You are on page 1of 62

PERIOADELE ONTOGENEZEI

- perioada prenatală
- perioada postnatală

PERIOADA PRENATALĂ
1. Reproducerea (reproductio)
2. Embriogeneza (embriogenesis) – primele 8 săptămâni, pânâ la maturarea
placentei
3. Organogeneza (organogenesis) – suprapusă oarecum cu perioada fetală
(săpt. 8 – 40)
4. Histogeneza
5. Creşterea produsului de concepţie

Obs. 1. Reproducerea include gametogeneza şi fecundaţia propriu-zisă.


2. Embriogeneza include segmentaţia şi gastrulaţia.

PERIOADA POSTNATALĂ

D. p. d. v. cronologic cuprinde 4 perioade:


1. Copilăria
2. Pubertatea
3. Adolescenţa
4. Perioada adultă

COPILĂRIA
I. Prima copilărie: naştere – 3 ani. Include:
 Perioada de nou-născut (30 de zile)
Obs. Primele 7 zile = perioada perinatală, în care riscul de deces este
destul de mare.
 Perioada de sugar (ziua 30 – 12 luni)
Obs. În jurul vârstei de 6 luni începe apariţia dentiţiei deciduale
(temporare).
 Perioada de copil mic (final an 1 – final an 3)
Obs. Între luna a 24-a şi a 30-a se termină erupţia dentiţiei deciduale
II. A doua copilărie – perioada preşcolară: 3 ani – 7 ani
La 7 ani apare primul molar permanent (molarul de 7 ani)

1
Obs. Dentes permanentes – începe odată cu sfârşitul perioadei preşcolare
şi se termină odată cu sfârşitul adolescenţei, moment în care apare ultimul
molar (molarul de minte).
III. A treia copilărie – perioada şcolară: 6/7 ani – 12 ani (♀)
- 13/14 ani (♂)

PUBERTATEA (lat. pubescere = pilozitate)


- Apariţia pilozităţii pubiene – triunghiulară la ♀
- rombică la ♂
- Se interpune între copilărie şi adolescenţă
- Maturarea axului hipotalamo-hipofizar, rezultând apariţia hormonilor tropi
(stimulatori) adenohipofizari, şi în special hormoni gonadotropi →
maturarea glandelor sexuale
- În urma maturării glandelor sexuale şi apariţiei hormonilor cortico-
suprarenali (sexosteroizi) → apariţia caracterelor sexuale secundare
- Caractere sexuale:
 Primare – prezenţa gonadei dă diagnosticul de sex. Este indus
cromozomial
 Secundare – induse hormonal
- la bărbat: pilozitate facială, axilară, pubiană specifică,
dezvoltare musculară (testosteron → anabolizant proteic), îngroşarea
vocii, dezvoltarea respiraţiei de tip abdominal
- la femeie: dezvoltarea glandelor mamare, a bazinului →
mersul specific, dezvoltarea toracelui superior, absenţa pilozitătii faciale,
pilozitate pubiană triunghiulară
 Terţiare – sexul educaţional = conştientizarea apartenenţei la sexul
feminin sau masculin; căpătat prin educaţie
- Durata pubertăţii: - 11/12 ani – 14 ani la ♀
- 13/14 ani – 15/16 ani la ♂
- Se termină odată cu apariţia menarhei (♀) şi respectiv cu apariţia primei
ejaculări spontane ( poluţie) la ♂
Obs. Primele poluţii sunt neobservate.
- Modificările morfo-funcţionale din pubertate continuă lent şi în
adolescenţă
- Formaţiunile SNC (nevraxului) care influenţează pregnant evoluţia
pubertăţii sunt: hipotalamusul, adenohipofiza şi sistemul limbic format din
hipocampus si complexul amigdalian

2
ADOLESCENŢA
- 14 ani – 18/19 ani la ♀
- 15/16 ani – 23/24 ani la ♂
- Adaptare la perioada adultă
- Maturarea sistemului nervos
- Sfârşitul adolescenţei este marcat de:
 Închiderea cartilagiilor de osificare
 Oprirea creşterii în înălţime
 Apariţia molarului permanent
Obs. Fetele cu menarhă mai timpurie, au în adolescenţă o viteză de creştere
în înălţime mai mare pe o perioadă scurtă, însoţită de o rată de creştere în
greutate mai mare în perioada adultă.

PERIOADA ADULTĂ
- Durează de la 18/23 de ani – după vârsta de 90 de ani
I. Perioada de maturitate 18/23 de ani – 60/65 de ani
II. Perioada de senescenţă se împarte în:
 Vârstnic 60 – 75 de ani
 Bătrân 75 – 90 de ani
 Longeviv ≥ 90 de ani
- procese de regresie (involuţie biologică), inclusiv scădere în înălţime
- atrofierea şi scleroza ţesuturilor şi organelor
- scăderea treptată a forţelor fizice şi intelectuale

3
REPRODUCEREA
Corespunde perioadei preembrionare în evoluţia ontogenetică şi cuprinde:
1. Gametogeneza
2. Fecundarea propriu-zisă
3. Studiul structurii şi morfologiei gameţilor (celulelor sexuale)
Perioada embrionară ţine de la momentul reproducerii până la sfârşitul
săptămânii a 8-a. În primele 7 zile, produsul de concepţie nu este fixat în
cavitatea uterină, între săpt. 2-8 având loc dezvoltarea lui, fiind nidat (fixat)
în mucoasa uterină transformată, capabilă de a dezvolta acest embrion.
Cronologic, perioada embrionară durează până la începutul perioadei fetale,
care se caracterizează prin organogeneza şi creşterea produsului de
concepţie.
În evoluţia obstetricală a vârstei sarcinii, se adaugă încă 2 săptămâni
→ d. p. d. v. obstetrical o sarcină are 42 de săptămâni ( sarcina se măsoară
de la ultima menstruaţie), d. p. d. v. embrionar (ontogenetic) durează 40 de
săptămâni.

PERIOADELE SARCINII

1. Concepţia
2. Perioada tubară
3. Perioada uterină
5. Naşterea (parturitio) – are 5 timpi

CONCEPŢIA
Rezultă produsul de concepţie, format în urma fertilizării (amfimixiei).
Spermiile sunt introduse în cavitatea vaginală prin actul denumit coitus (lat.
coitus =împreunare sexuală)

4
Aceste celule, fiind celule mobile, străbat drumul prin colul uterin, cavitatea
uterină şi cavitatea trompei uterine, şi dacă se întâlnesc cu ovocitul secundar
în porţiunea ampulară (dilatată) a trompei uterine (treimea externă), o
singură celulă sexuală masculină capătă proprietăţi de a deveni
fecundantă. Amfimixia este urmarea procesului de ovulaţie (expulzia celulei
sexuale feminine din ovar) şi captarea ei de către trompa uterină. Procesul
are loc în a 14-a zi de la prima zi a ciclului menstrual.

PERIOADA TUBARĂ
Durează de la amfimixie până în momentul în care celula ou (zigotul), deja
în proces de diviziune, pătrunde în cavitatea uterină.
Durează 3 zile (72 de ore) şi este consecinţa mişcărilor peristaltice ale
mucoasei uterine.

PERIOADA UTERINĂ
Este cea mai lungă perioadă a sarcinii → naştere. Durează 277 de zile (280 –
3 zile per. tubară) şi include 3 faze şi noţiunea de termen (terminus).
I. Faza de preimplantare
Este o fază scurtă şi corespunde zilelor 4 şi 5 de la fecundaţie. Produsul de
concepţie este în stadiul de blastocel (gr. βλαστός = germene; κοίλος =
cavitate), este încă liber în cavitatea uterină.
II. Faza de implantare = faza de nidaţie
Blastocitul se fixează în interstiţiul endometrial (gr. ενδόν= înăuntru;
µήτρα= uter) → sarcina devine o hemiallogrefă.
În urma procesului de nidaţie, produsul de concepţie se va dezvolta în
cavitatea uterină.
Această fază de cuibărire durează 3 zile şi corespunde zilelor 6, 7 şi 8 de la
fecundaţie.
De regulă, nidaţia are loc în mucoasa uterină, care aparţine fie fornixului, fie
fundului uterin sau la nivelul peretelui anterior uterin.
Obs. În cazurile anormale, implantarea poate să nu aibă loc în cavitatea
uterină → sarcină extrauterină (pregnatia extrauterina) = sarcină ectopică
(anormală ca poziţie):
- sarcină tubară
- sarcină istmică (porţiunea îngustă a trompei uterine)
- sarcină orificială
- sarcină ovariană
- sarcină abdominală (pe marele epiploon; gr. επιπλών= care
navighează; pe ansele ileale, cecale, pe vezica urinară)
Sarcina ectopică nu poate dura decât până în săptămâna a 8-a.
5
III. Faza placentară
Cuprinde formarea şi intrarea în funcţiune a placentei, şi durează de la
finalul săptămânii a 8-a până la naştere.
Obs. În cele 3 faze ale perioadei uterine au loc ample şi complexe
transformări histologice care duc nu numai la creşterea produsului de
concepţie, ci şi la diferenţierea ţesuturilor.
După cele 3 faze – terminus – faza finală a sarcinii, de pregătire în
vederea expulziei fetale din cavitatea uterină.

NAŞTEREA (parturitio)
Înseamnă expulzia fătului ajuns la termen şi cuprinde 5 timpi:
I. Angajarea fătului în apertura superioară a micului bazin, la
nivelul liniei terminalis
II. Rotaţia fetală de-a lungul unuia dintre cele 2 axuri oblice ale liniei
terminalis, astfel încât, diametrul antero-posterior al cutiei craniene
(în prezentaţia craniană) sau diametrul antero-posterior al pelvisului
(în prezentaţia pelviană) să corespundă unuia dintre cele 2 diametre
oblice ale liniei terminalis – de regulă, cel stâng
III. Coborârea fătului prin micul bazin
IV. Expulzia fetală (naşterea propriu-zisă)
V. Expulzia placentei – în mod normal are loc în maxim 20 de minute
de la expulzia fetală

Obs. Dacă nu se realizează spontan, obligatoriu trebuie realizată


extracţia manuală a placentei, dupa care trebuiesc îndeplinite 2 manevre:
 inspecţia şi controlul placentei
 controlul manual al cavităţii uterine cu constatarea finală a aspectului
curat al cavităţii uterine (făra resturi placentare), chiar dacă placenta
se elimină spontan

6
CELULELE SEXUALE (GAMEŢII)
Ovulul şi spermatozoidul, d. p. d. v. morfologic, sunt asemănători
celulelor somatice, cu excepţia garniturii cromozomiale găsite în nucleu.
Celulele somatice au o garnitura cromozomială completă - garnitura
diploidă 2N = 46 cromozomi:
44 cr. somatici (autosomi) + 2 cr. sexuali (heterosomi) – XX - ♀
- XY - ♂
Gameţii au o garnitură cromozomială haploidă N = 23 comozomi:
22 cr. somatici + cr. sexual X - ♀
X/Y - ♂
Această garnitură haploidă este consecinţa unei diviziuni heterotipice –
meiotică/reductională, prin care materialul cromozomial al unor gameţi
incipienţi (imaturi) – ovocitul si spermatocitul primar – este redus la
jumătate.
La celulele somatice, cei 46 de cromozomi organizaţi în 23 de
perechi, formează cariotipul uman, cromozomul reprezentând forma de
existenţă a materialului cromatidian, respectiv a DNA sub forma unei
structuri cuaternare, structură condensată ce conţine bagajul informaţional,
prin care celulele fiice rezultate prin diviziune, seamană cu celulele mamă
(suşă).
Orice celulă evoluează ciclic, având 2 perioade:
- per. în care celula nu se divide (interdiviziune)
- per. de diviziune: - profaza
- metafaza
- anafaza
- telofaza
Ca şi durată de timp, perioada de interdiviziune este aproape identică cu una
dintre oricare cele 4 faze de diviziune → viaţa unei celule cuprinde 5 faze, 4
faze de diviziune (faze în care cromozomii există) iar 1/5 din viaţa celulei,
materialul divizionar este sub formă de cromatină. În această interfază,
macromoleculele de DNA împreună cu proteinele din nucleu şi RNA
constituie cromatina nucleară, dispusă sub forma unor filamente
dubluhelicoidale.
DNA prezintă proprietatea de autoreproducere = proces de replicare,
reduplicarea semiconservativă a DNA-ului. Pe molecula de DNA, cu
ajutorul unei molecule de DNA-polimerază, se formează o altă moleculă de
DNA, copia fidelă a matricei de bază. Acest proces de reduplicare are loc în

7
interfază. În perioadele de diviziune, cromozomul începe să fie vizibil, mai
ales în metafază – cromozomi metafazici.
Fiecare cromozom este format din 2 cromatide identice, iar fiecare
cromatidă reprezintă o moleculă de DNA. Fiecare cromatidă conţine 2 braţe
– telomere si 1 centru – kinetocor.

În funcţie de poziţia centromerului, cromozomii sunt de 4 categorii:


1. Cromozomi metacentrici – cele 4 braţe sunt aprox. egale
2. Cromozomi submetacentrici – telomerele celor 2 molecule de DNA
sunt inegale
3. Cromozomi acrocentrici – 2 telomere foarte lungi
- 2 telomere foarte scurte
4. Cromozomi telocentrici – centromerul situat la extremitatea
cromatidelor
Obs. Primele 3 categorii reprezintă categorii normale de cromozomi.
Cromozomii telocentrici, cu centromerul situat la extremitatea cromatidelor,
iau naştere prin ruperea unui cromozom în cele 2 cromatide componente.
Cromatidele cromozomiale sunt constituite din gene = segmente de
molecule de DNA (cromatide) în care dispoziţia structurii microscopice este
liniară.
Genotip = totalitatea genelor dintr-un corp.
La corpul uman, genotipul este de 3000 de gene
Cariotip (gr. καρυον= nucleu; τύπος= tip) = totalitatea
cromozomilor din nucleul unei celule.
Fenotip (gr. φαίνοµαι= a aparea; τύπος= tip) = expresia exterioara
a genotipului, constituită atât din aspectul morfologic cât şi din cele
funcţionale transmise genetic.
Din cele 3000 de gene ale corpului uman, 40 sunt prooncogene, care
în anumite condiţii de mediu pot deveni oncogene (cariochinetice).

8
CARIOTIPUL

Cele 23 de perechi de cromozomi se împart în 7 grupe:


A. perechile 1-3
B. perechile 4-5
C. perechile 6-12
D. perechile 13-15
E. perechile 16-18
F. perechile 19-20
G. perechile 21-22
După formă şi mărime, cromozomul sexual X → grupa C
cromozomul sexual Y → grupa G

9
DIVIZIUNILE CELULARE
Toate celulele suferă diviziuni succesive mitotice/
homotipice/ecvaţionale ecuatoriale, prin care dintr-o celulă suşă cu un
material cromozomial complet rezultă 2 celule fiice, fiecare având materialul
cromozomial complet.
La specia umană, diviziunea este dihotomică (rezultă 2 celule).
Excepţie: într-o anumită perioadă a spermatogenezei şi ovogenezei –
perioada în care dintr-un ovocit primar sau spermatocit primar I, cu 46 de
cromozomi fiecare în parte - vor rezulta ovocite/spermatocite secundare II,
fiecare cu câte 23 de cromozomi. Această diviziune se numeşte diviziune
meiotică/reducţională/heterotipică – diviziune de maturaţie → materialul
cromozomial este redus la jumătate.
Amfimixia împreună cu meioza constituie 2 procese complementare
în urma cărora se păstrează constanţa materialului cromozomial, prin
procesul de înmulţire.

MEIOZA
(gr. µείον= mai puţin)

 Diviziune indirectă, specifică celulelor sexuale


 Asigură menţinerea constantă a numărului de cromozomi la toate
generaţiile unei specii
 Este constituită din 2 diviziuni succesive:
- diviziune primară de tip reducţional, heterotipică (meioza propriu-
zisă)
- diviziune secundară ecuatională, homotipică
În cadrul diviziunii meiotice, cele 2 diviziuni – reducţională şi
ecuaţională – fac ca celulele sexuale rezultate să fie capabile de fecundaţie.
În interfaza diviziunii premergătoare diviziunii meiotice, volumul
celulei (ovocitul/spermatocitul primar) creşte foarte mult, ajungând de 4-6
ori mai mare decât spermatogonia/ovogonia de origine.

DIVIZIUNEA REDUCŢIONALĂ A MEIOZEI

În această diviziune, spermatocitul primar se divide în 2 spermatocite


primare, egale ca garnitură cromozomială, având o garnitură haploidă N= 23
cromozomi (gr. απλούς= simplu).
10
Prin această primă diviziune de maturaţie, are loc o înjumătăţire a
genomului, atât în ceea ce priveşte cromozomii somatici cât şi în ceea ce
priveşte heterozomii.
Diviziunea reducţională are 4 faze:
1. Profaza
2. Metafaza
3. Anafaza
4. Telofaza

PROFAZA
În timpul profazei, are loc reducerea numărului de cromozomi la jumătate.
Este cea mai lungă perioadă din diviziune şi cuprinde 6 subetape:
I. Leptotem
II. Zigotem
III. Amfitem
IV. Pahitem
V. Diplotem
VI. Diakineza

I. Leptotem (gr. λεπτος= subţire)


Cromozomii se dispun sub formă de filamente
fine, spiralate, lungi, grupaţi într-un anume loc al
celulei, avand dispozitia în buchet.

Fiecare cromozom prezintă pe lina mediană


(ecvaţională) un spaţiu de clivaj.

II. Zigotem
- Cei 44 de cromozomi somatici (autozomi) se
dispun în perechi. Se apropie unul de celălalt,
dând noţiunea de cromozomi omologi.
- Cromozomii sexuali (heterozomi) sunt dispuşi
la polii opuşi, fiind total despărţiţi unul de
celălat.

11
III. Amfitem
Cei 2 parteneri ai unei perechi de cromozomi omologi se unesc = procesul
de autosinteză; unirea respectivă poate avea loc în 2 maniere:

- la capetele lor (telosinteză)

- în totalitata lor (parasinteză)

IV. Pahitem (gr. παχύς = gros)


Dispare spaţiul de marcaj dintre cei 2 parteneri perechi, astfel încât,
cromozomii apar unitari. Acum au loc schimbările de segmente, între cei 2
parteneri de cromozomi unitari.

- crossing –over → Yanssen


= legea chiasmatipiei – stă la
baza transmiterii informaţiei
genetice de la celula suşă la
celulele fiice

V. Diplotem
Reapare spaţiul de clivaj între cei 2 parteneri cromozomi ai unei perechi, cu
menţiunea că şi fiecare partener în parte are un spaţiu de clivaj ecvaţional
(median), astfel încât, dintr-o fostă pereche de cromozomi omologi, rezultă o
tetradă. În această tetradă, cromozomii sunt dubli (fiecare cromozom având
şi un spaţiu de clivaj
ecvaţional propriu).

12
VI. Diakineza
Apare fusul de diviziune dintre cei 2 centromeri ai nucleului şi pe fusul
acesta de diviziune se dispun tetradele cromozomiale, fiind astfel pregătite
pentru diviziunea nucleoplasmei, respectiv a materialului genetic.
Obs. În această subfază dispare (se autolizează) nucleolema
(membrana nucleului), astfel că, materialul genetic este situat în citoplasma
celulară.

Cu apariţia fusului de diviziune se sfârşeşte profaza meiozei.

METAFAZA
În această fază, tetradele duble se aşează pe mijlocul fusului de diviziune.
Această dispunere ecuatorială a autozomilor este dublată de dispunerea
similară a heterozomilor.

ANAFAZA
În această fază, din fiecare cromozom dublu o tetradă merge la un pol, o alta
tetrada merge la polul opus. La fel şi gonadozomii, X merge la un pol, Y la
polul opus.

TELOFAZA
Are loc separarea citoplasmei fostului spermatocit primar, însoţită de
separarea membranei, rezulând 2 spermatocite de ordinul II (secundare),
unul cu formula 22 + X, celalalt 22 + Y.
Obs. În timpul diviziunii reducţionale (prima diviziune de maturaţie
din cadrul meiozei), perioada cea mai importantă este profaza, deoarece, în
timpul ei, are loc reducerea numărului de cromozomi de la 46 la 23 pentru
fiecare celulă, proces care începe în amfitem, atinge apogeul în pahitem
odată cu crossing-overul şi se finalizează în diakinesis, odată cu formarea
fusului de diviziune.

13
DIVIZIUNEA ECUAŢIONALĂ A MEIOZEI

Fiecare dintre cele 2 spermatocite secundare vor suferi câte o


diviziune homotipică, ecuaţională, în urma căreia rezultă din fiecare
spermatocit secundar, câte 2 spermatocite, fiecare dintre ele având o
garnitură cromozomială identică cu a spermatocitului secundar al celulei
secundare din care s-a format.

Cele 2 spermatide, rezultate din a 2-a diviziune de maturaţie, au aceeaşi


formulă cromozomială cu a spermatocitelor secundare din care provin.
Spermatidele rezultate în urma diviziunii ecuaţionale nu se mai divid; ele se
transformă direct morfo-structural în spermatozoizi (spermii), procesul
numindu-se spermiogeneză.
Obs. În ceea ce priveşte spermatogeneza, aceasta are loc în tubii
seminiferi ai testiculului de la pubertate până la senescenţă şi se desfăşoară
sub controlul hormonilor gonadotropi hipofizari.

14
SPERMIOGENEZA
Are loc ca şi spermatogeneza la nivelul tubilor seminiferi contorţi şi
urmează spermatogenezei, a cărei cea mai lungă fază este profaza (16 zile).
Spermiogeneza duce la formarea spermatozoizilor (spermiilor), durează 61
de zile si constă în 4 procese:
I. Formarea acrozomului (gr. άκρον= extremitate) spermatozoidului,
care se extinde peste jumătate din suprafaţa nucleului
II. Condensarea nucleului
III. Formarea celulei, a piesei intermediare (pars media) şi a cozii
(pars principalis + pars terminalis) spermatozoidului
IV. Pierderea majorităţii citoplasmei celulare

Spermiogeneza are loc în peretele tubului seminifer contort al


testiculului, spre lumenul acestuia (partea centrală).
Cand spermia este complet formată, este împinsă în lumenul tubului
seminifer şi apoi este împins spre epididim, prin mişcările contractile ale
peretelui tubului seminifer.

STRUCTURA SPERMIEI

Spermatozoidul a fost observat pentru prima dată de către studentul


olandez Hamm şi profesorul acestuia, Leewenhocke.
Ca şi aspect este o celulă flagelată, având la om o dimensiune medie
(50 – 70 µ).

PRIMA TRANSFORMARE
În procesul de spermiogeneză, la nivelul spermatidei, primele
modificări apar în aparatul Golgi. La nivelul acestuia apar granule. În
paralel, nucleul celulei se alungeşte şi devine ovalar. Granulele din aparatul
Golgi se dispun sub formă de vezicule, care apoi se unesc unele cu altele
(confluează), formând o veziculă mare – vezicula acrozomială. La început,
vezicula acrozomială acoperă aproximativ jumătate din suprafaţa nucleului,
pentru ca în final să cuprinda aproximativ 2/3 anterioare din nucleu.
Membrana nucleară acoperită de vezicula acrozomială se îngroaşă iar
vezicula se transformă în acrozom.

15
Obs 1. În anatomia clasică, cel puţin la mamiferele superioare,
acrozomul este numit perforator, deoarece acesta conţine enzime
proteolitice, care vizează membrana pellucida a ovocitului pentru a produce
amfimixia.
Obs. 2 La om, acrozomul dispare înainte de atingerea membranei
pellucida, însă după ce a eliminat enzimele proteolitice.

A 2-A TRANSFORMARE
Dintre cei 2 centrioli ai centrozomului spermatidei, unul se aşează
proximal de nucleu, formând astfel centriolul proximal,iar celalalt centriol se
aşează la dinstanţă de nucleu, formând centriolul distal.

A 3-A TRANSFORMARE
În timpul evoluţiei, centriolul distal se subîmparte într-o porţiune
proximală şi alta distală. Porţiunea proximală a centriolului distal ramâne
legată de centriolul proximal prin filamente fine. Porţiunea distală a
centriolului distal devine inelară, constituind inelele lui Janssen ce
circumscriu 3 filamente longitudinale ale flagelului, viitoarea coadă a
spermiei.

A 4-A TRANSFORMARE
Mitocondriile la nivelul capului spermatozoidului sunt dispuse
longitudinal, în timp ce sub cap, la nivelul porţiunii medii, sunt dispuse sub
forma unui filament spiralat mitocondrial.

A 5-A TRANSFOMARE
Protoplasma spermatidei la nivelul capului şi mai jos se dispune sub
forma unei teci ce acoperă la extremitate spermia.

CAPUL
Este eliptic, conţine acrozomul la polul anterior şi nucleul. Acrozomul
conţine enzime proteolitice (hialuronidaza) şi este învelit de o membrană din
aparatul Golgi bogată în mucopolizaharide, denumită galea capitis.

COLUL
Are aproximativ 0,3 µ şi conţine centriolul proximal şi porţiunea
proximală a centriolului distal – annulus nuclearis.
Rolul său este de articulaţie sferoidală, ce favorizează mişcările de rotaţie şi
pendulare ale spermiei.

16
COADA
I. Pars media (corp)
Are diametrul de 1µ iar lungimea de 7µ şi este cuprinsă între porţiunea
proximală şi porţiunea distală a centriolului distal. Pars media este alcatuită
dintr-un filament axial înconjurat de o teacă mitocondrială vagina
mitochondrialis = mitocondrii spiralate ce produc energia necesară mişcării.
Este bogată în glicogen.
II. Pars principalis
Este segmentul cel mai lung, începe de la annulus distalis, conţine inelele lui
Janssen ce înconjoară un sistem de 3 microfilamente condensate de miozină,
ce au rol contractil.
III. Pars terminalis
Este un filament axial cu structură tipică de flagel, ce imprimă spermiei,
alături de pars principalis, mişcări de pendulare. În timpul amfimixiei are
rolul de a disocia celulele coroanei radiate din jurul ovocitului.

17
CARACTERE MORFO-FUNCŢIONALE

- viteza de deplasare: 2 – 2,3 mm/minut → 1h/18 cm = lungimea uterului şi


a colului uterin
- durata de viaşă este legată de pH-ul mediului
- sperma proaspată prezintă un pH uşor alcalin 7,3 – 7,6; în vagin trăiesc
50/60 de minute datorită pH-ului acid dat de bacilul Döderlein
Obs. Cel mai puţin rezistenţi la pH acid sunt spermatozoizii Y.
- în colul uterin, spermia trăieşte 40 –48 de ore, la pH alcalin
- în cavitatea uterină traieşte 10 ore
- în tuba uterină traieşte 15 – 20 de ore
- puterea de fecundaţie a spermatozoidului în tractul genital feminin este
maximă în primele 30 de ore de viaţă (din cele 72)
- puterea de fecundaţie este dată de fructoza din spermie, secretată de
glandele seminale
- deplasarea spermiei este dată:
 mişcările proprii
 forţa de aspiraţie a uterului şi a trompelor uterine
 diferenţa de presiune dintre exterior (intrarea în vagin) şi interior
(ampula trompei uterine), presiunea fiind mai mare la exterior
 pH-ul: în mediu alcalin creşte viteza, în timp ce un pH acid scade
viteza, la fel şi alcoolul

GAMEŢI ANORMALI

- cap sub 2µ
- cap gigant > 10µ
- 2,3 capete
- mai multe cozi
- spermii cu viteză redusă de deplasare/imobile
Obs. Dacă mai mult de 10% din spermii sunt anormale, fertilitatea
este periclitată, apărând azoospermia; daca > 25% din spermii sunt anormale
→ infertilitate.

18
OVOGENEZA
Procesul de ovogeneză are loc la nivelul ovarului înca din viaţa
intrauterină a produsului de concepţie de sex feminin când, la sfârşitul celei
de-a 3-a săptămâni de viaţă intrauterină, celulele germinative mature
evoluează din celulele sacului vitelin. Aceste celule suferă o deplasare prin
mişcări amiboide, îndreptându-se spre crestele germinative, care reprezintă
gonadele şi care sunt situate intraembrionar, paravertebral, în regiunea
lombară. În săptămânile a 4-a şi a 5-a de viaţă intrauterină, aceste creste
germinative încep să fie populate cu celule primordiale mature, de aici
începand ovogeneza.
Ovogeneza are 2 mari etape: - maturaţia prenatală
- maturaţia postnatală

I. Maturaţia prenatală
După săptămânile a 4-a şi a 5-a, aceste celule germinative se vor
diferenţia în ovogonii, care au o capacitate foarte mare de diviziune până la
sfârşitul săptămânii a 12-a de viaţă intrauterină, când ele sunt dispuse sub
formă de insule, fiind înconjurate de celule ale cavităţii celomice. După
săptămâna a 12-a, ovogoniile se transformă în ovocite primare, după care se
realizează sinteza replicativă a DNA-ului şi intră în profaza diviziunii
reducţionale (meiotice). Rezultă că, în această fază, ovocitele primare
înconjurate de mai multe celule parietale celomice, vor constitui un folicul
primar. Aceste structuri foliculare primare se găsesc în corticalele ovarului.

19
II. Maturaţia postnatală
La naştere, aproximativ toate ovocitele primare îsi vor fi încehiat
profaza diviziunii meiotice. Dar, nu continuă cu metafaza diviziunii
meiotice,ci intră în stadiul de repaus (dictiotem/cvincenţa). Ovocitele rămân
în acest stadiu pâna înainte de pubertate, şi abia atunci, sub influenţa
foliculinei secretate prin FSH adenohipofizar, se va continua diviziunea
reducţională prin metafază.
La naştere există aproximativ 700.000 – 750.000 de ovocite (foliculi)
primare, dar până la pubertate are loc un continuu proces de degenerescenţă
(atrofiere) a foliculilor primari astfel ca, la pubertate ramân viabili 40.000.
În perioada de activitate sexuală, lunar, doar o singură celulă ovocitară
primară se maturează, ceea ce face ca ovocitele ce ating maturarea târziu, să
prezinte un risc major de malformaţii genetice, stând în cvincenţă mult timp.
La nivelul foliculului primordial, cu ocazia pubertăţii, ovocitele
primare cresc în volum, iar celulele foliculare care le înconjoară devin celule
cuboidale. Astfel, devine folicul primar secretat de foliculina, situata in
lichidul folicular, bogat în mucopolizaharide şi care lichid este situat în jurul
fiecărei celule foliculare. Se diferenţiază astfel, o zonă de demarcaţie dintre
foliculul primar si celulele foliculare, zona pellucida. Zona se densifică,
îmbogăţindu-se cu mucopolizaharide, iar în paralel, lichidul folicular din
jurul fiecărei celule foliculare în parte se acumulează într-o anumită zonă a
foliculului, zona antrală.

20
Datorită presiunii lichidului folicular, celulele foliculare din jurul
ovocitului primar, devin celule aplatizate şi ele constituie cumulus ooforum.
Concomitent, cantitatea de lichid folicular creşte, ducând la presiunea şi apoi
atrofierea marii majorităţi a celulelor foliculare, astfel încât, foliculul devine
în general cavitar, capătă denumirea de folicul terţiar cavitar matur (de
Graaf).
În paralel, ovocitul primar îşi încheie diviziunea reducţională a
meiozei si devine ovocit secundar. Acesta dobândeşte toată citoplasma de la
ovocitul primar, iar cea de-a 2-a celulă rezultă prin diviziune = primul globul
polar, lipsit de citoplasmă. Acesta este localizat între zona pellucida şi
membrana ovocitului secundar. Sub această formă, celula sexuală feminină
suferă procesul de ovulaţie, fiind eliminată în trompa uterină. Este celula
care poate fi fecundată în treimea externă, zona ampulară a trompei uterine.
Dacă ovocitul secundar nu este fecundat, el suferă a 2-a diviziune de
maturaţie (ecuaţională), transformându-se în ovul împreună cu al 2-lea
globul polar.
Ovulul ia naştere doar în situaţia în care celula sexuală feminină nu
este fecundată.

După ovulaţie, au loc regulat cicluri sexuale controlate de


hipotalamusul mijlociu care secretă factori reglatori ce determină secreţia
hormonilor tropi adeno-hipofizari FSH şi LH care vor determina secreţia de
progesteron (luteină) şi foliculină. Aceşti hormoni fac ca la începutul
fiecărui ciclu folicular/ovarian/sexual, un număr de 5 până la 12 foliculi
primordiali să înceapă să crească. În mod normal, un singur folicul dintre
aceşti 5-12 ating complet maturitatea şi el va expulza un ovocit ce devine
secundar. Ceilalţi foliculi devin foliculi atretici printr-un proces de
degenerescenţă şi se vor transforma în celule conjunctive. Ele înconjoară
foliculul ajuns la maturitate formând împreună corpus atreticum (atrezie =
absenţa congenitală sau ocluzia unui orificiu sau a unui conduct natural).
Sub influenţa hormonilor estrogenici are loc ovulaţia.

21
OVULAŢIA
În zilele premergătoare acesteia (13,14), foliculul matur de Graaf
creşte rapid în volum, atingând un diametru de 15 mm. În paralel, ovocitul
primar care până acum era în dictiotem, îşi termină prima diviziune
meiotică. Suprafaţa ovarului începe să proemine local şi vârful unei astfel de
proeminenţe este avascular şi se numeşte stigma. Prin stigma se elimină din
ovar lichidul folicular care măreşte suprafaţa zonei perforate, permiţând
ulterior şi expulzarea din ovar a ovocitului secundar + cumulus ooforum ═
ovulaţie şi în acest moment se termină şi prima diviziune meiotică, începând
cea de-a doua diviziune a meiozei.
La unele femei, ovulaţia este însoţită de dureri în regiunea lombară şi
chiar de o uşoară hipertermie.

MOMENTUL OVULAŢIEI
La un ciclu menstrual de 28 de zile, ovulaţia are loc în a 14-a zi.
Acesta cuprinde 3 faze:
I. Faza menstruală (≈ 3 zile)
II. Faza foliculinică (≈ 11 zile)
III. Faza luteinică (progesteronică) care, în 99,9% din cazuri durează 14
zile, este reglată de LH, când mucoasa uterină suferă modificări de
vascularizaţie, modificări trofice, de volum, transformându-se în
deciduă bazală, adică mucoasă capabilă să fixeze un produs de
concepţie

Celula sexuală feminină (ovocitul) trăieşte 24 de ore iar celula sexuală


masculină trăieşte 3 zile.
După ovulaţie, celulele foliculare care rămân în peretele craterului
folicular, suferă transformări printr-o hipervascularizaţie şi devin poliedrice.
Sub influenţa LH-ului, ele se dezvoltă şi capătă un pigment galben bogat în
progesteron (luteină), devenind astfel celule luteale (progesteronice). Masa
lor formează corpul galben. În perioada luteală, el secretă progesteron care,

22
împreună cu hormonii estrogeni produşi de celulele tecale din ovar, aduc
mucoasa uterină în stadiul secretor (progestaţional), pregătită pentru nidaţie.
După ovulaţie, fimbriile tubei uterine, mai ales fimbria ovarica, încep să se
mişte peristaltic şi ovocitul înconjurat de celule ale cumulusului ooforum
sunt atrase, deplasate în zona ampulară a tubei uterine. Aici, celulele
cumulusului ooforum pierd contactul cu ovocitul iar ovocitul acesta este
împins spre cavitatea uterină. La om, ovocitul fertilizat ajunge în cavitatea
uterină după aproximativ 4 zile de la ovulaţie.

CORPUS ALBICANS
Dacă fertilizaţia nu apare, corpus luteum atinge dezvoltarea maximă
în 10 zile după ovulaţie. Are forma unei proeminenţe galbene la suprafaţa
ovarului. Apoi, corpul galben descreşte prin degenerarea celulelor luteale şi
formează o masă de ţesut fibros, denumită corpus albicans. Simultan,
producţia de progesteron descreşte grăbind astfel apariţia hemoragiei
menstruale (mucoasă uterină, cele 2 celule primul şi al 2-lea globul polar,
ovulul şi sânge fără trombocite care, astfel nu coagulează).
Dacă ovocitul este fertilizat, degenerarea corpului galben este blocată
de un hormon gonadotrop secretat de trofoblast. Acest gonadotrop face ca
corpul galben să crească, rezultând un corp galben de sarcină, astfel încât la
sfârşitul săptămânii a 12-a acest corp galben de sarcină să ocupe ⅓ din
totalul ovarului. Celulele galbene continuă să secrete progesteron în cantităţi
mai mici până în săptămâna a 16-a, secreţia fiind preluată treptat de
placentă.
Obs. Diminuarea secreţiei de progesteron de către corpul galben de
sarcină până la sfârşitul lunii a 4-a are ca rezultat avortul spontan.
Ovulaţia poate fi inhibată prin tratamente cu preparate progesteronice,
fie administrate între zilele a 5-a şi a 25-a, cu o acţiune anticoncepţională de
100%, fie combinate cu preparate estrogenice, atunci fiind administrate o
dată până la de 7 ori într-un ciclu menstrual.

23
FERTILIZAŢIA
Se mai numeşte amfimixie sau fecundaţie propriu-zisă. Are loc în
regiunea ampulară a tubei uterine, adică în treimea laterală a acesteia.
Spermatozoidul trăieşte în tractul genital feminin până la 72 de ore, cu o
putere maximă de fecundare în primele 40 de ore. Ovocitul trăieşte între 12-
24 de ore.
Spermatozoidul, fiind o celulă mobilă şi datorită contracţiei ritmice a
musculaturii uterine, străbate rapid vaginul, uterul, tuba uterină. Aşa cum
sunt depuşi, spermatozoizii nu au capacitatea de a fertiliza ovocitul, ei
trebuie să sufere următoarele procese: - capacitaţia
- reacţia acrozomială

CAPACITAŢIA
Este o stare a spermatozoidului situat numai în tractul genital feminin,
care constă în îndepărtarea de pe membrana plasmatică ce acoperă
acrozomul, a învelişului de glicoproteine şi proteine plasmatice secundare.
Acest proces durează aproximativ 7 ore, timp în care spermatozoidul
respectiv poate să sufere reacţia acrozomială.

REACŢIA ACROZOMIALĂ
Se declanşează în vecinătatea ovocitului sub influenţa directă a unor
substanţe expulzate din coroana radiată a ovocitului. Aceste modificări sunt
reprezentate de apariţia unor puncte de fuziune între membrana
citoplasmatică a ovocitului şi membrana spermatozoidului din vecinătatea
acrozomială. Prin aceste puncte de fuziune, conţinutul acrozomial este
eliberat şi acesta va penetra coroana radiată şi zona pellucida.
În acest moment, acrozomul eliberează următoarele substanţe:
 hialuronidază – enzimă proteolitică ce distruge coroana radiată
 substanţe tripsinice – lizează zona pellucida
 zona lizine – ajută spermatozoidul să străbată zona pellucida

Din 200-300 de milioane de spermatozoizi depuşi în tractul genital


feminin prin coitus, doar 300-500 dobândesc capacitatea de fertilizaţie,
străbătând prima barieră de protecţie a gametul feminin – coroana radiată.
Zona pellucida este penetrată ulterior rapid, întrucât ea este alterată în reacţia
numită zonală de către zonalizine ale spermatozoidului fecundant.
Zona pellucida este atinsă de numeroase spermii, dar numai una este
capabilă să penetreze propriu-zis (foarte rar, două).

24
FUZIONAREA MEMBRANELOR
OVOCIT – SPERMIE
După ce spermatozoidul atinge membrana celulară, cele două
membrane celulare se alipesc. La om, conţinutul capului şi cozii
spermatozoidului intră în citoplasma ovocitară, rămânând afară doar
membrana.

I. Reacţiile corticală şi zonală


Membrana ovocitului nu mai permite pătrunderea altui spermatozoid.
Zona pellucida îşi alterează structura prin procesul de policondensare, astfel
încât se împiedică polispermia.
II. Continuarea diviziunii meiotice secundare
Ovocitul îşi încheie a doua diviziune de maturaţie după ce spermia a
pătruns în el. Drept consecinţă, una dintre cele două celule fiice primeşte
foarte puţină citoplasmă, rezultând al 2-lea globul polar. A doua celulă este
ovocitul definitiv ai cărui cromozomi 22+X sunt dispuşi într-un nucleu
veziculat (slab conturat) = pronucleul feminin.
III. Activarea metabolică a celulei ou
Are loc sub acţiunea unui factor de activare produs de spermie, ce
constă în pregătirea pronucleului feminin pentru contopirea cu cromozomii
spermatici.
Consecutiv proceselor I, II, III, partea de spermie se apropie de
pronucleul feminin. Coada degenerează iar capul spermiei devine pronucleul
masculin. Din punct de vedere morfologic, ca şi aspect, cei 2 pronuclei sunt
identici.
Pentru o perioadă scurtă de timp, ei cresc în dimensiuni şi ambii îşi
realizează sinteza de replicare a DNA-ului, consecinţa fiind dublarea
materialului cromozomial. Toţi cromozomii astfel formaţi se dispun pe fusul
de diviziune şi iniţiază o diviziune mitotică obişnuită: cromozomii dubli se
fisurează longitudinal la nivelul centromerului iar cromatidele surori se
distanţează una de alta, îndreptându-se spre polii opuşi. În paralel, se
produce scindarea masei citoplasmatice comune, astfel că, noul produs de
concepţie va avea 2 celule.
Consecinţele amfimixiei:
 Se restaurează numărul diploid de cromozomi
 Se determină sexul noului produs de concepţie. Sexul cromozomial
genetic al embrionului este dat la fertilizare.
25
 Noul produs de concepţie conţine o nouă combinaţie de cromozomi,
cu participarea ambelor celule
 Odată format zigotul, începe să se iniţieze clivajul (segmentaţia)
Obs. Dacă ovocitul II nu este fecundat, îşi încheie a doua diviziune de
maturaţie, se transformă în ovul iar în 24 de ore degenerează.

SEGMENTAŢIA ZIGOTULUI

De la stadiul de 2 celule, urmează o serie de diviziuni mitotice în urma


cărora zigotul creşte rapid (prin multiplicare celulară). În acelaşi timp, masa
fiecărei celule scade, întrucât scade cantitatea de citoplasmă, nucleul
rămânând constant.

Stadiul de morulă se atinge după 3 zile de la fecundaţie, după care


embrionul se află în cavitatea uterină.
În stadiu de 16 celule, produsul de concepţie este format din 2 părţi:
 Celule mici exterioare – micromere
 Celule mari interioare – macromere

Micromerele vor genera trofoblastul din care se va forma palcenta =


celule trofobalstice
Macromerele vor forma embrionul = embrioblaste
26
FORMAREA BLASTOCISTULUI

Când morula pătrunde în cavitatea uterină, începe să includă un lichid


prin zona pellucida, lărgind spaţiile intercelulare. Ulterior, aceste spaţii
confluează şi formează o cavitate mică, denumită blastocel. Celulele masei
interioare, embrioblastele, se vor localiza la un pol, în timp ce celulele
exterioare, trofoblastul, se turtesc şi formează peretele blastocistului.

În paralel, zona pellucida dispare şi celulele trofoblastice de la polul


embrionar încep să pătrundă printre celulele epiteliale ale mucoasei uterine
(endometrul în stadiul deciduobazal). Fenomenul are loc în a 6-a zi de la
fecundaţie şi poartă numele de nidaţie.
În momentul penetrării şi eroziunii mucoasei uterine, are loc un
proces proteolitic al mucoasei, datorită unor enzime specifice, secretate de
trofoblast. Consecinţa acestei eroziuni este o uşoară scurgere sangvină în a
7-a zi de la fecundaţie, adică a 21-a zi a ciclului menstrual. Dacă e mai
pronunţată, poate fi confundată cu o menstruaţie. Însă este semnul, stigma
nidaţiei.

UTERUL ÎN TIMPUL IMPLANTĂRII

Peretele uterului este format din 3 straturi:


 endometrul
 miometrul
 perimetrul

27
În timpul nidaţiei, mucoasa uterină se găseşte în stadiul secretor
(progestativ). Primul semn al acţiunii secretorii este recunoscut la 2-3 zile
după ovulaţie, când glandele uterine devin sinuoase, iar mucoasa devine
secretorie. Din acest moment, endometrul are 3 faze distincte:
 superficial - compact
 intermediar - spongios
 profund - subţire, bazal
Dacă ovocitul este fertilizat, glandele din endometru îşi cresc
activitatea secretorie. Arterele devin foarte sinuoase, masa capilarelor creşte,
ele făcându-şi apariţia chiar în stratul superficial, endometrul devine intens
endomatos, rezultând o reacţie deciduală a endometrului → devine
deciduobazală.
Dacă ovocitul nu este fertilizat, arterele şi venele sinuoase se umplu
cu celule sangvine şi are loc un proces de diapedeză (trecerea elementelor
figurate, în special a leucocitelor, prin interstiţiul endotelial capilar; gr. διά
= prin, πηδώ = a sări)
Toate celulele sangvine, inclusiv hematiile, emit pseudopode şi
invadează spaţiile perivasculare. Drept consecinţă, la a 10-a zi de la ovulaţie,
datorită scăderii accentuate a secreţiei de progesteron, spaţiile perivasculare
celulare (celulele endometrului) se vor desprinde din mucoasă (echivalentul
stratului compact şi spongios al mucoasei) şi se vor elimina în timpul
menstruaţiei.
Stratul bazal rămâne şi regenerează endometrul. Fenomenul de
regenerare în faza proliferativă a următorului ciclu menstrual.
Obs. Există situaţii în care implantarea produsului de concepţie nu se
face în mucoasa uterină, având astfel de-a face cu o sarcină ectopică
(pregnatio).

28
SĂPTĂMÂNA DISCULUI EMBRIONAR
BILAMINAR
ZIUA A 8-A
Blastocistul este parţial implantat în endometru, iar în apropierea
embrioblastului, trofoblastul se diferenţiază în 2 straturi:
 unul interior, format din celule mononucleate = citotrofoblast
 unul exterior, în care este o zonă multinucleară ca o masă
citoplasmatică polinucleară cu celule neconturate, de aspect sinciţial =
sinciţiotrofoblast
În paralel, embrioblastele se diferenţiază şi ele în 2 straturi:
 un strat de celule mici cuboide = endometrul (strat endodermal)
 un strat de celule mai înalte = strat ectodermal

La nivelul embrionului, celulele fiecărui strat formează un disc turtit


şi împreună sunt cunoscute ca discul embrionar bilaminar.
Celulele citotrofoblastice de la polul embrionar încep să secrete un
lichid care se va acumula între acest citotrofoblast şi ectoderm. Sub
presiunea acestui lichid, celulele endodermale se turtesc, devenind celule
amnioblaste. Acestea vor participa la delimitarea unei zone mici, cavitatea
amniotică.
Starea endometrială în locul de implant este endomatoasă, intens
vascularizată cu glande mari, sinuoase,care secretă mucus şi glicogen.

ZIUA A 9-A

Produsul de concepţie este implantat mult mai profund, iar în locul de


penetraţie este închis de un cheag de sânge alb, dop fibrilar.

29
La nivelul trofoblastului, acesta se transformă, în sensul că
sinciţiotrofoblastul suferă un proces de vacuolare, ce fuzionează şi formează
lacune largi, dând trofoblastului aspect lacunar. La polul abembrionar,
celulele turtite delimitează fosta cavitate blastocistică, devenită cavitate
exocelomică = sac vitelin primitiv. Aceste celule turtite constituie
membrana exocelomică Heuser, care căptuşeşte întreaga suprafaţă a
citotrofoblastului. Ea împreună cu endodermul delimitează cavitatea
exocelomică sau sacul vitelin.

ZILELE 11-12

Blastocistul este complet implantat în stromă, iar epiteliul membranei


se reface în totalitate. Sinciţiotrofoblastul prezintă spaţii lacunare care
formează o reţea care va conflua cu spaţiile extracelulare ale mucoasei
uterine. Lacunele erodează pereţii endoteliului matern, făcând nişte straturi
sinusoidale de legătură vasculară cu endometrul. Ele sunt congestive,
dilatate şi vor fi invadate de sângele matern care pătrunde în lacunele
sinciţiului trofoblastului.
Obs. La polul embrionar, sinciţiotrofoblastul dispare, la acest pol
rămânând doar citotrofoblastul. Numai că acesta suferă modificări
structurale; ia naştere o nouă populaţie celulară, care formează un ţesut
conjunctiv lax , mezodermul extraembrionar, care va umple tot spaţiul
dintre trofoblast şi citotrofoblast la exterior şi membrana exocelomică la
interior, respectiv membrana amniotică la polul embrionar.

30
Celomul extraembrionar este prezent în jurul întregului produs de
concepţie, cu excepţia locului unde discul embrionar e conectat cu
trofoblastul, constituind pediculul de fixaţie.

La polul abembrionar, mezodermul extraembrionar este delimitat de


foiţa pleurală extraembrionară la exterior, şi foiţa splanchnopleurală la
interior.
În paralel, discul bilaminar creşte (comparativ cu trofoblastul), având
o lungime de 0,1-0,2 mm.
Celulele endometrului matern devin poliedrice. Conţin glicogen şi
lipide, iar spaţiile intercelulare sunt umplute cu vase edemaţiate, care vor
comunica prin sinusoide cu sinciţiotrofoblastul de la polul embrionar (schiţa
viitoarei placente).

ZIUA A 13-A

1. Suprafaţa mucoasei uterine este vindecată (dispare dopul plachetar)


datorită faptului că endometrul se reface total, iar cheagul sangvin se
elimină. Există situaţii în care această eliminare poate fi însoţită de o uşoară
hemoragie, putând fi confundată cu o menstruaţie.
2. La nivelul sinciţiotrofoblastului, la polul embrionar, apar primele
structuri vilozitare: celule din citotrofoblast penetrează sinciţiotrofoblastul,
formând coloane celulare înconjurate de sinciţiu.

31
3. Celulele sangvine ale deciduei bazale invadează sinciţiotrofoblastul şi
ulterior, vor pătrunde şi în vilozităţile corionice, deocamdată primare.
4. Concomitent, celomul extraembrionar se extinde şi formează o mare
cavitate, cavitatea corionică. Mezodermul exterior, care căptuşeşte
trofoblastul intern, devine placă corionică. Singurul mezoderm
extraembrionar care traversează cavitatea corionică este pediculul de fixaţie,
la nivelul căruia vasele sangvine se vor dezvolta, şi va deveni cordon
ombilical.

5. Mezodermul extraembrionar, în cea mai mare parte a lui, dispare


odată cu apariţia cavităţii corionice; singura parte rămasă formează pediculul
de fixaţie; la polul embrionar al discului traversează cavitatea corionică.
6. La sfârşitul săptămânii a 2-a, discul embrionar are 2 straturi celulare
alipite: stratul ectodermal care formează planşeul cavităţii amniotice, şi
stratul endodermal, care formează tavanul sacului vitelin secundar.
Obs. În regiunea cefalică a discului embrionar, endodermul se
îngroaşă, formând placa procordală. Aici, celulele endodermale devin
poliedrice (înalte) şi aderă intim, puternic la ectodermul de deasupra.

32
SĂPTĂMÂNA DISCULUI EMBRIONAR
TRILAMINAR
FORMAREA MEZODERMULUI INTRAEMBRIONAR

Cel mai caracteristic fenomen al săptămânii a 3-a, este formarea unei


linii primitive la suprafaţa ectodermului. La început ea este vag definită, dar
în zilele a 15-a şi a 16-a este vizibilă sub forma unui şanţ îngust, limitat
bilateral de buze ridicate. Capătul cefalic al liniei primitive, denumit nodulul
primitiv Hensen, este uşor ridicat şi înconjurat de o zonă adâncită.

Celulele din foiţa ectodermală migrează spre linia primitivă. Se


desprind din ectoderm şi pătrund prin glisare între ectoderm şi endoderm. Se
formează astfel un strat intermediar de celule, care reprezintă mezodermul
intraembrionar, respectiv a 3-a foiţă embrionară.
Procesul de migrare a celulelor
spre linia primitivă se numeşte
invaginaţie. Pe măsură ce aceste
celule pătrund între ectoderm şi
endoderm, ele iniţial se aglomerează
în dreptul liniei primitive după care,
se vor împrăştia, migrând dinspre
linia primitivă spre părţile laterale şi
extremitatea cefalică, ocupând tot
spaţiul dintre ectoderm şi endoderm,
cu excepţia plăcii procordale, pe care o ocolesc, şi se reîntâlnesc ventral de
partea procordală, unde formează placa cardiogenă, denumită şi mezodermul
cardio-hepato-diafragmatic.
33
FORMAREA NOTOCORDULUI

Celule invaginate ale fosetei primitive, ce înconjoară nodulul primitiv


Hensen, migrează spre ventral, în direcţie cefalică, până întâlnesc placa
procordală. Dau naştere astfel, unui tub denumit proces capital sau
notocordal.
Procesul capital format este o extindere spre cefalic a fosetei
primitive, prelungire situată între nodulul lui Hensen (caudal) şi placa
procordală cefalică.

ZIUA A 17-A
Sratul mezodermal şi procesul notocordal (capital) separă total
ectodermul de endoderm, cu excepţia plăcii procordale în regiunea cefalică.
Mezodermul migrează şi spre părţile laterale ale discului embrionar,
spre extremitatea caudală, invadează spaţiul dintre ectoderm şi endoderm, cu
excepţia unei mici zone de la baza liniei primitive, unde ectodermul rămâne
strâns alipit la endoderm = placa cloacală.

ZIUA A 18-A
Planşeul procesului notocordal fuzionează cu endodermul subiacent.
Temporar, lumenul procesului notocordal dispare complet. Celulele acestui
proces proliferează şi formează un cordon solid denumit notocordul
definitiv. Acesta este situat pe axul median, este un strat neîntrerupt la
nivelul tavanului sacului vitelin, serveşte ca bază pentru scheletul axial şi se
întinde de la placa procordală, situată cefalic, la nodulul lui Hensen, situat
caudal.
Prin erodarea celulelor ectodermale din jurul nodulului Hensen, se
creează o comunicare directă între cavitatea amniotică, al cărui planşeu e
format de ectoderm, şi sacul vitelin, al cărui tavan este endodermul –
comunicare directă. Întrucât din ectoderm se va dezvolta sistemul nervos, iar
din endoderm se va dezvolta intestinul primitiv (enteron), această
comunicare se numeşte canal neuro-enteric.
Obs. Canalul neuro-enteric este temporar, acesta durând cam 4-5 zile,
după care dispare prin dezvoltarea continuă a mezodermului.
Concomitent cu formarea membranei cloacale, peretele posterior al
sacului vitelin emite un diverticul mic, care pătrunde în pediculul de fixaţie.
El se numeşte diverticul alantoidian sau alantoenteric, apare în ziua a 16-a, şi
din el se va dezvolta alantoida, anex embrionar.
La mamiferele inferioare, alantoida foloseşte ca rezervor al produselor
de excreţie ale aparatului urinar. La om, induce formarea vaselor ombilicale.
34
CREŞTEREA DISCULUI EMBRIONAR TRILAMINAR

Iniţial, discul este turtit şi aproximativ rotund. Ulterior, el se alungeşte


şi devine din ce în ce mai lat în partea cefalică. Această modificare de formă
este consecinţa dezvoltării în regiunea cefalică a ectodermului ce va forma
tubul neural. Creşterea şi alungirea părţii cefalice a discului se face prin
migrare continuă a celulelor din linia primitivă, proces ce continuă până în
săptămâna a 4-a. Concomitent, linia primitivă prezintă schimbări regresive,
diminuă în dimensiuni rapide şi dispare. Există situaţii îm care congenital
apar rămăşiţe ale liniei primitive sub forma unor tumori ale regiunii sacro-
coccigiene = chisturi pilomidale, care conţin resturi de ţesuturi embrionare
derivate din toate cele 3 foiţe embrionare.
Capătul caudal al discului continuă să producă noi celule până la
sfârşitul săptămânii a 4-a, ca abia după această săptămână să înceapă
procesul de diferenţiere tisulară. În regiunea cefalică, întrucât migrarea a fost
mult mia rapidă şi mai puternică, procesul de diferenţiere tisulară începe la
mijlocul săptămânii a 3-a. Acest fapt are o dublă consecinţă:
 în regiunea cefalică începe formarea sistemului nervos din ectoderm,
apar neuroblastele
 tot în regiunea cefalică, din mezoderm apar primele somite

EVOLUŢIA TROFOBLASTULUI ÎN SĂPTĂMÂNA A 3-A

La începutul săptămânii a 3-a, trofoblastul se caracterizează prin


prezenţa vilozităţilor corionice primare, formate dintr-un ax citotrofoblastic
înconjurat de un strat sinciţial.
În cursul săptămânii a
3-a, celulele mezodermale
pătrund în axul vilozităţilor
primare, şi cresc în sensul
deciduei bazale = vilozitate
corionică secundară.
La sfârşitul săptămânii
a 3-a, celulele mezodermale
din axul vilozităţilor
secundare se diferenţiază în celule sangvine şi mici vase sangvine, formând
un sistem capilar incipient în vilozitate, rezultând vilozităţi corionice terţiare.
Capilarele din vilozităţile terţiare vor penetra decidua bazală şi vor face
legătura cu circulaţia maternă, cu capilarele endometriale. Fenomenul are loc

35
doar la nivelul pediculului de fixaţie. La sfârşitul săptămânii a 3-a, începutul
săptămânii a 4-a, sistemul vilozitar este pregătit morfologic să asigure
embrionului oxigen şi substanţe nutritive.
În cursul săptămânii a 4-a, cam în zilele 21-22, inima începe să bată.
Celulele citotrofoblastului din vilozităţi ating endometrul matern şi începe a
se schiţa o circulaţie embrio-maternă. Cavitatea corionică devine mai mare
în zilele 19 şi 20, iar embrionul rămâne fixat de trofoblast doar prin
pediculul de fixaţie, care creşte în lungime şi se îngustează, el fiind schiţa
viitorului cordon ombilical.

36
ONTOGENEZA SĂPTĂMÂNILOR IV-VIII
Săptămânile 4-8 corespund perioadei embrionare, întrucât din cele 3
foiţe embrionare se vor identifica ţesuturi şi organe = diferenţierea tisulară,
la sfârşitul acestei perioade, principalele sisteme de organe vii fiind
dezvoltate. Tot la sfârşitul perioadei embrionare, forma embrionului se
schimbă şi majoritatea caracteristicilor de formă exterioară vor fi identificate
la sfârşitul lunii a 2-a, când embrionul capătă o formă umanoidă.

DERIVATELE ECTODERMULUI

La începutul săptămânii a 3-a, ectodermul care acoperă discul plat, în


porţiunea cefalică este mai larg iar în porţiunea caudală este mai îngust. Tot
în această perioadă, notocordul cu acţiune inductoare, este acoperit de
ectoderm şi va determina diferenţierea sistemului nervos central. Iniţial,
SNC apare ca o îngroşare a ectodermului, îngustă în regiunea cervicală şi
largă în regiunea cefalică. Se formează astfel, placa neurală, alungită, tot de
forma unui papuc de casă (ca discul embrionar), care se extinde treptat spre
linia primitivă (caudală).

În cursul saptămânii a 3-a şi începutul săptămânii a 4-a, marginile


laterale ale plăcii neurale proemină, lăsând pe mijloc un şanţ neural şi de-o
parte şi de alta plici neurale, devenite plăci neurale. Treptat, aceste plici
neurale se apropie una de alta, şi fuzionează începând din regiunea cervicală
(la nivelul viitorului gât – din dreptul somitei a 4-a), continuând în sens
cefalic şi în sens caudal, formându-se astfel din şanţ tubul neural, care

37
rămâne temporar deschis, fiind în legătură directă cu cavitatea amniotică
prin 2 neuropori, anterior şi posterior.
Închiderea neuroporului anterior se face cam în ziua a 25-a (stadiul de
18 -20 de somite), iar cel posterior se închide în ziua a 27-a (25 de somite).
În săptămâna a 4-a, SNC are forma unei structuri tubulare închise, mai
îngustă caudal, constituind cord-encefalul şi măduva spinării, şi mai largă
cefalic, numită veziculă cerebrală primitivă (arhencefal).
Obs. În paralel cu formarea tubului neural, din ectodermul din
regiunea cefalică se mai formează două îngroşări paramediane – placa otică
şi placa cristalină.
În cursul săptămânii a 4-a (la sfârşit), plăcile se invaginează şi vor
forma vezicula otică şi respectiv vezicula cristalină. Prima apare de la
sfârşitul săptămânii a 4-a, şi din ea se vor forma structurile necesare auzului
şi menţinerii echilibrului, iar a 2-a se desăvârşeşte în săptămâna a 5-a şi din
ea se vor forma structurile ectodermale ale analizatorului optic.
Concluzie: din ectoderm apar următoarele organe şi structuri:
 SNC (axul cerebro-spinal / nevrax)
 SNP (sistemul extra nevraxial)
 epiteliile senzoriale din ureche, cavitatea nazală (mucoasa olfactivă),
globul ocular (retina)
 epiderma, inclusiv părul şi unghiile, care sunt derivate ale epidermei
bogate în keratină, şi se numesc fanere
 glandele subcutanate, mamare, neurohipofiza (lobul posterior şi tija
hipofizară), smalţul dinţilor
Obs. Toate structurile derivate din ectoderm păstrează contactul cu
exteriorul.

DERIVATELE MEZODERMULUI

Iniţial, celulele foiţei mezodermale formează un strat subţire lax, de-o


parte şi de alta a liniei mediane.

38
Stadiul de plică mezodermală este în ziua a 17-a de viaţă intrauterină.
Începând cu această zi, celulele paramediane mezodermale proliferează, se
îngroaşă şi dau naştere la mezodermul paraaxial. Mai lateral, mezodermul
rămâne subţire şi este cunoscut ca placa laterală. În partea cea mai laterală a
mezodermului, spaţiile intercelulare mezodermale confluează în placa
laterală şi împarte acest mezoderm în două foiţe: o lamă care acoperă
amniosul şi tapetează ectodermul – mezodermul somatic (parietal) A, şi un
strat continuat cu mezodermul ce acoperă sacul vitelin, tapetând endodermul
– mezodermul splanchnic (visceral).
Împreună, cele două lame limitează cavitatea nou formată, denumită
celomul intraembrionar.
Mezodermul situat între cel paramedial (1) somitic şi cel lateral (2), se
numeşte mezoderm intermediar (3), astfel că, începând cu săptămâna a 4-a,
se diferenţiază:
 mezodermul paraaxial (somitic)
 mezodermul lateral
 mezodermul intermediar
La sfârşitul săptămânii a 3-a, începutul săptămânii a 4-a, mezodermul
paraaxial se fragmentează (metamerizează) în blocuri epiteloide (celule
epiteliale mezodermale), denumite somite.
Prima somită apare în ziua a 20-a în regiunea cervicală, după care
somitizarea (metamerizarea) continuă cranio-caudal, într-un ritm de
aproximativ 3 perechi de somite pe zi. Până la sfârşitul săptămânii a 5-a apar
42-44 de perechi de somite: 4 somite occipitale, 8 somite cervicale, 12
somite toracale, 5 somite lombare, 5 somite sacrale şi 8-10 somite
coccigiene.
În paralel, au loc două procese:
a) primul somit occipital şi ultimele 5-7 somite coccigiene se atrofiază,
dispar
b) concomitent cu formarea de noi somite, somitele apărute anterior se şi
diferenţiază în structuri specifice de tip miotomal (muşchi),
condrotomal (cartilagiu), epiteliotomal.
În paralel, datorită evoluţiei timpurii a ectodermului (transformarea lui
în SNC), mezodermul intraembrionar duce la închiderea corpului embrionar
prin bascularea cu peste 90 grade a celor 4 plici embrionare (cefalică,
caudală şi 2 plici laterale). Are loc astfel, dubla plicaturare, una dorso-latero-
ventral şi a 2-a, cranio-caudal. Consecinţa este închiderea corpului
embrionar, şi prin ea, schimbarea formei embrionului din disc embrionar în
embrion cu aspect umanoid.

39
Obs. O plică embrionară este formată dintr-o zonă periferică a discului
embrionar, unde sunt prezente separat 2 straturi embrionare: ecto-somato-
pleural şi endo-splanchno-pleural, amândouă delimitând cavitatea celomică
intraembrionară.

DERIVATELE SOMITELOR

La începutul săptămânii a 4-a, celulele epiteloide din pereţii ventrali şi


mediali ai somitelor, devin polimorfe şi migrează spre notocord. Aceste
celule se numesc sclerotoame şi formează un ţesut conjunctiv lax,
mezenchimul, care este un ţesut conjunctiv tânăr. Sclerotoamele înconjoară
măduva spinării şi notocordul, şi vor forma coloana vertebrală în totalitatea
ei. Restul segmentelor somitei (porţiunea dorsală şi laterală) vor da naştere
la dermatoame şi miotoame, ultimele formând musculatura metamerică
somitică a fiecărui segment al corpului embrionar. După diferenţierea
miotomului şi dermatomului, fiecare somit se pune în legătură cu o structură
din creasta neurală vecină, care la rândul ei se pune în contact cu structurile
tubului neural.
Consecinţa: un neuromer (etaj medular cu capacitate de elaborare a
arcului reflex) se va pune în contact printr-o creastă neurală (ganglion
senzitiv spinal), şi aceasta, la rândul ei, va deservi un miotom, un dermatom
şi un sclerotom corespunzător. Astfel, fiecare somit formează un sclerotom
(componente cartilaginoase şi osoase), un miotom şi un dermatom
(componenta cutanată segmentată) deservite de un neuromer corespunzător
din măduva spinării.

MEZODERMUL INTERMEDIAR

Conectează temporar mezodermele 1 şi 2, numai că în regiunea


cervicală şi toracală superioară, mezodermul intermediar se dispune insular,
formând viitoarele nefrotoame (viitoarele structuri ale aparatului urinar), în
timp ce în regiunea caudală (toracală inferioară, lombară şi sacrococcigiană),
meuodermul intermediar nu se segmentează, rezultând cordonul
nefrogenetic.
Din acest mezoderm intermediar, segmentat cervical şi nesegmentat
caudal, se vor forma unităţile excretorii ale aparatului urinar.

40
MEZODERMUL LATERAL

Acesta are aspectul a două lame, care mărginesc celomul


inraembrionar. Mezodermul somatic (A) denumit şi parietal (somato-pleură)
împreună cu ectodermul pe care-l acoperă, formează pereţii laterali şi
ventrali ai trunchiului.
Mezodermul splanchnopleural (visceral) (B) împreună cu
endodermul, vor forma pereţii intestinului primitiv.
Celulele dinspre cavitatea celomică ale celor două foiţe mezodermale
laterale vor forma o membrană subţire, denumită membrana seroasă sau
mezoteliu, din care se vor forma foiţele seroase p.p.p. (peritoneală, pleurală
şi pericardică).
Obs. În perioada embrionară, vârsta se poate măsura şi în numărul de
somite existente:
Ziua 20 = 1-4 somite
21 = 4-7 somite
22 = 7-10 somite
23 = 10-13 somite
24 = 13-17 somite
25 = 17-20 somite
26 = 20-23 domite
27 = 23-26 somite
28 = 26-29 somite
30 = 34-35 somite

SÂNGELE ŞI DERIVATELE SALE MEZODERMALE

La începutul săptămânii a 3-a, celulele mezodermale situate în foiţa


viscerală care căptuşeşte sacul vitelin, diferenţiază în celule sangvine şi în
vase sangvine. Ele se numesc angioblaste şi se grupează la început sub
formă de insule celulare angiogenice, care formează mici cordoane celulare
şi care apoi se tunelizează, dând aspectul unor vase sangvine primitive. Din
aceste insule sau cordoane tunelizate, celulele centrale treptat vor forma
elementele figurate primitive ale sângelui, iar cele periferice se vor
transforma în celule endoteliale. Celulele endoteliale la periferie împreună
cu celulele sangvine primitive în zona centrală, formează vase sangvine
primitive de dimensiuni mici, care, ulterior, vor fuziona între ele şi vor schiţa
o incipientă circulaţie sangvină. Aceste vase proliferează şi se pun în contact

41
cu vasele sangvine intraembrionare, punând embrionul în legătură cu
circulaţia maternă din endometrul uterin.
În paralel, intraembrionar, atât celulele sangvine cât şi vasele sangvine
(inclusiv tubul cardiac) se formează după acelaşi sistem cu vasele
extraembrionare.
Concluzie: din mezodermul intraembrionar derivă:
 ţesuturile de susţinere: conjunctiv moale, cartilaginos, osos
 muşchii striaţi şi netezi
 circulaţia sangvină şi limfatică + sânge, limfă, pereţii inimii
 rinichii şi glandele sexuale + ductele lor
 porţiunea corticală a suprarenalei
 splina
 seroasele viscerale (pleură, pericard, peritoneu)

DERIVATELE ENDODERMALE

Tractul gastro-intestinal este principalul derivat al foiţei endodermale,


iar apariţa acestuia este legată de închiderea corpului embrionar, adică de
dubla plicaturare, dorso-latero-ventrală şi cranio-caudală.
Plicaturarea cranio-caudală este datorată creşterii rapide în lungime a
SNC, iar plicaturarea dorso-latero-ventrală are ca şi urmare formarea
somitelor şi diferenţierea acestora.
Concluzie: formarea tubului digestiv este un proces pasiv, care constă
în încorporarea în embrion a celei mai mari părţi din endoderm, care forma
la nivelul discului embrionar, tavanul sacului vitelin. Ca rezultat suplimentar
al acestei duble plicaturări, comunicarea cu sacul vitelin se va îngusta
treptat, căpătând aspectul de duct vitelin.
În partea ventrală a embrionului, endodermul formează intestinul
anterior, iar în partea caudală, formează intestinul posterior. Porţiunea de
mijloc, intestinul mijlociu rămâne şi el temporar în comunicare deschisă cu
sacul vitelin, printr-un canal lung, denumit ductul vitelin sau canalul
omfaloenteric. Acest canal, iniţial este larg, treptat se îngustează şi în paralel
se alungeşte. Intestinul anterior este temporar limitat, închis, înfundat de
placa procordală, care este o membrană ectoendodermală, ce devine
membrană buco-faringiană.
La sfârşitul săptămânii a 3-a însă, membrana buco-faringiană se
resoarbe şi permite iniţial o comunicare liberă între cavitatea amniotică şi
intestinul primitiv anterior. Intestinul posterior este temporar limitat de o altă
membrană ectodermală – membrana cloacală. Ca rezultat al creşterii rapide a
somitelor şi în urma plicaturării dorso-latero-ventrale, discul embrionar
42
iniţial turtit, devine treptat embrion şi capătă o formă cilindrică. Astfel, se
formează pereţii dorsal, ventral şi laterali ai embrionului, cu excepţia unei
mici porţiuni a regiunii abdominale ventrale, care păstrează legătura cu sacul
vitelin prin ductul vitelin.
Intestinul anterior şi posterior se formează în urma plicaturării cranio-
caudale, iar intestinul mijlociu rămâne în comunicare cu sacul vitelin, care
ulterior însă, se reduce ca dimensiuni, iar ductul vitelin se obliterează
(astupă) şi astfel, intestinul primitiv pierde conexiunea cu endodermul vitelin
originar. Devine liber în cavitatea abdominală, iar canalul omfaloenteric
poate în unele situaţii să dea naştere la un rest embrionar, denumit
diverticulul lui Merckel, iar atunci când el există, este situat la aproximativ
60-80 cm distanţă faţă de orificiul ilio-cecal, la nivelul ansei intestinale
ileale terminale.
O altă consecinţă a plicaturării cranio-caudale şi dorso-latero-ventrale,
este încorporarea în embrion a unei părţi a alantoidei, care va participa la
formarea cloacăi. La om, sacul vitelin este un vestigiu cu un diametru de 5
mm şi are în perioada embrionară are un rol nutritiv.
Concluzie: din endoderm derivă:
 cea mai mare parte a aparatului digestiv
 epiteliul tractului respirator
 parenchimul amigdalei palatine (tonsila), tiroidei, paratiroidelor,
timusului, ficatului, pancreasului
 epiteliul de căptuşire – uroteliu al vezicii urinare şi uretrei
 epiteliul casei timpanului şi al tubei auditive a lui Eustachio

43
FORMA EXTERIOARĂ A EMBRIONULUI ÎN
LUNA A II-A
Forma se schimbă radical, pe de-o parte, prin închiderea corpului
embrionar, pe de altă parte, prin formarea membrelor, feţei, ochilor, schiţelor
pavilioanelor urechilor şi chiar a nasului.
La începutul săptămânii a 5-a, membrele dorsale şi ventrale au forma
unor muguri aplatizaţi. Membrul ventral este situat dorsal şi lateral de
proeminenţa pericardică, în dreptul somitelor C4-T1, ceea ce explică
inervaţia acestui membru prin plexul brahial, care are originea în
neuromerele C4-T1. Membrele dorsale apar mai târziu, dorsal de inserţia
pediculului ombilical, în dreptul somitelor lombare şi sacrale superioare, de
unde inervaţia din plexurile lombar şi sacral cu originea în neuromerele T12-
L4 pentru lombar, L4-S4 pentru sacral.
Aceşti muguri sunt plaţi dar păstrează o legătură cilindrică, îngustă cu
corpul embrionar. Ulterior, în zona aplatizată apar 4 şanţuri radiare, care vor
separa 5 zone îngroşate, ce prefigurează viitoarele degete. Şanţurile se
numesc raze şi apar iniţial în mugurele anterior şi ulterior, în cel posterior.
În săptămâna a 5-a, zona îngustă, cilindrică, de legătură cu trunchiul
se alungeşte, şi la nivelul ei apar schiţele a două şanţuri care vor prefigura
separarea în braţ, antebraţ, mână la mugurele ventral + coapsă, gambă, picior
la mugurele dorsal.
Obs. În săptămânile 4-8, în paralel cu schiţarea formei exterioare, se
formează principalele organe, sisteme şi aparate. Rezultă că, această
perioadă a săptămânilor 4-8, este denumită perioada organogenezei. Este
perioada ce mai susceptibilă la factori peristazici (de mediu) care
interferează cu diferenţierea tisulară si care, dacă sunt nocivi, vor da naştere
la anomalii congenitale.
Ex. Dacă nou-născutul prezintă anencefalie, se poate calcula că
această anomalie a apărut în zilele 23, 24, 25 ale dezvoltării. Dacă se naşte
fără membre (amelie), factorii peristazici au acţionat în săptămâna a 5-a de
viaţă uterină.

44
PERIOADA FETALĂ
(LUNA A III-A – NAŞTERRE)
DEZVOLTAREA FĂTULUI ÎN ACEASTĂ PERIOADĂ

Această perioadă se caracterizează prin maturarea ţesuturilor,


conturarea morfo-funcţională a aparatelor şi sistemelor şi creşterea rapidă a
corpului.
Anomaliile care apar în această perioadă sunt rare, singurele
modificări pregnante negative putând fi la nivelul sistemului nervos, dacă
factorii citotoxici, prin intermediul mamei, influenţează dezvoltarea fetală.
Lungimea şi vârsta fătului reprezintă elemente de referinţă în această
perioadă, caracteristică fiind lungimea vertex-coccis. În evoluţia viitoare, în
luna a 3-a, săptămânile 9-12, L vertex-coccis = 5-8cm iar G = 10-45g.
4-a 13-16 9-14 60-200
5-a 17-20 15-19 250-450
6-a 21-24 20-23 500-820
7-a 25-28 24-27 900-1300
8-a 29-32 28-30 1400-2100
9-a 33-36 31-34 2200-2900
10-a 37-40 33-36 3000-3400

Obs. L. V-C creşte mai ales în primele 3 luni iar G în ultimele 2 luni.
În general, sarcina este cosiderată de 280 de zile sau 40 de săptămâni
de la ultima menstruaţie sau 266 de zile din momentul fecundaţiei (38 de
săptămâni).

SCHIMBĂRILE LUNARE DIN PERIOADA FETALĂ

1. Scăderea relativă a volumului capului în raport cu restul corpului astfel:


Început luna a 3-a (săpt. 9) raport 1/2
5-a (săpt. 17) 1/3
Naştere 1/4
2. În luna a 3-a, faţa devine umanoidă, deoarece:
 ochii din poziţie laterală se frontalizează
 urechile capătă poziţie definitivă faţă de cap
 membrele dobândesc lungimea lor relativă, cu toate că membrele
inferioare sunt mai scurte decât cele anterioare

45
 organele genitale externe se dezvoltă accelerat, astfel încât, în
săptămâna a 12-a, sexul se poate stabili prin examen ecografic
 începând din săptămâna a 9-a până în săptămânile 13-14, ansele
intestinale determină o mare proeminenţă în cordonul ombilical,
cunoscută sub numele de hernie ombilicală fiziologică, care începe să
se retragă prin formarea peretelui ventral al fătului, cam din
săptămâna a 11-a
 la sfârşitul lunii a 3-a, activitatea reflexă poate fi identificată la feţii
avortaţi, ceea ce arată că activitatea musculară este prezentă

LUNILE A IV-A, A V-A

- fătul se alungeşte rapid, iar la sfârşitul primei jumătăţi de perioadă fetală,


L. V-C = 15cm, adică jumătate din L. V-C la naştere
- G = 500 g, mult sub greutatea finală
- fătul începe să se acopere de păr, denumit lanugo, şi care spre sfârşitul
perioadei fetale, începe să se rărească. Genele şi părul sunt vizibile
- cel puţin în luna a 5-a, mişcările fătului sunt pregnante şi percepute clar de
mamă
- un făt născut în luna a 6-a sau în prima jumătate a lunii a 7-a are mari
dificultăţi de adaptare la supravieţuire, deoarece, atât dezvoltarea SN cât şi a
aparatului respirator nu este suficientă şi, de asemenea, coordonarea dintre
acestea este absentă pentru că practic, încă nu s-a format centrul respirator
principal bulbar (CRPB)
- spre sfârşitul perioadei fetale, corpul fetal se rotunjeşte prin acumulare de
ţesut adipos subcutanat
- la sfârşitul vieţii intrauterine, pielea este acoperită de un strat de grăsime,
denumit vernix caseosa, produs de glandele sebacee
- începând cu săptămâna a 28-a de viaţă intrauterină, fătul este capabil să
supravieţuiască şi în mediul extern
- la sfârşitul săptămânii a 10-a, capul are cea mai mare circumferinţă
raportată la restul corpului
- expulzarea se face face de regulă în poziţie cranială
- G 3000-3500 g
- L. V-C 36cm
- L. V-călcâi 50-52cm
- tot la naştere, la nou-născutul de sex masculin, testiculele sunt coborâte în
scrot, iar la cel de sex feminin, vulva (toate organele genitale externe) este
turgescentă (tumefiată)

46
MOMENTUL NAŞTERII

Are loc în jurul zilei a 266-a de la amfimixie (săpt. 38). De obicei,


femeia însărcinată (parturienta) în ultimul semestru de sarcină e sub
supraveghere clinică. Calcularea calendaristică a sarcinii se face de la ultima
menstruaţie, de la care se apreciază 280 de zile.
Obs. Din punct de vedere practic, o problemă în momentul nidaţiei,
care de regulă este la 7-10 zile după amfimixie, ar fi o uşoară hemoragie fals
mentruală, care poate fi considerată a fi menstruaţie şi atunci calculul este
apreciat greşit, putându-se “scurta” perioada de sarcină cu până la 4
săptămâni.
Considerând creşterea fetală anormală, există uneori, o variabilitate
mare în ceea ce priveşte lungimea, greutatea şi ca atare calcularea după
aceşti 2 factori ai vârstei sarcinii trebuie să ţină cont de influenţa factorilor
genetici şi de mediu. Exemplu: abstinenţa alimentară (malnutriţii severe ale
parturientei), fumatul intens, consumul exagerat de alcool conduc la
insuficienţă placentară, reducerea creşterii fetale cu afectări severe ale
aparatelor cardio-vascular, respirator şi ale sistemului nervos.
Deseori, un făt la termen poate avea cam 2500g la naştere şi în mod
greşit este considerat prematur; în mod normal este un făt la termen dar mic
pentru vârstă.

47
ANEXELE FETALE
PLACENTA
CARACTERE GENERALE ALE TROFOBLASTULUI LA
ÎNCEPUTUL PERIOADEI FETALE
Trofoblastul prezintă numeroase vilozităţi secundare şi terţiare, care
au un aspect radiar şi sunt ataşate la mezodermul plăcii corionice. Aceste
vilozităţi sunt implantate adânc în mucoasa uterină. Partea lor externă are
aspectul unei mase citoplasmatice multinucleare (aspectul unui sinciţiu).
Acest sinciţiu este sprijinit pe un strat celular citotrofoblastic, care are un
sistem de capilare în axul vilozităţilor.
În următoarele luni (3,4), aceste vilozităţi, în special, cele terţiare,
capătă numeroase prelungiri digitiforme, care invadează spaţiile lacunare din
jurul vilozităţilor. Prelungirile se vor trasforma în vilozităţi primare şi
acestea vor evolua spre secundare şi terţiare. Tot în această perioadă (luna a
4-a), sinciţiul trofoblastic şi peretele capilarelor sunt singurele bariere care
separă circulaţia fetală de cea maternă. Este stadiul (luna a 4-a) placentei
hemocorionice. Dar în cursul lunii a 4-a, sinciţiul se subţiază treptat şi
frecvent iar parcele destul de mari din el se desprind şi pătrund în sângele
din spaţiile dintre vilozităţi, unde sunt distruse de către leucocitele sângelui
din aceste spaţii. Parte din ele ajung în circulaţia maternă, unde degenerează
astfel că, de la placenta hemocorionică, la sfârşitul lunii a 4-a, se ajunge la o
placentă hemală, în care doar endoteliul capilarelor vilozitare separă cele
două circulaţii.

CORIONUL FRONDOS ŞI DECIDUA BAZALĂ


În săptămânile timpurii de evoluţie fetală (8-11), vilozităţile acoperă
întreaga suprafaţă a corionului, ulterior însă, vilozităţile de la polul
embrionar se dezvoltă rapid şi constiutie corionul frondos (vilos), în timp ce
vilozităţile din restul suprafeţei fetale (de la polul abembrionar) suferă un
proces invers de degenerare = corionul laeve, deoarece, suprafaţa lui nu este
denivelată, ci netedă.
În paralel, la nivelul deciduei materne, în dreptul corionului vilos, la
polul embrionar, decidua denumită şi bazală este formată dintr-un strat de
celule mari, bogate în glicogen şi în lipide. Această deciduă bazală este
strâns lipită de corionul frondos. La polul abembrionar, stratul decidual are o
structură săracă în rezerve energetice, constituind decidua capsulară. În
timp, datorită creşterii sacului vitelin, care alternează extinderea corionului

48
frondos duce la dezvoltarea deciduei bazale şi consecutiv la restrângerea ca
suprafaţă şi voulm.
Consecinţa degenerării deciduei capsulare în luna a 4-a: tot
endometrul uterin are aspectul deciduei bazale, care va constitui componenta
maternă a viioatarei placente.
Concluzie: corionul frondos împreună cu decidua bazală formează
placenta.

STRUCTURA PLACENTEI
La începutul lunii a 4-a, structura placentei este formată din 2
componente: o porţiune fetală, corionul frondos şi o porţiune maternă,
numită decidua bazală.
Circumferinţa corionului frondos (limita periferică a lui ) = placă
corionică, care corespunde plăcii deciduale şi deci deciduei bazale. În zona
de joncţiune, celulele trofoblastului şi cele ale deciduei bazale sunt intricate
(amestecate) având aspectul unui material biologic amorf, foarte bogat în
mucopolizaharide. În acest moment (începutul lunii a 4-a), celulele
citotrofoblastului sunt degenerate, ceea ce face ca în plăcile corionică şi
deciduală să apară mari spaţii interviloase, care sunt umplute cu sânge
matern. În jurul acestor spaţii viloase se vor dezvolta vilozităţile terţiare,
care constituie un adevărat arbore vilos.
În luna a 5-a, la nivelul lacunelor sangvine dintre vilozităţi, îşi fac
apariţia septuri deciduale (pornesc dinspre componenta maternă şi ajung spre
placa corionică fără s-o atingă). Astfel, placenta este compartimentată într-
un număr variabil de cotiledoane, compartimente deciduale, în care se
găsesc structurile arborelui vilos (aspect de fagure de miere).
Toate cotiledoanele existente (toate sunt deciduale) comunică între ele
spre placa corionică. Paralel cu creşterea continuă a fătului, care determină şi
extinderea cavităţii uterine, creşte şi placenta. Astfel, în luna a 6-a, placenta
acoperă aproximativ 25-30% din suprafaţa onterioară a uterului. În paralel,
această placentă creşte şi în grosime prin multiplicarea vilozităţilor corionice
şi dezvoltarea arborelui vilozitar.

PLACENTA MATURĂ (LA TERMEN)


La naştere, placenta are un aspect discoidal, cu un diametru ce variază
între 15-25cm, o grosime de aproximativ 3cm şi o greutate de 500-600g.
Imediat după expulzia fetală, în 20-30 de minute, placenta este eliminată
spontan. Examinată, prezintă o faţă convexă, deciduală (maternă), pe care
apar 15-20 de proeminţe, denumite cotiledoane, acoperite de un strat
decidual. Proeminenţele sunt limitate de nişte şanţuri cărora le corespund în

49
profunzime, septele corionice (vilozitare). Mai prezintă o faţă concavă
(fetală). În zona centrală se face inserţia cordonului ombilical (în unele
sitaţii, inserţie extracentrală sau marginală); la inserţia cordonului ombilical,
prin trasparenţa feţei fetale se observă un număr mare de artere şi vene, care
constituie vasele corionice.
Obs. Când cordonul ombilical este inserat marginal, avem de-a face
cu o inserţie velomatoasă.

CIRCULAŢIA ÎN PLACENTĂ
Cotiledoanele primesc sânge prin câte 80-100 artere spiralate, care
părăsesc componenta maternă (placă deciduală) şi intră în spaţiile
interviloase. Aceste artere spiralate au lumenul foarte îngust, astfel încât
presiunea sangvină din ele să fie foarte mare iar sângele să fie proiectat spre
profunzimea spaţiilor interviloase pentru a scălda până şi cele mai mici
vilozităţi corionice. Pe măsură ce presiunea scade, sângele se reîntoarce din
placa corionică spre placa deciduală, unde va pătrunde în venele
endometrului, aceasta fiind calea de drenaj a sângelui din lacunele
interviloase.
Spaţiile interviloase ale placentei la termen conţin 130 cm3 de sânge,
care este primenit (schimbat) o dată la 3-4 minute. El circulă de-a lungul
vilozităţilor corionice, care în totalitatea lor au o suprafaţă care variază între
4-14mp. Nu toate vilozităţile corionice sunt scăldate de sânge la un moment
dat, numărul lor creşte însă în placenta la termen, când, aproximativ 100%
sunt invadate de sângele matern. În aceste momente, spre sfârşitul vieţii
intrauterine, primenirea sângelui se face de 3-4X pe minut.

FIZIOLOGIA PLACENTEI
1. Funcţia de schimburi metabolice sânge fetal-matern (substanţe nutritive şi
gaze)
2. Secreţia hormonală

Bariera (membrana separatore) între cele 2 circulaţii formează bariera


feto-placentară, care este constituită din 4 elemente:
 endoteliul vaselor fetale (peretele)
 mezenchimul (şesut conjunctiv moale) din axul vilozităţii corionice
 stratul citotrofoblastic, care formează structura barierei până în luna a
4-a
 stratul sinciţial
Din luna a 4-a, bariera feto-placentară devine din ce în ce mai subţire,
prin micşorarea ţesutului conjunctiv mezenchimal, şi prin dispariţia stratului

50
citotrofoblastic, astfel că în placenta matură (la termen), endoteliul vaselor
corionice vine în contact direct cu membrana sinciţială a vilozităţii. Astfel,
sângele matern din spaţiile interviloase este separat de sângele fetal doar
printr-o structură corionică.

Mecanisme de schimburi feto-placentare


Schimburile de dioxid de carbon şi oxigen se fac prin simpla
difuziune (cele 2 substanţe sunt dizolvate fizic în plasmă). La termen, prin
placentă se extrage din sângele matern aproximativ 20-30ml oxigen pe
minut. Dacă această cantitate se reduce chiar şi pentru o perioadă scurtă de
timp, apar tulburări fetale. Tot pe calea aceasta au loc schimburile de
nutriente şi electroliţi – aminoacizi şi acizi graşi liberi (mai des nesaturaţi),
hidraţi de carbon şi vitamine. De asemenea, anticorpii materni traversează
sinciţiotrofoblastul prin pinocitoză şi sunt trasportaţi evident în capilarele
fetale. Astfel, la nivelul fătului, Ig. G apără corpul fetal împotriva diferitelor
boli infecţioase precum difteria, variola, rujeola, dar nu asigură imunitate la
varicelă şi tuse convulsivă. Imunitatea asigurată prin Ig. G este pasivă (prin
transfer). O mare importanţă o are compatibilitatea Rh. Dacă fătul este Rh+
(antigene D) moştenite genetic de la tată şi mama este Rh-, hematiile fetale
ajung în circulaţia maternă şi determină un răspuns imunitar (produce
anticorpi antiD/Rh+). Aceştia ajung în sângele fetal şi declanşează
distrugerea hematiilor, pe a căror membrană sunt antigenele D (hemoliza D).
Drept consecinţă, apar mici hemoragii la suprafaţa vilozităţilor, care vor
duce la hipoxie fetală şi în unele situaţii chair la moarte intrauterină.
De regulă însă, impactul nu este foarte mare, dar se instalează
eritroblastoza fetală sau boala hemolitică a nou-născutului.

Secreţia hormonală
La sfârşitul lunii a 4-a, placenta secretă progesteron, luteină în
cantităţi suficiente, astfel încât sarcina să fie dusă la termen, cu toate că
corpus luteum degenerează. În plus, placenta mai produce hormoni
estrogeni: estriol şi estrogen (foliculină). Concentraţia maximă a lor este la
sfârşitul sarcinii, fiind necesari creşterii laxităţii articulaţiilor bazinului –
sacroiliace şi simfiza pubiană- laxitate necesară pentru a mări diametrele
strâmtorii inferioare a micului bazin, în cadrul procesului de expulzie fetală.
Foliculina şi estriolul determină o mare retenţie a sărurilor de Na şi
acestea la rândul lor determină o mare retenţie a apei, rezultând o
pseudoîngrăşare a parturientei – retenţie hidrică în ţesutul conjunctiv lax.
Retenţia hidrică determină procesul de mutaţie prin care vârful
sacrului împreună cu coccisul se deplasează spre posterior, iar baza sacrului

51
se deplasează uşor spre anterior cu micşorarea unghiului promontorian.
Drept consecinţă, diametrul antero-posterior al aperturii inferioare a micului
bazin (sacro-subpubian) creşte de la 9-10cm până la valori de 18-20cm,
echivalentul diametrului antero-posterior al craniului fetal sau al pelvisului.
Hormonul gonadotrop (corionic) HGC care are un efect similar cu al
luteinei (LH) şi al hormonului adenohipofizar, determină creşterea secreţiei
de progesteron. Acesta apare de timpuriu în perioada gestaţiei, el fiind dozat
şi în urină, dozarea lui punând diagnosticul de sarcină.
Hormonul lactogen placentar seamănă ca structură şi funcţii cu STH-
rol de anabolizant proteic, stimulează glicogenoliza hepatică, inhibă
glicoliza tisulară, rezultând hiperglicemie, stimulează lipoliza pentru a
produce energie necesară anabolismului proteic. Are efect diabetogen asupra
mamei, cu eliminare de corpi cetonici, regăsiţi în urină sub formă de
17cetosteroizi.
Hormonul dietilestriol, un estrogen ce traversează uşor placenta.

Transferul de agenţi infecţioşi şi droguri prin placentă


Membrana feto-placentară este permeabilă pentru foarte mulţi viruşi şi
multe bacterii (ex. Virusul rubeolic, variolic, al varicela, rujeolic,
poliomielitic).
Prin placentă pot trece majoritatea drogurilor şi metaboliţilor, rezultaţi
din prelucrarea acestor droguri la nivelul ficatului matern.

AMNIOSUL ŞI CORDONUL OMBILICAL

În săptămâna a 3-a de viaţă intrauterină, între amnios şi ectoderm


există o delimitare, inelul ombilical primitiv, în interiorul căruia sunt 3
elemente:
1. fasciculul de fixaţie, care la rândul lui este format din alantoidă şi
vasele ombilicale, respectiv 2 vene şi o arteră ombilicală
2. ductul vitelin şi vasele viteline
3. canalul de colectare al sacului vitelin primitiv, acesta din urmă fiind
situat între placa corionică şi amnion
Odată cu definitivarea placentei, amniosul se lărgeşte rapid foarte
mult, şi cuprinde ductul vitelin şi pediculul de fixaţie, reprezentând cordonul
ombilical primitiv.
Odată cu modificarea formei fătului (cu închiderea peretelui ventral,
aprox. până în săpt. a 12-a) cordonul ombilical primitiv conţine:
a) proximal (de făt) – ansele ombilicale în hernia ombilicală fiziologică
b) distal – vasele ombilicale împreună cu ductul vitelin
52
La sfârşitul lunii a 3-a, amniosul cuprinde extinderea maximă astfel
încât vine în contact cu corionul fetal, şi începe să oblitereze treptat cavitatea
corionică, până când aceasta este obliterată iar sacul vitelin degenerează.
Cavitatea abdominală este în acest moment prea mică pentru dezvoltarea
rapidă a ansei intestinale mijlocii, astfel că, acest segment mijlociu al
intestinului primitiv este împins din cavitatea abdominală în celomul
extraembrionar = hernie ombilicală fiziologică.
Din săptămâna a 13-a însă, datorită mezenchimului secundar, peretele
abdominal antero-lateral se formează aproximativ în totalitate, rezultând
ansele intestinale extracelomice, care alunecă în interiorul cavităţii
abdominale, care se închide, păstrându-se ca legătură, doar un mic orificiu,
în care se găsesc elementele cordonului ombilical (vasele
ombilicale/alantoidiene) + gelatina lui Warthon, o substanţă bogată în
mucopolizaharide, şi care protejează vasele ombilicale.
Obs. Aceste vase ombilicale sunt bogate în fibre musculare netede şi
în ţesut conjunctiv moale, elastic. Aceasta face ca la naştere, odată cu
secţionarea cordonului ombilical, la o distanţă de 7-10cm de inelul
ombilical, odată cu necroza cordonului restant până la inelul ombilical, are
loc retracţia vaselor ombilicale în porţiunea profundă a peretelui abdominal
anterior.

SCHIMBĂRILE PLACENTARE LA SFÂRŞITUL SARCINII

Cam în săptămâna 37-38, apar o serie de schimbări la nivelul


placentei, care duc la diminuarea treptată a fluxului sangvin feto-placentar.
Aceste schimbări sunt:
1. creşte masa ţesutului fibros în axul vilozităţilor corionice
2. îngroşarea endoteliului capilarelor vilozitare, în special la nivelul fetal
al placentei
3. apar din loc în loc obliterări ale capilarelor porţiunii fetale
4. chiar spre săptămâna 40 apar masive depozitări de ţesut fibrinoid la
nivelul plăcii corionice, îngreunând foarte mult circulaţia între cele 2
părţi ale placentei, fetală şi maternă
Consecinţa celor 4 modoficări, mai ales a ultimei, este reprezentată de
apariţia de în lacunele interviloase, astfel că cotiledoanele
dintr-o culoare roz (culoare funcţională de circulaţie normală) capătă culoare
albicioasă, devenind afuncţionale.
La nivelul cordonului ombilical, la naştere apar nodurile false în
momentul în care cordonul depăşeşte 50-60cm. Se poate întâmpla ca acest
cordon să înconjure gâtul fetal, apărând astfel, circularea de cordon. În unele
53
situaţii, poate apărea dubla corculare de cordon, care determină asfixia fetală
în timpul expulziei. Sunt situaţii în care cordonul ombilical este prea scurt şi
produce dezlipirea placentei înainte de a se elimina spontan, rezultând
hemoragii interne.

54
MEMBRANELE FETALE LA SARCINA
GEMELARĂ

GEMENII DIZIGOŢI
Situaţia cel mai frecvent întâlnită, şi este consecinţa expulzării a 2
ovocite secundare concomitent şi fecundării acestor ovocite de către 2
spermatozoizi. În astfel de situaţii, feţii au sexe diferite şi pe de altă parte,
toate anexele fetale sunt specifice făecăruia în parte.
Obs. Uneori, cele 2 placente sunt însă aşezate foarte aproape una de
alta, astfel încât, poate să ducă la fuziunea loc.

GEMENII MONOZIGOŢI (IDENTICI)


Sunt consecinţa fecundării unui ovocit secundar cu 2 nuclee, de către
2 spermatozoizi. Separarea cellor 2 produse de concepţie se realizează în
stadiu timpuriu, în momentul trecerii de la morulă la blostocel (la 3-4 zile
după amfimixie).
Produsele de concepţie au acelaşi sex iar membranele fetale sunt
comune.

GEMENII CONJUNCŢI (SIAMEZI)


Reprezintă o situaţie patologică plecată de la sarcina gemelară
monozigotă. Când separarea celor 2 produse de concepţie se face târziu
(săpt. 3-4), consecinţa este desprinderea incompletă, apărând monştri dubli,
care după felul de fuziune (neseparării) pot fi;
 toracopagi (gr. Παγώνω= a înţepeni)
 craniopagi
 pigopagi (uniţi în zona bazinului)
Obs. Uneori, gemenii monozigoţi sunt conectaţi între ei doar printr-o
plică cutanată comună, sau printr-o punte hepatică comună = gemeni
siamezi propriu-zişi.

55
ANOMALII CONGENITALE
INCIDENŢĂ

Dintre toate malformaţiile existente, cele congenitale (la naştere)au o


frecvenţă de 0,73-1,98%, însă după unele statistici din maternităţi, această
frecvenţă ajunge la 1,43-3,3%.
Ca incidenţă, anomaliile congenitale în lume, apare o malformaţie la
20 de mil. de naşteri. Multe dintre malformaţiile congenitale sunt trecute cu
vederea, deoarece majoritatea lor n-au impact funcţional.

FACTORII DE MEDIU
Până în 1940 s-a crezut că principala cauză sunt factorii ereditari, însă
Gregg arată în 1940 efectul malformaţional congenital al virusului rubeolic,
care afectează gestanta în perioada timpurie de sarcină. Alt medic,
Wartkanny, dovedeşte în 1955 rolul teratogen al unor alimente folosite de
gestantă în timpul sarcinii.
În prezent, 10% dintre anomaliile cunoscute sunt datorate factorilor de
mediu (peristazici). Alte 10% din malformaţiile congenitale genetice
(cromozomiale) şi 80% din teratogene apar prin contribuţia reciprocă a celor
2 factori.

AGENŢI INFECŢIOŞI
Virusul rubeolic
1. cataractă congenitală
2. microoftalmie
3. surditate congenitală
4. la nivelul cordului apar defecte septale interatriale, interventriculare şi
persistenţa canalului arterial al lui Botalo
5. defecte ale dinţilor prin nediferenţierea smalţului dentar
6. malformaţii ale creierului cu retard mintal
Virusul citomegalic
1. hepatosplenomegalie
2. calcificări cerebrale
3. nedezvoltarea globilor oculari cu orbire congenitală
Herpes simplex
1. microftalmie
2. microcefalie

56
3. retard mintal
4. heaptosplenomegalie

Agenţi infecţioşi mai puţin virulenţi sunt:


- v. parotiditei epidemice
- v. poliomielitei
- v. hepatic
- v. rujeolic
Obs. Un efect teratogen foarte important îl au crelterea temperaturii
corpului peste 38 grade C, apărută la mamele gestante, în primele 6-8
săptămâni de sarcină. Astfel, din 63 de cazuri de copii cu anencefalie, 7
cazuri sunt datorate hipertermiei materne. Efectul teratogen al hipertermiei
se întâlneşte şi în cazurile de persistenţă a herniei ombilicale congenitale.
Agentul sifilitic
1. retard mintal
2. fibrozarea pulmonilor

RADIAŢIILE
Efectul teratogen este cunoscut în ceea ce priveşte radiaţiile X, iar o
iradiere mai mare de 5R în perioada primelor 5-6 săptămâni de sarcină
produce malformaţii congenitale:
1. defecte craniene
2. orbire
3. palatoschizis (nediferenţierea bolţii palatine şi persistenţa comunicării
între gura primitivă – stomadeum - şi cavitatea nazală
4. malformaţii ale membrelor
Un studiu asupra gravidelor din Japonia a arătat:
- 28% au avortat în următoarele ore după impact
- 22% au născut care au murit în primele ore după naştere
- 25% dintre copiii supravieţuitori au prezentat grave anomalii ale SNC cu
retard mintal avansat

AGENŢII CHIMICI
Droguri
Prima substanţă studiată a fost thalidomida, în Germania, în 1970.
Thalidomida, medicament sedativ şi antiemetic (împiedică refluxul vomei),
care administrat în doze zilnice de 2-3 comprimate, determină amelie sau
meromelie, atrezie intestinală şi malformaţii cardiace.

57
Agenţi antipsihotici şi antianxioşi
Finotiozina, litium, toate barbituricele, diazepamul, memprobamat au
efect teratogen.
Drogurile care dau dependenţă cvasitotală: cocaina, LSD, marijuana,
nicotina, alcool şi cofeină → defecte cranio-faciale (hipoplazia maxilei,
mandibulei, nedezvoltarea fantei palpebrale, microoftalmie)

EFECTUL HORMONILOR
Progesteronul (luteina) şi foliculina existente în contraceptivele
folosite pe cale orală → anomalii congenitale genitale:
1. hipertrofie de uter
2. nedezvoltarea părţii superioare a vaginei
3. anomalii spermatice
4. hipertrofii testiculare
Diabetul matern printr-o hiposecreţie insulinică, poate determina
anomalii ale scheletului: hipoplazia membrelor inferioare (sindrom de
regresie caudală).

DEFICIENŢE NUTRIŢIONALE
- deficit de vitamine → efecte teratogene asupra SN şi asupra tegumentului
- hopoxia fetală cauzată de diferite afecţiuni ale mamei, legate de alimentaţie

FACTORII GENETICI (CROMOZOMIALI)

Sunt legaţi de tulburări ale numărului de 46 de cromozomi, sunt


anomalii numerice, care se împart în anomalii ale autozomilor şi ale
cromozomului X. Ex.: trisomia înseamnă un cromozom suplimentar într-o
pereche; monosomia înseamnă “o pereche” formată dintr-un singur
cromozom.

ANOMALII AUTOZOMALE
Trisomia 21 (sindromul Down)
- frecvenţa: 1caz la 2000 de naşteri cu malformaţii congenitale, iar la
parturientele care nasc după 40 de ani, 1 caz la 100 de naşteri cu anomalii
congenitale
- retard mintal, plici simiene (membrane interdigitale), caracteristici faciale
aparte, malformaţii ale cordului

58
Trisomia 17-18
- frecvenţa: 0,3 cazuri la 1000 de naşteri cu malformaţii congenitale
- copiii mor de obicei la 2 luni după naştere, deoarece prezintă anomalii
renale grave, de schelet şi micrognaţie (mandibulă mică)
Trisomia 13-15
- frecvenţa: 0,2 cazuri la 1000 de naşteri cu malformaţii congenitale
- copiii mor în jurul vârstei de 3 luni datorită faptului că apar anomalii grave
ale cordului, scoarţei cerebrale + microftalmie, anoftalmie, fisuri ale buzelor

ANOMALII DE CROMOZOM X
Sindromul Klinefelter
- un cromozom X în plus → structura XXY
- apare la sexul ♂ cu o frecvenţă de 1 caz la 500 de naşteri ♂ cu malformaţii
congenitale
- retard mintal accentuat, ginecomastie (dezvoltarea glandelor mamare),
malformaţii ale aparatului genital
Sindromul Turner
- absenţa unui cromozom X → XO, apare la produşii de concepţie de sex ♀
- frecvenţa: 2 cazuri la 3000 de naşteri ♀ cu malformaţii congenitale
- limfedem (edem generalizat), cu precădere la nivelul membrelor
superioare, deformaţii ale scheletului, retard mintal
Sindromul triplu X
- apare numai la produşii de concepţie de sex ♀ → XXX (sindromul
superfemelei)
- retard mintal accentut, tulburări ale aparatului genital, în special tulburări
menstruale

ANOMALII DE STRUCTURĂ
Sunt date de desprinderea de fragmente din diferiţi cromozomi =
deleţie, ceea ce duce la tulburări clinice grave: microcefalie, retard mintal,
boli congenitale ale cordului. Cele mai frecvente deleţii apar la autozomii 4-
5. Caracteristic unei astfel de anomalii este emiterea de sunete foarte ascuţite
de către copil.

ANOMALII ALE GENELOR


Sunt datorate mutaţiilor de gene de la un cromozom la altul şi
tulburărilor metabolice din timpul procesului de crossing-over. Aceste
anomalii sunt însoţite de tulburări ale sistemului nervos.

59
RELAŢIILE IMUNOLOGICE ÎNTRE MAMĂ
ŞI PRODUSUL DE CONCEPŢIE
Sarcina reprezină o semiallogrefă, întrucât produsul de concepţie
conţine antigene şi paterne şi materne (structuri proteice care declanşează
sistemul imunitar). Suprafaţa de contact placentar este de aproximativ 14
mp, ceea ce înseamnă o vehiculare proteică foarte mare. Astfel, foarte
frecvent, proteine structurale fetale ajung în sângele matern şi vor determina
din partea mamei un răspuns imunologic, prin producţia de anticorpi, care
introduşi în sângele fetal, determină tulburări imunologice destul de grave.
Eritroblastoza fetală (boala hemolitică a nou-născutului) este dată de
Rh+ al fătului , moştenit pe linie paternă, în situaţia în care mama este Rh-.
Obs. Contrar unor afirmaţii speculative, că produsul de concepţie ar fi
slab antigenic, azi se cunoaşte că încă din stadiu de 2 blastomere, produsul
de concepţie poate produce antigene.
Toleranţa imunologică reciprocă este foarte mare datorită următorilor
factori:
1. uterul este un organ privilegiat din punct de vedere imunologic,
întrucât răspunsul său la antigene este slab
2. antigenele fetale sunt mascate de fibrinoid structură şi de fibrină,
produse în sângele fetal
3. bariera hemo-placentară nu permite o vehiculare foarte accentuată a
anticorpilor (doar Ig. G trece prin bariera feto-placentară)
4. hormonii placentari şi materni sunt estrogeni, corticosteroizii glandei
suprarenale şi hormonul gonadotrop corionic; sunt consideraţi factori
de prevenţie a atacului imun matern asupra produsului de concepţie,
întrucât au acţiune imunosupresoare (inhibă producerea de anticorpi)
Toleranţa imunologică este o stare fiziologică, în care un organism nu
elaborează un răspuns imunitar (fie celular, fie hormonal) faţă de un antigen
dat. Această toleranţă imunologică poate fi naturală/moştenită (ex.
hemiallogrefa din sarcină) sau dobândită în sens natural sau artificial
(vaccin).
Facilitatea imunologică este acea caracteristică a speciei umane prn
care se permite supravieţuirea allogrefelor cu ajutorul unor anticorpi
specifici, denumiţi anticorpi facilitanţi.

60
61
CUPRINS

Perioadele ontogenezei ...................................................................................1


Reproducerea. Sarcina ....................................................................................4
Celulele sexuale ..............................................................................................7
Diviziunile celulare ......................................................................................10
Spermiogeneza .............................................................................................15
Ovogeneza ....................................................................................................19
Ovulaţia ........................................................................................................22
Fertilizaţia .....................................................................................................24
Fuzionarea membranelor ovocit-spermie .....................................................25
Săptămâna discului embrionar bilaminar .....................................................29
Sătpămâna discului embrionar trilaminar .....................................................33
Ontogeneza săptămânilor IV-VIII ................................................................37
Forma exterioară a embrionului în luna a II-a ..............................................44
Perioada fetală ..............................................................................................45
Anexele fetale ...............................................................................................48
Membrane fetale la sarcina gemelară ...........................................................55
Anomalii congenitale ...................................................................................56
Relaţiile imunologice între mamă şi produsul de concepţie .........................60
Cuprins .........................................................................................................62

62