Regatele anglo-saxone

REGATELE ANGLO-SAXONE

Alexandru Țîrdea, anul I, grupa D Începând din secolul al III-lea, Imperiul roman este amenințat de o întreită criză: economică, religioasă și militară. Capitalismul roman supusese unei exploatări neprevăzătoare bogățiile provinciilor, iar lupta dintre păgânism și creștinism îi dezbinase pe împărați și cetățeni, în vreme ce puterea militară a Romei se prăbușise. Sistemul frontierei neîntrerupte dăduse greș, dar în Britania metoda păruse ceva mai eficace decât în alte părți, pentru că frontiera de apărat era destul de scurtă. 1 Pe continent, liniile fortificate au fost înlocuite de trupe mobile, dar legiunile romane nu puteau face față asalturilor repetate ale barbarilor călăreți. Armamentul roman era depășit în fața vitezei și mobilității barbarilor. Curând, spada și sulița vor trebui să facă loc lanciei, arcului, iar victoriile goților antrenați în stepele Rusiei de astăzi vor prevesti înlocuirea apropiată a legionarului prin oșteanul călare. Astfel, pentru a-și alcătui o cavalerie performantă, imperiul a angajat mercenari barbari. La început ei fac parte din trupele auxiliare, apoi pătrund în legiuni, iar mai târziu vor forma ei legiunile. Datorită distanței față de continent și din cauza lipsei mijloacelor de transport, cavaleria barbară nu a putut pătrunde în Britania, astfel că pacea romană durează mai mult aici decât pe continent. În acest spațiu, prima jumătate a secolului al IV-lea reprezintă apogeul culturii romane, dar aici, ca și în alte părți, armata încetase să mai fie romană. Prima cohortă dacică (e vorba de Cohors I Aelia Dacorum), înființată de împăratul Hadrian și atestată de pe la anul 146 AD) a rămas acolo timp de două secole. Cu timpul, soldații au devenit coloni, iar pe vreme ce anii au trecut, legiunile britane vor uita legăturile cu Roma, iar într-o bună zi își vor proclama un împărat propriu, care se va duce să lupte pe continent cu pretendenții veniți din alte provincii. Incursiunile picților și scoților în nord erau, în Britania, calamități vechi și acceptate. Spre sfârșitul secolului al treilea apare pentru prima dată un nou pericol: invadarea de catre barbarii franci și saxoni. Deși exista o flotă romană care veghea paza coastelor britanice, în Marea Nordului și Canalul Mânecii (Classis Britannica), cu siguranță aceasta nu făcea față, mărturie în acest sens fiind numirea, pe la 280, a unui nou
1

Andre Maurois, Istoria Angliei, ediție actualizată de Michel Mohrt, trad. Radu Joil, Editura Orizonturi, București, 2006, p. 46.

1

amiral, Carausius, care primește misiunea specială de a respinge incursiunile anglosaxone. Acuzat că e mai aprig la jefuirea jefuitorilor decât în apărarea provinciei, Carausius se revoltă și își angajează mercenari din Galia, punându-și trupele să îl proclame împărat. Din 286 pana in 293, protejat de trupele sale, Carausius a domnit în Britania și o parte a Galiei. Acesta a ramas o figură interesantă a istoriei, punând sa se bată monedă cu efigia Britaniei si alte monede în onoarea Romei eterne. Succesul escapadei sale dovedește slăbiciunea imperiului. După ce Dioclețian a restabilit ordinea în Britania, a împărţit puterea între trei oameni: un guvernator civil, un comandant şef (Dux Britanniarum) şi un comes littoris saxonici, comite al coastei saxone, care depindea de prefectul Galiei şi nu de guvernatorul Britaniei. Această rânduiala a dat rezultate bune de-a lungul primei jumătăţi a secolului al IV-lea şi invaziile încetară.2 Sfârşitul stăpânirii romane în Britania coincide cu o adevărată dezlănţuire de tulburări şi răscoale militare, cu atât mai de neiertat cu cât imperiul se afla atunci într-un moment de mare pericol. Prin 384, legiunile din Britania l-au proclamat împărat pe valorosul lor general Maximus. Acesta a lăsat în Britania numai garnizoana zidului şi a plecat cu toţi soldaţii în Galia pentru a-l ataca pe împăratul Gratian. Îl învinge, dar nu mai poate face faţă şi încleştării cu împăratul Theodosius al Constantinopolului. Maximus a fost decapitat, iar trupele sale nu s-au mai întors niciodată în Britania, născând o serie de valoroase legende populare în Britania.3 Când a început marea invazie a Romei, în 410, Stilicon, copleşit de vandali şi burgunzi, cere întăriri Britaniei. Oștenii care au răspuns apelului şi au părăsit insula nu erau romani, ci britoni, astfel că insula a rămas fără apărare. Profitând de această situaţie, pictii şi scoţii au devenit mai îndrăzneţi, iar pentru a-i putea combate, Vortigern ar fi cerut ajutor saxonilor Hengest şi Horsa, oferindu-le nişte teritorii. Aceştia, văzându-se ajunşi pe insulă, s-au întors împotriva patronului lor. Atraşi de acest teritoriu bogat şi slab apărat, năvălitorii germani au devenit din ce în ce mai numeroşi.4 Cu privire la anul 418, citim în Cronica anglo-saxonă: „În anul acela romanii strânseră toate avuţiile care se aflau în Britania. O parte le ascunseseră în pământ, restul îl
2 3

Andre Maurois, op. cit., p. 48. Ibidem. 4 Ibidem, p. 50.

2

luară cu ei în Galia.” Arheologii au dezgropat o mare parte a acestui tezaur. Toate descoperirile efectuate de arheologi, referitoare la această perioadă, dovedesc că întreaga ţară a fost atunci cuprinsă de groază. Villele şi casele distruse poartă urme de incendiu. De asemenea, se găsesc numeroase schelete fără morminte. Beda Venerabilul descrie astfel invaziile: „Edificiile publice şi particulare au fost doborâte, preoţii ucişi în fața altarelor. Dintre acei care au putut fugi, unii au fost prinşi în munţi şi masacraţi; alţii, înfometați, s-au predat şi, dacă nu erau omorâţi pe loc, deveneau sclavi. Iar alţii, cu inima îndurerată, au fugit peste mări. Ultimii rămaşi au dus o viaţă nenorocită printre stânci şi munţi.” Cei mai mulţi dintre celţi s-au refugiat în regiunile muntoase din vest. Saxonii leau dat numele de Welsh (ger. străini).5 Alţi celţi emigrară spre Armorica, una dintre cele mai pustii provincii ale Galiei şi au fondat Mica Britanie. Cucerirea insulei a fost lentă, iar apărarea ei curajoasă, existând câteva evenimente care ne îndreptățesc să afirmăm această idee.6 În anul 429, sfântul Germanus, episcopul de Auxerre, a sosit în Britania pentru a opri erezia pelagiană, dovadă că, în ciuda situaţiei tensionate, încă exista preocuparea pentru teologie. În timpul şederii lui Germanus, saxonii şi picții au pornit un atac asupra oraşului Verulanium, iar episcopul a preluat comanda trupelor şi a organizat o ambuscadă care a condus la victoria creştinilor.7 În secolul al VI-lea, un anume rege Arthur (saur Artorius), miticul suveran care avea să inspire legende populare din spaţiul britanic, a repurtat victorii împotriva năvălitorilor. Cu toatea acestea, în acele timpuri se poate vorbi de faptul că anglii şi saxonii stăpâneau insula britanică, în special teritoriile bogate.8 În momentul venirii anglo-saxonilor, fiecare trib nou care debarca avea şeful sau regele său, iar supuşii erau legaţi prin jurământ de acesta. Cu timpul, prin cuceriri, mariaje şi defrişări de terenuri s-au creat formaţiuni statale mai mari. În secolul al VII-lea existau şapte regate în insula britanică. În secolul al VIII-lea mai întâlnim doar trei regate: Northumbria, la nord, Mercia, în centru şi Wessex, situat la sud de fluviul Tamisa. Acest din urmă regat va subzista, regăsindu-l şi în secolul al IX-lea.

5 6

Andre Maurois, op. cit., p. 50. Ibidem, p. 51. 7 Ibidem, p. 51. 8 Ibidem, p.52.

3

În fiecare formaţiune politică, regele descinde întotdeauna din aceeaşi familie sacră, dar consiliul înţelepţilor (Witan) se poate opune alegerii unui rege minor în vreme de război şi, de asemenea, poate înlătura de la putere un conducător incapabil.9 Regatul era împărţit în shires, de unde numele comitatelor engleze (Wilshire, Oxfordshire etc.). Limitele comitatelor din vechime corespund aproape pretutindeni cu cele ale comitatelor de astăzi. Regele avea să fie reprezentat în shire de un sheriff, în vreme ce guvernarea pe plan local era realizată de un ealdorman, care avea şi atribuţiile unui şef militar şi de judecător.10 Justiţia era distribuită de o adunare, curtea shire-ului, în opoziţie cu sistemul roman, unde un magistrat reprezenta puterea judecătorească. Nu se cunoaște felul în care îşi pronunţa adunarea hotărârile, dar, fără îndoială, aveau loc discuţii şi se forma apoi, într-un fel oarecare, o majoritate. Infracţiunile cele mai neobişnuite erau omuciderea, furtul cu mâna înarmată şi certurile violente. Infracţiunile erau considerate mai grave dacă violau pacea regelui, dacă erau comise în preajma regelui sau în vecinătatea acestuia. Sistemul nu presupunea aducerea de probe pentru susţinerea nevinovăţiei, ci punea în balanţă jurăminte. Acuzatul trebuia să aducă în sprijinul său oameni dispuşi să jure pentru nevinovăţia sa. Valoarea unui astfel de jurământ era proporţională cu suprafaţa proprietăţii martorului. Inculpatul trebuia să producă jurăminte în valoare de o sută douăzeci de hides pentru a se disculpa de o acuzaţie de furt în bandă, de exemplu. În zilele noastre, această practică poate părea ciudată, însă trebuie să luăm în calcul faptul că sperjurul era rar într-o vreme în care tradiţiile ancestrale erau puternic înrădăcinate în mentalul oamenilor, iar cei care erau cunoscuţi în colectivităţile lor drept persoane cu apucături rele, nu găseau martorii necesari pentru a fi absolviţi de vină. În lipsa jurămintelor, se recurgea la judecata prin apă sau la cea cu fierul roşu.11 Nivelul economic al societăţii anglo-saxone după colonizare constituie obiectul unei dezbateri între specialişti. Întrebarea pusă este legată de hiatusul pe care îl remarcă arheologii în ceea ce priveşte descoperirile de tezaure numismatice, care aproape că lipsesc pentru a doua jumătate a secolului al V-lea şi prima jumătate a secolului al VI-lea, când apar monedele merovingiene. Conform descoperirilor, în acest spaţiu s-ar fi ajuns la
9

Andre Maurois, op. cit., p. 56. Ibidem. 11 Ibidem.
10

4

un stadiu premonetar, dar istoricii sunt de părere că o asemenea ruptură nu ar fi avut cum să se producă, deoarece anglo-saxonii ar fi putut prelua cu uşurinţă tehnicile de realizare a monedei de la britoni, care nu au dispărut brusc. Alţi istorici îmbrăţişează teoriile emise de arheologi, susţinând că această criză a fost profundă şi prelungită.12 Întemeierea regatelor a fost urmată de o lungă perioadă caracterizată de lupte pentru supremaţie. Centrul de greutate s-a mutat, rând pe rând, din partea centrală şi de sud, care aparţinea Kentului, apoi în Northumbria, al cărei rege, Edwin (cca. 600632/632), a ieşit victorios din luptele dintre regatele anglo-saxone. Northumbria avea să piardă această poziţie privilegiată, iar în secolul al VIII-lea Kent, Wessex şi Mercia continuă disputele politico-teritoriale, aceasta din urmă având să domine istoria insulei britanice în următoarele decenii, avându-l în frunte pe Aethelbald (716-757).13 Mercia îşi atinge apogeul sub succesorul lui Aethelbad, Offa (757-796). În timpul domniei sale, majoritatea regiunilor în care locuiau anglo-saxoni au fost aduse sub sceptrul său, dar după moartea sa şi a succesorului său, Mercia a început parcurgerea unei căi de decădere.14 În anul 787, Cronica anglo-saxonă descrie prima debarcare în Anglia a trei corăbii cu bărbaţi veniţi din „țara hoţilor”. Este vorba despre o debarcare a vikingilor, care vor juca un rol important în desfăşurarea procesului de consolidare a puterii politice din cadrul regatelor anglo-saxone. Începând din 793 încep să apară numeroase note privind relatări referitoare la incursiuni ale danezilor, care jefuiesc mănăstiri şi ucid călugări şi preoţi.15 Aceştia nu puteau fi opriţi de populaţia locală, vikingii deţinând supremaţia pe mare, în vreme ce anglo-saxonii nu făcuseră eforturi pentru a-şi construi o flotă pe măsură. Scandinavii şi-au creat baze navale pe micile insule din jurul Britaniei, fiind capabili să atace în orice moment ţărmurile anglo-saxone.16 Populaţia de pe insulă nu putea opune rezistenţă, în special din cauză că vikingii loveau mai multe puncte, iar veştile circulau foarte greu. Un rege saxon putea convoca fyrd-ul, adică poliţia oamenilor liberi, o masă de oameni înarmaţi cu ţepuşe şi furci, care nu puteau rămâne sub arme
12 13

Lucien Musset, Invaziile, trad. Ecaterina Lung, Editura Corint, București, 2002, p. 300. Laurențiu Rădvan, Regatele anglo-saxone, în O istorie a Europei de Apus în Evul Mediu, Editura Polirom, Iași, 2010, p. 76. 14 Ibidem. 15 Andre Maurois, op. cit., p. 74. 16 Frederic Durand, Vikingii, trad. Ovidiu Cristea, editura Corint, București, 2003, p. 46.

5

multă vreme, din cauza muncilor agricole. Singurii care puteau să se lupte cu vikingii erau membrii suitei regale, dar aceştia erau puţini la număr. Saxonii erau dezbinaţi, astfel că scandinavii au cucerit relativ repede teritoriile britanice, asta după ce Irlanda fusese supusă prima.17 Invazia daneză a avut efecte benefice pe termen lung: formarea unei pături de militari de profesie în Anglia saxonă. Un alt efect, poate cel mai important, a fost cel al atenuării rivalităţilor dintre regii anglo-saxoni. Presiunea externă oferă popoarelor de aceeaşi origine, dar dezbinate, sentimentul unităţii. De altfel, din această perioadă unii regi încep să se intituleze regi ai întregii Anglii, denumiţi cu un singur cuvânt: bretwalda.18 Concluzia pe care o putem formula urmărind istoria formării şi consolidării regatelor anglo-saxone este aceea că asistăm la un proces lung şi anevoios, caracterizat prin lungi perioade de disensiuni şi lipsa unui sentiment de coeziune la nivelul acestor formaţiuni. A fost nevoie de intervenţia unui factor extern periculos pentru că aceste teritorii să se coaguleze şi să pună bazele a ceea ce în câteva sute de ani, după alte procese istorice importante, va fi Anglia.

17 18

Andre Maurois, op. cit., p. 75. Ibidem, p. 76.

6

BIBLIOGRAFIE
1. DURAND, Frédéric, Vikingii, trad. Ovidiu Cristea, editura Corint, București, 2003. 2. MAUROIS, André, Istoria Angliei, ediție actualizată de Michel Mohrt, trad. Radu Joil, Editura Orizonturi, București, 2006. 3. MUSSET, Lucien, Invaziile, trad. Ecaterina Lung, Editura Corint, București, 2002. 4. RĂDVAN, Laurențiu, Regatele anglo-saxone, în O istorie a Europei de Apus în Evul Mediu, Editura Polirom, Iași, 2010.

7

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful