridică pozitivă. voinţa oamenilor care au creat statul a fost determinată de forţe. cu actul de creaţie efectivă a statului care este causa proxima. atât normele dreptului public. care nu este de natură juridică. Théorie pure du droit. este un proces de reînoire permanentă. şi de aceea nu trebuie confundate aceste impulsuri naturale care sunt causa remota a Statului. adică dreptul este validat prin stat. 51.. pot fi sintetizate ca fiind. fără să nu apeleze la un factor originar şi intermediar. el nu poate să suprime întreaga ordine juridică să fondeze anarhia. statul este legat doar de reguli create de el însuşi. şi atunci el va putea din punct de vedere juridic să facă totul. se promovează astfel autolimitarea statului. Ca toţi pozitivişti. 103 Hans Kelsen. Cu toate acestea diviziunea nu are pentru el decât un caracter pur ideologic. 1999. ea excluzând orice putere care se exercită în afara acestor condiţii de formă (. în acest caz. exprimă în ultimă instanţă voinţa de stat. care pune în evidenţă interacţiunea dintre juridic şi moral în asigurarea coeziunii sociale. Această mişcare de reînoire este autocreaţia sa. Bruylant.cit. în ultimă instanţă al Constituţiei. 1920... singurele drepturi subiective sunt cele garantate de Stat. având în vedere că. Ion Dogaru. Dan Claudiu Dănişor. Kelsen promovează prin concepţiile sale cu privire la principul libertăţii înţeles ca autodeterminare şi la formele de guvernământ diviziunea fundamentală a dreptului modern în drept public şi drept privat. dreptul este faptul etatic pozitiv. p.

Membrii unei grupări supuse unei asemenea relaţii de dominaţie formează o grupare politică (politischer Verband) cu îndeplinirea a trei condiţii: • • • de teritorialitate: trebuie să existe un teritoriu pe care să se exercite această dominaţie. 190.organizate tehnic în forme diferite. propria sa voinţă. 110 Max Weber.Herrschaft . Dacă statul constă într-un raport de dominaţie a omului de către om bazat pe mijlocul constrângerii fizice legitime. de putere. în aceste condiţii. 107 Idem. 1966. Observăm că teoria kelsiană şi-a propus ca scop disoluţia totală a dualismului StatDrept. implică existenţa persoanelor gata să asculte. între Stat şi drept104”. 394 şi urm. p.F. Sociologie de Max Weber. op. nici ordinea juridică internaţională.Macht . din contră. Plon. de altfel. se disting net una de cealaltă prin aceea că.“comanda nu este necesarmente legitimă şi nici supunerea în mod obligatoriu o datorie”112.. Puterea ..108 Sociologia weberiană a fost supranumită o „sociologie a dominaţiei109” deoarece conceptul de dominaţie se află în miezul modelului de administraţie de stat creat de Max Weber. la o relaţie de comandă/ascultare. Pentru că statul şi dreptul sunt unul şi acelaşi fenomen. Cu toate acestea statul nu este întreaga ordine juridică: „nici ordinea juridică pre-etatică a societăţilor primitive. 34 . el nu poate exista “decât cu condiţia ca oamenii dominaţi să se supună autorităţii revendicate de dominatori. Ion Dogaru. 113 Max Weber. adică recunoaşterea şi acceptarea de către ele . 282. 108 A se vedea mai pe larg Nicolae Popa. absolută. în opinia lui Weber. despre Stat atunci când suntem în prezenţa unei ordini juridice relativ centralizată „ca o colectivitate socială.oricare ar fi raţiunile lor . 1971. Statul este o ordine juridică105”. Atunci se pun următoarele întrebări: în ce condiţii se supun ei şi de ce? Pe ce justificări interne şi pe ce mijloace externe se sprijină această 104 105 Idem.în primul caz . 1967. a originilor şi structurilor sale. op. 56 111 Idem. supra-etatică sau inter-etatică. de continuitate: trebuie ca această relaţie să se exercite în mod continuu. de posibilitate de constrângere fizică: relaţia de dominaţie trebuie să fie garantată “într-un mod continuu în interiorul unui teritoriu geografic determinabil prin aplicarea sa şi ameninţarea unei constrângeri fizice”113. Se poate vorbi. Gheorghe Dănişor. P. Dan Claudiu Dănişor. Gallimard. Idem. în timp ce . nu reprezintă un Stat106”.cit. chiar împotriva rezistenţelor existente110”.desemnează în schimb „şansa de a găsi persoanele gata să asculte de un ordin cu un conţinut determinat111”. Pe această definiţie s-a construit analiza weberiană a statului şi a administraţiei sale. 109 Julien Freud. p. dar nu printr-o antiteză esenţială. vol.U. 57. Statul nu este altceva decât personificarea ordinii de constrângere. Există deci o legitimitate a relaţiei de dominaţie pe care nu o are întotdeauna relaţia de putere.. Teza dualismului tradiţional este depăşită de autor în momentul în care afirmă că în calitate de „organizaţie politică.cit.)” iar „ordinea normativă care fondează statul nu poate fi decât o ordine de constrângere relativ centralizată107”. 281. a vorbi despre un Stat de drept devine un pleonasm. p. p. 278. această colectivitate nu poate fi fondată decât pe o ordine normativă (. 112 Raymond Aron.este. Dominaţia . ea face. dominaţia. Economie et société.a ordinelor pe care ele le primesc. p. p. „orice şansă de a face să triumfe în sânul unei relaţii sociale. O grupare politică accede la rang de stat când (…) direcţia sa administrativă revendică cu succes (…) monopolul constrângerii fizice legitime”114. 106 Idem. parte dintre locurile comune ale ştiinţei administraţiei.. Weber distinge dominaţia. p. 114 Idem. Se observă că puterea şi determinarea.I. Definiţia este celebră. Les étapes de la pensée sociologique. 553. p.. dacă ele fac referire una la cealaltă.

. bazată pe voinţa personală şi extraordinară a unui individ şi care se traduce prin “supunerea extraordinară faţă de caracterul sacru. 118 Idem. dominaţia raţională. într-un anume fel. perspective. Aristocrat. faţă de virtutea eroică sau valoarea exemplară a unei persoane117”. în virtutea credinţei în validitatea unui statut legal şi a unei competenţe pozitive bazate pe regulile stabilite în mod raţional. America ar putea fi comparată cu o pădure mare străbătută de o mulţime de cărări drepte care ajung în acelaşi loc.119 În opinia lui Max Weber. constituită ca o contrapondere la etatism. totul decurge dintr-un principiu unic. 2. 117 Idem. Plon. Bucureşti. Întrebarea este. Există trei fundamente posibile ale legitimităţii. Pentru Weber. care s-a impus “în virtutea legalităţii. cu siguranţă. 2002. urmând ca la întoarcere să publice. Teorii privind liberalismul Curentul liberal este recunoscut drept o mişcare care a condus la afirmarea individualităţii umane. autorul amestecă neîncetat două tipuri de analiză şi două tipuri de convingeri. aceea a cutumelor sanctificate prin validitatea lor imemorială şi prin obiceiul înrădăcinat al omului de a le respecta116: dominaţia exercitată altădată de patriarh sau de seniorul domeniului. Liberalii susţin şi doresc astfel.114. nici evoluţia dominaţiei. În plus. existenţial şi conceptual. Mai întâi. din aceeaşi idee. Editura Lumina Lex. marele demagog şi şeful unui partid politic. legată de aceea a originilor. 1959.dominaţie”115? Problematica originilor statului generează întrebarea dublă: Care sunt justificările şi pe ce mijloace se sprijină dominaţia? Asupra justificărilor nu vom insista prea mult. întemeiată pe triumful inevitabil al democraţiei. statul dispune de monopolul constrângerii legitime pentru că el îşi întemeiază actele pe legalitate. magistrat. America este exemplul unei experienţe pure din punct de vedere chimic. cele două volume ale lucrării Despre Democraţie în America.distingând mai multe tipuri de justificări ale dominaţiei . Alexis de Tocqueville a plecat în America pentru a observa sistemul politic de aici şi modul în care acesta funcţionează. şi o logică a evoluţiei. pentru că America oferă tânărului aristocrat şi spiritului său sistematic un dublu laborator. limitarea puterii de interveţie a statului. Nu e nevoie 115 116 Max Weber. o ţară constituită şi întemeiată pe negarea nobilimii. expresia „stat de drept” nu are valoare. Administraţia publică: teorii. p. pentru că identificarea celor două concepte nu constituie decât un model ideal care este în decalaj permanent cu realitatea socială. şi tipul de regim politic care poate decurge de aici.2. dominaţia charismatică. Pe planul raţionamentului el juxtapune o logică a tipologiei pornind de la opoziţia aristocraţie/democraţie. toate legile emană. dominaţia tradiţională: aceea care îşi găseşte fundamentul în autoritatea eternului ieri (…). Toată societatea e întemeiată pe acelaşi fapt. a ajuns şi ea de domeniu public. Tocqueville cercetează relaţiile dintre principiul care dirijează societăţile. în scopul păstrării drepturilor şi libertăţilor individuale. analiza. între 1835 şi 1840. Individul dotat cu această charismă este conducătorul de război ales. iar concepţia cu privire la „statul de drept” este tautologică. „În America. În fine. prin acest nou curent. Mai apoi.113-114 Idem. fără ca această înlănţuire să fie vreodată obligatorie. . Trei tipuri de dominaţie legitimă. suveranul desemnat prin plebiscit. p. Călătoria sa în America ţine de aceeaşi explorare.. Este acel tip de dominaţie care caracterizează statul modern. dar expozeul pe care-l face Weber nu este unul istoric şi . 35 . Astfel. Dreptul şi statul se identifică. principiul egalităţii. 119 Ioan Alexandru. devenită clasică.8.el nu redescrie nici succesiunea. realităţi. Le savant et la politique. în alţi termeni autoritatea fondată pe ascultare şi care se achită de obligaţii conform statutului stabilit118”. p.

necesar a fi respectate: determinarea integrării individului. În acest cadru alternativ. Limita fiind dată de preferinţa pe care o are individul. după o îndelungată luptă dusă împotriva tuturor inegalităţilor. a confruntării de opinii. cu referire la Europa şi la întreaga frământare europeană. ca valoare umană sau ca ideal. concrete. însă o consideră un rău necesar. ci consecinţa discuţiei raţionale. Despre Democraţie în America. în cadrul unui asemenea regim. ci instrumente sociale fundamentale. nu sunt valori spirituale ci reguli ale jocului social. Editura Humanitas. sau al opiniei publice dintr-o epocă. nu sunt idealuri grandioase ci elemente ale unui mod eficace de organizare a existenţei colective. Aceasta pentru că. voinţa generală a lui Rousseau. încercându-se ca egalitatea să nu fie în detrimentul libertăţii. p. Tocqueville nu este adeptul democraţiei. identificabile a drepturilor şi libertăţilor individuale. Tocqueville creează mai multe indicii. menţinerea rolului esenţial al religiei care recomandă dragostea şi respectul faţă de aproape. minimizarea constrângerii şi amplificarea maximă a liberei opţiuni nu sunt „scopuri”. putem spune chiar actual. determinarea rolului politic local pe care-l are prin intermediul instituţiilor descentralizate. Trebuie deci păstrată democraţia. poporul îşi deleagă suveranitatea reprezentanţilor săi în conformitate cu principiile majorităţii. a argumetării pro şi contra cu referire la experienţă. 36 . pentru că democraţia directă este imposibilă din punct de vedere practic într-un stat modern. Cu toate acestea. al elitei. sfâşiate de conflictul între două principii şi două lumi. Importanţa şi ecoul impresionant al abordării acestei probleme de către John Stuart Mill sunt legate întocmai de constituirea unei alte variante de legitimare a libertăţii. Adeziunea la libertate ca scop final. deoarece oamenii nu ar suporta această atingere adusă nevoii de egalitate. vol. De aceea. prezintă principiul fundamental al liberalismului individualist: exercitarea constrângerii nu este legitimă decât atunci când vizează direct prevenirea unei lezări sau vătămări bine-determinate. democraţia duce la o masă de indivizi egoişti. 2005. şi încalcă drepturile minorităţii care se vede obligată să accepte decizii contrare voinţei sale. Celebra operă On Liberty a lui Mill. Tocqueville este conştient că nu se poate renunţa la democraţie. Mills subliniază că. Tocqueville respinge importanţa exagerată acordată majorităţii. Bucureşti. 122 Idem. Tocqueville analizează democraţia pornind de la postulatul: democraţia ia naştere prin voinţa egalitară a omenilor. Doctrinele iluminismului şi mai ales ideologia revoluţiei franceze de la 1789 au făcut din libertatea morală şi politică un ideal familiar. deseori pradă acestei forme extreme a democraţiei care este revoluţia. pe care îl studiază într-un stil surprinzător de modern.120” Continuându-şi această idee. El crede că adevărul nu este nici rezultatul consensului majorităţii. Este vorba deci de un regim al puterii politice. nu este nicodată şi nici nu poate fi consecventă. autorul afirma: „În timp ce naţiunile europene sunt la jumătatea drumului dintre aristocraţie şi democraţie. Mill poate fi considerat drept unul dintre părinţii fondatori a ceea ce azi se numeşte „strategia dialogului”. dar. în spiritul egalităţii. cu condiţia ca moştenirea în materie de libertate lăsată de aristocraţie să poată supravieţui în epocile democratice122”. nici fructul gândirii spiritelor alese. exemplul american nu constituie viitorul lor care va fi în mod necesar diferit. a fi liber este o valoare în sine. I. asupra egalităţii în detrimentul libertăţii. Idem. susţinând că.decât să ajungi la răspântie şi totul ţi se clarifică dintr-o ochire. ci le oferă doar material de gândire despre acest viitor pentru a extrage maximum de avantaje şi minimum de inconveninte pentru libertate. în ultimă instanţă coordonate ale unui mod de viaţă. În acelaşi timp.121” Tocqueville acceptă ideea că „nobilimea va pierii. aceasta nu reprezintă naţiunea. deşi acest principiu este adesea recunoscut şi admis 120 121 Alexis de Toqueville. 12. întărirea solidarităţii tradiţionale în sânul asociaţiilor. iar asigurarea libertăţii pentru omul modern este o necesitate fundamentală. În acelaşi timp. a cărui realizare reprezintă un deziderat de la sine înţeles.

nu a colectivităţii (individualism). Hayek demonstrează indirect limitele inevitabile ale oricărei puteri politice. atâta vreme cât nu se aduce nicio vătămare altei persoane. binele social indiscutabil sau necesitatea politică absolută. Deşi promovează idealul maximizării libertăţii.în plan teoretic. Se uită mereu că îndată ce unii oameni sau unele instituţii îşi arogă dreptul de a reprezenta „dreptatea istorică”. diferit de cele constituite istoric. istorice) comite greşeala originară. Cu alte cuvinte. dimpotrivă. Evidenţiind limitele principale ale oricărui tip de ordine deliberat impusă. sisteme de valori. idealuri. arătând că. dimpotrivă. tratând iar şi iar persistenţa iluziei că prezumata reglementare pozitivă a lucrurilor. De asemenea. aşa după cum am văzut. distinge în mod esenţial acest mod de gândire de viziunile speculative care exaltă numai libertatea eului (cum este romantismul) sau a „aleşilor” (cum face Nietzche). nu puterea este chemată să decidă care este binele general. Friedrich A. Analiza lui Hayek distruge astfel fundamentul filosofic poate cel mai adânc al ideologiilor messianic-revoluţionare proprii atât totalitarismului fascist. Mill dezvăluie eroarea epistemologică ascunsă în atitudinile de intoleranţă faţă de opiniile considerate idezirabile. cât şi celui comunist. realizarea unor idealuri sociale „nobile” sau construirea unui mod de organizare socială „raţional”. Hayek denunţă acest mit. lăsând pe fiecare să trăiască cum vrea. că exercitarea constrângeri este legitimă doar în scopul „negativ” de a împiedica vătămarea altui cetăţean. Mill. fundamentală. Rândurile de faţă confirmă că Mill nu se raliază „delirului libertăţii” declanşat în spiritualiatatea continentală în secolul XIX. Particularităţile situaţiilor istorice concrete revin mereu ca pretext pentru limitarea sferei liberei opţiuni. din care izvorăşte despotismul. ea nu are dreptul să impună modele de comportare. politice. nu mai poate fi vorba de o reală libertate: misionarismul politic care îşi revendică dreptul la excepţii de la regula maximizării libertăţii individuale aduce cu sine despotismul şi intoleranţa. liberalismul nu reprezintă o apologie nemărginită a libertăţii. Mill crede. pretinsele interese sociale „superioare” sunt mereu invocate drept temei suficient pentru ingerinţe masive în sfera libertăţii individuale. Argumentul clasic al tuturor mişcărilor politice radicale este că acest al doilea tip de ordine are caracter mai complex. ci şi unul dintre părinţii fondatori ai utilitarismului moral. practica socială şi politica modernă îl încalcă sistematic: presupusul „bine” general. stigmatizând pe oponenţi drept promotori ai Minciuni (morale. căci aceasta înseamnă autoritarism. sau modul ideal de organizare socială. cum ar fi realizarea unui presupus bine general. numai ordinea „organică” poate atinge grade satisfăcătoare de complexitate. Întrucât criteriul suprem este utilitatea. nu este doar un corifeu al liberalismului şi al individualismului. justifică moral şi politic această limitare. Promotorii acestor atitudini. asumându-şi ca atare „misiunea” de a impune anumite valori decretate drept „superioare” şi anumite reglementări presupuse „optime”. Aceasta este formularea pe care o dă Mill principiului fundamental al liberalismului britanic. Hayek elaborează teoretic distincţia esenţială dintre ordinea socială „spontană”. în numele unei „cauze drepte”. permiţând stăpânirea şi rezolvarea mai multor probleme şi nevoi sociale. iar stabilirea folosului este prerogativa individului. societatea (puterea) trebuie să maximizeze libertatea individuală (liberalism). 37 . îşi arogă o formă sau alta de infailibilitate: avertismentul este că oricine se consideră drept reprezentant al Adevărului. indiferent de culoarea politică sau opţiunile morale pe care le reprezintă. Corelarea libertăţii cu datoria. care face din utilitate criteriul de apreciere al valorii morale. care creşte „organic” într-o societate şi ordinea deliberată impusă cu ajutorul puterii de stat. El recunoaşte necesitatea constrângerii şi importanţa datoriilor. Principiul este destinat prevenirii abuzurilor puterii politice care pretinde să exercite constrângeri asupra individului în scopuri „pozitive”.

A prefera concretul. Aceasta înseamnă că regulile generale ale dreptului ţintesc către o ordine abstractă a cărei manifestare concretă sau particulară este imprevizibilă.. prin urmare. Kinds of order in society. p. 3.. Idem. Organizarea aparatului guvernamental este de asemenea realizată. care nu pot fi cunoscute celor a căror preocupare este să asigure formarea ordinii respective. „Nu este. 1964. în virtutea fondului specific problemei date. 125 Idem.) este. înseamnă a renunţa la puterea pe care ne-a daruit-o gândirea. de asemenea. 38 . cât şi regulile ce permit celor care le execută să completeze detaliile lăsate în suspensie de către comenzi. Tocmai din acest motiv. Dar aceste reguli care servesc creării şi dirijării unei organizaţii au „caracter diferit faţă de acelea care fac posibilă formarea unei ordini spontane126”. pentru Hayek. 2. cu atât va fi mai mare rolul jucat de circumstanţele ce determină manifestarea ei concretă. Marea lecţie pe care ne-a dat-o autorul este că trebuie să recurgem la abstract acolo unde nu putem stăpâni concretul. această activitate necesită şi ea un aparat organizat. Este vorba. 126 Idem. Sarcina de a schimba şi perfecţiona regulile. Sunt reguli care se aplică numai anumitor oameni selectaţi de guvern. Hayek distinge între regulile formale şi regulile materiale. pe măsură ce apare.”127 123 124 Friedrick A. New Individualist Review. Cele dintâi „nu ţintesc către împlinirea dorinţelor şi nevoilor unor indivizi anume” ci „au doar un caracter instrumental. regulile în cauză nu determină acţiunile desfăşurate. aşadar. şi nu prin comenzi. într-o anumită măsură cu ajutorul regulilor. p. de fapt suprinzător că urmarea legislaţiei democratice moderne care dispreţuieşte supunerea faţă de reguli generale. să facă obiectul unui efort organizat. face şi alte servicii cetăţenilor. că nu cunoaştem efectul lor concret. 1993. servesc la formarea unei ordini concrete. probabil. Ele funcţionează ca restricţii şi nicidecum ca reţete de conduită. şi nu pe comenzi specifice adresate membrilor organizaţiei. ci doar limitează sfera şi modul lor de realizare. şi cu atât mai mult ei o vor putea controla numai pe baza regulilor. nu impun o anumită „ordine” – stare finală. vol. şi ele trebuie urmate de către ei în cele mai multe cazuri (exceptând cazul judecătorilor) în urmărirea anumitor ţeluri particulare fixate. de un fel de „reguli-cadru” sau. aranjamentul cel mai iraţional şi mai dezordonat al treburilor omeneşti pe care l-au produs vreodată deciziile deliberate ale oamenilor. de către guvern.124”. în realitate. pe lângă că susţine legea. aşa cum le mai numeşte autorul. Hayek. 466. organizatorul trebuie să se bazeze în mare măsură pe reguli. Hayek. este.. ci doar fixează condiţiile în care se desfăşoară competiţia. încercând să rezolve fiecare problemă.Într-un pasaj important din celebra sa carte The road to Serfdom. 89-91. Hayek propune chiar şi un criteriu fundamental pentru acest tip de reguli: „Criteriul cel mai important al regulilor formale (. 127 Friedrick A. Iar atâta timp cât statul. Drumul spre servitute. de asemenea. Regulile sunt formale pentru că „nu presupun o alegere între scopuri particulare ale unor indivizi particulari125”.. Editura Humanitas. Chiar acolo unde tipul de ordine folosit este cel specific organizaţiilor şi nu ordinea spontană. pentru scopurile în care aceşti oameni vor socoti de cuvinţă să le întrebuinţeze şi în împrejurări ce nu pot fi prevăzute în detaliu”123. că nu ştim ce scopuri particulare vor fi atinse respectând aceste reguli sau ce indivizi vor beneficia de acţiunea lor . ar putea. în timp ce atât comenzile. Cu cât este mai complexă ordinea la care ţintesc oamenii. deşi nu este strict necesar. „reguli ale jocului”: ele nu stabilesc rezultatul final al activităţii. nr. în sensul că se aşteaptă ca ele să fie de folos unor indivizi încă necunoscuţi.

71 şi urm.2. numit Lenin. Jean-Francois Pepin. este prezentată de Marx. Încă din 1840.9. va reţine două aspecte din doctrina marxistă: analiza rolului statului şi locul ocupat de Partidul Comunist. Stadiul eliminării burgheziei nu este suficient pentru Stalin întrucât el trebuie completat prin eliminarea obligatorie forţată a spiritului burghez. Numai după aceea. Statul controlează în cele mai mici detalii viaţa fiecărui individ: hrana. Iosif Visarionovici Djugasvili numit şi Stalin este cel care a stabilit o nouă doctrină ce promovează statul totalitarist.. partid unic. producţia optimă. Teorii ale statului totalitar Karl Marx prin personalitatea şi scrierile sale a dominat ceea de a doua jumătate a secolului XIX. pregătite de comunitate şi acordate de către ea fiecăruia. Va rămâne doar proletariatul. dă directive Statului. Odată ajuns la putere. în absenţa proprietăţii particulare şi a luptei de clasă. deci imperialiste. Lenin. Prin căile care trebuie urmate pentru a atinge comunismul. marxismul a trecut din stadiul de doctrină în cel de politică după revoluţia bolşevică din 1917. veritabila fază comunistă inaugurată de dispariţia Statului. Marxismul nu reprezintă prima doctrină comunistă. Urmează apoi o perioadă tranzitorie a dictaturii proletariatului. nu poate apare atâta timp cât există ţări capitaliste. înfăţişează o utopie întemeiată pe un comunism total. acesta este alcătuit din revoluţionari de profesie şi reprezintă în întregime proletariatul.128 Spre deosebire de comunismele utopice. Acolo unde Marx enunţă eliminarea burgheziei şi apoi rapidul sfârşit al statului însuşi. îmbrăcămintea. lupta de clasă va dispare de la sine. Partidul Comunist.cit. Metoda sa. În primul. care stabileşte raporturile dintre oameni care. puterea acaparată de clasa burgheză. care le pune în aplicare. munca voluntară. Marx atribuie statului un rol total diferit: dispariţia. este însă păstrat în doctrina stalinistă. Nu se face însă nici o precizare cu privire la viitorul partidului. Burghezia exploatează economic şi politic proletariatul şi nu va renunţa la această putere. 128 Florence Braunstein. Pentru Stalin. Istoria omenirii demonstrează opoziţia permanentă dintre proletariat şi burghezie. În scopul realizării revoluţiei. aceleaşi pentru toţi. deci de o revoluţie proletară pentru a dobândi prin forţă. după ce în fiecare ţară a avut loc o revoluţie proletară. Ulianov. ceea ce-l diferenţiază pe Karl Marx de predecesorii săi. sunt presupuse a fi armonioase. în cursul căreia se face exproprierea colectivă a mijloacelor de producţie şi schimb. va fi folosit de proletariat pentru a o elimina. rod al studiilor sale de filosofie şi istorie se datorează în mare parte lui Hegel de la care preia principiul dialecticii. În acest moment statul. Este nevoie. op. lupta lor eternă. după ce a fost atins stadiul comunismului.2. este introducerea în mod necesar a luptei de clasă. ceea ce va cere o perioadă mai lungă de timp. din punct de vedere al situaţiei economice: planificarea.I. V. altădată instrument de reprimare deţinut de burghezie. iar statul devenit inutil. se poate instaura comunismul şi poate să dispară statul. Etienne Cabet în Călătorie în Icaria. locuinţa şi obiectele de uz casnic sunt în măsura posibilităţilor. atâta timp cât burghezia prezintă pericolul unei riposte. Dus la limită. politica reducându-se la o disciplină socială acceptată în mod liber. 39 . care a înlăturat regimul de tranziţie instaurat după căderea ţarismului. p. Statul care era destinat să dispară în doctrina lui Marx şi a lui Lenin. Societatea comunistă care ia naştere. ignorând tăcerea lui Marx cu privire la un Partid Comunist va organiza în mod riguros unul. al cărui organ de acţiune este. care depăşeşte socialismul lui Proudhon şi Cabet pentru a-l înzestra cu principii ştiinţifice. din moment ce aparţin proletariatului. va dispare. dictatura proletariatului se exercită prin menţinerea statului socialist. Din momentul în care burghezia este înlăturată. Lenin deosebeşte două stadii succesive. acest raţionament face să coincidă sfârşitul statului cu instaurarea unei lumi în întregime socialistă. Toate hotărârile partidului nu sunt valabile şi adevărate.

Antonio Gramsci.Odată cu naşterea Republicii Populare Chineze. inferioare şi superioare. fie că sunt economice. care se regăseşte în natură. Fascismul. în fostele ţări comuniste. poporul Volk. recunoscut drept doctrină a Italiei. pentru că ori într-o situaţie. dar nu în ultimul rând economic. latinii şi slavii destinaţi să fie sclavi productivi. Această criză interioară. până la viitorul stăpânilor. manifestarea dominării 40 . suboameni şi supraoameni. rolul conştiinţei umane în construcţia socială. Nazismul stabileşte o clasificare a raselor. de stat sau juridice. dezvoltată de Adolf Hitler în Mein Kampf. În ambele situaţii este în joc o criză a conştiinţei individuale. Acesta din urmă nu are nevoie să fie ales. Marxismul a fost victima unei dileme: ori acceptă democraţia fără violenţă şi atunci realizarea comunismului este imposibilă. Conceptul de luptă de clasă trebuie extins prin cel de război de eliberare. Partidul Naţional Fascist. Statul fascist nu poate fi conceput în afara unui partid unic. „Ea constă în teza complementarităţii indispensabile între puterea de stat. Neomarxiştii vor încerca să corijeze această deficienţă a sistemului. Viitorul acestor diferite rase este precizat. moment în care sunt schimbate prin acţiunea Gărzilor Roşii. Mao Ze-Dong. educaţional. totalitarismul nazist se bazează pe o doctrină politică. care pot constitui un sprijin apreciabil. pentru că sunt mulţi cei care se opun. până la cei care se află în fruntea ierarhiei. conducătorul. Cea dintâi etapă depinde în special de muncitori şi nu are în vedere naţionaliştii şi ţăranii. aduce o contribuţie însemnată la depăşirea termenului marxist al puterii de stat. ori în cealaltă individul are de suferit. O altă eroare a marxismului este aceea a aplicării legii cauzalităţii. La polul opus fascismului care este în principal o practică politică. arienii. ajunge la putere şi instaurează o formă specială de marxism în care se interesează în special de modul în care se poate ajunge la socialism şi înlocuieşte revoluţia proletară prin războiul revoluţionar. simboluri ale purităţii doctrinei. de această dată. Statul trebuie să controleze toate domeniile: politic. este în principal revendicarea unui stat totalitar. arienii. dar. conectând sociologia marxistă la investigaţiile făcute de psihanaliză asupra individului. egalizarea. Critica marxismului trebuie să aibă în vedere că faptul Marx. unei necesităţi interioare a Volkului. acest gol sufletesc a dus. este reprezentat de statul condus de Führer. El este înzestrat cu toate puterile. la viaţa socială. Ca şi în sistemul sovietic. religios. nu au luat în consideraţie. o veritabilă statocraţie în cadrul căreia nimic nu poate exista în afara statului. din moment ce corespunde unei chemări. De unde şi ideea revoluţiei permanente. care se bazează pe conceptul de rasă. care corespunde aspiraţiilor majorităţii societăţii. O criză a conştiinţei individuale se conturează mai rapid acolo unde se pune în ecuaţie violenţa. ca pace socială. Aici criza conştiinţei individuale duce la o criză de sistem. teorie a lui Benito Mussolini. în celaşi timp. filosofică. socială. creează un vid al inutilităţii şi de aici la o indiferenţă generalizată faţă de idealurile propuse de un factor perceput la nivel individual ca străin şi. Datorită acestui mod determinist de a pune problema. statul şi dreptul nu dispar. atunci când vorbeşte de raporturile ce se instituie între societatea civilă şi cea politică. însărcinat să pună în aplicare directivele rasiste ale statului. omul este subordonat structurilor. Această politică se întemeiază pe un partid unic. În ambele cazuri comunismul. şi cei care l-au urmat. la criza sistemului. inuman. statul reprezintă instrumentul unui partid unic. Revoluţia îşi atinge punctul culminant în momentul suţinerii Revoluţiei Culturale. în cazul de faţă naţiunea germană. în suficientă măsură. de la evreii care trebuie exterminaţi. care urmăreşte instaurarea comunismului. Din această concepţie rasială decurge natura statului. până la urmă. ori acceptă violenţa şi riscă să atragă pe veci duşmănia unei bune părţi din populaţie. Golirea fiinţei umane de orice conţinut individual. şi care este alcătuit din elita nazistă. În felul acesta s-a ajuns la un determinism economic constrângător pentru individ. ci se întăresc tot mai mult. nu este posibil.

şi a coerciţiunii, cu cea hegemonică, de influenţare plitico-ideologică, pe care o exercită clasa conducătoare asupra claselor şi categoriilor subordonate”129 În Scrisori din închisoare, Gramsci, sublinia faptul că cercetarea sa duce la concluzia că statul, „care în mod obişnuit este conceput ca o societate politică” trebuie conceput „ca un echilibru între societatea politică şi societatea civilă130”. Fiind o problemă de infrastructură, este esenţial să se reţină că un rol important în determinarea hegemonică a blocului istoric îl are intelectualitatea, ca promotoare a idealurilor etico-politice ale clasei muncitoare, după cum susţinea Gramsci. Gramsci, de asemenea a subliniat, de fiecare dată, că în construcţia societăţii socialiste trebuie restrânsă forma de constrângere a acţiunii statale cu forma politico-ideologică de creare a consimţământului social. De aici, concepţia lui Gramsci despre rolul etatic al statului şi dreptului. Acest concept este valabil şi pentru statul burghez care tinde să se confunde cu interesele întregii societăţi, numai că, susţine Gramsci, „clasa burgheză e saturată: nu numai că nu se mai dezvoltă, dar se degradează; nu numai că nu mai asimilează noi elemente, dar ea expulzează o parte din ea însăşi131”. Singurul care poate să se identifice cu interesele întregii societăţi este grupul „care îşi propune ca scop de înfăptuit dispariţia statului şi a lui însuşi” cu scopul de a creea un „stat etatic, tinzând să pună capăt diferenţelor interne ale celor dominaţi etc. şi să fie ca un organism social unitar tehnico-moral132”. Consensul este cheia dispariţiei statului şi dreptului, pentru că numai în felul acesta societatea civilă este resorbită de către societatea politică. Aparatul de stat este o cerinţă a societăţii civile, dar pentru că ea a dispărut, statul devine inutil. Pornind de la conceptul de supradeterminare, Louis Althusser a avut posibilitatea să demonstreze că elementele de supra structură nu se încadrează în categoria fenomenului pur determinat în mod unilateral de baza economică. Prin conceptul de supradeterminare, Althusser demonstrează că Marx pune în discuţie concepte noi care scot în evidenţă complexitatea structurală a societăţii şi afirmă relativa independenţă a acestora. Tocmai această independenţă a structurilor face ca totalitatea socială să nu fie redusă la o contradicţie simplă şi până la urmă riguros deterministă. Althusser susţine că teoria marxistă cu privire la stat trebuie aprofundată. Clasicii marxismului criticau statul ca o maşină de represiune, de exploatare. Statul ca putere de stat era distinct de aparatul de stat. După Althusser, nu este suficientă această distincţie, ci există şi o altă distincţie aceea între aparatul represiv al statului şi aparatul ideologic de stat. „Noi propunem o listă empirică, care necesită exigenţa de a fi examinată în detaliu, supusă la probă, rectificată şi remaniată. Cu toate rezervele pe care le implică această exigenţă, noi putem, pentru moment, să considerăm ca Aparate ideologice de stat, instituţiile următoare: Aparate ideologice de stat religioase (sistemul diferitelor biserici); Aparate ideologice de stat şcolare (sistemul diferitelor şcoli publice şi private); Aparatul ideologic de stat familial; Aparatul ideologic de stat juridic; Aparatul ideologic de stat politic (sistemul politic al diferitelor partide); Aparatul ideologic de stat sindical; Aparatul ideologic de stat al informaţiei (presa, radioul, televiziunea);

129 130

R. Florian, Antonio Gramsci un marxist contemporan, Editura Politică, Bucureşti, 1982, p. 130. Antonio Gramsci, Scrisori din închisoare, E.S.P.L.P., Bucureşti, 1955, p. 172. 131 Antonio Gramsci, Scrieri alese, Editura Univers, Bucureşti, 1973, p. 193. 132 Antonio Gramsci, Note sul Machiavelli, Editori Riuniti, Roma, 1977, p. 159.

41

-

Aparatul ideologic de stat cultural (cărţile, artele, sportul etc.).”133

Diferenţa între puterea de stat şi aparatul ideologic de stat constă în aceea că prima funcţionează întemeiat pe violenţă, pe când cel de al doilea este întemeiat pe mijloace ideologice. Mijloacele pot fi disimulate şi folosite prin inversare şi într-un caz şi în celălalt. În felul acesta se ţes foarte subtil combinaţiile explicite sau tacite între jocul aparatului represiv de stat şi jocul aparatului ideologic de stat, ceea ce explică că acest aparat ideologic de stat urmează îndeaprope jocul luptei de clasă. În felul acesta se constituie sistemul care asigură reproducţia modului de producţie. Aparatul de stat este centralizat, iar aparatele ideologice sunt multiple, relativ autonome, dar unitatea dintre diferitele aparate ideologice este asigurată de clasa dominantă. Aparatul de stat represiv asigură prin forţă condiţiile politice ale reproducţiei raporturilor de producţie care sunt raporturi de exploatare. Aparatele ideologice asigură armonia între aparatul represiv şi ideologia clasei dominante şi concură la acelaşi rezultat: reproducţia raporturilor de exploatare capitaliste (aparatul religios, educaţia, parlament, radio etc.).134 Dreptul concură în felul acesta la reproducţia raporturilor de producţie, el devenind un mijloc pentru clasa dominantă de a lupta contra clasei dominate, în acest sens el fiind locul luptei de clasă.135 Şcoala din Frankfurt a avut intenţia programatică de a găsi cele mai adecvate concepţii pentru a da marxismului o nouă faţă, adecvată condiţiilor capitalismului târziu. Reprezentanţii acestei şcoli au încercat să răspundă unor probleme puse de capitalismul zilelor noastre: societatea de consum, fetişismul economic, obsesia etatismului, birocraţia etc. Conceptul de dominare de stat a fost în centrul preocupărilor reprezentanţilor Şcolii de la Frankfurt. Max Horkheimer susţinea că politica este o întreprindere a dominaţiei a cărei analiză devine necesară în aprofundarea problemelor sociale. De asemenea şi la Herbert Marcuse şi la Horkheimer, „această societate nu se sprijină numai pe dominarea naturii în sens strict, ea se spijină în acelaşi timp pe dominaţia oamenilor asupra altor oameni. Ansamblul mijloacelor de producţie care conduc la această dominare şi măsurile care servesc la menţinerea sa, se cheamă politică136”. Tot la fel pentru Marcuse politica şi statul sunt expresia fenomenului de dominare. Dominaţia nefiind altceva decât puterea de a raţionaliza până şi iraţionalul. În felul acesta totul este sub control social, statul şi dreptul având rolul de reprimare a instictelor plăcerii în vederea supunerii individului normelor. Marcuse este cel care critică, deasemenea, statul asociaţie, ca stat sovietic, care se bazează pe acelaşi principiu al dominaţiei, susţinând un regim concetraţionar, devenind o realitate transcedentă, hipostaziată. Idolatria, ca modalitate de subordonare a omului faţă de propriile sale obiecte, nu este altceva decât încercarea omului de a restabili legătura cu natura, ruptă prin afirmarea individualităţii sale. Această tendinţă de revenire la natură explică, în opinia lui Erich Fromm, frica omului de singurătate apărută odată cu individualitatea sa. Prin intermediul conştiinţei omul nu poate reveni la natura fiinţei sale şi atunci intervin fenomenele de dependenţă. Acest mod de comportament duce la supunerea necondiţionată faţă de autoritate, ceea ce conferă individului o securitate aparentă. Fromm va susţine că există două feluri de autoritate: o autoritate raţională şi o alta iraţională. Autoritatea raţională este întemeiată pe competenţă. Respectul faţă de o persoană vine din modalitatea competentă de a rezolva problemele. Ea nu intimidează şi nu inspiră teamă. Autoritatea iraţională se întemeiază pe putere şi teamă. Aceasta din urmă este asimilată sistemului totalitar. Autoritatea raţională este sinonimă cu democraţia.
Louis Althusser, Citindu-l pe Marx, Editura Politică, Bucureşti, 1970, p. 81. A. Brimo, Les grandes courants de la philosophie du droit et de l’Etat, op.cit., p. 538-539. 135 A se vedea mai pe larg Nicolae Popa, Ion Dogaru, Gheorghe Dănişor, Dan Claudiu Dănişor, op.cit., p. 481 şi urm. 136 Max Horkheimer, Les debuts de la philosophie bourgeoise de l’histoire, Payot, 1974 citat de Nicolae Popa, Ion Dogaru, Gheorghe Dănişor, Dan Claudiu Dănişor, op.cit., p. 503.
134 133

42

În aceste afirmaţii ale lui Fromm transpare umanismul său. Opera sa nu creează certitudini, dar inspiră un orizont al speranţei. O speranţă dătătoare de viaţă, o viaţă trăită în plenitudinea sa, dincolo de falsa problemă a lui „a avea” şi îndreptată spre domeniul simplu al lui „a fi”. 2.2.10. Teorii ale statului de drept Propunându-şi disoluţia totală a dualismului Stat-Drept, aşa după cum am văzut la pagina 42 şi urm., Hans Kelsen susţinea că a vorbi despre un Stat de drept este un pleonasm. La Kelsen orice drept este drept de stat şi orice stat este stat de drept, iar ideea de domnie a legii este un principiu formal ce desemnează ansamblul procedurilor de generare a dreptului. Statul de drept devine astfel o ordine de constrângere, o ordine ce a justificat statul poliţienesc. Normativismul kelsian a fost cel care a produs o modificare importantă în gândirea juridică tradiţională. De aceea această teorie a captat atenţia teoreticienilor dreptului şi a atras foarte multe critici din partea acestora. Criticile vin din mai multe direcţii, dintre care am putea aminti aici: 1) critica identificării statului cu dreptul; 2) critica aplicării la ordinea juridică a unei logici formale de tip matematic; 3) o critică a conceptului de puritate a obiectului ştiinţei dreptului. Dintre acestea cea care ne suscită nouă atenţia este prima direcţie – identificarea statului cu dreptul – ce a dus la conceperea unui Stat de drept. Teoria lui Kelsen cu privire la statul de drept este caracterizată de obiectivism. Acest obiectivism rezultă din însăşi importanţa pe care o acordă Kelsen normei juridice şi constructivismului elaborat în baza unei concepţii a ierarhizării normelor în sistemul juridic fundamentat pe norma constituţională. Pornind de la acest obiectivism se poate spune că esenţa Statului de drept este normativismul. „Acesta nu este Guvernământul Oamenilor, este Domnia Normelor. După Infernul Puterii arbitrare şi Purgatoriul Guvernământului controlat, existenţa pură a Regulii de drept semnifică Paradisul juridic”137. Proclamând puternicia normei, Statul de drept nu este altceva decât ordinea ridicată la nivel de principiu prim şi aceasta în numele eliminării Puterii. În susţinerea acestei ordini normative nu mai sunt suficiente normele-ordin şi norma-fundament. Statul, ca ordine de drept personificată, îşi face prezenţa în absolut toate domeniile printr-o ordine a legalităţii sistematizate, normele fiind „poarta strâmtă a legalităţii”. Statul de drept fiind ordinea normativă în aplicare, „tinde în mod esenţial spre un perfecţionalism normativ, normele nedeterminând ordinea decât ca parte a unui anumit grad de intensitate şi extensie normativă138”. Statul de drept tinde spre fiinţa perfectă care trebuie să fie peste tot. Perfecţionismul normativ proclamă legalitatea ca absolută, ceea ce echivalează cu a o proclama totalitară, Statul de drept întruchipând, în acest sens, conceptul valorii absolute. Toate aceste atribuţii ale Statului de drept sunt concepute în numele democraţiei, pentru garantarea drepturilor omului şi în vederea unei previzibilităţi a piedicilor care pot să apară în instaurarea unei puteri legitime. Criticii teoriei kelsiene a Rechtsstaat-ului semnalează contradicţiile acestei teorii. Prezentăm pe scurt o parte dintre acestea139:

137

W. Leisner, L’État de Droit – une contradiction?, în Recuil D’Études en Hommage a Charles Eisenmann; Editura Cujas, Paris, p. 66. 138 Idem, p. 67. 139 W. Leisner, citat de Popa, Ion Dogaru, Gheorghe Dănişor, Dan Claudiu Dănişor, op.cit., p. 397 şi 398.

43

Nivelul de abstractizare al normei însă. Ceea ce cetăţeanul nu permite ca om. Cel care aplică norma devine o forţă necunoscută. În rest. totul este sub imperiul normei juridice. ne propunem în cele ce urmează să demonstrăm că Statul de drept nu este un concept cu caracter axiomatic.cit. mai aproape de cazul concret. susceptibilă de evoluţie şi schimbare. de norme generale în funcţie de care cetăţeanul va putea calcula riscurile viitoare. în fond. op. Realitatea nu rămâne neschimbată. a cărei dominare este absolută: imperativ normativist. e) esenţa normelor constă în faptul că ele nu prevăd decât în viitor. p. pentru Kelsen. Acest lucru nu este posibil pentru că aplicarea normei de către judecător este o adevărată operă de recreare a acesteia în funcţie de necesităţile concrete. Ion Dogaru. care. op. op. valabile prin raport la o altă regulă care le este superioară. Încrederea în stat însă vizează ceea ce este. 44 . în felul acesta. c) perfecţionismul normativist al Statului de drept îi permite acestuia de a regla normativ excepţiile în propriile sale principii. De fiecare dată însă. Statul de drept îşi poate modifica propriile norme. Leisner. Ideea Statului de drept vizează norma concretă.cit. va face statul să acţioneze în domeniul admistrativ”140.142 Dacă Kelsen susţinea un normativism imperativ şi identificarea Statului cu dreptul iar criticii săi au combătut acestea prin susţinerea Statului de drept. trebuie să asigure maximum de previzibilitate. 140 141 W. după teoria lui Kelsen. va fi în realitate tot timpul mai detaliat. p. Brimo. b) ideea Statului de drept are ca principală exigenţă elaborarea de norme concrete. decât un singur rezultat: el transpune pe plan legislativ dinamismul de adoptare al dreptului. În temeiul principiului perfecţionismului juridic. Gheorghe Dănişor. face aceste schimbări normative. aparent sub formă generală. Statul de drept proclamând şi puterea de aplicare.. căci individul este lipsit de întreaga sa libertate obiectivă în faţa Statului a cărui forţă este virtutea juridică esenţială141”. 399. A. Teoria lui Kelsen cu privire la drept. Dar ea este incapabilă de a limita Statul prin Drept. adică Statul este legat în toate acţiunile sale . Legislativul. p. f) Statul de drept. nu ceea ce trebuie să fie aşa cum este caracterul normei. pentru că şi excepţiile sunt tot norme. Dan Claudiu Dănişor. ci un concept cu caracter principal în statul secolului XXI. Imperativul juridic care emană de la legislativ. cu o structură flexibilă. „Tehnica normativă este surogat al libertăţii”. noţiunea de normă permite însă creşterea nivelului de abstractizare în funcţie de nevoile puterii. absolutismul normativ. cu atât ne oprim mai puţin în faţa trecutului în care adeseori viitorul a început deja. iar dreptul trebuie să se adapteze la schimbări. el acceptă sub formă normativă. dreptul este un sistem de reguli valabile în sine. Previzibilitatea este însă compromisă adeseori de densitatea ţesăturii de norme. Într-un astfel de sistem în care Statul şi Dreptul se identifică. proclamând.a) normativismul a încercat să elimine orice contradicţie care ar putea să apară între edictarea normelor şi aplicarea acestora. rămâne la bunul plac al legislativului. În retroactivitatea accentuată ucidem încrederea însăşi îndreptată către viitor. 142 Nicolae Popa. mai ales cele de autoritate. prin opera de aplicare în care norma este recreată în funcţie de fiecare caz particular. Cu cât normăm mai mult. se creează tot timpul o adevărată falie în sânul Statului de drept. nepermiţând executivului să conducă detaliile. ceea ce potenţial poate fi un atentat la neretroactivitate. „Normativismul nu produce. cel care normează. 313. d) Statul de drept de esenţă normativistă este Statul a ceea ce trebuie să fie. 71..cit. adică nu retroactivează. ceea ce poate crea tot timpul un arbitrariu foarte periculos. individul nu posedă libertate decât în măsura în care Statul nu legiferează. intensiv şi extensiv.. este o „doctrină obiectivistă a stării pure căci.

45 . Susţinând magistraturile arată însă că în cazul unor inconveniente suplimentare este temător dacă să se acorde magistraţilor o asemenea putere nelimitată asupra indivizilor. iar omul. op. Acestea alături de înstaurarea separaţiei puterilor şi de organizarea unei justiţii independente s-au constituit în primul pas făcut spre instaurarea statului de drept. magistratura nu a jucat niciodată un rol major în apărarea libertăţilor individuale148”. Nimeni nu doreşte ca legile să se amestece în toate detaliile vieţii private. Bucureşti. 11. în Franţa „état de droit” trebuie înţeles în spiritul revoluţiei franceze. care în lucrarea publicată în 1861146. Ideea unei încălcări a ceea ce ar trebui să fie lege persista nu doar în tradiţia common-law ci şi în gândirea filosofului John Stuart Mill. chiar dacă suntem bucuroşi să vedem conduita justă recompensată şi cea injustă pedepsită. dar îşi autolimitează prin Constituţie puterea în raport cu cei guvernaţi beneficiari de drepturi. a elaborat una din concepţiile sociologico-juridice despre stat şi drept. 148 Alain Monchablon. publicată în Fraser’s Magazine. 74. 149 Controlul constituţionalităţii legii a fost instituit prin Constituţia de la 1795. neputând trăi fără societate. „rule of law”. deşi fiecare e de acord că în întreaga conduită zilnică o persoană se poate manifesta. p. existenţa statului de drept depinde în mod esenţial de realităţile naţionale. într-un context social-istoric dominat de tradiţia common-law la care s-au adăugat şi o serie de acte ale Parlamentului britanic cu caracter constituţional144. Bill of Rights – 1679. Aşadar. a cărui caracteristică este aceea că „din punct de vedere istoric.. nu poate trăi decât supus unei discipline. nu”. aşa după cum am observat în cuprinsul paginii 31 şi urm. ci şi supremaţia Parlamentului într-o monarhie în care Constituţia şi dreptul public nu erau recunoscute. susţinând că orice societate e o disciplină. Petition of Rights – 1628. susţinea că „nu există nici o îndoială că elementul primar. În Franţa. statto di diritto. ca reprezentant al poporului moşteneşte drepturile regalităţii. 145 Ewald François în L’Etat providence susţinea că „Parlamentul poate să facă orice numai să transforme un bărbat în femeie. 146 Utilitarismul. Cartea Cetăţeanului. cele care au contribuit la definirea şi încetăţenirea statului de drept în calitate de concept primordial al existenţei statului modern. Act of Settlement – 1701. iată deci cum Mill concepea domnia legii asupra vieţii individului. „rule of law” din sistemul britanic poate fi tradus nu doar „domnia legii” ci şi „guvernarea legii”. ea fiind consfinţită expres în mai multe documente internaţionale şi europene143. în constituirea noţiuni de justiţie a fost ideea de conformitate cu legea147”. respectiv supremaţia legii în toate domeniile vieţii sociale prin controlul exercitat de Parlament145 şi de tribunalele de drept comun. „guvernare limitată prin drept” şi asigurată prin separaţia puterilor şi practica unor autorităţi constituţionale149 special create în acest scop.Literatura juridică a subliniat constant de-a lungul timpului că noţiunea de Stat de drept are propria sa dimensiune universală. fiecare dintre acestea fiind marcate de tradiţiile istorice constituţionale ale fiecărui sistem în parte. fie într-unul injust. Habeas Corpus Act – 1679. 147 John Stuart Mill. 1991. Prin actele cu caracter constituţional ale Parlamentului englez nu s-a realizat doar instituirea domniei legii. Editura Humanitas. însă în marea majoritate a Constituţiilor din lume se întâlneşte sub diverse denumiri – état de droit. aceea idée mère.. state of law. un edificiu în care statul atotputernic. Anglia secolului al XVII-lea este cea care promovează ideea statului care înfăptuieşte domnia legii. p. statul de drept este un edificiu ce a fost construit de-a lungul timpului. Orice sistem politic trebuie să se întemeieze pe postulatul unei reguli de conduită care să se impună 143 144 Convenţia Europeană a Drepturilor Omului. mai precis conformarea faţă de normele dreptului pozitiv.cit. Astfel. Ca termen juridic statul de drept provine din tradiţia constituţională germană – rechtsstaat. estado de derecho etc. Léon Duguit. şi se manifestă efectiv fie într-un mod just. Tratatul de instituire a unei Constituţii pentru Europa etc.

Entstehung und Wandel des Rechtsstaatsbegriffs. 153. Idem. filosoful german Immanuel Kant a îndreptat concepţia despre stat. şi că dreptul public este recunoscut ca atare şi are un regim juridic distinct. în concepţia sa Rechsstaat reprezintă „unitatea dintre stat şi drept în sensul că organismul statal. p. 1972. a „datoriei” fiecărui individ. conştientă că este autoarea judecăţilor ei. susţine principiul independenţei justiţiei ca element şi condiţie sine quo non a statului de drept arătând că „o sentinţă judecătorească este dreaptă numai dacă activitatea juridicţională este separată de activitatea executivă a statului şi atribuită unor organe de stat independente. fiind anterior şi supraordonat în raport cu democraţia.D. căci atunci subiectul n-ar atribui determinarea judecăţii raţiunii lui. dreptul este definit ca fiind „totalitatea reglementărilor care conciliază voinţa autonomă a subiecţilor pe baza principiului absolut al libertăţii151”. p. Aplicarea 150 151 Immanuel Kant. drept şi morală pe un făgaş raţional sistematizând concepţiile lui Rousseau şi Montesquieu. Sub influenţa liberalismului iluminist.. administraţie şi individ. statul de drept se bazează pe principii fundamentale comune precum: separaţia puterilor în stat. Editura Ştiinţifică. état de droit„ semnalată în prevederi constituţionale actuale observăm că la nivel filosoficojuridic. Importanţa acestei separări rezidă nu numai în separarea activităţilor statale între ele ci mai ales în posibilitatea subordonării administraţiei faţă de o jurisdicţie externă. ci unui impuls150”. mult mai îndelungată decât democraţia. p. Critica raţiunii practice. Festschrift für Adolf Arndt. 1872. 153 Rudolf von Gneist. raporturi care aşa cum precizează şi Klaus Stern „se caracterizează prin faptul că administraţia nu poate acţiona contra legem dar nici nu poate interveni praeter.R. 63. garantarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale cetăţeanului. 154 Klaus Stern. respectiv a Constituţiei. fiind considerat a se fi născut şi funcţionat ca un concept constituţional formal. respectiv constituirea şi raporturile dintre organele de stat. FrankfurtMaine. dar mai ales în realitatea juridică. vol. 177. ar primi o conducere din altă parte. Astfel. Pentru ca statul de drept să devină o realitate nu este suficient ca activitatea statală să fie riguros circumscrisă în cadre legale ci mai ales trebuie să existe o jurisdicţie capabilă care să aplice legea în cazuri concrete şi să constituie o bază neechivocă pentru restabilirea legalităţii în cazul vătămării acesteia152”. Primul care conferă însă o dimensiune instituţională noţiuni de stat de drept este Rudolf von Gneist. iar statul este privit ca „ansamblu de oameni şi reguli de drept” care au ca scop garantarea libertăţii individuale prin legi. poliţienesc. Der rechtsstaat. I. ultra sau sine legem în sfera de libertate a cetăţeanului. München. Berlin. Regula juridică ce se impune nu are ca fundament respectul şi protecţia drepturilor individuale ci necesitatea coeziunii sociale în vederea îndeplinirii funcţiunii. Bucureşti. în care administraţia acţionează în funcţie de criterii de oportunitate şi nu de legalitate154”. p. spre deosebire de raporturile din statul absolut. Extinzând noţiunea asupra întregii activităţi statale Otto Baehr. legalitatea administraţiei. Pornind în analiza noastră de la diferenţa terminologică între „Rechtsstaat. funcţionează legal. Formulat şi fundamentat pe coordonate filosofice şi politice conceptul Stat de drept a dobândit conţinut juridic în doctrina germană la începutul secolului al XIX în lucrările unor autori precum Otto Baehr şi Rudolf von Gneist. că toate atribuţiile organelor de stat sunt conferite şi se exercită în baza dreptului. independenţa justiţiei. 65. 1984. proporţionalitatea. 46 . 152 Ernest Wolfgang Bockenforde. În Germania ideea statului de drept are o tradiţie proprie. Subordonarea administraţiei faţă de lege şi controlul activităţii acesteia prin organe judiciare independente apare astfel ca o împlinire şi o garanţie a domniei legii în stat153”. Noţiunea de Rechsstaat capătă astfel o nouă accepţiune devenind cadrul raporturilor dintre lege. rule of law. „e imposibil să concepem o raţiune care. 1969. Das Staatsrecht der B.tuturor.

deoarece puterea aparţine naţiuni şi nu puterilor publice (legislativă. 47 . Aplicarea rigidă a separaţiei puterilor în stat ar consta în minimizarea principiului suveranităţii naţionale. să colaboreze la formarea acestui întreg. 16 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului şi Cetăţeanului din 2 august 1789. de a le modifica şi de a le abroga. art. 155 „Orice societate în care garantarea drepturilor nu este asigurată. a existenţei statului de drept. şi nici separaţia puterilor determinată. În toată această teorie Montesquieu a urmărit combaterea arbitrariului natural al puterii. de la John Locke (Eseu asupra guvernării civile . Din dorinţa de a realiza un studiu asupra acestui principiu. am vrut mai întâi să dăm răspuns la întrebarea: Care sunt puterile? O parte din răspuns am reuşit să-l dăm prin analiza făcută în prima secţiune a acestui capitol. societate şi individ este receptat în tradiţia şi realitatea constituţională internă cât şi de instituţiile create pentru a le duce la îndeplinire şi a le menţine. La data realizării studiul putem spune că Montesquieu nu doar a creat o contrapondere la absolutismul monarhic al vremii ci a pus bazele modernităţii. principiul separaţiei puterilor a devenit un fel de dogmă ce a fost înscrisă în Constituţiile vremii şi mai ales în Declaraţia Universală a Drepturilor Omului155 de la 1789. ci a analizat şi care sunt puterile şi cum funcţionează acestea. prin fixarea limitelor „puterea limitează puterea”. 2. bazele a ceea ce urma să devină principiu fundamental al existenţei statului modern. În studiul său nu s-a concentrat doar asupra formulării unei teorii abstracte cu privire le evitarea concentrării puterilor. care să asigure echilibrul. § 3. Separarea completă a puterilor în stat poate produce un blocaj instituţional care poate perturba eficienta funcţionare a puterilor în stat. Aceste trei puteri au fost şi sunt considerate a fi: 1. puterea executivă sau puterea care face să se aplice legile. după cum deja ştim. asupra realităţii juridice actuale.acestor principii este diferită de la stat la stat şi depinde atât de modul în care raportul stat. la menţinerea şi funcţionarea sa.1690). executivă. Mirajul separaţiei şi echilibrului puterilor Montesquieu a elaborat şi expus teoria sa privind separaţia puterilor în lucrarea Despre spiritul legilor (1748). de la Aristotel şi până în epoca modernă. ci trebuie să conlucreze. judecătorească) care doar o exercită în numele acesteia. care are drept misiune judecarea crimelor. Montesquieu. nerespectării legilor precum şi a diferendelor între particulari. independente unele de altele. şi mai nou între particulari şi administraţie. astfel organizarea puterii trebuie dată unor organe diferite. mai precis autoritatea judiciară. 3. Rapid. cel care a susţinut că nu trebuie să existe o separaţie strictă între acestea. pentru că altfel nu am fi în prezenţa unui întreg. în cercetarea sa. statul. puterea legislativă sau puterea de a face legile. aşa cum le regăsim noi astăzi. nu are Constituţie”. după ce a studiat Constituţia engleză şi s-a inspirat. în această evoluţie ştiinţifică a fost cel care a formulat pentru prima dată cele trei puteri. analiză în care am cercetat evoluţia statului şi a principiului separaţiei puterilor în doctrina de specialitate. puterea judecătorească. care se preocupă de siguranţa şi apărarea naţională şi de diplomaţie.

competenţa şi funcţiile supreme ale organelor de stat. legilativ. a nimănui”. pentru ca acest lucru să poată fi realizabil este nevoie ca puterile să fie dotate cu mijloace juridice şi instituţionale prin care să nu se neutralizeze. puterea executivă nu este altceva decât o putere derivată. şi deci este prima între cele trei. Această autoritate este Curtea sau Consiliul Constituţional care în statul modern a devenit garant al existenţei statului de drept. iar puterea judiciară o simplă autoritate.Figura nr. Montesquieu a stabilit o „ierarhie” a acestora. În acest sens. exprimând în formă juridică cele mai importante raporturi din societate. şi nu doar în România ci şi în marea majoritate a statelor europene. Reprezentând forma în care poporul se constituie în putere. 1 Separaţia puterilor în statul de drept CURTEA CONSTITUŢIONA LĂ PUTEREA LEGISLATIVĂ STATULJUDECĂTOREASCĂ DE DREPT PUTEREA PUTEREA EXECUTIVĂ Prin urmare un stat nu poate funcţiona decât dacă legea adoptată de legislativ este aplicată la impulsul executivului. centrul procesului decizional. strict ligvistic. capacitatea sa de a face legile a trecut „în mâinile” organelor executive. Constituţia se impune faţă de toate celelalte mijloace juridice. Prin Constituţie sunt stabilite organizarea. Puterea executivă a devenit. s-ar traduce „de nicăieri. ne referim aici atât la 156 Ne vom opri mai pe larg asupra acestei problematici la paragraful 3 privind Abordările contemporane ale statului de drept din această secţiune. Orice Constituţie are la bază suveranitatea poporului şi presupune o abordare a raporturilor dintre legislativ. în detrimentul puterii legislative. progresiv. Evoluţia puterilor şi a statului în sine ne-a dus în prezent la o inversare a „ierarhiei” lui Montesquieu. dar pentru ca aceasta să-şi asigure superioritatea faţă de celelalte norme juridice din stat s-a constituit o autoritate independentă. iar autoritatea judecătorească prin concursul puterii executive îşi duce la îndeplinire deciziile. una faţă de cealaltă. însă. structura. dar Montesquieu a utilizat termenul de „nulle” ceea ce. În realitate. 157 Vom utiliza termenul neutru pentru o mai clară evidenţiere în limba română. care supraveghează respectarea normelor constituţionale. al păstrării echilibrului celor trei puteri156. 48 . puterea legislativă s-a transformat. Cu toate că puterile sunt egale prin autoritatea de care dispun în interiorul statului. executiv şi judecătoresc. faţă de cele trei puteri. pe când autoritatea judiciară este „neutră157”. puterea legislativă este cea care deţine legitimitatea direct de la poporul suvern. Această colaborare trebuie să fie însoţită de un control al puterilor.

s-a format din rădăcina “minus” . a cârmui. şi anume: 1. Mai mult. mai ales în condiţiile în care independenţa sa. Shafritz de la University of Pittsburgh. care înseamnă mai mult.2. care arată direcţia. ajutător. Noţiunea de administraţie publică Termenul de administraţie provine din limba latină. al României etc. a căror activitate este în mai mică măsură sub controlul opiniei publice.“minor”. în anul 1988. privind Autorităţile administrative autonome din cadrul Capitolului II. şi a integrării statelor în uniunii supranaţionale. 2. Cât priveşte puterea judecătorească nu se poate vorbi de o adevărată putere ci mai mult de o autoritate. “administer” traducându-se prin: agent. în zilele noastre. separaţia şi echilibrul puterilor nu mai sunt respectate. Termen colectiv pentru toţi oficialii din aparatul guvernamental. Verbul “administro” înseamnă a da o mână de ajutor. care înseamnă mai puţin şi din prefixul “ad”. ce se traduce prin cel care comandă. 49 . singura putere care se poate prevala de legitimitatea poporului. situaţie întâlnită mai ales în republicile parlamentare şi semiprezidenţiale. superiorul. discuţiilor şi amendamentelor. şi nu pe separarea acestora. aşa zisa „neutralitate” a lui Montesquieu. faţă de puterea politică (legislativă şi executivă) nu mai este fundamentul de bază al existenţei sale. a transferului de competenţe către colectivităţile locale. Transferul puterii de la Parlement la organele executivului. paragraful 2 . parlamentele au intrat într-o nouă etapă a evoluţiei lor. Illinois. iar pentru “administraţie” . “Dictionary of American Government and Politics”. îngrijitor. în aceste condiţii. care se ocupă de probleme administrative ale unei instituţii sau agent economic. Putem concluziona astfel că. ajutător . servitor.Şeful Statului cât şi la guvern. Este cazul Republicii Franceze. 2. Această preeminenţă a executivului este cel mai des întâlnită în statele unde Şeful Statului este ales direct de către popor. din ce în ce mai mult. şeful cuvânt care s-a format din “magis”. Tendinţa de concentrare a puterii în zona executivului reprezintă un proces de limitare a influenţei parlamentare. Rolul parlamentului în cadrul procedurii legislative a devenit unul de reflecţie şi de propunere prin intermediul comisiilor.3. a conduce sau a dirija. 158 A se vedea în acest sens pct. că accentul se pune pe conlucrarea şi colaborarea puterilor. secţie sau serviciu.totalitatea autorităţilor administrative existente într-un stat. Dicţionarul limbii române reţine pentru verbul “a administra” explicaţia: a conduce. în condiţiile promovării descentralizării excesive. Conducerea şi îndrumarea afacerilor guvernelor şi instituţiilor. sub îngrijirea prof. în adevăratul sens dat de Montesquieu. Legislativul lui Montesquieu nu mai este. sau într-un alt sens. reţine pentru cuvântul “administration” mai multe sensuri. Cuvântul “administer” aproape sinonim cu “minister” care înseamnă: servitor. corespunde tendinţelor de eficientizare a actului guvernării şi exprimă tensiunea abordărilor tehnocratice în contrapondere cu cele democratice. dar şi al Marii Britanii unde Primul Ministru este numit de către monarh în funcţie de rezultatul alegerilor legislative. § 4. instrument. editat la “The Dorsey Press”Chicago. Jay M. Secţiunea a II-a. “sensul” şi subliniază starea de inferioritate în raport cu “magister”. implicit a democraţiei reprezentative. Parlamentele au devenit organe de control a activităţii şi politicii guvernamentale. promovându-se mijloace juridice şi instituţionale ce se plasează la graniţa dintre două puteri158.

guvernator sau primar. în primul rând. moment esenţial. administraţia Carter înseamnă acei ani (1977-1981). Totuşi. un compartiment (direcţie. Institutul de Arte Grafice „E. în lucrarea Science administrative. care nu desfăşoară nemijlocit o activitate direct productivă. Fonction administrative et missions de l’administration. prin administraţie se poate înţelege: conţinutul principal al activităţii puterii executive a statului. Pentru aceasta. în Buletin de l’Institut International d’Administration Publqiue . de care depinde în mare măsură înfăptuirea rolului statului în organizarea şi conducerea societăţii159. Librairie Dalloz. 1989. Rosenbloom. Random House. Bucureşti. p. încât poate fi descrisă în termeni diferiţi.3-36). Astfel. mai ales datorită importanţei pe care o reprezintă cunoaşterea exactă a acestei activităţi în intimitate. serviciu. birou) din unităţile direct productive sau instituţii social-culturale. să se stabilească care sunt graniţele generale ale acesteia şi să fie Paul Negulescu. Administration publique. Principii generale. I. 5. ci include împrejurările politice. 1975 161 C. 160 161. 160 Charles Debbasch. Organizarea şi conducerea poporului şi a altor resurse pentru atingerea obiectivelor guvernării. Dintre multiplele sensuri ale termenului de administraţie. 2. In vocabularul juridic vom întâlni sintagma “act de administrare” (spre exemplu a încasa chiria) contrară celei de “act de dispoziţie” (spre exemplu a vinde sau a dona) ambele semnificând activităţi specifice gestionării unui patrimoniu. 1934. sociale. este dificil de definit. luată ca formă de exercitare a puterii executive în stat. Astfel. Ediţia a IV-a. Administraţia publică este o categorie atât de abstractă şi variată. dar oamenii au cu toţii un sens al acesteia. ca multe alte strădanii umane. David H. executarea (aplicarea) politicii publice. Lalumière. releva faptul că “Administraţia publică. 3. A la recherche d’une cadre théorétique pour l’étude de l’administration publique. pentru că acestea nu se limitează la management. Administraţia publică este un termen mai larg decât conducerea publică (managementul public). o definire a administraţiei publice este necesară. New-York. Janvier-Mars. Supravegherea averii unei persoane decedate pentru a se plăti taxele şi a se repartiza bunurile şi averea către moştenitori. secţie. a modului în care trebuie să fie organizată realizarea ei în practică.Revue d’administration publique. Tratat de drept administrativ. Paris. culturale şi legale care afectează conducerea instituţiilor publice. în lucrarea sa “Public Administration” (Understanding Management. Funcţia executivă în guvern. “Dictionary of American Government and Politics” reţine pentru sintagma: “public administration” următoarele explicaţii: 1. Politics and Law in the Public Sector. precum preşedinte. 4. sector. când Jimmy Carter a fost preşedintele Statelor Unite. 1975 159 50 . preocupările teoretice s-au axat în principal pe clarificarea noţiunii de administraţie publică. deşi sunt păreri diferite despre cum ar putea fi realizată”. Executarea şi implementarea politicii publice. se impune. Mârvan”.3. sistemul de autorităţi publice care înfăptuiesc puterea executivă. conducerea unui agent economic sau instituţii social-culturale. vol. In limbajul curent cuvântul “administraţie” poate semnifica numeroase şi diverse realităţi fiind utilizat în mai multe sensuri. Timpul în care se află în funcţie un şef executiv. Arta şi ştiinţa conducerii aplicată la sectorul public.

din această cauză. d) este diferită de administraţia privată prin trăsături semnificative şi e) este asociată de aproape cu numeroase grupuri private şi de indivizi. Din acest punct de vedere este de menţionat că de-a lungul anilor s-a manifestat tendinţa teoreticienilor şi practicienilor de a accentua una sau alta din aceste abordări. James W. psihologia şi administrarea afacerilor (business administration). definirea administraţiei publice ajută la încadrarea acestui domeniu într-un larg context politic. în lucrarea citată. preocupată cu punerea în aplicare a legii. Răspunsul este larg şi înscris pe puncte. Felix şi Loyd Nigro dezvoltă definiţia administraţiei publice în cinci puncte: a) este un efort al unui grup care cooperează într-un cadru public. dar fenomenul există şi societatea caută să-şi îmbunătăţească sistemul de birocraţie publică. Harris definesc concis administraţia publică drept “activitatea prin care se realizează scopurile şi obiectivele guvernului”. 1978). John Pfiffner şi Robert Presthus relevă că “administraţia publică. P. Houghlon Wifflin. b) acoperă cele trei ramuri – executivă. sociologia. semnificativ teoretic şi practic. incluzând ştiinţele politice. Faptul că nu se poate defini în mod clar substanţa şi procesul administraţiei publice este o scuză greu de acceptat. şi anume: intensa şi puternica birocraţie guvernamentală. legislativă şi juridică – şi relaţiile dintre ele. continuă. pentru că lasă fără abilitate de a analiza. In fine. 51 . ca domeniu de activitate. care este realizată de corpurile legislative (sau alte autorităţi) şi interpretată de curţile de judecată. Davis precizează că “administraţia publică poate fi cel mai bine identificată cu ramura executivă a guvernării”. diferă de administraţia privată şi este preocupată de aplicarea legii.exprimate principalele concepte ale disciplinei şi practicii administraţiei publice. De asemenea. în al doilea rând. activitatea activă. prin sistemul structurilor proprii şi metodologiilor aplicate pentru realizarea scopurilor guvernamentale”. în mod coerent. Deşi această abordare conţine un mare grad de adevăr. Corson şi J. tinde să fie concentrată în ramura executivă a guvernării. “aceasta diferind de tendinţele politice. Dwight Waldo releva că “procesul administraţiei publice constă în acţiunile de realizare a intenţiei sau dorinţei guvernului. Rosenbloom. David H. fiecare abordare tinzând să reliefeze diferite valori. Este. luarea în considerare a definiţiilor majore ale administraţiei publice relevă faptul că există trei abordări distincte pentru acest domeniu. astfel: 1. atât prin accentuarea comportamentului birocratic dar. după cum urmează: John J. Administraţia publică. se întreabă ce concluzii pot fi trase din această varietate de definiţii ale administraţiei publice. prezentate de Richard Stillman în “Public Administration: concepts and cases” (Boston. Administraţia publică are pentru diferiţi observatori diferite sensuri. diferite moduri de organizare. 2. economia. definiţii formulate de diferiţi autori americani. în al treilea rând. cea “de afaceri” a guvernului. este în principal preocupată de mijloacele pentru implementarea valorilor politice. are contingenţă cu politica. nu este o disciplină de sine stătătoare. prin procesul de organizare şi conducere”. Din toate acestea se poate trage concluzia că toate definiţiile prezentate sunt de ajutor pentru că administraţia publică implică activitate. c) are un rol important în formularea politicii publice şi este de aceea o parte a procesului politic. Nicholas Henry formulează complex definiţia administraţiei publice. mai ales. deoarece studiul acesteia se suprapune peste alte discipline. în practică se consideră nesatisfăcătoare. în mod paradoxal. lipsind un înţeles general. Dintr-o mare varietate de definiţii menţionăm câteva. un aspect major al vieţii publice americane contemporane. diferite metode de dezvoltare informaţională şi puncte de vedere. economic şi social.

cât şi pentru segmentele acesteia. executive şi judecătoreşti. pentru a asigura reglementările şi serviciile pentru societate în ansamblu.Aşadar administraţia publică ar putea fi definită şi în felul următor: folosirea teoriilor şi proceselor manageriale. politice şi juridice în vederea realizării mandatelor guvernării legislative. 52 .

prerogativa executării provizorii şi prerogativa executării silite. Astfel Administraţia prin intermediul actelor juridice unilaterale poate lua decizii care sunt impuse celor administraţi chiar şi împotriva voinţei lor. In realitate puterea publică nu este absolută şi este sever limitată de rigorile normelor juridice cărora administraţia trebuie să se supună şi care formează ceea ce numim ansamblul ordinii juridice. Pentru a-şi putea îndeplini misiunile Administraţia dispune de mijloace care pe de o parte o feresc de anumite “agresiuni”. Obligaţia Administraţiei de a acţiona conform diferitelor norme ce compun ordinea juridică semnifică ceea ce în doctrină se numeşte principul juridicităţii şi care s-ar deosebi oarecum de principiul legalităţii. deci a normelor juridice adoptate de Parlament. în situaţia în care prin acesta din urmă s-ar înţelege doar respectarea legii propriu-zise.CAPITOLUL II TEORIA GENERALĂ A DREPTULUI ADMINISTRATIV Astfel după cum am arătat Administraţia publică parte a puterii executive. Necesitatea subordonării Administraţiei ordinii juridice derivă din obligaţia legală a acesteia de a asigura protecţia drepturilor şi libertăţilor publice. 53 . Există tendinţa de a se exagera importanţa acestor imunităţi şi prerogative prin comparaţie cu statutul persoanelor particulare. legale şi regulamentare ce stabilesc limitele şi cadrul general juridic de exercitare a competenţelor specifice fiecărei autorităţi administrative. iar o măsură luată de Administraţie chiar dacă este contestată în instanţă continuă să se execute provizoriu (temporar) şi nu poate fi suspendată decât în condiţii speciale. tuturor actelor normative. asigură executarea legilor şi în general are menirea de a satisface nevoile de interes general de aceea apare ca purtătoare a puterii publice ceea ce nu o absolvă de obligaţia de a respecta dreptul ci dimpotrivă întreaga sa activitate este subordonată principiului legalităţii. Inainte de a ne ocupa de compunerea ordinii juridice în care vom regăsi de fapt izvoarele dreptului administrativ să revenim asupra unor aspecte generale privind norma juridică de drept administrativ. Aşadar oricât de mare ar fi puterea unei Autorităţi Administrative ea este subordonată dreptului. iar pe de altă parte dispune de anumite prerogative. Aceste imunităţi facilitează intervenţiile puterii publice. In anumite cazuri expres prevăzute de lege Administraţia are dreptul să utilizeze forţa publică pentru a asigura aplicarea voinţei lor procedând la executarea silită sau cum se mai numeşte executarea din oficiu. atunci când o autoritate publică ar fi condamnată ea nu poate fi supusă căilor de executare silită specifice dreptului privat. In plus Administraţia dispune în principal de trei prerogative deosebit de importante şi anume: prerogativa acţiunii unilaterale. Astfel este ştiut faptul că Administraţia scapă în mare măsură controlului judecătorului judiciar care soluţionează litigiile dintre particulari şi se supune doar controlului judecătoresc exercitat prin contenciosul administrativ chiar mai mult. Administraţia este cea care exercită puterea publică în condiţiile strictei respectări a prevederilor Constituţionale. Aşadar. a legilor în sens larg nu numai a celor adoptate de Parlament ci chiar şi a regulilor stabilite prin norme adoptate de ea însăşi.

Faţă de acestea. considerăm că obiectul dreptului administrativ îl formează acele raporturi sociale care constituie obiectul activităţii administrative a statului şi a colectivităţilor locale. pg. precum şi prin unitatea de metodă folosită în reglementarea relaţiilor sociale respective. ele fac obiectul unei ramuri distincte de drept . norme etice. cu excepţia raporturilor sociale care se nasc în procesul realizării activităţii financiare163.123-130 şi R. Editura All Beck. cu ajutorul forţei coercitive a statului. Faţă de cele precizate în legătură cu noţiunea şi obiectul dreptului administrativ. raporturile sociale care constituie obiectul activităţii administrative a statului şi a colectivităţii locale. îşi exercită alături de acestea acţiunea lor reglementativă. regulă ce poate fi adusă la îndeplinire la nevoie prin constrângere. deci. reprezintă în cadrul fiecărui stat o unitate. la nevoie. care se constituie în obiectul său. prin conţinutul şi forma lor. deoarece datorită specificului puternic al acestora. Bucureşti. Normele de 162 163 A.Ionescu. Dreptul administrativ este o ramură a sistemului unitar al dreptului român. Normele juridice de drept administrativ In societate. Ca ramură distinctă de drept. Dreptul român se constituie din ansamblul regulilor de conduită instituite sau sancţionate de stat.. de a asigura ordinea publică şi de a satisface nevoile de interes general. Pornind de la definiţia normei juridice164 putem defini în general norma de drept administrativ ca fiind regula de conduită general-obligatorie a cărei scop este acela de a organiza executarea şi de a executa concret legile. ci numai acelea în care autorităţile administraţiei publice înfăptuiesc puterea executivă. 1970.dreptul financiar. de deosebite unele de altele. în cadrul sistemului dreptului nostru. sistemul dreptului român. reprezintă structura internă a dreptului român. din această grupare de raporturi sociale. Bucureşti. Normele juridice în generalitatea lor nu exclud existenţa altor categorii de norme (norme religioase. Al. ordonând şi organizând. op. 1991 şi Editura “Atlas Lex” SRL. oricât ar fi de variate.norme juridice. un ansamblu. Bucureşti. Drept administrativ şi ştiinţa administraţiei. de către autorităţile administraţiei publice potrivit normelor legale. că obiectul dreptului administrativ nu îl formează toate raporturile sociale în care sunt implicate autorităţile administraţiei publice prin diferite fapte juridice. determinată de unitatea normelor şi instituţiilor juridice şi împărţirea lor pe ramuri după specificul relaţiilor sociale şi metoda de reglementare. fiind organizate într-un anumit sistem. reguli a căror respectare şi aplicare obligatorie se asigură prin conştiinţa juridică a cetăţenilor iar. Aşadar. a autorităţilor acestuia care le instituie sau le sancţionează cu o forţă juridică diferită. Iorgovan. 1993. acţiunea umană prin natura ei atrage normarea.cit. trebuie observat. Care sunt aceste raporturi sociale? In literatura de specialitate au fost exprimate numeroase opinii în acest sens162. realizată. In al doilea rând. 146. pg. Aceste reguli de conduită . realizarea unor reguli cu rol de forţe organizatoare ale interacţiuni umane. norme obicei) ci coexistă cu acestea.§ 1. potrivit anumitor principii comune. în primul rând. Astfel. Astfel. Teoria generală a dreptului. Editura didactică şi pedagogică. Drept administrativ. cu excepţia raporturilor sociale care se nasc în procesul realizării activităţii financiare a statului şi a colectivităţilor locale. putem deduce că norma de drept administrativ face parte din acea categorie de norme juridice care reglementează. 2002. Negoiţă. fiind purtătoare a autorităţii publice. dreptul administrativ şi procedură administrativă reglementează o grupare specifică de raporturi sociale. reguli ce reflectă voinţa poporului exprimată prin intermediul puterii legislative.cu caracter general obligatoriu . 54 . Editura Ateneum. 164 Nicolae Popa. desprindem pe acelea care se nasc în procesul realizării activităţii financiare. normele juridice de drept administrativ din totalitatea normelor juridice pot fi identificate ca fiind acele norme juridice care exprimă voinţa statului sau a colectivităţilor locale. Bucureşti.

Alexandru. Având în vedere accentul pus în ultimul timp pe puterea discreţionară a administraţiei publice166. observăm că. Structura normei juridice de drept administrativ Norma juridică alcătuieşte elementul principal al dreptului administrativ. norme care reglementează relaţiile autorităţilor administrative cu persoane fizice şi organisme non-guvernamentale. de puterea executivă – Preşedinte. 2003. Incercând o particularizare a normei de drept administrativ. mai exact drepturile şi obligaţiile cetăţenilor şi a organismelor non-guvernamentale în raporturile lor de drept administrativ cu autorităţile administraţiei publice. cât şi a funcţionarilor.1. în general. structura logico-juridică a acestor norme cuprinde cele trei elemente ale normei juridice. Formând o categorie specială de norme juridice.1. Guvern şi autorităţile administraţiei publice de stat sau locale. ea fiind mesajul legiuitorului165 pentru membrii statului. de forma de prezentare externă . In actele normative. norme care reglementează funcţionarea autorităţilor administraţiei publice şi care compun pe de o parte cadrul normativ al competenţelor şi atribuţiilor. observăm că. norma de drept administrativ este structurată într-o dublă perspectivă: • • perspectiva dată de logica normei – structura logico-juridică. Acest mesaj pentru a deveni regulă cu forţă juridică trebuie să îndeplinească anumite condiţii de organizare logică internă şi de prezentare externă. 165 166 Vom înţelege prin legiuitor orice autoritate publică cu drept de adoptare a unor norme juiridice. obiectul de activitate al subiectului precum şi alte condiţii necesar a fi ştiute în momentul aplicării dispoziţiei. Editura Lumina Lex. Astfel există: norme care reglementează organizarea autorităţilor şi serviciilor administraţiei publice centrale sau locale şi care compun cadrul normativ al înfiinţării. 1. Drept administrativ comparat. în general. Această clasificare nu înseamnă o separare rigidă a diferitelor grupări de norme de mai sus. toate se regăsesc în acelaşi act normativ care reglementează atât înfiinţarea unei autorităţi administrative a statului sau a colectivităţilor locale. Ea poate să cuprindă definiţii şi principii. calitatea subiectului.structura tehnico-legislativă. pe de altă parte. Ipoteza descrie împrejurările. Ca atare. De regulă. Incercând o particularizare a normei de drept administrativ. fie în diverse combinaţii. precum şi procedurile de realizare a acestora iar. 55 .drept administrativ pot fi emise de puterea legislativă – Parlament. structura logico-juridică a sa cuprinde cele trei elemente: ipoteza. perspectiva oferită de construcţia. deoarece reglementează o anumită grupare de raporturi sociale. ele pot fi găsite separat. unele norme privind răspunderea atât a autorităţilor administraţiei publice. Structura logico-juridică a normei de drept administrativ Structura logică este dată de conţinutul normei fiind considerată cea mai stabilă parte a sa. A se vedea în acest sens I. condiţiile în care intră în acţiune dispoziţia sau sancţiunea normei. stabilirii structurilor organizatorice şi desfiinţării acestora. 1. normele de drept administrativ se pot referi la o secvenţă sau alta a activităţii administrative a statului sau a colectivităţii locale. dispoziţia şi sancţiunea. însă. Ediţia a II-a.1. nu doar Parlamentul. cât şi organizarea şi funcţionarea acesteia.

Sancţiunea rămâne un element potenţial al normei de drept administrativ pentru că aşa cum preciza Nicolae Popa “Nu trebuie să ne imaginăm că fiecare normă se va aplica de fiecare dată prin utilizarea sancţiuni”167. 150. miezul normei de drept administrativ. pg. elementul raţional. dispoziţia în raport de modul în care este precizată conduita părţilor poate fi determinată (nu este posibilă nici o derogare de la reglementările legale) sau relativ determinată (norma prevede mai multe variante posibile de conduită. acestea fiind cel mai des întâlnite. urmând ca administraţia sau cel administrat să aleagă una dintre ele). In cel de al doilea caz când ipoteza se subînţelege. de asemenea normele pot cuprinde şi doar o singura categorie dintre acestea. Popa. situaţie în care autorităţilor administraţiei publice le rămâne doar posibilitatea de a lua act de acestea. determinate ipoteza poate fi determinată sau relativ determinată. Dispoziţia normei de drept administrativ are uneori şi caracter permisiv. De cele mai multe ori normele de drept administrativ nu au sancţiune. De asemenea. se creează o presiune asupra celor care au tendinţa de a se insubordona normelor în vigoare.. imperativă. lăsând astfel la latitudinea sa exercitarea sau neexercitarea unei anumite acţiuni. împrejurări sunt precizate. La fel ca şi ipoteza. Sancţiunea este al treilea element al normei de drept administrativ şi prevede consecinţele juridice nefavorabile care decurg în cazul nerespectării dispoziţiei sau ipotezei sau măsurile de cointeresare a subiectului în vederea promovării conduitei dorite. să impună o anumită prestaţie. In funcţie de modul cum aceste condiţii. categorică. Norma juridică este o „poruncă” a statului asupra membrilor societăţii. Sancţiunea se prezumă şi constă în nulitatea sau anulabilitatea acţiunii sau actului administrativ realizată fără respectarea condiţiilor statuate în ipoteză şi dispoziţie. condiţiile sunt precizate în mod general lăsându-se la latitudinea autorităţilor administraţiei publice să stabilească în mod concret cum se va aplica dispoziţia. In primul caz împrejurările sunt clar precizate. astfel s-a ajuns în situaţia unei ipoteze dezvoltate. ea este în general. 167 N. Acest tip de dispoziţie cu caracter onerativ (imperativ) este una din cele mai întâlnite în practica legislativă. Astfel.cit. dar totodată asigură şi protecţia majorităţii membrilor societăţii. Această categorie de dispoziţii interzic subiectului de a exercita anumite acţiuni. reglementând posibilitatea subiectului de a acţiona sau nu. a ordinii juridice şi implică intervenţia forţei de constrângere a statului. în acest caz suntem în prezenţa unei dispoziţii de tip prohibitiv. o anumită conduită pentru subiectele de drept la care se referă. Dispoziţia normei juridice poate să ordone. care din momentul intrării în vigoare. Dispoziţia constituie partea activă.legiuitorul a considerat necesar ca acest prim element să fie din ce in ce mai exact prin precizări de amănunt. împrejurările. In cadrul normelor juridice de drept administrativ categoriile de dispoziţii enumerate mai sus se pot succede în orice ordine. deoarece raporturile sociale ce fac obiectul reglementării dreptului administrativ se desfăşoară în procesul de exercitare a puterii publice. de a le confirma şi/sau de a le executa. ordinea de mai sus nefiind privită ca o ordine strictă. astfel reglementările de drept administrativ în marea lor parte cuprind obligaţii pentru autorităţile administraţiei publice (obligaţia de a face). în mod nemijlocit şi necondiţionat orice abatere de la prevederile sale presupune o nesocotire a sa. dispoziţia normei de drept administrativ poate să prevadă obligaţia de a nu face (de abţinere) de la săvârşirea unei fapte. 56 . op. Precizăm în acest sens normele de drept administrativ cu caracter contravenţional care consacră forme de constrângere administrativă.

De asemenea. publicată în Monitorul Oficial al României nr. secţiuni. exprimând sintetic obiectul lor. anularea actului juridic). Se ştie că există sancţiuni diferite. Obligativitatea normei juridice este aceeaşi. dacă este cazul. dar în acelaşi timp ea poate acţiona pentru mai multe norme. relativ determinate. de regulă. pentru încălcarea unei norme sau alteia. titluri. partea dinamică a acesteia. o singură dispoziţie normativă aplicabilă unei situaţii date. 139/2000 şi republicată în Monitorul Oficial al României nr.1. din Constituţie. ce poate fi aplicată pentru încălcarea unei norme juridice care să aibă caracter obligatoriu. sancţiunile pot fi: determinate. articolele pot fi prevăzute cu denumiri marginale. formula introductivă. mai multe ipoteze juridice. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative. alineate care la rândul lor sunt structurate în părţi. Având în vedere că administraţia publică este singura beneficiară din partea statului a forţei de coerciţie se poate afirma că de multe ori ne aflăm în prezenţa unor norme sancţionatorii de drept administrativ ce acţionează drept continuare a nerespectării unor norme din alte ramuri de drept. Din economie de mijloace de multe ori construcţia tehnico-legislativă a normei nu se suprapune structurii logice a acesteia. acestea vor fi prezentate în alineate distincte iar dacă textul unui 168 169 Ibidem. partea dispozitivă. Ea este corelată cerinţelor de celeritate ale procesului legislativ precum şi principiilor generale de tehnică legislativă169. alternative şi cumulative168. La coduri şi la legi de mare întindere. dintr-o lege sau dintr-o dispoziţie a unui primar. atunci în aceeaşi idee putem afirma că alcătuirea sa tehnico-legislativă compune structura externă. preambulul. Articolul cuprinde.2. paragrafe. 57 . sancţiuni administrativ-contravenţionale (amenda). 151. Norma juridică cuprinsă într-un act normativ are următoarele părţi constitutive: titlul şi.Sancţiunea normei de drept administrativ nu trebuie privită ca fiind acel element ce se regăseşte în partea finala a normei. In cazul în care din dispoziţia normativă primară a unui articol decurg. ci contează doar consecinţa (sancţiunea). Legea nr. pg. sancţiuni administrativ-patrimoniale (obligarea la repararea prejudiciului cauzat). măsuri cu privire la actele juridice (suspendarea. Elementul structural de bază al părţii dispozitive a normei îl constituie articolul. formula de atestare a autenticităţii actului. pe care teoria şi practica juridică administrativă le-a clasificat astfel: sancţiuni administrativ-disciplinare (diminuarea drepturilor salariale cu 5-20% pe o perioadă de până la 3 luni). 777/2004. Structura tehnico-legislativă a normei de drept administrativ Dacă împărţirea trihotomică constituie structura internă şi stabilă a normei. în mod organic. măsuri de constrângere cu caracter nesancţionator (obligarea la tratament medical). retragerea. ea de multe ori urmează să fie dedusă din conţinutul acesteia. Forţa juridică a actului care încorporează norma nu are importanţă din punct de vedere al obligativităţii. măsuri de executare silită (demolarea unei construcţii). ea se identifică şi se exprimă prin articole. capitole. indiferent dacă ea face parte structural. In funcţie de gradul de determinare. 1.

Acorduri. b8) norme cuprinse în acte ale administraţiei publice locale: norme cuprinse în Hotărârile Consiliilor Judeţene şi/sau Locale. b) norme care provin din dreptul intern: b1) norme cuprinse în Constituţia României. normele de drept administrativ pot fi grupate în mai multe categorii. B. Clasificarea normelor juridice de drept administrativ După cum am observat până în prezent norma juridică de drept administrativ nu excede în structurarea sa normei juridice generale. Capitolele. b4) norme cuprinse în Decretele Preşedintelui României. Titlurile.2. după cum urmează: A. b7) norme cuprinse în acte ale administraţiei publice centrale de specialitate. b3) norme cuprinse în Decrete-Lege (adoptate în perioada decembrie 1989 şi mai 1990). acestea se identifică prin utilizarea literelor alfabetului românesc şi nu prin liniuţe sau alte semne grafice. b6) norme cuprinse în Hotărârile Guvernului României. organizaţiilor la care România este parte). Directivele etc. O parte componentă des întâlnită la norma de drept administrativ este anexa care conţine prevederi ce cuprind exprimări cifrice. metodologii sau norme cu caracter predominant tehnic. tabele. Astfel. b5) norme cuprinse în Ordonanţele de Urgenţă ale Guvernului României. în funcţie de anumite criterii. Secţiunile şi paragrafele se numerotează cu cifre arabe. In doctrina de specialitate efortul de explicare al normelor juridice de drept administrativ este strâns legat de efortul de clasificare a acestora. După criteriul forţei juridice a actului normativ: a) norme care provin din dreptul internaţional şi/sau european (rezultate în urma actelor. titlurile.articol sau alineat conţine enumerări prezentate distinct. norme cuprinse în Dispoziţiile Primarului şi/sau Preşedintelui Consiliului Judeţean. de poziţionare a acestora în sistemul normativ după anumite criterii. Pot constitui anexe la o normă reglementările ce trebuie aprobate de autoritatea publică competentă. cum sunt: regulamente. 1. capitolele şi secţiunile se denumesc prin exprimarea sintetică a reglementărilor pe care le cuprind. Regulamentele. b2) norme cuprinse în Legi (stricto sensu). planuri şi cel mai frecvent organigrame. în succesiunea pe care o au în structura din care fac parte. statute. părţile şi cărţile se numerotează cu cifre romane. După criteriul sferei de aplicare: 58 . norme cuprinse în Tratate. de aceea relaţia dintre cele două fiind una de speciegen.

actul normativ de completare urmând să apară.cit. a se vedea în acest sens 3. 170 59 .1. în Drept administrativ. cât şi organizarea şi funcţionarea acesteia. O primă clasificarea în acest sens a fost realizată de Valentina Gilescu. E. După criteriul modului de reglementare a conduitei171: a) norme imperative: a1) norme onerative. precum şi procedurile de realizare a acestora iar. b) norme juridice incomplete – declarate astfel din lipsa unuia sau două elemente constitutive. situaţie în care putem fi în prezenţa unor: b1) norme de trimitere – relaţionarea la prezent. pe de altă parte. b2) norme în alb – relaţionare pentru viitor. în actele normative. pg. 1986. b) norme juridice incomplete – declarate astfel din lipsa unuia sau două elemente constitutive.. însă. 164. stabilirii structurilor organizatorice. pg. După criteriul structurii logice: a) norme juridice complete – norme care în componenţa lor au toate cele trei elemente structurale. fie în diverse combinaţii. se face cu acte normative deja existente indiferent de forţa juridică a acestora. relaţionarea în acest caz se face cu alte norme de drept administrativ. Structura normei juridice de drept administrativ. De regulă. 171 În realizarea acestrui criteriu s-a ţinut cont de clasificarea dispoziţiei ca element constitutiv al normei de drept administrativ. cât şi a funcţionarilor. relaţionarea în acest caz se face cu alte norme de drept administrativ. 139 si urm. toate se regăsesc în acelaşi act normativ care reglementează atât înfiinţarea unei autorităţi administrative a statului sau a colectivităţilor locale. op.1.a) norme juridice complete – norme care în componenţa lor au o structura trihotomică. După obiectul reglementării170: a) norme organizatorice – normele care reglementează organizarea autorităţilor şi serviciilor administraţiei publice centrale sau locale şi care compun cadrul normativ al înfiinţării. mai exact drepturile şi obligaţiile subiecţilor de drept administrativ. a se vedea în acest sens şi Antonie Iorgovan. reorganizării şi desfiinţării acestora. se face cu acte normative deja existente indiferent de forţa juridică a acestora. b2) norme în alb – relaţionare pentru viitor. actul normativ de completare urmând să apară. situaţie în care putem fi în prezenţa unor: b1) norme de trimitere – relaţionarea la prezent. a2) norme prohibitive. unele norme privind răspunderea atât a autorităţilor administraţiei publice. Această clasificare nu înseamnă o separare rigidă a diferitelor grupări de norme. b) norme de drept material – norme care stabilesc relaţiile autorităţilor administrative cu persoane fizice şi/sau juridice. c) norme de funcţionalitate – norme care reglementează funcţionarea autorităţilor administraţiei publice şi care compun pe de o parte cadrul normativ al competenţelor şi atribuţiilor. D. C. ele pot fi găsite fie separat.

24 din 2004 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative r. Astfel. în drept exista principiul nemo consetur ignorare legem (jus) . normele încetează să mai răspundă nevoilor sociale şi trebuie înlocuite. normele administrative exercita un rol modelator si conservator (în sensul apărării valorilor sociale majore şi îndeplinirii interesului general). Este de recunoscut că norma juridică de drept administrativ de categoria legilor intră în vigoare la 3 zile de la data publicării în actul oficial al statului iar celelalte norme la data aducerii lor la cunoştinţă publică. 174 Art. 159. In privinţa acţiunii în timp a normelor administrative. Uzura.cit. Acţiunea în timp a normei de drept administrativ Cu o durata mai îndelungată sau mai restrânsă de timp. 11 din Legea nr. trebuie asigurate condiţiile cunoaşterii normei de drept. A se vedea în acest sens şi poziţia prof. într-un spaţiu dominat de noţiunea de teritoriu şi asupra unor subiecte care participă la circuitul juridic în cadrul acestui spaţiu172. 78 că “Legea se publică în Monitorul Oficial al României şi intră în vigoare la 3 zile de la data publicării sau la o dată ulterioară prevăzută în textul ei”. în cuprinsul acestor acte normative trebuie să se prevadă că ele intră în vigoare la o dată ulterioară stabilită prin text. 1. Atunci când nu se impune ca intrarea în vigoare să se producă la data publicării. a normelor juridice de drept administrativ.173 Astfel.cit.3. Singurele acte normative care nu pot intra în vigoare fără îndeplinirea unei 172 173 N. pg. sunt recunoscute ca momente ce definesc acest tip de acţiune: intrarea în vigoare a normei de drept administrativ. După modul de sancţionare: a) norme punitive care stabilesc o sancţiune de ordin negativ – pedeapsă.3. deşi bine construite. op. Constituţia României reglementează în art. deformarea sau moartea normelor juridice de drept administrativ se prezintă ca un proces firesc care ţine chiar de natura lor şi care pune la ordinea zilei problema creaţiei unor norme noi.l. b) norme stimulative care stabilesc un sistem articulat de stimulente – sancţiune pozitivă. acţiunea normei şi ieşirea din vigoare a normei. rezidă în aceea că obligaţiile sau drepturile prescrise pentru subiecţii de drept nu pot fi exigibile înainte ca aceştia să poată afla conţinutul acestora.b) norme permisive. In acest sens. sau la o dată ulterioară prevăzută în textul lor urmând ca celelalte acte să intre în vigoare la data publicării dacă în cuprinsul lor nu este prevăzută o dată ulterioară174.. Popa.nimeni nu se poate scuza invocând necunoaşterea legii. Acţiunea normei juridice de drept administrativ Aşa cum s-a afirmat în doctrina de specialitate norma juridică acţionează pe timp nedeterminat. Partea I. 60 . legile şi ordonanţele emise de Guvern în baza unei legi speciale de abilitare intră în vigoare la 3 zile de la data publicării în Monitorul Oficial al României. Intrarea în vigoare a normei de drept administrativ: regula de bază care domină acest proces de intrare în vigoare a actelor normative şi. Ioan Vida. Pentru ca acest principiu să nu fie o simplă teorie. Vine o vreme însă când. pe cale de consecinţă.1. F. 1. Pentru a nu se crea o confuzie între primele două subcategorii de norme precizăm că normele onerative obligă subiectul să săvârşească o anumită acţiune pe când normele prohibitive obligă subiectul să se abţină de la săvârşirea unor acţiuni.

Revizuirea Constituţiei. situaţie în care necunoaşterea poate fi obiectivă. 2 – „Legea dispune numai pentru viitor. Funcţionează deci prezumţia absolută de cunoaştere a legii.” 175 61 . cu caracter retroactiv. Astfel. iar hotărârea Guvernului cu acelaşi obiect de reglementare să devine validă chiar în ziua publicării. 2 sunt declarate neconstituţionale.). Astfel. nu-şi produce efectele asupra raporturilor născute înainte de intrarea sa in vigoare) şi nici nu ultraactivează (nu-şi extinde efectele după ieşirea sa din vigoare). In aceste condiţii. Interpretarea legii este o condiţie obligatorie a înfăptuirii actului de justiţie. Bucureşti. norma este o adevărată servitute a viitorului. prezumţie ce nu poate fi răsturnată prin dovadă contrară. 15. nu se poate accepta ca legea adoptată de Parlament. Acest imperativ este generat de conflictul Termenul se calculează pe „zile pline”. prin care se stabilesc şi se sancţionează contravenţii. rezultă deci că toţi cetăţenii trebuie să cunoască legile. prin care se stabilesc şi sancţionează contravenţii ci orice act normativ ce cuprinde reglementări de natură contravenţională (ordonanţe. are în vedere nu numai legea emisă de Parlament. pg. să intre în vigoare la 3 zile de la data publicării. şi nu aşa cum susţin unii autori176 pe 3 ianuarie 2005 ora 24:01 (în opinia cărora termenul se calculează şi pe zile libere). 15 al. 177 Constituţia României revizuită. 15. Astfel. dacă în cuprinsul acesteia nu este prevăzută o altă dată pentru intrarea sa în vigoare. b) legile interpretative. trebuie înţeles ca un termen ce se calculează pe zile lucrătoare excluzându-se posibilitatea calculării lui pe zile libere. de restul ţării. 2003. din acest moment nimeni nu se poate sustrage comandamentului normei pe motiv că nu o cunoaşte. 176 I. ce ar trebui să intre în vigoare la data publicării. Deleanu . 12/2003. Excepţia de la acest principiu general este aşa cum prevede şi Constituţia situaţia în care în conţinutul actului normativ se prevede intrarea în vigoare la o altă dată. hotărâri ale Guvernului etc. ulterioară celei de aducere la cunoştinţă publică. Avem în vedere faptul că ea nu retroactivează (nu acţionează pentru trecut. dacă o lege a fost publicată în Monitorul Oficial al României. ea va intra în vigoare pe 5 ianuarie 2005 ora 24:01175. al. Revista Dreptul nr. se suprimă astfel posibilitatea legiuitorului de a emite legi.condiţii prealabile sunt Ordonanţele de urgenţă ale Guvernului care trebuie depuse în prealabil la Camera competentă să fie sesizată. pe data de 31 decembrie 2004. art. aşa după cum precizează şi Constituţia în art. ea nu se datorează unei cauze particulare. Se poate constata însă că atunci când legiuitorul face referire la legea contravenţională mai favorabilă – ca excepţie a retroactivităţii. Din momentul intrării în vigoare norma de drept administrativ guvernează toate relaţiile sociale. acolo unde există identitate de motive. Partea I. printr-o cauză de forţă majoră. se include astfel în termenul de calcul şi ziua în care el începe să curgă şi ziua în care el se împlineşte. de orice fel. unei ignoranţe personale. numeroşi autori s-au pronunţat în sensul celor prezentate mai sus că numai legea ca act normativ al Parlamentul ar trebui să intre în vigoare la trei zile de la data publicării şi nu şi celelalte acte normative asimilate acesteia şi care provin de la alte autorităţi publice ca de exemplu ordonanţa sau alte acte subordonate legilor. 23. al. Se admite totuşi excepţia de la regulă şi anume atunci când o parte a teritoriului rămâne izolat. Termenul prevăzut de legiuitor pentru intrarea în vigoare a legii – termenul de 3 zile. sub imperiul art. Cu toate acestea. soluţiile juridice nu pot fi diferite. atunci când legea este obscură sau ambiguă. Acest fapt a fost susţinut inclusiv prin deciziile Curţii Constituţionale a României pronunţate după noiembrie 2003 care au statuat următoarele: a) legile care proclamă expres retroactivitatea. cu excepţia legii penale sau contravenţionale mai favorabile. Caracterul activ al normei este dat de acţiunea acesteia pentru viitor din momentul intrării în vigoare. 2177.

nr. 180 N. sau au dispărut.cit. publicată în Monitorul Oficial al României. Principiile general valabile precizează că Lex posteriori derogat priori şi Lex superior derogat inferior. se recunoaşte că supravieţuirea legii vechi. perisabilitatea nevoilor sociale. A se vedea în acest sens şi Decizia Curţii Constituţionale nr. Legiuitorul nu a interzis prin nici o dispoziţie a Legii fundamentale ultraactivitatea aşa cum a interzis retroactivitatea legii.). pg. In aceste situaţii. legiuitorul pentru a-şi impune voinţa recurge la elaborarea unei noi legi. c) abrogarea – cauză de încetare a acţiunii normei datorată unei noi manifestări de voinţe a legiuitorului. 697 din 6 octombrie 2003. In virtutea noilor prevederi constituţionale caracterul retroactiv al legii interpretative a fost abolit. se statuează astfel că în afară de acestea nici o altă lege nu poate avea caracter retroactiv. deoarece ele intervin doar pentru viitor. Această formă de încetare a acţiunii normei de drept administrativ îmbracă mai multe forme: 178 Legea contravenţională mai favorabilă a fost asociată celei penale în virtutea practicii Curţii Europene a Drepturilor Omului. caz în care titlul de proprietate anterior este doar o probă pentru confirmarea dreptului de proprietate. în virtutea căreia va determina aplicarea unitară a vechii legi. nu reprezintă o excepţie de la principiul aplicării imediate a legii noi.180“ Incetarea acţiunii normei cunoaşte patru modalităţi: a) ajungerea la termen – atunci când norma juridică este purtătoare de termen sau este edictată pentru o situaţie excepţională. respectiv supravieţuirea legii vechi. s-au schimbat. b) desuetitudinea (perimarea sau învechirea) – norma administrativă formal este în vigoare dar considerentele social-economice ce au stat la baza elaborării ei nu mai sunt de actualitate. De asemenea. în viitor. în virtutea căruia obiectivele urmărite de legiuitor în procesul de legiferare sunt contrazise de soluţiile instanţelor de judecată. c) legile declarative sau confirmative de drepturi. care consideră că regulile stabilite în art. Observăm că modificarea constituţională din noiembrie 2003 a încadrat la excepţia retroactivităţii alături de norma penală şi norma contravenţională178. prin interpretare se explicitează conţinutul pe care norma interpretată l-a avut ab initio. şi că se aplică imediat se recunoaşte faptul că nici o prevedere legală nu poate încălca principiul ultraactivităţii. Cât priveşte ultraactivitatea normei juridice. Popa. interesului general atrage perisabilitatea normei. Ieşirea din vigoare a normei este cel de-al treilea moment al acţiunii în timp al normei de drept administrativ. 62 . în sensul că dobândirea sau redobândirea dreptului nu produce efecte pentru trecut. Legea 10/2001 etc. 318/9 septembrie 2003. în condiţiile în care Constituţia prevede că legea se aplică numai pentru viitor. Un exemplu în acest sens sunt legile privitoare la retrocedarea sau reconstituirea dreptului de proprietate. în virtutea unei dispoziţii exprese a legii noi. op.dintre puterea legislativă şi puterea judecătorească. drept care se poate exercita doar. Deci. 6 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului se aplică în egală măsură faptelor penale cât şi faptelor contravenţionale. 165. ci o confirmare a acestui principiu179. că ea nu poate retroactiva. “Nu există legiuitor universal şi nu există o legislaţie deasupra sau în afara timpului. pentru că singura excepţie de la aplicarea retroactivă este legea contravenţională şi legea penală mai favorabilă. legiuitorul elaborează norma de obicei pentru o perioadă nedeterminată.. conform noilor prevederi constituţionale acestea nu sunt legi retroactive. poate pentru că uneori este chiar el obligat să recurgă la ultraactivitatea legii pentru a evita retroactivitatea acesteia. 179 A se vedea în acest sens abrogarea parţială sau condiţionată a legii vechi. după confirmare printr-o lege (Legea 18/1991. ci doar pentru viitor. Acest moment presupune limitarea în timp a acţiunii normei.

Avem de exemplu. deci ultraactivează.3. 1. precum şi cele din regulamente. suprimarea celor două ipoteze anterioare. De cele mai multe legiuitorul se implică direct în soluţionarea unor astfel de conflicte stabilind în cadrul dipoziţiilor tranzitorii ale normei ce se va întâmpla cu situaţiile juridice născute sub imperiul vechii norme care a încetat să se aplice.2. mai precis în Ordinele Ministerului Afacerilor Externe care au drept obiect misiunile diplomatice ale României. Excepţia de la regulă teritorialităţii sunt normele juridice de drept administrativ cuprinse în actele administraţiei publice de specialitate. în acest interval. atunci când două sau mai multe norme juridice se succed în timp. d) declararea neconstituţionalităţii – prin deciziile Curţii Constituţionale asupra unei legi sau unei ordonanţe ori a dispoziţiilor acestora. c12) indirectă – legiuitorul doar enunţă că se abrogă orice dispoziţie contrară. Competenţa teritorială a autorităţilor administraţiei publice şi aplicarea în spaţiu a normei administrative sunt două concepte pe care le considerăm strâns legate. în acest sens. această normă va acţiona şi îşi va produce efectele doar pe teritoriul localităţii B. Pe perioada de 45 de zile. 1 din Constituţia României. 63 . intrată în vigoare. după caz. c2) abrogarea tacită sau implicită – noua normă nu prevede nimic cu privire la încetarea acţiunii vechilor norme. Constituţia prevede de asemenea. norma juridică nouă. Acţiunea în spaţiu a normei de drept administrativ Este cunoscut faptul că norma juridică de drept administrativ este teritorială în sensul că ea acţionează asupra teritoriului statului român. produce efecte juridice pentru trecut. norma juridică de drept administrativ care este cuprinsă în dispoziţia primarului localităţii B. că dispoziţiile declarate neconstituţionale sunt suspendate de drept. retroactivând. nu pun de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei. ieşită din vigoare. Conflictul legilor în timp apare în situaţia în care se pune problema stabilirii normei juridice care se aplică într-o situaţie dată. din raza unităţii administrativ-teritoriale respective. de aceea nu greşim când afirmăm că normele de drept administrativ acţionează pe teritoriului statului român sau în anumite părţi ale acestuia. prin admiterea efectului obligatoriu al noii norme juridice. În situaţia în care dispoziţiile tranzitorii nu soluţionează conflictul apărut între norma veche şi norma nouă pot fi luate în considerare trei soluţii: • • • norma juridică veche. 147 al. In dreptul administrativ se remarcă astfel stricta aplicabilitate teritorială a normelor juridice. îşi încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale dacă. dar prin faptul că aceasta statuează diferit situaţia juridică supusă reglementării se înţelege că legiuitorul a dorit scoaterea din vigoare a vechii norme. dispoziţiile legii şi ordonanţelor. în unităţile administrativ-teritoriale. constatate ca fiind neconstituţionale. Parlamentul sau Guvernul.c1) abrogarea expresă – noua normă poate prevede ieşirea din vigoare a vechii norme juridice: c11) directă – legiuitorul precizează în detaliu actele normative scoase din vigoare. continuă să se aplice situaţiilor născute sub incidenţa acesteia. Conform art. şi în funcţie de autoritatea emitentă a actului normativ nu doar de forţa juridică a acestuia.

Izvoarele dreptului administrativ După cum am văzut pare a fi destul de uşor de determinat în mod concret normele juridice pe care Administraţia este obligată să le aplice sau măcar să le respecte în activitatea sa: Constituţia. 64 . principiul cetăţeniei active. Fără să vorbim de raportul dintre Constituţie şi normele derivate din tratatele şi acordurile internaţionale sau comunitare. Acţiunea asupra persoanelor poate fi restrânsă numai la o categorie sau mai multe categorii de persoane care sunt sau nu cetăţeni ai statului Român. Excepţia extrateritorialităţii îşi produce efectele nu numai asupra sediului misiunilor diplomatice ci şi asupra personalului acestora. jurisprudenţa şi principiile generale de drept precum şi normele juridice adoptate de însăşi Administraţia (regulamentele. tratatele şi acordurile internaţionale. In această situaţie. forme adecvate de prezentare a normelor juridice de drept administrativ. 181 Minister cu dubla competenţă denumit în întregimea sa Ministerul Administraţiei şi Internelor. Trebuie să recunoaştem însă că totuşi în anumite perioade el este prea schimbător iar inflaţia de norme juridice de drept administrativ poate crea probleme Administraţiei dar şi cetăţenilor constituind o sursă de instabilitate şi nesiguranţă a raporturilor juridice. legile. dreptul comunitar. memorând norme juridice în loc să înţeleagă şi să sesizeze care sunt raţionamentele juridice şi fundamentele sale. In parte acest lucru este adevărat.3. Ceva mai dificilă pare a fi ierarhizarea acestora în cadrul ordinii juridice. Ceea ce se poate remarca este faptul că toate aceste norme au în comun faptul că evoluează permanent începând chiar cu normele înscrise în Constituţie. astfel avem Legea privind Statutul funcţionarilor publici.). nu se află personalul administrativ şi de serviciu din misiunile diplomatice întru-cât acestuia nu i se recunoaşte imunitatea administrativă pentru actele săvârşite în afara exercitării funcţiei lor oficiale. dar ea are incidenţă şi asupra cetăţenilor străini aflaţi pe teritoriul României sau asupra apatrizilor. In esenţă se consideră că ierarhia acestor acte normative. Există însă un mic grad de incertitudine. de excepţie. Acţiunea asupra persoanelor a normei de drept administrativ Este de principiu recunoscut faptul că norma de drept administrativ este personală în sensul că ea acţionează asupra cetăţenilor statului român. spre exemplu să facem o ierarhizare a normelor administrative emise de aceeaşi autoritate. Această excepţie constă în aceea că asupra personalului diplomatic nu au incidenţă normele juridice naţionale de drept administrativ. forţa lor juridică depinde de poziţia ierarhică a autorităţii emitente în cadrul sistemului autorităţilor publice. De aceea învechirea cunoştinţelor privind această ramură de drept ameninţă pe toţi cei care vor să înveţe. contractele etc. Esenţa şi conţinutul dreptului administrativ trebuie să îşi găsească modalităţile potrivite de exprimare. Un alt exemplu. deciziile individuale luate de organele de jurisdicţie administrativă.3. Constituţia are forţă juridică superioară legii care la rândul său este mai puternică decât o hotărâre de guvern. Tot dreptul administrativ este într-o perpetuă mişcare şi nu constituie un ansamblu de norme fixe. Sunt sau nu de aceeaşi valoare? In orice caz toate aceste norme sunt izvoare ale dreptului administrativ şi într-un anumit sens ele formează dreptul administrativ. în acest sens ar fi Codul poliţistului (cod al administraţiei sectoriale) care îşi produce efectele asupra personalului angajat în subordinea Ministerului de Interne181 şi care are drept obiect de activitate apărarea ordinii publice. hotărârile judecătoreşti. § 2. act normativ ce cuprinde norme de drept administrativ care sunt de strictă referire la personalului angajat în administraţia publică şi care ocupă o funcţie publică.1. se pune întrebarea cum am putea.

19 şi urm. 1969. Condiţii care nu creează prin ele însele reguli juridice dar prescriu contururile. Teoria şi tehnica în procesul de creare a dreptului. pg. Idem. 96-97.1. 376-377. 65 . concentrând nevoile reale ale vieţii şi reprezentând pentru legiuitor adevărate comandamente sociale. Bucureşti. Bucureşti. 2004. Ediţia a II-a. Paris. In viziunea acestuia procesul de creare a dreptului este inevitabil legat de conceptele de “dat” şi “construit” în drept182. factorii de configurare ai dreptului (mediul natural. conştiinţa juridică. pg.2. 1922.Analiza surselor de exprimare a normelor juridice specifice acestei ramuri de drept scoate în evidenţă două accepţiuni ale noţiuni de izvor: a) izvor de drept administrativ în sens material. mediul necesar naşterii normelor juridice de drept administrativ. condiţii exterioare acestuia care determină acţiunea legiuitorului sau dau naştere unor reguli izvorâte din necesităţile practice. elaborarea ştiinţifică a dreptului pozitiv şi constă în regulile de conduită pe care raţiunea le extrage din natura omului şi din legăturile sale cu lumea. Science et technique en droit prive positif. 2) “dat”-ul istoric care nu este altceva decât “dat”-ul natural consolidat de istorie.. pg.. 2163. Autorul a operat astfel o distincţie între ceea ce “preexistă” fenomenului juridic şi ceea ce se naşte din explorarea acestuia prin intermediul ştiinţei şi tehnicii juridice. 184 A se vedea mai pe larg Ioan Vida. 173. 384. dreptul natural şi raţiunea umană. pg. Izvoarele materiale ale dreptului administrativ Francois Geny a fost acceptat ca fiind cel care şi-a consacrat opera studiului procesului de creare a dreptului. 185 N. Manual de Legistică formală. în măsura posibilului. 2. 2. Editura Academiei. Izvoarele formale ale dreptului administrativ Cea de a doua accepţiune a noţiuni de izvor de drept administrativ este cea care interesează. Editura Lumina Lex. sunt luate drept exemplu de izvoare materiale. în doctrina de specialitate se afirma chiar că “nu ne interesează dreptul în forma sa nudă”. Recueil Sirey. care formează baza oricărui sistem juridic183: 1) “dat”-ul real sau pur natural ce rezidă în acele condiţii care stau la baza umanităţii. Această formă de prezentare 182 183 Francois Geny.184 Având in vedere cele susţinute de Francois Geny putem afirma că izvoarele materiale ale dreptului administrativ denumite şi izvoare reale sunt concepute ca adevărate “dat”-uri ale dreptului. 3) “dat”-ul raţional care reprezintă direcţia fundamentală ce asigură. Second Partie. Prin “dat”-ul dreptului Francois Geny înţelegea întrunirea celor patru elemente constitutive.cit. Premiere Partie. In conţinutul acestor izvoare se introduc de doctrina de specialitate185 elemente ce aparţin unor sfere diferite ale realităţii sociale. Astfel. 381. 371. 186 A se vedea Anita Naschitz.. Izvoarelor le este caracteristică o anumită formă exterioară. pg. Izvoarele materiale sunt concepute ca fiind acei factori ce dau conţinut concret dreptului pozitiv. 4) “dat”-ul ideal care este o simplă tendinţă către o organizare dezirabilă a raporturilor juridice. cadrul social politic şi factorul uman) 186. b) izvor de drept administrativ în sens formal. Popa. op.

Constituţia noastră consacră un regim semiparlamentar (semiprezidenţial) cu un executiv bicefal în care Preşedintele este şeful executivului alături de Guvern condus de un primministru187. Muraru. 66 . Dispoziţiile referitoare la administraţia de stat se regăsesc în capitolele din Titlul III (Capitolele II. 4. 102 al. 73 al. cel istoric şi cel ideologic. Noţiunea de izvor formal al dreptului a fost larg dezbătută făcându-se distincţie între sensul juridic al acestuia. 21 al.2. desemnarea primuluiministru (art. prin care conţinutul perceptiv al normei de drept administrativ devine regulă de conduită şi se impune ca model de urmat în relaţiile dintre autorităţile administraţiei publice şi celelalte componente ale sistemului social. din alte ţări şi din diverse perioade Constituţia noastră are un întreg capitol (Capitolul V. E. art. 103 al. 2). 2. revizuită prin Legea nr. 187 M. Iorgovan.exterioară poartă şi denumirea de izvoare formale sau forme de exprimare a normei de drept administrativ. 4). Sensul juridic al noţiuni. 2. A. Acest lucru nu trebuie să ne surprindă deoarece în principiu. 4. Este necesar să precizăm totuşi că prevederile art. cel care ne interesează pe noi în tratarea acestui subiect. deoarece Preşedintele Republicii este singurul şef al statului. I. art. art. Administraţia în Constituţie Constituţia României din 1991. confirmat prin Hotărârea Curţii Constituţionale nr. actele Guvernului şi celelalte acte administrative cu caracter normativ.S. Cu toate acestea putem aprecia că faţă de alte Constituţii. Constituţia României revizuită – comentarii şi explicaţii. tratatele şi acordurile internaţionale. Editura All Beck. primul-ministru nefiind decât secundul său. potrivit tradiţiei. 3 din 22 octombrie. 429/2003 aprobată prin referendumul naţional din 18-19 octombrie 2003. III. 87). 85 al. 3 lit. legile.1. Totuşi Constituţia tinde să creeze un bicefalism administrativ pe de o parte datorită unor reguli cu privire la contrasemnarea unor decrete presidenţiale (art. 123 privind instituţia prefectului se regăsesc la capitolul privind administraţia locală deşi prefectul este de drept reprezentantul guvernului (deci al statului) pe plan local. Varietatea de forme prin care normele juridice de drept administrativ se exprimă a determinat în baza ideologiilor dogmatice ale doctrinarilor clasificarea izvoarelor formale în izvoare scrise şi izvoare nescrise. surprinde o multitudine de aspecte. Izvoarele scrise ale dreptului administrativ In categoria izvoarelor scrise ale dreptului administrativ putem înscrie Constituţia. Constantinescu. pg. Distribuţia competenţelor nu comportă o dyarhie la vârf. Tănăsescu. 1). A. IV şi V Secţiunea 1) iar cele privind administraţia locală în Capitolul V Secţiunea a 2-a din acelaşi Titlu III. art. 1) sau revocarea unor membrii ai guvernului (art. prin însăşi natura sa Legea fundamentală are drept obiect în principal reglementarea raporturilor dintre autorităţile de vârf şi mai puţin cele ce privesc autorităţile de nivel mediu sau periferic. De altfel şi actele Primului-ministru trebuie contrasemnate de către “miniştrii care au obligaţia punerii lor în executare” (art. de modalităţi. 108 al. Bucureşti. 116-123) privind administraţia publică precum şi unele referiri la administraţie în alte secţiuni sau articole (art. 100) iar pe de o parte prin cele cu privire la participarea şefului statului la şedinţele Guvernului (art. k şi o. art. 145 şi 157. 37 al. 16 al. 2004. are prevederi relativ puţine privind administraţia publică.

răspunzător (art.se pot înfiinţa prin lege organică” (art.1). B. constituind totuşi o administraţie publică în unitatea administrativ-teritorială numită judeţ ar trebui să-şi întemeieze activitatea pe principiul autonomiei locale (art. O precizare se mai poate face. prin consilii alese şi în condiţiile prevăzute de lege” (art. In acest context. Italia Titlul V) administraţia locală constituie modalitatea de administrare a colectivităţilor teritoriale care “se administrează în mod liber. deşi potrivit prevederilor din articolul 121 nu apar ca fiind una din autorităţile administraţiei publice prin care se realizează autonomia locală. a Guvernului sau doar a Primului-ministru. ştiinţifice. refugiaţi etc. sindicale sau politice. Titlul III) este organizată în unităţile administrativ-teritoriale (art. şi anume cu privire la administraţia publică locală. nu beneficiază de legitimitate proprie şi nuşi exercită puterea decât în numele reprezentanţilor aleşi ai poporului suveran. din punctul nostru de vedere. nemaivorbind de relaţiile comerciale. de ambasadori etc. art. Chiar şi colectivităţile locale pe baze juridice destul de precare şi incerte şi-au dezvoltat relaţii cu exteriorul.. a apărut ca fiind necesară admiterea existenţei unor funcţii de nivel superior care nu pot fi ocupate decât prin decizia Preşedintelui Republicii. Această regulă semnifică în fapt că agenţii publici din administraţie trebuie să asculte de superiorii ierarhici. 3). în Constituţia noastră nu se pomeneşte de colectivităţi teritoriale iar administraţia publică locală (Secţiunea a 2-a. ca autorităţi autonome ce rezolvă treburile politice din comune şi oraşe (art. 121). In Secţiunea a 1-a din Capitolul V intitulată “Administraţia publică centrală de specialitate” se precizează însă că “Alte organe de specialitate se pot organiza în subordinea Guvernului ori a ministerelor sau ca autorităţi administrative autonome” (art. imigrarea forţei de muncă. 180 al. 72 Constituţia Franţei). 1). In acest joc complex al subordonării şi al libertăţii se poate remarcă tendinţa de consolidare a subordonării atât de necesară menţinerii coeziunii sistemului. Astfel sunt posturile unor directori din Administraţia centrală. Constituţia consacră o construcţie juridică prin care se încearcă separarea domeniului politic de cel administrativ. dacă încă rămâne fundamental descentralizată. Dacă în Constituţiile altor state (Franţa art. din punct de vedere politic. art. în cadrul executivului şi să concilieze două elemente relativ antinomice adică subordonarea colectivă a Administraţiei faţă de puterea politică şi libertatea individuală (autonomia relativă) a agenţilor publici (art. Faţă de textele constituţionale menţionate este dificil a stabili dacă spre exemplu Consiliile judeţene ca autorităţi ale administraţiei publice pentru coordonarea consiliilor comunale şi orăşeneşti (art. 109 al. precum şi relaţii directe între cetăţenii diferitelor state sau între fel de fel de organizaţii “sans frontieres”..1) iar “Ministerele se organizează numai în subordinea Guvernului”. Astfel. 117 al. 116). Textele susmenţionate relevă poziţia Administraţiei în sistemul autorităţilor publice şi anume că aceasta este integrată în puterea executivă. care “. 1). societatea internaţională. Administraţia în tratate şi acorduri internaţionale Dezvoltarea spectaculoasă a relaţiilor internaţionale ca o consecinţă a procesului obiectiv al globalizării a generat nu numai multiplicarea tratatelor şi acordurilor internaţionale dar şi dezvoltarea raporturilor directe între state şi cetăţeni străini (turism. 72. Intrebări se pot formula în legătura cu autorităţile administrative autonome a căror independenţă pare a proveni mai ales din absenţa subordonării ierarhice faţă de guvern. Spania Capitolul III. de prefecţi. Capitolul V. 107 al. Aşadar. 1. se organizează totuşi înmulţind normele internaţionale.In ceea ce priveşte raporturile între Guvern şi Administraţie.). 120) şi se realizează prin consiliile locale şi primarii aleşi în condiţiile legii. 102 al. în faţa cărora guvernul este. 122). 109 al. La nivel mondial ONU şi instituţiile sale 67 . 1. 102 al. In aceste condiţii administraţia publică ca toate activităţile umane este din ce în ce mai integrată într-un cadru internaţional. regula este că Administraţia este subordonată Guvernului care “exercită conducerea generală a administraţiei publice” (art.

zece. tendinţele centralizatoare de integrare sunt mai pregnante. în ansamblul european au apărut organizaţii noi şi un drept care constituie azi unul din izvoarele principale ale dreptului administrativ. 14. după eşecul CEA (Comunitatea Europeană a Apărării). 26 februarie 2001. din 7 februarie 1992. Există reguli în Constituţie (art. A. Faţă de modificările aduse Constituţiei prin Legea de revizuire din noiembrie 2003 se cuvine să facem patru precizări. Iorgovan. pentru punerea de acord a normei constituţionale încălcate cu prevederile tratatului. Tratatul de la Nisa. După aceea. 15 din Constituţie care consacră principiul aplicării legii mai favorabile şi dându-se astfel o interpretare dreptului internaţional în concordanţă cu Declaraţia Universală a Drepturilor Omului şi cu celelalte tratate la care ţara noastră este parte. Ştiinţă şi Cultură etc. judiciar sau administrativ) le înţelege şi le aplică. pg.190 188 189 M. Constantinescu.de specialitate încearcă să răspundă unor nevoi de interes general (sănătate publică prin OMS – Organizaţia Mondială pentru Sănătate. se aprobă sau se ratifică potrivit procedurii stabilite prin lege (art. Este consecinţa logică a principiului supremaţiei Constituţiei. Un anumit număr de state (la început şase. ultimele se aplică pe temeiul priorităţii lor.) şi de asemenea. s-a prevăzut că. Tănăsescu. 68 . Idem. 91). au format între ele comunităţi. In primul rând în legătură cu dispoziţiile internaţionale contrare Constituţiei “ca urmare a asimilării tratatelor în dreptul intern. A fost mai întâi CECO (Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului) iniţiată de Robert Schuman şi fondată prin Tratatul de la Paris din 1951. prevederile tratatelor încheiate pentru apărarea acestor drepturi au prioritate faţă de legile interne. 20 din Constituţie. iar în prezent a unei legislaţii complexe şi ample şi cât de curând poate chiar a unui nou tratat cu valoarea unei Constituţii. In al treilea rând putem remarca o excepţie şi anume “exceptarea cazurilor în care Constituţia sau legile interne conţin dispoziţii mai favorabile”. 11 – Dreptul internaţional şi dreptul intern. iar dacă există o neconcordanţă între prevederile acestor tratate sau pacte. 5. aplicabile ţărilor membre UE. au relansat construcţia europeană creând EURATOM (Comunitatea Europeană a Energiei Atomice) şi CEE (Comunitatea Economică Europeană). ratificarea lui poate avea loc numai după revizuirea Constituţiei. 2 octombrie 1997. apoi nouă. numită de acum înainte “Comunitatea Europeană”. In plan regional. dar care ar trebui să-şi găsească aplicarea. Celelalte tratate şi acorduri internaţionale se încheie. Tratatul privind instituirea unei Constituţii pentru Europa care este în curs de reformulare. inclusiv nouă.”188 In al doilea rând “potrivit art. pg. în domeniul drepturilor omului. 1 al. In afara raporturilor între dreptul intern şi normele internaţionale ar trebui precizate condiţiile inserţiei acestor norme în dreptul intern. educaţie prin UNESCO – Organizaţia Naţiunilor Unite pentru Educaţie.. de a asigura protecţia drepturilor fundamentale şi a libertăţilor publice. E. Existenţa nenumăratelor tratate şi acorduri. Spre exemplu. cele două tratate de la Roma din 1957. op. Tratatele negociate de Guvern sunt încheiate de Preşedinte în numele României şi apoi supuse ratificării Parlamentului. precum şi art. mai exact la nivel European. 148 şi 149 privind integrarea Euroatlantică).cit. a devenit. tot aşa de consecvent. ridică o serie de întrebări. 190 Ibidem. In termenii dreptului internaţional atât tratatele cât şi acordurile constituie angajamente internaţionale. prevăzut la art.13. Aceasta. iar în 29 octombrie 2004. indiferent de denumire. în temeiul Tratatului de la Maastricht. Este o regulă aplicată consecvent de Curtea Constituţională. cincisprezece şi acum douzeci şi şapte). A urmat apoi Tratatul de Amsterdam. dându-se astfel aplicabilitate art. în fapt structura dominantă a “uniunii europene”. Muraru. şi în activitatea instanţelor judecătoreşti”189 şi am adăuga noi chiar în activitatea autorităţilor administraţiei publice.S. instaurată prin acest tratat. I. dar punerea lor în aplicare depinde foarte mult de modul în care judecătorul (constituţional. dacă un asemenea tratat este contrar unei dispoziţii constituţionale. doisprezece.

Acest principiu este confirmat de jurisdicţiile internaţionale. pg. Ca şi în cazul dreptului comunitar atât autorităţile administraţiei publice cât şi judecătorii administrativi (de contencios administrativ) trebuie să aplice din ce în ce mai mult Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi să respecte hotărârile CEDO (Curtea Europeană a Drepturilor Omului) care supraveghează respectarea acestei Convenţii. op. Chretien. P. o consacrare a unui “principiu general” al securităţii juridice se pare că nu ar mai fi absolut necesară. Multe din aceste principii corespund unor principii de drept intern (dreptul la apărare. poate mai puţin asupra structurilor administrative în legătură cu care există o oarecare autonomie instituţională a statelor susţinută de aplicarea principiului subsidiarităţii potrivit căruia orice decizie trebuie luată la nivelul cel mai eficace şi sub forma cea mai adaptată locului şi momentului. fac parte din dreptul comunitar şi trebuie să prevaleze asupra normelor naţionale. în ordinea juridică internă. In ordinea juridică internaţională (raporturile între state) dreptul internaţional are o superioritate asupra Constituţiilor statelor.191 Faţă de aceste precizări putem să reţinem drept concluzie parţială faptul că tratatele sau acordurile ratificate sau aprobate conform prevederilor au din momentul publicării lor o autoritate superioară faţă de cea a legilor. G.In al patrulea rând. O altă problemă este cea a principiilor generale ale dreptului comunitar ca izvor de drept administrativ. Răspunsul la întrebarea: Care este ierarhia între angajamentele internaţionale şi Constituţie? este mai complex şi poate fi dat din două perspective. In schimb. deci în scopul protejării intereselor subiective. Două articole ale acestei Convenţii trebuie înţelese şi avute în vedere atât de către funcţionarii publici cât şi de judecătorii de contencios administrativ: 191 192 Ibidem. Ele constituie izvoare de drept şi pot fi utilizate ca argumente de către reclamanţi. Guedon. de influenţă asupra dreptului administrativ prin dreptul comunitar va fi considerabilă. In spiritul şi litera Tratatului de instituire a unei Constituţii pentru Europa încheiat la Laken în octombrie 2004 nu era nici o urmă de îndoială că dreptul comunitar luat în ansamblu (şi cel originar şi cel derivat) este caracterizat prin aplicabilitatea sa directă în cadrul statelor membre (self executing) şi că prevalează asupra dreptului intern. M. Constituţia revizuită consacră prioritatea dreptului comunitar faţă de dreptul intern precum şi constituirea unor garanţii instituţionale pentru îndeplinirea obligaţiilor ce decurg din statutul de membru UE. pg. Constituţia are prelevanţă faţă de angajamentele internaţionale care nu pot fi integrate în ordinea juridică dacă conţin prevederi contrare Constituţiei decât dacă Constituţia este revizuită potrivit acelor prevederi. Există însă şi altele cum ar fi principiile de “securitate juridică” şi de “încredere legislativă” care răspund unor necesităţi de stabilitate a raporturilor juridice şi constituie aşa zisele principii asociate. egalitatea în drepturi etc. 334.). instituţie juridică originară din dreptul german şi care priveşte tot stabilitatea raportului juridic dar din punctul de vedere al unor situaţii concrete ale particularilor.. ce domenii acoperă securitatea? Preocupările de a armoniza principiul legalităţii cu stabilitatea (securitatea) juridică (a raporturilor juridice) au existat şi există în dreptul intern (naţional) al tuturor statelor la fel ca şi principiile neretroactivităţii actelor administrative şi cu acela al respectării drepturilor recunoscute. Faţă de această realitate o recunoaştere. La fel şi în ceea ce priveşte principiul încrederii legitime. Intrebarea care se pune este: La ce se referă. 108. Elaborate în timp de Curtea de Justiţie a Comunităţii Europene (CJCE) ele constituie astăzi un ansamblu apreciabil de norme care potrivit Curţii.J. cit. Dupuis. Presupunem că în timp forţa de transformare. 69 . în faţa cărora se angajează responsabilitatea unui stat. Aşadar tratatele şi acordurile internaţionale sunt impuse Administraţiei sub control judecătoresc. cel puţin în România dar şi în alte state cum ar fi Franţa192.

există Legi organice. în anumite privinţe. 1). 594 din 1 iulie 2004. are dreptul la un recurs efectiv în faţa unei instanţe naţionale”. Şi totuşi. 302 din 28 iunie 2004 privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală. deputaţilor. 74 al. şi care va hotărî. Printre legi. ele îşi păstrează prestigiul. a cărei definire se poate face potrivit mai multor criterii. 73 al. se adaugă astăzi diferite categorii de texte care-i sunt asimilate. Spre exemplu. Textele sunt discutate în comisii apoi examinate în şedinţă publică. publicată în Monitorul Oficial Partea a I-a nr. este neconform cu Constituţia. C. Textul său este apoi publicat în Monitorul Oficial Partea a I-a. 76 al. conform căruia “orice persoană are dreptul ca să-şi prezinte cauza public. legile (actele normative ale Parlamentului) nu mai sunt. iar în fiecare din aceste judeţe. Parlamentul este obligat să reexamineze dispoziţiile respective pentru punerea lor de acord cu decizia Curţii Constituţionale (art. formulată împotriva sa”. 1) iar dacă a cerut reexaminarea legii în cel mult 10 zile de la primirea legii adoptate după reexaminare (art. ocazie cu care se pot formula amendamente. Sesizarea cu propuneri şi proiecte de lege se face după o procedură specială (art.art. 146 lit. a). Este vorba de legi prevăzute în mod expres prin Constituţie (art. Când e vorba mai ales de a diferenţia legea propriu-zisă de un regulament oarecare. a-t) care sunt votate şi modificate în condiţiile prevăzute de art. Legea nr. Legea este opera autorităţii legiuitoare. Legea adoptată este apoi supusă Controlului Curţii Constituţionale (art. art. 429/2003 privind revizuirea Constituţiei. Legea se publică în Monitorul Oficial al României şi intră în vigoare la 3 zile de la data publicării sau la o dată ulterioară prevăzută în textul ei (art. 70 . Regimul juridic normal într-un stat de drept presupune aplicarea principiului separaţiei şi echilibrului puterilor când regula este ca legea să fie opera Parlamentului. într-un timp rezonabil. 75) în funcţie de categoria legii respective: legi constituţionale. senatorilor sau unui număr de cel puţin 100. In afara acestui caz Preşedintele Republicii are obligaţia să promulge textele votate în termen de cel mult 20 de zile de la primire (art. şi care este promulgat ca atare. şi are dreptul la o judecată echitabilă.000 de cetăţenii cu drept de vot care să provină din cel puţin un sfert din judeţele ţării. creat prin lege. fie în privinţa contestărilor privind drepturile şi obligaţiile sale cu caracter civil. este actul votat de către Parlament conform procedurii fixate de Constituţie şi promulgată de Şeful Statului (art. în faţa unui tribunal independent şi imparţial. 77 al. fie în privinţa temeiniciei oricărei acuzaţii de natură penală. actele Guvernului şi celelalte acte administrative cu caracter normativ Intr-o ordine juridică în plină transformare. 6 §1. prin referendumul naţional din 18-19 octombrie 2003. In funcţie de obiectul lor putem distinge legea privind alegerile legislative şi a 193 Textul legii supus spre dezbatere şi aprobare este însoţit de Nota de fundamentare care nu are valoare normativă spre deosebire de unele anexe care pot avea valoare normativă. Legile.74) iar adoptarea legilor şi hotărârilor de asemenea (art. trebuie să fie înregistrate cel puţin 5000 de semnături (art. Iniţiativa poate aparţine Guvernului. ale cărei drepturi şi libertăţi recunoscute prin prezenta convenţie au fost încălcate. supremaţia. 3). 151 al. 73). dar Constituţia prevede şi adoptarea unei legi de către popor prin referendum art. decât o categorie de norme printre alte norme. 3 lit. 78). sau parte din el. 1 al Constituţiei. 2). respectiv municipiul Bucureşti. La legea propriu-zisă (act normativ al Parlamentului cu forţă juridică primară). 147 al. Adoptarea presupune un vot favorabil al celor două camere. In cazul în care aceasta declară că tot textul. Aşa a fost aprobată Legea nr. legi organice sau legi ordinare (art. pe care le-o dă chiar cuvântul lege. 13 prevede că “orice persoană. 77 al. 73-78)193. legea se recunoaşte după prezentarea ei: ea constituie actul pe care însuşi legiuitorul îl numeşte astfel.3.

Preşedintelui României. In conformitate cu prevederile art. O categorie specială este cea a legilor constituţionale care sunt cele de revizuire a Constituţiei (art. 146 lit. 194 M. Iorgovan. ordonanţele sunt fie în temeiul unei legi speciale de abilitare. fără să fie efectiv legi în sensul propriu al cuvântului. Asemenea ordonanţe. 2) şi care evident au o forţă juridică superioară faţă de toate celelalte legi. dar esenţiale sunt regulile pe care Guvernul nu le-ar putea institui decât în temeiul. considerate a fi legi. 93 al. 115. Regula de drept comun este aceea că ordonanţele nu se supun aprobării Parlamentului. Legea va stabili în mod obligatoriu domeniul şi data până la care se pot emite ordonanţe. I. fiind o modalitate de participare a Guvernului la realizarea puterii legislative. 92 al. la rândul lor. în legătură cu realizarea politicii interne şi externe a ţării. 4 şi următoarele ale acestui articol. 3) aceasta rămânând definitivă numai după aprobarea ei prin referendum. fie în sensul că reprezintă reguli noi. aceasta nu înseamnă că ordonanţa nu poate cuprinde şi măsuri pentru aplicarea unei legi. Referendumul poate avea lor în situaţiile prevăzute de art. fie în sensul că modifică sau abrogă reguli existente. Preşedintele României potrivit prevederilor art. Astfel.S.190 şi urm. Tănăsescu. O altă categorie specială sunt legile de abilitare a Guvernului pentru a emite ordonanţe în domenii care nu fac obiectul legilor organice. 71 . întrucât. dar nu are competenţă să evalueze constituţionalitatea textului aprobat de poporul suveran. Mai există şi alte texte legale ce sunt asimilate legii. Desigur. aprobarea este necesară numai dacă legea de abilitare o cere în mod expres. 115). putem observa că aceasta este singura diferenţă importantă între regimul juridic al legii parlamentare şi acela al legii referendumului. In ambele situaţii apreciem că textele normative cuprinse în actele Preşedintelui pot fi asimilate legii.. 73 al. 2. Deci. legea privind statutul funcţionarilor publici etc. E. aşa cum rezultă din prevederile al. A. organizat în cel mult 30 de zile de la data adoptării proiectului sau a propunerii de revizuire. în limitele şi în condiţiile legii de abilitare. cele două tipuri de legi par a fi identice inclusiv în ceea ce priveşte posibilitatea ca printr-o lege parlamentară să se modifice sau să se abroge o lege referendară. 2 prin decret poate declara cu aprobarea prealabilă a Parlamentului mobilizarea forţelor armate iar conform art. Muraru. De altfel. ordonanţa depăşeşte sfera strictă a conducerii generale a administraţiei publice. fie ordonanţe de urgenţă. întrucât nu se referă la organizarea executării legilor. corespunzătoare rolului constituţional ce îi revine potrivit al. op. Tocmai de aceea ele nu se pot emite decât în temeiul unei legi de abilitare. 102. 115 al. Antonie Iorgovan făcute în lucrarea precitată194.1 al art. legea de organizare a Guvernului şi a Consiliului Suprem de Apărare a Ţării. starea de asediu sau de urgenţă. poate cere poporului să-şi exprime voinţa cu privire la probleme de interes naţional dar şi în cazul procedurii de revizuire a Constituţiei (art. pg. u). sunt de domeniul legii. Constantinescu.cit. potrivit legii. 90 când Preşedintele Republicii după consultarea Parlamentului. In ambele situaţii Curtea Constituţională veghează la respectarea procedurii pentru organizarea şi desfăşurarea referendumului şi confirmă rezultatele acestuia (art. măsuri supuse încuviinţării Parlamentului. Dacă legea de abilitare o cere ordonanţele se supun spre aprobarea Parlamentului (art. Ordonanţele date în temeiul unei legi speciale de abilitare se pot emite numai cu respectarea strictă a prevederilor acestei legi. In ceea ce priveşte ordonanţele redăm în continuare comentariile şi explicaţiile prof. Prin ordonanţe se stabilesc reguli care. “Ordonanţa este expresia unei competenţe legislative delegate. pot fi. 151 al. 3 al art. 1 instituie. în temeiul al. 115 ordonanţe ce se supun aprobării ulterioare a Parlamentului şi ordonanţe pentru care nu este necesară o asemenea aprobare. aşa cum rezultă din prevederile art. In afara acestei diferenţe.

Ordonanţele ce nu se supun aprobării ulterioare a Parlamentului se emit pentru detalierea sau precizarea unor dispoziţii reglementate prin lege. 6 teza 3. respectiv legea ca izvor de drept administrativ precum şi Ordonanţele Guvernului care pot fi asimilate legii. fiind consecinţa unei delegări legislative. Pentru acelaşi motiv nu poate nici să le abroge. în scopul emiterii ordonanţei. în prealabil. precum şi eventuale alte condiţii. potrivit art. prin natura lor. Până la împlinirea termenului de abilitare. 115 al. ceea ce are drept consecinţă caducitatea ordonanţei. el nu poate fi atacat în contenciosul administrativ. Aplicarea unor astfel de ordonanţe este condiţionată de supunerea lor. prin conţinutul său. 1. abrogarea sau modificarea acestei legi are ca efect abrogarea sau modificarea corespunzătoare a ordonanţei emise în temeiul ei.Intrucât. asemenea ordonanţe sunt expresia unei anumite puteri de reglementare acordate Guvernului prin legea de abilitare. Dacă Curtea Constituţională declară ordonanţa sau dispoziţii ale acesteia neconstituţionale. In cazul ordonanţelor ce se supun aprobării Parlamentului. până la împlinirea acestui termen. d). După împlinirea termenului şi sesizarea Parlamentului. 108 din Constituţie Guvernul adoptă Hotărâri şi Ordonanţe. deoarece sunt în exclusiva sa competenţă. bineînţeles. Guvernul poate să le modifice sau să le abroge. De asemenea. are caracter legislativ. după epuizarea termenului de abilitare. legea trebuie să prevadă necesitatea emiterii lor. persoana vătămată se poate adresa instanţei de contencios administrativ. Ordonanţele de urgenţă prevăzute de al. din cele arătate. dar poate obţine. Parlamentul nu poate delega competenţa sa legislativă din domeniile rezervate legilor organice. specific al Guvernului. Guvernul nu le mai poate modifica. caracterul lor legislativ este şi mai pregnant. în acest caz de însuşi textul constituţional. De asemenea. practic. Deci. In aceste limite. modificate sau abrogate reguli de drept care. Cum este un act administrativ emis în relaţia cu Parlamentul. Guvernul emite un act care. 126 al. a unor reguli metodologice etc. este condiţionată de supunerea spre dezbaterea şi aprobarea Parlamentului. dacă legea o cere. fiind acte de aplicare a legii de abilitare. respectiv. 72 . 115 au un caracter aparte. fac parte din domeniul acestor legi. acelaşi efect revenind asupra iniţiativei legislative prin care a supus ordonanţa aprobării Parlamentului. cum s-a arătat deja. inclusiv limitele competenţei legislative astfel delegate şi termenul până la care urmează să fie exercitată. spre aprobare Parlamentului şi. In toate cazurile. Tocmai de aceea valabilitatea lor. însă. Guvernul este obligat să supună ordonanţele spre aprobarea Parlamentului. 146 lit. Potrivit prevederilor art. ne vom opri la actele Guvernului şi la celelalte acte administrative cu caracter normativ ce formează o importantă sursă de drept administrativ. prin efectul abilitării. deoarece ar însemna să exercite o competenţă delegată ce a expirat. Legea specială de abilitare poate fi dată şi de o dispoziţie de învestire a Guvernului cu competenţa de a emite o ordonanţă. dacă. fiind elementul de noutate introdus prin Legea de revizuire a Constituţiei. potrivit art. Cu toate că. de publicarea în Monitorul Oficial. aprobarea unor formulare. termenul până la care trebuia exercitată această iniţiativă a expirat. ordonanţa rămâne un act administrativ. că modificarea sau abrogarea ordonanţei după sesizarea Parlamentului şi epuizarea termenului de abilitare se poate face numai prin lege. cuprinsa într-o lege reglementând un anumit sector de activitate. sub sancţiunea încetării de drept a efectelor lor. sensul termenului lege de abilitare este acela de dispoziţie instituită prin lege pentru abilitarea Guvernului. De regulă. rezultă că prin ordonanţele emise pe baza unei legi speciale de abilitare nu vor putea fi instituite. asemenea ordonanţe se emit pe baza unei legi speciale de abilitare. Rezultă. “ După ce am prezentat actele Parlamentului. Delegarea legislativă este dată. 4 şi următoarele ale art. dar controlul constituţionalităţii acesteia poate interveni pe calea excepţiei de neconstituţionalitate ce intră în competenţa jurisdicţională a Curţii Constituţionale (art. iar Ordonanţele. Hotărârile se emit pentru organizarea executării legilor.

Iorgovan. aprobat prin H. 126 al.2. sentinţe. cum sunt: instrucţiunile. însă.organizarea executării legilor” din cuprinsul al. Ca act administrativ. In practica administrativă a autorităţilor centrale ale administraţiei publice există şi alte acte administrative cu caracter normativ. ale celorlalţi conducători de autorităţi centrale de specialitate ale administraţiei publice. jurisprudenţa figurează în documentele scrise (hotărâri. 127. in temeiul dreptului fundamental art. cu alte denumiri. Cu toate acestea uneori cutuma se aplică sub forma unor practici devenite uzuale pe care şi 195 196 Idem. normele metodologice. 26 din Regulamentul privind procedurile pentru supunerea proiectelor de acte normative spre adoptare Guvernului. izvoarele nescrise (cutuma şi jurisprudenţa) şi uneori doctrina care însă nu poate fi un izvor de drept pozitiv. actul prin care Guvernul îşi exercită rolul constituţional. deoarece Guvernul are o competenţă materială generală. în orice domeniu. 52 si a art. Hotărârea nu poate fi decât secundum legem şi praeter legem şi intervine ca obiect nemijlocit. Multe dintre acestea sunt uneori aprobate printr-un Ordin. Vom reveni asupra acestei problematici în capitolul privind autorităţile administraţiei publice. 55/2001. 46 al. legea etc. 6 din Constituţie”195. pg. nr. decizii). In sfârşit majoritatea autorilor dau drept izvoare scrise ale dreptului administrativ şi ordinul prefectului. op. precizările sau regulamentele. hotărârea consiliului local şi dispoziţia primarului197. 73 . Există o practică destul de diversă care nu serveşte ideii de ordine juridică şi administrativă într-o administraţie modernă196. 2. 3 din Legea nr. ramură sau sector de activitate. la fel ca şi cele ale prefecţilor se emit întotdeauna pe baza şi în vederea executării legilor. Din câte se cunoaşte cutuma nu joacă un rol important în dreptul nostru administrativ. pg. privind conducerea generală a administraţiei publice. a coordona. Este adevărat. 1 al art.108 trebuie interpretată într-un sens larg. a ordonanţelor şi a hotărârilor Guvernului şi se publică în Monitorul Oficial după ce sunt avizate de Ministrul Justiţiei. a comanda şi a controla. actele administrative cu caracter normativ ale miniştrilor. Faţă de această situaţie din doctrină. aşadar.2. că principiile şi regulile care se formulează pe baza acestor izvoare nu sunt totdeauna scrise ca atare. Includerea jurisprudenţei în categoria izvoarelor nescrise este oarecum nepotrivită. relaţii sociale care sunt prin natura lor inferioare ca importanţă faţă de cele reglementate de lege.1 al art. ordinele pot avea şi caracter individual nu doar normativ. a organiza. 197 A. Izvoarele nescrise ale dreptului administrativ În mod obişnuit printre izvoarele dreptului se disting izvoarele scrise (Constituţia.. înseamnă: a prevedea. Potrivit dispoziţiilor art. “Hotărârea reprezintă. în limitele şi condiţiile prevăzute de aceasta. prevăzut de al.G.după cum am văzut se emit în temeiul unei legi speciale de abilitare. Dacă instrucţiunile au întotdeauna caracter normativ. 102. ele de cele mai multe ori nu sunt legiferate sau formalizate într-un fel. Dacă cutuma într-adevăr nu a făcut obiectul unei redactări. Prin hotărâre se reglementează. urmează să interpretăm că expresia . cum s-a stabilit încă de la începutul secolului XX de către Henri Fayol. Conform prevederilor art. O altă categorie de acte administrative cu caracter normativ care constituie izvoare de drept sunt actele miniştrilor şi ale celorlalţi conducători ai unor autorităţi centrale de specialitate a administraţiei de stat altele decât ministerele.).. cit. în exercitarea atribuţiilor ce le revin miniştrii emit ordine şi instrucţiuni. prin excelenţă. 189. hotărârea consiliului judeţean. hotărârea poate fi atacată în faţa instanţei de contencios administrativ. 90/2001 privind organizarea Guvernului României şi a ministerelor. A administra.

nu este impusă de vre-o reglementare scrisă. Într-o asemenea situaţie. va putea fi urmărit ca culpabil de denegrare de dreptate”. prin echilibru care încearcă a se stabili între echitate şi cerinţele siguranţei juridice. Ele se caracterizează prin supleţe. Principiile şi regulile derivate din practica judecătorească formează jurisprudenţa. La prima vedere lucrurile par simple: avem o regulă ce trebuie aplicată unei anumite situaţii şi întrun asemenea caz se ia o anumită decizie. M. asupra cauzelor ce-i sunt supuse”. judecătorul când invocă formulând un principiu general al dreptului se comportă ca şi când ar fi un legiuitor202: “el modifică dreptul pozitiv introducând o normă care de altfel nu este inventată de el fiindcă dacă ar fi aşa norma respectivă ar risca să nu 198 A se vedea în acest sens cutuma aplicării unor vize sau rezoluţii ce apar pe un act administrativ. pe care îl parcurge un judecător trebuie să încercăm să ni-l imaginăm. 130). pg. cit. judecătorul îşi autoformulează o regulă. 138. o practică care. 1. Pentru a ajunge la confruntarea dintre o normă şi un fapt. în hotărârile ce dă. sub cuvânt că legea nu prevede. 199 Codul Civil (art. judecătorul are un rol creator.. el fiind un interpret care este chemat să hotărască semnificaţia care trebuie dată normei juridice iar dacă întâlneşte o dificultate în plus cum ar fi o lacună a ordinii juridice el nu poate să-şi decline competenţa. deosebindu-se de sentinţele/deciziile de justiţie propriu-zise care sunt pronunţate de judecător în fiecare speţă de contencios şi care privesc direct părţile aflate în litigiu fiind strict legate de aceste părţi. sau că este întunecată sau neîndestulătoare. Chretien. 138/2000 (art. P. declanşat de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. un loc important îl ocupă principiile generale ale dreptului. trebuie în primul rând analizate în detaliu datele faptei şi trebuie apreciat conţinutul normei şi tendinţa generală a dreptului. printr-o dispoziţie de ordin general cum este cazul când acest act este emis de Parlament201. 3 al art. Guedon. Civ. interzice judecătorului să practice metoda hotărârilor de reglementare: „este oprit judecătorului de a se pronunţa. 201 Codul civil prin art. Din punct de vedere tehnic. In acelaşi timp trebuie precizat că aceste decizii ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie deşi sunt publicate în Monitorul Oficial ele nu sunt nişte hotărâri de reglementare care ar obliga pe judecători. Nimic nu este mai înşelător decât acest model de gândire mecanicistă pentru hotărârile/deciziile justiţiei. Dupuis. 200 În opinia noastră eliminarea textului „Dezlegarea dată problemelor de drept judecate este obligatorie pentru instanţe” din al. 329 C. 202 G. De aceea putem afirma că elaborând fundamentul logico-juridic al sentinţei sale. este o mare greşeală împiedicând unificarea practicii judecătoreşti şi promovând practic federalizarea justiţiei române. Jurisprudenţa. op. nu poate spune că nu se poate pronunţa neavând un text de lege expres pentru situaţia dedusă judecăţii. sau între principiul egalităţii şi adaptarea dreptului la fiecare caz particular. pentru a se asigura interpretarea şi aplicarea unitară a legii pe întreg teritoriul României se cere Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să se pronunţe asupra chestiunilor de drept care au fost soluţionate diferit de instanţele judecătoreşti. Partea I. Pr. Aceste principii sunt caracterizate mai întâi de finalitatea (scopul) lor şi de tipul sau nivelul de autoritate (de forţă juridică) pe care înţelege să-l confere acestor principii judecătorul de contencios administrativ. de regulă. este relativ dificilă. Aceste decizii se pronunţă în interesul legii şi nu au efect obligatoriu asupra hotărârilor judecătoreşti de speţă. Iată spre exemplu în situaţia recursului în interesul legii. deoarece ar comite delictul de “denegrare de dreptate”199. Jurisprudenţa se naşte în primul rând din partea de incertitudine inerentă acestor operaţii. In cadrul jurisprudenţei ca potenţial izvor de drept administrativ. Pentru a înţelege a mai bine mecanismul procesului de judecată. însă.J. prin cale de dispoziţii generale şi reglementare. 4. 74 . 3). „Judecătorul care va refuza de a judeca. Aşadar totul ar putea fi mecanizat. are o importanţă deosebită deoarece ea este de cele mai multe ori un rezultat al controlului jurisdicţional. aşadar motivând soluţia ce o va adopta.Administraţia şi cei administraţi le consideră a fi obligatorii. deşi poziţionarea acestora în ierarhia izvoarelor dreptului administrativ în absenţa unui cod de procedură administrativă. chiar dacă în instanţa de contencios administrativ ele nu pot constitui elemente de drept pozitiv198. pct. calculatorul ar putea lua locul judecătorului. dar a devenit o practică uzuală. nemaifiind obligatorii pentru instanţe200. Deciziile se pronunţă de secţiile unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi se publică în Monitorul Oficial al României. dispusă prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr.

“Aceste asemănări sunt un argument că nu trebuie să opunem în mod categoric ţările cu drept scris (Franţa. i) exercitării controlului asupra activităţii executive. In aceeaşi măsură. In acest fel principiile sunt comparabile cu natural justice din dreptul englez care provine din common law şi cuprinde două reguli: nimeni nu poate fi în acelaşi timp şi judecător şi parte în acelaşi proces. c) egalităţii în faţa administraţiei publice. 75 . şi a limbii minorităţilor naţionale. Astfel în procedura necontencioasă se aplică principiile: a) legalităţii. pg. b) exercitării obligatorii şi cu bună credinţă a competenţelor legale. m) responsabilităţii şi răspunderii. e) exercitării ierarhice a recursului. Ţinem să precizăm că în proiectul Codului de Procedură administrativă principiile generale ocupă un loc special.fie tolerată. fie că sunt emise de Guvern sau de celelalte autorităţi administrative care au competenţă normativă. RIDC 1978. iar după caz. principiile generale ale dreptului (care le putem considera ca fiind asemănătoare normelor juridice de ordine publică) nu pot fi îndepărtate printr-un contract sau convenţie. In fapt consensul de care are nevoie rezultă din chiar originea lui deoarece principiul sau norma formulată este extrasă de către judecător din ansamblul dispoziţiilor constituţionale sau legislative. 45. Lefas „Essai de comparaison entre le concept de natural jutice en droit administratif anglo-saxon et principes generaux de droit”. drept izvoare de drept. k) subsidiarităţii. h) obligativităţii aducerii la cunoştinţă a actelor adoptate/emise şi a măsurilor dispuse. cum ar fi aceea a salvgardării libertăţilor şi ale persoanei umane. d) motivării acţiuni administrative şi a măsurilor dispuse. i-ar lipsi legitimitatea necesară unei norme de drept pentru a putea fi aplicată în mod efectiv”. Germania. Astfel aceste principii sun împărţite în două categorii şi anume cele care se aplică în procedura necontencioasă şi cele care se aplică în procedura contencioasă. Din punct de vedere al valorii juridice un lucru este sigur şi anume că doar legea poate formula o excepţie de la un principiu general al dreptului. nimeni nu poate fi condamnat fără să fi fost audiat în prealabil (audi alteram partem). diferenţele de ordin tehnic se estompează iar sursa profundă a soluţiilor pare să fie aceeaşi”203. oportunităţii şi eficienţei. Aşadar respectarea principiilor generale ale dreptului se impune tuturor autorităţilor administrative iar în ierarhia izvoarelor de drept credem că se situează deasupra tuturor actelor administrative cu caracter normativ. în condiţiile legii. România) şi ţările de cultură anglo-saxonă: dat fiind că e vorba de probleme fundamentale. f) transparenţei în activitatea administraţiei publice şi accesul liber la informaţiile de interes public. g) folosirii limbii române în scris şi vorbit. j) celerităţii rezolvării problemelor cetăţenilor. l) colaborării şi cooperării. Dreptul european confirmă aceste aprecieri iar dreptul comunitar şi mai cu seamă Curtea Europeană de Justiţie de la Luxemburg invocă şi utilizează principiile generale de drept. (no man is a judge in his own case). aşadar valori deja consacrate într-un anumit tip de civilizaţie şi care conţin aspiraţiile societăţii respective astfel că şi în cadrul unei contestări norma sau principiul respectiv ar fi apărate de către opinia publică sau de reprezentanţii populaţiei. 203 A.

într-o primă etapă. unei sistematizări.cit. 2002. Se impune. cunoscând secole de practică judiciară şi elaborare doctrinară. A. Iorgovan a pledat pentru realizarea unui Cod al contravenţiilor. raporturile dintre acestea si principiile aplicabile administraţiei publice centrale si locale.In procedura contencioasă mai au aplicabilitate principiile: a) contradictorialităţii. este relativ recent (începând din secolul al XIX-lea). sunt cuprinse în acte normative disparate şi nu într-un cod care să asigure unitate şi coeziune acestor norme juridice. precum şi la exercitarea căilor de atac în faţa jurisdicţiilor administrative şi a instanţelor judecătoreşti. care are o lungă tradiţie. pg. In cuprinsul unui asemenea cod ar trebui să se regăsească reglementări cu privire la Administraţia prezidenţială. precum si în raporturile acestora cu alte subiecte de drept public sau privat. pg.. în mobilitatea extremă care caracterizează regimul de drept administrativ. în diversitatea domeniilor în care acţionează administraţia publică. reprezentare. instituţiilor.205 3. iar în etapa a doua să fie adoptat Codul administrativ. Tratat de Drept Administrativ Român. de asemenea. Intârzierea codificării normelor de drept administrativ îşi găseşte explicaţia în lipsa unui precedent în legislaţia noastră. care are ca obiect de reglementare administraţia publică. c) garantării dreptului la apărare. Prevederile unui asemenea cod administrativ se aplică activităţii persoanelor administrative. în raporturile dintre autorităţile administrative. Unii autori204 au fost de părere că “dreptul administrativ poate fi supus. Codul administrativ Codul administrativ reglementează organizarea şi funcţionarea autorităţilor. folosind regimul de drept administrativ. 142. Bucureşti. b) independenţei în activitatea administrativ-jurisdicţională. chiar unei codificări”. Prof. Răspunderea ministerială. spre deosebire de alte ramuri de drept care sunt codificate. anume că dreptul administrativ. folosirea unei terminologii juridice unitare mai întâi în Cod şi apoi preluată şi în legile speciale care vor trebui puse de acord cu dispoziţiile de principiu ale Codului administrativ.1. La acestea se adaugă şi o justificare de natură istorică. d) stabilităţii şi motivării actului administrativ-jurisdicţional. în administraţia jurisdicţională şi în cea cu caracter special. statutul aleşilor locali. § 3. Se aplică în administraţia activă. Funcţionarii publici. un Cod de procedură administrativă necontencioasă a autorităţilor administraţiei publice într-o primă etapă. 900 şi urm. Regimul juridic al proprietăţii publice şi private a statului şi a unităţilor administrativ-teritoriale. Iorgovan. Toate aceste principii ar trebui să garanteze cetăţenilor dreptul la o mai bună administrare. Codificarea dreptului administrativ Normele juridice care alcătuiesc ramura dreptului administrativ. spre exemplu. Guvernul României. Editura Lumina Lex. Administraţia publică centrală de specialitate – Ministerele şi alte autorităţi centrale. serviciile publice locale. Prisăcaru. Autorităţile autonome centrale ale administraţiei publice. 76 . Contenciosul 204 205 V. op. A. Administraţia publică locală – Autorităţile administraţiei publice locale. cel puţin în instituţiile sale de bază. faţă de dreptul civil. pe baza unor noţiuni precise şi unor principii riguroase. şi după aceea.

precum şi înfăptuirea operaţiunilor administrative de către autorităţi. în măsura în care dispoziţiile sale sunt compatibile cu natura şi atribuţiile lor. Procedura administrativă se aplică în activitatea persoanelor administrative. Implinirea profesională este o parte a împlinirii omeneşti şi o condiţie a stimei de sine. aducere la cunoştinţă. încredere fără de care democraţia este doar spectacol politic. Nu ne rămâne decât să aşteptăm concretizarea legală a acestui proiect. din cadrul autorităţilor şi instituţiilor publice. vin din medii diferite iar dorinţa lor de afirmare ca profesionişti ai administraţiei nu se reduce la conformism. 206 Guvernul României a adoptat o Hotărâre care conţine tezele prealabile ale Proiectului Codului de procedură administrativă. 3. Doctrina şi practica au fost juridică au fost preocupate în mod constant de sistematizarea şi simplificarea legislaţiei administrative în contextul unei inflaţii normative caracterizate de abundenţa textelor normative şi instabilitatea regulilor. 7 din 18 februarie 2004. Codul de procedură administrativă206 Procedura administrativă cuprinde ansamblul normelor juridice şi modalităţilor specifice privind elaborarea. instituţii şi servicii publice. 1360 din 22 octombrie 2008 privind Tezele prealabile ale proiectului de procedură administrativă publicată în Monitorul Oficial al României nr.2. ci că identitatea profesională devine o componentă a identităţii personale. sub pretextul că este de ajuns aplicarea legii este tot una cu a ignora faptul că funcţionarii publici sunt persoane. procedura desfăşurată de autorităţi. Actul are în vedere sistematizarea prevederilor de procedură administrativă cât şi a regelementarea unor elelemnte cu caracter de noutate în domeniu. Codul de conduită a funcţionarilor publici. Zona etică a administraţiei publice este cu atât mai sensibilă cu cât scopul vizat este menţinerea încrederii publice în funcţionarea instituţiilor. 77 . Un asemenea conţinut a fost dat unui Proiect de lege privind Codul administrativ al României de specialişti în domeniu în cadrul unui program gestionat de Centrul Regional de Formare Continuă pentru Administraţia Publică Locală din Sibiu. sancţiune. precum şi în raporturile cu alte subiecte de drept public sau privat. adoptarea. precum şi pentru persoanele care ocupă temporar o funcţie publică. 3. indiferent de sfera puterii de stat din care fac parte. reglementează în cuprinsul său normele de conduită profesională a funcţionarilor publici. H. instituţii şi servicii publice. Codul de conduită a funcţionarilor publici A ignora dezvoltarea pe coordonate etice a administraţiei publice. nr. Procedura se aplică în administraţia activă. instituţie sau serviciu public.administrativ şi Răspunderea contravenţională. salariu.3. punerea în executare şi controlul actelor administrative. elaborare emitere/adoptare.G. că ei au propriile valori. nu simpli executanţi. Norme obligatorii pentru funcţionarii publici. potrivit competenţei legal stabilite în raporturile dintre ele. punere în executare şi control al actelor şi măsurilor administrative. Codul de procedură administrativă reglementează astfel. Codul de conduită a funcţionarilor publici este unul din puţinele coduri care au fost reglementate de legiuitorul român prin Legea nr. jurisdicţională şi cea cu caracter special. Prevederile sale se aplică în activitatea administrativă desfăşurată de oricare autoritate. în executarea atribuţiilor ce le revin. 734 din 30 octombrie 2008. emiterea. datorie pe sarcină. premiere. Procedura administrativă este alcătuită din: fazele de pregătire.

neacţionării în contradictoriu. Prin intermediul unui asemenea cod în exercitarea funcţiei publice. Pentru o mai bună înţelegere enumerăm mai jos astfel de reguli care au fost incluse şi susţinute de Euro-Ombudsman în faţa Parlamentului European. obligaţia: aplicării legii. codul include obligaţia: de a răspunde la corespondenţă în limba cetăţeanului. luării de măsuri proporţionale cu gradul de pericol – principiul proporţionalităţii. număr de telefon). Euro-Ombudsmanul a constatat că acesta ar trebui să includă reguli generale atât la nivel substanţial cât şi la nivelul principiilor procedurale. informarea publicului cu privire la conduita profesională a funcţionarilor publici. funcţionarii publici au obligaţia de a avea un comportament profesionist. de a transmite o înştiinţare în cazul în care nu există posibilitatea acordării unui răspuns imediat indicând instituţia care se ocupă de dosar/petiţie (nume. 78 . asigurării obiectivităţii şi imparţialităţii (incluzând abţinerea în cazul existenţei unui interes personal). reguli concretizate în Codul European al bunei administrări. imparţialitatea şi eficacitatea autorităţilor şi instituţiilor publice. acţionării corecte. eliminării discriminării – principiul egalităţii de tratament. La nivel substanţial codul include. Codul bunei administrări Adoptarea unui cod care să conţină principiile de bază ale unui model de comportament al autorităţilor şi al funcţionarilor publici faţă de orice persoană care li se adresează. pe de o parte. de a transfera dosarul/actele la serviciul/instituţia competentă. pe de alta parte. In ultimii ani a existat o tendinţă generală în vederea elaborării unui cod al bunei administrări atât la nivelul instituţiilor internaţionale (Comunitatea Europeană prin EuroOmbudsman a propus adoptarea unui “Code of good administrative behavior” încă din 1998 – Cod adoptat de Parlamentul European la 6 septembrie 2001) cât şi la nivelul mai multor state europene.4. transparenţa administrativă. o bună administrare în realizarea interesului public. La nivelul principiilor procedurale. pentru a câştiga şi a menţine încrederea publicului în integritatea. şi între cetăţeni şi autorităţile administraţiei publice. şi prin intermediul căruia administraţia publică va fi mai transparentă şi mai aproape de nevoile cetăţenilor prin exercitarea unor servicii administrative de bună calitate a devenit o necesitate a societăţii administrative române. 3. a regulilor şi procedurilor legale – principiul legalităţii. în condiţiile legii. eliminării abuzului de putere. crearea unui climat de încredere şi respect reciproc între cetăţeni şi funcţionarii publici.Obiectivele codului de conduită urmăresc să asigure creşterea calităţii serviciului public. precum şi să contribuie la eliminarea birocraţiei şi a faptelor de corupţie din administraţia publică. Cât priveşte conţinutul unui astfel de cod. precum şi de a asigura. prin: reglementarea normelor de conduită profesională.

5. unele obligaţii precum sarcini de servicii pentru funcţionarii publici ce se află în contact cu cetăţeanul: acordarea de informaţii clare şi sfaturi corecte. plătitorii de taxe să poată analiza uşor influenţa deciziilor lor de management financiar asupra sarcinii lor fiscale. de a aduce la cunoştinţă motivele ce au stat la baza luării deciziei (argumentarea deciziei). In acest sens. Avocatul poporului din România a propus începând cu Raportul anual din 2000 elaborarea unui asemenea cod la nivelul României.207 207 Modificările şi completările aduse Codului fiscal până la finalul anului 2008 erau în număr de 31. pe care acestea să îl respecte în relaţiile cu publicul. Codul fiscal Obiectivul fundamental al Codului fiscal este pe de o parte armonizarea cu legislaţia fiscală a Uniunii Europene şi cu acordurile fiscale internaţionale la care România este parte. Codul conţine de asemenea. stabil. Legea nr. de a aduce decizia la cunoştinţa persoanei în cauză. Codul fiscal a fost elaborat astfel încât : plătitorii de taxe să poată urmări şi înţelege sarcina fiscală ce le revine. Coduri care-şi produc efectele doar asupra unei anumite arii de activitate. 79 . iar pe de altă parte asigurarea unui cadru unitar. coerent şi clar al reglementarilor fiscale. Codurile administraţiilor sectoriale Exceptând codul de drept material. în acest sens în România acţionează următoarele coduri: A. Având în vedre toate cele expuse mai sus considerăm că este oportun să se adopte un cod care să guverneze principiile unui bun comportament administrativ al autorităţilor. de a lua în considerare toate elementele relevante şi de a le exclude pe cele irelevante. promovarea Codului. de a lua decizia în timp rezonabil (chiar dacă răspunsul este negativ).de a respecta dreptului de a fi audiat înainte de a lua decizia finală (dreptul la apărare). să existe informarea necesară asupra principiilor. modificată şi completată prin mai multe acte normative. mecanismelor şi procedurilor fiscale. 3. un cod pe care în acest moment îl considerăm ca fiind necesar pentru dezvoltarea culturii administrative a cetăţeanului român şi a autorităţilor publice. gestionarea apelurile telefonice. 112 din 6 februarie 2004. de a indica posibilitatea exercitării unui apel în caz de decizie negativă. cel de drept procedural şi cel de conduită în România ar trebui să existe şi există deja în unele situaţii coduri ale administraţiilor sectoriale. 571 privind Codul fiscal a fost adoptata de Parlamentul României la 17 decembrie 2003 şi publicată în Monitorul Oficial nr. de specialitate.

în esenţă identice. proprietăţii publice 208 Legea nr. într-un Cod de procedură fiscală. informării lor complete şi corecte despre caracteristicile esenţiale ale acestora. modificată şi republicată în Monitorul Oficial nr. 593 di 1 iulie 2004.B. regulilor privind publicitatea produselor şi serviciilor. drepturile. a produselor care se comercializează ca antichităţi şi a produselor necesar a fi reparate sau recondiţionate pentru a fi utilizate. Pentru realizarea unei administrări eficiente a impozitelor şi taxelor a apărut necesitatea cuprinderii tuturor prevederilor referitoare la acest domeniu. Codul de procedură fiscală In prezent. uşurarea activităţii de administrare. Codul de procedură fiscală a fost adoptat de Guvernul României prin Ordonanţa nr. 941 din 29 decembrie 2003 şi aprobată cu modificări prin Legea nr. 513 din 31 iulie 2007. 296 din 28 iunie 2004 privind Codul consumului a fost publicată în Monitorul Oficial nr. destinate consumatorilor. Codul de procedură fiscală reprezintă baza de aplicare a tuturor legilor fiscale speciale care se adresează contribuabilului. cu excepţia produselor şi serviciilor care sunt reglementate prin legi speciale. 92 din 24 decembrie 2003 publicată în Monitorul Oficial nr. folosite sau recondiţionate. în România. Codul consumului Are ca obiect de reglementare raporturile juridice create între agenţii economici şi consumatori. asigurând cadrul necesar accesului la produse şi servicii. 80 . administrarea impozitelor şi taxelor nu mai este realizată prin legi speciale. apărării şi asigurării drepturilor şi intereselor legitime ale consumatorilor împotriva unor practici abuzive. obligaţiile şi răspunderile ce revin persoanelor fizice şi juridice. cu privire la achiziţionarea de produse şi servicii. 224 din 24 martie 2008. şi a serviciilor. republicată (2) în Monitorul Oficial nr. C. D. 174 din 25 mai 2004. pietonilor şi a celorlalte categorii de participanţi la trafic. control fiscal şi contencios administrativ). inclusiv a serviciilor financiare. declarare. cu condiţia ca agentul economic să informeze consumatorul despre aceasta. a sănătăţii persoanelor. apărarea vieţii şi integrităţii corporale. Codul rutier Circulaţia pe drumurile publice a vehiculelor. inclusiv a serviciilor financiare. instituţii şi organizaţii în legătură cu acestea sunt supuse dispoziţiilor Codului rutier. întrucât toate prevederile procedurale care se utilizează în această activitate sunt cuprinse într-o singură lege. evitând în acest fel repetarea procedurilor în fiecare din aceste legi. asigurând: crearea unui cadru unitar pentru procedura de impozitare la toate categoriile de impozite. Codul consumului deşi a fost adoptat de Parlamentul României în iunie 2004208 a început să-şi producă efectele începând cu data de 1 ianuarie 2007. Dispoziţiile prevăzute în acest cod au ca scop asigurarea desfăşurării fluente şi în siguranţă a circulaţiei rutiere. participării acestora la fundamentarea şi luarea deciziilor ce îi interesează în calitate de consumatori. pentru fiecare funcţie principală a administrării (înregistrare. colectare. contractelor încheiate cu consumatorii. precum şi atribuţiile unor autorităţi ale administraţiei publice. degrevarea legislaţiei fiscale speciale de prevederile procedurale. Prevederile Codului se aplică comercializării produselor noi.

Raporturile de drept administrativ pot fi considerate acele raporturi juridice care apar prin intervenţia normei juridice de drept administrativ asupra relaţiilor sociale care constituie obiectul activităţii administrative a statului sau a colectivităţilor locale. 29 din 22 august 1997 aprobată cu modificări de Parlamentul României prin Legea nr. 195 din 12 decembrie 2002 intrată în vigoare la 1 februarie 2003 republicată în Monitorul Oficial nr. 2913/92 de instituire a Codului vamal comunitar. realizată. F. Editura Univers Enciclopedic. aşadar. republicată în Monitorul Oficial nr. 1998) reţine pentru termenii de raport şi relaţie definiţia – legătură între două sau mai multe persoane. Codul aerian a fost reglementat prin Ordonanţa Guvernului nr. cu excepţia raporturilor sociale care se nasc în procesul realizării activităţii financiare210. Raportul de drept administrativ Pentru ca un raport juridic de drept administrativ să poată apărea şi să se desfăşoare este nevoie de existenţa unor premise. 141 din 24 iulie 1997. protecţia mediului înconjurător. Indeobşte se consideră că aceste premise sunt: norma juridică de drept administrativ. Codul rutier a fost reglementat prin Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului României nr. în primul rând. subiectele de drept şi faptul juridic de drept administrativ. Codul aerian Prevederile Codului aerian se aplică tuturor activităţilor aeronautice civile. 45 din 26 inaurie 2001 şi modificată prin Legea nr. 399 din 27 decembrie 2005209. 302/1992. Doctrina juridică a stabilit însă că relaţiile sunt toate acele legaturi care nu sunt afectate de norma juridică. publicat în Jurnalul Oficial al Comunităţilor Europene nr. Aşadar. § 4. Bucureşti. Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”. precum şi a drepturilor şi intereselor legitime ale persoanelor în acest domeniu. obiecte. urmând ca raportul să fie legatura care se desfăşoară sub imperiul unei norme juridice. Dictionarul Explicativ al Limbii Române (publicat de Academia Română. Codul vamal al României a fost reglementat de legiuitorul român iniţial prin Legea nr. precum şi tuturor persoanelor fizice sau juridice care desfăşoară activităţi aeronautice civile în spaţiul aerian naţional şi pe teritoriul României. abrogat apoi prin Legea nr. Legiuitorul român împreună cu administraţia de specialitate a reglementat şi va reglementa şi alte coduri de strictă necesitate pentru desfăşurarea activităţii de organizare a executării şi de executare în concret a legilor. că raporturile de drept administrativ constituie o parte a raporturilor juridice în care sunt implicate autorităţile administraţiei publice prin diferite fapte juridice şi anume acelea în care autorităţile administraţiei publice înfăptuiesc puterea executivă.86 din 10 aprilie 2006. prin care s-a asigurat aplicarea Regulamentului Consiliului (CEE) nr. noţiuni pe care gândirea omenească o poate constata şi stabili. 81 .şi private. 670 din 3 august 2006 şi modificată ulterior. Codul vamal Codul vamal se aplică în mod uniform şi nediscriminatoriu pe întreg teritoriul României. 22 din 10 ianuarie 2006. de către autorităţile administraţiei publice potrivit normelor legale. E. 209 210 Publicată în Monitorul Oficial nr. observăm astfel că din punct de vedere lingvistic este greu de diferenţiat aceste două noţiuni. 130 din 21 iulie 2000. cu modificări ulterioare. fenomene. fiind purtătoare a autorităţii publice. trebuie observat. tuturor bunurilor introduse sau scoase din ţară de către persoane fizice sau persoane juridice.

de celelalte raporturi de drept public (de drept constituţional. 212 A.In al doilea rând. sau prin excepţie de un stabiliment public sau de utilitate publică211 – o structură nestatală. 3. sunt raporturi de putere.). deosebeşte dreptul administrativ de orice subramură a dreptului privat unde subiectele. obiectul şi conţinutul. Sunt în acest sens. pentru că datorită specificului puternic al acestora. un raport de drept administrativ se poate stabili între: două autorităţi ale administraţiei publice – raporturi stabilite de exemplu între Ministerul Finanţelor şi Ministerul Justiţiei. se desprind acelea care se nasc în procesul realizării activităţii financiare. Incercând o particularizare mai aprofundată a raportului de drept administrativ. de drept penal etc. Editura Lumina Lex. un purtător al autorităţii publice statale sau a colectivităţilor teritoriale. în mod obligatoriu. oricare ar fi ele. de supraordonare a autorităţii administrative este ceea ce. reprezentat de un organ al administraţiei publice. se află în raport de egalitate. Iorgovan. Bucureşti 2007. Caracterele raportului de drept administrativ Raporturile juridice de drept administrativ formează o categorie distinctă de raporturi juridice care au caractere proprii ce-i conferă un aspect specific şi anume: 1. unul din subiecte este întotdeauna. suntem de părere că acestea. 211 A se vedea în acest sens şi I. ne vom opri asupra unor caracteristici juridice specifice elementelor sale: subiectul. 146. raporturi care se nasc în cadrul şi în vederea realizării puterii executive a statului. care apar în sfera relaţiilor sociale. sunt raporturi de drept constituţional) – raporturi stabilite de exemplu în Ministerul Justiţiei şi Curtea de Apel Bucureşti. sunt raporturi de subordonare ale unuia dintre subiecţi faţă de celălalt. care prestează un serviciu public alături sau în locul unei autorităţi a administraţiei publice. modificarea sau stingerea raportului de drept administrativ este expresia manifestării unilaterale de voinţă a autorităţii administrative purtătoare a autorităţii publice (de stat sau a colectivităţilor locale). distingem mai multe posibilităţi. Subiectele raportului de drept administrativ Referindu-ne la subiectele raportului de drept administrativ. 82 . realităţi. de regulă. o autoritate a administraţiei publice şi o altă autoritate publică (în ceea ce priveşte natura juridică a raporturilor dintre Parlament şi autorităţile administraţiei publice. din această grupare de raporturi juridice. întotdeauna cel puţin unul este o autoritate a administraţiei publice. Administraţia Publică: teorii. Alexandru. op. pg. 2. Naşterea. Raporturile de drept administrativ se disting astfel. Capitolul privind Serviciile publice. autorizată. Astfel..1. de asemenea. In acest sens. aşa după cum am arătat. Acest raport de inegalitate.cit.2. reglementate de normele dreptului administrativ212. perspective. ele fac obiectul unei ramuri distincte de drept – dreptul financiar. 4. se individualizează raporturile de drept administrativ faţă de cele de drept privat. Astfel. 4.

după conţinutul lor. Particularizând conţinutul raportului de drept administrativ. Conţinutul raportului de drept administrativ Conţinutul raportului de drept administrativ este format din ansamblul drepturilor şi obligaţiilor subiectelor aflate într-un raport juridic determinat. privind cererea de acordare a autorizaţiei de construcţie. 4. realizarea sau încetarea acestora este stabilită prin voinţa legiuitorului sau prin voinţa unilaterală a subiectului supraordonat – obligat juridic în acest sens. raporturi de autoritate care se stabilesc între subiecte ale sistemului aflate într-o structură ierarhică. a competenţelor cu care au fost învestite.C. aflându-se de multe ori chiar pe poziţii de egalitate. sunt în consecinţă raporturi de supraordonare a unui subiect faţă de celălalt. a căror raţiune de a fi constă tocmai în realizarea obligatorie a atribuţiilor. o autoritate a administraţiei publice şi o persoană fizică – raport dezvoltat de exemplu între Primarul sectorului 1 şi cetăţeanul M. Editura Sylvi. 213 A se vedea în acest sens mai pe larg Al. B. 1998. 44 – 51.o autoritate a administraţiei publice şi un organism non-guvernamental –spre exemplificare avem raporturi dezvoltate între Ministerul Justiţiei şi Asociaţia Magistraţilor. A. Naşterea. pg. Titularii diferitelor competenţe pot colabora sau participa la realizarea unor sarcini ale administraţiei publice sau la adoptarea unor decizii administrative dintr-un anumit domeniu. o autoritate a administraţiei publice şi o instituţie social-culturală sau un agent economic (regie autonomă sau societate comercială) – de exemplu raporturi dezvoltate între Primăria Municipiului Iaşi şi S.C. Drept administrativ. ci constituie o obligaţie legală pentru acestea. Sunt raporturi juridice în care subiectele active în baza competenţei legale pot stabili unilateral drepturi şi obligaţii pentru persoane fizice sau juridice aflate în afara sistemului administraţiei publice. modificarea. 83 . distingem: raporturi juridice de subordonare. privind organizarea şi funcţionarea acestuia.A. Bucureşti. Antibiotice Iaşi S. Condiţiile în care se dezvoltă raporturile de colaborare sunt expres prevăzute de lege şi implică manifestarea de voinţă a ambelor subiecte. Naşterea. modificarea sau încetarea raportului de drept administrativ nu depind de voinţa subiectivă a părţilor. deci al drepturilor şi obligaţiilor pe care le au subiectele participante. Din primul tip de raporturi de drept administrativ.3. drepturi şi obligaţii prevăzute de norma juridică de drept administrativ. ci constituie o îndatorire legală chiar şi pentru autorităţile administraţiei publice. deosebim: raporturi de subordonare ierarhică. iar o altă parte se formează între subiectele de drept care aparţin sistemului administraţiei publice şi subiectele de drept care se situează în afara acestui sistem213. trebuie subliniat că exercitarea drepturilor şi obligaţiilor nu este lăsată la latitudinea părţilor. raporturi de colaborare şi participare. Negoiţă. care se stabilesc între subiectele de drept care aparţin sistemului administraţiei publice şi subiectele de drept care se situează în afara acestui sistem. Din al doilea tip de raporturi de drept administrativ. O mare parte a raporturilor de drept administrativ se formează în cadrul sistemului administraţiei publice. raporturi ce pot apărea între subiecte care nu se află în raport de subordonare ierarhică.

dar ale căror rezultate produc consecinţe juridice numai dacă norma de drept statuează acest lucru. Acţiunile pot fi licite sau ilicite. Corpul experţilor contabili şi al contabililor autorizaţi.a.). Trebuie să reţinem faptul că actele. In cazul acţiunilor licite putem evidenţia ca exemplu. însă la acţiuni ilicite. nu sunt altceva decât rezultatul acţiunilor. 4.4.raporturi juridice de supraveghere şi control a respectării legii de către subiecte de drept din afara sistemului administraţiei publice (instanţele de judecată etc. Faptele administrative ca orice fapte juridice pot fi clasificate în evenimente şi acţiuni.5. Obiectul raportului de drept administrativ îl formează chiar conduita la care se referă conţinutul. 4. Conducerea fără permis a unui autovehicul pe drumurile publice este un exemplu pe carel încadram. Astfel. în marea lor majoritate. 84 . Obiectul raportului de drept administrativ Ca în orice raport juridic. este o premisă esenţială a apariţiei sau stingerii unui raport juridic de drept administrativ. Specificitatea constă în aceea că acţiunea sau inacţiunea subiecţilor se încadrează în activitatea administrativă a statului sau a colectivităţilor locale. Este cazul organizaţiilor nestatale care realizează activităţi de interes public. modifică sau stinge raporturi administrative. Faptul juridic de drept administrativ Faptul de drept administrativ. nu orice împrejurare din natură sau din viaţa omului este fapt juridic de drept administrativ ci numai acelea de care norma juridică de drept administrativ leagă consecinţe juridice. curgerea implacabilă a timpului etc. raporturi juridice de utilizare a serviciilor publice în care subiectele active acţionează pentru a realiza activităţi cu caracter prestator pentru satisfacerea unor nevoi de interes public. raporturi juridice de colaborare şi participare a unor persoane fizice sau subiecte colective de drept la realizarea sarcinilor administraţiei publice. In această categorie se includ fenomenele naturale – calamităţi. ca fapt juridic. clasificare relaţionată la interferenţa sau neinterferenţa voinţei omului. unităţi de învăţământ particulare ş. deci în cadrul realizării puterii executive.. Evenimentele sunt împrejurări care nu depind de voinţa oamenilor. Un eveniment de acest fel. al înfăptuirii acestora. fie ele licite sau ilicite. obiectul raportului de drept administrativ îl formează acţiunea sau inacţiunea părţilor. hotărârea unei persoane de a se prezenta la un examen pentru ocuparea unei funcţii publice. contribuind la îndeplinirea sarcinilor administraţiei publice: Baroul de avocaţi. Faptul juridic administrativ reprezintă o împrejurare care are efecte juridice. în consecinţă a raportului de drept administrativ. moartea. care creează. naşterea. respectiv moartea unei persoane fizice care a încălcat norma contravenţională de drept administrativ atrage stingerea măsurilor sancţionatorii dispuse de un organ al administraţiei publice. Acţiunile sunt manifestări de voinţă ale oamenilor (săvârşite cu discernământ) care produc efecte juridice ca urmare a reglementării lor prin normele dreptului administrativ.

. Dvoracek. că actele autorităţilor administraţiei publice. dispariţia subiectului pasiv.faptele omisive constau în abţinerea de la săvârşirea anumitor acţiuni a căror îndeplinire este prevăzută în mod obligatoriu de lege.faptele comisive sunt caracterizate prin efectele juridice pe care le produc.normativ. a faptelor juridice de drept administrativ. izvor de drepturi şi obligaţii subiective în baza cărora iau naştere raporturi în cele mai multe cazuri şi ca rezultat al unui fapt juridic administrativ.faptele comis-omisive produc efecte juridice atât ca urmare a unei acţiuni cât şi a unei omisiuni.Având în vedere cele menţionate mai sus se poate afirma astfel. Drept Administrativ – Noţiuni Introductive. Stingerea raportului juridic de drept administrativ se produce odată cu: realizarea obiectului. înţelese ca manifestări unilaterale de voinţă. faptul juridic material . pg. nu reprezintă altceva decât atitudinea pe care autoritatea o manifestă odată cu luarea la cunoştinţă a evenimentelor respectiv acţiunilor. 85 . . 90 şi urm. c. Editura Fundaţiei „Chemarea”. actul juridic . consecinţe ale îndeplinirii uneia sau mai multor acţiuni.individual. rezultă că unele raporturi iau naştere în temeiul legii fără a fi necesară intervenţia unui fapt juridic administrativ. 4. 1993. moartea. Iaşi. izvor de drepturi şi obligaţii obiective/subiective. abrogarea. b. Începerea şi stingerea raporturilor de drept administrativ Raporturilor de drept administrativ au drept mijloc de declanşare: a. revocarea sau anularea actului juridic care a generat raportul juridic. desfiinţarea. operaţiile materiale tehnice sunt acele operaţii din procedura de elaborare sau de executare a unor acte administrative cât şi cele care nu intervin în această procedură. . Acestea nu sunt producătoare de efecte juridice prin ele însele şi deci nu sunt generatoare de raporturi juridice.6.214 214 În dezvoltarea acestei problematici se va vedea şi Maria V.

abordări noi. În cadrul acestui sistem macrosocial există şi funcţionează diferite alte forme de organizare în afara celui al administraţiei publice. Analiza sistemelor administraţiei publice. Editura Economică. Trebuie luate în considerare raporturile care există între sistemul administraţiei publice şi societatea globală. Vectorii acestei expansiuni se referă la noul management public. constituind. precum şi la noile strategii de informare şi comunicare publică. care grupează categorii întregi de oameni (personalul). sistemul administraţiei publice este unul de organizare socială. § 1. Raporturile sociale în cadrul sistemului administraţiei publice şi între acest sistem şi societatea globală. chiar concepte şi practici noi. Compatibilitatea dintre cele două este asigurată de felul în care acest sistem reuşeşte să-şi autoregleze structurile şi acţiunile în raport cu nevoile societăţii. mediul social în care există şi funcţionează. şi sistemul administraţiei publice există legături care se exprimă în ceea ce sociologii denumesc socialitatea şi sociabilitatea administrativă. p. la capacitatea administrativă şi de guvernare. există şi funcţionează în cadrul unui macrosistem de organizare socială a societăţii globale. considerat la nivel naţional sau la nivelul unor unităţi administrativ-teritoriale. devin cauză sau efect al unor procese şi fenomene din spaţiul public215. încorporând metode şi experienţe noi. îndeletnicirile economice. dau dimensiuni sociologice specifice administraţiei publice. Societatea administrativă indică dacă şi în ce măsură sistemul administraţiei publice este penetrabil de mediul social şi în funcţie de aceasta. Între societatea globală. 86 . Raportul de incompatibilitate dintre sistemul administraţiei publice şi societate derivă din neadaptarea administraţiei la cerinţele mediului social. 8. urmărindu-se determinările şi influenţele acestei societăţi ca mediu social asupra sistemului administraţiei publice şi rolul pe care acesta îl are în evoluţia societăţii globale. pentru acesta din urmă. prin emergenţa sistemică. 2003. în raport cu mediul social în care este organizat şi funcţionează respectivul sistem administrativ. tradiţiile cultural-artistice. cu structurile şi stratificările ei. Sistemul ştiinţei administraţiei încorporează efectele globalizării care. bazat pe relaţii care există între aceşti oameni ce realizează o activitate specifică. Socialitatea sistemului administraţiei publice arată trăsăturile care particularizează un anumit tip de administraţie publică.CAPITOLUL III ORGANIZAREA ADMINISTRAŢIEI PUBLICE Datorită faptului că administraţia publică – ca activitate – se realizează printr-o multitudine de forme organizatorice. construcţia acestuia fiind strâns legată de particularităţile grupărilor sociale în teritoriul statului. Acest sistem de organizare socială. 215 Ani Matei. impunându-se o cunoaştere amănunţită a necesităţilor sistemului social global. Structura şi criteriile de constituire în sistem a administraţiei publice Sistemul ştiinţelor administrative este în expansiune. dacă este sau nu compatibil cu societatea globală. în legătură cu mediul geografic.

Matei. pe baza căruia administraţia. Din punct de vedere sistemic administraţia este văzută ca o entitate socială specifică unei perioade de dezvoltare caracterizată printr-un mod de acţiune. p. 1993. pornind de la obiecte. 21. Se definesc rezultatele intermediare furnizate de sistem. putem considera aceste elemente ca variabile. p. Alexandru. mai ales. 220 I.dă o perspectivă macroscopică. actori sau grupuri de actori şi produsele lor: efecte.. ca sistem. S. la un moment dat va fi lista valorilor acestor variabile elementare”. 140. p. mecanisme şi instituţii administrative. 13. 14.cit. Dacă schimbările de stare sunt măsurabile.C. Alexandru. să fie înţeleasă ca un proces evolutiv. Soluţia intermediară nu poate fi unică. care – depăşind analiza structurală şi funcţională (ce se referă la comportamentul intern al administraţiei) – urmăreşte studierea relaţiilor dintre elementele sistemului. În acest fel. este posibil să se facă distincţia între relaţiile interne ale sistemului (care sunt considerate relativ stabile. care-i sunt proprii. Utilizarea analizei sistemice în administraţie şi în cercetarea administrativă nu este nouă. Rezultatele intermediare nu sunt cunoscute cu certitudine (modelul cutiei negre). Bucur. acţiuni. o structură şi o logică.Scopul final al oricărui studiu ce priveşte administraţia este de a construi un model al sistemului administrativ. p. iar starea sistemului. Bucureşti. Evidenţiind o diferenţă specifică. 1966 citat de I.219 Precizarea rolului administraţie publice. adică: naţionalitate. amenajată în funcţie de 216 Talcott Parsons. Paris. în norme juridice) şi relaţiile sistemului cu mediul social înconjurător. Editura Economică.cit.în care sistemul este studiat ca ansamblu de subsisteme strâns legate între ele (studiul microscopic al lumii fizice). O definiţie pe care o considerăm a cuprinde toate elementele necesare studiului nostru este cea potrivit căreia: „un sistem poate fi considerat ca un ansamblu de interacţiuni privilegiate între ele. M. op. Nici un proces de cunoaştere a unui fenomen nu se poate realiza dacă nu se încearcă o definiţie a acestui fenomen. 218 A. 87 . The Political Aspect of Social Structure. în condiţiile statului de drept. Lugan. p. La systemique sociale. analiza rezultatului final . II. Poate fi imposibil de stabilit modul în care sunt unite pentru a forma sistemul total. atribute şi relaţii ce se combină şi permit funcţionarea optimă. Curente de gândire privind administraţia publică. Ocupându-ne succint de termenul de sistem trebuie să amintim că studiul sistemelor poate lua una din următoarele forme216: analiza procesului . procesul fiind studiat ca o înlănţuire de procese secvenţionale. 1996. Alexandru. 2000. op. Editura Sylvi. Acest tip de analiză este asociat cu sistemele materiale şi cu problemele concrete.220 Abordarea sistemică a administraţiei pubice oferă fundamentul unui demers consistent şi riguros pentru un model ideal al administraţiei publice care să însumeze toate avantajele – deziderate pentru orice administraţie. precum şi între acestea şi întregul său şi celelalte elemente ale sistemului social. vol. fiind consacrate. În acest sens. 219 Idem. Prentice Hall. 221 I. atrage după sine o analiză sistemică mai amplă. sistemul administrativ va fi un ansamblu de fapte administrative aflate în interacţiune. eficacitate.221 Putem afirma că acestă abordare presupune cuprinderea cvasintegrală a tuturor verigilor administraţiei publice în cadrul unei structuri relativ unitare. O abordare de ansamblu asupra sferei şi conţinutului administraţiei publice nu poate fi realizată decât cu ajutorul unei abordării sistemice.218”. PUF. desfăşurate într-o anumită perioadă de timp şi care iau aspectul unei realităţi obiective încorporate în viaţa socială cotidiană.. 217 J. Cărăuşan. 81. sistemul fiind tratat ca ansamblu. conceptul de sistem a fost identificat în doctrina de specialitate217 ca fiind: „un ansamblu de elemente oarecare existente în diverse stări. p. servire optimă a cetăţenilor etc. Structuri. 34. procese.

Reţinem faptul că un sistem se poate organiza sub forma următoarelor tipuri de structuri222: • • • structura lineară (ierarhică). Nu numai reglementările actuale cuprind astfel de prevederi ci şi unele din cele abrogate. 137 din 7 decembrie 1990 prevedea în art. 224 Legea nr. Aşadar.1. în baza a două criterii şi anume: criteriul teritorial.. exercită conducerea generală a administraţiei publice”. 1 Legea 90/2001 privind organizarea şi funcţionarea Guvernului României şi a ministerelor224. întregul sistem al administraţiei publice este amenajat sub forma unei structuri mixte.2. acest criteriu stă la baza împărţirii autorităţilor administraţiei publice în autorităţi centrale şi autorităţi locale. care înseamnă a construi. Înţelegând prin structură atât modul în care sunt ordonate elementele unui sistem cât şi relaţiile ce se stabilesc între acestea. ierarhic-funcţionale. 90/2001 privind organizarea şi funcţionarea Guvernului României şi a ministerelor publicată în Monitorul Oficial al României nr. 37/1990 pentru organizarea şi funcţionarea Guvernului. deci administraţia este organizată sub forma unei structuri articulate.cit. în vederea realizării funcţiilor pe care acestea le au. căruia îi corespunde structura funcţională. exercită. op. „Guvernul este autoritatea publică a puterii executive . Modalităţile de constituire în sistem. S. Prin structură se înţelege o anumită modalitate de alcătuire. coerenţa întregului sistem. aşa numitele criterii în doctrina de specialitate. Cărăuşan. Alexandru. M. care are în vârful ierarhiei Guvernul. structura funcţională care determină pluralitatea conducerii. de construcţie.colectivitatea umană pe care o serveşte.. p. autorităţilor. au fost identificate ca fiind: Criteriul teritorial Într-o viziune tradiţională. Bucur. 1. 1 „Guvernul României . administraţia publică pe intreg teritoriul ţării”. În ceea ce priveşte administraţia publică. 164 din 2 aprilie 2001. teoria şi practica au sugerat numeroase tipuri de structuri. care asigură în principal unitatea (coerenţa) în conducere. conform art. multitudinea autorităţilor administrative ale statului – şi ale colectivităţilor locale – determină ordonarea. a clădi. 126. instituţiilor şi serviciilor care realizează activitatea de administraţie publică. cu o funcţionalitate coerentă. Criteriile de constituire în sistem Prin sistem al administraţiei publice înţelegem totalitatea organelor. de organizare a executării şi de executare în concret a legii şi între care se stabilesc raporturi juridice ce asigură funcţionalitatea. Legea nr. aşa cum rezultă şi din reglementările legale223. de organizare a unui corp sau a unui domeniu de activitate. publicată în Monitorul Oficial al României nr. care îmbină două tipuri de structuri şi este mai răspândită în realitatea practicii administrative şi economico-sociale. structura mixtă (ierarhic-funcţională). 223 222 88 . Într-o concepţie relativ mai nouă motivarea structurii teritoriale a I. în conformitate cu legea. în procesul realizării funcţiilor sistemului respectiv. după raza teritorială în care poate acţiona autoritatea publică respectivă... căruia îi corespunde structura ierarhică şi criteriul competenţei materiale sau funcţional. Această ultimă formă de cuprindere a administraţiei publice în sistem stă la baza realizării cercetării noastre ştiinţifice. De altfel. 1. Structura administraţiei publice Termenul de structură provine din cuvântul latin struere..

Coordonatele juridice de evoluţie a instituţiei descentralizării administrative. în special cu unităţile de bază. Evoluţia organizării administrativ-teritoriale în România Organizarea administrativ-teritorială constituie o altă problemă importantă. esenţială. A. fiind însă colaborarea între ele. Bucureşti. Analiză comparativă. pentru raţionalizarea şi simplificarea aparatului birocratic. Orice organizare administrativ-teritorială are menirea de a asigura creşterea eficienţei activităţii autorităţilor publice. sporirea iniţiativei şi operativităţii acestora în serviciul public. în timp ce autorităţile administraţiei publice locale au în vedere soluţionarea intereselor colectivităţilor locale. Însă.9/1991. Faţă de această explicaţie este necesar să precizăm că în cadrul structurii teritoriale a organelor administraţiei publice nu este recomandabil să se cultive o departajare strictă între autorităţile administraţiei publice locale şi cele centrale. Caracteristica pregnantă. Perfecţionarea structurii administrativ-teritoriale reprezintă o pârghie importantă pentru realizarea optimă a funcţiilor administraţiei publice în statul de drept. Structuri. interese care. Modul în care este înfăptuită organizarea administrativ-teritorială influenţează profund însuşi conţinutul activităţii diferitelor autorităţi publice. la nivelul statului. autorităţile administraţiei publice centrale acţionează în interesul întregii colectivităţi umane existente în sistemul social global. în revista Dreptul nr. 1996. necesar a fi abordată în contextul studierii structurilor administraţiei publice225. În susţinerea acestei afirmaţii prezentăm pe scurt istoria organizării administrativ-teritoriale a României. Organizarea administrativă a teritoriului ţării interesează nu numai administraţia publică. Bucureşti 1977. sunt armonizate cu interesele generale. Perfecţionarea continuă a aparatului de stat şi reflectarea sa pe plan legislativ. îmbunătăţirea legăturilor dintre autorităţile centrale şi locale. care favorizează amplasarea raţională a investiţiilor publice pe cuprinsul ţării. asigurarea unui control mai eficient şi a unui sprijin mai competent unităţilor administrativteritoriale226. 226 V. Astfel. într-o anumită parte a teritoriului. O delimitare corespunzătoare a unităţilor administrativ-teritoriale asigură condiţiile necesare pentru accesul şi participarea populaţiei la activitatea autorităţilor publice.Alexandru.Alexandru. vol. ale căror interese le gestionează respectiva autoritate a administraţiei publice.Cicu. bineînţeles.II. deci. EdituraSylvi. respectiv. mecanisme şi instituţii administrative. fie o autonomie diferenţiată.I. autoritate a administraţiei publice creată în acest scop. Având în vedere acest raţionament.administraţiei publice o constituie colectivitatea de cetăţeni pentru care acţionează. I. asigurată în principal prin prefect. ci întregul sistem de autorităţi şi servicii publice. ed. ele exprimând fie o centralizare accentuată. nu tot timpul organizarea administrativ teritorială a fost punctul forte al statului în structurarea administraţiei. 89 . ne putem da seama mai bine care este deosebirea dintre autorităţile administraţiei publice locale (consiliile locale şi primarii) şi diversele servicii publice deconcentrate ale administraţiei publice centrale de specialitate (ministere şi alte organe de specialitate) care acţionează într-o anumită zonă teritorială şi care sunt structuri exterioare (teritoriale) ale anumitor autorităţi administrative centrale (de stat). Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică. O problemă deosebită legată de structura teritorială a administraţiei o constituie gradul de autonomie funcţională a autorităţilor locale. 225 N. Relaţiile între aceste autorităţi sunt foarte variate. dezvoltarea armonioasă a diferitelor zone şi localităţi. I. Viaţa a demonstrat că progresul general al societăţii este indisolubil legat de organizarea judicioasă a teritoriului şi a administraţiei locale. în Drept românesc contemporan. Pătulea. respectiv serviciile publice deconcentrate.

arondare administrativă care a fost păstrată până în 1968 când. înlocuită în septembrie 1940 de dictatura lui Antonescu. 4.Ţinând cont de situaţia politică şi juridică a statului român prima noastră Constituţie din 1866 nu a realizat o structurare unitară a teritoriului pe subdiviziuni administrative. p. 259 din decembrie 1950 pentru organizarea şi funcţionarea sfaturilor populare regionale. care provine din francezul collectivité. Termenul de colectivitate. oraşe reşedinţă de judeţ şi oraşe nereşedinţă de judeţ) şi balneo-climaterică. Editura ACTAMI. 1998. 228 Nicolae Popa. urbană (municipii. astfel. Legile de organizare a administraţie locale din 1874. p. orăşeneşti şi comunale. teritoriul naţional se împarte „în judeţe. raionale. 205. întindere şi subdiviziuni teritoriale se vor stabili după formele prevăzute în legile de organizare administrativă”. op. Academia Română. Până la această dată. Constituţia din 1938 instituie dictatura regală a lui Carol al II-lea. După al doilea război mondial. trăiesc şi muncesc în comun. organizarea administrativă teritorială a statului român s-a păstrat în judeţe. Ediţia a II-a. Unităţile administrativ-teritoriale stabilite de această lege au fost provincia (ţinutul) şi comuna . Bucureşti. plasa şi comunele urbane şi rurale. se prevede că teritoriul ţării este organizat în judeţe. 229 Traian Herseni. Încheierea primului război mondial şi desăvârşirea unităţii naţionale au impus unele perfecţionări ale organizării şi funcţionării administraţiei pe structura consacrată în Constituţia din 1923227. Teoria generală a dreptului. Sociologie. odată cu intrarea României în aria de influenţă a Rusiei sovietice are loc o treptată desfiinţare a structurilor statale anterioare şi înlocuirea acestora cu autorităţi de tip sovietic. derivată din relaţiile interindividuale. Mai târziu. oarecum. Fiind păstrată organizarea anterioară stabilită prin Legile administrative promulgate de Al. menţinându-se oraşul şi comuna. în Ţara Românească şi Moldova aveam ca unităţii administrativ-teritoriale judeţul. iar prin Legea nr. tendinţa unei accentuări a centralismului administrativ pentru asigurarea puterii statale. în ideea consolidării poziţiei organelor numite în dauna celor alese. Interacţiunea reciprocă a indivizilor şi a colectivităţilor este cea care formează „viaţa socială”228 sau „sistemul social”229. prin Legea nr. această lege a fost înlocuită cu Legea din 27 aprilie 1936 şi cu Regulamentul din 1937 care au stabilit o nouă organizare teritorială a ţării. plăşile şi comunele. mari). preciza că din punct de vedere administrativ. 1906. comunele urbane (oraşe şi municipii) şi cele rurale (mici. 116. 1910. în judeţe şi comune (plasa rămânând o simplă circumscripţie administrativă a judeţului menită a permite controlul activităţii administrative din comune).rurală. Bucureşti. într-un sistem corelat de relaţii care îl pun în contact nemijlocit şi diversificat cu semenii săi. 3 al Constituţiei. Organele locale au fost organizate şi au funcţionat o perioadă diferenţiat în Basarabia. 230 Dicţionarul Explicativ al Limbii Române. dar şi după Revoluţia din 1989. iar. Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică. Cuza la 31 martie 1864. Bucureşti. În ceea ce priveşte organizarea administrativ-teritorială. aşa cum reieşea şi din art. până în 1950 se menţin regiunile. al căror număr. 138. printr-o nouă lege administrativă din 14 august 1938 se produc schimbări în organizarea administraţiei locale. Colectivităţile locale şi/sau unităţile administrativ-teritoriale Individul îşi duce existenţa în societate. 1912 au avut. Constituţiei de la 1923 în Titlul I. art. I. B. 231 Traian Herseni. plasa. unde este definit ca „interacţiune diferenţiată şi integrată”. 1998. 227 90 . judeţele în comune. oraşe (municipii). cit. acţiune declanşată prin adoptarea Decretului nr. 1982. 1894. Este o perioadă în care se produc schimbări fundamentale în organizarea politico-administrativă a statului. desemnează un grup de oameni care duc o viaţă colectivă. iar unificarea administrativ-teritorială a fost tergiversată până în 1925 când a fost promulgată prima lege administrativă pentru toată România. p. judeţele.230 Termenul este sinonim cu cel de „comunitate umană”231 sau de „comunitate”232. în Transilvania regăseam comitatele. 5/1950 se preia modelul sovietic şi se înfiinţează regiunile şi raioanele. oraşe şi comune. 2/1968. comune.

faptul că o comunitate. Robert Lamm. una primordială. de voinţa şi aspiraţiile celor care-o încorporează. 1980. în acest sens. sentimente şi înclinaţii comune. Mc Graw-Hill Inc. capabile să le asigure existenţa şi prin urmare supravieţuirea.1995. din integrarea indivizilor în colectivitate. ei s-au găsit asociaţi fără voia lor şi fără ştirea lor în comunităţile naturale. 235 Ibidem. oamenii au trăit şi trăiesc pretutindeni în colectivităţi. în Gemeinschaft und Gesellschaft. limbă maternă. 122 şi urm. a se vedea David Miller coord. 2000. definită ca un colectiv de indivizi şi indivizii cuprinşi în acea comunitate sunt. nu funcţionează şi nu se dezvoltă fără cealaltă sau că numai împreună alcătuiesc o realitate. p. 141. localitate. cit. 237 N. a comunităţilor. absolut necesară existenţei umane ca atare. Bucuresti. asigurând în acest fel identitatea culturală. ca o unitate. politice. colectivitate locală. o comunitate veritabilă este ceva organic. derivată. bazat pe sânge. Astfel.. Fenomenul acesta nu derivă însă din contopirea sau anihilarea indivizilor ca atare ci din asocierea. New York. 233 Traian Herseni. colectivitatea în sine. cooperarea şi solidaritatea acestora. p.233 După cum se cunoaşte. Enciclopedia gândirii politice. Radu.236 Individul structurându-şi interesele şi stabilindu-şi strategia de acţiune. lingvistică etc. cetăţenie.. Popa. 1887.235 Trebuie să reţinem. care depinde. existenţial corelative. Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică. în sensul că nici una nu există. habitat şi locuire comună precum şi un ansamblu de atitudini.234 Societatea. posibilă numai pe baza şi în cuprinsul celei dintâi sau a altora. I. 5th Edition. Schefer. instituite sau acceptate în mod conştient. În acest cadru. deci coeziunea naturală a individului.. termenul de „localitate” era sinonim cu cel de comunitate. apartenenţă etnică sau naţionalitate. însă printr-o voinţă aparte. dar şi satele din România două colectivităţi naturale care au dat naştere la regimuri juridice distincte. 515. în acelaşi timp. pe gradul lor de solidaritate şi coeziune al acestora. cu o structură ireductibilă la indivizii componenţi. p. presupune norme care joacă rolul de forţe organizatoare ale interacţiunii umane. juridice etc. astfel. religie etc. în consecinţă. trebuie să distingem clar două modalităţi de viaţă socială omenească. interdependente şi interactive. cit. regiunea este recunoscută drept colectivitate teritorială de bază a statului italian. 91 . de regulă. 205. El acceptă ideea că o comunitate poate fi creată prin voinţă. ca atare. rudenie. stat) se prezintă.238 232 În acest sens. 234 Ibidem. într-o măsură oarecare. 238 Idem. independentă de voinţa şi conştiinţa participanţilor care se nasc şi cresc în cadrul ei şi alta secundară. religioasă. pe aportul lor ca indivizi capabili de a înţelege. op. experienţe. sunt regiunile din Italia. în Community.237 Apare. N. Colectivităţile naturale sunt de altfel promotoarele aşa zisului „legământ de terra”. şi anume una ce vizează un bine comun sau exprimă un ansamblu de interese pe care le are în comun. op. Edificatoare. două realităţi distincte şi totuşi o singură realitate. Mac Iver. De la comunitatea rurală la comunitatea urbană. unde se menţionează conceptul de comunitate (die gemeinde). 1917.Comunităţi pot fi considerate toate formele de viaţă socială din care individul face parte prin naştere: familie. punea accent pe comunitatea de interese. intră în diverse relaţii sociale. p. 509-530. grup de rudenie. însă. 236 Ibidem. adică realităţi corelative. arăta că. evident că viaţa socială de la nivelul colectivităţilor. Ferdinand Tönnies. Humanitas. a unei varietăţi de forme prin care se influenţează conduita oamenilor.. Bădescu. p. De remarcat că o colectivitate de orice fel (familie. 140. p. Bucureşti. pe când satul a rămas la nivelul colectivităţii naturale neavând aceeaşi recunoaştere juridică în sistemul de drept românesc. iar diversitatea acestora este cea care determină existenţa unei multitudini de norme sociale (etice. Communities. reprezintă o organizaţie socială care se bazează pe existenţa şi activitatea indivizilor asociaţi şi organizaţi. a se vedea şi Richard T. Cu privire la diferite comunităţi.. ei nu s-au găsit niciodată în situaţia de a se asocia.) şi. de a se situa şi de a participa la o acţiune coomună. în timp ce societăţile (asociaţiile) de diverse feluri pot fi create. ea reprezenta „totalitatea cetăţenilor cu drepturi egale asupra pământului” şi. ca un întreg.

Paris 1999. apoi în cadrul Tratatului de Drept Constitutional al lui Léon Duguit. All Beck. noţiunea de colectivitate locală este mult mai largă. 1928 şi mai târziu în Manualul de drept administrativ. Yves Gaudemet. Institutul de Arte Grafice „Bucovina”. Bucureşti. în 1934. p. pentru prima dată. 1920. ca societăţi naturale. p. 251 Jean Rivero. Dalloz Paris. Ediţia a III-a. 250 Charles Debbasch. la originea lor concomitente sau anterioare statului. simple circumscripţii teritoriale ridicate la rangul de persoane juridice. 240 Idem. 246 Anibal Teodorescu. 285. Comuna. Principii generale. sunt utilizate uneori în mod distinct. în doctrina românească ea reprezintă o populaţiune prezentă şi viitoare.. p. 28. 242 George Alexianu. 1996. în doctrina românească şi în cea franceză are mai multe semnificaţii. 19 şi urm. distincte. 239. Le principe constitutionnel de libre administration des collectivites teritoriales. 241 Paul Negulescu. p. 245 Corneliu-Liviu Popescu.240 Noţiunea de colectivitate locală. iar alteori fără a se face nici o diferenţă între ele. 117.241 Colectivitatea locală mai este privită şi ca grupări omeneşti din localitate242 sau ca locuitori dintr-o fracţiune geografică ce reprezintă o porţiune din teritoriul unui stat243 ori ca grupuri de populaţie organizate pe teritoriu244.Cuvântul colectivitate este folosit în administraţie de mai bine de două secole şi reprezintă posibilitatea unui corp colectiv de a se diviza el însuşi după opinie sau după interes239. Editura Nemira. populaţia care trăieşte pe o anumită porţiune a teritoriului de stat..247 Noţiunile de colectivitate locală şi colectivitate teritorială. stabilită pe o porţiune anumită din teritoriul statului. pe de o parte. 33. p. II. II. unde se arată că noţiunile au fost folosite. 243 Antonie lorgovan.246 iar pe de altă parte. fascicola II. ci doar aceea prin care se desemnează o totalitate. cit. p.variation semantique ou jouridique?.. 14eme Edition. Economica Presses Universitaires D'Aix-Marseille. expresia de colectivităţi teritoriale locale. cu interese colective şi permanente deosebite de cele ale statului. 1992. 239 92 . ea înglobează atât colectivităţile teritoriale cât şi întreprinderile publice de la nivel local. 135 şi urm. Institutul de Arte Grafice “E. 23 şi urm.G. R. unde se precizează că acest cuvânt a fost folosit cu prilejul sedinţei Tribunalului din 25 pluviôse anul VIII.F. Jean Claude Venezia. p. P. vol. Paris 1993. Editura Casa Şcoalelor. 1998. vol.250 În doctrina franceză colectivităţile teritoriale sunt definite ca fiind acele grupuri umane legate printr-o viaţă comună şi aflate pe acelaşi teritoriu251 sau ansamblul format din toate grupele umane definite prin ataşamentul lor la un anumit teritoriu pe când. I. Paris 1996. 17eme Edition. 244 Ioan Muraru. 47.U. II. De asemenea. p. Bucureşti. de către Louis Rolland. 171 şi urm. 249 Joel Boudine.. 1930. Jean Waline. Mârvan”. de către tribunul Desmousseaux. în doctrina franceză. 1928.D. 21. Tratat de drept administrativ. op. p.248 Pentru unii autori. în 1903. I. René Carré de Malberg în Contribuţia sa la Teoria generală a statului. La distinction entre collectivité locale et collectivité teritoriale . Astfel. Dar cei mai mulţi autori sunt de acord să utilizeze cele două noţiuni în mod analog. Autonomia locală şi integrarea europeană. mai întâi într-un studiu cu privire la teoria statului. Institutul de Arte Grafice „Eminescu” S. D. 1935. Curs de drept constituţional.. când acesta s-a referit la organizarea pe care Constituţia anului III urma să o dea administraţiei franceze. 248 A se vedea Constantin Bacoyannis. denotă cetăţenii.245 În perioada interbelică colectivităţile locale erau concepute. Tratat de drept administrativ. 1999. 1906. Bucureşti. Les structure administratives. Studiu critic şi comparativ.. 49. această semnificaţie a termenului nu s-a impus în teorie şi practică. Vîntu. la începutul secolului XX. Ion G. un alt autor le A se vedea Constantin Bacoyannis. un ansamblu. 1934. care are o organizare juridică administrativă şi interese publice locale proprii. Ediţia a IV-a. vol.J. prin legea din 28 pluviôse. Tome I. Tome I. L. 1929. Institutions et droit administratif. Bucureşti. anul VIII. p. 181. P. Bucureşti.249 întrucât Consiliul Constituţional le-a considerat interschimbabile şi sinonime. în a sa Teorie a personalităţii morale. Léon Michoud. Drept constitutional şi instituţii politice. 530. p.A. 1997. p. 127. de către Léon Duguit. vol. André de Laubadére. p. p. 247 Idem. ca dezmembrăminte ale statului. Tratat de drept administrativ. care se bucură de drepturi pe care statul le-a recunoscut mai cu seamă decât le-a atribuit. 5eme Edition. Droit administratif. vol. Editura ACTAM1. Traité de droit administratif.

consacrându-le. Paris. 19 din Legea administraţiei publice locale nr. 355. 260 Paul Negulescu. 262 Antonie Iorgovan. 261 Art.. ca fiind totalitatea locuitorilor din unitatea administrativ-teritorială.257 Totuşi. publicată în Monitorul Oficial al României nr. prin lege. 255 André de Laubadére. de pildă referindu-se la comună.254 În general. Aşadar. p. din perioada interbelică.252 Alţii. create pentru gestionarea anumitor servicii ale A se vedea Pierre Pactet. Cuvânt înainte la Constantin Bacoyannis. o colectivitate publică care are personalitate juridică deoarece legea îi permite să fie titular de drepturi şi obligaţii având instituite organe abilitate să acţioneze în numele său.U. 256 A se vedea Francis-Paul Benoit. acestora li-s-a atribuit şi calitatea de persoane juridice politico-teritoriale. . Jurisprudence Generale. constatăm că. Jean Rivero. 259 Art. Armand Collin Paris. Jean Waline. aceea de colectivitate descentralizată şi de subdiviziune teritorială a statului. Collectivités Locales. se poate afirma că termenul de colectivitate locală desemnează în mod obligatoriu un lucru identic: o colectivitate sau comunitate. astfel. oraşul şi judeţul. P. Institutions politiques. 29.consideră chiar veritabile contraputeri. în principiu. distincte de cele ale statului. putem vorbi de o colectivitate locală numai în raport cu colectivitatea sau comunitatea naţională. caracterizate prin ataşamentul lor la o parte delimitată a teritoriului naţional. 537. p.255 În acest sens. cit. în concepţia constituantului român a existat intenţia clară. Le principe constitutionnel de libre administration des collectivités territoriales. cit. 137 şi urm. cit. economice etc. de persoane juridice de drept public259. Dalloz. sunt subliniate şi elementele esenţiale ale unei colectivităţi respectiv: numele. p. Cu alte cuvinte. 204 din 23 aprilie 2001. care constituie statul. cu anumite interese (sociale. 48. prin lege s-a definit şi colectivitatea locală. în principal. op. 215 din 23 aprilie 2001. care le sunt proprii. 258 Idem. vol.). ele reprezentând democraţia locală. grup care are interese colective şi permanente. un autor256. 121-1. fundamentul principal al oricărui regim democratic.cit. 82. 4 din Legea administraţiei publice locale.253 Într-o altă opinie. Economica. culturale. 30. 16eme Edition. caracterizează colectivităţile locale printr-o vocaţie administrativă limitată pentru fiecare dintre acestea la o parte din teritoriul naţional. p. Jean Claude Venezia. calitatea de colectivităţi locale şi. conform prevederilor art. cit. ci se impune şi studierea relaţiei acestui grup cu altul mai mare. un grup sau grupuri de oameni. 1997. unde se precizează că sediul unei comune este desemnat prin termenul „la mairie” (primărie) sau „d’hotel de ville”. supuse regulilor dreptului administrativ. De asemenea. Yves Gaudemet. 120 din actuala Constituţie a României prin statuarea principiului autonomiei locale li-s-au recunoscut unităţilor administrativ-teritoriale comuna.261 Ca atare. al. De unde şi în prezent putem considera că aceasta reprezintă un grup uman stabilit pe un teritoriu. p. Acestea au fost organizate în două moduri. 3. 1993. expresia „colectivitate locală” nu ar fi deplină numai prin desemnarea sa ca un grup uman precizat prin ataşamentul său la un anumit teritoriu. dar similare cu interesele comunităţilor asemănătoare. dubla lor natură. p. p. Tome I. o defineşte ca pe o circumscripţie administrativă ce constituie o colectivitate locală. d'Aix-Marseille. De aceea şi calificarea unei colectivităţi ca fiind „locală” va presupune formarea (sau existenţa) uneia naţionale şi raportarea respectivei colectivităţi locale la aceasta. 132-1 şi 13218. 257 Constantin Bacoyannis. colectivităţile locale (teritoriale) sunt comunităţi umane speciale ale poporului. p. op. op. V. 215/2001. Paris. În doctrina de specialitate260. p. toţi autorii sunt de acord cu dubla natură a colectivităţilor locale. 254 A se vedea Epamimondas Spiliotopoulos. II. explicită de organizare a acestor colectivităţi. 253 252 93 .258 În România. Droit constitutional. 1984. nr. la care se adaugă reşedinţa şi sediul. teritoriul şi populaţia. De asemenea. op. Aceasta este o persoană de drept public întrucât organele sale sunt învestite cu competenţe de putere publică iar activităţile sale sunt. op.262 pe de o parte de unităţi administrativ-teritoriale.

Institutions politiques. Criteriul funcţional Această modalitate de realizare a sistemului stă la baza împărţirii autorităţilor administraţiei publice în autorităţi cu competenţă generală şi autorităţi ale administraţiei publice cu competenţă de specialitate. 331 din 26 noiembrie 1997. martorii unor transformări de sarcini pe care le consideram specifice numai anumitor părţi ale teritoriului. conduc şi execută treburile publice locale. în ziua de azi. nr.267 s-a înfăptuit sinteza între unitate şi diversitate prin recunoaşterea colectivităţilor locale.statului şi pe de altă parte de colectivităţi locale. 215/2001. 135. exprimată administrativ şi financiar. 1997.E. Astfel. a colectivităţii umane. remarcăm faptul că. exercitată pe baza şi în limitele prevăzute de lege264 şi sub controlul de legalitate a posteriori al statului. Activitatea administrativă a statului.263 care are semnificaţia autonomiei locale. alese de colectivităţile locale. p. A se vedea art. André de Laubadére. aşa cum s-a realizat şi în sistemul francez. 264 Art. Autorităţile locale autonome. astfel încât fiecare autoritate are obiectul său de activitate. pe plan central avem ministerele şi celelalte organe centrale de specialitate subordonate Guvernului. nu mai reprezintă însă puterea statală. 1985. 1 din Legea nr. În mod curent. la un studiu mai atent vom observa că în Constituţie precum şi în multe acte normative sintagma folosită este de unitate administrativ-teritorială. al.265 Cu toate că legislaţia românească recunoaşte existenţa colectivităţilor locale. 1 din Legea nr. art. specializată.. sintagmă ce creează dependenţa teritorială a colectivităţii şi nu lasă individului libertatea de a se „aşeja” în orice colectivitate doreşte. Armand Collin Paris. Systemic Aspects of Public Administration. 215/2001. 3 din Carta Europeană: exerciţiul autonom al puterii locale.. de mare chiar. Yves Gaudemet. Bineînţeles că problema structurării pe specific de activitate (funcţională) se pune atât pe plan central cât şi pe plan local. Jean Claude Venezia. op. 265 Art. Copenhagen. G. Gad Publishers. ci acea putere a colectivităţilor locale. 49. În acelaşi sens. 267 Pierre Pactet.. Drept urmare. În spijinul acestei situaţii vine teoria „umanizării administraţiei” conform căreia administraţia trebuie să se raporteze la cerinţele colectivităţii mai întâi şi abia apoi la cerinţele teritoriale266. prin adoptarea de către legiuitorul constituant a principiului autonomiei locale şi al descentralizării teritoriale. ministerelor sau care funcţionează ca autorităţi administrative autonome. atât doctrina cât şi legislaţia utilizează termenul de ramuri şi domenii de activitate. dar şi a colectivităţilor locale. al. 123. iar pe plan teritorial avem serviciile publice deconcentrate ale ministerelor şi ale celorlalte organe centrale. reprezentate prin autorităţi administrative proprii (consiliile locale. 199/1997. ca de exemplu. 4. ca reprezentant al Guvernului în teritoriu. 16eme Edition. al. 47 şi urm. determinând astfel o altă structurare a administraţiei publice. 1973. fie prin amenajarea mai multor grupări specializate funcţional268. p. cit. a căror activitate este condusă de prefect. 263 94 . ambele publicate în Monitorul Oficial al României. cuprinde o multitudine de sarcini care se pot realiza (din punct de vedere teoretic) fie printr-o singură grupare de funcţionari.. p. În condiţiile promovării democraţiei locale considerăm că această situaţie juridică ar trebui reglementată prin recunoaşterea. primarii şi consiliul judeţean) care rezolvă.cit. În sistemul juridic românesc este recunoscută mai întâi această apartenenţă la teritoriu şi apoi la colectivitate. se situează în categoria statelor unitare descentralizate. op. 5 din Constituţia României. România a devenit semnatară a Cartei europene a autonomiei locale prin Legea de ratificare nr. 116 şi urm. aceasta din urmă identificându-se cu o anumită parte a teritoriului naţional. atribuindu-li-se o competenţă specifică. Corneliu-Liviu Popescu. Droit constitutionnel. 266 Suntem. Toate acestea se întâmplă la cererea comunităţii locale şi nu datorită unei anumite aşezări a teritoriului. Strassbourg.C. transportul cu telecabina văzut ca fiind specific zonelor muntoase a fost preluat şi în zonele de şes. vorbesc despre regim administrativ descentralizat numit şi regim administrativ de autonomie locală. a sarcinilor autorităţilor administraţiei publice. În cea de-a doua situaţie se realizează o distribuţie funcţională. Statul român prin promovarea acestui proces de adaptare a normelor legii fundamentale la cerinţele locale. 268 Paul Meyer. respectiv structura funcţională a acesteia.

Prin urmare. cât şi un număr prea mare de ministere poate crea dificultăţi în capacitatea de administrare a autorităţilor administraţiei publice. o consiliul local. cărora le corespund trei categorii de autorităţi publice. pe criteriul separaţiunii celor trei puteri legislativă. cunoscut fiind faptul că atât un număr prea mic. autorităţile administraţiei publice se subordonează. în mare măsură. Spre exemplu. autorităţile administraţiei publice alcătuiesc în statul de drept un subsistem în cadrul sistemului autorităţilor publice. vom lua drept criteriu al împărţirii administraţiei publice colectivitatea umană pe care aceasta o serveşte vom avea două mari categorii de autorităţi administrative şi anume: autorităţi ale administraţiei publice de stat o guvernul.Structura funcţională a sistemului autorităţilor administraţiei publice are o însemnătate deosebită deoarece. organ central al puterii executive. din punct de vedere al structurii organizatorice. faţă de un organ de vârf . în conformitate cu legea. o serviciile publice locale (descentralizate). executivă şi judecătorească. de ministere şi organe centrale de specialitate ale administraţiei publice. În principiu. De regulă. de modul cum este aşezată această structură depinde eficienţa activităţii acestora. cât mai apropiat de nevoile reale. în această ordine de idei. însă. pe linie ierarhică (subordonarea verticală) până la Guvern. Analiza criteriilor tradiţionale de construire a structurilor administraţiei publice ne conduce la următoarea structură organizatorică şi funcţională a sistemului autorităţilor administraţiei publice din România: 95 . o prefectul.Guvernul. respectiv: subsistemul autorităţilor administraţiei publice cu competenţă generală şi subsistemul autorităţilor specializate ale administraţiei publice. subordonarea autorităţilor administraţiei publice faţă de Guvern se face pe două linii. care corespund la două subsisteme ce compun sistemul autorităţilor administraţiei publice. autorităţi ale administraţiei publice locale o consiliul judeţean. aşa cum a fost stabilit prin Constituţie. o primarul. deconcentrată la nivel local. Aşadar. unele faţă de altele. structura organizatorică şi funcţională a sistemului autorităţilor administraţiei publice este alcătuită prin subordonarea. o administraţia de specialitate: centrală. din treaptă în treaptă a diverselor autorităţi care realizează activitatea administrativă a statului sau a colectivităţilor locale. administraţia publică pe întreg teritoriul ţării. care exercită. se consideră a fi deosebit de importantă problema stabilirii numărului optim. Dacă.

din unităţile administrativ teritoriale Birouri judeţene ale Agenţiei de dezvoltare regională Primarul Oraşului/ Municipiului Consiliul Orăşenesc/ Municipal Oficii prefecturale la nivel local Circumscripţii locale ale serviciilor publice deconcentrate Primarul comunei Consiliul comunal Asociaţiile de dezvoltare intercomunitară Administratorul public Unităţi administrative-teritoriale intra-statale Statul Instituţii speciale extra-statale .Figura nr. convocare Legenda Guvernul României Prim Ministru organe deliberative alese prin sufragiu universal direct organe executive alese prin sufragiu universal direct organe consultative sau parteneriale organe executive alese în mod indirect Ministerul administraţiei şi internelor Ministerul integrării europene Consiliul naţional pentru dezvoltare regională Secretar de stat -administraţia publică - Consiliile pentru dezvoltare regională Administratorul public Preşedintele Consiliului judeţean Consiliul Judeţean Prefectura PREFECT Agenţiile pentru dezvoltare regională Servicii descentralizate judeţene Subprefect Subprefect Secretarul judeţului Administratorul public Servicii descentralizate orăşeneşti Secretarul oraşului / municipiului Administratorul public Servicii descentralizate comunale Secretarul comunei Servicii prefecturale Servicii publice deconcentrate ale ministerelor şi ale celorlalte organe .. eliberare.. 2: Administraţia publică în cadrul puterii executive din România Preşedintele României autoritate ierarhică coordonare tutelă administrativă participare numire.

de competenţă.ca fiind una creatoare . rol. dar superior conducerii ce se realizează la nivelul regiilor autonome sau societăţilor comerciale având ca obiect activităţi productive de prestări servicii sau social-culturale. rost. atribuţii – sferă de autoritate. Pornind de la asemenea observaţii de ordin general. răspundere.ci. determinată de poziţia pe care o are administraţia în raport cu puterea politică. Misiunile şi atribuţiile autorităţilor administraţiei publice Specificul administraţiei publice rezidă din funcţiile pe care aceasta le are în cadrul sistemului social global. fie. funcţia de asigurare a executării deciziilor politice. În acest sens precizăm înţelesul dat de Dicţionarul Explicativ al Limbii Române. desprindem poziţia de intermediar pe care o are între planul conducerii politice şi planul unde se realizează valorile. de activitate a cuiva. 1978. se pot descifra drept funcţii ale administraţiei publice în cadrul sistemului social global270 următoarele: a) funcţia principală. folosind forţa de constrângere. îndatorire. funcţia de executare directă. Astfel. însărcinare. Presse de la Fondation Nationale des Sciences Politiques. 269 97 . Introduction à la Science Administrative. muncă dată cuiva spre îndeplinire.1. datorie. misiune – însărcinare. 1998. Această funcţie primară are mai multe laturi. împuternicire dată cuiva. termenilor de sarcină – obligaţie. dimpotrivă. a sarcinilor şi în final a atribuţiilor pe care administraţia publică le exercită în îndeplinirea sarcinilor. la nevoie. sarcină de a face un anumit lucru. Ediţia a II-a. respectiv deciziile politice. Paris. lucru pe care ştiinţele juridice nu-l permit şi pe care noi îl vom evidenţia în acest subcapitol prin prezentarea în paralel a funcţiilor cele care dau misiunea administraţiei publice. şi anume aceea de mecanism intermediar de execuţie ce are menirea de a organiza şi a asigura execuţia . între care identificăm: • • • • funcţia de pregătire a deciziilor politice sau chiar de colaborare la adoptarea lor.în ultimă instanţă folosind-şi autoritatea sau chiar constrângerea.în anumite cazuri . se poate aprecia faptul că activitatea de conducere realizată de către administraţia publică se desfăşoară la un nivel subordonat. 270 Bernard Gournay. fiind producătorii direcţi ai valorilor materiale şi spirituale. atribuţiile. Misiunile. competenţele şi capacitatea juridică a autorităţilor administraţiei publice în gândirea şi practica juridic-administrativă 2.§ 2. Bucureşti. Academia Română. care se realizează fie prin convingere. Caracterizând administraţia publică drept o activitate în principal organizatorică. menire. funcţii pe care le vom evidenţia în cele ce urmează pentru o mai bună înţelegere a sarcinilor şi a atribuţiilor pe care administraţia trebuie să le îndeplinească în condiţiile existenţei statului de drept269. în concret . funcţia de organizare a executării deciziilor politice. Având toate aceste sensuri vom observa că din punct de vedere lingvistic cei trei termeni sunt sinonimi. Această caracteristică nu exclude activitatea de conducere în administraţia publică . o presupune la anumite dimensiuni şi în cadrul unor limite.a deciziilor politice. inferior conducerii realizate prin Parlament.

administraţia este subordonată totdeauna guvernului. reflectată în legi şi celelalte acte normative ale autorităţilor statului şi ale colectivităţilor locale. administraţia păstrează. care îi stabileşte obiectivele. Legile. cea care asigură continuitatea şi perenitatea societăţii. legii. îi numeşte şefii şi îi furnizează mijloacele. organizarea şi funcţionarea statului şi a colectivităţilor locale. Oriunde există reguli care stabilesc organizarea şi determină principiile de funcţionare a serviciilor. ea fiind supusă legilor generale. funcţia administrativă a ocrotirii existenţei omului duce la posibilitatea unei antropologii a administraţiei272. 271 272 Ion Deleanu. dorinţelor şi necesităţilor membrilor societăţii în faţa autorităţilor competente să adopte decizii asupra acestora.Oroveanu. ea se subordonează dreptului. subliniază rolul administraţiei publice de colaborator al puterii politice în organizarea societăţii şi reglementarea funcţionării ei. administraţia poate fi supusă unei anumite inerţii şi tendinţe de imobilism. Într-o societate veritabil civilizată. În condiţiile statului de drept administraţia publică are drept scop înfăptuirea deciziei politice.• funcţia de purtător al cererilor. Corp intermediar creat pentru acţiune. îi fixează limitele. 98 . Cu toate acestea. b) Pe un plan mai îndepărtat.ea are funcţii cu un pronunţat caracter de ocrotire a colectivităţilor umane. regulamentele stăvilesc arbitrarul administraţiei. care îi prescrie ce trebuie să facă. Introducere în ştiinţa administraţiei de stat. îi impune respectul unor garanţii. pot fi conturate funcţiile derivate ale administraţiei publice care se referă la scopurile acţiunilor desfăşurate de aceasta. care îi este proprie. mai precis. în epoca contemporană mai ales . teoretic. fiind favorabilă menţinerii ordinii stabilite. în sensul că poate manifesta spirit refractar faţă de nou. nu este în întregime autonom. după cum am mai precizat. Administraţia publică trăieşte sub o autoritate. 1975. Mihai T. dogmă sau realitate. fără de care nu se poate concepe o societate modernă. Revista Dreptul nr. funcţia de organizare şi coordonare a adaptărilor ce se impun datorită transformărilor ce se produc inerent în evoluţia diferitelor componente ale societăţii. Bucureşti. După unii autori. Toate aceste funcţii.2-3/1991. o parte din putere. în special în structura economică a acesteia. nefiind un organism independent sau. Ceea ce credem că se degajă din toate aceste analize este faptul că administraţia publică îndeplineşte importante funcţii cu caracter politic. • Problematica funcţiilor administraţiei publice a fost şi poate fi abordată din multiple puncte de vedere271. Separaţia puterilor în stat. chiar şi aşa. legate de existenţa. peste tot există un drept administrativ descriptiv. Prin această funcţie. care nu reprezintă altceva decât demultiplicări ale funcţiei primare pe care o are administraţia publică. în ultimă instanţă a fiecărui membru al societăţii. de mecanism intermediar de execuţie al puterii politice. În acest plan putem distinge: • funcţia de instrument de conservare a valorilor materiale şi spirituale ale societăţii. Editura Enciclopedică Română.

Administraţia dă un ajutor tehnic Şefului Statului. administraţia este supusă legii. participă se poate susţine că administraţia îndeplineşte două mari categorii de sarcini: unele de execuţie. are. are aprecierea oportunităţii. instrument al Statului. implicarea sa poate fi evidenţiată nu numai ca deţinătoare a funcţiei de organizare şi coordonare a adaptărilor ci chiar de subiect supus acestora. al unei birocraţii omnipotente (pluripotente). Având în vedere funcţiile pe care le-am menţionat mai sus precum şi faptul că administraţia publică nu poate exista în afara reglementărilor legale care îi organizează şi structurează activitatea dar şi la care ea.Administraţia. de a lua bunuri imobiliare prin procedura de expropriere. la rândul ei. În acest sens. În orice caz. ea face cunoscute nevoile şi posibilităţile şi poate contracara. de organe ale administraţiei publice. Mai mult. amploarea lor variind. ea poate să acţioneze sau să se abţină. administraţia scapă controlului care trebuie să se exercite asupra sa. Într-un astfel de regim. posedând o autoritate secundară. după cum stau lucrurile la acest moment. în acelaşi timp. posibilităţile sale se lărgesc. Prin lărgirea capacităţilor sale de acţiune. În sferele sale superioare. Cu toate acestea. în cadrul dispoziţiilor în vigoare. în mediul său de acţiune. de a utiliza oamenii pentru serviciul militar. libertăţile cetăţenilor sunt îngrădite sau suprimate practic. ci şi puternică. 99 . iar rigoarea controlului fiind diferită. chiar dacă ea trebuie să se conformeze legii. şi posibilitatea de apreciere a circumstanţele prezente. o serie de strategii de reformă au propus şi promovat adaptarea a însăşi administraţiei publice la cerinţele administraţiei europene. altele de elaborare. Parlamentului. posedă totdeauna puteri de care nu dispun particularii: puterea de rechiziţie asupra oamenilor şi lucrurilor. stabileşte liniile generale faţă de care îşi conformează acţiunea. Ori de câte ori nu are prescripţii imperative şi ori de câte ori survin evenimente excepţionale. ea este puternică prin utilitatea şi cunoştinţele sale. administraţia orientează activitatea de executare pe care ansamblul organelor şi agenţilor săi trebuie să o realizeze. administraţia a înţeles să acorde statului tot concursul necesar realizării procesului de adaptare a spaţiului public naţional la cel european. Atunci când administraţia atinge un înalt grad de putere ne aflăm într-un regim birocratic. excesul. coordonarea între activităţi diverse şi procedee diferite. mare majoritate a documentelor necesare realizării acestui lung şi sinuos proces au fost elaborate. Ea pregăteşte texte apoi. este dependentă de guvern. Astfel de puteri sunt adesea stabilite prin lege. administraţia păstrează totdeauna o marjă de libertate. miniştrilor. prin execuţia legii. trebuie să se conformeze opţiunilor parlamentului. odată ce sunt acceptate de guvern sau organele legislative. căutarea şi executarea mijloacelor. adaptarea mijloacelor şi procedurilor la împrejurări. colaborând cu aceştia. pregăteşte alegerea unei politici administrative. Executarea implică interpretarea unor texte. Elaborarea comportă pregătirea de către administraţie a textelor care devin obligatorii pentru aceasta. adoptate sau aprobate. puterea de a percepe impozite. Însă. totuşi ea nu este numai subordonată.

organisation. administraţia publică este supusă regulilor continuităţii.în proporţii diferite. care afirmă că „Administrer c’est prévoir. administraţia publică colaborează la adoptarea deciziilor politice prin pregătirea acestora. importante atribuţii de organizare pentru autorităţile administraţiei publice centrale de specialitate şi pentru autorităţile administraţiei publice locale. în sfârşit. Atributul de comandă se regăseşte în activitatea administraţiei publice în două planuri. Cunoscut fiind faptul că limitele şi conţinutul activităţii administrative derivă din atribuţiile autorităţilor publice stabilite prin Constituţie şi alte acte normative şi observând natura acestora.Negoiţă.Pentru a-şi realiza funcţiile şi sarcinile sale. Atribuţiile administraţiei publice în materie de organizare reprezintă în mod indiscutabil – din punct de vedere cantitativ şi calitativ – una din cele mai importante laturi prin care administraţia îşi realizează funcţiile sale în cadrul sistemului social274. 274 Mihai T. 275 Al. determinate de nivelul ierarhic al administraţiei respective . de asemenea. 1923. Astfel.102 al.1 că principala atribuţie a Guvernului este asigurarea realizării politicii interne şi externe a ţării şi exercitarea conducerii generale a administraţiei publice. La doctrine administrative dans l’Etat. pornind de la doctrina administrativă a lui Henri Fayol.Oroveanu. să coordoneze procesul de execuţie şi. Această sarcină. coordonation. De aceea. de elaborare a Henry Fayol.din punct de vedere teoretic . Pe de o parte. Vom observa că şi administraţia publică. Legea pentru organizarea ministerelor. precum şi legea administraţiei publice locale prevăd. să decidă dar să şi pregătească variante de decizii pentru decidentul politic. activităţile ce ţin de latura organizatorică au o pondere mai mare în raport cu celelalte laturi sau atribute ale procesului de conducere275. una din funcţiile ei fiind asigurarea continuităţii şi perenităţii societăţii. Constituţia României precizează în art. Bruxelles. potrivit programului său de guvernare acceptat de Parlament. vom putea constata că. să controleze întreaga activitate de punere în executare şi realizare a valorilor politice. trebuie: să prevadă şi să programeze. în cadrul administraţiei publice. influenţează programele de dezvoltare ale intregului sistem social. administraţia publică – în realizarea funcţiilor sale – are un important rol în pregătirea deciziilor politice. După cum spuneam. Prévoyance. Bucureşti. 1971. în conţinutul procesului de conducere din administraţia publică.administraţia publică. în Revista română de drept nr. 1916. Goemere Bruxelles. Atribuţiile administraţiei publice privind previziunea şi programarea sau planificarea se reduc . 273 100 .toate atributele conducerii. commander et contrôler273”. Administration Industrielle en générale. în realizarea sarcinilor respectiv a funcţiilor sale. 1978. Organizare şi metode în administraţia de stat. din ce în ce mai mult. controle.7. în practica socială . conférence au 2ème Congrès des Sciences adminis-tratives. se regăsesc . decizia în această materie fiind atributul puterii politice.în mare măsură şi datorită mijloacelor materiale-tehnice şi umane de care dispune . iar pe de altă parte. Judicioasa stabilire şi buna realizare a sarcinilor administraţiei de stat în contextul ştiinţei administrative. commendement. adoptă deciziile administrative care au ca obiect crearea cadrului organizatoric şi a condiţiilor concrete în vederea implementării deciziilor politice. În acest sens. Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică. să organizeze procesul de execuţie. După cum spuneam.la pregătirea proiectelor. în Buletin de Société de l’Industrie minérale.

competenţa de a lua decizii privind probleme deosebit de însemnate. care este prezentată drept optimă. ci numai în vederea executării acestora. nu se pot dezvolta asemenea tendinţe. nr. Această tendinţă este justificată uneori de gradul de tehnicitate necesar în documentarea şi elaborarea deciziilor. care se găsesc cu precădere în cadrul său. de asemenea. făcând corecţiile necesare. 101 . ca atribut al conducerii în cadrul administraţiei publice. puterea politică. tehnica de calcul) şi mijloacele umane (specialişti). situaţie în care Guvernul poate adopta decizii cu caracter primar.să adopte decizii cu caracter primar. poate să delege pe seama administraţiei.11/1978. În condiţiile statului de drept.115 din Constituţie). aceasta supraordonându-se astfel politicului. consemnăm că aceasta adoptă decizii administrative care au drept obiect crearea cadrului organizatoric şi a condiţiilor concrete în vederea finalizării deciziilor politice. un moment important al activităţii administrative. Controlul constituie. referindu-ne la cel de-al doilea aspect pe care îl prezintă atributul de comandă în activitatea administraţiei publice. Aşadar. proporţional şi eficient. De aceea. acela de organizator al procesului de realizare a valorilor politice. trebuie avută permanent în atenţie tendinţa acesteia de a determina decizia politică. se regăseşte aproape la toate nivelurile structurilor administrative şi constă în armonizarea şi sincronizarea acţiunilor desfăşurate în vederea organizării executării şi execuţiei în concret a deciziilor politice. Coordonarea. 276 Ioan Alexandru. ţinând seama de aceste argumente. Teze şi propuneri referitoare la controlul activităţii organelor administraţiei de stat.de regulă . În cadrul societăţilor totalitare. în Revista Română de Drept. tehnicitate ce depinde de mijloacele materiale (de ex. unde ea nu constituie o putere separată. Fără coordonare nu este posibilă acţiunea eficientă a diferitelor elemente ale mecanismului administrativ. În această ordine de idei. exprimate prin lege. Este de observat tentaţia unor guverne postdecembriste de a utiliza exclusiv această instituţie sau chiar de a depăşi limitele Constituţiei. Controlul trebuie să determine o intensificare a realizării acţiunilor administrative de natură să asigure îndeplinirea funcţiilor administraţiei publice276. trebuie reţinut că în sistemul nostru constituţional administraţia publică are locul şi rolul său bine precizat şi anume. Aceasta asigură integrarea dinamică a acţiunilor diferitelor elemente ale administraţiei publice în scopul realizării acestora în mod ritmic.administraţiei. poziţie de pe care pregăteşte decizia politică şi colaborează în acest fel la elaborarea acesteia. în limitele prevăzute de Constituţie. ci se realizează în condiţiile unei totale subordonări faţă de puterea politică. este deosebit de însemnată şi subliniază din nou importanţa funcţiilor acesteia în cadrul societăţii. mai ales prin procedeul de a oferi o singură variantă de soluţionare. lucru ce ar avea repercusiuni asupra întregului sistem social. iar realizarea funcţiilor administraţiei ar fi periclitată. de la caz la caz. Excepţia o constituie instituţia delegării legislative (art. el are menirea de a măsura rezultatele acţiunii administrative în aplicarea deciziilor politice şi de a reprograma activităţile. dar nu este chemată .

Competenţa temporală este determinată de limitele în timp în care se exercită atribuţiile conferite de lege unei autorităţi administrative. în condiţiile şi cazurile expres prevăzute de lege. Personalul din administraţie întocmeşte sau pregăteşte emiterea/adoptarea actelor şi efectuează. Competenţa teritorială poate fi naţională sau locală. s-a detaliat cuprinsul competenţei. Doctrina de specialitate a definit competenţa administraţiei publice ca fiind ansamblul atribuţiilor stabilite de Constituţie sau de lege. 280 A se vedea în acest sens A. după caz.2. Prin actualele norme. de organele prevăzute de lege ori de organele jurisdicţionale. Legea-cadru a descentralizării nr. proiectul de Cod de procedură administrativă277 care stabileşte că aceasta reprezintă ansamblul atribuţiilor conferite de lege persoanelor administrative278. 1/2005. a fost redactat de un colectiv ştiinţific constituit în cadrul Centrului Regional de Formare Continuă pentru Administraţia Publică Locală. Iorgovan. sarcinile şi atribuţiile administraţiei publice sunt cele care o plasează în eşalonul intermediar al sistemului social global. Competenţa teritorială este determinată de limitele în spaţiu ale exercitării atribuţiilor. prevăzut doar de proiectul de Cod. în acest sens.2. I. pâna la noile reglementări impuse anul acesta. Sibiu. Cu privire la regimul juridic al competenţei. singurul act normativ ce-l reglementa era. atribuţii pe care autorităţile acesteia le au. o anumită activitate administrativă280. p. în nume propriu şi în realizarea puterii publice. vol. care reprezintă ansamblul atribuţiilor stabilite de Constituţie şi de legile care conferă autorităţilor administrative drepturi şi obligaţii de a duce în nume propriu. operaţiunile administrative şi tehnico-materiale potrivit atribuţiilor prevăzute de lege. în realizarea puterii publice şi sub propria responsabilitate. 277 102 . între autorităţile administrative se soluţionează de către autoritatea ierarhică comună sau. Când vorbim de aria de acţiune a administraţiei trebuie să avem în vedere faptul că ea este diferită în funcţie de ansamblul atribuţiile prevăzute de lege. 279 Legea-cadru a descentralizării nr. 453 din 25 mai 2006. Editura All Beck. se constată că competenţa este cea care delimitează aria de acţiune a administraţiei. ce conferă drepturi şi obligaţii pentru a duce la îndeplinire. 276. Competenţa materială poate fi generală sau specială. Conflictul de competenţă. 278 În proiectul de Cod de procedură administrativă se precizează: Competenţa materială este determinată de sfera şi natura raporturilor sociale în care acţionează autoritatea administrativă. sau negativ dacă nici o autoritate administrativă nu se declară competentă să desfăşoare aceeaşi activitate. Ediţia a III-a. Proiectul Codului de procedură administrativă publicat în revista Economie şi Administraţie locală nr. Tratat de drept administrativ. când două sau mai multe autorităţi administrative se declară competente să desfăşoare aceeaşi activitate. 2001. o activitate de natură administrativă. Progresul formelor de competenţă a autorităţilor administraţiei publice Dacă funcţiile. 195 din 22 mai 2006 publicată în Monitorul Oficial al României nr. 195/2006279. respectiv ca fiind acel susbsistem care organizează şi execută deciziile politice concretizate în acte normative. Acesta poate fi pozitiv. Competenţa personală este determinată de calitatea subiectului de drept aflat în raport cu autoritatea administrativă. Prin urmare rezultă că actele administrative pot fi emise/adoptate numai de personalul administrativ competent şi în limitele competenţei pe care legea le-o conferă.

competenţa exclusivă şi competenţa partajată. deconcentrare sau descentralizare. putem vorbi de competenţa teritorială locală a autorităţilor administraţiei publice care se organizează şi structurează în baza principiului deconcentrării şi a căror activitate în teritoriu nu se confundă întotdeauna cu unităţile administrativ-teritoriale. în care pot fi exercitate atribuţiile conferite de lege. însă. conform căreia administraţia este centrală. când acţionează pe întreg teritoriul statului Român. Competenţa teritorială naţională se manifestă atunci când aria teritorială de acţiune a autorităţii nu este delimitată în funcţie de organizarea administrativ-teritorială a statului. normele legale au adăugat. Acestea sunt folosite ca bază pentru realizarea şi împărţirea competenţelor autorităţilor administraţiei publice. în precedentul paragraf (Structura şi criteriile de constituire în sistem a administraţiei publice). s-au mai recunoscut încă două criterii: cel temporal şi cel personal. Înzestrate cu o asemenea competenţă sunt ministerele şi celelalte autorităţi ale administraţiei centrale de specialitate aflate în subordinea Guvernului României sau autonome. în funcţie de responsabilitatea angajată de autorităţi. în teritoriu şi la nivelul unităţilor administrativ-teritoriale. La acestea.Competenţa este astfel caracterizată prin legalitate. progresul comunităţilor locale şi a celei naţionale. Aşa după cum am observat. 103 . în teritoriu (deconcentrată) şi locală (descentralizată). la nivel doctrinar dar şi în realitatea administrativă au fost recunoscute iniţial două criterii de constituire în sistem: cel material-funcţional şi cel teritorial. deci. După cum am precizat în cadrul criteriilor de constituire în sistem a administraţiei publice de-a lungul timpului s-au conturat două viziuni: cea tradiţională care împarte administraţia publică în centrală şi locală şi cea relativ mai nouă. se poate afirma că competenţa teritorială a autorităţilor administraţiei publice poate fi de trei feluri: naţională. în doctrină. Având în vedere aceste două accepţiuni conturate la nivel doctrinar. În ceea ce priveşte competenţa teritorială locală. încă trei categorii: competenţa delegată. obligativitate. Astfel. autonomie şi mai ales prin faptul că ea este dusă la îndeplinire prin mijlocirea organelor de conducere şi a funcţionarilor publici. precum şi necesitatea manifestă de a se atrage răspunderea celui vinovat. locală sau teritorială în baza principiului deconcentrării şi locală în baza principiului descentralizării. perenitatea nevoilor acestora. În acest sens. trebuie precizat că în funcţie de colectivitatea umană căreia activitatea administraţiei publice i se adresează şi de principiile de organizare ale administraţiei publice. competenţa temporală şi competenţa personală. adică limitele în spaţiu. această formă a competenţei teritoriale se manifestă diferit. competenţa materială. sunt recunoscute drept forme de manifestare ale competenţei administraţiei publice: competenţa teritorială. Competenţa teritorială (rationae loci) desemnează limitele teritoriale ale acţiunii organelor administraţiei publice. care în sistemul legal din România au produs influenţe remarcabile (a se vedea modificarea constituţională din octombrie 2003).

la confuzia acesteia cu administraţia teritorială. precum şi raportarea acestora la un anumit sistem social faţă de care îşi angajează responsabilitatea au fost idei ce au susţinut progresul formelor de competenţă. activitatea ministerelor ca autorităţi ale administraţiei centrale specializate într-o anumită ramură sau domeniu de activitate (educaţie şi cercetare. Adaptarea acestora la noile cerinţe „civilizatoare” au atras noi categorii de competenţă. situaţii în care unele autorităţi ale administraţiei publice se înfiinţează pe o perioadă de timp prestabilită sau în care normele juridice de conferire a competenţei prevăd îndeplinirea unor atribuţii care. comună – în baza principiului descentralizării şi al autonomiei locale. în cele din urmă. totuşi. în acest sens.acestea sunt serviciile publice deconcentrate ale ministerelor şi ale altor organe ale administraţiei publice centrale281. Astfel. instituţia Prefectului – ca reprezentat al Guvernului (centrului) pe plan local. Amplasarea ansamblul de instituţii şi autorităţi administrative într-un anumit cadru istoric. Competenţa materială generală este competenţa autorităţilor administraţiei publice de a acţiona în orice domeniu sau ramură de activitate. cultură. principiu care nu este strict legat de împărţirea teritoriului statului în unităţi administrativ-teritoriale. Avem în vedere. a fost inclusă în cadrul Secţiunii a II-a – „Administraţia publică locală”. atâta vreme cât la baza amplasării acestei instituţii în cadrul sistemului administraţiei publice se pare că stă principiul deconcentrării şi nu cel al descentralizării. se vorbeşte şi de competenţa locală manifestată la nivelul autorităţilor administraţiei publice care se organizează în cadrul unităţilor administrativteritoriale – judeţ. întrucât normele juridice care le înfiinţează şi organizează nu le stabilesc un timp determinant de existenţă. Consiliile judeţene. ele fiind înfiinţate şi organizate pe timp nedeterminat. deconcentrată. în conformitate cu legea. Competenţa materială specială sau de specialitate a autorităţilor administraţiei publice denotă aria de acţiune a acestora într-un anumit domeniu sau ramură de activitate. locale şi instituţia primarului. Există. unele dintre acestea fiind chiar consfinţite de normele legale. nu se mai pot constitui în obiectul de activitate în baza căruia s-a organizat şi structurat respectiva autoritate. avem instituţia Guvernului ca autoritate a administraţiei centrale. Competenţa materială (rationae materiae) desemnează sfera şi natura atribuţiilor unui organ al administraţiei publice. oraş (după caz subdiviziunile acestuia). 281 Discutabil este faptul că în Constituţia României. odată duse la îndeplinire. se poate spune că în Constituţie sintagma „administraţie publică locală” a fost utilizată într-un sens mult lărgit.) şi cea a serviciilor publice deconcentrate ale acestor ministere ca autorităţi ale administraţiei publice teritoriale. De regulă. 104 . care ar putea conduce. instituţie. Această competenţă stă la baza împărţirii autorităţilor administraţiei publice în autorităţi cu competenţă generală şi autorităţi cu competenţă de specialitate. De asemenea. De aceea. locale şi Primarul ca autorităţi ale administraţiei locale. În acest sens avem: Competenţa temporală (rationae temporis) care reprezintă aceea limitare în timp a exercitării atribuţiilor unei autorităţi a administraţiei publice. Consiliile judeţene. transport etc. autorităţile administraţiei publice au o competenţă temporală nelimitată. Identificăm. revizuită şi republicată.

În vederea adaptării cadrului instituţional de descentralizare administrativă şi financiară a autorităţilor administraţiei publice locale s-a stabilit. Preşedintele României. astfel. de către autorităţile publice centrale. Competenţa partajată este exercitată de către autorităţile administraţiei publice locale. împreună cu alte niveluri ale administraţiei publice (judeţean sau central). a mai fost înţeleasă ca fiind dată şi de sfera atribuţiilor conferite unei persoane ce ocupă o anumită funcţie. în doctrina de specialitate. că odată cu terminarea mandatului de Primar al persoanei V. o nouă clasificare a competenţelor. criteriilor şi standardelor stabilite de reglementările legale.Considerăm că trebuie avută în vedere la delimitarea competenţei temporale a autorităţilor administraţiei publice. Iată deci. Astfel. s-ar putea ca odată încheiată procedura de negociere a aderării României la Uniunea Europeană activitatea Ministerului Integrării Europene să înceteze. cele chemate în mod imperativ să realizeze adaptarea. În schimb. interpretarea că autorităţile administraţiei publice care conform legii. în funcţie de gradul de responsabilizare. care au dreptul de decizie şi dispun de resursele şi mijloacele necesare îndeplinirii competenţei. împreună cu resursele financiare corespunzătoare. că existenţa acestor autorităţi nu este limitată în timp ci numai mandatul persoanei care deţine funcţia. însăşi criteriile de acordare a competenţelor autorităţilor administraţiei publice au fost prinse în această mişcare progresivă. în funcţie de acest criteriu se deosebeşte o funcţie publică de o alta în cadrul aceleaşi instituţii sau în instituţii diferite. aşa cum rezultă din Legea-cadru a descentralizării. cu o separare clară a finanţării şi a puterii de decizie pentru fiecare responsabil în parte. Menţionăm. cum este cel la care s-a angajat România. cu respectarea normelor. Competenţa personală (rationae personae) este determinată de calitatea persoanei sau a subiectului de drept în funcţie de care se declanşează incidenţa acţiunii normei şi a autorităţii. normele legale. afaceri europene.M. la categoriile de competenţe semnalate de doctrină. Competenţa delegată este atribuită autorităţilor administraţiei publice locale. ) ar face parte din categoria autorităţilor înfiinţate pentru o perioadă de timp prestabilită. pentru a le exercita în numele şi în limitele stabilite de către acestea. Competenţa exclusivă se atribuie autorităţilor administraţiei publice locale. sunt alese pentru un mandat de patru respectiv cinci ani (Primarul. au sporit numărul acestora prin cele trei noi categorii. 105 . pentru a se evita. Nu se poate afirma. accepţiune preferată de marea majoritate a noilor state membre ale Uniunii Europene) sau să se desfiinţeze. în nici un caz. încetează să mai existe instituţia primarului. Competenţa personală. că într-un asemenea proces de adaptare. urmând ca acesta să se reorganizeze – să i se acorde o nouă competenţă materială de specialitate (pentru un alt domeniu de activitate. consilierii locali etc. Pentru toate sarcinile rezultate din exercitarea acestei competenţe autorităţile sunt direct responsabile. Astfel.

capacitatea presupune posibilitatea de a acţiona în nume propriu spre deosebire de competenţă care nu presupune o astfel de independenţă. Capacitatea trebuie diferenţiată de competenţă cu toate că pentru a stabili capacitatea unei autorităţi administrative este recomandat a se cerceta şi competenţa stabilită de lege.1. 55. Adaptarea modelelor de organizare a administraţiei publice la cerinţele spaţiului european Ansamblul serviciilor într-o ţară este amenajat după un sistem de centralizare sau descentralizare. să analizăm dacă legea conferă sau nu posibilitatea de a intra în raporturi administrative în nume propriu. tot timpul. Timişoara. P. p. 1995. Centralizarea administrativă Aşa cum şi A.283 • • § 3. Prin capacitatea juridică a autorităţilor administraţiei publice282 se înţelege aptitudinea acestor autorităţi de a fi subiecte de drept în raporturile juridice administrative. Capacitatea juridică a autorităţilor administraţiei publice Delimitarea capacităţii juridice a autorităţilor administraţiei publice a produs în doctrina de specialitate numeroase controverse. structuri sau persoane însă capacitatea nu este transmisibilă. p. atribuţiile ce formează conţinutul competenţei pot fi delegate sau repartizate altor autorităţi. 3. Editura Helicon. Capacitatea juridică a autorităţilor administrative nu poate fi desprinsă dintr-o reglementare unitară cum este cea de drept civil. Iorgovan remarca în op. 277. cit. A se vedea mai pe larg în acest sens V. Crăciunescu. I.3. Trebuie.A. 283 282 106 . D. Drept administrativ. Petrişor. prin faptul că nu de puţine ori ea a fost confundată cu competenţa administraţiei publice. Popa. O punere în paralel a celor două concepte ar evidenţia următoarele: • capacitatea este proprie numai autorităţilor administraţiei publice în timp ce competenţa o au atât autorităţile cât şi compartimentele sau funcţionarii din structurile lor organizatorice. pe care le presupune realizarea competenţei lor.2.. vol. de autonomie sau subordonare.

reglementarea satisfacerii intereselor generale se face prin legi aplicabile pe tot teritoriul statului. Puterea este asimilată în societăţile moderne cu statul. Privită subiectiv. 107 . atrăgea atenţia: „centralizarea reprezintă apoplexie la centru şi paralizie la extremităţi”. acestea fiind sub autoritatea imediată a conducătorilor şi colectivităţilor de care depind. Théorie pure du droit. pentru ca autoritatea centrală să ia cunoştinţă de interesele locale şi să avizeze măsurile pe care le consideră necesare. ordine care este chiar statul. Jacques Chevallier. Se poate observa legătura creată între principiul centralizării şi interpretarea negativă dată modelului Weberian. eventualele erori. în realitate. centralizarea este mijlocul prin care se evită a se face educaţie politică cetăţenilor. războiul este o stare anormală. p. sarcini a căror îndeplinire este asigurată prin intermediul unei administraţii ierarhizate şi unificate. societatea trebuie să se caracterizeze prin descentralizare.). viaţa colectivă locală se dezvoltă silit. eventual. birocraţia.În centralism. aplicabile numai în anumite unităţi administrativ-teritoriale. în funcţie de interesele şi temperamentul locuitorilor zonei respective. De asemenea. Paris. principiu căruia îi răspunde postulatul de „centralizare statală” a lui Jacques Chevallier285. destinat întregii ţări şi nu în mod natural. 284 285 Hans Kelsen. Dalloz. prin centralizare. în afara lui cea mai mare parte a timpului. întâlnim state care au un regim centralizat sau descentralizat parţial. Atribuţiile autorităţilor inferioare sunt restrânse. Se poate aprecia că centralismul este încă regimul normal sub care a trăit şi trăieşte cea mai mare parte a serviciilor administrative atât din ţărilor aflate în Centrul şi Estul Europei şi chiar în parte occidentală. Aceasta elimină întârzierile care ar putea apărea în sistemul centralizării. Nu există sau sunt prea puţine organe alese. asigurarea unei omogenităţi şi a unei independenţe naţionale mai sigure etc. o mai mare capacitate a organelor centrale. Science administrative. sunt mai puţin grave şi mai uşor de reparat în acest sistem. Collection Science politique. 1962. Profesorul Dissescu. p. Profesorul Dissescu expunând consideraţiile susţinătorilor centralizării (creşterea sentimentului naţional. ele sunt conduse de funcţionari numiţi şi puterea de decizie este concentrată la vârf. 95. Regimuri pur centralizate în care toate normele juridice ale unui stat se aplică pe întregul teritoriu dintr-un centru unic nu există. PUF-Thémis. după un plan oficial. Centralizarea este forma ce concentrează ansamblul sarcinilor administrative din teritoriul naţional în persoana statului. neavând personalitate distinctă de aceea a acestor colectivităţi. autoritatea vine de sus şi puterea de decizie este în mâna guvernului central şi a reprezentanţilor săi. o administraţie considerată birocratică. a arătat că aceasta îşi dovedeşte utilitatea. iar reglementarea satisfacerii intereselor locale se face şi prin norme juridice locale. din punct de vedere obiectiv. prin descentralizare. inerente naturii umane. citând afirmaţia unui publicist francez. numai în timp de război. Astfel. Cum. Hans Kelsen284 considera că teritoriul şi autorităţile sale sunt supuse unei „ordini” de constrângere relativ centralizată. însă. însă. fiind supusă unei logici de centralizare. 1986. 380.

ajungându-se treptat la imobilismul acestora. care depind direct de autoritatea publică centrală şi a căror conducere este numită de către aceasta. Un regim centralizat acceptă o împărţire a teritoriului în circumscripţii (pentru a permite o implantare raţională a serviciilor în teritoriu) dar nu recunoaşte comunităţile. riguros ierarhizată. Administraţia de stat este. Administraţia centrală este cea care satisface toate interesele şi nevoile prin dispoziţii legale şi prin regulamente valabile pe întreg teritoriul. sustrăgându-le autorităţii directe a organelor conducătoare ale colectivităţilor de care depind şi care nu păstrează asupra lor decât un anumit control. Nu este permisă iniţiativa locală. Indiferent de zona de provenienţă. ansamblurile umane preexistente organizării centralizate. satisfacerea (de fapt pseudosatisfacerea) tuturor nevoilor de interes general. care asigură singur. aceştia din urmă neavând nici un mijloc de a-şi apăra în justiţie actul împotriva exerciţiului puterii ierarhice. acordându-le individualitate financiară şi personalitate juridică. o frânare a competenţelor. printr-un puternic control ierarhic. de asemenea. Efectele construcţiei centralizate a administraţiei sunt reprezentate de uniformizarea acesteia. Autoritatea centrală exercită controlul fără text legal derivând doar din puterea ierarhică. astfel. fapt ce favorizează corporatismul. Controlul este general. aceleaşi răspunsuri pentru aceleaşi probleme. cât şi asupra funcţionarilor. acel stat este centralizat. Statul în regimul centralizat este singura persoană publică pentru întreg teritoriul naţional. Prin acest sistem care oferă aceleaşi garanţii pentru toţi cetăţenii.2. Deconcentrarea administrativ-teritorială Deconcentrarea. funcţionarii sunt puşi la adăpost de orice presiune şi de orice putere discreţionară. prin bugetul şi agenţii săi. cetăţenii sunt trataţi la fel.Dacă. putând duce la anularea sau modificarea acestora. întinzându-se atât asupra tuturor actelor administrative. o proastă preluare a informaţiei. Autorităţile administraţiei publice locale sunt numite de puterea centrală şi sunt dependente direct de aceasta. în ceea ce privesc serviciile. un stat este astfel organizat încât satisfacerea intereselor locale sau naţionale se face prin servicii publice. scăderea răspunderii agenţilor administrativi. funcţionând aproape complet sub autoritatea organelor proprii. La nivel local se pun în aplicare hotărârile autorităţilor centrale. Puterea de decizie este concentrată la vârful ierarhiei. 3. Numirile se fac în cea mai mare parte fără concurs. constă în deteriorarea până la un anumit grad a ansamblului administrativ din care fac parte. Resursele materiale necesare aplicării deciziei sunt în totalitate în mâna administraţiei centrale. Regimul centralizat se caracterizează. 108 . în funcţie de preferinţele organelor superioare şi nu există dreptul de stabilitate al funcţionarilor publici. care sunt duse la îndeplinire de serviciile organizate la nivel de circumscripţii.

în prezent. deci o deconcentrare spre localităţi a serviciilor. în cadrul unui minister diferitele servicii caută să fie distincte de altele. funcţionează numai în municipiul reşedinţă de judeţ. înlăturându-se influenţa parlamentarilor sau a localnicilor aleşi. Este. modul de recrutare a personalului său. din misiunea pe care o au de îndeplinit.Trebuie studiată cu grijă această mişcare de deconcentrare a serviciilor şi consecinţele sale. Pretutindeni s-au înmulţit serviciile deconcentrate trecându-se. Separaţia comportă anumite grade astfel încât: poate fi o separaţie de ordin financiar. Se apreciază că revizuirea Constituţiei în ceea ce priveşte principiul deconcentrării serviciilor publice era necesară având în vedere că administraţia locală. apreciindu-se că. însă. după caz. poate fi întărită şi afirmată prin aplicarea unui regim juridic special. Dar. Această formă de descentralizare controlată a luat în majoritatea ţărilor o mare amploare. s-a operat în toate ţările o individualizare. când se grupează cheltuielile şi veniturile serviciului într-un buget separat.cit. op. Constantinescu. respectiv în cadrul localităţilor spre cartiere sau. devenind titulară de drepturi şi obligaţii. metodelor pe care le practică şi tehnicităţii care îi este necesară. o depolitizare a acestor servicii. 109 . sau prin acordarea personalităţii juridice. a crescut ponderea politică a provinciei la nivel naţional.. serviciile administrative au totdeauna. Separaţia poate merge până la acordarea unei conduceri prin organe proprii. aşadar. spiritul care îl animă. s-a ajuns la necesităţi şi preocupări de diferite naturi. necesar să se asigure o îmbunătăţire a competenţei tehnice a conducătorilor aflaţi în fruntea acestor servicii. L’opinion et la decentralisation ou la decentralisation apprivoisée. principalul pol de atracţie pentru investiţiile străine şi oraşul cu cel mai mic procent de şomeri raportat la numărul de locuitori. care decurge din natura lucrurilor. prin însăşi existenţa lor. p. În acest sens. presupune. la rândul său. de vreme ce se realizează la nivel judeţean şi la nivelul localităţilor. chiar de la descentralizarea controlată spre cea democratică locală. o dată cu primele alegeri locale. dar numai de suprafaţă. Bucureştiul a rămas. În primii ani de după 1989. o tendinţă de autonomie. posedând un anumit patrimoniu286. conducerea acestora adaptându-se la specificul sarcinilor respective. datorită individualităţii financiare şi a personalităţii juridice mărite. S-a considerat că prin deconcentrare se va îmbunătăţi activitatea serviciilor. M. Această individualitate. Aceasta rezultă din organizarea lor. 253. Iorgovan ş. Dar 286 287 Apud Annick Percheron. o aşezare în teritoriu a organismelor specializate. Bunăoară. se vor obţine rezultate mai bune în gestiunea serviciilor. Individualitatea unui serviciu este determinată nu numai de specificul obiectului său şi nevoii pe care o îndeplineşte.. Datorită creşterii sarcinii administrative şi a complexităţii acesteia. S-a căutat. de multe ori. dându-le o anumită alură independentă. care. o diversificare a statutului acesteia.a. decalajul centru-provincie s-a accentuat din punct de vedere economic şi social dar. ci şi de tradiţiile sale. în sfârşit. spre cea a serviciilor personificate. care separă până la un anumit punct aceste servicii de altele. A. chiar spre sate287. un proces de personalizare a serviciilor.

organele care sunt în fruntea lor sunt compuse din elemente desemnate după moduri variate, care menajează mai mult sau mai puţin autoritatea statului sau colectivităţii de care depinde serviciul. În acelaşi timp, s-a constatat o anumită obstrucţionare prin regulile administrative, serviciile fiind de multe ori prinse într-un corset de definiţii şi proceduri pe care trebuie să le respecte şi care le-ar pune în poziţie de inferioritate faţă de întreprinderile particulare. 3.3. Descentralizarea administrativ-teritorială pe baza autonomiei locale Descentralizarea este privită ca un corolar indispensabil al democraţiei pentru organizarea administraţiei publice ea are aceeaşi pondere ca şi democraţia reprezentativă pentru organizarea statului288. Nu de puţine ori descentralizarea, care în general este însoţită de măsuri şi mecanisme ce permit participarea cetăţenilor la conducerea şi administrarea comunităţilor locale, a fost numită şi „descentralizare democratică” sau „descentralizare locală democratică”. De altfel, problema raportului dintre democraţie şi descentralizare s-a aflat destul de frecvent în atenţia specialiştilor. Colectivităţile teritoriale de cetăţeni reprezintă corpuri intermediare, interpuse între individ şi puterea centrală, determinând reguli adaptate fiecărui cadru geografic şi personalizând autoritatea statală în funcţie de problemele locale. Societatea modernă, caracterizată prin contradicţii şi pluralism, implică o mare varietate de comportamente sociale. De aceea, nu este suficientă luarea deciziilor la nivel central, ci este necesară adaptarea acestora la specificul local. În prezent se vorbeşte tot mai mult de „statul subsidiar” care ar urma să înlocuiască „statul providenţă”, cel care, promovând soluţia, favorizează pasivitatea democratică, transformându-i pe cetăţeni in subiecte289, deşi, este evident că fără concursul societăţii civile, statul ar fi rapid paralizat şi lipsit de putere. Descentralizarea caracteristică statului subsidiar permite realizarea în mai bune condiţii a justiţiei sociale, dezvoltă solidaritatea, asigură apropierea deciziei de locul unde aceasta îşi produce efectele, iar cetăţeanul, care va fi informat în prealabil, va fi direct implicat în elaborarea deciziei şi implicit în participarea efectivă la rezolvarea problemelor de interes public. Această ideea a fost exprimată şi în literatura juridică românească, afirmându-se că descentralizarea administrativă relevă democraţia deoarece dă posibilitatea diferitelor localităţi să participe la gestiunea publică. Iată de ce descentralizarea, în raport cu democraţia, care poate fi considerată o luptă niciodată câştigată şi niciodată sfârşită, ne apare complementară şi inseparabilă. În lucrarea sa, De la democratie en Amerique, Tocqueville, încă din anul 1835, a explicat, cel mai direct, necesitatea descentralizării: o putere centrală, oricât de luminată şi savantă ar fi, nu poate să cuprindă toate detaliile vieţii unui popor. Tendinţa
288 289

A se vedea în acest sens apud Charles Debbasch, Science administrative, Paris, Dalloz, 1989. A se vedea în acest sens Jean-Pierre Joseph, Decentralisation et democratie, Apres-demain, nr. 340, 1992.

110

permanentă a ţărilor democratice „este de a concentra forţa guvernamentală în mâinile singurei puteri care reprezintă poporul”, astfel încât „libertăţile provinciale” sunt singurele garanţii de care dispun democraţiile pentru a se pune “la umbră faţă de excesul de despotism” al guvernământului statal. Descentralizarea, după Michel Crozier, este un remediu al relelor de care suferă administraţia publică. Astăzi această administraţie constituie un sistem blocat, a cărui schimbare nu se poate opera decât prin crize brutale care zguduie ansamblul organizaţiei. Există, totuşi, un alt mod de schimbare posibilă, care ar permite evitarea blocajului şi crizelor. El ar consta într-o transformare profundă a sistemului în sensul unei mai mari descentralizări290. Centralizarea este factorul fundamental al acestui blocaj, dar nu în sensul obişnuit de concentrare a puterii în folosul unui agent administrativ aflat în vârful piramidei, cu toate că şi acest aspect poate fi reţinut. Există şi o altă semnificaţie mai importantă, şi anume aceea că agenţii administrativi decidenţi, deţin uneori competenţa de decizie în mod formal, deoarece sunt rupţi de realitatea administrativă, astfel că deciziile nu concordă cu această realitate. Există o ruptură între cei care decid şi cei care sunt chemaţi să realizeze decizia administrativă. Cei care decid nu au cunoştinţele şi informaţiile necesare, pe când aceia care au asemenea cunoştinţe şi informaţii nu au putere de decizie, astfel că datorită distribuţiei competenţelor, cei care decid sunt străini de problemele administraţiei şi astfel îşi face loc arbitrariul. Iată de ce pentru a exista descentralizarea ca realitate administrativă este necesară schimbarea conceptuală, respectiv a sistemului administrativ în ansamblu, pentru a asigura distribuţia raţională a competenţelor la niveluri de decizie cât mai apropiate de locul unde acestea se execută. Schimbarea sistemelor administrative este legată existenţial de un „joc” - în sens de margine, de spaţiu, permiţând o mişcare mai uşoară a pieselor articulate unele de altele. „Acestea sunt ansambluri care sunt cel mai puţin integrate şi care dispun mai mult de resurse care pot cel mai uşor să se transforme.291” Schimbarea nu ar rezulta, deci, numai din introducerea descentralizării într-un sistem. Dar ar fi considerabil facilitată. Aceasta nu s-ar produce fără crize succesive dar, de-a lungul lor şi graţie supleţii care permite descentralizarea, ea ar impune progresiv un nou tip de sistem administrativ, curăţat de rigidităţile care paralizează sistemul aşa cum funcţionează el astăzi. Descentralizarea astfel concepută nu este doar o tehnică administrativă ci şi o speranţă politică. Descentralizarea reprezintă un sistem de organizare administrativă care permite colectivităţilor umane sau serviciilor publice să se administreze ele însele, sub controlul statului, care le conferă personalitate juridică, le permite constituirea unor autorităţi proprii şi le dotează cu resursele necesare.292

290 291

Apud Michel Crozier, La société bloquée, Paris, 1971. M. Crozier şi E. Friedberg, L’acteur et le système, Seuil, 1977, p. 46. 292 Massimo Balducci, État fonctionnel et décentralisation, Editura E.Story-Scientia, Bruxelles, 1987.

111

Descentralizarea cunoaşte două forme: descentralizarea administrativ-teritorială (ce priveşte colectivităţile locale) şi descentralizarea tehnică (ce priveşte serviciile administraţiei publice de stat). Descentralizarea administrativ-teritorială înseamnă construcţia pe plan local a unei administraţii publice diferită de cea de stat, iar prin descentralizarea tehnică se realizează o deplasare în teritoriu a unor organe componente ale administraţiei publice de stat. Administraţia publică, ca activitate, se realizează prin activităţi executive cu caracter de dispoziţie şi prin activităţi executive cu caracter de prestaţie. Administraţia publică poate fi considerată atât din punct de vedere formal-organizatoric, cât şi materialfuncţional, ca o totalitate de servicii publice menite să satisfacă interesele şi variatele nevoi ale cetăţenilor şi ale societăţii293. În doctrina românească de specialitate, respectiv într-unul din primele cursuri de drept administrativ român, elaborat acum un secol, de profesorul C.G. Dissescu se pune în discuţie sistemul centralizării şi descentralizării administrative, pornind de la clasificarea sferei de interese specifice asociaţiilor de oameni care formează, după părerea sa, naţiunea, în interese generale ale asociaţiei mari, alcătuind centrul major, şi interese particulare ale comunelor, alcătuind centrul minor294. Interesul general este cel al întregii populaţii şi pentru a fi satisfăcut cere sacrificii din partea tuturor. Interesul particular este cel al unei unităţi administrative locale şi pentru satisfacerea lui sunt necesare eforturi doar din partea localnicilor. Dacă aplicarea centralizării se justifica prin interesul general, realizarea intereselor particulare va fi mult uşurată prin aplicarea descentralizării. Cele două categorii de interese fiind calitativ diferite, nu se pot confunda şi nici nu pot fi absorbite unele în altele; prin urmare, centrul major nu poate absorbi centrul minor. Prin urmare, dacă centralizarea este un raport, un întreg susceptibil de mai mult sau mai puţin, opusul ei, - susţinea profesorul Dissescu - în sensul riguros al noţiunii de antiteză, este lipsa de raport între puterea centrală şi cea locală, ceea ce nu este posibil, pentru că în realitate există întotdeauna un raport, o legătură între interesul general şi cel special. A privi descentralizarea ca opus al centralizării este greşit, deoarece ea nu înseamnă negarea centralizării, ci micşorarea ei, diminuarea concentrării puterilor. Din această perspectivă, se pare că pe măsură ce descentralizarea creşte va scădea centralizarea, amândouă fiind fenomene relative în viaţa oricărei societăţi. Însă, problema care trebuie să preocupe o naţiune, referitor la modul de organizare şi funcţionare a statului, nu constă în răspunsul la întrebarea care dintre cele două sisteme să fie aplicate, ci presupune determinarea gradului de descentralizare necesar. Autonomia locală, instituţie juridică de sine stătătoare, implică descentralizarea administrativă, autonomia fiind un drept, iar descentralizarea un sistem care o presupune295. Dacă descentralizarea se caracterizează prin existenţa unei autonomii sigure în raport cu administraţia centrală, această autonomie nu trebuie înţeleasă în sensul unei libertăţi totale, absolute, eliminând orice intervenţie a statului atunci când aceasta se
293 294

Al. Negoiţă, Drept administrativ, Ed.Sylvi, Bucureşti, 1996, p. 62 şi urm. C.G. Dissescu, Curs de drept public roman, vol.III, Drept administrativ, Bucureşti, 1891. 295 A se vedea în acest sens A. Teodorescu, Tratat de drept administrativ, vol.II, Editura Mârvan, 1935.

112

care este destul de des vehiculată în prezent pe plan european. şi de cele care solicitau respectarea deplină a autonomiei statelor componente297. Este semnificativ de semnalat că. p. sunt repuse în discuţie modelele statale tradiţionale. cu o veche tradiţie.L. V. Popa. principiul subsidiarităţii considerându-se A se vedea în acest sens şi V. Chişinău. 296 113 . 140 şi urm. se poate spune că descentralizarea nu este altceva decât o garanţie a stabilităţii unei democraţii funcţionale. 215/2001 privind administraţia publică locală. accentul punându-se pe descentralizare. această noţiune a reintrat în atenţia analiştilor cu ocazia dezbaterilor care au precedat semnarea Tratatului privind Uniunea Europeană. 297 A se vedea în acest sens şi C. Europa este una a colectivităţilor locale descentralizate. Constituţia României stipulează în art. Dacă majoritatea societăţilor occidentale au avut şansa unei consolidări democratice pornind de la nivelul local pentru a ajunge la centru. 1998. Autonomia ce caracterizează descentralizarea nu este un dat uniform ci un concept global.dovedeşte necesară. componenta cea mai slabă a lanţului acestor evoluţii rămâne descentralizarea şi autonomia puterii locale. În sprijinul său s-a instituit ideea de subsidiaritate. nu le-ar fi putut tolera. pentru România democraţia este nevoită să adopte un drum invers: de la centru spre periferie296. 120 că: “Administraţia publică din unităţile adminsitrativ-teritoriale se întemeiază pe principiile descentralizării. mai bine satisfăcute. Editura Cartier. în sprijinul descentralizării. în Europa.Popescu. 1999. oricum. Succesul actual al acestui concept survine într-un moment în care. decât de organele proprii localităţii respective. Cu toate că aceste principii au fost statuate pe cale constituţională şi detaliate în cadrul Legii nr. nu se poate spune că descentralizarea se manifestă în mod deosebit. cu toate că a apărut într-un trecut destul de îndepărtat. deşi această idee ţine de tradiţia politică şi juridică a mai multor ţări europene. fiind acceptată şi de părţile care doreau ca Europa să devină federaţie. Munteanu. autonomiei locale şi deconcentrării serviciilor publice”. Editura All Beck. Bucureşti. Astfel. acoperind o realitate diversificată. Se poate afirma că descentralizarea este unul dintre drumurile care duc la un fel de „normalitate” europeană şi că ea participă la realizarea acestui scop. pentru a permite dezvoltarea de contacte pe care statul hipercentralizat nu le-ar fi promovat şi pe care.De la centralism spre descentralizare. Autonomia locală şi integrarea europeana. mai de aproape şi deci. fiindu-i atribuită chiar lui Aristotel. doctrina administrativă românească a relevat că interesele locale nu pot fi niciodată mai bine cunoscute. care a dus mereu în epoca modernă la neglijarea provinciei în favoarea capitalei şi la centralizarea puternică a deciziilor. Chiar dacă procesele democratice au înregistrat succese remarcabile. în mod particular a celor de cultură germanică. Acest lucru se întâmplă în condiţiile în care în România există o puternică tendinţă centralistă. Aşadar. Mocanu . I. Se pare că nu s-a realizat conştientizarea relaţiei directe care există între procesul de descentralizare şi cel de consolidare a democraţiei.

apărare. Astfel. Rezultă că subsidiaritatea semnifică mai mult decât un simplu principiu de organizare instituţională. continuând cu rolul pe care Thomas d'Aquino îl atribuie guvernării. Scopul firesc al oricărei intervenţii în domeniul social este de a ajuta membrii corpului social. actualizată şi eliberată de semnificaţiile istorice. să mărească sau să menţină perfecţiunea fiinţelor pe care le are în grijă” sau „să se îngrijească de subiectele sale cu respectarea naturii acestora” şi mai târziu. politică monetară. apare ca o invitaţie la reevaluarea relaţiilor sociale. prin influenţa pe care o exercită în diferite domenii ale vieţii sociale. în măsura în care cele dintâi sunt pe deplin capabile să le îndeplinească. şi nu de a-i anihila sau a-i absorbi299”. prin redescoperirea individului. Ideea de bază a principiului subsidiarităţii este că puterea politică nu trebuie să intervină decât în măsura în care societatea şi diferitele sale părţi constitutive (de la persoane. ea se aplica în primul rând raporturilor dintre individ şi societate. în centrul organizării statale.. şi la căutarea permanentă a echilibrului dintre libertatea 298 299 Idem. cu liberalismul lui John Locke şi al succesorilor săi. care ar trebui să se concentreze asupra funcţiilor sale majore: diplomaţie. constituind sursa de inspiraţie pentru repartizarea competenţelor în cadrul schemei instituţionale. pentru a fi atribuite unor colectivităţi mai mari sau de rang superior. în consecinţă cele care derivă direct din suveranitatea naţională. 114 . la comunităţile locale şi alte mari grupuri sociale) nu sunt capabile să-şi satisfacă propriile trebuinţe. nici răsturnat. O formulare completă a principiului a fost dată în cadrul enciclicilor pontificale. care ar putea duce la serioase tulburări ale ordinii sociale. individul. ideologice sau religioase. Aşadar. marchează o evoluţie globală şi profundă a societăţii. un rol decisiv în redactarea acesteia fiindu-i atribuit juristului Althusius: „Acest principiu atât de important al filozofiei sociale nu trebuie să fie nici schimbat. între bază şi nivelurile superioare. apoi raporturilor dintre societate şi instituţii. pe care doar statul o deţine. emisă în anul 1931. reapariţia termenului de „subsidiaritate” corespunde necesităţii de a se da un nume acestor schimbări care. ar fi o nedreptate. De aceea. Conform Raportului Comitetului director pentru democraţie locală şi regională din cadrul Consiliului Europei privind „Definirea şi limitele principiului subsidiarităţii”. ca fiind „arta de a guverna oameni liberi”. indiferent că este un stat unitar sau unul federal. dar şi a potenţialului său298. cu ocazia celei de-a patruzecea aniversări a Rerum Novarum (Quadragessimo Anno). la familie. şi anume „să asigure. cât şi retragerea funcţiilor atribuite iniţial grupărilor sociale de rang inferior. subsidiaritatea. motiv pentru care ea se regăseşte în majoritatea curentelor de gândire ale culturii occidentale: începând de la definirea politicii de către Aristotel.a fi un eventual răspuns la multiplele probleme ridicate de organizarea şi structurarea Europei unite. contextul actual este mai degrabă favorabil diminuării rolului statului. Această noţiune plasează persoana. mai precis în cea a Papei Pius al Xl-lea. atât preluarea de la cetăţeni a competenţelor pe care aceştia sunt capabili să le execute din proprie iniţiativă şi prin mijloace proprii. în contextul unei mai mari autonomii. menţinere a macro-echilibrului economic etc. a nevoilor.

în primul rând. în cadrul legii. Scopul Cartei europene a autonomiei locale este de a crea un cadru comun. al cărui preambul se pronunţă pentru „o uniune tot mai strânsă între popoarele Europei. grupările regionale) şi necesara autoritate tutelară a statului. cu toate că multe dintre sistemele legislative europene se referă în mod implicit la el. în cadrul legii. a coeziunii sociale şi a organizării globale a economiei. este specificată necesitatea existenţei. 115 . Această capacitate. Prin aceasta. care. de o manieră generală. că exerciţiul puterii politice trebuie. 300 A fost adoptată la 15 ianuarie 1985 la Strasbourg. În textul Cartei sunt prevăzute reglementări menite să creeze cadrul general de transpunere în practică a principiului autonomiei locale. adoptată de Consiliul Europei300. este însărcinat cu asigurarea securităţii. care să reunească standardele europene. O definiţie a principiului se poate regăsi în Carta Europeană: Exerciţiul autonom al puterilor locale. în cadrul căreia deciziile sunt luate la un nivel cât mai apropiat posibil de cetăţean”. de întreaga competenţă de a lua iniţiativa pentru orice chestiune care nu este exclusă din domeniul competenţelor lor sau care nu este atribuită unei alte autorităţi. vom face referire la ea ca drept Carta autonomiei locale. pe criterii de competenţă şi merit (art. privind atribuirea şi păstrarea competenţelor de gestionare a treburilor publice în sarcina autorităţilor locale cele mai apropiate de cetăţeni. Potrivit art. prin autonomie locală se înţelege dreptul şi capacitatea efectivă ale autorităţilor administraţiei publice locale de a soluţiona şi de a gestiona. 3 din Cartă. competenţele. textul Cartei a anticipat prevederile Tratatului de la Maastricht.cetăţenilor şi diferitele instituţii existente (autorităţile locale şi cele regionale în cadrul statului naţional. în mod firesc. să revină acelor autorităţi care sunt cele mai apropiate de cetăţeni şi că puterile. 4 (Domeniul autonomiei locale) în care se menţionează că „colectivităţile locale dispun. art. printre altele: • un statut al funcţionarilor publici de natură să permită recrutarea unui personal cu o înaltă calificare profesională. presupune necesitatea adoptării de către autorităţile centrale a unor reglementări clare şi precise care să prevadă. 6. Carta obligă părţile semnatare să aplice reglementări de natură să garanteze autonomia politică. în cadrul legislaţiilor naţionale. administrativă şi financiară a autorităţilor locale. statele în cadrul societăţii internaţionale şi în particular. încredinţate colectivităţilor locale trebuie să fie în mod normal depline şi întregi”. la care face referire textul. în nume propriu şi în interesul populaţiei locale. a reglementărilor constituţionale şi legale de fundamentare a autonomiei locale. Astfel. în aşa fel încât aceştia să aibă posibilitatea de a participa efectiv la luarea deciziilor care au legătură cu mediul lor cotidian. Unul dintre paradoxurile principiului subsidiarităţii constă în faptul că acesta nu apare numit în mod explicit în nici un document. o parte importantă a treburilor publice. Prin conţinutul său.2).

indiferent că avem de-a face cu un stat unitar sau cu unul federal. 96 şi urm. o anumită autonomie financiară care se bazează pe existenţa unui buget propriu. destul de puternic inspirată de principiul subsidiarităţii. Existenţa nevoilor şi intereselor locale presupune şi existenţa unor mijloace materiale de realizare a acestora. sunt considerate nevoi rezolvate prin servicii locale: aprovizionarea cu apă. Paris. constituite în cadrul unităţilor administrativteritoriale ale statului. p. Nevoile şi interesele locale sunt legate de specificul colectivităţii respective şi se disting de nevoile generale ale colectivităţii naţionale. „care să corespundă responsabilităţilor” (art. menţionaţi şi în I. prin mijloacele de care dispune şi în condiţii de operativitate şi eficienţă. propriile resurse financiare” (art. În pofida unor formulări. un corp de funcţionari care să gestioneze treburile publice. 7. uneori excesiv de prudente. Jacques Cadart. L. precum şi existenţa unor resurse proprii. ansamblul acestor nevoi şi interese. p. Autorităţile locale. din „taxe şi impozite locale.D.4) şi să fie compuse. op.J. în limitele legii” (art. a căror proporţie să o poată determina ei înşişi. dreptul de a avea „în cadrul politicii economice naţionale. Popescu ş. structuri de conducere administrativă a colectivităţilor locale. 3) Colectivitatea locală să dispună de autorităţi administrative proprii. recunoscute ca atare de lege. să fie rezolvate de aceste colectivităţi. 9.1). „cel puţin în parte”.1). 301 A se vedea în acest sens şi A.3). elementele componente ale descentralizării administrative. 9. 57 şi urm. statul prin reglementări legale este cel ce stabileşte care dintre probleme vor fi de competenţa serviciilor publice statale şi care vor intra în sfera de competenţă a autorităţilor locale.. salubritatea. Alexandru. Bucureşti. construcţia şi întreţinerea unor drumuri etc. sunt cele care soluţionează problemele specifice.. iluminatul public. cum ar fi patrimoniul propriu. cit. De aceea.• • un statut al reprezentanţilor aleşi care să le asigure „exercitarea liberă a mandatului” (art. Carauşan. Spre exemplu. 1957. 2002. 2) Recunoaşterea responsabilităţii colectivităţilor locale în gestionarea nevoilor specifice. de asemenea. Descentralizarea administrativă pe baza autonomiei locale se face în legătură cu existenţa unor colectivităţi sociale locale. 90. „să fie suficient de diversificate şi de flexibile (evolutive) încât să corespundă pe cât posibil cu evoluţia reală a costurilor” (art. I. p. Drept administrativ. M. Statul nu poate să soluţioneze. 116 . de Laubadére. autonome faţă de stat. privind locul colectivităţilor locale în cadrul statului. căldură. Institutions politiques et Droit constitutionnel. 9. Pentru existenţa autonomiei locale este necesar ca problemele specifice colectivităţilor locale.a.2).G. Carta defineşte astfel un fel de ideal de atins.. Editura Economică. pe baza principiului autonomiei locale301: 1) Existenţa unei colectivităţi teritoriale locale. 9. care este construit pe o concepţie globală. Din cuprinsul Cartei se desprind.

în timp ce al doilea reiese din importanţa pe care regiunile o acordă relaţiilor directe pe care le stabilesc între ele. 3. Această autonomie nu înseamnă independenţa autorităţilor administraţiei publice locale faţă de autorităţile centrale ale puterii executive. Anul 1975 marchează momentul de instituţionalizare. în parte care s-au sprijinit reciproc. Pentru el. autorităţile publice centrale îşi rezervă dreptul de a supraveghea activitatea colectivităţilor locale. Începând cu sfârşitul anilor ’80. În virtutea dependenţei colectivităţii locale faţă de statul în care sunt organizate. Aceasta presupune ca autorităţile locale să rezulte din alegeri libere. la o veritabilă mutaţie a mentalităţilor în ceea ce priveşte rolul regiunilor în sistemele statale şi continentale. Primul corespunde relaţiilor pe care le dezvoltă sau pe care încearcă să le dezvolte regiunile cu instituţiile europene. exercitând asupra acestora un anumit tip de control numit control de tutelă administrativă. Editura Seuil. din această perspectivă. Aceste procese care au pus în discuţie poziţia statelor ca unici actori relevanţi pe plan internaţional sunt cele de integrare şi de fragmentare. atât a relaţiilor cu instituţiile europene. sistemul european (şi prin aceasta înţelegem întregul complex de probleme ce s-a manifestat la toate nivelurile pe palierul individ-organism suprastatal) s-a modificat sub impactul a două procese în parte contradictorii. reprezintă un fenomen marcant al ultimilor trei decenii. în toate ţările europene occidentale. oricare ar fi definiţia pe care am folosi-o pentru regiune. 117 . Denis de Rougemont nu numai că îl presimţise. Paris. De trei sau patru decenii asistăm. desfăşurate în unităţile administrativ-teritoriale. Uniunea Europeană sau Consiliul Europei. dar mai ales. Pentru rezolvarea operativă a treburilor locale este necesar ca aceste autorităţi să dispună de o competenţă care să le confere autonomia faţă de autorităţile administraţiei publice a statului. ci îl şi inserare ca element fundamental al procesului de construcţie europeană al secolului XXI. a relaţiilor directe dintre regiunile frontaliere. Prin schimbările pe care le-au generat. către un dublu dialog: vertical şi orizontal. 4) Supravegherea activităţii colectivităţii locale de către autorităţile puterii executive. Despre regionalizare şi regionalism în spaţiul juridic european Creşterea importanţei regiunilor în Europa.Pentru a ne găsi în situaţia descentralizării administrative este necesar ca aceste autorităţi locale să fie reprezentantele colectivităţilor locale şi nu reprezentante ale statului plasate în fruntea colectivităţii. L’avenir est notre affaire. Realizarea unei analize a fenomenului de afirmare regională care se manifestă în Europa ne conduce.4. federalismul şi regionalismul erau inseparabile302. una instituţională sau una politică. acestea au făcut să crească importanţa regiunilor odată cu importanţa pe care au dobândit-o organismele societăţii 302 Apud Denis de Rougemont. la nivel instituţional. 1978.

3. Bucureşti. În ceea ce priveşte Uniunea Europeană. să stăpânească concepte care să le permită o cât mai bună evaluare a acestui fenomen. Dar aceste două concepte de spaţiu şi de grup pot fi imediat “reutilizate” în două direcţii diferite care duc. În încercarea de a defini noţiunea de regiune (un spaţiu în care trăieşte o colectivitate cu caracteristici specifice) se poate pune în anumite cazuri întrebarea dacă nu cumva nu se creează „obiectul” tocmai prin încercarea de a-l descoperi. 118 . primele elemente de bază ale definiţiei regionale poziţionează regiunea ca un intermediar între colectivitatea locală (cu un teritoriu şi o colectivitate clar delimitate) şi stat (delimitat teritorial. gestionează pe 303 Ioan Alexandru şi Cristian Bădescu. în care trăieşte o naţiune). 1997. alta spre regionalism. dându-i o alură de mit. nu se poate atribui regiunii o scară tip. este prezentă totdeauna când este vorba de definirea acesteia. este important pentru toţi cei care vor să o descrie. cea de-a doua asupra grupului. Editura Sylvi. ci devine un al treilea punct (alături de state şi localităţi) ce defineşte triunghiul în care se dezvoltă procesul de integrare europeană.de un anumit spaţiu cu limite mai mult sau mai puţin suple . 23 şi urm. încearcă să răspundă problemei regionale. a comunităţii: identitatea şi acţiunea sa303.4. legătura între teritoriu şi elementul uman care îl populează. Regiunea Cuvântul regiune ne conduce spre imaginea de spaţiu . aceasta a dat o definiţie cu un caracter mai degrabă administrativ pentru regiune: „eşalonul imediat inferior celui al statului”. diminuându-le. În schimb. Consiliul Europei a considerat regiunea ca fiind „un interval de dimensiune medie susceptibil de a fi determinat geografic şi care este considerat ca omogen”. ignorându-le sau respingându-le. de colectivitate umană cu caracteristici specifice şi mai ales cu o anumită unitate sau identitate.1. să o analizeze. Ideea de regiune este destul de ambiguă. Pentru că trebuie să avem tot timpul în minte fluiditatea termenului şi nu trebuie să-l simplificăm peste măsură. să o explice şi chiar să o orienteze. Fiecare ţară. Deci spaţiu şi grup uman. p. Dar oricare ar fi răspunsul politic dat problemei regionale. element care apare ca o conştientizare a caracterului omogen al regiunii. Dacă se admite că noţiunea de „dimensiune medie” este total subiectivă. eşalon care.apoi spre aceea de grup uman. Se vorbeşte din ce în ce mai mult de o „Europă a regiunilor” şi este perceput din ce în e mai pregnant faptul că regiunea nu este doar un nivel intermediar între autorităţile centrale şi cele locale. în felul său şi în funcţie de tradiţia ei istorică.civile în detrimentul statelor pe plan internaţional. orientându-le. curentelor regionaliste care o traversează. Introducere în studiul procesului de cooperare interregională. în funcţie de competenţele ce i-au fost acordate (în cazul sistemelor centralizate) sau pe care şi le-a acordat (în cazul sistemelor federaliste). una spre regionalizare. prima insistând asupra spaţiului: organizarea şi cadrul său.

naţionalităţi etc. sau un ansamblu similar de teritorii în care există continuitate.comunităţi autonome.3/1995. De asemenea. NUTS .Junyert. în procesul de constituire a unei noi Uniuni Europene putem semnala trei direcţii decisive care definesc ascendenţa realităţii regionale305: • • în primul rând. . Conform „Nomenclatorului Unităţilor Teritoriale Statistice”. la rândul lui. 304 Document elaborat de Parlamentul European în 18 noiembrie 1988 şi adoptat ca document oficial al Comunităţilor Europene la 19 decembrie 1988. în al doilea rând. 119 . În momentul actual. Art. care dispun de anumite competenţe exercitate de un guvern. regiunile contribuie la dezvoltarea economică şi la realizarea obiectivului de coeziune economică şi socială. land-uri.nu le exclud din consideraţiile stabilite în prezenta Cartă”. social şi economic.plan administrativ şi politic o comunitate teritorială a cărei dimensiune variază în limite foarte largi. prin regiune se înţelege un teritoriu care formează. Nu este neapărat necesar ca toate aceste elemente să fie reunite în toate cazurile. Miguel. care. În cadrul acestei Carte. În acest sens. Europa regională. să instituţionalizeze în teritoriile lor (sau să menţină acolo unde există) regiuni în sensul Art. nr. Cartea Comunitară a Regionalizării304 afirmă la Art. articol apărut în Situation. făcând posibilă o mai mare democratizare instituţională.1/1995 şi reluat în Polis nr. 305 Roca I. tradiţie istorică şi interese legate de economie şi transporturi. din punct de vedere geografic.fiecare stat membru are în structura sa trei tipuri de unităţi teritoriale ce sunt poziţionate pe nivele ierarhice din punctul de vedere al dimensiunii teritoriului: nivelul localităţii. Uniunea Europeană consideră nivelul regional ca fiind un nivel administrativ care îşi are locul în ierarhia administrativă a statelor membre pe o poziţie imediat inferioară nivelului central. cultură.în special în materie de planificare a dezvoltării economice. în care populaţia posedă anumite elemente comune şi care doreşte să-şi păstreze specificitatea astfel rezultată şi să o dezvolte cu scopul de a stimula progresul cultural. 2. Diferitele denumiri şi natura juridico-politică pe care aceste entităţi le pot primi în diferitele state . Banco Bilbao Vizcaya. este răspunzător în faţa unei adunări alese în mod democratic”.2 al Cartei afirmă expres că „statele membre ale Comunităţii Europene sunt invitate. regiunile contribuie la apropierea necesară a cetăţenilor de realitatea Uniunii Europene. având în vedere voinţa populară. nivelul departamental (judeţean) şi nivelul regional. Prin elementele comune ale unei populaţii concrete se înţelege o specificitate comună în materie de limbă. 3.1: „1. o unitate netă. tradiţia istorică şi necesitatea unei administrări eficiente şi adecvate a funcţiilor ce le revin .1 al acestei Carte”. Şi Adunarea Regiunilor (ARE) a definit regiunile ca fiind acele „entităţi politice de nivel imediat inferior statului. Concretizând aceste aspecte.

a căror existenţă nu este garantată de Constituţie sau de o Lege federală. Ralf Dahrendorf este unul dintre aceştia. în concordanţă cu principiile şi prevederile generale stabilite de legislaţia naţională. haos şi creşterea insecurităţii prin distrugerea echilibrelor actuale. care a reapărut odată cu discutarea statutului actual în perspectiva integrării şi a delegării de competenţe la nivel supra-statal. din 1 decembrie 1993. care este rezultatul unei interacţiuni a civilizaţiilor şi a unei pluralităţi de culturi naţionale. Cu toate acestea. regiunile sunt exponentele unei Europe pluraliste în care convieţuiesc realităţi culturale. existenţa lor fiind garantată de Constituţie sau de o Lege federală. care s-a derulat progresiv. 306 120 . în concordanţă cu prevederile şi principiile generale stabilite de legislaţia naţională. Ţinând cont de elementele explicate mai sus si documentele prezentate la nivelul Consiliului Europei de experţii CPLRe (Congresul Puterilor Locale şi Regionale) au fost identificate la nivelul Europei un număr limitat de modele de regionalizare considerate reprezentative. ale căror argumente nu sunt de neglijat. Modelul 6: Regiuni cu putere de decizie (fără putere legislativă) şi Consilii alese de Consiliile locale componente. Cele şase tipuri de regiuni identificate sunt: Modelul 1: Regiuni cu putere de a adopta legislaţie primară. a căror existenţă nu este garantată de Constituţie. ci un proces vechi şi foarte problematic. Modelul 3: Regiuni cu putere de a adopta legi. neputând fi contestată împotriva voinţei lor. a afirmat că „drumul către Uniunea Europeană trece prin manifestarea şi promovarea identităţii culturale europene. Modelul 5: Regiuni cu putere de decizie (fără putere legislativă) şi Consilii direct alese de comunitatea locală. el considerând că acest curent nu este un proces pe care îl putem caracteriza drept înnoitor. lingvistice şi sociale foarte diverse. regionale şi locale”. anarhie. Ralf Dahrendorf vede astfel în curentul regional numai fragmentare. Problema ridicată de curentul regional este o problemă a spaţiului european remodelat de noul echilibru intern al statelor care revendică din ce în ce mai greu Congresul puterilor locale şi regionale din cadrul Consiliului Europei a aprobat în anul 1997 Carta europeană a autonomiei regionale sub forma de Recomandare (Rec. La nivelul Consiliului Europei de asemenea s-a reiterat preocuparea pentru problema regionalizării mergându-se până la adoptarea unei reglementări privind autonomia regională306. a căror existenţă este garantată de Constituţie. în Rezoluţia sa asupra politicii comunitare în domeniul culturii. Modelul 4: Regiuni cu putere de a adopta legi sau alte acte normative regionale. 34/1997).• în al treilea rând. Însuşi Parlamentul European. Modelul 2: Regiuni cu putere de a adopta legislaţie primară. curentul regional îşi are şi criticii săi acerbi.

Regionalismul reprezintă conştientizarea intereselor comune (regiunea fiind percepută ca un teritoriu considerat omogen de către oamenii ce îl locuiesc) şi în acelaşi 307 308 I.2. este luată la nivelul central al statului. „socializarea” politicii europene308 are o incidenţă directă asupra fenomenului regional.307 3.4. recurgând la fenomene ce au marcat aceşti termeni şi la dinamicele pe care ei le antrenează. reprezentând creşterea importanţei statului în toate sectoarele vieţii sociale şi chiar individuale. în grade diferite şi în combinaţii variabile. M. la nivel naţional. Apud Alain Tourraine. aceste patru fenomene regionale. indiferent de domeniul ei. sunt cauzele principale ale dinamicilor regionale care se fac simţite astăzi în Europa. Regionalizare şi regionalism În încercarea de clarificare a termenilor de regionalizare şi de regionalism vom apela la o metodă simplă. Bucur. alienările etno-culturale au fost conştientizate la nivel regional de către colectivităţile care consideră nejustificate dependenţele lingvistice şi culturale în raport cu alte regiuni. centralismul. Aceste dinamici regionale cunosc trei mari faze în dezvoltarea lor. În căutarea unei realităţi regionale vom enumera patru astfel de fenomene: • dezechilibrele regionale reprezintă una din problemele a căror existenţă nu necesită lungi demonstraţii. mişcările regionale sau acţiunilor regionaliste.monopolul politicului. Denis de Rougement încearcă să schiţeze o definiţie. Sociologie de l’action. S. • • • Fără nici o îndoială. Într-adevăr. p. Dar dacă tendinţele nu sunt foarte greu de decelat.reformă sau revoluţie sau regiunea . se pune întrebarea dacă administraţiile „s-au adaptat la aria europeană” pentru că “tendinţa generală se pare că este. În acelaşi timp colectivităţile nu sunt de acord cu afirmarea incapacităţii lor de a-şi administra propriile probleme. o „comunitate de bază”. în cadrul evoluţiei acestui „proces regional”: • • • apariţia conştiinţei regionale. Editura Seuil. semnele de întrebare asupra modelului de regiune sunt de o mare actualitate: regiunea . descentralizarea şi integrarea în structurile europene”. Paris. op. Carausan.cit. Şi aici. dezvoltarea instituţiilor regionale sau puterilor regionale. interpenetra şi chiar opune în timp. 157 şi urm. faze care se pot suprapune.. regiunea reprezentând înainte de toate un „spaţiu de participare civică”. având o strânsă legătură cu fenomenul precedent. 1965 121 .un nou model politic al Europei. Alexandru. este caracterizat de procesul prin care orice decizie. aproape toate statele europene prezintă diferenţe de dezvoltare în teritoriu.

mai mult sau mai puţin intensă.venit de jos şi regionalizarea . corespunde unei dorinţe profunde a colectivităţilor de a fi responsabile cu rezolvarea problemelor care le privesc în mod direct. care are repercursiuni asupra sentimentului regional şi antrenează reacţii ale regiunii. Ca răspuns la mişcarea regionalistă. acuzat de a vrea să impună un model unitar particularismelor şi în orice caz. El nu apare numai din conştientizarea dezechilibrelor regionale. pentru o ţară sau pentru Europa. în funcţie de fiecare stat. Această dublă relaţie se înscrie în dialectica regionalizare-regionalism. . Aceste scurte reflexii asupra a ce poate fi o regiune. Regionalizarea cu o traiectorie descendentă dar şi cu alte scopuri şi mijloace de punere în aplicare decât cele ale regionalismului are ca punct de plecare dezechilibrele regionale sau mai degrabă conştintizarea acestora. importanta grijă de a ajunge. ci mai ales din conştientizarea nedezvoltării socioculturală. La rândul său. din centralismul statului naţional şi din socializare. afirmarea identităţii sub aspectele de identitate-memorie şi identitateacţiune. Pentru a concluziona. din subdezvoltare economică regională. a faptelor de identitate. la un mai bun echilibru în repartiţia bogăţiilor prin încercarea de a ridica nivelul zonelor mai puţin dezvoltate. asupra proceselor de (re)descoperire a spaţiului sau a colectivităţii regionale autentice. din ce în ce mai instituţionalizată. permit o mai bună înţelegere a dublei relaţii. de regulă. de a nu avea o dimensiune adecvată pentru a rezolva într-o manieră eficace problemele lor. putem spune că regionalizarea are. regionalismul are ca regulă de aur ajungerea regiunii la puterea de decizie în toate componentele sale. de dialog şi de participare.timp. considerat ca fiind prea îndepărtat şi prea mare. Printr-un proces dinamic. care se stabileşte direct între regiuni sau între regiuni şi instituţiile Uniunii Europene. 122 . statul poate astfel recunoaşte o identitate regională (regiunea fiind percepută de data aceasta ca un teritoriu considerat omogen de către stat) şi poate lua măsurile necesare pentru ca regiunile să participe la gestionarea afacerilor proprii.venită de sus. Există o interacţiune inevitabilă între cele două mişcări: regionalismul . Regionalismul aşa cum am mai menţionat la pg. aspiraţia de a participa la gestiunea acestor interese. nevoilor regiunilor li se răspunde printr-o politică de stat. Se degajă noţiunea de comunitate care se consideră mai capabilă de a rezolva problemele locale în comparaţie cu statul.

p.314 ***Le Petit Larousse. „acţiuni” sau „munci prestate în interesul cuiva”. opiniile fiind împărţite asupra conţinutului acestor reguli.cit. „funcţii”. i se aplică normele dreptului public. Funcţionarea serviciilor publice se face după reguli specifice. reglementări care se disting de cele care pot fi întâlnite în contractele de drept privat. ceea ce înseamnă reglementări speciale în contractele care se referă la servicii publice.310 Serviciul public este o noţiune juridică ce are drept consecinţă aplicarea regulii de drept specifice şi derogatorii dreptului comun: „regimul serviciului public” condensează şi rezumă specificul dreptului administrativ.312 În epoca contemporană.acea persoana direct interesată în prestarea serviciului public de către administraţie. sănătate.309 Conceptul de serviciu public a apărut la sfârşitul secolului al XIX-lea. prin modalităţile de organizare dar şi prin conţinutul său.1. Bucureşti.311 4. care privesc atât organizarea şi funcţionarea acestora. De fapt se vorbeşte despre o diversitate de reguli ale serviciilor publice care fac să existe o scară a regimului administrativ. Paris. Management Public. Bucuresti 2001. Tratat de drept administrativ. p. Problematica serviciului public constituie o componentă fundamentală în construcţia dreptului administrativ. regim pe care-1 găsim când integral. p.87. 311 L. Tratat de drept administrativ.. Editura Economică. Serviciile publice Serviciile pot fi considerate „ocupaţii” ale unor persoane. Matei. în cea mai mare parte. Ediţia a II-a. 310 309 123 . regimul juridic al serviciilor publice formează un ansamblu de reguli speciale de drept public şi privat. op. 313 Uzager . Oroveanu. F. 2006. lorgovan. beneficiarul serviciului public. 2002:7. cu atât mai mult cu cât conceptul de serviciu public. 312 A. Statul însuşi a fost definit ca “o cooperare a serviciilor publice organizate şi controlate de guvernanţi”. Cu toate acestea există un fond comun de principii şi reguli care salvează rolul serviciului public. atunci când intervenţiile statului s-au accentuat în domenii precum: transportul. 1993. citat de Lucica Matei. Toate aceste reguli formează dreptul serviciului public căruia. p. „organisme” sau subdiviziuni ce fac parte dintr-un ansamblu administrativ sau economic. 314 A se vedea Mihai T. Editura All Beck. Teulon. 291. reprezintă chintesenţa administraţiei publice. Regimul juridic al serviciilor publice Prin noţiunea de regim juridic se evocă un ansamblu de reguli de fond şi de formă care personalizează materia respectivă. când alterat datorită penetrării mai mult sau mai puţin a dreptului privat. 326. 327. Editura Universitatea Creştină “Dimitrie Cantemir”. 1994. educaţie.§4. cât şi drepturile sau obligaţiile uzagerilor313.

concomitent cu dezvoltarea tot mai accentuată a funcţiilor statului. 315 P. Tratat de drept administrativ. În ceea ce priveşte componenta materială. generate de cele două componente ale administraţiei publice: materială şi cea formal organizatorică316. la nivel local sau la nivel naţional. Treptat. 316 În acest sens A. de stat şi particulare. Tratat elementar. Structuri.. Departajarea între cele două servicii constă. Principii generale.Noţiunea de serviciu public a apărut şi s-a dezvoltat în timp. 1996. XX. există şi o mare varietate de servicii publice. de amploarea acestora. cultură. aceasta nu poate fi disociată de cea materială pentru că nu se poate imagina prestarea unui serviciu fără a exista organismele sau agenţii specializaţi în domeniul respectiv. ne aflăm în prezenţa unui serviciu public. având un pronunţat caracter prestator. I. Mârvan”. activitatea de satisfacere a unor interese generale îmbracă nenumărate forme. 1997. serviciul public s-a impus drept fundamentul activităţii sistemului administraţiei publice. sub denumirea de servicii publice. 1994. De aceea. oraş sau comună. mecanisme şi instituţii administrative. p. în vederea asigurării bunăstării generale a oamenilor pe care îi reprezintă.”315 Serviciul public poate fi definit lato sensum drept activitatea desfăşurată de o autoritate administrativă în vederea satisfacerii unui interes general. servicii publice. locuinţă. judeţ. se impune a se face distincţie între serviciu public şi serviciu de utilitate publică. de ansamblul regulilor de drept aplicabile unui serviciu public. căreia iniţiativa particulară nu ar putea să-i dea decât o satisfacţiune incompletă şi intermitentă. cu o competenţă determinată. regia autonomă – pot realiza într-o mai mare sau mai mică măsură şi activităţi de prestaţie. vol.Negulescu.Negoiţă. Institutul de Arte Grafice „E. Astfel. pus la dispoziţia publicului pentru a satisface în mod regulat şi continuu o cerinţă cu caracter general. Al. Definiţia formulată indică două posibile direcţii de analiză a serviciului public. pe fondul multiplicării şi diversificării nevoilor generale ale societăţii umane. Ediţia a IV-a.Alexandru. Paul Negulescu definea serviciul public ca fiind „…. Bucureşti. transport. deoarece la acea organizaţie participă şi statul. atingând o dezvoltare maximă la mijlocul sec. sănătate) membrilor unei colectivităţi umane sunt înfiinţate anumite organisme sociale. Dată fiind complexitatea cerinţelor sociale. 1934. Drept administrativ. 113. Bucureşti 124 . pentru satisfacerea cerinţelor (hrană. regia autonomă este creată tocmai pentru prestarea unor servicii publice. Oricare dintre componentele structurii funcţionale a sistemului administraţiei publice – instituţia publică. Dacă instituţia publică se manifestă în principal ca autoritate. în principal. în funcţie de natura cerinţelor sociale. în faptul că primul este înfăptuit de o organizaţie statală. Drept administrativ.Iorgovan. cu mijloace financiare procurate din patrimoniul general al Administraţiei publice care l-a înfiinţat. Cât priveşte componenta formal-organizatorică. I. un organism administrativ. fie ca autoritate publică. creat de stat. În cazul organizaţiilor mixte. iar cel de-al doilea de o organizaţie nestatală.

5 martie 1856. ministerele se înfiinţează prin lege. 56.56.. • • • În teorie dar şi practic nu pare a fi posibilă confuzia între serviciul public şi serviciul de utilitate publică. serviciul public judiciar. 517. ca servicii publice: serviciul de legiferare. cultură. în mod uniform.. siguranţa naţională. înfiinţarea lor să se facă prin acte de autoritate. A se vedea în acest sens. personalul lor având calitatea de funcţionar public. 1. 319 Curtea de Casatie a Franţei în mai multe rânduri a fost cea care a consacrat şi diferenţiat stabilimentele publice (servicii publice) şi stabilimentele de utilitate publică. D. 1/2005. trebuiesc îndeplinite următoarele condiţii: • • satisfacerea cerinţelor membrilor societăţii. la care participă Parlamentul (Camera Deputaţilor şi Senatul).. care să reglementeze. Regimul de putere publică reprezintă ansamblul prerogativelor cu care sunt învestite prin lege autorităţile administrative. activitatea lor se desfăşoară în realizarea autorităţii de stat. Cazentre. ordinea publică. 878) urmând ca apoi în 1885 Camera de comerţ să ridice aceeaşi problemă în faţa Curţii şi să obţină în 28 octombrie 1886 o hotărârea a acesteia prin care Casa de economii este declarată stabiliment public. 1. la nivelul întregii ţări. Alexandru. cu putere de adevăr legal conflictele juridice şi pedepsirea celor care încalcă legea. lucru reglementat în final prin Legea din 4 februarie din 1901.56. Devillers. 86. D. raporturile sociale.. Potrivit legii. 1. serviciul judiciar soluţionează. S. 28 octombrie 1886. consiliile judeţene pot înfiinţa instituţii social-culturale şi sanitare de interes judeţean etc.cit. Astfel. op. înfăptuit de instanţele judecătoreşti şi serviciile publice administrative care sunt conduse şi coordonate de Guvern. având toate drepturile şi obligaţiile specifice ale acestora. 286.56. 1. Civ. op. Pentru a fi în prezenţa unui serviciu public. 125 . Serviciul public de legiferare are ca scop adoptarea de norme juridice obligatorii. serviciile administrative sunt chemate să asigure executarea legilor şi a hotărârilor judecătoreşti.. organele de specialitate din subordinea Guvernului se înfiinţează prin hotărâre a acestuia. sunt persoane juridice. Cass. instrucţie publică. S. fie din venituri proprii.fie ca persoană juridică şi în consecinţă regimul juridic aplicabil va fi unul de drept public sau de putere publică astfel cum este definit în proiectul Codului de procedură administrativă317. cazul de la 1856 privind Casa de economii care funcţiona cu concursul administraţiei publice şi care în primă fază a fost declarată stabiliment de utilitate publică (Cass. 8 iulie 1856.319 317 Proiectul Codului de procedură administrativă publicat în revista Economie şi Administraţie locală nr. crearea condiţiilor optime de sănătate. Caracteristicile care au dus la departajarea concretă a acestora au fost pentru prima data evidenţiate de jurisprudenţa şi doctrina în materie. Grandguillot. Literatura de specialitate318 distinge. 121. 318 I. serviciu public (Cass. S. 1. ele nefiind deloc la fel. 436). mijloacele lor materiale sunt asigurate fie prin subvenţii bugetare.. iar cele din subordinea ministerelor prin ordin al ministrului. transport etc. în vederea realizării atribuţiilor care le revin şi prin intermediul cărora promovează interesul public faţă de cel particular.cit. Administraţia publică. Civ. 278. p.

mijloacele financiare necesare desfăşurării activităţii organelor/autorităţilor administraţiei publice şi în mai mică măsură a instituţiilor publice. 2. în mare parte. de regulă. regii autonome de interes public. 2. din veniturile obţinute din activitatea proprie. în activitatea organelor/autorităţilor administraţiei publice preponderentă este emiterea de acte administrative. Organizaţiile care prestează servicii publice pot fi grupate în trei categorii: 1. organele/autorităţile administraţiei publice şi instituţiile publice îşi desfăşoară activitatea. organe sau autorităţi ale administraţiei publice. dacă serviciul este de natură publică sau de utilitate publică. iar regiile autonome de interes public îşi asigură mijloacele băneşti. activitatea instituţiilor publice prin aceea că este mai mult o activitate intelectuală. se asigură de la bugetul statului. 3. în procesul de executare a legii. în mod gratuit. Capacitatea serviciilor publice este restrânsă prin instituirea. Operaţiunile de natură financiară a serviciilor publice sunt supuse regulilor şi controlului instituţiilor statului (a se vedea în acest sens Curtea de Conturi). b) în ceea ce priveşte acceptarea cu titlu gratuit a unor bunuri. instituţii publice. şi anume: • activitatea organelor/autorităţilor administraţiei publice se caracterizează prin adoptarea sau emiterea de acte administrative. în regim de drept administrativ sau civil. putem defini serviciul public ca fiind acea organizaţie de stat sau a colectivităţii locale. de regulă. Serviciile publice beneficiază de o protecţie specială din partea statului pe când cele de utilitate publică nu. a tutelei administrative care nu se extinde şi asupra serviciilor de utilitate publică. cu scopul de a asigura satisfacerea unor cerinţe ale membrilor societăţii. în activitatea instituţiilor publice • • • 126 . Această grupare se întemeiază pe o serie de deosebiri. reguli care nu sunt aplicabile în cazul serviciilor de utilitate publică. Constrângeri de o asemenea natură sunt: a) în ceea ce privesc bunurile care alcătuiesc domeniul public al serviciilor publice.Interesul colectivităţii umane care stă la baza formării celor două categorii de servicii este cel care ne indică. necesară. 1. înfiinţată de autorităţile competente. în mare. dar pentru a observa aceasta vom prezenta în cele ce urmează diferenţele care intervin în organizarea şi funcţionarea celor două. contra cost. acestea sunt supuse regulilor de drept administrativ. iar regiile autonome. acest lucru nu se poate realiza decât cu acceptul instituţiei care prestează serviciul public etc. iar cea a regiilor autonome este preponderent economică. Având în vedere toate acestea. 3.

aceasta este mai redusă, iar în activitatea regiilor autonome de interes public şi mai redusă. În legătură cu regiile autonome de interes public trebuie precizat că unele au fost create pentru a satisface unele cerinţe ale populaţiei (cerinţe de ordin naţional) ca, de exemplu, Societatea Naţională a Căilor Ferate, RADET etc. Alte regii autonome au fost create pentru a exploata, prin activitatea lor, bunuri care fac parte din proprietatea publică a statului, ca, de exemplu: cărbuni, ţiţei, gaze naturale. Prin această activitate ele contribuie, în mod direct, la satisfacerea unor cerinţe sociale, astfel încât, chiar dacă s-ar afirma că unele regii autonome nu prestează, în mod direct, un serviciu public, toate regiile autonome, indiferent de specificul activităţilor, contribuie la satisfacerea unor cerinţe ale membrilor societăţii, obiectivul fundamental al oricărui serviciu public320. Aşadar, administraţia prestează servicii care satisfac nevoile publice, dar mai ales instituie şi amenajează serviciile, adică organismele pentru satisfacerea nevoilor publice. Aceste organisme au o înfăţişare de natură, mai mult sau mai puţin, administrativă, cu cât se îndepărtează, mai mult sau mai puţin, de organizarea întreprinderile particulare. A. Înfiinţarea şi desfiinţarea serviciilor publice Administraţia îşi propune să satisfacă nevoi foarte variate, pentru care se apreciază insuficientă sau criticabilă iniţiativa particulară. Puterea politică este aceea care determină nevoile cărora li se recunoaşte un caracter public şi pentru satisfacerea cărora nu se apelează la iniţiativa particulară. Lista nevoilor, a căror satisfacere trebuie asigurată prin intervenţia administraţiei publice sau direct de aceasta, este fixată în funcţie de curentele ideologice, situaţia economică şi socială, posibilităţile financiare şi tehnice ale locului şi momentului. Intervenţia autorităţii publice în vederea satisfacerii unei nevoi recunoscute ca publică este mai mult sau mai puţin profundă. Ea poate consta în acordarea unor subvenţii către unele întreprinderi particulare, antrenând un control asupra acestor întreprinderi. Poate apoi, alături de acest ajutor, să acorde anumite atribuţii administrative totdeauna sub controlul administraţiei, dar toate acestea presupun autoritatea unui personal administrativ. Mergând mai departe, autoritatea publică poate decide crearea unor organisme care să depindă de ea, să fie emanaţia acesteia pentru realizarea sarcinii publice să creeze, deci, un veritabil serviciu public, căruia îi încredinţează gestiunea organismelor publice şi semipublice. Cu alte cuvinte, ea recurge fie la organisme care se înscriu strict în cadrul administrativ obişnuit şi funcţionează în întregime după procedee administrative, fie la organisme care au numai caracter administrativ prin originile lor, prin prezenţa unei mari părţi din capitalul folosit, prin anumite reguli de funcţionare, prin controlul la care ele sunt supuse, dar care, din mai multe puncte, se apropie de întreprinderile comerciale şi industriale obişnuite.
320

D.Brezoianu, Drept administrativ şi autorităţi publice în România, Bucureşti, 1995, p. 86.

127

Se mai poate spune că serviciile publice, înţelese în sens larg, sunt ansambluri de persoane şi lucruri create în vederea satisfacerii unei nevoi publice, de către o colectivitate publică, supuse autorităţii şi controlului acesteia. Această definiţie, însuşită de majoritatea autorilor în materie, face să apară ideea de ansamblu de mijloace avute în vedere pentru satisfacerea unui scop. Este vorba de mijloace în personal şi în materiale, completate cu posibilitatea utilizării, uneori, a procedurilor juridice excepţionale. Ceea ce este esenţial este că serviciul a fost creat sau acceptat de o colectivitate publică. Adesea serviciile publice sunt create pentru prima dată, necesităţile fiind noi, alteori ele se adaugă altora deja existente. Uneori ele au dreptul să stabilească, în cadrul legii, propria amenajare generală, alteori doar cu aprobarea unei autorităţi administrative superioare. Cheltuielile serviciilor sunt, în principiu, suportate de către colectivitatea care a instituit şi organizat serviciul. Ele pot fi acoperite total sau parţial din veniturile provenite din funcţionarea serviciului sau cu concursul particularilor şi sunt totdeauna sub control şi sub dependenţa colectivităţii care le-a creat. Aceste servicii au reguli proprii. În dreptul francez ele pot avea prerogativele speciale derivate din dreptul administrativ. În ţările anglo-saxone, în principiu, nu acţionează prerogativele speciale. Separarea între serviciile proprii administraţiei şi cele asimilate întreprinderilor particulare are un caracter ferm în dreptul francez, dar nu şi în alte sisteme de drept. În general, ele sunt administrate după regulile administraţiei publice existente în ţările unde se află. Caracterul propriu-zis administrativ îl au şi serviciile publice organizate de colectivităţile publice teritoriale şi care au personalitate juridică şi sunt constituite ca stabilimente publice sau care au o anumită autonomie financiară. Ele sunt administrate după regulile obişnuite ale administraţiei publice. Acest caracter administrativ se atenuează în cadrul serviciilor publice care acţionează în domeniul economic, situaţie în care se caută să se apropie pe cât posibil de procedeele de gestiune a întreprinderilor particulare, multe reguli în vigoare în administraţia publică fiind abandonate. Pentru aceste servicii publice se utilizează regimul juridic al societăţilor de drept privat sau se creează un statut special, similar celui al societăţii de drept privat. Dar totdeauna aceste organisme comportă o puternică participare financiară a colectivităţilor teritoriale şi rămân supuse unui anumit control administrativ. Suntem în prezenţa unei forme de administraţie publică prin întrebuinţarea unor mecanisme de administraţie particulară. Proporţia elementelor furnizate de una sau de cealaltă variază. Trebuie să ţinem seama de partea care rămâne administraţiei publice în numirea şi compunerea consiliilor de direcţie, în supravegherea generală şi în materie financiară.

128

Cu unele diferenţe între ele, corporaţiile publice britanice şi americane, societăţile naţionale, societăţile de economie mixtă în Franţa şi în alte ţări, figurează în această grupă, având caracterul şi limitele imprecise ale organismelor semipublice destinate executării serviciilor industriale şi comerciale. B. Principiile de organizare şi funcţionare a serviciilor publice În ceea ce ne priveşte, considerăm că patru principii sunt comune tuturor serviciilor publice indiferent că sunt prestate de stat, de colectivităţile locale, de agenţii privaţi sau de organismele neguvernamentale, respectiv: principiul continuităţii, principiul egalităţii, principiul adaptabilităţii, principiul eficienţei şi eficacităţii. Recunoaşterea existenţei acestor principii înseamnă că administraţia este constrânsă să respecte anumite reguli care nu figurează în nici un text dar care se degajă din spiritul general al sistemului juridic. Principiile generale de drept sunt aplicabile în absenţa legii. a) Principiul continuităţii serviciilor publice Teoretic, este cel mai important principiu al serviciului public care decurge din permanenţa statului precum şi din necesitatea asigurării nevoilor de interes general fără întreruperi. Serviciul public răspunde prin definiţie unor nevoi de interes general iar satisfacerea interesului general nu poate fi discontinuă, întreruperea putând cauza tulburări în viaţa colectivităţii. Serviciile publice nu se înfiinţează pentru a răspunde unor nevoi trecătoare ale cetăţenilor ci pentru a răspunde unor nevoi permanente. Infiinţând un serviciu public, autorităţile publice recunosc existenţa unei anumite nevoi şi acceptă să asigure pentru viitor satisfacerea ei pe considerentul că aceasta prezintă un caracter imperios pentru viaţa naţională sau locală. Ca urmare, este de neconceput ca serviciul să funcţioneze cu întrerupere, el trebuind să funcţioneze cu orice preţ. Jurisprudenţa este cea care a consacrat principiul continuităţii serviciului public în virtutea căruia funcţionarea serviciului public nu poate tolera întreruperi. Principiul continuităţii serviciilor publice are, în practică, mai multe consecinţe: a) mult timp acest principiu a justificat interdicţia dreptului la grevă în funcţia publică şi justifică existenţa legislaţiei care restrânge sau chiar suprimă dreptul la grevă pentru anumiţi agenţi a căror activitate este vitală pentru ţară. În anumite sectoare de activitate se urmăreşte asigurarea unui serviciu minimal şi în caz de grevă321; b) principiul continuităţii a fost cel care a dat naştere în jurisprudenţă la teoria impreviziunii potrivit căreia, concesionarul este obligat să continue prestarea serviciului public chiar şi în caz de dificultăţi financiare neprevăzute; c) cu ajutorul acestui principiu se poate explica de ce un guvern demisionar sau în general o autoritate administrativă al cărei mandat expiră continuă să se ocupe de afacerile curente.
321

A se vedea mai pe larg în acest sens L. Matei, op.cit., p. 344.

129

Acest principiu presupune şi o funcţionare punctuală a serviciului public. consacrat de art. fără nici o discriminare în funcţie de persoană. Acest principiu al egalităţii în faţa serviciului public explică ocuparea posturilor prin concurs precum şi organizarea licitaţiilor pentru a-i pune în concurenţă pe toţi cei îndreptăţiţi. nu sunt diferite. dacă la situaţii egale trebuie să corespundă un tratament egal.Principiul continuităţii impune autorităţilor publice să asigure funcţionarea regulată a serviciilor publice. Principiul egalităţii nu înseamnă uniformitate. egalitatea se aplică numai în situaţii comparabile. poate să presteze anumite servicii publice sau chiar să se substituie acestora pentru a asigura prestarea neîntreruptă a serviciilor publice. Statul. el trebuie deschis la ora prevăzuta şi nu poate fi închis înainte. fiind vorba despre o egalitate concretă. 56 şi anume obligaţia pentru toţi cetăţenii de a contribui la cheltuielile publice. De principiul egalităţii beneficiază toate persoanele fizice sau juridice care sunt în relaţie cu serviciul public. Principiul egalităţii în faţa serviciilor publice decurge din îndatorirea fundamentală prevăzută de Constituţie în art. Egalitatea în drepturi a cetăţenilor este principiul constituţional potrivit căruia cetăţenii români fără deosebire de rasă. are dreptul să obţină prestaţiile pe care serviciul le oferă. Dacă interesul public nu-l mai justifică poate fi desfiinţat. economică. socială şi culturală fără privilegii şi fără discriminare. obligaţie prevăzuta şi în art. Curtea Constituţională a României a decis. 130 . în funcţie de scopul urmărit. sex. naţionalitate. b) Principiul egalităţii în faţa serviciului public Principiul egalităţii tuturor în faţa serviciului public reprezintă o adaptare în domeniul serviciilor publice a principiului general de egalitate a cetăţenilor în faţa legii şi a autorităţilor publice. religie. nu trebuie să favorizeze dar nici să defavorizeze o persoană sau o categorie de persoane. Deci. origine etnică. Acest serviciu trebuie să funcţioneze în aceleaşi condiţii pentru toţi. este vorba de deschiderea birourilor şi clădirilor. avere sau origine socială se pot folosi în mod egal de toate drepturile prevăzute în Constituţie şi legi. fiind trataţi în mod egal de către autorităţile publice cât şi de către ceilalţi cetăţeni. de îndată ce îndeplineşte condiţiile legale. Sunt unele servicii care trebuie deschise în mod constant (serviciile de urgenţă în spital). 16 din Constituţie. presupune instituirea unui tratament egal pentru situaţii care. limbă. Desigur că acest principiu al continuităţii nu trebuie absolutizat considerând că serviciul public odată înfiinţat este veşnic. Orice particular. Funcţionarea regulată a serviciilor publice înseamnă că uzagerilor trebuie să li se asigure accesul la serviciile publice în mod satisfăcător. 13 din Declaraţia drepturilor omului si cetăţeanului din 1789. în mod constant. pot participa în egală măsură la viaţa politică. în caz de refuz sau neglijenţă din partea agenţilor obligaţi. iar altele numai în anumite zile şi ore. important este ca uzagerii să aibă posibilitatea să beneficieze de serviciile publice. aşa încât. dimpotrivă. că principiul egalităţii în faţa legii. la situaţii diferite tratamentul juridic nu poate fi decât diferit. opinie sau apartenenţă politică. De aceea el nu exclude ci. presupune soluţii diferite pentru situaţii diferite.

recunoscut administraţiei îşi găseşte fundamentul şi limitele în necesităţile de adaptare ale serviciului public. Uzagerii pot fi trataţi în mod diferit dacă se găsesc în situaţii diferite cu respectarea a trei condiţii: să fie într-o situaţie diferită faţă de serviciul public. supleţea necesară gestionării serviciilor publice industriale şi comerciale conduce la tratarea diferită a clienţilor mai ales în ceea ce priveşte tarifele care le sunt aplicabile. în calitatea sa de beneficiar. ca urmare. Astfel. 44. serviciul public trebuie să urmărească nevoile publicului. cum ar fi mărirea tarifelor. Drept administrativ şi ştiinţa administrativă. actele şi faptele autorităţilor trebuie să se realizeze în cel mai transparent mod posibil. potrivit acestui principiu administraţia are obligaţia de a îmbunătăţi continuu prestarea serviciului public. Pentru a asigura o bună adaptare a serviciului public administraţia poate impune diverse obligaţii uzagerilor. 322 I. Situaţiile identice. nici prestatorii serviciului public şi nici uzagerii nu se pot prevala de un drept dobândit pentru a-şi menţine statutul atunci când intră în relaţie cu serviciul public. necesitatea adaptării serviciilor publice la regulile dreptului comunitar care acorda o deosebita importanţă creşterii concurenţei şi reducerii monopolurilor statului în serviciile publice. se constată o altă situaţie şi anume. Ca urmare. mai mult. Editura Risoprint. Pentru a funcţiona satisfăcător. uzagerii acestuia neavând un drept de a-i menţine condiţiile de funcţionare. Principiul egalităţii nu înseamnă o egalitate absolută şi abstractă ci mai degrabă absenţa discriminării. Principiul adaptabilităţii are implicaţii variate: • dreptul de a modifica unilateral şi de a rezilia contractele de concesionare. discriminarea trebuie să fie justificată din motive de interes general şi diferenţierea trebuie să fie proporţională cu diferenţa obiectivă a situaţiilor. • În ultima vreme. aşa după cum am mai precizat. Interesul general variază în timp. c) Principiul adaptabilităţii la nevoile publicului Serviciile publice sunt supuse legii progresului adică prestaţiile către beneficiari trebuie să crească neîncetat atât cantitativ cât şi calitativ. dacă aceştia sunt în situaţii diferite pot să apară discriminări licite. trebuie tratate în aceeaşi manieră iar situaţiile diferite justifică tratament diferit. 131 . De asemenea. p.Cetăţenii nu sunt egali decât dacă se găsesc în situaţii identice. Cluj Napoca 1998. Un principiu complementar egalităţii este considerat a fi principiul transparenţei conform căruia activităţile realizate de autorităţile administraţiei publice sau de serviciile publice trebuie făcute cunoscute celui care constribuie la bugetul acestora. Numai aşa cetăţeanul poate avea siguranţa că sunt trataţi în mod egal pentru probleme egale.322 Tarifele pot să se stabilească şi în funcţie de alte considerente (în funcţie de venituri) şi aceasta pentru că inegalităţile sociale nu trebuie să aducă atingere egalităţii în drepturi a cetăţenilor. Santai. administraţia poate modifica oricând regulile de organizare şi funcţionare ale serviciului public.

43 şi urm. pe de o parte. ca valoare managerială poate intra uneori în conflict cu restricţiile legale. Este însă preferabil să fie satisfăcut interesul public. 326 A se vedea în acest sens L..325 Eficacitatea priveşte raportul dintre rezultatul obţinut şi obiectivul care trebuie atins. măsurarea (sau cel puţin estimarea) rezultatului obţinut326. iar inovaţiile manageriale tind să o exceadă. Bucureşti 2001. În acest sens. iar pe de altă parte. p. Acest concept presupune. Potrivit unor autori324 principiul eficienţei serviciului public este impus de faptul că toate cheltuielile necesare se suportă din bugetul local. întrucât scopul de a fi al administraţiei este tocmai asigurarea tuturor condiţiilor pentru desfăşurarea normală a vieţii publice. principiu complementar acesteia care permite evaluarea rapidă a activităţilor serviciului public prin aprecierea satisfacerii nevoilor publice. administraţia publică păstrând rolul de factor care concepe aceste contracte şi apoi le monitorizează. Editura Economica. Matei. astfel că practic cheltuielile prevăzute în bugetul local sunt aproape întotdeauna depăşite. Acest principiu trebuie avut în vedere ori de câte ori se stabilesc capitolele de cheltuieli bugetare necesare funcţionării serviciilor publice. Eficacitatea constă în siguranţa faptului că performanţele administraţiei publice se îndreaptă către scopurile propuse. Conflictul generează la rândul său instituţii şi soluţii legale. adică din taxele şi impozitele cetăţenilor. p. soluţionând problemele publice pe cale legală.cit. C. op. Impactul informatizării. 325 A se vedea mai pe larg L. administraţia are obligaţia de a găsi cel mai bun raport între costuri şi cantitatea respectiv calitatea serviciilor prestate cetăţenilor. performanţa efectivă şi eficientă a administraţiei în asigurarea de servicii publice societăţii se află din ce în ce mai mult în atenţia autorităţilor şi opiniei publice. 349 şi urm. Legat de eficienţă este şi cuantificarea. 347 şi urm. Dreptul şi managementul. dar şi european.P. autorizaţii. concesiuni etc. 2004. astfel încât se poate afirma că managementul devine astăzi „motorul remodelării dreptului în administraţie323”. Ca atare. Printre elementele instituţionale se numără şi procesul de transferare a activităţilor productive către sectorul privat prin proceduri contractuale (contracte administrative sau comerciale). Astăzi. p. definirea în prealabil a unui obiectiv. chiar dacă administraţia va face datorii. lftimoaie. Managerii publici văd adesea procedurile legale ca inamici ai eficienţei. 17. Eficienţa. Bucureşti. eficienţa presupune satisfacerea cât mai completă a nevoilor cetăţeanului. Dihotomie sau complementaritate.cit. op. datorită constrângerilor fiscale existente la nivel naţional. Matei. Serviciile publice locale. Este necesar să se realizeze o analiză şi o evaluare a politicilor publice în mod permanent.d) Principiul eficienţei şi eficacităţii serviciului public Eficienţa reprezintă raportul între rezultatul obţinut şi mijloacele angajate (raportul dintre output şi input). Parlagi. Acesta susţine promovarea reformei serviciului public prin dezvoltarea unei culturi a serviciului public orientate spre consumator. Editura All Beck. 324 A. Pe de altă parte.. p. administraţia publică are obligaţia de a acorda întotdeauna prioritate unui agent economic prestator de servicii faţă de alt agent economic în acordarea de licenţe. pentru a ne 323 Ioan Alexandru. 132 . Un alt aspect al eficienţei serviciului public este strâns legat de modul în care administraţia locală sprijină prestatorii de servicii publice. Pretutindeni legislaţia este un element conservator.

În funcţie de modalitatea de gestiune: serviciile sunt exploatate în regie proprie şi alteori direct de către administraţie sau de către un prepus general. Când luăm în considerare amenajarea serviciilor tehnice. care se execută în afara graniţelor). parţial. serviciul marină-aviaţie. servicii deconcentrate.2. c. Cu toate acestea. feroviar). În funcţie de natura sarcinilor: importantă este de asemenea distincţia între serviciile civile şi cele militare. În funcţie de cadrul geografic putem distinge servicii publice interne şi extrateritoriale. pentru serviciile statului există administraţii centrale şi. Putem distinge. ele dispun. trebuie să distingem organisme de direcţie şi de execuţie. De asemenea. dar sunt unele care se prelungesc în exterior (de exemplu: afacerile externe au o administraţie centrală şi organe şi agenţi în exterior. pe care ea îl supraveghează. organizate şi conduse după reguli care. d. ele pot fi grupate în trei categorii: servicii naţionale. fie la nivel local (transportul în comun în cadrul unei localităţi). Într-o manieră generală. În funcţie de interesul satisfăcut: serviciul public poate fi organizat fie la nivel naţional. cele naţionale unor interese generale. regionale şi locale: • • cele locale (create în cadrul legii) răspund unor nevoi locale. accesibilitatea. După colectivităţile angajate în conducerea acestor servicii. de puterea de rechiziţie a oamenilor obligaţi să petreacă un anumit timp sub drapel şi de anumite puteri de rechiziţie a bunurilor. de asemenea. 327 Idem. diferite categorii de servicii şi este posibilă o clasificare a acestora după diferite criterii. îl numeşte sau îl demite. serviciile de administraţie generală în opoziţie cu cele tehnice. le sunt proprii.327 4. a. chiar în timp de pace. cum ar fi natura lor sau colectivităţile publice de care depind. p. Cele din urmă sunt supuse unei discipline foarte stricte. 133 . pentru întreaga ţară (serviciul public al transportului aerian. în diferite ţări. pe de altă parte. seriozitatea. 348. continuitatea serviciului. toate serviciile sunt în cadrul geografic al statului. legat de eficacitate este şi conceptul de calitate a furnizării serviciilor publice măsurată prin indicatori ai satisfacţiei cetăţeanului. distincţia prezintă puţin interes din punct de vedere al structurii generale şi al regulilor de funcţionare a serviciilor. În multe ţări.asigura că acestea sunt corect implementate de către administraţia publică şi de funcţionarii publici. Clasificarea serviciilor publice Există. b. Indicatorii de calitate ai serviciilor publice măsoară oportunitatea.

După regimul juridic aplicabil: conform acestui criteriu avem servicii publice supuse regimului administrativ care pot fi duse la îndeplinire doar cu participarea statului şi a instituţiilor acestuia şi cele supuse unui regim mixt în care îşi dau concursul atât statul cât şi sectorul privat. În funcţie de natura serviciilor publice din punct de vedere juridic: serviciile publice pot fi organizate ca servicii administrative. respectiv civil. cât şi-n al colectivităţilor locale şi au posibilitatea de a alege una din aceste forme de gestiune.3. Încredinţarea unui serviciu public către o persoană publică sau privată trebuie să respecte transparenţa. ori printr-o instituţie specializată. h. regulile aplicabile sunt foarte diferite. regiilor autonome etc. Persoana publică poate gestiona un serviciu ori în regie proprie. Serviciilor administrative li se aplică regimul juridic administrativ şi sunt finanţate de la bugetul central sau local în timp ce serviciilor publice industriale sau comerciale li se aplică un regim juridic de drept privat. După modul de conducere: condiţiile de funcţionare. altele de consilii sau de colegii. a instituţiilor publice. 4. fie de către o persoană publică (stat. Putem delimita următoarele forme de manifestare a gestiunii serviciilor publice : 328 328 Menţionăm că în prevederile legale ale României nu toate aceste forme şi-au găsit concretizarea. publicitatea necesară pentru a pune candidaţii interesaţi în concurenţă şi a-i permite celui mai bun să obţină gestiunea. Persoanele private pot gestiona un serviciu public în mai multe moduri: • în baza unui contract administrativ. şi sunt finanţate din taxele plătite de consumatori. În afara unor dispoziţii contrare. Unele servicii sunt conduse de indivizi. autorităţile administraţiei publice locale acţionează atât în beneficiul statului. f. sau altfel spus. • prin împuternicirea dată de autoritatea administraţiei publice locale sau mai bine spus prin delegare. industriale sau comerciale. • prin concesionare (trebuie făcută distincţia faţă de arendarea recunoscută în legislaţia altor state dar interzisă în România). instituţii) fie de către o persoană fizică sau juridică de drept privat. După modul de organizare: serviciile publice se pot organiza sub forma autorităţilor administraţiei publice. 134 . • în temeiul unui contract de locaţie.e. g. Articularea legală a formelor de gestiune a serviciilor publice În practica de specialitate şi în doctrina juridică occidentală au fost identificate mai multe moduri de gestiune a unui serviciu public. comunităţi locale.

care sunt titularele drepturilor şi obligaţiilor ce rezultă din activitatea lor. Se foloseşte această terminologie atunci când serviciul este gestionat direct de către persoana publică. Pentru satisfacerea unor necesităţi ale populaţiei. regulile precedente suferă anumite modificări: în lipsa autonomiei financiare serviciul are individualizare contabilă. procedeul regiei se aplică şi în cazul serviciilor comerciale şi industriale dar mai ales în cadrul colectivităţilor locale. sub forma unor departamente. litigiile sunt rezolvate de jurisdicţia administrativă. direcţii. termenul de „regie” poate desema atât servicii fără personalitate cât şi servicii cu autonomie financiară cu sau fără personalitate. Pentru satisfacerea unor cerinţe ale populaţiei nu se exclude faptul ca administraţia locală să-şi organizeze servicii publice. serviciile în regie prezintă următoarele trăsături: 1. acestea se transferă masei încasărilor bugetare pe baza căreia sunt suportate majoritatea cheltuielilor. Prestarea serviciului public în regie proprie. 3. fără personalitate juridică. Pentru stat. 135 . nu constituie persoane juridice distincte. din punct de vedere financiar. Ele depind de colectivitatea teritorială sau de stat. a căror organizare şi funcţionare se caracterizează prin: • serviciile publice fără personalitate juridică nu au buget propriu de venituri şi cheltuieli şi. birouri etc. direcţii. birouri etc. fără personalitate juridică. toate regulile şi toate procedurile de drept administrativ sunt valabile: agenţii lor sunt funcţionari în cea mai mare parte. Agenţii cărora le sunt încredinţate aceste servicii sunt subordonaţi ierarhic ministrului. Ca atare. nu va avea personalitate juridică distinctă faţă de persoana publică prin care s-a înfiinţat. Cadrul normativ permite două variante de regim pentru această formă de gestiune. lucrările realizate sunt lucrări publice. autoritatea care l-a înfiinţat. cu considerarea relaţiei aferente autorităţii prefectului de la nivel judeţean. adică pe baza finanţării de către administraţie sau indirectă. sunt dependente direct de colectivitatea căreia îi aparţin. în cazul colectivităţilor locale. 4. administraţia publică locală poate crea servicii publice. Ca atare. în ceea ce priveşte organizarea lor. sub forma unor departamente. 2. În acest caz. pe baza unei autonomii financiare. serviciile în regie sunt servicii administrative. care îi permite să ştie dacă obţine sau nu profit iar dreptul privat se aplică relaţiilor lor cu furnizorii şi utilizatorii. Serviciile descentralizate ţin de consiliul şi puterea executivă aferente colectivităţii respective. responsabilitatea lor este angajată conform dreptului administrativ. ca excepţie. serviciul nu are caracter individual (nu are propria personalitate). Dacă serviciul are încasări. nici autonomie financiară. ele constituie serviciile deconcentrate ale diverselor departamente ministeriale. În mod excepţional. De regulă. Veniturile necesare funcţionării sale sunt prevăzute în bugetul general de venituri şi cheltuieli al colectivităţii. ca atare.A. Această distincţie este necesară în condiţiile în care se pune problema serviciilor cu caracter industrial şi comercial deoarece acestea trebuie să-şi acopere cheltuielile din veniturile proprii. Gestiunea serviciului public în regie proprie poate fi directă. Ca urmare.

Vorbim astfel de concesiune de spitale. Editura Rosetti. de autostrăzi. în prealabil. printr-o convenţie încheiată cu acesta să facă să funcţioneze un serviciu public pe cheltuiala şi riscul său. care nu se află într-un raport juridic de management. ca răspunderea să revină consiliului local în numele căruia acţionează. Bucureşti. însărcinează un particular – concesionar. mult mai puţin semnificativă reducându-se la un simplu procedeu: este vorba de concesionarea serviciului public. 1985. • Rezultă necesitatea ca autoritatea administraţiei publice să precizeze. coordonator Ion Dogaru. termenul de concesionare. remunerându-se prin redevenţe percepute de la uzageri. 331 A se vedea mai pe larg în acest sens Iulian Nedelcu. În primul rând. Aceste definiţii necesită unele precizări. ci de muncă. exploatarea lor şi care este remunerată din redevenţele percepute de uzageri. foarte variate. Contractul de concesiune p. În opinia lui Pierre Delvolvé330. în cazul cărora. însemnând că există o autorizare. fiind folosit pentru a desemna anumite operaţii ale administraţiei care la prima vedere nu au multe elemente în comun.. 1030 şi urm. R. Paris. Concesionarea serviciilor publice Practica transmiterii „sarcinilor” cu caracter administrativ către persoane fizice/juridice private este lungă şi foarte diversă. de terenuri. trebuie făcută distincţia între concesionarea serviciului public şi actele. Din punct de vedere clasic. În cazul concesionării lucrărilor publice diferenţa este. 2003.A. la înfiinţarea oricărui serviciu. Service publique et libertées publique. şi Contractul de concesiune a serviciilor publice p. tocmai de aceea vom întâlni în doctrină mai multe definiţii ale concesiunii. atât capacitatea de folosinţă cât şi capacitatea de exerciţiu a acestor servicii nu se pot manifesta decât ca o ficţiune a legii.D. de bogăţii ale subsolului etc. p. 47. prin concesiune se înţelege o convenţie prin care o persoană publică însărcinează cu prestarea unui serviciu public o întreprindere privată care să asigure finanţarea lucrărilor. Contractele de concesiune.• conducerea serviciului public se face de către un funcţionar subordonat direct primarului sau preşedintelui consiliului judeţean. 21. B. Aceste instituţii publice pot încheia acte juridice în nume propriu urmând. de asemenea. Bucureşti. concesiune este definită ca: un mod de gestionare a serviciilor care constă în aceea că autoritatea publică – concedent.. 969 şi urm.331 Concesionarea serviciului public se distinge radical prin faptul că reprezintă un mod de gestionare a unui serviciu public. faţă de administraţie. Editura All Beck. 2004. unde concesionarul nu se angajează numai să asigure funcţionarea serviciului ci. p. categoriile de acte pe care acestea le pot încheia. o permisiune din partea administraţiei329. se angajează să Iulian Avram. Contracte speciale. Pierre Delvolvé. Termenul de concesiune este deci unul din cele mai vagi ale dreptului administrativ. în lucrarea Drept civil. însă. 330 329 136 . spre exemplu. datorită unui limbaj administrativ insuficient de precis se utilizează.F. în sensul că recunoaşterea lor ca subiecte de drept civil se face prin intermediul persoanei juridice a consiliului local.

Nedelcu în lucrarea Drept civil . Librairie Montaigne. un serviciu public subordonat imperativelor interesului general. fără lucrări publice. p. care păstrează acest caracter şi se raportează la dreptul privat. 137 . printre altele. Universite Bordeaux. revin gratuit cedentului. 528/2004. Regimul concesionării clasice rezultă din concilierea între cele două elemente fundamentale. Astăzi. concesionarea lucrărilor publice se face pe perioade lungi. să suporte cheltuielile şi să amortizeze aceste lucrări publice care. ceea ce exclude din plecare serviciile gratuite (ajutor social) şi cele ce permit individualizarea utilizatorilor (ansamblul căilor publice. b) concesiunea de lucrări publice este contractul prin care un particular se angajează să edifice pe cheltuielile sale şi pe riscurile sale o construcţie publică şi să 332 A se vedea în acest sens J. în parte. Droit administratif. denumit concesionar. Procedeul concesionării are un câmp limitat de acţiune.. unei persoane private. din cauza naturii sale cât şi a surselor de provenienţă. El nu se poate aplica decât serviciilor care încasează în contrapartidă o sumă de la beneficiarii săi. pe riscurile sale şi cu ajutorul avantajelor convenite. 174. să se elibereze de riscurile financiare ale acestor iniţiative. să se menţină cedentului o autoritate strictă asupra serviciului şi să se garanteze concesionarului beneficiile la care poate spera în mod legitim.. Auby. concesionarea se face în baza unui contract prin care o autoritate publică. 8/1999 şi I. ale sistemului: pe de o parte.efectueze el însuşi lucrările publice necesare acestei funcţionări. modificat de Legea nr. idem.. unui investitor privat. Aladar Sebeni. Procedeul concesionării a permis statului să menţină aceste întreprinderi în afara sferei publice. 1 din Legea nr. remunerarea pentru serviciile prestate constând fie din sumele obţinute din dreptul de exploatare a serviciilor fie din acest drept însoţit. dreptul şi obligaţia de a presta servicii în numele său. 219/1998 privind regimul concesiunilor. un particular care nu acceptă să-l gestioneze decât prin prisma interesului personal. A fost necesar. de remuneraţie. De aceea. Există şi cazul concesionării în stare pură. de cel mult 49 de ani. 173. transmite pentru o perioadă determinată. Conform art. În al doilea rând. Necesitatea acestei concilieri domină regimul concesionării. la finele contractului de concesionare. Noţiunea contractului de concesiune şi încheierea acestuia în Revista Dreptul nr. când serviciul nu necesită construirea de infrastructuri publice (reţeaua de autobuze). să introducă în gestionarea lor conceptul de profit capitalist (element necesar al progresului economic din punct de vedere liberal) şi în sfârşit. gestiunea serviciului public este încredinţată. care acţionează pe riscul şi pe răspunderea sa. pe de altă parte. individuale sau de tip societate. Gestiunea serviciului trebuie să-i permită. aparent opuse. În doctrină se face diferenţă între332: a) concesiunea de servicii publice este actul prin care o persoană administrativă însărcinează un particular (sau în anumite cazuri excepţionale o altă persoană administrativă) să se ocupe de funcţionarea unui serviciu public. denumită concedent. în completare. 1975-1976. conform accepţiunii clasice a concesionării. procedeul se aplică şi în cazul constituirii şi exploatării autostrăzilor cu plată şi a parcurilor subterane de garare a autovehiculelor. în principiu. M. mai puţin autostrăzile care permit individualizarea şi a căror construcţie/întreţinere poate fi concesionată).

resursele naturale ale zonei economice maritime şi ale platoului continental. infrastructurile rutiere. dintre cele menţionate în art. autostrăzile. reţelele de transport şi de distribuţie publică a apei potabile. obiectul concesiunii poate fi diferit. bazele sportive. locurile de recreere. consiliile locale sau instituţiile publice de interes local. terenurile proprietate publică. explotarea zăcămintelor minerale şi a substanţelor solide şi fluide. d) concesiunea de activităţi . 5. feroviare. în contra partidă. 5 . în condiţiile legii şi a contractului de concesiune. serviciile poştale. După cum se poate observa. in numele statului. instituţiile profesioniste de spectacole. Chiar în Legea nr. 219/1998 privind regimul concesiunilor se arată care poate fi acesta: • • • • • • • transporturile publice. administraţia îi dă dreptul să perceapă taxe de la utilizatori. reţelele de transport prin conducte şi de distribuţie a petrolului şi gazelor combustibile. 5 din Legea 219/1998 privind regimul concesiunilor333. explotarea surselor termale. judeţului. pentru bunurile proprietatea publica sau privata a statului ori pentru activitatile si serviciile publice de interes naţional.contractul prin care o autoritate publică. pentru bunurile proprietate publica ori privata a judeţului. reţelele de transport şi de distribuţie a energiei electrice şi termice. spectrul de frecvenţe şi reţelele de transport şi de distribuţie pentru telecomunicaţii. podurile şi tunelurile rutiere cu taxă de trecere. activităţile economice legate de cursurile de ape naturale şi artificiale. oraşului sau comunei ori pentru activitatile si serviciile publice de interes local. b) consiliile judeţene. cheiurile şi zonele libere.asigure exploatarea pe un anumit timp. inclusiv a celor aflate în consevare. meteorologice şi de calitate a apelor şi amenajărilor piscicole. permite unei persoane fizice sau juridice private să posede şi să folosească. • • • • • • • • 333 Art.(1) Au calitatea de concedent. un bun aparţinând domeniului public sau privat al statului ori al unităţilor administrativ-teritoriale. portuare şi aeroportuare civile. staţiile şi instalaţiile de măsurători hidrologice. 138 . conferă unei persoane private dreptul de a desfăşura o anumită activitate de interes naţional sau local în condiţiile legii şi a contractului de concesiune. oraşului sau comunei: a) ministerele sau alte organe de specialitate ale administraţiei publice centrale. plajele. construcţia de hidocentrale noi şi exploatarea acestora. c) concesiunea de bunuri . lucrările de gospodărire a apelor aferente acestora.contractul prin care una din autorităţile publice menţionate în art.

serviciile publice. În practica autorităţilor administraţiei publice locale s-a generalizat tipul de asociere în participaţiune cu diferite persoane private pentru a se eluda în acest mod obligaţia organizării de licitaţii publice. este aplicabil regimul juridic civil. orice alte bunuri.• • • • unităţile medico-sanitare. activităţile economice legate de punerea în valoare a monumentelor şi siturilor istorice. în vederea finanţării şi realizării în comun a unor acţiuni. 251-256 Cod Comercial). lucrări. mult mai restrictiv. În ceea ce priveşte regimul juridic aplicabil concesiunilor de servicii publice trebuie să precizăm că acesta este diferit în funcţie de natura lor: • • pentru regiile autonome care gestionează servicii publice de interes naţional sau local sunt aplicabile normele dreptului public (administrativ). Noul cadru normativ din 1998 este mult mai extensiv în ceea ce priveşte obiectul concesiunii. dar obţin profituri prin vânzarea de furnituri sau servicii către uzageri. chiar asupra întregului comerţ (art. unităţile de producţie aparţinând regiilor autonome şi terenurile proprietate de stat. pentru societăţile comerciale care desfăşoară activităţi industriale/comerciale pentru satisfacerea interesului general. activităţi sau servicii publice care nu sunt interzise prin legi organice speciale. după caz. Asociaţiunea în participaţiune are loc atunci când un comerciant sau o societate comercială acordă uneia sau mai multor persoane ori societăţi o participaţiune în beneficiile şi pierderile uneia sau mai multor operaţiuni. • C. se stabileau drept obiect al concesiunii: activităţile economice. abrogată. depozitarea şi valorificarea deşeurilor. “în condiţiile legii. 15/1990. colectarea. pentru serviciile publice concesionate de regiile autonome unor persoane private care nu realizează un interes general. cu organizaţii neguvernamentale şi cu alţi parteneri sociali. 139 . În vechea Lege nr. servicii sau proiecte de interes public local”. cooperarea sau asocierea cu persoane juridice române sau străine. Asociaţiunea în participaţiune Consiliile locale conform Legii 215/2001 hotărăsc. Considerăm acest lucru de bun augur având în vedere că prin concesiune se instituie o modalitate de atragere de fonduri la bugetul de stat sau al colectivităţii locale. se aplică un regim mixt de drept public/privat. secţiile sau laboratoarele din structura acestora precum şi serviciile medicale auxiliare. O dată ce administraţia devine „asociată” nu-şi mai poate scoate la licitaţie propria prestaţie întrucât nu se află în concurenţă cu alt prestator de servicii.

implicarea autorităţilor administraţiei publice în asocieri cu persoane fizice/juridice private are ca efect scăderea imaginii acestora în faţa cetăţenilor: • prestarea de servicii în asociere cu agenţi economici privaţi duce atât la scăderea cantităţii şi calităţii produselor furnizate cât şi la inechitate în distribuirea lor (asociatul luând partea leului). În al doilea rând. Chiar şi atunci când legea permite asocierea administraţiei cu agenţi economici privaţi scopul acesteia nu poate fi decât realizarea de lucrări şi servicii de interes public. să intervină răspunderea nemărginită şi solidară a asociaţilor). administraţia publică pune la dispoziţia comercianţilor un spaţiu comercial contra unei sume de bani. sarcinile administraţiei publice sunt expres stipulate în legea organică fără a exista nici o competenţă pentru desfăşurarea de „operaţiuni comerciale”. trebuie ca asociaţii să participe atât la beneficii cât şi la pierderi. Este ştiut că. în cazul pagubelor. adică o chirie „mascată”. persoana care se asociază trebuie să aibă calitatea de comerciant sau societate comercială. este de notorietate faptul că orice comerciant are intenţia de a-şi creşte valoarea investiţiilor proprii cu scopul de a-şi micşora cota de participare pe care o plăteşte primăriei. nu suntem nici măcar în prezenţa unui contract de asociere în participaţiune pentru că. singura lege care reglementează asocierile este Legea nr. În sfârşit. În ceea ce priveşte „colaborarea” considerăm că sunt permise acele contracte economice prin care se realizează investiţii întrucât legea se referă la execuţia unor „lucrări” de interes comun (evident. pentru colectivitatea locală). Din acest punct de vedere autorităţile administraţiei publice nu convin definiţiei: • • este adevărat că art. Contractele comerciale nu intră aşadar în discuţie atunci când avem în vedere „colaborări”. urmează ca. dar precizează pentru „operaţiuni comerciale”. pentru a fi în prezenţa unei participaţiuni. În primul rând.În fapt. de cele mai multe ori. 1412 Cod Civil. Din acest punct de vedere. 31/1990 privind societăţile comerciale. • administraţia publică nu are compartimente specializate pentru a urmări contabilitatea asociaţilor şi nici servicii de control financiar proprii pentru a urmări în ce măsură asociaţii îşi respectă obligaţiile. este vorba de un contract de locaţie a lucrărilor (locatio operarum) conform art. Din însăşi definiţia Codului Comercial rezultă mai multe condiţii obligatorii pentru legalitatea încheierii unor asemenea contracte de asociere în participaţiune. Indiferent de asociere sau colaborare ele trebuie să fie încheiate „în condiţiile legii”. atunci când una din părţi procură munca iar cealaltă parte se foloseşte de această prestaţie remunerând-o. 140 . 252 din Codul Comercial permite şi necomercianţilor să încheie astfel de contracte. administraţia publică nu poate accepta încheierea unui contract în condiţii de risc deoarece nu are dreptul să accepte pierderi din patrimoniul colectivităţilor locale (întrucât prin asocierea în participaţiune nu se naşte o persoană juridică nouă. • administraţia publică nu poate verifica modul în care asociaţii îşi realizează investiţiile.

el constituie o formă de închiriere a terenurilor agricole. 687 şi urm. al treilea aspect. Pentru a fi opozabile terţilor. 141 . rezidă în caracterul exclusiv comercial al contractului (administraţia neavând dreptul de a-l rezilia unilateral ca în cazul concesiunii). unui fermier. Mai exact. legea cadru nu stabileşte în acest sens nici un termen. Termenul pentru care se încheie contractul de arendă este lăsat la libera alegere a semnatarilor acestuia. dacă bunul arendat se află pe raza administrativă a mai multor localităţi. Forma de remunerare a fermierului este identică celei pentru concesionar însă contractul diferă sub trei aspecte: • • în primul rând. op. adică după ce s-au realizat mijloacele necesare funcţionării unui serviciu public iar aceste mijloace pot fi arendate astfel.. uzufructuar sau alt deţinător legal de bunuri agricole denumit arendator şi arendaş. Dacă după expirarea termenului arendaşul continuă să folosească terenul are loc tacita relocaţiune. Legea stipulează că la expirarea contractului se poate recunoaşte arendaşului. al doilea aspect constă în faptul că fermierul primeşte utilajele necesare de la administraţie şi le utilizează pe toată durata contractului (administraţia păstrându-şi dreptul de proprietate).cit. În 334 A se vedea. dacă prin contract nu i s-a interzis acest drept. cu privire la exploatarea bunurilor agricole.. De regulă. un drept de retenţie cu privire la contraprestaţiile sale faţă de cealaltă parte. în schimbul unui preţ – arendă. izvorâte din contract. contractele de arendă se înregistrează la consiliul local în raza căruia se află situat bunul arendat. prin hotărâre judecătorească. un contract administrativ prin care o persoană publică deleagă unei persoane private. fermierul are obligaţia de a restitui autorităţii administraţiei publice o parte din încasările primite de la uzageri. Obiectul contractului de arendă îl constituie nu numai terenurile agricole ci şi celelalte bunuri ce servesc în activitatea cu caracter agricol. pe o durată determinată şi la un preţ stabilite de părţi (art.334 Prin contractul de arendă.. numită fermier. diferit de contractul de concesiune. în mod temporar. • Contractul de arendă constituie o formă a locaţiunii fondurilor rurale. contractul va trebui înregistrat la fiecare consiliu local din acele localităţi. însă în Codul civil se menţionează că arenda „se consideră făcută pentru tot timpul necesar ca arendaşul să culeagă toate fructele”. conform legislaţiei române. Arendaşul are dreptul să subarendeze terenul. se înţelege contractul încheiat între proprietar. Arendarea serviciilor publice Ţările occidentale au stabilit în acest sens posibilitatea încheierii unui contract de „affermage”. p.D. Nedelcu în lucrarea Drept civil . în acest sens. Specificul contractului de arendă rezidă în posibilitatea arendaşului de a dobândi dreptul de proprietate asupra bunurilor exploatate. adică începe o nouă arendare. mai pe larg şi I.. aceste contracte de arendă survin după terminarea duratei unei concesiuni. 2 Legea 16/1994 privind arenda). gestiunea unui serviciu public.

să efectueze investiţii. Bucureşti. Contractul de franchising nu este reglementat de legislaţia noastră şi nici de majoritatea legislaţiilor ţărilor cu economie dezvoltată. să asigure funcţionarea comercială. p. O altă formă de manifestare a acestuia constă în preluarea unui contract la cheie. Reglementările în baza cărora se încheie astfel de contracte sunt prevăzute în Reglementarea nr. 336 În acest sens. în special în SUA. 4087/88 a Comisiei335 referitoare la aplicarea prevederilor antitrust la contractul de franchising. folosinţa temporară a unui bun în schimbul unei sume de bani. cu scopul intrării pe noi segmente de piaţă. Cu toate acestea. Serviciile publice în sistem franchising Conceptul istoric al acestui tip de comerţ se regăseşte încă din perioada Evului Mediu. numită locatar. 2000. proiectează şi construieşte obiective de interes public pe care apoi le administrează pe termen lung. în schimbul unei sume de bani (redevenţă) dreptul de a exploata un “pachet de drepturi” de proprietate intelectuală asupra unor produse determinate. sistemul de franchising continuă să ocupe un procent din ce în ce mai însemnat în desfacerea produselor către consumatori. în scopul de a revinde acele produse consumatorilor. Serviciul public în locaţie de gestiune Contractul de locaţie este cel prin care o persoană. ea rezervându-şi doar dreptul de a stabili planul general de marketing. În cadrul contractelor de franchising. Aplicabilitatea asupra serviciilor publice a acestui tip de contract se reflectă astfel: administraţia publică. Spre deosebire de contractul de vânzare-cumpărare. • agentul economic privat este obligat să respecte normele impuse. a se vedea şi I. numită locator. Editura Economică. 114. 336 O variantă foarte modernă constă în preluarea unui contract la cheie pe baza căruia agentul privat alocă fonduri. Alexandru şi L. aceasta fiind făcută de sectorul privat. Mai exact este vorba de vânzarea în tranşe a valorii de întrebuinţare a unui bun. iar după anii 1980 a cunoscut o largă răspândire în ţările capitaliste. să plătească o redevenţă (calculată în procente sau cotă fixă) în funcţie de desfacerile realizate. numită franchisee. Matei. o parte denumită franchisor primeşte de la o altă parte. L359 from 28 december 1988. F. producătoarea serviciului public. • scăderea riscului sectorului public în ceea ce priveşte investiţia.plus. prin care se 335 Commission Regulation (EEC) no. Pentru domeniul serviciilor publice contractul de franchising poate fi benefic din următoarele considerente: • creşterea interesului pentru dezvoltarea parteneriatului sector public/sector privat. dă în distribuţie acest serviciu unui agent economic privat. arendaşul (persoană fizică) are un drept de preemţiune înaintea statului. în cazul vânzării-cumpărării terenurilor arendate dacă sunt situate în extravilan. proiectează şi construieşte obiective de interes public pe care apoi le administrează pe termen lung. 142 . 46-52. numită chirie. în baza căruia agentul privat alocă fonduri. pentru cel de-al doilea. 4087 from 30 november 1988 on the application of the article 85(3) of the Treaties to categorise the francise agreements in OJ no. se obligă a asigura unei alte persoane. E. Servicii publice. p.

143 . În jurisprudenţă. G. tehnologie. Parteneriatul public – privat Parteneriatul public . trebuie construite sisteme noi pentru alimentarea cu apă. Matei. prin care administraţia publică încredinţează unor antreprenori specializaţi realizarea construcţiei. În România. Cele mai cunoscute în practica administrativă sunt contractele de locaţie a lucrărilor de construcţii. Ca rezultat al acestei colaborări. op. sectorul public poate continua să-şi îndeplinească responsabilităţile sale faţă de cetăţeni în ceea ce priveşte asigurarea serviciilor de utilitate publică.. s-a generalizat tipul locaţiei de gestiune care implică economia de fonduri (comerciantul suportând toate cheltuielile). Participarea sectorului privat are un rol esenţial de jucat în asistarea primăriilor şi operatorilor de servicii publice pentru a-şi implementa proiectele de investiţii. cu calificările sale manageriale.337 În practică. de a reglementa şi monitoriza sectorul serviciilor publice locale şi de a sprijini riscurile pe care entităţile din sectorul privat nu le pot suporta. în vederea realizării unor obiective /servicii de interes public şi armonizarea intereselor specifice ale acestora. Sectorul privat poate contribui spiritual sau inovator. care.privat (PPP) este un concept care face posibilă colaborarea dintre autorităţile administraţiei publice centrale şi/sau locale cu sectorul privat. spre deosebire de regie. calificare. beneficiază în continuare de exploatarea lor conform clauzelor stabilite prin contract. Alexandru şi L. Spre deosebire de contractul de concesiune sau de arendă. 114 şi urm.cit. că se bazează pe un contract guvernat de dreptul comercial şi apoi. p.privat. oferă cel puţin o soluţie parţială la această problemă. idei şi iniţiative. potrivit legii de transformare a întreprinderilor socialiste în regii autonome sau societăţi comerciale s-a permis locaţia de gestiune în cazul unor „secţii economice din structura regiei autonome”. Parteneriatul public . prin contractul de locaţie se transmite numai folosinţa temporară a bunului. ambele sectoare trebuie să-şi urmărească şi 337 Pentru mai multe detalii se va avea în vedere şi I. după 1989. titularul contractului de locaţie este remunerat direct de către administraţia publică iar. după terminarea lucrărilor. cu eficienţa sa. cu potenţialul său financiar şi investiţional. Infrastructura existentă are nevoie de retehnologizare şi modernizare. Locaţia de gestiune se atribuie persoanelor fizice/juridice române sau străine prin decizia administraţiei publice centrale (în cazul regiilor autonome de interes naţional) sau decizia consiliilor locale (în cazul regiilor de interes local). în acest timp.transmite cumpărătorului însăşi proprietatea bunului. distribuţia gazelor naturale. locaţia de gestiune a fost tratată ca regim juridic asemănător concesiunii din două considerente: întâi. în condiţiile în care comerciantul are dreptul de a folosi domeniul public o perioadă relativ mare de timp. pentru că rezilierea lui unilaterală nu este posibilă (în afara clauzelor contractuale) ca în cazul oricărui contract comercial. canalizarea şi epurarea apelor uzate. remuneraţia este forfetară (pe bază de comision calculat asupra facturii). Toate acestea reclamă angajamente masive atât financiare cât şi de resurse. spre a menţiona numai câteva domenii.

Matei. Actualele tendinţe în privatizarea serviciilor publice din diferite ţări au arătat că această situaţie este depăşită. execuţia (construcţia) şi exploatarea (operarea) investiţiilor şi cea mai mare parte a riscurilor asociate acestei activităţi către sectorul privat (de obicei un consorţiu de investitori corporativi. au fost considerate serioşi factori nestimulativi pentru investitorii privaţi. pe de o parte datorită percepţiei asupra importanţei ei strategice din punct de vedere social şi economic iar pe de altă parte deoarece costurile mari de investiţii şi perioadele mari de implementare asociate de obicei cu astfel de proiecte. în mod tradiţional. finanţarea. în special în ţările foste comuniste sau în curs de dezvoltare. în schimbul unui preţ. Proiectele pot demara şi se pot realiza pe o baza accelerată. o mai mare concurenţă în asigurarea serviciilor de utilitate publică şi un acces mai larg la pieţele internaţionale de capital. în cazul partenerului public.338 Infrastructura serviciilor publice a fost. subvenţii ( în cazul în care proiectul nu este independent din punct de vedere economic). 338 144 . structurile de tip parteneriat public . Guvernele asigură asistenţa acestui proces prin crearea de noi oportunităţi pentru investitorii privaţi într-un efort de a aduce o mai mare eficienţă execuţiei şi operării proiectelor. în condiţiile în care mediul instituţional a atins anumite standarde minime iar proiectele au fost structurate corespunzător. Aceste responsabilităţi ale sectorului public pot include prevederea anumitor active (cum ar fi terenul). Finanţatorii privaţi s-au arătat capabili să mobilizeze fondurile necesare pentru a finanţa proiecte de infrastructură iar investitorii privaţi şi-au dovedit dorinţa de a accepta deopotrivă riscurile de proiect şi de ţară.cit. beneficiarul final fiind utilizatorul serviciilor şi standardul lui de trai. Cesiunea serviciilor publice în procesul de privatizare Reglementările legale din ţările occidentale au prevăzut posibilitatea transmiterii gestiuni unui serviciu public nu numai pe baza actelor juridice bilaterale ci şi a actelor unilaterale. o creştere fără precedent a participării sectorului privat în finanţarea dezvoltării şi modernizării infrastructurii tehnico-edilitare a localităţilor. Alexandru şi L. Însă. 109 şi urm. op. creditorii şi finanţatorii lor). p. Autorităţile administraţiei publice. în acelaşi timp cu păstrarea anumitor responsabilităţi şi riscuri (adesea reziduale) în sectorul public. ţelul oricărei asocierii trebuie să fie realizarea unei balanţe echilibrate. la cedarea cotei majoritare de participare la capital sau doar a unei părţi din aceasta celorlalţi acţionari. în cele mai multe situaţii locale. Se recurge astfel. în întreaga lume. echitabile atât a riscurilor cât şi a avantajelor. rezervată sectorului public..satisfacă propriile interese: asigurarea unui profit material în cazul partenerului privat sau a unei necesităţi de interes sau utilitate publică de natură socială. care deţin capitalul majoritar în cadrul unei societăţi comerciale pot realiza privatizarea acestora prin act juridic unilateral. urmând A se vedea studiul comparat realizat în unele ţări din Europa Centrală şi Est în I. În practică.privat presupun în mod obişnuit transferul unei mari părţi din responsabilitatea pentru proiectarea. În ultimii câţiva ani s-a evidenţiat. garanţii de risc politic şi poate – atunci când utilizatorii nu sunt taxaţi în mod direct de către sectorul privat pentru serviciul furnizat/prestat – a unei căi de obţinere a veniturilor. H.

op.ca serviciul public să funcţioneze în regim de drept privat sau public. în condiţiile în care s-a mai păstrat o cotă parte.339 339 A se vedea şi I. Alexandru şi L. Matei.cit.. p. 115 şi urm. 145 . chiar dacă nu majoritară.

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful