© 2009 EDITURA UNIVERSITĂŢII TRANSILVANIA BRAŞOV Adresa: 500091 Braşov, B-dul Iuliu Maniu 41A Tel:0268 – 476050 Fax: 0268 476051 E-mail : editura@unitbv.ro Tipărit la: Tipografia Universităţii "Transilvania" din Braşov B-dul Iuliu Maniu 41A Tel: 0268 – 476050 Toate drepturile rezervate Editură acreditată de CNCSIS Adresa nr. 1615 din 29 mai 2002

Referenţi ştiinţifici: Prof. univ. dr. ing. Cornel SAMOILĂ Membru corespondent al Academiei de Ştiinţe Tehnice din România Cercetător princ. dr. Victor SOFONEA

Descriere CIP a Bibliotecii Naţionale a României LEOVEANU, IOAN SORIN Metode numerice avansate : aplicaţii în modelarea metalelor / Ioan Sorin Leoveanu, Mircea Horia Ţierean. - Braşov : Editura Universităţii "Transilvania", 2009 Bibliogr. ISBN 978-973-598-671-1
I. Ţierean, Mircea Horia 519.63

Ioan Sorin Leoveanu Mircea Horia Ţierean

METODE NUMERICE AVANSATE
APLICAŢII ÎN MODELAREA METALELOR

© 2009 EDITURA UNIVERSITĂŢII TRANSILVANIA BRAŞOV
ISBN 978-973-598-671-1

Cuprins

CUPRINS
1. Mecanismul fenomenelor de transport …………..…………………………….. 1.1. Propagarea căldurii …………..………………………………………. 1.1.1. Conducţia. Legea Fourier a conducţiei …………..………………. 1.1.2. Convecţia ……………………………………………………………. 1.1.3. Radiaţia …………..………………………………………………….. 1.2. Transferul de masă …………………………………………………... 1.2.1. Difuzia. Legea Fick a difuziei ……............................................... 1.2.2. Transferul convectiv de masă …………………………………….. 1.3. Curgerea fluidului …………..………………………………………… 1.3.1. Transferul vâscos al impulsului. Legea Newton a vâscozităţii .... 1.3.2. Transferul convectiv al impulsului …………..…………………….. 2. Ecuatiile ce guverneaza fenomenele de transport …………..……………….. 2.1. Ecuaţiile ce guvernează transferul de masă ………………………. 2.1.1. Forma integrală a ecuaţiei de conservare a masei …….............. 2.1.2. Forma diferențială a ecuaţiei de conservare a masei. Ecuația de continuitate …………..………………………………………….. 2.2. Ecuaţiile ce descriu transferul impulsului …………..….................. 2.2.1. Forma integrală a ecuaţiei de echilibru pentru impulsuri ……..... 2.2.2. Forma diferenţială a ecuaţiei de conservare a impulsului. Ecuaţia mişcării fluidului …………………………………………… 2.2.3. Condiţiile pe frontieră ………………………………………………. 2.3. Ecuaţia de conservare a energiei …………………………………... 2.3.1. Forma integrală a ecuaţiei de conservare a energiei …….......... 2.3.2. Forma diferenţială a ecuaţiei conservării energiei termice ......... 2.3.3. Condiţiile iniţiale şi la limită …………..………….......................... 2.4. Ecuaţiile ce descriu difuzia elementelor ……………………………. 2.4.1. Forma integrală a conservarii masei pentru un component A al unui amestec …………..….......................................................... 2.4.2. Forma diferenţială a ecuaţiei de conservare a componentelor chimice ....................................................................................... 2.4.3. Condiţiile iniţiale şi pe frontieră …………..……………………….. 3. Similarităţi ale celor trei fenomene de transport ………………………….. 3.1. Legile de bază pentru difuzia fluxurilor …………………………….. 3.2. Transferul convectiv …………..……………………………………… 3.3. Ecuaţiile de guvernare …………..……........................................... 4. Metoda diferenţelor finite …………..……………………………………………. 4.1. Introducere …………..……………………....................................... 4.2. Metoda diferenţelor finite …………..………………………………… 4.2.1. Formularea cu serii Taylor …………..…………………………….. 4.2.2. Metoda integralelor …………..………..…………………………… 4.2.3. Metoda volumelor finite. Soluţionarea cu ajutorul volumelor de control …….................................................................................. 5 5 5 7 10 11 12 14 16 17 20 22 22 22 24 27 27 29 30 31 31 33 34 36 36 37 37 39 39 42 43 46 46 48 48 52 55

3

.......... 5...………….....………………………………………... Metoda Crank-Nicolson …………..2..…………………….... Obţinerea ecuaţiilor cu diferenţe finite ……..1.....1 …………. Lichide Newtoniene ………….....………………………………………......... 7. 6...... Conducţia căldurii în regim staţionar …………..………. Ecuaţiile care guvernează procesul …………...2..2. Introducere …………. Probleme multidimensionale ………….1........ 6.. 5.……………………………………..1.3.…………………………… 8...... Metoda implicită …………. Stabilirea discretizării..3.......1.. Exemplul 7..……………………………….. Derivarea ecuaţiilor cu diferenţe finite …………..……………………………… 5.3...4.......5.…………….2..........2..………………………………………… 5. Metode de rezolvare …………………………………………………...………………………………………………… 5...... 7.Metode numerice avansate 5...3..1... Condiţiile iniţiale şi la limită (pe frontieră) ………….1.………………. (Gridul de calcul) …………. 5.………………………….... Ecuaţiile ce guvernează procesul …………... Solidificarea aliajelor ………………………………………………...1..1..2. 8. 7....4. Condiţii iniţiale şi pe frontieră …………...1.........2. Calculul gridului ………….. 6.1.2.2..…………………. 8.1......2...2. 8.....…….……………………..1 …………..………………………………………….. 8.………………………………….. Rezolvarea problemelor pentru cazuri multidimensionale ……....3...... Formularea matematică ……………………………………………… 6.... Probleme bidimensionale …………...... 8..2.2.. 7..1.1. 5.. 5... Exemple de calcul …………..………………………………………………...……. 6...3. 8..……………………………………….. Metoda volumelor finite pentru cazul staţionar …………. Fundamentarea matematică ………….... Exemplul 8.3.2....... 6..……….. Condiţii iniţiale …………..……………………………………...... 6.. 5.3. Cazul 3D …………. Analiza stabilităţii metodelor de rezolvare – Metoda von Neumann . Modelarea turbulenţei ………….... 6.………... 60 60 60 61 63 63 64 72 72 72 73 74 93 93 93 94 94 94 94 95 97 99 100 101 106 107 114 114 116 117 118 130 137 138 142 150 156 156 157 171 187 197 4 .....……………………………………………… Anexe ………….1........ 6. Propagarea în regim nestaţionar a căldurii …………..... 5.1 …………. Condiţii pe frontiera ………….3.. 7.……………………………………………… 8..………………………………………………………………………... Metode numerice …………... Calculul cu volume finite pentru probleme nestaţionare ……….………………………………………… 6.3..4..……………………………………………… 7. Exemplul 6. Metodele de rezolvare a modificării de fază …………..…………………………….......3..……………………………………………….……………..………….1...6.………………...2......3.2. Modelarea modificărilor de fază ………….. 5. 6... 6... Condiţii la limită (pe frontiere) …………..2.1.... Metodele explicite ………….......... 6..... Curgerea fluidelor incompresibile ………….3.1..2.... Ecuaţii constitutive ….1. 6..……………………………….........2... Bibliografie …………. Rezolvarea sistemului de ecuaţii algebrice liniare ……..

Acest proces ireversibil este numit “transfer termic” sau “propagarea căldurii”. cu accent asupra fenomenele de difuzie a unor componente în medii lichide. O scurtă descriere a procesului de transfer termic poate fi făcută mai palpabil prin considerarea mecanismului de răcire în atmosferă a unei plăci din oţel având o faţă încălzită (fig.a).1.1. 1. . în principal transportul energiei termice. 1. Legea Fourier a conducţiei Fenomenul de conducţie poate fi definit ca fiind transportul de căldură dinspre zonele cu temperatură mai mare. Aceste moduri sunt general cunoscute ca fiind conducţie. denumirile şi modul de verificare a algoritmilor în conformitate cu următoarele lucrări [1-6]. cu ajutorul mişcării electronilor şi a ionilor (în medii cristaline) sau a 5 .transferul energiei. Căldura se propagă atât în interiorul corpului cât şi în atmosfera înconjurătoare prin trei moduri distincte. către cele cu temperatura mai mică.1. . Conducţia. Deși exista o bibliografie extrem de vastă în acest domeniu la prezentarea metodelor de rezolvare a problemelor ridicate de acest fenomene compexe s-a urmarit o cale mai apropiata de ingineria materialelor.transportul de masă.Mecanismul fenomenelor de transport CAPITOLUL 1 MECANISMUL FENOMENELOR DE TRANSPORT Analiza fenomenelor de transport în ingineria materialelor implică următoarele trei moduri de transfer: . dintr-un corp solid sau fluid.transportul de fluide prin fenomene de curgere. atunci când a fost necesar s-au specificat şi alte referinţe bibliografice. convecţie şi radiaţie. Pe parcursul cărţii. Propagarea căldurii Transferul termic apare atunci când există o diferenţă de temperatură în interiorul unui corp sau între mai multe corpuri.1. Astfel s-au folosit cu precădere notaţiile. 1.

în conformitate cu ecuaţia Fourier a conducţiei.1. Modelul unidimensional al conducţiei printr-un perete 6 . ca în figura 1. dT/dx. exprimată sub forma: q x = −λ dT . λ [W/(m K)]. a) Mecanismul de transfer al căldurii.Metode numerice avansate moleculelor în cazul mediilor fluide. Constanta de proporţionalitate fiind conductivitatea termică. convecţie şi radiaţie Temperatura în punctul x =0 este mai mare decât temperatura în punctul x=L şi deci căldura va fi condusă dinspre x=0 spre x=L. Să considerăm un caz unidemensional. Unităţile de măsură in SI sunt.1) Fluxul termic qx care reprezintă cantitatea de căldură care este transferată pe direcţia x prin unitatea de arie.2. λ.2. Distribuţia temperaturii rezultate în urma procesului de răcire al unui corp prin conducţie. este proporţională cu gradientul termic. dx (1. a) b) Figura 1. q [W/m2]. b).1. Figura 1. având distribuţia iniţială de temperatură T(x). In majoritatea aplicatiilor inginereşti este foarte importantă descrierea cât mai corectă a acestui proces.

2.Mecanismul fenomenelor de transport 1. Acest transfer poate fi definit prin împărtirea sa în următoarele componente: . atunci.u . căldura specifică şi conductivitatea termică (T . a) Fluxul de căldură datorat curgerii fluidului Să considerăm transferul de căldură efectuat pe directia curgerii. Convecţia Energia poate fi transportată nu numai datorită gradientului termic. temperatura fluidului va fi guvernată de două moduri diferite de transfer termic.3. b) un mod de transfer termic ce decurge din schimbul termic între peretele tubului şi fluid.3. pe direcţia curgerii acestuia şi dacă T este diferită de Ts. cp ). 7 .o componentă conductivă în interiorul fluidului. Reprezentarea fluxurilor în procesul de transport printr-un tub Se considera temperatura peretelui tubului ca fiind Ts. Mărimile care definesc fluidul sunt temperatura. viteza de curgere. ca in figura 1.λ. Figura 1. Dacă există o diferentă de gradient termic în fluid. transfer care are loc în interiorul mediului fluid.1. să considerăm curgerea unui fluid printr-o conductă cu o configuraţie mai complexă. dar şi prin intermediul curgerii fluidului ce se află în jurul corpului. Pentru a putea descrie mai succint acest fenomen. a) un mod de transfer termic apărut în interiorul fluidului datorită curgerii acestuia.

Zonele limită pentru impuls.1. dată de fenomenul de schimb termic ce apare între două medii. b) Zona în care are loc schimbul termic dintre două medii Să considerăm transferul de căldură care apare între un fluid în mişcare şi o suprafaţă de separaţie solidă în cazul în care există o diferenţă de temperatură între cele doua medii. dacă însă mişcarea fluidului este liberă.4. temperatură şi masă în cazul frontierei dintre două medii 8 . Figura 1. din cauza interacţiunii dintre fluidul în mişcare şi suprafaţa solidă pe care o spală ca şi din cauza efectului pe care vâscozitatea fluidului îl are asupra acestei zone de interfaţă.2) Componenta convectivă a fluxului termic poate fi exprimată cu ajutorul naturii curgerii. atunci convecţia se numeşte liberă. atunci avem o convecţie forţată.o componentă produsă de mişcarea fluidului. viteza fluidului scade de la valoarea din mediul fluid u la zero pe suprafaţa solidă. Dacă fluidul este pompat prin conductă.4. din cauza rolului pe care mişcarea fluidului îl are în procesul de determinare a cantităţii de căldură schimbate. numită şi convectivă. Acest mecanism de transfer de căldură este denumit tot convecţie. Aşa cum este prezentat în figura 1.Metode numerice avansate . Fluxul de căldură însumează astfel cele două componente şi pe direcţia x poate fi exprimat cu relaţia: q x −total = −λ f dT + ( ρ f ⋅ Cp f ⋅ T ) ⋅ u ∞ . dx (1.

sau: u x ( y) − u x ≤ 0.o componentă ce descrie schimbul termic în imediata apropiere a suprafeţei solide.99 . u∞ In mod similar. sau zona de afectare a vitezei δm. Mărimea acestei zone poate fi exprimată similar cu cea pentru viteze.99 . Zona stratului în care are loc variaţia temperaturii între cele două medii poate fi privită ca o zonă de frontieră pentru temperatură.99 u∞ − u x atunci când ux = 0. antrenate de amplitudinea oscilaţiilor termice ale reţelei cristaline din pereţii conductei. sub forma: T ( y ) − TS ≤ 0. unde viteza fluidului este neglijabilă. Astfel fenomenul de transfer termic între o suprafaţă solidă şi un fluid poate fi modelată prin despărţirea sa în două componente: . din punct de vedere dimensional.Mecanismul fenomenelor de transport Această zonă poate fi denumită şi zona de frontieră pentru viteză. relaţia poate fi exprimată sub forma: u x ( y) ≤ 0. căldura este transmisă prin mişcarea dezordonată a moleculelor de fluid.o componentă bazată pe transferul de căldură datorat mişcării fluidului. poate fi definită şi o zonă în care temperatura variază de la temperatura suprafeţei solide Ts la temperatura din interiorul mediului fluid T. Zona este definită. . 9 . ca fiind lungimea pe care viteza de curgere suferă o variaţie de 99% faţă de viteza de curgere a mediului fluid. In această subzonă. T∞ − TS Cu creşterea vitezei de curgere a fluidului atât zona limită pentru viteză cât şi cea pentru temperatură se vor micşora şi astfel atât gradienţii vitezei cât şi ai temperaturii vor creşte. sau o zonă limită a schimbului de căldură dintre cele două medii δT.

(laminară sau turbulentă).3. energie care este proporţională cu temperatura la care acest corp se găseşte.1. fluxul termic ce apare între un fluid şi o suprafaţă solidă poate fi exprimat cu o ecuaţie de forma: (1. deoarece aceste mecanisme de transfer termic se bazează pe mişcarea unor molecule.a se găseşte într-o incintă vidată.Metode numerice avansate In majoritatea aplicaţiilor inginereşti. Această expresie mai este cunoscută şi sub denumirea de legea Newton a convecţiei. etc.67·10-8 [W/(m2K4)].1.3) q y −conv = h ⋅ (T∞ − TS ) . negru absolut. 1. poate emite în conformitate cu această lege. schimbul de căldură dintre aceasta şi mediul înconjurător nu se mai face prin conducţie şi nici prin convecţie. 10 . geometria suprafeţei. (1. Fluxul maxim transmis prin radiaţie de un corp aflat la temperatura TS poate fi exprimat cu legea Stefan-Boltzmann: E h = σ ⋅ TS4 . Radiaţia Dacă placa de oţel. Orice corp având o temperatură mai mare decât zero absolut emite energie sub formă de unde electromagnetice.4) unde TS reprezintă temperatura absolută [K]. proprietăţile fizice ale fluidului. Constanta de proporţionalitate h este denumită coeficientul de convecţie a căldurii şi se exprimă în SI în [W/(m2 K)]. Fluxul termic dintre o suprafaţă solidă şi un fluid poate fi considerat ca fiind proporţional cu diferenţa de temperatură dintre cele două medii printr-un coeficient de proporţionalitate h. din figura 1.1. iar σ este constanta Stefan-Boltzmann (σ=5.1. Mărimea Eh este denumită puterea de emisie a corpului negru absolut şi doar un corp ideal. Acest fenomen de transport termic se numeşte radiaţie termică. Determinarea coeficientului de convecţie h este foarte complexă deoarece el depinde de condiţiile de curgere pe frontieră.

are loc un proces de transfer de masă. Transferul de masă Ca şi in cazul transferului termic. dacă în mediul înconjurător există diferenţe de concentraţie pentru unele elemente chimice dintr-un amestec.5) unde ε este emisivitatea suprafeţei reale fiind cuprins între 0 < ε < 1. legile ce guverează acest proces sunt legi scalare. Fluxul termic schimbat prin radiaţie între suprafaţă şi incintă poate fi calculat cu relaţia: q r = ε ⋅ σ ⋅ (TI4 − TS4 ) . Transferul de masă poate fi difuziv sau convectiv şi la fel ca şi în cazul transferului termic. Bioxidul de carbon va ajunge la suprafaţa plăcii de oţel încins prin intermediul convecţiei masei.5. (1. (1.6) 1.2. Să considerăm schimbul termic dintre o suprafaţă foarte restrânsă aflată la temperatura TS care se găseşte într-o incintă vidată sau plină cu un gaz care nu influenţează coeficientul de transfer şi pereţii incintei aflate la temperatura TI.1. Să considerăm un exemplu dat în figura 1.1.Mecanismul fenomenelor de transport Fluxul termic emis de o suprafaţă reală aflată la temperatura TS este întotdeauna mai mic decât cel absolut şi poate fi exprimat cu relaţia: q r = ε ⋅ E h = ε ⋅ σ ⋅ TS4 . atunci. 11 .a. în care molecule de CO2 formează un flux ce spală suprafaţa unei plăci de oţel aflată la o temperatură ridicată.

In acest mod. termenul difuzie este utilizat pentru a defini procesul de transport al elementelor chimice ce formează un amestec dinspre zonele în care 12 . Modul în care concentraţia carbonului din placa de oţel variază în timp este reprezentat in figura 1. în cazul prismei de oţel La suprafaţa plăcii de oţel aflată la temperatură ridicată. Legea Fick a difuziei La fel ca şi fenomenul de conducţie a căldurii.1.Metode numerice avansate a) b) Figura 1. difuzia şi convecţia. 1.5. transferul de masă difuziv ca şi cel convectiv. Difuzia.2.a) Mecanismele transferului de masă. b) Variaţia concentraţiei în funcţie de timp. Va avea loc deci un transport al carbonului din zonele interioare ale plăcii spre cele exterioare printr-un proces difuziv de transport de masă.5. în contact cu carbonul aflat în oţel va avea loc reacţia: C + CO2 = 2CO .b). dinspre interiorul oţelului spre suprafaţa exterioară va continua până în momentul în care potenţialul chimic al carbonului aflat în placa de oţel şi cel al carbonului aflat în atmosfera exterioară acestuia vor fi egale. Acest fapt va conduce la reducerea concentraţiei carbonului la suprafaţa în contact cu mediul bogat în CO2 şi deci la apariţia unei diferenţe de concentraţie între suprafaţa plăcii de oţel şi zonele interioare ale acesteia.

definit prin ωA = ρA / ρ şi ωA + ωB = 1. atunci transportul elementului A va avea loc dinspre punctul P1 spre P2.1a) unde ρ reprezintă densitatea totală a amestecului binar ρ = ρA + ρB.x=0) > ρA(P2. legea are aspectul. iar ωA reprezintă fracţia masică a elementului A. atunci ecuaţia se simplifică mult. Dacă concentraţia elementului A este ρA(x) sau CA(x) îndeplineşte condiţia ρA(P1. Difuzia printr-un perete pentru o singură dimensiune In cazul în care se utilizează concentraţia masei. 1.6.x=L). Să considerăm un proces de difuzie pe o singură direcţie. fluxul elementului A. Dacă densitatea este constantă. Figura 1. dintr-un amestec binar format din elementele A şi B este definit printr-o lege scalară. j A. proces ce are loc dinspre faţa stânga P1 spre faţa dreapta P2 a unei plăci. ca în fig. 13 . Prin analogie cu ecuaţia conducţiei termice.6.Mecanismul fenomenelor de transport concentraţiile acestora sunt mari spre zonele în care concentraţiile acestora sunt mai reduse. x = − ρ ⋅ D AB dω A .2. cunoscută sub numele de legea Fick a difuziei. Acest proces este bazat pe activitatea moleculară. dx (1. având forma mai des utilizată.

ecuaţia se simplifică la: J A.2. fluxul JA. vor fi considerate două moduri de transfer masic. ∞ (sau CA. Semnul minus al expresiei indică faptul că transferul de masă are loc în sensul descreşterii concentraţiei. x = − D AB dC A .x se exprimă în [kmol/(m2 s)]. componentul A se va dizolva în fluid şi va difuza în masa acestuia.s (respectiv CA.1b) In cazul utilizării concentraţiei molare. Transferul convectiv de masă Pentru a putea analiza transferul de masă care are loc printr-un fluid în mişcare. La fel ca şi în cazul transferului termic.2.3. Concentraţia în fluidul de intrare a elementului solubil fiind ρA. definită prin MA = CA/C şi MA + MB = 1. J A. pentru zona în care fluidul spală 14 .2b) Fluxul componentului A se exprimă în SI în [kg/(m2 s)] fiind definit ca reprezentând masa componentului A care străbate în unitatea de timp unitatea de arie pe direcţia x.2. Constanta de proporţionalitate DAB reprezintă “difuzivitatea masică” sau “coeficientul de difuzie” fiind exprimat în SI în [m2/s].Metode numerice avansate dρ A . x = −C ⋅ D AB dM A .s) aşa cum rezultă din figura 1. 1. să considerăm curgerea unui fluid printr-o conductă cu pereţi solizi.2. x = − D AB (1. Dacă C este considerată constantă.2a) unde C este concentraţia molară a amestecului binar (C = CA + CB) şi MA reprezintă fracţia molară a componentului A. Legea Fick exprimă faptul că fluxul masic este proporţional cu gradientul de concentraţie al elementului pe direcţia analizată. ∞ ) şi în peretele conductei ρA. dx j A. dx (1. formaţi dintr-un aliaj ce conţine un component chimic solubil în fluid. dx (1. îmbogăţind concentraţia fluidului la ieşirea din conductă. Pentru expresia molară. Astfel.2.

Ecuaţia ce exprimă fluxul de masă are forma: n A.x reprezintă fluxurile totale masice respectiv molare care sunt transportate în interiorul fluidului. poate fi definit 15 . a) Fluxul masic în interiorul fluidului Se consideră ca ca şi pentru cazul transferului termic o componentă difuzivă şi una convectivă a fluxului masic.Mecanismul fenomenelor de transport peretele solid al conductei. b) Transferul de masă în zona de frontieră Reprezintă transferul de masă între fluid şi suprafaţa solidă pe care acesta o spală.3) iar în cazul utilizării expresiei molare: N A.2. deci se consideră.∞ ⋅ u ∞ . concentraţia fluidului ρA(y) în apropierea suprafetei solide este afectată de procesul de dizolvare a componentului A din solid. zona numită şi zonă de variaţie a concentraţiei.∞ ⋅ u ∞ . a) transferul de masă pe direcţia curgerii fluidului datorită mişcării acestuia. Ca un rezultat al procesului de difuzie. dx (1. b) transferul de masă produs între fluidul în mişcare şi suprafaţa conductei cauzat de diferenţa de concentraţie.S la suprafaţa solidului şi ρA. Ca şi în cazul zonei de frontieră pentru schimbul termic prin convecţie. Componenta difuzivă a fluxului masic din interiorul fluidului se datorează diferenţei de concentraţie dintre două secţiuni apropiate din fluid în timp ce componenta convectivă reprezintă aportul vitezei cu care se deplasează fluidul la transferul de masă. în cazul transferului de masă. respectiv pentru zona de fluid aflată la o depărtare mai mare de peretele conductei.2. x = − D AB dρ A + ρ A.4) In acest caz. ∞ în mediul fluid. concentraţia acestuia fiind cuprinsă între ρA. δC.x şi NA. dx (1. x = − D AB dC A + C A. nA.

poate fi făcută cu ajutorul unui coeficient de transfer masic convectiv KC. variaţiile vitezelor dintr-un mediu fluid. y = K C ⋅ (C A. In SI.∞ − ρ A. de proprietăţile acestuia ca şi de geometria sistemului fiind determinat experimental. aşa cum rezultă din figura 1. prin impuls se întelege produsul dintre masa şi viteza acestuia.2. în cazul unui fluid. pentru transferul masic convectiv are forma: n A. S Determinarea fluxului de masă schimbat prin convecţie. 1. Relaţia de calcul. poate fi analizat şi înteles un component mult mai complex. KC depinde de caracteristicile curgerii fluidului. KC se exprimă în [m/s]. având o formă matematică similară cu cea utilizată la calculul câmpului termic. valoarea coeficientului de transfer masic convectiv. S ) .4.6) Ca şi în cazul fluxului termic convectiv. Mărimea adimensională δC a concentraţiei şi condiţia impusă asupra acesteia poate fi exprimată matematic sub forma: ρ A ( y ) − ρ A.5) In forma fluxului molar. Astfel definită curgerea unui fluid. (1. ∞ − ρ A.2. transportul fluidului se bazează pe analiza impulsurilor volumelor infinitezimale care formează corpul respectiv.Metode numerice avansate ca fiind distanţa de la suprafaţa solidă până la care concentraţia adimensională atinge 0. In literatura de specialitate. legat de transportul de fluid. poate fi determinată ca un raport între impulsul acestuia şi masa acestuia în punctul considerat.99. (1. Curgerea fluidului După ce au fost prezentate aspectele fundamentale ale transferului de căldură şi de masă. ρ A.∞ − C A. Deci. se obţine: N A. S ≤ 0. viteza acestuia într-un punct dat. pot fi exprimate cu ajutorul 16 .99 . S ) . Atunci când ne referim la un corp în mişcare. y = K C ⋅ ( ρ A.3.

fiind definit cu relaţia: Re = ρ ⋅u ⋅ D . Cu mişcarea planului inferior. iar numărul Reynolds (Re) are valoare mică. viteza fluidului (u). mişcarea particulelor de fluid devine neregulată şi apar fluctuaţii în valoarea vitezei de curgere. ceea ce corespunde unui număr Re mare. se disting două regimuri importante de curgere.Mecanismul fenomenelor de transport transportului impulsului. mişcarea particulelor de fluid este o mişcare ordonată. paralelă direcţiei de curgere fără să apară amestec între acestea. Valoarea critică a numărului Re la care are loc tranziţia de la curgerea laminară la cea turbulentă este 2100 pentru majoritatea aplicatiilor inginereşti legate de curgerea fluidului prin conducte circulare. μ (1. să considerăm o zonă de fluid cuprinsă între două plane paralele. Acest tip de curgere apare atunci când viteza de curgere este mică. Acest fenomen este cunoscut sub denumirea de condiţie de frontieră fără alunecare. In analiza curgerii fluidelor. Atunci când viteza de curgere creste. Legea Newton a vâscozităţii Pentru a determina transportul de impuls. Tranziţia de la curgerea laminară la cea turbulentă a foast studiată experimental de Reynolds în 1883. vâscozitatea (μ) şi diametrul conductei (D). la fel ca în cazul determinarii temperaturii şi concentraţiilor rezultate prin transportul de căldură şi masă.1) Această mărime adimensională este numită numărul Re. ceea ce conduce la o curgere turbulentă. In cazul curgerii laminare. Pe baza observaţiilor experimentale. fluidul în contact cu acesta se va deplasa şi el cu aceeaşi viteză. Transferul vâscos al impulsului. densitatea acestuia (ρ).1. ca în figura 1.3. La momentul t = 0 planul inferior este pus în mişcare cu viteza uS prin aplicarea unei forţe Fx. curgerea laminară şi cea turbulentă. Reynolds a constatat faptul că natura curgerii depinde de următoarele mărimi.3. 1. iar planul superior se păstrează în repaus.7. 17 .

Păstrarea planul inferior în mişcare cu viteza constantă uS. deci dux/dy este negativă.Metode numerice avansate Viteza fluidului în contact cu planul superior. Primul indice al tensiunii tangenţiale. Raportul forţă pe aria unitară (Fx/Ay) este tensiunea de forfecare atunci când forţa acţionează tangenţial pe aria plăcii Ay. Cu trecerea timpului. profilul vitezelor va fi liniar aşa cum rezultă din figura 1.3) unde constanta de proporţionalitate μ este vâscozitatea fluidului. Ay Ly (1. va fi ca în figura 1. pe direcţia de descreştere a vitezei.3.7. care poate fi exprimată cu relaţia: Fx u =μ S . iar μ este o constantă de proporţionalitate. semnul minus reprezintă faptul că impulsul este transferat dinspre nivelul inferior al fluidului spre cel superior. mişcarea planului inferior conduce la o creştere a vitezelor fluidului după direcţia ux aflat între cele două plane de la zero la o valoare pozitivă oarecare. iar fluidele care respectă această lege se numesc fluide Newtoniene. se va face prin păstrarea unei forţe constante Fx. In mod convenţional. este nulă. reprezintă aria normală la axa Oy pe care aceasta acţioneaxă (direcţia transportului particulelor de fluid).3. Această relaţie empirică este cunoscută ca fiind legea Newton a vâscozităţii. Acest lucru conduce la concluzia că impulsul fluidului pe direcţia x este transportat pe direcţia y de la regiunea inferioară către cea superioară ca o funcţie de gradient a vitezelor din fluid. iar cel de-al doilea indice indică direcţia pe care tensiunea acţionează.7. La echilibru. 18 . Expresia tensiunii tangenţiale va fi în acest caz: τ yx = − μ du x . pentru t ∞ .2) unde Ly reprezintă distanţa dintre cele două plane. dy (1. aflat în repaus. şi în final distribuţia vitezelor în starea de echilibru.

Mecanismul fenomenelor de transport Tensiunea se exprimă în SI în [P = kg/(m s)].4) Vâscozitatea cinematică este exprimată în [m2/s] şi la fel ca şi difuzivitatea masei. mărimea fiind numită şi difuzibilitatea impulsului. ν. se utilizează vâscozitatea cinematică.3. iar vâscozitatea în Ps. ν= μ . Procesul de stabilizare a profilului vitezelor ux(y) în cazul curgerii iniţializate de mişcarea planului inferior cu viteza uS 19 . Figura 1. ρ (1.7. care este definită ca fiind raportul între vâscozitatea fluidului şi densitatea acestuia. In majoritatea problemelor inginereşti.

a fost deja discutat cazul zonei limită pentru impuls.Metode numerice avansate 1. Fluxul datorat vâscozităţii este dat de: τ xx = − μ du x . 20 .3.al doilea apare între fluidul în miscare şi zona aflată în imediata apropiere de pereţii conductei. Acastă zonă limită pentru impuls a fost introdusă pentru prima dată de Prandtl. zonă în care fluidul este staţionar.3) atunci în acest sistem pot fi considerate două tipuri de transfer de impuls.2. dx (1. a) Impulsul fluidului în interiorul domeniului In mod similar cu fluxul termic şi cel de masă cauzat de curgerea fluidului. b) Zona de frontieră pentru impuls Pentru a defini zona de frontieră pentru fluxul termic şi cel masic. Acest caz apare datorită diferenţei de viteză. Transferul convectiv al impulsului Dacă există un gradient al vitezei pe direcţia de curgere a fluidului (pe direcţia x în conformitate cu figura 1. . . dy Fluxul impulsului produs de miscarea fluidului pe direcţia x poate fi exprimat prin (ρ ux)ux. fluxul impulsului pe direcţia x constă în două componente. fluxul vâscos şi fluxul datorat curgerii.primul constă în transferul de impuls pe direcţia curgeri acestuia prin conductă. devine posibil şi în acest caz să fie definit un flux al impulsului după direcţia x produs de impulsul mişcării pe direcţia y (ρ uy) ux. în timp ce temperatura şi concentraţia sunt scalari.5) Deoarece impulsul este un vector. Astfel fluxul total pe directia x poate fi exprimat ca o suma a celor două fluxuri: π xx = − μ du x + (ρ ⋅ u x ) ⋅ u x .3.

6) In mod similar cu transferul convectiv de masă şi căldură poate fi definit un coeficient privind transferul de moment după cum urmează: C 'f = τ yx −μ y =0 y =0 u∞ − u x = ∂u x ∂y y =0 u∞ − u S . în apropierea suprafeţei solide. una foarte putin extinsă.8) Această relaţie este similară cu legea Newton a răcirii.3.Mecanismul fenomenelor de transport care a sugerat împărţirea acestei zone în două subzone. în care viteza fluidului este redusă datorită vâscozităţii şi restul subzonei în care viteza este uniformă. (1. (1. 21 . Astfel fluxul impulsului prin zona interfeţei fluid/solid este dată de: τ yx = −μ ∂u x ∂y y =0 .3.3.7) Fluxul convectiv al impulsului dintre suprafaţa solidă şi fluid poate fi scris sub forma: τ yx y =0 = C 'f (u ∞ − u S ) . In această subzonă transferul de impuls se realizează doar prin intermediul fluxului vâscos deoarece nu se consideră mişcarea fluidului. iar efectul vâscozităţii nu mai este atât de important. y =0 (1. Să considerăm forma fluxului în subzona limită din apropierea solidului.

“volum de control” şi suprafaţa care îl delimitează de restul fluidului. (legea a doua a mişcării a lui Newton).1) 2. . Pentru a putea modela aceste fenomene cu ajutorul metodelor matematice trebuie să le putem exprima cu ajutorul ecuaţiilor ce le guvernează.0. Vom denumi acest volum. aflat undeva în interiorul unui fluid care curge.pe baza legilor de conservare. ⎪a marimilor ⎪ ⎪marimilor ⎪ ⎪marimilor ⎪ ⎪marimilor ⎪ ⎪analizate ⎪ ⎪analizate ⎪ ⎪analizate ⎪ ⎪analizate ⎪ ⎩ ⎭ ⎩ ⎭ ⎩ ⎭ ⎩ ⎭ (2.1.1.legea conservării masei. Forma generală a ecuaţiei de tip conservare (balanţă) pentru un sistem material poate fi exprimată sub forma: ⎧rata de ⎫ ⎧rata de ⎫ ⎧rata de ⎫ ⎧rata de ⎫ ⎪ acumulare ⎪ ⎪ patrundere a ⎪ ⎪ parasire a ⎪ ⎪ generare a ⎪ ⎪ ⎪ ⎪ ⎪ ⎪ ⎪ ⎪ ⎪ ⎨ ⎬=⎨ ⎬−⎨ ⎬+⎨ ⎬. . Ecuaţiile ce guvernează aceste procese pot fi determinate utilizând două metode generale. .prin exprimarea variaţiilor fluxurilor. Forma integrală a ecuaţiei de conservare a masei Să considerăm un volum elementar ipotetic. Fenomenele complexe care guvernează procesele inginereşti analizate pot fi exprimate pe baza a trei legi constitutive: . Să analizăm 22 . a temperaturilor şi a vitezelor unor amestecuri lichide sau gazoase. “suprafaţă de control ” şi să o notăm cu Γ.legea conservării impulsului. Ecuaţiile ce guvernează transferul de masă 2.1.1. ca în figura 2. .legea conservării energiei (prima lege a termodinamicii).Metode numerice avansate CAPITOLUL 2 ECUAŢIILE CE GUVERNEAZA FENOMENELE DE TRANSPORT Problemele legate de modelarea proceselor ce analizează fenomenele din inginerie în general constau în determinarea concentraţiei unor elemente.

Caracteristicile volumului finit Termenii ecuaţiei legii de conservare a masei pot fi evaluaţi după cum urmează. Obţinerea cantităţii totale de masă care se găşeste în interiorul volumului de control poate fi realizată prin integrarea peste elementele infinitezimale care îl alcătuiesc: ∂ ρ ⋅ dΩ . Noţiuni privind calculul cu volume finite.2a) Pentru analizarea masei care intră şi iese prin suprafaţa de control.1.1) ⎪acumulata in ⎪ ⎪ patrunde in ⎪ ⎪volumul de control ⎪ ⎭ ⎪volumul de control ⎪ ⎪volumul de control ⎪ ⎩ ⎩ ⎭ ⎩ ⎭ Figura 2.Ecuaţiile ce guvernează fenomenele de transport legea conservării masei în interiorul volumului de control.1. 23 . aceasta este împărţită în elemente infinitezimale de arie dΓ.1. Ecuaţia de balanţă a fluxurilor va avea forma: ⎧cantitatea de ⎫ ⎧cantitatea de ⎫ ⎫ ⎪masa ⎪ ⎪masa ce ⎪ ⎧cantitatea de ⎪ ⎪ ⎪ ⎪ ⎪ ⎪ ⎨ ⎬=⎨ ⎬ − ⎨masa ce paraseste ⎬ . pentru cazul unui fluid omogen în interiorul căruia nu se produc reacţii chimice. (2. ∂t ∫∫∫Ω (2. Cantiatatea de masă acumulată într-un element infinitezimal de volum dΩ este ρdΩ.

Forma diferenţială a ecuaţiei de conservare a masei.1. care constă în transformarea cu ajutorul teoremei divergenţei lui Gauss[7] a ecuaţiei integrale ce exprima conservarea masei.1. Utilizând expresia algebrei vectoriale. ca în 24 .2b) în (2. şi cantitatea de masă totală ce este schimbată cu mediul exterior prin întreaga suprafaţă de control poate fi exprimată prin însumarea pe întreaga suprafaţă Γ: r r − ∫∫ ρ ⋅ (u ⋅ n ) ⋅ dΓ .2. unde θ este unghiul dintre vectorul vitezei u şi direcţia normalei exterioare.1. Γ (2.3) 2.2b) Inlocuind ecuaţiile (2.1.1. Deoarece n este vectorul normalei exterioare. Ecuaţia de continuitate Aspectul diferenţial al ecuaţiei continuităţii poate fi obţinut pe două căi distincte.1. .printr-o procedură pur matematică.2a) şi (2. se obţine relaţia de calcul: r r r r ( ρ ⋅ u )(dΓ ⋅ cos θ ) = ρ ⋅ dΓ ⋅ u ⋅ n ⋅ cos(θ ) = ρ ⋅ (u ⋅ n ) ⋅ dΓ .1) se obţine forma integrală a ecuaţiei conservării masei: r r ∂ ∫∫∫Ω ρ ⋅ dΩ = −∫∫Γ ρ ⋅ (u ⋅ n ) ⋅ dΓ ∂t sau sub formă mai cunoscută a conservării masei dintr-un volum de control: r r ∂ ∫∫∫Ω ρ ⋅ dΩ + ∫∫Γ ρ ⋅ (u ⋅ n) ⋅ dΓ .aplicarea directa a conceptului conservării masei asupra unui element diferenţial al volumului de control. ∂t (2.Metode numerice avansate Rata fluxului de masă ce părăseşte volumul de control prin aria infinitezimală este dată de relaţia (ρ u) (dΓ cosθ). cantitatea de masă care intră în volumul de control prin unitatea de arie a acestuia este –ρ(u n)dΓ. . n la suprafaţa infinitezimală dΓ.

1. Simbolizarea fluxurilor prin suprafeţele unui volum de control paralelipipedic Prima metodă se bazează pe transformarea integralei de suprafaţă din ec.3 conduce la: ∫∫∫ ⎜ ∂t ⎝ Ω ⎛ ∂ρ r ⎞ + ∇ ⋅ ( ρ ⋅ u ) ⎟ ⋅ dΩ = 0 . integrala trebuie să se anuleze pentru un volum de control arbitrar Ω. Figura 2.6) 25 . rezultă că integrantul trebuie să se anuleze.1. după cum urmează: r ∂ρ + ∇ ⋅ (ρ ⋅ u ) = 0 . după cum urmează: ∫∫ ρ ⋅ (u ⋅ n ) ⋅ dΓ = ∫∫∫ ∇ ⋅ ( ρ ⋅ u ) ⋅ dΩ .4 în ecuaţia 2. Se ajunge astfel la forma diferenţială a legii de conservare a masei. ⎠ (2. cilindrice şi sferice. iar integrantul reprezintă o funcţie continuă.Ecuaţiile ce guvernează fenomenele de transport figura 2. ∂t (2.4) Inlocuirea ecuaţiei 2. Γ Ω r r r (2.1. (2.5) Deci.1.2. Prin această metodă. sunt obţinute cu uşurintă formele diferenţiale ale ecuaţiei în coordonate carteziene.1.2.1. în funcţie de forma elementului de volum diferenţial[8].3) în integrală pe volum cu ajutorul teoremei Gauss a divergenţei.

1.fluxul masic net care intră în volumul de control după direcţia z: (ρ ⋅ u z z − ρ ⋅ uz z + Δz (2.8d) Ecuaţia 2.fluxul masic net care va intra în volumul de control după direcţia x. Să considerăm cazul unor coordonate carteziene. ∂t (2.8a) Partea deaptă a ecuaţiei 2.8c) .2. exprimat cu relaţia: (ρ ⋅ u x x − ρ ⋅ ux x + Δx )⋅ Δy ⋅ Δz . ecuaţia se reduce la: r ∇ ⋅u = 0 .1.8b) .1. Componenta stângă a ecuaţiei 2. cea care exprimă cantitatea de masă acumulată în interiorul volumului de control ΔxΔyΔz. 2. poate fi exprimată cu relaţia: ∂ ( ρ ⋅ Δx ⋅ Δy ⋅ Δz ) .7) A doua metodă se bazează pe utilizarea conceptului de conservare a masei pentru un volum de control infinitezimal. prezentat în figura 2.1 poate fi astfel exprimată cu ajutorul fluxurilor sub forma: 26 .Metode numerice avansate Această ecuaţie se numeşte ecuaţia de continuitate. )⋅ Δx ⋅ Δy . Pentru un fluid incompresibil.1.1 se descompune după cele trei direcţii ale sistemului de coordonate astfel: .1.fluxul masic net care va intra în volumul de control după direcţia y: (ρ ⋅ u y y − ρ ⋅uy y + Δy )⋅ Δz ⋅ Δx .1. (2. (2.1.1.1.

∂t (2.9 şi impunând ca Δx. se poate formula o lege ce defineste şi balanţa impulsului.2.10) sau sub formă vectorială: r ∂ρ + ∇ ⋅ (ρ ⋅ u ) = 0 . + ρ ⋅uy − ρ ⋅uy ⋅ Δz ⋅ Δx + ρ ⋅ u z z + ρ ⋅ u z z + Δz ⋅ Δx ⋅ Δy ( ( y y + Δy ) ) ( ) (2.11) 2.Ecuaţiile ce guvernează fenomenele de transport ∂ (ρ ⋅ Δx ⋅ Δy ⋅ Δz ) = ρ ⋅ u x x − ρ ⋅ u x x + Δx ⋅ Δy ⋅ Δz ∂t . ca şi în cazul legii de conservare a masei.2.1. sub forma: ⎧cantitatea de ⎫ ⎧ fluxul de ⎫ ⎧ fluxul de ⎫ ⎪impuls care se ⎪ ⎪ impuls care ⎪ ⎪impuls care ⎪ ⎪ ⎪ ⎪ ⎪ ⎪ ⎪ ⎪ ⎪ ⎪ ⎪ ⎪ ⎪ acumuleaza in = ⎨ patrunde in − ⎨ paraseste ⎨ ⎬ ⎬ ⎬ ⎪volumul de control ⎪ ⎪volumul de control ⎪ ⎪volumul de control ⎪ ⎪ ⎪ ⎪ ⎪ ⎪ ⎪ ⎪ ⎪(2) ⎪ ⎪(3) ⎪ ⎪(1) ⎩ ⎭ ⎩ ⎭ ⎩ ⎭ ⎧suma fortelor ⎫ ⎪care actioneaza ⎪ ⎪ ⎪ ⎪ ⎪ + ⎨in ⎬ ⎪volumul de control ⎪ ⎪ ⎪ ⎪ ⎪ ⎩(4) ⎭ (2.2.9) Prin împărţirea la ΔxΔyΔz a ecuaţiei 2.1.2.1.1.Δy şi Δz să tindă spre zero se obţine forma diferenţială a legii: ∂ρ ∂ ∂ ∂ + (ρ ⋅ u x ) + (ρ ⋅ u y ) + (ρ ⋅ u z ) = 0 ∂t ∂x ∂y ∂z (2.1a poate fi exprimată sub forma: 27 . Ecuaţiile ce descriu transferul impulsului 2. Forma integrală a ecuaţiei de echilibru pentru impulsuri Utilizând un volum de control.1.1a) Primul şi al doilea termen din partea stingă a ecuaţiei pot fi exprimaţi cu ajutorul fluxurilor convective şi de transfer de impuls şi ecuaţia 2.

Orientarea normalei la suprafaţă de control în cazul utilizării formei integrale a legilor de modelare a fenomenelor de transport de moment (1) . de control ⎪ ⎪datorat viscozitatii ⎪ ⎩ ⎭ ⎪(2) ⎪ ⎪ ⎪(3) ⎭ ⎭ ⎩ ⎩ . se obţine următoarea forma integrală pentru termenii legii 2.Metode numerice avansate ⎫ ⎧ fluxul convectiv⎫ ⎧ fluxul net ⎧cantitatea de ⎫ ⎪ ⎪ ⎪ ⎪de impuls ⎪ ⎪ ⎪ ⎪ce patrunde in ⎪ ⎪ −⎨ impuls acumulata ⎬ = ⎨ ⎬ ⎬ ⎨ ⎪(1) ⎪ ⎪vol.Cantitatea de impuls acumulată: r ∂ ∫∫∫Ω (ρ ⋅ u ) ⋅ dΩ . ∂t (2) . Figura 2.3.2.2.1b) In mod analog cu legea de conservare a masei.3.1 pe volumul de control Ω prezentat în figura 2.Fluxul net de convecţie al impulsului particulelor ce pătrund în volumul de control: 28 . ⎫ ⎧suma de ⎪ ⎪ forte ce ⎪ ⎪ ⎪ ⎪ + ⎨actioneaza pe⎬ ⎪ ⎪sistem ⎪ ⎪ ⎪ ⎪(4) ⎭ ⎩ (2.

2. Forma diferenţială a ecuaţiei impulsului. P şi a forţelor interne fb cum ar fi forţa gravitaţională. Γ (3) . datorate presiunii fluidului ce acţionează pe suprafaţa de control. ∂t (2.2.2. (2.Fluxul impulsului datorat vâscozitătii fluidului: r − ∫∫τ ⋅ n ⋅ dΓ .4) 29 . (2. Ecuaţia mişcării fluidului de conservare a Ca şi în cazul ecuaţiei de conservare a masei sub formă diferenţială.2.2) Legea de conservare a impulsului sub formă integrală va avea aspectul: r r r r r ∂ ∫∫∫Ω (ρ ⋅ u ) ⋅ dΩ = − ∫∫Γ (ρ ⋅ u ⋅ u ⋅ n ) ⋅ dΓ − ∫∫Γ τ ⋅ n ⋅ dΓ + ∫∫∫Ω ( f b − ∇P ) ⋅ dΩ .2. numită şi ecuaţia mişcării. Γ (4) – Suma forţelor ce acţionează asupra volumului de control Ω.3) ∂t 2. Γ Ω Expresia termenului (4) din ecuaţia balanţei fluxurilor ce acţionează asupra volumului de control poate fi scrisă utilizând teorema Gauss a divergenţei sub forma: ∫∫∫ ( f Ω b − ∇ P ) ⋅ dΩ . forţe datorate câmpurilor magnetice şi electrice. are următorul aspect: r r r r ∂ (ρ ⋅ u ) = −∇ ⋅ (ρ ⋅ u ⋅ u ⋅ n ) − ∇ ⋅ τ − ∇ ⋅ P + f b . forţe centrifuge. forma diferenţială a ecuaţiei de conservare a impulsului.Ecuaţiile ce guvernează fenomenele de transport r r r − ∫∫ ( ρ ⋅ u ⋅ u ⋅ n ) ⋅ dΓ . etc: r − ∫∫ P ⋅ n ⋅ dΓ + ∫∫∫ f b ⋅ dΩ .

poate fi făcută doar dacă sunt impuse valorile iniţiale ale mărimilor ca şi condiţiile pe frontiera acestui domeniu.7) este de fapt o reprezentare a legii a doua a lui Newton sub forma diferenţială. Ecuaţia mai este exprimată şi utilizând derivata generalizată ∂ ∂ ∂ ∂ D = + ux + uy + uz ∂x ∂y Dt ∂t ∂z (2. atunci fb = ρg şi se obţine ecuaţia mişcare pentru un fluid incompresibil.2. cunoscută sub numele Navier-Stokes.2. 2. 30 .Metode numerice avansate Dacă substituim legea Newton a vâscozităţii în ec. 2. Condiţiile pe frontieră Rezolvarea ecuaţiei de mişcare.6) sub forma: r r Du ρ = μ∇ 2 u − ∇P + f b .4 şi considerăm că vâscozitatea μ şi densitatea ρ sunt constante. se obţine forma redusă a legii: ρ r r r r ∂u + ρ ⋅ u ⋅ ∇u = μ∇ 2 u − (∇P + f b ) . a forţei de presiune (− ∇P ) şi a forţei gravitaţionale (fb).5) (1) (2) (3) (4) ce ce de de Considerând doar forţa gravitaţională ca fiind unica forţă acţionează în interiorul volumelor de control infinitezimale alcătuiesc domeniul analizat. termen care r este egal cu suma forţelor datorate vâscozităţii (μ∇ 2 u ).2. iar termenul (4) reprezintă forţele de presiune şi cele datorate forţei gravitaţionale.2. Dt (2.3.7) Ecuaţia (2. ∂t (2. Termenul din partea stingă a ecuaţiei reprezintă masa (ρ) x acceleraţia (Du/Dt).2.2. Termenul (1) reprezintă cantitatea de impuls acumulată în unitatea de timp în interiorul unui volum de control diferenţial. pentru un domeniu cunoscut. termenii (2) şi (3) reprezintă cantităţile de impuls datorat convecţiei şi vâscozităţii care intră şi părăsesc volumul de control diferenţial prin feţele acestuia.

pentru cazul unei analize nestaţionare în timp ce condiţiile pe frontieră (sau la limită) se referă la valorile vitezelor u. se pune condiţia ca fluxul impulsului perpendicular pe interfaţă şi vitezele celor două fluide să aibă o trecere continuă de la un lichid la celălalt.3.3. denumite şi suprafeţe libere. .Ecuaţiile ce guvernează fenomenele de transport Condiţiile iniţiale se referă la valorile vitezelor. Aceste condiţii se referă la aducerea la zero a gradientului vitezelor în interiorul lichidului pentru anumite condiţii speciale.pe interfeţele lichid-gaz.pe planele sau axele de simetrie. cum ar fi: . Condiţiile pe frontieră cele mai des întâlnite pentru ecuaţia mişcării sunt: 1) Condiţii impuse pentru viteze la intrarea sau la ieşirea fluidului. 2) Condiţii de curgere liberă. 4) Pe interfeţele lichid-lichid. existente în anumite poziţii pe frontieră. Fluidul se consideră staţionar pe suprafaţa solidă cu care este în contact. Sunt condiţii întilnite pe interfeţele solid-fluid. 2. în momentul începerii analizei (t = 0). Ecuaţia de conservare a energiei 2. Dacă suprafeţele solide se găsesc în mişcare. Forma integrală a ecuaţiei de conservare a energiei Legea de conservare a energiei reprezintă primul principiu al termodinamicii.1. putând fi exprimată pentru aplicaţiile inginereşti sub forma ecuaţiei generale a căldurii: ⎫ ⎫ ⎧rata ⎫ ⎧rata ⎫ ⎧rata ⎧variatia ⎫ ⎧rata ⎪energiei ⎪ ⎪de energie⎪ ⎪de energie⎪ ⎪de lucru ⎪ ⎪de caldura ⎪ ⎪ ⎪ ⎪ ⎪ ⎪ ⎪ ⎪ ⎪ ⎪ ⎪ ⎬ (2.3.1) ⎬+⎨ ⎬−⎨ ⎬−⎨ ⎨ ⎬=⎨ acumulate⎪ ⎪intrata mecanic ⎪ ⎪ generata ⎪ iesita ⎪ ⎪ ⎪ ⎪ ⎪ ⎪ ⎪ ⎪(5) ⎪ ⎪(4) ⎪ ⎪(3) ⎪(1) ⎪ ⎪(2) ⎭ ⎭ ⎩ ⎭ ⎩ ⎭ ⎩ ⎩ ⎭ ⎩ 31 . u. 3) Curgere fără alunecare. Fluidul intră în domeniul de analiză printr-o anumită zonă în care sunt cunoscute vitezele acestuia sau părăşeste domeniul analizat cu viteze cunoscute. deci pe aceste suprafeţe vitezele vor fi nule. atunci viteza fluidului pe acestea se consideră egală cu viteza de mişcare a suprafeţei solide.

energia cinetică şi potenţială.2b poate fi scrisă pentru un volum de control Ω. de exemplu prin efect Joule prin transformare de fază.3. etc. (2. Deoarece în majoritatea aplicaţiilor legate de procesarea metalelor sau analiza mediului. 2. cinetică şi potenţială a unui volum de control cu fluid. incluzând lucrul mecanic datorat presiunii şi vâscozităţii fluidului.2b) ⎨ ⎬ = ⎨schimbate ⎬ − ⎨schimbate ⎬+⎨ ⎪ ⎪acumulate ⎪ ⎪ prin convectie⎪ ⎪ prin conductie⎪ ⎪ ⎪ ⎪ ⎪ ⎪ ⎪ ⎪(4) ⎪ ⎪(1) ⎩ ⎭ ⎪(2) ⎭ ⎪ ⎩ ⎪ ⎪(3) ⎩ ⎭ ⎩ ⎭ Forma integrală a ecuaţiei 2. (2.3.2a) ⎨ ⎬=⎨ ⎪ ⎪(4) ⎪ ⎪acumulate ⎪ ⎪ introduse ⎪ ⎪(3) ⎭ ⎩ ⎭ ⎪ ⎩ ⎪(1) ⎪ ⎪(2) ⎭ ⎩ ⎭ ⎩ Termenii (2) şi (3) reprezintă rata de energie schimbată cu exteriorul prin suprfaţa Γ a volumului de control prin convecţie şi prin conducţie şi deci este mai convenabilă exprimarea sub forma: ⎧rata energiei ⎫ ⎧rata energiei ⎫ ⎧rata energiei⎫ ⎪ ⎪ ⎪termice ⎪ ⎧rata caldurii⎫ ⎪termice ⎪ ⎪termice ⎪ ⎪ ⎪ ⎪ ⎪ generate ⎪ ⎪ ⎪ ⎪ ⎪ ⎪ ⎪ ⎪ ⎬ . similar cu cea a ecuaţiei de conservare a masei: r r r r ∂ & ∫∫Ω (ρ ⋅ CV ⋅ T ) ⋅ dΩ = − ∫∫Γ (ρ ⋅ CV ⋅ T )(u ⋅ n ) ⋅ dΓ − ∫∫Γ (q ⋅ n ) ⋅ dΓ + ∫∫∫Ω g ⋅ dΩ .Metode numerice avansate Termenii (1).3. se va analiza doar forma particulară a energiei termice.(2) şi (3) exprimă energia termică.4. ⎟ ⎜ 2 ⎠ ⎝ Termenul (4) include lucrul mecanic efectuat de fluid asupra mediului ce înconjuară volumul de control. termenii (1) şi (3) sunt neglijabili în comparaţie cu energia termică.3.3) ∂t (1) (2) 32 (3) (4) . ca în figura 2.(2.1 se va reduce la: ⎧rata energiei ⎫ ⎧rata energiei ⎫ ⎪ ⎧rata energiei ⎫ ⎧rata energiei ⎫ ⎪termice ⎪ ⎪termice ⎪ ⎪ ⎪ ⎪ ⎪ ⎪ ⎪ ⎪ ⎬ − ⎨termice iesite⎬ + ⎨termice generate⎬ . Termenul (5) reprezintă căldura generată.3. ec. prin reacţii chimice. având forma: ⎞ ⎛ u2 E = ρ ⋅ ⎜ CV T + + energia potentiala ⎟ .

fiind influenţată de mărimea vâscozităţii şi a tensiunilor tangenţiale. Forma diferenţială a ecuaţiei conservării energiei termice Folosind una dintre cele două căi de obţinere a formei diferenţiale. prin fenomenul de convecţie (2) şi conducţie (3). ∂t (2. fie prin utilizarea volumelor de control diferenţiale se obţine legea de conservare a căldurii sub forma generală: r ∂ & (ρ ⋅ CV ⋅ T ) = −∇ ⋅ (ρ ⋅ CV ⋅ T ) − ∇ ⋅ q + g + Ψ . fie din legea sub formă integrală prin transformarea integralelor de suprafaţă în integrale pe volumul delimitat de aceă suprafaţă. Acest termen devine semnificativ în cazul curgerii fluidelor cu viteze mari.3.2. Forma fluxurilor termice prin suprafața de control 2.4 Ψ reprezintă căldura disipată datorită vâscozităţii. Termenul (4) reprezintă căldura generată în interiorul volumului de control. zone în care gradienţii vitezelor sunt foarte mari şi în care şi vâscozitatea fluidului creşte 33 .3.4) In ecuaţia 2. Termenii (2) şi (3) se referă la cantitatea de căldură schimbată între volumul Ω şi mediul înconjurător prin suprafaţa de control Γ. Figura 2. Din această cauză acestea mai sunt numite şi “fenomene de suprafaţă”.4.3.Ecuaţiile ce guvernează fenomenele de transport Termenul (1) reprezintă rata de energie acumulată în volumul Ω. caz întâlnit la zonele în care este depaşită viteza sunetului prin fluidul respectiv.

. ⎣ ∂t ⎦ (2.3. rezultă forma generală a legii căutate: ρ ⋅ Cv r ∂T & = − ρ ⋅ CV ⋅ u ⋅ ∇T + λ ⋅ ∇ 2T + g .8) . ∂t (2. 2. z ) pentru t = 0 . Condiţiile iniţiale constau în introducerea temperaturii la momentul iniţial al calculului.2b.5a se pune sub forma: ρ ⋅ CV ⎢ ⎡ ∂T r ⎤ & + u ⋅ ∇T ⎥ = λ ⋅ ∇ 2 T + g . Pentru majoritatea proceselor acest fenomen este neglijabil. Dacă se utilizează operatorul de derivare D/Dt şi ec..3.5b) se obţine o formă aproximativă legii a doua a lui Newton: ρ ⋅ CV DT & = λ ⋅ ∇ 2T + g . 34 (2.(3) şi (4) reprezintă forma diferenţială a termenilor (1).3. Dt (2. y.3.1. y = y b .7) Condiţiile pe frontieră cele mai des întâlnite în analiza de temperatură sunt de forma: 1) – Temperatura impusă pe frontieră: T = Tb pe x = xb . 1.3. (2.6. z = z b .(4) din ecuaţia 2.3.3.5a) (1) (2) (3) (4) Termenii (1).3. şi constau în impunerea unei temperaturi constante pe intreg domeniul de calcul sau prin utilizarea unei funcţii ce depinde de variabilele spaţiale: T = T0 sau T = T0 ( x.3. Prin înlocuirea termenului (3) cu expresia fluxului de căldură de conducţie (Ec.(2).Metode numerice avansate semnificativ.) 2.1) şi considerând λ şi CV constante. Condiţiile iniţiale şi la limită Rezolvarea ecuaţiei diferenţiale care guvernează transferul termic se poate face doar dacă se impun condiţiile iniţiale şi cele pe frontiera domeniului.

iar hr este “coeficientul de transfer termic prin radiaţie” fiind determinat cu relaţia: 2 hr = ε ⋅ σ (Tinc + TS ) Tinc + TS2 . y = yb. y = yb x = xb (2. pe planul de simetrie q x = 0. 4) – Radiaţia ( ε. ( ) (2.3.12) 35 . dacă simetria este faţă de planul Oyz. 2) – Fluxul termic prescris pe frontieră: −λ −λ −λ ∂T ∂x ∂T ∂y ∂T ∂z = q xb = q yb .3.10) z = zb = hz∞ (T∞ − TzS ) unde TxS. T∞ ): −λ −λ −λ ∂T ∂x ∂T ∂y ∂T ∂z = hx∞ (T∞ − TxS ) = h y∞ (T∞ − T yS ) .Convecţie (în acest caz sunt impuse valorile h∞ .z = zb).11) unde TS este temperatura suprafeţei şi Tinc este temperatura peretilor incintei. etc. y = yb x = xb (2.9) z = zb = q zb Atunci când există o simetrie termică. x = xb (2. b 3) .3. hr şi Tinc trebuie introduse pe suprafaţă): −λ ∂T ∂x = hr (Tinc − TS ) .3.Ecuaţiile ce guvernează fenomenele de transport unde Tb reprezintă temperatura impusă punctelor de pe frontieră (x = xb. TyS şi TzS sunt temperaturile suprafeţei solide ce mărgineşte volumul de control diferenţial dΩ.

Forma integrală a conservarii component A al unui amestec masei pentru un Să considerăm un volum de control Ω mărginit de o suprafată de control Γ străbătut de un fluid format din două componente. Γ Γ Ω ∂t ∫∫∫Ω (2. Aplicarea fluxurilor pe suprafata de control în cazul transferului de masă Aplicând ecuaţia 2.5. Ecuaţiile ce descriu difuzia elementelor 2.4.Metode numerice avansate 2.2) Ecuaţia este forma integrală sau forma utilizând volumele de control a ecuaţiei de conservare a componentelor unei soluţii. Legea care descrie fenomenul are aspectul: ⎧rata in care ⎫ ⎧rata modificarii ⎫ ⎧rata modificarii ⎫ ⎧rata generarii ⎫ ⎪se acumuleaza⎪ ⎪componente A ⎪ ⎪componente A ⎪ ⎪componente A⎪ i ⎪ i ⎪ ⎪ i ⎪ ⎪ ⎪ ⎪ ⎪ ⎨ ⎬=⎨ ⎬+⎨ ⎬+⎨ ⎬ (2. 36 .4. A şi B.1 volumului Ω se obţine ecuaţia integrală: r r r r ∂ ρ A dΩ = − ∫∫ ρ A u ⋅ n ⋅ dΓ − ∫∫ j A ⋅ n ⋅ dΓ + ∫∫∫ rA ⋅ dΩ .5. Dacă se urmăreşte descrierea legii de conservare a componentei A din amestec atunci vor trebui luaţi în consideraţie şi termenii care guvernează generarea acestui component ca şi dispariţia sa datorită reacţiilor chimice care pot avea loc în interiorul volumului Ω.4.1) ⎪componenta A ⎪ ⎪ prin convectie ⎪ ⎪ prin difuzie ⎪ ⎪ ⎪ ⎪(1) ⎪ ⎪(2) ⎪ ⎪(3) ⎪ ⎪(4) ⎪ ⎩ ⎭ ⎩ ⎭ ⎩ ⎭ ⎩ ⎭ Figura 2. ca în figura 2.4.4.1.

3 se obţine: ∂ρ A r + u ⋅ ∇ρ A = D AB ∇ 2 ρ A + rA .(4) exprimă forma diferenţială a aceloraşi termeni ai ecuaţiei (2.2: r ∂ρ A r = −∇ ⋅ (ρ A ⋅ u ) − ∇ ⋅ j A + rA . Concentraţia iniţială poate fi egală cu o constantă sau exprimată 37 .3b) Dacă se consideră constante ρ şi DAB şi se înlocuieşte legea de difuzie Fick în ecuaţia 2.1).4.4.3.4.4.4.4 poate fi exprimată utilizând operatorul de derivare generalizată D/Dt conducând la următoarea expresie: Dρ A = D AB ∇ 2 ρ A + rA .4) (1) (2) (3) (4) Termenii (1). ∂t (2.4. Condiţiile iniţiale constau în impunerea concentraţiei componentelor în momentul de start al procesului de calcul.4. ∂t (2. Dt (2. Forma diferenţială componentelor chimice a ecuaţiei de conservare a Urmărind acelaşi raţionament cu cel folosit la exprimarea legii diferenţiale a ecuaţiei căldurii se obţine forma diferenţială a ecuaţiei 2.4..4.3a) sau sub forma: r ∂ (ρ ⋅ ω A ) r = −∇ ⋅ (ρ ⋅ u ⋅ ω A ) − ∇ ⋅ j A + rA . rezolvarea ecuaţiei necesită impunerea condiţiilor iniţiale şi pe frontierele domeniului.4. Ecuaţia 2.2. DAB reprezinta coeficientul de difuzie a componentului A în soluţia formată din componentele A şi B. Condiţiile iniţiale şi pe frontieră Aşa cum a fost subliniat şi în cazul câmpului termic..5) 2. ∂t (2.Ecuaţiile ce guvernează fenomenele de transport 2.

inf sunt impuse): − D AB ∂ρ A ∂t = K C (ρ A. x = xb (2. 2) – Flux masic impus: − D AB ∂ρ A ∂x = j A .4. iar rA.b in x = xb .8) unde jA. S ).4.4. după cum urmează: ρ A = ρ A0 sau ρ A = ρ A0 ( x.b reprezintă fluxul masic al componentului A în punctul de frontieră x=xb.9) unde KC şi rA.Metode numerice avansate cu ajutorul unei funcţii care să descrie concentraţia în fiecare punct al domeniului de calcul.S este concentraţia componentei A în fluidul ce spală suprafaţa solidă. x = xb (2. 3) – Transferul convectiv de masă ( KC şi ρA. (2.b .4.∞ − ρ A.inf sunt coeficientul de transfer masic convectiv şi respectiv concentraţia componentei A în interiorul fluidului. 38 .b. y.7) unde pe frontieră. (2. în punctul x=xb se impune concentraţia ρA. z ) la t = 0 .6) Cele mai des întâlnite condiţii pe frontieră în procesele de transfer de masă sunt: 1) – Concentraţie impusă: ρ A = ρ A.

39 . Aceste similitudini vor fi analizate pentru fluxurile difuzive. 3. Pentru a putea face cu uşurintă acest lucru este foarte importantă înţelegerea similitudinilor şi a diferenţelor dintre aceste trei tipuri de fenomene de transport pentru a putea rezolva problemele practice legate de modelarea proceselor din inginerie. impulsului şi energiei termice ca şi ecuaţiile care le descriu. a masei şi a impulsului prin prisma problemelor ridicate de ingineria materialelor în general ca şi modul de tratare numerică a acestora. ceea ce uşurează procesul de modelare.Similarităţi ale celor trei fenomene de transport CAPITOLUL 3 SIMILARITĂŢI ALE CELOR TREI FENOMENE DE TRANSPORT În primele două capitole. Se observă cu uşurinţă că există similitudini între aceste fenomene.6].1. pentru transferul convectiv şi pentru ecuaţiile care guvernează aceste procese[1. În consecinţă. similitudini care sunt întâlnite şi între ecuaţiile ce le descriu. Scopul acestui capitol constă în analizarea similitudinilor care există între cele trei fenomene de transport. au fost prezentate succint mecanismele fenomenelor de transfer a masei. înţelegerea şi rezolvarea unuia dintre aceste fenomene poate conduce la înţelegerea şi rezolvarea celorlalte fenomene de transport. Legile de bază pentru difuzia fluxurilor În primul capitol s-au analizat aspectele fundamentale ale problemelor legate de propagarea căldurii.

dy (3. b) Transferul unei componente.Transferul impulsului (Legea Newton a vâscozităţii) 40 . a) Transportul pe direcţia 0y.1.2a) Pentru expresia în funcţie de concentraţia molară J A.2b) . fluxul masic al unui component A. y = − D AB dρ A . y = − D AB dC A .1. Cele trei fluxuri au următoarea formă: .Metode numerice avansate Figura 3.1. ρA sau CA respectiv ux).1. d) Transferul căldurii Pentru a uşura înţelegerea acestor probleme se reprezintă grafic în figura 3.1) . concentraţiei si vitezei. (T.1 fluxul de conducţie. (ρA) ca şi cel al impulsului (ρ ux) care apar pe direcţiile descrescătoare ale temperaturii. dy (3. dy (3. c) Transferul impulsului.Transferul de masă (Legea Fick a difuziei) Pentru expresia în funcţie de concentraţia masică j A.Transferul de căldură (Legea Fourier a conducţiei) q y = −λ y dT .

DAB şi μ specifică coeficienţi ai mărimilor de transport. coeficient ce are forma: α= λ Cp ⋅ ρ . Se poate utiliza astfel difuzibilitatea termică.6a) sau J A. y = − D AB d (Cx A ) . în acst caz. expresiile fluxurilor pot fi rescrise sub forma: 1) Fluxul termic de conducţie: q y = −α d (ρ ⋅ C p ⋅ T ) dy . difuzibilitatea termică.7) 41 . (3.1.3) În aceste expresii λ.1. Aşa cum a fost deja specificat. ρA (sau CA) şi ux reprezintă mărimile transportate.1. a se exprimă în SI cu următoarea unitate de măsură. iar T. dy (3. Dacă unităţile de măsură ale acestor coeficienţi vor fi unificate atunci aceste ecuaţii pot fi complet analoage.Similarităţi ale celor trei fenomene de transport τ yx = − μ du x . unitatea de măsură pentru difuzia masei şi a impulsului sunt în SI m2/s.4) unde. Cp reprezintă căldura specifică la presiune constantă.1.1. dy (3.5) 2) Transferul masei: j A.6b) 3) Transferul impulsului: τ yx = −υ d (ρ ⋅ u x ) .1. În acest mod. Rămâne deci să căutăm un mod de a defini coeficientul ce descrie fluxul termic. y = − D AB d (ρ ⋅ ω A ) dy (3. dy (3. (3. [m2/s].

ρ ωA (sau CxA) şi ρ ux se referă la energie. Această observaţie face posibilă abordarea fenomenelor de transport cu ajutorul unor coeficienţi de transport (difuzivităţi) şi a unor mărimi ce exprimă potenţialele (sau concentraţiile). masă şi impuls şi sub această formă legile care exprimă fluxurile pot avea o formă unitară: { flux} = −{difuzibili tatea}× {gradientul concentratiei}. ⎟ ⎟ ⎠ (3. Transferul convectiv În cadrul rezolvării problemelor de transport.2. ceea ce de fapt reprezintă o frontieră între faze. Ecuaţiile fluxurilor pentru căldură.2.1) 2) Transferul de masă convectiv: 42 . În acest mod. masă şi impuls pot fi puse sub forma: 1) Transferul de căldură convectiv: ⎛ ∂T ⎜ −λ ∂y y =0 ⎜ ρ y y =0 ⎜ ≡ ⎜ T∞ − TS ⎜ ⎝ ⎞ ⎟ ⎟ ⎟ = h ⋅ (T∞ − TS ) . guvernate de un proces deja analizat în paragraful precedent. Descrierea proceselor ce au loc în aceste zone sunt descrise prin fluxuri de convecţie legate de mişcarea fluidului care coexistă cu fluxurile difuzive.Metode numerice avansate Termenii (ρ Cp T).1.8) S-a obţinut astfel o analogie între căldură. 3. trebuie să estimăm fenomenele ce se produc pe suprafeţele de separaţie dintre lichid şi solid. o soluţie cunoscută pentru una dintre mărimile de transport poate fi cu uşurinţă transformată pentru a studia celelalte mărimi. masă sau impuls şi toate aceste fluxuri pot fi exprimate cu aceeaşi relaţie. (3.

2) 3) Transferul convectiv al impulsului: ∂u ⎛ ⎜ −μ x ∂x τ yx y =0 ⎜ ≡ ⎜ u∞ − u S ⎜ ⎝ ⎞ ⎟ ⎟ = C 'f ⋅ (u ∞ − u S ) .3.4) 3.∞ − ρ A. (3. ⎪de frontiera ⎪ ⎪transfer ⎪ ⎪ potential ⎪ ⎩ ⎭ ⎩ ⎭ ⎩ ⎭ (3.3. ⎟ ⎟ ⎠ (3.2) ∂t (conservarea căldurii) 43 . Termenii din paranteză descriu diferenţa de potenţial dintre fluidul în mişcare şi fluidul aflat în imediata vecinătate a suprafeţei solide. S ⎜ ⎜ ⎝ ⎞ ⎟ ⎟ ⎟ = Κ C ⋅ (ρ A. Ecuaţiile de guvernare Să considerăm forma integrală a ecuaţiilor constitutive: (conservarea masei) r r ∂ ∫∫∫Ω (ρ ) ⋅ dΩ = −∫∫Τ (ρ ⋅ u ) ⋅ n ⋅ dΓ + {0} + {0}.∞ − ρ A. S ) . y y = 0 ⎜ ≡ ρ A. Astfel ecuaţiile ce descriu transferul convectiv. masă şi impuls între un fluid şi o suprafaţă solidă care o mărgineşte. pot fi puse sub o forma unitară. ∂t (3.Similarităţi ale celor trei fenomene de transport ⎛ ∂ρ ⎜ − D AB A ∂y y =0 ⎜ n A. ⎟ ⎟ ⎠ (3.3.1) (conservarea impulsului) r rr r r ∂ ∫∫∫Ω (ρ ⋅ u ) ⋅ dΩ = −∫∫Γ (ρ ⋅ uu ) ⋅ n ⋅ dΓ − ∫∫Γ (τ ⋅ n ) ⋅ dΓ + ∫∫∫Ω ( f b − ∇P ) ⋅ dΩ .2.3) unde h. ⎧ fluxul ⎫ ⎧coeficientul ⎫ ⎧diferenta ⎫ ⎪ ⎪ ⎪ ⎪ ⎪ ⎪ ⎨ pe zona ⎬ = − ⎨de ⎬ × ⎨de ⎬. KC şi C’f sunt coeficienţii convectivi pentru căldură.2.2.

Metode numerice avansate

r r r ∂ & ∫∫∫Ω (ρ ⋅ CV ⋅ T ) ⋅ dT = − ∫∫Γ (ρ ⋅ u ⋅ CV ⋅ T ) ⋅ n ⋅ dΓ − ∫∫Γ (ρ ⋅ n ) ⋅ dΓ + ∫∫∫Ω g ⋅ dΩ ,(3.3.3) ∂t

(conservarea componentelor)
r r r r ∂ (ρ ⋅ ω A ) ⋅ dΩ = − ∫∫Γ (ρ ⋅ u ⋅ ω A ) ⋅ n ⋅ dΓ − ∫∫Γ ( j A ⋅ n )⋅ dΓ + ∫∫∫Ω rA ⋅ dΩ . ∂t ∫∫∫Ω

(3.3.4)

Ecuațiile (3.3.1)...(3.3.4) au o formă similară şi pot fi reduse la forma generală:
⎧rata ⎫ ⎧rata fluxurilor ⎫ ⎧rata fluxurilor ⎫ ⎧rata ⎫ ⎪acumularilor ⎪ ⎪convective ⎪ ⎪difuzive sau ⎪ ⎪ generarilor ⎪ ⎪ ⎪ ⎪ ⎪ ⎪ ⎪ ⎪ ⎪ ⎨ ⎬=⎨ ⎬+⎨ ⎬+⎨ ⎬. ⎪ ⎪ ⎪ ⎪ ⎪viscoase ⎪ ⎪ ⎪ ⎪(1) ⎪ ⎪(2) ⎪ ⎪(3) ⎪ ⎪(4) ⎪ ⎩ ⎭ ⎩ ⎭ ⎩ ⎭ ⎩ ⎭

(3.3.5)

Pentru ecuaţia de continuitate rata fluxurilor difuzive ca si rata generarii sunt nule. Ecuaţia (3.3.5) poate fi exprimată sub o formă unitară prin introducerea mărimilor ce definesc parametrii generali Φ, fΦ şi gΦ:
r r r r ∂ (ρ ⋅ Φ ) ⋅ dΩ = − ∫∫Γ ( ρ ⋅ u ⋅ Φ) ⋅ n ⋅ dΓ − ∫∫Γ ( f Φ ⋅ n ) ⋅ dΓ + ∫∫∫Ω g Φ ⋅ dΩ . ∂t ∫∫∫Ω

(3.3.6)

(1)

(2)

(3)

(4)

Termenii (1)...(4) din ecuaţia 3.3.6 definesc formele integrale ale termenilor (1)...(4) din ecuaţia (3.3.5). Să considerăm ecuaţiile sub formă diferenţială pentru conservarea masei, a impulsului, a căldurii şi a concentraţiei: (conservarea masei)
r ∂ρ = −∇ ⋅ ( ρ ⋅ u ) + {0} + {0}, ∂t

(3.3.7)

(conservarea impulsului)
r r rr ∂( ρ ⋅ u ) = −∇ ⋅ ( ρ ⋅ u u ) − ∇ ⋅ τ + ( f b − ∇P) , ∂t

(3.3.8)

(conservarea căldurii)
44

Similarităţi ale celor trei fenomene de transport
∂ (ρ ⋅ CV ⋅ T ) r r & = −∇ ⋅ (ρ ⋅ u ⋅ CV ⋅ T ) − ∇ ⋅ q + g , ∂t

(3.3.9)

(conservarea componentelor amestecurilor)
r ∂ (ρ ⋅ ω A ) r = −∇ ⋅ (ρ ⋅ u ⋅ ω A ) − j A + rA . ∂t

(3.3.10)

În mod similar cu expresia sub formă integrală a acestor legi, utilizând parametrii Φ, fΦ şi gΦ se obţine forma generală a legilor de conservare:
r r ∂ (ρ ⋅ Φ ) = −∇ ⋅ (ρ ⋅ u ⋅ Φ ) − ∇ ⋅ f Φ + g Φ . ∂t

(3.3.11)

(1)

(2)

(3) (4)

Termenii (1)...(4) din ecuaţia 3.3.11 descriu forma diferenţială a aceloraşi termeni din ecuaţia 3.3.5.

45

Metode numerice avansate

CAPITOLUL 4
METODA DIFERENŢELOR FINITE
În capitolele 1, 2 şi 3 s-au analizat aspectele fundamentale ale masei, căldurii şi impulsului ca şi legile integrale şi diferenţiale ale ecuaţiilor care le descriu. În acest capitol ne vom ocupa de aspectele privind metodele de rezolvare numerică a acestora, utilizând metode derivate din metodele bazate pe diferenţe finite. 4.1. Introducere În majoritatea problemelor legate de optimizarea proceselor inginereşti, în care distribuţia temperaturii, a concentraţiilor unor componente a modului de curgere şi a vitezelor componentelor trebuie să fie cunoscute pentru a putea efectua procesul de optimizare. Pentru a putea rezolva aceste probleme este necesară stabilirea unui sistem de ecuaţii cu derivate parţiale şi de condiţii pe frontieră care trebuie satisfăcute în interiorul domeniului şi pe frontiera acestuia. Aceste metode matematice vor fi incluse în termenul mai general “formularea matematică” a problemei. Formularea matematică a unui proces tehnologic specific conduce astfel la obţinerea unui sistem de ecuaţii diferenţiale care trebuie rezolvate. Pot exista de regulă două moduri de soluţionare a formulării matematice, în funcţie de metodele de rezolvare utilizate. Există astfel metode analitice sau numerice care pot fi utilizate pentru rezolvarea problemei tehnice transpusă în formulare matematică. Metodele analitice pentru rezolvarea ecuaţiilor cu derivate parţiale au fost dezvoltate pentru problemele legate de transferul de căldură şi masă prin metoda separării variabilelor, transformărilor Laplace, etc., [15,16] metode care conduc la obţinerea soluţiilor sub formă de formule matematice, serie de puteri etc. Aceste soluţii satisfac ecuaţiile diferenţiale în fiecare punct al mediului. În procesul de rezolvare, se consideră de regulă un corp infinit sau o placă semiinfinită în care proprietăţile materialului sunt aceleaşi indiferent de temperatură şi de poziţia punctului din corp. De regulă soluţiile obţinute cu aceste ecuaţii
46

Metoda diferenţelor finite

sunt mult mai complicate atunci când se urmăreşte şi considerarea unor procese de schimbare de fază. Din această cauză se consideră că metodele numerice au un potenţial mult mai ridicat deoarece pot rezolva şi cazuri în care pot apare şi neliniarităţi pe anumite zone ale domeniului. Metodele numerice pot fi clasificate în funcţie de algoritmii de rezolvare în - metode bazate pe diferenţe finite; - metode bazate pe elemente finite; - metode bazate pe elemente de frontieră. Metoda diferenţelor finite (Finite Difference Method) a fost dezvoltată de Dusinberre[17] şi se bazează pe utilizării seriilor Taylor. Metoda oferă avantaje mari prin prisma formulării algoritmilor numerici, a pregătirii datelor şi al timpului de calcul, dar nu permite abordarea problemelor având complexitate geometrică ridicată din cauza restricţiilor impuse asupra formei celulelor. Metoda elementelor finite (Finite Element Method) a fost iniţial dezvoltată pentru rezolvarea problemelor legate de rezistenţa materialelor (obţinerea tensiunilor şi deformaţiilor în structuriile cu geometrie complexă) dar a fost ulterior extinsă şi la analize de câmp termic[18] şi la schimbări de fază[19]. Metoda elementelor de frontieră (Boundary Element Method) se bazează pe combinarea metodei ecuaţiilor integrale şi a metodei reziduurilor a fost utilizată de asemenea la analiza termică[20] şi la probleme legate de schimbarea de fază şi solidificare[21]. Recent a fost dezvoltată şi a fost utilizată cu succes în abordarea problemelor de transport pentru configuraţii complexe şi interfeţe între mai multe medii o nouă metodă bazată pe metoda FDM. Această metodă se numeşte metoda volumelor finite, (Finite Volume Method). Această metodă este utilizată în ultimul timp la rezolvarea problemelor de câmp termic, transfer de masă, curgere de fluide compresibile şi incompresibile[22] ca şi la analiza plasmei. În metoda volumelor finite, ecuaţiile cu diferenţe finite sunt obţinute prin constrângerea formei integrale a ecuaţiilor ce guvernează procesul analizat la un volum finit de control şi conservarea energiei, masei, constituenţilor chimici şi a
47

metoda volumelor finite sau a volumelor de control.1.metoda integrală.1) 48 . În acest capitol vom căuta să ne familiarizăm cu metoda diferenţelor finite.2.y) în punctul x = x0 şi y = y0 sub forma: Φ ( x0 + Δx. y 0 ) − Φ ( x0 . .Metode numerice avansate impulsurilor pe acest element de control şi pe suprafeţele ce îl mărginesc.1 prezintă un grid după o singură direcţie destinat dezvoltării în serii Taylor. 4. 4. Parametrii discretizării pentru o analiză unidimensională Dacă definim derivata unei funcţii Φ(x.2.2. y 0 ) ∂Φ = x lim 0 Δx ∂x (4. Formularea cu serii Taylor A) Dezvoltarea în serii Taylor Figura 4. Metoda diferenţelor finite În grupul de metode care poartă acest nume se găsesc metode destul de deosebite între ele. Figura 4. . cum ar fi: .metodele bazate pe descompunere în serii Taylor.1.

Δx.. conform relaţiei: 49 . (4. Dacă vom face diferenţa dintre cele două derivate se va obţine o eroare mai mică pentru valoarea derivatei. atunci derivata poate fi aproximată cu primul termen al dezvoltării Taylor al funcţiei Φ în jurul punctului x0: ∂Φ Φ ( x0 + Δx) = Φ ( x0 ) + ∂x ∂Φ Φ ( x0 − Δx) = Φ ( x0 ) − ∂x ∂ 2Φ ⋅ Δx + 2 ∂x ∂ 2Φ ⋅ Δx + 2 ∂x (Δx) 2 ∂ 3 Φ + 3 2! ∂x (Δx) 2 ∂ 3 Φ − 3 2! ∂x (Δx) 3 + . ∂x ∂x B) Aproximaţia cu diferenţe finite pentru prima derivată Privind ecuaţiile anterioare. Această eroare depinde de mărimea pasului discretizării.. cu atât precizia va fi mai mare.Metoda diferenţelor finite şi dacă Δx este suficient de mic. dar finit astfel ca eroarea de aproximate a derivatei să fie rezonabilă... Expresia derivatei în punctul x0 va depinde de valorile funcţiei în punctele x0+Δx şi x0Δx. 3! (4.2. 3! (Δx) 3 + .4) (4.2) x0 x0 x0 (4.2.5) = x0 Err(Δx) reprezintă eroarea de trunchiere.2. Cele două expresii vor fi: ∂Φ ∂x ∂Φ ∂x = x0 Φ ( x0 + Δx) − Φ ( x0 ) + Err (Δx) Δx Φ ( x0 ) − Φ ( x0 − Δx) + Err (Δx) Δx (metoda înainte) (metoda înapoi). se constată faptul că neglijând derivatele de ordinul 2 putem obţine formula cu diferenţe finite atât pentru metoda înainte cât şi pentru metoda înapoi. . Cu cât Δx va fi mai mic.3) x0 x0 x0 Cele două expresii reprezintă modul de bază al exprimării derivatelor ∂Φ ∂ 2Φ şi 2 într-un punct curent x0. eroare care descrie diferenţa dintre valoarea exactă a derivatei şi cea obţinută utilizând diferenţiala.2.

10) sau sub formă simplificată: ∂ 2Φ ∂x 2 = x0 Φ i −1 − 2 ⋅ Φ i + Φ i +1 .2.2. Atunci i+1 va corespunde punctului de pe grid x+Δx iar i-1 va corespunde punctului x-Δx. atunci expresiile derivatelor de ordinul I obţinute prin diferenţe finite vor fi: Φ − Φi ∂Φ (înainte) = i +1 Δx ∂x i Φ − Φ i −1 ∂Φ = i (înapoi) Δx ∂x i Φ − Φ i −1 ∂Φ = i +1 (centrată).2. şi (4.7) (4.8) (4. dar este mult mai comodă utilizarea relaţiei acestei derivate în funcţie de diferenţialele centrate. Pentru a simplifica abordarea şi a ne apropia de metodele numerice de calcul.3) pentru a obţine expresia derivatei de ordinul II a funcţiei Φ în punctul x0.2. şi cum Δx este în aplicaţiile practice subunitară.2. Obţinerea acesteia se face cu uşurinţă prin însumarea celor două serii Taylor şi eliminarea derivatelor de ordin par mai mari decât 2. Dacă vom utiliza aceste notaţii şi vom neglija eroarea de trunchiere. 2 ⋅ Δx ∂x i (4.6) 2 ⋅ Δx Se observă că ordinul de mărime al erorii de trunchiere (aproximare) se exprimă funcţie de Δx2. să atribuim indicele i punctului de pe grid care corespunde poziţiei x0. rezultă că eroarea va fi mult mai mică decât cea obţinută prin metodele înainte sau înapoi.Metode numerice avansate ∂Φ ∂x = x0 Φ ( x + Δx) − Φ ( x − Δx) + Err (Δx 2 ) (diferenţe centrate).2. (4.2). Se obţine expresia: ∂ 2Φ ∂x 2 = x0 Φ ( x0 − Δx0 ) − 2 ⋅ Φ ( x0 ) + Φ ( x0 + Δx 0 ) + Err (Δx 2 ) 2 (Δx) (4.9) C) Aproximarea cu diferenţe finite a derivatei de ordinul II Se pot utiliza seriile Taylor cu expresiile (4. Δx 2 50 (4.2.2.11) .

2. Δt 2 ⋅ Δx Δx 2 (4.12 termenul (2) care crează cele mai mari probleme de stabilitate şi conduce la micşorarea Δt şi Δx. Rezolvarea acestei probleme nu este chiar simplă deoarece mai trebuie îndeplinite şi condiţiile de stabilitate a soluţie. să considerăm un exemplu de ecuaţie cu diferenţe finite în expresie unidimensională.2. se obţine următoarea ecuaţie cu diferenţe finite: Φ ti + Δt − Φ ti Φ ti +1 − Φ ti −1 Φ ti −1 − 2 ⋅ Φ ti + Φ ti +1 = −u +λ . 51 .Metoda diferenţelor finite D) Aplicarea aproximării cu diferenţe finite Ca un exemplu simplu.2. t reprezintă nivelul de timp curent iar t+Δt nivelul de timp viitor. deci cele care depind doar de t. Evitarea acestui lucru poate fi făcută prin utilizarea diferenţelor înapoi pentru exprimarea derivatelor în raport cu timpul şi obţinerea unui alt tip de ecuaţie cu diferenţe finite. ∂t ∂x ∂x (4. Aplicând diferenţele înainte pentru derivata de ordinul I în funcţie de timp şi diferenţe centrate pentru derivatele de ordinul I şi II în raport cu spaţiul.13) În ecuaţia ce descrie procesul. Acest tip de discretizare conduce la o schema explicită de calcul în timp ce evitarea constrângerilor amintite conduce la o schemă de tip implicit.12) (1) (2) (3) Termenul (1) descrie variaţia în timp a parametrului considerat în timp ce termenii (2) şi (3) descriu fluxurile convective respectiv difuzive. Rezolvarea problemei constă în determinarea Φit+Δt în funcţie de valorile deja cunoscute. Aceste constrângeri vor fi studiate mai târziu. Dacă în ecuaţia 4. Fie aceasta ecuaţia unui proces de transport nestaţionat ce conţine atât termenii convecţiei cât şi pe cei ai difuziei: ∂Φ ∂Φ ∂Φ 2 = −u +λ 2 .

Γvest şi Γest.2. domeniul poate fi considerat cuprins între suprafetele ΓW şi ΓE.2.15) (1) (2) 52 (3) . să considerăm cazul rezolvării ecuaţiei 4. ∂x 2 (4. Parametrii discretizarii pentru un model 2D Dacă integrăm ambii termeni ai ecuaţiei pe intervalul t la t+Δt şi între suprafeţele ce delimitează celula gridului.12 folosind o altă metodă.2.2.2.14) se simplifică la forma: ΓE ΓW ∫ ∫ t t + Δt E ∂Φ dt dx = −u ∫ ∂t ΓW Γ t + Δt ∫ t E ∂Φ dt dx + λ ∫ ∂x ΓW Γ t + Δt ∫ t ∂ 2Φ dt dx .2. Pentru integrarea ecuaţiei cu derivate parţiale în funcţie de variabile independente (în cazul nostru x şi t) pe o celulă a gridului aflată în jurul punctului (x.Metode numerice avansate 4. Ecuaţia (4.2 va trebui să ne folosim de asemenea de expresii ale ecuaţiilor în diferenţe finite.2. vom avea: Ωi ∫ ∫ t t + Δt ∂Φ dt dΩ i = −u ∫ ∂t Ωi t + Δt ∫ t ∂Φ dt dΩ i + λ ∫ ∂x Ωi t + Δt ∫ t ∂ 2Φ dt dΩ i .14) În cazul unui domeniu dreptunghiular pentru sistemul unidimensional. Metoda integralelor Ca şi în cazul dezvoltării în serii Taylor.t) ca în figura 4. Figura 4. ∂x 2 (4.

t t 2 2 (4. 2 ∂x ( ) (4.16) Termenul (2) conduce la: −u ∫ −u ΓE t + Δt ΓW Δx x+ 2 Δx x− 2 ∫ t ∂Φ dt dx = ∂x ∫ t + Δt ∫ t t + Δt ∂Φ dt dx = −u ∫ t ∂x ∫ Δx 2 Δx x− 2 x+ ∂Φ dx dt = .2. integrarea pe timp conduce la: − u∫ t + Δt t Φ x + Δx − Φ x − Δx dt = −u Φ x + Δx 2 − Φ x − Δx 2 ⋅ Δt .2.17b) Dacă însumăm termenii din nodurile vecine atunci putem scrie: Φ x ± Δx = t 2 1⎛ t 1 t t ⎞ t ⎜ Φ x ± Δx + Φ x ⎟ = Φ i ±1 + Φ i .2. ∂x (4.2. 2⎝ 2 ⎠ 2 ( ) (4. sub forma: x + Δx ∫ f (Φ) ⋅ dx ≅ x f (Φ ) unde Φ ∈ [x.2.2.17c) Înlocuind ecuaţia (4.2.2.18) 53 . Temenul (1) conduce la: ΓE ΓW ∫ ∫ t t + Δt ∂Φ dt dx = ∂t x+ Δx x− 2 ∫ Δx 2 Φx t + Δt − Φ x dx = Φ tx+ Δt − Φ tx ⋅ Δx . x + Δx ) .17a) − u∫ t + Δt t Φ x + Δx − Φ x − Δx dt 2 2 În continuarea integrării. t ( ) (4. se consideră valoarea medie a mărimii Φ integrate.17c) în (4.17b) se obţine termenul (2) căutat: − u∫ ΓE ΓW ∫ t + Δt t 1 ∂Φ dt dx = −u Φ ti +1 − Φ ti −1 ⋅ Δt . Cu aceste consideraţii.15).Metoda diferenţelor finite Să evaluăm termen cu termen ecuaţia (4.

2. dt dx = λ ∂x 2 Δx 2 (4. x− Δx 2 (4.19c) 1 (Φ ti+1 − Φ ti ) Δx şi integrala va avea forma: λ∫ ΓE ΓW ∫ t + Δt t Φ ti −1 − 2 ⋅ Φ ti + Φ ti +1 ∂ 2Φ .20) Prin înlocuirea termenilor (1).t): λ∫ ΓE ΓW ∫ t + Δt t x+ ∂ 2Φ dt dx = λ ∫ Δ2 x 2 x− ∂x 2 Δx ∫ ∫ t + Δt t x+ ∂ 2Φ dt dx ∂x 2 ∂ 2Φ dx dt ∂x 2 ∂Φ − ∂x t = λ∫ = λ∫ = t + Δt t Δx 2 Δx x− 2 t + Δt t ∂Φ ∂x .2. ceea ce reprezintă chiar forma cu diferenţe finite: 54 .19b) ∂Φ ∂x t Δx x+ 2 = = Φ x + Δx − Φ x t t 2 Δx (4.2.2.Metode numerice avansate Să determinăm expresia termenului (3) al ecuaţiei integrale pe celula (x.19a) x+ Δx 2 dt Δx ⎜ ∂x ⎜ ⎝ t λ ⎛ ∂Φ ⎜ x+ Δx 2 ∂Φ − ∂x ⎞ ⎟ Δx ⎟ ⎟ x− 2 ⎠ Dacă se aplică acum diferenţele finite modul de calcul înainte pentru cele două derivate de ordinul I se poate scrie: ∂Φ ∂x t Δx x− 2 = = Φ x − Φ x − Δx t t 2 Δx ⎞ 1 ⎛ t ⎜ Φ x − Φ t Δx ⎟ ⎟ x− Δx ⎜ 2 ⎠ ⎝ (4. (2) şi (3) în ecuaţie se obţine forma integrală a legii dorite.

utilizarea metodei volumelor finite conferă o apropiere mai bună de fenomenul fizic decât metoda diferenţelor finite. forma matematică bazată pe ecuaţii cu derivate parţiale.2. să considerăm o problemă nestaţionară convectiv-difuzivă analizată şi pentru celelelalte metode: ∂Φ ∂Φ ∂ 2 Φ = −u + . fiind utilizată legea generală a conservării masei.22a) ecuaţia poate fi scrisă şi sub forma integrală: 55 .3. impulsului şi energiei pentru fiecare volum finit care aparţine domeniului analizat. În abordarea cu volume finite.3.2. Soluţionarea cu ajutorul volumelor de control În metodele bazate pe dezvoltarea în serii Taylor ca şi în metoda integrală s-a utilizat forma diferenţială a legilor de guvernare a proceselor analizate.2. Figura 4. Δt 2 ⋅ Δx Δx 2 (4. Obţinerea soluţiei s-a făcut utilizând metode matematice pentru dezvoltatrea în volume finite.21) 4. nu mai este absolut necesară. Modul de reprezentare in teoria volumelor finite pentru un grid 1D Ca un exemplu. Astfel.Metoda diferenţelor finite Φ ti + Δt − Φ ti Φ ti +1 − Φ ti −1 Φ ti −1 − 2 ⋅ Φ ti + Φ ti +1 = −u +λ . Metoda volumelor finite. ∂t ∂x ∂x 2 (4.

22b)[22] sau cea generală (4.22c)[23] pentru o anumită zonă a domeniului Ω. ⎨ ⎪ ⎪ ⎪difuzie ⎪ ⎪convectie ⎪ ⎪ ⎪ ⎪ ⎪ ⎪ ⎪ ⎪ ⎪ ⎪(3) ⎪ ⎪(2) ⎪(1) ⎭ ⎭ ⎩ ⎭ ⎩ ⎩ (4.22c) este valabilă pentru orice formă geometrică oricât de complicată. Termenul (2) din ecuaţia generale reprezintă fluxul total schimbat de volumul de control cu mediul înconjurător prin suprafaţa care îl delimitează prin convecţie. De menţionat faptul că relaţia (4. ∂t Γ (4. se consideră valoarea potenţialului Φ în punctul (x) ca fiind valoarea medie a volumului de control (i) dezvoltat în jurul punctului (x) şi creşterea t+Δt în volumul de totală a acestuia în intervalul de timp t control va fi: Φ t + Δt − Φ ti ∂ Φ ⋅ dΩ = i × Vi .2.Metode numerice avansate r r r r ∂ ∫∫∫Ω Φ ⋅ dΩ = −∫∫Γ (u ⋅ Φ ) ⋅ n ⋅ dΓ + ∫∫ (q ⋅ n ) ⋅ dΓ .2.23) Unde cu Φi s-a notat valoarea potenţialului în nodul i al reţelei şi s-a considerat că aceasta este constantă pe întreg volumul Vi al celulei reţelei. Dacă se va aplica relaţia integrală (4.2. Să analizăm termenul (1) al legii sub formă generală.22b) (1) sau forma generală: (2) (3) ⎧rata potentialului ⎫ ⎧ fluxul total al ⎫ ⎧ fluxul total al ⎫ ⎪ ⎪ potentialului Φ ⎪ ⎪ potentialului Φ ⎪ ⎪Φ ⎪ ⎪ ⎪ ⎪ ⎪ ⎪ ⎪ ⎪ ⎪ ⎪ ⎪ ⎪ acumulata in Ω ⎬ = ⎨schimbat prin ⎬ + ⎨schimbat prin ⎬ . Termenii (2) şi (3) reprezintă cantitatea de potenţial Φ care intră şi iese din volumul Ω prin suprafaţa de control Γ prin fenomenul de conducţie respectiv difuzie. Forma integrală a acestuia este: 56 .2.2. ∂t ∫∫∫Ω Δt ( ) (4.2.22c) Termenul (1) reprezintă mărimea cu care potenţialul Φ creşte sau scade în interiorul volumului Ω în unitatea de timp. Pentru a defini cât mai corect acest lucru. zonă pe care o definim “volum de control” vom obţine ecuaţia în diferenţe finite pentru acea zonă.

28) Se obţine deci fluxul prin convecţie sub forma: 57 .2.2. Să considerăm valorile potenţialelor ΦΓE şi ΦΓW ca fiind media dintre valoarea potenţialului din volumul de control din est (poziţia x+Δx indice i+1) şi cel curent (x sau i) respectiv dintre volumul de control din vest (x-Δx indice i-1) şi cel curent. Ecuaţia (4.25) Prin înlocuirea ecuaţiilor (4. (4.2.Metoda diferenţelor finite r v − ∫∫ (u ⋅ Φ ) ⋅ n ⋅ dΓ = −u ∫∫ Φ ⋅ dΓ = −u ∫∫ Φ ΓE × AΓE − Φ ΓW × AΓW . Γ (4.2. t Φ i −1 + Φ ti = 2 (4.2. (în acest caz vor fi segmente de dreaptă) valoarea volumului acestuia va fi Δx iar valoarea ariilor laterale ΓE şi ΓW se consideră unitare.25) în ecuaţia sub formă integrală se obţine: (Φ t + Δt i − Φ ti × Vi = −u Φ ΓE × AΓE − Φ ΓW × AΓW − q ΓE × AΓE − q ΓW × AΓW .2.2. Δt ) ( ) ( ) (4. (4. Se poate deci scrie: Φ ΓE Φ ΓW Φ ti +1 + Φ ti = 2 .26) Δt ) ( ) ( ) Pentru un sistem de coordonate unidimensional şi împărţirea sa în volume de control rectangulare.26) se va scrie în acest caz sub forma: (Φ t + Δt i − Φ ti × Δx = −u Φ ΓE − Φ ΓW − q ΓE − q ΓW .24) şi (4.27) Se exprimă în continuare fluxurile convective şi difuzive prin feţele ΓE şi ΓW. Termenul (3) din ecuaţia generală reprezintă fluxul schimbat prin difuzie de volumul de control cu mediul înconjurător prin suprafaţa laterală şi are expresia: r r − ∫∫ (q ⋅ n ) ⋅ dΓ = −(q ΓE × AΓE − q ΓW × AΓW ) .2.23).24) Γ Γ Γ ( ) Unde AΓE şi AΓW reprezintă ariile ce mărginesc volumul de control pe direcţia est (E) şi vest (W). iar valorile ΦΓE şi ΦΓW reprezintă chiar valoarea potenţialului în celulele vecine est şi vest. (4.2.

30) ΓW Să exprimăm gradienţii potenţialului cu ajutorul unei scheme cu diferenţe de tipul înainte pentru expresiile acestora din ecuaţia (4.2. i-1 i) Se obţine astfel următoarea expresie matematimatică a fluxului difuziv prin suprafaţa laterală a volumului de control aflat la poziţia x (indicele i): r r − ∫∫ (q ⋅ n ) ⋅ dΓ = − q ΓE × AΓE − q ΓW × AΓW Γ ( ) .2.29) În cazul fluxurilor difuzive. estimarea acestora trebuie făcută pe baza considerării legii difuziei. legea Fick sau Newton a vâscozităţii. (4. respectiv.31) Pentru a simplifica ecuaţia căutată şi pentru a putea compara expresia acesteia indiferent de metoda de obţinere să considerăm că ΔxE = ΔxW = Δx.2. (4. deci volumele de control au aceaşi dimensiune şi acelaşi volum. 2 Γ (4. Din aceleaşi motive să considerăm că potenţialul din volumul de control din vest ΦW este mai mare decât cel din volumul de control din est (ΦE) ceea ce conduce la E. qΓE şi qΓW. cum ar fi legea Fourier.30): ∂Φ ∂x ∂Φ ∂x t = ΓE t Φ ti +1 − Φ ti Δx E ΓW Φ t − Φ ti −1 = i ΔxW . în un flux difuziv pe direcţia vest est (W simbolizarea cu indici.2. Ca şi în celelalte exemple să considerăm prima lege a lui Fourier a conducţiei: q ΓE = −λ q ΓW ∂Φ ∂x ΓE ∂Φ = −λ ∂x .Metode numerice avansate Φ ti +1 − Φ ti −1 r r − ∫∫ (u ⋅ Φ ) ⋅ n ⋅ dΓ = −u .2. (4.32) Φ ti +1 − Φ ti Φ ti − Φ ti −1 =λ −λ Δx Δx 58 .

Metoda diferenţelor finite Prin înlocuirea în ecuaţia generală a balanţei fenomenului se obţine: Φ ti + Δt − Φ ti Φ ti +1 − Φ ti Φ ti −1 − 2 ⋅ Φ ti + Φ ti +1 . în ultimii ani a cunoscut o foarte rapidă dezvoltare.2. ⋅ Δx = −u +λ 2 Δt Δx (4. metoda volumelor finite are un grad mult mai mare de generalitate atât în ceea ce priveşte posibilităţile de împărţire a domeniului în volume de control cât şi în descrierea fenomenului fizic care se analizează. Φ ti + Δt − Φ ti Φ t − Φ ti Φ t − 2 ⋅ Φ ti + Φ ti +1 .2. pentru aceaşi expresie a ecuaţiei diferenţiale parţiale se obţine același rezultat. Din această cauză. 59 . Cu toate acestea. = −u i +1 + λ i −1 2 ⋅ Δx Δt Δx 2 (4.33b) Se observă că utilizând cele trei metode de calcul.33a) Sau împărţind cu Δx.

1.1) În timp ce forma diferenţială este: d ⎛ dT ⎞ & ⎟+ g =0.1. Γ Ω (5. În acest capitol ne vom axa pe rezolvarea cu ajutorul metodei volumelor finite a ecuaţiilor ce descriu fenomenele de difuzie. este suficientă studierea unui singur tip de probleme. 60 .1. Se consideră astfel problema conducţiei termice în regim staţionar.2) unde T este temperatura.1. Ecuaţiile ce guvernează procesul Aşa cum a fost prezentată în capitolul 2. Regimul staţionar este regimul în care desfăşurarea proceselor analizate nu depinde de timp deci termenii ce descriu rata acumulărilor din ecuaţiile generale de guvernare se neglijază.1. impuls şi căldură.Metode numerice avansate CAPITOLUL 5 CONDUCŢIA CĂLDURII ÎN REGIM STAŢIONAR În capitolele anterioare s-au studiat metodele numerice bazate pe descompunerea în elemente finite de rezolvare a ecuaţiilor diferenţiale cu derivate parţiale care definesc fenomenele de transport pentru masă. λ coeficientul de difuzie & (conductibilitatea termică) şi g reprezintă rata de generare a căldurii. Din cauza similitudinii între căldură şi transportul de masă pentru cazul amestecurilor. ⎜λ dx ⎝ dx ⎠ (5. Fundamentarea matematică 5. 5. forma integrală a ecuaţiei ce guvernează procesele de conducţie în regim staţionar în cazul în care proprietăţile fizice ale materialului sunt constante în funcţie de temperatură are expresia: r r & − ∫∫ (q ⋅ n ) ⋅ dΓ + ∫∫∫ g ⋅ dΩ = 0 . În capitolul 4 s-a prezentat modul de tratare cu diferenţe finite şi cu volume finite a unor legi de conservare sub formă integrală.

În metoda volumelor finite. Rezolvarea problemei matematice necesită determinarea cantităţii de căldură care trece în unitatea de timp atât prin suprafeţele exterioare cât şi prin cele interioare. De asemenea. În cazul propagării căldurii.2. aceasta se propagă prin suprafeţele de control de la un volum finit la altul. Condiţii la limită (pe frontiere) Cel mai des întâlnite condiţii pe frontieră pentru cazul propagării căldurii au fost deja tratate în capitolul 2. în această metodă.1. condiţiile pe frontieră sunt în general expresia unor fluxuri impuse pe suprafaţa exterioară a domeniului.1 este descris un domeniu de calcul cu două subdomenii şi sunt prezentate şi notaţiile pentru diferite tipuri de condiţii pe frontieră: Figura 5. Pot fi introduse astfel şi condiţii pe frontieră pentru două sau mai multe regiuni aflate în stare solidă şi care au coeficienţi de conducţie termică.Conducţia căldurii în regim staţionar 5. Modul de impunere a condiţiilor limită pentru un domeniu de calcul alcătuit din două subdomenii având proprietăţi termice diferite 61 . întregul domeniu analizat este împărţit în volume de control care sunt delimitate de suprafeţe de control. În figura 5. indiferent dacă suprafaţa de control delimitează două volume de control vecine (suprafeţe de control interioare) sau este o zonă de contact între un volum de control şi frontiera exterioară a domeniului (suprafeţe de control exterioare).1. densităţi şi călduri specifice diferie.

Metode numerice avansate • temperaturi impuse ( condiţii de tip Γ0) r T = TΓ0 .1.3d) • radiaţie. ⎟ Γ3 ⎠ (5.1. 2 ⎟ Γ2 ⎠ (5.3c) • convecţie. ∂x (5.3a) • flux termic între două volume de control separate de o frontieră comună domeniului analizat (condiţii Γ1) q Γ1 = −λ ∂T .3b) • flux termic impus (condiţii Γ2) ⎛ ∂T q Γ2 ⎜ = −λ ⎜ ∂x ⎝ ⎞ ⎟ = qΓ . 62 .1. se impun ε şi Tsur (condiţii Γ4) ⎛ ∂T q Γ4 ⎜ = λ ⎜ ∂x ⎝ ⎞ 2 ⎟ = ε ⋅ σ ⋅ (Tsup + T ) Tsup + T 2 .1. ⎟ Γ4 ⎠ ( ) (5. se impun hinf şi Tinf (condiţii de tip Γ3) ⎛ ∂T q Γ3 ⎜ = −λ ⎜ ∂x ⎝ ⎞ ⎟ = h∞ (T∞ − T ) .1. (5.1. ⎟ Γ5 ⎠ (5.3e) • transferul de căldură între două solide cu rezistenţă termică diferită (Γ5) ⎛ ∂T q Γ5 ⎜ = −λ ⎜ ∂x ⎝ ⎞ ⎟ = hin ⋅ (TΩ1 − TΩ 2 ) .3f) unde hin este coeficientul de schimb termic pe interfaţă între două solide şi TΩ1 şi TΩ2 sunt temperaturile volumelor de control separate de cele două suprafeţe.

În acest scop vor fi definite un număr de noduri (puncte nodale) aflate în interiorul domeniului. aşa cum este prezentat în figura 5. În figura 5. Figura 5. Metoda volumelor finite pentru cazul staţionar 5.2. cuprinse între nodurile aflate pe suprafaţa exterioară a acestuia (ΩW şi ΩE din figura 5.2.Conducţia căldurii în regim staţionar 5.1. fiecare nod interior (punct nodal i ) se găseşte între două noduri vecine (i-1 respectiv i+1) şi pot fi generate două suprafeţe de control ce împart segmentele ce leagă punctele nodale în două părţi egale.2.2. Modul de împărţire al domeniului Ω în volume finite egale Prima operaţie de pregătire a domeniului în scopul calculării soluţiilor numerice a ecuaţiei sub formă generală constă în împărţirea acestuia în volume de control finite.3 este descrisă o reprezentare schematică a discretizării în elemente de volum finite pentru un domeniu unidimensional. în care sunt definite volumele de control şi suprafeţele de control ale acestora. Suparfeţele de control aflate la vest şi la est de punctul nodal sunt 63 . Pentru acest tip de domenii.2. Calculul gridului Să considerăm un caz unidimensional pentru conducţia termică.

Metode numerice avansate

notate în figura 5.3 cu ΓW respectiv ΓE. Distanţa dintre nodurile (i1) şi (i) este notată cu ΔxW, iar cea dintre nodurile (i) şi (i+1) este notată cu ΔxE. Dimensiunea volumului de control ce conţine punctul curent (i) este Δx.

Figura 5.3. Modul de numerotare şi simbolizare a volumelor finite pentru cazul unidimensional

5.2.2. Obţinerea ecuaţiilor cu diferenţe finite Aşa cum a fost prezentat în capitolul 4, primul pas în obţinerea ecuaţiilor cu diferenţe finite utilizând metoda elementelor finite constă în aplicarea formei integrale asupra legii generale ce descrie procesul asupra volumului de control. Să aplicăm forma integrală asupra volumului de control (i) din figura 5.2. Ecuaţia (5.1.1) are forma:
r r & − ∫∫ (q ⋅ n ) ⋅ dΓ + ∫∫∫ g ⋅ dΩ = 0 .
Γ Ω

1) Metoda convenţională de discretizare Metoda a fost utilizată în capitolul 4 pentru o ecuaţie generală care descrie un caz nestaţionar de transport convectiv şi difuziv. În cazul de faţă metoda se va aplica asupra ecuaţiei ce defineşte termenul de difuzie a ecuației 5.1.1 şi conduce la următoarea abordare:

64

Conducţia căldurii în regim staţionar r r − ∫∫ (q ⋅ n ) ⋅ dΓ = − q ΓE × AΓE − qΓW × AΓW

{(

) (

)}
. (5.2.1a)

= q ΓW × AΓW − q ΓE × AΓE = AΓW × λ

(

) (

)

Ti −1 − Ti T − Ti +1 − AΓE × λ i ΔxW Δx E

În descompunerea pe fluxuri a ecuaţiei 5.2.1a se consideră că temperatura din volumul de control i-1 (Vest) este mai mare decât cea din volumul de control i+1 (Est) şi deci fluxul de căldură prin conducţie va intra în volumul de control analizat (i) prin faţa ΓW şi va părăsi acest volum prin faţa de control ΓE, ca în figura 5.4(a). Termenul care defineşte sursa termică internă din volumul de control va fi:
& & ∫∫∫ g ⋅ dΩ = g ⋅ Δx .
Ω

(5.2.1b)

Înlocuind în ecuaţia (5.1.1) se obţine forma cu diferenţe finite a ecuaţiei dorite:
λ ⋅ AΓ
T − Ti +1 Ti −1 − Ti & − λ ⋅ AΓE i + g ⋅ Δx = 0 . ΔxW Δx E

W

(5.2.2a) pentru cazul

Dacă, pentru unidimensional:

simplificare

se

consideră

AΓW = AΓE = 1 ΔxW = Δx E = Δx

.

Ceea ce înseamnă caz unidimensional şi discretizare uniformă, rezultă aceeaşi formă ca şi cea cu diferenţe finite:
Ti −1 − 2 ⋅ Ti + Ti +1 = Δx 2

λ

& g.

(5.2.2b)

Ecuaţiile 5.2.2a ca şi cazul său particular 5.2.2b pot fi aplicate doar asupra volumelor de control care au toate suprafeţele de control dispuse în interiorul domeniului de calcul. În cazul în care cel puţin o suprafaţă de control se găseşte pe frontiera
65

Metode numerice avansate

domeniului, asupra acesteia vor acţiona fluxuri exterioare, fluxuri care vor fi determinate în conformitate cu tipul de condiţii pe frontieră impuse asupra acestei suprafeţe de control.

Figura 5.4. Modul de reprezentare a fluxurilor termice în cazul unidimensional. a) Cazul clasic utilizat în metoda diferenţelor finite (MDF). b) Fluxurile termice incidente volumul finit (i) prin suprafeţele de control ΓW şi ΓE. (Metoda generală de discretizare)

2) Metoda generală de discretizare Să considerăm acum o formă mai generală de discretizare a ecuaţiilor destinate rezolvării problemelor legate de propagarea prin conducţie a căldurii. Termenul care defineşte conducţia din integrala 5.1.1 descrie totalitatea fluxurilor care intră şi ies din volumul de control prin suprafaţa laterală a acestuia, suprafaţă numită în acest caz suprafaţă de control. Aceste fenomene fizice au fost numite în capitolul 2, “fenomene de suprafaţă” şi se referă la totalitatea schimburilor ce au loc prin flux termic între volumul de control pe care îl mărginesc şi vecinătăţile acestuia. În subcapitolul precedent s-au dezvoltat ecuaţiile cu metoda volumelor finite şi sa particularizat cazul diferenţelor finite doar pentru suprafeţele
66

Conducţia căldurii în regim staţionar

interioare domeniului analizat, ceea ce corespunde cazului Γ1 (fluxuri schimbate prin conducţie). Fenomenele de suprafaţă pot include şi fluxuri schimbate prin convecţie şi radiaţie ca în ecuaţiile (5.1.3a)...(5.1.3f). Pe baza acestor observaţii se poate scrie primul termen al ecuaţiei integrale sub forma:
r r ˆ ˆ − ∫∫ (q ⋅ n ) ⋅ dΓ = q ΓW × AΓW + q ΓE × AΓE ,
Γ

(

) (

)

(5.2.3)

ˆ ˆ unde cu qΓ şi qΓ s-au definit toate fluxurile care intră în volumul
W E

de control prin volumul de control prin suprafeţele ΓW şi ΓE, aşa cum s-a reprezentat în figura 5.4b. Ecuaţia (5.2.3) poate fi scrisă acum pentru cazul unui domeniu oarecare sub forma generală:
Ncs r r ˆ − ∫∫ (q ⋅ n ) ⋅ dΓ = ∑ q Γm × AΓm ,

(

)

(5.2.4)

Γ

m =1

unde: Ncs numărul suprafeţelor de control care mărginesc volumul de control (i), m indicele curent al suprafeţei de control, AΓm aria suprafeţei de control cu indicele m ˆ qΓ fluxul net prin suprafaţa de control ce intră în volumul de control.
m

Pot fi astfel dezvoltate volume de control având forme geometrice mai complexe şi care să acopere domenii bidimensionale şi tridimensionale. Trebuie menţionat faptul că fluxurile sunt doar difuzive şi nu includ componenta convectivă cauzată de curgerea unui fluid prin volumul de control. Cel de-al doilea termen al ecuaţiei (5.1.1) este dat de ecuaţia:
& & ∫∫∫ g ⋅ dΩ = g ⋅ V
Ω
i

,

(5.2.5)

unde Vi reprezintă forma volumului de control cu indicele i.
67

Distanţa ΔxVecin reprezintă distanţa dintre poziţia volumului de control vecin (x(i+1) sau x(i-1) şi cel curent x(i)).1. fluxurile pe suprafeţele de control au expresiile: 0) Temperaturi impuse pe suprafaţa de control (Γ0): Ti = TΓ0 . 2) Flux de căldură impus pe suprafaţa de control (Γ2): ˆ q Γ2 = q Γ2 .2. Conform acestei metode modificate.7a) 1) Fluxul de căldură datorat conducţiei pentru suprafeţe de control interioare (Γ1): ˆ q Γ1 = λ TVecin − Ti . cilindrice. Observând şi forma generală la care s-a ajuns prin utilizarea metodei volumelor de control modificată (5.Metode numerice avansate Ecuaţia generală pentru rezolvarea problemelor legate de convecţia staţionară a căldurii poate fi scrisă sub forma: ˆ ∑ (q Ncs m Γm & × AΓm + g ⋅ Vi = 0 .3a).1.2. 68 (5. existând o singură formulare matematică pentru toate condiţiile exterioare pe suprafeţele de control. Condiţiile pe frontieră au fost exprimate în subcapitolul (5.f) atât pentru suprafeţele de control interioare cât şi pentru suprafeţele de control exterioare. (5.2.2) cu ajutorul relaţiilor (5.6) Ecuaţia (5. ΔxVecin (5. sferice sau generalizate.7c) .6) se observă că se poate exprima cu uşurinţă fluxul net al căldurii prin toate volumele de control care definesc domeniul de calcul.2.1.2..2. carteziene.7b) unde TVecin reprezintă temperatura din volumul de control vecin (indici i-1 sau i+1) volumului curent (indice i).3..6) poate fi aplicată oricăror tipuri de coordonate. ) (5.(5.

Conducţia căldurii în regim staţionar 3) Flux schimbat între supafaţa de control aflată pe frontiera domeniului şi mediul înconjurător prin intermediul convecţiei pe suprafaţă (Γ3): ˆ q Γ3 = h∞ ⋅ (T∞ − Ti ) . 69 . ( ) (5.7d) 4) Transfer de căldură prin radiaţie pe suprafaţa de control a volumului finit (Γ4): 2 ˆ q Γ4 = hr ⋅ (TSup − Ti ) = ε ⋅ σ ⋅ (TSup + Ti ) ⋅ TSup + Ti 2 .2.7e) 5) Flux de căldură schimbat pe o suprafaţă de control ce defineşte două subdomenii aflate în stare solidă.5.7f) Modul de reprezentare a fluxurilor generalizate ce străbat suprafeţele de control poate fi ilustrat cu ajutorul figurii 5. Pentru situaţia domeniilor bidimensionale. (5.5. reprezentarea fluxurilor generalizate şi a condiţiilor pe frontieră este dată în figura 5. (5.a.2. care au conductivitate termică diferită (Γ5): ˆ q Γ5 = hin ⋅ (TVecin − Ti ) .2.

a. Temperatură impusă pe frontiera de est a domeniului Ω.5.5. Ecuaţia de echilibru pentru volumul finit notat cu C Figura 5. Flux de căldură datorat conducţiei prin suprafeţele interioare 70 .Metode numerice avansate Figura 5.b.

Condiţii pe frontieră în cazul convecţiei pe frontiera vestică 71 .Conducţia căldurii în regim staţionar Figura 5. Condiţie pe frontiera estică constând din flux termic impus Figura 5.c.5.5.d.

Soluţiile acestui sistem vor fi chiar temperaturile din punctele nodale.3. Rezolvarea problemelor pentru cazuri multidimensionale 5. care a condus la obţinerea ecuaţiei cu diferenţe finite (5. indice (i-1. Să notăm aceste cazuri cu 1D. poate fi extins cu uşurinţă pentru domenii bidimensionale şi tridimensionale. Această formă particulară a sistemului de ecuaţii conduce la simplificarea metodei Gauss a substituţiei.j-1) şi respectiv nord (simbol N) indice (i.3. În cazul 2D au fost dezvoltate volume de control cu 3. În cazul propagării căldurii. 4 sau 6 suprafeţe de control. cum ar fi Gauss-Seider.6). simplificare cunoscută sub numele de algoritmul Thomas sau Algoritmul Matricelor Tridiagonale (TDMA).j+1). qΓ şi qΓ reprezintă fluxul net prin suprafeţele de control dinspre vest (simbol W). 5. qΓ . qΓ .2.Metode numerice avansate 5. Pentru o discretizare carteziană acestea sunt: W E S N 72 .1) ) ˆ ˆ ˆ ˆ În această ecuaţie. Probleme bidimensionale Cazul unidimensional. Se generează astfel un sistem algebric de ecuaţii liniare care poate fi rezolvat cu metodele standard de rezolvare. ecuaţia 5. Pentru simplificare să considerăm cazul general în care sunt utilizate volume de control dreptunghiulare deci cu 4 suprafeţe de control.2.6) poate fi aplicată pentru toate punctele nodale aflate în domeniul de calcul.2.1.3. În acest caz. (5.j). matricea coeficienţilor sistemului de ecuaţii algebrice este o matrice tridiagonală în care pe diagonala principală sunt dispuşi toţi coeficienţii diferiţi de zero. Fie metodele exacte bazate pe metoda Gauss a eliminării fie cu metode iterative de calcul. est (simbol E) indice (i+1.j). sud (simbol S) indice (i. 2D şi respectiv 3D. Ariile reprezentând valorile lungimilor laturilor pe care fluxurile sunt definite. Rezolvarea sistemului de ecuaţii algebrice liniare Ecuaţia (5.1a poate fi scrisă sub forma: ˆ ∑ (q 4 m =1 Γm & ˆ ˆ ˆ ˆ & × AΓm + g ⋅ Vi = q ΓW ⋅ AΓw + qΓE ⋅ AΓE + qΓS ⋅ AΓS + q ΓN ⋅ AΓN + g ⋅ Vi .2.3.

3. j −1) Vi = În cazul gridului regulat: Vi = Δx Δy sau pentru un grid unitar Vi = h2. j +1) 2 y (' i −1. j +1) 2 1 x(' i −1. y (' i −1. Volumul Vi reprezintă în acest caz chiar aria cprinsă între suprafeţele de control având pentru un grid neregulat liniar următoarea formă: 1 1 x (' i +1. j +1) + 1 x(' i −1. j −1) y (' i +1. j −1) y (' i −1.2. j −1) y (' i +1. j +1) . 5. j +1) 1 x(' i −1. j −1) 1 y (' i +1. ΔxS = ΔxN = Δx respectiv ΔyW = ΔyE = Δy. Cazul 3D În cazul unui grid în spaţiul cu trei dimensiuni relaţia de calcul (5.6) rămâne valabilă şi conduce la forma generală: ˆ ∑ (q Nsc m =1 Γm ˆ ˆ ˆ ˆ ˆ ˆ & × AΓm = qΓW ⋅ AΓW + qΓE ⋅ AΓE + qΓS ⋅ AΓS + qΓN ⋅ AΓN + qΓJ ⋅ AΓJ + qΓU ⋅ AΓU + g ⋅ Vi . Pentru un grid regulat (dreptunghiular).2. AΓW = AΓE = AΓS = AΓN =Δx Δy. j −1) 1 x(' i +1. Pentru un grid unitar. j +1) 1 x(' i +1. ) 73 . Δx = Δy = Δz = h.Conducţia căldurii în regim staţionar AΓW = ΔyW AΓE = Δy E AΓS = Δx S AΓN = Δx N .

6) poate fi scrisa sub forma: ˆ ∑ (q Ncs m =1 Γm ˆ ˆ & & ⋅ AΓm + g ⋅ Vi = qΓW ⋅ AΓW + q ΓE ⋅ AΓE + g ⋅ Vi = 0 .Metode numerice avansate ˆ În acest caz cu qΓ şi AΓm s-au notat fluxurile pe suprafeţele de contact şi respectiv ariile pe care acestea sunt distribuite.1) unde s-au notat fluxurile nete prin suprafeţele de control ale ˆ ˆ volumului finit (i) cu: qΓ şi respective qΓ . ) [ ] (5. ( ΓW respective ΓE ) cu AΓ şi respectiv AΓ .4. iar ariile celor două suprafeţe de control.6) sub o formă mult redusă: ˆ (q ΓW ˆ & + qΓE + g ⋅ Δx = 0 .2. Ecuaţia (5.2.2) .2. iar volumul Vi = Δxi = Δx. m În cazul unui grid dreptunghiular structurat: AΓW = AΓE = Δy ⋅ Δz AΓS = AΓN = Δz ⋅ Δx AΓJ = AΓU = Δx ⋅ Δy Vi = Δx ⋅ Δy ⋅ Δz sau pentru un grid dreptunghiular unitar: Δx = Δy = Δz = h AΓW = AΓE = AΓS = AΓN = AΓJ = AΓU = h 2 . exprimate prin ΓW şi ΓE. 74 ) (5. În cazul 1D fiecare volum de control are două suprafeţe de control. Acest fapt conduce la o expresie a ecuaţiei (5.2. Vi = h 3 5. Exemple de calcul Se vor considera aplicaţii ale metodei volumelor finite pentru cazuri ce privesc propagarea prin conducţie a căldurii pe domenii 1D şi 2D pentru diverse condiţii pe frontieră. W E W E Dacă se utilizează un sistem de coordonate cartezian atunci în cazul 1D ariile sunt egale cu unitatea.

suprafaţa laterală a barei fiind izolată termic.. iar energia termică dezvoltată la trecerea curentului electric prin unitatea de & volum este g = 10 5 W m 3 . Geometria barei metalice este dată în figura 5.1 Se consideră cazul unui câmp termic staţionar dezvoltat în interiorul unei bare metalice străbătute de curent electric. 75 . Dacă temperatura în suprafaţa de frontieră ΓA (capătul A) este constantă şi egală cu 100 °C. Se menţionează că pe suprafaţa exterioară a barei nu are loc nici un schimb de căldură.Conducţia căldurii în regim staţionar Valorile fluxurilor nete pot fi determinate utilizând ecuaţiile (5.(5.8(a.2.7a). Exemplul 5.b).2. Conductivitatea termică a materialului barei este λ = 50W (m ⋅0 K ) .7f) în funcţie de condiţiile pe frontieră specifice fiecărui tip de frontieră. deci fluxul termic ce străbate această suprafaţă de control este zero) atunci să se obţină ecuaţiile cu diferenţe finite ce descriu câmpul termic din bară şi să se determine distribuţia de temperatură din aceasta. (TA = 100 °C) şi pe suprafaţa de frontieră ΓB se consideră bara izolată termic (în capătul B nu are loc nici un schimb de căldură.

Pentru simplificarea problemei se aleg elemente finite identice ca volum (fiind o problemă 1D. Modul de împărţire în volume finite este reprezentat în figura 5.8. 76 . Se alege un număr de 5 volume finite.Metode numerice avansate Figura 5. volumul este Δx). condiţiile pe frontieră şi modul de discretizare în volume finite Rezolvarea problemei A.Se separă volumele finite care au cel puţin o suprafaţă de control comună cu frontiera domeniului mărginit de ΓA şi ΓB. Dimensiunile geometrice. În cazul de faţă acestea sunt 1 şi 5.b. B.8.04m. Discretizarea Reprezintă împărţirea domeniului în volume finite.a. astfel încât Δx = 0. Impunerea condiţiilor pe frontieră şi determinarea ecuaţiilor de echilibru ale volumelor finite care au cel puţin o suprafaţă de control comună cu frontiera domeniului .

suprafaţa de control comună cu frontiera domeniului (ΓB) este cea din est. suprafaţa de control comună cu frontiera domeniului (ΓA) este cea din vest.Se exprimă ecaţiile de echilibru pentru volumele finite astfel determinate.c. deci Γ0. Condiţiile limită pentru volumul finit 1 Expresia fluxului net pe suprafaţa de control din vest. este: ˆ qE = λ T2 − T1 T − T1 ⋅ AΓE = λ 2 ⋅1 Δx 2 Δx . vecinătăţile şi condiţiile limită sunt reprezentate în figura 8. este: ˆ qW = λ T0 − T1 T −T ⋅ AΓW = λ A 1 ⋅ 1 Δx1 Δx . Pentru volumul finit cu numărul 5.Se determină suprafaţa de control comună cu frontiera şi tipul de condiţie pe frontieră impus. pentru volumul finit 1. deci Γ1.Conducţia căldurii în regim staţionar . Expresia energiei generate în interiorul elementului finit la trecerea curentului electric este: 77 .8. . iar tipul de condiţie limită (pe frontieră) este temperatură impusă (TA=100 °C). Expresia fluxului net pe suprafaţa de control din este. iar tipul de condiţie limită este flux cu valoare impusă (qB=0 W/(m2 oK).c. Figura 5. Astfel.5. Pentru volumul finit 1.

Condiţiile limită pentru volumul finit nr.8. condiţiile limită sunt date în figura 5. Pentru volumul finit numărul 5.d.8.d. Ecuaţia de echilibru energetic pentru volumul finit în cazul staţionar este: λ T A − 2 ⋅ T1 + T2 & ⋅ 1 + g ⋅ Δx ⋅ 1 = 0 Δx şi deci ecuaţia primului volum finit care se scrie în sistemul de ecuaţii este: & − 2T1 + T2 = −T A − g Δx 2 λ . Figura 5. Δx 4 Δx Expresia fluxului net prin suprafaţa de control aflată la est este cea dată de condiţia limită impusă pe suprafaţa ΓB. Energia disipată în volumul finit este: 78 . Deci: ˆ qE = qB = 0 . 5 Expresia fluxului net prin suprafaţa de control de la vest este: ˆ qW = λ T4 − T5 T − T5 ⋅ AΓW = λ 4 ⋅1 .Metode numerice avansate & & & g1 ⋅ V1 = g1 ⋅ Δx1 ⋅ A1 = g ⋅ Δx ⋅ 1 .

e.8. Balanţa energetică a volumului finit 5 este: λ T4 − T5 & + 0 + g ⋅ Δx = 0 . C. în interiorul domeniului sunt volumele finite 2. Figura 5. şi 4. Distribuţia fluxurilor nete pentru volumele interioare domeniului În cazul problemei abordate de noi pentru n = 5 volume finite egale. Pentru acestea ecuaţiile de echilibru ale temperaturii au forma generală: ˆ qW = λ ˆ qE = λ Ti −1 − Ti T − Ti ⋅ 1 = λ i −1 Δxi Δx Ti +1 − Ti T − Ti ⋅ 1 = λ i +1 Δxi Δx & & & g ⋅ Vi = g ⋅ Δxi ⋅ 1 = g ⋅ Δx 79 . Δx Deci ecuaţia ce corespunde acestui volum finit în sistemul de ecuaţii va fi: & T4 − T5 = − g ⋅ Δx 2 λ .Conducţia căldurii în regim staţionar & & & g 5 ⋅ V5 = g 5 ⋅ A5 ⋅ Δx5 = g ⋅ Δx ⋅ 1 . Determinarea ecuaţiilor de echilibru pentru volumele finite interioare Volumele finite interioare se pot reprezenta grafic în cazul 1D conform figurii 5. 3.8.e.

şi 4 se obţin ecuaţiile: & T1 − 2 ⋅ T2 + T3 = − g & T2 − 2 ⋅ T3 + T4 = − g & T3 − 2 ⋅ T4 + T5 = − g Δx 2 λ Δx 2 λ Δx 2 .04 2 = 3.Metode numerice avansate λ Ti −1 − 2 ⋅ Ti + Ti +1 & + g ⋅ Δx = 0 Δx şi deci sub formă generală ecuaţia temperaturii din volumul finit curent este: & Ti −1 − 2 ⋅ Ti + Ti +1 = − g Δx 2 λ . ⎫ ⎧ Δx 2 & − TA ⎪ ⎪− g λ ⎪ ⎪ Δx 2 ⎪ 0 0 0 ⎤ ⎧T1 ⎫ ⎪ ⎡− 2 1 & −g ⎢ 1 −2 1 ⎪ λ 0 0 ⎥ ⎪T2 ⎪ ⎪ ⎢ ⎥ ⎪ ⎪ ⎪ 2 ⎪ ⎪ ⎪ Δx ⎢0 1 −2 1 0 ⎥ ⋅ ⎨T3 ⎬ = ⎨ − g & ⎬.2 0 C 50 T A = 100 0 C . Particularizând pentru volumele finite 2. 3. Formarea sistemului de ecuaţii pentru întregul domeniu Se scrie sistemul de ecuaţii de echilibru pentru volumele finite în care a fost discretizat domeniul. λ ⎢ ⎥ ⎪ ⎪ ⎪ ⎪ 0 1 − 2 1 ⎥ T4 ⎢0 Δx 2 ⎪ ⎪ ⎪ ⎪ & ⎢0 0 0 1 − 1⎥ ⎪T5 ⎪ ⎪ − g λ ⎪ ⎣ ⎦ ⎩ ⎭ 2 ⎪ ⎪ Δx ⎪ ⎪ −g & λ ⎭ ⎩ Prin înlocuirea datelor se obţine: & g Δx 2 λ = 10 5 0. λ D. 80 .

F. Se consideră că valoarea mărimii fizice calculate cu metoda volumelor finite (în acest caz temperatura) are precizia cea mai mare în centrul de greutate al volumului finit. Astfel.8.6 147. Reprezentarea grafică a temperaturii în bară pentru condiţiile limită date este prezentată în figura 5. Prin natura sa.6 138.8 128. 81 .2 ⎪ ⎪ ⎥ ⎪ ⎪ ⎪ ⎢ ⎪ ⎪ ⎪ ⎪ ⎢0 1 −2 1 0 ⎥ ⋅ ⎨T3 ⎬ = ⎨ − 3. Reprezentarea grafică şi interpretarea rezultatelor O problemă importantă o constituie reprezentarea grafică a rezultatelor şi obţinerea pe baza acesteia a temperaturilor în punctele domeniului.2 144.2 ⎪ ⎭ ⎦ ⎩ ⎭ ⎩ ⎣ Soluţiile sistemului sunt: T T = [115.f. De regulă doar zonele în care gradienţii de temperatură sunt mari vor fi acoperite cu un număr mare de volume finite în timp ce zonele în care gradienţii de temperatură sunt mici pot fi acoperite cu volume finite având dimensiuni mai mari.2 ⎬ . pentru a se obţine o cât mai bună precizie a soluţiei este necesară împărţirea domeniului într-un număr cât mai mare de volume finite.8] . Deci repartiţia temperaturii în orice punct din volumul finit se poate calcula prin interpolare în funcţie de temperaturile din centrele volumelor finite vecine. ⎥ ⎢ 0 1 − 2 1 ⎥ ⎪T4 ⎪ ⎪ − 3. metoda volumelor finite.2⎫ ⎡− 2 1 ⎢ 1 −2 1 0 0 ⎥ ⎪T2 ⎪ ⎪ − 3.Conducţia căldurii în regim staţionar rezultând sistemul: 0 0 0 ⎤ ⎧T1 ⎫ ⎧− 103.2 ⎪ ⎢0 ⎪ ⎪ ⎪ ⎪ ⎢0 0 0 1 − 1⎥ ⎪T5 ⎪ ⎪ − 3. ca şi metoda diferenţelor finite consideră temperatura constantă în fiecare volum finit analizat.

Se cunosc: λΩ = λ1 = 50 1 λΩ 2 W m⋅0 K W = λ 2 = 0. să se determine utilizând metode numerice distribuţia temperaturii în cele două medii.08m.1.05m şi lungimea respectiv lăţimea foarte mari. Aceasta are una dintre feţe menţinută la o temperatură constantă de 900 °C şi cea de-a doua faţă protejată de un strat ceramic cu grosimea de 0. Repartiţia temperaturilor obţinută în urma calculului cu volume finite pentru problema 5.2 Se consideră o placă de oţel cu grosimea de 0. Cu linie groasă valoarea temperaturilor în interioul volumelor finite şi curba cu linie subţire contină reprezintă corecţia temperaturilor obţinută prin interpolare cu funcţii spline cubice Exemplul 5.Metode numerice avansate Figura 5.5 0 m⋅ K 82 . având Taer = 25 °C şi haer = 50W/(m2 °K).8.f. Dacă domeniul oculat de oţel îl notăm cu Ω1 şi domeniul ocupat de placa ceramică cu Ω2 ştiind că între cele două domenii are loc un transfer termic având hin = 500 W/(m2 °K) şi cealaltă faţă a plăcii ceramice se află în contact cu aerul.

83 . Figura 5. În figura 5.a este reprezentată problema conform enunţului.a.9. deci nu au loc modificări în timp ale temperaturilor şi nici ale condiţiilor pe frontieră se presupune că problema poate fi redusă la o problemă în care doar distribuţia temperaturii pe grosimile plăcilor este importantă. Detaliul asupra geometriei problemei Reducerea la cazul unidimensional conduce la geometria de calcul din fig. 5. Această distribuţie va fi aceeaşi pentru orice normală care străbate cele două medii.Conducţia căldurii în regim staţionar Rezolvarea problemei Consideraţii generale Având în vedere că cele două plăci sunt în cazul staţionar.9.b. Se reduce astfel extrem de mult volumul de calcul şi rezultatele obţinute conferă precizia dorită.9.

Metode numerice avansate Figura 5.9.b. Discretizarea) problemei şi impunerea condiţiilor pe frontieră în conformitate cu enunţul din exemplul 5. 84 . Δx1 = 0.01m. Astfel pentru subdomeniul metalic.c.9. Reprezentarea domeniilor problemei pentru reducerea la cazul 1D a problemei generale Figura 5. se utilizează un număr de 5 volume finite egale.2 A. Discretizarea Reprezintă împărţirea domeniului în volume finite. Pentru simplificarea problemei se aleg elemente finite identice pentru fiecare subdomeniu în parte. Ω1.

(hin = 500 W/(m2 °K). suprafaţa de control comună cu frontiera domeniului (ΓA) este cea din vest. suprafaţa de control comună cu frontiera domeniului (ΓB) este cea din est. (hin = 500 W/(m2 °K). aflat în subdomeniul ceramic. deci Γ0. iar tipul de condiţie limită este flux interfazic.Se exprimă ecaţiile de echilibru pentru volumele finite astfel determinate. O reprezentare schematică a procesului de discretizare se prezintă în figura 5. primul volum finit din subdomeniul ceramic. deci condiţia pe frontieră este de tipul Γ3.9. deci Γ5. se utilizează un număr de 4 volume finite egale. Ω2. B. Impunerea condiţiilor pe frontieră şi determinarea ecuaţiilor de echilibru ale volumelor finite care au cel puţin o suprafaţă de control comună cu frontiera domeniului . Pentru volumul finit cu numărul 5. suprafaţa comună cu frontiera este cea estică. 5. deci Γ5. deci Δx2 = 0.Se separă volumele finite care au cel puţin o suprafaţă de control comună cu frontiera domeniului mărginit de ΓA . iar tipul de condiţie limită (pe frontieră) este temperatură impusă (TA=900 °C). În cazul de faţă acestea sunt 1. 6 şi 9.02m. Pentru volumul finit cu numărul 6. Astfel: • Pentru volumul finit 1.Se determină suprafaţa de control comună cu frontiera şi tipul de condiţie pe frontieră impus.c. ΓB şi ΓC. suprafaţa comună cu frontiera dintre domenii (ΓB) este cea vestică şi tipul de condiţie limită este flux termic interfazic. Numărul total de volume finite în care este împărţit corpul devine astfel 9 şi deci va rezulta un sistem de nouă ecuaţii cu nouă necunoscute a cărui soluţie va fi temperatura din centrul fiecărui volum finit.Conducţia căldurii în regim staţionar Pentru subdomeniul ceramic. Pentru volumul finit cu numărul 9. . iar schimbul termic se face prin convecţie. • • • 85 . .

Figura 5. 86 .d. ecuaţia va fi identică cu cea din cazul precedent. ecuaţia temperaturii poate fi determinată utilizănd figura 5.9. cu observaţia că nu avem căldură produsă sau transformată în interiorul acestuia. deci ultimul termen devine zero: & − 2T1 + T2 = −T A − g Δx 2 λ deci: − 2T1 + T2 = −T A .d.9. g 5 = 0 ˆ ∑ q ⋅ 1 + 0 ⋅ Δx = λ1 T4 − T5 + hin (T6 − T5 ) = 0 Δx1 1 ⎛ Δx ⎞ Δx T4 − ⎜1 + hin 1 ⎟ ⋅ T5 + hin 1 T6 = 0 ⎜ ⎟ λ1 ⎠ λ1 ⎝ . Pentru volumul 5.Metode numerice avansate Subdomeniul Ω1 Pentru volumul 1. & iar pentru cazul particular. Detaliul geometric pentru calculul ecuaţiei temperaturii în volumul finit cu numărul 5 qW ⋅ AW = −λ1 q E ⋅ AE = − hin (T6 − T5 ) ⋅ 1 T4 − T5 ⋅1 Δx1 Ecuaţia generală pentru volumul finit 5 devine: ˆ ∑q m 2 m & ⋅ Am + g 5 ⋅ V5 = 0 .

calculul este asemănător cu cel al volumului finit 5. & iar pentru cazul particular. g 6 = 0 ˆ ∑q m =1 2 m ⋅ 1 + 0 ⋅ Δx 2 = hin (T5 − T6 ) + λ 2 T7 − T6 Δx 2 ⎛ λ2 ⎞ λ2 T5 − ⎜ ⎜ Δx ⋅ h + 1⎟ ⋅ T6 + Δx ⋅ h T7 = 0 ⎟ 2 in ⎝ 2 in ⎠ .9.e. modul de reprezentare al fluxurilor ce sunt schimbate prin suprafeţele de control este reprezentat în figura 5. T7 − T6 ⋅1 Δx 2 Ecuaţia temperaturii în volumul finit 6 este: ˆ ∑q m =1 2 m & ⋅ Am + g 6 ⋅ V6 = 0 .9. Pentru volumul finit 9.Conducţia căldurii în regim staţionar Subdomeniul Ω2 Pentru volumul finit 6. 87 . modul redus de schematizare fiind prezentat în figura 5.9.f.e. Figura 5. Modul de determinare a ecuaţiei temperaturii din volumul finit 6 Fluxurile ce sunt schimbate prin suprafeţele de control între volumul finit 6 şi vecini sunt: q w ⋅ AW = − hin (T5 − T6 ) ⋅ 1 q E ⋅ AE = −λ 2 .

9.g.9.f. g 9 = 0 ˆ ∑q m =1 2 m ⋅ 1 + 0 ⋅ Δx 2 = λ 2 T8 − T9 + haer (Taer − T9 ) Δx 2 ⎛ ⎞ Δx Δx T8 − ⎜ haer 2 + 1⎟ ⋅ T9 + haer 2 Taer = 0 ⎜ ⎟ λ2 λ2 ⎝ ⎠ . 88 . Determinarea ecuaţiilor de echilibru pentru volumele finite interioare Volumele finite interioare se pot reprezenta grafic în cazul 1D conform figurii 5. Ecuaţia temperaturii în volumul finit 9 este: ˆ ∑q m =1 2 m & ⋅ Am + g 9 ⋅ V9 = 0 . Fluxurile nete prin suprafeţele de control ale volumului finit 9 din domeniul ceramic Expresia fluxurilor prin suprafeţele de control sunt: qW ⋅ AW = −haer (Taer − T9 ) ⋅ 1 q E ⋅ AE = −λ 2 T8 − T9 ⋅1 Δx 2 . & iar pentru cazul particular.Metode numerice avansate Figura 5. C.

Pentru acestea ecuaţiile de echilibru ale temperaturii au forma generală: ˆ qW = λΩ1 ˆ q E = λΩ1 Ti −1 − Ti T −T ⋅ 1 = λ i −1 i Δxi Δx1 Ti +1 − Ti T − Ti ⋅ 1 = λ i +1 Δxi Δx1 & & & g ⋅ Vi = g ⋅ Δxi ⋅ 1 = g ⋅ Δx1 = 0 λ1 Ti −1 − 2 ⋅ Ti + Ti +1 =0 Δx1 şi deci sub formă generală ecuaţia temperaturii din volumul finit curent este: Ti −1 − 2 ⋅ Ti + Ti +1 = 0 . În interiorul domeniului sunt volumele finite 2. n1 = 5 volume finite egale. este acoperit cu n2 = 4 volume finite.9. şi 4 se obţin ecuaţiile: T1 − 2 ⋅ T2 + T3 = 0 T2 − 2 ⋅ T3 + T4 = 0 . şi 4. 3. Distribuţia fluxurilor nete pentru volumele interioare domeniului În cazul problemei abordate de noi pentru subdomeniul Ω1. Expresiile fluxurilor nete prin suprafeţele de control sunt: 89 .g.Conducţia căldurii în regim staţionar Figura 5. 3. Particularizând pentru volumele finite 2. T3 − 2 ⋅ T4 + T5 = 0 Subdomeniul Ω2. Interioare acestui subdomeniu fiind volumele finite cu numerele 7 şi 8.

Particularizând pentru volumele finite 7.Metode numerice avansate ˆ qW = λΩ 21 ˆ q E = λΩ 2 Ti −1 − Ti T −T ⋅ 1 = λ i −1 i Δxi Δx 2 Ti +1 − Ti T − Ti ⋅ 1 = λ i +1 Δxi Δx 2 & & & g ⋅ Vi = g ⋅ Δxi ⋅ 1 = g ⋅ Δx 2 = 0 λ2 Ti −1 − 2 ⋅ Ti + Ti +1 =0 Δx 2 şi deci sub formă generală ecuaţia temperaturii din volumul finit curent este: Ti −1 − 2 ⋅ Ti + Ti +1 = 0 . şi 8 se obţin ecuaţiile: T6 − 2 ⋅ T7 + T8 = 0 T7 − 2 ⋅ T8 + T9 = 0 . Formarea sistemului de ecuaţii pentru întregul domeniu Se scrie sistemul de ecuaţii de echilibru pentru volumele finite în care a fost discretizat întregul domeniu: 0 0 0 ⎡− 2 1 ⎢ 1 −2 1 0 0 ⎢ ⎢0 1 −2 1 0 ⎢ 0 1 −2 1 ⎢0 Δx ⎢0 0 0 1 − 1 − hin 1 ⎢ λ1 ⎢ ⎢0 0 0 0 1 ⎢ ⎢0 0 0 0 0 ⎢ 0 0 0 0 ⎢0 ⎢0 0 0 0 0 ⎢ ⎣ 0 0 0 hin −1− 0 Δx1 0 0 0 0 0 0 0 0 0 0 0 1 −2 1 0 0 0 0 0 0 0 1 − 1 − haer ⎤ ⎥ ⎥ ⎥ ⎥ ⎥ ⎥ ⎥ = [ A] ⎥ ⎥ ⎥ ⎥ ⎥ ⎥ Δx 2 ⎥ λ2 ⎥ ⎦ λ1 λ2 λ2 Δx 2 ⋅ hin −2 1 0 Δx 2 ⋅ hin 1 0 0 [T1 T2 T3 T4 T5 T6 T7 T8 T9 ] = [T ] T 90 . D.

4] .3 895.1 0 0 0 ⎥ ⋅ ⎨T5 ⎬ = ⎨ 0 ⎬ .02 ⋅ 500 0.6 896.5 T A = 900 0 C .01 = −1 − 0. se obţine sistemul: 0 0 0 0 0 0 0 ⎤ ⎧T1 ⎫ ⎧− 900⎫ ⎡− 2 1 ⎢ 1 −2 1 0 0 0 0 0 0 ⎥ ⎪T2 ⎪ ⎪ 0 ⎪ ⎢ ⎥ ⎪ ⎪ ⎪ ⎪ ⎢0 1 −2 1 0 0 0 0 0 ⎥ ⎪T3 ⎪ ⎪ 0 ⎪ ⎢ ⎥ ⎪ ⎪ ⎪ ⎪ 0 1 −2 1 0 0 0 0 ⎥ ⎪T4 ⎪ ⎪ 0 ⎪ ⎢0 ⎪ ⎪ ⎪ ⎪ ⎢0 0 0 1 − 1.1 0.02 25 = −50 0.Conducţia căldurii în regim staţionar ⎡ ⎢− T A ⎣ 0 0 0 0 0 0 0 − haer Δx 2 ⎤ Taer ⎥ = [C ] . T 91 .5 − 1 − haer − haer λ2 = −1 − 50 Δx 2 λ2 Taer = −50 0. ⎢ ⎥ − 1.05 0.02 = −1 − 2 0. λ2 ⎦ T Sistemul de ecuaţii fiind: [A] ⋅ [T ] = [C ] .1 893.9 392. Prin înlocuirea datelor se obţin termenii matricelor: − 1 − hin −1− λ1 λ2 Δx1 = −1 − 500 = −1 − 0.05 0.8 897.9 881.1 147.05 0 0 0 0 1 0 ⎥ ⎪T6 ⎪ ⎪ 0 ⎪ ⎢0 ⎪ ⎪ ⎪ ⎪ ⎢0 −2 0 0 0 0 1 1 0 ⎥ ⎪T7 ⎪ ⎪ 0 ⎪ ⎢ ⎥ ⎪ ⎪ ⎪ ⎪ − 2 1 ⎥ ⎪T8 ⎪ ⎪ 0 ⎪ 0 0 0 0 0 1 ⎢0 ⎢0 0 0 1 − 3⎥ ⎪T9 ⎪ ⎪ − 50 ⎪ 0 0 0 0 ⎣ ⎦ ⎩ ⎭ ⎩ ⎭ Soluţiile sistemului sunt: T T = [898.1 50 Δx 2 ⋅ hin Δx 2 0.5 = −1 − 0.6 636.

Metode numerice avansate Reprezentarea grafică a temperaturii în bară pentru condiţiile limită date este prezentată în figura 5.9.h.h. Distribuţia temperaturii pe grosimea celor două plăci 92 .9. Figura 5.

căldura specifică.2) unde: T CV ρ λ g temperatura.Propagarea în regim nestaţionar a căldurii CAPITOLUL 6 PROPAGAREA ÎN REGIM NESTAŢIONAR A CĂLDURII Procesul de propagare a căldurii şi a masei în regim nestaţionar are numeroase aplicaţii în majoritatea ramurilor inginereşti. densitatea.1.1. dar şi în funcţie de timp. (6. Formularea matematică 6. este suficient să considerăm doar problemele legate de conducţia de căldură. Deoarece există similitudine între legile care guvernează cele două fenomene.z).y.1) În cazul în care proprietăţile fizice ale mediului se consideră independente de temperatură forma diferenţială a ecuaţiei este: ρ ⋅ CV ∂T & = λ∇ 2T + g ∂t pentru t > 0 pe Ω . În capitolul 5 s-a studiat cazul rezolvării cu ajutorul volumelor finite a problemelor de propagare a căldurii prin conducţie sau de difuzie a componentelor unui amestec în regim staţionar. 93 . 6. conductivitatea termică. Ecuaţiile care guvernează procesul Forma integrală a ecuaţiei propagării căldurii în regim nestaţionar pe care se bazează exprimarea ecuaţiilor diferenţiale ale volumelor finite este: r r ∂ & ∫∫∫ (ρ ⋅ CV ⋅ T ) ⋅ dΩ = −∫∫ (q ⋅ n ) ⋅ dΓ + ∫∫∫ g ⋅ dΩ . fluxul de căldură generat în interiorul corpului.1. ∂t Ω Γ Ω (6.1. În acest capitol vom analiza metodele de rezolvare cu volume finite a problemelor în care temperatura sau concentraţia dintr-un domeniu finit variază în funcţie de poziţia din domeniul respectiv (coordonatele x.1.

94 . Să considerăm cazul unidimensional în care domeniul este împărţit în volume de control având suprafeţe de control atât interioare cât şi exterioare. Stabilirea discretizării (Gridul de calcul) Metodologia de rezolvare a problemelor de transport.2. după cum urmează: T (Ω) = T0 (Ω) la t = t 0 . Calculul cu volume finite pentru probleme nestaţionare 6. 6.2. Se consideră că temperatura din volumul de control cu indicele (i) la momentul t este Ti şi atunci se caută expresia temperaturii la momentul t+Δt din acest nod. dar există şi cazuri în care acestea au o distribuţie cunoscută. Derivarea ecuaţiilor cu diferenţe finite Ca şi în Capitolul 5. 6. Condiţiile pe frontieră cel mai des întâlnite sunt cele discutate deja în capitolele 2 şi 5. masei sau impulsului sunt necesare impunerea unor date iniţiale. 0 r r [ ρ A ⋅ u ](Ω) = [ ρ A0 u 0 ] ρ A (Ω ) = ρ A ( Ω ) (6. ρA0 sau [ρA0 u0] sunt considerate de obicei constante pe domeniul de analiză Ω. concentraţiei sau a impulsului la momentul de pornire a analizei (t=0). se porneşte de la forma integrală pe volumele de control (volume fininite) a ecuaţiei căldurii în regim tranzitoriu şi se caută obţinerea ecuaţiilor cu diferenţe finite pentru aceste volume discrete.1.2.2. cu ajutorul volumelor finite.3) T0.2. Condiţiile iniţiale şi la limită (pe frontieră) În cazul problemelor legate de propagarea nestaţionară a căldurii. Se împarte domeniul în volume finite având forme şi dimensiuni prestabilite. date care cuprind distribuţia spaţială a temperaturii.1.Metode numerice avansate 6.2. ce descriu regimul nestaţionar constă în esenţă în aceleaşi etape ca şi pentru cazul staţionar descris în Capitolul 5. de regulă exprimată printr-o funcţie care depinde de coordonatele domeniului fiind independentă de timp.

Propagarea în regim nestaţionar a căldurii Pentru aceasta se porneşte de la primul termen al ecuaţiei (6. Termenul care exprimă fenomenele de suprafaţă din ecuaţia (6.1.1.2.2.1) care poate fi scris sub forma: Ti t + Δt − Ti t ∂ (ρ ⋅ CV ⋅ T ) ⋅ dΩ = ρ ⋅ CV ⋅ Vi .2) unde Nsc reprezintă numărul suprafeţelor de control în care a fost divizat volumul indice (i). (6.2.) are aceeaşi formă cu cel obţinut în capitolul anterior.2.7f) depinzând de tipul de condiţii pe frontieră 95 .3) Prin înlocuirea formei cu diferenţe finite în forma integrală se obţine ecuaţia cu diferenţe finite a volumului de control: Ti t + Δt − Ti t Nsc timp ˆ & ρ ⋅ CV ⋅ Vi = ∑ q Γm × AΓm + g ⋅ Vi .1.2. iar m indicele de însumare pe suprafeţele de control care pot fi atât interioare cât şi exterioare.3.4) 6. deci: Nsc r r ˆ timp − ∫∫ (q ⋅ n ) ⋅ dΓ = ∑ q Γm × AΓm .7a…5.4) ) în care fluxul generalizat poate fi exprimat cu ajutorul ecuaţiilor (5.2. ˆ timp Termenul q Γ reprezintă fluxul net de căldură ce este schimbat m de volumul finit cu exteriorul prin suprafaţa Γm în intervalul de timp t t+Δt. Termenul ce descrie cantitatea de căldură generată sau pierdută în interiorul volumului de control are aceeaşi expresie cu cel din capitolul 5: & & ∫∫∫ g ⋅ dΩ = g ⋅ V Ω i . ∂t ∫∫∫ Δt Ω (6. Γ m =1 ( ) (6.2. Tt+Δt şi Tt reprezintă temperaturile la momentul t+Δt şi respectiv t. Metode de rezolvare Să considerăm evoluţia termenului ˆ ∑ (q Nsc m =1 timp Γm × AΓm din ecuaţia (6. Δt m =1 ( ) (6.1) unde Vi este volumul volumului de control indice (i).

1) unde W ∈ [0 1] .3. Să considerăm ecuaţia cu diferenţe finite pentru o suprafaţă de control interioară de tip Γ1 pentru un volum de control cu indicele (i) într-un domeniu unidimensional.Metode numerice avansate specifice volumului de control.2) În funcţie de valoarea parametrului W vom avea trei tipuri de ecuaţii cu diferenţe: • Dacă W=0 atunci numai temperaturile de pe nivelele “vechi” vor fi utilizate pentru a determina temperatura în nodul curent pe nivelul de timp “nou”.3. t+Δt.2) prin simplitatea ei va fi utilizată pentru a putea exemplifica aceste metode şi a scoate în evidenţă limitele şi avantajele acestora. Δt Δx 2 Δx ⎣ ⎦ (6. Se alege cea de-a doua cale şi se caută expresia fluxului generalizat cu ajutorul unui parametru (W) având valoarea cuprinsă între 0 şi 1.3.4) rezultă: t ⎡ T t + Δt − Ti t + Δt + Ti ++ Δt Ti t + Δt − Ti t Tt −T t +T t ⎤ 1 = α ⎢W i −1 + (1 − W ) i −1 i 2 i +1 ⎥ . • Dacă W=1 atunci doar termenii care conţin valorile temperaturii pentru nivelul “nou” de timp sunt utilizaţi pentru a calcula valoarea temperaturii în nod. Din această cauză va trebui să exprimăm forma fluxului generalizat în intervalul de timp t. Fluxul generalizat prin suprafeţele de control depinde de temperatură şi cum aceasta nu este constantă în timp nici fluxul generalizat nu va putea fi. Ecuaţia (6. Prin înlocuirea formei obţinută cu ajutorul ecuaţiei (6. m =1 m =1 ) Nsc ( ) Nsc ( ) (6. Aceste metode de calcul se numesc metode în totalitate explicite sau pe scurt explicite.3. Se poate face acest lucru prin utilizarea succesivă a valorii fluxului generalizat pentru momentele t şi respectiv t+Δt sau prin căutarea unei expresii a acestuia în funcţie de valoarea sa la momentul t şi t+Δt. • Dacă W=1/2 atunci vor fi utilizate temperaturile de pe ambele nivele de timp în ponderi egale. Se obţine astfel următoarea expresie a fluxurilor: ˆ ∑ (q Nsc m =1 timp Γm ˆtm ˆt × AΓm = W ⋅ ∑ q Γ+ Δt × AΓm + (1 − W ) ⋅ ∑ q Γm × AΓm . 96 .1) şi ecuaţia (6.2.

Putem scrie ecuaţia de balanţă pentru acesta sub forma: (Vi ⋅ ρ ⋅ CV ) Ti t + Δt − Ti t ˆt ˆt & = q ΓW × AΓW + q ΓE × AΓE + g ⋅ Vi .4).3. Dacă în ecuaţia (6. Δt ( ) (6. notate cu ΓW şi ΓE. indice i.(6.1) se introduce valoarea ponderii W = 0 atunci termenii fluxului generalizat ce exprimă momentul t+Δt se anulează şi rezultă ecuaţia cu diferenţe finite de forma: ρ ⋅ CV ⋅ Vi Ti t + Δt − Ti t Nsc t ˆ & = ∑ q Γm × AΓm + g ⋅ Vi .Propagarea în regim nestaţionar a căldurii 6.7a) în ecuaţia (6.4a) Δt Δx Δx Δx ( ) sau prin împărţirea cu (Vi ρ CV)/Δt şi trecerea termenilor care nu exprimă temperatura în volumul de control cu indicele i la momentul t+Δt : Ti t + Δt = α ⋅ Δt Vi ⋅ Δx AΓW ⋅ Ti t−1 + ⎛ α ⋅ Δt AΓE Ti t+1 + ⎜1 − ⎜ V ⋅ Δx AΓW + AΓE Vi ⋅ Δx i ⎝ α ⋅ Δt ( ⎟ )⎞ ⋅ T ⎟ ⎠ t i + Δt & g. Δt m =1 ( ) (6. ΔxW = ΔxE = Δx atunci se obţine următoarea ecuaţie cu diferenţe finite: (Vi ⋅ ρ ⋅ CV ) Ti t + Δt − Ti t Tt Tt Tt & = λ ⋅ AΓW i −1 + λ ⋅ AΓE i +1 − λ AΓW + AΓE i + g ⋅ Vi .1. Metodele explicite Pentru a simplifica înţelegerea metodei să considerăm un volum de control unidimensional.4) Prin înlocuirea ecuaţiei (5.2. CV ⋅ ρ 97 . mărginit de două suprafeţe interioare având condiţii pe suprafaţă de tip Γ1.3.3.3.3.3) Astfel volumul de control are două suprafeţe de control (Nsc=2) de tipul Γ1. respectiv: ˆ q t ΓW × AΓW = λ ⋅ AΓW t Ti −1 − Ti t ΔxW ˆ q × AΓE t ΓE t Ti +1 − Ti t = λ ⋅ AΓE Δx E şi dacă se consideră un grid regulat şi uniform.3.

Metode numerice avansate Ecuaţie cunoscută sub numele de metoda explicită în diferenţe finite pentru propagarea căldurii pe o singură direcţie în regim nestaţionar. Se observă că această metodă permite exprimarea temperaturii volumelor finite aflate la momentul t+Δt în funcţie de temperaturile acestora la momentul t [22]. Tit. Δx 2 γ 2 = 1− 2 ⋅γ1 Deoarece γ1+γ2=1 şi din considerente legate de mărimile fizice atât γ1 cât şi γ2 trebuie să fie pozitivi.3. Temperatura dorită Tit+Δt poate fi exprimată cu ajutorul temperaturilor deja cunoscute ale vecinilor Ti+1t. rezultă că γ2 > 0 şi deci: γ 2 > 0 → 0 < γ1 ≤ 1 2.6a) sau sub forma mai simplă: Ti t + Δt = α ⋅ Δt Δx 2 (T t i −1 α ⋅ Δt ⎞ t ⎛ t + Ti +1 + ⎜1 − 2 ⎟ ⋅ Ti . Δx 2 ⎠ ⎝ ) (6.7a) . Se observă că există următorii factori de proporţionalitate între temperaturi: .6b) Să vedem care sunt condiţiile impuse asupra pasului de timp Δt pentru a putea exprima temperatura pentru noul nivel de timp fără a fi generate fluctuaţii asupra valorilor acesteia sau chiar erori inadmisibile. atunci ecuaţia poate fi redusă la forma mai simplă: Ti t + Δt − Ti t T t − 2 ⋅ Ti t + Ti t+1 = α i −1 Δt Δx 2 (6. 98 γ1 = α ⋅ Δt (6. Ti-1t .3.3. În relaţie intervin de asemenea şi temperaturile vecinilor apropiaţi ceea ce conduce la posibilitatea definirii unor operatori relativ simplii pentru rezolvarea problemelor de transfer termic în regim nestaţionar cu această metodă. Dacă se neglijază căldura generată sau disipată în interiorul volumului de control şi se consideră că proprietăţile termofizice ale materialului nu depind de temperatură.

) (6. 2 ⋅α (6.7b) În cazul în care volumele finite în care a fost divizat domeniul nu sunt egale.3. Δt m =1 ( ) (6. Metoda implicită Deoarece mărimea maximă a pasului de timp pentru cazul rezolvării problemei prin metoda explicită este de multe ori foarte mic şi se poate ajunge la creşterea timpului de calcul în unele cazuri.8b) Aceste criterii de stabilitate asigură doar determinarea intervalului de timp Δt pentru suprafeţele de control interioare. metode la care acest criteriu poate fi evitat. pasul de timp la care se va face analiza trebuie să fie minimul paşilor de timp calculaţi pentru toate tipurile de condiţii pe frontieră aflate în domeniul a cărui temperatură se analizează.3.3. s-au dezvoltat metode implicite de calcul.Propagarea în regim nestaţionar a căldurii Se ajunge astfel la condiţia de stabilitate a algoritmului cunoscută şi din calculul clasic cu diferenţe finite: Δx 2 Δt ≤ .9) 99 . α ( AΓW + AΓE ) (6.3.1) W = 1. 6.8a) In consecință: Δt ≤ Vi ⋅ Δx .2. deci se poate scrie: α ⋅ Δt Δx ⋅ Vi (A ΓW + AΓE ≤ 1 . În cazul în care în ecuaţia (6. În final. dar pe baza aceloraşi considerente poate fi determinat şi pasul de timp pentru celelalte tipuri de condiţii pe frontieră.3.3. atunci condiţia de stabilitate rezultă tot din impunerea pozitivităţii coeficientului care înmulţeşte termenul Tit. aceasta se reduce la: ρ ⋅ CV Ti t + Δt − Ti t Nsc t + Δt ˆ = ∑ q Γm × AΓm .

se ajunge la următoarea ecuaţie cu diferenţe finite pentru un volum de control mărginit de două suprafeţe de control interioare: Ti t + Δt − Ti t Ti t−+ Δt − 2 ⋅ Ti t + Δt + Ti t++ Δt 1 =α 1 . Dacă în domeniul de calcul sunt N volume de control atunci pentru fiecare pas de timp va trebui rezolvat un sistem de N ecuaţii algebrice.1) se ajunge la următoarea formă: (Vi ⋅ ρ ⋅ CV ) Ti t + Δt Nbc − Ti t 1 ⎛ Nsc t + Δt ⎞ ˆ ˆt & = ⎜ ∑ qΓm × AΓm + ∑ q Γm × AΓm ⎟ + g ⋅ Vi .10) Această ecuaţie se numeşte implicită deoarece toate temperaturile necunoscute pentru fiecare pas de timp trebuie rezolvate simultan. Restricţiile impuse pasului de timp pentru a se asigura stabilitatea metodei sunt mult mai puţine şi această metodă admite cei mai mari paşi de timp. Metoda Crank-Nicolson În cazul în care W = 1/2 în ecuaţia (6. 100 . Deci se ajunge din nou la rezolvarea unui sistem de ecuaţii algebrice pentru fiecare interval de timp. 2⎝ Δt Δx Δx V ⎠ (6.3.3.3.4.11) Δt 2 ⎝ m =1 m =1 ⎠ ( ) ( ) Pentru o discretizare în volume de control regulate şi uniforme se ajunge la aceeaşi formă a ecuaţiei ca şi cea obţinută prin utilizarea diferenţelor finite: t t t & Ti t + Δt − Ti t α ⎛ Ti t−+ Δt − 2Ti t + Δt + Ti ++ Δt Ti −1 − 2 ⋅ Ti t + Ti +1 ⎞ g 1 ⎟+ ⎜ 1 = ⎜ + 2 2 ⎟ ρ ⋅C . Analiza stabilităţii metodelor de rezolvare este făcută în subcapitolul 6.3. 2 Δt Δx (6. În această metodă nu sunt restricţii impuse de stabilitatea metodei asupra pasului de timp. (6.3.12) Această ecuaţie este de asemenea o formă implicită deoarece toate temperaturile necunoscute pentru fiecare moment de timp trebuie rezolvate simultan.3. 6.Metode numerice avansate Aplicând un mod de calcul similar ca şi în cazul metodei explicite.

există un număr finit de volume de control. Cu cât domeniul este divizat în mai multe volume de control cu atât această eroare este mai mică. acestea putând fi: .erori de trunchiere. Erorile de rotunjire sunt obţinute datorită folosirii aritmeticii în virgulă mobilă în calculatoare. Erorile de problemă apar la trecerea de la modelul fizic la cel matematic. Analiza stabilităţii metodelor de rezolvare – Metoda von Neumann Calculele numerice sunt supuse în general la patru tipuri de erori. . Se poate astfel considera că eroarea dintre soluţia analitică şi cea obţinută utilizând metodele numerice este o sumă a erorilor de discretizare şi a erorilor de rotunjire. În acest ultim caz. dar şi numărul de operaţii matematice creşte semnificativ. deci şi eroarea de rotunjire va creşte.erori de problemă. Erorile de truchiere provin din natura infinită a unor procese care descriu soluţia problemei.4. Erorile de rotunjire reprezintă eroarea dintre rezultatele operaţiilor matematice făcute cu un număr infinit de zecimale (calculator ideal) şi cea obţinută pe un calculator real. . 101 . Eroarea de discretizare reprezintă diferenţa dintre soluţia analitică a ecuaţiei diferenţiale pentru un mediu continuu şi cea obţinută în urma aplicării metodei numerice de calcul. cu un număr finit de zecimale şi în urma rotunjirii ultimei zecimale.Propagarea în regim nestaţionar a căldurii 6. Dacă aceste erori nu sunt controlate pentru metoda numerică adoptată se ajunge la situaţia în care soluţia devine instabilă. Deci este diferenţa dintre valoarea ideală a ecuaţiei cu diferenţe finite şi cea obţinută efectiv în urma calculului numeric. Erorile de metodă sunt introduse prin discretizarea modelului matematic. . Problema stabilităţii unei metode numerice poate fi privită ca o analiză a creşterii erorilor de calcul dintr-o procedură numerică pe măsură ce se efectuează calculul.erori de rotunjire.erori de metodă.

∂t ∂x (6.4.3) Soluţia numerică astfel exprimată trebuie să satisfacă ecuaţia cu diferenţe finite.4) 102 .2). metoda von Neumann. deci se înlocuieşte în aceasta şi se obţine: Ein +1 + ε in +1 − Ein − ε in Ein−1 + ε in−1 − 2 Ein − 2ε in + Ein+1 + ε in+1 . Ca punct de pornire al analizei se consideră ecuaţia conducţiei pentru direcţia x: ∂T ∂ 2T =α 2 . Δt Δx 2 (6.2) În această formă soluţia numerică (N) poate fi exprimată ca o sumă dintre soluţia exactă (E) şi un termen ce defineşte eroarea (ε) sub forma: N = E +ε . Analiza stabilităţii bazată pe metoda von Neumann se bazează pe descompunerea în serii Fourier a soluţiei ecuaţiei cu diferenţe finite.Metode numerice avansate Există mai multe metode de analiză a stabilităţii[25] cum ar fi analiza discretă a perturbaţiilor. etc. =α Δt Δx 2 (6. Trebuie subliniat că această metodă se aplică doar cazului în care coeficienţii ecuaţiei diferenţiale sunt constanţi şi nu permite analiza decât pentru suprafeţe de control interioare.4.4. se introduce o perturbaţie într-un punct al domeniului şi se evaluează modul de propagare a acesteia în punctele vecine. (6. În analiza discretă a perturbaţiilor. (6.4.1) Metoda explicită conduce la următoarea formă a ecuaţiei cu diferenţe finite: n Ti n +1 − Ti n T n − 2 ⋅ Ti t + Ti +1 = α i −1 . Metoda permite şi analiza propagării erorilor pentru paşi de timp succesivi. Rata de scădere sau de creştere a amplitudinii indică dacă metoda este stabilă sau nu.4. Dacă pe parcursul calculelor diferenţa dintre valorile obţinute fără perturbaţia introdusă şi cele obţinute în urma perturbaţiei scad atunci se consideră că metoda este stabilă. dacă în schimb acestea se amplifică atunci metoda este instabilă[26]. metoda matricială.

4. x (6. εi-1n şi εi+1n se obţine: ε in +1 = A n +1 ⋅ e j⋅θ ⋅i ε in−1 = A n ⋅ e j⋅θ ⋅(i −1) .Propagarea în regim nestaţionar a căldurii Cum soluţia exactă (E) satisface ecuaţia cu diferenţe va trebui ca şi erorile să o satisfacă.10) Se împarte cu e j⋅θ ⋅i şi rezultă forma în amplitudini ale erorilor dintre paşii de timp n şi n+1: A n +1 = A n ⋅ γ e − j⋅θ + e j⋅θ + (1 − 2 ⋅ γ ) ⋅ A n ( ) (6. ε in+1 = A n ⋅ e j⋅θ ⋅(i +1) (6. Pentru a determina propagarea erorilor se va exprima eroarea ε în următoarea serie Fourier cu un singur termen: ε in = A n ⋅ e j⋅k ⋅Δx . kx reprezintă numărul undei pe direcţia x.4.7) unde An reprezintă amplitudinea la pasul de timp n.9) Se înlocuiesc expresiile erorii în ecuaţia (6.6) Se notează numărul Fourier. iar j = − 1 .4. Dcă se defineşte unghiul fazei θ = k x Δx forma expresiei erorii devine: ε in = A n ⋅ e j⋅θ ⋅i .8) Similar pentru εin+1.4.4. (6.5) sau sub forma: ε in +1 = α α ⋅ Δt ⎞ n Δt n ⎛ ε i −1 + ε in+1 + ⎜1 − 2 ⎟ ⋅εi . γ = α ⋅ Δt Δx 2 .4.6) şi rezultă: A n +1 ⋅ e j⋅θ ⋅i = A n ⋅ γ e j⋅θ ⋅( i −1) + e j⋅θ ⋅( i +1) + (1 − 2 ⋅ γ ) ⋅ A n ⋅ e j⋅θ ⋅i .11) 103 .4. deci: ε in +1 − ε in Δt =α ε in−1 − 2ε in + ε in+1 Δx 2 (6.4. 2 Δx 2 ⎠ Δx ⎝ ( ) (6. lungimea de undă fiind Λ = 2 ⋅ π k x . ( ) (6.

− 1 ≤ 1 − 2γ (1 − cos θ ) ≤ 1 .3.4. 104 .13) se obţine condiţia de stabilitate a metodei explicite de calcul cu diferenţe finite.4. Problema asigurării unui factor de creştere subunitar constă în rezolvarea inecuaţiei: − 1 ≤ 1 − 2γ (1 − cos θ ) .14) Deoarece valoarea maximă a expresiei (1-cosθ) este obţinută când cosθ = -1 rezultă: − 2 ≤ −4γ → γ ≤ deci Δt ≤ Δx 2 2 ⋅α 1 2 . Dacă această condiţie nu este îndeplinită apar rezultate care nu au sens fizic.Metode numerice avansate sau notând: e − j⋅θ + e j⋅θ cos θ = 2 .4. inegalitatea din partea dreaptă este întotdeauna satisfăcută.12b) Pentru ca o soluţie să fie stabilă trebuie ca valoarea absolută a factorului de amplificare să fie mai mică decât unitatea pentru toate valorile lui θ.4. Astfel. Cum γ este întotdeauna o valoare pozitivă şi (1cosθ) de asemenea.4.15) Această condiţie este identică cu (6. n +1 A = 1 − 2 ⋅ γ (1 − cos θ ) An (6.12a) Prin introducerea factorului de amplificare a erorii sub forma G=An+1/An acesta va avea expresia: G = 1 − 2γ (1 − cos θ ) .7) impune condiţia de stabilire a pasului după timp a analizei în funcţie de difuzibilitatea termică (α) şi de mărimea pasului reţelei Δx. (6. (6. (6. (6.

105 .4. (6. aceste limitări se impun totuşi.8-6.16) şi făcând aceleaşi raţionamente ecuaţia erorilor devine: ε in +1 − ε in Δt =α ε in−+1 − 2 ⋅ ε in +1 + ε in++1 1 1 Δx 2 .4. (6. Pentru cazul metodei Crank-Nicolson. expresia factorului de aproximare este: G= 1 − γ (1 − cos θ ) 1 − γ (1 + cos θ ) (6.4.17) Dacă se înlocuiesc expresiile erorilor cu expresiile lor în serie Fourier. n 1 + 2 ⋅ γ − 2 ⋅ γ ⋅ cos θ A (6.18) Se poate utiliza identitatea trigonometrică (1-cosθ) = 2sin2(θ/2) şi se obţine factorul G sub forma mai simplă: G= 1 ⎛θ ⎞ 1 + 4 ⋅ γ ⋅ sin ⎜ ⎟ ⎝2⎠ 2 . din cauza erorilor de trunchiere.4. Din punct de vedere al analizei stabilităţii soluţiei în acst caz nu există limitări ale mărimii pasului de timp.4.20) şi la fel ca şi pentru cazul metodei implicite condiţia de stabilitate a metodei este asigurată indiferent de valoarea lui γ. Cu toate acestea. forma cu diferenţe pentru ecuaţia (6.4.9) rezultă factorul de amplificare de forma: G= 1 A n +1 = . ecuaţiile (6.Propagarea în regim nestaţionar a căldurii Pentru cazul metodei implicite.1) este dată de: n+ n+ Ti n +1 − Ti n Ti −1 1 − 2 ⋅ Ti n +1 + Ti +1 1 =α Δt Δx 2 (6.4.4.19) Condiţia de stabilitate G ≤ 1 este în acest caz satisfăcută indiferent de valoarea lui γ.

j = Δx ⋅ Δy AΓW = AΓE = Δy . volumele de control şi suprafeţele de control se calculează cu relaţiile matematice ce definesc chiar volume şi arii.2.j) este: (ρ ⋅ C V ⋅ Vi .Metode numerice avansate 6.7a….M) volume de control.t j j Δt ˆt & = ∑ q Γm × AΓm + g ⋅ Vi .7f) în funcţie de tipul de suprafaţă de control în parte şi de condiţiile pe frontierele domeniului pe care se face analiza. j ) Ti .5. Pentru cazul spaţial.1) rămâne valabilă. dar în schimb mai apar încă două suprafeţe de control pentru prisme cu baza dreptunghiulară. Majoritatea cazurilor în care metoda volumelor finite este utilizată în aplicaţii inginereşti utilizează această formă pentru volumele de control. (6.5. Probleme multidimensionale În cazul problemelor ce necesită rezolvarea pe domenii plane sau spaţiale volumele de control au mai mult de două suprafeţe de control.t + Δt − Ti . cu volume de control dreptunghiulare. AΓS = AΓN = Δx Valorile sau expresiile matematice ale fluxurilor generalizate se evaluează pentru cazul general cu relaţiile (5. dimensiunile vor fi: Vi .2. iar forma generală a ecuaţiei cu diferenţe finite pentru un volum de control indice (i. 106 . În această situaţie. În continuare se va dezvolta metoda explicită pentru un domeniu bidimensional şi condiţii generale pe frontieră.3. numărul de suprafeţe de control este 4 respectiv 6. j Pentru cazul 2D şi un grid regulat. Pentru un volum de control dreptunghiular sau prismă cu baza un dreptunghi. Cu toate acestea relaţia de calcul (6. relaţia de calcul generală este aceeaşi. Domeniul fizic este divizat în (N.1) t ˆt ˆt ˆt ˆt & = q ΓW ⋅ AΓW + q ΓE ⋅ AΓE + q ΓS ⋅ AΓS + q ΓN ⋅ AΓN + g ⋅ Vi . j m =1 Nsc ( ) .5. Se întâlnesc însă din ce în ce mai multe abordări bazate pe geometrii diferite.

Exemplul 6.1 Se cere analiza variaţiei în timp a temperaturii într-un domeniu a cărui geometrie este conform figurii 6.1. a subdomeniului ΩB este de 40 °C şi a subdomeniului ΩC de 20°C.70148x10-6 - a ΩA ΩB ΩC [oK] 1773 313 293 T0 [W/m2/oK] 2. Se cere 107 . Figura 6.Propagarea în regim nestaţionar a căldurii 6.0x10-7.0x10-7 h Intre domeniul ΩB si domeniul ΩC schimbul termic se face prin convecţie.1. dacă temperatura iniţială a subdomeniului ΩA este de 1500 °C. Dimensiuni în mm ale zonei analizate Valorile difuzibilitătii termice şi a temperaturii iniţiale pentru cele trei domenii sunt: [m2/s] 9. coeficientul de convecţie fiind h = 2.6.7487x10-6 7.

01 s.0 al firmei AMerican TECchnology. modul dezvoltat pe baza metodei explicite de rezolvare a problemei. Salvarea datelor s-a efectuat din 50xΔt în 50xΔt şi procesul s-a încheiat atunci când temperatura maximă din domeniul ΩA a atins valoarea impusă.2. Figura 6. In continuare va fi afişată variaţia temperaturii din domeniul de studiu obtinută pentru un pas de timp Δt = 0. S-a utilizat modulul TempExp_2D al programului destinat analizei fenomenelor de transport. Rezultatele au fost portate spre postprocesorul Tecplot 8. Δx = Δy = 1 mm şi se obţine figura 6. Discretizarea: Se acoperă domeniul analizat cu un grid uniform. a carei fundament matematic a fost prezentat in capitolul curent. 108 . Aspectul domeniului acoperit cu un grid uniform In scopul analizei matematice a câmpului termic s-a utilzat un program elaborat în Visual C/C++ pe baza metodei de calcul cu volume finite.Metode numerice avansate determinarea evolutiei în timp a temperaturii din domeniile ΩA și ΩB pâna în momentul în care în domeniul ΩA s-a atins temperatura de 1454 °C.2.

Propagarea în regim nestaţionar a căldurii Figura 6. Distribuţia temperaturii în domeniul analizat pentru Δt = 0. Distribuţia temperaturii în domeniul analizat pentru Δt = 1.5 secunde Figura 6.3.4.0 secunde 109 .

0 secunde 110 .6. Distribuţia temperaturii în domeniul analizat pentru Δt = 2. Distribuţia temperaturii în domeniul analizat pentru Δt = 1.5 secunde Figura 6.Metode numerice avansate Figura 6.5.

Propagarea în regim nestaţionar a căldurii Figura 6.5 secunde Figura 6.7. Distribuţia temperaturii în domeniul analizat pentru Δt = 2.0 secunde 111 . Distribuţia temperaturii în domeniul analizat pentru Δt = 5.8.

Distribuţia temperaturii în domeniul analizat pentru Δt = 5.Metode numerice avansate Figura 6.9.10.0 secunde 112 .5 secunde Figura 6. Distribuţia temperaturii în domeniul analizat pentru Δt = 10.

Viteza de calcul a fost sub 2 secunde. ceea ce în multe împrejurări reprezintă un avantaj major în optimizarea procesului tehnologic.5 secunde Concluzii Metoda de calcul utilizată permite analizarea unui domeniu cu cu o complexitate geometrică des întâlnită în practică.11.Propagarea în regim nestaţionar a căldurii Figura 6. Distribuţia temperaturii în domeniul analizat pentru pentru Δt = 10. 113 . iar precizia de calcul este mult sporită faţă de metodele clasice. fară a fi necesară utilizarea paralelizării algoritmului. Aceasta viteza de calcul este net superioara procesului fizic analizat.

tehnologia de retopire şi aliere a suprafeţelor metalice. etc. Majoritatea procedeelor de sudură se bazează pe topirea materialului de bază şi de adaus. Dintre procesele de transformare de fază de o mare importanţă se bucură transformările ce au loc la topirea şi solidificarea materialelor. creşterea cristalelor. Introducere Problemele care descriu topirea sau solidificarea unei topituri sunt cunoscute în general sub denumirea de probleme de schimbare de fază fiind denumite şi probleme Stefan. 7. procese în care au loc curent modificări ale fazei datorită proceselor de vaporizare. Procesele de transport afectează semnificativ dezvoltarea acestor procese şi astfel distribuţia noilor faze ca şi calitatea materialelor sau a compuşilor obţinuţi. 114 . Alte ramuri tehnice care se bazează pe descrierea cât mai exactă a procesului de transformare de fază sunt. Acestea sunt prezentate ca probleme ale transferului termic fiind descrise pe scurt câteva metode de rezolvare a acestora. În pocesul de solidificare a aliajelor trebuie considerate trei procese importante: majoritatea aliajelor se contractă în timpul solidificării. amestecul acestor două materiale în baia de sudură şi solidificarea băii sudate. tehnologia pulberilor.Metode numerice avansate CAPITOLUL 7 MODELAREA MODIFICĂRILOR DE FAZĂ Procesele ce au loc în ingineria materialelor sunt procese deosebit de complexe. condensare sau topire. ceea ce conduce la posibilitatea obţinerii de defecte de formă pe lângă care se adaugă şi modificarea curgerii fazei lichide în apropierea cristalelor care se dezvoltă fiind generate şi formarea de segregaţii. căldura latentă de solidificare este eliberată în vecinătatea zonei de demarcaţie lichid/solid ceea ce afectează viteza de solidificare ca şi microstructura rezultantă. turnarea metalelor. Se obţine astfel o îmbinare nedemontabilă a celor două piese.1. turnarea continuă.

a). 115 . λS conductivitatea termică a fazei solide. componentele care formează aliajul sunt rejectate sau absorbite de faza solidă care se dezvoltă ceea ce poate conduce la apariţia de microsegregaţii sau macrosegregaţii. Aspectul câmpului termic în vecinătatea zonei ce se solidifică. DL constanta de difuzie a componentului în faza lichidă.1) (7.1.1. CL concentraţia componentului în faza lichidă. CS concentraţia aceluiaşi component în faza solidă. ⎜ DL ⎟ + C L (1 − k 0 )Rn = ⎜ DS ∂n ⎠ L ∂n ⎠ S ⎝ ⎝ (7.1 sunt prezentate distribuţiile de căldură şi concentraţie în zona de contact dintre solid şi lichid. În figura 7.Modelarea modificărilor de fază în cazul aliajelor. Ecuaţiile care guvernează această zonă sunt balanţele energetice şi masice pentru cele două faze: ⎛ ∂T ⎞ ⎛ ∂T ⎞ ⎟ ⎜ λL ⎟ + ρ ⋅ H f ⋅ Rn = ⎜ λ S ⎝ ∂n ⎠ S ⎝ ∂n ⎠ L ∂C S ⎞ ∂C L ⎞ ⎛ ⎛ * ⎟ . k0 raportul dintre concentraţiile de echilibru ale componentului în cele două faze.2) Figura 7. b) Variaţia concentraţiei pe interfaţa solid-lichid în timpul solidificării In relațiile precedente λL reprezintă conductivitatea termică a fazei lichide. Rn raza normalei la frontul de solidificare. DS constanta de difuzie a acestuia în faza solidă.1. C*L reprezintă concentraţia de echilibru a componentului în faza lichidă.

transformarea are loc la o temperatură fixă. 116 . Căldura latentă din interiorul volumelor finite care îmbracă zona de interfaţă dintre solid şi lichid este introdusă în procesul de calcul în două moduri: • când întregul volum finit a trecut din starea lichidă în cea solidă. De altfel problemele legate de topirea şi solidificarea materialelor pentru majoritatea aplicaţiilor întâlnite în practică se cosideră ca fiind probleme multidimensionale şi multicomponente caz în care soluţiile analitice sunt inexistente. această cantitate raportată la volumul finit se numeşte fracţie solidă şi va fi notată în continuare cu fS. Toate aceste metode au propriile limite de aplicare cu excepţia cazului unidimensional. Din această cauză au fost dezvoltate metode numerice destinate descrierii procesului de modificare a frontierei dintre cele două faze[28]. Metodele de rezolvare a modificării de fază Se vor descrie metodele numerice utilizate pentru a trata căldura latentă de topire eliberată în procesul de solidificare.Metode numerice avansate 7. Acest fapt conduce la obţinerea unei probleme neliniare a căror soluţii analitice sunt extrem de dificile şi au o arie restrânsă de aplicabilitate. Proprietăţile fizice cum ar fi conductibilitatea termică. • când se cunoaşte cantitatea de lichid care s-a transformat în solid în intervalul de timp al analizei câmpului termic. Modul de abordare a acestor metode depinde de tipul de material ce se solidifică. numită şi temperatură de solidificare în timp ce întrun aliaj acest proces se desfăşoară într-un interval cuprins între temperatura lichidus şi cea solidus. căldura specifică şi densitatea se consideră funcţii de temperatură. Pentru metalele pure. Morfologia solidificării. Au fost raportate soluţii analitice ale problemelor de solidificare pentru spaţiul cu o singură dimensiune pentru prima dată de către Carslaw & Jaeger [15] şi Schwarz[27].2. deci s-a atins temperatura solidus. pentru cazul în care se generează cristale columnare sau echiaxiale influenţează de asemenea căldura latentă de solidificare.

1. Metodele bazate pe gridul fix sunt în general utilizate în modelarea unor procese tehnologice complexe cum ar fi turnarea. precipitarea unor compuşi chimici pentru probleme multidimensionale şi multicomponente cu sau fără considerarea curgerii de fluid. 2) metode ce utilizează griduri variabile. Astfel au fost dezvoltate metodele căldurii specifice echivalente.2. 1) Metodele ce utilizează griduri fixe se bazează pe împărţirea domeniului într-un număr fix de celule uniforme. 3) metode ce utilizează griduri transformate. cum ar fi pasul dimensional (Δx) sau cel temporar (Δt) celelalte caracteristici ale gridului putând să ia valori în aşa fel încât frontiera aflată în mişcare să rămână întotdeauna în aceleaşi puncte ale gridului. Specificul acestor metode constă în faptul că poziţia interfeţei solid/lichid este determinată printrun proces de interpolare a distribuţiei temperaturilor calculate. Metode numerice Cele mai utilizate metode de analiză a procesului de transformare de fază pot fi grupate în trei mari categorii: 1) metode care utilizează griduri fixe. 2) Metodele bazate pe griduri variabile consideră fixate o parte dintre caracteristicile gridului. Aceste metode vor fi descrise în continuare.Modelarea modificărilor de fază 7. metoda redistribuirii temperaturii sau metoda entalpiei. care nu se mai modifică pe parcursul calculului. Aceste metode se bazează pe o metodă de estimare a energiei termice la interfaţa solid/lichid ce se deplasează 117 . Acelaşi lucru poate fi obţinut dacă se consideră fixate dimensiunile geometrice ale gridului şi se lasă să varieze pasul de timp în aşa fel încât interfaţa solid/lichid să rămină pe puncte determinate ale gridului [30]. Căldura latentă generată de procesul de transformare de fază este încorporată în ecuaţiile ce guvernează câmpul termic sub forma unor surse termice volumice. sudarea. Metoda descrisă de Murray şi Landis [29] propune păstrarea constantă a pasului de timp Δt şi a numărului de celule ale gridului în timp ce se modifică dimensiunile acestor celule (cresc sau scad) pe măsură ce frontul interfeţei solid/lichid se deplasează.

nu se va considera cazul curgerii lichidului care se solidifică. soluţiile obţinute vor fi transformate înapoi pe domeniul cu geometrie complexă.Metode numerice avansate care să ia în considerare şi căldura latentă de transformare. procesul are loc întrun interval de temperatură care este de regulă destul de mare. 3) Metodele bazate pe transformările gridului.2.2. Se permite în acest fel rezolvarea problemei definite pe un domeniu cu geometrie compexă pe un domeniu cu geometrie simplă utilizând un grid regulat şi uniform. Pentru această situaţie. s-au dezvoltat metodele bazate pe griduri adaptive[31. Singurele metode care sunt preponderent utilizate pentru acest caz sunt cele bazate pe grid fix. se vor descrie metodele destinate calculului solidificării sau topireii unor aliaje pentru sisteme de coordonate multidimensionale. metode cum ar fi cele bazate pe griduri variabile sau pe griduri adaptive şi care se bazează pe modelarea unei singure faze devin greu de aplicat. După rezolvarea problemei. În literatura de specialitate în limba engleză. ecuaţia diferenţială a echilibrului termic pentru cazul în care este eliberată căldura latentă de solidificare este: 118 . Metoda permite o evaluare exactă a interfeţei solid/lichid. Solidificarea aliajelor În cazul analizei topirii şi solidificării aliajelor. în care cele două faze coexistă. De asemenea cazul în care există un număr mare de interfeţe solid/lichid este greu de abordat cu această metodă[34]. Recent. Pentru simplificare. această zonă se numeşte “mushy zone”. 7. Aplicaţiile făcute cu această metodă s-au limitat însă la probleme unidimensionale şi substanţe pure. 1) Ecuaţia care descrie căldura latentă Aşa cum a fost amintit în capitolul 2. Cu toate acestea metoda a luat un considerabil avânt în ultimul timp. În aceast subcapitol. Metoda necesită generarea gridului pentru fiecare pas de timp ceea ce impune o creştere semnificativă a timpului de calcul.32] sau pe transformarea gridului prin utilizarea metodelor de transformare în coordonate conforme[33] a domeniilor cu geometrii complicate. Zonele lichide şi solide sunt separate de o zonă relativ întinsă.

. dacă temperatura este inferioară sau egală cu temperatura solidus atunci fS = 1.. TS ) ⎪ f =1 T ≤ TS ⎩ S 119 .. ∂t ∂T ∂t (7.1) Unde fS este proporţia în care faza solidă ocupă volumul finit în care are loc transformarea.2. se obţine: ρ ⋅ QL ∂f S ∂f ∂T = ρ ⋅ QL S . ∂t ∂t (7. Astfel fracţia solidă poate lua valori între 0 şi 1 în funcţie de temperatura la care se găseşte aliajul în volumul de control analizat.1) T ∈ (TL .2. ⎟ ∂T ⎠ ∂t (7.2. 2) Fracţia solidă şi temperatura Relaţia dintre fracţia solidă şi temperatură depinde de tipul de aliaj care se solidifică. Pentru a o putea exprima trebuie cunoscută diagrama de transformare a aliajului respectiv.Modelarea modificărilor de fază ρ ⋅ CV ∂f ∂T = ∇ ⋅ (λ ⋅ ∇T ) + ρ ⋅ QL S ... Se disting astfel următoarele trei domenii în care se face estimarea fracţiei solide: T ≥ TL ⎧ fS = 0 ⎪ ⎨ f S ∈ (0.3) Pentru a rezolva numeric ecuaţia (7.3) trebuie să putem exprima variaţia fracţiei solide în funcţie de temperatură şi nu funcţie de timp ca în ecuaţia (7....1). Prin reformularea termenului ce exprimă energia generată prin solidificare.2) Prin introducerea expresiei energiei generate în interiorul volumului finit se obţine: ρ ⎜ CV − QL ⎝ ⎛ ∂f S ⎞ ∂T = ∇ ⋅ (λ ⋅ ∇T ) . QL este căldura latentă eliberată de faza lichidă care s-a dolidificat. Dacă temperatura acestuia este superioară temperaturii de lichidus atunci fS = 0.2.2.

Metode numerice avansate Figura 7. (7. Dacă se consideră că temperatura lichidus poate fi exprimată cu o lege liniară în funcţie de concentraţie. concentraţie ce depinde de modul de redistribuire a componenţilor soluţiei între faza solidă şi cea lichidă[35]. temperatura lichidus este o funcţie de concentraţia componenţilor soluţiei în lichid. Dintre metodele utilizate pentru a evalua relaţia dintre fracţia solidă şi temperatură sunt mai des utilizate în practică următoarele: (i) Cazul regulii nivelelor (cunoscut şi sub numele de modelul solidificării).2.2. Fracţia părţii solide se poate exprima ca o funcţie de concentraţia soluţiei sau de temperatură ca în figura 7.4) unde Tm este temperatura de topire a componentului pur şi mL este panta liniei lichidus. atunci: TL = Tm + m L ⋅ C L .5) 120 .2: fS = C L − C0 TL − T . Modelul consideră că solidificare are loc în condiţiile în care componentele soluţiei sunt perfect solubile atât în faza lichidă cât şi în faza solidă.2. = C L (1 − k 0 ) (1 − k 0 )(Tm − T ) (7. Diagrama fazelor şi expresia coeficientului de echilibru Aşa cum se arată în figura 7.2.

7) similar cu cazul solidificării la echilibru vom avea: ∂f Q 1 − QL S = L ⋅ ∂T 1 − k T − Tm ⎛ T − Tm ⋅⎜ ⎜T −T m ⎝ L ⎞ k −1 ⎟ .2. Expresia sa este funcţie de coeficientul de difuzie al atomilor componentului ce se dizolvă în faza solidă (DS).2. timpul în care are loc solidificarea în volumul de control analizat (tf) şi distanţa dintre ramurile dendritelor (λa): α≅ 4 ⋅ DS ⋅ t f λa 121 .2. Calculează amestecul componentelor în lichid. ⎟ ⎠ 1 (7. În acest caz fracţia volumică a fazei solide poate fi exprimată ca o funcţie de temperatură cu relaţia: ⎛ C fS = 1− ⎜ S ⎜ k ⋅C 0 ⎝ ⎞ ⎟ ⎟ ⎠ 1 k −1 ⎛ T −T = 1− ⎜ m ⎜T −T L ⎝ m ⎞ ⎟ ⎟ ⎠ 1 k −1 (7.6) unde C0 este concentraţia iniţială a soluţiei. Expresia fracţiei solide în funcţie de temperatură este: ⎡ ⎛ T − TL f S = (1 − α ⋅ k ) ⎢1 − ⎜ m ⎢ ⎜ Tm − T ⎢ ⎝ ⎣ 1 ⎤ ⎞ 1− k ⎥ ⎟ ⎟ ⎥. ∂T (1 − k ) (Tm − TL ) 2 (7.Modelarea modificărilor de fază Exprimând fS funcţie de T se obţine: − QL T − Tm ∂f S QL = ⋅ L .8) (iii) Modelul Brody-Fleming [37].9) unde α este constanta Brody-Fleming şi exprimă difuzia în starea solidă. (ii) Modelul Scheil [36]. .2. Modelul permite calculul amestecurilor în anumite proporţii atât în faza lichidă cât şi în faza solidă. ⎠ ⎥ ⎦ (3. iar pentru faza solidă se consideră că nu există un amestec în aceleaşi proporţii ale componentelor ca şi în starea lichidă.

10) (iv) Distribuţia liniară a căldurii latente de solidificare între TL şi TS. se poate considera că între temperatura solidus şi cea lichidus căldura latentă are o distribuţie liniară. Atunci când fracţia volumică a părţii solide nu poate fi evaluată ca o funcţie de temperatură din cauza necunoaşterii diagramei fazelor pentru aliajul obţinut.2. Astfel se poate estima fracţia solidă cu relaţia: fS = TL − T .12) 3) Utilizarea în algoritmii calcului numeric a căldurii latente de solidificare. În această metodă. Temperaturile volumelor de control sunt determinate în absenţa căldurii latente de transformare şi după fiecare pas de timp. 2− k ∂T 1− k (Tm − T ) 1−k 1 (7.2. = ∂T TL − TS (7.Metode numerice avansate Similar cu cazurile precedente: ∂f Q ⋅ (1 + α ⋅ k ) (Tm − TL )1− k − QL S = L ⋅ . TL − TS (7. în volumele de control care au temperaturile sub temperatura de solidificare şi se găsesc pe frontul de solidificare temperaturile sunt aduse la valoarea temperaturii de solidificare până când întregul volum de control se solidifică. eliberarea căldurii latente de solidificare ΔQL ce are loc într-un pas al timpului de calcu Δt se evaluează cu 122 .11) Se ajunge la: − QL ∂f S QL . (i) Metoda redistribuirii temperaturii în zona afectată de transformarea structurală [21] Metoda se bazează pe introducerea unei temperaturi echivalente obţinute prin împărţirea căldurii latente printr-o căldură impusă.2.

4.d).. Umeda şi Y. dar este utilizat şi pentru cazul în care diferenţele dintre temperatura lichidus şi solidus sunt mici.3 şi 7.2. ca în figura 7.3.14) Procesul se va repeta până la solidificarea completă.Modelarea modificărilor de fază ajutorul unui increment al fracţiei solide ΔfS pentru acest interval de timp: ΔQL = ρ ⋅ CV ⋅ Vi ⋅ ΔT = ρ ⋅ QL ⋅ Vi ⋅ Δf S . Fracţia solidă pentru un volum elementar se va obţine după ce acesta va trece în totalitate în stare solidă. Kimura [21].3. a). 123 . deci fS = 1. Etapa 2 Se analizează temperatura din volumele de control fără a se ţine seama de căldura latentă de solidificare.e). Pentru cazul în care între temperatura lichidus şi temperatura solidus există o diferenţă semnificativă. (7. Situaţie reprezentată în figura 7. deci după mai multe intervale de timp Δt: f S = ∑ Δf S . Etapa 1 Se analizează cazurile în care temperatura din volumele finite este superioara temperaturii de solidificare prin utilizarea căldurii latente de solidificare. Această metodă de calcul a fost dezvoltată pentru a analiza solidificarea metalelor pure. cazuri reprezentate grafic în figura 7.13) unde cu Vi s-a notat mărimea volumul de control curent şi cu ΔT diferenţa dintre temperatura obţinută fără considerarea eliberării de energie în acesta.. Hong. caz în care temperatura de topire şi cea de solidificare coincid.2. Se consideră un volum de control în care temperatura se găseşte în intervalul de solidificare. (7.. T.g).. Determinarea temperaturii pentru fiecare pas de timp pentru volumul analizat poate fi făcută în două etape. Deci ΔT reprezintă diferenţa dintre temperatura calculată fără a se ţine seama de QL şi temperatura de solidificare. metoda de redistribuire a temperaturii a fost îmbunătăţită de C.P.

de regulă.2.16) 124 . Modul de aproximare al temperaturilor pentru cazul topirii zonelor încălzite de arcul de sudură QL _ Etapa1 2 2 ∂f ∂T = ∫ ρ ⋅ CV dt + ΔQ L = ∫ ρ ⋅ CV ⋅ dT − ∫ ρ ⋅ QL S dT . ∂t ∂T t1 T1 T1 t2 T T (7. Modul de aproximare a temperaturii in cazul solidificarii aliajului Figura 7.Metode numerice avansate Astfel. De asemenea se poate exprima căldura latentă pentru cele două etape după cum urmează: Figura 7.4.3 . temperatura obţinută prin utilizarea pasului 2 este mai mică decât cea obţinută prin utilizarea pasului 1.

∂T (7. (ii) Metoda căldurii specifice echivalente [38][39] Această metodă este una dintre cele mai des întâlnite metode utilizate la calculul temperaturilor atunci când apar transformările de fază.Modelarea modificărilor de fază QL _ Etapa 2 2 ∂T = ∫ ρ ⋅ CV dt = ∫ ρ ⋅ CV ⋅ dT .a rezultă: T2' T1 ∫ ρ ⋅C V ⋅ dT = ∫ ρ ⋅ CV ⋅ dT − ∫ ρ ⋅ QL T1 T1 T2 T2 ∂f S dT .20) Se observă că metoda poate fi aplicată atât pentru solidificarea substanţelor pure cât şi pentru solidificarea aliajelor. ∂T (7.3. Pentru cazul 7. Expresia de calcul a căldurii specifice echivalente astfel introduse este: C E = CV m QL ∂f S . ∂T (7.3 c rezultă: T2' T1 ∫ ρ ⋅ CV ⋅ dT = ∫ ρ ⋅ CV ⋅ dT − ∫ ρ ⋅ QL TL TL T2 T2 ∂f S dT . ∂T (7.17) Dacă se consideră egalitatea celor două energii termice pe intervalul Δt atunci temperatura T’2 poate fi determinată prin combinarea celor două relaţii.2. valoarea căldurii specifică a materialului este afectată prin introducerea unui termen ce include căldura latentă de transformare.19) Pentru cazul 7.2.18) Pentru cazurile 7. ∂t t1 T1 t2 T (7.2.3 d rezultă: T2' T1 ∫ ρ ⋅C V ⋅ dT = ∫ ρ ⋅ CV ⋅ dT − ∫ ρ ⋅ QL T1 T1 T2 TS ∂f S dT .3 b şi 7.2.21) 125 .2. În intervalul de temperatură în care au loc transformările de fază.

∂t (7.Metode numerice avansate Evaluarea termenului ce conţine căldura latentă de transformare se face cu una dintre relaţiile (7.2.2.5. Pentru a se evita acest neajuns se consideră că TL-TS are valoare finită. Ecuaţia cu care se face calculul devine: ρ ⋅ CE ∂T = ∇ ⋅ (λ ⋅ ∇T ) . 7. să nu se poată determina volumele finite afectate de transformarea structurală şi să se facă corecţia căldurii specifice.5. Cazul a) indică faptul că CE determinată la nivelul de timp t se consideră egală cu cea a lichidului pentru cazul în care temperatura din volumul finit este aproximativ egală cu cea de topire. metoda nu poate fi utilizată deoarece TL-TS=0 şi fS devine infinită.12). a) b) c) Fig. Ca efect al acestei abordări rezultă un timp de solidificare mai mic decât cel real.1 sau chiar 1 grad Celsius.22) Soluţia acesteia putând fi obţinută cu ajutorul volumelor finite ca şi în cazul propagării căldurii în regim nestaţionar. Moduri de redistribuire a căldurii latente Pentru cazul în care aliajele au un interval de solidificare restrâns există pericolul ca în cazul unui pas de timp prea mare. În acest caz temperatura reală T2 la sfârşitul intervalului de timp (t+Δt) poate fi evaluată utililizând ecuaţia de conservare a energiei. În cazul în care metalele pure sau aliajele se topesc la aceeaşi temperatură.5)…(7. În acest caz nu să se utilizeze nici o compensare energetică.2. 126 . 0. Evitarea acestui inconvenient poate fi făcută cu ajutorul metodei redistribuirii căldurii latente pentru unul dintre cele trei cazuri posibile prezentate în figura 7.

intervenind pe lângă temperatură şi condiţiile de răcire ca şi concentraţiile elementelor din amestec. Astfel. Ecuaţia de conservare a energiei pentru acest caz este: T2' T1 ∫ ρ ⋅C E ⋅ dT = ∫ ρ ⋅ C E ⋅ dT + ∫ ρ ⋅ CV ⋅ dT . pentru substanţe amorfe şi aliajelor cum ar fi oţelurile cu puţin carbon (cazul b). T1 TS TS T2 (7.Modelarea modificărilor de fază T2' TL ∫ ρ ⋅ CV ⋅ dT = ∫ ρ ⋅ C E ⋅ dT .5 se prezintă variaţia cu temperatura a entalpiei în cazul solidificării unui metal pur sau a unui aliaj eutectic (cazul a).2. produsul dintre căldura specifică şi densitate prezintă o trecere mult mai lină. este utilizată chiar dacă procesul de solidificare a fost încheiat. care include şi căldura latentă de solidificare. ceea ce conduce la o mărire a timpului calculat de solidificare şi apropierea de cazul real. Expresia ecuaţiei entalpiei în cazul analizei schimbării de fază în care se consideră doar efectul temperaturii este: 127 .2. chiar dacă există un salt accentuat al căldurii specifice în momentul în care se trece de la faza lichidă la cea solidă.23) Ecuaţia (7. TL T2 (7. Prin entalpie se înţelege integrala produsul dintre densitate şi căldura specifică pentru un domeniu de temperaturi. se consideră că în zona dintre temperaturile Lichidus (TL) şi Solidus (TS) entalpia este doar o funcţie de temperatură.23) poate fi utilizată de asemenea şi pentru cazl b). În cazul general. expresia entalpie în momentul schimbării stării de agregare a unui amestec este mult mai complexă. sau a unui aliaj la formarea căruia apare numai reacţie eutectică (cazul c).24) (iii) Metoda entalpiei [40][41] Metoda de calcul se bazează pe observarea faptului că entalpia este o funcţie continuă şi are variaţii mici pe întregul domeniu de temperatură în care are loc solidificarea. În cazul c) căldura specifică echivalentă CE la momentul (t).[17] În figura 7. În multe modele de calcul bazate pe această metodă.2. etc.

26) Deoarece ecuaţia (7. (ecuația 6. (7. ∂T (7.2).2.25) unde cu H0 s-a notat entalpia la o temperatură oarecare (T0).Metode numerice avansate H = H 0 + ∫ ρ ⋅ C v ⋅ dT + (1 − f S ) ⋅ ρ ⋅ QL .27) Ecuaţia (7. ecuaţia poate avea următoarele aspecte: • pentru W=0 se obţine forma explicită a ecuaţiei entalpiei: 128 .29) ⎟ Δx 2 ⎠ unde W este un parametru.3. (7. a volumelor finite sau a elementelor finite.2.27) au o mare varietate.28) Rezolvarea acestei probleme poate fi făcută atât prin metode de tip implicit cât şi explicit.25 în funcţie de T se obţine: ∂f ∂H = CV − QL S .2. Funcţie de valorile posibile ale parametrului W.2. [40][41][42][43] Dacă se consideră un caz unidimensional.2. fiind utilizate atât metoda diferenţelor finite.27) este viabilă pe întreg domeniul de temperaturi. se poate utiliza forma generală pentru calculul cu diferenţe finite. Diferenţiind ecuaţia 7. ∂T ∂T (7.3) are expresia: ρ ∂H = ∇ ⋅ (λ ⋅ ∇T ) .2.2. La fel ca şi în capitolul 6. în care constantele termofizice nu variază cu temperatura. incluzând atât domeniul ocupat de fazele solidă şi lichidă ca şi de zona cuprinsă între temperaturile TS şi TL.2. Metodele numerice de rezolvare a ecuaţiei (7. T0 T (7.2. care în cazul de faţă conduce la: t ⎛ Ti t−+ Δt − Ti t + Δt + Ti ++ Δt H it + Δt − H it 1 ⎜W 1 = λ⎜ ρ 2 Δt Δx ⎝ t ⎞ T t − Ti t + Ti +1 ⎟ + (1 − W )λ i −1 . se poate considera ecuaţia ce descrie procesul de solidificare de forma: ρ ∂H ∂ 2T =λ 2 ∂t ∂x în domeniul 0< x < L şi t > 0.

2 2⋅λ Δx (7.2. dată de (ec. la momentul t=0.se determină valorile Hi şi Ti pentru toate volumele finite ( 0 <= i <= M) pentru un nivel cunoscut al timpului ti.32) urmăreşte etapele: . 129 .se porneşte de la valorile iniţiale.30) • pentru W=1 se obţine forma implicită: ρ t H it + Δt − H it T t + Δt − Ti t + Δt + Ti ++ Δt 1 .7): γ = α ⋅ Δt Δx 2 ≤ 1 . metodă ce conduce la următoarea formă a ecuaţiei cu diferenţe finite: λ Δt t (Ti−1 − 2 ⋅ Tit + Ti+t 1 ).5 se obţine forma Crank-Nicolson pentru rezolvarea ecuaţiei cu diferenţe finite.Modelarea modificărilor de fază t t H it + Δt − H it Ti −1 − Ti t + Ti +1 ρ .33) Această condiţie este echivalentă cu cea obţinută pentru ecuaţia de propagare a câmpului termic în regim nestaţionar.31) • pentru W=0.2.2. . 6.3.2. =λ Δt Δx 2 (7. În continuare se va analiza doar metoda explicită de calcul a entalpiei. ale entalpie şi temperaturii . 2 Modul de rezolvare a ecuaţiei (7. 2 ρ Δx H it + Δt = H it + (7.32) iar condiţia de stabilitate impusă asupra parametrilor discretizării devine: η= ρ ⋅ CV Δt ≤ . = λ i −1 2 Δt Δx (7.2.

1 Sa analizam procesul de solidificare a metalului lichid aflat în domeniul ΩA din figura 6. Exemplul 7. iar modul de rezolvare a problemei de solidificare s-a bazat pe generalizarea algoritmului bazat pe metoda redistribuirii temperaturii în zona afectată de transformările structurale[21].38 27.519. astfel încât procesul de solidificare să apară ca şi o continuare a procesului de răcire analizat în exemplul la care se face referirea.se determină valoarea temperaturilor pentru nivelul de timp t+Δt cu ajutorul funcţiei de distribuţie entalpietemperatură conform fig. . In exemplul 6.se repetă sucesiunea de calcule pentru fiecare interval de timp până la terminarea solidificării sau a topirii.2.6.93 Conductivitatea termică [W m-1 oK-1] 31. TL = 1454 °C. 7.6 7200 Căldura specifică [J kg-1 0K-1] 418.1 dacă acesta are intervalul de solidificare cuprins între TL = 1454 °C şi TS = 1399 °C şi următoarele caracteristici termo-fizice: Domeniul Densitatea [kg/m3] ΩA ΩB 7689.3.642 Căldura latentă de solidificare [J/kg] 267.Metode numerice avansate . respectiv convecţia pe suprafeţele frontierei dintre domeniile ΩB şi ΩC şi conducţia căldurii în interiorul domeniilor ΩA şi ΩB rămân neschimbate ca şi cele din exemplul 6. Modificarea algoritmului s-a făcut prin introducerea condiţiilor legate de procesul de topire 130 . Astfel.32).6 - Condiţiile de răcire. temperaturile initiale sunt date în figura 7.1 s-a analizat de fapt răcirea unei topituri care ocupa domeniul ΩA de la temperatura de 1500 °C la temperatura lichidus a acesteia.1.725 497. 7. (7.se calculează valorile Hi pentru nivelul de timp t+Δt pentru toate volumele finite din domeniu cu ajutorul ec. . Acest lucru permite utilizarea temperaturilor obţinute în exemplul precedent ca şi condiţii iniţiale ale procesului de solidificare analizat.5.

Rezultatele sunt prezentate sub formă grafică în continuare. condiţii prezentate grafic în figura 7.4.0. Rularea a fost facută cu ajutorul aceluiaşi modul dezvoltat în Visual C/C++ şi afişarea grafică a rezultatelor a fost făcută cu postprocesorul Tecplot 8.6. Graficul temperaturilor iniţiale din domeniul ΩA 131 .Modelarea modificărilor de fază a materialului metalic. Figura 7.

7. Distribuţia temperaturii după 8 secunde de răcire 132 . Distributia temperaturii dupa 4 secunde de răcire Figura 7.8.Metode numerice avansate Figura 7.

10. Distribuţia temperaturii după 12 secunde de răcire 133 .Modelarea modificărilor de fază Figura 7. Distribuţia temperaturii după 10 secunde de răcire Figura 7.9.

11. Distribuţia temperaturii după 30.Metode numerice avansate Figura 7. Distribuţia temperaturii după 56 secunde de răcire 134 .5 secunde de răcire Figura 7.12.

12 în care a fost reprezentată distribuţia de 135 .Modelarea modificărilor de fază Figura 7. Distribuția temperaturii în zona frontului care se solidifică Concluzii • Metoda de analiză propusă permite determinarea zonelor în care începe procesul de solidificare. • Se poate astfel trece la controlarea şi chiar dirijarea granulaţiei aliajelor turnate şi chiar la etapa de nano granulaţie. • Se vizualizează cu uşurinţă frontul de solidificare. ca în figura 7.13. Acest lucru face posibil controlul procesului de solidificare şi permite luarea măsurilor tehnologice capabile să conducă la asigurarea unor proprietăţi mecanice cât mai bune pieselor turnate.

în zona cu solidificarea cea mai rapidă. 136 . • Metodele matematice dezvoltate în scopul modelării fenomenelor fizice extrem de complexe au permis o dezvoltare accelerată a ştiinţei materialelor. dezvoltare cu repercursiuni majore asupra societăţii moderne.Metode numerice avansate temperaturii în zona frontului de solidificare după 8 secunde de la începerea procesului de solidificare.

. acestea se găsesc sub forma fluidă. Deoarece termenul de advecţie s-a dovedit a fi dominant în cazul acestor ecuaţii. sudarea. Ca exemplu s-au propus câteva aplicaţii pentru a prezenta metodele propuse. Vor fi analizate condiţiile pe frontieră. Scopul acestui capitol este chiar rezolvarea unei astfel de probleme.[55]. Stabilirea modelului matematic al problemei ce va fi studiată.[55. 2. etc. suntem interesaţi în modelele prezentate în metodele de tip upwind[54]. turnarea şi producerea semifabricatelor în cuptoare Czochralski sau Bridgman. industria polimerilor. Analizând prin prisma formulării „viteză-presune” formularea care este cea mai uşor de abordat prin prisma tratării generale a problemelor 3D. O întelegere cât mai bună a modului de curgere şi proprietăţilor acestor materiale topite poate conduce la alegerea celei mai bune metode de calcul numeric. 3.Curgerea fluidelor incompresibile CAPITOLUL 8 CURGEREA FLUIDELOR INCOMPRESIBILE Majoritatea aplicaţiilor tehnologice din ingineria materialelor implică procese în care un material topit trebuie să asigure umplerea unor forme având de multe ori o complexitate ridicată sau moduri de comportare la curgere mult diferite faţă de ipotezele care au stat la baza obţinerii ecuaţiilor ce descriu transportul impulsului. se vor prezenta metodele FDM şi FVM. Vor fi prezentate metodele de discretizare specifice diverselor metode de rezolvare numerică. turnarea sticlei şi laminarea acesteia. In multe procese ce au loc în tehnologia materialelor. se introduce conceptul ecuaţiei constitutive a unui fluid.[44]. a fibrelor. astfel spus. Exemplele constau în topirea metalului. 137 . relaţia care face legătura dintre gradienţii vitezelor şi tensorul tensiunilor. In particular.67]. obţinerea materialelor plastice.[50][51][52] Obiective: 1.

Acest fapt excluze toate aplicaţiile de aerodinamica externă (aeroplane. v. r (8. atunci legea conservării masei are forma: r ∇v = 0 . v pentru un fluid incompresibil r trebuie să aibă divergenţa liberă. etc. 138 .Oz vor fii: u. 3. fluidul se considera Newtonian. Diagrama de viteze din fluid este specifică curgerii planare Couette. Notaţiile vitezelor v pe directiile Ox. deci vâscozitatea μ este constanta. ( =constant). pentru sistemele de ecuaţii diferenţiale cu derivate parţiale a căror număr este egal cu numărul necunoscutelor din sistem.Metode numerice avansate 4.Oy. curgeri prin turbinele de gaz . profilul vitezelor obţinute în fluid în urma deplasării planului mobil cu viteza V=Vx şi pastrarea planului inferior fix se prezintă ca în figura 8. Dacă fluidul analizat este dispus între două planuri. etc) şi aerodinamică internă (combustia în motoare.1) In consecinţă câmpul vitezelor.). 8. Dacă μ nu este constantă atunci fluidul nu este Newtonian. Curgerea fluidelor vâscoase şi incompresibile poate fi impărţită în 2 clase principale: fluide Newtoniene şi fluide neNewtoniene. la care se adaugă principiile generale privind conservarea introduse în cap. Ecuaţii constitutive Consideraţii generale Utilizând teoria mediilor continue este posibilă definirea legilor constitutive care descriu deformaţiile mediului fluid. Aceste legi. w atunci când sunt utilizate coordonatele carteziene. Considerând fluidul incompresibil. Dacă reprezentarea tensiunii σ xy în funcţie de gradientul γ = ∂u ∂y este liniară.1. Pentru a simplifica problema ne vom limita doar la cazul fluidelor incompresibile.1.

a) fluide Newtoniene b) fluide ne-Newtoniene & Dacă însă gradientul vitezei u. vâscozitatea dinamică este constantă. notată cu γ . Stabilirea vitezelor fluidului pentru curgerea Couette Acest experiment permite determinarea tensiunilor tăietorare σ xy ca fiind funcţie de variaţia vitezei faţă de distanţa de la planul aflat & în mişcare ∂u ∂y .Curgerea fluidelor incompresibile Figura 8. conform curbei (b) din figura 8. Determinarea experimentală a tensiunii σ xy în funcţie de gradientul vitezei ∂u ∂y .2. ∂u ∂y = γ este neliniar. Figura 8.2. In cazul lichidelor Newtoniene. în timp ce pentru cazul în care 139 . atunci fluidul se defineşte ca fiind neNewtonian.2. deci μ = cons . conform curbei (a) din figura 8. Dacă dependenţa ∂u ∂y este liniară. atunci lichidul se defineşte Newtonian.1.

3.b atunci acesta poate fi ne-Newtonian. în caz contrar dacă are aspectul din figura 8. Aspectul jetului la ieşirea dintr-un ajutaj. a) fluid Newtonian.4. Dacă aceasta are aspectul din figura 8. N1 = σ xx − σ yy ≠ 0 şi N 2 = σ yy − σ zz ≠ 0 ceea ce conduce la mărirea secţiunii de curgere în cazul jetului sau la 140 .3.Metode numerice avansate & vâscozitatea acestuia are forma μ = μ(γ ) se consideră că lichidul este ne-Newtonian. Figura 8.3. Ridicarea fluidului pe cilindrul rotitor în cazul lichidelor neNewtoniene se numeşte efectul Weissenberg.a. atunci fluidul se consideră Newtonian. Dacă suprafaţa exterioară este fixă şi cea interioară se roteşte cu viteza unghiulară constantă ω atunci putem avea o suprafata liberă de forma celei din figura 8. b) fluid ne-Newtonian Comportarea Newtoniana a unui fluid poate fi făcută şi prin examinarea formei pe care o ia un fluid aflat între două suprafeţe cilindrice concentrice. O altă experienţă constă în urmărirea jetului format la curgerea unei coloane cilindrice verticale de fluid. Atât creşterea sectiunii lichidului la părăsirea unui ajutaj cât şi efectul Weissenberg se datoreaza stării de ne-echilibru a diferenţelor tensiunilor normale.

Figura 8. Forma suprafeţei libere în cazul curgerii Couell circulare pentru lichide Newtoniene şi ne-Newtoniene Unele fluide ne-Newtoniene prezintă şi efecte de memorie. 141 . Intre aceste situaţii aceste fluide se comportă ca nişte fluide vâsco-elastice. O altă particularitate a unor fluide cu memorie o constitue “modificarea memoriei” sau “fading memory” proprietate ce constă în răspunsul mai puternic al acestor fluide la evenimentele mai recente faţă de cel înregistrat în cazul unor evenimente mai îndepărtate în timp. comportarea lor este asemenea unui fluid vâscos. Acest tip de fluide sunt definite şi “fluide vâsco-elastice” pentru care tensiunile la un moment dat depind de istoria deformaţiilor fluidului. Aceste fluide mai prezinta şi efectul “creep”. rezultând o tensiunea constantă pe secţiunea acestora. Astfel ne explicăm de ce ferestrele marilor catedrale au sticla mai groasă la bază decât spre vârf. efect care produce o deformaţie ce variază în timp atunci când se aplică o forţă constantă.4. Sub influenţa unor şocuri puternice aceste fluide se comportă ca nişte materiale solide elastice în timp ce în cazul unor solicitări foarte lente. Fluidele vâsco-elastice se caracterizează de asemenea şi prin fenomenul de relaxare a tensiunilor ceea ce se exprima astfel: pentru menţinerea unei deformaţii constante în acest fluid trebuie aplicată o forţă ce trebuie să scadă în timp (mai mult acest lucru se observă în metodele experimentale).Curgerea fluidelor incompresibile acumularea lichidului în jurul cilindrului care se roteste în cazul Weissenberg.

• ecuaţiile comportării fluidului nu depind de sistemul de referinţă.Metode numerice avansate In sfârşit. • tensorul tensiunilor σ este o funcţie de tensorul gradienţilor vitezelor.1. acestuia Pornind de la aceste ipoteze. proprietăţile nedepinzând de sistemul de coordonate. d ij = ⎢ i + ⎥. 2 2 ⎢ ∂x j ∂xi ⎥ ⎣ ⎦ ( ) (8.1.5.2) unde I este tensorul unitar iar d este definit cu relaţia: r 1 ∂v j ⎤ r 1 ⎡ ∂v vT d = ∇ ⋅ v + (∇v ) . 142 . în special cel de-al doilea principiu sub forma inegalităţii Clausius-Duhem. • fluidul este un mediu izotrop. ecuaţiile comportării fluidelor Newtoniene incompresibile sunt: r σ = −p⋅ I + 2⋅ μ⋅d . ecuaţiile constitutive ce descriu aceste fluide trebuie să respecte legile termodinamicii. fiind deci o funcţie izotropă de tensorul deformatiilor d.3) conform figurii 8. Lichide Newtoniene Ecuaţiile ce guvernează lichidele Newtoniene s-au obţinut pe baza următoarelor consideraţii: • în repaus acestea respectă legile staticii. 8. (8. de asemenea σ nu depinde de tensorul ratei de rotaţie ω. care exprimă faptul că orice proces termodinamic este posibil dacă conduce la o creştere a entropiei.

5) 143 . dimensiunile Δx şi Δy sunt suficient de mici pentru a putea aproxima diferenţele prin derivate.5.4) Se poate defini astfel expresia tensorului σ şi a vectorului viteză v în forma: ⎡σ xx ⎢ σ = ⎢σ yx ⎢ σ zx ⎣ σ xy σ yy σ zy σ xz ⎤ ⎥ σ yz ⎥ : σ zz ⎥ ⎦ ⎡v x ⎤ ⎡ u ⎤ v = ⎢v y ⎥ = ⎢ v ⎥ . în conformitate cu figura 8. ∂z ⎥ ∂v z ⎥ ⎥ ∂z ⎥ ⎦ (8. Convenţiile de notare a greutăţii reduse în centrul unui volum elementar ΔV şi a forţelor pe feţele volumului. T Dacă. atunci ecuaţia de echilibru pentru elementul de volum ΔV are forma: ⎡ ∂σ xx ∂σ xy ∂σ xz ⎤ + + ⎢ ⎥ ∂y ∂z ⎥ ∂x ⎢ r ⎢ ∂σ yx ∂σ yy ∂σ yz ⎥ + + div σ = ⎢ ∂x ∂y ∂z ⎥ ⎢ ⎥ ⎢ ∂σ zx + ∂σ zy + ∂σ zz ⎥ ⎢ ∂x ∂y ∂z ⎥ ⎣ ⎦ ⎡ ∂v x ⎢ ∂x ⎢ v ⎢ ∂v y grad v = ⎢ ∂x ⎢ ∂v ⎢ z ⎢ ∂x ⎣ ∂v x ∂y ∂v y ∂y ∂v z ∂y ∂v x ⎤ ∂z ⎥ ⎥ ∂v y ⎥ .5.Curgerea fluidelor incompresibile Figura 8. ⎢ ⎥ ⎢ ⎥ ⎢ v z ⎥ ⎢ w⎥ ⎣ ⎦ ⎣ ⎦ (8.

Prin impunerea condiţiilor specifice asupra tensorului tensiunilor se obţine forma particulară aplicabilă pentru fiecare stare de agregare în parte. Putem astfel scrie pentru sistemul de coordonate cartezian: (div σ )i = ∂σ ij ∂x j şi (grad v )ij = r ∂vi . Astfel gradientul poate fi descris prin doi noi tensori : ‐ un tensor simetric al gradientului vitezelor. ∂x j (8. Astfel. ecuaţia de continuitate sub forma generală: r r r⎤ r ⎡ ∂v ρ ⋅ ⎢ + (grad v ) ⋅ v ⎥ = Fv + (div σ ) . ‐ un tensor antisimetric al gradientului vitezelor. 144 . ∂x j (8.8) şi astfel.6) Trebuie subliniat faptul că (div σ)i este un vector în timp ce (grad v)ij este un tensor. a vectorilor.Metode numerice avansate Forma ecuaţiilor tensorilor. a divergenţelor şi gradienţilor acestora poate fi simplificată dacă se utilizează notaţiile Einstein în care repetarea indicilor reprezintă sumele după aceştia. ⎟ ⎠ ∂v j ⎞ 1 ⎛ ∂v ⎟ ωij = ⎜ i − 2 ⎜ ∂x j ∂xi ⎟ ⎝ ⎠ d ij = 1 ⎛ ∂vi ∂v j ⎜ + 2 ⎜ ∂x j ∂xi ⎝ (8. fiind o consecinţă a conservării momentelor unghiulare. tensor ce cuprinde rata de rotaţie al gradientului vitezei.9) Această nouă metodă de introducere a ecuaţiilor momentului posedă avantajul unui grad de universalitate foarte ridicat.10) descrie momentele ce apar atât în faza solidă cât şi lichidă sau gazoasă. ⎣ ∂t ⎦ (8.7) (8. gradientul vitezelor are forma: r (grad v )ij = ∂vi = d ij + ωij . d. ω: d= ω= r r 1 (grad v ) + (grad v )T 2 r r 1 (grad v ) − (grad v )T 2 [ ] ] [ ⎞ ⎟.

Fiind o caracteristică a fluidului variabilele fluidului devin: X′ =ξ = X L . μ μc (8.12) şi cu Δ s-a notat operatorul Laplace r r Δv = (div (grad v )) .este mărimea domeniului pe direcţia de curgere. Fv′ = Fv ⋅L ρU 2 şi Re = ρUL UL = .13) Aducerea ecuaţiei Navier-Stokes sub forma adimensională se poate face utilizând numărul Reynolds.viteza caracteristică trecerii de la curgerea laminară la cea turbulentă. (8. p ′ = ( p − p0 ) ⋅ 1 ρU 2 .11) unde s-a făcut notaţia clasică: r r r r dv ∂v = + ( grad v ) ⋅ v dt ∂t (8. Acest lucru poate fi realizat pentru o lungime de referinţă.14) unde: L. U (8. dt (8. L şi o viteză caracteristică U prin utilizarea timpului inerţial: τ in = L . U. ρ Sub formă adimensională ecuaţia Navier-Stokes este: 145 .Curgerea fluidelor incompresibile Dacă se consideră faptului că μ este constant rezultă ecuaţiile Navier-Stokes sub forma: ρ r r r r dv = −( grad p ) + μΔv + FV .15) unde μc = μ reprezintă vâscozitatea cinematică. t ′ = τ in = U ⋅t L .

această ecuaţie poate fi utilizată la descrierea miscării fluidelor în interiorul maşinilor şi acţionărilor hidraulice sau în cazul umplerii formelor. Atunci când viteza fluidului este foarte mică . Este utilizată şi pentru descrierea curgerii în jurul unor obiecte.20) 146 . In aceste cazuri se consideră neglijând efectul de turbulenţă şi numărul Re extrem de mare.19) şi punând condiţia ca Re = 0 se obţine euaţia Stokes sub forma adimensională: r r r ∂v = −( grad p ) + Δv . De asemenea pentru efectul de alunecare trebuie analizată şi vâscozitatea fluidului. ∂t (8. Având formula mult redusă. Să definim: t ′ = τ in = V ⋅t şi L2 p ′ = ( p − p0 ) ⋅ L μU Fv = 0 .18) din care se neglijează inerţia fluidului.Metode numerice avansate r r r 1 dv = − grad p + ⋅ Δv + FV dt Re (8. dt (8. Rezultă astfel ecuaţia: r r r r r ∂v + Re⋅ ( grad v ) ⋅ v = −( grad p ) + Δv ∂t (8.17) care reprezintă chiar ecuaţia lui Euler pentru descrierea mişcării fluidelor perfecte. imiscibile şi incompresibile.16) şi în momentul în care Re → ∞ se obţine următoarea formulare a ecuaţiei N-S: r r dv = − grad p + FV . de ordinul milioanelor. Re → 0 ecuaţia astfel obţinută nu mai poate fi utilizată. (8.

Curgerea acestuia devine mult mai complicată apărând efecte nestaţionare complexe. în timp ce ecuaţia difuziei în regim nestaţionar este parabolică. apar modificări majore în regimul de curgere al fluidului. Recr. Prin creşterea numărului Re. dar are un caracter puternic aleator. De exemplu. Dacă ne referim la modelul fizic. iar valorile câmpului de viteze asociate cu ea sunt influenţate de codiţiile pe frontieră şi configuraţia geometrică a acesteia. Re< 10 apare în cazul amestecării topiturii de sticlă într-un cuptor de topire sau la injectarea metalului semi-solid. lungimea caracteristică corespunde lungimii topite de sticle. având şi un termen eliptic. Acest regim este caracterizat prin următoarele manifestări: • curgerea devine complet tridimensională. dat de gradientul de presiune. Ecuaţia undelor este hiperbolică. Pe masură ce numărul Re creşte. Curgerea laminară este simplă (şi de regulă staţionară). Curgerea care corespunde numerelor Re foarte mici sau chiar zero este o curgere laminară. care pas cu pas conduc spre regimul turbulent. Viteza sticlei pe suprafata lichidă este ≈ 5⋅10-2 m/s. atunci când se atinge valorea critică. Tuburile de fluid se deplasează pe traiectorii regulate şi amestecul dintre acestea se face lent. ecuaţia Laplace (de exemplu difuzia staţionară) este eliptică. • acest regim depinde de timp. ≈1m şi vâscozitatea cinematică ≈5⋅10-2 m2/s (pentru aer νaer=10-5 m/s2 sau νapa=10-6 m/s2). planele de fluid părând a se deplasa unul deasupra celuilalt. In final ecuaţia Navier-Stokes sub forma de mai sus este parabolică atunci când este exprimată sub forma advecţie – difuzie. histerezisuri şi rearanjări spaţiale noi ale particulelor de fluid.Curgerea fluidelor incompresibile Ecuaţia Stokes este liniară (orice combinaţie a soluţiei este ea însăşi soluţie) şi de asemenea parabolică. apar alte modificări şi schimbări ale direcţiei de deplasare a particulelor de fluid. 147 . în timp ce ecuaţia Euler este neliniară si hiperbolică.

ω=constant. chiar şi când numărul Re devine foarte mare. • curgerea este difuzivă – având capacitatea să asigure amestecarea rapidă a componentelor din lichid şi omogenizarea acestuia. Trecerea de la regimul laminar de curgere la regimul turbulent se face printr-o succesiune rapidă de modificări ale direcţiilor de curgere ale particulelor de fluid. Redefinind numărul Reynolds cu relaţia: Re = ω ⋅ R1 ⋅ (R2 − R1 ) γ (8.5 o curgerea staţionară laminară. sunt 148 .23) La valoarea Re=42 are loc prima tranziţie spre vârtejurile Taylor.6. secţiune verticală. descrisă prin: Vθ = A ⋅ r + B r (8. 2 R2 − R12 B= 2 ωR12 ⋅ R2 .22) unde: A= ωR12 .87 în cazul apei se obţine pentru R2 Re < 41. cu raza R2 este păstrat fix.Metode numerice avansate • este un regim disipativ şi deci termenii ce conţin vâscozitatea din ecuaţia Navier-Stokes nu mai pot fi neglijaţi. Vârtejurile Taylor în prezentate în figura 8. Cilindrul cu raza R1 se roteste cu viteza unghiulara ω în timp ce cilindrul exterior. Acest mod de transfer este bine exemplificat de curgerea Coullette între doi cilindri concentrici. Curgerea turbulentă este utilizată astfel la omogenizarea amestecurilor.21) şi pentru R1 [46] = 0. 2 R2 − R12 (8.

Modul de rezolvare pentru regimul turbulent de curgerea va fi dezvoltat în subcapitolul următor. pentru un numar Re de ordinul 2000. tranziţia de la curgerea laminară la cea turbulentă devine aproape instantanee. ceea ce conduce la deformarea vârtejurilor Taylor. analiza numerica a regimurilor de curgere peste Re≈20000 devine prohibitivă din punct de vedere al timpului de calcul. Următoarea tranziţie conduce la mărirea numărului de vârtejuri şi la deformarea acestora.6. 149 .Curgerea fluidelor incompresibile Figura 8. Pentru a descrie curgerea turbulentă ecuaţiile Navier-Stokes aşa cum sunt obţinute în ecuaţiile de mai sus sunt suficiente. Pentru fiecare caz în parte. circumferinţa acestora devenind eliptică. tranziţia de la o stare la alta are loc foarte rapid. Dar din cauza capacităţii limitate a calculatoarelor. Rezolvarea acetora poate fi făcută cu metoda numerica directă (DNS). Un exemplu tipic constă în faptul că la curgerea printr-o conductă circulară. pentru Re=66 apare o noua distribuţie a vitezelor fluidului. Formarea turbioanelor în cazul experimentului Taylor Prin creşterea vitezei de rotaţie a cilindrului interior.

25) Utilizând această definiţie a vitezei medii. O abordare identică este utilizată pentru presiune.27b) se obţine ecuaţia Navier-Stokes cu valori mediate de Reynolds (Reynolds averaged Navier-Stokes. Prin aplicarea procesului de mediere asupra ecuației r (div v ) = 0 (8.Metode numerice avansate 8. Astfel. în relaţia de mai sus este uşor de observat faptul că în cazul turbulenţelor viteza medie este nulă.24) unde v este viteza medie şi v ' este fluctuaţia în jurul valorii medii. Aceasta consta în descompunerea tuturor mărimilor în mărimi avand valori medii şi fluctuaţii. este definită utilizând medierea de-a lungul intervalului de timp Δt: 2 r 1 r v= v (δ )dδ . Deoarece vâscozitatea acestora este foarte mică (pentru topiturile metalice este de ordinul a 100 ori mai mare decat vâscozitatea apei) numarul Re este foarte mare şi curgerea poate deveni turbulentă. notate prescurtat RANS în 150 . deoarece se pot întâlni cazuri în care numarul Re este de ordinul 106. r r (8. ∫ Δt t + Δt 2 −t + Δt (8. fie el notat cu X. Modelarea turbulenţei Procesul de elaborare sau pregătire pentru turnare a aliajelor metalice sau a materialelor în general necesită o fază în care acestea sunt în stare lichidă. se utilizează medierea statistică[52][70]. Viteza medie dintr-un punct. Câmpul de viteze reprezintă suma celor două mărimi: r r r v = v + vi .26a) şi a ecuaţiei r r r r r ∂v ρ⋅ + ρ( grad v ) ⋅ v = −( grad p ) + μΔv + FV ∂t (8.2.

Curgerea fluidelor incompresibile

literatura de specialitate). Dacă se neglijează forţele volumice atunci se poate scrie:
r (div v ) = 0

r d r r ρ v = div(σ + R) , dt

(8.28)

unde:
r r σ = − pI + 2 μd ,

(8.29)

r 1 r r d = grad v + ( grad v ) T . 2

[

]

(8.30)

Medierea derivatei vitezei medii implică modificarea acesteia în ecuaţia de transport:
r r r r d r ∂v v= + ( grad v ) ⋅ v . dt ∂t

(8.31)

Se poate observă faptul că prin medierea unui termen nelinar, în r r r r cazul de faţă (grad (grad v ) ⋅ v ) scris sub forma (div (v × v )) , aceasta poate fi privită ca o contribuţie a termenilor vitezelor medii v r (grad v ) ⋅ v şi un nou termen legat de fluctuaţiile medii în jurul r r acestor viteze (div(v '× v ')) . Dacă notăm mărimile termenilor daţi de divergenţe cu
R atunci se obţine tensorul Reynolds al tensiunilor δ r r Rij = − ρ ⋅ v;'i ⋅ v j' .

din zonele cu turbulenţă din fluid, având componentele: (8.32)

Prin analogie cu σ , R poate fi privit ca tensorul ce descrie contribuţia la turbulenţă adusă de vitezele medii de curgere. Se observă ca ecuaţiile constitutive (8.26a) si (8.27b) sunt formate din patru ecuaţii în care intră zece necunoscute:

• presiunea medie; • trei componente ale vitezei medii; • şase componente ale tensiunilor Reynolds.

151

Metode numerice avansate

Pentru a putea rezolva sistemul va trebui să folosim încă şase ecuaţii. In cazul nestaţionar, dacă sunt scrise ecuaţiile ce descriu tensorul Reynolds, se constată că vor apărea pentru R ≡ Rij r r r corelaţii triple de forma v 'i v ' j v ' k , care vor introduce şi mai multe necunoscute decât ecuaţiile pe care le avem. Din punct de vedere matematic problema turbulenţelor devine foarte greu de rezolvat, iar modul de definire a ecuaţiilor care se vor adăuga sistemului este cunoscut ca metodă de închidere a modelării turbulenţei. Exista mai multe metode de rezolvare a acestor tipuri de probleme, dar nu toate modelele matematice dezvoltate de-a lungul timpului au fost folosite pâna în prezent în aplicaţiile inginereşti. Metoda cea mai utilizată se bazează pe introducerea a două noi ecuaţii suplimentare în sistem. Aceste ecuatii sunt: -energia cinetica a turbulenţei, notata cu k si exprimată pe unitatea de masă a fluidului:
r r vi' ⋅ vi' k= , 2

(8.33)

-rata medie de disipare a acestei energii, notata cu ε:
r r r ∂vi' ∂vi' ε=v . ∂x j ∂x j

(8.34)

Urmând metoda mecanici mediilor continue, închiderea sistemului se bazează pe tensorul Reynolds (corelaţiile de ordinul doi) ca o funcţie de viteza medie (corelaţie de ordinul întâi) prin ecuaţia constitutivă:
R = r 2 δkI + 2 μT d , 3

(8.35)

în care μT reprezintă turbulenţa vâscoasă, introdusă pentru prima dată de Boussinesq în 1877. Va trebui să tinem cont şi de faptul că analogia între μT şi μ nu este de natură fizică, turbulenţa nefiind o caracteristică a materialului, ci mai curând a curgerii. Atunci când expresia energiei ε este introdusă în ecuaţia
152

Curgerea fluidelor incompresibile

constitutivă (8.27b) înlocuind tensorul Reynolds, termenul izotropic din ecuaţia tensorului Reynolds se va adăuga la cel al presiunii medii şi va conduce la modificarea presiunii, în timp ce termenul ce conţine vâscozitatea turbulentă μT se va adauga la termenul vâscozitatii moleculare μ. Astfel, modelarea turbulenţei are ca efect mărirea turbulenţei locale, ceea ce măreşte şi stabilitatea metodei de rezolvare. Cu toate acestea, metoda descrisă nu permite modelarea fenomenului de curgere turbulentă în întreaga sa complexitate. Sistemul de ecuaţii ce descrie fenomenul poate fi exprimat, în urma înlocuirilor, sub forma:

(div ρ ) = 0

r d r ρ ⋅ v = div(σ + R ) dt r 2 . R = − ρkI + 2 μT d 3 r r 2 r r d r ρ v = div(− pI + 2 μd − ρkI + 2 μT d ) 3 dt r r r 2 d r ρ v = div(− I ( p + ρk ) + 2d ( μ + μT ) dt 3

(8.36)

Prin analiza dimensională, vâscozitatea turbulentă are forma:
μT = C μ ρ k2 ε ⎡ kg ⎤ ⎢m ⋅ s⎥ , ⎣ ⎦

(8.37)

unde C μ este o constantă cu valoarea 0,09, valoare stabilită pe baza unor încercări experimentale făcute pentru cazuri relativ simple de curgere. Se consideră astfel că această constantă are mai mult o natură empirică şi în numeroase aplicaţii pentru această constantă sunt utilizate valori diferite. Ecuaţia medie a impulsurilor este obţinută din ecuatia NavierStokes sub forma:
ρ dV = − grad . p + μΔV + FV , dt

(8.38)

153

Metode numerice avansate

în care se neglijează forţele volumice, (FV = 0). Se obţin ecuaţiile care guvernează modificările fluctuaţiilor vitezelor pentru fiecare direcţie a spatiului i=1,3:
∂vii ∂ 2 vi' ∂ ∂ ' ' ∂ 1 ∂p ′ i ' ' ' + + v 2 . (8.39) v j ⋅ vi = − vi ⋅ v j − vi ⋅ v j − v i ⋅ v j − ∂t ∂x j ∂x j ∂x j ρ ∂xi ∂x j

(

)

(

)

(

)

Ecuatiia este înmulţită cu vi' şi apoi mediată. In urma efectuării operaţiilor algebrice rezultă derivata energiei cinetice medii disipate (k):
∂vi' ∂v j' d ∂ ' ' ∂v i k = −vi ⋅ v j −μ − Jj, dt ∂x j ∂x j ∂x j ∂X j
Jj = ∂k 1 1 . p ′v j' δij + vi' vi' v j' − μ ρ 2 ∂x j

(8.40a) (8.40b)

Astfel, s-au generat noi corelaţii care ne permit închiderea sistemului de ecuaţii. Metoda utilizată face posibilă înlocuirea relaţiilor dintre presiune şi viteze ca şi cele dintre viteze cu un termen ce exprimă din punct de vedere fizic chiar difuzie energiei cinetice:
⎛1 ⎞ μ 1 ∂k − ⎜ p ' v j' δij + vi' vi' v j' ⎟ = T ⎜ρ ⎟ ρ ⋅ σ ∂x , 2 ⎝ ⎠ k j

(8.41)

unde σk reprezintă o constantă. Termenul care descrie interacţiunea dintre tensiunile Reynolds şi gradientul vitezelor medii devine astfel:
− vi' v j' ⋅ ∂vi μ = 2 T d ij d ij . ∂x j ρ

8.42)

Pentru a scrie ecuaţia de mai sus s-a utilizat expresia termenilor tensorului Reynolds, ecuaţia Rij şi ecuaţia (8.35). Expresia lui k devine astfel:

154

Curgerea fluidelor incompresibile

⎛⎛ ⎞ μ μ ⎞ r rT r rT d k = div⎜⎜ μ + T ⎟(gradk )⎟ + 2 T (gradv ) + (gradv ) : (gradv ) + (gradv ) − ε .(8.43) ⎜ ⎟ ⎜ ⎟ dt ρ ⋅ σk ⎠ ρ ⎝⎝ ⎠

(

)(

)

Ecuaţia pentru ε este mult mai dificil de obţinut. Putem considera că acesta se deduce pe baza energiei cinetice medii disipate prin înmulţirea cu
ε k

⎞ ⎛⎛ μ ⎞ μ r r d ε ε2 ε = div⎜ ⎜ μ + T ⎟( grad ε )⎟ + 2 T ⋅ d : d ⋅ C ε1 − C ε2 , ⎟ ⎜⎜ ρ dt σε ⋅ ρ ⎟ k k ⎠ ⎠ ⎝⎝

(8.44)

unde constantele sunt :

Cε1 = 1,44; Cε 2 = 1,92;

σ k = 1,0; σ ε = 1,3.

S-au obţinut astfel două ecuaţii cu derivate parţiale care descriu starea de turbulenţă. In ultimul timp s-au dezvoltat modele neliniare k-ε, care încorporează şi valorile de neechilibru ale tensiunilor normale turbulente. Aceste modele au o fost dezvoltate pe baza modului de rezolvare a ecuaţiilor care descriu curgerea fluidelor neNewtoniene. Aceste metode neliniare pot descrie şi genera curgeri turbulente secundare pe secţiunea transversală a ţevilor cilindrice în timp ce modelul liniar nu descrie decât turbulenţele longitudinale, fară a putea modela şi turbulenţele transversale. In 1991 Speziale propune dezvoltarea termenilor tensorului Reynolds prin utilizarea tensorilor de ordin superior. Astfel pornind de la expresia extra-tensorilor T larg utilizaţi în curgerile ne-Newtoniene:
T =
r rT dT − ( grad v ) ⋅ T − T ⋅ ( grad v ) . dt

(8.45)

Se obţine o ecuaţie generală de forma:
155

Metode numerice avansate

3 k2 3 1 ⎞ 2 k ⎛ Rij = − k ⋅ δ ij + C μ d ij + 4C D ⋅ C μ 2 ⎜ d ij ⋅ d kj − d mn ⋅ d mn ⋅ δ ij ⎟ + ρ ε 2 3 ε ⎝ ⎠ , 3 1 ⎞ 2 k ⎛ + 4C E ⋅ C μ 2 ⎜ d ij − d mnδ ij ⎟ 3 ε ⎝ ⎠

1

(8.46)

unde CD = CE = 1,68. Se observă astfel că există o mare asemănare conceptuală între modelarea lichidelor ne-Newtoniene şi modelele matematice ce descriu curgerea în regim turbulent a lichidelor. Astfel, forma generală a ecuaţiei ce guvernează curgerea lichidelor ne-Newtoniene este:
TV1 = 2 μd − 2Ψ1,0 d + 4Ψ2, 0 d d Ψ1.0 = Ψ2.0 N1 γ2 N = 22 γ

.

(8.47)

γ 2 = 4 ⋅ d ij ⋅ d ij

Comparaţiile între ecuaţia ce guverneaza curgerea lichidelor neNewtoniene şi cea care descrie turbulenta pune în evidenţă apropierea dintre cele doua modele. 8.3. Condiţii iniţiale şi pe frontieră 8.3.1 Condiţii iniţiale[51][54][55] In mecanica fluidelor Newtoniene, fluidul poate fi iniţial în repaus, cu viteză şi presiune nulă:
r v0 = 0 p0 = 0

.

(8.48)

Prin prisma ecuaţiei de continuitate însă trebuie asigrată şi r condiţia div(v0 ) = 0 , ceea ce conduce la efecturea unor calcule suplimentare, care vor fi prezentate în tratarea curgeri Stokes. Să ne amintim că ecuaţia este liniară şi parabolică, deci presiunea este determinată până la o constantă. Valoarea constantei se
156

Curgerea fluidelor incompresibile

determină impunând presiunea într-un punct sau pe întregul domeniu de calcul. Pentru fluidele ne-Newtoniene, tensiunile externe sunt nule:
TV = 0 .

(8.49)

In final, pentru curgerea turbulentă, tensorul tensiunilor Reynolds se consideră iniţial zero:
R =0.

(8.50)

Condiţiile iniţiale pot fi considerate ca un prim pas al unui proces iterativ care conduce la o soluţie staţionară atunci când soluţia converge sau către o soluţie primitivă dacă se urmăreşte dezvoltarea calculelor, caz în care starea staţionară nu mai este obligatorie. 8.3.2. Condiţii pe frontieră 8.3.2.1. Perete solid In cazul fluidelor Newtoniene[50][53][54][55][61], condiţiile cele mai generale se referă la lipsa alunecării între lichid şi peretele solid. Acest fapt consta în impunerea egalităţii vitezelor lichidului cu cea a peretului solid:
r r v = vn , r

(8.51)

unde cu v n s-a notat viteza impusă peretelui. Domeniul în care se face calculul nu trebuie să fie neapărat liniar şi continuu.

157

Metode numerice avansate

Figura 8.7. Problema bidimensională în cazul curgerii fluidului într-o formă

Pentru a se vedea cum se stabilesc condiţiile pe frontieră pentru o problemă simplă, să considerăm cazul din figură 8.7. Aici cu
r r r ⎛i ⎞ r r r v s-a notat vectoul v = u ⋅ i + v ⋅ j sau prescurtat v = (u v ) ⋅ ⎜ r ⎟ . Pe ⎜ j⎟ ⎝ ⎠

segmentele domeniului (AF; BC; DE) vitezele sunt nule, viteza pereţilor domeniului fiind nulă, deci: AF; u = v = 0; BC; u = v = 0; CD; u = v = 0; DE; u = v = 0. (8.52)

Pe segmentul AB, segmentul prin care lichidul pătrunde în domeniul de curgere, se impune aspectul curgerii Poiseuille pentru viteze: Pe AB:
u=

4 (h + H − y )( y − H )u max . h2

(8.53)

Pe EF fiind secţiunea de ieşire, nu se impun restricţii asupra vitezelor u şi v, în schimb se pune condiţia ca tensiunile normale să se anuleze:
σ xx = − p + 2 μ

∂u =0, ∂x

(8.54)

158

∂y ∂x (8. Coeficienţii a şi pff depind de natura fluidului şi de rugozitatea suprafeţei. deja prezentate.Curgerea fluidelor incompresibile La care se adaugă şi condiţia generală: ∂u ∂v + = 0. O astfel de condiţie are forma: r Tτ = − a v S p ff −1 r vS . Pentru cazul modelării extrudării tuburilor din PVC: a = 105 kg/m2s şi pff = 0. în care curgerea vâscoasă este complet neglijabilă (zona 3). dacă se consideră faptul că secţiunea de ieşire este suficient de distanţată faţă de cea de intrare şi pe secţiune vom avea tot o distribuţie Poiseuille a vitezelor deci v = 0 şi se consideră că u=u(y) va conduce la anularea în ecuaţia lui σxx a derivatei vitezei pe Ox şi a presiunii. ‐ o subzonă complet turbulentă. (8. ∂x In cazul fluidului ne-Newtonian problema este mai dificilă deoarece natura hiperbolică a ecuaţiei constitutive necesită impunerea unor tensiuni vâscoelastice pentru mărimile de intrare. vS fiind viteza cu care fluidul alunecă pe peretele domeniului.55) Astfel. condiţiile impuse vitezelor sunt identice cu cele generale. Pentru contactul cu un perete solid. Astfel la curgerea între două plane paralele se disting patru zone în apropierea pereţilor plani: ‐ o subzonă cu curgere laminară în care vâscozitatea moleculară este dominantă (zona 1). In cazul curgerii turbulente condiţiile legate de lipsa frecării pe pereţi vor genera de regulă curgeri cu numere Reynolds mici. 159 . ‐ o subzonă de tranziţie în care efectele curgerii vâscoase sunt comparabile cu ale curgerii turbulente (zona 2). ‐ zona centrală (zona 4).2. deci ∂u = 0 şi p = 0. Există cazuri când pentru unii polimeri sau soluţii ce conţin polimeri este preferată considerarea alunecării acestora în curgerea cu frecare de pereţii domeniului.56) unde Tτ este vectorul tensiunilor de forfecare.

Metode numerice avansate Fig. u k⎝ v ⎠ (8. pe baza ipotezei că tensiunile tangenţiale sunt constante în subzonele de frontieră şi egale cu cele de pe perete. primele 2 subzone sunt foarte restrânse. în care să punem condiţiile de curgere vâscoasa pe perete şi cu zona în care să punem conditiile legate de curgere turbulente. Din această cauză mai de graba se consideră zona turbulentă şi se pun condiţiile limită pentru aceasta.57) Unde viteza de frecare u* este definită de realţia: 2 Tδ = ρ ⋅ u∗ . (8. Profilul vitezelor în apropierea unui perete plan în cazul curgerii turbulente Atunci când numărul Reynolds este mare. Astfel pentru curgerea între 2 plane paralele distanţate la 20 cm şi cu numarul Reynolds de ordinul 105. curgere care de regula este neglijată.58) 160 . faptul ca profilul vitezelor în subzonele frontierei are o formă logaritmică[51][53]: δ⎛ u y u ⎞ = ⎜ ln ∗ − ln β ⎟ . Poate fi considerat. Pentru a nu face o discretizare foarte fină în apropierea pereţilor. 8. atunci condiţiile de tip turbulentă vor fi puse direct pe zona turbulentă şi nu pe subzona curgerii vâscoase. Această metodă utilizează “funcţiile de perete”. grosimea zonelor 1 şi 2 este de 4 mm.8.

distribuţia secţională pentru k şi ε se obţine prin rezolvarea unei probleme unidimensionale.37) şi (8. 8.60). fig. In cazul unei curgeri 2D. Interfeţe O interfaţă este o zonă din spaţiu în care doua fluide imiscibile sunt în contact direct. ∂n ∂n (8. k şi ε au valorile: k= ε= 2 u∗ Cμ u ky 3 ∗ .9.58) poate fi determinată valoarea pentru k şi cea pentru ε pentru subzonele turbulente.59) Aceste valori sunt impuse pe pereţi pentru a se calcula valorile pe frontieră ale lui k şi ε (condiţii Dirichlet) pentru valorile vitezei pe perete. Aceste straturi multiple reprezintă 161 .57) şi considerând că între producerea turbulenţelor şi disiparea acestora există un echilibru. Relaţia (8. După calcule simple.58) In zona de intrare a fluidului. utilizând ecuaţia (8.3.2. de exemplu u. Valoarea coeficientului p este de ordinul 10-1. (8. se utilizează de regulă condiţiile Newmann: ∂h ∂ε = = 0. Un exemplu de interfaţă îl constituie producerea hârtiei fotografice.57) şi (8. Acest proces numit şi “curgere de acoperire” este utilizat la depunerea de mai multe straturi de fluid care conţin săruri de argint pe o coală de hârtie care trece cu viteză mare prin băile de săruri.57) a fost obţinută pe baza ipotezei că Tδ este constantă pe frontieră şi că este egală cu valoarea tensiunilor de forfecarea Tδ de pe perete.Curgerea fluidelor incompresibile Mărimea u∗ y este notată cu y+ şi defineşte distanţa fată de perete. In zona de ieşire.2. v Constanta k = 0. Utilizand (8.8.4 fiind denumită constanta von Karman. determinarea sa se face cu ajutorul ecuaţiei (8. interfaţa este o linie curbă în timp ce în 3D aceasta devine o suprafaţă[46][54][55][70].

10 se poate face echilibrul forţelor de contact între lichidele 1 şi 2 pentru tensiunile normale şi tangenţiale dezvoltate în cele două fluide. Prin considerarea unei interfeţe ca în figura 8. Fluidele vâscoase care conţin toate substanţele chimice necesare impresionării hârtiei se scurg încet peste suprafaţa înclinată a suportului.9. unul peste altul. In zonele în care cele două fluide sunt în contact cu aerul se formează alte suprafeţe de delimitare numite “suprafeţe libere”. Acoperirea cu straturi formate din mai multe fluide imiscibile In figura 8. Straturile fluide sunt obţinute prin depunerea din tuburi de fluid ce curg vertical si care se destind în zona de contact cu aerul. Figura 8. 162 .9 sunt prezentate două pelicule de fluid care se aşază pe suprafaţa ce sa acoperă şi se formează o interfaţă între cele doua fluide care se depun pe suport.Metode numerice avansate baza realizării fotografiilor color [70].

63) Prin proiectarea forţelor pe interfaţă pe normala n1 şi tangenta σ rezultă: r r r r (σ 1 ⋅ n 1 ) ⋅ n 1 = (σ 2 ⋅ n I ) ⋅ n I . (8.64) (8. (8.61 se observă că n1 = −n2 .61) unde T este definit cu: r r T =σ ⋅n r sau r Ti = σ ij n j . r (8.10. Direcţiile interfeţei şi tensiunile de echilibru pentru interfaţa dintre două lichide Condiţia impusă este: r r T1 + T2 = 0 .62) In 8. în consecinţă: r r σ 1 ⋅ n 2 = σ 2 ⋅ n1 .Curgerea fluidelor incompresibile Figura 8.65) Fluidele aflate în contact pot fi Newtoniene sau ne-Newtoniene. 163 . (8. r r r r (σ 1 ⋅ n 1 ) ⋅ τ = (σ 2 ⋅ n 1 ) ⋅ τ .

Condiţiile 8.11. 8.Metode numerice avansate 8.3. Caracteristicile geometrice ale suprafeţei libere Considerând n normala exterioară la fluidul vâscos.67 indică faptul că forţa tangentă la suprafaţa liberă este nulă deoarece gazul ideal nu este un fluid vâscos şi nu poate prelua forţa de forfecare. Figura 8.3. Indexul fluidului I este omis pentru a simplifica modelul. r (8.66) (8.65 devin în acest caz: r r r r (σ ⋅ n ) ⋅ n = − p gaz (n ⋅ n ) = − p gaz .11 în care un fluid vâscos în curgere laminară este în contact cu un gaz ideal [55][69].64 şi 8. Suprafeţe libere laminare[55][69][70] Un caz particular foarte interesant şi util îl constituie suprafaţa liberă fig. r (σ ⋅ n ) ⋅ δ = 0 . Aerul este considerat fluid fără vâscozitate. ca o referinta este: σ 2 = − p gaz ⋅ I . presiunea gazului considerat ideal.67) Relaţia 8.2. Acest lucru indică faptul că fenomenele 164 .

Astfel influenţa curgerii gazului de exemplu poate fi calculată prin determinarea tensorului tensiunilor Reynolds pentru tensiunile de forfecare produse de acesta la suprafaţa fluidului (cazul fenomenului de hulă pentru nave. In primul rând trebuie să menţionăm faptul că în cazul curgerii turbulente.68).68) ⎛ ∂u ∂v ⎞ ⎛ ∂u ∂v ⎞ 2 2 2 μn x n y ⎜ − ⎟ + μ⎜ + ⎟ ⋅ n y − n x = 0 . Ele au fost tratate în capitolul 1. ⎜ ∂y ∂x ⎟ ∂x ∂y ⎝ ⎠ (8. Trebuie astfel considerate componentele tensorului tensiunilor Reynolds atât în fluidul turbulent cât şi în aerul înconjurător.69). tratarea suprafeţelor libere este mult mai complexă. pentru a o deosebi de gazul ideal. se obţine: − p visc + 2 μ ⎛ ∂u ∂v ⎞ ∂u 2 ∂v 2 n x + 2 μ⎜ + ⎟ ⋅ n x n y + 2 μ n y = − p gaz . etc).69) Să observam că în cazul apariţiei suprafeţelor libere problema condiţiilor pe acestea sunt îngreunate deoarece este necesară cunoaşterea poziţiei şi a geometriei acestora. ⎜ ∂x ∂y ⎟ ⎜ ∂y ∂x ⎟ ⎝ ⎠ ⎝ ⎠ ( ) (8. impactul cu jetul de gaz la sudură. (8.Curgerea fluidelor incompresibile legate de tensiunile superficiale vor fi neglijate. Scriind ecuaţiile 8. 165 . protecţia gazoasă a metaluli lichid.66 şi 8. Obţinerea geometriei domeniului fluidului devine astfel ea însăşi o problemă cu grad mare de dificultate în urma soluţiei care generează datele de intrare în ecuaţiile (8.67 pentru o problemă planară şi notând cu pvisc presiunea în fluidul vâscos. Se va prezenta în continuare modul în care în simulare poate fi simplificată obţinerea geometriei suprafeţei libere.

Metode numerice avansate Figura 8.70: 166 .12 atunci componentele normalei n au forma: nx = ny = 1 (1 + f ′ 2 )1 / 2 . − f′ 1 + f ′2 (8.12.70) Ceea ce înseamnă că suprafaţa liberă este uniformă şi netedă. 8. (8. t ) = y − f ( x . poate fi aproximată cu o funcţie de forma celei din figura 8. a) funcţie uniformă ce permite folosirea ecuaţiei 8. y .a.70 In cazul în care. Dacă problema este nestaţionară. la fel ca cea a unei unde cu pante line fig. Aspecte ale suprafeţei libere. t ) = 0 .70. suprafaţa liberă poate fi stabilită cu ajutorul unor funcţii special alese (de regula logaritmice) care să asigure faptul că suprafaţa liberă este formată din aceleaşi particule de fluid indiferent de momentul de timp. Astfel utilizând ecuaţia 8.71) unde f’ este derivata funcţiei f în raport cu x.12. suprafaţa liberă poate fi exprimată explicit printro ecuaţie de forma: F ( x. b) forma ce nu permite folosirea ecuaţiei 8.

8. metoda celulelor marcate sau (MAC)[69][70] şi metoda volumelor de fluid (VOF). în lucrarea de faţă ne vom referi numai la această metodă.[55][54] Deoarece în aplicaţia cu volume finite care a foast dezvoltată în Universitatea Transilvania în cadrul colectivului de la catedra Ingineria materialelor şi sudării. Tratarea numerică a suprafeţei libere In ultimii ani între metodele cel mai des implementate în programele care tratează astfel de probleme s-au consacrat două metode.2. Ca o caracteristică a acestei metode se remarcă faptul ca este extrem de compactă iar punctele din grid în care se calculează vitezele sunt foarte aproape de cele în care 167 . se poate pune condiţia R1 = ∞ şi rezultă: 1 f '' .72) Atunci când tensiunile superficiale sunt importante.Curgerea fluidelor incompresibile dF =0 dt .4.73) unde R1 şi R2 sunt razele principale de curbură ale suprafeţei. Atunci când curgerea este planară.74) ⎛ 1 1 ⎞ Mărimile ⎜ + ⎟ reprezintă de fapt curbura medie a suprafeţei ⎜ ⎟ ⎝ R1 R2 ⎠ libere.3. ∂f r ∂f =v +u ∂x ∂t (8. a fost preferată metoda marcării celulelor cu fluid (MAC) şi toate aplicaţiile prezentate sau la care se fac referiri bibliografice în carte au fost dezvoltate prin utilizarea acestei metode. se ia în considerare şi tensiunea superficială: r r (σ ⋅ n ) ⋅ n = − p aeer − γ Supraf ⎜ ⎜ ⎛ 1 1 ⎞ ⎟. Semnul depinde de concavitatea suprafetei (-) sau convexitatea acesteia (+). + ⎟ ⎝ R1 R2 ⎠ (8. =−3 R2 2 1 + f '2 (8.

Diferenţa dintre cele două griduri poate fi prezentată în figura 8. j x . j − pi −1. j i. grid alternant (“staggered”) şi evită toate neajunsurile gridurilor compacte.8. iar presiunile şi densităţile în punctele dispuse la distanta Δh. devin: u 1 −u 1 v 1 −v 1 ⎧ i+ . asfel vectorul vitezelor şi cel al forţelor interne din fluid sunt exprimate în punctele aflate la Δh/2. ⎨− ⎜ ⎟ ⎜ i+ .13. j+ i. j+ i. j + Δy ⎠ ⎪ ⎝ 2 2 2 ⎩ (8.13.i + . Gridul pentru pozitionarea presiunii si a vitezelor.77) Figura 8.i . a) grid cu marimile asezate in centrul volumului finit. Pentru fiecare particulă în parte se rezolvă sistemul de ecuaţia: 168 . j − ⎪ 2 2 2 2 + =0 ⎪ Δx Δy ⎪ ⎪ ⎛ pi +1.8. Ecuaţiile pentru o curgere Stokes. j ⎞ ⎟ + μΔ 1 u 1 + F 1 = 0 . b) grid alternant[70] Metoda se bazează pe marcarea celulelor cu fluid prin introducerea unor markeri care ar putea fi vizualizaţi ca nişte particule ce posedă masă şi care se deplasează cu viteza cu care se deplasează lichidul. j −1 ⎞ ⎟ + μΔ 1 v 1 + F ⎪− ⎜ 1 = 0 ⎜ ⎟ i. Un astfel de grid se numeşte. j +1 − pi . j i+ .76. j Δx ⎠ 2 2 2 ⎪ ⎝ ⎪ ⎛ pi . j + y . j i− .Metode numerice avansate este discretizată presiunea fluidului.75.

83) Programul dezvoltat permite abordarea suprafeţelor libere pâna la nivelul desprinderii în picături de mărimea unui volum finit[65][57]. metoda va conduce pentru volumul finit cu markerul SN la normalele nx=0 si ny=1.78) Care se integrează pentru toate particulele.69) devin: − p visc + 2 ⋅ μ ∂v = − p gaz . cu “L” celulele cu lichid şi cu “S” celulele care au ca vecini celule goale şi pline (deci celulele care determină suprafaţa liberă).81) (8. Pentru volumele finite ale suprafeţei care au două faţe în contact cu gazul.82) (8.SS. In acest caz particular ecuaţiile suprafeţei libere (8. atunci putem stabili feţele pe care celulele de pe suprafaţă sunt în contact cu gazul şi putem defini componentele normalei la suprafaţa liberă pentru fiecare celulă de pe suprafaţă în parte. ⎜ ∂y ∂x ⎟ ⎝ ⎠ ∂u = 0. ∂y (8. ∂x ∂v = 0. ∂y (8. Vitezele unei particule sunt determinate printr-un proces de mediere al vitezelor de pe fetele volumului finit pline cu lichid. 169 . τ dt = vt .Curgerea fluidelor incompresibile dX t .68. ∂y ∂x In mod similar se definesc toate celelalte posibilităţi pentru o singură faţă a volumului finit care este în contact cu gazul. y .80) ∂u ∂v + = 0. Pentru a putea controla procesul. de exemplu SNE. (8. 8. notate în conformitate cu punctele cardinale SE.14. Daca vom nota cu “G” celulele goale. volumul care are feţele din nord şi est în contact cu gazul. deci SNSEW. Pentru o configuraţie arbitrară a suprafeţei libere. celulele goale şi cele cu lichid sunt marcate. x . y .79) (8. de exemplu cea din figura 8. τ .SW. x . putem scrie: ⎛ ∂u ∂v ⎞ − p visc + μ ⋅ ⎜ + ⎟ = − p gaz .

sunt utilizate interpolări spline ale poziţiei particulelor de pe suprafaţă fiind definite mult mai precis curburile suprafeţei libere.Metode numerice avansate In literatura de specialitate sunt descrise tehnici ce s-au desprins din această metodă de bază şi care utilizează un număr mai mare de puncte pe suprafaţa de contact – numite puncte ce marchează suprafaţa. Se măreşte astfel precizia cu care sunt reduse vitezele din celulele cu lichid. modelarea cusăturilor obţinute cu ajutorul surselor de căldură concentrate nu este posibilă. spre exemplu în cazul sudurii. Făra a putea exprima aceste efecte. In alte cazuri. Aceste metode sunt denumite SMAC deoarece utilizează particule aşezate pe suprafaţa liberă.14. Modul de reprezentare a suprafeţei libere pentru metoda markerilor în celule 170 . Scopul acestor interpolări rezidă din necesitatea de a determina cu mai multă precizie efectele pe care le are tensiunea superficială asupra proceselor de suprafaţă. Figura 8.

15. a factorului de turbulenta ca şi energia disipată datorită frecăriilor din fluidul care va umple domeniul ΩF. Mărimile de intrare în program sunt reprezentate în figura 8. [65][64] Figura 8.1.4.15.a. Sistemul de ecuaţii analizat a fost: (div ρ ) = 0 . Se cere determinarea vitezelor. r r r r r ∂v + Re⋅ ( grad v ) ⋅ v = −( grad p ) + Δv .15. ∂t 171 .15. Verificarea posibilităţilor de obţinere a frontierei libere sa va face şi pentru cazul în care domeniul va fi umplut prin “turnare directă” în conformitate cu figura 8. interiorul domeniului care va fi umput cu fluid fiind acelaşi cu cele ale domeniului ΩA din figura 6. b) turnare directă Soluţie Rezolvarea problemei s-a făcut utilizând un program scris în Visual C/C++ bazat pe o dezvoltare a Metodei Volumelor Finite pentru o schemă implicită la care s-a adăugat rezolvarea suprafeţei libere pe baza metodei celulelor marcate (Marker And Cell). EXEMPLUL 8. Geometria domeniului analizat in scopul modelarii umplerii a) turnare inversă.1 Este necesară analiza umplerii formei de turnare din figura 8. a presiunilor. astfel încât să se poată vizualiza zonele în care pot apărea probleme în procesul de umplere a formei.b.Curgerea fluidelor incompresibile 8.

Temperatura fluidului s-a considerat initial constanta.Metode numerice avansate ⎡ ∂T r ⎤ & ρ ⋅ CV ⎢ + v ⋅ ∇T ⎥ = λ ⋅ ∇ 2 T + g . Astfel s-a asigurat Re = 1 ceea ce a mărit viteza de rezolvare a problemei. a)Distribuţia iniţială a temperaturii în vâna de fluid. pentru fiecare pas de timp s-au determinat vitezele. 16. iar similar cu datele din exemplul 7. Scopul analizei a constat într-o primă etapă în determinarea zonelor în care răcirea fluidului poate să influenţeze procesul de solidificare. Nu s-au considerat probleme cu pereţi mobili şi nici probleme de alunecare.16 pentru temperatură şi viteza de intrare a fluidului în domeniul ΩF.1. temperaturile şi factorul de turbulentă al celulelor din vecinatatea domeniului format din pereţi solizi. ⎣ ∂t ⎦ Condiţiile iniţiale impuse vitezei de intrare a fluidului în ΩF prin zona de deschidere L3 s-au limitat la asigurarea unei umpleri cât mai apropiate de cea ideala. Acest pas de calcul fiind un pas obligatoriu pentru fiecare interval de timp al analizei. Pentru cimpul termic s-a considerat schimbul termic prin convecţie şi conducţie în pereţii formei ce limitează domeniul ΩF. b) Distribuţia iniţială a vitezei pe direcţia Ox 172 . De asemenea. presiunile. aceste zone modificând în permanenţă domeniul ocupat de lichid chiar în timpul umplerii formei. respectiv TL=1454 °C şi TS=1399 °C. a) b) Figura 8. Datele iniţiale în momentul dezvoltării aplicaţiei sunt prezentate în figura 8. T = 1500 °C.

b) 8s.18. Căldura disipată in fluid prin frecare vâscoasă în momentele de timp: a) 4s.17. 173 . c) 12 s. d) 14 s Vitezele obţinute în urma umplerii formei sunt prezentate în figura 8.Curgerea fluidelor incompresibile Rezultatele obţinute au fost reprezentate grafic în figurile de mai jos: a) b) c) d) Figura 8.

Viteza Vy de umplere a formei: a) 4s. c) 12 s.Metode numerice avansate a) b) c) Figura 8. b) 8s. d) 14 s d) 174 .18.

19.Curgerea fluidelor incompresibile a) b) c) d) Figura 8. Distributia vitezelor Vx în timpul umplerii formei 175 .

b) 8s. d) 14 s 176 .Metode numerice avansate a) b) c) d) Figura 8.20. c) 10s. Distribuţia temperaturii şi aspectul frontierei în timpul umplerii antigravitaţionale a formei la momentele: a) 4s.

d) 14s 177 .Curgerea fluidelor incompresibile a) b) c) d) Figura 8. Aspectul distribuţiei liniilor de curgere pentru momentele: a) 4s. b) 8s. c) 10s. 21.

Valorile factorului de turbulenţă în domeniul ce este umplut de fluid în funcţie de momentul de timp analizat: a) 4s.Metode numerice avansate a) b) c) d) Figura 8. b) 8s. d) 12s 178 . c) 10s.22.

23.Curgerea fluidelor incompresibile Figura 8. Aspectul liniilor de curgere în momentul umplerii a 95 % din formă Figura 8. Aspectul Vitezelor Vx în momentul umplerii a 95% din formă. Rularea prin înjumătăţirea pasului discretizarii 179 .24.

26.25. Aspectul distribuţiei valorii factorului de turbulenţă în interiorul domeniului ΩA în momentul atingerii factorului de umplere de 100% 180 .Metode numerice avansate Figura 8. Aspectul vitezelor Vx în momentul umplerii formei în cazul dublării numărului de celule şi măririi preciziei de calcul Figura 8.

Comparaţii între rezultatele obţinute utilizând un grid format din a) 60x80 celule şi b) 30x40 celule 181 .27.Curgerea fluidelor incompresibile a) b) Figura 8.

Metode numerice avansate a) b) c) d) 182 .

Curgerea fluidelor incompresibile e) f) g) h) 183 .

Metode numerice avansate i) j) k) l) 184 .

28. 185 .Curgerea fluidelor incompresibile m) n) o) p) Figura 8. Aspecte ale umplerii formei analizate în cazul în care curgerea are loc ajutată de forţa gravitatională.

indicele de apariţie a turbulenţei ζ este suficient de mic pentru a asigura o modelare a curgerii metalului lichid fără să fie necesară utilizarea unor algoritmi destinaţi analizei curgerii turbulente sau unor metode mult mai greoaie de calcul. ceea ce conduce la îmbunătăţirea soluţiilor obţinute pentru câmpul termic faţă de metodele clasice în care valoarea coeficientului de convecţie termică este impus. Prin utilizarea programului elaborat pe baza algoritmului de calcul descris mai sus se pot trage următoarele concluzii: ● în cazul unui număr Pr apropiat de unitate. bazate pe griduri adaptive. ● caracteristicile principale ale curgerii metalului lichid în procesul umplerii formei ca şi distribuţia temperaturii din lichid pot fi vizualizate în orice moment al analizei.Metode numerice avansate Concluzii Rezultatele şi observaţiile cuprinse în acest exemplu se bazează pe rezolvarea problemelor legate de curgerea fluidului şi distribuţia de temperatură obţinute în procesul de umplere a formei cu ajutorul metodei volumelor finite. ● modificările făcute faţă de metodele analitice sau numerice anterioare conduc la oţinerea unor rezultate mai precise. Algoritmul utilizat a fost de tipul markerilor şi celulelor. ceea ce oferă informaţii extrem de utile în procesul de proiectare a formei de turnare. adaptat pentru o rezolvare cât mai rapidă a ecuaţiilor Navier-Stokes pentru condiţiile dezvoltării unor frontiere libere la umplerea şi solidificarea unor forme cu geometrie complexă. Condiţiile pe frontieră sunt de convecţie atât între fluid şi suprafaţa solidă ce delimitează domeniul formei cât şi între suprafaţa formei şi aerul înconjurător. 186 . ● fluxul de căldură prin suprafaţa de separaţie dintre faza lichidă şi solidă este analizat în funcţie de caracteristicile curgerii. ceea ce este specific aliajelor metalice topite şi pentru numere Re mici. ceea ce poate asigura un proces superior de proiectare al tehnologiei de turnare.

în care. ⎪ ⎪ . notata de regula cu L şi una superior bidiagonală. ⎪ ⎥ ⎪ ⎪ ⎪ ⎪ ⎥ ⎪ xi −1 ⎪ ⎪ d i −1 ⎪ ⎥ ⋅ ⎨ x ⎬ = ⎨ d ⎬ . ⎪ ⎥ ⎪ . . ⎪ ⎪ ⎪ ⎪ ⎥ ⎪ c n −1 ⎥ ⎪ x n −1 ⎪ ⎪d n −1 ⎪ bn ⎥ ⎪ x n ⎪ ⎪ d n ⎪ ⎦ ⎩ ⎭ ⎩ ⎭ Rezolvarea sistemului poate fi facută în cazul în care matricea A este scrisă sub forma unui produs de matrice. Astfel pentru problemele uni-dimensionale. notată cu U. ⎪ ⎪ . c2 . ⎪ ⎪ . ⎪ ⎪ . . . ⎪ ⎥ ⎪ . bi −1 ai ci −1 bi . cu termenii: [A] = [L] ⋅ [U ] . ⎪ ⎪ ⎪ ⎪ ⎥ ⎪ ⎥ ⎪ . ⎪ ⎪ . ⎪ ⎪ . . . ai −1 . Algoritmul reprezintă o perticularizare a metodei de eliminare Gauss destinată rezolvării sistemelor liniare de ecuatii obţinute în urma aplicării metodei volumelor finite sau a metodei diferenţelor finite[76][75] în varianta implicită sau Crank-Nicholson. . în care matricea A este tridiagonală şi are forma: ⎡ b1 ⎢a ⎢ 2 ⎢ ⎢ ⎢ ⎢ ⎢ ⎢ ⎢.2) ⎥ ⎪ i ⎪ ⎪ i ⎪ ⎥ ⎪ . . . 0 ci . a n −1 . ⎢ ⎢ ⎢ ⎢ ⎢ ⎢ ⎢ ⎢ ⎣ c1 b2 . bn −1 an 0 (9. specifice exemplelor din capitolul 5. matricele L şi U au forma: 187 (9. rezolvarea sistemului de ecuaţii liniare de forma: [A] ⋅ {x} = {d }. . .Anexe ANEXA 1 ALGORITMUL TDMA PENTRU REZOLVAREA PROBLEMELOR DE DIFERENTE ŞI VOLUME FINITE.3) . ⎪ ⎥ ⎪ ⎪ ⎪ ⎪ ⎥ ⎪ . . .(9. o matrice inferior bidiagonală.1) ⎤ ⎧ x1 ⎫ ⎧ d 1 ⎫ ⎥ ⎪x ⎪ ⎪d ⎪ ⎥ ⎪ 2 ⎪ ⎪ 2 ⎪ ⎥ ⎪ .

α n −1 0 β n −1 αn ⎤ ⎥ ⎥ ⎥ ⎥ ⎥. n − 1 . ⎩ i = 2..... ⎪ c β1 = b1 .. α i −1 βi −1 αi 0 βi . 188 (9. ⎪ b1 ⎪ ⎨ c ⎪ βi = bi − αi ⋅ γi −1 .5) Daca identificăm termenii matricei A cu cei ai matricelor L şi U rezultă sistemul de ecuaţii: ⎧ ⎪ ⎨a i = α i .. (9. 1 γi −1 1 γi .3. γ1 = 1 . ⎥ ⎥ .3. βi ⎪ ⎪ β n = bn − α n ⋅ γ n −1 . ⎥ 1 γ n −1 ⎥ ⎥ 1 ⎥ ⎦ (9...Metode numerice avansate ⎡ β1 ⎢α ⎢ 2 ⎢ ⎢ L=⎢ ⎢ ⎢ ⎢ ⎢ ⎢ ⎢ ⎣ β2 . an = αn ..7) Dacă toți termenii diagonali din matricea L sunt diferiţi de zero.6) Rezultă elementele matricelor L şi U de forma: ⎧ αi = ai . ci = γi ⋅ βi bn = α n ⋅ γ n −1 + β n (9. . atunci se poate scrie sistemul de ecuaţii sub forma: [L] ⋅ ([U ] ⋅ {x}) = {d } . c1 = γ1 ⋅ β1 i =1 i = 2. ⎤ ⎥ 0 ⎥ ⎥ ⎥ ⎥..8) . i=n bi = α i ⋅ γi −1 + βi . ⎥ ⎥ ⎥ ⎥ ⎥ βn ⎥ ⎦ (9.. . n i =1 i = 2.3. ⎪ ⎩ b1 = β1 . .4) ⎡1 γ1 ⎢ 1 ⎢ ⎢ ⎢ U =⎢ ⎢ ⎢ ⎢ ⎢ 0 ⎢ ⎢ ⎣ γ2 .. n − 1 i=n . γi = i .

1 .12) • Etapa substituţiei inverse. (9..13) Algoritmul de soluţionare a problemei poate fi sintetizat în figura 9.. care constă în calculul elementelor matricelor L.10) i=n . 189 .. ⎪ βi ⎩ ⎧ xn = y n . β1 = b1 .1) poate fi privită sub forma unui proces care constă din doua etape: • Etapa de factorizare.... ⎪ xn = n bn − α n ⋅ γ n −1 ⎨ ⎪ xi = y i − γi ⋅ xi +1 . i =1 i = 2. n . c d ⎧ y1 = 1 . ⎪ β1 β1 ⎪ ⎨ c d − α i ⋅ y i −1 ⎪ βi = bi − α i ⋅ γi −1 . y i = i .1 (9. d − α n ⋅ y n −1 ⎧ . ⎧[L ] ⋅ {y} = {d } . U şi y...3.3. (retrosubstituţie) care constă în determinarea soluţiilor x. ⎨ ⎩[U ] ⋅ {x} = {y} (9. d ⎧ y1 = 1 .11) Rezolvarea sistemului de ecuaţii (9.. n − 1 .Anexe Aceasta conduce la rezolvarea a două sisteme de ecuaţii cu matrice bidiagonale. ⎪ βi βi ⎩ i =1 i = 2.. (9.1. ⎪ β1 ⎪ ⎨ d − α i ⋅ y i −1 ⎪ yi = i . i = n − 1. (9...9) Rezultă prin identificarea termenilor din cele doua sisteme de ecuaţii expresia termenilor xi şi yi.... ⎩ i=n i = n − 1. ⎨ ⎩ xi = y i − xi +1 ⋅ γi . γi = i .. γ1 = 1 .

int n) { 190 .1 = a1.….xn -Soluţie: x[] – vectorul soluţiei sistemului.1 ...cn-1 d[] – vectorul termenului liber. a1 = 0 ci = u i ..n u i .... y i = d i − ai a) b) Figura 9. x1.1 y i − u i . b1.. n Atunci forma algoritmului devine: y1 = d 1 Ciclu pentru i = 2.*/ int TDMA_1D(float a[]. d1..an b[] – vectorul elementelor de pe diagonală.i Sfârşitul ciclului pentru i Vectorul xi conţine soluţia sistemului..i = ai ..i − ai ...i −1 y i = d i − ai . x1. yi = d i i = 1. a3.i +1 i = 1.dn x[] – vectorul necunoscutelor.…...i u i −1.. float c[].. float x[].i +1 ⋅ xi +1 xi = u i .…... c1.i −1 i = 2. n − 1. float d[].i −1 y i −1 u i −1..1. y1 = d1 Ciclu pentru i = 2.i −1 Dacă se formează vectorii: {B}→ bi = u i ..1 y − ci ⋅ xi +1 xi = i bi Sfârşitul ciclului pentru i Vectorul xi conţine soluţia sistemului. n Sfârşitul ciclului pentru i y xn = n u n .xn ---------------------------------------------------------------------------------.Metode numerice avansate u1.i −1 u i −1.n Ciclu pentru i=n-1. c n = 0 y i −1 bi −1 Sfârşitul ciclului pentru i y xn = n bn Ciclu pentru i=n-1.i i = 1. n..n c bi = bi − ai i bi −1 {A} → {C} → {Y } → ai = u i .bn c[] – vectorul elementelor la dreapta diagonalei. float b[]. Algoritmul TDMA (Tri-Diagonal Matrix Algorithm) in variantele cele mai utilizate [76] O implementare a algoritmului în limbajul C/C++ are forma: /*---------------------------------------------------------------------------------Functia TDMA_1D destinată rezolvării sistemelor de ecuatii liniare tridiagonale -Intrări: a[] – vectorul elementelor subdiagonale a2.

c[i].int).i<=n.i.y[i].b[i]. gam = md1_float(1.j++) { gam[j]=c[j-1]/bet.0) { printf("Eroare de tip 1 in TDMA_1D").i.j<=n.x[i]).a[i].*gam. int).j.Anexe // alocare memorie pentru vectori de manevra float *md1_float(int.n).i. // eliberarea memoriei alocate la sfirsitul procedurii void free_md1float(float *. // Un vector de manevra.int.i. } /* Daca pe diagonala principala primul element nu este Null atunci se va rezolva sistemul pentru un set de N-1 ecuatii si se va evita solutia nula */ x[1]=d[1]/(bet=b[1]).i. if (b[1] == 0. } float bet. 191 . getch(). // // Verificarea datelor de intrare // for (i=1. // Descompunerea si substitutia inainte for (j=2.i++) { printf("a[%i]=%f b[%d]=%f c[%d]=%f d[%d]=%f x[%d]=%f\n " . int i. exit(1).

exit(2). return n. // Se verifica daca algoritmul conduce la eroare . } 192 .1.n).0){ printf("/n Eroare tipul 2 in TDMA_1D /n"). // Se elibereaza memoria free_md1float(gam.j--) x[j] -= gam[j+1]*x[j+1].j>=1. getch(). } x[j]=(d[j]-a[j]*x[j-1])/bet.Matrice singulara if (bet == 0. } // Retrosubstitutia for (j=(n-1).Metode numerice avansate bet=b[j]-a[j]*gam[j].

m1+m2+1].. for (j=LMAX(1..h" void banda_inmultit(float **a.j. for (i=1. b[i]=0. float b[]) { unsigned long i..n-k).1-k).. Inmulţirea matricelor diagonale conform b = A · x.n]. rezolvarea problemei se face prin generalizarea algoritmului prezentat în cazul 1D.m1+m2+1] în care j < n exprimă numărul de elemente aflate deasupra fiecărui element de pe diagonala principală. Matricea A este memorata sub forma a[1.m1] (unde j > 1 este numărul de elemente aflate pe fiecare subdiagonală a matricei A).h> #define SWAP(a. float x[].n][1. int m2. In continuare.n][1. int m1.j][m1+2. cu precizarea că vom avea un număr mai mare de diagonale cu date deci o matrice bandă.k. } } 193 .} #define TINY 1.i++) { k=i-m1-1.0e-20 #include "VOF-util.tmploop. Elementele aflate deasupra diagonalei sunt memorate în zona a[1.. se prezintă un modul de program dezvoltat pentru astfel de aplicaţii [71][65][72]. Elementele aflate sub diagonală în zona a[j.. Elementele aflate pe diagonala principală în a[1.b) {dum=(a). tmploop=LMIN(m1+m2+1...Anexe ANEXA 2 SISTEME CU MATRICE BANDĂ In cazul sistemelor generate de aplicaţiile 2D sau 3D ale metodei volumelor finite. unsigned long n. Vectorul de intrare x şi cel rezultat din calcul b sunt memoraţi astfel: x[1.j<=tmploop.n][m1+1].(b)=dum. unde A este o matrice bandă cu lăţimea de m1 rânduri sub diagonala principală şi un număr de m2 rânduri peste această diagonală.j++) b[i] += a[i][j]*x[j+k].0.n] şi respectiv b[1.i<=n..(a)=(b). #include <math.

Elementele de pe diagonala principala se găsesc deci in matricea U in prima coloana a acesteia. 194 . l--. for (j=mm-l.l.. float *d) { unsigned long i. unsigned long n.k.).j<=mm. } *d=1.. void banda_descomp(float **a.m1+m2+1] conform descrierii din banda_inmultit(. int m1.. mm=m1+m2+1.i<=m1. iar pentru matricea L se atribuie o zonă de memorie al[1. float dum.i++) { for (j=m1+2-i. Descompunerea acestei matrice sub forma compacta în matricea L şi matricea U se face astfel.j++) a[i][j]=0. Se stochează elementele matricei U în aceeaşi zonă ocupata de matricea initială A.j<=mm. care este stocată în mod compact sub forma a[1. se atribuie variabilei d semn negativ sau pozitiv..m1].Metode numerice avansate Utilizarea unui spatiu de memorie cât mai redus se face prin memorarea elementelor matricei U într-o zonă ocupată de elementele matricei A care au fost deja procesate şi stocarea matricei L într-o zona separată de memorie de mărimea n x m1. l=m1. Pentru memorarea poziţiei rândurilor care sunt mutate în procesul de calcul se alocă o zonă variabilei index[1. DESCOMPUNEREA UNEI MATRICE BANDA A = L·U Daca A este o matrice diagonală de tip bandă cu m1 rânduri subdiagonală şi m2 rânduri deasupra diagonalei principale. In cazul în care numărul de rânduri care sunt în procesul de calcul se modifică.0. // Rearanjarea matricei memorate for (i=1. unsigned long indx[].0. float **al..j..j++) a[i][j-l]=a[i][j].n]. int mm.n][1. int m2.n][1.

j++) SWAP(a[k][j]. a[i][mm]=0. al[k][i-k]=dum.j<=mm. for (j=1.0) a[k][1]=TINY. dar se poate utiliza un pivot cu valoare foarte //mica.Anexe l=m1.a[i][j]) } // Se fac eliminarile for (i=k+1. for (j=2.j++) a[i][j-1]=a[i][j]-dum*a[k][j].j<=mm. i=k. if (l < n) l++.k<=n.j++) { if (fabs(a[j][1]) > fabs(dum)) { dum=a[j][1]. } } } 195 .i++) { dum=a[i][1]/a[k][1]. i=j. //Pentru fiecare rand for (k=1. //Se cauta elementul aflat pe diagonala principala – pivotul for (j=k+1. if (dum == 0.i<=l.k++) { dum=a[k][1].0. TINY // Se schimba rindurile intre ele if (i != k) { *d = -(*d). // Matricea este singulara.j<=l. } } indx[k]=i.

l=m1. for (k=2.k.) şi adăugând şi vectorul termenilor liberi.k++) { i=indx[k].k<=l. int m2. // Substitutia Inapoi – Retrosubstitutia for (i=n. index[] nu vor fi modificaţi. //Substitutia inainte permutind si rindurile for (k=1. Pentru îmbunătăţirea managementului memoriei vectorul x se va scrie în zona vectorului b pe măsură ce termenii acestuia nu mai sunt necesari procesului de calcul.l. al[][] şi index[] rezultate din funcţia void banda_descomp(…. if (i != k) SWAP(b[k].. b[1.i<=l. int m1. astfel încât după salvarea soluţiei obţinute.i++) b[i] -= al[k][i-k]*b[k].b[i]) if (l < n) l++.n] se rezolvă sistemul de ecuații A · x = b. for (i=k+1. float **al. unsigned long n.Metode numerice avansate REZOLVAREA SISTEMULUI DE ECUATII IN CAZUL IN CARE MATRICEA SISTEMULUI ESTE O MATRICE BANDA [70][71][73][75] Având cunoscute variabilele a[][]. } l=1. să putem obţine o noua soluţie exact ca şi în cazul încărcarilor multiple din metoda elementelor finite.i>=1. float b[]) { unsigned long i.unsigned long indx[]. mm=m1+m2+1. al[][].k<=n. } } 196 . int mm. Vectorii a[][]. dacă vom introduce noi valori pentru termenul liber.k++) dum -= a[i][k]*b[k+i-1].i--) { dum=b[i]. float dum. void band_solv(float **a. if (l < mm) l++. b[i]=dum/a[i][1].

. 4. L. 10. Ţierean. 2009.. Transport Phenomena in Materials Processing. Fahien... 3.R. L. M. McGraw-Hill. 1966.. I. M. 1994. Guthrie. Sofia. L.B. C. 12. Ţierean. Baltes. L.. 2009. R. Gaskell.Bibliografie BIBLIOGRAFIE 1. 13. Baltes. R. Transport Phenomena and Materials Processing. Engineering in Process Metallurgy.. Austria 2007. 2005. Ţierean. Poirier. D. vol. New York.. 1960. Baltes. 9.F. Carslaw. 2. ISBN 10: 954-323-180-X.E. Fundamentals of Transport Phenomena. John Wiley & Sons. Jaeger. 3th ed.D. E. Ţierean. ISBN: 978-960-474-140-3. R. G. pag.... ISSN 17269679.L. Kou. in Reciprocating Compressor’s Valves.C. pag. 15.. 6. Ceorapin. M. H. 2nd ed. 297-302. J. Published by DAAAM International. New York... pag. 5. R. ISBN 3-901509-58-5.. Published by WSEAS Press. W. Bulgaria.I. 1989. Oxford University Press. Proceedings of the 5th WSEAS International Conference on Applied and Theoretical Mechanics (MECHANICS '09).. 14.series A.. Geiger. ISSN 1223-9631. Macmillan Pub. Welty. 1984. R. XIV (2009). Oxford. Wiley. 8.. Baltes. Annals of DAAAM for 2007 & Proceedings of the 18th International DAAAM Symposium. 2007.R.N.. Katalinic. 44-47. Metalurgia International. Eftimie.. pp 382... TMS... 138-143.W. ISBN 978-973-131-000-8. Editor B. I. Design of Valves Used in Reciprocating Compressors. C. Editura Lux Libris. Lightfoot. Wicks. McGraw-Hill. Vienna. Braşov.E. J..M. Ţierean. Transport Phenomena. 1996.C. An introduction to Transport Phenomena in Materials Engineering.S. L.. 2007. 1959. Steward..H. Roată. Heat and Mass Transfer.. pag.. Clarendon Press. Thermal behavior of valve rings during operation in compressors. Conduction of Heat in Solids. 1992. Baltes.K. Bulletin of the Transilvania University of Brasov. Redheffer. Simulation of Damage in Elastic-plastic Materials Using the Fracture Mechanics Criteria. Fundamentals of Momentum.C.. pag. 197 . Mathematics of Physics and Modern Engineering.E. 2009. Sokolnikoff. 1983.. Oxford. L. ISSN 1582-2214. 7. Vol.R. Wilson. 12(47) . New York. M. G. Recent Advances in Applied and Theoretical Mechanics. D. Co. 11.. M. U. Second international conference „Mechanics and Machine Elements”. Inc. Metode Numerice. 757-758. 155-158. Lucrări de laborator în MatLab.S.. S. M.S. Ţierean. Bird. Analysis of the stress induced in tubes by metal coating. special issue 2. Wiley. 2005.

1737. Transformation de coordonne et schemas compacts au differences fines appliques a la resolution des equations de Navier198 . Mat. W.V. W. Kimura. Broady. 1747.D.W.S.. 70. R. 81. Morton. Numerical Heat Transfer.C. Heat and Mass Transfer. Solidification Processing. Voller. Clarendon Press. pag. Pletcher. Richtmayer. Munich. 42.K.. Flemings. 651. Avens. Agassant. Comp. Polymer Processing.C.Metall. 307..C..25. J. 202.. 1967. Clank. McGraw-Hill.J. Hermosa. 2nd ed. F.. Iron Stell Ins. Carreau. New Mexico. Fluid Mec.U. Differerence Methods for Initial-Value Problem.R. Methods Eng. 28. 38. Hanser Pub. 1984 29.. P. Oxford University Press. no. pag. Num. H. 15. K.. Math.. Hemisphere Pub. U. 45. M. 106. 19. 31. 1984. T. J.. Aubert. Tetsu-to-Hag. E. D. Finite Elements in the solution of Field Problems”.. pag... pag. Scranton. Int... D. M. V. Trans. J. 33.F. I. Kollman ed.. Trans.. pag.R... Wasington D. 8. G.G.. J. I.. L.C. G. 21. AFS. Crank. J.. 1974. B..17. pag.. 20. 25. G. Thompson. Mech. 425. Trans. Kumar... Swaminathan. Zienkiewicz. pag. J. X. M. Cheung..A. 1991.. Z.. Pineridge Press. pag. 17. 15B. International Textbook Co.. 35.191. 1972. 239. B.. AIME. O’Brien.R.. Co. 43. J..C.. Heat Transfer Calculation by Finite Differences. Sergent. Principles and Modeling. M.. Ziewkiewicz. Z. 1956.F. vol. 30. P. Oxford. Trans. 177. Comini... Lacroix..1980. Vol 15B. Lacroix.G. Metall. H. Int. Taylor Ed. 613. Kaplan. pag. S..S. C. Part B. vol. 1974. Del Guidice.A..C. E.. 8.C. Free and Moving Boundary Problems. 1984. Roache.. G. Trans. 615.. J. 39. Hemisphere. vol 46. S. Angew. pag. 34. J. 36. Voller. J. 34. Numerical Heat Transfer.. 26. Scheil. P. 712. pag. pag. Sarjant. Int. 23. Interscience Publishers. Himan. Pashkis. Murray. V... The Mathematics of Diffusion.. M. Flemings.. J. 40. Thomas.. C. D... Gupta. 37. September 24th. Swanea.K. 251.. Hong.M. Computational Fluid Dynamics. R. Brimacombe. The Engineer. 24. Y. Mizikar. C. 53. Brebia. 342. 29. vol . AIME. Worbel.. 44.A. Del Giudice. Landis. Dusinberre.S. 22. Recent Advances in Numerical Methods in Fluids. R. R. Heat Transfer. 32. S. pag. Umeda..65. Comini. pag 91-101. 23B. Albuquerque. 1950. Anderson..P. Samarasekera. Num. 13. O. Lewis. 41.. Computational Fluid Dynamics. Metall..R. pag.A. 90..J..K. pag. 236. J. P.H. B. Schwarz. and Phys. J. 27.. D. J. Computational Physics. . 1979. Methods Engineerings.. V. 24.223. Ohnaka. 1961. W. Oxford. Slack. Tannehill. 18. Trans. Metallk. Brackbill. and Heat Transfer. Y.Metode numerice avansate 16. pag..D. J.. R... pag... M... Wiley New York. Saltzmann. 1965.

Time resolved X-ray diffraction observations of phase transformations in transient arc welds.... MIT Press.. Lumley. MA. Masson.. Fluids. O. 1999. Arenas. Thermocapillary convection and phase change in welding. New York.. 1965.. Debroy. Issue: 3. A. 47. G. pag. J.C. S. Do-Quang. Transition in Circular Couette Flow. 53.. Fluid Dynamics of Viscoelastic Liquids.L. Prediction of solidification behaviour of weld pool through modelling of heat transfer and fluid flow during gas tungsten arc welding of commercial pure aluminium. Leoveanu I. McGraw-Hill. Fluid Dynamics. pag. H. R.S. Univ. Chichester. Acoff. 61. Welch.. Louvain-la-Neuve. 8. 54.580-582.. M. Fac.K. Romandes. pag. Numerical Calculation of Time-Dependent Viscous Incompressible Flow of Fluid with Free Surface. Theorie generale. Coles. Issue: 3-4. 55. Springer.L. CSIRO. O. pag. Hemisphere Pub. Lausanne.L. New York.. I. 57... Zienkiewicz..1427-1432. 2008. D. T. The Mines.. Melb. Elmer... Wiley.E. Zhang. H. M. Louvain. Palmer. Kelly.. Serajzadeh.Bibliografie Stokes.H. Corporation. Harlow. Materials Science and Technology. Paris. 1983. International Journal of Numerical Methods for Heat & Fluid Flow. Science and Technology of Welding and Joining. N. V. Fluid Mech. Advanced Welding and Micro Joining/Packaging for the 21st Centuryt MSF. 2008. T. Dynamique des fluides.P. . 56. Modelling the heat and fluid flow in the welded pool from high power arc sources. 2007. El-Kaddah.. 1991. 48. Germain. Cat. Pearson Pentice Hall. 1972.. Et Univ. 59.. 2001. Cambridge. 1995.21. Tennekes. Issue:12.. Vol.. W. S. 2182-2189. 2008. A Convect. W. F. et al. Pironneau. pag. vol. 60. Rai. S. Taylor. 52. 62. 1973. 49. Conf. Numerical Heat Transfer and Fluid Flow.H.V. Zgura G. Science Appliquees.. 24. Phys. DOI 10. Vol. Metals & Materials Society and ASM International 2007.. 1980. 378-386. of CFD in the Minerals and Process Ind. 13. Australia. 385-425.A. Amberg.. Presses Polytech. 1989.W. 58. J. I. Joseph.. P. Versteg. The Finite Volume Mehod. tome 1. Vol.. HeatTransfer Model for Partial and Full Penetration Keyhole Mode Laser Welding of a Structural Steel. Vol. Patankar. R. 2008. J. Taylor and Francis Group. Finite Element Method for Fluids. vol. J. Ryhming. Computation Fluid Dynamics. Malalasekera. D. GTA Welding of γ-TiAl based alloys: effect of thermocapillary flow. 51. R.1007/s11661-007-9400-6.. pag. 443446.D. Cours de mecanique des milieux continus. Leoveanu. Farzadi.P.L. Studies of the effect of Laser beam mode considerate by numerical simulation of welding performance for micro welding of thin 199 46. 265-277. A first Course in Turbulence.S.. Kokabi. A. 18. J.M. PhD These. 50. 1990. Heat transfer and fluid flow in stat. New York. 1965. Martukanitz.

Leoveanu.H. 72. Rabinowitz. Tian.. Serajzadeh. H. G.3. Do-Quang. P. The Finite Volume Method used to the casting processes analyze. Numerical Methods for Two-Point Boundary-Value Problems (Waltham.. Solidification of the molten alloys. 2000. Numerical Methods (Englewood Cliffs. 73. www. Blaisdell).. 74.H.S. I. M. Reinsch. 68. 1974. M.agir. I. 1978.agir. p. Vol. Zelinskaya.. Online at stacks. Wang C. Bjorck. Chapter I/6. Springer. 64.ro/buletine/307. Modeling in Mat. vol. Tian.Metode numerice avansate Aluminum sheet by Nd:YAG Laser. Leoveanu. Matrix Computations. [1].....S. 2nd ed. G. A. Golub.. Deville.1088/1742-6596/98/1/012010. 166. 1st ed. Buletinul AGIR 2007. p. Dahlquist.. 44.pdf. G. Ed. Linear Algebra. Vol. Wilkinson. Cluj Napoca. 4.3. Reiman. Rappaz. P. Free-boundary full-pressure island healing in stellarator equilibria: coil-healing . D. M.. (New York:McGraw-Hill). Fusion. Bellet. Phase-field simulation of weld solidification microstructure in an Al–Cu alloy. Vol.H..A. Buletinul AGIR 2009. Journal of Physics D: Applied Physics doi:10..Q. www. 76.. Khorunov V. A. Monticello. Keller.B.pdf . Maksymova. §4. Structure of Cu-Ti brazing filler metal in amorphous and crystalline states. 71. S. 69..S. Num.agir. Leoveanu. S.ro/buletine/432.. www. T. 1968. A. J. Ralston... Beu.. NJ: Prentice-Hall).J. The Finite Volume Method used to the casting processes analyze.A.F. Three-dimensional modelling of solder droplet impact onto a groove.iop. Berlin. A. Albastra. Example 5. A First Course in Numerical Analysis... 1989. C. Strickler. 4.Plasma Phys. G..R. Sc. 2nd ed. II of Handbook for Automatic Computation (New York: Springer-Verlag). and Eng.org/MSMSE/16/065005doi:10. 67. Calculul numeric în C.. Kokabi A. Hang.. www. 74. Buletinul AGIR 2007..pdf .H. (Baltimore: Johns Hopkins University Press). 63. Brooks. Buletinul AGIR 2009. Farzadi. D. 200 .11.ro/buletine/433. Modelling and Simulation in Materials Science and Engineering. §9..agir.. Filling the molds with complexes geometry.. 2003. S.. 70.. Amberg. 65. C... 66. C.1088/09650393/16/6/065005.pdf . Hirshman.W. A. A.4. Van Loan. Optimizing the welding process for the structures with complex geometry. Journal of Physics D: Applied Physics doi:10. Hudson. 1971. M. D. C. I. Y..ro/buletine/315. S.1088/0022-3727/41/24/245503. 75..

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful