Diplomaţie, negociere şi protocol

Capitolul I. Diplomaţia: definiţie, istoric 1.1. Conceptul şi conţinutul diplomaţiei Elemente ale diplomaţiei există din cele mai vechi timpuri şi se manifestă începând cu antichitatea îndeosebi. Cuvântul diplomaţiei îmbracă sensuri din cele mai diverse, dar începe de a fi utilizat cu începutul secolului XVII. Iniţial, acest concept viza activitatea de a redacta o serie de documente oficiale, diplome, un exemplar, din acestea însemnând, de fapt o recomandare pentru cei ce porneau într-o misiune de natură diplomatică. Purtătorul unei astfel de scrisori a fost numit „diplomat” iar activitatea lui „diplomaţie”. În ţara noastră primele utilizări ale cuvântului diplomaţie le găsim la Dimitrie Cantemir. Până la unirea Ţărilor Româneşti, diplomaţia noastră a fost exercitată de către domni (ca şefi de state suverane), limitată ca spaţiu (secolele XV-XVI când Principatele Române au fost vasale Înaltei Porţi). După câştigarea independenţei de stat, diplomaţia va fi o instituţie cu caracter permanent. Termenul de diplomaţie poate fi folosit pe mai multe planuri: • • • Pentru a desemna politica externă a unui stat, poziţia internaţională a acestuia, caz în care se poate vorbi de un set de termeni sinonimi între diplomaţie şi politica externă; În sens generic, marcând diplomaţia promovată la nivel naţional; Raportat la o zonă sau alta a lumii, la o anumită perioadă, descifrând printre altele, de exemplu, diplomaţia tradiţională, diplomaţia modernă sau termenul privit ca activitate pe problemele importante ale relaţiilor internaţionale. Astăzi, termenul diplomaţie, îmbracă şi semnificaţia, după cum ama stabilit deja, multe sensuri şi forme de activitate. Definirea conceptului şi conţinutului diplomaţiei începe să facă obiect de studiu atât pentru diplomaţii ce-şi desfăşoară activitatea în acest domeniu, cât şi pentru oamenii de ştiinţă specializaţi, de asemenea, în această activitate şi s-a ajuns în general la concluzia că

diplomaţia trebuie privită în sensul de a desemna un organ de sat, o instituţie politico-juridică al cărei obiect îl constituie relaţiile pe care un stat le are cu un alt stat sau cu alte state, precum şi în relaţiile existente între un anumit număr de state care fac parte din Organizaţia Naţiunilor Unite sau din organizaţiile internaţionale şi până la cele ale statelor care participă la o alianţă. În ultimul caz trebuie precizat că aceste alianţe sunt de factură diferită, respectiv economică, politică, militară, culturală şi altele, iar participarea fiecărui stat presupune negocieri, activităţi diplomatice, care ţin de iniţiativa de a deveni membru cu activităţi depline, participând apoi la întreaga activitate, inclusiv dimensionarea întregii activităţi în raporturile cu terţi. În mod curent se foloseşte atât termenul de diplomaţie, cât şi cel de diplomat. Diplomaţia trebuie privită sub mai multe aspecte, respectiv; • • • • • • ca ştiinţă; ca activitate; ca formă de relaţii; ca profesie; ca artă; diplomaţia sinonimă cu negocierea.

În alte ipostaze, diplomaţia este privită prin întrepătrunderea şi influenţa mai multor aspecte. De exemplu, diplomaţia poate fi privită în acelaşi timp ca ştiinţă, artă şi activitate. Privită ca ştiinţă, diplomaţia studiază relaţiile juridice şi politice ale diferitelor state, precum şi interesele ce le generează. Tot ca ştiinţă, diplomaţia trebuie concepută şi ca activitate ce este desfăşurată de către specialişti şi pe această bază emit idei, concepţii, principii, norme ce vizează conducerea şi desfăşurarea relaţiilor internaţionale, în diferitele sale componente. Ca artă, pune la dispoziţie modalităţi, deprinderi, un set de activităţi personale ce permit înfăptuirea în mod optim, obiective şi orientări de politică cu alte state sau cu organizaţii internaţionale. Cu alte cuvinte, diplomaţia urmăreşte administrarea afacerilor externe, implică aptitudini de a ordona şi de a conduce negocierile politice, dar şi de altă natură. Este vorba de abilitatea de a găsi, de a folosi metode şi procedee adecvate pentru a pune de acord sisteme diferite, de a asigura cooperarea pe diferite planuri, de a aplana sau rezolva unele diferenţe apărute la diferite nivele, inclusiv a previziona şi a preveni anumite procese şi fenomene. În ceea ce priveşte planul negocierilor, astăzi, alături de cele politice, importanţă tot mai mare au cele economice, educaţionale, informaţionale şi nu în ultimul rând, problemele cu caracter global, sau situaţii de criză. Ca activitate, diplomaţia înseamnă conducerea

raporturilor unui stat cu un alt stat sau cu alte grupuri de state, prin intermediul unor căi şi mijloace oficiale. În acest caz sunt cuprinse activităţile agenţilor diplomatici, ale Ministerului Afacerilor Externe, ale şefilor de state şi guverne, ale grupurilor parlamentare sau alte persoane ce desfăşoară o serie de activităţi pe planuri politice şi externe generale. Tot ca activitate, diplomaţia acţionează prin intermediul unui set de mijloace specifice şi în primul rând, al negocierilor, pentru realizarea practică a politici statului în toată gama relaţiilor externe a relaţiilor internaţionale. De reţinut, în mod deosebit, este faptul că întreaga diplomaţie, în prezent, beneficiază din plin de realizările ştiinţifice şi tehnice în planul mijloacelor de informare, de comunicare, de deplasare, în timp şi spaţiu. Contactele dintre diplomaţi, miniştrii de externe, şi alţi specialişti sunt în prezent facilitate de tehnologii avansate, electronice (internet, poştă electronică)m cu consecinţe pozitive, multiple, în principal fiind vorba, nu de puţine ori, de contacte directe, personale, rapide. Diplomaţia ca profesie înseamnă specializarea cu un anumit conţinut dat, cu domeniu specific de activitate recunoscut şi apreciat ca atare. Mai mulţi specialişti în dreptul internaţional definesc diplomaţia, după cum am stabilit, şi prin îngemănarea mai multor componente dintre cele amintite. Pe fondul general amintit, una dintre accepţiuni priveşte în acelaşi timp diplomaţia ca ştiinţă şi artă. Ca ştiinţă, scopul este să devină aptă pentru a se ocupa cu relaţiile juridice şi politice dintre state, iar ca artă, scopul este să poarte negocieri internaţionale, iar acesta implică activitatea de a coordona, de a conduce aceste negocieri dublate şi urmare totodată de realizarea unor înţelegeri, întocmirea unor documente obligatorii sau cu caracter de recomandare. 1.2. Scurt istoric privind evoluţia diplomaţiei O serie de activităţi ce sunt denumite astăzi componente ale diplomaţiei le regăsim încă din activitate. Ca activitate de sine stătătoare însă, o regăsim din momentul în care se constituie statele naţionale, ele intrând în relaţii pe diferite planuri. În antichitate, activitatea diplomatică era condusă de suveran şi contribuţia în cea mai largă măsură la realizarea intereselor acestuia. Ca forme mai utilizate erau soliile, negocierile, încheierea unor tratate de alianţă cu caracter ofensiv sau defensiv, conferinţele interstatale, corespondenţa diplomatică, rapoartele împuterniciţilor trimişi cu diferite ocazii. Aceste forme se regăsesc utilizate, pe scară largă, de către egipteni, greci, romani şi alţii. Misiunile soliile romane vizau declararea războiului, încheierea păcii, semnarea de tratate, organizarea provinciilor cucerite, rezolvarea unor litigii şi conflicte etc. cele mai multe

negocieri erau legate de problematica conflictelor armate. Se foloseau şi în acea perioadă, pentru informare rapoarte secrete ale unor împuterniciţi care erau redactate la întoarcerea din misiune a acestora. Antichitatea înseamnă totodată începutul pentru elaborarea de norme şi reguli ale activităţii diplomatice. Sunt începuturi chiar ale elaborării unor germeni ai dreptului internaţional. Romanii sunt cei care stabilesc printre primii norme şi reguli privind activitatea diplomatică, desemnarea soliilor şi misiunea lor, răspunderea acestora faţă de suveran şi senat. În Evul Mediu, aproximativ 400-1450, diplomaţia contribuia în mare măsură la înfăptuirea politicii statelor feudale. Şi de această dată, activitatea este legată prioritar de rezolvarea unor conflicte, a unor litigii dintre suverani. În perioada amintită un loc principal ocupa diplomaţia papală, îndeosebi prin întâlnirile unor concilii, prin participarea reprezentanţilor clerului, dar şi unii reprezentanţi ai suveranilor laici. Un alt moment al dezvoltării diplomaţiei este legată de formarea monarhiilor absolute din Europa. Epoca modernă se caracterizează de fapt, prin apariţia diplomaţiei ca activitate care reprezintă şi apără interesele statului naţional centralizat. Tot în această perioadă putem vorbi şi de începuturile diplomaţiei economice, deoarece statele cele mai evoluate luptă pentru expansiune economică externă, pentru supremaţia comercială şi politică, procese ce atrag după sine activităţi diplomatice, negocieri pe diverse probleme. Epoca modernă înseamnă în acelaşi timp negociere şi diplomaţie pentru delimitarea graniţelor naţionale, pentru libertatea de mişcare pe diferite planuri cum ar fi libertatea mărilor, negocieri pentru asigurarea stabilităţii politice şi altele. Tot acum începe şi deschiderea de reprezentanţe permanente. Se stabileşte o ierarhie diplomatică riguroasă, se elaborează un limbaj diplomatic obligatoriu pentru cei ce desfăşoară activităţi diplomatice. Începând cu secolul XVI se conturează mult mai bine ceremonialul diplomatic, în sensul stabilirii unor reguli prin care sunt primiţi ambasadorii altor sate. Alături de stabilirea de reprezentanţe diplomatice permanente, încep a fi utilizate şi misiunile speciale cu ocazia unor tratative, urcarea pe tron a unui suveran şi altele. Creşterea activităţii diplomatice este însoţită şi de progrese pe plan teoretic, progrese pentru ştiinţă, teoria diplomatică. Se realizează o mai mare simbioză între gândirea diplomatică şi activitatea practică. Aproximativ odată cu 1789, diplomaţia are rol esenţial în rezolvarea unor probleme apărute între state şi sunt elaborate unele reglementări privind relaţiile internaţionale. Europa – spune H. Kissinger – este „Singura parte a lumii moderne care a funcţionat vreodată în cadrul unui sistem multistatal, a inventat conceptele de naţiune –stat, suveranitate şi echilibru

al puterii. Aceste idei au dominat relaţiile internaţionale pentru cea mai bună parte a ultimelor trei secole”. Începând cu secolul XIX, diplomaţia va fi un instrument principal de împărţire şi reîmpărţire a zonelor de influenţă, proces care are loc până astăzi în forme noi, unele mult diferite de trecut. Tot începând cu secolul XIX, şi îndeosebi în zilele noastre, se dezvoltă diplomaţia prin congrese şi conferinţe internaţionale – diplomaţia multilaterală. Astăzi, aceasta se desfăşoară sub diferite forme de organizare, dar mai ales sub egida ONU unde sunt discutate, negociere, probleme de maximă importanţă ale lumii în ansamblul ei sau la nivel regional. Această nouă formă de desfăşurare a activităţii diplomatice prin sistemul relaţiilor internaţionale poartă numele de noua diplomaţie şi cunoaşte modificări importante faţă de diplomaţia tradiţională. Urmărind problematica acestor întâlniri internaţionale observăm că problemele economice, problemele sociale, se situează în prim plan. Cu alte cuvinte, diplomaţia economică se situează şi ea în prim plan, priveşte întreaga umanitate, şi în multe situaţii, la negocieri şi dezbateri participă toate statele. Cauzele sunt multiple, unele de durată, altele apărute în urma unor factori neprevăzuţi. În principal, reţinem consecinţele regionalizării şi globalizării, unele provocări la sacră globală - cum sunt cauzele crizei mediului natural, consecinţele multor altor crize. Negocierile pe o problemă sau alta se desfăşoară în permanenţă, atât bi cât şi multilateral. Luarea deciziilor însă, de maximă importanţă se ia la nivel înalt. Diplomaţia la nivel înalt este reprezentată de şefii de stat şi de guvern. Noua diplomaţie în ansamblul ei, diplomaţia la nivel înalt, ca şi alte forme mai noi presupun perfecţionări permanente în planul organelor şi organismelor diplomatice, a formei de desfăşurare, perfecţionări ale personalului diplomatic. Noua diplomaţie se ocupă astăzi şi de procese, de tendinţe, unele cu totul noi. Securitatea internaţională sau zonală, problemele creşterii şi dezvoltării economice, tendinţe precum globalizarea vieţii economice, ca şi soluţionarea problemelor globale solicită negocieri multiple, creşterea rolului noii diplomaţii, precum şi a diplomaţiei la nivel înalt, a diplomaţiei parlamentare, a diplomaţiei partidelor politice. Intense activităţi diplomatice sunt azi legate de alte fenomene cum este integrarea economică, politică, militară şi de altă factură. Diplomaţia, în acest caz, are rol fundamental, deoarece acceptând intrarea într-un organism de integrare economică sau de altă natură, se produc mutaţii şi transformări fundamentale, atât în viaţa statelor,a organizaţiei ca atare, dar şi în raporturile cu terţii. Uniunea Europeană, se exemplu, prin organismele de conducere ia o

Un moment important de activităţi diplomatice este legat de Unirea Principatelor Române. Elementele de ordin teoretic. o eficienţă mai înaltă. făuritorul societăţii moderne româneşti. îmbunătăţiri esenţiale. atât datorită problematicii extinderii relaţiilor noastre externe. înfiinţarea de reprezentanţe diplomatice permanente în exterior. a dezbaterilor ce vizează viitorul. . dar care implică norme şi principii obligatorii în comportamentul tuturor statelor. a relaţiilor internaţionale. cum ar fi integrarea şi afirmarea mai puternică în mersul vieţii social-economice. În această lucrare sunt făcute referiri precise cu privire la negocierile diplomatice. După părerea noastră. Pe un asemenea tablou. Pe fondul istoricului general al diplomaţiei trebuie avută în vedere şi realitatea românească. diplomaţilor. dar şi unor diplomaţi. o prezenţă mai activă în sistemul relaţiilor bi sau multilaterale. În prezent. în acordul instituţiilor internaţionale. sunt şi unele cerinţe. Cu alte cuvinte. fragmentare. sistemul internaţional va fi marcat de o aparentă contradicţie: pe de o parte. iar ca perioadă de timp cea interbelică este considerată ca una din cele mai fertile. îmbinând elemente ale diplomaţiei tradiţionale cu noua diplomaţie. pe de altă parte globalizare crescândă. şi ulterior pe cele cu Înalta Poartă şi statele europene. europene şi globale. precum Nicolae Titulescu.Kissinger. În ceea ce priveşte secolul nostru. crescând în acelaşi timp responsabilitate oamenilor politici. aşa cum apreciază şi H. în sensul că în decursul timpului ea a avut un rol important nu numai în promovarea şi apărarea intereselor noastre. de necesitatea recunoaşterii acestui fapt de către ţările europene. specialiştilor. diplomaţia şi negocierile vor suporta modificări. Au fost însă şi eşecurile diplomaţiei româneşti legate de cauze proprii sau externe. Cuza. dar are preocupările sale şu unele obiective majore. cum ar fi pregătirea diplomaţilor.serie de decizii pe baza negocierilor purtate. realizarea unei implicări mai profunde. Activitatea diplomaţiei româneşti se va dezvolta odată cu formarea voivodatelor româneşti. Diplomaţia românească este foarte activă şi în momente principale ale existenţei noastre. ia o serie de măsuri privind organizarea aparatului diplomatic. vizând raportul dintre ele. cum ar fi 1877 şi 1918. dar şi pragmatic întâlnim în lucrarea „Învăţăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Teodosie”. la o serie de soluţii de politică prin instituţiile statului. diplomaţia noastră este integrată în contextul general al diplomaţiei. dar şi în rezolvarea unor probleme pe plan regional sau general. prima fiind deschisă la Paris în 1860. Începuturile diplomaţiei româneşti sunt prezente însă din antichitate şi ca exemplu primar pot fi amintite raporturile dintre daci şi romani.

În cadrul misiunilor de tip clasic sunt cuprinse: a) Ambasada este misiunea diplomatică. Determinant în stabilirea rangului misiunilor diplomatice este consimţământul comun al statelor. ca şi ambasadorul. Categorii de misiuni diplomatice Conform Convenţiei de la Viena. Evoluţia istorică a reprezentanţelor diplomatice în ultimii cincizeci de ani s-a desfăşurat în direcţia afirmării tot mai puternice a principiului egalităţii în drepturi a tuturor statelor. care are în frunte un ministru plenipotenţiar sau un ministru rezident. Misiunile diplomatice permanente se pot clasifica în două mari categorii şi anume: • • Misiuni diplomatice de tip clasic Misiuni diplomatice de tip nou 1.Capitolul II. care l-a înfiinţarea acestora. Este condusă de internunţiu care face parte din aceeaşi categorie cu ministru plenipotenţiar. Practica a demonstrat că pe baza principiului reciprocităţii statele convin să înfiinţeze în majoritatea cazurilor misiuni de acelaşi rang. de rang cel mai înalt. misiunea diplomatică reprezintă o entitate independentă cu drepturi şi îndatorii care se bucură de imunitate şi privilegii. Rangul misiuni este acelaşi cu al şefului ei. apreciază şi hotărăsc propriilor legislaţii. Misiunile diplomatice 2. şeful de misiune aparţinând clasei a doua în ierarhia diplomatică. din prima clasă în ierarhia diplomatică. Pentru determinarea clasei sau rangurilor misiunilor diplomatice trebuie să se aibă în vedere competenţa internă a statelor. care face parte. Şeful misiuni are titlul de ambasador făcând parte din prima clasă de diplomaţi în ierarhia recunoscută de dreptul diplomatic.1. Şeful misiuni este nunţiul. . d) Internunciatura este similară legaţiei reprezentând Sfântul Scaun în ţările în care nu există o nunciatură. c) Legaţia este o reprezentanţă diplomatică de rang inferior. b) Nunciatura este sinonimul ambasadelor reprezentând Sfântul Scaun în relaţiile sale cu statele sau cu alte subiecte de drept internaţional.

2. A ocroti în statul acreditar interesele statului acreditant şi ale cetăţenilor săi în limitele administrate de dreptul internaţional. c) Misiunile organizaţilor internaţionale pe lângă statele membre sau nemembre ale acestora reprezintă ultima categorie în domeniul reprezentării diplomatice. A duce tratative cu guvernul statului acreditar. Funcţiile misiuni diplomatice. Este necesar ca statul acreditant să nu dea misiuni sale diplomatice instrucţiuni care să depăşească funcţiunile sale deoarece. Totodată statul acreditar trebuie să acorde respectul cuvenit activităţilor derulate în cadrul funcţiilor diplomatice de către reprezentanţii diplomatici. Deoarece reflectă relaţiile dintre state şi organismele internaţionale. Agenţii diplomatici de tipul înalţilor comisari cum sunt denumiţi în Anglia sau de tipul înalţilor reprezentanţi cum sunt cunoscuţi în Franţa se bucură de statutul privilegiat al ambasadorilor. în primul rând de rangul şi caracterul misiunii. depind de mai mulţi factori. Funcţiile misiunii diplomatice Activitatea oricărei misiuni diplomatice trebuie încadrată în funcţiile generale ale diplomaţiei. b) Delegaţiile sau misiunile permanente sunt reprezentanţe ale diferitelor state pe lângă organizaţiile internaţionale. de obiectivele urmărite etc.2. Esenţiale în structurarea unei misiuni diplomatice sunt nevoile cărora acesta trebuie să le facă faţă în exercitarea funcţiilor ei de reprezentare şi ocrotire a intereselor statului acreditant. 3 al Convenţiei de la Viena constau în special în: • • • A reprezenta statul acreditant în statul acreditar. într-o astfel de situaţie. în structura acestora fiind cuprinse: a) Înaltele comisariate sau înaltele reprezentanţe sunt misiuni diplomatice regăsite în practica unor ţării ale căror relaţii se caracterizează prin afinităţi cu conotaţie istorică. aceste misiuni permanente beneficiază de imunităţi şi privilegii specifice ambasadelor. agenţii diplomatici riscă să fie declaraţii indezirabili. aşa cum reiese din art. . 2.Misiunile diplomatice de tip nou au un caracter bilateral sau multilateral. Sunt de notorietate relaţiile privilegiate ale Franţei cu ţările ce constituie comunitatea francofonă. iar coordonatele de delimitare a unei funcţii de alta.

să informeze prompt orice aspect privind statul acreditar legat de componentele vieţii economice şi sociale. Funcţia de observare şi informare. Conform paragrafului 2 al art. Observarea îi permite agentului diplomatic să se informeze şi să trimită guvernului său rapoarte periodice. de acţiunile de politică externă faţă de terţi şi faţă de evenimentele din viaţa internaţională. ci şi faţă de alte state. atitudinea de aprobare pe care acesta o adoptă faţă de momentele semnificative ale vieţii publice din ţara de reşedinţă. a demnităţii sale. Cele mai importante funcţii ale misiunilor diplomatice sunt: 1. Prin ea se apără interesele ambelor state încercând a se pune de acord. Misiunea trebuie să urmărească. Funcţia de negociere ţine prin excelenţă de esenţa activităţii diplomatice. 3 din Convenţia de la Viena rezultă posibilitatea ca misiunile diplomatice să exercite şi funcţii consulare.• • A se informa prin toate mijloacele licite despre condiţiile şi evoluţia evenimentelor din statul acreditar şi a raporta cu privire la aceasta statului acreditant. simbolizând statul acreditant. Aceste negocierii sunt organizate anterior derulării negocierilor oficiale reprezentând o bază pentru încheierea cu succes a acestora din urmă. preocupările. a descifra intenţiile celor două părţi. În general negocierile pot fi oficiale şi oficioase. Şeful misiuni reprezintă statul său în totalitatea relaţiilor internaţionale nu numai faţă de statul în care este acreditat. punctele sale de vedere într-o problemă sau alta valorificând dreptul în apărarea intereselor sale. este cel de a autoriza misiunea diplomatică să trateze în numele statului trimiţător exprimându-i dorinţa. A promova relaţii de prietenie şi a dezvolta relaţii economice culturale şi ştiinţifice între cele două state. De multe ori negocierea este sinonimă cu diplomaţia. a independenţei sale. să studieze. Şeful misiuni este imaginea puterii statului. Negocierile oficioase constau în contacte pe parcursul cărora se încearcă a înţelege. Negocierile oficiale se fac în numele celor două state şi constituie un început de angajament. . Un alt sens al noţiuni de reprezentare. a găsi puncte de interes comun în probleme bilaterale sau multilaterale. Ele pot fi directe între şeful misiunii diplomatice şi şeful statului sau indirecte când se desfăşoară între şeful misiuni diplomatice şi ministrul afacerilor externe sau subordonaţii acestuia. Acesta se manifestă prin participarea agenţilor diplomatici la evenimentele vieţii publice. Reprezentarea constituie cea mai veche funcţie a diplomaţiei. 2. 3.

în doctrină interpretându-se că statul acreditant poate înfiinţa în ambasadă o secţie consulară. 4. de a obţine informaţi care trebuie să fie licite. Funcţia consulară. a migraţiei legale şi ilegale. menţinerea unei atmosfere cât mai amicale. studierea presei şi a publicaţiilor în general. diplomaţia foloseşte contactele oficiale şi oficioase. Cel lezat trebuie să aibă cetăţenia statului acreditant. 6. Funcţia de protejare a intereselor statului acreditant şi a cetăţenilor acestuia. a persoanelor fizice şi juridice. dar îndeosebi a faptul că agenţii economicii privaţi au devenit principali actori ai relaţiilor economice internaţionale. fără a cere autorizarea statului acreditar. Misiunea diplomatică exercită şi protecţia diplomatică care se referă la dreptul unui stat de a-şi proteja cetăţenii în statul acreditar. răspunde în anumită măsură de aplicarea politicii economice în relaţiile cu statul acreditar. contribuţia la colaborarea internaţională pe toate planurile. cultivarea de relaţii prieteneşti. ştiinţifică şi tehnică. Este o practică de dată relativ recentă. El trebuie să reprezinte violarea unui tratat sau a reguli standardului minim. 5. atât în privinţa ariei de probleme care interesează statul acreditant dar mai ales mijloacele de a procura. acţionează pentru a spori valoarea schimburilor comerciale. Această concluzie este dedusă din consimţământul mutual al statelor care reprezintă un principiu fundamental în relaţiile diplomatice şi consulare.Funcţia de informare şi observare cunoaşte anumite limite. pentru a mări numărul obiectivelor de cooperare economică. Funcţia de cooperare internaţională vizează realizarea de raporturi cât mai bune. Această protecţie diplomatică presupune ca reguli obligatori următoarele: • • • • Actul de care se plânge cetăţeanul lezat trebuie să fie licit. Trebuie făcută distincţia dintre informare. Ca mijloace de informare licite. Misiunea diplomatică îndeplineşte unele funcţii privind cetăţenii statului acreditant în domeniul stării civile sau acte cu caracter notarial care justifică decese. Trebuie să se fii epuizat toate posibilităţile recursului intern. . contactele cu colegii din corpul diplomatic. Diferenţa dintre diplomaţie şi spionaj constă în caracterul totalmente secret al spionajului. Această preocupare s-a intensificat în zilele noastre ca urmare a circulaţiei tot mai intense a cetăţenilor. Misiunea diplomatică urmăreşte dezvoltarea şi diversificarea relaţiilor economice dintre statul acreditant şi statul acreditar. cu personalităţi politice sau de altă natură. egale. observare şi spionaj.

de exemplu). Brazilia. Structura misiunilor diplomatice este influenţată. noii funcţii în interiorul acestor poli. Rusia (afectate şi ele de actualele crize globale) îşi cer noi locuri şi roluri în societatea contemporană. alături de ele cele existente deja în aceste ţări (criza alimentară. faptul că trăim într-o lume multipolară. pentru mărimea şi structura misiunilor diplomatice. economică. secţia sau biroul cultural. biroul militar. China. puterea economică financiară. statului acreditant. şi nu numai. militară şi de altă natură. mai ales în statele rămase în urmă. secţia sau biroul de presă. Toate acestea. dar se are în vedere complexitatea şi calitatea relaţiilor dintre cele două ţări. inclusiv în raporturile bilaterale.naşterii şi altele. când economii emergente ca India. 2. Nu există o schemă general valabilă. sub ochii noştri. numărul diplomaţiilor. Nu trebuie ignorate azi nici cerinţele. face ca şi instituţiile diplomatice să capete noi forme. secţia economică şi comercială. gradul de dezvoltare şi încadrarea ţării în grupa celor post moderne sau premoderne. poziţia politică. Pe baza practicii internaţionale se poate vorbi de următoarea schemă a misiunii diplomatice: cancelaria. unde negocierile vizează mai ales resursele energetice şi de materii prime. secţia consulară. dar şi în raporturile exterioare. structurii lor. factori subliniaţi mai sus. Şi acest lucru se reflectă din plin în dimensiunea misiunilor diplomatice. Există şi situaţii în care apar anumite restricţii din partea statului acreditar.3. problemele financiare. importanţa sa pentru statul acreditar. Se ţine cont de asemenea de interesele statului acreditat. iar recent criza financiară şi economică globală. ofensiva diplomatică. de apărare a intereselor statului acreditat în relaţiile cu statul acreditar. inclusiv statul de supra-putere. Misiunea se ocupă totodată cu extrădarea infractorilor care fug de pe teritoriul satului acreditant pe teritoriul statului acreditar. în zile noastre. Structura misiunilor diplomatice Această structură este determinată de nevoile la care este chemată să le rezolve în cadrul exercitării funcţiei de reprezentare. secţia politică. influenţele globalizării şi regionalizării. militară şi de altă natură a statului acreditar pe plan regional sau mondial. sau ale . Organizarea internă a misiunilor diplomatice este de competenţa exclusivă unor organisme în care are statul de membru cu drepturi depline. şi de locul ocupat de o ţară în ordinea internaţională. Existenţa astăzi a mai multor poli de putere în lume. se verifică astăzi.

inclusiv alte activităţi dar şi cu implicaţii de ordin economic şi comercial. Este vorba de identificare anticipată a posibilităţilor. printre actele producţia. a altor contracte comerciale. sau participă la negocierea unor acorduri economice şi comerciale sau financiare ale statului său. şi sfătuit de alţi diplomaţi specializaţi pe aceste probleme. sectorul administrativ-gospodăresc. Secţia economică şi comercială vizează dezvoltarea relaţiilor economice. activitatea IMM-urilor şi a altor actori economici naţionali şi externi. consulară şi unele sectoare funcţionale. Din nou. în general. Diplomaţia comercială în multe cazuri este o secvenţă distinctă a diplomaţiei economice. Unele funcţii sunt asemănătoare cu funcţiile diplomaţiei economice. Cancelaria rezolvă problemele cetăţenilor statului acreditant şi tot aici se găsesc codurile diplomatice şi arhivele. De acest lucru se ocupă şeful misiunii însuşi. este vorba de secţia politică. la derularea schimburilor comerciale. sunt pregătite şi trimise toate documentele care cad în competenţa şefului de misiune. cu oamenii politici şi de altă natură ai statului acreditar. Aici se primesc. Personalul specializat din această secţie intervine ori de câte ori apar probleme în . Aceste secţii economice şi comerciale realizează în esenţă o serie de funcţii care vizează transformarea cooperării economice externe în factor principal de creştere şi dezvoltare economică. Veghează de asemenea. de obicei. secţia economicocomercială. sectorul financiar-contabil. consumul. situaţia financiară a statului acreditar. uneori cu totul neprevăzute. 2. Funcţia de informare cu caracter economic şi de studiere a pieţei Personalul acestei secţii studiază economia statului acreditar sub toate aspectele ei. Această funcţie se corelează azi tot mai intens şi cu diplomaţia corporatistă. de presă. În general. unde se coordonează munca tuturor celorlalte secţii. Funcţia de asistenţă Pregăteşte şi negociază. la aplicarea acestor acorduri şi a oricăror ale aranjamente. să dispună de capacitatea de adaptare la situaţii. cât şi raporturile comerciale cu terţii. Ea vizează. Abilitatea. în asemenea cazuri este una din cerinţele unui bun diplomat. Funcţiile acestor secţii sunt: 1. În acelaşi timp încercarea să descopere şi posibilităţile de cooperare ale statului acreditant care ar putea fi realizate în viitor în zona respectivă. se cere cultură diplomatică şi experienţă. atât interne cât şi externe. secţia culturală. a celor comerciale în special. respectiv secretariat. între cele două state. în general. Cancelaria ocupă locul principal în misiunea diplomatică. relaţiile cu organele de conducere. cei care se ocupă de problemele politice trebuie să aibă un bagaj de cunoştinţe mult mai larg. Secţia politică se ocupă de chestiuni politice şi de ordin general.În practica ţării noastre.

promovarea relaţiilor cu diferite cercuri de afaceri. evoluţiile burselor de valori şi mărfuri. mai ales în contextul unor dereglări (ca cele actuale) ale sistemului financiar internaţional integrat la această scară. dar şi raporturile cu instituţiile specializate cu caracter regional sau mondial. iar acum se cere insistent intervenţia statelor prin măsuri directe şi rapide. De multe ori spaţiul acestei activităţi îl constituie diplomaţia dintre misiunile diplomatice şi instituţiile specializate ale statului în care se regăseşte. dar şi acţiuni privind IED. cu diplomaţia comunitară (intergraţionistă). inclusiv comercială. şi altele. În unele misiunii diplomatice acţionează şi un birou financiar care se apleacă prioritar asupra studiilor privind politica valutară. a celor comerciale. în general. Prin negocieri – bine motivate – pot fi obţinute şi o serie de derogări temporare. investiţiile străine. Funcţia de promovare a comerţului foloseşte ca mijloace.derularea activităţii economice. participarea la târguri şi expoziţii. importul şi exportul de capital. secţiilor economice. în special. Pe plan teoretic. sau neoliberală – economie liberă de piaţă. în genere. . Misiunile diplomatice intervin mai ales când apar imperfecţiuni în acţiunea pieţei libere. respectiv intervenţionistă. a fost dominantă de economia şi politica pieţei libere. Dar. care defineşte o politică externă. în care statul joacă un rol important în sfera relaţiilor economice externe. Derulează de asemenea negocieri cu autorităţile statului de reşedinţă care să conducă la creşterea schimburilor comerciale. economică. De astădată. negocierile cu CMN-urile din statele unde activează (diplomaţia corporatistă). publicitatea. se îmbină activitatea proprie misiunilor.Funcţia de prospectare a posibilităţilor concrete de amplificare şi diversificare a schimburilor comerciale sau alte forme de cooperare. în ultimii ani. Se poate vorbi în anumite cazuri de o diplomaţie financiar-valutară. la reducerea sau eliminarea tarifelor vamale etc. sau alţi diplomaţi. în interior sau exterior faţă de terţi. O influenţă deosebită asupra activităţii economice ale misiunilor diplomatice sau secţiei economice o are natura politicii economice promovate de statul acreditant. De problemele economice se ocupă ataşatul comercial. se intensifică din nou disputa între intervenţionism şi neoliberalism 3. unde are rolul determinant piaţa. În cadrul acestei funcţii nu trebuie ignorate nici relaţiile. ce se deplasează în alte state. Edificatoare este actuala criză economică şi financiară globală care. miniştri. 4. printre altele. la obţinerea de facilităţi monetare şi financiare. sarcinile în acest plan revin şi şefilor misiunilor diplomatice. inclusiv cu instituţiile specializate în acest scop. diplomatice. prezentând date şi informaţii economice pentru agenţiile naţionale privind posibilităţile de cooperare cu parteneri din statul acreditar.

educaţiei. Această secţie transmite totodată statului său informaţii despre statul acreditar privind viaţa internă. ca şi informaţii despre politica externă. de manifestarea unor crize. Are rol în răspândirea prin mass-media din statul acreditar. incompatibile cu cele naţionale. Secţia ataşatului cultural este de dată relativ mai recentă şi se ocupă de cunoaşterea şi afirmarea culturală în exterior. Asemenea activităţi permit atât un contact mai strâns cu cultura şi civilizaţia universală. răspândirea spre cunoaştere a operelor ştiinţifice şi artistice naţionale. inclusiv du diplomaţia la nivel înalt. sistemul partidelor politice. o necesitate de primă importanţă. Are un rol deosebit numai în unele state care au relaţii mai . precum şi colaborare în acest domeniu. cu cât. Principalele sarcini ale acestei secţii sunt: realizarea cunoaşterii în ţara de reşedinţă a culturii naţionale din statul acreditant. După părerea noastră. se produc unele mutaţii negative. Cerinţa intensificării activităţilor culturale promovate de misiunile diplomatice apare cu atât mai necesară . Trebuie însă atrase în aceste sarcini. O societate informală îşi poate mări capacitatea de adaptare a acţiunilor sale în exterior. circulaţia ştirilor şi ideilor reprezintă azi. împrumut de obiceiuri. Apariţia secţiei de presă este şi ea de dată relativ mai recentă. Se folosesc o serie de procedee şi mijloace care trebuie să conducă la intensificarea relaţiilor culturale. tradiţiilor. dar mai ales în viitor. economice şi sociale. dezvoltarea colaborării în domeniul cultural-ştiinţific. păstrarea tradiţiilor. dar şi de observare. în funcţie de ştirile primite. privind promovarea culturii naţionale. având în vedere de exemplu procesul globalizării vieţii în general. specificului naţional. a capacităţii şi potenţialului de colaborare în viaţa internaţională pe multiple planuri a statului acreditant. O asemenea activitate devine azi o necesitate tot mai acută. şi efectele sale. Aceste eforturi se conjugă cu cele ale altor organisme economice ale statului lor. de informaţii şi ştiri din domeniul economic şi social. Biroul ataşatului militar are atât funcţii de reprezentare. participarea la pregătirea în încheierea de acorduri culturale şi supravegherea lor. începând cu al doilea război mondial. dar şi procesul invers. dimensiunea problemelor politie. activităţi străine. dimensiunea culturală a relaţiilor internaţionale va avea un rol tot mai important. organizarea de expoziţii şi manifestări artistice etc. a orientărilor de politică externă. Comunicarea. urmare globalizării culturale. dar şi cunoaşterea dimensiunii contribuţiei naţionale la tezaurul culturii universale. înlocuite de mimetism. inclusiv pe planul culturii. şi de veridicitatea lor. şi personalităţi naţionale care reprezintă cultura şi arta în general. chiar pierderea identităţii naţionale.Funcţiile economice ale misiunilor diplomatice se situează astăzi în primul plan al preocupărilor lor.

ţinând cont că această organizaţie are în prezent rol şi funcţii de apărare şi securitate comună. mai ales după al doilea Război Mondial. etc.e. De aceea. cunoscute călătoriile solilor indieni în imperiul Roman. în principal economia. de vize şi paşapoarte. se desfăşoară ca o problemă la scară regională. de asemenea. acte administrative şi teritoriale. respectiv când nu există consulate separate de misiunile diplomatice sunt organizate şi secţii consulare. . Implicaţiile sunt importante şi pentru alte domenii de activitate. economice şi sociale din secolul XX.). se poate vorbi despre origini foarte îndepărtate ale practici diplomaţiei ad-hoc. dar în acelaşi timp se informează reciproc cu ambasada asupra mersului activităţii lor. există şi un birou pentru migraţii în cadrul statelor care promovează mai intens o politică de emigrare sau imigrare. mai ales azi. În ciuda apariţiei şi reglementării târzii a termenului de diplomaţie ad-hoc. Diplomaţia ad-hoc Cea mai activă formă a diplomaţiei moderne este diplomaţia ad-hoc sau temporară. Aria de acţiune a acestor secţii este mult mai redusă şi se ocupă. activitate materializată în stabilirea de contacte între faraonii din Dinastia a XVIII-a cu principii străini care le erau supuşi (secolul XV şi XIV î.aprofundate în planul colaborării în producţia de tehnică militară. în general. când are loc o mişcare generală a oamenilor. Sunt. mai ales în ultimii ani.n. comercializarea acestor produse. pregătirea de cadre. când fenomenul migraţiei. Într-o serie de cazuri. Diplomaţia ad-hoc actuală reprezintă o rezultantă a transformărilor politice. asistenţă şi protecţie consulară. Pentru noi o asemenea activitate capătă dimensiuni. în unele structuri ale misiunilor diplomatice. Aşadar. Capitolul III. economic. Conturarea diplomaţiei ad-hoc a fost rezultatul unor schimbări sensibile şi esenţial în conţinutul şi structura vieţii internaţionale. odată cu integrarea în NATO. licite şi ilicite. tot mai numeroasă şi pe spaţii întinse. etc. comunitară sau globală. istoria de dezvăluie existenţa în Orientul Antic a unei activităţi diplomatice temporare. dar şi în plan politic. Aceste secţii sau birouri îşi desfăşoară propria activitate.

pe timpul duratei conferinţei respective.În prezent se dovedeşte cea mai activă formă de manifestare a negocierilor diplomatice. Diplomatul ad-hoc ca mesager Mesagerul este o persoană care se bucură de o consideraţie politică specială sau care ocupă un post important în ierarhia politico-administrativă a ţării sale. 2. însărcinaţi cu o misiune specială într-un alt stat cu prilejul unor ceremonii extraordinare (încoronării. Din acest motiv este trimis de şeful statului sau al guvernului într-o misiune specială. Diplomaţia ad-hoc sub forma delegaţiilor care participă la ceremonii şi alte acţiuni protocolare. În timpul ceremoniei ambasadorul ad-hoc trece înaintea ambasadorului acreditat permanent. pentru a prezenta un mesaj unui înalt funcţionar dintr-o altă ţară. cel puţin în privinţa problemelor de ordin protcolar. Aceste situaţii apar în cazul trimiterii de ambasadori sau de înalţi demnitari. Dacă se trimite la ceremonie o misiune ad-hoc există obiceiul ca şeful misiuni să nu fie ambasadorul în ţara respectivă. . cu o pondere din ce în ce mai mare în teoria şi practica dreptului internaţional contemporan. există unele diferenţe şi pot apărarea unele situaţii delicate. acesta fiind pe timpul ceremonii ambasador ad-hoc. Aceasta a constituit multă vreme forma cea mai frecventă sub care s-a concretizat diplomaţia ad-hoc. funeralii ale suveranilor). căsătorii. Concepţia care a prevalat în acest domeniu este acea că. De regulă între statutul diplomatului acreditat permanent şi cel al delegatului la conferinţa internaţională sau congresul respectiv. Atunci când şeful misiunii permanente este şi şeful misiunii ad-hoc. măsura trebuie să fie marcată printr-o acreditare specială a ambasadorului permanent ca ambasador ad-hoc. Formele diplomaţiei ad-hoc: 1.Diplomaţia ad-hoc sub forma delegaţiilor care participă ca congrese şi conferinţe internaţionale Este forma cea mai uzitată a diplomaţiei ad-hoc. acesta fiind doar un membru. În acelaşi scop s-a recurs la desemnarea reprezentantului diplomatic permanent din ţara respectivă drept ambasador special. calitatea de diplomat ad-hoc trece înaintea calităţii de diplomat sedentar. 3.

Trăsăturile specifice diplomaţilor Cu toate că întotdeauna calitatea de diplomat a fost indisolubil asociată activităţii diplomatice. care aveau. Această practică a fost frecvent utilizată în trecut mai ales în relaţiile dintre monarhi.1. Diplomaţii. . 6.1. dar nici curier diplomatic. Cuvântul diplomat a apărut mult mai târziu decât diplomaţii ca atare. Capitolul IV. sau primeşte sarcina de a participa la anumite conferinţe internaţionale. Demersul diplomatic este folosit şi în prezent în scopul transmiterii unor comunicări de natură politică. 4. Emisarul secret Este persoana însărcinată de statul pe care îl reprezintă de a se pune în contact cu altă persoană a altui stat. Diplomaţii 4.Diplomatul ad-hoc nu este nici delegat. consuli şi funcţionari internaţionali 4. Suita şefului de stat Persoanele care alcătuiesc suita şefului de stat sunt tratate cu o curtoazie specială. În limba română termenul a apărut pentru prima dată în Dicţionarul francezo-român din 1840. ele fiind primit cu curtoazie specială. un caracter familial. Ambasadorul intinerant Acesta nu este acreditat într-un anumit stat. întrucât o lungă perioadă de timp s-a folosit cuvântul negociator. în multe cazuri. el primind punctual sarcina de a urmării desfăşurarea anumitor negocieri în numele statului său. În acest caz nici unul nici celălalt nu are dreptul să facă dezvăluiri cu privire la prezenţa sau caracterul funcţiei sale. 5. până în epoca modernă profesiunea de diplomat nu a fost delimitată de alte activităţi profesionale.1. datorită misiunii speciale a persoanei pe care o urmează.

fără a putea însă constitui criterii imuabile de apreciere. 4. 5. Arta de a redacta acte. Funcţia de reprezentare conferă gesturilor ambasadorului semnificaţiile cele mai serioase şi necesită. juridice – sunt elemente de care un diplomat nu se poate dispensa. Respect pentru adevăr. răbdare şi perseverenţă. prin diplomat trebuie să se înţeleagă toţi funcţionarii publici în afacerile diplomatice. 2. economice. Conducerea negocierilor. franceza şi germana. Dreptul public din principalele ţări ale Europei. reprezentarea cu demnitate a statului. 3. calm.Conform sensului dat de Mircea Maliţa. Istoria. care slujesc: • • În interior – în departamentul relaţiilor externe În străinătate – la ambasade sau la alte agenţii diplomatice Anumite trăsături ale calităţii diplomatului se impun cu necesitate. În îndeplinirea instrucţiunilor primite şi în exercitarea zilnică a îndatoririlor. Economia politică. Geografia. un autocontrol riguros. iar realizarea lor implică un înalt patriotism din partea diplomatului chemat să le servească. Principalele limbi pe care trebuie să le cunoască sunt: engleza. cinste. Acestea sunt atribuţii înscrise în multe din definiţiile diplomaţiei. implicit. loialitate şi integritate. Este imposibil ca un diplomat să obţină succese notabile atunci când asupra numelui său planează suspiciunea utilizării de date false şi a încercării de a induce în eroare partenerul. Disciplinăm conştiinciozitate şi punctualitate. Promovarea intereselor ţării. Mircea Maliţa consideră că domeniile în care un diplomat trebuie să aibă cunoştinţe indispensabile sunt: • • • • • • • • • • Dreptul internaţional. Sistemele politice. tact. Statistica. Cultura Cunoaşterea cât mai multor laturi ale fenomenelor: istorice. Abilitate. apărarea intereselor ei. Este suficient să se . Sunt de menţionat: 1. conştiinciozitatea este una din calităţile indispensabile.

Şeful misiuni diplomatice . să raporteze ministrului său evenimentele cu semnificaţii politice sau economice. el fiind ajutat. dar este singurul răspunzător faţă de ambele guverne de modul în care îşi conduce misiunea. Politica diplomatică a misiuni poate fi cel mai bine definită ca fiind atitudinea adoptată cu privire la toate problemele care privesc relaţiile dintre propriul său stat şi statul în care este acreditat.1. comentând. dimpotrivă. pe promisiuni false sau înşelăciuni. dacă acestea au o importanţă directă (cum ar fi înlocuirile de miniştri) sau o importanţă indirectă (schimbările în politica economică şi socială). există anumite priorităţi cărora un şef de misiune le acordă atenţia sa personală: 1. punctele de vedere ale unei terţe părţi (de exemplu: articolele din presa locală sau opiniile unor diplomaţi).2. în acest scop. 2. El însărcinează cu diferite funcţii personalul din subordinea sa. transmiterea către statul acreditar a punctelor de vedere ale propriului guvern în problemele importante de interes comun şi de politică comună. 3. 5. . să facă dovada unui comportament oficial şi neoficial de o manieră care să sporească reputaţia ţării sale. totodată. formarea politici diplomatice. 4. Indiferent de numărul de membrii ai misiunii.constate acest lucru o singură dată.calităţi şi responsabilităţi Şeful misiuni este responsabil de toate problemele legate de misiunea sa. Un bun diplomat nu trebuie să-şi întemeieze succesele pe încălcarea cuvântului. Formularea politicii diplomatice a unei misiuni este o responsabilitate majoră a şefului de misiune. pentru ca partenerul să-l eticheteze pe respectivul diplomat cu renumele de om în care nu se poate avea încredere. de către principalii săi consilieri. aceasta constituie o dovadă a incapacităţii sale de a găsi mijloace pentru atingerea scopului propus pe căi oneste şi rezonabile 4. şeful misiunii fiind un element de comunicare între cele două guverne în astfel de probleme. să fie la curent în aceea ce priveşte persoanele cu influenţă şi sursele puterii naţionale în statul în care se află misiunea. Este o eroare să se creadă că un diplomat abil este un maestru al minciuni. 6. să cultive un cerc de prieteni suficient de larg şi variat pentru a fi capabil să îndeplinească priorităţile enumerate anterior.

statul acreditant. în funcţie de obiectivele stabilite. Statul acreditar nu este obligat să comunice statului acreditant motivele refuzului agrementului. art. conform principiului stabilit în dreptul diplomatic. ambasadorii acreditaţi de câtre şefii de stat şi alţi şefi de misiune având rang echivalent.3. după un studiu atent al particularităţilor sociale. Înainte de acreditarea şefului de misiune. care prevede: 1. . Persoana aleasă trebuie determinată cu multă grijă. Alegerea şi agrementul şefului de misiune Alegerea persoanei care-şi va asuma conducerea misiunii diplomatice se face de către statul acreditant. politice ale ţării de reşedinţă. trimişi şi miniştri acreditaţi de către şefii de stat. deoarece. după ce în prealabil face sondaje pe lângă statul acreditar pentru a afla cum poate fi văzută numirea ca şef de misiune a persoanei propuse. refuz care nu trebuie justificat. Primind cerea de agrement. În acest scop. Conform cutumelor stabilite. statul acreditant trebuie să ceară agrementul statului acreditar asupra persoanei propuse. scrisoarea de agrement este formulată în art. miniştri. nici un stat nu este obligat să accepte ca şef al unei misiuni diplomatice o persoană pe care nu o agreează.1. numiţi în limbajul curent însărcinaţi cu afaceri ad-interim. însărcinaţi cu afaceri.4 al Convenţiei de la Viena. Aceasta este consecinţa suveranităţii teritoriale a statului. 2. 4. însărcinaţi cu afaceri acreditaţi de către miniştrii de afaceri externe. agenţii însărcinaţi de conducerea unei misiuni în timpul absenţei temporare a titularului de post. 14 din Convenţia de la Viena stabileşte o ierarhie între reprezentanţii diplomatici permanenţi astfel: 1. 3. 2. Statul acreditant trebuie să se asigure că persoana pe care intenţionează să o acrediteze ca şef de misiune în statul acreditar a primit agrementul acestui stat. Astfel. Care se numesc în limbaj curent însărcinaţi de afaceri cu scrisoare.Şefii misiunilor diplomatice sunt ierarhizaţi în diverse categorii. Agrementul este necesar pentru toate clasele de şefilor de misiune: ambasadori. 4. statul acreditar poate accepta propunerea sau poate refuza. formulează o cerere de agrement.

Totuşi. de la orice activitate diplomatică. moment care marchează începerea oficială a exercitării funcţiei sale. scrisorile se adresează către Ministerul Afacerilor EXTERNE. bucurându-se de imunităţi şi privilegii diplomatice din momentul în care trece frontiera statului acreditar. şeful statului acreditant adresează omologului său rugămintea de a da crezare tuturor declaraţiilor pe care trimisul le va face în numele guvernului său şi îl roagă să-i facă o primire binevoitoare. obţinerea agrementului şi numirea sa. El îşi va exercita. acest document conţine menţiuni privind: • • • • Numele. în cazul când şefii de misiune sunt ambasadori sau miniştri. Obiectul general al misiuni sale. în general. Nu există reguli fixe în ceea ce priveşte forma scrisorilor de acreditare. Expresia scrisoare de acreditare desemnează documentul oficial emanat de la statul acreditant. pentru discuţii preliminare şi pentru contacte cu caracter privat cu unii diplomaţi şi cu decanul Corpului Didactic. Titlul. funcţiile numai după remiterea scrisorilor de acreditare. el va putea face la sosire o declaraţie pentru presă. Şeful misiunii diplomatice va face o serie de vizite la Ministerul Afacerilor Externe pentru: remiterea unei copii a scrisorilor de acreditare. în mod oficial. Abţinându-se. potrivit practicii de reşedinţă a şefului de misiune este primit la sosire de către şeful protocolului din Ministerul Afacerilor Externe al statului acreditar. Practic. În cazul însărcinaţilor cu afaceri.Statul acreditar comunică răspunsul la cererea de agrement prin misiunea sa diplomatică de pe lângă statul acreditant sau pe alte căi uzuale. deoarece această acţiune fixează debutul activităţii oficiale a şefului de misiune diplomatică. Scrisorile de acreditare sunt semnate de şeful de stat acreditant şi sunt adresate şefului statului acreditar. Calitatea specială a diplomatului. prin care se constată abilitatea oficială a şefului de misiune. . Dup alegerea. Sosirea în ţara de reşedinţă a şefului de misiune diplomatică păstrează un caracter privat până la remiterea scrisorilor de acreditare. Acesta îi va da indicaţii cu privire la uzanţele ţării în materie de ceremonial. însă. Remiterea scrisorilor de acreditare este un act deosebit de important. şeful de misiune intră în categoria diplomaţilor. Prin intermediul scrisorii. dacă apreciază că această declaraţie este utilă şi oportună.

fără a cere. Acreditarea multiplă este acţiunea prin care acelaşi şef de misiune este acreditat pe lângă două sau mai multe state. şeful de misiune începe să-şi exercite atribuţiile. în general. agrementul statului acreditar. Şeful de misiune rosteşte. însă personalul trebuie să fie dezirabil. în prealabil. intrând în contact cu oficialităţile statului acreditar şi cu ceilalţi şefi de misiune acreditaţi în acest stat. După remiterea scrisorilor de acreditare. odată aleasă o anumită procedură. Numirea membrilor personalului misiunii diplomatice ţine de competenţa internă a statelor. să se evite orice discriminare. . o scurtă cuvântare. şeful protocolului însoţeşte pe noul ambasador de la reşedinţa sa la locul ceremonialului. constând în notificarea sosirii şefului de misiune însoţită de o copie a scrisorilor de acreditare. se dau onorurile militare. în care precizează caracterul amical al relaţiilor dintre cele două state. şefii de misiune fiind creditaţi în 6 până la 10 state. Acreditarea multiplă nu poate avea loc decât în ţări între care există relaţii bune. Mai întâlnim şi noţiunile de dublă acreditare sau acreditare concurentă. etc. El poate avea ranguri diferite: ambasador într-o ţară. chiar dacă nu întotdeauna sub forma raporturilor diplomatice. cu condiţia ca. însărcinat cu afaceri în alta. Executarea oficială a funcţiilor lor nu este condiţionată de prezentarea unor scrisori de acreditare. practica variind de la stat la stat. Statul acreditant notifică la Ministerul la Ministerul Afacerilor Externe al statului acreditar numirea membrilor personalului care încadrează misiunea sa diplomatică.Remiterea acestor scrisori are lor în cadrul unei ceremonii de o deosebită solemnitate. Întră în competenţa statelor să nu aleagă între cele două proceduri. care este o acreditare multiplă. şeful reprezentanţelor diplomatice executându-şi funcţiile în mod de sine stătător în fiecare stat acreditar. apoi îi remite scrisorile de acreditare. membrii sunt numiţi direct de statul acreditant. Aceste acorduri au o existenţă independentă. Spre deosebire de numirea şefului de misiune. ceremonialul este asemănător: participanţii poartă uniforme de gală. În linii mari. în prezenţa şefului de stat. Acreditarea multiplă se bazează pe o pluralitate de acorduri de voinţă între statul acreditant şi fiecare dintre statele acreditare. O procedură mai puţin solemnă s-a extins treptat în practica unor state. îndeosebi în cazul ambasadelor şi miniştrilor plenipotenţiali. Confirmarea acceptării nu este obligatorie. Ceremonia prezentării şi remiterii scrisorilor de acreditare diferă în practica statelor în ceea ce priveşte aspectele de detaliu.

Titularii sunt numiţi de către consuli. agenţii consulare. iar şeful este sub autoritatea unui consul. consulate generale. Exercitarea funcţiilor consulare a făcut obiectul convenţiilor consulare bilaterale stabilite între statele interesate. Puterea consulului se exercită numai în limitele admise de către statul de reşedinţă. . care se ocupă. viceconsulate. 4. să asigure protecţia generală şi să vegheze asupra respectării tratatelor aflate în vigoare. de probleme de comerţ şi navigaţie. în mod direct. consulii nu au un caracter reprezentativ.4. Astfel. Viceconsulatele sunt posturi consulare deschise în circumscripţiile unui consulat general. În art.2. 3. în mod tradiţional. Funcţiile de şefi de posturi consulare sunt distincte de cele ale agenţilor diplomatici. de Ministrul Relaţiilor Externe pentru a-şi exercita funcţiile pur consulare. posturile consulare sunt grupate în 4 categorii: 1. El este însărcinat să asiste. în principal. fie celei străine. dar cu atribuţii mai restrânse. În Franţa. Consulii Consulul este un agent trimis în mod oficial de către un stat pe un teritoriu străin determinat. ei sunt însărcinaţi să exercite în ţara rezidentă atribuţii determinate. Consulatele generale sunt deschise. în centrele importante şi cuprind un număr mare de funcţionari. Consulatele – ca atare se apropie de consulatele generale. 9 al Convenţiei de la Viena privind relaţiile consulare. precum şi a Convenţiei de la Viena (aprilie 1963) privind relaţiile consulare adoptată sub auspiciile Comisei de Drept din cadrul ONU. Agenţiile consulare sunt birouri deschise în porturi şi sunt încredinţate fie părţii naţionale. fiind un administrator şi un observator. consulii depind. consulate. 2.

pe de altă parte. Acest document este trimis prin canale diplomatice guvernului acreditar care. în care să fie trecut numele integral. rezidenţi locali. se referă la funcţionari consulari cu responsabilităţi limitate. trimite un document corespunzător prin care autorizează numirea. însă. Aceştia au rang de: consul general. Un ofiţer consular onorific. trebuie să aibă cetăţenia ţării pe care o servesc. care îndeplineşte o varietate considerabilă de funcţii. 4. situaţi mai jos în rang decât viceconsulii. dar nu există definiţii standard ale acestor termeni. ofiţeri consulari onorifici – care nu sunt persoane oficiale de carieră şi pentru care atribuţiile consulare reprezintă. în principiu. o ocupaţie temporară. districtul consular sau postul. a antrenat creşterea numărului personalului acestora. adeseori. nu este necesar. Funcţionari internaţionali Dezvoltarea fără precedent a organismelor internaţionale în cursul ultimilor ani. dar statul şi atribuţiile lor variază considerabil de la stat la stat. dar care sunt angajaţi pentru a îndeplini atribuţiile administrative şi tehnice. dacă nu are o obiecţie. Funcţionari consulari sunt membrii ai personalului consular.Ofiţerii consulari sunt persoane desemnate ca atare şi răspunzătoare pentru exercitarea atribuţiilor consulare. cetăţean al ţării ale cărei interese le reprezintă.3. Ofiţerii de carieră. consul sau viceconsul şi se împart în două categorii: • • ofiţeri consulari de carieră – care-şi servesc guvernul în calitate de angajaţi permanenţi şi care sunt numiţi de şefii de stat sau de miniştrii de externe respectivi. . rangul consular. în mod normal. Agenţii consulari şi procurorii sunt numiţi de anumite state. Este o practică tradiţională pentru titularul postului de a-i fi acordată o numire scrisă de către guvernul său. care nu sunt răspunzători de exercitarea funcţiilor consulare. Persoanele din această categorie sunt. În general. Membrii personalului de serviciu sunt persoane angajate ca şoferi şi oameni de serviciu. deşi este. de obicei. să aibă cetăţenia acesteia. de obicei. Numirea unui cetăţean al ţării gazdă poate fi făcută doar cu permisiunea guvernului respectiv şi aceasta poate fi retrasă oricând. nu au voie să întreprindă activităţi comerciale sau profesionale pentru profit personal în ţara gazdă şi.

la funcţionari angajaţi de o organizaţie prin contract pentru o sarcină limitată atât ca obiect. Din această clasificare se deduce că. ceea ce exclude. în principiu. Această situaţie decurge din principiul conform cărora nu pot fi funcţionari internaţionali decât funcţionarii de stat.. Personalul organismelor nongvernamentale nu poate pretinde a avea calitatea de funcţionar internaţional şi nici prerogativele. fie cu titlu temporar. Funcţionarul internaţional este acea persoană care este delegată de către reprezentanţii mai multor state sau de către un organism să acţioneze în numele lor. În această categorie intră: însărcinaţii cu misiuni speciale. de asemenea. Această definiţie se referă. ca urmare a unui acord interstatal şi sub controlul unora sau a tuturor statelor interesate pentru a îndeplini. cât şi ca durată. funcţii în interesul ansamblului de state participante. • • persoanele care ajută prima categorie să-şi îndeplinească sarcinile: interpreţii. 2. stenodactilografele etc. într-un sistem de reguli juridice speciale. directorii şi şefii serviciilor. numai anumite persoane au dreptul să se numească funcţionari internaţionali. Persoanele care aparţin organizaţiilor interguvernamentale. Aceste persoane acţionează în interesul activităţii generale a organizaţiei internaţionale care le-a angajat. persoanele care exercită o funcţie şi nu o meserie. La desfăşurarea activităţii unei organizaţii internaţionale participă 3 categorii de persoane cu titluri diverse: • persoanele care au responsabilitatea de a decide şi de a formula politica. care trebuie rezolvate de către un personal cu calităţi specifice. traducătorii. Calitatea de funcţionar internaţional este atribuită următoarelor persoane: 1. O persoană care exercită o misiune în cadrul . personalul de serviciu: uşierii. Persoanele care îndeplinesc o funcţie pe lângă o organizaţie internaţională fie cu titlu permanent. inclusiv funcţionarii însărcinaţi cu redactarea documentelor. şoferii etc. însărcinaţii internaţionali pentru realizarea unor studii cu scop special etc. dar pe contul acestor organizaţii. 3. organizaţiei internaţionale: secretarul general sau directorul general. agenţii permanenţi care formează personalul de execuţie şi serviciu.Evoluţia politici internaţionale pune în evidenţă o serie de probleme. privilegiile şi imunităţile recunoscute organizaţiilor internaţionale interguvernamentale.

Datorită agravării problemelor pe fondul creşterii demografice. Nu poate îndeplini calitatea de funcţionar internaţional o persoană care depinde de un stat membru. Persoanele care nu depind sub nici o formă de o administraţie naţională statală. cu probleme din cele mai diverse. de exemplu. procedee şi instrumente care permit derularea relaţiilor economice externe. Diplomaţia economică Lumea este confruntată. Rezultatele depind însă de locul ocupat de către statul respectiv în economia regională sau mondială. Exemplu cel mai elocvent este calitatea de membru în conducerea Parlamentului European. Statutul acestora. Rolul statelor începe să se modifice şi. care se includ în categoria paradiplomaţilor. dar şi alte . chiar dacă este chemată cu titlu de cooperant. stabilit prin convenţii specifice. Diplomaţia economică şi politica economică alcătuiesc un tot unitar şi se presupun reciproc. prin politica de tip imperial.organizaţiei internaţionale nu trebuie. cum sunt. în perioada mandatului. Alături de cele trei „imperii” sunt şi alte state ce se găsesc într-o puternică luptă de concurenţă de competiţie. membrii delegaţiilor la o adunare unde persoanele sunt delegate pentru a face parte dintr-un organism permanent de conducere în care ele sunt reprezentate. într-o arenă internaţională tot mai globalizată. fie că este în sectorul de stat. concretizată în expresii. Creşterea fără precedent a numărului de organizaţii internaţionale determină mutaţii importante în regulile şi restricţiile care definesc acordarea calităţii de funcţionari internaţionali şi modul lor de comportament în raport cu statele de provenienţă. să exercite funcţii sau servicii pentru fostul său loc de muncă. acest lucru este cel mai vizibil. îi distinge de alţi funcţionari ai altor organisme internaţionale. acutizării crizelor etc. norme. „consensul european” şi „consultarea chineză”. fiecare stat este obligat să depună o intensă activitate diplomatică pe plan extern în domeniul economic. Actuala criză globală. în mod implicit rolul diplomaţiei în general şi al diplomaţiei economice în special trebuie reconsiderat. în primul rând de natură economică. principii. Pe plan diplomatic. fie particular. Capitolul V. cum ar fii: „coaliţia americană”. astăzi. O influenţă deosebită este realizată în lume de către superputeri. de capacitatea sa de influenţare atât în domeniul economic cât şi în celelalte domenii. 4. limitării unor resurse. aşa cum se evidenţiază în literatura de specialitate. Politica economică externă înseamnă obiective.

mecanismul economiei mondiale. Diplomaţia economică se afirmă totodată. Arta diplomaţiei economice este de a face din cooperarea economică internaţională un factor complementar al creşterii economice al progresului economic şi social al fiecărei ţări. serviciilor şi capitalurilor. prin aceea că se fundamentează pe trei principii contradictorii: un impuls umanitar generos. având în vedere că sunt implicate 27 de state. inteligenţă. ne-am permite să apreciem că lumea de mâine în schimbare va arăta în mare măsură aproximativ la fel. Ea este animată de acelaşi spirit de prosperitate a Europei. unde diplomaţia.realităţii contemporane acreditează ideea unei Mari Schimbări. recunoaşterea cerinţei îmbinării interesului naţional cu cel comunitar. chiar dacă procesul de negociere şi implementare a strategiilor consumă foarte mult timp. Un teren fertil pentru această formă de diplomaţie a fost şi va fi legat de lărgirea Uniunii Europene. negociatorii. Cooperarea economică internaţională este realizată adesea prin intermediul diplomaţiei ad-hoc. semnarea tratatului fiind de asemenea o formalitate. Se oferă astfel posibilitatea ca asupra tuturor problemelor majore şi de detaliu să se poată realiza un raport preliminar. Ea conferă posibilitatea de a armoniza interesele diferitelor state pe baza principiului avantajului reciproc. urmărirea dominaţiei peste mări şi un alt treilea . cer în continuare negocieri uneori dificile şi consultări permanente pe diverse planuri. iar începând de la 1 ianuarie 1993 în relaţiile dintre ele se aplică „cele patru libertăţi” respectiv libera circulaţie a mărfurilor. conform aprecierilor lui Parag Khanna. Urmare a negocierilor derulate între ţările membre au fost eliminate taxele vamale dintre ţările comunitare. se deosebeşte de cea europeană sau chineză. Încheierea de tratate şi convenţii economice bilaterale şi multilaterale este precedată întotdeauna de contacte preliminare care au loc prin intermediul misiunilor diplomatice şi agenţiilor comerciale prin vizite reciproce sau schimburi de scrisori şi note. Ea va viza politica mondială. Apariţia unor probleme complexe. componentele şi principiile funcţionale ale capitalismului etc. cunoaştere a legislaţiei. Se utilizează conceptul de diplomaţie economică integrată sau comunitară. persoanelor. în cadrul organizaţiilor de integrare sau de cooperare economică. nerespectarea obligaţiilor comunitare etc. Aderarea unui stat nu înseamnă o încheiere a acţiunilor diplomatice. a negocierilor. Politica externă a Europei reflectă toate virtuţile şi viciile unei diplomaţii orientate spre consens. prin delegaţiile trimise din ţară la reuniunile organizaţiilor internaţionale. au dat dovadă de tact. Cu toate acestea. Diplomaţia americană în schimb.

OMC. Instituţiile specializate ale ONU au domenii de activitate clar conturate. Multe acorduri comerciale funcţionează la nivel zonal (UE. Diplomaţia economică în cadru instituţionalizat se desfăşoară pe plan internaţional prin: ONU. fapt ce atestă încă odată amploarea activităţilor economice desfăşurate de organizaţii. Diplomaţia bilaterală se desfăşoară cu ajutorul unor organisme de stat interne sau organizaţii externe. fie în sate membre. altele decât cele organizate sub egida organizaţiilor internaţionale.) şi nu au aplicabilitate globală. Conferinţe şi reuniuni internaţionale. Organismele interne au atribuţii clare privind relaţiile economice internaţionale regăsindu-se prioritar în cadrul ministerelor de externe şi a celor de comerţ. Organisme regionale şi sub regionale. acela că problemele altora trebuie rezolvate în maniera americanilor. Instituţionalizarea multilateral. vizează cu precădere problemele dezvoltării globale.principiu reconciliabil cu celelalte două. în special. . O activitate diplomatică s-a desfăşurat sub coordonarea Acordului General pentru Tarife şi Comerţ (GATT) unde s-au concentrat în ultimele decenii cele mai importante negocieri multilaterale care au condus la o semnificativă liberalizare a comerţului mondial prin diminuarea sau eliminarea tarifelor vamale şi restricţiilor cantitative. NAFTA etc. asigurând în mare parte dialogul Nord-Sud în încercarea obţinerii unor condiţii mai avantajoase în domeniul comercial pentru ţările sudului. fie în alte organizaţii tot cu atribuţiuni economice. iar dintre cele 15 instituţii specializate. agenţiile economice sau alte forme de organizare a acţiunii în străinătate. Organismele externe sunt secţiile economice din misiunile diplomatice. diplomaţiei economice vizează două nivele: bilateral şi . universale şi regionale. Activitatea ONU în general şi a Comisiei Naţiunilor Unite pentru Comerţ şi Dezvoltare (UNCTAD). 13 operează în domenii economice. Diplomaţia economică multilaterală îmbracă forme specifice şi se desfăşoară pe două planuri: misiuni permanente şi reprezentanţe permanente pe lângă ONU şi instituţiile sale specializate în domeniul economic.reprezentanţe permanente ale organizaţiilor economice internaţionale. În prezent negocierile se desfăşoară în cadrul Organizaţiei Mondiale a Comerţului care din 1995 a substituit GATT.

c) Imunitatea de jurisdicţie civilă a fost recunoscută mai târziu diplomaţilor şi nu are caracter nelimitat. Capitolul VI. au înregistrat eşecuri în planul dezvoltării şi chiar în ceea ce priveşte rambursarea datoriilor externe.Negocieri semnificative s-au purtat de-a lungul timpului şi în cadrul FMI sau Băncii Mondiale. diplomatul ne putând fi supus unei amenzi. Din acest punct de vedere.1. Imunitatea de jurisdicţie administrativă a fost statuată în articolul 31 al Convenţiei de la Viena din 1961 cu privire la relaţiile diplomatice. imunitatea de jurisdicţie a unui agent diplomatic nu se aplică decât pentru alte acte decât acele pe care le săvârşeşte în calitate de organ al statului acreditant sau care ţin de ordinea internă a acestuia. În acest sens. el este sustras de la sancţiunea legii penale a legii de reşedinţă. Acesta a reprezentat unul dintre argumentele care au condus în ultimul an la o mai mare maleabilitate în negocieri. întrucât în eventualitatea în care un diplomat comite o crimă sau un delict. Imunitatea de jurisdicţie a agenţilor diplomatici Ca şi în cazul misiuni diplomatice. agentul diplomatic beneficiază de imunitate de jurisdicţie penală. judecat ci doar expulzat. De exemplu multe state ce au negociat diferite acorduri cu FMI. în Convenţia de la Viena din 1961 se prevede că agentul diplomatic se bucură de imunitate de jurisdicţie penală în statul acreditar. b) Imunitatea de jurisdicţie administrativă se aplică în cazul contravenţiilor privind circulaţia. fiind admise unele excepţii. În asemenea situaţii. Nu poate fi acceptată însă părerea unor autori care propun să se facă distincţie între actele săvârşite de diplomat în exerciţiul funcţiunii şi cele efectuate ca persoană particulară. Imunităţi şi privilegii diplomatice 6. Articolul 3 al Convenţiei de la Viena din 1961 nu face o asemenea distincţie. . El nu poate fi arestat. constatând infracţiunea şi cerând ca pe viitor să fie respectate dispoziţiile legale. textul nelîsând nici o posibilitate de controversă. administrativă şi civilă: a) imunitatea de jurisdicţie penală este completată. pe fondul crizei globale. autorităţile se mulţumesc să misiunii o notă pe cale diplomatică.

imunitatea nu operează atunci când este vorba de acţiuni privind activităţile profesionale sau comerciale exercitate de agentul diplomatic în statul acreditar. în calitate de particular şi nu în numele statului acreditant”. Dacă diplomatul a fost singurul martor ocular la o crimă şi poate să dea justiţiei o lămurire. moştenitor sau legator. asemenea cazuri sunt rare. Deosebit de importante sunt excepţiile admise la imunitatea de jurisdicţie civilă. când un diplomat posedă un imobil într-o ţara în care este acreditat şi nu foloseşte acest imobil în calitatea sa oficială. deşi nu poate fi obligat să depună în faţa instanţelor. agenţii diplomatici nu apar în faţa acestor instanţe. actele şi faptele juridice în legătură cu această proprietate cad sub incidenţa legilor locale (a se vedea articolul 31. din Convenţia de la Viena din 1961 privind relaţiile consulare). în care figurează ca executor testamentar. potrivit regulii generale. deoarece. O primă excepţie se referă la bunurile imobiliare. dacă un diplomat primeşte o moştenire de la o persoană din statul acreditant şi este chemat în legătură cu această moştenire la un proces. În acest sens. Astfel.2. acţiunile în materie succesorală sunt de asemenea. îl acţionează în judecată. guvernul nu autorizează pe diplomaţi să exercite alte profesiuni în afara celor de serviciu. 6. Inviolabilitatea misiunii diplomatice . colaborează la o revistă din ţara de reşedinţă. administrator. paragraful 1. litera b din Convenţia de la Viena din 1961 prevede că „agentul diplomatic nu beneficiază de imunitate de jurisdicţie în cazul unei acţiuni în justiţie. litera c din Convenţia de la Viena prevede că „agentul diplomatic nu se bucură de imunitate de jurisdicţie civilă în cazul unei acţiuni în legătură cu o profesie liberă sau o activitate comercială pe care o exercită în afara funcţiei sale oficiale”. În al treilea rând. de exemplu. În al doilea rând. în general.O consecinţă de jurisdicţie civilă o reprezintă scutirea diplomaţilor de la obligaţia de a depune ca martor în faţa tribunalelor statului acreditar. un diplomat care este în acelaşi timp om de ştiinţă sau scriitor. imunitatea de jurisdicţie nu poate fi invocată. Astfel. paragraful 2 al Convenţiei de la Viena din 1961 se prevede că „agentul diplomatic nu este obligat de a depune mărturie”. În articolul 31. diplomatul nu va putea invoca imunitatea de jurisdicţie. are un litigiu cu editura care. oferindu-le informaţiile pe care le posedă. În practică. Articolul 31. invocând nerespectarea angajamentelor asumate. litera a . După un timp. deoarece. scoase de sub incidenţa imunităţii de jurisdicţie civilă. De exemplu. articolul 31. el poate să coopereze cu autorităţile statului acreditar. Într-un asemenea caz. paragraful 1.

care constituie o derogare de la suveranitatea statelor. Practica actuală a majorităţii statelor este puţin favorabilă azilului diplomatic. Obligaţia statului acreditar de a asigura inviolabilitatea localurilor misiunilor diplomatice a fost consacrată şi în Convenţia de la Viena. De asemenea . În ceea ce priveşte durata inviolabilităţii sediului misiunii diplomatice. Inviolabilitatea misiunii diplomatice reclamă o comportare atentă din partea autorităţilor ţării de reşedinţă.Inviolabilitatea este una din cele mai vechi imunităţii diplomatice. Inviolabilitatea arhivei şi a documentelor misiunii. Prin urmare. Aceste documente sun inviolabile în orice moment şi în orice loc s-ar afla (articolul 24 al Convenţiei de la Viena din 1961). rechiziţii. Inviolabilitatea sediului constă în interzicerea oricărui act de constrângere din partea autorităţilor statului acreditar. 30 ale Convenţie de la Viena din 1961. acordarea acestuia fiind o intervenţie în treburile interne. bunurile şi arhivele chiar şi în cauză de ruperii relaţiilor diplomatice sau de conflict armat. Inviolabilitatea operează din momentul în care clădirea funcţionează efectiv pentru scopul ambasadei. Convenţia de la Viena privind relaţiile diplomatice (articolul 45) prevede obligaţia statului acreditar de a o respecta protejând localurile misiunii. inviolabilitatea ei sau îi cauzează daune. statul acreditar este obligat să nu ia nici o măsură de constrângere faţă de misiunea diplomatică şi faţă de membrii ei. fiind consacrată în mod expres în articolele 22. de asemenea. a celor vinovaţi de acte care vatămă demnitatea unei misiuni diplomatice. că nu există o regulă cutumiară de drept internaţional care să consacre azilul diplomatic. iar în al doilea rând de a acorda misiunii diplomatice o protecţie specială. care nu au constrângere din partea autorităţilor statului acreditar. În afară de aceasta statul acreditar are îndatorirea să asigure judecarea. Protecţia care se acordă misiunilor diplomatice este o protecţie specială care decurge din inviolabilitatea lor. . Această inviolabilitate este absolută şi în caz de rupere a relaţiilor diplomatice sau de conflict armat. precum şi mijloacele de transport nu pot face obiectul unei percheziţii. 29. 24. Pentru a înlătura orice posibilitate de a cunoaşte conţinutul arhivelor diplomatice. Aceasta este soluţia care a fost îmbrăţişată în jurisprudenţă şi doctrină. care nu au dreptul să pătrundă în localurile misiunii diplomatice fără consimţământul misiunii. Nerespectarea de către un stat a acestei obligaţii angajează răspunderea sa internaţională. inviolabilitatea se aplică atât la misiuni diplomatice cât şi personalului misiunii. Inviolabilitatea are o dublă consecinţă: în primul rând. localurile mobile şi celelalte obiecte pe care le cuprind. Curtea Internaţională de justiţie a statuat. sau al altei măsuri executorii. materială şi juridică. conform legilor sale.

viitorul firmei. asigură. contractele de muncă etc. termenele de livrare. preţul. partenerii de piaţă acţionează fiind animaţi de propriile interese. 316 . parametrii. negocierea reprezintă „o acţiune prin care se tratează cu cineva încheierea unei convenţii economice. abilitate. Negocierea: concept. ca fiind un proces de comunicare organizat. Circumscriind negocierea sectorului economic. conştiinciozitate. 1 2 Dicţionarul explicativ al limbii române Dicţionarul diplomatic . Conform Dicţionarului explicativ al limbii române. dinamismul şi doza de imprevizibilitate a activităţii economice moderne. 1986. Definiţiile date negocierii comerciale îmbracă diferite forme în funcţie de personalitatea şi specialitatea autorului. Convorbirile telefonice. în vederea realizării unor înţelegeri sau tranzacţii comerciale”2. care are acelaşi regim de inviolabilitate. Un negociator eficient asigură continuitatea funcţionării firmei. discuţii. NEGOCIEREA 7. Regula nu este respectată întotdeauna. în condiţiile economiei de piaţă se negociază aproape totul: cantitatea şi calitatea mărfurilor.majoritatea ţărilor adoptă regula distrugerii documentelor în caz de primejdie. Într-o economie de piaţă au succes acei întreprinzători caracterizaţi prin bună pregătire. Negocierea comercială internaţională poate fi definită într-o manieră cât mai completă. concretizată. De aceea se foloseşte cifru. În prezent. Bucureşti. Catalogată de unii ca fiind artă şi de alţii ca fiind ştiinţă. ale căror poziţii sunt ajustate şi armonizate progresiv prin discuţii. istoric Complexitatea. obligă firmele să-şi fundamenteze cât mai bine acţiunile întreprinse. modalităţile de plată. ASE. Capitolul VII. în final. negocierea se caracterizează printr-un proces de definire complex. în legătură cu un deziderat economic comun. politice. În acelaşi timp. aceasta constă în „tratative. desfăşurat între două sau mai multe părţi. ambalajul. ca şi corespondenţa sunt inviolabile. precum şi de unghiul din care este abordat procesul. în contractul extern.1. urmărindu-se realizarea unei înţelegeri reciproc avantajoasă. purtate între doi sau mai mulţi parteneri. priveşte toate comunicările între misiune şi statul acreditant. culturale etc”1. p. Corespondenţa diplomatică. Se impune în acest context. costul asigurării şi transportului. necesitatea de a negocia. de fapt.

bluff-ul (cacialmaua.4 . creativitatea. Mărturiile istorice fac referire preponderent la războaie. considerându-le esenţiale în definirea etapelor prin care a trecut omenirea. profesorii şi studenţii intervievaţi3 a fost: „Care credeţi că sunt. raporturile dintre negociatori. în opinia dumneavoastră parametrii (factorii) care influenţează desfăşurarea şi rezultatul unei negocieri”. efectul de surpriză. voinţa de cooperare. iniţiatorul dezbaterii. diferenţele de obiective. posibilităţile de schimb. De-a lungul timpului comunităţile locale au relaţionat în două moduri: prin luptă şi prin cooperare. Conform studiului. personalitatea negociatorilor.minciuna). mediul. abilităţile animatorului. carisma. mizele. alianţele.Una din întrebările la care au trebuit să răspundă managerii. Paris. 3 Henry Kissinger. negocierile trecând pe planul doi. Editions Fayard. dorinţa de ruptură. rapiditatea de reacţie. dar neordonaţi în funcţie de un criteriu anume este următoarea: • • • • • • • • • • • • • • • • • • • • • • • • gestiunea timpului. perspective de lungă sau scurtă durată. ritmul. lista parametrilor indicaţi cel mai frecvent. pregătirea. p. prezenţa unui lider. “A la maison blanche 1968/1973”. 1979. atenţia acordată dezbaterilor. puterile. securitatea. aşezarea în jurul mesei. istoricul.

astfel. în cei trei sute de ani perioadele marcate de război au fost mult mai mici decât cele caracterizate prin pace şi prin schimburi comerciale reciproce. Semnificativ a fost şi este rolul Organizaţiei Naţiunilor Unite şi al instituţiilor specializate cu vocaţie universală. acţiunile în forţă au fost înlocuite într-o măsură din ce în ce mai mare cu acţiuni de negociere fundamentate ştiinţific. evidentă incertitudinea perspectivei economiei mondiale. Acest fapt denotă o bună cooperare între vechile cetăţi greceşti. Sir Harold Nicolson afirma: „chiar în preistoric trebuie să fi apărut momente când un grup de oameni a vrut să negocieze cu un alt grup de oameni. Este. În contrast. dar mai ales în ultimele patru decenii. erau rude ale suveranilor. diferenţiind activitatea diplomatică de activitatea de negociere propriu-zisă. negocierile s-au desfăşurat într-un cadru instituţional prin înfiinţarea la Geneva a Ligii Naţiunilor. Perioada corespunzătoare Evului Mediu se caracterizează printr-un intens demers diplomatic care se identifică în mare măsură cu activitatea de negociere. urmărind impunerea voinţelor naţiunilor puternice. deci o importantă activitate de negociere. Între cele două războaie mondiale. coexistenţa unor zone bogate cu altele extrem de sărace. acţiunile întreprinse fiind supuse unor proceduri stabilite instituţional. fie numai în scopul de a-şi arăta că s-au luptat destul în timpul zilei şi că doresc un răgaz în care să-şi adune răniţii şi să-şi îngroape morţii”. datorită marilor schimbări produse în economia mondială. Imperiul roman limitează rolul negocierilor. Bizanţul a reuşit să-şi menţină influenţa asupra unui vast teritoriu printr-un abil proces de negociere. Rolul negocierii a crescut o dată cu afirmarea civilizaţiei greceşti. Cetăţile greceşti se caracterizau prin prosperitate.Negocierea reprezintă însă acea posibilitate de a stabili relaţii de colaborare între colectivităţi. Este evident că rezolvarea problemelor interstatale şi globale implică un deosebit simţ de răspundere. de regulă. Prin Congresul de la Viena din 1815 este definită diplomaţia ca profesie. Până la primul război mondial. negocierile desfăşurate între diplomaţi care. ceea ce determină o serie întreagă de tensiuni. au fost în mare parte secrete. În perioada postbelică. La toate acestea se adaugă discrepanţele economice din lumea de azi. . pe fondul intensificării activităţii diferitelor state pe plan extern. Totuşi. angrenându-se totodată într-un sistem competiţional care a generat o serie de conflicte majore.

Formele negocierii internaţionale şi principiile care stau la baza acesteia Atât în teorie cât şi în practică. Comportamentul diferit va influenţa în mod direct rezultatul negocierii. negocierile pot fi personale şi colective. Necesitatea însuşirii şi respectării de către negociatori a universal valabilei ce acţionează pe piaţa mondială: legea cererii şi ofertei. • • Negocierea contractelor comerciale internaţionale între agenţii economici din ţări diferite care întrunesc condiţiile legale de a săvârşi acte de comerţ exterior. respectând principiul egalităţii şi avantajului reciproc. În aceiaşi termeni se poate pune problema şi vizavi de raportul dintre negociator. modificarea sau prelungirea unui contract. aceasta neînsemnând scăderea în importanţă a celor bilaterale. ca membru al societăţii şi societatea însăşi. În funcţie de obiect. negocierile comerciale externe îmbracă trei forme: • Negocierea la nivel guvernamental a unor reglementări de politică comercială între state. legea valorii. Un anumit comportament îl are negociatorul când tratează vânzarea unei case. Dacă avem în vedere comportamentul uman şi tipurile de interese avute în vedere. în mai multe situaţii a fost folosită politica de dictat pentru tranşarea disensiunilor. . convenţie. valutar.2. acorduri în domeniile: comercial. acord încheiat anterior. 7. Negocierea pentru adoptarea. Finalitatea negocierilor rezidă în încheierea de tratate. convenţii. Succesul în negocieri depinde de respectarea unor principii specifice domeniului de activitate. şi altul când negociază un contract de vânzare a produselor firmei la care este angajat. În ultimii ani se manifestă fenomenul de intensificare a negocierilor multinaţionale. termenul de negociere comercială internaţională este identificat cu termenul de negociere a afacerilor. 1. Negocierile dintre sindicate şi patronat sunt un exemplu concludent în acest sens. negocierile pot fi bilaterale sau multilaterale. care se referă la o varietate de activităţi. Luând drept criteriu numărul participanţilor. tehnico-ştiinţific. legea profitului şi riscului comercial etc.Cu toate bunele intenţii declarate de toate statele lumii de a rezolva conflictele dintre ele numai pe calea negocierilor. actualizarea.

Nimic nu se dă degeaba. pentru a stabili legea aplicabilă respectivului contract. Având în vedere consumul de resurse ocazionat de pregătirea şi desfăşurarea tratativelor. Concesiile trebuie practic vândute. urmărindu-se realizarea în mod repetitiv a tranzacţiilor încheiate. Puterea . 5. 6. 3.”. ambii parteneri ar trebui să se considere în pierdere. În urma negocierii ambele părţi ar trebui să fie învingătoare. negociatorii trebuie să dea dovadă de abilităţi deosebite în deblocarea situaţiei.1. când nici una dintre părţi nu mai poate face concesii. negociatorul se poate adresa astfel: „Împreună am investit. Concesiile acordate nu trebuie să aibă titlul gratuit. chiar dacă există asimetrie. Este necesar ca prin negociere să fie avut în vedere viitorul.3. În momentul în care negocierea a ajuns într-un punct critic. jignirile sunt aspecte ce nu pot fi admise în procesul de negociere. Dacă negocierea eşuează.2. Atât eu. şantajul. Obiectivul urmărit ar trebui să vizeze satisfacerea intereselor ambelor părţi. Mita. cât şi dumneavoastră vrem să finalizăm prin contract discuţiile. în primul rând. 7.3. Echilibrul există totuşi din imposibilitatea de a compara avantajele pe care fiecare parte le obţine din tranzacţie. Cunoaşterea şi respectarea de către negociatori a reglementărilor de drept uniform în comerţul internaţional şi legislaţiilor diferitelor state în materie. Negociatorul trebuie să înţeleagă că afacerea vizată nu este o acţiune în care el câştigă şi partenerul pierde. ca înainte de a ne declara învinşi să mai încercăm cel puţin o dată să ajungem la un acord. Necesitatea negocierii impasului. Vă rog. Cele trei variabile esenţiale ale negocierii 7. Negociatorul va pune permanent în balanţă ceea ce oferă cu ceea ce va primi în compensaţie. 7. mult timp în activitatea de negociere. 4.

ceva mai autoritar de astă dată. dar gândeşte-te numai la câte comisii şi audieri va trebuie să mergi. o să mi-l fac terci şi-o să-mi pierd cunoştinţa. puterea e neutră. nu un scop. şi nu mâncare. lipsit de cele mai elementare facilităţi. ţinându-şi pantaloni cu mâna. Iar deţinutul: . Mâncare i se strecoară pe sub uşa de oţel. Într-un nor de fum. câte rapoarte va trebuie să întocmeşti. O să mă culeagă şefii matale de pe jos şi o să le jur că mata m-ai bătut. cât pentru că a slăbit mai bine de 5 kg. Un Marlboro. Este conştient de opţiunile pe care le are la dispoziţie. nu atât pentru că nu ara avea curea. vă rog. Deţinutul îşi percepe altfel propria situaţie. nările-i prind din aer aroma unei ţigări Marlboro. Aveţi putere în măsura în care percepeţi că aţi avea putere. În acest punct. aş vrea o ţigară în următoarele treizeci de secunde. aşa că pufneşte zeflemitor şi se întoarce pe călcâie. o să mă lovesc cu capul de pereţi. gardianul îşi întoarce capul. marca lui favorită. puterea este indispensabilă pentru sănătatea mintală şi supravieţuirea nonagresivă. cu câtă hârţogărie o să te încurci: toate astea doar pentru că n-ai vrut să-mi dai un Marlboro! O singură ţigară. Gardianul îl percepe în mod greşit pe deţinut ca fiind lipsit de putere. gardianul nu numai că o să-i strecoare o ţigară deţinutului. Aşa că ciocăneşte din nou în uşă. cu care şi-ar putea face rău. suflând cu satisfacţie. dar i-o va şi aprinde! De ce ? Pentru că a făcut o rapidă analiză costuri-beneficii a situaţiei. Este un mijloc. Imaginaţi-vă un deţinut dus la carceră. Disperat după o ţigară. Prin ferestruica din uşă vede cum gardianul singuratic trage dintr-o ţigară. Gardianul se apropie tacticos şi mormăie plin de dispreţ: • • Ce vrei? Aş vrea o ţigară. cum ar fi cureaua de la pantaloni sau şireturile de la încălţăminte. de care fumaţi şi dumneavoastră. şi jur că nu te mai deranjez. E dornic să-şi verifice presupunerile şi să-şi asume riscurile. deţinutul ciocăneşte umil în uşă. pe care refuză să le mănânce. îi răspunde deţinutul. ci lături.În esenţă. agasat: • • Acum ce mai vrei? Mă rog matale. Bazată fiind pe percepţie. Singur n-o să mă creadă nimeni. Dacă nu. Nenorocitul îşi târăşte picioarele dintr-un capăt al celulei în celălalt. Acum însă.

Cruţaţi-mi familia de chinul lipsurilor. Procedaţi astfel. Formula este aproape ridicol de simplă. sunt şanse mult mai mari să vă aflaţi într-o situaţie mai bună decât a deţinutului nostru. atunci veţi transmite şi celorlalţi această impresie. vă faceţi în sfârşit curaj şi mergeţi la biroul de relaţii cu publicul al băncii. Nu am garanţii şi probabil că nu voi reuşi să înapoiez banii. Iată cum ar trebui să procedaţi: îmbrăcaţi-vă la patru ace. dar sunteţi conştient că. nu am nevoie de bani voştri nenorociţi! Nu vreau decât să obţin nişte informaţii!”. după ce rezistaţi cât puteţi. Cu atitudinea . vă asumaţi anumite riscuri. Dacă dumneavoastră credeţi cu tărie că deţineţi putere. Aşadar. ajutaţi-mă! Sunt falit. ca şi frumuseţe. Deşi puterea. în limitele bunului simţ. bine calculate pe baza unor informaţii documentate. e numai o chestiune de percepţie: dumneavoastră o faceţi să fie acolo! a) Puterea concurenţei Aveţi nevoie de un împrumut de la bancă. Pe scurt. iar în drumul spre ieşire funcţionarul de la biroul de împrumuturi o să alerge după dumneavoastră ca să-şi ofere serviciile. puteţi obţine tot ce doriţi dacă: sunteţi conştient de alternativele pe care le aveţi. Doar dumneavoastră puteţi determina felul în care ei vă percep. vă verificaţi ipotezele. Tocmai am descris ceea ce în literatură se numeşte Teoria Bert Lance de Făcut Rost de Bani. îmbrăcaţi la fel de elegant. în ziua de azi. puneţi-vă ceasul din aur şi mai luaţi şi trei dintre prietenii dumneavoastră. Cu şovăială şi smerenie. El a vrut o ţigară şi a obţinut-o. Mergeţi la bancă şi adoptaţi acea atitudine care să zică: „Faceţi loc! Sunt un mare director care trece pe la bancă. Nici o bancă din lume nu bate la uşă ca să ofere bani. O asemenea abordare nu va funcţiona în nici un caz. nu sunteţi singura persoană „de condiţie medie” aflată la nevoie. îi ţineţi funcţionarului de la ghişeu următorul discurs: „Vă rog din suflet. dar veţi fi răsplătit pe lumea cealaltă pentru generozitatea dumneavoastră!”. dacă sunteţi convins că deţineţi puterea. Bert a fost directorul financiar federal al preşedintelui Jimmy Carter. puterea dumneavoastră stă tocmai în percepţia pe care le-o induceţi celorlalţi cu privire la acţiunile dumneavoastră. despre care ei cred că i-ar putea afecta într-un fel sau altul. în care gândesc şi reacţionează în raport cu dumneavoastră. Să spunem că.Oricare ar fi consecinţele.

b) Pentru că băncile credeau că de fapt nu are nevoie de bani. ca în situaţiile ipotetice de mai sus cu interviul de angajare şi cu prezentarea unei idei. sursele acestuia au secat. b) Puterea asumării riscului În timpul unei negocierii trebuie să vă asumaţi riscuri. Ar trebui să faceţi la fel de fiecare dată când este posibil. pentru că în mod evident avea mai multe opţiuni la dispoziţie – şi le-a folosit pe toate care merit să folosite. Când băncile au înţeles că Lance avea o nevoie disperată de împrumuturile lor pentru a achita împrumuturile către alte bănci. nu vă angrenaţi într-o negociere fără să aveţi nişte opţiuni la dispoziţie. Flip Wilson afirma: „Înainte de a lua potul cel mare trebuie să bagi o fisă!”. Cineva dorea să fie consiliat având o problemă deosebită. Au găsit să cumpere o astfel de casă considerând-o casa visurilor lor. percepţie bazată pe atitudinea sa detaşată. cealaltă parte vă va trata cu lipsă de consideraţie. Individul şi familia sa dorea să se mute într-o casă nouă. împrumuturi totalizând peste 20 de milioane de dolari. c) Şi. Putea. Consilierul negociator l-a întrebat ce se întâmplă dacă nu va reuşi să cumpere respectiva casă. Ceea ce crea o concurenţă acerbă între bănci pentru a-i împrumuta bani. Riscul presupune curaj şi un anumit simţ al realităţii. Dacă nu. Dacă nu vă asumaţi anumite riscuri calculate. Problema este că persoana care vinde casa cere 150000 dolari dar individul nu are mai mult de 130000 dolari. adică. Individul a spus că nevasta s-ar sinucide iar copii ar fugi de acasă. A căpătat bani în contul concurenţei pe care a creat-o. a obţinut 381 de împrumuturi de la un număr de 41 de bănci. . ceea ce însemna că era un creditor de primă mână. 20 de milioane! De ce concurau băncile pentru a-i acorda lui Lance împrumuturi imense? Din trei motive: a) Pentru că alte bănci îi acordau bani. după cum i se părea potrivit. cel mai important. să împrumute bani de la orice bancă dorea.aceea care spunea „N-am nevoie de bani voştri nenorociţi”. Nu părea să aibă nici o grijă pe lumea asta şi se comporta ca şi cum el le-ar fi dat băncilor oportunitatea de a-i acorda împrumuturi. celălalt vă va manipula. Mai presus de toate. Ideea era următoarea: Bert Lance şi-a dat seama ce opţiuni avea şi a cules roadele de pe urma lor.

în aşteptarea sentinţei de la judecător anticipează că va putea sta multă vreme la închisoare. e) Puterea experienţei acumulate O persoană care deţine multe abilităţi tehnice. În cazul sindicalizării riscului. . Generalul avea o cultură vastă. Spre exemplu. Invocând judecătorului faptul că având acasă trei copii şi o soţie respectiva autoritate îi pedepseşte mai mult pe aceştia decât propria-i persoană. iar ei vor prelua o parte din responsabilităţi. oamenii abordaţi din perspectiva moralităţii.Arătându-se foarte interesat în faţa vânzătorului a achiziţionat în final casa cu 150000 dolari. un rău făcător. unul dintre cei mai competenţi generali ai tuturor timpurilor.” Convingeţi-i pe ceilalţi să vă ajute. chiar dacă într-un mod rudimentar s-ar putea să fie influenţaţi. Dacă ar fi fost mai reţinut ar fi obţinut o reducere de preţ. şi asta deoarece Patton era conştient că nu deţinea cunoştinţele necesare în domeniu. În acest context. d) Puterea angajării totale Cu cât mai mulţi oameni se implică în asumarea unui risc cu atât aveţi condiţii mai favorabile de a câştiga decât dacă aţi fi singur. Să zică mersi că nu a cumpărat-o cu 160000 dolari. cunoştea aproape totul de la poezie la balistică. prietenii. Poziţia corectă este „Afacerea asta ne priveşte pe toţi. mă duc la fund o dată cu ea dacă nu iese cum trebuie!” se dovedeşte a fi de cele mai multe ori păguboasă. De pildă dacă doriţi să porniţi o afacere de proporţie nu îi îndepărtaţi pe cei din jur. la şcoală sau la biserică. colegii. pentru fiecare individ riscul devine mai moderat. Le-au asimilat în familie . invazia aliaţilor din Africa de Nord a fost coordonată de generalul George Patton. Atitudinea de genul „Asta e afacerea mea! Ideea îmi aparţine. familia. În timpul celui de-al doilea război mondial. implicaţi-i în organizare şi luarea deciziei. Ţinea prea mult la casă ca să rişte să o piardă. sau multă experienţă într-un domeniu este privită cu admiraţie şi respect de către ceilalţi. multe cunoştinţe de specialitate. f) Puterea moralităţii Cetăţenii occidentali au fost educaţi după anumite standarde etice şi morale similare. Cu toate acestea a acceptat cu modestie sfaturile comandatului navei amiral.

În fiecare dimineaţă preşedintele Carter în timp ce îşi lua cafeaua îşi invita partenerii la alte zece ore de discuţii mohorâte în aceiaşi companie anostă. Care este un exemplu edificator pentru răbdarea şi insistenţa de care a dat dovadă Jimmy Carter. Ilustrative în această direcţie sunt două fapte reale. Fiind atras de . dând dovadă de clar viziune. f) Puterea perseverenţei Perseverenţa este pentru putere ceea ce este carbonul pentru oţel. 7. În vreme ce partenerul Y face faţă din ce în ce mai greu presiunilor de timp. Timpul Este de aşteptat ca o concesie sau o înţelegere într-o negociere să vină abia spre sfârşitul acesteia. În timpul negocierilor prea puţini oameni se dovedesc a fi suficient de insistenţi. Preşedintele SUA Jimmy Carter a fost şi este o persoană extraordinar de corectă. decentă şi etică. amânând momentul cedării într-o privinţă sau alta chiar dacă el are un termen limită care se apropie. Multiplele conflicte dintre Egipt şi Israel l-a determinat să-i reunească la Camp David pe preşedinţii celor două ţări. la începutul carierei pregătea logistica pentru negociatorii ce purtau tratativele la sediul firmei unde era angajat. după treisprezece zile a fost definitivat acordul de pace. Carter a pus la dispoziţia celor 14 delegaţi două biciclete şi trei filme.2. Plictiseala era maximă. Camp David este recunoscut prin faptul că nu promovează activităţi distractive. Astfel după şase seri fuseseră vizionate toate filmele de câte două ori. Astfel.3. Cineva spunea că dacă preşedintele Carter ar spune poveşti la gura sobei focul s-ar stinge de plictiseală. a fost unul dintre cei mai plictisitori lideri din istoria Americi. Herb Cohen. În acelaşi timp. negociatorul X este flexibil.Recunoscând însă că este vinovat şi că merită pedeapsa făcând un ultim apel la judecător s-ar putea ca înainte de a stabili pedeapsa să se gândească la cele enunţate de inculpat. Un cunoscut negociator american. În cazul în care un negociator X ştie într-o negociere când anume partenerul Y are termenul limită este clar că avantajul este de partea primului. Oricine ar fi dorit să scape de acolo. Awar al Sadat al Egiptului şi Menachem Begin al Israelului.

ci şi de cei experimentaţi. La un moment dat. În cea de-a 13 zi au debutat negocierile. comiţând o primă greşeală. unul dintre japonezi îl întreabă pe american dacă îşi face griji în privinţa întârzierii la întoarcere. La invitaţia americanului de a i se alătura pe bancheta din spate. Americanul a comis a doua greşeală fundamentală încheind contractul sub presiunea timpului. ospitalitatea niponă. La întrebarea „Când începem negocierile” pe care Herb Cohen le-a adresat în câteva rânduri gazdelor japoneze. oferindu-i aceleaşi condiţii de calitate ale limuzinei. Fără a se controla Herb Cohen oferă biletul de avion pentru întoarcere uneia dintre gazde pentru a-l viza şi pentru a programa din timp limuzina. americanii au încercat timp de câteva luni să îi aducă pe vietnamezi la masa tratativelor. Rezultatul negocierii a fost apreciat de factorii de decizie din propria firmă ca fiind cea mai mare victorie japoneză de la Pearl Harbor încoace. După retragerea trupelor din Vietnam. contractul a fost semnat.fenomenul negocierii la care participa tangenţial şi în urma rugăminţilor adresate conducătorului firmei este trimis 14 zile la tratative în Japonia. sub rezerva faptului că războaiele la care au participat de-a lungul timpului totalizează 627 de ani. Cu puţin timp înainte de ajungerea limuzinei la aeroport. ei ocupând două locuri mai puţin confortabile. Dimineaţa ultimei zile au fost conturaţi şi recapitulaţi termenii contractului. După eforturi şi presiuni diplomatice serioase vietnamezii au acceptat începerea negocierilor de pace la Paris. în loc să-şi fi amânat plecarea. Timp de 12 zile a fost plimbat prin toată Japonia pentru a cunoaşte istoria. Negocierile ar fi trebuit să fie finalizate într-un termen rezonabil având în vedere apropierea alegerilor prezidenţiale din SUA. Aici s-au înghesuit toţi factorii implicaţi în discuţii. acestea răspundeau invariabil „mai este timp”. cei doi japonezi au răspuns că oaspetele lor a călătorit mult şi fiind obosit trebuie să dispună de cel mai bun confort. religia. dar perioada afectată lor a fost scurtă pe motivul că după-amiază fusese închiriat un teren de golf. vietnamezii. Astfel de greşeli au fost comise nu numai de negociatorii începători. . El a dezvăluit astfel termenul limită de negociere cu care a fost mandatat. care extrem de amabili îi oferă bancheta din spate a limuzinei. au considerat că nu îi deranjează dacă starea de război cu americanii se prelungeşte până la 28 de ani sau chiar până la 32 de ani. Este aşteptat la aeroport de doi japonezi. discuţiile continuând în limuzină. În răspunsul dat.

experienţă etc. fiind indicat ca negociatorul să îşi pună următoarele întrebări: „În ce constau riscurile rezultate din nerespectarea termenului?”. Negocierile în contextul diferenţelor culturale Negociatori din ţări diferite pot avea percepţii diferite date de o anumită situaţie întâlnită în procesul negocierii. Ele pot fi depăşite în funcţie de situaţia concretă.4. având în vedere particularităţile culturii căreia îi aparţine. Ei se deosebesc prin obiceiuri. tradiţii. Nu trebuie să adoptaţi atitudini de inchizitor.3. plata pentru serviciile hoteliere efectuându-se săptămânal. mai ales în situaţia în care nu te poţi încrede întru totul în celălalt. Pe durata efectivă a unei negocieri o strategie frecvent adoptată constă în mascarea adevăratelor interese. consecinţa costând pe de altă parte în punerea în . americanii nu au fost prea încântaţi de ce au concluzionat la Paris. „În ce măsură mă afectează aceste riscuri?”. Ca regulă generală nu se recomandă imitarea unui stil care aparţine altei culturi. Informaţia Informaţia este esenţa problemei.3.În timp ce delegaţia americană a preferat să fie cazată la hotelul Ritz din centrul Parisului. Motivul constă în faptul că informaţia înseamnă putere. anterioară evenimentului concret al negocierii trebuie să vă desfăşuraţi investigaţiile cu discreţie şi perseverenţă. având în vedere că în timp. nu trebuie să fim flexibili cu termenele la care trebuie finalizate negocierile. Ea poate deschide calea spre succes şi ne poate influenţa percepţia profundă asupra realităţii precum şi deciziile pe care le luam. delegaţia vietnameză a închiriat o casă la periferia Parisului pentru a perioadă de 2. 7. deprinderi colective. Pentru a deveni performant un negociator trebuie să-şi contureze un stil de negociere potrivit propriilor sale aspiraţii. trebuie să acţionaţi fără să ieşiţi în evidenţă. Pe perioada culegerii de date. Concluzia este că. într-o negociere. Se pare că această atitudine a vietnamezilor a influenţat prevederile înscrise în acordul de pace. înainte de a lua o hotărâre în acest sens. nevoi şi priorităţi. 7.5 ani.

sex sau vârstă. Stilul canadian Canada este o ţară în care se vorbesc cu precădere două limbi. Sunt mulţi care nu iniţiază relaţii personale nici cu oameni cu care interacţionează profesional foarte des. Coexistenţa mai multor civilizaţii în SUA a determinat diferenţieri pe grupuri etnice. În condiţiile în care modalităţile de lucru sunt diferite de la o ţară la alta. ei sunt foarte direcţi în negocieri. „să intrăm în subiect” pentru a urgenta finalizarea afacerii. „treaba este treabă” pentru a conferi siguranţă partenerului în senul respectării termenilor din contract. respectiv obţinerea profitului. S-au profilat astfel două grupuri majore din punct de vedere al strategiilor şi tacticilor de negociere utilizate. franceza în zona Qebec şi engleza în rest. Pătrunderea în spaţiul intim al unui negociator american îi generează o stare accentuată de disconfort. Având ca scop fundamental realizarea simbolului succesului material. De multe ori negociatorii americani încheie afaceri folosindu-se de poziţia privilegiată pe care o au. trebuie respectat stilul de lucru al partenerului. Stilul nord-american Negociatorii nord-americani urmăresc cu precădere finalizarea afacerii. Negociatorii americani folosesc o serie de expresii devenite standard şi anume: „pot să acţionez singur” pentru a evidenţia individualismul. „spune-mi John” pentru a-şi determina partenerul să intre uşor în conversaţie. Optează pentru strategiile individualiste. „în avantaj propriu” considerând că partenerii joacă după aceleaşi reguli. Negociatorii din regiunea Qebec sunt mai puţin expansivi decât cei din SUA dând dovadă de multă seriozitate în tratarea . muncesc în multe cazuri peste 40 de ore pe săptămână şi nu dezvoltă relaţii personale care să fie utilizate în timpul negocierii. Sunt foarte buni profesionişti. regiuni. formalizându-se destul de puţin.evidenţă a punctelor slabe caracteristice respectivului negociator şi pe de altă parte în estomparea forţelor proprii. dar în anumite limite pentru a nu intra în zona de amabilităţi excesive care să ne afecteze prestigiul. Capacitatea de a discerne rolul comportamentului şi cunoaşterea diferenţelor specifice reprezintă factori importanţi în negocierile interculturale.

fapt ce ar atrage de la sine respectul celorlalţi. Prealabil negocierii propriu-zise cele două echipe trebuie să facă un schimb de informaţii legate de numărul. caracterizându-se prin cinste. Cei care formează al doilea grup au manifestări mai apropiate de englezi decât de americani cel puţin în privinţa stăpânirii emoţiilor. Majoritatea negociatorilor chinezi aplică o strategie bazată pe principiul avantajului reciproc.problemelor. Relaţiile personale sunt primordiale în asigurarea finalizării pozitive a negocierii în China. de a renunţa la înţelegerile pe care şi le-a asumat deja puţin mai devreme. experţi. motivul constând în marile diferenţe culturale. De obicei echipele de negociatori din China sunt de mari dimensiuni fiind constituite dintr-un număr semnificativ de specialişti. profesionalism. tradiţiile culturale formate într-o stare de izolare impusă de zidul chinezesc şi de sistemul comunist îi determină pe chinezi să creadă că sunt centrul civilizaţiei umane. Prin multitudinea de intervenţii generate de numărul mare de membrii din echipa chineză de negociatori. Stabilitatea şi armonia trebuie să caracterizeze discuţiile. Negociatorii chinezi sunt printre cei mai reputaţi din lume. Este acordată o atenţie deosebită protocolului. deoarece prin satisfacerea ambilor parteneri viitorul unei relaţii economice de durată este asigurat. Este de dorit ca negociatorul chinez să fie văzut în compania unui partener care să dispună de o vestimentaţie de lux şi de o maşină scumpă. specializarea şi ierarhizarea membrilor fiecărei echipe de negociatori. ambele părţi trebuind să recurgă la concesii. Chinezi nu agrează contactul fizic. Contracararea se face prin cooptarea în echipă atunci când negociezi cu chinezi a unui număr suplimentar de membri. Pe timpul discuţiilor nu este indicat să fie afectată reputaţia negociatorului chinez prin forţarea sa de către partener. Conştiinţa apartenenţei la cea mai numeroasă ţară din lume. se ajunge la uzarea oponenţilor care sunt cuprinşi de o accentuată stare de oboseală. negociatorii chinezi alocând timp pentru ceremonia ceaiului şi pentru discuţii colaterale. Preferă un teren neutru pentru derularea negocierii deoarece nu este dezavantajată nici una dintre părţi. respectarea strictă a angajamentelor. Stilul chinez Negociatorii occidentali au întâmpinat mari greutăţi în tratative derulate cu cei chinezi. o simplă strângere de mână şi o înclinare uşoară a corpului . traducători etc.

Francezii sunt individualişti. poziţia în societate. Stilul german . cu toate că manifestă tendinţa de a reduce pretenţiile iniţiale pe timpul derulării tratativelor. Devin extrem de indispuşi când occidentali încearcă să-i implice într-un dialog pe teme politice Stilul englez Englezi sunt foarte riguroşi atunci când sunt implicaţi în negocieri. Ei nu sunt deranjaţi dacă negocierea se transformă în dezbatere. adică exact invers procedurii promovate de negociatorii americani. Franţa a fost ţara cea mai mare din Europa Occidentală a accentuat sentimentul de mândrie naţională în rândurile negociatorilor francezi. sunt foarte calculaţi şi îşi schimbă cu greu părerile formate. buni ascultători existând multe momente în care par că sunt de acord cu toate şi cu nimic. fiind extrem de protocolari. Englezi analizează minuţios toate aspectele. negociatorii chinezi au o atitudine rezervată. după aceea urmând a se axa pe detalii. Sunt parteneri agreabili. educaţia sunt elemente apreciate de negociatorii francezi. Acordarea sau primirea de mită este total dezavuată de negociatori chinezi. Stilul francez Tradiţia în desfăşurarea negocierilor diplomatice. Dispunând de un umor natural de calitate. Pregătirea strategiei şi tacticii unei negocieri cu partenerii francezii trebuie să fie completă şi detaliată. care preferă folosirea limbii franceze în desfăşurarea negocierilor internaţionale la care participă. fiind bine cunoscută uşurinţa cu care aceştia spun „nu” în timpul discuţiilor. protocolul. În discuţiile cu occidentalii. dar în schimb sunt agreate micile cadouri cu caracter simbolic. fiind suspicioşi. Manierele. Ei preferă ca într-o etapă de început a negocierii să stabilească în termeni concreţi o înţelegere generală. fomulându-se răspunsuri la toate întrebările posibile pe care aceştia le-ar putea adresa. Acordă atenţie deosebită etichetei. Francezii sunt adepţii unor discuţii de substanţă chiar dacă timpul afectat negocierilor se prelungeşte. englezii nu consideră că relaţiile personale sunt hotărâtoare în negocieri. calmi. autoritari preferând o derulare secvenţială a negocierii.fiind considerate a fi suficiente. faptul că până la reântregirea Germaniei.

indentificând toate problemele ce pot apare în timpul negocierii propriu-zise. Stilul japonez Eticheta este tratată cu deosebită atenţie de negociatorii japonezi. Trebuie să cerem permisiunea când intrăm într-o încăpere. Neapărat derularea negocierii trebuie să includă aceea tocmeală clasic indiană. la fel ca francezii. Valorile religioase şi cel familiale sunt extrem de apreciate. acordând atenţie protocolului. Fiind extrem de meticuloşi. Cele cinci persoane care compun de regulă o echipă de negociatori. În India. preferă să nu le cultive. „te rog frumos” etc. ţara ce ocupă locul doi în lume ca populaţie se vorbeşte engleza. Apreciind că relaţiile personale nu afectează derularea negocierilor. manifestă o atitudine destul de relaxată în timpul activităţii.Negociatorii germani pun mare preţ pe faza de pregătire a discuţiilor. Calmitatea. India fiind colonie britanică. De puţine ori dau dovadă de umor şi tot de puţine ori folosesc expresii cum ar fi: „mulţumesc”. Negociatorii indieni cu toate că sunt formalişti. Stilul indian Cultura indiană a fost influenţată direct până în 1947 de englezi. Ofertele făcute sunt extrem de realiste. Indienii îşi utilizează titlurile pentru a-şi spori prestigiul în ochii partenerilor. când vrem să ne aşezăm sau când dorim să aprindem o ţigară. urmărind socializarea. Apelând la o vestimentaţie conservatoare. cu toate că aceştia sunt foarte direcţi în procesul comunicării faţă în faţă. fapt pentru care sunt puţin predispuşi să acorde concesii în timpul tratativelor. Contracararea acestui stil presupune ca oponentul să încerce să influenţeze deciziile negociatorului german înainte ca acesta să lanseze oferta. germanii se formalizează. spiritul analitic determină o viteză redusă de desfăşurare a negocierilor în care sunt implicaţi germanii. Este necesar să evităm utilizarea mâinii stângi pentru a saluta sau a mânca. Acordând importanţă relaţiilor personale indienii apreciază intermediarii de încredere şi prelungesc activitatea de negociere. germanii sunt interesaţi de orice amănunt fapt ce necesită ca în echipa oponentă să fie incluşi experţi pentru toate domeniile vizate. hindu plus alte 18 limbi oficiale. poartă o vestimentaţie sobră .

„Nu” este înlocuit de anumite expresii subtile. În timpul întrevederilor preferă să stea faţă în faţă cu partenerii. relaţiile cordiale cu unii miniştri ori cu unii factori de decizie la nivel local sunt de bun augur în încheierea cu succes a negocierilor. japonezi dau dovadă de înţelegere. fapt ce presupune o atenţie deosebită din partea oponentului. japonezii fiind sinceri în discuţii dorind ca partenerii să le acorde acelaşi tratament. Latino americani. spre deosebire de cei din nord acţionează pentru obţinerea unui avantaj cel puţin relativ reciproc în urma negocierii. Extrem de rar este utilizat cuvântul „nu”. baruri permiţând partenerilor să poarte discuţii lejere în afara formalismului impus de protocol. de flexibilitate negociind un acord suplimentar. Preferă parteneri bine pregătiţi care să ofere cu competenţă informaţiile solicitate. Întâlnirea de afaceri este provocată de un intermediar care se află în relaţii de colaborare cu cele două părţi. . francezi. considerând că rezultatul negocierii trebuie să avantajeze ambele părţi. Relaţiile personale contribuie la buna desfăşurare a tratativelor. iar atunci când o fac sunt lipsiţi de fermitate. germani. englezi. Stilul latino-american Acest stil vizează popoarele din Mexic. Japonezi sunt destul de vagi în discuţii. America Centrală şi America de Sud formate din azteci. În afara rundelor de negociere au loc întâlniri în restaurante. spanioli. fiind foarte greoi în comunicare. Japonezii sunt orientaţi către formalism fiind extrem de riguroşi în ceea ce priveşte protocolul.. sărutul mâinii etc. Înainte de acordarea unor concesii importante sau atunci când apar neânţelegeri japonezi solicită pauză pentru consultări. africani etc. portughezi.şi acordă importanţă schimbului de cărţi de vizită la prima întâlnire. italieni. Bătutul pe umeri. fiind mult mai flexibili dar şi mult mai orgolioşi. În unele din aceste ţări mita este considerată a fi o soluţie pentru încheierea unei afaceri. sunt gesturi care îi agasează pe japonezi. Când după semnarea contractului apar anumite probleme. Întrucât în aceste ţări birocraţia şi corupţia de obicei ating cote îngrijorătoare relaţiile de prietenie dintre parteneri.

Negocierea presupune derularea unui număr semnificativ de întâlniri succesive. Stilul arab este unul puţin riguros. Limbajul corpului este important. trebuind să evităm scărpinatul în nas sau în urechi şi ţinerea mâinilor sub masă. Federaţia Rusă este compusă din 21 de republici între care există anumite diferenţe culturale. Afacerile cu petrol derulate şi-au pus amprenta asupra stilului de negociere arab care într-o oarecare măsură a fost americanizat renunţându-se la o parte din tradiţiile specifice zonei. Stilul rusesc Deţinătoare de mari resurse naturale. Faptul că mai bine de 40 de ani Rusia s-a manifestat ca fiind inima Uniunii Republicilor Socialiste Sovietice iar aceasta din urmă a fost liderul şi coordonatorul întregii lumii socialiste şi-a pus amprenta asupra mentalităţii locuitorilor. cu excepţia celor care provin din ţări în care religia islamică infierează aceasta practică. aceştia întrerupând de nenumărate ori discuţiile pentru a dialoga pe diferite teme cu persoane care nu au nici o legătură cu negocierea. Orice negociere implică în debutul său desfăşurarea unor discuţii libere. Acceptă mita.Selectarea negociatorilor latino-americani se face pe baza legăturilor de rudenie. înseamnă şi existenţa unor diferenţe culturale. a susţinerii politice şi a educaţiei primite. Existenţa unui număr însemnat de state în această arie geografică. în multe cazuri părând a fi dominat de atitudini iraţionale. Negociatorii latino-americani sunt extrem de curtenitori şi acordă o atenţie partenerilor care uneori poate fi exagerată. determinând unele particularităţi în răspunsurile negociatorilor latino-americani în funcţie de zona căreia îi aparţin. tratând cu indiferenţă factorul timp. . Stilul arab Negociatori arabi creează o ambianţă deosebită pe parcursul negocierii. Timpul nu este esenţial. Arabii fac cu uşurinţă unele afirmaţii revenind cu aceeaşi nonşalanţă asupra lor. Pentru a avea succes în negocieri partenerul trebuie să câştige încredea negociatorului arab.

protocolul determină respectarea demnităţii naţiunilor mici. Ruşii în general nu sunt predispuşi în a acorda concesii. În negocieri ruşii încearcă să fie cât mai formalişti pentru a suplini lipsa experienţei în acest domeniu. ruşii sunt individualişti urmărind ca în urma negocierii câştigurile lor să fie mult mai mari decât cele obţinute de oponent. fără a ţine cont de raportul lor de forţe. Mulţi specialişti consideră că diplomaţii îndeplinesc obiectivele guvernelor lor cu ajutorul unor stratageme subtile şi cu o disimulare rafinată. ceea ce nu reprezintă puţin. protocolul nu cunoaşte nici popoare victorioase. Potrivit lui Jules Cambon. Diplomaţia reprezintă complexul de norme care alcătuiesc ştiinţa şi arta conducerii relaţiilor dintre state. nici învinse. Ea ne oferă concepţiile. principiile şi modalităţile pe baza cărora se poate înfăptui. trebuie precizat că în cursul timpului metodele diplomatice au evoluat.Neexistând şcoli de profil până în ani ’90 care să asigure pregătirea oamenilor de afaceri. impunând naţiunilor (chiar inamice) anumite atenţii reciproce. Pentru desfăşurarea cu succes a relaţiilor dintre state este necesară o atmosferă propice şi respectarea regulilor de . Uzanţe. enervare. Dacă s-a întâmplat astfel în timpul Renaşterii. miniştri şi colegii. Poziţiile lor iniţiale sunt ferme. părăsirea arogantă a mesei tratativelor. accentuarea cuvintelor. în epoca modernă ambasadorul este obligat să cucerească şi să păstreze încrederea unui guvern străin şi prin urmare nu îşi poate permite ca afirmaţiile sale să fie puse la îndoială. Consideră că relaţiile personale nu sunt importante în asigurarea succesului tratativelor. În fapt. este deseori repetată o butadă a lui Harold Nicolson care consideră că „diplomatul este un om onest care minte în serviciul ţării sale”. ceremonial şi protocol Regulile tradiţionale ale muncii diplomatice sunt deseori considerate puţin demodate. în cele mai bune condiţii. nivelul pretenţiilor formulate frizând în multe situaţii cu ridicol. protocolul permite derularea în bune condiţii a activităţii acestora. imunităţile şi privilegiile care le sunt indispensabile. trăgându-şi pe sfoară interlocutori: şefii de stat. Precum americanii. ruşii s-au văzut nevoiţi să facă acest lucru din mers. politica externă a unei ţări. În acest sens. Capitolul VIII. chiar dacă sunt respectate în toate situaţiile. deoarece acest fapt este perceput ca o slăbiciune. Ignoră termenele limită şi folosesc tactici emoţionale manifestate prin înroşirea feţei. Garantând reprezentanţilor statelor. Astfel.

. transmiterea de felicitări. Ele reglementează acordarea de onoruri diplomaţilor care sosesc în ţara respectivă. ceremonialul înmânării scrisorilor de acreditare şi de rechemare. se disting două tendinţe: una din ele recunoaşte necesitatea respectării între state a curtoaziei şi normelor protocolare. precum şi formele legăturilor dintre diplomaţi şi autorităţile ţării de reşedinţă. banchete. De aceea. ceremonialul . Este de necontestat rolul ceremonialului şi protocolului în relaţiile internaţionale. Protocolul diplomatic reprezintă totalitatea regulilor care stabilesc modul de desfăşurare a diferitelor reuniuni diplomatice. la vizite de etichetă. cu ocazia recepţiilor şi a audienţelor particulare. Fie că este vorba de reprezentanţe diplomatice permanente fie despre misiuni temporare trimise de către state pentru îndeplinirea unor sarcini precise. mai mult sau mai puţin solemne. cum ar fi desfăşurarea vizitelor. audienţe diplomatice. în relaţiile cu autorităţile ţării de reşedinţă. acestea contribuind la crearea ambianţei necesare apropierii şi colaborării. La rândul său. cocteiluri. diplomatul trebuie să ţină seama. Ceremonialul cuprinde indicaţii referitoare la ordinea diplomaţilor la locurile de onoare. specifice statului respectiv. dimpotrivă. în funcţie de rangul acestora. condoleanţe etc. precum şi formele ceremoniale ale relaţiilor dintre diplomaţii şi funcţionarii ţării de reşedinţă. În legătură cu utilitatea respectării şi păstrării în continuare a normelor de protocol. ţinuta diplomaţilor la diverse ocazii etc. Un vechi proverb chinezesc spune că „ceremonialul este fumul prieteniei” interpretarea proverbului duce la recunoaşterea faptului că protocolul şi ceremonialul sunt un fel de „combustibil” necesar pentru a întreţine „focul prieteniei”. diplomatul trebuie să se bucure de consideraţie. la întâmpinarea lor la sosirea în ţară sau la plecarea lor. participarea diplomaţilor la diverse solemnităţi. În diferitele state există reguli de comportament. ceremonialul şi protocolul diplomatic se aplică fără a se face deosebiri legate de importanţa sau necesitatea lor. iar a doua tendinţă susţine părerea că. reprezintă statul care l-a acreditat. la distincţiile şi cadourile cu care este onorat un diplomat străin în anumite ocazii etc.conduită stabilite de dreptul internaţional. recepţii. Ceremonialul diplomatic poate fi definit ca totalitatea regulilor protocolare şi de curtoazie cu privire la onorurile şi la distincţiile acordate diplomaţilor. de anumite forme de ceremonial care exprimă respectul faţă de statul gazdă. sunt date de ceremonialul şi protocolul diplomatic. care exprimă respectul faţă de statul care l-a trimis. folosirea formulelor de politeţe în conversaţii sau în scris. dar în acelaşi timp. Diplomatul nu numai că ocupă o funcţie înaltă. Acest cadru precum şi regulile care guvernează comportamentul în raporturile internaţionale.

Ea se referă la regulile de conduită sau de comportare care contribuie la buna desfăşurare a relaţiilor diplomatice. element principal al activităţii diplomatice şi o componentă de bază a informării şi a primirii de informaţii. nu mai acordă regulilor de ceremonial importanţa exagerată din trecut. Ea constituie obiectivul principal al unei acţiuni protocolare. Nerespectarea lor nu implică răspunderea de drept a statelor. fără a avea valoarea obligatorie a normelor de drept internaţional”. succesiunea rapidă a evenimentelor din viaţa internaţională contemporană făcând necesară simplificarea acestor reguli. care nu este neglijat nici în zilele noastre este acela că aceste reguli implicite vieţii diplomatice derivă din respectul şi consideraţia pe care fiecare stat trebuie să le aibă faţă de un alt stat. O comportare incorectă poate fi asociată cu nivelul de civilizaţie al ţării diplomaticului. prezentarea. În comportarea agentului diplomatic se citesc nu numai calităţile persoanei în cauză. Conversaţia trebuie să fie utilă şi interesantă. care sunt urmate în relaţiile dintre state. întradevăr. Prezentarea se face după anumite cerinţe. politeţe şi alte . aşa încât orice gest. Comportarea corectă este expresia educaţiei şi civilizaţiei. Eticheta cuprinde reguli de conduită în legătură cu salutul. ţinuta fizică. mişcare şi poziţie sunt importante. Una din principalele norme de ceremonial şi protocol este curtoazia.„formalismul” protocolar îngreunează activitatea diplomaţilor. Persoana cu grad inferior este prezentată celei cu grad superior. Eticheta este o altă formă de ceremonial şi protocol care completează curtoazia. curtoazia reprezintă un ansamblu de norme care guvernează contactele dintre reprezentanţii statelor cu scopul întreţinerii unui climat favorabil dezvoltării bunelor relaţii dintre acestea. Aşadar. tact. cunoştinţele variate de cultură generală. Necunoaşterea ei poate fi considerată ca lipsă de competenţă profesională. ci şi ale poporului căruia îi aparţine. faţă de personalităţi. Grigore Geamănu defineşte în felul următor „curtoazia internaţională (comitas gentium. conversaţia. exprimă respectul faţă de rangul diplomatic. dar poate afecta evoluţia relaţiilor dintre ele. persoana mai tânără este prezentată celei mai în vârstă. bărbatul este prezentat femeii. de convenienţă şi bunăvoinţă. Răspunsul la salut este obligatoriu. Realitatea zilelor noastre. comity) cuprinde regulile de politeţe. Cunoaşterea şi aplicarea etichetei este foarte importantă pentru agentul diplomatic. Curtoazia internaţională se referă în special la formele procedurale pe baza cărora se organizează contactele dintre reprezentaţii statelor la diferite niveluri. sau faţă de persoane mai în vârstă. Realizarea unei conversaţii interesante necesită o bună pregătire profesională şi politică. Salutul ca manifestare de politeţe şi curtoazie. convorbirea telefonică etc. astfel poate fi socotit ca lipsă de politeţe. Substratul acestor reguli de ceremonial şi protocol.

însuşiri care rezultă dintr-o pregătire multilaterală. ocuparea locurilor în maşină. participarea la acţiuni protocolare. iniţiativa intrării în discuţie. Alte elemente importante care ţin de etichetă şi nu trebuie neglijate sunt: ţinuta diplomatică. .

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful