Introducere în sfera investiţiilor străine.

Conceptul de investiţie. Introducere.

Investiţiile constituie factorul motor în promovarea progresului tehnic,

economic şi social, în procesul creşterii şi dezvoltǎrii economice. Dar, acest
proces are loc nu numai pe fondul acumulǎrii şi alocǎrii de mijloace
economice de producţie, ci şi ca rezultat al sporirii calitǎţii muncii, ca efect
al calificǎrii forţei de muncǎ, al introducerii tehnologiilor de vârf. În
situaţiile în care pot interveni involuţii ale unor factori de producţie, cum ar
fi diminuarea resurselor naturale, a forţei de muncǎ, deteriorarea mediului
ambiant etc, - progresul tehnic generat de multitudinea şi diversitatea
inovaţiilor, investiţiile, reprezintǎ factorul esenţial în propulsarea creşterii
economice, singurul impuls pe termen lung de manifestare, determinând
fluxuri puternice de dezvoltare.1
Investiţia semnifică orice tip de cheltuială de resurse făcută într-un
anume moment în vederea creării premiselor necesare obţinerii, într-un
moment ulterior, de obicei o perioadă mai îndelungată de timp, a unor efecte
scontate. Cel mai frecvent este întâlnită următoarea definire a investiţiilor, şi
anume cheltuieli sau plasamente de sume băneşti la un moment iniţial pentru
a obţine efecte ulterioare, reprezentând deci, totalitatea cheltuielilor care se
fac pentru cumpărarea bunurilor de capital sau pentru întreţinerea stocului de
capital2.
Conceptul de investiţie implică sensuri şi abordări variate. Datorită
tocmai complexităţii acestui concept noţiunea de investiţie este abordată din
punct de vedere al gradului de cuprindere sub două aspecte: un înţeles „larg”
şi altul „restrâns”3. În sens larg, prin investiţii se înţelege orice cheltuială
bănească făcută cu scopul de a înregistra un câştig (investiţiile productive)
sau cu un scop social (investiţiile neproductive sau sociale, făcute în
interesul societăţii, precum investiţii în sistemul sanitar, în învăţământ,
cultură). La prima vedere, investiţia apare în mod concret ca o operaţiune de
modificare şi de creştere a patrimoniului iniţial: construcţii industriale şi
civile, achiziţia, montajul şi instalarea unor echipamente industriale,
cumpărarea unor maşini, utilaje etc. La o analiză mai profundă investiţia este
alocarea capitalurilor economisite în activităţi lucrative cu caracter profitabil

1
Negoiţǎ Ion/Macroeconomie, Bucureşti 1998, pag 6
2
Dicţionar de economie,Ediţia a 2-a, Editura Economică, Bucureşti, 2001, pag. 238-239.
3
Românu Ion,/Eficienţa economică a investiţiilor, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1999, pag. 7.
care să majoreze valoarea capitalurilor iniţial acordate4.
Trebuie avută în vedere şi relaţia distinctă dintre investiţie şi
economisire. Investiţia presupune economisire, acumularea unei pǎrţi din
venit, urmărindu-se obţinerea unui câştig în viitor. Economisirea poate fi
definită mai curând ca un simplu consum amânat, în timp ce investiţia
reprezintă, de fapt, un consum sacrificat în prezent în intenţia obţinerii unui
consum viitor mai mare. Decizia de economisire şi de investiţie, în cazul
micului producător, aparţine aceluiaşi agent economic. Acesta economiseşte
şi, simultan, investeşte. Pe lângă formarea de capital, ce rezultă în urma
procesului investiţional, investiţiile anterioare pot reprezenta suportul pentru
realizarea de noi investiţii şi promovarea progresului în toate sectoarele de
activitate. Volumul investiţiilor este variabil în timp şi are un puternic efect
de antrenare. Comportamentul oscilant al volumului investiţiilor pe o
perioadă lungă este determinat de faptul că cererea de investiţii este legată de
noile descoperiri ştiinţifico-tehnice, de noile produse, de extinderea zonelor
de aprovizionare şi desfacere, de utilizarea unor resurse noi, de creşterea
populaţiei, a producţiei şi a venitului. Toate aceste aspecte fac ca, într-o
economie liberă de piaţă, o politică economică, chiar adecvat aplicată, să nu
poată sugera că volumul investiţiilor este suficient pentru a garanta cǎ
activitatea economică mai puţin favorabilă dintr-un an, poate fi compensată
în perioada următoare. Investiţia presupune şi o satisfacţie imediată şi sigură,
în schimbul unei speranţe al cărei suport sunt tocmai resursele investite, ca o
cheltuială certă pentru un viitor incert.
Investiţiile sunt privite ca un stimul, printre cei mai importanţi, în orice
activitate economică, semnificând impulsul sau elementul generator prin
care afacerile iau formă, se desfăşoară şi se dezvoltă5. Nu se exagerează
atunci când se afirmă că, pentru economie, investiţiile reprezintă ceea ce
semnifică motorul pentru un sistem activ6.
În teoria şi practica economică, se are în vedere faptul că investiţia este
de tip tridimensional7:
- contabilă, cea mai restrictivă, reprezintă toate bunurile mobile şi
imobile, corporale şi necorporale, achiziţionate sau create în întreprindere,
destinate a rămâne constant sub aceeaşi formă, reducând investiţia la
noţiunea de imobilizare.
- economică, reprezintă toate consumurile de resurse care se fac în
4
Stancu Ioan,/Finanţe, Editura Economică, Bucureşti, 2001, pag. 285.
5
Clipici Emilia, Pârvu Daniela, Hagiu Alina/Activitatea financiar-monetară internaţională în economia
contemporană, Editura Sitech, Craiova, 2008, pag.122.
6
Românu Ion, Vasilescu Ion/ Managementul investiţiilor, Editura Mărgăritar, Bucureşti, 1997, pag. 9-12.
7
Clipici Emilia, Pârvu Daniela, Hagiu Alina/ Activitatea financiar-monetară internaţională în economia
contemporană, Editura Sitech, Craiova, 2008, pag.123.
prezent în speranţa obţinerii, în viitor, a unor venituri superioare cheltuielilor
iniţiale de resurse.
- financiară, investiţiile înseamnă schimbarea unei sume de bani
prezentă, certă, în speranţa obţinerii unor venituri viitoare, superioare,
probabile8.

1.2. Rolul investiţiilor în economia de piaţă.

Rolul investiţiilor în dezvoltarea economică a unei ţări este deosebit de

complex, pentru că ele influenţează structurile de proprietate, structurile
economice pe ramuri şi subramuri, structurile tehnologice, structurile
ocupării forţei de muncă, cu consecinţe directe şi indirecte în plan social,
influenţând ritmul de dezvoltare al ţării9:
a) Investiţiile sunt baza materială a dezvoltării economico-sociale a
oricărei ţǎri. Ele asigură creşterea cantitativă şi calitativă a capitalului fix,
sporirea randamentului tehnic şi economic al capitalului existent, dar şi
crearea de noi locuri de muncă. Prin investiţii se asigură creşterea gradului
de utilizare a resurselor materiale şi de muncă ale societăţii, rol pe care l-au
avut întotdeauna.
b) Investiţiile au un rol hotărâtor în asigurarea modernizării activităţii
economice, ca o condiţie necesară la adaptarea sistemelor tehnice şi
economice ale condiţiilor de trecere a economiei naţionale la economia de
piaţă, de participare a ţării noastre la relaţiile economice internaţionale în
condiţii de concurenţă şi competitivitate. Ele asigură un grad mai mare de
ocupare a forţei de muncă, locuri de muncă cu utilaje performante,
perfecţionarea proceselor tehnologice, extinderea şi generalizarea
principiilor de conducere ale economiei de piaţă.
c) Investiţiile dau naştere la ceea ce se numeşte efect propagat sau
efect de antrenare, care determină: promovarea progresului tehnic, creşterea
producţiei, îmbunătăţirea calităţii bunurilor, creştere eficienţei economice În
acest sens, se are în vedere relaţia dintre inovaţii, producţie, cerere şi piaţă;
concret este vorba de faptul că inovaţia atrage după sine schimbări în
structura producţiei care, la rândul lor, duc la schimbări în structura cererii
de bunuri şi servicii, iar acestea, la rândul lor, atrag după ele, schimbări în
structura pieţelor în sensul apariţiei unor noi pieţe, adică ale noilor produse
8
Stancu Ioan/ Finanţe, Editura Economică, Bucureşti, 2001, pag. 286.
9
Staicu Florea/ Eficienţa economică a investiţiilor, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1999, pag.
12-15.
 apărute.
Rolul hotărâtor în crearea unei economii de piaţă funcţionale,
compatibile cu principiile, normele, mecanismele, instituţiile şi politicile
Uniunii Europene, vizează în principal asigurarea unei creşteri economice
durabile, promovarea unei politici investiţionale coerente, crearea unui
mediu de afaceri prielnic, modernizarea şi dezvoltarea durabilă a întregii
vieţi social-economice. În epoca actuală, noţiunea de investiţie a căpătat o
importanţă din ce în ce mai mare dat fiind faptul că prin realizarea de noi
obiective economice în toate ramurile de activitate se obţin noi valori
materiale care conduc la o dezvoltare şi o bunăstare a populaţiei.
Creşterea economică în societate este rezultatul unor factori de
producţie cantitativi şi calitativi. Legătura dintre investiţii şi creşterea
economică are un dublu sens prin, în primul rând, investiţiile conduc la
creşterea economică prin volumul lor, iar în al doilea rând, calitatea
investiţiilor realizate influenţează creşterea economică.
În cadrul economiei naţionale, investiţiile constituie elementul
fundamental care dezvoltă orice activitate umană sub două aspecte:
 sunt generatoare de bunuri şi servicii prin sporirea ofertei şi
creşterea capacităţii productive ceea ce conduce la obţinerea de
venituri suplimentare;
 contribuie la creşterea cererii de bunuri şi servicii care determină
o dezvoltare a veniturilor la toţi agenţii economici.

1.3. Criteriul de clasificare al investitiilor

1. Din punct de vedere al naturii investiţiilor acestea se clasifică în:

a) investiţii în active materiale,
b) investiţii în active nemateriale,
c) investiţii financiare.
Investiţiile materiale sunt investiţiile ce participă nemijlocit în
procesul de producţie şi asigură creşterea capitalului real. Investiţiile reale
constau din acele cheltuieli de capital făcute pentru achiziţia de active sub
formă de infrastructură materială.
Investiţiile în active nemateriale (numite şi intelectuale) cuprind
sumele alocate în active necorporale sub forma unor drepturi de autor, mărci
de comerţ, brevete, embleme comerciale, know-how etc.
Investiţiile financiare reflectă opţiuni ale firmei de a efectua
plasamente băneşti pe termen lung în economia altor agenţi economici.
Investiţia financiară constituie orice plasament de capital efectuat de un
investitor, persoană fizică sau juridică în titluri de valoare şi instrumente
financiare (acţiuni, obligaţiuni, titluri de stat, etc.) emise de societăţi şi bănci
comerciale sau de către stat şi tranzacţionate pe piaţă monetară sau de
capital;
2. După modul de constituire investiţiile pot fi10:
a) investiţii nete,
b) investiţii brute.
Investiţiile nete sunt investiţiile care se constituie ca parte din venitul
naţional şi sunt formate din cheltuielile alocate pentru echipamente de
producţie pentru formarea capitalului respectiv creşterea volumului de
capital fix şi a volumului stocurilor.
Dacă la investiţiile nete se adaugă fondul de amortizare, ca sursă de
finanţare a investiţiilor, se obţin investiţiile brute.
3. După gradul de risc pe care îl prezintă putem grupa investiţiile în:
a) investiţii cu risc scăzut – în special investiţiile de menţinere şi de
ameliorare,
b) investiţii cu risc mediu - investiţii privind dezvoltarea, modernizarea,
înnoirea unor capacităţi de producţie,
c) investiţii cu risc ridicat – în general sunt cele de expansiune şi de
diversificare.
4. După sursa de finanţare se pot distinge:
a) investiţii finanţate din contul mijloacelor proprii ale întreprinzătorilor,
adică:
- profitul rămas la dispoziţia întreprinderii,
- amortizarea;
b) investiţii finanţate din surse atrase, care pot fi după caz:
- mijloacele bugetelor publice, cele ce au ca scop promovarea
serviciilor publice,
- mijloacele populaţiei,
- mijloacele investitorilor străini înfăptuite:
 prin participarea totală sau parţială a investitorului străin la
constituirea unei societăţi sau la finanţarea unui proiect,
 prin acordarea unor împrumuturi şi cedite inclusive de către
organismele financiar-bancare internaţionale,
 ca investiţii de portofoliu;
- creditele bancare,
- împrumuturile de la alte organizaţii,
10
Romanu I., Vasilescu I. /Eficienţa economica a investiţiilor şi a capitalului fix, Editura Mărgăritar,
Bucureşti 1997, pag. 33
 - sursele obţinute prin emiterea (tranzacţionarea) pe piaţă a pachetelor
de acţiuni sau obligaţiuni;
5. După destinaţie investiţiile se clasifică în:
a) investiţii îndreptate în sectoare producătoare de bunuri - industrie,
agricultură şi silvicultură, construcţii şi alte sectoare ce au ca scop
producerea de bunuri,
b) investiţii destinate sectoarelor ce prestează servicii de piaţă şi nonpiaţă
- comerţ, transporturi şi comunicaţii, sănătate etc.

1.4 Aspecte generale privind investiţiile străine.

Investiţia internaţională presupune existenţa a cel puţin doi agenţi

economici: agentul economic emitent şi agentul economic receptor al
investiţiei. Astfel, există două tipuri de investiţii internaţionale – directe şi
de portofoliu – care se referă la raportul ce se stabileşte între emitent şi
receptor.
O investiţie străină directă corespunde oricărui flux (inclusiv de
împrumut) acordat unei întreprinderi străine, cu condiţia ca rezidenţii ţării
investitoare (în general – întreprinderi) să deţină o parte importantă a
proprietăţii acestei întreprinderi. Ea se distinge de mişcările de capital pe
termen scurt. Investiţia directă implică o mobilizare a capitalurilor
transferate în străinătate. Din acest motiv, direcţiile naţionale de statistică
grupează, cel mai adesea sub termenul de investiţii directe, cumpărările de
acţiuni şi împrumuturile pe termen lung dintre firmele aceluiaşi grup care
contribuie la creşterea capitalului industrial al firmei împrumutătoare, adică
a capacităţii de producţie a acesteia. În acest fel, noţiunea de investiţie
directă urmăreşte să se elibereze de o definire tehnică strict înţeleasă ca o
achiziţie de valori mobiliare.
Potrivit definiţiei date de Fondul Monetar Internaţional în anul 1977,
în Manualul Balanţei de Plăţi, investiţia străină directă “desemnează o
investiţie care urmăreşte dobândirea unui interes durabil într-o întreprindere
exploatată într-o ţară, alta decât cea a investitorului, scopul acestuia din
urmă fiind influenţarea efectivă a gestiunii întreprinderii în cauză”.
Se consideră că, pentru ca o investiţie străină să fie directă, investitorul
străin trebuie să posede 10% sau mai mult din acţiunile comune sau din
drepturile de vot într-o întreprindere. Astfel, odată ce firma care investeşte
deţine cel puţin 10% din firma străină, investiţia directă cuprinde orice
investiţie, fie că e vorba de o nouă achiziţie sau de un simplu împrumut.
Deci investiţia străină directă presupune transferarea către agentul emitent a
posibilităţii de control şi decizie asupra activităţii agentului receptor, în
restul cazurilor, când investiţia nu presupune stabilirea unui asemenea
raport, fiind vorba despre o investiţie de portofoliu.
O altă diferenţă fundamentală este ţinta finală a investitorului direct şi a
investitorului de portofoliu. Capitalul de portofoliu are tendinţa de a se muta
în unele sectoare din ţări străine care au un avantaj asupra respectivelor
sectoare interne. Acest avantaj va fi reflectat de un profit superior. Acest
lucrul impus este posibil să se întâmple cu o investiţie directă într-o industrie
în care ţara sursă are avantajul dar unde acest avantaj poate fi transferat unei
ţări străine în folosul acesteia. Vasta majoritate a investitorilor de portofoliu
este realizată de persoane fizice sau instituţii şi nu de persoane juridice, de
companii. Ei au tendinţa să investească în persoane fizice şi instituţii străine
prin intermediul mecanismului pieţei de capital străin. În cazul investiţiilor
directe străine este normal să fie făcut de companii. Poate implica
cumpărarea unei întregi companii sau numai unei părţi din aceasta
constituind un schimb de proprietate sau, alternativ, poate consta în clădirea
unei întregi noi fabrici în străinătate.
Investiţiile directe străine nu necesită un flux de capital de la o ţară la
alta. Economiştii obişnuiau să se gândească la investiţiile directe ca la o
mişcare internaţională a capitalului ce poate avea forme diverse, de exemplu
noi acţiuni, anumite forme de obligaţiuni, vânzări-cumpărări ale acţiunilor şi
obligaţiunilor existente prin schimburile de titluri de valoare sau printr-o
varietate de forme şi instrumente de credit pe termen scurt. Singura diferenţă
pe care economiştii ar accepta-o a fost aceea că investiţiile directe sunt
însoţite de grade diferite de control şi mişcare de management şi tehnologie.
Investiţia de portofoliu reprezintă întotdeauna un plasament pur
financiar, o investiţie pur financiară, în timp ce investiţia directă îmbină într-
un mod mult mai complex plasamentul financiar cu investiţia realǎ. Astfel,
atunci când agentul emitent ajunge sǎ controleze agentul receptor, pe lângă
fluxul financiar iniţial apar şi alte fluxuri, multe dintre ele având o
consistenţă reală: fluxul de tehnologie, fluxuri de forţă de muncă, fluxuri
manageriale şi chiar fluxuri de bunuri şi servicii.
În practică, de multe ori, încadrarea unei investiţii internaţionale în unul
din cele douǎ tipuri este foarte dificilă, deoarece între investiţia directă si cea
de portofoliu există o zonă “gri”, în care cu greu se poate desluşi frontiera.
Cel mai bun exemplu în acest sens îl constituie achiziţionarea de acţiuni pe
piaţa financiară internaţională. Întrucât pachetul de control al acţiunilor nu
reprezintă un anumit procent fix în totalul acţiunilor, ci variază de la caz la
caz, investiţia, la rândul ei, se va încadra în unul sau altul din tipurile
anterior menţionate.
 Aşadar, investiţia străină directă poate fi definită ca fiind o relaţie
investiţională de durată, între o entitate rezidentă şi o entitate nerezidentă şi
care implică, de regulă, exercitarea de către investitor a unei influenţe
manageriale semnificative în întreprinderea în care a investit. Sunt
considerate investiţii străine directe: capitalul social vărsat şi rezervele ce
revin unui investitor nerezident care deţine cel puţin 10% din capitalul social
subscris al unei întreprinderi rezidente, creditele dintre acest investitor şi
întreprinderea în care a investit, precum şi profitul reinvestit de către acesta.
Deţinerea a cel puţin 10% din capitalul social subscris sau din voturi,
respectiv din capitalul de dotare, este primordială în stabilirea relaţiei de
investiţie directă.
Componentele investiţiilor străine directe:
 Capitaluri proprii: cuprind capitalul social subscris şi vărsat, atât în
numerar cât şi prin contribuţii în natură, deţinut de nerezidenţi în companii
rezidente, precum şi cota aferentă din rezerve; în mod corespunzător, în
cazul sucursalelor, se ia în considerare capitalul de dotare aflat la dispoziţia
acestora.
 Creditul net, respectiv creditele primite de către întreprinderea
investiţie directă de la investitorul străin direct sau din cadrul grupului de
firme nerezidente din care face parte acesta, mai puţin creditele acordate de
către întreprinderea investiţie directă investitorului străin direct sau unei alte
firme din cadrul grupului de firme.
După contribuţia la dezvoltarea şi înnoirea activelor economice în ţara
primitoare, investiţiile străine directe pot fi diferenţiate în:
- investiţii Greenfield, care presupun înfiinţarea şi dezvoltarea de
întreprinderi de către sau împreună cu investitori străini, sub forma unor
investiţii pornite de la zero;
- fuziuni şi achiziţii: preluarea integrală sau parţială de întreprinderi
de către investitori străini de la rezidenţi şi dezvoltarea acestora.

1.5. Indicatori statistici ai activităţii investiţionale

1.5.1 Indicatori la nivel macroeconomic:

I. Indicatori ai structurii investiţiilor

Structura investiţiilor se determină pe baza calculării indicatorilor
relativi de structură, caracterizând cota parte (ponderea) unei categorii de
investiţie în valoarea totală a investiţiilor realizate. Formula generală de
calcul este:
 Ii Ii
yi = * 100 = * 100 ,
∑I i IT

unde: Ii - valoarea unei categorii de investiţie realizată,

IT - valoarea totală a investiţiei.
Astfel ne interesează mai cu seamă structura investiţiilor după natura
acestora (financiare, materiale şi nemateriale), structura investiţiilor pe
surse de finanţare, adică investiţii finanţate din surse proprii şi respectiv din
surse atrase, structura investiţiilor pe activităţi economice, structura
tehnologică a investiţiilor, adică ponderea investiţiilor îndreptate în lucrările
de construcţie-montaj, îndreptate în utilaje, unelte şi inventar sau în alte
categorii de investiţii. Relaţiile de calcul vor fi spre exemplu:

I i .m. I z. p.
Yi .m. = *100 , Yz . p . = *100
IT IT

unde: IT - investiţiile totale,

Yi.m. - ponderea investiţiilor materiale,
Yz.p. - ponderea investiţiilor finanţate din surse proprii.

II. Indicatori de nivel:

Indicatorul de bază ce reflectă volumul total al investiţiilor la nivel

naţional este formarea brută de capital fix şi constituie partea componentă a
produsului intern brut. Numit şi investiţii brute acest indicator reprezintă
valoarea bunurilor durabile de producţie achiziţionate în perioada de calcul
de unităţile producătoare rezidente în scopul de a fi utilizate pe o durată mai
mare de un an în procesele lor de producţie, precum şi valoarea serviciilor
încorporate în bunurile11 de capital fix. Formarea brută de capital fix
cuprinde:
a) Investiţiile capitale,
b) Cheltuielile pentru reparaţii capitale ale mijloacelor fixe,
c) Variaţia de stocuri a utilajului nemontat,
d) Procurarea utilajului şi inventarului de către instituţiile bugetare,
e) Cheltuielile pentru elaborarea şi procurarea programelor şi a bazelor de
date,

11
Cistelican L. /Economia, eficienţa şi finantarea investiţiilor, Editura Economica, Bucureşti, 2002, pag. 16
 f) Cheltuieli pentru prospecţiuni geologice efectuate din contul
mijloacelor bugetului de stat,
g) Sporul valorii capitalului fix în vite,
h) Procurarea cărţilor pentru biblioteci,
i) Procurarea originalelor operelor literare şi artistice.
Ca mod de constituire, investiţiile pot fi nete şi brute. Investiţiile nete
sunt investiţiile care se constituie ca parte din produsul naţional net (venitul
naţional) şi sunt formate din cheltuielile alocate pentru echipamente de
producţie, pentru formarea capitalului, respectiv creşterea volumului
capitalului fix şi a volumului stocurilor. Prin ele deci se asigură creşterea
capitalului fix. Totodată prin utilizarea capitalului fix în procesul de
producţie acesta îşi pierde treptat valoarea sa iniţială adică se uzează, fapt
pentru care el trebuie înlocuit şi, în consecinţă, se constituie fondul de
amortizare ca sursă de finanţare a investiţiilor. Astfel prin adăugarea valorii
amortizării la investiţiile nete vom obţine investiţiile brute:

Ibrute = Inete +A

Uneori, atunci când este cazul, între investiţiile brute şi investiţiile

totale există o diferenţă şi aceasta este reprezentată de capitalul străin (Cs)
atras în realizarea investiţiilor. În acest caz, la nivelul economiei naţionale
investiţiile totale It se calculează astfel:

It = Ibrute+ Cs

III. Indicatori ai eficienţei investiţiilor

a) Coeficientul eficienţei economice a investiţiilor:

Acest indicator este unul din cei mai semnificativi de apreciere a
eficienţei economice a investiţiilor la nivelul economiei naţionale. Prin el se
exprimă sporul de efect anual ce se obţine la un leu investit. Acest indicator
poate fi calculat în două modalităţi:
1. coeficientul eficienţei economice nete a investiţiilor prin formula:

∆PNN ,
ε= K

I T K −1

2. coeficientul eficienţei economice globale (brute) a investiţiilor folosind

relaţia:
3.
 ∆PNB K
ε=
I T K −1 ,

unde: ε - coeficientul eficienţei economice a investiţiilor,

ITK - investiţia totală în anul anterior,
∆ PNBK - sporul de produs naţional net sau respectiv de produs global
în anul k.
În primul caz indicatorul exprimă sporul de produs naţional net ce
revine la un leu investit, iar în al doilea caz arată sporul de produs global
brut ce revine la un leu investit.
Un real interes îl prezintă şi indicatorii statistici ce caracterizează
aportul capitalului străin. Se are în vedere la fel nivelul, structura şi eficienţa
investiţiilor străine în derularea şi dezvoltarea socio-economică a ţării.
Caracterizarea statistică a investiţiilor străine directe (ISD) are în vedere, pe
de o parte, stocul de investiţii, iar pe de altă parte, fluxurile de investiţii.
b) Stocul de ISD reprezintă cumularea vărsămintelor de capital financiar
făcute din momentul înregistrării investiţiei. Pentru a arata importanţa
relativă a ISD pentru ţara gazdă se recurge la folosirea unor indicatori,
precum:
• stocul de ISD pe locuitor – exprimă atracivitatea mediului de afaceri
din ţara gazdă pentru investitorii străini. Acest indicator poate fi
considerat drept barometru al încrederii cercurilor de afaceri
internaţionale faţă de economia receptoare. Cu cât ISD (locuitor) este
mai mare, cu atât oportunităţile de afaceri sunt mai mari, iar mediul
investiţional mai favorabil;
• stocul de ISD în raport cu PIB-ul ţării gazdă exprimat în procente –
reprezintă o altă modalitate de a exprima permeabilitatea mediului
local de afaceri faţă de investitorii străini.
c) Fluxurile de ISD sunt intrările şi ieşirile noi de ISD, ele fiind
înregistrate în debitul (intrări de ISD) şi respectiv în creditul (ieşiri de ISD)
contului financiar al balanţei de plăţi externe.
Cunoaşterea nivelului, structurii şi dinamicii fluxurilor de ISD permite
observarea unor trăsături ale economiei ţării analizate, prin prisma
oportunităţilor de afaceri, a profitabilităţii relative etc.
Ca indicatori ce caracterizează fluxurile de ISD amintim: rata
investiţiilor brute, rate investiţiilor nete, intensitatea fluxului de noi ISD etc.
12

12
Cistelican L. /Economia, eficienţa şi finanţarea investiţiilor, Editura Economica, Bucureşti 2002, pag.
435 ;
1.5.2. Indicatori la nivel microeconomic

I. Indicatori de nivel

Valoarea investiţiei (volumul capitalului investit) constituie unul din

principalii indicatori de volum ce caracterizează efortul investiţional total al
întreprinderii. Acest indicator exprimă mărimea totală a fondurilor necesare
pentru proiectarea şi realizarea unui obiectiv de investiţii.
Volumul de capital investit înglobează totalitatea resurselor sau
elementelor componente ce se consumă începând cu implementarea ideii şi
până la punerea în funcţiune a obiectivului conceput. Astfel în valoarea
investiţiei se includ totalitatea resurselor materiale, financiare precum şi
unele cheltuieli suplimentare legate de latura nematerială, adică cheltuielile
pentru pregătirea personalului, cercetare dezvoltare şi active nemateriale.
Volumul de investiţii prezintă următoarea componenţă:

IT = Id+Icol + Y + Iimob+Fm + T,

unde: IT – volumul capitalului investit,

Id -- valoarea investiţiilor directe (resursele materiale directe înscrise în
devizul general),
Icol - valoarea investiţiilor colaterale (utilităţi, energie, combustibil, căi
de acces rutier şi feroviar),
Y - valoarea terenului achiziţionat sau închiriat (concesionat),
Iimob - valoarea compensării pierderilor provenite din imobilizări de
resurse sau alte pierderi create de factorul timp,
Fm - valoarea cheltuielilor efectuate cu pregătirea, calificarea şi
specializarea forţei de muncă,
T - taxe vamale legate de importul de utilaje, instalaţii etc.
Volumul de capital investit este strâns legat de situaţia social-
economică existentă în ţară în perioada în care se face investiţia, precum şi
nivelul tehnic existent. Cu cât nivelul tehnic şi cel tehnologic sunt mai
ridicate şi necesită automatizare şi alte procedee tehnologice superioare, cu
atât şi volumul cheltuielilor va fi mai mare şi invers. În ţările mai slab
dezvoltate, existând o forţă de muncă mai puţin calificată şi inferior
remunerată, volumul acestor investiţii poate fi mai redus. O formulă de
calcul mai concisă cunoscută în literatura de specialitate este următoarea:
 IT = Id + Icol + Mc + Cs ,

unde: Id - investiţiile directe,

Icol - investiţii conexe şi colaterale;
Mc - valoarea mijloacelor circulante;
Cs - cheltuieli suplimentare (pregătirea cadrelor, supraveghere
etc.).

Din alt punct de vedere, valoarea capitalului investit poate fi şi mai

concis prezentat şi anume:
- investiţii în capital fix activ (maşini, utilaje, instalaţii de lucru care sunt
utilizate direct în procesul de producţie a bunurilor şi serviciilor);
- investiţii în capital fix pasiv (clădiri, construcţii, căi de acces interior etc.
care participă indirect la procesul de bază).

II. Indicatorii structurii investiţiilor

La nivel microeconomic sunt calculaţi după aceeaşi formulă generală

de calcul a indicatorilor relativi:

Ii Ii
yi = * 100 = * 100 ,
∑I i IT

Exprimă valoarea totală a cheltuielilor investiţionale din cadrul

proiectului investiţional la nivelul unităţii economice.

II. Indicatorii eficienţei investiţiilor

1. Investiţia specifică este indicatorul ce asigură posibilitatea

determinării unei corelaţii între efortul investiţional depus şi efectul
economic obţinut. Efortul investiţional include toate cheltuielile aferente
pentru realizarea investiţiei totale, iar efectul economic reprezintă rezultatul
economic exprimat prin capacitatea de producţie obţinută, în decursul unei
perioade, de obicei un an. Altfel spus investiţia specifică este efortul
investiţional necesar pentru obţinerea unei unităţi de capacitate de producţie
în unităţi fizice sau valorice. Relaţia de calcul se determină însă în mod
diferit în dependenţă de obiectivele noi, dezvoltarea, retehnologizarea şi
modernizarea etc.:
 a) pentru obiectivele noi:

Ii
Si = ,
qi

unde: Si – investiţia specifică,

Ii – valoarea totală a investiţiilor,
qi - capacitatea de producţie anuală exprimată în unităţi fizice (tone,
metri, litri).
b) În cazul lucrărilor de modernizare, retehnologizare, dezvoltare vom
utiliza o altă relaţie ce exprimă necesarul de efort investiţional pentru
creşterea capacităţii de producţie cu o unitate fizică sau respectiv cu
un leu:

I mi
Si' = ,
q mi − q 0

unde: Imi – valoarea investiţiilor pentru modernizare-dezvoltare,

qmi – capacitatea respectiv valoarea producţiei obţinută după
modernizare, retehnologizare sau dezvoltare,
q0 – capacitatea sau valoarea producţiei realizată înainte de
modernizare.
2. Randamentul economic al investiţiei
Exprimă profitul total pe perioada de exploatare ce revine la o unitate
monetară investită în proiect:
D

∑P
= 1,
t
R= t =1

unde: R – randamentul economic al investiţiei.

Concluzând cele expuse mai sus putem argumenta că analiza oricărui
proces, fenomen sau eveniment economic, social sau de altă natură este
bazată, în primul rând, pe identificarea, evaluarea şi interpretarea unor
indicatori, tendinţe sau factori de influenţă. Corectitudinea analizei depinde
în cele mai multe cazuri anume de indicatorii selectaţi pentru efectuarea
analizei.